CÂINELE PRIN APĂ

VOLUMUL II

VALERIU CIUCULIN

CÂINELE PRIN APĂ
ROMAN VOLUMUL II

EMPIDEX

1986 - 2008

Orice asemănare cu persoane, fapte, întâmplări, locuri reale nu este întâmplătoare, dar numai cititorul este de vină.

PARTEA ÎNTÂI NEGURI
1 Încă înainte de a se termina anul şcolar, Manole a fost trimis la ţară, împreună cu maică-sa. La câmp era mult de muncă şi ea trebuia să dea o mână de ajutor. Victor a venit şi el, singur, cu RATA, era băiat mare de acum, Oprea Măgură l-a dat în grija şoferului autobuzului şi i-a spus să-l dea jos la capătul liniei. Cum a venit Victor, s-a şi dus cu unchiul Fănică la oi şi a stat din nou o săptămână. Manole s-a rugat de unchiul să-l ia şi pe el, dar nu la luat, a zis că nu e loc de dormit pentru toţi în bordei, acolo, la stână. Când l-a adus înapoi, acasă, pe Victor, unchiul a plecat iarăşi la oi, venise numai să ia nişte sare şi mălai. Manole l-a rugat iar să-l ia cu el, dar unchiul avea alte planuri, nu putea să-l ia nici acum, apele în bălţi cam crescuseră, nu ştia de ce, şi i-a promis că-l ia data viitoare, se va întoarce în trei zile acasă şi după aceea sigur o să-l ia cu el. Manole a început să plângă, că de ce nu-l lua atunci, apoi s-a mai liniştit, ma'mare era cu ei pe-acolo, prin vale, şi i-a promis că-l ia cu ei cu carul, la vie la Arnăutu. L-a condus pe unchiul Fănică până la poartă şi a rămas acolo, petrecându-l cu privirea, simţind că ceva se frânge în el, unchiul se depărta în pas săltăreţ, avea drum lung de făcut şi se grăbea, l-a urmărit până a ajuns aproape de capul satului şi drumul a cotit la dreapta şi odată cu el unchiul a dispărut. Ma'mare stătea de vorbă cu Fica, moaşa lui Manole şi a lui Victor, în camera "de sus", adică în cea în care aveau lucrurile mai bune şi în care primeau ei rarii vizitatori. Casa era neterminată, numai camera aceea "de sus" era tencuită şi văruită, acolo dormeau ei şi tot acolo ţineau lada de zestre a Tomiţei, fata lor. Lui Manole îi era frică să rămână singur în camera aceea, pentru că pe peretele dinspre răsărit, lângă icoană, era agăţată proteza unchiului, de fapt o mănuşă mai lungă, rigidă, vopsită iniţial într-o culoare portocalie, acum cam

ştearsă, ale cărei degete chircite păreau ghearele unei mume a pădurii şi Manole şi-o închipuia mereu coborând din cuiul în care stătea agăţată şi plutind spre el, să-l ia de gât şi să-l ducă cine ştie unde, pe tărâmul celălalt. Pe pervazul ferestrei, ma'mare a văzut ceva mic şi alb lucind şi, nevăzând prea bine, a pus mâna să vadă ce era. Erau două pastile din cine ştie ce medicament. – Ia? s-a mirat ea, bucuroasă de descoperirea făcută. Ăştia sunt nasturi! Şi hap, hap, i-a înghiţit imediat, fără să întrebe dacă noru-sa îi permitea. – Fac bine dacă te doare capul, a lămurit ea, chiar dacă nimeni nu-i ceruse părerea. După patru zile, Manole a înţeles că se întâmplase ceva rău, ai casei se văietau încet, femeile mai plângeau pe ascuns, toţi erau agitaţi, oameni străini veneau la ei ca să le aducă veşti despre ceea ce se întâmplase sau avea să se întâmple, nimeni nu-i spusese nimic, dar sigur ceva rău plana asupra neamului lor. În ziua următoare bărbaţii au plecat undeva pe vale, să caute ceva, nu s-au întors nici noaptea, apoi, de dimineaţă, a fost trezit de bocetele câtorva femei. Erau adunate toate nurorile bunicii şi toate plângeau. A înţeles atunci că ceea ce se bănuise a se fi întâmplat, se întâmplase cu adevărat. A întrebat-o pe Gica de ce plâng. – A murit unchi-tău, mamă! S-a înecat. La început n-a vrut să creadă, cum să fi murit unchiul, că doar îi promisese că va veni să-l ia şi pe el în baltă, la oi? Dar încet, încet s-a convins că nu mai are nici o speranţă, unchiul murise cu adevărat. Ştia că în ziua în care era aşteptat să vină acasă şi nu apăruse, venise numai căţeaua lui, toţi se miraseră, nu venise niciodată singură acasă, ea stătea numai lângă stăpânul ei, cum i-au dat drumul în curte, s-a aşezat pe grămada de bălegar şi a început să urle, atunci au bănuit că se întâmplase ceva rău. În ziua dinainte se duseseră cu mai multe bărci pe baltă şi l-au căutat, dar nu l-au găsit decât în dimineaţa aceea, când se trezise Manole în bocetele femeilor. Spre prânz l-au adus acasă la el, pe un car fără loitre. Era umflat de apă şi, fiind cald, începuse să miroase de trăsnea. Acolo, cum stătea pe

car, i-au făcut autopsia, mai mult aşa, ca să se vadă dacă avea apă în plămâni sau nu cumva, Doamne fereşte, fusese omorât şi aruncat în baltă. Concluzia a fost clară, murise înecat. În aceeaşi zi l-au îngropat, nu le-a mai dat voie să-l ţină, începuse să se descompună. Manole s-a dus în curtea de dincolo de drum, la Ion Fincă, acolo fuseseră strânşi toţi copiii neamului, să nu încurce locul pe lângă mort. Abia mai târziu, când au pornit spre cimitir cu carul pe care fusese pus coşciugul încropit în grabă, l-a mai văzut pe unchiul Fănică, era bărbierit proaspăt şi îmbrăcat într-un costum negru. Bocetele femeilor îl deranjau, i se părea că devenise mai mult un spectacol, nici lacrimi şi nici glas nu mai aveau, doar Tomiţa părea sinceră în plânsetul ei şi în jelirea lui taică-său. Pe seară, când lumea era ocupată cu pomana mortului şi copiii erau prin spatele curţii, ei mâncaseră mai înainte şi lăsaseră locul liber pentru oamenii mari, Manole l-a întrebat pe văru-său Nicu: – Ai, mă, Nicule, ţie îţi pare rău că a murit unchiul? Nicu, mai mic cu un an decât Manole şi cam încet la minte, s-a uitat lung la el. – Da' ce înseamnă aia? Cum să-mi pară rău? – Păi aşa se zice când moare cineva, că-ţi pare rău de el! l-a lămurit Manole, mirându-se de prostia vărului său. – Atunci, îmi pare şi mie rău, a acceptat Nicu, întorcându-se senin la nisipul în care se juca. Câteva zile, toată lumea a fost tristă, dar apoi au început să-l uite pe cel care murise, aveau treburi destule şi, oricum, la ei evenimentele nu existau decât atâta timp cât era normal, naşterea, căsătoria, moartea, nu-i influenţau decât câteva zile, după aceea uitau, se luau cu altele, viaţa mergea înainte, după legile ştiute sau neştiute, doar n-avea rost să-şi plângă mortul ani de zile. Au aflat de la ciobanii ceilalţi, care fuseseră cu Fănică la oi, când au venit ei acasă, că el băuse cam mult în ziua aceea, când se înecase, ei îi spuseseră să nu se aventureze aşa, beat, dar ei nu-i ascultase şi probabil îl lăsaseră puterile în mijlocul bălţii. Un om care încerca să prindă ceva peşte pe ascuns văzuse căţeaua ieşind din apă, se uitase pe luciul bălţii, să vadă dacă n-o fi şi stăpânul pe-acolo, dar, nevăzând nimic, crezuse că animalul fugise de capul lui de la oi şi nu l-a mai băgat în seamă, abia mai târziu înţelegând cum fusese realitatea. La vreo două săptămâni după moartea unchiului, când se aflau pe la

moaşa lor, să-i dea ajutor la ale casei, căci în faţa nevoilor săreau în ajutor unul altuia, erau din neam şi nu-i puteau lăsa aşa, de izbelişte, aşa apucaseră de când se ştiau, copiii au auzit ţipete prin curte. Au ieşit repede, să vadă ce se-ntâmplă, moartea unchiului le lăsase un sentiment de teamă, că ceva rău avea să se mai întâmple, un rău nu venea de obicei singur. Ion Fincă alerga spre fundul curţii, iar pe urma lui se ţinea nevastă-sa Veta, strigând după el să-l oprească. Mama şi cu moaşa au pornit şi ele după Ion, neştiind de ce trebuia oprit, dar bănuind că pusese ceva rău la cale. El a reuşit să treacă pârleazul din gardul ce despărţea curtea de grădină şi a blocat portiţa, după care a fugit mai departe, prin grădină. Femeile au renunţat să mai încerce să deschidă portiţa, au rărit nuielele gardului şi au trecut pe rând prin gard. Când a ajuns şi Manole în grădină, le-a găsit pe toate coborâte în gropanul din spatele grădinii. Ion Fincă era în gropan, în apă până la genunchi şi tot se arunca cu capul în apă, îndoindu-se de mijloc, gemând ca de o durere fizică. Veta s-a băgat mai aproape de el, cu picioarele în apă, l-a apucat de păr şi a început să-l apese cu capul în apă, lăsându-l să respire doar din când în când. – Na, fir-ai tu să fii de beţiv! Na, să te îneci şi tu ca frate-tău, nu ţiar mai ajunge băutura să-ţi ajungă! Manole se uita şi nu înţelegea de ce tuşa Veta voia să-l încece pe Ion, nu ajungea că se înecase unul? Ion s-a cam trezit şi a dat să scape de nevastă-sa, să iasă la mal, băuse destulă apă şi aia nu avea gust de vin, dar ea nu-l lăsa din mână şi-l ţinea tot cu capul în apă, mai înghiontindu-l cu pumnul liber în coaste şi boscorodindu-l mereu: – Na, mă, na! Na, să te îneci şi tu ca frate-tău! Că nu vă mai ajunge băutura, fir-ar ea să fie, că şi el tot de băutură a murit, da' măcar pe el n-a avut cine să-l scape. Ce, tu te înecai acum de dorul lui, să ne laşi pe noi, nu te-ar mai lăsa Dumnezeu pe pământ! Fi-ţi-ar capu-al iaca cui să-ţi fie, că mi-ai mâncat zilele cu băutura aia! Şi tot aşa, până s-a săturat sau a obosit, l-a scos apoi sus, pe mal şi l-a lăsat să cadă în ţărâna încinsă de soare. – Auziţi şi voi dacă ăsta e om sănătos, le-a luat martore pe cumnate asupra sănătoşeniei minţii lui Ion. Bău toată dimineaţa cu ale Tătaru

şi-şi aminti şi el de frate-său, cum a murit el, că numai din vina lui a murit, că nu s-a pocăit şi nu s-a spovedit, că el a fost necredincios în tinereţe şi-acum îl bate Domnul pentru păcatele lui. Îl ţinui cât putui, da' el nimic, că se duce după frate-său. Îl lăsai, ce să fac, da' mă luai după el, că parcă-mi spunea ceva că aci vine, la gropan. Parcă s-ar fi înecat aci, nu ştia el că e apa mică în gropan! Hai, mă, scoală-te de-aci şi hai acasă, să-ţi treacă băutura din cap! L-au ridicat de-acolo, din ţărână, şi l-au dus acasă, lăsându-l în paza Vetei, să nu mai încerce să fugă iar la gropan, să se înece. Şi n-a trecut mult, că Ion iar s-a îmbătat într-o zi, prin centrul satului, şi iar a făcut o boacănă. Venind spre casă de pe unde fusese el să bea, a trecut prin deal, pe la părinţii lui buni. Era pe la scăpătat şi Gheorghe s-a cam mirat să-l vadă la ora aceea la el în bătătură. Ion i sa plâns că pe el îl cheamă frate-său mereu şi că e hotărât să meargă acolo, unde e Fănică, apoi, lăsând vorba aşa, încurcată, a plecat spre casă, cu o baieră de trăistuţ în mâini. Gheorghe nu l-a prea luat în serios, văzuse bine că fiu-său era beat, dar Gica s-a speriat şi s-a luat după cumnatu-său. Manole a încercat să ţină pasul cu ea, dar a rămas repede în urmă, căci mama mai mult alerga decât mergea, să-l prindă pe-ăl nebun din urmă. Când a ajuns Manole pe linia lor, a văzut de departe lume strânsă cam în dreptul unde stătea unchiu-său Ion. A ajuns acolo tocmai când îl scoteau pe braţe din casă, cu baiera aceea de trăistuţ pusă laţ în jurul gâtului. În timp ce se uita cum îl întindeau pe o rogojină, în bătătura casei, a auzit pe cineva spunând că Ion vrusese să se spânzure. Două femei s-au aplecat peste el şi-au început să-i fricţioneze pieptul, faţa şi tâmplele cu oţet şi deodată Ion a deschis ochii mari, clipind nedumerit. De unde până atunci îl cam crezuseră mort, un oftat de uşurare a răbufnit din toate piepturile. Scăpase! Ion s-a uitat ce s-a uitat în toate părţile, căutând să înţeleagă ce era cu el, apoi, pe neaşteptate, s-a ridicat răcnind de jos, că el se duce la frate-său, că de ce nu l-au lăsat. Atunci Veta a luat o nuia de lângă un dud din apropiere şi a început să-l croiască cu ea, fără alegere, strigând: – Na, mă! Na! Să te duci la frate-tău! Na şi pe-asta, na, fi-ţi-ar băutura să-ţi fie! Ne faci de râsul lumii, că nu s-a mai auzit prin sat de

un om aşa nebun ca tine, să-şi puie laţul de gât. Te duci, ai? Te duci după frate-tău, duce-te-ai să nu te mai întorci! Na! Na! Şi-i dădea cu nuiaua aceea, fugărindu-l prin toată curtea, că lumea începuse să şi râdă, ei veniseră ca la mort şi acum era circ şi ei se distrau de minune pe seama nebuniei lui Ion, care o cam luase razna în ultimul timp, ba să se înece, ba acum, să se spânzure, era sărit, ce mai, ceva nu-i mergea bine în capul acela nu prea mare. A trecut şi asta, lumea a uitat repede nebuniile lui Ion ale Fincă, se apropia secerişul şi nu mai aveau timp decât arareori să-şi amintească de întâmplările acelea al căror erou fusese el. Pentru seceriş a venit şi Stan din armată, a primit un concediu de zece zile, solicitat special pentru această lucrare. Mai avea vreo şase luni de armată şi urma să fie lăsat la vatră. Toată lumea mergea la secerat, numai ma'mare rămânea acasă, cu gospodăria, să îi primească cu mâncare seara, când se întorceau de la câmp. Conform obiceiurilor, încă neschimbate, neamurile se adunau şi secerau grâul de pe loturile tuturor, pe rând. În câteva zile terminau de secerat, căci erau mulţi şi mergea repede. Într-o zi, copiii se duseseră tot pe la moaşa lor, ea nu avea grâu semănat la câmp, nu mai avea decât o palmă de pământ pe vale şi nici nu fusese rugată să meargă la seceriş cu ceilalţi. O zăpuşeală cruntă apăsa aerul şi părea că va să plouă. După amiază chiar s-a împâclit cerul şi s-au auzit câteva bubuituri, din senin. Un nor roşcat se vedea spre apus. Deodată s-a auzit larmă, zbierete de copii şi lătrături de câini. Manole s-a dus repede la poartă, să vadă ce se întâmpla pe drum. Şi când a deschis poarta şi s-a uitat pe uliţă, a înlemnit. Un perete drept de praf inundase drunul, era încă departe, dar părea că se apropie repede. Era aşa, ca un zid, până în cer, în care dispăreau rând pe rând case, garduri, copaci. În zăpăceala momentului a trecut drumul, dincolo, la unchiul Ion, unde ştia că era şi Victor, lângă el se simţea mai apărat, a ocolit casa şi a strigat la ei, Victor era în dosul casei, cu Miţa şi Fănica, fetele lui Ion, să intre în casă. Au intrat toţi patru, dar până să apuce să închidă uşa, zidul de praf a trecut peste ei, huruind de parcă erau tancuri în apropiere. Atunci oalele şi străchinile de pe poliţă au luat-o din loc şi au început să se învâtă de jur împrejurul lor, într-o spirală descendentă

spre podeaua de lut, se loveau de pereţi făcându-se ţăndări, dar cioburile rămâneau împreună, în acea spirală coborâtoare, nu se depărtau unele de altele, până ajungeau jos. După primul moment de groază, copiii s-au mai liniştit, văzând că furia vântului se potolea vădit. Oalele se potoliseră, dar nici una nu scăpase întreagă. Au ieşit afară, nu mai era atâta praf, cu toate că vântul bătea încă, învârtejind coroanele duzilor. Abia atunci au văzut ce nor negru adusese vântul acela nebun. Au hotărât să se ducă cu toţii dincolo, la moaşa băieţilor şi abia au ajuns la ea, că ploaia s-a şi pornit, cu trăsnete, fulgere, cu rafale de vânt, de i-a speriat de tot. Miţa îşi făcea probleme, că nu închisese păsările şi ce-o fi cu ele. După o oră de ploaie grozavă, totul s-a potolit şi soarele s-a ivit, strălucind pe un cer curat. Băieţii erau îngrijoraţi de ma'mare, o lăsaseră singură acasă şi s-au hotărât să se ducă imediat acolo, să vadă ce-i cu ea. Pe drum au văzut acoperişuri de case date într-o parte, garduri scoase de la locurile lor şi aruncate brambura, copaci scoşi din rădăcini. Se gândeau cu teamă la ce-or găsi acasă, de nu le-o fi luat şi lor acoperişul. Nu, nu le luase acoperişul, doar porţile cele mari fuseseră smulse din balamale şi aruncate tocmai pe corcoduşii din fundul grădinii. Ma'mare stătea în tindă, la foc, pregătea mâncarea pentru cei care urmau să vină de la câmp şi blestema vântul care luase porţile şi le dusese tocmai în vale. Pe înserat a apărut şi carul lor, toţi mergeau pe lângă el, îmbrăcaţi cu haine groase, rupte, pe care avuseseră prevederea să le ia cu ei de dimineaţă. Păreau că vin dintr-o mare încercare. Ma'mare s-a închinat de mai multe ori, nu mai sperase să-i vadă vii. Gica şi-a îmbrăţişat copiii şi i-a întrebat cum a fost, la care Manole s-a grăbit să-i povestească cum zburau oalele tuşei Veta prin toată casa. – Mamă, noi credeam că o să murim! le-a spus Gica şi băieţii au înţeles din tonul ei că nu era doar o vorbă aruncată aşa, să fie. Am văzut duzi bătrâni, groşi cât doi oameni, scoşi din rădăcini. N-aş fi crezut niciodată că se poate întâmpla aşa ceva. I-au lăsat în pace până s-au aşezat la masa aceea rotundă, joasă, cu trei picioare. Ştiau că vreunul dintre ei va povesti cu amănunte cum fusese la câmp. Speranţele nu le-au fost înşelate, tata mare s-a apucat de povestit, după ce s-a săturat şi şi-a făcut o ţigară. – Păi, la câmp a fost mai rău ca pe-aici. Când am văzut ce nor

sângeriu venea dinspre Cornu Caprii, am ştiut că va fi harlalie. Am dezlegat boii de lângă car şi i-am legat de resteie, să poată fugi dacă s-or speria. Noi ne-am urcat în car şi am pus rogojina deasupra. Am zis şi noi că o fi vreo ploaie liniştită, dar a început deodată vântul şi mai, mai să ne ia rogojina de pe noi. Ţineam cu mâinile de marginile ei, să nu ne-o zboare vântul şi credeam că se răstoarnă carul cu noi, aşa era de tare vântul şi se învârteja de nu mai ştiam dincotro bate. Ion n-a vrut să se urce cu noi în car, că el are păcate şi dac-o fi să-l trăsnească Dumnezeu, să nu ne trăsnească şi pe noi, s-a dus să se bage sub o căpiţă de snopi. Mă, frate, şi-a început ploaia şi-a fulgerat de-a rupt pământul, şi vântul se-ntărea parcă şi mai tare, şi odată s-a făcut aşa, un vârtej, mare, a venit dinspre sat şi a trecut pe câmpuri, mai departe de noi, şi ce întâlnea în cale, lua pe sus, pe-ale Oniţă i-a luat cu car cu tot şi i-a aruncat pe locul de dincolo de tarla... Când s-a terminat, boii nu mai erau lângă noi, fugiseră. Da' nici Ion nu mai era, nici căpiţa de snopi în care se ascunsese. Dă-i, strigă-l, Ioane, Ioane, şi Ion nimic. L-am găsit la două hotare, cu căpiţă cu tot, îl luase vârtejul cu totul, şi-l lăsase pe-acolo, că să ne certăm cu ale Catiţa, că ei ziceau că sunt snopii lor. Boii i-a găsit Gicu tocmai la pădure, cu resteiele după ei. De-aia am întârziat atâta, noi am fi plecat imediat, că grâul e culcat şi nu mai poţi să-l seceri, da' n-aveam boii, şi până a venit Gicu cu ei a trecut timpul. Mă, frate, şi ce duzi mari a scos vântul ăsta din rădăcini! N-am văzut niciodată aşa ceva şi cred că nici n-o să mai văd. El n-a mai văzut, într-adevăr, dar Manole avea să-şi amintească întâmplarea aceea peste o jumătate de secol, când a văzut din nou o tornadă ca aceea. 2. În toamnă, Manole a părăsit căminul acela cu program cât ţinea ziua şi a fost transferat la o grădiniţă cu program până la prânz. În prima zi l-a dus şi l-a luat mama, dar a doua zi el a zis că ştie şi singur să ajungă la grădiniţăşi mama l-a lăsat să plece, cu inima cam îndoită. La o răscruce de străzi s-a rătăcit şi n-a mai ştiut încotro s-o ia, nici spre grădiniţă, nici spre casă. Noroc cu o femeie din vecini care a dat peste el şi l-a văzut cam speriat, l-a întrebat unde trebuie să meargă şi l-a condus până la grădiniţă.

Oprea Măgură s-a înscris şi el la liceu, la fără frecvenţă, la SM2, aşa-i zicea acum, după ce timp de şaptezeci de ani îi zisese "Liceul Fraţii Buzeşti", fondat în 1882 şi cu o tradiţie deosebită, alături de fostul "Colegiul Nicolae Bălcescu" dusese faima Craiovei, acum firmele vechi fuseseră date jos, pe fronton se mai vedeau urmele literelor turnate care fuseseră răzuite de meşterii cei noi, ce nu prea auziseră de acei căpitani ai marelui Mihai Voievod şi care crezuseră probabil că aceia fuseseră boieri, moşieri deci, şi prin urmare nimic nu mai trebuia să amintească despre ei. În vara aceea fusese inaugurat podul de la Giurgiu, peste Dunăre şi ziarele comentaseră zile de-a rândul evenimentul, arătând ce forţă economică putea pune în mişcare socialismul, cu toate piedicile care le fuseseră puse de cei de dincolo de "Cortina de fier", nimic nu ne împiedicase să punem în aplicare grandioasele planuri pe care le concepeam. Şi era şi de înţeles să fie aşa, podul era ceva deosebit, nu se mai putea lucra cu roaba şi lopata, ca pe primele şantiere ale tineretului de la Agnita-Botorca şi de pe valea Jiului, de la BumbeştiLivezeni. Evident, podul nu putuse fi înălţat decât cu ajutorul substanţial al marelui prieten din răsărit, Uniunea Sovietică, noi nu aveam încă acele utilaje puternice necesare unei astfel de întreprinderi, dar tocmai prin asta se întărea şi mai mult credinţa în unitatea de nezdruncinat a celor care păşiseră spre comunism. Un vânt nou bătea dinspre răsărit, în toamnă sovieticii au restituit statului român partea lor din întreprinderile comune din industria petrolului, vestitele sovromuri, înfiinţate în condiţiile armistiţiului imediat după război. La lecţiile politice care li se ţineau săptămânal, lectorii au insistat mult asupra hotărârii părţii sovietice în cazul acelor întreprinderi, arătând deschis că gestul de restituire a cotei din sovromuri era ceva neobişnuit şi foarte important, prin aceasta noi câştigând independenţa în exploatarea şi valorificarea petrolului indigen, iar pe de altă parte se insista asupra gestului în sine, iată, care alt stat ar fi renunţat la petrolul nostru, numai ţara sovietelor putea fi aşa largă la inimă, ei ne ajutaseră destul timp de zece ani, ne puseseră pe picioare, iar acum, când puteam să ne descurcăm şi noi singuri, ne dădeau totul, să avem grijă de gospodărirea bogăţiilor ţării, să le folosim după libera noastră dorinţă. Fraţii noştri de la răsărit se arătaseră cu adevărat a fi fraţi.

Din când în când, Oprea Măgură se mai ducea în vizită pe la Marin Grosu, acum pensionar, avea o casă micuţă, dar îngrijită, aproape de gară. Bătrânul se bucura nespus când îl vedea, căci nu prea era vizitat de foştii colegi de muncă. – Mă, băiete, îi zicea el când se aşezau la masă, să se cinstească cu un păhărel, mă plictisesc, mă, ce n-am văzut! Atâta am aşteptat pensia asta, să mă odihnesc şi eu după atâţia ani de alergătură, şi acum, când a venit şi nu mai am nici o treabă, nu-mi vine să stau. Mă cert cu baba mea în fiecare zi, că dacă nici ea, nici eu, nu suntem obişnuiţi să stăm împreună mai multe ceasuri, acum ne încurcăm unul pe altul. Mă simt în putere, acum m-aş duce să mai lucrez câte ceva pe undeva, dar dacă nu mă primesc nicăieri, că parcă sunt râiat, aşa se feresc de mine... Acum, de curând, am cunoscut un ziarist, tânăr, n-are nici treizeci de ani, am stat de vorbă cu el mai mult timp şi m-a pus pe jar, mi-a zis că aş putea să-mi scriu memoriile, că va veni o vreme când naţiunea va avea nevoie de asemenea cărţi, viaţa mea cică ar fi fost plină de evenimente şi merită să le povestesc. Acu', eu nu prea mă pricep la scris, dar băiatul acela a zis să scriu ca şi cum aş povesti cuiva viaţa mea şi atâta ajunge. Mă, băiete, şi-atâta m-a-ntors, că mi-am cumpărat mai multe caiete şi am pornit lucrarea. Acum nu mă mai cert cu femeia, nu mai avem timp să vorbim. Mă duc după cumpărături şi când vin acasă, scriu. Merge greu, şterg, mă mai întorc, nu-mi place câte un pasaj, îl refac, dar vorba băiatului ăluia, mai am timp şi nu mă grăbeşte nimeni. Şi să ştii, mă simt foarte bine acum, când scriu, am ce povesti şi mise pare şi mie că mai am un rost pe lume. Copiii ăştia ai mei s-au dus care încotro, nu i-am mai văzut de mult, ne mai scriu şi ei câte o scrisoare, din când în când, dar tot singuri suntem. Şi cât am mai dorit eu să-i am pe lângă mine la bătrâneţe... Nici pe nepoţi nu mi-i mai trimit, am paisprezece, îi văd aşa de rar, şi mie mi-ar fi drag să-i am pe lângă mine, dar nu mi-i lasă, că le-aş face educaţie greşită. Ce educaţie greşită să le mai fac? Ei nu văd că viaţa merge înainte aşa cum a fost stabilită în urmă cu câţiva ani? Când a aflat că fostul lui ajutor se înscrisese la liceu, s-a bucurat. – Aşa, bă! Bine ai făcut! Fă şcoala, că numai aşa te mai poţi ridica şi tu. După ce termini liceul, să nu te laşi, să încerci să faci o şcoală de ofiţeri, poate se mai schimbă vremurile, să nu rămâi ca mine, că eu, ai văzut bine, n-aveam putere decât acolo, în piaţă. Ca ofiţer ai alte

perspective, mai cunoşti şi tu altă lume, ai altă vedere, poţi să trăieşti şi tu mai bine. Oprea Măgură dădea din cap, gânditor, ce spunea bătrânul era corect, dar dosarul lui era cam încărcat, cu toate că avusese rezultate deosebite ca sectorist, întâmplarea aceea cu dentistul evreu atârna greu şi era convins că nu avea şanse să se ridice. De acasă, tata îl bombarda cu scrisori, cerându-i mereu bani, să-şi cumpere tot felul de produse pentru care avea cote de predat, dar pe care el nu le putea produce şi era obligat astfel să le cumpere de prin alte părţi, de la cei care aveau. Şi, într-o scrisoare, l-a anunţat că era vorba să le ia pământurile celor care nu mai locuiau în sat şi-l sfătuia să se gândească la o soluţie. Oprea s-a tot gândit şi n-a găsit decât una singură: să-şi construiască o casă în sat, ca să se ştie că mai are şi el un drept acolo. S-a sfătuit cu Gica, i-a spus că altceva mai bun nu găsise, oricum, lui i se părea că serviciul pe care-l avea nu era sigur deloc, azi erai, mâine nu mai erai, era suficientă o greşeală pentru a se trezi pe drumuri şi-atunci ei ce-ar fi făcut? Nu se putea să rămână la oraş, se dezvăţaseră de munca fizică, iar ca să-şi caute o slujbă la un şantier nu i se părea ceva normal, ar fi însemnat o decădere pentru el. În afară de meseria aceea nu ştia să mai facă altceva şi, la treizeci de ani, nu e prea uşor să iei totul de la început. Au întors problema pe toate feţele, dar altă soluţie tot n-au găsit. Sau hotărât astfel să cumpere un local în sat şi să-şi construiască acolo o casă. Aveau ceva bani puşi de-o parte, pentru zile negre, ajungeau pentru cumpărarea unui local nu prea mare şi pentru turnarea temeliei, căci asta era important, să toarne acolo temelia casei, astfel deveneau proprietari de casă, chiar dacă aceasta urma să fie ridicată ulterior, când or mai putea şi ei să strângă ceva bani. I-au trimis vorbă lui Gheorghe să se intereseze de un local de vânzare şi au aşteptat liniştiţi, să mai treacă timpul şi să mai pună alţi bani de-o parte. Le-au spus şi copiilor ce gând aveau, dar le-au atras atenţia să nu vorbească faţă de nimeni despre proiectul lor, nimeni nu trebuia să ştie sau să bănuiască faptul că ei îşi vor face o casă în sat. Copiii s-au bucurat, ca de orice noutate, dar nu prea înţelegeau ce rost avea să mai construiască ei casă, acolo, în sat, când aveau unde să tragă, în casa bătrânească, iar, vag de tot, viitorul ei şi-l închipuiau nu în sat, ci la oraş. Dacă satul lor ar fi fost mai aproape de oraş, poate ar mai fi înţeles rostul casei, dar

aşa, când le trebuia trei, patru ore ca să ajungă cu autobuzul până acolo, nu-şi închipuiau cum ar fi locuit ei acolo, în casa din sat, şi să-şi facă şcoala aici, la oraş. După ce s-a luat hotărârea privitoare la casă, s-au simţit imediat efectele restrângerii bugetului, în scopul punerii de-o parte a unor economii mai substanţiale. Mâncarea a devenit mai săracă, haine noi nu s-au mai cumpărat decât în cazuri absolut obligatorii, singurul exces admis fiind vizionarea unui film pe lună. Apăruse îngheţata pe băţ, produsă industrial, până atunci numai chioşcarii cu bragă aveau şi îngheţată, la cornet, şi copiii ar fi mâncat şi ei, mai în fiecare zi, dar nu aveau bani şi numai cu greu îşi înşelau părinţii să le cumpere câte o îngheţată, duminica, când ieşeau la plimbare în inglişparc. Doritori de filme, băieţii au găsit o rezolvare de a vedea câte două, trei filme pe săptămână, fără bani. În faţa inglişparcului, unde trona statuia lui Cuza sprijinit în sabie, se afla sediul ARLUS, într-un fost palat regal şi acolo, într-o sală mare de la parter, se ţineau conferinţe la fiecare două zile, care conferinţe erau urmate întotdeauna de filme. Intrarea era gratuită şi copiii acceptau senini să suporte conferinţele acelea lungi, din care nu înţelegeau mai nimic, numai pentru a putea viziona apoi un film, indiferent care, numai film să fi fost. Manole ştia să citească, dar nu atât de repede pe cât ar fi fost necesar, totuşi se descurca cu înţelegerea filmelor, mai o frază scurtă, mai imaginea explicită, înţelegea cât de cât ce se întâmpla pe ecran. Şi dacă existau totuşi secvenţe pe care nu le pricepuse, îl întreba pe Victor despre ele, pe drum spre casă, iar apoi zile întregi comentau filmele care-i impresionaseră mai puternic, povestindu-i-le pe rând mamei, să afle şi ea ce minunăţii se prezentau acolo, pe pânza aceea albă. Victor, fiind mai mare, mai primea de la mama câte un leu, să se ducă să vadă vreun film la unul din cele trei cinematografe din centru şi Manole se necăjea mereu, căci lui nu-i dădea leul acela miraculos, să meargă şi el să vadă filmul cu frate-său. Mama îi dădea atunci banii lui Victor pe ascuns, dar Manole tot simţea şi de multe ori se lua după el, să-l urmărească de departe, pentru a se convinge dacă mama şi Victor aranjaseră o conspiraţie din care el fusese exclus. Şmecher, Victor depista că e urmărit, sau îl vedea, căci mezinul nu ştia să se furişeze şi la intersecţia din Buzeşti dispărea brusc, acolo având

numeroase posibilităţi de a continua drumul pe străzi întortocheate şi Manole se întorcea amărât acasă. – Mamă, unde s-a dus Victor? încerca el s-o descoase pe Gica, poate-poate o să-i spună adevărul. – Cine ştie unde s-a dus, îi răspundea indiferentă ea. – S-a dus la film, aşa e? insista puştiul. – Nu, mamă. De unde să aibă el bani de film? Nu vezi că noi trebuie să strângem leu cu leu, să ne facem casă! – Ba s-a dus la film şi mie nu mi-ai dat bani să mă duc. – Lasă, mamă, că tu eşti mic, dar o să vină vremea să vezi şi tu filme în fiecare zi. Mai ai şi tu răbdare, nu vezi că nu se poate să cheltuim banii aşa, cum vrem noi? Ce, crezi că mie nu mi-ar plăcea să văd filme? Dar nu mă duc, să aveţi voi şi să facem şi noi ce-am plănuit. Acum se duce Victor, peste câţiva ani o să te duci şi tu. – Da, mamă, dar peste câţiva ani n-o să mai fie filmele astea de sunt acum. – N-are nimic. O să fie altele, că doar nu s-au terminat. Şi-o să vezi şi tu filme frumoase, poate mai frumoase decât sunt acum. Manole accepta soluţiile astea de compromis, dar îşi promitea solemn că, atunci când vor avea ei bani suficienţi, va vedea câte un film pe zi, iar la cele care-i plăceau mai mult se va duce şi de două ori, ba chiar de trei ori, să se sature şi să scoată pârleala pentru zilele acestea, când nu putea să vadă şi el tot ce-ar fi vrut. Îi invidia pe copiii din vecini, într-o casă mare, în apropiere, locuiau mai mulţi copii, ai căror părinţi lucrau pe la raion, aşa auzise şi el, şi copiii aceia se duceau la film de mai multe ori pe săptămână. Se uita cu jind cum mâncau o felie de pâine deasupra căreia puneau o bucată de şuncă, căci copiii ieşeau la joacă cu mâncarea după ei, nu se sfiau, ba chiar simţeau o plăcere să mănânce acolo, în faţa celorlalţi, cum era şi Manole, şi ăştia se uitau la ei cum muşcă din felia de pâine şi ei salivau, înghiţind în sec. Manole înţelegea că a lucra la raion însemna să ai bani mai mulţi şi să poţi asigura copiilor vizionarea a trei, patru filme pe săptămână şi felia aceea de pâine cu şuncă, cu care le făceau în necaz celorlaţi. Ar fi vrut ca şi tata să lucreze tot la raion, de ce s-o fi făcut el miliţian, să nu aibă bani suficienţi? La poarta ălora trăgea din când în când câte un GAZ verde şi din el coborau taţii copiilor, nişte umflaţi cu burţile atârnând peste cureaua

pantalonilor, şi cărau în curtea lor sacoşe, pachete şi damigene, probabil pentru vreo nuntă ceva, altfel nu şi-ar fi închipuit Manole ce făceau burtoşii ăia cu atâtea produse. Vasile Cazacu, băiatul vecinei al cărei soţ era tot pe la canal, începuse să fie ocolit de mai toţi copiii de pe stradă. Nu numai că devenise cam rău şi bătăuş, dar printre copii se crease aşa, o opinie, că nu e bine să se mai joace cu un copil al cărui tată era închis la puşcărie. Când aveau vreun incident cu el, de obicei încercau să aibă ei ultimul cuvânt, aruncându-i cu dispreţ: – Ce, bă? Ce vrei? Ta-tău e la puşcărie şi tu o să ajungi tot acolo. Vasile Cazacu se înfuria şi sărea imediat la bătaie, chiar dacă observase că de obicei el ieşea cel bătut, pentru că ceilalţi copii săreau imediat în ajutorul celui atacat de el şi-l loveau fără milă. – Doamna Măgură, i se plângea maică-sa, Gicăi, când feciorul ei avea iarăşi o întâlnire pe câmpul de bătaie cu copiii, nu ştiu ce să mă mai fac. Băiatul meu iarăşi a luat bătaie de la copiii de pe stradă, mai ales ăştia, ai lui Dorobanţu, sar pe el, mai întâi cu vorba, după aia cu pumnul. Mereu mi-l întărâtă, de-mi vine să nu-l mai las pe stradă. Aseară iar a venit în casă zgâriat şi cu gulerul rupt şi m-a luat la întrebări, că ce-a făcut Nelu al meu de e la puşcărie, că el numai din vina lui taică-său ia bătaie de la copii, şi nici pionier nu l-a făcut, că e băiatul unui duşman. Doamne, de ce-o trebui să sufere un copil pentru faptele părinţilor! Zicea într-o zi că i-a spus diriginta, la şcoală, că de ce nu divorţez eu de bărbatu-meu, că atunci l-ar face şi pe el pionier şi l-ar pune în banca din faţă şi ar lua şi el note mai mari. Auzi dumneata ce a putut să-i spună femeia aia! Astea sunt vorbe să le vorbeşti cu un copil! Manole simţea că nu se procedează bine cu neprietenia arătată lui Vasile Cazacu de către ceilalţi copii, dar şi el, şi Victor, îl ocoleau pe acela, mai ales după ce mama le spusese că e mai bine să-şi caute alţi tovarăşi de joacă şi să nu-l mai bage pe ăla în seamă. 3. În iarna aceea, Oprea Măgură a adus acasă un pom de iarnă, un brad adevărat, cam mititel el, dar mirosea frumos a cetină şi bucuria copiilor a fost mare. L-au împodobit cu tot ce le-a dat în gând, au confecţionat ei înşişi nişte ghirlande din hârtie colorată, iar în vârf au pus un glob special, de care mama le spusese să aibă grijă, să nu cadă,

că altul nu mai cumpăra. Ea îi întrebase cu mult timp înainte cam ce ar fi dorit ei să le aducă Moş Crăciun, căci la ei moşul rămăsese pe numele vechi, acum i se spunea Moş Gerilă şi darurile nu le mai aducea de Crăciun, ci de Anul Nou, dar ei ţineau tradiţia, şi copiii şiau exprimat dorinţa de a primi câte un pistol cu dopuri, văzuseră pe la alţii şi le-ar fi plăcut şi lor să aibă. În seara de ajun, după ce au împodobit bradul, s-au culcat, fericiţi că în noaptea aceea Moş Crăciun avea să le aducă daruri, nu ştiau încă ce fel de daruri, dar erau siguri că moşul nu le va înşela aşteptările. Noaptea, Manole s-a trezit, lumina aprinsă îl deranjase, şi a văzut-o pe mama punând în pom nişte lucruri mici, învelite în poleială. I s-a părut iraţional că mai punea ceva în pom, doar tot ce era de pus, puseseră ei de cu seara şi nu uitaseră nimic, de asta era sigur. S-a culcat la loc, nelămurit şi dimineaţa, când a văzut pacheţelele acelea agăţate în pom, de care mama zicea că le adunase Moş Crăciun, a înţeles că, de fapt, acel moş nu exista deloc şi numai mama era în rolul lui. Când a desfăcut pacheţelul lui şi a descoperit chiar un pistol cu dopuri, s-a lămurit definitiv: moşul nu exista. Cu toate că mama încerca să-l convingă că nu ea pusese cadourile în pom, că Moş Crăciun fusese cel care le pusese, Manole nu s-a lăsat păcălit. Prima ruptură din credinţele copilăriei se realizase. El şi-a făcut rost de ceva bani, singur, cu sorcova. Mama le cumpărase cu doi ani înainte două sorcove frumuşele şi le ţinea sus, pe dulapul cu haine. În dimineaţa primei zile a anului, copiii îi sorcoveau pe cei cunoscuţi, ducându-se la ei acasă, urându-le cele tradiţionale, "tare ca piatra, iute ca săgeata...", şi oamenii le dădeau câte un leu, după obicei. Numai de la două surori bătrâne de peste drum primeau câte cinci lei, femeile acelea erau foste bogătaşe, dezmoştenite acum, dar rămase cu obiceiurile dinainte. Amândouă erau trecute de şaizeci de ani, nu fuseseră măritate niciodată şi nici servicii nu avuseseră vreodată. Trăiau de azi pe mâine, din mila unor nepoate ajunse şi din vânzarea unor lucruri valoroase, pe care putuseră să le scape în învălmăşeala aceea de după război. Cu toate că fuseseră proprietarele a patru case de pe strada aceea, acum locuiau într-o căsuţă cu două camere mici, despărţite de un hol întunecos, atâta le mai rămăsese după naţionalizare. La ele în casă mirosea urât, căci amândouă fumau, cu ţigarete din os, lungi, şi chiştoacele nu le aruncau deseori afară,

lăsându-le să zacă cu zilele în nişte scrumiere mari cât o pălărie. Gica le cunoscuse, erau băgăreţe şi descoseau pe oricine, fiind la curent cu tot ce se întâmpla pe strada lor. Oprea Măgură nu prea era de acord cu relativa prietenie a nevestei cu cele două surori, dare ele erau atât de săritoare întotdeauna, că trecea peste originea lor socială şi o lăsa în pace să vorbească vrute şi nevrute cu ele. Într-o zi, era cam pe la mijlocul lui ianuarie, un om îl opri pe Măgură pe stradă, strigând încetişor la el: – Măgură! Se opri, se uită la om, dar nu-l recunoscu, era un necunoscut, îmbrăcat într-un palton făcut dintr-o manta militară, se vedea bine, cam roasă de atâta purtat. De unde-i ştia ăsta numele? – M-aţi strigat? se miră. – Măgură, tu eşti, mă? Nu mă recunoşti? După voce îl recunoscu, era locotenentul Pârvănescu, fostul lui comandant din armată. Zâmbi cald, îi purta o amintire plăcută acelui ofiţer cam închis, dar băiat bun. – Tovarăşe locotenent, dumneavoastră sunteţi? Să trăiţi! şi-i întinse mâna, mirându-se în aceeaşi clipă de îmbrăcămintea celuilalt. Pârvănescu îi strânse mâna, rostind încet: – Să trăieşti! Nu-mi mai spune gradul, acum nu mai sunt locotenent. – Dar ce s-a întâmplat? – Ah, e o poveste mai lungă. Ai timp acum? – Nu prea am, se bâlbâi Măgură. Mă duc la secţie. Nu mergeţi cu mine? – Ba da, oricum n-am ce face. O porniră la vale, pe lângă fostul Colegiu. – Dar ce s-a întâmplat? se interesă Măgură, curios la culme. – Ce să se întâmple? M-au dat afară din armată. – Păi cum? – Chiar eşti curios? – Desigur. – Bine, atunci am să-ţi spun. Eu am avut tată de-al doilea, al meu m-a lăsat la mama când aveam doi ani şi s-a dus cine ştie unde. Mama a divorţat de el în lipsă şi s-a recăsătorit cu un ţăran ungur, care avea şi el trei copii, doi băieţi şi o fată şi avea şi ceva pământ. Eu am rămas cu

numele tatălui şi aşa am răzbit la şcoala militară, tata ăsta de-al doilea m-a ajutat şi el, nimic de zis, nu făcea diferenţe între copiii lui şi mine. Acum trei ani, fraţii mei vitregi, cu meserii învăţate pe la Hunedoara, au plecat în Ungaria, la nişte rude de-ale lor şi nu s-au mai întors. Nau rămas nici acolo, au plecat mai departe, după potcoave de cai morţi, unul e în Canada şi celălalt în Australia. După legea aia din '52, ei sunt de drept cetăţeni români şi acum s-au trezit că au încălcat legile ţării. Nici că se mai întorc ei, nu le duc eu grija, dar, indirect, ne-au lovit şi pe noi, cei rămaşi acasă. Într-o noapte, ai mei s-au trezit cu Securitatea peste ei, au scotocit peste tot, pe tata l-au luat cu ei şi l-au plimbat din arest în arest, abia peste trei săptămâni l-au lăsat să se întoarcă acasă. Ce i-o fi făcut acolo, pe unde l-au ţinut, nu ştiu, dar fapt e că tata a venit înapoi înrăit şi pornit pe comunişti. Şi, acum un an, când au venit cu colectivizarea, tata a pus câinii pe ăia din comisia de lămurire şi a sărit la ei cu parul, să-i omoare. L-au închis şi acum e pe la Aiud, pentru vreo zece ani. I-au confiscat toată averea, mama s-a sfârşit din viaţă în câteva zile, de supărare, era ea cam bolnavă şi n-a mai rezistat. După aia m-au dat şi pe mine afară din armată, că sunt fiul unui duşman de clasă şi nu e permis ca eu să fiu ofiţer al noii armate, populare, mai ales la trupele de grăniceri. Şi uite-aşa, într-o zi m-am trezit că sunt un neica nimeni... – Păi, n-ai putut şi dumneata să te aperi? întrebă Măgură, trecând subtil la alt pronume de reverenţă, mai apropiat. – Ce să mă apăr? Degeaba le-am explicat eu că nu am nimic comun cu omul acela, că doar mi-a fost tată vitreg şi şcoala am făcut-o mai mult singur, pe fraţii mei vitregi nici nu-i prea cunosc. Ei, nimic, că ce naşte din pisică tot şoareci mănâncă, că să zic mersi că nu mă bagă în tribunal, că am ţinut ascunse legăturile mele cu un duşman de clasă. Am fost mulţumit că m-au lăsat odată în pace, că m-au ţinut trei zile şi trei nopţi în anchetă, când adormeam turnau apă pe mine, să mă trezească. – Şi acum, ce faci? – M-am angajat muncitor necalificat la şantierul dinspre Bordei, unde cică ar face o mare uzină de ceva locomotive. Mă descurc binişor, m-am obişnuit cu bani puţini, locuiesc lângă şantier, într-o baracă, nu-mi cer bani de chirie şi am şi cantină acolo, foarte ieftină. Dar tu? Văd că te-ai ajuns...

– Da' de unde! şi-i povesti şi Măgură prin ce trecuse în anii de când se despărţiseră. Ajunseseră între timp la secţie, înăuntru era cald, Capleşa nu era pe-acolo, dar avusese grijă să bage lemne în sobă. – Şi cum, mă, din cauza banditului ăla ai ajuns tu aici, să te ocupi de hoţi şi de certurile dintre ţaţe? se miră fostul locotenent. Aşa cum te cunoşteam eu, îţi prevedeam un viitor strălucit, trebuia să avansezi mai repede. Te-ai împotmolit din cauza ăluia!... Ce mă mai mir eu, după ce-am văzut pe unde am trecut, acum totul e posibil! Vezi, mă, să iei aminte la ce se întâmplă acum şi să încerci să nu faci şi tu la fel mai târziu. Că, în curând, cred că o să aveţi de lucru pe aici, o să vă invadeze ţăranii dezmoşteniţi şi ăştia nu vor înţelege rostul multor lucruri de la oraş, oraşul are fiinţa lui, legile şi ritmul lui, pe care nu multă lume le poate înţelege. Doamne, când or da năvală, atunci să vezi tu ce de treabă veţi avea. Măgură se uita la el şi se gândea că făcuse rău când acceptase să-l recunoască pe Pârvănescu. În urmă cu şapte ani ar fi fost altceva, dar acum, cine era ăla? Un "neica nimeni", vorba lui. Şi, în plus, era şi periculos să se afle de legăturile lor. Doi fraţi transfugi, tatăl la închisoare, erau suficiente argumente care să-i despartă. Da, dar cât de frumos îi vorbise atunci, la terminarea armatei, când îl sfătuise să urmeze şi el calea armelor! Şi-i mai şi făcuse o recomandare călduroasă, fără de care poate n-ar fi reuşit să pătrundă în şcoala de subofiţeri. Măcar pentru gestul acela nu putea să-i respingă bruma de prietenie. Fostul locotenent se bucurase sincer când îl întâlnise şi părea că îşi pusese oarecare speranţe în el. – Dar acum de ce nu eşti la lucru? se miră. – Sunt în tura de noapte. Sap la şanţuri, parcă uzina aia nu e făcută decât din şanţuri, că nimic nu se pune în ele, să zici că nu le-ai săpat degeaba. Cred că am săpat kilometri se tranşee, în urma noastră n-a mai venit nimeni, malurile s-au surpat şi le-am săpat din nou. Astă vară, când am început, parcă era mai bine, pământul era mai tare şi nu se dărâma uşor, dar din toamnă, cum au început ploile, lucram şi noi ca meşterul Manole, ziua săpam şi noaptea venea apa şi băga pământul înapoi. Şi acum, pe zăpadă, e tot aşa şi e o mocirlă de-ţi rămân cizmele acolo, în şanţ, dacă stai mult timp cu picioarele într-un loc... Acum, când te-am întâlnit, mă plimbam şi eu prin oraş, să mai

văd lume îmbrăcată ca lumea, că din şantier nu ies cu zilele, n-am bani să cheltuiesc prin oraş şi mi se urâse să văd numai oameni îmbrăcaţi în zdrenţe şi în pufoaice de-alea ruseşti. Dar ştii, tot e bine, că la şantier mi-au dat şi mie o pufoaică, fără bani, şi-mi prinde bine, că ţine de cald. Ne-au dat şi cizme de cauciuc, ce n-aş fi crezut eu că o să port vreodată în picioare. Te-aş invita pe la mine, dar ce să vezi tu acolo?, mai stau cu trei inşi în cameră şi ăia sunt cam nespălaţi şi nu ştiu nimic altceva decât să bea şi să vorbească despre femei. Măgură se gândi imediat dacă fostul lui comandant nu-şi bate cumva joc de el, că doar şi lui numai la asta îi stătea gândul, dar Pârvănescu nu părea să fi zis dinadins chestia cu băutura şi femeile. – Poate o să te aranjezi, domnule... – şi Măgură se opri încurcat, nu ştia cum să-i mai zică celuilalt, acum nu mai era ofiţer, dar nici alt titlu nu mai avea. – Zi-mi pe nume, Stelian, - îl scoase din încurcătură Pârvănescu. Şi tutuieşte-mă, nu sunt mult prea bătrân faţă de tine. M-am obişnuit cu numele meu, fără nimic înainte... Stelian mi-a zis mama, că eram steaua ei şi nici nu puteau să-mi maghiarizeze numele, că se mai întâmplase pe vremuri, de-aia prin Ardeal bătrânii poartă nume din istorie, latineşti, care nu pot fi schimbate în nici o limbă. Nu te formaliza, zi-mi şi tu pe nume, n-o să mă supăr. Măgură nu prea înţelegea ce zicea Pârvănescu, dar nu se mira prea mult, îl ştia om şcolit şi desigur vorbele acelea le citise prin cărţi. Mai rău îl deranja că-l auzise pronunţând numele băiatului său cel mic şi nu înţelegea ce rost avea comparaţia mezinului cu săpătorii de şanţuri. Dar nu îndrăznea să-l întrebe pe fostul ofiţer ce vrusese să spună, ca să nu pară chiar aşa, necitit deloc. – Bine, Steliane, zise el şi zâmbi, era aşa uşor să-i spună pe nume. Ziceam că o să te aranjezi tu cumva, cum sper eu, aşa poţi să speri şi tu. Dar am impresia că ai avea aşa, o nevoie. Dacă pot să te ajut, spune-mi despre ce e vorba. – Nu am nevoie de nimic deocamdată, se apără Pârvănescu, ridicând palma a apărare. Poate mai târziu, dacă m-oi hotărî să mă fac oltean, o să te rog să mă ajuţi să-mi fac buletin de oraş. La mine acasă nu mai am nimic, nici casă nu mai am practic, la soru-mea vitregă nu-mi vine să mă duc, ea e bună la suflet, ne-am înţeles bine, dar e măritată cu un ungur al dracului, nu mă suferă nici să mă vadă. Ei,

cam asta e! Acum mă duc, tu poate ai treabă şi nici eu nu mai am timp, mă duc să prind cantina, nu vreau să rămân nemâncat. La revedere. – Salut! Să mai treci pe aici când ai timp. Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim. – Bine. O să mai vin. Întâlnirea cu fostul lui comandant îi lăsase o amăreală în suflet, îl deprimase schimbarea sorţii lui, din locotenentul frumos şi aspru pe care îl cunoscuse, ajunsese un oarecare săpător de şanţuri. Ce mai soartă! Al naibii, ce ştiuse ăla că o să aibă el de furcă cu ţăranii aceia care asaltau oraşul mereu, vedea el bine cum cartierul se întindea dincolo de canal, mai în fiecare lună se înălţa câte o casă nouă, se turna o temelie, se împrejmuia cu gard un loc din câmp. Se certa cu oamenii aceia, mulţi nu aveau autorizaţie pentru construirea caselor, unii nici nu ştiau că e nevoie de aşa ceva, când aflau se făceau luntre şi punte s-o obţină şi lui îi era necaz că oamenii aceia nu apelaseră la el să le înlesnească obţinerea autorizaţiei, să mai ciupă şi el câte ceva. Incidentele se cam înmulţiseră, curând a fost nevoit să mai solicite un ajutor, a primit chiar doi oameni, amândoi negricioşi, cu siguranţă printre strămoşii lor nu prea îndepărtaţi se aflase vreun ţigan, dar el nu îndrăznea să-i întrebe dacă-s neam de ţigani, ar fi fost de ajuns să-l reclame ăia că făcea ură de rasă, că iar o-ncurca. Îi chema Vlaicu, erau fraţi, Ion şi Radu, tineri amândoi, de prin Galicea Mare de loc şi aveau metode cam brutale, mai ales cu ţiganii se purtau foarte urât, când aduceau la secţie vreun arestat ţigan, îl aduceau bătut gata, căci Măgură le interzisese să-i bată şi ei o făceau înainte de a ajunge cu arestatul la secţie, să nu-i certe şeful, şi susţineau că omul se opusese arestării şi fuseseră obligaţi să folosească metode de convingere mai dure. În primăvară au avut parte de o crimă şi de două spargeri. Pe criminal l-au prins uşor, după ce omorâse un om, beţi turtă amândoi, căzuse şi el ceva mai departe, pe drum spre casă, picioarele nereuşind să-l mai ajute. L-au luat ca din oală şi până la secţie fraţii Vlaicu l-au deşelat cu bătaia. Când a venit duba de la sediu să-l ia, au fost nevoiţi să-l ia pe o manta şi să-l arunce în maşină, că omul nu mai era în stare să se mişte singur. Mai greu a fost cu spargerile, amândouă au fost date în aceeaşi noapte, una la băcănie şi alta la parcarea autobuzelor, de la băcănie nu

dispăruseră prea mulţi bani şi marfă mai deloc, dar de la autobuze, din birourile întreprinderii de transporturi, dispăruseră câteva sute de mii, salariile angajaţilor, care ar fi trebuit să fie plătite a doua zi. Au făcut cercetări cu câinii, animalele au luat urma şi au ţinut-o până undeva, pe stradă, de unde au pierdut-o, de unde au tras concluzia că hoţii avuseseră o maşină cu care dispăruseră. Cu ocazia cercetării au stabilit că paznicul din zona băcăniei dormise în timpul spargerii şi l-au data afară, fiind trimis la arest, sub învinuirea de sabotaj. Cu toate cercetările, nu s-a reuşit să se dea de urma hoţilor. Nimeni nu văzuse nimic şi spărgătorii nu lăsaseră nici o urmă după care să se ghideze ei. Până şi metoda de lucru era nouă, pentru deschiderea seifului în care erau banii pentru salarii, hoţii folosiseră un aparat de sudură autogenă, făcuseră o gaură mare în uşa seifului şi curăţaseră tot. Această singură urmă ducea la presupunerea că oamenii puteau proveni de pe vreun şantier, dar de pe care, că în oraş erau atâtea şantiere, şi apoi nici nu trebuia să fie din oraş, puteau veni cu tuburile de oxigen şi acetilenă şi cu furtunele din altă parte, aveau doar maşină şi le puteau transporta. Suma furată era prea mare pentru a fi tratată cu indiferenţă, aşa că miliţia pusese în mişcare forţe însemnate. Cei care nu luaseră măsurile necesare pentru păstrarea în siguranţă a banilor fuseseră trimişi în judecată, dar asta nu rezolva problema, trebuia să fie recuperaţi banii, şi încă repede, pentru a nu fi risipiţi. Peste o săptămână, Stelian Pârvănescu şi-a făcut din nou apariţia, venind direct la secţie, la Măgură. Din vorbă în vorbă au ajuns la spargerea aceea şi miliţianul i-a spus celuilalt cum fusese efectuată şi că bănuielile conduc la vreun şantier, pe unde sunt tuburi de oxigen şi acetilenă. – Băi, Măgură, cred că-i ştiu pe hoţi! i-a zis Pârvănescu, după ce sa gândit puţin. Şi i-a povestit de nişte muncitori de la el de pe şantier, care se ţineau de barbut şi începuseră de vreo săptămână să se scalde în bani. Faptul îi atrăsese atenţia involuntar, prea dăduseră de bani dintr-odată, dar atunci, când îi văzuse jucându-se cu sutele, nu se gândise la ceva rău, crezuse că îi câştigaseră la joc, căci pierdeau nopţi întregi în jurul zarurilor, doar că banii aceia erau neaşteptat de noi, de parcă atunci ar fi fost scoşi din bancă. Acum, după ce-l auzise pe Măgură ce spargere

se efectuase în sectorul lui, parcă i se luminase mintea. Măgură i-a cerut să-i scrie numele jucătorilor aceia de zaruri şi a pus mâna pe telefon. A cerut să vorbească cu ofiţerul de serviciu şi i-a dictat numele scrise de Pârvănescu pe o hârtie, raportându-i ce fapte cunoştea privitor la acei indivizi şi accentuând asupra aspectului nou al bancnotelor care se vehiculau. A aşteptat confirmarea mesajului, apoi a pus receptorul în furcă. – De aici nu mai e treaba mea, i-a zis el fostului locotenent. Dacă sunt ăştia de mi i-ai spus tu, sper să te ajut să te ridici un pic, miliţia este recunoscătoare cetăţenilor care o ajută în depistarea infractorilor. Şi, altceva, ce mai faci? Tot la şanţuri eşti? – Păi ce, crezi că sunt bun la altceva? Noroc că mi-am făcut bătături în palme, la început a fost ceva de groază, am făcut băşici şi după ce s-au sparte era numai carne vie. M-am dus la dispensar, e unul pe lângă Institutul Pedagogic, să-mi facă ceva. Am dat peste o soră bună la suflet, m-a îngrijit cum n-aş fi crezut că se poate. Suzana o cheamă, mi-a plăcut de ea, înjură birjăreşte şi se ceartă mereu cu şefa ei, o doctoriţă bătrână, nu ştiu cum a reuşit să reziste în post, probabil n-au avut alta în loc, sau nu a avut pete negre pe trecutul ei. – De ce-mi vorbeşti de ele? Te interesează vreuna? Că parcă ştiam că nu-ţi plăceau femeile. – Nu mă interesează în mod deosebit, doar că Suzana aceea m-a impresionat în mod deosebit, cum să-ţi spun, înjură ca la uşa cortului, dar cu pacienţii se poartă atât de fin şi cu o grijă deosebită... Nu ştiu ce să cred despre ea. Mi-am mai făcut drum pe acolo, aşa, ba că mă doare ici, ba colea, m-a şi luat la întrebări, că a văzut ea că n-am nici pe dracu', numai palmele mă mai chinuiau. – Poate te însori pe-aci, să te faci oltean. – Cine ştie. Poate mă fac oltean. În fond, ţi-am mai spus, acasă nu mai am de gând să mă întorc, nu mai am la ce, iar cu oltenii m-am împăcat de minune, cu toate că sunt cam înapoiaţi ei, eu îi admir, sunt tenaci, muncitori şi dornici să ajungă cât mai sus. M-am mai gândit eu la asta, cred că oltenii au avut o şansă în plus faţă de ceilalţi români, regiunea lor n-a prea suferit de pe urma stăpânirilor străine, au avut o oarecare autonomie permanentă de-a lungul timpurilor, şi-au păstrat nealterate tradiţiile, şi acum mai întâlneşti obiceiuri care se găseau şi la romani, iar vitejia lor a fost recunoscută de-a lungul veacurilor. Nu

e nevoie să-ţi amintesc decât de Mihai şi Tudor, toate celelalte mari evenimente de aici au avut începutul. – Măi, Steliane, tu-mi faci propagandă? – Nu. Ce te-a găsit? – Păi eu tre buie să cunosc nu istoria oltenilor, mă, ci a fraţilor noştri. Ce-mi vii tu acuma să-mi povesteşti de Mihai şi Tudor, , cineor fi fost ăştia? Dacă vrei să-mi spui ceva, spune-mi din Lenin, restul nu mă interesează, nu am timp pentru alţii. – Vrei din Lenin? Îţi spun şi din el. Ce, crezi că dacă sunt de modă veche, nu l-am citit pe Lenin? L-am citit, mă, să văd şi eu încotro mergem, că acum încă e neclar, nu ştim prea bine ce vrem şi de-aia ne ajută ei cât pot, să ne îndrume în toate domeniile. Dacă vrei, pot să-ţi ţin prelegeri asupra oricărei probleme din opera lui Lenin. – Nu e timp. Lasă, oricum mă chinuie destul cu lecţiile alea politice, acum am început şi eu să mai înţeleg câte ceva, că până acum nu făceam decât să copiez pasaje întregi din cărţi şi o făceam mecanic, fără să gândesc. Acum mai întâi citesc şi abia după ce-mi fixez puţin subiectul fac conspectul. Dar tot nu mă lămuresc suficient, studiem nişte chestii pe care nu le înţelege nimeni şi nici rostul lor nu-l înţelegem. La ce mă ajută pe mine să studiez critica filozofilor nemarxişti? Mă ajută pe mine asta să prind mai uşor un hoţ sau un criminal? Mă, Steliane, Marx ăla o fi ştiut el să cerceteze o spargere şi să-i fie frică, dacă nu prinde hoţii, că-l zboară de nu se vede? Aha, uite că mi-am amintit. Ştii ce nu ne-a spus până acum? Ce se va întâmpla în comunism cu miliţia? – Va fi desfiinţată. – Cum, mă? Să mă lase pe drumuri? – Da. Nu va mai fi nevoie de voi. Nivelul de conştiinţă al oamenilor se va ridica permanent şi nu vor mai exista hoţi, sau criminali, sau bătăuşi, cel mult vor rămâne câţiva funcţionari care se vor ocupa numai de evidenţa populaţiei, căci populaţia se va înmulţi foarte mult şi va fi nevoie să se ţină evidenţa ei. Să nu crezi că nu vor apărea maşini care să ţină evidenţa şi să facă numărătoarea, cred că Stalin a greşit când a spus că cibernetizarea este o lucrare a capitalismului împotriva comunismului, va fi nevoie de maşini care să lucreze mai repede şi mai bine decât oamenii. Voi, cei care veţi rămâne la evidenţă, vă veţi transforma în nişte operatori de maşini, o

să vă îmbrăcaţi în halate albe şi-aia va fi uniforma voastră. Dar nu te speria, vremurile alea n-or să te mai prindă în serviciu, poate nici în viaţă. Tu o să ai de lucru destul sub forma şi structura prezentă, nu trebuie să-ţi faci griji. Trebuie schimbat omul, şi cu omul s-a lucrat greu de când se ştie. – Chiar aşa? – Da, da, ascultă-mă pe mine. Cred că vor trece generaţii până o să se reuşească modelarea caracterelor oamenilor. – Steliane, eu ştiu că ai şcoală, dar chestiile astea de unde naiba le ştii? Că doar în manualele de la şcoală nu cred că scria aşa ceva. – Din cărţi, băiete. Din cărţi. Când lucrez noapte, mai găsesc timp ziua să citesc, ne-au adus şi o bibliotecă la şantier, să ne culturalizeze, dar nu sunt decât patru cititori, printre care mă aflu şi eu. N-au cine ştie ce cărţi acolo, dar mie mi-a plăcut să citesc şi consider că orice carte merită să fie citită, un om care se apucă de scris are ceva de spus şi e bine să afli părerea mai multora, după care poţi să tragi şi tu o concluzie, a ta, personală. Tu nu citeşti? – Ba mai citesc şi eu, da' nu cine ştie ce. Ne obligă să cumpărăm cărţi, au deschis un chioşc la sediu şi ne scrie pe listă, care cumpărăm de acolo şi, dacă nu te găseşte pe listă la sfârşit de lună, te critică în şedinţă, că nu vrei să te culturalizezi. Mai mult copilul ăl mare citeşte ce duc eu acasă. Lui îi place să citească, şi l-am văzut şi pe-ăl mic că se chinuie să buchisească, la el merge mai greu, că abia la anul îl dau la şcoală. După întâlnirea aceea, Măgură s-a hotărât să mai citească şi el câte ceva, vreo carte, dar a fost depăşit de evenimente, de câte ori punea mâna pe carte, adormea imediat. S-a chinuit mai multe seri să treacă de prima pagină a unei cărţi de un autor sovietic, dar a renunţat până la urmă, n-a reuşit nici pagina aceea s-o citească. Şi apoi, mereu se poticnea la numele acelea ruseşti, pe care numai Victor ştia să le pronunţe corect. 4. Cei care efectuaseră spargerile în sectorul lui Măgură fuseseră prinşi, bănuielile lui Pârvănescu se dovediseră a fi fost pe deplin întemeiate, oamenii aceia de la şantierul lui dăduseră loviturile.

Urmarea directă a evenimentului pentru Măgură a fost avansarea la gradul de plutonier-major, peste rând, dar n-a fost scos din postul acela de sectorist, pentru a fi adus din nou la sediu, la seriviciul judiciar. Nu l-a deranjat prea mult, principalul era că odată cu ridicarea în grad îi crescuse şi salariul şi asta era foarte bine, pica tocmai la timp, când avea mai multă nevoie de bani. Pentru Stelian Pârvănescu n-a putut să facă nimic. Încercase să aducă vorba despre el în faţa comandantului său, să-l califice şi pe el, acolo, la şantier, dar nu s-a putut interveni, dosarul locotenentului era prea negru. Într-o zi i-a povestit lui Marin Grosu întâmplarea cu prietenul lui şi bătrânul s-a arătat dornic să-l cunoască pe Pârvănescu. Cu prima ocazie l-a dus pe acesta la fostul poliţist şi i-a lăsat să discute între ei. Mai târziu, Pârvănescu i-a povestit ce încântat fusese de omul acela pe care-l cunoscuse, îi plăcea să discute cu el şi prinsese obiceiul să-l viziteze pe pensionar săptămânal. – Dar despre ce vorbiţi voi, acolo?! s-a mirat Măgură, un pic invidios pe prietenia dintre cei doi. – O mulţime de chestii, băiete. Nici n-ai crede câte chestii ştie omul ăsta. Adevărat, la vârsta lui e normal să aibă o experienţă de viaţă bogată, dar nu este numai un povestitor divin, explică şi anumite fapte de nu poţi să-l contrazici. Ne întâlnim acolo, la el, cu mai mulţi oameni, nu ştiu cum i-a adunat, e un ziarist tinerel, un fost colonel ieşit la pensie după căderea regelui, vine şi o femeie, e ceva pictoriţă. E o încântare să participi la discuţiile acelea, toţi vin cu idei noi şi încercăm să le explicăm împreună. – Mă, Steliane, să nu fi intrat naiba unde nu trebuie, că mi-ar părea rău să aud că te caută Securitatea. – Nu-ţi fie teamă! Acolo ne ocupăm mai mult de artă, ştii doar că domnul Grosu s-a apucat să-şi scrie memoriile şi, cum nu stăpâneşte prea bine tehnica scrisului, încearcă să afle şi el un drum, cel mai bun, să-şi facă un stil. Mai mult despre asta vorbim, el ne citeşte din caietele lui şi după aceea noi ne spunem părerile. Şi ce vrei, are un vin excelent, să-l vezi pe ziaristul ăla ce începe să zbiere, când se matoleşte puţin, şi după ce se îmbată bine se-apucă să ne recite poezii, e o plăcere să-l asculţi. Nu vii şi tu o dată să asculţi ce se discută? – N-am timp, bă. Eu am alte probleme, ce ştii tu, eu vreau să-mi fac

un rost, am familie, trebuie să mă gândesc şi la viitorul lor. Uite, vreau să-mi fac o casă în sat, că nu se ştie când e bună. – Casă? Păi ce, te faci iar ţăran? – Nu ştiu. Cum or evolua timpurile. Nu se ştie niciodată când zic ăştia că nu mai au nevoie de mine, şi-atunci ce fac? Rămân pe drumuri. Aşa, mă pregătesc de-acum, cât mai am timp. – Te-ai gândit bine? – Da. M-am tot gândit şi m-am răzgândit. – Cred că faci totuşi o greşeală. Ce să faci cu casă la ţară? Tu ai plecat din sat, eşti bun plecat. Tu nu vezi ce se întâmplă? Ţăranii sunt din ce în ce mai mult cu ochii pe oraş, să vină aici, unde se găsesc de toate şi unde pot şi ei să-şi găsească un serviciu, ceva, să scoată bani şi să trăiască mai uşor. Aşa va fi mulţi ani, ai să vezi şi tu, ţăranii vor veni din ce în ce mai mulţi la oraş. Crezi tu că ei nu simt ce-i aşteaptă? Ce-or să facă după ceşi dau pământurile la colectiv? Or să mai aibă de lucru câţiva ani, dar ei nici nu văd asta, ei cred că, odată ce li se ia pământul, rămân şomeri. Bun, or să mai lucreze pământul câţiva ani, la colectiv, dar după aceea or să fie invadaţi de maşini, e normal să se mecanizeze lucrările din agricultură. Şi-atunci, dacă aratul, semănatul, recoltatul şi alte lucrări le vor face maşinile, ţăranii ce vor mai face? O să stea aşa, degeaba? Nu, că dacă nu muncesc n-or să aibă de nici unele. Şi-atunci, unde o să-şi găsească scăparea? La oraş. Nici maşinile alea nu se vor face singure, tot oamenii le vor face, ori la oraş nu sunt sufieciente suflete din care poţi să faci muncitori. Nu vezi că aici, la oraş, sunt mai mult bătrâni, dar ăştia, foşti, care n-au nici un Dumnezeu, nu ştiu să facă nimic, că ei n-au pus niciodată mâna pe lopată sau pe ciocan, şi nici nu vor s-o facă acum, că dacă o viaţă întreagă au trăit aşa, din exploatarea muncii altora, e greu să-şi mai schimbe comportamentul. Să nu crezi că vorbesc din cărţi, astea sunt numai ideile mele, rezultate din ce-am văzut cu ochii mei. Şi-atunci, din ce parte vor fi aduşi muncitori la oraş, că peste tot or să se facă fabrici şi uzine? De la oraş, n-ai de unde, cine munceşte în fabrică, o face deja, nu mai are un om de schimb. Şi-atunci o să-i facem muncitori pe ţăranii ăştia, care nu-şi mai găsesc rostul la sate. Vezi cum se leagă una de alta? Asta e credinţa mea, că în sat n-o să mai ai ce căuta. Şi-atunci, tu te-apuci să-ţi faci casă în sat. Ce să faci cu ea? Să te retragi la pensie? E posibil, dar până la pensie mai ai mult şi,

dacă o prinzi la oraş, atunci vei fi orăşean get-beget şi nu te vei mai gândi să te întorci în sat. Poate te gândeşti la copii, să aibă ei o casă, dar şi aici cred că greşeşti, ei sunt deja orăşeni şi n-ai să-i poţi lămuri niciodată să se retragă în sat. Mai gândeşte-te, poate renunţi la ideea asta. Măgură l-a înjurat în gând şi i-a spus că n-are la ce să se mai gândească, hotărâse deja să-şi facă o casă în satul natal şi nu mai dădea înapoi. Dar, după discuţia aceea, se frământase mult timp, înclina să-i dea dreptate lui Pârvănescu, vedea bine că acela ştia câte ceva adevărat. Serviciul mergea de la sine, cei doi fraţi Vlaicu acceptaseră propunerea de a face de gardă în fiecare noapte, amândoi, se simţea nevoia asigurării pazei înarmate în cartier pe timpul nopţii, pentru că borfaşii prinseseră curaj şi dădeau lovituri din ce în ce mai dese. Dacă avea să le facă vreo comunicare importantă, le lăsa scrise dispoziţiile, pentru că aproape nu se mai întâlneau, ei veneau la secţie pe seară, când el era deja plecat şi dimineaţa plecau înainte de a veni el sau Capleşa. Dacă aveau evenimente în timpul nopţii, îşi lăsau raportul scris pe masă. Uneori mai găsea în arest câte un om sau mai mulţi, în general erau bine bătuţi de cei doi Vlaicu, el ştia bine asta, dar n-avea ce le face, rapoartele lor erau întotdeauna bine întocmite, iar la final nu uitau să scrie că "reţinuţii s-au opus cu forţa organelor de ordine, aducându-le injurii şi lovituri". Nu era de acord cu metodele lor, îi certase de câteva ori, dar n-avusese cum să-i dezveţe de obicei. – Păi cum, tovarăşe comandant, zicea Radu, cel mai mare, să mă las eu bătut de nemernicii ăştia dără ca să mă apăr? Păi unde am ajunge aşa? Ei să mă bată pe mine şi eu să stau să primesc, că aşa ne învaţă legea? Ce vreţi, ne mai enervăm şi noi, că oameni suntem, şi duşmanul trebuie să simtă forţa societăţii noastre! Că dacă azi îl lăsăm uşor, mâine e în stare să ne răstoarne, că nu-i mai e frică de noi. Lăsaţi, că nu l-am omorât pe nici unul. A zis vreunul până acum că nu ne-am purtat bine cu el? Nu. Este? Atunci, lăsaţi-ne să ne facem meseria cum trebuie, cu ăştia nu trebuie să ne purtăm cu mănuşi, altfel unde-am ajunge? – Da, mă, Vlaicule, dar mai cu grijă, ce naiba! zicea Măgură, moale. – Cu grijă, şefu', cu grijă! Da' cu grijă faţă de viaţa cetăţenilor

cinstiţi şi faţă de avutul obştesc. Noi aşa am învăţat, că trebuie să apărăm legile ţării, prin orice mijloace. Şi le păzim, şefu', le păzim, că statul ăsta ăl nou e statul nostru şi trebuie să-l apărăm, să-l păzim, că dacă-l păzim pe el, ne păzim pe noi. Şi nu le mai purtaţi grija ăstora, că nu greşim noi prea mult cu ei. Adevărat era, nu greşeau deloc, aveau un fler deosebit şi se descurcau repede când aveau de cercetat vreo infracţiune minoră, căci cu cele importante îi lăsau pe alţii să se descurce. Când i s-a cerut lui Măgură o apreciere pentru cei doi fraţi Vlaicu, a fost obligat să o compună numai cu laude, reuşind să le reproşeze numai un dram de violenţă în comportarea faţă de infractorii pe care puneau mâna. Cele mai multe cazuri le producea bodega de cartier, oamenii se mai îmbătau şi mai în fiecare seară ieşea scandal. Fraţii Vlaicu stăteau întotdeauna pe aproape, ca să nu se încingă prea mult spiritele. Caragiale n-avea decât să trimită un băiat să le facă semn când începeau să zboare sticlele şi cele câteva scaune şi fraţii apăreau, împărţeau lovituri în stânga şi în dreapta, apoi îi târau la secţie pe bătăuşi. Ce le făceau acolo, nimeni nu ştia în afara lor, fapt e că oamenii semnau declaraţiile pe care le scriau cei doi miliţieni şi, când erau întrebaţi de procuror – dacă ajungeau la arest – de n-au fost cumva bătuţi, nu recunoşteau niciodată că fuseseră bătuţi de miliţieni, urmele pe care le mai purtau uneori pe trup susţineau că ar fi provenit din bătaia de la cârciumă. Într-o dimineaţă, Măgură a găsit în arestul secţiei un băiat de vreo treisprezece ani. Cu toate urmele de bătaie de pe faţă, l-a recunoscut, era cel de-al doilea fecior al lui Costică Mânzatu. – Ce-i cu tine aici, bă? l-a luat din scurt, deschizând uşa arestului. Băiatul n-a răspuns nimic. Se uita speriat la el. – Tu n-ai gură? l-a mai întrebat Măgură, deschizând cătuşele cu care fusese legat de un lanţ prins în perete sus, să nu se poată aşeza, să stea numai în picioare. Băiatul îşi freca mâinile ieşite aproape din umeri şi tot nu zicea nimic. – Hai dincolo! Au trecut în birou şi i-a făcut semn să se aşeze pe un scaun, el aşezându-se pe cel de la masă şi apucându-se de citit raportul schimbului de noapte.

– Ia uite la el, s-a mirat. Ce, bă, te-ai făcut şi tu bătăuş şi hoţ? De ce-ai furat raţele? Că aşa scrie aici, că ai furat raţele de la femeia aia. – Domnule miliţian, n-am vrut să le fur! s-a apărat băiatul încet. – Da' cum, bă? Le-ai luat aşa, să te afli-n treabă? Asta să i-o spui lu' mutu'! – Nu le-am furat, zău că nu le-am furat! Dar nu mai aveam nimic de mâncare şi-mi mor fraţii de foame. – Cum vine aia? Ia ia-o tu cu-nceputul şi spune tot, să înţeleg şi eu. – Păi, cum să vă spun? De două săptămâni mâncăm numai cartofi şi pâine, dar acum am rămas fără bani şi nu mai avem cu ce să cumpărăm... Bunicul s-a apucat de băutură de când l-a prins din nou pe tata, degeaba ascunde mama banii de el, că tot îi găseşte şi se duce la bodegă şi-i bea pe toţi. Aseară, când am văzut raţele lu' Dumitreasca în faţa porţii, că asta le lasă slobode, n-am făcut decât să deschid poarta şi ele au intrat în curte. Le-am lăsat acolo, în curte, nu le-am ascuns, da' aia a venit după ce se întunecase cu miliţienii ăia noi şi-a început să strige că i-am furat raţele. Da' zău că nu le-am furat! Ce vină aveam eu dacă au intrat pe poartă când am deschis-o? Da' ei n-au vrut să mă creadă... – Şi tu ce gând aveai cu raţele? Să le îngrijeşti în locul Dumitreascăi? – Dom' miliţian, mor copiii de foame! s-a repezit băiatul şi a dat în plâns. – Ho, mă! Ce bărbat eşti tu? Te-apucaşi să plângi ca o muiere. Nu-ţi ajunge cât ai plâns azi noapte? Ce-ai fost prost aşa, nu ştiai că alde Vlaicu ăştia sunt mai liberi la mână? Trebuia să aştepţi să furi şi tu raţele când eram eu în post. – Păi dacă ele atunci au venit la poartă... – Eşti un prost. Ce-ai câştigat? Te-au bătut ăştia de te-au rupt şiacum trebuie să te trimit şi pe tine la şcoala de corecţie, ca pe frati-tu. – Mai bine aşa, că mi-a spus că e bine acolo, nu duce grija mâncării şi a hainelor, iar de bătaie n-a dus lipsă nici pân-acum. – Zici tu aşa, dar nici acolo nu e bine. Că şi şcoala aia, cu toate că-i zice de corecţie, mai rău te înrăieşte. Şi cu ăilalţi, ce faci? – O să moară, ce să le fac. Scapă cine poate. O să fure şi ei şi-or ajunge tot la corecţie. Nu puteţi să le faceţi şi lor forme să meargă cu mine?

– Nu pot. Ar fi o soluţie, dar dacă ei nu sunt denunţaţi ca hoţi, n-am ce să le fac. – Mă duc eu şi le spun să zică şi ei că au furat. – Hai, bă, las-o-ncolo! N-auzi că nu se poate? Te trimit pe tine şi atât. Tocmai apăruse şi Capleşa. S-a uitat mirat la copil. – Capleşa, îl iei pe băiatul ăsta, îl duci acasă să se spele şi să-şi ia o cămaşă curată şi dup-aia îl aduci încoace. Îl duci la corecţie şi pe el. Până vă întoarceţi voi, îi fac formele de trimitere. Ia dă-te aproape! I-a scris câteva rânduri pe o hârtie, să treacă pe la Caragiale şi să-i ceară ceva de mâncare pentru cei trei copii care mai rămâneau acasă la Mânzatu şi i-a dat-o s-o citească. Capleşa s-a mirat, dar a zis scurt "Am înţeles!" şi a plecat cu băiatul. Seara, Măgură n-a mai plecat acasă ca de obicei, a rămas la secţie să-i aştepte pe cei doi fraţi Vlaicu. Ei s-au cam mirat când l-au văzut şi au bănuit că era vorba de ceva rău. – Ce s-a întâmplat, şefu'? a întrebat Radu Vlaicu, zâmbind prevenitor. – Bă, ăştia! i-a tăiat Măgură avântul. Înţeleg că-i mai bateţi pe zurbagii şi pe hoţi, dar cu copilul ăla ce-aţi avut? Ai? – Păi, şefu', era hoţ! Am scris în raport... – Ce-ai scris, mă, ce-ai scris? Ai scris pe mă-ta! Păi nu te-ai interesat şi tu, să vezi dacă băiatul ăla chiar a furat raţele? Ştiai că ăia, patru copii, n-au mâncat o mâncare ca lumea de nu ştiu când? Ştiai sau nu ştiai? – Nu ştiam. Dar... – Păi, dacă nu ştiai, de ce l-ai mai bătut, bă? Ai? Ce-ar fi să te ţin şi eu pe tine nemâncat o săptămână? Ce-ai face? Ai fura şi tu! De-aia v-a îmbrăcat, bă, statul în uniformă, ca să vă luaţi de copii? Bă, dacă vreţi să bateţi în fiecare zi, băteţi-vă între voi! Ce dracu', bă, numai copii nu bătuserăţi până acu'. Sunteţi nişte... N-a mai spus ce sunt, că se cam enervase şi nu-şi mai găsea cuvintele. A tăcut câteva minute, lăsându-i pe cei doi să se clatine uşurel în picioare, în faţa lui, apoi, mai liniştit, le-a spus: – Pe linie de serviciu, nu am de ce să mă plâng de voi. Dar ţineţi minte, la prima greşeală pe care o faceţi, vă fac raport de sabotaj şi incompetenţă. Să nu ziceţi că nu v-am spus!

– De, mă, băiete, se mai întâmplă – zicea mai târziu Marin Grosu, când s-a întâlnit cu el şi i-a povestit despre cei doi Vlaicu. Vezi tu, în orice armată şi-au găsit locul şi sadicii, numai acolo pot ei să-şi satisfacă plăcerile pe temeiul unor legi care guvernează armatele de când e lumea şi pământul. Şi dacă aşa a fost dintotdeauna, nici în armata asta a nouă nu poate să fie altfel. Şi-apoi, zici că-i bănuieşti a fi ţigani, ori tu nu ştii povestea aia că ţiganul când s-a văzut împărat, întâi pe taică-său l-a omorât? Ăştia sunt în stare să treacă peste orice limită şi, în numele datoriei, pot să omoare şi oameni nevinovaţi. Ai făcut foarte rău că i-ai ameninţat. Dacă te raportează ăia? Că aperi copilul unui duşman de clasă, care e la canal acuma? Mai bine încearcă să scapi de ei, dar în mod fin, să nu se simtă adevăratul motiv. Uite, mă, trăii s-o văd şi pe-asta, să ajungă ţiganii apărătorii legii în faţa altor ţigani. Mă, mă, mă, rău am ajuns! Oprea Măgură gândea şi el că făcuse rău ameninţându-i pe-alde Vlaicu şi a stat câteva zile cu inima strânsă, aşteptând mereu să fie chemat la sediu pentru a da seamă, dar nu s-a întâmplat nimic, negricioşii au trecut peste incident cu uşurinţă şi nu l-au pârât. Totuşi ceva s-a ales din incidentul acela, datoria şi-o făceau în continuare, dar numai în cazuri grave, unde nu se putea face altfel, mai aplicau pedepsele cu bătaia. 5. În primăvară s-au trezit cu Stan la ei, terminase armata şi trecea pe la ei, în drum spre casă. Ajunsese seara şi urma să doarmă la ei, până dimineaţa nu avea cu ce să mai plece spre Dăbuleni. S-au bucurat cu toţii de lăsarea lui la vatră şi au stat seara de vorbă mult timp. Oprea era curios să-i afle planurile de viitor. – Încă nu ştiu, zicea Stan, gânditor. Cred că mă duc iar la uteme, în armată am făcut nişte cursuri politice speciale şi ni s-a recomandat să întărim organizaţiile de bază din sate. În noi, tineretul de azi, se pune mare bază. – Şi cu pământul ce faci? îl întreba Oprea, curios. Că dacă te ocupi de politică, iar îl aud pe tata că nu-i dai ajutor la câmp. – Cu pământul e altă problemă, zicea Stan, parcă înnegurându-se la faţă. Nu mai avem încotro, trebuie să facem colectivul. Ne-au

prelucrat acolo, la armată, instrucţiunile de aplicare a politicii agrare. Am înţeles că altă cale nu avem decât să facem colectivul. Trebuie să-l facem, altă cale nu mai este. – Cum, mă, tata să intre în colectiv? – Acolo îi primeşte pe toţi. – Şi crezi tu că tata e gata să intre? Îl vezi tu să-şi dea ăla pământul? – Trebuie să-l dea! Şi dacă nu-l dă el, îl dau eu. Trebuie să înţeleagă că altă scăpare nu e decât colectivul. Am auzit că acum, în toamnă, vor să facă prima gospodărie. Poate o grăbim, să intrăm şi noi în rândul lumii. – Cum, mă, Stănică, tu eşti gata să faci tu colectivul? Nu-ţi dai seama ce lovitură ar fi pentru tata? – Şi ce vrei, naşule, să nu-l facem şi să ne chinuim tot aşa, ca pânacum? Eu nu mai vreau să mă spetesc cu munca. Şi-aşa, n-ai văzut ce recolte scoatem noi de pe nisipurile alea? Şi când bate vântul, de mută ţărâna din loc, să ne ardă iar porumbii? Nu te-ai săturat de săpat la şanţuri pentru vie? Eu m-am săturat şi le-am blestemat de mă şi mir cum mai făceau viţele alea struguri. Dacă ne băgăm la colectiv, o să vină cu maşini şi-o să facă lucrările, o să facem şi irigaţii, nu peste mult şi pământul o să se schimbe şi el. Nu mai e suficientă agricultura făcută pe parcele, în gospodării mici, fiecare de capul lui. Lumea s-a înmulţit, se trăieşte mai bine şi-o să se înmulţească şi mai mult, dar noi vrem să trăim şi mai bine. Apoi, agricultura în colectiv poate fi şi ea planificată, statul poate dirija după necesităţi, de ce să încercăm noi pe nisipuri să facem porumb când am putea să punem numai viţă de vie, care merge bine la nisip, iar alţii, care au pământ gras, unde-i merge bine porumbului, să se ocupe de viţă, că aşa vor ei, să aibă vinul lor, făcut de pe pământul lor? Vezi, asta e raţiunea colectivizării. Oprea îl asculta cu gura căscată. – Mă, tu vorbeşti ca din carte! se minuna el. Uite, abia acum înţeleg eu de ce se omoară ăştia să ne ia pământurile. Ştii, că m-am tot întrebat, de ce ne mai iau pământul înapoi, după ce tot ei ni l-au dat în patru'ş'cinci? Toate bune, am înţeles eu care e ideea, dar oare aşa să fie, că şi la sate se vor găsi de toate? Că, dacă nu-i dai omului suficient, să aibă cu ce să trăiască, nu-ţi mai munceşte nici el ca

lumea. – Naşule, vorbesc eu cam ca din carte, dar asta e. O să se găsească şi la sate tot ce se găseşte pe la oraş şi, ai să vezi, ţăranul va trăi poate mai bine ca cei de la oraş. Când s-o trezi el cu de toate la el acasă, să-l vezi atunci ce-o să-şi mai cumpere de toate, să scoată pârleala pentru toţi anii când a umblat numai în zdrenţe şi a mâncat numai mămăligă cu ceapă. – Şi tu, vrei neapărat să intri în colectivă, bă? – N-am ce face. Ăsta e viitorul satului şi altă soluţie n-am. Mă bag cu pământul meu şi-o să-l lămuresc şi pe tata, altfel nu mă pot ridica nici eu. Că la uteme nu mă pot ridica decât dacă urmez linia întru totul. – Şi noi ce-o să facem? O să dăm şi noi pământul? – Care pământ, via aia a naşei? – Păi aia, că alt pământ nu mai avem. – Îl daţi. Îl daţi, că altcum nu se poate. Dacă pot, vi-l mai păstrez un timp, cât s-o putea. – Noi vrem să ne facem casa aia... Ne-a scris tata că a găsit un local, lângă Ion, frate-tău. Cred că-l iau, sunt aproape de Ion şi de Fica. La vară punem temelia, să fie acolo, şi când s-o mai putea, înălţăm şi casa. – E bine. Dacă vă faceţi casă, înseamnă că aveţi gândul tot la sat. – Unde am putea să ne gândim altundeva? Cine ştie ce-o mai fi peste un an sau doi... Stan a plecat a doua zi acasă. Cum a ajuns, s-a şi certat cu taicăsău, căci i-a spus ce gând avea cu pământul şi Gheorghe l-a înjurat, că vrea să-l bage şi pe el la colectiv. – Ce vrei, tată? i-a strigat Stan, la sfârşit, când se mai potoliseră spiritele. Vrei că mă spetesc şi eu cu munca, aşa cum te-ai spetit tu şi toţi ai noştri? Eu nu mai vreau, şi-ţi spun acum, cu frumosul, ca să ştii. Cu pământul meu şi-al Matildei intru în colectiv, iar tu trebuie să faci la fel, dacă vrei să avansez eu mai repede, că acum mă duc la uteme şi o să mă fac activist şi dacă tu nu intri în colectiv nu mă mai fac. Asta e! Şi l-a lăsat acolo, pe prispă, să-şi fumeze ţigara şi să rumege la ce-i spusese el. El s-a dus la Sfat, unde era şi sediul UTM. L-a găsit chiar

pe secretarul organizaţiei, Nae alu Văruci, rudă pe departe cu Nache, tatăl Gicăi Măgură. – Bă, Stane, bine c-ai venit! s-a bucurat Nae alu Văruci. Ai terminat armata? Gata? – Da. Am terminat-o. – Bine c-ai venit acum, bă. Într-o lună pornim prima gospodărie şi noi suntem baza, să-i lămurim pe moşii noştri să vină şi ei. – Până acum aţi făcut ceva? – Merge greu, bă. Avem vreo patruzeci de cereri, încă din iarnă, dar ăia le-au făcut mai mult să scape de cote şi mai câţiva care sunt săraci şi au făcut cerere să intre cu sărăcia lor. Ce să le faci, şi lor trebuie să le dăm de lucru. Acum, în săptămâna ce vine, pornim din nou o campanie. Până acum n-a fost cazul, pe nisipurile astea se fac greu grâne şi n-am fost în atenţia organelor, dar acum e musai, să o pornim odată. Tu, ce faci? – Eu? Dă-mi o coală de hârtie, că acum fac cererea, să fiu printre primii. Alu Văruci i-a dat o coală de hârtie şi un creion chimic şi Stan s-a apucat să-şi scrie cererea, prin care solicita să intre în gospodăria colectivă cu pământul lui şi al Matildei şi cu braţele lor. A pus data jos, în dreapta, s-a semnat şi i-a întins-o lui Nae alu Văruci. – E bine, bă, da' trebuie să semneze şi Matilda. – Păi ea nu prea ştie carte... – N-are nimic, pune deştiul, ce, nu ştiai? – O trimit şi pe ea. Ba nu, o aduc eu pe la chindie. Ce fac acum cu cererea? – Hai cu ea la preşedinte. S-au dus la preşedintele Sfatului, într-o cameră alăturată. Omul nu era acolo. – Bă, Mitrule! a strigat alu Văruci către un ţigănos slab care şedea la uşa de la intrarea clădirii. – Ce e, bă, ce zbieri aşa? s-a mâniat acela. Crezi că sunt surd? – Bă, Mitrule, a continuat alu Văruci, fără să-i ia în seamă supărarea. Nu l-ai văzut pe tovarăşul preşedinte? – E colea, afară, cu Dumitru alu Marogel, nu'ş'ce discută, că e vorba să-l aleagă în comitet, pe-aci, pe la Sfat. Alu Văruci a ieşit pe uşa clădirii şi, discret, i-a făcut semn

preşedintelui că ar avea treabă cu el. Preşedintele Sfatului, un om înalt, blond, cam trecut de prima tinereţe, l-a lăsat pe alu Marogel să se ducă la ale lui şi a venit repede pe scări în sus, privindu-l întrebător cu ochii lui verzi pe Nae ce era aşa grabă. – Tovarăşe preşedinte, i-a zis alu Văruci, dumnealui este fostul secretar de UTM pe comună, Măgură Stan. Dumnealui a terminat acum armata şi, azi a venit, azi a făcut şi cererea de intrare în gospodărie. – Ilie Nedelcu, s-a prezentat preşedintele, întinzându-i mâna lui Stan şi strângându-i-o bărbăteşte. Să intrăm în birou! Au intrat în biroul lui, o sală mare, în care nu avea decât o masă lungă, cu câteva scaune de o parte şi de alta, acoperită cu o pânză roşie. Pe masă se aflau câteva cutii de conserve tăiate frumos şi îndoite, pe post de scrumiere. Preşedintele s-a aşezat în capul mesei şi a luat de pe un scau alăturat un dosar cu câteva hârtii în el. L-a pus pe masă şi a cerut cererea lui Stan. A citit-o şi a pus-o pe masă, dezamăgit vizibil. – Trebuie să semneze şi nevasta, a zis el moale. – Aşa i-am spus şi eu, a sărit Nae alu Văruci. O aduce după amiază să pună degetul, că ea nu ştie carte mai deloc. – Foarte rău. De ce n-aţi băgat-o la cursurile de alfabetizare? N-a ştiut nimeni ce să răspundă. – Deci, ia să vedem, a zis preşedintele, lungind ultima silabă şi lovind cu palmele în cantul mesei. Deci intri cu cele două loturi. Dar restul familiei? Sau nu mai ai pe nimeni? – Ba mai am, că noi am fost mulţi, s-a apărat zâmbind Stan de bănuiala blondinului că ar fi fost singur pe lume. O să intre şi ei, că altfel n-au cum. – Când? De ce n-ai venit şi cu cererile lor? – N-am avut timp, tovarăşe preşedinte. Acum venii, de dimineaţă, şi nu apucai să vorbesc decât cu tata. – Cine e tatăl dumitale? – Gheorghe alu Fâsâială, a sărit din nou Nae alu Văruci, că el nu putea deloc să tacă. – Aha-a! Îl ştiu, e un om de bază în satul ăsta. Pe oamenii ăştia ar trebui să ne sprijinim. De ce nu intră şi el? – O să intre! Zilele astea vin şi cu cererea lui. – Aşa e bine. Trebuie să ne sprijinim şi pe mijlocaşi, că ţăranii care

vin fără pământ nu sunt suficienţi. Nouă ne trebuie şi pământ, nu numai braţe de muncă, ce ne facem cu ele dacă n-avem ce munci? – Aşa e, tovarăse preşedinte, a încuviinţat vesel Nae ale Văruci. Stan Măgură s-a ţinut de cuvânt. După amiaza a adus-o şi pe Matilda la Sfat, să pună degetul pe cerere, ea nu prea vrusese să vină cu el, căci unde se mai văzuse ca o femeie să se ocupe cu treburi care prin tradiţie intrau în sarcina bărbaţilor? El a rămas pe la sediul UTM şi pe Matilda a trimis-o acasă. Nae ale Văruci plecase prin sat, aveau o şedinţă de comitet în seara aceea şi trebuia să-şi strângă oamenii. Stan a rămas în sediu, cu mai mulţi utemişti care studiau nişte manuale cu coperţi roşii, a stat şi el peacolo, pe lângă ei, până spre seară. Se simţea bine acolo, era hotărât să facă orice pentru a ajunge în conducerea organizaţiei, din armată se tot gândise cum ar trebui să procedeze ca totul să meargă mai bine. Când a ajuns acasă, pe întuneric, i-a găsit pe-ai lui la masă. Gheorghe nici nu i-a răspuns la salut, a văzut că era supărat. – Bă, tu să te duci să mănânci la ăia, la utemeul vostru! Dacă tot stai pe-acolo toată ziua, crezi că o să-ţi dau eu să mănânci? Unde munceşti, acolo să mănânci! Nu i-a răspuns, îl cunoştea bine şi nu voia să înceapă seara printr-o ceartă, oricum era convins că vor ajunge la ceartă, dar măcar să fie mai târziu. S-a aşezat la masă şi a mâncat liniştit. După masă tata şi-a răsucit o ţigară şi s-a tras mai lângă foc, să o fumeze în linişte şi să nu le incomodeze pe femei la strânsul mesei. Stan şi-a dat şi el un scăunel aproape de el şi a început ceea ce numea el, mai târziu, micul lui război cu generaţia veche. – Te-ai gândit la ce ţi-am spus azi dimineaţă? Gheorghe nici nu-l privea, trăgea din ţigară şi închidea un ochi, să nu-i dea fumul în el. – Ce să mă gândesc, bă? – Păi, nu-ţti spusei? Ce vorbirăm de dimineaţă... – Nu m-am gândit, bă. Tu nu văzuşi ce de trebuir avusei eu toată ziua, că tu, ce să vezi, că te duseşi colo, la utemeul ăla şi nu stătuşi colea să vezi ce de sunt de făcut. – Trebuia s-o fac şi pe-asta, ce vrei. Tată, spune odată ce gând ai şi nu mă mai fierbe. – Tu intraşi?

– Aha. Cu pământul meu şi al Matildei. – Şi cine o să-ţi culeagă via? Colectivul? Bă, ce te grăbişi şi tu ca fata la măritat! Ce dracu, nu puteai şi tu să aştepţi să culegem via? Acum o să bei vin de la MAT, pe bani, în loc să fi băut pe-al tău, fără bani. Bă, te credeam mai deştept. – Lasă, tată, deşteptăciunea mea. Mai bine spune clar ce gând ai. – Pe mă-ta ai întrebat-o? a încercat Gheorghe să dea altă turnură discuţiei. – Las-o pe mama. De când sunt întrebate şi femeile ce trebuie să facem? – Da, da' acolo, pe cerere, trebuie să-şi pună şi ea numele sau degetul. – Pentru că aşa e drept. Dar tu de câte ori ai întrebat-o când ai hotărât ceva mai important de făcut? Nu mă aiuri cu demagogia asta! Mie să-mi spui clar, intri sau nu în gospodărie? Gheorghe nu mai putea da înapoi, trebuia să răspundă, sau da, sau ba. S-a uitat lung în focul din vatră, a aruncat chiştocul scurt al ţigării, a răsuflat adânc, după care a răspuns: – Nu pot să mă hotărăsc, mă, băiete. Nu pot şi gata! Nu-s lămurit dacă e bine sau nu. Mă, ne trezim fără pământ, mă, şi-atunci noi ce-o să facem? Că acolo, la colectiv, tot noi o să muncim, ştiu asta, dar vezi tu, fiecare îşi cunoaşte pământul lui, ştie când trebuie să-l are, să-l sape, să-l îngrijească. Acolo – şi când zicea acolo parcă era vorba despre un loc îndepărtat, de la capătul pământului – o să mă pună să lucrez pământul altuia şi eu n-o să-l cunosc, mă, băiete. Şi-atunci ce rezultate o să avem? Pe dracu să ne ia, aia o să avem! – Nu-i aşa, tată, nu-i aşa. – Da' cum e, mă? Că venişi tu, deşteptul pământului, să mă înveţi pe mine, om bătrân, că dacă ştiam că eşti aşa deştept, te trimiteam dracu' pe la şcoli, vindeam din pământ, că acum şi-aşa nu mai am ce face cu el. Ei, cum e? – Păi, tată, - s-a agăţat Stan de ultimele vorbe ale bătrânului, dacă nu mai ai ce face cu pământul, dă-l la colectiv! – De ce, bă? De ce să-l dau? Io-te la el, ce mă comandă el pe mine! Spune mai bine ce te-am întrebat eu. – Îţi spun, tată, că m-ai mâncat cu încetineala şi încăpăţânarea asta cu care gândeşti. Ce crezi, eu nu ştiu că gândeşti şi singur? Ba da, că

altfel nu reuşeai tu să ne creşti, atâţia copii, şi să ne mai şi faci avere, să nu fim de râsul lumii. Trebuie să intri în colectivă, şi asta cât mai repede. Dacă jumătate din ţară a intrat, n-o să fim noi mai ai dracului şi să nu intrăm. Ce mai, îţi faci cererea şi mi-o dai mie s-o duc eu la Sfat, nici nu trebuie să treci pe-acolo, dacă crezi tu că ăsta e un lucru de ruşine. Te mai las noaptea asta, să te mai gândeşti, da' mâine dimineaţă îmi dai cererea şi să terminăm odată! Dar Gheorghe nu-i dădu cererea nici în dimineaţa următoare şi nici măcar mai târziu, în aceeaşi zi. Îşi făcuse de lucru şi plecase la grădină, pe vale, cu noaptea în cap. Înainte de a pleca spre Sfat, Stan o luă pe mama de-o parte, să nu-i audă Matilda, şi-i spuse: – Mamă, eu cu tata văd că nu mă înţeleg. Încearcă tu, poate îl lămureşti. Mamă, trebuie să înţelegi şi să mă ajuţi. Acum e momentul să acţionăm. Dacă-l pierd, nu-l mai prind niciodată. Dacă tata ţine la mine, trebuie să mă ajute. Numai dacă intraţi în colectiv am şi eu toate căile deschise. Aşa, numai eu, n-am rezolvat nimic. La uteme o să-mi dea prima sarcină să vă aduc pe voi în gospodărie, şi eu nu vreau să fiu obligat, să vă oblig la rândul meu. Mai bine mergeţi de bunăvoie, să scăpăm toţi de grija asta. Aşa, mă ajutaţi şi pe mine, mă ajung şi eu mai repede... – Bine, mamă, zise Leana, cu o lacrimă în colţul ochiului. Dacă tu zici că aşa trebuie, o să mergem şi noi. Mi-a spus şi nen-tu Opriţă că tot aşa o să facem, că n-avem scăpare. Dacă şi el zice aşa, şi tu crezi că trebuie, o facem! Du-te tu acum unde ai treabă şi fii pe pace, îl fac eu pe ta-tău să zică cum zici tu. Şi să n-ai grijă, îţi dau eu să mănânci, chiar dacă nu munceşti aici, acasă, nu-l asculta tu pe el, că el nu e rău, da-i e şi lui greu... La sediul UTM era închis. Stan se pregătea să plece, cam încurcat, când pe scări apăru preşedintele Sfatului, grăbit. Cum dădu cu ochii de el, i se destinse faţa. – Măgură! Bine că eşti aci. Hai înăuntru, am să-ţi spun ceva. Intrară şi se aşezară pe scaune, preşedintele tot în capul mesei. – Am primit un telefon de la regiune, spuse el, privindu-l drept în ochi. Mi-au recomandat să am încredere în dumneata şi să te fac mâna mea dreaptă în organizaţia de tineret. Pe-acolo, pe la armată, ai urmat ceva cursuri politice?

– Da, trei luni am fost la Sibiu. – Înseamnă că eşti bine pus la punct cu teoria. E bine, e foarte bine. Cu teoria, şi noi mai stăm bine, dar acum e momentul s-o punem în practică. Uite cum o să facem. O să convocăm o şedinţă extraordinară a comitetului şi o să te propunem secretar al organizaţiei pe comună. Aşa sunt indicaţiile şi sunt convins că tovarăşii de la regiune ştiu bine ce fac. Eu nu te cunosc, dar Nae mi-a vorbit foarte frumos despre dumneata. El nici măcar nu e supărat că îi iei locul, a înţeles că e vorba despre o rotaţie a cadrelor. – Nici eu nu m-am supărat când mi-a luat el locul, zise Stan Măgură, zâmbind. Noi ne conformăm cerinţelor organizaţiei. – E bine că gândiţi aşa. Aici nu primează interesele personale, totul este făcut pentru bunul mers al organizaţiei. Da... Cu cererea aia cum ziceai că e? Stan înţelese unde bătea. – Merge greu cu tata, zise el, oftând. Cum deschid vorba, nu ştie decât să se certe cu mine. Eu îl înţeleg, îi e greu să se rupă de tradiţie, e bătrân, el aşa a apucat, să aibă pământ. În câteva zile însă vin şi cu cererea lui, v-am promis. Şi sper să mai vin şi cu ale altora. – Înţeleg, înţeleg. Intraţi odată cu toţii, că trebuie să ne rămână timp şi pentru alte acţiuni. Indicaţiile sunt să dăm drumul la prima gospodărie cât mai repede, căci aici, la voi, se vor face trei gospodării, comuna e mare şi are şi multe pământuri, nu numai oameni mulţi. Principalul e să înfiinţăm una, să fim şi noi în rândul lumii. Luna asta o să vină o adevărată comisie, doi delegaţi de la raion şi câţiva ţărani de prin Dobrogea, unde colectivizarea e pe sfârşite, şi-ăia au început primii şi-acuma sunt aproape gata, şi acuma vin cu comisia, să ne spună şi nouă cum e când munceşti în colectiv, să afle şi ţăranii ăştia ai noştri. Ai auzit ce s-a întâmplat la Drăgăşani pe Olt? – Eram la Sibiu, la şcoală, am citit în ziar, apoi am aflat şi de la unii care fuseseră acolo când au venit ăia, o comună întreagă, şi au cumpărat tot târgul. – Ai văzut ce înseamnă colectivul? S-au dus colectiviştii din tot satul, toţi odată, şi-au spart târgul. Au cumpărat tot ce s-a găsit prin magazine, până i-au lăsat pe-ăia numai cu tejghelele goale, şi ei mai aveau încă bani să mai cumpere marfă, nu cheltuiseră tot. Vezi,

exemple dintr-astea să tot avem. La voi, aici, în sat, de-aia nici n-aveţi la păvălie sare şi gaz de lampă, că voi nici n-aţi avea cu ce să cumpăraţi, chiar dacă ar aduce şi altceva, mai de soi. – Lăsaţi, tovarăşe preşedinte, că facem colectiva şi după aia ne ducem şi noi colea, la Bechet să-i speriem şi noi cum i-au speriat vâlcenii aceia pe-i din Drăgăşani. – Îi speriem, tinere. Să-i speriem! 6. Oprea Măgură a aflat de întâmplări mai târziu, când Stan venise la regiune, la o consfătuire importantă privind preluarea cotelor agricole în anul acela. – Da, naşule, răspundea mezinul întrebării fratelui său mai mare, a făcut şi tata cerere să intre în colectivă. El cu mâna lui a făcut-o, nu m-a lăsat pe mine să i-o scriu. A semnat şi a pus-o şi pe mama să facă o cruce şi să-şi pună deştiul. Era aşa supărat pe mine, că nici n-a vrut să-mi dea mie cererea, s-a dus el cu ea la Sfat. O ţinea în mână şi de câte ori se întâlnea cu vreunul care-l întreba de vorbă, le arăta hârtia şi zicea că se duce să se facă colhoznic. I-a şi păcălit pe câţiva, i-a luat cu el şi au făcut şi ăia cereri. A fost o zi mare pentru el, l-au felicitat toţi, preşedintele Sfatului, secretarul de partid, toţi ăia care erau la Sfat şi căscau gura. Să-l fi văzut pe tata ce mândru era, dar când a venit acasă, s-a băgat în beci şi s-a făcut pulbere, că de-acum nu mai trebuie să muncească, să-i dea colhozul ce are el nevoie. Eh, vorbe de om bătrân, care-a cam dat în mintea copiilor. – Şi cu pământul nostru? întreba Oprea, curios. – Păi, naşule, dacă se face acum gospodăria, în vară, că aşa e vorba, cred că trebuie să-l daţi şi voi. Pământul naşei intră în perimetru şi n-avem ce-i face. Trebuie să vă gândiţi şi voi ce faceţi. Oprea era cam neliniştit, pământul nevestei n-ar fi vrut să-l dea, era singurul motiv care-l mai ţinea legat de sat şi, în sinea lui, tot spera că n-o să fie obligat să-l dea. Pe plaiurile acelea din sudul Olteniei erau numai nisipuri sărace, ce-ar fi făcut gospodăria colectivă cu pământul lui, de unde-ar fi scos ei producţii de grâu şi de porumb? Când bătea vântul tare, nisipurile se aliniau în dune înalte, care se mişcau de la o zi la alta, acoperind totul sub ele. Îndărătnicia de ţăran n-o pierduse şi

nici speranţa că oricând putea să se întâmple ceva care ar fi împiedicat răul să se producă. Cine ştie, poate se schimbă linia, poate intervin americanii, poate izbucneşte alt război, niciodată nu era prea târziu ca să intervină ceva ce ar fi împiedicat răsturnarea atâtor tradiţii adânc înrădăcinate în sufletul ţăranilor. Stan Măgură a stat două zile la consfătuirea aceea, apoi s-a întors acasă, să pună în aplicare sarcinile pe care le primise. Două zile înainte de sfârşitul lunii aprilie, într-o şedinţă a consiliului Sfatului Popular, a fost ales să facă parte şi el din acest consiliu. Avea de acum un salariu şi tata nu-i mai putea reproşa că stă degeaba pe-acolo, pe la Sfat, să-l ţină el pe mâncare. Comisia de la raion care venise mai înainte în sat nu avusese prea mare succes. Luaseră pe rând casele în care locuiau în general ţăranii de frunte ai satului, consideraţi a fi mijlocaşi şi oameni de bază pentru viitoarea gospodărie colectivă. Degeaba le vorbiseră ei oamenilor, ţăranii aceia îi lăsau să-şi răcească gura de pomană, iar la sfârşit, când erau întrebaţi dacă fac cerere, se mirau, ce cerere să facă ei? Şi iar o luau de la început, până se mai plictiseau şi se enervau, ţăranii nu, ei aveau timp destul, se uitau la oamenii aceia care veniseră să le ia pământul, parcă ar fi fost din altă lume şi nu le vorbeau pe limba lor, ci pe alta, de ne-nţeles. Din peste optzeci de familii vizitate, abia reuşiseră să ia două cereri de înscriere. Comisia plecase în satul vecin, Ianca, lăsând dispoziţii să se ocupe în continuare cei din sat de lămurirea ţăranilor. Se afirmase că mai ales organizaţia de partid şi cea de tineret ar trebui să acţioneze mai intens. Nu stătuseră să ia la purecat fiecare membru al celor două organizaţii politice, să vadă dacă ei se înscriseseră toţi, dar lăsaseră vorbă că se vor întoarce şi atunci or să facă verificarea aceasta. Stan Măgură a convocat o şedinţă extraordinară a organizaţiei UTM din comună. Nu erau prea mulţi membri, vreo cincizeci cu toţii, dar toţi aceşti cincizeci aveau sarcina să-şi lămurească părinţii să-şi facă cereri de intrare în gospodăria colectivă. Unii, mai răsăriţi, oameni cu armata făcută, au făcut observaţia că ei intră cu pământurile lor, dar cu părinţii nu pot să se descurce, erau încăpăţânaţi. Iar cei mai tineri, care încă nu erau majori şi nu aveau de nici unele, nu-i puteau ajuta prea mult. – Măi, tovarăşi! le-a zis Stan după ce-au mai terminat cu

lamentările şi explicaţiile. Păi ziceţi-le în fiecare zi, până s-or sătura de gura voastră, spuneţi-le şi voi că altfel nu se mai poate, vorbiţi cu mamele voastre, cu ceilalţi fraţi, să stea toţi cu gura pe capii de familie, că trebuie să reuşiţi până la urmă. Asta este sarcina organizaţiei noastre la momentul acesta şi trebuie să arătăm şi noi că suntem în stare de ceva! Într-o seară, când se întorcea târziu de la sediu, a fost acostat de trei inşi, ieşiţi din dosul unei porţi. – Stănică, tu eşti? l-a întrebat unul dintre ei, cu o voce mieroasă şi bucuroasă, pe care n-a recunoscut-o. – Eu sunt. Care eşti? a întrebat el, dar nu i-a răspuns nimeni, i-au pus un sac pe cap, să nu se mai poată mişca şi l-au bătut cu pumnii şi cu picioarele până l-au lăsat lat. Noroc cu un câine că a început să latre lîngă gard, a hoţ, şi a ieşit careva în curte, cu un felinar. Bătăuşii au fugit pe o uliţă la vale. Săteanul acela de ieşise cu felinarul a venit curios până la gard şi, când l-a văzut pe Stan întins pe jos, cu sacul în cap, a început să strige la vecini şi a ieşit afară, în şosea. I-au scos sacul de pe cap şi abia atunci l-au recunoscut. L-au cărat acasă şi Stan a zăcut o săptămână, căci nu mai putea să se mişte de cât îl dureau toate încheieturile. Cât a stat el bolnav, au trecut mai mulţi pe la el, în prima seară, preşedintele Sfatului, cu Nae ale Văruci şi şeful de post, un băiat tinerel, de fel din Segarcea, îl chema Ion Mudroiu. Pe toţi îi interesa dacă el ştie cumva cine fuseseră cei trei care-l bătuseră. – Nu ştiu, tovarăşe preşedinte, a clătinat din cap Stan. Era întuneric şi ăia au stat ascunşi şi, după ce m-a întrebat unul dintre ei dacă sunt eu, de-am crezut că are vreo treabă cu mine, n-au mai scos o vorbă până au fugit. – Noi facem ce putem, tovarăşe Măgură, s-a băgat în vorbă şeful de post. Dar n-avem nici o urmă şi e tare greu să lucrăm aşa, pe bâjbâite. Măcar dacă aţi fi recunoscut pe careva, îl luam la fix şi ne spunea şi cine au fost ceilalţi. Dar aşa... – Acuma, asta e, a zis preşedintele Nedelcu. De acum înainte trebuie să nu mai circuli singur pe întuneric, sigur o să mai sară careva la dumneata. Singura soluţie pe care a găsit-o şeful de post a fost să-i cheme la el pe toţi chiaburii din sat, să-i cerceteze, să vadă unde fuseseră în seara

aceea. Nu erau prea mulţi, vreo zece în tot satul, fuseseră mai mulţi, dar majoritatea munceau acum pe la canal sau în Bărăgan. Din păcate, toţi aceia îşi justificaseră cu martori prezenţa în altă parte în seara şi la ora respectivă, aşa că le-a dat drumul, neavând motive temeinice să-i reţină. La sfârşitul lui mai au inaugurat prima gospodărie agricolă colectivă din sat, cu nouăzeci şi nouă de familii. Sediul i l-au stabilit lângă poştă, în centrul satului, într-o casă mare, cu o curte pe măsură, din care au evacuat în grabă nevasta unui chiabur care fusese trimis la canal. În curtea gospodăriei era şi o şură mare, în care au adus nişte bănci de lemn şi au ţinut prima adunare generală a colectiviştilor. Trebuia să-şi aleagă un preşedinte şi brigadierii. Când a fost să se facă propuneri pentru preşedinte, s-au ridicat mai mulţi şi au propus ba pe unul, ba pe altul. S-a trecut la vot secret şi din şase candidaţi au rămas trei, care întruneau fiecare aproape o treime din voturi. – Măi, tovarăşi, a strigat Marin Bobican, secretarul organizaţiei de partid, care conducea şedinţa. Păi hotărâţi-vă numai la unul! Aveţi trei tovarăşi, îi cunoaşteţi bine pe toţi trei, apreciaţi şi voi care credeţi că e mai bun, că nu se poate să punem trei preşedinţi. Au trecut din nou la vot, dar iarăşi nu s-a putut departaja nici unul dintre cei trei. – Hotărâţi dumneavoastră care să fie preşedinte! s-a auzit o voce din sală şi mulţi au aprobat-o. – Nu se poate, tovarăşi! s-a opus Marin Bobican. Preşedintele este al dumneavoastră şi trebuie să-l alegeţi, aşa scrie în statut. Noi nu avem dreptul să ne amestecăm. Eu, ca membru al colectivei, mi-am dat votul, dar nu pot hotărî eu aici. Hai, mai gândiţi-vă, trebuie să fie unul mai bun! La votul următor, ce s-o fi întâmplat, unul dintre candidaţi a rămas cu vreo zece voturi. Era Gheorghe ale Catiţa, un bărbat înalt şi slab, dar vânjos, pe care toată lumea îl ştia ca pe unul dintre cei mai vrednici gospodari. El s-a ridicat în picioare şi a propus ca voturile care i se dăduseră lui să fie cedate automat lui Marin ale Marcu, cel care primise aproape jumătate din voturi. Bobican nu i-a primit propunerea, nu era statutar, şi s-a hotărât să se mai organizeze un vot. După votul acela, Marin Marcu a întrunit mai mult de jumătate din

voturile exprimate şi a fost ales preşedintele GAC-ului. Se părea că şedinţa îşi cam terminase lucrările, dar lumea nu pleca din sală. Aşteptau să li se spună ce urmau să facă în zilele care aveau să vină. – Păi, ce să vă spun, tovarăşi? s-a ridicat proaspătul preşedinte al colectivei, un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu casă arătoasă, pe vale. De mâine dimineaţă aduceţi aici, la sediu, carele, plugurile şi toate celelalte unelte agricole, cu care v-aţi angajat în scris că intraţi. Boii şi caii nu-i aduceţi, să nu păţim ruşinea ca alţii, care au adus animalele şi le-au lăsat de izbelişte, că nu erau organizaţi şi au început să moară de foame. Pentru asta trebuie să ne organizăm bine. În rest, propun să ne spună tovarăşul Bobican cum o să lucrăm. Acum, că făcuseră pasul, colectiviştii erau curioşi, ce-o să le spună omul partidului, în sinea lor sperând să afle numai lucruri bune. – Tovarăşi! a început Marin Bobican. Ştiu ce vă frământă şi o să încerc să dau răspuns la toate întrebările. În primul rând, să nu vă gândiţi că acum, după ce aţi intrat în gospodărie, o să şedeţi cu burta la soare. Nu, tovarăşi! Veţi munci ca şi până acum. Cine nu munceşte, no să aibă ce mânca. Într-o lună, cel mult, începe secerişul la grâu şi secară. Am solicitat deja maşini pentru această lucrare, nu vă veţi mai speti voi în soare cu secera. Cel mult, dacă mai rămâne ceva în urma combinelor, o să mai strângem noi, cu secera, dar acelea vor fi numai câteva fire, pe ici, pe colo. Să tragem învăţăminte, tovarăşi, din greşelile unora, care au făcut colectiva înaintea noastră şi să nu facem şi noi ca ei. În primul rând, trebuie să ne organizăm pe echipe. Veţi aduce animalele la sediu, dar ele n-or să se îngrijească singure, trebuie să le dea cineva de mâncare şi apă să bea, să le rânească. Acum e vară, trebuie să strângem fân pentru la iarnă, să aibă animalele ce mânca. Cele câteva vaci trebuie şi ele mulse, laptele se va preda la ICIL sau va fi vândut în sat, vom deschide un centru special aici, lângă biserică. Sunt multe de făcut, să nu credeţi că aţi scăpat de muncă. Tocmai de aceea, după şedinţă, vom rămâne aici, consiliul de conducere, ca să hotărâm cine cu cine va lucra şi unde. Până în seară veţi fi înştiinţaţi acasă unde vă veţi prezenta la muncă începând de mâine. Dacă aveţi nevoie de car şi boi, veniţi la tovarăşul preşedinte şi dumnealui o să vă repartizeze un atelaj, în funcţie de necesităţi şi posibilităţi. Acum, dacă mai aveţi vreo întrebare?

Cei din sală se frământau, ar fi vrut ei să întrebe multe, dar nu prea îndrăzneau. În sfârşit, cineva şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat ce se va întâmpla cu recoltele de pe pământurile pe care le aduseseră în colectivă. – Păi, ce să se întâmple? Vor fi strânse şi vor fi ale noastre, ale tuturor. Dăm o parte statului, că aşa trebuie, să ne plătim maşinile pe care ni le dă statul, iar din ce rămâne ne înfruptăm cu toţii. Acum o să vedem cu toţii cum a muncit fiecare. După ce lumea a plecat, consiliul de conducere a rămas în sediu, să hotărască ce şi cum pentru a doua zi. Stan Măgură s-a dus acasă, să se odihnească, era duminică şi avea şi el dreptul să stea liniştit în ziua aceea. A întins o rogojină în spatele casei, sub un dud bătrân, a pus pe ea un cojoc şi s-a culcat, mulţumit că are câteva ore la dispoziţie, numai pentru el. N-a apucat să doarmă prea mult, căci a venit mama şi l-a trezit. Îl căuta Mitru ale Stanca, de la Sfat, ţigănosul, care avea să-i spună ceva. – A zis tovarăşul Bobican să vii la geace, să le dai o mână de ajutor. Nu ş'ce au acolo de făcut. – Bine. Spune-i că vin imediat, să mănânc şi eu ceva şi vin. Mitru a plecat şi Stan i-a cerut mamei să-i dea ceva de mâncare. – Făsuiţă avem, mamă, i-a zis Leana. – Bună şi făsuiţa, fir-ar ea să fie! Pune-mi o strachină, că cine ştie când mai mănânc. La sediul gospodăriei erau mulţi oameni şi-un fum să-l tai cu cuţitul. Cu toate că era cald, nu le dăduse-n gând să deschidă geamurile, stăteau numai cu uşa crăpată. – Stănică, bine că venişi, băiatule! l-a luat în primire Marin ale Marcu. Ajută-i tu pe băieţii ăştia să traseze perimetrul actual al pământurilor gospodăriei. Se ceartă ca nişte babe şi nu se înţeleg deloc. Doi oameni tineri, aleşi brigadieri la şedinţa de dimineaţă, se chinuiau să descifreze un plan mare de cadastru. Coloraseră cu un creion roşu parcelele pe care le găsiseră ei că ar fi ale colectivei, dar se împotmoliseră când ajunseseră la terenurile din deal, dinspre Arnăutu. Aruncându-şi privirea pe planul de cadastru, Stan Măgură a

remarcat ce împrăştiate erau pământurile gospodăriei. Numai în vale, în marginea satului, partea colorată era mai mare, acolo fuseseră împroprietărite câteva familii care intraseră cu toatele în colectivă. Costică Bontea, omul care se ocupa acum de cadastru, în locul celui care fusese până în urmă cu un an, stătea cu registrele în faţă, gata să le deschidă la numele fiecăruia dintre proaspeţii colectivişti, să le spună cât pământ au şi unde anume. Se vedea bine că nu se pricepea deloc să citească planul desfăşurat pe masă, el ştia din memorie care unde avea pământ, dar nu era în stare să le situeze pe planul acela de neînţeles. – Uite, aici are tata două pogoane, zise Stan, identificând pe plan o parcelă din zona Arnăutu, numărând de la primul drum pe care îl recunoscuse parcelele vecinilor. Deci ăsta e al nostru! şi haşură cu creionul roşu pătrăţelul respectiv. Acum, ăsta e al lui Mărin ale Bontea, de are fântâna, ăsta e tot al nostru, îl însemnăm. Mai departe sunt două locuri care nu sunt ale noastre şi ăsta este al naşei, Gica ale Văruci. – Şi ăsta nu e al nostru? întrebă Costică Bontea, privindu-l nevinovat, cu toate că toată lumea înţelesese că voise să-l pună în încurcătură. Stan se uită la el câteva clipe, apoi lăsă din nou ochii pe plan. – O să fie şi-ăsta al nostru, zise el moale. Nu pot să hotărăsc eu pentru ei. – Cine e femeia asta? se interesă Ilie Nedelcu, întrerupându-se din discuţia cu celălalt grup, de la celălalt capăt al mesei. – E cumnata lui Stănică! sări Costică Bontea, bucuros că ştie şi el ceva. – Şi ea unde e? – E la Craiova. E măritată cu Oprea, miţilianul, de s-a dus la oraş să se facă boier! – Taci, bă, din gura aia spurcată! îl beşteli omul de lângă Stan pe ale Bontea. Ce boier, dacă e miliţian? – Miţilian, miţilian, continuă alu Bontea, vesel, dar tot boier a vrut să se facă. – Bă, eşti tâmpit! – Ia încetaţi! se răsti preşedintele Sfatului. N-am înţeles nimic.

Tovarăşe Măgură, spune dumneata cum e. – Păi, am un frate în miliţie, e pe la Craiova de vreo şase ani. El n-a vrut pământ, nici n-a vrut să ia ceva de la tata. Dar cumnată-mea are o vie, primită zestre la măritiş. Altceva nu mai au. – Şi? Nu pot să ne dea şi via aceea? – Ba da, dar nu pot eu să hotărăsc în numele lor. O să vină fratemeu peste vreo lună, are o treabă aici, şi-atunci o să vorbesc cu el să predea via la colectiv. – Bravo, tovarăşe! Aşa trebuie acţionat! Cine a plecat din sat, poate să ne dea tot pământul. – De, tovarăşe preşedinte, ştiu eu ce să zic? Frate-meu vrea să-şi facă o casă aici, în sat... – Păi are de gând să se întoarcă în sat? – Nu ştiu. Nu ştie nici el. – Ar fi bine. Ne-ar întări forţele. Oamenii care au trăit câţiva ani la oraş au văzut multe şi au altă viziune asupra societăţii. Continuaţi, continuaţi! – Mă, finule! îi zicea mai târziu Oprea Măgură fratelui său mai mic, când venise, pe la mijlocul lui iunie, să înceapă construcţia casei. Mă, ştii ce mi-ai făcut cu gospodăria asta a voastră? M-am trezit odată că mă cheamă la cadre, m-au tot întrebat ce avere am eu, ce avere a avut tata, eu credeam că e vorba de o verificare obişnuită, dar nu, ăla avea un plan, m-a tot întors până când, după ce i-am spus că tata e colectivist, m-a întrebat ce gând am cu pământul lu' naş-ta. Mă, am rămas crucit, de unde-or fi ştiut ăia de via asta a noastră, că doar nu o declarasem niciodată, în nici un formular, şi doar făcusem atâtea. Păi, ce gând să am, îi zic eu, o să-l dăm la geace, că noi şi-aşa nu muncim pământul ăla. Atunci e bine, zice ăla, că acum asta e politica, să întărim gospodăriile colective. E bine, zice el, să te duci să predai pământul la gospodărie cu forme, şi să nu-ţi fie teamă că îl pierzi de tot, dacă ai dat pământ, o să primeşti şi dumneata produse, de s-o duce careva să muncească la colectivă. Da' eu îl înjuram în gând, cu nasul lui mare, că avea ăla un nas cât palma, ce-mi spunea el mie că fac bine, parcă eu nu ştiam de ce mă chemase, că trebuie neapărat să dau pământul, altfel m-ar fi pus pe liber. Mâine mă duc să fac formele, că ăia de la cadre mi-au dat zece zile de concediu, să-mi rezolv problemele aici, în sat, şi să le duc adeverinţă că am predat tot

pământul meu şi al soţiei la geace. Ce vrei, trebuie să facem şi noi cum ne dictează conducerea! 7. – Nea Mărine, mai aduc ţiment? – Nu. Lasă, pentru azi ajunge. Nea Mărin alu Brezoi era maistorul angajat pentru temelia casei. Erau oarecum rude, el fusese bărbatul Frusunicăi, sora cea mai mare a lui Oprea Măgură. Acum era un om trecut de cincizeci de ani, după ce-i murise nevasta şi-l lăsase cu cinci copii mici o cam luase cu băutura, dar se specializase în construcţia de case şi, fiind un bun lucrător şi organizator, câştiga destul din meseria asta. Se însurase din nou, pe la mijlocul războiului, cu o vădană, dar şi aceea murise repede, nici un an nu stătuseră împreună, atunci a hotărât să nu-şi mai încerce norocul cu o nouă însurătoare şi a rămas aşa, văduv după două neveste. Copiii s-au împrăştiat singuri pe la rude, el o luase tare cu băutura, pierduse tot ce câştigase mai înainte, vânduse tot pământul ca să aibă din ce să trăiască şi din ce bea, până se trezise deodată sărac lipit, proprietarul unei case care se dărâma singură, neîngrijită, ţinând în curte doar un câine, pe care nu uita niciodată să-l hrănească, cât ar fi fost de beat, tot îşi aducea aminte de animal şi-i aducea de pe unde era ceva de mâncare. În loc de apă îi punea vin şi câinele hăpăia repede şi se ameţea şi el şi după aia dormeau amândoi ceasuri întregi, unde se nimerea. Din toată meseria pe care o ştia, se rezumase la turnarea temeliilor şi ridicarea căpriorilor, pentru tavane şi acoperişuri îi lăsa pe alţii, el nu se mai descurca. Până termina lucrarea angajată, nu bea decât foarte puţin, stătea treaz zile întregi, dar îndată ce termina se ducea la MAT şi o ţinea într-o beţie zile întregi, fără să uite totuşi de câine, seara şi dimineaţa îl hrănea bine şi-i dădea să bea vin. – Mă, nea Mărine, îi mai zicea câte unul, când îl vedea treaz, dacă îmbeţi câinele, doarme toată ziua şi te calcă hoţii. – Şi ce dacă, bă? râdea el. Ce să-mi fure hoţii? Praful de pe tobă? Nu mai avea decât un pat de lemn în casă, salteaua o vânduse pentru băutură, aşternea o rogojină şi se învelea cu un cojoc răpănos iarna, că era frig, căci cât ţinea căldura el n-avea nevoie să se acopere cu ceva, băutura îi ţinea de cald.

Oprea Măgură îl angajase la turnarea temeliei şi pentru ridicarea căpriorilor, se înţelesese la preţ cu el şi hotărâseră că temelia o vor turna în vara aceea, iar căpriorii îi vor ridica în vara următoare. Temelia trebuia lăsată un an în ploaie şi arşiţă, să se usuce şi să se aşeze. Eventualele deficienţe ieşeau în evidenţă în răstimpul acela, urmând să fie remediate înainte de a ridica lemnăria. Ca la orice casă, săpaseră o groapă unde stinseseră varul, să stea zile întregi, să se facă tocmai bun. Apoi aduseseră sacii cu var şi cu ciment, două care de pietriş şi pregătiseră două hârdaie pentru apă. Maistorul adusese varniţa de tablă, câteva scânduri de brad şi nişte piloni de oţel şi, într-o zi, se apucaseră de măsurat. Mărin alu Brezoi avea şi un ajutor, pe Costică ale Libarcă, un băiat tinerel, cam ţigănos, priceput şi el la construcţia caselor. Amândoi făcuseră măsurătorile pentru temelie, sub ochii lui Oprea Măgură, care le spusese cam cum voia el să arate casa lui. Gica nu participa la măsurători, ea era ocupată cu pregătirea mâncării, în curtea alăturată, la Ion Fincă. Ea avea să-şi dea cu părerea abia la sfârşit, când sforile erau întinseîntre ţăruşii metalici înfipţi în nisip. Căci de nisip nu duceau grija, toată curtea aceea pe care o cumpăraseră şi abia acum o îngrădeau era numai nisip, şi nicăieri nu se vedea umbră de verdeaţă. Numai în localul vecin, şi acela gol, crescuseră trei salcâmi, probabil toţi trei din aceeaşi rădăcină, şi la umbra lor mâncau. Copiii stăteau pe aproape, chiar dacă-i bătea soarele în cap ei nu simţeau, curiozitatea era mai mare, să stea acolo, lângă maistori, să afle cum gândeau ei şi cum lucrau. De gândit, gândeau încet, iar de lucrat, şi mai încet, că după două zile de lucru Gica îi şi spusese lui Oprea: – Ce naiba, omule! Mai grăbeşte-i şi tu, că ăştia numai cu gândul la mâncare şi băutură stau şi nu mai termină odată! Ei nu-i era grija de lucrare, că se-ntârzie, dar obiceiul pământului era ca maistorii tocmiţi să mănânce şi să bea pe socoteala clienţilor, şi ea nu cumpărase suficiente găini pe care să le taie şi să le gătească, căci maistorilor numai mâncare consistentă le trebuia, aşa era tradiţia, chiar dacă ei nu munceau cine ştie ce. Căci la muncile grele erau folosiţi oamenii casei, lor le cădea în sarcină să aducă apa în hârdaie, purtându-le pe un par trecut prin toarte, pe umeri, să care pietrişul, nisipul, varul, sacii cu ciment şi tot ei se îngrijeau de ţinerea la rece, în

fundul fântânii, a câtorva sticle cu vin. Turnaseră până la urmă centura casei, inclusiv a bucătăriei din spate. Mai rămâneau cele două temelii pentru zidurile interioare şi cu asta terminau lucrarea pentru anul acela. În colţurile temeliei şi între ele, la anumite intervale numai de el ştiute, Mărin alu Brezoi plantase câteva cuie lungi şi groase, cu vârful ascuţit în sus. Acolo urmau să fie bătuţi căpriorii casei de mai târziu. Copiii erau prea mici pentru a fi folositori la ceva, dar atâta ceruseră să fie şi ei de ajutor, încât Gica le găsise şi lor o preocupare legată de casă, să stropească temelia proaspătă cu apă, la interval de vreo jumătate de oră, ca să nu se usuce prea repede şi să crape. Şi copiii se certau, care să ude mai întâi temelia, sub privirile îngăduitoare ale maturilor care munceau. În ziua aceea erau pe terminate. Mai rămâneau câţiva saci cu ciment, aveau să-i depoziteze la Ion în coşare, să-i aibă la anul, când vor ridica restul casei şi o vor tencui. Mărin ale Brezoi dădea zor să termine mai repede, i se uscase gâtlejul de atâtea zile de când nu băuse decât câte puţin vin rece, scos din fântână. Nu mâncaseră încă de prânz, erau ceasurile trei şi hotărâseră să mănânce abia după ce terminau toată lucrarea. – Ai, nea Mărine! strigă iarăşi Costică ţigănosul. Nu mai fac, bre, un pic de ţiment? – Nu mai trebuie, bă, n-auzişi! îi răspunse răstit Mărin alu Brezoi. Gata, mai dau de două ori cu mistria şi am termenat. – Manole! strigă Oprea Măgură. Du-te la mama şi spune-i că noi suntem gata. Copilul o luă la fugă, ocolind jumătatea de gard dintre locul lor şi al lui Ion Fincă, numai atât pusese Ion gard, de la poartă până la jumătatea curţii, la vale nu mai era gard. Trecu dincolo şi intră în bucătăria de vară, unde mama şi tuşa Veta mestecau în oalele mari aşezate pe pirostrii. Amândouă aveau feţele roşii de căldura de-afară şi de a focului. – Mamă, a zis tata că sunt gata! o anunţă el pe un ton vesel. – Bine, mamă. Puneţi şi voi masa şi aduceţi scaunele, că acuşi venim şi noi. Bucuros de misiune, Manole se chinui să tragă la umbra salcâmilor masa, după care puse în jurul ei cinci scăunele cu trei picioare.

Femeile aduseră oala cu ciorbă şi puseră patru porţii în nişte străchini mari. Mămăliga, răsturnată mai din vreme pe un fund de lemn, o puseră la mijloc, Veta o tăie cu aţa în mai multe felii şi aşteptară să vină bărbaţii. Ei se spălaseră şi se apropiau alene, de parcă nu le-ar fi fost deloc foame şi faptul că urmau să mănânce le era nu numai indiferent, dar era de-a dreptul o corvoadă pentru ei. – Nii, Neamţu! Nii, Catuşca! se oţărî Veta la cei doi câini ai lor care simţiseră că era rost de mâncare şi stăteau pe aproape, cu limbile scoase. Ei se retraseră câţiva paşi mai încolo şi se aşezară pe burtă, cu ochii la masă, ştiind că n-aveau ce aştepta până nu se ridică oamenii aceia care abia se aşezau. Chiar atunci intră din drum Leana Măgură, trecând printre gropile pentru stâlpii gardului. Venise şi ea să vadă cum stăteau cu temelia, era sâmbătă şi nu mai avea treabă acasă. Cu toate că se mişca greu, un picior anchilozându-i-se din ce în ce mai mult, nu vrusese să stea acasă şi să nu vadă şi ea temelia casei pe care fiul ei cel mai îndrăgit o turna acolo, alături de casele altor doi copii ai ei. – Bună ziua, maică! salută ea, trecând pe lângă masa unde se aşezaseră bărbaţii. Îi răspunseră într-un glas. – Ai, mamă, venişi şi dumneata să mă controlezi? râse Mărin ale Brezoi, privind-o chiondorâş. El tot aşa îi zicea, mamă, cu toate că odată cu moartea Frusunicăi legăturile lor se rupseseră complet, şi Leana îl considera tot ginerele ei, cu toate că nu-i putea ierta neglijarea copiilor. – Ce să te controlez, maică? Eu am venit să dau şi eu o mână de ajutor aci, la femeile astea, că destul or fi trebăluit şi ele până acum. – Hai, mamă, că zisei şi eu aşa, se apără alu Brezoi de supărarea fostei lui soacre. Începură să mănânce ciorba de găină, grasă, cu linguri din lemn, albe, noi. Toţi voiau ardei, copţi în spuză, şi curând începură să lăcrimeze şi să ofteze, căci ardeii erau foarte iuţi, dar ei chiar aşa îi doreau, iuţi, să-i simtă. – Ar fi bine să-ţi iei uşile cu tocuri cu tot, păru să continue Mărin alu Brezoi o discuţie mai veche cu Oprea Măgură. Am auzit că în târg la Craiova vin munteni cu lucruri d-astea şi nu sunt prea scumpe. Şi oi găsi şi tu o căruţă cu care să le trimiţi aici. Când le iei, să te uiţi să nu

fie prea verzi, că lemnul se usucă el, dar greu, şi se corfeşte în timp. – Mă descurc eu, nene, îi răspunse Oprea, ştergându-şi o lacrimă din colţul ochiului drept. În virtutea vechiului grad de rudenie, el îi zicea lui Mărin alu Brezoi nene, şi-atât, fără să-i mai specifice numele, rămăseseră aşa, mai apropiaţi. – Hai, că am făcut treabă bună, se lăudă maistorul. Vezi tu, zici că să faci mai repede, da' de ce faci mai repede, de-aia iese mai prost. Mai bine să nu te grăbeşti. Şi să aveţi grijă, să o mai stropiţi, măcar două zile, că altfel crapă şi se lasă. Ia pune din ţuica aia, să vedem cum e! – Nene, păi ţuică pe căldura asta? se miră Oprea, destupând totuşi sticla cu ţuică. – Lasă, mă, că mie îmi place şi pe căldură. Pune tu acilea, că nu tuşesc. Bău un păhărel, se strâmbă parcă nemulţumit, apoi mai ceru unul şi-l bău şi pe acela. – Bună, mă, bună. De unde o ai? – Nu ştiu. Stan mi-a făcut-o rost. – Cred că de la moş Voica e, ce zici, Ioane? Ion Fincă tresări. Până atunci nu fusese băgat în seamă şi el stătuse tăcut pe lângă ei, punând mâna de câte ori era nevoie, dar mai mult aşa, ca să arate că a muncit şi el şi avea drept astfel la mâncarea aceea pentru maistori. – Nu cred că e de la moş Voica, răspunse el, gustând din păhărelul lui de ţuică. Asta e cam acrişoară, cred că e făcută din prăştină. – Cam aşa e, are gust de prăştină, fu de acord cumnatul lui mai mare. Ia mai pune, Opriţă, că parcă e bună. Oprea Măgură îi mai puse un pahar, dar apoi puse coceanul în gura sticlei, semn că n-o să mai vadă nici o picătură. – Nene, restul îl iei acasă, bei pe seară, mai pe răcoare. – Bine, mă. Dacă nu-mi dai acum, când am eu poftă... – Lasă, lasă. Ai timp deseară să bei. Mâncară mai departe în tăcere, schimbând băutura. Sticlele cu vin, atunci scoase din fântâna vecinilor, se aburiseră pe dinafară. – Femeie! strigă Oprea, cu toate că Gica nu era decât la doi paşi de el. Puneţi şi mâncarea!

– Acum, acum! răspunse Gica şi îi făcu semn Vetei să aducă cratiţa cu mâncare. Ea pornise deja cu un gând şi nu se mai întoarse. Se dădu mai aproape de temelia casei, cuprinzând-o dintr-o privire. Era mulţumită, nu făcuseră economie de material şi turnaseră o temelie înaltă, care avea să reziste cel puţin o sută de ani. – Victore! strigă ea la băiatul cel mare. Las-o-n pace pe Miţa şi vino de mai udă un pic! Nu stătu să vadă dacă el o ascultă sau nu, o luă agale pe lângă temelie, să vadă dacă avea aceeaşi lăţime peste tot. După câteva minute termină cercetarea aceea amănunţită şi se trase mai aproape de masă. Bărbaţii se apucaseră şi de al doilea fel de mâncare. Două sticle de vin erau deja aproape golite şi asta nu-i prea plăcu, nu că nu aveau vin suficient, dar îl văzuse şi pe omul ei că se cam îndemna cu ceilalţi. Ion Fincă o cam luase pe ulei şi le vorbea ceva din scripturi, aşa îl apuca de câte ori se ameţea, fumurile de mare credincios i se ridicau de îndată ce bea două, trei pahare. – Mă, şi-atunci o să vie sigur sfârşitul lumii! ameninţa el, fără să ia în seamă că ceilalţi nu prea îl luau în serios. Şi-o să vină vremea să dăm seamă pentru tot ce am făcut şi ce n-am făcut. Că o să ne pună Sân'Petru în faţa Domnului şi-o să aibă lista cu toate păcatele fiecăruia, şi-atunci ce ne facem? – Ne facem şi noi că nu ştim, îşi dădu cu părerea Costică alu Libarcă, ţigănosul, care nu scosese o vorbă până atunci, era prea tânăr şi nu se cădea să se bage în vorba celorlalţi. – Ce să ne facem, bă!? se întoarse Ion spre el, bucuros că găsise în sfârşit unul pe care părea că l-ar interesa ce spunea el. Ce să ne facem, n-auzi că Sfântul Petre are lista cu el? Tu, de pildă, tu ce-o să-i spui când te-o întreba ce-ai făcut? Costică ale Libarcă se făcuse mic pe scaun, speriat la gândul că nu ştia ce-o să-i spună sfântului şi chinuindu-se să găsească şi el un răspuns mai acătării, să-l dea gata pe Ion. – Lasă-l Ioane, în pace! îi sări în ajutor maistorul. Ce, tu parcă ştii ce-o să-i spui când te-o întreba? Că l-ai dat afară din casă pe popa Codrat când a venit cu Boboteaza? Asta o să-i spui? – Asta-i altă chestie, se întunecă Ion la amintirea acelei întâmplări.

Aia a fost demult. Şi-apoi, popa nu e tot una cu biserica! Eu cred numai în scripturi, popa Codrat citeşte după carte, dar nu ştie să explice multe. Înseamnă că nu e bine informat. – Că tu oi fi? îl înţepă Mărin alu Brezoi. – Sunt, nene! Şi dacă nu sunt, mă chinui şi eu să aflu mai multe. – Mă-ă, ce te-oi mai chinui tu! îl căină celălalt, în zeflemea. Te duci pe la moşul ăla ale Voica şi-l asculţi cum spune numai tâmpenii şi el crede că eşti de-al lui, da' tu te duci mai mult pentru ţuica lui, parcă eu nu ştiu că are un căzănel ascuns şi face ţuică. Te lauzi că ştii, da' nu ştii nimic. – Ba ştiu, nene, ştiu! – Bă! Ia spune tu, în scriptura aia de zici tu că o citeşti, scrie, bă, de colectiv? – Ion rămase un pic pe gânduri, apoi recunoscu: – Nu scrie. – Vezi? Aia e! Nu scrie de colectiv. Atunci la ce s-o mai citeşti, bă, şi ne mai şi împui urechile cu prostiile alea? – Ba o scrie, da' n-am ajuns eu acolo, o-ntoarse Ion cu o speranţă în glas. – Ai maică, îi întrerupse bătrâna, trăgând cu urechea, voi auziţi clopotul? Tăcură toţi şi ascultară. Într-adevăr, se auzea clopotul bisericii din centrul satului. Bătea repede, repede, a ceva rău. – Mă, maică, zise iar Leana, înfricoşată, mi-e că s-a întâmplat ceva rău. Ce-o fi? Peste câteva clipe se auzi şi o toacă, mai aproape, spre şosea. De data asta era sigur, ceva rău se întâmpla. Oprea Măgură se ridică de la masă, se trase mai în mijlocul curţii şi privi pe deasupra copacilor din curţile învecinate, în toate părţile. Nu se vedea nicăieri nici un fir de fum, la asta se aşteptaseră ei când auziseră şi toaca din apropiere. – Nu se vede nimic, zise el mirat şi se întoarse la masă. Câinii se ridicară atunci şi porniră în goană spre drum, de unde se auzea un zgomot ciudat, un tropăit înfundat. Un om trecu în goana calului dinspre capul satului, strigând ceva, dar ei nu înţeleseră ce

striga, căci câinii lătrau, urmărind calul cale de două curţi. Fica, moaşa copiilor, venea alergând dinspre drum, ea auzise ce strigase călăreţul şi se grăbea să le spună şi lor. – Arde la câmp, mai la deal de Broasca! strigă ea de departe, speriată. Femeile se închinară, speriate. – Aulele, ce-o fi şi asta?! se miră Leana. S-a-nrăit lumea, ne pedepseşte Dumnezeu. – Aşa e, mamă! o aprobă repede Ion, bucuros că mai era cineva de părerea lui. Asta e pedeapsă de la Dumnezeu, ne dă semn de puterea lui. – Mie nu-mi pasă, zise Mărin ale Brezoi. Nu mai am pământ, n-are ce să-mi ardă. Mai pune, bă, Opriţă, nişte vin! Oprea însă nu-i puse vin în pahar. Nici nu se aşeză la loc pe scaun. Rămase în picioare, chinuit de un gând. Curiozitatea l-ar fi împins să meargă şi el la câmp, acolo, să vadă despre ce era vorba, dar alt gând îl oprea, el avea treabă aici, acasă, şi nici el n-avea un interes deosebit, ca şi maistorul. Câţiva oameni trecură prin dreptul lor, grăbind spre capul satului, cu lopeţi şi găleţi pe umăr. Îi cunoşteau, aveau locurile pe lângă Broasca, de-aia se grăbeau aşa. După ei trecu şi o căruţă cu cai, cu două butoaie pictate de piatra vânătă, care se hurduceau pe podina de lemn a căruţei. Abia atunci, uitându-se un pic mai la dreapta, văzură şi ei un fuior de fum negru, pe deasupra plopilor din grădina ale Tătaru. Rămaseră în continuare la masă, dar nu le mai ardea de mâncare. Lumea trecea pe drum mereu, cu lopeţi, cu sape, cu găleţi, mai trecu şi un car cu două butoaie goale. Toţi se grăbeau la foc, speriaţi. Un incendiu, oriunde ar fi izbucnit, era o problemă a tuturor şi nu se putea să stea pasivi, toţi se duceau acolo, să dea o mână de ajutor. Oprea Măgură mai bău un pahar de vin, apoi se ridică şi anunţă hotărât: – Mă duc şi eu! – Stai, omule, acasă, încercă Gica să-i schimbe hotărârea. Un'te duci tu? Avem şi noi oameni la muncă şi tu te duci la foc. Stai acasă, că e mai bine.

– Nu se poate, femeie! se oţărî el. Adu-mi vestonul şi cizmele, că eu mă duc. – Lasă-l, mamă, să se ducă, îi zise Leana norei, poate o fi nevoie de ceva pe-acolo. – Unde să se ducă, mamă? Ce să caute el acolo? – Adu-mi vestonul şi cizmele! îi zise din nou, mai apăsat, Oprea, îndreptându-se hotărât spre hârdăul cu apă curată. Se spălă îndelung, bucurându-se de răcoarea apei. Se şterse cu o cârpă nu prea curată, apoi îmbrăcă vestonul şi-şi trase cizmele. – Merg şi eu! anunţă Ion, sculându-se vesel de pe scăunel. – Tu un'te mai duci, mă? sări Veta, speriată. Tu nu vezi că nu eşti în stare să mergi? – Taci, fă, din gură! o potoli el şi făcu doi paşi ca să-i arate că se ţinea încă bine. – Aulele, Opriţă! Să ai grijă şi de el, că băut cum e, se bagă în foc, arză-l focul să-l arză! 8. Cum ieşiră în şosea, la capul satului, văzură un şir de care cu boi, care cărau butoaie, oamenii îndemnau boii să meargă mai repede, pocnind din bici pe deasupra lor. O luară şi ei înainte, pe drumul care ducea la Broasca, având ghid fuiorul de fum care se vedea peste deal, îngroşat şi aplecat de vânt spre sat. Nu se grăbeau, Oprea nu mergea prea uşor prin nisipul acela moale, încălţat cum era în cizme, iar Ion nici măcar nu putea face paşii mai mari, era bine că totuşi mergea singur şi nu trebuia să-l sprijine. Când cotiră la stânga, li se deschise în faţă râpa de la Broasca, un mal înalt, din argilă tare, de unde sătenii îşi luau lutul necesar pentru case. La poalele lui erau trei izvoare cu apă limpede şi rece, unde femeile veneau de obicei cu albiturile, să le limpezească, să le bată de pietre şi să le întindă apoi la soare, pe troscotul înalt. Acolo, în râpă, era o aglomeraţie de care şi oameni, se formaseră două şiruri. Când se mai apropiară, văzură că oamenii încărcau butoaiele din care cu apă de la izvoare. Carele urcau apoi panta râpei, pe un drum ocolit şi se luară şi ei după un car ce urca alene, cu butoaiele pline cu apă. De sus, de pe creastă, se vedea focul, mai bine zis locul unde era,

focul era încă ascuns de nişte dune de nisip. Abia când urcară pe prima dună văzură ce ardea: grâul dat în pârg. Erau încă departe de locul dezastrului şi nu se vedea prea bine, dar nişte limbi de foc tot se vedeau cum ling norul de fum negru ce se înălţa spre înălţimi. Se dădură mai aproape, părăsind drumul şi luând-o mai la dreapta, să nu fie în partea spre care bătea vântul. Sub un dud, la umbră, dădură peste un moş pe care nu-l cunoştea nici unul. Îi dădură bineţe şi se opriră lângă el. – Ce s-a-ntâmplat, tică? intră în vorbă cu el Oprea. – Păi tu nu vezi? îi răspunse moşul, părând supărat. Arde! – Asta văd şi eu, tică, dar cum o fi început? – Asta nu ştiu nici eu, zise bătrânul, uitându-se lung la uniforma celui care-l acostase. Eu acu' venii, nu ştiu nimic. Că sunt bătrân şi mă mişc şi mai încet. Am optzeci de ani bătuţi pe muchie, mai zise el, ca să vadă miliţianul că nu e un oarecine, dacă a trăit el optzeci de ani, e cineva. În partea de sub fum era multă lume. Săpau de zor un şanţ, la distanţă de foc şi în spatele oamenilor care săpau veneau alţii şi aruncau apă pe ei şi pe jos, probabil acolo dogoarea focului era mare. Şi pe celelalte laturi ale locului cuprins de foc erau oameni, dar se opriseră la depărtare mai mare. Oprea Măgură înţelese că şi cei de sub vânt tot aşa începuseră lucrul, mai departe de incendiu, dar vântul bătea spre ei şi focul înaintase mai repede în direcţia aceea. După părerea lui, arseseră câteva zeci de pogoane bune şi, ca un făcut, peacolo numai grâu fusese semănat, nu era nici o vie să se mai oprească focul în ea. Se auzi o sirenă şi apoi un clopot. Câţiva copii în izmene de-o curăţenie îndoielnică trecură pe lângă ei, dinspre foc, strigând: – Pompierii! Vin pompierii! Veneau într-adevăr pompierii. O maşină, vopsită în roşu, îşi croia drum din greu prin nisipuri. De-o parte şi de alta, câte patru soldaţi echipaţi gata stăteau în picioare, prinşi în centuri şi cel din faţă bătea un clopot, să ceară drum liber. Maşina reuşi să treacă de ultima dună şi se opri câteva clipe, probabil comandantul grupei se orienta asupra situaţiei. Apoi se duse mai încolo, chiar sub foc, unde oamenii săpau şanţul acela larg. Se opri fâsâind din frâne şi soldaţii se desprinseră din centuri, coborând pentru a-şi desfăşura furtunele. Ofiţerul care-i

conducea coborî şi el din cabină şi începu să împartă ordine. – Ăştia sunt de la Bechet, îşi dădu cu părerea moşul. De la Craiova sau de la Corabia nu puteau să ajungă aşa repede. De şeful pompierilor se apropiară doi oameni şi Oprea Măgură îi recunoscu pe amândoi, erau preşedintele Sfatului şi Marin alu Bobican. Discutară un timp, gesticulând larg, apoi ofiţerul preluă comanda şi începu să împartă ordine pentru săteni. Doi oameni plecară în fugă să ocolească focul, strigând ceva către celelalte echipe, care lăsaseră săpatul şi aşteptau cu gurile căscate, acum, dacă veniseră pompierii, treaba era a lor, să se descurce cum ştiu cu focul. O parte din oameni trecură spre echipa de sub vânt şi se împrăştiară în spatele săpătorilor, pentru a urmări să nu se mai işte vreun incendiu din scânteile duse de vânt mai departe. Şeful pompierilor, însoţit de preşedintele Sfatului, porni să ocolească incendiul, la o depărtare destul de mare, pentru a nu fi şi ei pârjoliţi de dogoare. Nu era timp să ocolească tot locul, trebuia acţionat repede. Probabil omul îşi făcuse deja o părere şi-i dădea dispoziţii preşedintelui, dar acesta nu prea părea de acord cu ele şi păreau că se ceartă. Totuşi militarul câştigă duelul şi se întoarseră spre locul în care trăseseră maşina. Preşedintele chemă la el câţiva oameni şi le împărţi sarcinile. Nu apucă însă să le termine, fiindcă de dincolo de dune apăru un GAZ militar şi o dubiţă, vopsită şi ea în kaki. Traseră amândouă mai departe de maşina pompierilor şi din ele coborâră câţiva civili. Comandantul pompierilor se apropie în fugă de ei, îl salută pe unul care coborâse din GAZ şi-i raportă ceva, probabil ce măsuri luase până atunci. Civilul îi dădu liber, adică să facă aşa cum zicea el, dar interveni Ilie Nedelcu, salută şi el şi parcă începură să se certe. Totuşi, câştig de cauză avu tot pompierul şi preşedintele Sfatului îşi trimise oamenii să îndeplinească ordinele. În câteva minute, din cele trei laturi mai libere se aprinseră alte focuri şi atunci toţi înţeleseră planul pompierului, să dea foc şi la grâul rămas, până în şanţurile de apărare, astfel focurile înaintau unele către celelalte şi se întâlneau undeva la mijlocul distanţei, măcinându-se unul pe altul. În partea de apus, spre sat, activitatea era febrilă. Câteva care fuseseră aliniate în spatele maşinii roşii, un furtun lung fu adus până la

ele şi astfel maşina se putea alimenta mereu, din butoaiele aduse pe rând cu carele, refulând apa pe furtunele din partea cealaltă, care şi începuseră să bată baza norului de fum. La început, păru că focul va fi stăpânit. În partea dinspre maşina pompierilor nu mai înainta, grâul era culcat la pământ de jeturile furtunelor, dar ele nu puteau face mare brânză, căci frontul incendiului era întins pe vreo zece tarlale. Mai apoi vântul păru să se înteţească şi focul se aprinse şi mai tare, spre deal. Oamenii se mişcară buluc întracolo, aruncând pământ şi apă peste flăcările care se ridicau mai puternice. Era o hărmălaie grozavă, toţi strigau, femeile ţipau speriate, toată lumea dădea dispoziţii pe care tot ei le executau, căci alţii n-aveau de unde să găsească. Curând apăru o altă maşină de pompieri, claxonând tare şi cu clopotele bătând, apoi mai apăru una, dar aceasta rămase împotmolită în nisip, şoferul părea neîndemânatic sau nu ştia ce înseamnă nisipul, după câteva încercări de a scoate maşina la drum o împotmoli şi mai rău, la vreo sută de metri şi mai bine de foc. Pompierii se agitau pe lângă maşină degeaba. Cealaltă maşină reuşi să ajungă în partea din deal şi soldaţii se puseră pe treabă imediat. Câteva care traseră aproape, cu apă proaspătă şi focul părea, în sfârşit, stăpânit. – Ioane, hai acasă! îl îndemnă Oprea Măgură pe frate-său mai mare. – Nu mai stăm? se miră Ion. – Ce să mai vedem? Gata, s-a terminat. Hai acasă, cred că e mai bine să nu fim pe-aci. Nu vezi că a venit Securitatea? Ăştia sunt în stare să-i ia pe toţi la întrebări. Ion se lăsă convins şi plecară înapoi, să iasă la drum. – Vezi, ţi-am spus eu că şi Scriptura zice aşa? începu iarăşi cu ale lui. Că semnele Domnului vin cu foc şi cu pucioasă, şi foc mare va fi pe pământ, aşa zice acolo. Şi uite, dacă oamenii s-au înrăit, Dumnezeu ne face semne, să ne cuminţim şi să ne pocăim. – Mai lasă-mă, bă, în pace! se supără Oprea. Tu ai de gând s-o ţii numai aşa? Ce dracu, nu te gândeşti că te toarnă unul la Securitate, că faci propagandă? Că nu mă gândesc la tine, dar ai două fete şi ele nu trebuie să sufere pentru prostia ta din cap. – Ce prostie, bă, ce prostie? Tu habar n-a-n-ai! Crezi că dacă te-ai

făcut miliţian, gata, eşti mai deştept? Cine-ţi dă ţie pâine să mănânci? Nu tot noi, ăştia de la ţară? Ori oi face tu ceva grâu în curte la baba aia unde stai, c-am auzit eu că stai într-o coşmelie de n-ai loc să te-nvârţi în ea. – Bă, nu mă supăra! Dă-te-ncoace, tu nu vezi că dau boii ăia peste tine? Ajunseseră la drumul care venea dinspre Broasca spre deal şi Ion, neatent, intra drept în coarnele boilor care trăgeau carele în sus, cu butoaie cu apă. – Mai bine spune că ţi-e ţie frică să nu m-audă vreunul şi să mă toarne, continuă Ion, ţinându-se aproape de miliţian. Că te dau ăia afară dacă află ce vorbesc eu. Da' să n-ai nici o grijă, mă bag în partid, am vorbit eu cu ale Bobican, şi scap de toate grijile. – Tu în partid?! se miră Oprea. Ce, bă, ăia crezi că primesc pe oricine? – Pe mine mă primesc! Nu-ţi spusei că am vorbit cu ale Bobican? Ce, eu n-am faţă de partid? Ţăran sunt, avere n-am avut şi nu am, de înscris în colectivă m-am înscris, statutul îl ştiu, ce mai trebuie? – Bă, frate, păi ce să facă ei cu un beţiv ca tine? – Ce beţiv, bă, ce beţiv? Eu sunt beţiv? Eu beau cât îmi trebuie. Ce? Ăia nu bea? Bea şi ei, că de-aia sunt oameni. Alu Bobican îl ştii bine că se trage din neam de beţivi şi bea şi el, mai rău ca câinele lui nenea alu Brezoi. Coborâseră la vale şi erau prin dreptul izvoarelor. – Uite, colo, în groapa aia din dreapta, de sub vie, a murit acum două săptămâni un om ale Becheanu din deal. Venise să ia pământ pentru casă şi s-a dărâmat malul pe el. Ce jale a fost... A lăsat opt copii în urma lui şi o nevastă frumoasă. L-a plâns trei zile şi trei nopţi, că se înţeleseseră bine. Opt copii, înţelegi? Şi cel mai mare are zece ani. Femeia, cum a-ngropat pe omu-său, s-a şi dus să ceară să intre în colectiv, ca să-i dea şi ei cineva de mâncare la copilaşi. Aşa i-a fost scris, că şi Scriptura spune... – Mai las-o-ncolo de Scriptură! îl întrerupse Oprea, cotind la dreapta pe drumul spre sat. Ce dracu', bă, ai apucat-o aşa, cu scriptura aia şi n-o mai termini! Şi mai vrei să intri în partid! Of, unde fu ăl deştept! Păi, bă, când te-or întreba ăia, că doar te cunosc toţi ce poamă

eşti, ce religie ai tu, ce-o să le spui? Că aşa scrie în Scriptură? – De ce, bă, ce-are una cu alta? sări Ion repede. Păi comuniştii ăştia nu se conduc tot după cele zece porunci? Să nu furi, să nu jinduieşti la bunul şi femeia altuia, să-ţi ajuţi aproapele, ai? Ce, nu-i aşa? – Şi cu legea de bază a bibliei, ce te faci? – Care, bă? "Crede şi nu cerceta"? Păi tot aia e. De ce să-mi mai bat eu capul să găsesc răspunsuri la întrebări? Mai bine le iau de-a gata, de la ăia patru dumnezei. Că nu le zice Dumnezeu, asta-i altă treabă. Chestie de interpretare. Că uite, mă, mă gândeam mai deunăzi, cum or fi putut ăia, Marx şi Engels (pronunţa ca pe româneşte, engels), să facă teoria asta, a comunismului, când ei erau nişte burghezi? Ăia aveau bani cu ghiotura, să-ţi spun eu, şi de-aia aveau timp, să stea şi să se gândească, ce-ar putea ei să facă, să iasă şi ei mai în faţă, să-i cunoască o lume întreagă. Dă-mi şi mie nişte bani, să nu mai duc grija şi să nu mai trag la sapă, şi să vezi tu cum fac şi eu o teorie. Acum e cam târziu, nu prea mai am ce descoperi, că au descoperit ăia tot, da' poate a mai rămas ceva nedescoperit şi-aş putea şi eu să scot ceva la lumină. – Fugi, bă, de-aci! Ce să mai scoţi tu? Tu ştii numai în sticlă să citeşti, de-acolo îţi vine ţie toată ştiinţa. Şi măcar de-ar fi sticlă de lampă... – Dacă mă iei aşa, nici nu-ţi mai spun! se supără Ion şi tăcu un timp, dar avea mâncărime la limbă şi tăcerea nu-l ţinu prea mult. Mă las, bă, şi de băutură şi de scriptură! Mă las, că altfel nu se poate. Că mi-a zis şi alu Bobican s-o las mai moale cu băutura, că dacă nu sunt băut, sunt un om de-nţeles. Dacă zice el că aşa trebuie, mă las şi gata. Vezi, e ca-n scriptură: să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa. Că şi popii ăştia sunt nişte mincinoşi, mamă-mamă. Nu l-ai văzut pe popa Codrat ce burtă a făcut? Păi dacă bagă în el tot ce-i aduc muierile alea proaste, că ele cică pentru biserică aduc, da' biserica cine e, dacă nu popa? Şi el mănâncă şi bea pe rupte şi nouă ne spune că să postim, că aşa e porunca de la Dumnezeu. Fir-ar mama lui a dracu' de bandit, că parşiv mai e! Da' şi-ăştia, i-au făcut bucata. Fiu-său e la puşcărie, că s-a-nhăitat cu unii de făceau cică propagandă împotriva regimului şi pe fie-sa au dat-o afară din şcoală, şi-acum stă acasă, fată mare şi fără nici un rost, să-i rupă gardul stând noaptea cu flăcăii de vorbă. Că e frumoasă foc, a dracului, de unde-o fi ieşit aşa, nu ştiu, da' cu popa nu

şamănă. – Pe la voi mai vine? – Cine, popa? Vine, dă-l dracu', da' numai când nu sunt eu pe acasă, că mă trimite Veta prin sat când ştie că trebuie să vină el. Şi eu mă duc, că nu vreau să am ceartă în familie, trebuie să fie înţelegere în casă. Dacă e obiceiul ăsta, să vină popa, îl înţeleg şi-l respect, dar nici nu vreau să-l văd. Cică m-ar fi blestemat şi a zis că eu sunt lucrarea Satanei, să se ferească lumea de mine. Eu n-am nimica cu el, dar el e al dracu', că cică sucesc mintea la oameni, să nu se mai ducă la biserica lui, că vreau eu să fac o nouă religie. Ce religie? Că eu citesc numai în Scriptură şi încerc să înţeleg cu mintea mea ce-au scris sfinţii ăia acolo, şi nu prea înţeleg, că au ăia o limbă de parcă n-ar scrie pe româneşte, te uiţi în carte, vezi bine că scrie pe româneşte, citeşti cuvintele bine, bine, da' când e să le pui cap la cap, nu se mai leagă, n-au nici un înţeles. I-am mai întrebat eu şi pe alţii, că şi alţii citesc, dar nici unul n-a ştiut să mă lămurească. M-am dus şi la Marcel alu Praporgel, ologul ăla de ghiceşte şi se duce lumea la el, dar nici de la ăla n-am aflat mai nimica. Ba, chiar mai rău m-a ameţit, că o luase cu nişte vorbe ca din carte şi m-a-ntors de-am plecat de la el cu o durere de cap cruntă. Şi popa Codrat de-aia zice că eu vreau să fac altă religie, că m-am dus pe la alu Praporgel şi ei nu se au deloc bine, se blestemă în parte, da' popa ar trebui să fie mai liniştit, că ăla, alu Praporgel, nu mai vrea să aibă de-a face cu Securitatea. Dacă nu era olog din război, îl trimiteau şi pe el la canal, da' aşa, ce să facă cu el acolo, că nu se poate mişca şi de muncă nici atât. L-au ridicat ei acum trei ani, da' nu l-au dus decât până la Bechet, l-au bătut bine şi l-au lăsat în câmp, fără piciorul ăla al lui de lemn şi fără cârje, cu un carton legat la gât, pe care scria "cine face ca mine, ca mine să păţească. Trecea lumea pe lângă el, că era zi de târg, se uitau toţi la el cum stă acolo, în marginea şanţului, cu cartonul de gât şi închinându-se. Nimeni n-a vrut să-l ia în căruţă, să-l aducă acasă şi el nu se putea mişca într-un singur picior. S-au dus ai lui, noaptea, ca furii, de l-au luat de-acolo, dar cu frică, să nu-i vadă careva. L-au lăsat în pace, din când în când mai trecea şeful de post pe la el, să-l întrebe dacă mai face propagandă, da' nu l-au mai ridicat. A mai terminat şi el cu ghicitul, că nu mai avea voie, da' lumea tot se mai duce pe la el. Acum

se ocupă mai mult cu ierburile, se duce pe câmp şi culege tot felul de ierburi, fiecare după timpul ei, şi le dă la toţi care au nevoie, când dau în brâncă sau au vreo bubă rea. L-au lăsat şi copiii, l-au gonit în coşare şi au tras un gard prin faţă, să nu mai aibă de-a face cu el. Săracul, trăieşte numai din mila oamenilor cărora le-a făcut bine, căci mult bine a făcut omul ăla. Că oamenii s-au dus şi la dispensar când au avut nevoie, dar medicamentele costă mult şi nici nu se găsesc, şi-atunci se duc tot la ale Praporgel de le dă ierburi de-alea, le spune cum să le facă şi oamenii se fac bine în scurt timp. A avut necazuri şi cu ierburile alea, că cică face pe doctorul, a venit o comisie de doctori şi l-au anchetat, dar el le-a dat peste nas, că doar muşeţel şi izmă foloseau şi ei, pătlagină la fel, s-au minunat doctorii ăia de câte ştia el şi l-au lăsat în pace, că n-au avut ce-i face. Ale Praporgel le-a arătat şi o carte de-aia de doctori, în care scria de ierburile de le folosea el şi lea închis gura, că ierburile lui nu erau deloc interzise. L-a luat şeful de post că face bani din ierburi şi el i-a cerut să-i aducă doi martori care să spună asta, că a primit el bani şi nu a dat chitanţă pentru ei, că mai primeşte şi bani, da-i varsă la biserică, nu'ş'la care, că lu' popa Codrat nu-i dă nimic, şi-ăsta de-aia moare de necaz pe el şi umblă mereu cu pâra. Şeful de post n-a avut ce-i face, ale Praporgel avea chitanţele toate, nu s-a găsit nici un martor care să spună că a dat bani şi n-a primit chitanţă, ba unii l-au luat la goană când s-a dus pe la ei să cerceteze, a nimerit peste unii care aveau copiii bolnavi şi el cică de ce nu se duc la dispensar şi se duc la ale Praporgel şi-ăia l-au adus pe veterinarul ăla de la dispensar, l-au adus pe sus, să le dea el medicamentele, şi-ăla a recunoscut că nu ştia ce boală aveau copiii ălora şi-atunci i-au gonit cu câinii. Mare minune, ascultă la mine! Erau pe la capul satului. Se auzeau motoare şi claxoane dinspre şosea. Erau două maşini de pompieri. Le făcură semn pe unde să intre, pe drumul spre Broasca, căci nu mai era nimeni pe-aproape şi oamenii nu ştiau încotro s-o ia. – O luaţi pe primul drum la stânga! strigă Oprea către cel din cabina primei maşini şi se dădură într-o parte, ca să le facă loc. – Ăştia sunt de la Craiova, îşi dădu cu părerea Ion, suflând greu de praful ridicat de cele două maşini. Veniră totuşi destul de repede. Intrară pe linia lor. Era cald şi Oprea transpirase, dar frate-său,

îmbrăcat în cămaşă lungă şi izmene, amândouă largi şi albe, nu părea să sufere din pricina căldurii. Ajunseră acasă şi intrară pe locul lui Oprea, printre gropi. Femeile strânseseră masa şi nu mai era ţipenie prin curte. Ion trecu la el, alături, lăsându-l pe Oprea să-şi mai vadă o dată temelia. Observă întrun colţ o bucată de ciment ruptă. Se întoarse spre Gica, nervos, ea tocmai venea de dincolo, de la Ion. – Ce e cu bucata asta ruptă? – Nea Mărin căzu peste ea şi o rupse, îi răspunse Gica, supărată. După ce plecarăţi voi, goli toată sticla aia de ţuică şi nu se mai ţinu bine pe picioare. Zise băiatul ăla, Costică, că vine el mai pe seară şi o repară, văzu şi el că nu e bine, da' ce să zică faţă de nea Mărin. Da' ce zici, e bine? îl întrebă ea apoi, preventiv. – E bine, confirmă Oprea. Faţa femeii se lumină toată. Aşteptase părerea omului ei, căci, chiar dacă în sinea ei era mulţumită de lucrare, nu putea să aibă o altă părere decât el, de-ar fi avut el alta. – Hai, că am făcut treabă bună! accentuă ea, fericită. 9. Pe seară, se duseră cu toţii în deal, la casa bătrânească, unde dormeau în fiecare noapte. Erau obosiţi ţoţi şi copiii se culcară în prispă, pe rogojină, unde dormeau ei de drag, cu tata mare lângă ei. Oprea şi Gica nu mai doreau să mănânce, stătură şi ei pe scaune, lângă vatră, în timp ce bătrânii şi Matilda mâncau. Oprea le povesti ce văzuse la câmp, ce foc mare fusese şi-şi dădu cu părerea că focul acela nu se aprinsese aşa, singur, cineva îl pusese dinadins. Lumea trecuse spre case de mult, maşinile pompierilor plecaseră, semn că focul fusese stins de tot şi nu mai era nici o primejdie. Doar GAZ-ul şi dubiţa rămăseseră în sat. Stan veni târziu acasă, când ei strânseseră masa şi se pregăteau să se culce. Leana tot îl bombănise că nu mai vine, ea avea obiceiul să se culce devreme, căci se şi scula devreme, odată cu găinile. Acum stătuse mai mult pentru că era îngrijorată şi dorea să afle noutăţi. Îi puse şi lui să mănânce, pe o margine a mesei şi mezinul le povesti ce

mai era nou în sat. – Pân-acum am stat la Sfat, zise el, sorbind zgomotos din lingură. A venit Securitatea, e alarmă mare. Focul n-a izbucnit el din senin, a fost pus de cineva. Pândarul, unul ale Giloi, l-au găsit în marginea focului, ars, avea o gaură mare în cap, cred că l-au tăiat cu toporul şi la urmă lau aruncat în foc. De-aia zic, focul a fost pus de careva, altfel n-avea rost să-l taie pe pândar. Dar problema e că nu se ştie cine ar fi fost. Întotdeauna e mai pustiu pe câmp sâmbăta, lumea se mai pregăteşte de sărbătoare, nu se mai duce la câmp. Aţi fost careva acolo? – Am fost eu şi cu Ion, zise Oprea. – Unde, că nu v-am văzut? – Păi nu ne-am băgat acolo, am stat mai de-o parte. Era lume destulă şi, oricum, eu trebuia să am grijă de Ion, că era băut bine. – Aha! – Au găsit vreo urmă, ceva? – Ce să găsească? N-ai văzut ce de lume s-a strâns? S-au dus dracului urmele, dac-or fi fost, cine să le mai păzească. Oprea Măgură remarcă drăcuiala lui frate-său, dar nu-l mai auzi pe tata bombănind, ori nu auzise, ori nu mai avea chef de ceartă, ori Stan luase conducerea gospodăriei lor de-a binelea şi atunci nu mai avea nici un rost să-i facă observaţie. – Da' securiştii ce fac? se interesă el. – Ce să facă? L-au căutat pe şeful de post, să le dea o mână de ajutor şi l-au găsit beat turtă, dormind în mijlocul bătăturii, de-au turnat zece găleţi de apă pe el, ca să-l trezească o ţâră. Acum s-au instalat la Sfat şi anchetează. I-au luat întâi pe chiaburi, p-ăi de au rude prin puşcării, pe ăia de mai pot fi bănuiţi de rea credinţă faţă de regim, că, vedeţi voi, acolo unde-a ars erau terenuri ale colectivului, de-aia cred toţi că a fost o mână criminală de-a dat foc. I-a băgat pe toţi la beci şi cine ştie când le-o mai da drumul, dacă le-o mai da. E un maior al dra..., al naibii, poartă ochelari de soare, de unde i-o fi luat, şi-i freacă pe-ai lui ce n-ai crede. Au găsit ei o pistă, un om care i-ar fi văzut pe bandiţi, dar nu-şi aminteşte decât că au fost trei şi-atât. E un moş ale Trocan, are nişte lubeniţe pe-acolo, mai sus de Broasca şi stătea la bordei să le păzească. El cică i-ar fi văzut pe ăi de-au dat foc, dar de departe, nici nu i-a recunoscut, nici nu l-a interesat, că l-a văzut

pe pândar prin vii, spre Observator. A intrat în bordei să mai stea şi el la umbră şi a aţipit. S-a trezit când focul era mare şi începuse lumea să vină. Dacă nu se culca, poate îi speria pe ăia, sau, mai ştii, îi dădeau şi lui una în cap... Dar ce foc mare a mai fost! Tocmai acum şi-au găsit şi-ăia, în prag de seceriş. Se vede că a fost mână criminală. – E clar! aprobă Oprea. Dar, dacă nu-i găsesc, tot degeaba, că iar dau foc la ceva şi nu mai faceţi voi pâine să le daţi la colectivişti. – Asta nu-i o problemă, deocamdată ne ajută statul. – Care stat, mă? întrebă Gheorghe, ieşind din muţenie. Statul ăsta de unde ia ca să ne dea nouă? Ia de la alţii? N-are el destule angarale cu orăşenii, crezi că se mai uită la noi? Dacă vin americanii... – Tată, cu tine nu mai discut, i-o reteză Stan, calm. De câte ori îţi zic şi eu ceva, întotdeauna găseşti tu altceva ca să mă-ntorci. O să aibă statul grijă de noi, că e statul nostru, al muncitorilor şi ţăranilor, pe noi s-a clădit şi nu poate să ne lase să murim de foame, căci altfel la ce lam mai făcut? – Tată, zise Oprea, mai las-o şi tu odată cu critica, că nu se ştie cine te aude şi vezi bine, la mine şi la Stan se pune altfel problema. Ce-ar zice ăia – şi făcu un semn cu mâna prin aer – să afle că tatăl meu şi al lui Stănică aşteaptă mereu să vină americanii? Crezi că ne-ar pica bine? Mai las-o odată, că ăia nu mai vin, or avea şi ei alte griji, şi ce facem aici, la noi, numai noi facem şi, cum om face, tot bine e. Înţelegi. Să nu te mai aud cu criticile astea, aiurea. Nu-ţi convine, treci dincolo, la bulgari, să vezi că şi ăia tot aşa fac, le-o fi şi lor greu, dar nu se plâng. Noi la ce să ne plângem? Câştigăm ceva? Nu câştigăm nimic, ba, dimpotrivă, chiar pierdem. Aşa că mai vezi-ţi de treabă şi mai lasă-ţi goangele, ce naiba! – Ia uite la el! se miră Gheorghe, prefăcut. Ce, bă, ce te legi de mine? Crezi că dacă am îmbătrânit, gata, poţi să te iei de mine? Ce-ai cu mine? Mi-aţi zis să intru în colectiv, am intrat. Acu' ce mai vreţi? Nici să vorbesc nu mai am voie? – Ba ai voie, cine ţi-a zis că nu? Da' vorbeşte şi tu ce trebuie. Şi dacă nu te poţi dezbăra de ideea aceea cu americanii, mai bine taci. Înţelegi? Gheorghe se uită un timp în foc, de parcă acolo citea răspunsurile, apoi se ridică oftând de pe scaun şi porni spre prispă, să se culce, nu înainte de a arunca o vorbă, să aibă tot el ultimul cuvânt:

– Bravo, văz că noi ne-am cam trăit traiul! Nu-l băgară în seamă, dar replica lui îi făcu să tacă un timp. Apoi discuţia nu se mai legă şi se duseră toţi la culcare. Dimineaţa, Oprea îl rugă pe Stan să-i facă rost de un bon pentru lemne, dorea să ia lemnele din vara aceea şi să le ţină la uscat până la anul. Dar Stan nu reuşi să ia bonul, îi spuse de vânzoleala de la Sfat, era imposibil să-l abordeze pe preşedinte, care era ocupat cu ancheta, căci mereu suna raionul la telefon şi-l întrebau dacă n-au găsit încă autorii incendiului. – N-am ce să fac, naşule! se plânse Stan, mâncând grăbit. E o tulburare acolo, că nici nu mai ştiu ce să facem. Şi au anunţat că săptămâna asta vine o comisie de la raion, cu cotele, şi nu mai e timp de altceva. Las-o şi tu pe mai târziu, îţi iau eu lemnele pe la sântă Mărie şi ţi le duc la nenea în coşare, să nu le plouă. – Cred că aşa o să facem, se resemnă Oprea. Văd că altă soluţie nu e. – E groasă rău, naşule! Incendiul ne-a păpat o mulţime de grâu, vine şi comisia cu cotele, începe şi secerişul... Că dacă măcar apucam să secerăm grâul ăla de-a ars, că nu mai avea mult, acum era al nostru. Mama lor de bandiţi, dacă punem mâna pe ei, le stârpim şi neamul! – Măcar se-aude ceva? – Ce să se-audă? Parcă tu nu ştii cum e când n-ai nimic de ce să te-agăţi? Şi acum se ştie tot cât se ştia aseară, că au fost trei. Atât! Şi văd că degeaba se omoară securiştii ăia, nu fac nimic, bâjbâie şi ei. Şi se mişcă greu, că maiorul tot le zice că ei trebuie să fie calmi, să nu se pripească. Ce-or gândi şi-ăştia, nu ştiu! Ce trebuie aicea calm? Ar trebui să lucreze repede, cât e treaba proaspătă, altfel se pierde. Cică moşul ăla ale Trocan şi-ar fi amintit că unul din cei trei avea cămaşă înflorată, da' pe aici mulţi au cămăşi înflorate, pe cine să iei de gâlci? Şi mă mai gândesc eu aşa, ca omul, dacă ăia n-au fost din satul nostru? Că nu trebuie să fie neapărat de aici, puteau să fi venit de oriunde, căci duşmanul e şi el organizat şi acţionează cum nu te aştepţi. Că au ştiut unde să dea foc? E simplu, le-a făcut planul un om de-al lor de-aici, din sat. Simplu! Vii, dai foc, pleci, nici dracu' nu te ştie, moşul ăla putea să-i şi vadă la faţă, tot n-ar fi ştiut cine sunt. După amiaza şi-o petrecură la Nache ale Văruci. Nu se simţeau prea bine acolo, doar copiii erau fericiţi, căci ai casei nu-i mai băgau

în seamă şi-i lăsau să facă ce vor. Ei, cum s-au văzut liberi, au şi dat atacul la duzi, să taie crengi tinere, pentru confecţionat arcuri. Oprea Măgură se trase mai de-o parte cu socrul său şi-l luă la întrebări, de ce nu s-a înscris şi el în colectiv. – Păi de ce, mă, Opriţă? se miră Nache. Să le dau eu toată agoniseala mea, acum, când e gata? – Tată, ascultă la mine, că nu vorbesc prostii. Uite, mi-a zis fratemeu Stan ceva, că vine comisia pentru cote. Şi să vezi tu ce vă fac ăştia! Am mai văzut eu şi în alte părţi, unde s-a făcut colectiv mai anii trecuţi. Nici nu vă lasă ăştia să vă seceraţi grâul. Crezi că degeaba vin ei acum, când începe secerişul? Vă ia ca din oală, află! Nu vă lasă cu cotele, ori vă înscrieţi în colectiv, ori vă ia tot. Hai să zicem, că anul ăsta s-a făcut grâu frumos şi mult, da' vă ia acuma cu toate cotele, nu doar cu grâul. Eu zic să te duci să te înscrii, că am înţeles că Costică e de acord, el nici n-are mult pământ... – De, mă, Opriţă, făcu Nache. Păi nu vezi că nu s-a înscris decât sărăcimea. Ce-o să primesc eu de la săracii ăia? – Tată, ascultă-mă pe mine, că aşa trebuie. – Mă, băiete, baba mea a vândut salba de aur ca să cumpere pământ, şi-acum să-l dau? – Tată, ştiu că ţi-e greu, da' nu mai sta pe gânduri. Fă-o acum, cât mai e timp, să fii printre primii! Cândva se va ţine seama şi de ordinea în care s-a intrat în colectiv, că până la urmă toţi or să intre, nu scapă nici unul. Dacă te hotărăşti, caută-l pe Stan, la uteme, te îndrumă el cum trebuie să faci. – Ai, mă? Da' tu ai ordin să mă faci să intru în colectivă, aşa e? – Nu, tată, nu am. Dar nici mult nu mai e până o să primesc ordin. Uite, pământul Gicăi l-am dat, de ăla am primit ordin, ori îl dau, ori mă dă afară. Dar pe voi încă nu am ordin să vă prelucrez. Încă!... – Atunci e clar. Să nu crezi că m-ai convins tu aşa repede, eram eu deja cu gândul acolo, am mai auzit şi eu cum merge. M-oi duce şi eu să mă scriu. Când o auzi baba mea... Următoarele două zile s-au ocupat de gard. Trăseseră nişte scânduri urâte la bantig, la unul ale Zaca, şi au tot bătut la cuie, încheind curtea aşa cum trebuia. Numai porţile nu le aveau şi le-au improvizat din câteva scânduri aşa, să fie, să nu mai intre în curte animalele de pe drum după voia lor. Partea din gard dinspre Ion n-au pus-o, ca să fie

mai uşor să treacă dintr-o parte în alta. Ancheta în privinţa incendiului nu avansa deloc. Stan îşi ţinea la curent cu ce mai afla şi el, căci securiştii erau tăcuţi şi bănuitori şi nu prea suflau din ceea ce aflau ei. – Bă, naşule! zicea Stan, mirându-se. M-a terminat maiorul ăla cu ochelari cu calmul pe care trebuie să-l aibă ei. Parcă ar avea timp destul, îi are pe făptaşi în beci şi n-are decât să-i ia la întrebări. Ce i-au mai plimbat pe-ăia de i-au bănuit, cu dubiţa, peste tot, să le arate ce-au pe-acasă, ce au la câmp, că de ce nu s-au înscris în colectiv, parcă una ar avea legătură cu ailaltă. Au găsit şi două puşti militare, cu ţeava retezată, la unii din Ciungu, i-au bătut pe-ăia până i-au lăsat laţi. Cred că i-a pârât careva, altfel nu se poate. Dar pe făptaşi tot nu i-au găsit, ce folos că au dat peste altele! A doua zi, dis de dimineaţă, comisia de la raion şi-a făcut apariţia. Pentru ziua următoare se hotărâse începerea secerişului, batozele fuseseră duse la arie, la deal de sat, şi lumea îşi pregătea secerile şi tot ce mai trebuia pentru secerat. Comisia şi-a început activitatea de cum a răsărit soarele. – Năsule, cu ăştia nu e de glumit! îi spunea Stan lui Oprea, mai târziu, când apucase să treacă pe acasă să mănânce un pic. La ăştia nu contează decât datoriile. Au pornit de dimineaţă, cu cinci care, pe linia mat-ului la vale. Au un împuternicit de la regiune, unul Văduva, nu-l cunosc, are apucături de ţăran, dar vorbă de orăşean. L-a luat cu el pe Costică Bontea, cu registrele, pe perceptor, pe alu Dovlete, pe şeful de post şi câţiva flăcăi, să mâie boii, şi-au plecat din casă în casă. Perceptorul şi Bontea deschideau registrele şi citeau datoriile oamenilor şi împuternicitul le cerea, să le dea pe loc. Oamenii au încercat ei să le explice că acum n-au, că secerişul abia mâine începe, dar ăla nu ştie nimic decât cotele şi cotele, că statul are acum nevoie de cote, el nu mai poate să aştepte până săptămâna viitoare. Dacă naveau, le lua imediat boii, carul, chiar şi secerile, şi zicea că le dă înapoi când or aduce cotele de grâu, dar atunci cu dobândă, că au întârziat. Mi-era şi ruşine să stau acolo, lângă femeile alea care plângeau şi-şi smulgeau părul din cap, dar ce era să fac, trebuia să fiu şi eu acolo, să văd cum trebuie procedat. După vreo zece gospodării pe unde au trecut, i-am lăsat şi m-am dus într-o fugă la Sfat, să le spun ce se întâmpla, că parcă nu-mi venea să cred că aşa sunt indicaţiile. Şi

ştii ce mi-a zis ale Bobican? Că Văduva ăla are împuterniciri speciale şi că să nu mă bag peste el, că ştie el ce face. Dar oamenii cu ce se mai duc mâine la secerat, fără car şi boi şi fără seceri? Vezi, tocmai aci-iaci! Că în urma comisiei trecea câte unul pus tot de împuternicit şi le spunea oamenilor să alerge la ăla cu cererea de intrare în colectiv, că scapă imediat de griji. Şi uite, până acum nu făcură decât trei linii şi au patruzeci de cereri, că oamenii se conving uşor când nu mai au altă scăpare. Ale Săndoi au sărit cu parii, dar Văduva ăla a scos pistolul şi a tras în aer, ameninţând că a doua oară trage în ei, că sunt chiaburi şi duşmani de clasă, şi când au auzit ăia că-l trimite pe unul să aducă securiştii, s-au făcut mieluşei. "Bă! Faceţi cerere?" i-a întrebat împuternicitul. "Facem, dacă altfel nu se poate" au zis ale Săndoi şi au făcut toţi patru fraţii şi ta-său cereri. Acuma s-au oprit la ale Tache, să mănânce, că ăia întotdeauna s-au avut bine cu autorităţile, de-aia au şi Cooperativa la ei în casă. Acum mă duc, cine ştie când mai vin. Azi musai să terminăm cu valea, mâine avem alt program, o luăm spre Ciungu. Principalul e să întărim prima gospodărie, asta din vale, după aia avem timp să mai facem două, una în Ciungu şi una în Deleni. Pe seară, când erau la local, i-au văzut şi ei pe cei din comisia aceea fulger. Era exact cum povestise Stan. Împuternicitul intra în curtea omului, fără să bată la poartă, cu perceptorul după el şi începea tocmeala în bătătura casei, cu voce tare, să audă toată lumea. Când au ajuns în dreptul lor, s-au oprit şi Văduva a intrat în curte pe poarta cea mică. Văzând uniforma lui Oprea Măgură, a avut un moment de ezitare, dar şi-a continuat drumul spre el. Măgură nu se mişcase de lângă temelie, să se vadă că el e stăpân în curtea aceea şi cine are treabă cu el, să vină aproape, căci el n-avea de gând să iasă în întâmpinare. – Salut! zise Văduva. Sunt împuternicitul regiunii, Văduva mă numesc. Munciţi, munciţi? Grupul de însoţitori se apropiau şi ei alene din spate. – Muncim, ce să facem, zise Oprea Măgură, fără să-i răspundă la salut şi fără să se prezinte. – Aici cum stăm? se întoarse deodată împuternicitul către cei din spate. – Nu avem nimic, zise perceptorul, fără să deschidă registrul său. – N-are nimic? se miră Văduva.

– N-are, confirmă celălalt. Pământul, cât a avut, l-a predat geaceului. – Aha-a! făcu Văduva, bucuros, întorcându-se către Măgură. Aşa, tovarăşe! Se vede că ai înţeles politica partidului. Vedeţi, tovarăşi? strigă mai tare, întorcându-se către cei din spatele său şi din drum. Aşa procedează oamenii înţelepţi! E foarte bine că aţi predat pământul. Gospodăria trebuie întărită! Haideţi, aici am terminat! Altul la rând! Salut! Ieşiră din curte, fără să primească răspuns la salut şi-o luară spre dreapta, oprindu-se la Ion Fincă în poartă. – Aici nu avem nimic! anunţă tare perceptorul. Este colectivist. Membru fondator! – Şi-aici? întrebă Văduva, arătând curtea Ficăi, de peste drum. – Şi aici e colectivistă, i-a murit bărbatul, dar femeia s-a înscris. Sunt rude cu băiatul ăsta de e miliţian. – Bravo, tovarăşe! îi strigă împuternicitul lui Oprea Măgură, pe deasupra gardurilor. O familie unită! Bravo! Măgură s-a uitat lung după ei, fără o vorbă. Copiii tăcuseră, speriaţi, nu se mai jucau, simţeau că un pericol trecuse pe lângă ei. Stan s-a întors acasă târziu, obosit. Toată după amiaza fusese prin Ciungu, cu o comisie de la tineret, ca să pregătească terenul pentru comisia cealaltă, cu cotele. Le povestiseră oamenilor cum se va proceda şi cu ei, la fel cum se făcuse în Cioaba, oamenii nu se arătaseră nici mai binevoitori, nici mai neîncrezători. Filozofia lor de ţărani îi îndemna să aştepte, ce anume, nu se ştia, poate cu speranţa că a doua zi nu se va mai întâmpla tot ca în ziua aceea. Oprea se hotărâse să plece la oraş, dacă nu mai avea ce să facă acolo, la casa lui, n-avea rost să mai piardă timpul. Copiii au rămas la bunici, el şi Gica plecând chiar a doua zi, cu cursa de dimineaţă. În ziua următoare s-a şi prezentat la cadre, pentru a duce dovada că-şi predase pământul la colectiv. – Bine, tovarăşe! a comentat cadristul, zâmbind din colţul gurii. Aşa trebuia să procedezi dumneata de mult, dar niciodată nu-i prea târziu. Hârtia asta o punem la dosar, să o vadă toată lumea. – Mă, naşule, îi zicea mai târziu Stan, când, după seceriş, a făcut un drum la regiune, fiind chemat acolo. Mă, seceriş ca ăsta de-acum n-am mai văzut şi nici nu cred că voi mai vedea vreodată. N-aş fi crezut, dar

ce zic de mine?, cred că nimeni n-ar fi crezut aşa ceva! După ce au secerat oamenii, fiecare pe unde avea locurile, au adus snopii la arie, unde aşteptau batozele. Împuternicitul adusese de la oraş trei muncitori, să aibă grijă de maşini, să nu se strice ceva la ele, că moş Ierma nu se mai putea duce acolo, chiar dacă fuseseră ale lui, acum nu mai avea ce căuta la maşini. Până acum, la maşini se băgau oamenii după cum veneau cu carele. Acum nu s-a mai procedat aşa. Întâi colectivul! Se rugau oamenii să-i lase să treiere grâul, că maşinile stăteau, colectiviştii nu se grăbeau, combinele lucrau pentru ei, iar loturile care le fuseseră date să le strângă cu secerile, că nu erau în perimetru, erau totuşi mari, trimiteau câte un car la două ore. Batozele stăteau, să aştepte să se strângă mai multe care cu snopii colectivului, dar nu-i lăsau pe ceilalţi, individualii, să treiere. Văduva ăla, om tare, nu ştia decât una şi bună, adusese o masă, registrele, perceptorul şi secretarul de la Sfat, cu un teanc de hârtii şi, cum îl auzea pe vreunul că se plânge că i se scutură grâul din snopi, îi şi zice: "Păi de ce nu te înscrii? Uite colea, ai masă, creion şi hârtie, fă-ţi cererea!" Când auzeau ăia de cerere, parcă auzeau de dracul, mormăiau ce mormăiau şi se dădeau de-o parte. Unii mai aveau grâu de secerat, pe alte locuri, dar dacă nu puteau să-l treiere nici nu se apucau de ce le mai rămăsese. Şi grâul se scutura singur pe câmp sau la arie, din care. Împuternicitul, nimic, că întâi grâul colectivei şi după aia al individualilor. Oamenii au aşteptat o zi, încă una, dar când au văzut că nu mai vine şi rândul lor, au început să-şi facă cererile, dându-şi grâul la grămada colectivului. Aproape toată Cioaba şi cei de pe vale au făcut cereri în ziua aceea, că le părea rău să se prăpădească mândreţe de grâu. Cu cei din Ciungu a fost mai greu, ăia au venit într-o noapte şi au treierat tot grâul, pe paznici i-au legat fedeleş într-o şiră de paie şi dimineaţa ne-am trezit fără benzină pentru maşini şi cu grâul dispărut de la arie. Doamne, să-l fi văzut pe Văduva ăla cum sărea în sus ca un apucat! A dat telefon la raion, la regiune, a pus în mişcare o trupă întreagă, au venit două plutoane de soldaţi şi-au pornit, cu el în frunte, pe la casele ălora de treieraseră noaptea. Ăia din Ciungu, îi ştii, sunt mai uniţi şi mai răi, au sărit cu topoarele şi cu furcile pe ei, să nui lase să le intre în curţi. Văduva urla, le cerea soldaţilor să tragă, dar copiii ăia, că numai copii erau, flăcăiandri, nu îndrăzneau să tragă, nici măcar în aer n-au vrut să tragă, erau şi ei copii de ţărani şi nu le venea

să facă aşa ceva. I-a ameninţat împuternicitul cu tribunalul militar, dar degeaba. I-au lăsat în pace, da' seara au apărut trei camioane cu securişti şi i-au ridicat pe sătenii aceia, noaptea, nu pe toţi, doar vreo treizeci, suficient însă ca să-i sperie pe ceilalţi. A doua zi au venit din nou cu armata şi au luat tot grâul, le-au confiscat boii şi carele, i-au lăsat săraci pe toţi. Şi le-a spus, cum vă faceţi cererea, sunteţi liberi. Pe ăia de i-a ridicat noaptea, i-a trimis pe toţi aicea, la Craiova. Ce-or păţi, nu se ştie. N-au mai revenit în sat decât doi dintre ei, cu cererile în dinţi. Nimeni n-a putut să scoată nimic de la ei, ce-or fi păţi pe aici, numai ei ştiu. Văduva a rămas în sat până s-a terminat secerişul, reuşind două lucruri: să întărească gospodăria noastră cu aproape toţi sătenii din Cioaba şi să adune peste patru sute de cereri pentru alte două gospodării, din Ciungu şi din Deleni. Acum, înainte de culesul viilor, le înfiinţăm şi pe astea, şi cu asta am cam terminat. Lumea o să intre în colectiv de-acum de bunăvoie, pentru că pământurile trebuie comasate şi pe ăi de-au rămas pe dinafară îi împingem unde e terenul cel mai prost, să se înveţe minte. Doamne, dar ce mai seceriş! 10. Singur în Craiova, într-o sâmbătă seara Oprea Măgură s-a dus să-l viziteze pe Marin Grosu. L-a găsit în curticica din faţa casei, sub un nuc bătrân, la o masă în jurul căreia mai erau doi oameni. – Bine ai venit, tinere apărător al legii! îl întâmpină fostul poliţist, ridicându-se de pe scaun. Ce mai faci? N-ai mai dat pe la mine cam de multişor. – Să trăiţi. Am fost plecat, cu treabă... – Hai, vino la masă! Dumnealui este domnul Panait, colonel în retragere. Dânsul este fostul meu subaltern, Oprea Măgură. Pe Stelian nu ţi-l prezint, îl cunoşti doar. Îşi strânseră mâinile. Colonelul era cam trecut, dar se vedea că era trăit bine. – Ce faci, Steliane? îl întrebă Măgură pe fostul locotenent, strângându-i mâna, simţindu-i-o aspră. – Sap la tranşee, ce să fac. Dar tu? Te-am căutat la secţie, mi-au spus că eşti în concediu.

– Da, am fost într-un concediu scurt. Am avut ceva de lucru pe la ţară. – Cu casa? se interesă Pârvănescu, apoi, văzând ezitarea lui: – Aici poţi să vorbeşti, suntem între prieteni. "Pe dracu', prieteni! Eu ştiu cine e colonelul ăsta?" gândi Măgură, pufnind. – Cu casa, confirmă el. I-am turnat temelia. La anul o înalţ. Grosu îi turnase vin într-un pahar şi-l împinse mai aproape de el. – Ia, băiete! E rece şi bun. Măgură îşi cam pierduse cheful. Între oameni străini se simţea de prisos şi nu ştia ce-ar fi trebuit să vorbească. De cei doi prieteni nu se ferea, dar colonelul acela cu faţa cam roşie, de băutură sau de o proastă circulaţie a sângelui, îi impunea tăcere sau menţinerea aportului său la discuţie doar la nişte intervenţii monosilabice. Marin Grosu îi simţise starea de spirit şi nu-l mai băgă în seamă. Încercă să reia o discuţie de mai înainte: – Şi cum ziceai, colonele? – Mă, şi erau acolo nişte bordeie băgate în pământ, de nu se vedeau din zăpadă, continuă Panait povestirea, cu un glas sigur. Nu le-am văzut decât când am ajuns lângă ele, întâmplarea a făcut să ţinem drumul drept, dacă ne dădeam o idee mai încolo, nici nu ştiam că ar fi fost acolo. Cât vedeam cu ochii, numai alb era. Nici un pom, să-ţi mai propteşti privirea pe el, nimic, mă, ca-n Bărăgan, pustiu! Am oprit coloana, ne era şi frică să nu lăsăm duşmani în spatele nostru, dar mai mult voiam să aflăm pe unde suntem, că degeaba mă uitam pe hartă, nu-nţelegeam nimic. Am trimis un sergent cu trei oameni să vadă de no fi careva pe-acolo. Au scos din primul bordei nişte arătări de mai să ne sperie. Erau patru sau cinci, dar nu-i cunoşteai că sunt oameni decât după faptul că umblau în două picioare. Erau îmbrăcaţi numai în zdrenţe, mai bine zis înveliţi, că numai îmbrăcăminte nu mai era aia. Aveam cu noi un basarabean, fusese încorporat în treizeci şi nouă, doi fraţi de-ai lui rămăseseră acolo când veniseră ruşii şi atunci erau şi ei în armată, dar la ruşi, nu la noi. Băiatul acela ştia ruseşte, că trăise mulţi ani pe la Tiraspol şi-l foloseam noi ca translator. I-a întrebat pe urâţii ăia ce sat era acolo, ziceau că nu e sat, că ei nu sunt pe hartă, acolo fuseseră nişte bordeie pentru vara, când veneau la secerat, ei erau din alt sat, la vreo treizeci de kilometri de acolo. Fugiseră din

satul lor de un an aproape, căci satul era pe un drum bun către Stalingrad şi nu doriseră să stea în calea armatelor. L-am pus pe basarabean, Hrenciuc parcă îl chema, să-i întrebe de ce n-am văzut fumuri. N-aveau lemne şi stăteau aşa, îngropaţi sub zăpadă, în zdrenţe, făceau foc doar într-un singur bordei, unde înghesuiseră câţiva copii şi câteva femei şi unde se făcea mâncarea, dar numai noaptea făceau foc, ca să nu se vadă fumul. Măi, şi când m-am uitat eu la ei, aşa, parcă mia dat cu leuca în cap. Stam aşa, ca prostul, şi mă gândeam, oare pentru bordeiele alea treabuia să luptăm noi? Ce să le luăm ălora? Zdrenţele? Sau terenul? Păi, teren aveam şi noi destul şi nu eram în stare să-l folosim! Atunci mi-am schimbat ideile. Dacă până atunci eram convins că trebuia să ne luăm înapoi ţara, că doar Basarabia fusese dintotdeauna a noastră, atunci am înţeles că mersesem prea departe. Mă, să nu credeţi că vă fac propagandă, sau că încerc să mă disculp, dar atunci am înţeles multe şi parcă ceva s-a rupt în mine. Până la Nistru avusesem un ţel, era simplu, toată ţara a înţeles că e normal să încercăm să ne luăm pământul înapoi, dar mai încolo? Ce căutam noi la mama dracu', în pustia aceea? Să le luăm pământul, al lor, nu al nostru? Şi pământul acela, cu cine să-l lucrăm? Cu troglodiţii ăia care trăiau de un an în bordeie, mai rău ca animalele? Ia mai pune, generale, un pahar! Lui Marin Grosu probabil aşa îi spunea, generale, se vedea că-şi permit o oarecare libertate în limbaj în relaţiile dintre ei. Gazda îi mai turnă un pahar şi Panait reluă povestirea: – Se apropia seara, nu ne lămurisem unde ne aflam, se auzeau zgomote înfundate, dar erau departe, mai aveam până la linia frontului încă mult de mers, mai mult ca timp decât ca spaţiu. Am dat ordin să ne pregătim petrecerea nopţii acolo, în bordeie. Caii şi-au primit tainul de fân, mai aveam pentru vreo patru zile, iar oamenii s-au risipit prin bordeie. Am sacrificat două căruţe ca să facem foc în toate bordeiele, căci erau copiii ăia, învineţiţi de frig şi de nemâncare. M-am băgat şi eu într-un bordei, unde mi s-a spus că n-ar avea păduchi, mi-era groază de insectele alea scârboase. M-am înghesuit înăuntru, alături de câţiva copii de vârste diferite, trei babe şi-un bătrân trecut bine de şaptezeci de ani. Avea ăla o barbă până-n brâu, zicea că fusese popă înainte, dar îşi pierduse biserica, o dărâmaseră ai lui cu vreo şase ani înainte. El mai ţinea încă slujbele, chiar dacă nu mai avea biserică,

umbla cu o cruce de lemn prin sate, o înfigea în vârful unui deal şi acolo îşi ţinea slujba. Atunci, în bordeiele acelea, era cel mai respectat om, numai el reuşise să-i ajute pe ceilalţi să supravieţuiască un an de zile. Îi părea rău că-şi cam pierduse puterile şi nu mai putea să meargă şi el într-o pădurice, la vreo zece kilometri, să care lemne. Măi, şi-am dormit acolo, în bordeiul acela plin de fum, cu atâtea suflete lângă mine, de parcă aş fi fost la mama acasă. Copiilor care erau acolo nu le era teamă deloc de mine, cu toate că pe atunci eram şi eu mai tânăr şi purtam o mustaţă fioroasă. Când m-am trezit, i-am văzut jucându-se cu cizmele mele, îl băgau pe unul mai mititel într-o cizmă şi ăla intra cu totul în ea, aşa de slab şi amărât era. Şi când să plecăm noi mai încolo, spre front, odată vedem un grup de călăreţi venind dinspre răsărit spre noi. Era un ger sticlos, ninsoarea stătuse, se vedea bine la depărtare mare, ne-am uitat cu binoclurile şi-am văzut că ăia de veneau spre noi călări erau ruşi. Nu erau mulţi, vreo douăzeci, dar n-aveau frică de noi, cu toate că şi ei ne recunoscuseră de departe. Veneau drept spre noi, fără să agite vreo armă, ceva. I-am primit şi noi fără să tragem, dar, după ce au ajuns la noi, le-am făcut semn soldaţilor să-i înconjoare. Erau nişte mustăcioşi cum numai prin filme văzusem, şi-aveau nişte căciuli mari, flocoase, şi nişte anterie lungi, cu o grămadă de buzunăraşe pentru gloanţe. Stăteau acolo, între noi şi-şi jucau caii obosiţi de mersul prin zăpada proaspătă şi adâncă până la piept. Unul, mai bătrân, a cerut să vorbească cu comandantul. I-am ieşit în faţă, curios. Credeam că s-or fi rătăcit cumva, şi-or vrea să-i ajutăm cu ceva, să-i luăm prizonieri, dar ei ce credeţi că vroiau? Şi aici se uită curios la feţele mirate ale ascultătorilor, care nu-şi închipuiau cam ce-ar fi vrut mustăcioşii aceia. – Voiau să ne predăm! aruncă Panait, vesel. – Păi cum?! se miră Grosu. Zici că erau douăzeci, ori voi eraţi mult mai mulţi. – Tocmai aici e clenciul! continuă colonelul pensionar. Uite-aşa, ăia voiau să ne ia cu orice chip prizonieri. Eu am început să râd, râdeau şi soldaţii, dar cazacii ăia ne aruncau nişte priviri mânioase şi-şi jucau caii pe loc. Măi băiete, îi zic eu, păi tu nu vezi câţi suntem noi? Văd, zice ăla, dar frontul s-a spart, gata, nu mai aveţi scăpare, von Paulus sa predat, voi la ce să mai luptaţi? Mai bine vă predaţi frumuşel şi scăpaţi cu viaţă. Mă, zic, eşti nebun? Tu nu vezi ce-i aici? Ce dacă s-a

spart frontul? Noi suntem în spate, avem timp să ne cărăm. Aveţi pe dracu'! zice iar mustăciosul şi scoate un săbioi cât toate zilele şi-mi arată cu el să mă uit în toate părţile. Mă, fraţilor, şi când m-am uitat, să pic jos. De jur împrejurul nostru erau numai căciuli de-alea miţoase, apăruseră aşa, din zăpadă, nu ştiu când, că noi dacă ne tot uitam la ăia cu care vorbeam, nu mai fusese nimeni atent, să dea alarma. Şi toţi ăia, cred că erau la vreo două sute de oameni, poate chiar mai mulţi, stăteau nemişcaţi la vreo cincizeci de metri de noi, şi numai căciulile li se vedeau deasupra zăpezii. Mă uitam ca prostul la căciulile alea, şi la comandanţii de plutoane, să văd ei ce zic, că nu mai ştiam ce să fac. Mă, omule, îi zic eu mustăciosului, dacă te împuşcăm acum, şi pe tine şi pe ăştia de lângă tine? Nu mă împuşcaţi voi, zice ăla, că vă curăţă pe toţi cazacii mei. Păi, zic eu, voi muriţi. Şi ce dacă, avem alţii care să ne ia locul. Atunci l-am întrebat ce gând avea cu noi. Nouă, zice el, nu ne trebuie decât armamentul, căruţele şi săniile, caii şi proviziile voastre. Cu voi n-avem ce face, dacă vă luăm prizonieri ne aprindem paie în cap, că trebuie să vă ducem la regiment. Aşa, ne daţi tot ceaveţi şi vă duceţi înapoi, poate scăpaţi, să nu vă prindă alţii. Am înţeles eu că ei nu prea aveau misiune să ia prizonieri, probabil erau cu cercetarea pe acolo. Şi stăteam eu şi mă gândeam ce să fac, când mă întreabă un sergent, dom' colonel, ce facem, băgăm şpanga în ei? Ceai, mă, eşti nebun şi tu? m-am răstit la sergent, căci cum a ridicat el puşca, cum am auzit din toate părţile clănţănitul închizătoarelor, dinspre ăia de ne înconjuraseră. Am scos pistolul şi i l-am aruncat mustăciosului, dând semnalul predării. Ce era să fac? Să-i fac eroi pe toţi din companie? Nici dracu' nu mai dădea de noi în pustiul acela, măcar să se ducă vestea acasă că am murit la datorie, nu că am fi dispărut, să creadă lumea că am trecut la inamic. Trupa şi-a predat toate armele şi călăreţii ne-au grupat mai într-o parte, după care le-au făcut semn şi celorlalţi să vină. Şi-atunci, să vezi şi să nu crezi! Ăia de ne înconjuraseră nu erau decât vreo treizeci de oameni, s-au ridicat din zăpadă şi au început să strângă căciulile sub care noi crezusem că sunt oameni. Auziţi voi, ne păcăliseră! Am râs cu lacrimi, cu toate că numai de râs nu era timpul. Cazacii râdeau şi ei, mândri că ne făcuseră figura. Un căpitan Vasilescu s-a dat la mine, că mai bine deschideam focul, că-mi face raport. L-am pleznit de i-a zburat casca, auzi, să mă ia el la rost şi să mă ameninţe. Mustăciosul ăla care era şef la cazaci îl

tot înghiontea pe Hrenciuc, să-i traducă ce vrea căpitanul, basarabeanul i-a tradus, că avea o chestie veche cu Vasilescu, o fi mai pus şi ceva de la el, că odată-l văd pe cazac cum vine la căpitan, îi dă şi el două palme şi le face semn la doi de-ai lui să-l ia. S-au repezit ăia precum ulii, l-au luat pe căpitan pe sus, între cai şi l-au dus mai încolo. mă, podpolcovnic, zice mustaţă, că pe atunci eram locotenent colonel, avansarea am obţinut-o în Cehoslovacia, zice el, dacă ai vreunul de care vrei să scapi, spune-mi mie şi te scap eu de el imediat. I-am spus că nu pot face aşa ceva, n-am dreptul să hotărăsc eu soarta unui om. Hai mă, zice ăla, spune-mi de cine vrei să scapi şi-i retez eu gâtul. Atunci parcă m-a trecut un fior. Îl întreb ce-are de gând cu Vasilescu. Harşt! mi-a zis el şi duce degetul la gât. Bă, zic, să nu faci asta. Dacă-l tai pe căpitan, ne tai pe toţi, e şi el omul nostru, ce dacă are gura mare. Cum, se miră el, păi îl laşi pe oricine să ţipe la tine? Unde e disciplina militară? Ori la voi nu există aşa ceva? Ba există, dar nu chiar aşa, să omori un om pentru o vorbă spusă la necaz. Treaba ta, zice mustăciosul şi dă ordin să-l aducă înapoi pe Vasilescu. Era ăla alb la faţă, mai alb decât zăpada în care ne chinuiam. Mi-a zis mai târziu că unul din cei doi care-l luaseră între cai tot îşi încerca sabia pe bucăţele de piele din harnaşament, rânjind la el. Acuma ce facem? îl întreb pe mustăcios. Păi, ce să faceţi? Cum ne-am înţeles. O luaţi înapoi. Dacă aveţi noroc, scăpaţi. Mă, zic, măcar arată-ne pe hartă pe unde suntem acum. Şi mi-a arătat, nu era un om rău, mi-a spus şi ce direcţie ar trebui să urmăm, ca să dăm de-ai noştri şi să nu ne întâlnim cu alţi ruşi. Am strâns comandanţii de plutoane, le-am împărţit ordinele şi ei şi-au strâns oamenii în coloană să plecăm. La despărţire am dat mâna cu mustăciosul, aşa mi-a venit, nu era ceva normal, dar simţeam nevoia să-i mulţumesc cumva. L-am întrebat atunci ce gând avusese el de ne luase numai armamaentul şi trenul şi el a început să râdă. 'Ce, mă, păi când oi face eu un raport aşa, frumos, că am pus mâna pe atâtea şi-atâtea arme, şi cai, şi toate alea, şi am pus pe fugă o companie întreagă, păi mă decorează ai mei, şi nu numai pe mine, pe toţi, şi ne dă şi concediu, să ne mai vedem şi noi nevestele, că de când a început războiul nu le-am mai văzut şi s-or fi încurcat cu alţii în lipsa noastră. Şi mi-a mai zis şi cum îl chema, poate ne-om mai întâlni vreodată, dar am uitat cum a zis, că nu era un nume în oci sau aci, cum e pe la ruşi. Dar băiat fain, îi mergea mintea, mi-a plăcut cum ne-

a păcălit. Multe lucruri de necrezut se întâmplă pe front! Se aşternu tăcerea. Colonelul părea că obosise, îşi pierduse privirea undeva, în depărtări. Răsucea o ţigară, scoţându-i tutunul. – Şi Vasilescu? întrebă deodată Marin Grosu. – Vasilescu? se miră colonelul, de parcă atunci abia auzea de numele acela. A-a, căpitanul! păru că-şi aminteşte de acela şi se încălzi din nou. Păi ce să facă şi el, mi-a făcut raport. Dar raportul lui era la un cercetaş, îl ducea la comandament, şi a căzut un proiectil drept peste el, praf l-a făcut. A aflat şi Vasilescu, n-am comentat evenimentul împreună, dar mi-au spus alţii că s-a lăsat păgubaş, nu mi-a mai făcut alt raport. Zicea că până şi Dumnezeu s-a opus gestului său. Am rămas prieteni, n-a uitat cum l-am scăpat din ghearele cazacilor, dar datoria lui de ofiţer îl făcuse să întocmească raportul. La el, prietenia nu ţinea cont de datorie şi invers. Şi, când am fost pensionat, numai el m-a ajutat, în loc de pensionare mă aştepta închisoarea. El a fost singurul care a intervenit pentru mine, ajunsese mare, făcuse o şcoală de cadre la Moscova, nu ştiu cum naiba ajunsese în partid, că-l ştiam burghez până în vârful unghiilor. Doamne, ce-am mai păţit şi-atunci! Şi colonelul din nou tăcu, pierdut în amintiri. – Nu ne povesteşti? insistă Marin Grosu. – Nu, nu! se apără Panait. Asta-i altă poveste şi nu e momentul s-o spun. Poate peste treizeci de ani va avea cineva curajul să-mi publice memoriile, abia atunci se va afla ce-a fost cu pensionarea mea. Măgură a plecat de la vechiul poliţist nedumerit. Oamenii aceia nu vorbeau decât despre memorii. Oare se ocupau numai cu scrisul? Dar, atunci, de ce îi era teamă colonelului să povestească cum se pensionase? Era mai uşos să scrie? Dar dacă îl vizitează Securitatea, nu era acelaşi lucru ca şi când ar fi povestit? Că doar scrisul cu propria mână e şi mai periculos decât o poveste care rămâne între cei care o ascultă. I-a uitat repede, pentru că avea destule probleme care-l preocupau. În august îşi dădea examenele pentru primul an de liceu. Nu-şi făcea prea multe griji, de la miliţie erau mai mulţi care dădeau examenele şi luaseră legătura din vreme cu directorul liceului, aranjând cu el problema, luându-l politic, că ei sunt cadrele de nădejde ale noii ordini populare şi nu se face să fie tocmai ei oamenii cei mai slabi, pe care să

nu-i treacă vreun profesor. Directorul înţelesese bine şi le promisese că nu vor avea necazuri, numai să reuşească să scrie şi ei câteva cuvinte pe lucrări, să nu iasă vreo dandana la un eventual control. Băieţii s-au descurcat de minune şi au adus un proaspăt absolvent de liceu, atunci intrat în miliţie. L-au luat cu ei în sală, cine-i cunoştea pe ei?, n-a văzut nimeni că erau mai mulţi cu unul, sau s-au prefăcut că nu văd, băiatul acela făcea copiuţe şi le dădea la toţi, iar profesorul de la catedră citea ziarul, să nu vadă maşinaţia. Cu toate că au avut material de notă maximă, n-au primit decât cinci şi şase. Ei nu ştiau cum se poate aşa ceva, că doar cel care le făcea copiuţele era foarte bun la carte, asta atârnase greu în dosarul lui. De unde să viseze ei că maltratau frazele mentorului lor într-un stil barbar, neînţelegând deloc vorbele pe care acela le înşirase pe hârtiuţe. – Mă, şi când m-a strigat pe mine, povestea el mai târziu copiilor, m-am ridicat în picioare şi n-am lăsat-o pe profesoară să zică nimic. Am şi început, "leo legar, leo franse, leo leson" şi iar, de la-nceput, şi stătea aia şi se uita la mine, parcă văzuse altă minune. Când am tăcut eu, s-a pus ea cu întrebările, dar eu, cum întreba ea ceva, cum o luam de la cap "leo legar, leo franse, leo leson", până s-a săturat şi ea şi mi-a pus şase, că cică nu prea pronunţam bine. Da' să vedeţi la rusă! Mă strigă baba şi 'ce: "pişite na dasche". Eu, cum, doamnă, nu pot să fac aşa ceva, da' ea e cam surdă şi 'ce: "Cac? Cac?" şi eu "Vai, doamnă, ce urât vorbiţi!" Auzi la aia, ce-mi zicea ea să fac! Şi râdea, înveselindu-i şi pe copii, el închipuindu-şi că profesoara aceea bătrână chiar dorea să-l vadă pe el făcându-şi nevoile acolo, în clasă. 11. La începutul toamnei au fost foarte impresionaţi de moartea unei vecine, doamna Constantinescu. Ei nu prea avuseseră legături cu familia ei, dar au resimţit moartea femeii, prin prisma rapidităţii cu care a survenit. Femeia şi-a extras o măsea şi s-a dovedit că în alveola ei avea o porţiune de carne canceroasă, care împiedicase coagularea sângelui. Până seara, cu toate intervenţiile medicilor, a pierdut tot sângele şi s-a curăţat. Familia Constantinescu era fosta proprietară a caselor din curtea

vecină, în faţă, o casă mare, cu demisol şi parter înalt, în spate, o casă cu două camere şi două bucătării, fostă a servitorilor. După naţionalizare, foştii proprietari fuseseră nevoiţi să se înghesuie la subsol, în două camere şi două bucătării. Spaţiul ar fi fost mai mult decât suficient pentru ei doi şi servitoarea care le ţinuse menajul o viaţă întreagă, Maria Manea, o femeie grasă, ca toate bucătăresele, dar ei aveau o mulţime de mobile vechi, valoroase, de care nu voiau cu nici un chip să se despartă şi le îngrămădiseră claie peste grămadă în spaţiul ce le fusese repartizat. Nimeni nu ştia din ce trăiau oamenii aceia, pentru că nu aveau serviciu nici unul, capul familiei fusese proprietar de ateliere şi magazine de încălţăminte şi după naţionalizare se trezise un oarecare, fără nici un venit asigurat. Atunci, la moartea Aristiţei Constantinescu, se aflase că până atunci trăiseră din valorificarea numeroaselor bijuterii pe care le mai păstrase cu toată interdicţia legală. În virtutea respectului ce i se acordase până a fi deposedat de ateliere, lui Nicolae Constantinescu i se adresa toată lumea cu "domnul Constantinescu", iar cei mai apropiaţi cu "domnul Nicolae", iar bucătăreasa se rezuma doar la "domnul", care căpătase cu timpul un sens de nume propriu. Tot aşa, respectuos, i se adresau şi cei care stăteau în apartamentul de la parter, alde Hobeanu, cu toate că el era la raionul de partid şi nici n-ar fi trebuit să stea de vorbă cu acel vechi şi înrăit burghez. Imediat după naţionalizare, ei primiseră apartamentul acela format din trei camere, balcon, baie, precum şi casa cealaltă, din curte, cu toate că nu erau decât ei doi, soţ şi soţie, neavând copii. După vreo doi ani, în casa aceea din spate primise repartiţie familia unui muncitor în vârstă, cu doi flăcăi de însurătoare. Hobeanu fiind nevoit să se restrângă, adică să renunţe la două camere şi o bucătărie din casa cea mică. El, om mai cu cap, renunţase uşor la un spaţiu pe care oricum nu-l folosea, dar Aristica, nevastă-sa, înghiţise greu afrontul şi în câteva zile se şi certase cu Florica Firu, nevasta muncitorului aceluia. Nu-şi mai vorbeau şi se ocoleau dinadins, poreclindu-se reciproc şi poreclele prinzând rapid printre vecini. Hobeanca era "Neagra", iar Florica Firu era "Madam Chibrit". Copiii lui Oprea Măgură nu ştiau de ce se certaseră cele două femei, poate şi ele uitaseră motivul, dar se împăcau de minune cu amândouă. Se distrau pe seama poreclelor care se foloseau pentru ele,

întrebându-se ce rost aveau, căci ei nu prea le găseau sensul. Şi se mai mirau de faptul că Neagra, la peste patruzeci de ani, nu avea încă copii. Trăgeau cu urechea la ce vorbeau părinţii lor, cum că Neagra ar fi umblat pe la un leagăn de copii, pentru a înfia un orfan de ambii părinţi şi, în sinea lor, îl invidiau pe copilul acela care ar fi fost ales pentru înfiere, vedeau bine cum trăiau alde Hobeanu şi erau siguri că acel copil ar fi fost fericit în noua lui familie. Manole se împrietenise la grădiniţă cu un băieţel dolofan şi moale, Radu Iliescu, fiul unui avocat. Se dusese de câteva ori la el acasă, stătea într-o casă destul de mare, dar cu un petic de curte în faţă, şi fusese uimit de mulţimea cărţilor din biblioteca avocatului şi de numeroasele jucării pe care le avea prietenul său. Brusc a avut revelaţia sărăciei în care trăiau ei, cu un singur salariu şi cu dorinţe puţine şi mărunte. În casa prietenului său se făceau mereu prăjituri şi Manole credea că raiul, dacă acela exista, arăta aşa, precum casa prietenului său, unde erau mereu prăjituri şi jucării. După ce petrecea o după amiază la Radu, seara, înainte de a adormi, se ruga la Dumnezeu să-i ajute şi lui să aibă jucării multe şi prăjituri cu nemiluita. În toamna aceea, Victor descoperise timbrele şi începuse să colecţioneze mărci de la diverşi prieteni, îşi cumpărase şi un clasor mititel şi seara îşi admira mereu mica lui colecţie. Pe Manole nu-l lăsa să umble la timbrele lui, dar accepta să i le arate el, de la depărtare, să nu pună cumva mâna pe ele. Aflase de undeva că la Casa Sindicatelor era un cerc filatelic duminical şi se duceau şi ei pe acolo, să se uite mai mult, căci bani nu aveau să cumpere timbre noi. Şi Manole privea pătrăţelele acelea de hârtie, frumos colorate şi, înainte de a afla ce-i aceea geografie, învăţa despre Ifni, Tanger, Congo, Ruanda-Urundi şi alte state, depărtate, cine ştie pe unde erau, dar cu nume atât de sonore şi neobişnuite. Stan Măgură fusese scos din funcţia de secretar al organizaţiei de tineret din sat şi fusese trimis la Craiova, la o şcoală de partid de şase luni. Stătea la căminul partidului, ca să nu-i mai înghesuie pe cei patru ai lui Oprea şi ca să fie mai aproape de sala de curs şi de cantină. Îi vizita şi pe ei, de două ori pe săptămână, ca să mai comenteze ce mai era nou. Oprea Măgură era un pic invidios pe fratele său cel mic, pentru ascensiunea în cariera politică pe care i-o prevedea. Se crezuse cel mai

deştept din familie şi singurul cu această calitate şi îi era greu să accepte că mai era cineva cu minte multă în neam. Pe de altă parte, se bucura de succesele lui Stan, pentru că, dacă ar fi ajuns undeva sus, putea să-l ajute şi pe el să pătrundă mai uşor în elita societăţii. La serviciu nu mai avea probleme deosebite, lumea parcă se mai cuminţise, fraţii Vlaicu nu-i mai lăsau în fiecare noapte vreun arestat, cu raportul pe masă, poate băgaseră groaza în ei. Era liniştit, stătea mai mult pe la secţie, nu mai umbla prin cartier, ajutoarele lui se rodaseră suficient pentru a rezolva cele mai multe cazuri. Într-o zi a primit vizita lui Pârvănescu, acolo, la secţie. Era îmbrăcat într-o şubă nouă, primită de la şantier pentru iarnă. El o îmbrăcase mai devreme, căci ploile erau reci şi, oricum, altceva nu avea de îmbrăcat mai gros. – Băi, Măgură, m-am ajuns! îl anunţă fostul locotenent, lăsându-se să cadă într-un scaun. Sunt betonist acum, m-au avansat de la şanţuri. În sfârşit, a venit vremea să umplem şi şanţurile alea de tot le-am săpat, că credeam sincer că n-o să le mai văd vreodată umplute cu ceva. Am scăpat de săpat, dar nici cu betonul ăsta nu mi-e ruşine, că şi el cere nişte eforturi deosebite, mă doare mijlocul de cât mă aplec încolo şi-ncoace, să-ntind betonul la linie. Noaptea lucrez mai bine, e şi mai puţin de lucru, căci fabricile de betoane lucrează cu personal redus, de-aia pot să merg şi eu mai uşor şi să pun betonul aşa cum se cere, să nu mă grăbesc. Avem şi vibratoare, căci la stâlpi nu e voie să fie goluri prin beton, stau şi-l vibrez şi atunci mă simt eu cel mai bine, că nu vine nimeni să mă deranjeze. Vibratorul face zgomot destul şi toţi se feresc de el. Eu, nu, m-am făcut stăpân pe el şi cât uruie ăla acolo, în beton, eu mă gândesc la ale mele. – Ce-mi povesteşti tu, bă, de vibrator? Ce, crezi că eu ştiu ce-i ăla? – Aşa e, că habar n-ai. Ce vrei, vorbesc şi eu despre ce ştiu. Ce-ai vrea, să-ţi vorbesc de-ale tale? – Lasă, mă, că sunt scârbit de-ale mele. Mi se pare mie că tu vrei să-mi spui altceva... – Ia? Cum ai ghicit? Aşa e. M-am făcut şi eu oltean şi ocolesc cât pot ceea ce aş dori de fapt să spun, până îl ameţesc pe om. De la voi am învăţat. Hai să-ţi spun: mă însor! Măgură făcu ochii mari. – Cum să te însori, bă?

– Cum se însoară toţi bărbaţii. Îmi iau femeia, mă duc la Sfat, spun da şi-mi dă certificatul! Ce vrei mai mult? – Cum naiba, mă, Steliane? Păi eu te ştiam pe tine om cuminte. – Ce-ai, bă? Ce, tu n-ai fost cuminte de te-ai însurat? Mă însor şi gata! – Stai, mă, că n-am vrut să te supăr. Aşa e, trebuie să te însori şi tu, să nu te usuci ca un cireş singur în mijlocul pustiei. Şi fata, cine e? – E soră la un dispensar. – Aha-a! Când te-am întrebat eu dacă te interesează, ai zis că nu! Suzana o cheamă? – Da. Ţi-am povestit de ea? – O singură dată, când mi-ai spus ce-ai păţit cu băşicile. Păi ziceai că înjură ca la uşa cortului. – Nu mai e aşa. S-a schimbat complet. Dracu' ştie cum i-am căzut eu cu tronc, că ea mie înţeleg mai uşor. Mi se cam urâse cu singurătatea şi, exact când era terenul pregătit, ne-am lipit unul de altul. – Bravo, Steliane! Asta ar merita s-o sărbătorim! Pârvănescu se încruntă, nemulţumit. – N-am nici un ban, zise el încet, cerându-şi iertare. Dar lasă că facem şi noi o petrecere, nu mare, aşa, în familie. Chiar venisem să-ţi propun să te pui naş la noi. Ce zici? – Asta-i altă problemă, zise Măgură şi se ridică, începând să se plimbe prin încăpere, făcându-l pe celălalt să-şi sucească gâtul ca să-l urmărească. – Ştiu la ce te gândeşti, zise deodată Pârvănescu. Dar o facem în aşa fel încât să nu ştie nimeni. Nu ne cununăm la biserică, nu avem treabă cu religia, nici eu, nici Suzana. Veniţi numai la Sfat, când facem actele şi după aceea acasă la ea, stă singură în curte, n-are decât mamă... – Dar taică-său unde e? – Asta e, că nu e. A plecat de la ele mai demult, au auzit că ar fi prin puşcărie, cine ştie pentru ce. Mă-sa a divorţat de el, de trei ani, ca să scape de nişte vizite inoportune. – Vă potriviţi unul cu altul! zise Măgură vesel, dar, văzând întristarea prietenului său, continuă repede: – Lasă, Steliane, ce naiba! Nu mai ştii de glumă? Ce vrei, nu e vina ta că tatăl fetei o fi pe unde-o

fi. De acord! Când e evenimentul? – Peste zece zile. Sâmbăta viitoare. Dacă ai un costum, poţi veni civil la Sfat, să nu baţi la ochi. Uite, rămâne să ne întâlnim acolo, sâmbătă la ora patru. E bine? Dacă intervine ceva, fac un drum până aici şi te anunţ. – Bine, Steliane. N-o să uit. Rămâne cum ai zis tu, doar să nu intervină ceva. – Sper. La revedere! Peste zece zile se întâlniră la Sfat, aşa cum se înţeleseseră. Suzana îi făcu o impresie bună lui Măgură, era o fetişcană subţirică, cu un cap de copil, nas mic, aruncat între doi ochi albaştri veşnic miraţi. Nu părea prea vorbăreaţă şi cât dură ceremonia nu se prea simţiră bine, nici unii, nici alţii. Dar acasă la fată, chiar în faţa Institutului Pedagogic, în jurul mesei bogate, limbile se dezlegară şi conversaţiile se închegară mai uşor. Astfel, aflară cu uimire că Suzana era evreică, mama ei aparţinând acelei etnii, iar tatăl basarabean, şi el cu ceva urme de evreu în neam. – De-aţi şti ce necazuri am mai avut în timpul terorii legionare! se plânse Eva Ludovic, mama Suzanei. De atunci dădea semne bărbatul meu că nu ne-ar mai vrea. Aici, în Craiova, tot am fost mai apăraţi, oltenii sunt oameni mai cu bun simţ şi legionarii nu au putut să-şi facă de cap ca în regat şi în Moldova. Doamne, ce-am mai pătimit! – Păi ce-aţi păţit? se arătă Măgură interesat, cu gândul că va afla lucruri aparte, era prima familie de evrei unde intra şi el şi putea afla câte ceva despre modul lor de viaţă. – Domnule, fie şi numai frica permanentă şi tot m-a albit mai mult decât douăzeci de ani de viaţă! Înţelese că femeia nu voia să spună mai mult, cu toate că el se aşteptase să-şi dea drumul la gură, şi atunci, discret, orientă discuţia pe altă pistă: – Numele pe care-l purtaţi este al soţului, sau cel de fată al dumneavoastră? – Este al tatălui meu. După divorţ am preluat numele de fată, nu mai voiam să-mi amintească nici numele de banditul acela care ne-a lăsat tocmai când ne era mai greu. Acum nu e bine să te lauzi cu ce-ai avut vreodată, dar dumitale îţi spun, căci ştiu că eşti prieten cu Stelian, am avut câteva proprietăţi, avere, dar toate s-au dus odată cu dispariţia

fostului meu soţ. Am fost obligată să vând totul , ca să mă întreţin pe mine şi să mă îngrijesc de fată. Noroc că ea a fost o fată bună şi m-a ascultat, acum are o meserie şi un serviciu, nu-i mai duc grija, câştigă binişor, mai avem şi casa asta, cea mai mică dintre toate câte le-am avut... E bine, recunosc că am fost ajutată de autorităţi... – Hai, mamă, o întrerupse Suzana, zâmbind, mai lasă omul în pace! Ai tăbărât pe el şi nu-l laşi să se bucure în voie. Lasă-l să bea şi să mănânce. Ia, Oprişane, din friptura asta! De cum îl cunoscuse, ea îi spusese pe nume, îi plăcea numele acela înflorit de el însuşi şi parcă dinadins îi zicea aşa foarte des, simţind că Gica era supărată de câte ori o auzea chemându-i bărbatul – Nu v-am spus ce probleme am eu cu noua mea familie, se auzi şi glasul lui Pârvănescu, vesel şi el. – Stelian, lasă asta acum, încercă să-l oprească proaspăta nevastă. – Dar ce vrei, tu, să vorbim? Vorbim şi noi de-ale noastre, numai asta e interesant. Ori vrei să facem prognoza meteorologică? Suzana făcu un gest cu mâna, adică să facă ce crede el, că n-o interesează. – Mama soacră vrea să plece în Israel! anunţă Pârvănescu, aşteptând câteva momente, să le vadă reacţia. Ea vrea să plece, iar Suzana nu vrea. Ei, vedeţi în ce familie m-am băgat? – De, fiecare are planurile lui, se arătă conciliant Măgură, indiferent în sinea lui. – Ei, bravo! făcu Pârvănescu. Păi nu-ţi dai seama ce probleme avem? Dacă mama pleacă, averea se duce de râpă, trebuie s-o lichideze, şi-atunci noi ce facem? Luăm o cameră cu chirie, să nenghesuim cu copiii care vor veni? – Şi noi stăm înghesuiţi şi nu ne e greu, îl contrazise Măgură. – Gândeşti greşit. În primul rând, tu îţi faci casă la ţară, într-un an, doi, un loc al tău, o casă mare şi frumoasă, unde să stai ca omul. Apoi, eu sunt obişnuit cu spaţii mari, şi acasă am avut ceva avere, acareturi, şi după ce m-am învăţat cu mierea e greu să mă întorc acum la zahărul ăsta insuficient rafinat. – Puteţi să faceţi acte de vânzare pentru casă. – Am putea, dar imediat s-ar naşte întrebarea, de ce vinde? Au plecat atâţia evrei, vor mai pleca şi alţii, interesul statului este să nu fie tras pe sfoară. Şi degeaba am încercat eu s-o lămuresc pe mama soacră

de pericolele care o pândesc acolo, în Israel. E destul de bătrână, se apropie de cincizeci de ani, ce-o să facă acolo? Se duce să muncească la chibuţ? Că nici acum nu-i înţeleg pe evreii ăştia, ce le-o fi trebuit statul ăla al lor? Ei n-au muncit niciodată, au fost cei mai şmecheri oameni, s-au ocupat cu comerţul, cu împrumuturi de bani, cu aur, cu pietre preţioase, numai cu îndeletniciri care nu solicită muncă fizică deosebită. Dar acum, acolo, la ei în ţară, trebuie să facă şi agricultură, şi industrie, şi cine-o să le facă toate astea? Se înfierbântase, probabil mai discutaseră problema aceasta, altfel ar fi intervenit careva dintre femei. Parcă ghicindu-i gândul, Pârvănescu continuă: – Nu mă feresc de ele, am hotărât să fim cinstiţi unii faţă de ceilalţi. Le-am spus-o eu, Hitler nu a găsit rezolvarea corectă a problemei evreieşti, dar a impulsionat lucrurile către aceasta. Dacă nu-i băga el pe evrei la cazan, nu aveau ei acum un stat al lor. Sunt de acord că era nevoie de statul acesta, dar de ce să golim lumea de evrei, pentru a-i duce acolo, în deşerturile alea unde nu creşte nici mătrăguna? Că ei ce-au făcut? Au pus mâna pe stat, s-au strâns nişte băieţi deştepţi – fiindcă trebuie să recunoaştem, sunt foarte deştepţi – şi au atacat imediat statele arabe din zonă, să le ia pământurile cele mai bune. Acum, pentru orice om cu scaun la cap, e clar că un stat care-şi începe existenţa cu o crimă împotriva altor state, nu va mai înceta niciodată lanţul crimelor. Veţi vedea lucruri şi mai abominabile, războiul va deveni pentru evrei o meserie. Şi pentru ce? Ca să răzbune două mii de ani de nefiinţă? Şi atunci, dacă statul acela, pentru care s-au zbătut atâtea naţiuni, se arată a fi urmaşul direct al statului naţionalist german, ca concepţie de trai cu vecinii săi, ce respect mai pot avea eu, un oarecare om de pe pământul acesta? Şi mama la ce să se mai ducă acolo? Să-i dea un bărbat, să mai facă un copil, doi, care vor deveni buni de război peste douăzeci de ani? Eu am sfătuit-o să rămână aici, e născută doar aici, în Europa, nu se simte legată de ţara ei legendară. Ani de zile s-a descurcat la noi, n-o să moară tocmai acum. Vezi, Măgură, ce încurcată e viaţa? – Dar de ce zici tu că evreii sunt urmaşii nemţilor? se arătă mirat Măgură. – M-ai înţeles greşit, prietene. Am vrut să spun că evreii se comportă acum cu arabii exact cum s-au purtat nemţii cu ei. Au

învăţat de la hitlerişti ideologia asta naţionalistă, aplică politica spaţiului vital, fac totul exact cum au făcut alde Hitler în Europa. Noi, după modelul rus, ne-am grăbit să recunoaştem statul evreiesc, că doar şi pentru asta luptasem în război. Dar, să iei aminte şi să povesteşti la nepoţi, ai să vezi că ne vom da seama într-un târziu ce mare greşeală am făcut. – Steliane, nu ţi-e teamă să gândeşti astfel? – Să gândesc, nu! Să o spun, da. Dar acum o spun pentru că te cunosc şi ştiu că ce vorbim noi aici rămâne ascuns pentru lumea dinafară. – De asta poţi fi sigur. Dar dumnealor ce zic? şi arătă mai mult spre mama Suzanei. – Suzana mă înţelege, dar mama nu. Rabinul lor de aici, din oraş, le sfătuieşte permanent să se ducă la ele în ţară, are şi el sarcini de sus, căci evreii au fost dintotdeauna uniţi şi ei ştiu ce se întâmplă oriunde cu ai lor, chiar şi în America. Ce m-a derutat cel mai mult a fost că, în majoritatea lor, evreii care se duc în Israel sunt cei din ţările din estul Europei, din ţările în care la putere sunt comuniştii. Asta mă intrigă foarte tare, de unde am tras eu concluzia că e chiar o politică de stat, să-i lase pe toţi să plece la ei în ţară. Este adevărat că bărbaţii evrei nu sunt chemaţi la armată, poate unde religia lor nu le permite, poate unde se ţine seama de ceea ce au suferit ei în anii războiului. Dar tot aşa se întâmplă şi cu grecii şi cu bulgarii, doar avem atâţia refugiaţi la noi. E drept, bulgarii s-au mai dus la ei acasă, alţii au rămas aici şi sau făcut români, dar grecii rămân greci până în pânzele albe. Rămân la părerea mea, că exodul evreiesc nu ne va aduce nicidecum un folos, ci doar vom pierde. Tot aşa s-a întâmplat şi în Spania, după ce i-au alungat pe evrei s-a ales praful de puterea statului spaniol, de nu s-au mai ridicat niciodată. Tare mi-e teamă că şi la noi se va întâmpla ceva asemănător. Poate nu la acelaşi nivel, căci la noi sunt mai puţini evrei, dar, oricum, noi vom avea numai de pierdut prin plecarea lor. Dacă ar fi după mine, i-aş băga numai în sfera comerţului şi le-aş trasa sarcini clare, mie să-mi faceţi asta şi-asta, ridicaţi puterea economică a ţării, că de industrie şi agricultură avem noi cine să se îngrijească. Sufletul unei naţiuni, care s-o ridice, este comerţul. Vinzi mai scump, cumperi mai ieftin, numai aşa poţi să ai mai mult. De-aia zic, dacă la finanţe şi comerţ băgăm evrei, n-avem probleme, ei ne vor ridica. Noi, rămâne

să ne ocupăm de producţie, în fabrici şi pe ogoare. Poate nu e perfect ce zic eu, dar un om deştept ar putea să tragă nişte concluzii de aici. Am rămas naiba în urmă de tot! – Dacă aşa au fost condiţiile, încercă Măgură să plaseze o cugetare. – Ce condiţii, bă? Condiţiile noi ni le-am creat, dacă am fost nişte fraieri. Ne-am bazat pe francezi şi pe englezi, că numai într-acolo ne uitam, vorbeam până şi pe stradă în franţuzeşte, să arătăm că suntem civilizaţi. Ce civilizaţie? Noi suntem români şi aşa o să rămânem şi de-acum încolo. Aşteptam să ne dea francezii totul, de-a gata, că erau vechi şi ajunseseră la un înalt grad de civilizaţie, dar nu ne uitam alături, că se ridicase o nouă putere, Rusia Sovietică şi, în loc să ne aliem cu ei, când a fost cazul ne-am orientat greşit. Nu-i găsesc motive de reproş lui Antonescu, el a fost doar omul care a ajuns în momentul respectiv la putere, condiţiile erau deja pregătite, dar el a greşit enorm în orientarea politică, în loc să încheie imediat un tratat cu Stalin, s-a dus la Hitler şi s-a mulţumit că nemţii nu i-au ocupat ţara, mulţumindu-se doar să ne smulgă petrolul şi grâul. Cred că oricare alt om politic ar fi ajuns atunci la putere ar fi făcut la fel. Ce istorie aveam noi? Ne legaserăm întotdeauna speranţele de Europa, uitând că jumătate din ea o reprezintă Rusia. Vezi, politica noastră s-a asemănat cu sufletul ţăranului: dacă două sute de ani te-ai obişnuit cu o anumită condiţie, ţi-e greu să şi gândeşti că ar mai putea exista o alta. Aşa a fost şi atunci, dacă Anglia şi Franţa nu ne mai puteau ajuta suficient şi eficient, ne-am uitat şi noi la altă putere să ne ia sub ocrotire. Numai aici am greşit, că ne-am uitat la singura putere care era clădită pe bazele cele mai greşite: Germania. Îţi dai seama ce-ar fi însemnat ca Antonescu să se orienteze către Uniunea Sovietică? Ah, Doamne! Ce orbi am fost! – Dă-l dracu' pe Antonescu! se enervă Măgură. Doar n-oi vrea acum să-mi spui că a făcut bine ţării? – Nu te supăra, e numai o părere personală. Nu susţin că a făcut bine ţării, dimpotrivă, a făcut numai rău, dar îi găsesc totuşi un merit: din toate relele, a ales-o pe cea mai mică. Ai dreptate, şi-a meritat soarta. După ce capii Germaniei au fost spânzuraţi ca nişte bandiţi, el nu putea să scape. Dacă aş fi fost eu judecător, tot aşa l-aş fi condamnat, la moarte. Era şi el un om, putea să greşească, dar s-o facă pentru el, nu pentru un întreg popor. A înjumătăţit ţara şi s-a lăsat

condus de euforismul germanilor, că e posibil să cucerească în est ce pierduse în vest. Un cretin! Şi, ca el, au fost şi ceilalţi, alde Maniu, Brătianu, care n-au înţeles niciodată că lumea nu mai poate rămâne clădită pe bazele învechite, existente înainte de război. Ce-au mai făcut ei până la venirea lui Groza? S-au bătut între ei, cum au făcut zeci de ani, fără să simtă necesitatea primenirii concepţiilor. Şi-atunci? Era normal ca puterea politică să fie cucerită de partidul cu concepţiile cele mai noi. Lumea avea nevoie de ceva nou, condiţiile erau coapte pentru o schimbare de proporţii, şi asta nu numai la noi, ci în mai toată Europa. Aşa că partidul comuniştilor n-a avut prea mult de luptat ca să iasă în faţă, să ajungă la putere. Erau singurii care mai puteau scoate ţara din rahat. Şi să nu crezi că ajutorul ruşilor a fost deosebit. Nu! Ei ne-au ajutat doar să scăpăm de nemţi şi de unguri. În rest, chiar dacă mai au trupe la noi, nu ne dictează prea multe, ne cam lasă să ne vedem de linia pe care ne-au trasat-o destul de clar. Dacă ar fi vrut să ne dirijeze, ne-ar fi ocupat pur şi simplu şi ar fi făcut comunismul la noi imediat, că doar puteau să-şi impună voinţa. Repet, dacă n-ar fi fost coapte condiţiile, n-am fi pornit noi prea uşor pe calea asta cea nouă. Şi nu trebuie să ne sperie comunismul. Uite, o spun eu, care am avut atâtea de suferit de pe urma acestui sistem, dar cred că mai degrabă a fost vorba de excesele unor oameni, ori câţiva oameni nu reprezintă comunismul în totalitatea lui. Ce vor comuniştii? Simplu: să trăim mai bine cu toţii. De acord! Păi, cum altfel? Dacă asta vor, eu îmi voi da votul pentru ei. Şi, uite, nu sunt numai vorbe, ca la celelalte partide. Au spus că ne dau de lucru şi ne-au dat. Atunci ce să le imput? N-am ce. Că m-au lovit pe mine, nu-i nici o pagubă, eu sunt doar unul. Or mai fi câţiva ca mine, o sută, o mie, zece mii, dar cifra asta e ca un bobârnac dat unui camion, nu se opreşte, el merge înainte. Nu duc nici o grijă, o să treacă şi valul acesta şi atunci se vor reevalua valorile, vor rămâne superiori numai oamenii cu adevărat valoroşi. – Mă, Steliane, tu ai fi bun de propagandist! râse Măgură cam mânzeşte. Prea le spui ca din carte. – Nu-s din carte, sunt din sufletul meu. Am mai şi citit, căci nu poţi să te ridici fără o cultură solidă, dar tot ce ţi-am spus eu acum a fost de la mine, din observaţiile mele. Atâţia oameni trec prin viaţă fără să vadă ce se întâmplă în jurul lor. Eu sunt mai complicat, mă simt

implicat în istorie, căci asta, ce facem noi, este istorie. Poate cândva se va vorbi despre noi ca de nişte constructori ai unei noi societăţi şi vom fi veneraţi ca nişte eroi. Nu poţi să trăieşti degeaba, trebuie să iei parte într-un fel sau altul la scrierea istoriei. – Bine, bine, dar cu Israelul tot nu m-ai lămurit. Cum rămâne? – Păi, rămâne tot în coadă de peşte. Nu ştiu încă ce-o fi. Doamne, câte probleme am cu noua mea familie! 12. După căsătoria lui Pârvănescu, Gica l-a bătut la cap zile întregi pe Oprea Măgură, impresionată neplăcut de mai multe probleme pe care le ridica prietenia lor cu oamenii aceia. – Mă, Opriţă, ce căutăm noi la ăia? Ei sunt jidani, ori noi n-am avut niciodată de-a face cu oamenii ăştia. Nu-ţi aminteşti ce-am mai tras de pe urma ăstora? Vrei să ai iarăşi necazuri? – Stai, măi, femeie! încerca el să se apere. Stelian mi-e prieten, s-a purtat foarte frumos cu mine în armată, acum ce vrei, să-i dau cu piciorul? – Mie mi-e frică! Tu n-ai văzut ce vorbesc ăia? Ce ne leagă pe noi de ei? Nimic. Ştiu ei ce-i aia să sapi la porumbi, cu soarele de te bate în cap toată ziua? Nu ştiu. Ăştia n-au muncit niciodată. S-au ţinut numai de afaceri. Ce, vrei să te afle că te-ai pus naş la ei? Cu ce teajută ei? – Dar el mi-e prieten, nu înţelegi? – Nu înţeleg. De ce nu-ţi faci prieteni de la care să ai şi tu un folos? – Tu nu înţelegi nimic. El e băiat bun. – Atunci fii prieten numai cu el. N-avem ce să mai căutăm la ei. – Da' la cine să ne mai ducem? – La nimeni! Ce nevoie avem de ei? Nu ne-ajută cu nimic prietenii. Ori oi avea tu vreun interes, s-o mai vezi pe Suzana? – Eşti nu ştiu cum... Ce-ţi veni? – Lasă, că am văzut eu ce atenţie îţi dădea ea la masă. – Măi, femeie, ce vorbeşti tu? – Să dea Dumnezeu să mă înşel eu, dar am impresia că-ţi cam place de ea şi-i place şi ei de tine. – Eşti nebună! Ce-ai cu femeia? Îţi căşună aşa, pe ea.

– Lasă, lasă, că ştiu eu! Să nu te mai prind că te mai duci pe la ei. – Ho, că nu mă mai duc! În sinea lui era mulţumit de ieşirea Gicăi. Asta însemna că încă ţinea la el, după atâţia ani de căsnicie, când intervenea obişnuinţa şi plictiseala. La vreo două săptămâni s-a trezit chemat la sediu, de locţiitorul politic al comandantului. Se aştepta să afle ceva rău, dar a avut o surpriză deosebit de plăcută. Colonelul Goangă l-a invitat să ia loc şi, amabil, l-a întrebat cum s-a descurcat ca sectorist într-un cartier din cele mai pline de evenimente. – M-am descurcat, tovarăşe colonel. Am aplicat în practică tot ce am învăţat în şcoală şi la cursurile politico-ideologice. – Da. Am aflat şi eu, din dosar reiese că eşti un cadru de nădejde. Dar, ia spune-mi, de ce nu eşti dumneata membru de partid? La aşa ceva nu se aştepta. Întrebarea îl luase pe nepregătite şi se bâlbâi până reuşi să dea un răspuns cât de cât clar: – Păi, cred că n-am găsit timpul potrivit. – Ce înseamnă la dumneata timpul potrivit? – Cum să vă explic... – Zi-mi în cuvintele dumitale, voi înţelege eu ce trebuie, zise Goangă, cu voce caldă. – Păi, în primul rând, nu prea mi-a venit în minte să cer să intru în partid. La noi în neam nu s-a prea făcut politică. Toţi sunt oameni de la ţară, ei numai cu gândul la pământ au trăit. N-a fost timp de politică... Apoi, când am intrat în miliţie, nu m-am gândit să intru în partid, ştiam din vechime că armata e undeva deasupra politicii. Apoi am rămas aşa, nu mi-a zis nimeni şi după ce am avut întâmplarea aceea, de era să fiu dat afară... – Ştiu despre ce e vorba. Ţin minte cazul dumitale şi am luptat atunci pentru a te menţine în funcţie, eram convins că eşti un om de nădejde. Nu, nu trebuie să-mi mulţumeşti! Consider că nu mi-am făcut decât datoria. Am crezut în dumneata şi nu m-am înşelat. Acum mi-am amintit de dumneata şi, având în vedere un plan de reorganizare a structurii unităţii noastre, te-am chemat ca să te anunţ ce s-a hotărât în privinţa dumitale. Mă deranjează faptul că nu eşti încă membru de

partid, dar asta nu mă împiedică totuşi să-mi pun mari speranţe în viitorul dumitale. Să te mai gândeşti, poate te apropii mai mult de partid, să iei legătura cu secretarii adjuncţi, voi da ordine să fii ajutat. Acum, uite despre ce e vorba! Începând de săptămâna viitoare vei funcţiona din nou la sediu. Ai răgaz să-ţi predai lucrările celui care îţi va prelua postul, după care te prezinţi tot la mine. Vei lucra direct cu mine. Ştiu că ai familie, nevastă şi copii, dar sper că nu te superi dacă zile întregi vei lipsi de acasă, fiind plecat în misiune. – Nu-i nici o problemă, tovarăşe colonel! îl asigură Măgură, speriat că din cauza familiei ar putea pierde ocazia care părea să se ivească. – Bănuiam eu că nu vor fi probleme... Îţi mai aminteşti de dosarul Noe? – Cum să nu-mi amintesc?! Doar tovarăşul Noe mi-a adus... – Dă-l încolo, că nu mai e tovarăş! îl întrerupse colonelul Goangă. Da, ce te uiţi aşa la mine? A fost demascat, era duşman de clasă şi s-a strecurat în partid cu ajutorul cumnatului său. Nu ştiai că Sofronie ăla a plecat în Israel? – Nu, nu ştiam. De altfel, nu l-am cunoscut niciodată. – L-ai cunoscut indirect, din păcate. Ne-a păcălit! Ce crezi, numele lui nu-l arăta defel evreu, de aceea nu a atras atenţia nimănui atunci, când cu cazul doctorului Noe. N-am avut timp atunci să fac cercetări, ne stăteau alte sarcini în faţă, dar m-a deranjat enorm evenimentul. Mă gândeam ca orice om, cum, mă, îl prinde omul nostru cu aur şi tot el are de suferit? Unde o să ajungem dacă procedăm numai aşa? Adică îl dai de gol că e bandit şi alţii se opun arestării lui. Am lăsat să se mai liniştească apele şi am dispus să se facă cercetări discrete asupra doctorului Noe şi a lui Sofronie. M-am ferit de comandant dintr-o reţinere, prea se crampona de cazul dumitale, să te bage în tribunal. Peste vreo două luni am primit ceva rapoarte, din care reieşea că Noe al nostru se ocupa înainte cu afaceri cu aur. Dar, în acelaşi timp, am primit de la regiune un avertisment, să încetez cu bănuielile astea îndreptate împotriva unor oameni de nădejde ai societăţii noastre. Mi-am dat seama atunci că în joc erau relaţii mari, cineva dintre cei pe care îi pusesem să facă cercetările mă turnase şi mă cam speria nivelul la care se ajunsese cu intervenţiile. M-am dus la primul secretar de la regiune, ne cunoaştem de multă vreme şi puteam să discut deschis cu

el. I-am spus despre ce era vorba, nu mă interesa în mod deosebit soarta dumitale, la mijloc era vorba despre un principiu general, pe care consideram că e de datoria mea să-l apăr prin orice metode. După ce m-a ascultat, tovarăşul prim mi-a spus că avea la el, într-un dulap, un dosar în care strânsese rapoarte de la securitate, de la miliţie, anonime, toate îndreptate împotriva mea, precum că am ceva personal cu Sofronie, că îl urmăresc cu şicanele, că îl şantajez, într-un cuvânt tot ce putea fi mai rău pentru mine. Ce să-ţi spun, m-am speriat! Cu atâtea hârtii împotriva mea, putea să mă dea jos imediat. Şi poate nu asta era important, aş fi găsit eu altceva de lucru, dar de ce să se întâmple aşa? Am acceptat să încetez cercetările, dar numai în faţă, pentru că am pornit de îndată alte cercetări, cu ajutorul a doi oameni de încredere, de la care ştiam că nu transpiră nimic. Personal am contactat câţiva bătrâni, chiar ieşiţi la pensie, pe care bănuiam eu că mă pot baza, pentru a afla amănunte asupra trecutului acelui Sofronie. Am aflat câte ceva, urmele duceau în trecut spre întâmplări de necrezut, care n-aveau nimic comun cu idealurile partidului nostru. Am fost şi pe la Bucureşti, să studiez nişte arhive de poliţie şi am descoperit ce căutam. Lucrurile s-au desfăşurat greoi, căci trebuia să acţionez în secret şi cu oameni foarte puţini. Nu e cazul să-ţi spun mai multe, destul că, atunci când am avut dosarul gata, l-am prezentat direct Comitetului Central, erau prea mulţi oameni implicaţi şi mulţi aveau funcţii prea importante pentru a nu mă îndoi că se va rezolva ceva în cazul în care mă adresam la un nivel mai mic. Dosarul acela a făcut explozie! Tovarăşul Sofronie a fost arestat, doctorul Noe a avut şi el parte de o percheziţie care a dat rezultate deosebit de bogate, au mai fost câţiva cercetaţi, dar au scăpat destul de ieftin. Nu ştiu cum naiba a făcut Sofronie de a ieşit din arest după două luni, intrase pe mâna securităţii şi acolo nu aveam nici o putere, dar, imediat ce-a ieşit, şi-a cerut emigrarea în Israel, sub vechiul nume, Haim. În trei săptămâni a şi plecat. Preietenul dumitale Noe a scăpat totuşi cu pedeapsa minimă, de şase luni, dar măcar am reuşit să-l termin. I s-a ridicat dreptul de a practica stomatologia în continuare, i s-au confiscat nişte lucruri de prin casă, nişte mobile şi câteva tablouri, toată biblioteca a fost donată celei orăşeneşti. O singură întrebare mai aveam: cum au reuşit ei totuşi să se descurce, căci pe toţi pe care i-am dat în gât i-am văzut mai apoi liberi sau condamnaţi la pedepse mai

mult simbolice. Şi am aflat şi asta, prea târziu însă pentru a mai putea lua nişte măsuri eficiente. Cei mai mulţi s-au sesizat că sunt aproape de ei şi au dispărut peste graniţă. Cei care n-au putut să plece au fost pur şi simplu destituiţi din funcţie şi scoşi din organele de ordine. Unul dintre aceştia a fost colonelul Stratulat! Nu te mira, că n-ai de ce. Începând de ieri a fost destituit şi scos din miliţie. Acum este în anchetă, dar el era un peştişor oarecare, mai de mijloc, nu mai poate spune multe. Când îl vei întâlni, să-i aminteşti cine eşti. Cam aşa a fost! Oprea Măgură a plecat de la sediu aiurit complet. Era bucuros că într-un fel fusese reabilitat, să nu-i mai fie teamă că oricând ar putea să se lege careva de el pe baza dosarului, care, ştia bine, se îngroşase mai mult decât al oricărui altuia. Fericit că scăpase într-un fel de griji, a trecut pe la Marin Grosu, să-i spună şi lui vestea cea mare. L-a găsit în magazie, spărgea lemne pentru iarnă. I-a povestit dintr-o suflare ce aflase şi ce perspective i se deschideau, dar bătrânul poliţist n-a fost prea încântat. – Mă, băiete, eu mă bucur că Gonghiţă a făcut pe dracu-n patru să te scoată din rahat, dar tare mi-e teamă pentru tine. Tu nu-ţi dai seama că şi ăsta poate să cadă într-o zi? Aşa cum el i-a săpat pe ăilalţi, de i-a făcut să-şi piardă pâinea, într-o zi o face şi altul la fel ca el. Şi-atunci? Tu ce faci? O să cazi şi tu odată cu el. Şi de ce te înalţi mai sus, de-aia căderea va fi mai tare simţită. – Dar nu se poate, nea Mărine! Omul este ilegalist, n-are cum să cadă. – Mă, tu nu ştii nimic! Păi nu s-au mai văzut ilegalişti care au clacat? Ei au fost buni atunci, pe vremea fostului regim, aveau un singur crez, să doboare regimul şi să cucerească puterea. Acum, când s-au trezit că au puterea, mulţi n-au ştiut ce să facă cu ea. Unii au folosit-o în interes personal şi vor mai fi destui care vor proceda la fel. Dintre ăştia, mulţi au fost trecuţi pe linie moartă ori s-au tras ei înşişi de-o parte. Acum trebuie să ai alte planuri, nu mai merge cu lozinci, ca până acum câţiva ani. La vremuri noi trebuie şi oameni noi. Ori Gonghiţă ăsta al tău vine totuşi cu concepţiile lui de ilegalist, nu cred că s-a adaptat noilor condiţii, azi e, mâine nu mai e. Şi când n-o mai fi el, tu ce-ai să faci?

– Lasă-l, bă, naşule, pe moşul ăla! i-a zis seara Stan, când a venit pe la ei. Ăla s-a ramolit şi e şi om cu concepţii vechi, retrograde. Ce, crezi că dacă e bun de gură, e bun şi de altceva? Gata, lumea lui a apus. Poate el este invidios pe tine, că te descurci din nou şi te ridici. Goangă acela nu cred eu că nu are nimic în cap, altfel nu l-ar ţine partidul acolo, în funcţie mare. – Da, mă, dar pe Sofronie nu tot partidul l-a pus şi ţinut în funcţia lui? – Şi partidul mai are scăpări. De-aia se fac mereu verificări. Ce crezi tu, că duşmanul doarme şi s-a împăcat cu soarta, că noi vrem să facem comunismul cum scrie la carte? Nu, nu s-a împăcat şi nici nu sa culcat pe-o ureche, că o să dăm greş oricum. El acţionează permanent, îşi infiltrează oamenii printre noi, ca să ajungă ei să ne îndrume, s-o facă cât mai prost, ca să ne ridicăm lumea împotrivă. Ascultă-mă pe mine, lasă gândurile şi fii fericit că te vezi din nou băgat în seamă de cei mari. Urmează-ţi calea şi nu vei da greş! Oprea Măgură l-a ascultat şi nu şi-a mai făcut probleme. În câteva zile şi-a predat lucrările noului sectorist şi la începutul lui octombrie s-a prezentat la colonelul Goangă, pentru a primi noile misiuni.

PARTEA A DOUA
CEŢURI 1. – Cum te cheamă, bă? – Bejan Ilie. – Şi pe tine? – Măgură Oprea. Omul scrise cele două nume pe o hârtie, după care mai adăugă

câteva cuvinte şi le întinse bileţelul. – Duceţi-vă la cadre cu biletul ăsta. Mâine vă prezentaţi la lucru, la echipa lui Simota. Casă aveţi? – Nu. – Treceţi pe administraţie să vă cazeze. Vă descurcaţi voi. Salutară şi ieşiră. Căutară pe coridorul acela lung o uşă pe care scria Cadre şi Bejan bătu. Dinăuntru se auzi ceva ce ei luară drept invitaţie să intre şi intrară. Încăperea era mare, dar peste tot, de-a lungul pereţilor, erau dulapuri mari, care îi reduceau spaţiul util. Lângă fereastră, din spatele unui birou cu două corpuri, îi privea un chel, pe deasupra unor ochelari. Îi lăsă să se apropie de birou, abia atunci dându-le atenţie. – Dumneavoastră? – Pentru angajare, zise Bejan şi-i întinse bileţelul. Chelul luă hârtia cu grijă, o citi atent, de parcă ar fi fost un mesaj extraterestru, apoi o puse într-un dosar de pe birou şi scoase din altul două fişe. Le întinse celor doi şi le spuse: – Ieşiţi afară. Găsiţi aci, pe hol, o masă. Completaţi formularele şi veniţi înapoi. Bejan şi Măgură ieşiră. Găsiră masa cu pricina, era şi o călimară cu toc pe ea, începură să scrie pe formularele acelea. – Ia uite, bă! zise vesel Bejan. Ce avere aţi avut înainte şi după 23 august? Păi ce-i aici, bă, e Securitatea? Ce dracu' i-o interesa pe-ăştia? – Scrie, mă, nu te prosti! îl repezi Măgură, aşteptând să-i ia tocul. Bejan completă în sfârşit formularul lui, apoi aşteptă să-l completeze şi Măgură pe-al lui. După ce termină şi el, intrară din nou la Cadre. Cheliosul le luă formularele, citi cu atenţie toate rubricile completate, nu făcu nici o remarcă pe seama lor, apoi le ceru trimiterile de la forţele de muncă. Aveau şi aşa ceva. Le dădură. – Necalificaţi? întrebă cheliosul, strâmbându-se nemulţumit. Dar până acum ce-aţi făcut? – Diverse, răspunse evaziv Bejan, care-şi asumase rolul de şef, al lui şi-al lui Măgură. – Ce înseamnă diverse? se interesă cheliosul, lăsându-se pe spătarul scaunului, semn că el era dispus să asculte spovedania celuilalt. – Păi ne-am ocupat cu cărăuşia, dar acum, dacă am văzut că se

câştigă mai bine pe şantier, am zis să ne mai strângem de pe drumuri. – Ţărani? – De la ţară. – Şi de ce nu v-aţi dus la colectiv? – Păi la noi nu s-a făcut încă. Când s-o face, ne-om duce şi noi, că ştim mai bine să lucrăm pământul. – Lasă, că şi aici tot pământul o să-l lucraţi, nu vă fie teamă. Deci cărăuşie aţi făcut. Bu-u-un. Unde-a zis inginerul să vă repartizez? – La unul, Simota. – Aha, la Simota. Vrea să scoată untul din voi. Mă, băieţi, voi ştiţi ce greu e aici? – N-o fi mai greu decât la secerat. – Ba, poate chiar mai greu. De ce nu vă duceţi voi în altă parte? – Păi, aici ne-a dat repartiţie. – N-are nimic, vă mai duceţi o dată şi cereţi repartiţie în altă parte. – Nu ne mai ducem, tovarăşe, că şi-aşa, de-abia am obţinut hârtiile alea de la forţele de muncă. Ziceau că să ne ducem înapoi în sat, da' unde să ne mai ducem, că la noi se moare de foame, că nu sunt de nici unele. Abia i-am lămurit. – Bine. Rămâneţi aici, dar vă garantez eu că n-o să rămâneţi mai mult de o săptămână. Aici e muncă grea, nu rezistă oricine. – Noi de-aia am venit, să muncim! Să luăm şi noi un ban, să mai trimitem acasă, că ne mor copiii de foame. – Bine, mă, bine! Rămâneţi, da' să nu ziceţi că nu v-am prevenit. Le dădu două ţidule şi le spuse că sunt liberi. – Administraţia e aici, pe dreapta, le mai zise el, răspuns la întrebarea lui Bejan. Găsiră uşa, dar era încuiată. Aşteptară preţ de o jumătate de oră până apăru un tip mititel şi rotofei, încotoşmănat într-o şubă de şantier şi cu o căciulă cu clape pe cap. – Ce-i cu voi, bă? se repezi la ei. Ia să văd, dă hârtia încoa'! Părea grăbit. Citi dintr-o ochire ce scrisese omul de la cadre pe fiţuicile acelea. – Deci necalificaţi! Bă, cu voi e mai greu, dar aveţi noroc, am două paturi libere. Haideţi cu mine. Ieşiră afară şi-i duse la o baracă din lemn, numai cu parter, cu două uşi. Pe una o descuie şi intrară într-o încăpere lungă, cu mai multe

paturi suprapuse. Îi cără tocmai în spate, la ultimele două paturi. – Astea sunt ale voastre. La ora şase seara se descuie dormitorul şi se încuie dimineaţa la şapte. Ziua nu aveţi ce să căutaţi aici. Să nu dea dracu' să plecaţi cu aşternuturile, că e ale statului şi vă dau pe mâna miliţiei. S-a-nţeles? Hai, acum căraţi-vă! – Păi noi nu prea avem unde să stăm... – Şi? Ce mă interesează pe mine? Duceţi-vă la cârciumă, unde vreţi voi, mie-mi veniţi diseară la şase. Aşa e regulile la noi! Nu vă convine, ştergeţi-o! Hai, daţi-i drumul că mă ţineţi din treabă. Ieşiră. Rotofeiul încuie cu grijă uşa dormitorului şi plecă în treaba lui, lăsându-i încurcaţi. – Ce facem, bă? îl întrebă Bejan pe Măgură. – Hai să vedem şi noi cine e Simota ăsta şi ce face, ca să ştim ce ne aşteaptă. Cu mari eforturi, ajunseră la marginea unei hale unde, numai pe o parte, erau ridicaţi nişte stâlpi de beton. Un muncitor pe care-l întrebară de Simota le arătă către un tip ce stătea lângă o basculă care tocmai deşerta nişte beton proaspăt. Se apropiară încet, cu teamă, să nu încurce lumea. Doi muncitori se apucaseră să bată cu lopeţile în bena basculei, ca să se scurgă tot betonul din ea. – Tovarăşul Simota? îndrăzni Bejan să deranjeze namila de om care-i fusese indicat că ar fi fost cel pe care-l căutau ei. Omul se întoarse, cu o faţă bucălată, nerasă, cu ochi mici, răi, de porc. – Ce vrei, bă? se răsti el la Bejan. – Sunteţi tovarăşul Simota? – Ai nimerit! Da' tu cine eşti, papa de la Roma? – De mâine venim la lucru la dumneavoastră. – Voi, bă?! Ia arătaţi-mi palmele. Exact cum am gândit eu, n-aţi mai lucrat de mult. Ce căutaţi voi pe şantier? – Să luăm şi noi un ban... – Ce ban, bă! Aici întâi munca, după aia banii! Ce, crezi că numai pentru bani muncim? Ce-aţi făcut înainte de a veni aici? – Cu căruţele, cărăuşie. – Aha! Şi-acum vă înghesuie cu colectivizarea şi v-aţi tras la oraş. – Nu, că la noi nu s-a făcut încă geace. – Bă! Aicea e de muncă şi nu vă văd bine. De ce nu vă duceţi voi în

altă parte? Că e de lucru în ţara asta destul. – Aici am primit repartiţie. – Sunteţi proşti. V-au păcălit ăia, de la forţele de muncă. Bă, oameni buni, eu vă spun cu frumosul, aicea e de muncă, nu e staţiune de odihnă. Mai aveţi timp să vă răzgândiţi, să vă duceţi în altă parte, unde e mai uşor. – Lăsaţi, tovarăşe, interveni şi Măgură. Ne-om descurca noi. – Ete, bă, aveai şi tu limbă? Că eu crezui că oi fi un mut. Bine, bă! Dacă nu vreţi să înţelegeţi de vorbă bună, vă arăt eu ce înseamnă şantierul. Mâine la ora şapte fără cinci vă prezentaţi aici. Vă dau cizme, că văd că voi aţi crezut că aici e ca prin oraş, şi vă pun la muncă. Acum valea, că nu mai am timp de voi! Când îi chemase colonelul Goangă şi le spusese ce misiune avea de gând să le încredinţeze, nu se aşteptaseră să fie chiar aşa de greu. – Măi, tovarăşi, le spusese el. Avem sesizări că la şantierul de la transformatoare se petrec lucruri necurate. E vorba de fraude mari, în dauna statului. Tovarăşii care s-au ocupat de problemă, de la securitate, au dat greş, căci ăia de-acolo sunt legaţi parcă cu jurământ să nu sufle nimeni nimic. Au încercat să infiltreze un om de-al lor, dar au ales unul cam pirpiriu şi în trei zile a căzut la pat. L-au pus ăia la muncă, să ducă cât nu poate şi s-a ales praful de acţiunea lor. Acum ne-au rugat pe noi să-i ajutăm, căci avem şi noi partea noastră în afacere. M-am gândit la voi pentru că sunteţi mai solizi şi n-aţi apucat să vă dezvăţaţi de munca fizică. V-am confecţionat şi câte o biografie fictivă, să aveţi răspunsuri la toate, am aranjat la forţele de muncă să vă repartizeze la acel şantier, rămâne doar ca voi să prindeţi un fir după care să ne conducem şi noi. O să cam suferiţi un timp, dar asta vă va ajuta. Cu cât scurtaţi timpul, cu atât mai bine. Să nu aveţi asupra voastră alte acte decât cele absolut necesare. Şi nici revolverele nu le luaţi. Aveţi grijă cum vorbiţi şi cum vă purtaţi, să nu daţi de bănuit ceva. Dacă sunteţi obligaţi să faceţi ceva cheltuieli din buzunarul propriu, îmi treceţi sumele în raport şi vi le decontăm. Vă dau un număr de telefon, pe care-l învăţaţi pe dinafară. Apelaţi la el în cazuri extreme, numai dacă e vorba de un pericol de mare amploare. Pentru mărunţişuri apelaţi la telefonul de serviciu. Cam asta fusese tot. Nu le dăduse amănunte, colonelul bazându-se pe spiritul lor de observaţie pentru a descoperi ce era în neregulă pe

acel şantier. Seara, puţin înainte de ora şase, se duseră la dormitor. În faţa uşilor mai erau câţiva muncitori. Mai toţi aveau câte o sticlă cu băutură în buzunarul salopetei şi erau tare zgomotoşi. Îl întâmpinară cu strigăte de veselie pe administratorul cel rotofei, când apăru cu cheile. Intrară în dormitoare şi Măgură cu Bejan aşteptară să intre mai întâi cei vechi. – Venirăţi, bă? îi întrebă administratorul, parcă n-ar fi văzut că veniseră. Intră şi el în dormitor şi strigă tare: – Bă, Macadam! Băieţii ăştia e proaspeţi, doarme şi ei acilea, cu voi. Să nu-i dareţi afară! Apoi ieşi, lăsându-i în plata Domnului. Măgură şi Bejan se strecurară pe lângă perete, ca să ajungă la paturile lor. Ceilalţi nu-i băgau în seamă, preocupaţi să se dezbrace. Un murmur nedesluşit se auzea în toată încăperea. Se dezbrăcară şi ei de paltoane, le agăţară de capul patului de sus, apoi se aşezară pe patul de jos, neştiind ce să facă. – Bă, urâţilor! strigă la ei un tinerel cam plinuţ. Voi nu mâncaţi? – Am mâncat, îi răspunse Bejan. – Ba, dacă vreţi vă fac rost de cartele cu preţ redus. Daţi câte două foi şi vă aduce băiatu' două cartele frumoase. Nu-l băgară în seamă, dar tinerelul insistă: – Bă, voi n-auziţi ce vă spun eu? – Lasă-i, Ghijane, în pace! strigă un ţigănos la el. Ce te bagi în sufletul omului? – Păi n-auziţi, bă? Să le dau cartele cu preţ redus. – Lasă-i, bă, insistă brunetul, că poate în câteva zile pleacă şi n-au nevoie de cartele. – Aşa e. Bă, urâţilor, dacă nu plecaţi, să nu luaţi cartele de la altcineva, decât de la mine. Să nu vă pară rău, că unii aşa fentează lumea şi le vinde cartele expirate, să nu poţi mânca cu ele. Îi lăsă în pace, plecând cu ceilalţi, probabil la cantină, căci se întoarseră mai veseli. Se aruncară toţi pe paturi, iar câţiva se strânseră în jurul unei mese, încingând un joc de cărţi. Sticlele cu care veniseră începeau să se golească, destul de rapid. – Mocane, nu fi parşiv! se auzi strigătul unuia de la masă, după

care urmă un torent de înjurături. Se mai ciorovăiră, tot dând cu cărţile de masă, înjurând şi cu motiv şi fără, până când unul dintre ei se ridică şi veni spre fundul dormitorului. Era înalt, bine făcut, cu o cicatrice mică pe obraz, semn al unei tăieturi mai vechi. Se opri în faţa lui Măgură, duhnind a băutură. – Bă! Dă-mi un pol! Oprea Măgură se uită lung la el, dar nu se grăbi să-i îndeplinească ordinul. – Bă! insistă celălalt. Aicea eu sunt şeful şi nu-mi place când nu mă ascultă cineva. Dă-mi un pol, să-mi prind iar norocul. Ţi-l dau înapoi, n-avea grijă. Măgură băgă mâna în buzunar şi scoase mai multe hârtii de zece lei. Îi dădu două din ele şi omul se duse iar la masa de joc, fără să-i mai adreseze un cuvânt. – Dacă mai ţine aşa, zise încetişor Bejan, de pe patul de sus, rămânem fără bani încă în seara asta. Cel care se întinsese în patul de lângă ei îl auzi probabil, căci se băgă în vorbă: – Nu vă speriaţi, de obicei dă înapoi toate datoriile. Se întoarseră amândoi spre el, curioşi. Omul, cam trecut, slab ca o scândură, nu-i privea. Se uita în sus, către salteaua de deasupra lui. – Voi cum naiba aţi nimerit aici? îi întrebă tot aşa, fără să se uite la ei. – La lucru, răspunse Bejan, aplecându-se peste marginea patului, să-l vadă mai bine. – Dacă sunteţi curaţi, mai bine duceţi-vă în altă parte. – Păi ne mai spălăm şi noi, măcar o dată pe săptămână. – Nu, mă, aşa. Voi nu ştiţi ce înseamnă să fii curat? – Păi nu-ţi zisei? – Habar n-aveţi! Dacă n-aţi fost condamnaţi, asta înseamnă! – Nene, noi n-am fost prin puşcării, ne-a ferit Dumnezeu de aşa ceva. Da' ce, aici numai puşcăriaşii au loc? – Nu. Numai trei sunt de-au trecut pe la mititica. Credeam că şi voi aţi fost pe-acolo. Dar, dacă sunteţi curaţi, cum de aţi nimerit aici? – Nu-ţi zisei? La muncă. Ne-a dat de la forţele de muncă repartiţie aici.

– Nişte deştepţi. Cred că au încurcat borcanele. Aici lucrează mai mult zilieri. Nucleul de bază e mic, mă mir că v-au băgat aici. – Nene, toată lumea ne-a sfătuit până acum să ne vedem de treabă prin altă parte. De ce? E aşa de greu aici? – Nu e prea greu, răspunse ciolănosul, întorcând pentru prima dată capul spre ei. Dar nu rezistă nimeni aici. Ascultaţi-mă pe mine, dacă puteţi, duceţi-vă în altă parte! – Şi le întoarse spatele, acoperindu-se cu pătura până peste cap, semn că nu mai avea chef de vorbă. 2. De dimineaţă, fix la ora şase, Macadam, cel care îi ceruse lui Măgură polul cu o seară înainte, dădu deşteptarea. Văzând că toţi se scoală din aşternuturi, se sculară şi ei. Aranjară paturile, la fel ca ceilalţi. Vecinul lor le spuse că dacă vor să mănânce, pot să meargă la cantină, pentru un leu primeau un colţ de pâine, o cană cu ceai şi un cubuleţ de marmeladă. – Dacă veţi avea timp, încheie el, lăsându-i nedumeriţi, dar nu pentru multă vreme, căci se apropie de ei şeful dormitorului şi le spuse: – Băi, ăştia noii! Vedeţi că sunt pe-aci nişte mături, cârpe şi găleţi. Făceţi curăţenie prin dormitor. Să fie lună, că altfel mă supăr! Şi la şapte fără cinci să fiţi la prezenţă. Hai, daţi-i bătaie! Acum se lămuriseră de ce voise slăbănogul acela să le spună. Căutară măturile şi celelalte ustensile şi se apucară de curăţenie. – Băi, frate! exclamă vesel Bejan. Aici parcă suntem la armată. Ia uite ce de valize sunt pe sub paturi! Spaţiul era destul de mare şi pierdură timp mult până reuşiră să facă curăţenia cum scria la carte. Când veni administratorul să încuie, abia terminaseră. Simota era supărat. Se vedea bine că o ţinuse numai într-o băutură toată noaptea. – N-aţi plecat încă? se miră el văzându-i la prezenţă. Bă, tu ăsta! şi întinse degetul spre Bejan. Ia du-te tu şi ia o sticlă de ţuică, să mă dreg, că nu mă simt prea bine. Şi vezi, să-mi aduci şi restul la cincizeci de lei.

Bejan nu se mişcă, aşteptând să-i dea banii. – N-ai plecat încă? se răţoi Simota. Ce aştepţi, bă? Invitaţie specială? Hai, mişcarea! Bejan înţelese că nu mai e cazul să aştepte ceva. Plecă în pas vioi, fără să fi primit banii de la şeful de echipă. – Tu care eşti, bă? Măgură? Aha! Ia tu roaba aia de acolo şi până la prânz să nu mai văd cărămizile astea aici. Le duci colo, în fundul halei. Hai, dă-i bătaie! Şi atunci înţelese şi Oprea Măgură ce însemna aceea munca de exterminare. Cărămizile erau aşezate într-o grămadă cât un munte, era sigur că n-o să le mute până la prânz. Se apucă totuşi de treabă, după ce primi o pereche de cizme din cauciuc de la uriaşul de Simota. Mai târziu veni şi Bejan, cu sticla de ţuică, primi şi el cizme şi o roabă şi veni să-l ajute pe colegul său la cărămizi. – Mă, frate, îi povestea Măgură mai târziu lui Pârvănescu, şi mi se părea că muntele ăla de cărămizi nu mai scade deloc! Cât dădeam noi zor, parcă tot atâta rămânea. Mai întâi am dat jos paltonul, apoi haina şi-am rămas doar într-o vestă, dar şi în aia mi-era aşa cald, că nu mai puteam. Şi ne grăbea Simota ăla, mereu era cu gura pe noi, să-i dăm zor să terminăm până la prânz. Ce să termini? La prânz mai aveam încă pe atâta cât cărasem. Simota ne-a făcut cum îi venea la gură şi nimeni nu ne lua apărarea, ăia parcă se bucurau toţi că n-am fost în stare să ne îndeplinim sarcinile. Nici de mâncare nu ne-a mai ars. Am mâncat acolo, la cantină, dar am înghiţit mai mult cu noduri, că nici de spălat pe mâini nu avusesem timp. După prânz, Simota ne-a lăsat tot acolo, la cărămizi, iar ei au dispărut nu ştiu unde, probabil la băutură. Când s-au întors, miroseau de la o poştă a trăscău. Da' şi noi am fost gata până seara! Seara au căzut frânţi. După ce s-au spălat, au mers iarăşi la cantină de-au mâncat, după care s-au retras în dormitor, să se culce. Slăbănogul de lângă ei i-a privit cu milă. Şi el se întinsese pe pat şi citea pe o carte. – A fost greu astăzi? îi întrebă el, zâmbind abia schiţat. Bejan gemu drept răspuns. – Ehei, să vedeţi mâine cum e, continuă celălalt. Că mâine o să aveţi dureri de parcă v-ar fi bătut cineva. Mai bine ascultaţi-mă pe mine şi plecaţi în altă parte.

– De ce să plecăm? întrebă Măgură, mai mult supărat decât curios. Că aşa vrea Simota? – Nu e numai el. Voi n-aţi văzut că toţi v-au sfătuit să plecaţi de aici? De ce nu ascultaţi voi de vorbă bună? Vă văd oameni liniştiţi, ce rost are să vă daţi sufletul pe aici, când în ţara asta e de muncă pentru toţi? – Mâine mă duc la inginer! anunţă Bejan. Mă duc şi-i spun ce fac ăştia cu noi. – Eşti prost dacă n-ai înţeles! – De ce mă faci prost? – Păi voi n-aţi înţeles, mă, oameni buni, că aici toţi sunt uniţi? Crezi că dacă te duci la inginer şi-i spui, ăla o să ţină cu tine? Da' de unde! Imediat te pune să-ţi ceri lichidarea, că aici e de muncă şi el nare nevoie de domnişoare. – Nea Corcodele, se minună Bejan, da' ce-au, nene, ăştia, de ne freacă atâta? – Nu au nevoie de străini în grupul lor, îl lămuri slăbănogul. Şi acum, lăsaţi-mă să citesc. A doua zi, seara, după ce toată ziua luaseră din nou la mână toate cărămizile, pentru a le face stivă pe sortimente, cele întregi de-o parte, cele sparte în alte părţi, Corcodel îi întrebă dacă mai rezistă. Ceilalţi se strânseseră din nou în jurul mesei şi jucau iarăşi cărţi, strigând şi înjurând din când în când. – Nea Corcodele, eu sunt cam terminat, recunoscu Bejan, gemând uşor să se întoarcă spre el, pe marginea patului. Corcodel râse încet. – Mă, fraţilor, a mai fost unul aici, nu ştiu cum naiba nimerise el aici, că de mult nu ne mai fusese repartizat un om, dar n-a rezistat decât două zile, ca şi voi până acum. Cum ar fi mâine dimineaţă, nu sa mai sculat din pat. Îl apucaseră frigurile. S-a dus de nu l-am mai văzut. Văd că voi mai rezistaţi. – Dar bine, nene, atunci de ce ne-a mai trimis aici, dacă nu e nevoie de noi? – Habar n-am. Noi ne descurcăm mai bine cu zilierii. – Care zilieri? Că n-am prea văzut... – Ei, sunt ei pe-aci, pe undeva. – Atunci de ce nu-i pune pe ei la cărămizi?

– Şi voi ce să faceţi? Să staţi degeaba? Dinspre masa de joc se auziră glasuri înfierbântate, dar încetară destul de repede cearta. – Uite şi la ăştia, zise Corcodel, dispreţuitor. Nu mai ştiu nimic decât băutura şi cărţile. Al naibii joc, sunt în stare să se şi taie între ei. Şi nu joacă pe sume mari, dar şi pentru doi lei ar fi în stare să facă moarte de om. – Nea Corcodele, dar zilierii ăia pe unde sunt? insistă Bejan, să nu piardă firul discuţiei. – Mă, frate. Am cunoscut odată un om, era mai bătrând ceât noi, dar nu putea să trăiască liniştit, mereu îşi punea întrebări, de ce răsare soarele, de ce nu seamănă oamenii între ei, de ce unul e mare şi altul e mic. Era un om deştept, dar asta nu l-a ajutat prea mult. – Da' ce-a păţit? – Ce să păţească? Mai nimc. A murit. – Cum? – Mă, câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia. Omul acela, cu toate că era bătrân, nu ştia vorba asta. Lucram la un terasament, pe o coastă de munte. Într-o zi omul acela a căzut de pe stâncă, vreo cincizeci de metri, l-au cules bucăţi de jos, din râpă. – Păi de ce, nea Corcodele? – Păi nu-ţi spusei? Nu ştia vorba aia cu câinele. – Păi de ce nu i-ai spus-o matale, s-o ştie? – N-am mai apucat. Abia o învăţasem şi eu. Acum o spun la toţi, so ştie. Ce pierdere a fost! Nimeni nu ştia atunci că omul acela pregătea o istorie a românilor, de când au apărut prima dată oamenii aici, la noi, până în zilele noastre. – Dacă era aşa deştept, ce căuta acolo, la muncă? – Aşa erau vremurile. Nu se mai ţinea cont de valorile umane. Tot ce fusese valoros sute de ani, devenise dintr-odată desuet şi chiar periculos. Atunci, toată lumea trebuia să fie la fel, oamenii deştepţi nu mai aveau căutare. – Nene, despre ce vorbeşti matale aci? insistă Bejan, poate neînţelegând, poate cu un gând ascuns. – Păi, dacă m-ai întrebat, îţi răspund. Ori nu eşti curios? – Ba da, dar vorbeşte şi matale mai clar, că nu prea înţeleg vorbele alea. La mine-n sat nimeni n-a auzit vorbe aşa, ca din cărţi.

– Cultivă-te, frate-meu, ca să înţelegi şi tu mai multe! Crezi că eu m-am născut învăţat? Nu. Am studiat şi eu, ca să-i învăţ şi pe alţii, la rândul meu. Numai că acum, tot ce-am învăţat eu nu mai are nici o valoare. Istoria se scrie altfel, de parcă ce-a fost înainte nici n-ar fi existat. Ai auzit tu de Burebista? Sau de Ştefan, sau de Mihai, sau de Cantemir? Poate de la bătrâni ai auzit, ca fiind nişte voievozi de-ai noştri. Dar ce-au făcut ei, ce-au vrut să facă, asta sigur nu ştii. Şi toţi aceştia fac parte din istoria noastră, şi este a noastră, nu a altora, ar trebui s-o cunoaştem. Ce folos! Acum nu se mai vorbeşte despre ei, parcă ar fi fost nişte duşmani ai propriului popor. Şi e păcat, mare păcat, căci un popor fără istorie nu-şi poate explica nici sie însuşi, nici altora, cum a apărut aici şi a reuşit să reziste două mii de ani, între atâtea alte mari popoare, care se uitau, toate, să ne mai ia câte ceva, niciodată să ne dea. Dacă vă uitaţi mai bine, copiii voştri cunosc numai câteva nume, ce nici măcar româneşti nu sunt, Arkadi Gaidar, Zoia Kosmodemianskaia, Miciurin, Pavlov, Jdanov, nume care nu le spun nimic, dar despre care ştiu mult mai multe decât despre Mihai sau Tudor Vladimirescu. – Nea Corcodele, matale parcă vorbeşti din carte! se veseli Bejan, ca să-l măgulească. – Din carte vorbesc, Ilie. Dar cartea asta s-a dat la dos, să o scoatem mai târziu, când ne-o fi mai bine. O să vină o vreme când un cap luminat o să scrie şi despre noi, căci nu se poate să nu mai apară capete luminate vreodată. Poporul ăsta a dat atâţia oameni de seamă încât nu cred că s-a terminat seva şi pentru vremurile care vin. – Nea Corcodele, după cum văd eu, matale eşti om învăţat, aşa e? – Am fost. Acum sunt muncitor. Mă mai prinde aşa, uneori, dorul să explic unor oameni ca voi lucruri pe care nici eu nu le-am înţeles prea bine. Vorbind, mi se pare că ajung mai uşor la adevăr. Dar voi să nu luaţi aminte la ce vă spun eu, că n-o să recunosc niciodată că am spus ceva. – Ba luăm aminte, că vorbeşti frumos. Chiar dacă nu înţeleg eu prea multe, îmi place să te ascult. Ai trecut prin multe, aşa e? – De ce mă întrebi? – Păi, la o vârstă ca a matale, e normal să fi trecut prin multe. – Dar câţi ani crezi că am?

– Păi... vreo patruzeci şi! – Aiurea! Aşa bătrân arăt? N-am decât treizeci şi trei. – Numai atâta?! Zău dacă nu-ţi dădeam mai spre cincizeci, dar am zis să nu te supăr prea tare. – De mult nu mă mai supără nimic. Mă surprinde totuşi că m-ai văzut aşa bătrân, nu credeam că m-am schimbat într-atât. Sufletul mi-l simt încă tânăr, de aceea mă cred tânăr şi ca fizic. – Eşti cam de-o vârstă cu Măgură, dar eu tot nene o să-ţi zic, că aşa m-am obişnuit. – N-o să-mi mai zici mult timp, căci o să vă duceţi de-aci. – Nu ne ducem, nene! Unde să ne ducem? – Mă, duceţi-vă în altă parte, ascultaţi-mă voi pe mine, că vă văd oameni tineri şi dornici de muncă. Ăştia tot nu vă lasă aci, vă spun eu! N-au vrut să-l asculte. Oricum, erau obligaţi să reziste, indiferent la ce munci aveau să fie puşi. A doua zi au apărut patru maşini cu cărămizi şi Simota tot pe ei i-a pus să le descarce. – Şi repede, bă! striga el. Repede, că maşinile nu trebuie să stea. Ele trebuie să circule. Daţi-i zor să terminaţi mai repede. S-au chinuit toată dimineaţa să descarce maşinile. Ca să meargă treaba mai repede, aruncau cărămizile direct pe sol, multe din ele se mai spărgeau, nu erau arse bine. Când a văzut Simota spărturile, s-a legat iar de ei. – Bă, ce mama dracu' faceţi voi aci? Spargeţi cărămizile, să nu le mai putem folosi? Bă, vă bag la sabotaj imediat. Vă ia mama dracu', pungaşilor! Dacă făceaţi casă pentru voi, tot aşa făceaţi? – Tovarăşe Simota, încercă Bejan să se scuze, dar dacă trebuie să facem treaba repede, nu se poate altfel, se mai sparg şi ele. – Bă! Aici trebuie lucrat repede şi bine! Mă învăţaţi voi cum se lucrează? Fir-aţi ai dracului cu cine v-a trimis aici, că boi mai mari decât voi n-am văzut până acum! Să ştiţi că la salar vă scad cărămizile sparte, să vă învăţaţi minte! Daţi-i zor mai cu grijă. După prânz, iarăşi au venit patru maşini cu cărămizi. Simota le-a lăsat sarcină să le descarce şi el a dispărut din nou, împreună cu toată echipa. În a patra zi de lucru n-au mai venit decât două maşini, le-au

descărcat, apoi s-au apucat să facă stive din cărămizi, pe sortimente. După masă, Măgură a avut o surpriză. Un om s-a apropiat de ei şi i s-a adresat lui: – Măgură, tu eşti? Era Stelian Pârvănescu. Stătea acolo, lângă ei şi zâmbea neîncrezător. – Ce, mă, te-a dat afară din miliţie? a continuat el. Măgură s-a uitat în jur, dar, ca de obicei după amiaza, nu mai era nimeni pe acolo. – Steliane, să nu mă dai de gol. Sunt aici în misiune. Numai pe tine nu mă aşteptam să te întâlnesc aici. – De ce, mă? Doar şi eu tot pe-aici lucrez, la trei hale mai încolo. Eşti de mult pe-aici? – Asta-i a patra zi. – Şi ai rezistat atâta? Nu v-a dat gata Simota? – Îl cunoşti? – Cine nu-l cunoaşte? E cel mai bun şef de echipă. Dar la el nu rezistă nici un străin. Am vrut şi eu să vin la el, că ei iau bani mulţi, dar m-au sfătuit alţii să nu încerc, că nu rezist. Ăstuia nu-i plac decât puşcăriaşii, ori eu nu aveam aşa ceva. Mare parşiv! Acum e plecat, nui aşa? – Nu vezi? Nu e nici dracu'. – Iar au vreo lucrare prin oraş. – Ce lucrare? Pârvănescu s-a uitat lung la Bejan, care se oprise şi el din lucru şi asculta. – Mă duc, că am treabă, a zis el, grăbit deodată. Mai vino pe la mine, să mai discutăm! Noroc! Ghijan, tânărul acela mai durduliu, se apropie repede dinspre intrarea în şantier. – Cine era omul? a întrebat el, arătând spre locul încotro o luase Pârvănescu. – Voia să ceară câteva cărămizi, i-a zis Măgură. – Îl cunoşti? – Nu. Habar n-am cine e. – Să nu dai nimic, bă! Cine vrea ceva, îl trimiţi la Macadam. Şi să nu vă mai prind că staţi la taclale cu toţi necunoscuţii. Hai, daţi-i

bătaie, că acuş vine şeful şi n-aţi terminat! Seara, stând în paturi, Bejan a încercat din nou să-l tragă de limbă pe vecinul lor slăbănog. – Aţi lucrat bine azi? – Unde, mă? se miră Corcodel. – Păi unde-aţi fost. – De unde ştii tu că am fost undeva? – Păi eu n-am văzut că dispăreţi toţi în fiecare după masă? Că doar nu vă duceţi la băutură. – Mă, leagă-ţi limba şi uită ce ai văzut, dacă vrei să nu te căsăpească ăştia! Ce-ai tu cu noi? Ne ducem unde ne trimite şeful şi nu te interesează pe tine ce facem. – Stai, nene, că ziceam şi eu aşa... Că dacă luaţi un ban pe-acolo, pe unde vă duceţi, aş lua şi eu. Pe noi de ce nu ne luaţi cu voi? – Mă, băiete, iar ai mâncărici la limbă! Las-o mai moale, altfel oncurci. Mâine e zi de plată, cereţi şi voi lichidarea la zi, luaţi-vă banii şi plecaţi de-aci. V-au pus gând rău, vă spun eu. – Păi de ce? Ce le-am făcut noi? – Sunteţi prea curioşi, aia e! Şi cine e curios, n-are trai bun. Să nu ziceţi că nu v-am spus! De la masa de joc se auziră iarăşi glasuri ridicate, apoi doi jucători se ridicară şi porniră alene spre fundul dormitorului. Erau Macadam şi unul, Cruşitu, unul cu o faţă de boxer, cu nasul cam într-o parte. – Bă, ia daţi-vă jos din pat! le zise Macadam, cu un glas care nu anunţa nimic bun. Se coborâră din paturi, rămânând alături de ele. – Mâine e zi de plată, continuă şeful dormitorului. Vă cereţi lichidarea la zi şi o-ntindeţi de-aici. Mâine seară să nu vă mai prind în dormitor. S-a-nţeles? – Dom' Macadam, dar unde să ne ducem? întrebă speriat Bejan. – La dracu'! Nu mă interesează unde vă duceţi. Mâine seară să nu mai fiţi pe-acilea, că vă rup picioarele. – Dom' Macadam, dar noi muncim! – Bă! Tu eşti surd? Dacă vrei să munceşti, te duci în altă parte. Aici nu e loc de voi! Şi nu mai comenta atâta, că te şi pocnesc! – Eu nu plec! anunţă hotărât Bejan. Mă duc la sindicat şi vă

reclam. – Ce sindicat, bă? zise Macadam şi se întoarse rânjind spre Cruşitu. Auzişi, bă? Se duce la sindicat! Şi, pe neaşteptate, lovi cu pumnul spre stomacul lui Bejan. Avu însă o surpriză, pumnul lui lovi în gol, căci agentul se aşteptase la lovitură şi se retrăsese brusc un pas în spate. În virtutea inerţiei, Macadam se duse înainte, dezechilibrat. Se opri în perete şi se întoarse, cu o faţă surprinsă. Ilie Bejan se retrăsese cu spatele lângă perete, ca să fie acoperit. – Dom' Macadam! strigă el, părând speriat. Lasă-mă în pace, că nu m-am legat de dumneata! Celălalt nu-l ascultă. Se aplecă deodată şi porni cu capul înainte, să-l strivească de perete. Bejan se dădu într-o parte tot atât de repede şi-l lăsă să se pocnească cu capul de perete. Lemnul crăpă, trosnind. Macadam iarăşi îşi pierdu echilibrul şi căzu. Se ridică greu, ţinându-se de cap. – Bă, unde-ai învăţat tu să te baţi aşa? îl întrebă pe Bejan, zâmbind chinuit. – Cam tot pe unde-ai învăţat şi dumneata. – Eşti dat dracu', bă! Da' tot te învăţ eu minte. Între timp, toţi ceilalţi se apropiaseră de locul unde se încăieraseră ei, curioşi. Măgură se trăsese mai în dosul paturilor şi-i urmărea cu coada ochiului, gata să intervină dacă ar fi fost cazul. Văzu la unul în mână o sticlă şi hotărî că dacă încăierarea devenea generală, pe acela îl va lua primul la bătaie, ca să-i ia sticla din mână. Ca şi mai înainte, Macadam atacă din nou pe neaşteptate. Întinse mâinile amândouă înainte, cu gând să-l prindă de gât pe Bejan. Acesta se feri din nou, îl prinse de mâna dreaptă, se răsuci pe sub el şi în clipa următoare Macadam era întins pe burtă, cu Bejan deasupra, sucindu-i mâna dreaptă prin spate, spre gât. Macadam începu să urle, ceilalţi făcură o mişcare înainte, ca să sară şi ei, dar Bejan, senin, îi opri cu vorba: – Staţi pe loc! Dacă vă apropiaţi, îi rup mâna! Şi împinse un pic mâna victimei sale în sus, obligându-l pe Macadam să urle din nou, mai tare. – Lăsaţi-l, bă, în pace! strigă apoi la ceilalţi. Nu vedeţi că-mi rupe

mâna? Oamenii se retraseră un pas, neînţelegând cum de fusese posibil săl vadă pe şeful lor pe jos, cu tinerelul acela deasupra lui. – Dom' Macadam, zise Bejan, dându-i un ghiont, spune-le să plece de-aci, că mi-e frică! – Plecaţi, bă! N-auziţi? se răsti Macadam, strâmbându-se de durere. Duceţi-vă dracu', că nu sunteţi buni de nimic! Ceilalţi se retraseră, privind de departe. – Dom' Macadam, continuă Bejan, acum ce facem? Mergem la miliţie , sau mă laşi în pace? – Te las, bă! Numai dă-mi drumul odată, că mi-ai rupt mâna de tot! Bejan îl eliberă, retrăgându-se repede un pas. Macadam se ridică şi el, greu, frecându-şi umărul drept. – Bă, urâtule, da' ştiu că mi-ai făcut-o, zise el către adversar. Unde ai învăţat figura asta? – Păi nu-ţi zisei? Unde ai învăţat şi dumneata. – Eşti dat dracu, bă! N-am mai văzut aşa figură. Şi când mă uitam la tine, nu dădeam doi bani pe ceapa aia de-o porţi în loc de cap. – Dom' Macadam, să n-avem vorbe. La noapte vreau să dorm, nu să mă păzesc de ăştia. Mă lăsaţi în pace, vă las şi eu! – Dormi liniştit. N-ai văzut că ăştia nu sunt buni de nimic? De pomană au făcut şcoli înalte, că tot nimic nu ştiu. Doar gura e de ei. Gata, facem pace, nu-mi aduci miliţie aici, că n-am chef, şi ne vedem de treabă. Poate ne mai schimbăm şi noi părerea... Bejan şi Măgură se urcară iarăşi în paturi. Corcodel, de alături, de unde asistase la incident, îi privea zâmbitor. – Mă, da' mi-a plăcut cum l-ai pus cu botul pe labe! îi zise lui Bejan. – Am avut profesori buni, nu e meritul meu. – Să aveţi grijă, că ăştia nu vă iartă şi nu vă lasă în pace. Nu vă uitaţi în gura lor, că sunt târşiţi prin multe şi mint cât nu duce o căruţă. – Păi ce, crezi că eu m-am luat după el? O să dormim cu rândul. Măgură, dacă vezi că nu e chip de scăpare, ieşi prin geam. Sunt cam mulţi şi mi-e cam frică de ei. 3.

Noaptea însă trecu fără incidente. Se sculară cam nedormiţi, dar mulţumiţi. Ca de obicei, Macadam îi puse la curăţenie. Părea că nimic nu se întâmplase cu o seară înainte. Mai târziu veniră din nou două maşini, goale. Simota îi puse să le încarce cu cărămizi şi le dădu şi ajutoare, atrăgându-le atenţia să pună numai cărămizi întregi, nu şi spărturi. Înainte de prânz apăru un tip cu o geantă umflată. – Hai la bani! strigă el, aşezându-se pe un scăunel adus în grabă de careva. Scoase din geantă câteva hârtii şi începu să-i strige pe oameni după nume. Fiecare venea, semna pe statul de plată şi lua banii. Terminară repede, căci nu erau decât nouăsprezece oameni. Bejan se dădu şi el aproape să întrebe de ce nu l-a strigat şi pe el. Casierul îl privi nedumerit. – Mă, păi tu de unde ai apărut? Cum zici că te cheamă? Bejan Ilie? Ia să vedem, poate eşti la zilieri. Răsfoi repede hârtiile, dar nu-l găsi pe-acolo. – Nu eşti, mă. De când ai venit? De cinci zile. – A, păi de ce nu spui aşa? Nu primeşti acum bani. Peste două săptămâni, la sfârşitul lunii. Aşa e la noi, întâi munceşti şi după aia primeşti plata. Atunci să vii să mă întrebi de bani. Hai, gata, că mai am treabă! Bejan se retrase, gânditor. – Băi, ăştia! le zise Simota. După masă aveţi liber. Vă duceţi şi voi să vă mai spălaţi. Mâine, chiar dacă e zi mai scurtă, să veniţi la şapte fără cinci, ca de obicei. – Măi băiete, îi zise Bejan la masă lui Măgură. Ştii ce-am văzut eu? O mulţime de zilieri pe statul ăluia. Unde naiba or fi, că de-o săptămână suntem aci şi n-am văzut nici unul! – Or fi pe la alte echipe, îşi dădu cu părerea Măgură. – Nu sunt, mă. Îţi spun eu că nu sunt. Fiecare brigadă are casierul ei, ca să nu le dea bani prea mulţi pe mână, dacă le dă prin gând să dispară cu ei. Cred că aici e afacerea lor. – Ce afacere, mă? Ce tot vorbeşti tu acolo?

– Păi nu înţelegi? Ăştia pontează o mulţime de zilieri şi ei de fapt nu sunt. Cine controlează nişte zilieri? Peste tot sunt folosiţi. Îi pontează, semnează careva pentru ei şi le ia banii. Te-ai prins? – Mă, Ilie, dacă-i aşa, înseamnă că sunt mai mulţi băgaţi în afacere. Că doar îi pontează cineva, trebuie să aibă şi ei ceva acte la cadre. Nu cred că-i chiar aşa. – Tu n-ai văzut ce ne zic toţi să plecăm de-aci? De ce crezi tu că fac ei aşa? De florile mărului? Mă urmăreşti? Dacă noi plecăm, ce-i împiedică pe ei să ne menţină în continuare în efectiv? Cine vine să vadă dacă suntem prezenţi sau nu? – Mă, mie mi-e frică de ce gândeşti tu. – Ţi-o fi frică, dar eu aşa cred. Apoi, nu te-ai întrebat ce fu cu maşinile alea două de le încărcarăm cu cărămizi, numai de-ale bune? Ce rost avea să aducem cărămizile aci, la hală, ca după două zile să le încărcăm în alte maşini? Să le ducă cine ştie unde? Şi în stâlpii ăia, n-ai văzut cum au băgat lemne? Ce-o să ţină stâlpii ăia când or putrezi lemnele dinăuntru? Că pe dinafară sunt ca toţi ceilalţi, din beton, dar când dai de două ori cu ciocanul, cade tencuiala şi ajungi la lemn. Eu zic să mergem la colonel şi să-i raportăm. – Te duci numai tu, dacă aşa crezi că e bine. Eu mă duc acasă, sămi mai văd şi eu nevasta şi copiii, că or fi crezut că am murit şi când colo, eu sunt tot aici, în oraş. Acasă, Gica îl întâmpină bucuroasă. – Pe unde umbli, omule? Credeam că nu mai vii odată. Nu tentâlnişi cu omul ăla? – Care om? – Te căută unul, tinerel, brunet, dar cu burta cam mare. Întrebă de tine, acum plecă. Mă mir că nu vă întâlnirăţi. – Cum întrebă de mine? – Păi, cum să întrebe? Dacă nu eşti acasă. – Şi? – Şi-i zisei că nu eşti, că eşti plecat de-o săptămână. – Ăsta-i Ghijan! Femeie, nu mai stau. Mă duc repede că am o treabă. Stai liniştită, cred că în câteva zile termin şi vin acasă. Porni repede spre sediul miliţiei, căci îi era teamă de ceva rău. Ofiţerul de serviciu mai să nu-i dea voie să intre în clădire, ceru legătura la telefon cu colonelul Goangă şi-i raportă că îl căută un civil

cu numele Măgură. – Adu-l la mine imediat! auzi şi Măgură vocea colonelului în receptor. – Nu e nevoie să mă conduceţi! îl opri el pe ofiţerul de serviciu, care tocmai voia să cheme un aghiotant să-l conducă. Cunosc drumul, şi eu lucrez tot aici, dar dumneavoastră sunteţi mai nou şi nu mă cunoaşteţi. În biroul colonelului era şi Ile Bejan. Tocmai se pregătea să plece. – Să trăiţi, tovarăşe colonel! se repezi Măgură cu raportul. Raportez că mi-a spus soţia că am fost căutat acasă, astăzi, de un individ pe care-l bănuiesc a fi Ghijan, un băiat de la şantier. N-a întrebat decât dacă sunt acasă, dar consider că a avut alt mobil când mi-a făcut verificarea domiciliului. – Asta-i foarte grav! zise colonelul, moale. Mi-a raportat tovarăşul Bejan ce bănuieli aveţi... Am impresia că lucrurile se încurcă. Numai un om cu cap ar fi dispus să te verifice la domiciliu. Înseamnă că au printre ei un creier mai luminat... Hm! Uite cum facem. Azi e sâmbătă, până luni dimineaţa nu mai prindem nici un funcţionar la şantier. I-aş lua de acasă, dar mi-e teamă că ne pripim. O lăsăm până luni dimineaţa, sper să nu dispară între timp. Vă întoarceţi la şantier şi continuaţi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Luaţi-vă armele, văd că nu e de glumă cu ăia. Dacă se întâmplă ceva foarte grav, daţi un telefon la sediu şi lăsaţi parola. Numele dumitale, Măgură. Voi lăsa ordine pentru acţiune imediată. I-am subestimat pe bandiţii ăia. Cine s-ar fi gândit că de la o sesizare oarecare se va ajunge aici? Luni la ora opt fix vom intra în incinta şantierului. Ca să ştiţi, să nu vă luăm prin surprindere. Indiferent unde sunteţi la ora aceea, nu lăsaţi să scape nici unul din echipa lui Simota. Nu folosiţi armele decât în caz de pericol imediat. Liber! Întorşi pe şantier, găsiră dormitorul lor deschis. Corcodel era tot în pat, singur. Îşi cusea nişte pantaloni. La apariţia lor, îşi ridică ochii, mirat. – Mă, voi n-aţi plecat încă? Sunteţi nebuni. Când o veni Macadam deseară, cu capul plin de băutură, vă pune pielea pe băţ. – De unde ştii? se prefăcu speriat Bejan. – Aşa se lăuda la prânz, că dacă vă mai prinde prin dormitor, vă agaţă de tavan.

– Să-ncerce! Poate vrea să-i rup de-adevăratelea mâna. – Mă, nu te juca cu el, că e chiar pornit. Mai bine duceţi-vă naibii de-aci. – Nu vreau, nea Corcodele! De ce să-mi fie mie frică de bruta aia? – Treaba voastră. Dar, dacă tot nu vreţi să plecaţi, măcar duceţi-vă de căutaţi vreun lemn, ceva, să vă apăraţi. Ăştia sunt şi cuţitari, nu ştiu multe. – Că bine zici! Hai, Măgură, să căutăm ceva! Găsiră două cozi de lopeţi, rupte la câte un capăt, dar numai bune pentru ce le trebuia lor. Le băgară pe lângă saltele, la marginea paturilor. – Acum să poftească domnul Asfalt să vină să se ia la bătaie! zise Bejan, fericit. Oprea Măgură era mai mult îngrijorat decât bucuros. N-avea nici un chef de bătaie. La lecţiile de lupte nu prea fusese, căci pe sectorişti nu prea-i băgau în seamă şi nici el nu simţea vreo atracţie pentru ele. Ilie Bejan avusese alte posibilităţi, el fusese la sediu de când se înfiinţaseră cursurile acelea de apărare fizică şi-i plăceau, se dusese la sala de antrenament de fiecare dată când veneau instructorii. Măgură se rezumase la o singură teorie a luptei corp la corp: să-l loveşti pe celălalt peste mâini, căci cu mâinile acţionează periculos omul. Dacă-i iei mâinile, nu mai e periculos. Deci, mâinile înainte de toate. Profită de timpul liber ca să doarmă. Era obosit după noaptea precedentă şi se gândea că şi în următoarea tot aşa se va întâmpla. Până adormi, îl urmări pe Corcodel, care se apucase să povestească o întâmplare dintr-un loc pe care nu-l numea şi pe care nu putea să-l ghicească cu nici un chip. – Şi era omul acela gras când a venit acolo, că trăise bine înainte, era un îmbogăţit de război, făcuse afaceri cu ceva sârmă ghimpată. Râdeam toţi de el, căci abia se mişca şi atârnau şuncile pe el şi tremurau la fiecare mişcare. La început l-au dat la lopată, dar după două zile a făcut carne vie în palme şi nu mai putea suferi să le atingă de nimic. Acolo era de muncă, nu venise la pension, s-a-nvârtit pe la bucătărie, stătea toată ziua pe un scaun şi curăţa la cartofi. Cred că a curăţat cartofi cât să umpli un tren cu ei. Şi-i plăcea să povestească ce aventuri avusese el, că nu părea să fie chiar un oarecare, îl ascultau toţi cu gura căscată. Şi-i mergeau şi mâinile şi gura, mamă, mamă! Îşi

amintea cu plăcere mai ales de Paris, unde zicea că se ducea mai înainte de trei, patru ori pe an. Povestea ce femei frumoase văzuse acolo, ce teatre, ce bulevarde largi, într-un cuvânt, ce frumos era Parisul. Colaborase cu nemţii, le vânduse sârmă ghimpată în timpul războiului şi de-aia îl ridicaseră ai noştri. Se plângea mereu că e nevinovat, dar nimeniu nu-l credea, căci doar acolo mai toţi ziceau că nu sunt vinovaţi, dar degeaba nu erau ei acolo. Şi într-o zi a apărut un grup nou şi odată s-a schimbat omul acela gras. Mai slăbise între timp, de atârnau pieile pe el, dar tot gras era, faţă de noi, ceilalţi. Când au venit ăia noi, s-a dus la comandant şi a cerut să fie mutat în altă parte. De ce? Păi, uite, a venit acum unul care are să-mi plătească o poliţă. Lumea a crezut că era vorba de vreo afacere, dar grasul vorbea despre altceva. Am aflat mai târziu că fusese amantul nevestei ăluia de venise atunci. Auzi tu, ăla, aşa gras cum era, că era ca o bilă, dacă-i dădeai un bobârnac, te aşteptai să se ducă de-a dura, şi avusese amantă pe nevasta ăluilalt, şi se zicea că ar fi fost frumoasă ca o cadră. Poţi să înţelegi aşa ceva? Ăla aflase de legătura nevesti-sii cu bibiloiul şi-l urmărise, dar îl scăpase, pentru că fusese ridicat la timp. Acum se întâlniseră iarăşi şi grasului îi era tare frică. Şi într-o zi... Dar Măgură nu mai află ce se întâmplase în ziua aceea; îl furase somnul. Se trezi târziu, înghiontit de Bejan să se scoale, să meargă la cantină. După ce mâncară, se întoarseră în dormitor. Nu mai apăruse nimeni între timp. – Ăştia sunt la cârciumă, zise Corcodel. Până în zori nu se mai scoală de la masă. – Dar matale n-ai boala asta? îl întrebă Bejan. – Nu. Beau şi eu, dar cu măsură. Şi-apoi, nu vreau să-mi cheltui banii pe băutură. Câştig destul de bine, mi-i pun la CEC şi în câţiva ani mă ridic din nou. – Unde să te ridici? Că azi nu mai faci nimic cu banii. – Greşeşti, frate-meu, greşeşti! Şi în socialism se păstrează puterea banului, dar sub altă formă. Ce folos ai de la bani? Să cumperi mai multe, să mănânci mai bine, să te-mbraci mai bine, să locuieşti mai bine. Deci totul numai pentru interesele imediate ale individului. Acum nu mai poţi să cumperi imobile, sau fabrici, sau pământuri. A

dispărut marea proprietate. Cu banii, chiar dacă ai strânge milioane, nu mai ai ce face decât să-i foloseşti pentru rezolvarea unor probleme minore. De-aia strâng eu banii, să mă instalez din nou bine, să mă pot ridica din nou la nivelul la care eram odată. Nu-ţi spusei mai înainte? Eu nu pot să mă complac în situaţia asta, în care mă aflu acum din întâmplare. Eu am alt nivel intelectual şi doresc să-l recapăt. – Ai bani mulţi, nene? – Destui. – Şi ce-o să faci cu ei? – În primul rând, îmi cumpă o bibliotecă. Sunt destule de vânzare, pe la cei care au scăpătat în urma războiului. Mă instalez într-o casă frumoasă şi mă ocup de studiu. – Păi cine te plăteşte să stai? – Găsesc eu de lucru, dar altceva, nu ca acum. Să mai treacă anii, sigur se mai schimbă câte ceva. Găsesc un post de suplinitor şi mă descurc. – Ştii, Măgură, nea Corcodel a fost profesor de istorie. Acum nu mai e... Câteva minute tăcură. Apoi slăbănogul rupse tăcerea, oftând: – Of! Of! Multe se mai trag de la băutură! – De, nea Corcodele, îi dădu dreptate Bejan. Dar cum ziceai cu biserica aia, că n-am prea înţeles? Măgură pricepu că, în timp ce el dormise profund, cei doi discutaseră multe şi, cum se întâmplă adesea, trecuseră de la un subiect la altul. – Erau mai multe, nu numai una, răspunse Corcodel. Dar nu aşa cum arată ale noastre, pe care le ştim cu toţii. Erau săpate în munte, dinăuntru aveai impresia că te afli într-o biserică adevărată, dar când ieşeai afară vedeai că e munte. Până să ajungi la ele treceai printr-un tunel care făcea o mulţime de coturi, probabil ca să poată fi mai uşor apărată. Auzisem de ele şi m-am bucurat că le-am şi văzut. Pereţii erau moi, din cretă, de-aia fuseseră săpate acolo. Dar apa nu intra deloc înăuntru, pe-acolo nici nu plouă prea mult, e numai secetă, dar deasupra, pe coama dealului, era un strat de argilă, se îmbiba cu apă şi nu mai lăsa altă apă să treacă de el. Am stat acolo vreo patru luni, era iarnă şi frig, dar înăuntru era cald. Pe pereţi se vedeau urmele făcliilor cu care se luminaseră strămoşii noştri. Şi-acolo, în vestigiile alea

istorice, stăteam noi nopţile, păziţi doar la tunelul acela de acces, şi murdăream pereţii şi podelele. Una din bisericuţe fusese transformată în latrină, săpaseră o groapă mai adâncă, creta aceea era moale şi mergea uşor, au întins două scânduri deasupra ei şi o foloseau toţi. Unii, dacă au văzut că în cretă se sapă aşa uşor, au început să facă un tunel, să fugă, ce-or fi avut în gând, nu ştiu. Paznicii nu ne vizitau înăuntru, n-aveau altă misiune decât să ne numere la intrare şi la ieşire. Bisericile alea erau în mijlocul muntelui, de unde să le dea lor în gând că e cineva în stare să sape un tunel de peste o sută de metri? Dar băieţii l-au săpat, lucrau câte doi, creta o scoteau dimineaţa în haine, nu se mira nimeni că sunt albi, toţi eram la fel. Au lucrat două luni la tunel şi într-o noapte au dispărut. Când am ieşit dimineaţa, lipseau vreo doisprezece oameni. Dă-i alarmă, ce să-i mai prinzi! Ăia se duseseră de-acolo încă de cu seara, dimineaţa erau departe. Au adus nişte câini, dar urmele erau deja vechi, bietele animale abia s-au hotărât să pornească pe una din ele. Pe noi ne-au ţinut acolo, la poalele muntelui, aşezaţi, în soare. Nu mai îndrăzneau să ne mişte de acolo, de teamă să nu mai dispară vreunul. Am stat la taclale toată ziua, iar noaptea ne-au înghesuit într-un grajd din apropiere, căci nu mai aveau curaj să ne bage în bisericile de cretă. Venise primăvara, dar tot frig era. Ne-am înghesuit şi noi pe lângă vaci, că le lăsaseră acolo, în grajd, cu noi. Le-am culcat pe jos şi ne-am lipit şi noi de ele, să nu îngheţăm. Aşa somn dulce nu mai dormisem eu de când eram copil. Mă încălzisem de căldura vacii şi ea rumega încetişor şi, din când în când, se mai oprea, şi se auzea bolul de iarbă cum se întorcea din stomac, nghiorţ!, şi iar rumega alene. Dimineaţa ne-au scos târziu afară. Nu ştiau ce să mai facă cu noi. Un mustăcios ne înjura de mamă şi de dumnezei, furios că nu prinseseră până atunci nici un fugar. Era nebun, ce vină aveam noi că ei nu fuseseră în stare să-i prindă! I-au prins peste trei zile, dar nu pe toţi. Cinci nu s-au mai întors. Trecuseră la bulgari şi cred că au ajuns la greci sau la turci, căci n-am mai auzit niciodată de ei. Pe ceilalţi şapte i-au adus înapoi, dejghinaţi în bătaie. Doi au şi murit, peste câteva zile. Pe certificatul de deces au scris "bolnav de inimă" şi cu asta, gata, i-au şters din efectivele celor vii. – Şi cu bisericile? Ce s-a mai întâmplat? – Bisericile acelea au scăpat cu bine, datorită acelei evadări. Au zidit intrarea în tunel, au zidit şi dincolo, unde săpaseră fugarii, au pus

pământ deasupra şi au plantat iarbă. Într-o lună nici nu se mai cunoştea locul unde fusese intrarea, nu se mai deosebea de restul terenului. Dacă vreodată voi avea ocazia, mă voi duce acolo, să le scot din nou la lumină şi să fac cercetări, precis trebuie să existe ceva ascunzişuri, cripte nebănuite, care să ne spună cine au fost cei care au săpat bisericile acelea şi le-au folosit. Numai ocazia trebuie să se ivească, de rest mă ocup eu. Într-un fel, m-am bucurat că s-au zidit căile de acces la ele, căci nu va mai umbla nimeni acolo, să distrugă din ambiţie, nepricepere sau duşmănie. – Dar înainte nu se ştia de ele? – Ba da. Ceva foarte vag. Dar pentru cercetări trebuie bani şi oamenii care s-ar fi ocupat bucuroşi de cercetări nu aveau bani. Iar acum cine să se ocupe de trecutul nostru? Suntem prea ocupaţi cu studierea trecutului marelui frate de la răsărit... E bine să ştim şi despre alţii, căci aşa aflăm şi legăturile pe care le-am avut noi de-a lungul secolelor cu ei. Uite, de exemplu ruşii! Cum au reuşit ei în două sute de ani să devină o mare putere europeană? Au avut capete luminate. Ei n-au procedat ca noi, să arunce la gunoi tot ce-a fost înainte. Ţin la Petru al lor, la Ecaterina, căci ei i-au impus lumii întregi. Petru i-a strâns pe toţi la un loc şi i-a făcut să aibă conştiinţa de mare popor. Ecaterina a definitivat procesul început de el, aducând Rusia la porţile Europei, transformând-o într-o ţară care putea să-şi dicteze condiţiile în faţa celorlalte popoare. Iar mai nou, Stalin a făcut din Rusia o mare putere internaţională. Am observat că i se impută anumite greşeli, dar va rămâne pentru totdeauna omul care a făcut din Rusia singura putere care i se poate opune americanilor. Ce folos că America avea bomba atomică de la sfârşitul războiului? O flutura prin faţa ruşilor ca o ameninţare permanentă, crezând că aceştia nu sunt în stare s-o facă şi ei destul de repede. Luaseră doar toţi oamenii de ştiinţă din Europa, ca să nu le lase ruşilor vreunul de sămânţă, să nu le spună secretul bombei. Nişte încrezuţi orbi! Stalin şi-a ţinut poporul în mizerie încă doi ani, a băgat toate fondurile posibile în bombă şi a făcut-o. Şi a făcut-o chiar mai bine decât americanii! Acum, destinele pământenilor vor fi dirijatre de aceste două mari puteri. Anglia, Franţa, Germania şi-au trăit traiul. Au rămas în urmă, trebuie să se ţină în umbra americanilor. Văd că vin şi ei tare din urmă, dar mă îndoiesc că-şi vor mai recuceri vreodată poziţiile europene de dinainte de

război. Gata! Politica nu va mai fi învârtită la Londra sau la Paris, ci la Moscova şi la Washington. Vremurile s-au schimbat tare mult. Şi lumea nu e în stare să înţeleagă chestia asta, merge tot după vechile criterii valorice. Ar trebui să se mai schimbe şi oamenii, dar tare greu e. Generaţiile peste treizeci de ani au apucat deja un sistem de educaţie şi de trai, e greu să-i mai schimbe cineva. Doar cu cei care vin după noi o să fie mai uşor. Ei sunt tineri şi receptivi la nou. 4. Spre surprinderea tuturor, ceilalţi se întoarseră rând pe rând de pe unde fuseseră la băut, dar nimeni nu se legă de ei. Ghijan era beat turtă, la fel ca ceilalţi şi nici a doua zi, duminică, nu se trezi prea bine. De dimineaţă mai apărură două maşini şi le încărcară cu cărămizi din cele bune. După prânz erau din nou liberi şi Măgură cu Bejan se hotărâră să rămână în dormitor, primul mai mult să doarmă, al doilea sperând că mai află ceva interesant de la slăbănogul de Corcodel. El însă nu prea avea chef de vorbă, ar fi citit mai degrabă, dar de gura lui Bejan tot nu putea scăpa. – Hai, nea Corcodele, las-o-ncolo de carte, că mai ai timp s-o citeşti! Ce-i aia? – Mitrea Cocor. – Cine-a fost ăsta? – Un om de-al lui Sadoveanu. De ăsta ai auzit? – Am auzit, că am făcut şi doi ani de liceu. – După stil vechi? – Nu, după ăsta noul. – Atunci minţi. – De ce să mint, nene? – Păi pe Sadoveanu numai în ultimul an îl studiezi. – N-ai ghicit! Acum sunt chiar în ultimul an. La fără frecvenţă. – Şi cum te descurci? – Mă descurc eu, n-avea grijă. Mă duc şi eu la examene şi încep cu colectivizarea, că eu sunt ţăran colectivist, dar de fapt nu sunt, că la noi nu s-a făcut încă geace, că trebuie să învăţăm, să ştim şi noi mai multe, că aşa e politica acum, toată lumea să ştie carte, că una, că alta, îi ameţesc pe ăia din comisie de nici nu mai ştiu ce să creadă. Odată

era să mă pice unul, la matematică. Eu din matematică nu folosesc decât număratul banilor, zece lei fac de două ori cinci lei, mai mult numi trebuie. Şi-l văd pe ăla, un bătrânel, cred că se apropia de pensie, că mustăcea şi nu-i plăcea ce-i spuneam eu. Că pe bilet aveam teorema medianei, dar eu n-o ştiam decât pe-a lui Pitagora şi asta ştiam, asta spuneam. El stătea aşa şi se uita la mine, eu vorbeam întruna, când terminam o luam din nou de la cap, dar nu dădea nici un semn că ar fi fost de acord cu mine. Atunci mă dau mai aproape de el şi-l întreb, tăticu', matale eşti împotriva partidului? Ce-ţi veni? face el, mirat. Păi, zic, mătăluţă crezi că pe mine m-a trimis partidul aci ca sămi pierd vremea? Că văd că mă ţii cam de multişor şi numai un antisocial ar face aşa ceva. Se uită moşulică la mine, nu ştiu ce-o fi zis el în sinea lui, dar îl văd că se duce la masa unde stătea comisia şi-mi pune nota. Ai nota zece, zice el, triumfător. Bietul Pitagora! După examen am aflat de la un băiat care-şi dădea corigenţa că vorbisem despre teorema lui Thales, nu a lui Pitagora. Pentru mine era indiferent, dar mă-ntreb uneori ce-o fi zis moşulică acela despre cunoştinţele mele de matematică. Vezi? Aşa mă descurc. – Bravo, mă! Îmi place. Dar cu ştiinţele sociale cum faci? – Anul ăsta le fac, dar am învăţat de la alţii cum să mă descurc. Dacă mă întreabă din capitalism, o iau şi eu repede, capitalismul este cea din urmă orânduire, este pe cale de dispariţie, vai de capul lor de burghezi, nici nu vreau să mai vorbesc despre ei, tovarăşi! Ce, acum facem propagandă pentru burghezie? Dacă-mi cade ceva despre socialism, păi, tovarăşi, socialismul noi îl construim, n-aveţi decât să vă aruncaţi ochii pe fereastră şi o să-l vedeţi. Ce să mai vorbim? Mai bine daţi-mi nota, ca să mă duc să-l construiesc, că munca înnobilează omul şi îl ridică, tovarăşi, şi tot aşa, trebuie să-mi dea ăia o notă, că doar n-o să stau eu să le explic lor, oameni învăţaţi, ce-a fost capitalismul şi ce va fi socialismul! Corcodel râse molcom, înveselit de tonul şi gesturile folosite de Bejan. – Mă, tu eşti bun de măscărici la circ! Nu te-ai gândit să te faci circar? – Ba, m-am gândit, da' n-a vrut tata să mă lase, răspunse Bejan serios. Păi cine mai era ca mine, toată ziua prin pomi, cât mai sus, parcă eram maimuţă? Văzusem şi eu un circ, un circ adevărat, cu cort

mare, nu de-ăia de la bâlciuri, şi-mi plăcea să mă uit mai ales la trapezişti. Ce curaj, domnule! Zburau pe sus, tocmai acolo, sub acoperiş, parcă mă plimbam eu pe un pod mai înalt, aşa! Frumos. Mam dus şi eu pe lângă ei, să mă interesez dacă mă pot băga şi eu, peacolo. Bă, ţâcă, mi-a zis unul, mă vezi pe mine?, la treizeci de ani sunt deja bătrân. 'Ce, noi ne naştem în circ şi murim tot aici. Tu, la cinşpe ani, eşti prea trecut ca să te mai apuci de circ. Auzi! Eu eram bătrân ca să mă mai apuc de circ, iar el la treizeci de ani se pregătea de pensionare! M-am dus totuşi la tata, să mă lase să mă duc cu circul. Şi cu pământul ce faci, mă? m-a întrebat el şi mi-a tras două palme de mam lăsat de circ şi niciodată nu mi-a mai venit în minte să mă mai duc. – Hei, aveam şi noi un circar, fusese iluzionist, scamator pe înţelesul nostru. Mă, era ăla în stare să fure şi ouăle de sub cloşcă fără să bage ea de seamă. Îşi bătea joc de paznici, le fura ceasurile de la mână, ţigările din buzunar, de ajunseseră să se ferească de el, cum îl vedeau că se apropie de ei îl luau la goană. Când avea el chef, ne dădea spectacole de două ore, scotea ţigările de unde nu te aşteptai şi de fapt n-avea decât una singură, dar o plimba când pe dosul palmei, când pe faţă, de ne minunam şi stăteam cu gurile căscate la el. Şi făcea cam des exerciţii, zicea că-şi pierde dexteritatea dacă nu lucrează mereu. Mai întreba câte unul, păi ce, mă, tu crezi că mai ieşi de-aici? şi dacă ieşi, mai e nevoie de meseria ta? El asculta şi clătina din cap, adică ce prost era acela, păi circuri au existat odată cu istoria şi or să existe cât va dura omul pe pământ, lumea are nevoie încă să râdă, să se destindă. Era convins că în curând o să fie scos de-acolo, ajunsese din întâmplare, sunt sigur că n-avea nici o vină, dar timpul trecea şi eroarea nu era descoperită, nu venea nimeni să-l scoată şi să-i spună pardon, am greşit, dumneata n-ai ce căuta aici. Şi într-o zi, era pe vară, odată-l aud, mă, eu plec! Ce-ai, eşti nebun, cum să pleci? Nimic. A pus ochii pe un paznic tinerel, cu ochii mari, zicea că e un medium bun, noi habar n-aveam ce-i aia. Într-o seară s-a dus la el, să-i arate un ceas cu lanţ, îi ţinea ceasul în faţă şi i-l clătina într-o parte şi-n alta şi-l vrăjea. Odată l-am văzut pe tinerel cum înţepeneşte şi-l asculta pe iluzionist, ce-i povestea el şi stătea aşa, ţeapăn, nu mai mişca. După aia, omul nostru i-a pocnit o dată din degete şi paznicul s-a trezit din transă. Ne-am văzut noi de treabă, ne pregăteam de culcare, când vine omul la noi. Care vrei, mă, să mergi cu mine? ne întreabă. Noi ne

uitam unul la altul şi nu-nţelegeam ce vrea. Hai mă, zice el, hai odată, că nu pot să-l ţin în transă prea mult. Cum să-l ţii? ne mirăm noi. Păi, uite-aşa, la ora zece fix o să intre în transă şi mai mult de un sfert de oră nu garantez că rămâne. Mă, zice unul, tu eşti nebun de-a binelea. Ce tot vorbeşti tu acolo? Hai mă, zice scamatorul, care vrei să mergi cu mine? Noi, dacă nu-l credeam, ne-am văzut de treabă. Dar, când să ne culcăm, odată ne face unul semn, ia uitaţi-vă, mă, la tinerelul ăla, a înnebunit, ce naiba face? Ce credeţi? Paznicul se făcuse iar ţeapăn şi îi soma pe cei de lângă el, tot paznici, să lase armele jos, că el avea un ordin şi trebuia să-l execute. Era zece şi un minut. Ăilalţi paznici se dădeau de ceasul morţii, mă, ce-ai, te-ai tâmpit, te-a pălit soarele? Mă, plutonul de execuţie te aşteaptă. Ăla, nimic. I-a pus cu burta în jos şi ia ţinut aşa. Scamatorul nostru a trecut pe lângă el şi s-a dus, fluierând vesel. Stăteam şi ne uitam şi nu ne venea să credem, cum naiba făcuse asta? Şi n-a îndrăznit să mai plece nici unul, ne era frică, minunea nu putea să ţină mult. Şi nici n-a ţinut. După vreun sfert de oră l-am văzut pe tinerel cum a lăsat arma în jos, parcă s-ar fi trezit dintr-un vis. Când şi-a văzut colegii întinşi pe jos, s-a mirat, ce-i cu voi, mă, ce căutaţi pe jos? Ăia nu îndrăzneau să se ridice, până s-au prins ei că totul trecuse, a mai durat ceva. Şi unde s-au ridicat şi-au început să-l lovească pe tinerel, mamă, mamă. Dădeau ca într-un sac de box, că făcuseră pe ei de frică. Apoi s-au trezit şi ei că de fapt aveau altă misiune. Ne-au aranjat pe căprării, ne-au numărat, lipsea unul. Dă-i alarmă, peste vreo două ore au venit cu câinii, era noapte şi habar n-aveau încotro s-o ia, câinii au luat urma imediat, dar nu s-au depărtat prea mult, că au şi început să strănute şi s-au întors ruşinaţi. Piper, a zis unul de era cu câinii. Auziţi voi, scamatorul ăla se pregătise, făcuse rost de undeva de piper pisat şi pusese pe urmele lui şi terminase cu câinii. Dă-i alarmă generală, dar n-au mai pus mâna pe el. S-a dus, s-a dus de tot, nimeni n-a ştiut unde, probabil şi-a găsit ascunziş pe undeva, la vreun circ. Mare şmecher! Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei cum l-a vrăjit pe bietul paznic, n-aş fi crezut! Pe paznic l-au luat la întrebări încă de-acolo, dar el susţinea că nu ştie nimic, probabil a aţipit, nu-şi aminteşte să fi făcut el aşa ceva cu colegii lui, dar cum naiba să convingă pe cineva că n-a făcut-o, când fuseserăm martori atâţia oameni? Peste două săptămâni l-au adus înapoi, dar nu mai era paznic, era coleg cu noi... – Nea Corcodele, păi am văzut şi eu, bre, unul de-ăia, la bâlci.

Zicea că se urcă pe o frânghie pe care o arunca în sus, şi n-o prindea de nimic, şi-al naibii, nu ş' cum făcea că se urca repede, repede pe ea în sus, dar dacă nu era prinsă de nimic, cum făcea? Ne vrăjea, evident. Aşa cred că a făcut şi-ăla, cu ceasul. Sunt şmecheri, măi frate! Dar matale ce căutai pe acolo, pe unde zici că erai? Întrebarea căzu ca un ciocan pe un clopot, lăsând în urma ei o tăcere adâncă. Oprea Măgură deschise un ochi, ca să-l privească pe Corcodel. Acesta privea pierdut salteaua de deasupra sa. – Păi, ce să caut? rupse el tăcerea într-un târziu. Fluierasem în biserică! – Haida, de! râse Bejan. Mă crezi copil? Ce, pentru un fluierat te închide? – Ehe, pentru un fluierat alţii au luat şi douăzeci de ani. Aveam acolo unul care chiar pentru un fluierat fusese adus. La un pahar de băutură se-apucase să fluiere şi el, îi venise aşa, să doinească, nu prea avea voce şi prefera să fluiere, sau să zică din frunză. Atunci n-avea frunză, căci era prin iarnă, şi se-apucase omul să fluiere şi, ce i-o fi venit, din una în alta s-a apucat să fluiere "Deşteaptă-te, române!", era şi cam băut, cine ştie ce amintiri l-or fi împins către cântecul acela. Când a observat el că locurile învecinate se goliseră şi toată lumea se uita la el ca la o minune, a fost prea târziu. L-au ridicat direct de acolo, din cârciumă. Nici pe-acasă nu l-au mai lăsat să treacă. Bietul om! Fusese la Alba Iulia în 1918 şi strigase acolo să se unească cu ţara şi cântase cântecele de-atunci. Ne povestea, când îl apucau amintirile, de vremurile acelea... Era bătrân, avea peste şaizeci de ani şi-i spuseseră că avea douăzeci de muncă la terasamente, dar el nu se speria, făcuse socoteala când va fi din nou liber şi muncea conştiincios, numărând zilele care-i mai rămâneau de făcut la muncă. Era un optimist incorigibil, nu se plângea niciodată, în toate vedea numai partea frumoasă. Nu era supărat nici pe cei care-l ridicaseră, zicea că ei n-au nici o vină, aşa sunt timpurile şi oamenii trebuie să se conformeze necesităţilor şi concepţiilor momentului respectiv. De un singur lucru era îngrijorat, de soarta nevesti-sii, erau căsătoriţi de patruzeci de ani şi niciodată nu stătuseră despărţiţi mai mult de două zile, o luase cu el peste tot pe unde fusese. Atunci era îngrijorat pentru ea, căci zicea că e o femeie slabă de inimă, o viaţă-ntreagă trăise cu frica-n sân, ba pentru una, ba pentru alta. Şi-ntr-o zi a aflat că nevastă-sa murise, la câteva

zile după ce-l ridicaseră pe el. A aflat-o de la unul ce doar venise, era de prin părţile lui, din Bihor. S-a schimbat dintr-odată, seara a aflat de moartea nevestei şi dimineaţa n-a mai vrut să iasă la lucru. Paznicii săl ia pe sus, el nu se mişca, pusese mâinile pe piept şi le cerea un preot, să-l spovedească, ăia nimic, că să iasă la muncă, dar nu dădeau în el, căci impunea respect oricui, numai când îl priveai te treceau nişte fiori. S-au dus ăia, au raportat la şefii lor, au venit să-l cerceteze, moşul atâta le spunea, că el moare şi să-i aducă un preot, să moară ca un creştin. Noi am plecat la muncă, în afară de unul care fusese preot şi l-au lăsat cu moşul, să-l îngrijească. Seara, când ne-am întors, omul murise. El, care iubise atâta viaţa şi se bucura că primise numai douăzeci de ani, deci tot ar mai fi apucat ani frumoşi în libertate, îşi încredinţase toate tainele sufletului acelui preot şi trecuse liniştit în lumea drepţilor, fără să blesteme pe nimeni, ba, dimpotrivă, parcă bucuros, că se duce după nevastă, şi-or să fie împreună de-a pururi. Lam înmormântat atunci, seara, fără sicriu, l-am învelit cu un cearşaf şi l-am acoperit cu pământ, iar la cap i-am pus o cruce de lemn, necioplită. Unii l-au plâns de-a binelea, odată cu el s-a dus şi ultima urmă de veselie... Abia de la preotul care-l spovedise am aflat şi noi ce om mare fusese bătrânul, dar ne-a legat popa acela cu jurământ să nu spunem niciodată. El îşi călcase ritul, taina spovedaniei o împărtăşise şi altora, dar îşi asumase riscul, sperând că Dumnezeu va înţelege şi îl va ierta, era păcat să nu se ştie cine fusese omul acela, era mai bine să afle mai mulţi oameni, ca să poată povesti în viitor despre el... Ehei! Vezi cum pentru un fluierat poţi să ai necazuri? – Păi, matale ce-ai fluierat? se arătă mirat Bejan. – Hai, mă, ce te faci că nu-nţelegi? îl repezi Corcodel. Ia mai lasămă în pace. Culcă-te naiba, că la noapte nu cred să scapi nebătut! Bejan nu-i ascultă sfatul. Tăcu un timp, rumegându-şi gândurile, iar mai târziu reîncepu cu întrebările, dar Măgură nu-l mai auzi. Adormise. Ceilalţi apărură înainte de miezul nopţii, gălăgioşi nevoie mare. Nu erau toţi, vreo trei se rătăciseră pe undeva. Cum intrară, se năpustiră în paturi. Unul vomita într-un colţ, nereuşind să mai ajungă afară. – Bă, ce-i aci! se auzi imediat glasul îngroşat de tutun al lui Macadam. Ia du-te unul şi scoală-i pe ăia noi, să vină să cureţe aici! Ghijan ascultă comanda şi veni lângă paturile lui Măgură şi Bejan.

– Bă, urâţilor! Ia treceţi colo şi ştergeţi, nu mai staţi ca nişte trântori! Ilie Bejan, care abia apucase să aţipească şi se trezise în gălăgia lor, ridică alene capul şi-l repezi: – Mai du-te, mă, şi tu de curăţă! Ce-i aici? Aveţi femeie de serviciu? – Bă, urâtule, rânji Ghijan, dacă-i spun lu' şefu ce ziseşi tu... – Ce-mi face, mă? Ce-mi face? Mişcă de-aici şi lasă-mă în pace, că-mi vine şi mie să borăsc, da' nu de băutură, ci de mutra ta! – Mă, mă, mă! se trase Ghijan înapoi, nedumerit. După câte văd eu, tu ai chef de ceartă. Stai cuminte, nenică! Eu nu ţi-am făcut nimic. Stai cuminte! Şi se retrase, bucuros că are ce să-i spună lui Macadam de rău despre cei doi. – Ilie, hai mă să-i facem ăluia curat, propuse Oprea Măgură, neavând chef de ceartă. – Dă-l mă-ncolo! Dacă nu ştie să bea, să stea naiba în banca lui! – Hai, mă, că uite, vine umflatu-ăla şi face scandal! mai încercă Măgură să-l convingă şi se ridică în capul oaselor pe marginea patului. Macadam se apropia de ei, în pas vioi. Nu părea prea băut şi, bărbierit proaspăt, avea chiar un aer simpatic. – Bă! strigă el de departe. Voi n-aţi înţeles că aci eu sunt şef? Treceţi imediat să ştergeţi mizeria ăluia! Hai, rapid! – Dom' Macadam, dacă nu ştie cât să bea, să şi-o şteargă singur! îi zise Bejan calm, dar apăsat. – Ce spui, Franţ? Ia veniţi, bă, încoace, s-auziţi ce zice ăsta! Patru oameni se dădură mai aproape, curioşi. – Ia mai spune o dată! îi zise Macadam lui Bejan. Spune, să audă şi ăştia şi să ia aminte! – Dom' Macadam, lasă-mă în pace, că n-am chef de ceartă. Iar vrei să ne încăierăm? – Cine-a vorbit de încăierare? se miră Macadam, luându-i martori pe-ai lui că nu asta voia el. Eu ziceam să... – Lasă, nu mai zice! îl întrerupse Bejan, privindu-l tot aşa, pe deasupra pernei, culcat pe burtă. – Uitaţi-vă, mă, cum vrea ăsta bătaie! îi luă din nou martori Macadam. strâmbându-se a disperare. Mă, tu aduci omul de nu mai

ştie ce să facă. Ce-ai? Nu ţi-e bine? Te-o durea capul, ai? Sau oi fi având febră. Mă, păi dacă ai febră, să-ţi facă mandea o frecţie, să-ţi treacă! Zicând acestea, aduse la vedere mâna pe care o ţinuse tot timpul la spate. În ea avea un retevei de lemn. Bejan înţelese că nu era de glumit cu el. Îşi făcu vânt şi ateriză în picioare, pe partea cealaltă a patului. Rămase aşa, cu mâinile pe marginea patului. – Dom' Macadam, ce ţi-am făcut? mai încercă el să evite bătaia. Lasă-mă, domnule, în pace! – Te duci? îl întrebă matahala, rânjind. – Nu! – Atunci las' că te trimit eu! Şi porni să ocolească patul. Ceilalţi dădură şi ei la iveală câte un lemn, semn că se pregătiseră pentru bătaie, voma beţivului fiind numai motivul ca s-o pornească. Ilie Bejan înţelese că nu mai are cum să înlăture incidentul. Trase coada de lopată de sub saltea şi o prinse cu amândouă mâinile dinspre capete, ţinând-o în faţă. Macadam avu un moment de ezitare. Nu se aşteptase să-l găsească pregătit. – Bă! Tu ai pregătit lemnul ăsta ca să ne omori? Aha! Omor cu premeditare. Cu atât mai bine, vom avea circumstanţe atenuante. – Dom' Macadam, lasă-mă în pace! mai strigă o dată Bejan, tot sperând că va avea succes. Dar celălalt atacă primul, lovind din lateral, la nivelul stomacului. Bejan pară lovitura, zburându-i lemnul din mână. O clipă rămaseră nemişcaţi, Macadam neînţelegând ce se întâmplase, apoi se năpustiră toţi asupra lui Bejan. Acesta se feri de câteva ori, lovind rapid, unde nimerea. În câteva clipe, lupta fu gata. Macadam şi încă doi erau pe jos, iar ceilalţi pierduseră lemnele din mâini. Cele mai multe lovituri la mâini le dăduse. – Mai vreţi? întrebă Ilie Bejan, răsuflând greu. Hai, care mai vrea? Oamenii se adunau de pe jos, îşi mângâiau mâinile, speriaţi. Aşteptau reacţia lui Macadam. – Bă, eşti bun! zise acesta, de jos. Dacă ştiam, nu mă mai apucam cu tine. Las-o moartă, hai să facem pace! – De acord. Dar să nu vă mai prind că vă daţi jos din paturi. Vă

culcaţi şi staţi acolo liniştiţi. – Bine, bine. Auzirăţi mă? Mişcarea! Apoi, către Bejan: – Dăm mâna? – Consideră că am dat-o. – Aha! Ţi-e frică. – Recunosc. Nu vezi ce mare eşti? Dacă pui mâna pe mine, măntorci cum vrei. Macadam râse, înveselit dintr-odată. Se ridică greu de pe jos şi plecă, frecându-şi fruntea. – La noapte să nu dormiţi, îi sfătui Corcodel. Ăştia nu vă iartă uşor. – Dă-l dracului de fricos, replică Bejan. Cât e de mare, atâta e de fricos. Nu vezi că singur n-are curaj să se bată? – Mă, dar şi tu ştii să te baţi. Unde-ai învăţat? – Pe unde-am putut şi eu, răspunse Bejan, evaziv. – Mă, Ilie, se băgă Oprea Măgură în vorbă. De ce mă, te legi de ăştia? – Cum, mă, tot eu mă leg? – Lasă, bă, că puteam să mergem să ştergem acolo. Ce dracu', ţie nu-ţi vine să stai neam în treaba ta! – Tu n-ai văzut că ăştia veniseră pregătiţi? Ce făceam dacă nu eram şi noi pregătiţi? Ho, că mai e un pic şi scăpăm de ei... – Dar de ce? prinse Corcodel firul discuţiei. V-aţi hotărât să plecaţi cumva? – Păi, cam aşa ceva, încuviinţă Bejan, încurcat. – Aha! Nu mai rezistaţi. – Nu de-aia, dar nu vezi şi matale ce-ai dracului sunt? Se iau de noi din fiecare vorbă. Eu m-am cam săturat. Ori îl bat o dată bine pe domnul Asfalt, să-mi ştie de frică, ori, mai bine, îmi văd de ale mele şi mă duc unde-oi vedea cu ochii. – Mai bine renunţă. Te baţi cu el, dar ai văzut că şi ăilalţi ţin cu el? – Oi face eu ceva, trebuie să fac. Cred că ne ducem de aici, nu-i aşa, Măgură? – Când ţi-am spus eu să plecăm, nu m-ai ascultat, îi ţinu isonul Măgură. Mâine o-ntindem. Ziceam să stăm măcar până la plată, dar, dacă nu se poate...

5. Restul nopţii au stat trezi amândoi, le era totuşi teamă de un nou incident, dar Macadam şi oamenii lui se culcaseră şi sforăiau de zor, nu s-au mai sculat până dimineaţa. Când se lumina, erau la prezenţă. Simota apăruse şi el, se vedea bine că era trosnit, abia se mişca. După ce-i puse la treabă, dispăru undeva, într-o baracă, probabil ca să doarmă. Nu peste mult timp, un om din echipă, care dispăruse imediat după prezenţă, apăru între ei şi întrebă: – Mă, care eşti Măgură? – Eu, se ridică cel strigat, de lângă grămada de cărămizi. – Du-te la cadre. Te cheamă acolo. – Mă duc, zise Măgură şi se uită la Bejan, mirat. – Du-te, mă! Vezi ce vrea. Încearcă să termini mai repede. Ocoli grămada de cărămizi şi traversă hala, ieşind în noroaie. Apăruse soarele, semn că urma să fie mai cald în ziua aceea. Ninsese, ca niciodată, chiar în prima zi de octombrie. Ajunse la clădirea birourilor. Îşi curăţă cizmele la intrare, pătrunse pe hol şi căută uşa pe care scria Cadre. Bătu uşor şi, la invitaţia celui dinăuntru, deschise uşa şi intră. – Să trăiţi! salută. M-aţi chemat? – Dumneata eşti Măgură Oprea? întrebă cheliosul, privindu-l sever pe deasupra ochelarilor. – Da. Eu sunt. Cheliosul luă un dosar de pe birou şi-l deschise. – Uite de ce te-am chemat. Am o nelămurire asupra domiciliului dumitale. Unde ziceai că locuieşti? – În Dăbuleni, raionul Gura Jiului. – Dar ai pe buletin viză de oraş, în strada Stalingrad. Cum vine asta? – Păi am încercat să vin şi eu în oraş. – Şi la adresa din oraş de ce nu locuieşti? – N-am unde. – Noi am verificat, prin organele în drept, situaţia de la domiciliul dumitale şi ni s-a spus că acolo locuieşte şi soţia dumitale. Poţi să dai o explicaţie?

Oprea Măgură înţelese deodată că omul din faţa lui ştia mai multe decât părea şi că nu e deloc în regulă curiozitatea lui, aşa, numai să se afle în treabă. Spusese că făcuse verificarea la domiciliul lui prin intermediul organelor în drept, ori el ştia bine că numai Ghijan fusese la el acasă, de-i pusese câteva întrebări nevestei. Apoi, îşi aminti insistenţa chelului de a nu-i primi aici, la şantier, când veniseră, el şi Bejan, să se angajeze. Hotărî să fie foarte atent cu omul de la cadre. Aruncă imediat o minciună. Dacă omul avea informaţii precise, de la miliţie, l-ar fi dat de gol, dacă nu avea informaţiile decât de la Ghijan, poate cădea în plasă. – La adresa aceea locuieşte un frate de-al meu, zise el, părând liniştit. M-a primit în spaţiul lui, dar numai ca să-mi fac intrarea în oraş. Chelul îl privea pe deasupra ochelarilor, fără să zică nimic. Meşteri ceva sub tăblia biroului, apoi îşi lăsă ochii pe dosarul deschis din faţa lui. Peste câteva clipe se auzi uşa deschizându-se în spatele lui Măgură. El se trase un pas în lături, ca să nu stea în faţa omului care intrase şi aştepta ceva de la cadrist. – Cheamă-l aici pe Simota! îi spuse chelul. Spune-i că am o treabă urgentă cu el. Omul ieşi, fără un cuvânt. – Şi zici că ai un frate acolo, la adresa aceea? continuă pleşuvul, fără să-l privească pe Măgură. Unde lucrează? – La tribunal. E şi el un fel de secretar pe-acolo. – De ce nu ne-ai spus de la început despre domiciliul din oraş? – Păi, dacă tot nu e casa mea, ce rost ar fi avut? – Da, da, dar noi trebuie să ştim tot. Dumneata ai încercat să ascunzi ceva şi asta nu-mi place. Ai vreun motiv anume? – Ce motiv? – Aşa, de nu ne-ai declarat de la început domiciliul din oraş. – Păi nu vă spusei? – Mai spune o dată. N-am reţinut prea bine. Mă! Tu faci pe-al dracului cu mine? gândi Măgură, supărat de insistenţa celuilalt. – Am considerat că nu e important. Odată ce nu locuiesc efectiv acolo, n-avea nici un rost să declar domiciliul acela.

– Ce e important şi ce nu e, asta noi, cadrele, stabilim. Dumneata lai ascuns intenţionat... Va să zică, vrei să-ţi faci mutaţie în oraş şi ascunzi acest lucru de noi. De ce? Ai impresia că aşa merge? O bătaie scurtă în uşă îl întrerupse. Intră Simota, urmat de un om din echipa lui. Făcură un pas în faţă, depăşindu-l pe Măgură. – Ce-i? îl întrebă Simota pe cadrist. Un zgomot de motoare le atrase atenţia afară. Pe fereastră văzură o dubă intrând pe poarta şantierului, urmată de alte două. Prima coti la dreapta, oprind chiar în faţa clădirii birourilor, celelalte două depăşind clădirea, spre şantier. Măgură dădu poalele hainei într-o parte şi duse mâna la spate, unde, sub curea, avea revolverul. – Miliţia! strigă Simota, speriat şi surprins, după care se întoarse spre uşă, să iasă. Măgură întinse piciorul şi blocă uşa. – Stai aici! Nu mişcă nimeni! Simota îl privi nedumerit o clipă, apoi trase tare de clanţă, sperând să deschidă uşa. – Lasă-mă, bă, să ies! strigă el, nereuşind. Ce-ţi veni? Măgură scoase revolverul la iveală, ţintindu-l. Simota se retrase imediat de lângă uşă. – Mă, lasă dracu' jucăria aia, zise el, privind gaura neagră a ţevii. Dacă te prind ăştia cu ea... – Lasă gălăgia! Treci la perete. Şi tu la fel! îi zise şi celuilalt, apoi, întorcându-se pe jumătate spre cheliosul din dosul biroului: Tovarăşe, deschide fereastra şi strigă la băieţi să vină aici! Trase cocoşul pe spate, armând revolverul. Cu coada ochiului îl văzu pe cadrist ridicându-se de pe scaun, semn că va deschide geamul, dar nu, acela ridică deodată un biblioraft de pe birou şi-l aruncă drept spre el. Se feri şi se întoarse. Cheliosul trăsese un sertar din birou şi căuta de zor înăuntru. Măgură apăsă pe trăgaci, fără să ţintească. Împuşcătura bubui neaşteptat de tare. Glonţul trecu prin uşa unui dulap, pierzându-se în interiorul lui. – Mâinile sus! urlă. Mâinile sus, că trag! Ceva de pe faţa lui spunea probabil că chiar va trage, aşa cum o mai făcuse deja. Cadristul ridică mâinile, speriat. La semnul lui

Măgură, ieşi încet de după birou şi se lipi de zid, lângă ceilalţi doi. Paşi repezi zdupăneau peste tot, uşile erau deschise cu zgomot, dar se părea că nu mai ajung odată şi la ei. În sfârşit, uşa se deschise brusc şi doi miliţieni intrară, cu armele în mâini. Se uitară nedumeriţi la cei trei care stăteau lipiţi de zid, cu mâinile ridicate, apoi îl văzură şi pe Măgură. – Băi, Măgură! zise cel din faţă, zâmbind. Ce dracu' te-ai deghizat aşa? Dacă nu-ţi vedeam nasul tău borcănat, n-aş fi ştiut că eşti tu. Mai apăru un elev şi le puseră cătuşe celor trei arestaţi. Măgură se dădu mai aproape de birou şi trase afară sertarul în care umblase cheliosul mai înainte. Scoase de acolo un pistol cu ţeava lungă, de o construcţie pe care n-o mai întâlnise. – Ia uite ce avea ăsta aici! se miră el, arătându-le celorlalţi arma. – Bă, frate, ăsta e nagan rusesc, zise cel care-i amintise mai înainte de nas. Avea şi tata unul, îl adusese de pe front, din Crimeea. Îi scoaseră pe arestaţi afară. Dinspre hală venea şi grupul celorlalţi, însoţiţi de câţiva miliţieni. Lumea ieşise pe afară din barăci, neînţelegând despre ce e vorba. Mai târziu, după ce trecuse pe acasă, ca să se spele şi să se primenească, Măgură se duse la sediu, pentru raport. Colonelul Goangă îl primi imediat. – Intră, tovarăşe, intră! Ai adus şi raportul? Foarte bine. Aţi lucrat excelent. Să vedem ce rezultate dau anchetele arestaţilor. Am trimis nişte băieţi de la economic la şantier, am informat şi securitatea, căci chestia cu stâlpii este mai aproape de sabotaj decât de afaceri. E unul, Corcodel, care i-a dat în gât pe toţi. Îmi place de el, colaborează întru totul. L-am repartizat la anchetă lui Bejan, el mi-a solicitat asta. Măgură s-a cam mirat că Bejan ceruse să-l ancheteze personal pe Corcodel, dar acesta l-a lămurit, când s-au întâlnit mai târziu: – Ce te miri, mă? N-ai văzut că omul era dispus să vorbească? Are cazier, a făcut patru ani la muncă silnică şi s-a lămurit că nu e bine să mai ajungă acolo. L-am învăţat ce şi cum să spună, înainte de arestare, că mi-a plăcut de el cum povestea. Trebuie să mai avem încredere în oameni, altfel praful se alege. Eu am avut încredere în el. Sper să-l scap, a intrat în combinaţie pentru că n-a găsit altă ieşire. Mare lucru şi omul! Tu ştii ce făceau, mă, ăştia? Ce n-ai crede. În afară de faptul

că furau materiale cu nemiluita, aveau aranjamente să le şi folosească, lucrau la diverşi, îmbogăţiţi de-ăştia, proaspeţi. Şi nu-s meseriaşi proşti. Am văzut şi eu o casă unde au lucrat ei. Operă de artă, nu altceva! Tipul acela de la cadre era creierul lor. Îl anchetează nişte băieţi de la securitate. Scot ăia şi untul din el! Încet, încet, toată banda a trecut pentru anchetă la economic şi curând au fost trimişi în tribunal. Gica era cam speriată. Nu înţelegea ce fel de misiune avusese omul ei, de stătea el în oraş şi totuşi nu dăduse o săptămână pe acasă. Se împăcase cu gândul că nu e voie să afle şi ea despre ce era vorba, dar cel mai tare se mirase de cum arătau palmele omului ei. Într-o seară, Măgură a trecut pe la Marin Grosu şi i-a povestit ce făcuse în ultimul timp. Bătrânul poliţist l-a ascultat cum numai el ştia s-o facă şi, la sfârşit, şi-a dat şi el cu părerea: – Bravo, mă! Te-ai descurcat. Dar am înţeles că celălalt, Bejan, a fost cel care a remarcat mişmaşurile ălora. Tu unde-ai fost? De ce nu ţi-ai pus mintea la contribuţie? Mă, când mai ai vreo informaţie că undeva, ceva nu e cum trebuie, pleci şi tu de la principul ăsta, că acolo nu e ceva în regulă şi să caşti ochii. Să te pui şi tu în situaţia unui răufăcător, să vezi ce s-ar putea face rău acolo. Apoi, cu oamenii trebuie să fii bănuitor. Pentru tine, toţi ceilalţi sunt vinovaţi. De la principiul acesta porneşti. După aia faci cercetările şi te lămureşti care-i adevărul. S-ar putea să bănuieşti şi oameni nevinovaţi, dar nu-i un păcat prea mare, mai bine să bănuieşti un nevinovat decât să nu bănuieşti tocmai unul vinovat. Este de datoria ta să-i demonstrezi vinovăţia. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, orice om are câte ceva de ascuns. Nu zic că e vorba neapărat de un delict, nu, dar îţi spun eu, oricare om are un mic secret al său pe care n-ar dori să-l descopere nimeni. Mie mi-au trecut atâţia oameni prin mână, că am ajuns singur la această concluzie. Şi, n-ai crede, am descoperit că dacă insistam asupra sufletului omului, până la urmă aflam tot ce doream, căci omul preferă să spună orice, numai să nu i descopere secretul vieţii sale. Dar tot mă mai mir, de ce a fost Bejan mai deştept cu un minut decât tine? Cască, mă, şi tu ochii, uită-te în jur, mai trage cu urechea, intră în vorbă cu oamenii! Uite, Bejan a crezut în slăbănogul acela de care miai povestit. A intuit că fondul lui sufletesc nu este cel de delincvent, că numai întâmplarea a făcut ca el să fi făcut puşcărie. Şi a procedat

foarte bine. Trebuie să te mai încrezi şi tu în oameni, n-ai ce face, trăieşti în mijlocul lor şi trebuie să-i bagi în seamă. Vezi, după zece ani de comunism, tot mai aveţi cazuri de încălcări ale legii, în stil mare. Nu trebuie să te mire. Probabil vor mai trece alte zeci de ani şi tot aşa se va întâmpla. Ce m-a frapat mai mult aici a fost organizarea afacerilor. Şeful bandei provenea totuşi din vechea societate, era mai uşor pentru el să organizeze o afacere în stil mare, decât să se rezume la salariul lunar care, oricum, cred că era destul de mare. Dar ceilalţi, pungaşii de rând? Ăştia doar ar fi trebuit să fie produsul noii societăţi. Cred că transformarea societăţii s-a făcut prea repede, lumea nu a înţeles încă ce se cere acum, a rămas încă cu vechile concepţii. Ce vrei, e greu să transformi conştiinţa oamenilor. Numai la chinezi cred că se poate aşa ceva. Am auzit că pe ultimul lor împărat, Pu Y, care toată viaţa lui nu făcuse nimic, l-au băgat ucenic la un cizmar şi acum este un cetăţean oarecare, lucrează la o cooperativă de încălţăminte. Bun, asta-i foarte bine, de-aia s-au luptat să aibă poporul puterea, nu un oarecare, auzi ce nume şi la ăla, Pu Y! Dar mă-ntreb şi eu, ca un oarecare, ce-o fi în mintea ăluia? Când s-o fi văzut el căzut de pe tron, de unde ţinea în mâini soarta a sute de milioane de oameni, şi-acum e un lucrător oarecare, cu aceleaşi drepturi ca şi colegul lui, icsulescu, care toată viaţa n-a cunoscut altceva decât munca... Tare curios aş fi, să ştiu ce-o gândi omul acela. Mi-ar plăcea să ştiu... 6. Prin iarnă, Stan Măgură a fost chemat la regiune şi instalat într-un post de instructor la U.T.M. N-a stat mult în oraş, câteva zile doar, pentru că a fost trimis într-o misiune specială, pe lângă Calafat. Era necesar să ia legătura cu organizaţiile din satele de pe malul Dunării, în vederea trecerii, în chiar iarna aceea, la colectivizare. Ţăranii de prin părţile acelea se arătau refractari la ideea de a-şi uni pământurile şi forţele, neînţelegând nimic din prelucrările la care fuseseră supuşi din partea atâtor comisii venite în anul care se-ncheia. Ei ştiau una şi bună: mai toţi făcuseră războiul, de la început până la sfârşit şi, drept răsplată, primiseră loturile la reformă. Acum de ce trebuia să le dea îndărăt? Prin unele sate, comisiile de lămurire fuseseră alungate, oamenii ieşiseră cu furcile şi topoarele la ei, unii mai fuseseră ridicaţi,

dar rămâneau alţii, dintre care din nou se găseau câţiva mai căpoşi care să se opună până şi prezenţei comisiilor în satele lor. – Mă, naşule, povestea Stan peste vreo trei săptămâni, când se înapoiase la regiune, pentru o informare, şi sunt pe-acolo nişte oameni ai dracului, mă, te uiţi la ei şi nu dai doi bani pe pielea lor, zici că sunt proşti de dau în gropi, dar nu-i aşa. Mă, ne-am dus noi, eram vreo cinci, s-o luăm din casă în casă, cu lămurirea. Întâi am luat-o pe la casele utemiştilor, ne bazam mult pe ei, să-şi lămurească şi ei părinţii, şi ne-am răcit gurile degeaba o jumătate de zi, numai la unul. Îl luam pe rând, când obosea unul, începea altul, dă-i cu exemple, din ziare – că citesc şi ei ziarele – din cărţi, arată-i poze cu ţărani fericiţi, a stat ăla şi ne-a ascultat cu răbdare până pe la prânz, ni se cam făcuse foame şi nouă, ăla nu scosese nici măcar un clondir de vin pe masă, nimic, stătea şi ne asculta. Şi, când credeam noi că e gata, odată vedem că-i face nevestei un semn. Femeia s-a dus pe-afară, s-a-ntors, a pus masa într-un colţ, noi, din colţul celălalt, ne-am bucurat, că abia aşteptam să mâncăm şi noi. Dar omul, ce crezi?, vorbiţi, tovarăşilor, vorbiţi, că eu pot să v-ascult şi când mănânc! Şi s-apucă să mănânce, şi el, şi nevasta, şi copiii, că avea vreo cinci, da' pe noi nu ne invita. Unul de era cu noi, era şi el de-acolo, din sat, l-a întrebat dacă-i frumos, el să mănânce şi nouă, musafirii lui, să nu ne dea nimic. Zice, bă, păi nu eu v-am chemat, nu sunt pregătit şi pentru voi, da' dacă ziceţi că e bine la colectiv, de ce nu v-a dat colectivul şi mâncare? Ce, aşa vă învaţă pe voi, să mergeţi pe la oameni şi să cerşiţi? Mă, naşule, mi-a fost o ruşine, că m-am ridicat şi-am ieşit afară, că bieţii oameni ce crezi că mâncau? Mămăligă caldă cu varză acră de la putină, dată cu boia. Asta mâncau ei şi omul ăla din sat de era cu noi voia să ne dea şi nouă ce mâncau ei. L-am lăsat naibii, am plecat pe la secretarul de partid, să mâncăm ce-o fi, aflasem că la el se mai găsesc de-ale gurii şi nu putea să ne refuze. – Aşa săraci sunt oamenii pe acolo? se mira Oprea. – Nu, nu-s săraci, că au şi pământuri bune şi obţin producţii destul de mari. Dar am nimerit şi noi, atunci, la cel mai al dracului dintre ei, avusese el necazuri mai înainte, cu cotele, şi nu mai voia să asculte

nimic, ştia una şi bună, v-am dat cotele, ce mai vreţi de la mine? Neam mai dus pe la el peste vreo trei zile, tocmai tăiase porcul lui, crescuse doi, unul pentru cote, altul pentru el. Când ne-a văzut la poartă, a strigat la un copil să ne deschidă, că iar am venit să cerşim la poarta lui. Îşi bătea joc de noi, dar înghiţeam, pentru că aveam o misiune şi trebuia să ne-o îndeplinim. Preşedintele Sfatului s-a dat la el, că ar fi cazul să-şi cinstească şi el musafirii, vedeam bine că-i lăsa gura apă, nişte carne sfârâia într-o tigaie, pomana porcului, de, dar ţăranul o ţinea înainte, ce, bă, v-am dat un porc, de ce nu vă duceţi să-l tăiaţi pe-ăla? Mă, porcul acela e al statului, cum să-l tăiem? Păi dacă el e al statului, voi ai cui sunteţi? Nu ai statului? Deci porcul e şi-al vostru. A-ncercat preşedintele să-i explice cum e cu statul, nu prea înţelegea el de glumă, iar ţăranul, când a auzit că şi el este al statului, a rămas aşa, pe gânduri, şi-odată l-am auzit, bă, păi dacă şi eu sunt statul, atunci porcul ăla de ce l-am mai dat? Nu puteam să-l păstrez tot eu? Se făcea că nu-nţelege deloc cum vine chestia cu statul cel nou, iar preşedintele parcă era bătut în cap, nici el nu pricepea bătaia de joc a omului, a trebuit să-l trag de mână ca să ne ducem de-acolo. Mă, naşule, şi eu sunt neam de ţăran, dar aşa oameni ca acolo n-am mai văzut! Sunt închişi, nu scapă nimic din ei, chiar dacă te văd la înghesuială, nu-ţi dau o mână de ajutor. Nici nu ştiu cum om rezolva problema acolo, la ei. Cred că abia în primăvară, dacă s-o putea face ceva. – De ce nu faceţi ca la noi? – Nu mai merge aşa. E o altă orientare. Nu trebuie să ne mai grăbim. Până la urmă, tot la colectiv ajung toţi, dar acum trebuie luaţi cu încetul. Pe-acolo, pe la cotul Dunării, am întâlnit şi oameni care se luptă de doi ani să înfiinţeze colectivul. Au mai fost şi ei în alte părţi, unii au fost şi în Bărăgan, au văzut şi ei ce înseamnă să munceşti în colectiv, că mai mult munceşte maşina decât omul, dar ce folos, cei care n-au văzut nimic, o ţin una şi bună, că nu vor colectiv şi gata. Dacă ar fi tineret mai mult pe-acolo, poate ar merge mai uşor, dar pe acolo sate întregi sunt vaporeni, sunt plecaţi câte o jumătate de an şi mai mult, se duc până în Germania cu şlepurile. Au încercat să-i dea afară de la vapoare, dar nu se poate nici aşa, căci alţi oameni nu se găsesc bătând din palme şi ăia sunt uniţi, ai naibii, dacă au oprit două remorchere cu şlepurile lor, au stat în port la Severin două săptămâni şi alţi oameni n-au găsit. I-au chemat înapoi tot pe aceia pe care-i

debarcaseră, altfel li se stricau mărfurile şi pierdeau mai mult. Am stat şi eu de vorbă cu vaporenii, când se-apucă să povestească, o noapte întreagă te ţin treaz. Cică prin Austria l-au văzut pe unul care pescuia, pe un podeţ de lemn, într-o băltoacă din marginea Dunării. Ai noştri stăteau acolo, aşteptau să le dea drumul să intre într-un port, la descărcat. Aşa l-au urmărit pe pescarul acela o zi întreagă. Şi cică prindea ăla peşte ca lumea, mai mic, mai mare, dar mult, până spre seară făcuse vreo douăzeci de chile. Îl ţinea într-un coş mare, în apă, să stea viu. Când a dat soarele în scăpătat, ăla şi-a strâns sculele şi a răsturnat peştele în apă. Ai noştri, cu gura pe el, bine, mă, neică, făcuşi atâta prăpăd şi-acum îl arunci în apă? Ăla a început să râdă. 'Ce bă, eu pescuiesc numai din plăcere. Dacă vreau să mănânc peşte, mă duc la băcan în oraş şi cumpăr ce peşte-mi place mie. Trebuie să trăiască şi peştele şi să trăiască şi băcanul. Vaporenii i-ar fi plătit peştele, mai bine li-l dădea lor, da' ce, mă, zice ăla, dacă aveţi bani de ce nu vă duceţi şi voi la băcan? După informarea aceea de la regiune, Stan a plecat acasă, pentru două zile, urmând să se întoarcă direct de-acolo la misiunea lui. Oprea Măgură era mai liber, participa la întocmirea noilor formulare pentru stabilirea reşedinţei populaţiei, nu-i prea plăcea chestia asta, mai repede s-ar fi dus înapoi, la sectorul lui, dar colonelul Goangă avea alte planuri pentru el. Într-o zi, mai înainte de Anul Nou, l-a chemat la el. – Tovarăşe Măgură, doresc să-ţi încredinţez o misiune mai delicată. Nu, nu te speria, nu te mai trimit la muncă, deocamdată nu mai avem cazuri de acest gen. Am altceva... Uite despre ce e vorba. Am aici o reclamaţie a unui bătrân, a cerut să vorbească chiar cu mine, abia l-am primit, dar după ce mi-a spus despre ce e vorba, m-am bucurat că nu l-am refuzat definitiv. În reclamaţia lui scrie cam tot ce te interesează, dar să-ţi povestesc eu mai multe. Omul susţine că în aceeaşi clădire în care locuieşte el se întâmplă lucruri necurate, de care nu ar fi străină o familie, Frangopol le zice. Casa e undeva spre parc, ai s-o găseşti uşor, e o casă veche şi destul de mare. Bătrânul zice că a sesizat că la familia Frangopol vin numeroşi vizitatori, dar că de multe ori nu mai ies din casă tot atâţia câţi intră. Nu l-ar fi deranjat cu nimic chestia asta, însă el are obicei să încuie poarta de la curte, în virtutea faptului că este cel mai vechi locatar din imobil. El susţine că la acei Frangopol se întâmplă ceva ciudat, ies de la ei oameni pe care nu i-a

văzut niciodată intrând în casă, se vehiculează pachete voluminoase. Vezi, omul e bătrân şi nu prea are ce face, îşi satisface şi el curiozitatea urmărindu-i pe vecinii lui. L-am alertat şi pe sectorist, mia adus un raport, dar nu rezultă că s-ar întâmpla ceva nefiresc acolo. Acum să-ţi spun şi de ce bătrânul a cerut să vorbească personal cu mine. Frangopol acela se laudă peste tot că este membru de partid din ilegalitate, arată oricui o adeverinţă în acest sens, şi bătrânul s-a gândit că, dacă ar fi necinstit, e mai normal ca tot un membru de partid să afle primul. De-aia a venit la mine. Eu am cerut informaţii despre Frangopol, numele ăsta nu e prea românesc, din păcate însă nu mi-a parvenit rezultatul verificărilor. Te vei ocupa dumneata de această afacere, dar cât mai discret posibil. Ai ajutor pe Bejan, chiar dacă am auzit că la şantier el a fost capul răutăţilor, dumneata vei fi şeful. Sectoristul a primit ordin să vă stea la dispoziţie, are trei ajutoare, deci puteţi să vă împărţiţi cum trebuie. Nu forţaţi lucrurile. Pânde, ziua şi noaptea, cât mai discrete, puteţi lua legătura şi cu bătrânul, se numeşte Antoniu Constantin, o să-l recunoaşteţi uşor, are o mustaţă ca Stalin, albă toată. Treci să-l iei şi pe Bejan şi daţi-i bătaie. – Am înţeles, tovarăşe colonel! Dar nu s-ar putea după Anul Nou? – Nu, tovarăşe. Ştiu că cineva se va sacrifica de Revelion, dar, după cum bine ştii şi dumneata, infractorii îşi aleg cu predilecţie zilele de sărbători pentru a acţiona, deoarece în acele zile paza e mai slabă şi oamenii nu mai sunt atenţi. – Am înţeles! Trecem la executarea misiunii! Cu reclamaţia în buzunar, a trecut pe la Bejan să-l ia cu el şi au plecat amândoi spre parc, căci într-acolo se afla adresa la care locuia bătrânul Antoniu: strada Mureş numărul 15. La secţie au dat chiar peste sectorist, se cunoşteau din vedere, era mai în vârstă decât ei cu vreo şapte, opt ani şi se numea Andrei Andrei. – Ce naiba de nume e ăsta? îl interpelă imediat Bejan, simţindu-se ca la el acasă din prima clipă. – De, mă, Ilie, zise sectoristul, cu voce moale, pe tata tot aşa l-a chemat, şi pe ta-său tot aşa, probabil pe toţi bărbaţii din neam tot aşa ia chemat şi s-a păstrat tradiţia. – Da, nene, dar puteai să te numeşti şi matale altfel, Ion sau Gheorghe!

– Dacă-ţi spun că fiu-meu tot aşa se numeşte, ce-ai zice? – Păi ce să zic. Era normal. – Da, era normal. Hai să-ţi mai spun una bună. La noi, numai primul copil a fost băiat, şi la străbunicul meu, şi la bunic, şi la tata, şi... – Şi la dumneata! încheie victorios Bejan. – Da' de unde ştii? se miră Andrei Andrei. Da, mă, şi la mine, la fel. Numai primul născut este băiat, următorii au fost numai fete, trei, cinci, şapte, câte a putut fiecare. De parcă s-a vorbit careva, să avem urmaşi numai câte unul care să ne poarte numele mai departe. Uite, eu am un băiat şi cinci fete, că ziceam să sparg gheaţa şi să mai fac un băiat, dar parcă s-a opus ceva şi nevastă-mea numai fete mi-a turnat, una după alta. Acum, ce mi-am zis eu, dacă după şase copii tot n-a mai vrut să iasă un băiat, ne-am oprit şi noi, că ni se par destui. Şi de la băiat probabil tot aşa, o să am numai un nepot şi restul nepoate. Asta e cu numele meu, că ai fost curios. Dar acum, hai să trecem la ale noastre. Să ştiţi că am organizat pânde la domiciliul lui moş Antoniu, dar, în trei zile, numai o persoană a intrat în locuinţă şi a ieşit destul de repede. Nu ştiu cine o fi fost, omul meu nu avea ordin să-l urmărească şi l-am lăsat să dispară. Poate a fost o greşeală... – N-a fost nici o greşeală, interveni împăciuitor Măgură. De acum organizăm pândele în doi oameni. La nevoie, unul poate să-i urmărească pe cei care ies din imobil. Problema este, cine se sacrifică în noaptea Revelionului? – Eu zic să tragem la sorţi, propuse sectoristul. – Ce sorţi? Hai să vedem cu cine acţionăm. – Eu am trei ajutoare, Murgescu, Ogrăzan, Popa. Acum Murgescu este în post, la pândă. Ceilalţi vin la noapte, să fie doi. – Ai un post bun? – Da, chiar în faţa imobilului de la numărul 15 este o livadă mare. După gardul ei se poate urmări foarte bine ce se petrece în obiectiv. Noaptea e cam frig, dar asta e. Acolo nu ne deranjează nimeni, nici copiii nu vin în livada aceea, pentru că acum e numai noroi şi nu-i lasă părinţii. – E în regulă. Atunci să propunem pentru noaptea Revelionului, cine face pânda?

– Păi, cred că eu o să mă sacrific, zise Andrei Andrei, oftând. E doar sectorul meu şi ar trebui să dau exemplu. O să mai iau un ajutor, am un băiat neînsurat, n-are probleme. – Atunci e clar. Facem planul de bătaie, care, cum intră de serviciu. Ai primit ceva informaţii despre Frangopol? – Nimic. În afară de ce ştiam eu, n-a mai apărut nimic. Este născut în 1920, aici, în sector, s-a mutat acum patru ani, m-a cam mirat cum de i-au fost repartizate patru camere, când el nu e decât cu nevasta, dar am aflat că este un vechi ilegalist şi, desigur, s-a ţinut cont de acest lucru. Acum este director la fabrica de maşini agricole, mai înainte a condus cadrele de la întreprinderea de transporturi. Nu am primit sesizări asupra lui, dimpotrivă, am auzit numai lucruri bune despre el. Pe moş Antoniu nu prea-l cunosc, este un om şters, trăieşte dintr-o pensie de la asigurări, mai vinde cireşe şi vişine, căci are în curte câţiva pomi, mai primeşte ajutoare de la nişte nepoţi de-ai lui. În afară de faptul că exista şi el, altceva nimic nu ştiam. Acum m-am informat şi eu prin vecini, mai ales printre bătrâni, pentru că ăştia au spiritul de observaţie mai dezvoltat. – Tovarăşul colonel a cerut o verificare asupra lui Frangopol, vine de undeva din capitală, de-aia nu are dosarul complet aici, la noi. Să sperăm că va sosi mai repede, poate aflăm ceva. Au plecat apoi de la secţie, ca să cunoască topografia locului. Trecând prin faţa casei de la numărul 15, au reţinut că din casa aceea se putea ieşi şi prin spate, de unde s-ar fi putut ajunge, peste gard, în curtea vecină. – E bine de ştiut, a comentat Ilie Bejan, vedeţi ce uşor se poate trece la vecini? De cealaltă parte a străzii au văzut şi livada, cu un gard înalt spre trotuar. Trecând pe acolo, Andrei Andrei a întrebat ceva şi de dincolo de gard i s-a răspuns că nu s-a semnalat nimic neobişnuit. S-au despărţit mai apoi, rămânând înţeleşi ca în noaptea următoare să facă de pază Măgură şi Bejan. Acasă, Gica era în probleme. Făcea cozonaci pentru cea mai lungă noapte a anului. Era în bucătăria din spatele curţii, cu Manole pe lângă ea. În ziua aceea, dacă făcuse focul în maşina din bucătărie, nu-l mai făcuse şi în casă, pentru a face economie de lemne, de aceea Manole

şedea şi el acolo, alături de ea, gata să înţepe şi el cozonacii cu un fir din mătură, pentru a vedea dacă sunt suficient de copţi. În toată curtea mirosea a cozonaci. Dacia Sandulian făcea şi ea, căci ţinea la tradiţie. Ea însă îi făcea mai sofisticaţi, îi umplea cu cacao şi cu miez de nucă, pe când Gica îi făcea simpli, fără umplutură, sau cel mult cu câteva bucăţi anemice de rahat colorat. Manole se bucura tare mult când primea o felie sau două de cozonac de la baba, spre necazul maică-sii, care-l certa: – Bine, Manolică, de ce iei tu de la baba? Eu nu-ţi fac cozonaci? – Da, mamă, dar ai ei sunt mai buni, se apăra copilul. – Cum sunt mai buni? – Sunt cu nucă şi cacao, de-aia! – Păi ea are bani, mamă, ea poate să cumpere. Eu de unde să am bani, că, nu vezi, ne trebuie şi nouă pentru casă, să fim şi noi în rând cu lumea. – Mamă, dar în casa aia cine o să stea? – Noi. – Bine, bine, noi o să stăm. Dar când s-o însura Victor, casa i-o daţi lui? Sau mi-o daţi mie? – De, mamă, om mai trăi şi-om vedea ce-o mai fi. Să ajungem noi până la însurătoarea voastră, după aia, cum v-oţi înţelege... Manole tot nedumerit era privitor la viitorul casei de la ţară, a cui o să fie ea. Dacă se uita la cei mari, în casa aceea ar fi fost normal să rămână el, alături de părinţi, în general ultimul născut rămânea în casa bătrânească. Dar se mai văzuseră şi abateri de la această regulă, nu era sigur că numai el avea dreptul la casa aceea încă neridicată. Şi atunci, ce rost avea să se mai economisească bani pentru casă, când nimeni nu ştia ceva sigur despre viitorul ei? 7. Trecuseră două săptămâni din noul an. În cazul reclamaţiei lui Antoniu nu intervenise nimic nou. Familia Frangopol nu mai era vizitată de nimeni şi se părea că bănuielile bătrânului nu aveau nici un suport real. Toţi se plictisiseră de pândele continue şi se gândeau cu jind la alte misiuni, care să dea eventual un rezultat cât de cât concret. Iată însă că într-o noapte au dat peste un fir, pe care, din păcate, l-

au pierdut tot atât de repede pe cât îl prinseseră. În noaptea aceea erau de pază Ogrăzan şi Popa, ajutoarele sectoristului. Spre dimineaţă au văzut un individ care le-a atras atenţia din cauza grijii cu care umbla, venise dinspre parc, trecuse în sensul opus, dar s-a întors repede şi, când a ajuns în dreptul curţii cu numărul 15, a sărit repede gardul nu prea înalt. Miliţienii au aşteptat cam multişor să reapară, omul a sărit din nou gardul peste vreun sfert de oră. De data aceasta avea cu el un săculeţ ce părea destul de greu, chiar dacă nu era prea mare. Întâi a pornit spre centru, dar după câţiva paşi s-a întors brusc şi a luat-o în sens opus. Ogrăzan a ieşit şi el din ascunzătoare şi a pornit după el, pe partea cealaltă a străzii. Cel urmărit a mers liniştit un timp, dar în dreptul unei porţi a dispărut brusc. Ogrăzan s-a speriat că-l pierde şi a traversat în fugă strada, oprindu-se în poarta pe unde dispăruse necunoscutul. Acela îl aşteptase acolo, nu dispăruse nicăieri şi, cum la simţit pe miliţian aproape, l-a pocnit în moalele capului cu săculeţul acela, ce într-adevăr era greu. Ogrăzan şi-a pierdut cunoştinţa şi când s-a trezit, nu mai era nimeni pe lângă el. S-a ridicat din mocirlă ameţit, s-a uitat în toate părţile, dar nu se vedea nicăieri vreo urmă a necunoscutului. S-a întors la locul de pândă, amărât şi ruşinat. Dimineaţa le-a povestit celorlalţi ce păţise şi ei au încercat să scoată mai multe amănunte asupra necunoscutului care-l atacase, dar el nu era în stare să le ofere mai multe. Pe întuneric nu putuse să vadă decât o siluetă de bărbat, atât reţinuse. Nici măcar ce înălţime avea acela nu putea spune. Bănuia doar că ar fi fost mai înalt decât el, îl lovise de sus în jos. Măgură i-a raportat telefonic incidentul colonelului Goangă şi l-a întrebat dacă nu mai sosise raportul verificării lui Frangopol. – Încă nu, i-a spus colonelul. O să mai insist, să mi se trimită mai repede. Crezi că ai nevoie de alte ajutoare? – Deocamdată nu. Cred că individul a dat deja alarma, dacă o fi în legătură cu omul nostru. Nu cred că se va mai întâmpla ceva în zilele astea. Totuşi, dacă nu cer prea mult, aş dori să ordonaţi ca două patrule să urmărească cele două capete ale străzii, să lase pe oricine să intre pe stradă, dar să controleze pe toţi cei care ies. – Bine. Asta e uşor. Voi da ordinele necesare. Ogrăzan cum se simte?

– Destul de bine. Doar că-l doare capul... – Dacă până diseară nu-i trece, să se ducă la spital, să-i facă o radiografie. – Am înţeles, tovarăşe colonel! De atunci s-au împărţit în două grupe de câte trei oameni. Nu mai aveau încredere să lase doar doi oameni la pândă, bănuiau că se confruntă cu forţe mai puternice decât ar fi crezut. Câteva zile şi nopţi a fost linişte. Frangopol îşi urmărea programul zilnic, ieşea din curte la şase şi jumătate, revenea în jur de ora cinci după amiaza şi de obicei nu mai ieşea. I se pusese sub supraveghere şi telefonul de la domiciliu, dar era chemat foarte rar, şi mai mult de către cei de la fabrică. Măgură trecea pe la sediu în fiecare seară, înainte sau după tura de pândă, pentru a afla amănunte de la colonelul Goangă şi pentru a-i raporta că nu se întâmplase nimic deosebit. Părea că nu se va mai întâmpla nimic, dar, într-o seară, târziu, s-a iscat un incendiu pe stradă, la un imobil dinspre piaţa Chiriac. Miliţienii au sărit să dea ajutor la stingerea focului, au venit şi pompierii, focul a fost în sfârşit stins, după o luptă de două ore şi jumătate, iar când şi-au reluat pânda, părea că nu se schimbase nimic. A doua zi însă, colonelul Goangă i-a luat la telefon. I-a răspuns Măgură, care se pregătea să plece şi el în control. – Tovarăşe Măgură, ce s-a întâmplat azi noapte? a întrebat colonelul, supărat. – A izbucnit un incendiu, tovarăşe colonel. – Şi profitând de incendiu, bandiţii şi-au făcut mendrele! Măgură a tăcut, neînţelegând. – Am aici, lângă mine, pe cetăţeanul Antoniu Constantin, care a cerut să mă vadă, pentru a-mi spune că azi noapte, în faţa imobilului urmărit s-a oprit un camion în care au fost încărcate diferite bagaje, pachete voluminoase, de către cel puţin cinci oameni care veniseră la Frangopol. Unde au fost oamenii noştri? Cine a fost în post? – Sectoristul. – A stat în post toată noaptea? – Nu, când a văzut focul, au plecat să dea o mână de ajutor. – E clar. Bandiţii au profitat de incendiu şi i-au păcălit. Sectoristul mai e acolo?

– Nu. A plecat să se odihnească. – Rămâi acolo, la secţie. Vin şi eu imediat. Măgură s-a dus să transmită celor din post că el mai întârzie la secţie şi s-a întors repede. Colonelul Goangă a apărut şi el, coborând dintr-o maşină neagră, împreună cu Antoniu. Au intrat amândoi în secţie şi s-au instalat pe două scaune. – Bine, măi, tovarăşe, începu colonelul, vizibil supărat, cum a fost posibil să-i păcălească aşa uşor? – Tovarăşe colonel, incendiul i-a atras pe toţi... – Sunt nişte proşti! Trebuia să dea careva telefon la pompieri şi gata. Misiunea lor era alta. Acuma, ce facem? Am pierdut timpul degeaba, asta e! Şi tovarăşul Antoniu susţine că tipii aceia nici măcar nu se ascundeau, nu se fereau să-i vadă cineva. Ba unul l-a şi sfătuit să nu iasă din camera dumnealui, că e pericol de foc. Şi ai noştri, în loc să pună mâna pe ei, s-au dus la foc! Aşa e, la foc, ca la foc, lumea se adună, să vadă ce şi cum, dar, uite, timpul nu a lucrat în favoarea noastră. Speram să-i prindem în flagrant, să nu se mai poată opune probelor... Sună telefonul. Colonelul ridică receptorul şi nu rosti nici o vorbă. Ascultă ce spunea cel de la celălalt capăt al firului şi se văzu pe faţa lui că primise o veste neplăcută. – Bine! zise el. Lasă un om acolo, poate apare, iar tu vino încoace. Puse receptorul în furcă şi oftă. – Frangopol nu a apărut la fabrică. Nimeni nu ştie nimic despre el. Ridică din nou receptorul, formă un număr şi ceru o echipă de specialişti pentru o percheziţie. – E cazul să facem o percheziţie amănunţită, să luăm urme, de aceea am chemat procuratura. Femeia este acasă? – Dacă n-o fi plecat între timp, răspunse Măgură. Să mă interesez? – Ar fi bine. Până vine procuratura, mai e timp. Dacă n-a plecat, să fie oprită să părăsească domiciliul! Oprea Măgură ieşi imediat. De la echipa din pândă află însă că soţia lui Frangopol ieşise şi plecase cu un taxi pe care-l comandase probabil prin telefon. – Eram sigur! izbucni colonelul, bătând cu palma în masă. Cum de nu mi-a trecut prin minte!? Formă din nou un număr la telefon şi ordonă să se supravegheze

gara şi autogara, să fie căutată o femeie cu numele Frangopol. – Slabe speranţe, zise el după ce închise telefonul. S-ar putea nici să nu fi plecat la gară, ci în altă parte. Am scăpat păsărica din mână! În faţa secţiei apărură două maşini. Plecară cu toţii spre imobilul în care urmau să efectueze percheziţia. Bătrânul Antoniu le deschise uşa de la intrarea în casă. Pe un hol lung erau cinci camere şi o bucătărie. În camera din faţă stătea bătrânul. Celelalte erau ocupate de familia Frangopol. Un tinerel de la procuratură scoase o legătură de chei şi în câteva minute descuie toate uşile. Oamenii se împărţiră şi începură controlul. Măgură nimeri într-o cameră care se părea a fi fost folosită ca birou de lucru de către directorul dispărut. Un birou masiv, cu multe sertare, trona înspre fereastră. Pe pereţi erau rafturile unei biblioteci destul de bogate. Sertarele nu erau încuiate. Oricum, ar fi fost uşor de deschis, omul de la procuratură părea expert în spargeri. Începu să scotocească sertarele, rând pe rând. În primele două nu găsi decât rechizite – creioane, rigle, foi albe de hârtie, dosare nefolosite, caiete, o călimară cu cerneală verde. În sertarul următor descoperi mai multe foi de hârtie scrise, un teanc gros de două degete. Le răsfoi stând pe scaun, filă cu filă, oprindu-se din când în când asupra câte unui pasaj. Părea a fi un manuscris de carte, dar lipsea foaia de titlu, devenind neinteresantă prin aceasta. Îl lăsă de-o parte, continuând căutarea. Nu mai descoperi decât câteva scrisori, vederi de la mare şi de la munte şi o agendă. O răsfoi şi pe aceasta, fără să găsească nici măcar o însemnare în ea. Nici filele nu păreau rupte, dar nici nu fusese folosită. Mai cercetă o dată sertarele, trăgându-le pe toate afară din birou. Se mai văzuseră cazuri când diverse obiecte erau ascunse în partea de sus a golurilor sertarelor, prinse cu sfoară sau bandă adezivă. Aici însă nu părea să fie ascuns nimic. Ciocăni şi în pereţii laterali ai biroului, făcând proba existenţei vreunui gol în lemn, dar peste tot suna a plin. Îl strigă pe colonel, ca să-i arate ce descoperise. Goangă veni şi se aşeză pe scaun, curios să citească câteva pagini din teancul descoperit de Măgură. – Dumneata ocupă-te de bibliotecă! îi ordonă lui. Oprea Măgură oftă abia auzit şi începu să scoată cărţile din rafturi. Le răsfoia alene, căutând ceva ascuns în ele, sau eventuale sublinieri

în text. – Măi, dar cine a scris asta, avea talent! exclamă într-un târziu colonelul. Ştii ce-i aici? Nişte amintiri ale unuia, nu-i spune numele, este notat numai un P, dar se vede că sunt amintiri reale. Cine s-o ascunde sub iniţiala asta? Îl luăm la sediu, s-ar putea să descoperim mai multe din lectura materialului. Şi scrisorile... Ia te uită, expeditorii nu şi-au scris numele şi adresele! Dar vedem pe ştampile de unde au fost expediate. Cetate... Vânju Mare... Calafat... Izvoare... Şi nu sunt trimise de mult timp. Trebuie să dăm de expeditori. Dacă nu apare Frangopol, aceştia vă vor duce poate la el. – Tovarăşe colonel, veniţi aici! strigă cineva din altă cameră. Colonelul Goangă se ridică şi ieşi pe hol, cu Măgură după el, curios. În camera alăturată, cel care strigase expunea pe o masă trei icoane pe lemn, nu prea mari. – Le-am găsit împachetate aici, în dulap, explică omul care le descoperise. – Icoane? se miră colonelul. Să fi fost preot şi noi să nu ştim? – Erau ambalate bine, continuă celălalt. Parcă ar fi fost pregătite pentru expediere. – Le luăm cu noi. Ce-o însemna asta? Afaceri cu icoane? Cine să mai umble astăzi după aşa ceva? – Tovarăşe colonel, interveni un civil de la procuratură, astăzi sunt foarte căutate icoanele vechi, dar numai în occident. Cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai valoroase. – De, ştiam şi eu de aşa ceva, dar, dacă la noi nu mai au nici o valoare, m-am dezobişnuit să cred că ar fi căutate. Mie, de exemplu, nu-mi spun nimic. Nişte mâzgăleli oarecare pe lemn, mare şmecherie! Trebuie să consultăm un expert... Dar de unde să-l găsim? Doar pe la mitropolie dacă o mai fi vreunul. – Vezi, băiete, îi spunea Marin Grosu mai târziu lui Măgură, lumea încă nu s-a dat pe dos toată! Iată, mai există oameni care ştiu să aprecieze valoarea unor icoane şi picturi bisericeşti. La noi au căzut în dizgraţie, i-am trecut pe popi în rândul duşmanilor de clasă şi cu asta considerăm că s-a rezolvat problema. Nu-i chiar aşa! Vezi bine că bisericile sunt încă pline. Du-te într-o seară şi vei vedea că la slujbă este lume destulă şi nu numai babe, care aşa au apucat, să meargă la biserică în fiecare săptămână, dar sunt acolo şi tineri. Lumea se mai

duce încă la biserică, simte nevoia unui sprijin moral. Şi-ai să vezi că se va mai duce încă mult timp, căci e greu să dezrădăcinezi o credinţă de veacuri în câţiva ani. Acum, chiar dacă bisericile au mai sărăcit de personal şi nu mai sunt legate de stat, ele vor decădea, dar nu pentru mult timp. Se va ajunge probabil la o mai mare largheţe în vederi, pentru că dacă îi iei omului ceva, trebuie să-i oferi altceva la schimb, ceva asemănător. Ori voi ce-i oferiţi? Şedinţe, conferinţe, teatre care au devenit coruri vorbite, ce-i oferiţi? Biserica a suferit o lovitură grea, dar n-a dispărut, e legată de alte biserici, din străinătate, care le susţin pe ale noastre pe căi diverse, până şi politice. O să ajungem la apariţia a noi şi noi secte religioase, care nu vor mai afişa crucea şi numele lui Iisus, dar tot din Biblie îşi vor trage credinţa. Şi atunci, ceam rezolvat? Ne luptăm cu trei, patru credinţe, pe care le cunoaştem de sute de ani, ca să le desfiinţăm, iar pe de altă parte ne pândeşte pericolul apariţiei a altor numeroase credinţe, ale căror scopuri ne scapă şi pot deveni mult mai periculoase pentru noua orânduire de stat. Vezi, lumea apreciază lucrurile acestea vechi, chiar dacă sunt bisericeşti, sau poate tocmai de-aia. Atunci de ce să nu le apreciem şi noi, să le păzim, că sunt ale noastre? Eu nu mă pricep la odoare bisericeşti, pentru mine toate sunt la fel, dar probabil au ele vreo valoare de se omoară lumea pentru ele. Aşa o fi şi cu tablourile alea de la Peleş şi de la Brukenthal, de le-au scos şi le-au aruncat într-un pod, să nu mai vadă lumea dezmăţul în care trăia burghezia. Percheziţia nu mai adusese nimic nou. Luaseră toate materialele compromiţătoare şi le duseseră la sediu. Camerele ocupate de Frangopol fuseseră sigilate şi un om fusese lăsat de pază, în eventualitatea că aceia vor mai reveni vreodată. Peste două zile au sosit veşti, din mai multe părţi deodată. În primul rând, frontiera fusese trecută de soţii Frangopol fără probleme, cu paşapoarte greceşti. Grănicerii nici măcar nu încercaseră să-i oprească, deoarece ordinele privitoare la reţinerea celor doi urmăriţi sosiseră cu două ore mai târziu decât ar fi fost util. Se făcuseră demersuri la bulgari, pentru a fi reţinuţi pe teritoriul ţării vecine, dar şi asta a fost tardiv. Urmăriţii trecuseră de la Vidin pe o navă iugoslavă, cu aceleaşi paşapoarte, ori acolo nu mai putea acţiona nimeni. Teama de sârbi nu trecuse încă. Fusese cerut la mitropolie un expert în icoane şi acesta apăruse într-

un târziu. Venise la miliţie îmbrăcat în sutană şi intrase prin marea uşă de la intrare drept, cu potcapul pe cap, cu barba lungă şi albă aruncată în faţă. Ofiţerul de serviciu de la intrare făcuse ochii cât cepele. Se repezise în întâmpinarea preotului, speriat, să-l oprească măcar acolo, să nu treacă mai departe, după cum părea că are de gând. – Ce-i, fiule? l-a întrebat preotul. De ce te năpusteşti aşa? – Părinte, ce căutaţi aici? s-a răstit paznicul. – Sunt chemat, fiule, i-a răspuns faţa bisericească. Sunt chemat aici, n-am venit de la mine voinţă. Şi nu te mai uita aşa urât la mine, că n-o să mă sperii eu acum de tine. Când ţi-o zice una sfântă... – Părinte, dacă eşti chemat aici, la ce-ai venit în costumul ăsta? a lăsat-o mai moale miliţianul, aruncând priviri furişe, să nu-l audă careva. Rămâi fără el una, două. – Nu rămân, fiule. Anunţă-mă la colonelul Goangă şi lasă grija asta pentru mine! – Dar ce treabă ai cu tovarăşul colonel? se arătă cerberul curios. Ce treabă poţi să ai? Preotul, pus pe şotii şi indispus de insistenţa lui, a ridicat tonul: – Mă, puţă! Dacă încep acum să-ţi fac o slujbă, te află o lume întreagă. Anunţă-mă odată la colonelul Goangă şi dă-mi pe cineva să mă conducă la dumnealui! Când a auzit de slujbă, miliţianul s-a speriat şi s-a repezit la telefon. A primit ordin să-l trimită pe popă sus şi i-a dat însoţitor un elev care era în practică acolo. La colonel era lume multă, toţi fiind curioşi să afle părerea unui expert despre icoanele acelea pictate pe lemn. I-au oferit un scaun şi popa a cerut să le vadă neîntârziat. – Mitropolitul mi-a zis că s-ar putea să aveţi aici ce n-aţi cred. Unde sunt, să le văd? – Aici sunt, spuse cineva şi desfăcu pachetul, întinzându-le pe masă, una lângă alta. Preotul îşi puse ochelarii, căpătând deodată o înfăţişare de bunic bonom. Se uită atent la icoane, le luă în mâini pe rând, le pipăi, le mirosi, apoi una o puse de-o parte. – Asta e proaspătă, zise el, arătând-o. E falsă. Nu are vechime. E pictată de câteva luni. Vopseaua încă nu s-a uscat bine pe lemn. Celelalte două sunt vechi, într-adevăr. De pe la o mie şapte sute, dacă

nu mă înşeală memoria. Se cunoaşte mâna meşterului Caragiani. Stilul lui, metoda, tonurile mai închise, totul conduce la credinţa aceasta, că aceste icoane sunt ale lui. Poate vreţi să ştiţi cine a fost Caragiani. Un pictor bisericesc. Dacă nu mă înşel eu prea mult, una provine de la Curtea de Argeş. A dispărut în urmă cu patru ani, când au vrut să distrugă şi mormintele din biserică. Cercetările colegilor dumneavoastră n-au condus la nici un rezultat. Am făcut şi noi o încercare de a le recupera, dar urmele duceau dincolo de graniţă. Am considerat că nu vom mai putea recupera nimic. Dar iată, văd că nu toate obiectele furate au trecut graniţa. – Dar valoarea lor? îl întrerupse colonelul, văzând că se pierdea în poveşti. – Valoarea? se miră preotul, luându-şi ochelarii de pe nas, ca să-l privească mai bine. Obiectele acestea nu au valoare, sau mai degrabă au mai multe feluri de valori. În primul rând, istorică, apoi estetică, după aceea religioasă şi, în sfârşit, pecuniară. Despre care dintre aceste valori mă întrebaţi dumneavoastră? – În bani, părinte! Valorează mult? – N-aş putea fi precis... Am să vă spun o sumă, pe care foarte mulţi oameni ar da-o pentru achiziţionarea acestor obiecte. Dar trebuie să aveţi în vedere faptul că această valoare poate creşte enorm în anii următori, datorită trezirii interesului în rândul multor oameni pentru acest fel de obiecte. – Totuşi, cât? insistă colonelul Goangă. – Ei bine, o sută de mii pentru fiecare din aceste două exponate. – O sută de mii?! se mirară toţi. – Da. Şi cred că la tocmeală se mai pot adăuga zece, douăzeci de mii. Depinde şi cum se vinde, la bucată sau cu toptanul. – De necrezut, murmură colonelul. Puteţi să ne daţi în scris această părere? – Desigur. Dar aş vrea să ştiu dacă pot să şi iau obiectele, pentru a fi restituite bisericii. – Nu. Nu se poate acum. Faceţi, vă rog, demersurile necesare pe căi oficiale. – Auzi, nea Mărine, îi spunea Măgură mai târziu lui Marin Grosu, cine-o da o sută de mii pe icoanele alea? Ăia ori au bani de-i dă afară din casă, ori...

– Nu înţelegi tu, băiete! îi zicea bătrânul poliţist. Nici eu nu-mi explic de unde dragostea asta subită pentru odoare bisericeşti... O fi din cauză că nu vor să fie distrusă complet credinţa în Dumnezeu. Crezi tu că occidentalii ăia nu se uită la noi? Se uită, mă, ne urmăresc, şi încearcă şi ei să mai salveze câte ceva din ce vrem noi să distrugem. Dacă nouă nu ne mai trebuie bisericile, atunci ne iau ei ce se poate lua. Dracu' ştie! Poate cândva o să regretăm că am lăsat să se prăpădească valori inestimabile, produse şi păstrate de popor... Nu vezi că şi la ruşi, care au făcut revoluţia de patruzeci de ani, bisericile n-au dispărut? Ba, văd că ei chiar se laudă cu monumentele lor religioase. Am văzut de curând nişte vederi aduse de o fată care mai trece pe la mine, a fost de curând în Rusia şi s-a întors plină de impresii, şi pe câteva din vederile alea – colorate, nu ca ale noastre – erau nişte biserici, imense, cred că le-ar fi fost greu să le dărâme. Şi ştii? una era chiar în Piaţa Roşie, lângă Kremlin! Cică ar avea turlele aurite. Auzi şi tu, aur pe turlele bisericii! Ce bogăţie trebuie să fie acolo... Şi cică se duce lumea acolo, să vadă construcţia bisericii, odoarele dinăuntru, care mai toate ar fi aurite sau chiar din aur masiv. De-aia zic, dacă ei au fost în stare să treacă peste problema religiei, despărţind-o de stat şi îngrădind-o doar cu nişte legi nu prea aspre, poate la noi se face exces în ceea ce priveşte urmărirea bisericii. O să se desfiinţeze singură, de îndată ce se va dovedi că nu mai este necesară. Dar asta se va întâmpla cine ştie când... 8. Peste două zile, Oprea Măgură şi cu Ilie Bejan au plecat la Calafat, cu misiunea de a descoperi expeditorii scrisorilor pe care le găsiseră în biroul lui Frangopol. Fuseseră daţi în subordinea unui locotenent de la securitate, tânăr, care-i luase cu un GAZ pe care îl conducea el însuşi. Moşan, aşa se numea locotenentul, era un om vesel şi tot drumul o ţinea într-un cântec. Le povestise repede miliţienilor cum ajunsese el la securitate, nu părea să aibă complexe, era foarte comunicativ şi chiar se supărase pe Măgură că el nu era prea vorbăreţ. – Nea Măgură, îi zisese el la un moment dat, ce dracu' eşti aşa închis? Fii, domnule, mai vesel, că doar nu te duci la înmormântare! – Hei, tovarăşe locotenent, dumneata eşti tânăr şi fără griji, ce-ţi

pasă. Eu, dacă am plecat de acasă, cheltuiesc bani, şi acasă am nevastă şi doi copii. – Lasă, nene, că ne-om descurca noi. Cât timp o să fim împreună, să nu duceţi grijă de mâncare şi băutură. Mă pricep să găsesc cele mai bune locuri în care se poate mânca pe bani puţini sau chiar pe gratis. – De, se îndoia Măgură, să vedem, să vedem! Pe la Radovan, când să urce panta aceea de pe coasta dealului, maşina s-a împotmolit într-o groapă plină de noroi. Moşan a coborât, ca să vadă ce se poate face, dar nimic nu se mai putea face, trebuia săi remorcheze cineva, altfel nu mai ieşeau de acolo. Şi-a lăsat subalternii în maşină şi a pornit spre sat. Peste nici o oră s-a întors cu o pereche de boi, băgaţi într-un jug fără proţap, şi cu doi ţărani, proprietarii boilor. Au legat o frânghie de mijlocul jugului şi boii au tras maşina până în vârful dealului, de acolo continuându-şi drumul prin forţe proprii. – Aţi văzut, mă, ce case prăpădite au ăştia de pe-aci? i-a întrebat locotenentul. Sunt săraci sau proşti. Am un coleg de prin părţile astea, se tot plânge că ai lui mor de foame, dar când l-am întrebat dacă au pământ bun, a zis că au. Atunci cum să moară de foame? Că dacă munceşti, pământul îţi dă suficient. Păi ăştia cică nu se prea omoară cu munca, au multe vii şi s-au ocupat ani de zile cu vânzarea vinului. Acum, după ce s-a interzis comerţul cu băuturi, au dat în greu. Nici nu vor să renunţe la vii, nici să muncească nu prea se-ndeamnă. Atunci cum să nu moară de foame? Că acum e clar, cine munceşte, are, cine nu – nu! Ce filozofie mai simplă le trebuie? Noroc că vine colectivul şi le scoate toate viile. Uite, neamul meu e de pe la Segarcea şi acolo, de când s-au pomenit, oamenii s-au ocupat cu viţa de vie. Da, acolo merge, viţa e veche, terenul e propice, probabil pentru alte culturi nu e prea bun, cum e şi pe la vărsarea Jiului în Dunăre. Statul s-a orientat bine să păstreze specificul viticol al zonei şi a înfiinţat o întreprindere care se ocupă numai cu viţa de vie. Să vedeţi acolo ce crame sunt şi ce vin se mai scoate! Au vreo trei sortimente care sunt cerute în neştire la export, că m-am şi mirat, cum de ni le cer alte ţări, care şi ele au o tradiţie în viticultură. Când a aflat că şi Măgură era dintr-o zonă viticolă, s-a bucurat ca un copil: – Şi matale, nene, îi dai cu şpriţul? Aha, atunci nu trebuie să mă

încred prea mult, că probabil ţii mai mult ca mine la băutură. Îl cunosc şi eu pe unul din Dăbuleni, Marin Marcu. Îl ştii? – Cum să nu-l ştiu? E preşedinte la geace. – Zău, nene? Al naibii, s-a ajuns! Când l-am cunoscut eu, era un pârlit, îl băgaseră la chiaburi şi voiau să-l trimită la canal. Mă, ce mam mai luptat cu el, că-şi susţinea dreptatea în gura mare, nu îndrăznea nimeni să dea în el, cu toate că la noi se mai obişnuieşte, că zicea că e rudă cu unul de la Bucureşti şi că cine se atinge de el o s-o păţească. Băiat bun, de altfel, răspundea la toate întrebările, dar cum încercam să-l aduc la ale mele, că aşa era sarcina, să-l dovedesc chiabur, începea să strige şi să ameninţe. Uite-aşa, ne-am împrietenit, avea o minte scăpărătoare, îmi plăcea de el că nu se speria uşor şi găsea răspunsuri încuietoare la toate întrebările. Ajunsese dintr-o întâmplare pe lista chiaburilor, pentru un pogon în plus faţă de limita admisă. El susţinea că-l vânduse, acel pogon şi încă unul, unuia din sat, dar acela refuza să recunoască, pentru că prin adăugarea celor două pogoane devenea şi el chiabur, depăşind limita. Nu făcuseră acte la primărie pentru vânzare şi cumpărare, scriseseră doar o chitanţă de mână, pe care, normal, o luase cumpărătorul. Acum, de frică, ăsta nu mai recunoştea şi se făcea că nu ştie nimci de chitanţă. Într-o zi m-am repezit personal în sat şi m-am dus direct la cei care aveau pământurile lângă cel cu pricina. Le-am luat declaraţii, cine muncise pământul acela în ultimii doi ani şi oamenii au declarat cum era în realitate, că nu Marin Marcu folosise cele două pogoane. Mai să mă bat cu colonelul, că de ce m-am băgat eu unde nu-mi fierbe oala. Spuneţi şi voi, ce vină avea omul? Îl trimiteam la canal de pomană. Aşa, am căzut de acord ca cele două pogoane să fie donate Sfatului Popular, să facă ce-o şti cu ele şi i-am scăpat pe amândoi din belea. Nea Marcu sa dus acasă, fericit, iar peste o săptămână m-a vizitat acasă, cu un gâscan şi o vadră de vin. De atunci, de câte ori are ocazia să mai vină pe la Craiova, trece şi pe la mine, mai discutăm de unele, de altele. Acum, nu l-am mai văzut din primăvara trecută. Chiar mă gândeam, ce-o fi cu el? Aşa, e normal să nu mai aibă timp pentru mine. Domnul preşedinte nu mai are timp să stea de vorbă cu unul ca mine! Ia uite, domnule, ce se mai schimbă omul! Şi s-a apucat iar să cânte, sughiţând la câte un hârtop, ascultând rarele cuvinte ale companionilor săi.

– Măi! a zis el, luminat de-o idee. Voi ştiţi cine a fost cel mai mare spărgător din Craiova? Hai, că voi ar trebui să-i cunoaşteţi pe toţi. Miliţienii s-au mirat de întrebare. Nu ştiau cine ar fi putut fi acela. – Mă, da' voi pe ce lume trăiţi? De Mişu Gălbează aţi auzit? – Nu, a răspuns Bejan. – Cum, mă? Eu, că sunt mai tânăr, şi-am auzit, iar voi, că lucraţi în domeniu, nu ştiţi cine a fost ăla? Păi voi n-aţi auzit de cazul de la Banca Naţională de astă vară? – Poate nu aparţinea de sectorul nostru, şi-a dat cu părerea Oprea Măgură. – Foarte rău, că nu sunteţi interesaţi să aflaţi tot ce se întâmplă în ţara asta. Hai să vă povestesc, că merită. Mă trezesc într-o dimineaţă că mă trimite şeful cu un căpitan la Banca Naţională. Se blocase încuietoarea seifului şi nu se mai deschidea uşa. Era zi de salarii pentru câteva fabrici şi directorul băncii era disperat, oamenii veniseră după bani şi el nu putea să li-i dea. Anunţase omul miliţia, ai voştri ne anunţaseră şi pe noi, că se putea să fie vorba de un sabotaj, să rămână câteva mii de oameni fără salarii, să se creeze astfel zvonuri alarmiste, nemulţumiri, cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri. Când am ajuns noi acolo, erau strânşi în faţa uşii seifului vreo cincisprezece oameni, care nu făceau nimic, doar ce se chinuiau cu o cheie de-un cot să descuie uşa. Abia atunci am aflat şi eu că la bancă seiful era de fapt o imensă încăpere blindată. Avea o uşă ca una normală, de doi metri pe unu şi jumătate, iar încuietoarea era sofisticată, întâi se răsucea o cheie, apoi se roteau nişte butoane numerotate, iar se mai învârtea cheia şi abia atunci se descuia uşa. Între timp fuseseră chemaţi câţiva lăcătuşi recunoscuţi în oraş pentru măiestria lor, doi ceasornicari, un tip specializat în reparaţii de maşini de cusut şi de scris, dar nici unul nu dădea de cap încuietorii. Noroc cu unul dintre ceasornicari, că şi-a amintit de cineva care s-ar fi putut să ne scoată din încurcătură. "Numai Mişu Gălbează ar putea să descuie uşa. Dacă nici el nu poate, nu vă rămâne decât s-o aruncaţi în aer!" Au sărit toţi pe el, că cine e, unde lucrează, când le-a spus ăla că e la puşcărie, să pice pe jos. Cum mă, să aducem un spărgător la bancă? Dacă vreţi să descuiaţi uşa, a zis ceasornicarul şi a plecat. Directorul băncii a dat nişte telefoane, a reuşit să lămurească lumea că altă soluţie nu era şi s-a dat alarma. Lau găsit repede pe Mişu Gălbează, îşi satisfăcea un stagiu de opt ani

chiar la închisoarea din Craiova. S-au dus după el şi l-au adus sub escortă, cu o dubă. Era un tip slab şi gălbejit, nici doi bani n-ai fi dat pe el şi avea şi nişte gheare lungi şi uscate, parcă era muma pădurii. A venit în sală cu escorta după el, a privit încuietoarea, cheia, plăcuţa cu numele fabricantului şi ne-a anunţat că nu e sigur de reuşită, să nu ne supărăm dacă n-o să poată descuia uşa. Apoi a cerut să vorbească între patru ochi cu stăpânul uşii. Ăsta era directorul băncii. S-au dat mai într-o parte şi specialistul a cerut mai multe lucruri. Directorul a fost de acord cu el şi a dat câteva dispoziţii, după care s-a adresat unui căpitan de miliţie, cu rugămintea să-i aducă de îndată toate trusele găsite asupra spărgătorilor, care se aflau în momentul acela la sediu. Trei oameni s-au dus cu o maşină să aducă lucrurile cerute. Mişu Gălbează a fost însoţit la etaj, unde s-a spălat îndelung pe mâini, s-a şters bine şi apoi a revenit la subsol. Între timp i se adusese o masă şi un scaun, o sticlă de coniac şi un pachet de ţigări. S-a aşezat pe scaun şi a început să fumeze, bând din sticlă câte un gât lung, din când în când. Ăia din escortă au dat să se ia de el, că-şi bate joc de lume, dar ia oprit directorul, tovarăşi, e vorba de banii clasei muncitoare, specialistul acesta nu poate lucra decă nu-şi face pregătirea psihică! Fi-i-ar pregătirea lui psihică să-i fie, că ne-a tras în piept! Toţi speram să vedem cum face, dar el ne-a anunţat că nu vom asista la operaţie, deoarece încuietoarea aceea era foarte pretenţioasă, nu mai existau decât patru exemplare indentice în funcţiune în Europa, era adusă din Germania, înainte de primul război mondial, şi noi am fi făcut zgomot dacă şedeam pe lângă el. Ce zgomot, mă, că tăcem ca peştii?, nu se poate, dom' căpitan, că aici e chestie de artă, e suficient să tragi dumneata un pârţ exact când am nevoie să aud căţelul căzând şi s-a dus dracului afacerea. Ce căţel, bă, nebunule, unde vezi tu căţei, se aprinsese căpitanul de la voi, Mişu Gălbează şi-a stins ţigara şi a cerut escortei să plece înapoi, la puşcărie, s-a opus directorul băncii, tovarăşi, lăsaţi-l în pace, am aprobare să-i folosesc serviciile, n-avem timp de pierdut, stai, domnul Gălbează, că aranjez eu tot. S-a liniştit lumea, aveam ordin toţi să facem orice ca să descuiem uşa, spărgătorul ne-a repetat că va rămâne singur în încăperea aceea, de unde nu avea pe unde să iasă, era sub pământ şi n-avea decât o singură cale de acces. Când va termina, era de acord să fie controlat, să nu fi furat din bani. După aceea ne-a cerut să blocăm circulaţia în zona băncii şi, cât

lucrează el, să nu mişte nimeni în clădire, sub nici un motiv. Au venit ăia de la miliţie cu o mulţime de scule, recuperate de la diverşi borfaşi, Mişu Gălbează i-a pus să le aranjeze pe podea, el nu punea mâna, se uita doar aşa, de sus, la uneltele alea al căror rost nu prea-l înţelegeam şi ne-a anunţat că e gata să înceapă. Am părăsit încăperea cu toţii, afară se oprise circulaţia, nici maşinile şi nici pietonii nu mai treceau pe cele două străzi mărginase, era o linişte de te speria. Ce-o fi făcut el acolo, nimeni nu ştie. După o jumătate de oră s-a auzit o sonerie ţârâind întrerupt şi ne-am luat după director, care se prăvălise pe scări în jos. Mişu Gălbează se plimba printre rafturile din camera blindată, fumând printre teancurile de bancnote, liniştit. I-a atras atenţia directorului că sistemul de alarmă nu era cel mai bun, dovadă că el îl decuplase şi folosise soneria cu bună ştiinţă, ca să ne anunţe că terminase. Apoi ne-a arătat un gândac storcoşit, pe care-l extrăsese din încuietoare. Vedeţi, ăsta a blocat un căţel şi nu s-a mai deschis. Mai faceţi şi voi curăţenie pe aici, că eu n-o s-o mai duc mult şi a doua oară nu se ştie dacă mă mai prindeţi pe aici! Directorul era în culmea fericirii, nu mai ştia cum să-şi manifeste recunoştinţa, a trimis pe cineva să aducă ceva de băut şi am ciocnit un pahar acolo, în faţa camerei blindate, cu toţii. Mişu Gălbează a băut până la fund sticla de coniac şi şi-a manifestat dispreţul faţă de spărgătorii de astăzi. Nişte amatori, domnilor! Nu vedeţi ce truse anemice au? Abia am putut să găsesc câteva scule mai ca lumea! Vai de meseria noastră, se duce de râpă cu cârpacii ăştia! Ăia din escortă l-au controlat prin buzunare, omul îi privea dispreţuitor, ce credeţi, bă, că luam eu ceva de aici? Directorul a ţinut cu tot dinadinsul să-i strângă mâna şi i-a mulţumit pentru ajutor. Apoi l-au îmbarcat şi l-au dus înapoi, să împletească coşuri de răchită, care se vând pe bani buni la export. Uite-aşa a fost cu Mişu Gălbează, cel mai mare spărgător pe care l-a avut vreodată Craiova! După evenimentul acela, i s-au redus patru ani din pedeapsă, prin vara asta ar trebui să iasă. Domnule, da' ce mâini avea, nu pot să le uit! Spre prânz au ajuns la Calafat. S-au dus direct la securitate, pentru a se prezenta şi a cere o mână de ajutor. Un locotenent a mers cu ei la poştă şi i-a prezentat dirigintelui, rugându-l să le acorde tot sprijinul pentru rezolvarea problemei, apoi i-a lăsat singuri, să se descurce cum or şti.

– Tovarăşe diriginte, uitaţi despre ce e vorba, a trecut Moşan direct la subiect. Am dori să dăm de urma expeditorului acestei scrisori, şi-i întinse plicul ce fusese expediat din acel oraş. Credeţi că ne-aţi putea ajuta cu ceva? Dirigintele, un tip în vârstă, miop, luă plicul, îl studie şi pe faţă şi pe dos, verifică ştampila de expediere, apoi i-l restitui locotenentului, clătinând din cap. – Nu vă pot ajuta cu nimic. Văd şi eu că a fost expediat de la noi, dar zilnic ne trec prin mâini peste două sute de scrisori, e greu să spun cine ar fi expeditorul. – Cine le cartează? – Doi oameni, soţia mea, care este oficiantă şi o fată mai nouă. Ştiţi, la noi se obişnuieşte ca meseria să fie făcută în familie. Astfel, nu se dă naştere la suspiciuni. – Şi dacă vă uitaţi la adresa destinatarului, nu reuşiţi să vă amintiţi ceva despre posibilul expeditor? – Scrisul nu-mi spune nimic. E posibil ca expeditorul nici să nu fie din oraşul nostru. I-a dat plicul altcuiva, sau a venit special pentru a-l pune la poştă aici, la noi. Locotenentul era convins că nu poate afla nimic. I-a lăsat dirigintelui scrisoarea respectivă, cu proces verbal, urmând ca, imediat ce va apărea o altă scrisoare cu adresa destinatarului înscrisă pe acel plic, să anunţe de urgenţă securitatea raională. Au plecat de acolo spre Cetate, unde Moşan se lăuda că le va da să mănânce. Şi aşa a şi fost. Cum au ajuns în sat, au tras maşina la Sfat şi locotenentul a aranjat cu preşedintele să mănânce la acesta acasă. – Tocmai bine v-aţi nimerit, s-a arătat bucuros preşedintele. Am lăsat vorbă nevesti-mii să taie un cocoş, care tot bătea nişte pui. Acum cred că e gata masa. Haideţi repede, că mi-e o foame de lup! Preşedintele era chiar din sat, un om trecut de patruzeci de ani, fusese unul din fruntaşii satului, se vedea bine după gospodăria lui, cu o casă mare, sănătoasă şi cu acareturi bogate, acum se lăsase de agricultură, ocupându-se de rezolvarea problemelor obştii. – Măi, tovarăşi, şi să ştiţi că e de muncă în funcţia asta de primar, se plângea el musafirilor, la un pahar de ţuică. Când m-au numit preşedinte, credeam că o să am o viaţă uşoară. Da de unde! Păi ce, eu

ştiam ce va să zică un primar? Imediat m-am lovit de problema pământurilor, că ţăranii ăştia ai noştri numai despre pământ ştiu să vorbească. Eu unul, am cam terminat cu pământul. Cum o veni colectivul, îl dau şi scap de el. Acum, dacă am ajuns preşedinte, m-am cam obişnuit şi cred că rămân în funcţia asta. Numai că, vedeţi dumneavoastră, tare greu se mişcă colectivul. – De ce nu l-aţi făcut până acum? se interesă Moşan, mai mult ca celălalt să-şi continue vorba şi să mai pună în pahare, decât că ar fi fost cu adevărat interesat. – Păi cu cine? Ăştia, când au auzit de colectiv, s-au răsculat toţi, firar ei ai dracului de căpăţânoşi! N-aţi auzit ce s-a întâmplat prin satele astea? – Ba am mai auzit noi câte ceva... – Şi măcar dacă am şti şi noi mai clar care e linia acum! De la regiune mi s-a spus că lucrurile nu trebuie grăbite, să insistăm mai mult pe lămurirea oamenilor, dar de la raion mereu primesc telefoane, să grăbesc cât pot. Cine să mai înţeleagă ceva? Acuma, eu înţeleg că e greu şi pentru ţărani, dar nici ei nu ne dau o mână de ajutor. Iar mai sus nu se cunoaşte sufletul şi credinţa lor. Dacă în alte părţi o fi mers şi cu forţa, aici nu merge. Ăştia sunt căpoşi rău. Au plecat pe Dunăre, cu vapoarele, nici nu mai dau pe-acasă, de frică să nu fie puşi în faţa problemei. Alţii au încuiat casele, au lăsat pământurile în paragină şi s-au dus în Dobrogea, acolo tot agricultură fac, dar câştigă mai mult, că lucrează la gheaseuri. Că le-am şi zis, acum, când a venit iarna şi sau întors acasă, mă, de ce nu munciţi voi şi acasă cum munciţi peacolo, în Dobrogea, dar ce să te-nţelegi cu ei? În Dobrogea muncesc la normă şi trag tare, fac câte două, trei norme la zi, de s-au întors acasă cu un tren întreg de marfă, plin cu porumb. Au câştigat de cinci-şase ori mai mult decât dacă ar fi stat acasă. Nici n-am avut ce să le fac, au cărat cu căruţele cinci zile de la Calafat, că, un tren, vă daţi seama dumneavoastră, nu-i de colea. Când am trimis perceptorul, să le ia cotele, au început cearta cu el, că de ce nu le ia cotele la producţiile realizate pe locurile de aici, de-acasă. Îşi băteau joc de bietul om, că până la urmă au dat şi mai mult decât erau trecuţi la cote, na, bă, zicea câte unul, să aibă şi statul porumb, să vă dea şi vouă. Şi-au plătit ăştia toate datoriile, unde n-au avut alte produse, au predat echivalentul în porumb, şi tot le-a rămas suficient ca să reziste doi ani de zile fără să

mişte un pai. – Atunci de ce nu muncesc şi aici la fel? – Păi eu ce vă spun? De-ai dracu', de-aia nu muncesc! Şi acum ne dau cu tifla, că ei n-au nevoie de colectiv, să se facă GAS, că ei dau pământurile la stat, dar la colectiv în nici un caz. Nişte căpăţânoşi! Au trecut pe aici două comisii de lămurire, dar n-au făcut nimic. Pe unii nici nu i-au primit în casele lor, că auziseră că ar fi unul mai al naibii printre ei, care le pune sula-n coaste, iar pe ceilalţi i-au lăsat să-şi răcească gura de pomană. Mâine îi aşteptăm din nou, se bazează mai mult pe tineret, dar ce folos, că pământurile sunt pe numele bătrânilor şi ăia nu vor deloc. Că am şi propus, haideţi, tovarăşi, să-i luăm pe toţi capii de familie şi să-i ducem în satele în care s-au făcut gospodării colective de mai mult timp, să le arătăm cum trăiesc oamenii pe acolo, poate s-or lămuri şi ei. – Şi? – Şi! M-au luat în râs, că vreau să-i plimb pe ţăranii ăştia încăpăţânaţi pe banii statului. Tovarăşii de la raion, nu că-i critic, dar s-au instalat prea bine pe scaunele lor, le e teamă probabil să nu le fure careva dacă mai pleacă şi ei prin sate, să vadă cum decurge situaţia. Ştiu doar să dea dispoziţii prin telefon, faceţi, dregeţi, aşa e ordinul! Dar cum? Cine? Numai eu, singur, nu reuşesc să fac prea multe. – Organizaţie de partid nu aveţi în sat? – E mică. Ţăranii ăştia s-au ferit să facă politică. Nici cu Frontul Plugarilor nu au fost prea mulţi, cu toate că era partidul lor. Şi comunişti s-au făcut mai mult meseriaşii, ei nu prea au nici pământ, nici inventar agricol. Ei, ce să spun, sunt gata să intre în colectiv, dar, v-am spus, sunt şi puţini şi nici n-au fond, pe ce să se bazeze. Şi ce să fac numai cu fierari? Să-i pun să muncească pământul, când noi avem nevoie în continuare de fierari? Nu se poate nici aşa. Totuşi, să nu credeţi că n-am acţionat în nici un fel împotriva îndărătniciei lor. Nu, n-am stat nici eu degeaba! M-am tot gândit cum să facem să-i punem cu botul pe labe pe catârii ăştia ai noştri şi am înaintat o informare la raion, unde am propus şi câteva chestii. Apoi am vorbit şi cu tovarăşul prim şi s-au dat dispoziţii pentru aplicarea în practică a propunerilor mele. Şi să ştiţi, rezultatul s-a văzut imediat! – Despre ce-i vorba? se interesă Moşan, aprinzându-şi o ţigară. – Păi, prăvălia din sat a cui este? A cooperativei. Pentru cine aduce

marfă acolo? Pentru oamenii satului, dar fiind cooperativă, e normal să aducă pentru cine merită, nu pentru cei care nu-şi aduc aportul la sarcinile pe care le avem. Şi uite-aşa, cei care şi-au făcut cereri, pot să cumpere orice de la cooperativă. Ceilalţi sunt obligaţi să plătească mărfurile nu cu bani, ci cu produse. Vrei gaz, da, îţi dăm, dar ne dai în schimb cinci ouă la litru, sau pene, sau mai ştiu eu ce. Au fost discuţii la început, că dacă mai toţi au fost plecaţi, au neglijat gospodăriile, nu aveau ouă, nu aveau pene, miere, dar nu le-am dat deloc pe bani. S-au dus în satele alăturate, dar şi acolo era la fel. S-au dus tocmai la Calafat, să cumpere pe bani, dar i-a costat mai mult decât dacă ar fi luat din sat, timp pierdut, nervi, oboseală. Apoi, la meseriaşii noştri nu mai au ce căuta. Ei nu lucrează decât pentru ai noştri. Am avut grijă să le dăm mereu de lucru, să aibă din ce trăi. La pădure, la fel, lemnele nu se dau decât pe produse. Vitele lor n-au ce căuta pe imaşul satului, l-am trecut în proprietatea statului. Să nu mă judecaţi greşit, ştiu bine că nu au fost cele mai bune măsuri, dar de îndată ce le-am aplicat, s-au şi văzut rezultatele. Ăştia de au fost astă vară în Dobrogea au mai lăsat pe-acasă o vacă, o oaie, ceva, şi când s-au întors, s-au trezit că n-au nutreţ pentru ele, până în primăvară. Le vindem noi fân şi coceni, dar tot pe produse şi oamenii au început să se trezească din beţia belşugului câştigat aşa de uşor, când au văzut că nu au decât porumbul pe care l-au adus cu vagoanele. Cum e interzis să se vândă cantităţi mari de grâne pe piaţă, iar, ca să le vândă cu preţ bun, ar trebui să meargă departe, prin alte părţi, au înţeles că toată bogăţia de porumb nu le foloseşte la nimic. Aşa, încet, încet, au venit singuri, să se roage să le accept cererile. Nu sunt mulţi, dar nu duc nici o grijă, până la arat o să se strângă mai mulţi. Că aşa e omul nostru, trebuie să-i bagi binele pe gât, cu sila! 9. După ce au mulţumit gazdei pentru masa bogată, locotenentul Moşan l-a întrebat dacă ştie unde-l poate găsi pe poştaş. Preşedintele Minciunică i-a condus el însuşi la poştaş acasă, omul era în timpul său liber, maşina poştei nu venea decât o dată la două zile prin sat. S-a uitat la plicul arătat de Moşan, dar n-a putut spune nimic despre posibilul expeditor. Ţinea minte că îi atrăsese şi lui atenţia plicul respectiv, când îl ştampilase, din cauza numelui neobişnuit al

destinatarului, Demetriad Frangopol, îl reţinuse bine. Se întrebase chiar atunci al cui o fi plicul, dar, cum legea nu interzicea expedierea scrisorilor fără datele expeditorului, îi dăduse drumul ca oricărei alteia. Locotenentul Moşan l-a rugat să-l anunţe imediat dacă mai apare o scrisoare de genul aceleia, apoi s-au urcat în maşină şi au plecat spre Vânju Mare şi Izvoare, să urmărească până la capăt firul scrisorilor. Din păcate, nimeni nu i-a putut fi de ajutor. Expeditorii scrisorilor rămâneau în continuare necunoscuţi. La întoarcere, în Cujmir s-au întâlnit cu Stan Măgură. Era chiar pe şosea, cu un grup de oameni necunoscuţi celor din maşină. Oprea Măgură l-a rugat pe locotenent să oprească şi a vorbit cu Stan. Acesta urma să vină a doua zi la Cetate şi au hotărât că se vor întâlni acolo. Oricum, locotenentul Moşan aranjase cu preşedintele Minciunică să doarmă la el. – Măi, tovarăşi! le spusese Moşan mai înainte. Ăsta tot s-a pregătit să primească comisia, unde merge mia, merge şi suta. N-o fi foc dacă stăm şi noi o zi în Cetate, să mâncăm bine! – Şi misiunea? s-a arătat îngrijorat Bejan. – Păi ce? N-am îndeplinit-o? Ce-ai vrea să fac mai mult de-atât? Să m-apuc să iau probe de scris la două sate şi două reşedinţe de raion? Lasă, că de asta o să se ocupe tovarăşii de aici, de la raioane. Nene, nu fi fraier! Viaţa trebuie trăită cât se poate! Ce vrei să facem noi? Să ne ducem după grecul ăla? Păi ăla de când o fi ajuns în ţara lui!... Lasă, că timpul le rezolvă pe toate. Când au ajuns la Cetate, se înnoptase deja. Au tras maşina direct la Sfat. Paznicul le-a deschis uşa de la intrare, ploconindu-se adânc. Văzuse din ce maşină coborâseră şi fusese prevenit de preşedinte că vor veni oaspeţi de seamă. I-a condus servil până la uşa preşedintelui Minciunică, a deschis şi a anunţat tare: – Tovarăşii de la secoritate!, ca şi când ar fi anunţat cel puţin intrarea unor miniştri. Cei trei au intrat în încăpere. La o masă, cu o lampă chioară, preşedintele scria ceva pe o coală. – Poftiţi, tovarăşi, poftiţi! îi invită Minciunică, ridicându-se în picioare şi făcându-le semn să ia loc pe scaune. Aţi rezolvat ceva? – Mai nimic! oftă Moşan, lăsându-se în scaun şi rezemându-şi

coatele pe tăblia mesei. – Eh, asta e! zise preşedintele şi se reaşeză. Oţi fi înfometaţi? – Nu prea. – Eu aş mai avea un piculeţ de treabă... Dar dacă sunteţi obosiţi, o las şi mergem. Da, hai să mergem, dă-le-ncolo de hârtii, pot să le fac şi mâine! Vă spălaţi un pic, mâncăm ceva şi apoi vă culcaţi, mâine să fiţi proaspeţi ca nişte copilaşi! Acasă la preşedinte, femeia lui pregătise mămăliga, iar pe plita maşinii sfârâia o tigaie cu cârnaţi de porc. În timp ce ei mâncau, ea pregăti paturile într-o cameră încălzită. – La mine casa e mare, se scuză preşedintele, dar camerele sunt mici, că aşa le-a gândit tata când a construit-o. O să dormiţi doi într-un pat şi unul pe o canapea, sper să vă simţiţi bine. – Oh, nu-ţi face probleme, tovarăşe preşedinte! se înveseli Moşan. Dacă bag cornul în pernă, nu mai ştiu de dorm pe rogojină sau pe saltea de puf. Bine că e cald, mie mi-a fost întotdeauna frică de frig. – Mai băgăm un braţ de lemne în sobă, când vă culcaţi. Ţine căldura până dimineaţă. – Domnule, dar pustiu mai pare satul ăsta! N-am văzut nici un om pe drum. – Aşa e pe la noi. După ce se lasă întunericul, oamenii se retrag în case. Şi ştiţi ce fac? Beau vin şi discută câte-n lună şi-n stele. Uite, ieri aveam în program o conferinţă, am adus un inginer de la Pleniţa, să vorbească despre metode înaintate în cultura porumbului. Am închis şi MAT-ul, să nu se mai ducă lumea acolo, dar oamenii tot n-au venit. Abia am strâns câţiva membri de partid. Şi am sarcină să aduc oamenii la conferinţe! Ce să fac? M-am rugat de învăţător să aducă copiii la sala de festivităţi, am mai pus mâna pe câteva femei şi sala sa mai umplut. Pe copii i-am împrăştiat printre maturi, auzisem eu că inginerul acela nu vedea prea bine şi aşa a fost, el nici n-a văzut cui vorbea, avea ochelari cu nişte lentile groase, a vorbit vreo două ore liniştit. Era să o-ncurc la sfârşit, când el a cerut să i se pună întrebări şi s-a ridicat un copil să-l întrebe dacă acum poate să se ducă afară, că-l trecea, inginerul n-a înţeles ce-l trecea şi de ce omul acela se prostea cu glas de copil, am intervenit eu şi i-am pus câteva întrebări, le notasem în timp ce el vorbea, ca şi când ar fi venit din sală. Săracul, nici n-a observat când a plecat lumea. Îmi vorbea mie şi se mai uita şi

prin sală, până şi-a terminat subiectul. Atunci am mulţumit frumos pentru conferinţă şi am plecat cu el acasă. Pân-aci am fost obligat să-l ţin de mână, altfel îl pierdeam. – Da' ştiu că ai un vin bun! conchise locotenentul, privind în lampă prin paharul plin. Îmi place. – E bun, dar e puţin. Eu nu prea beau, îl ţin mai mult pentru oaspeţi. Şi ce de oaspeţi am! Că i s-a cam urât nevesti-mii cu ei, că ea duce greul. Nu, să nu mi-o luaţi în nume de rău, pe dumneavoastră mia făcut plăcere să vă invit la mine, de alţii vorbesc eu. Că mai sunt şi de-ăia care vin pe-aicea numai dacă au nevoie de vreun vin bun sau de vreo oaie... Şi de unde să le dau eu? Că, nu zic nu, am şi eu gospodărie bună, dar nici aşa, să mă lipsesc eu de unele pentru alţii! – Chiar aşa, tovarăşe preşedinte? se miră nevinovat Moşan. Păi de ce trebuie să le deai? Că era să-mi piară cheful de mâncare, când teauzii de musafiri. – Eh, tovarăşe... Dumneata eşti tânăr, n-ai văzut prea multe. Omului îi e uşor să zică una şi să facă alta. Ca popa! Ştiţi doar vorba, nu face ce face popa, fă ce spune popa! Şi la noi e cam la fel, una spunem, dar cam alta facem. Să vedeţi mâine, când o veni comisia, ce bătaie de cap am cu ei. Îi ştiu de data trecută, ce mi-au făcut. Dar să nu mă spuneţi cumva, că ăştia nu ştiu prea multe, odată mă trezesc că mă iau şi pe mine la întrebări. Puţini au învăţat că puterea de am cucerit-o noi nu trebuie folosită în interesul personal. Oamenii noştri, cum au pus mâna pe putere, s-au trezit deodată că nu ştiu ce să facă cu ea. Degeaba doctrina partidului le arată cum s-o folosească, mulţi nu văd decât rezolvarea problemelor imediate, uitând că pe noi, de fapt, ne aşteaptă perspectiva, că noi trebuie să gândim şi pentru viitor, chiar dacă e vorba de un deceniu, două sau trei. Adevărat e, nu putem prevedea chiar totul, dar liniile generale le putem trasa. Iar dacă se va dovedi că ceva a fost gândit prost, putem să ne îndreptăm greşelile, să ne adaptăm momentului, cerinţelor lui. – Păi cum, tovarăşe preşedinte, dumneata crezi că noi putem face şi greşeli? – Desigur! Orice om e supus greşelii. – Partidul nu poate greşi! declară Moşan, sentenţios. Minciunică avu un moment de reţinere, îşi aminti cui vorbea, apoi continuă cu un glas tern:

– Într-adevăr, partidul nu poate greşi. Doar că îşi adaptează permanent politica la condiţiile momentului. Nu partidul greşeşte, ci omul. Căci oamenii sunt diferiţi, nu găseşti doi care să gândească la fel. Sunt ei diferiţi ca înfăţişare, până şi pe gemeni îi poţi deosebi, dar în cuget! Şi tocmai datorită acestor diferenţe, biologice chiar, oamenii pot greşi. Unul înţelege într-un fel, altul în alt fel. Unul este mai calm, altul mai repezit. Aceeaşi problemă poate fi rezolvată în moduri diferite de către doi oameni, chiar dacă amândoi au aceeaşi învăţătură şi aceeaşi părere formată despre lumea înconjurătoare. Şi tocmai rezolvarea diferită a uneia şi aceleiaşi probleme duce uneori la apariţia greşelilor. Uite, eu bunăoară, cred că am greşit cu măsurile pe care leam propus pentru atragerea ţăranilor noştri în colectiv. Da, nu vă uitaţi aşa la mine, sunt convins că am greşit! Şi nu-mi găsesc decât o singură scuză: lipsa timpului. Mi-a fost mai uşor să forţez cartea, ca la jocurile de noroc, decât să aştept liniştit să se coacă mai bine condiţiile şi să vină ei singuri să ceară colectivul. Eu zic că am greşit, deşi poate nu e nici o greşeală, dar aşa, mă gândeam ce-ar fi fost ca şi eu să mă fi aflat în postura acestor ţărani îndărătnici. Cred că nici mie nu mi-ar fi convenit. Păcatul cel mare este că ţăranii noştri nici n-au prea fost şcoliţi, ori unui om cu o cultură precară nu poţi să-i ceri prea multe, sunt lucruri pe care nu le va înţelege niciodată, chiar dacă ai fi doctor în filologie. Eu am înţeles că e necesar să ne şcolim şi noi, nu mai merge numai cu câteva teze, pe care, de altfel, nici nu le putem înţelege fără o pregătire corespunzătoare. Am făcut liceul, şi nu ca alţii, care au trecut câte doi, trei ani într-o vară. Am învăţat şi eu, mă luam la întrecere cu fiu-meu, el mă depăşea întotdeauna, dar măcar aveam mulţumirea că nu treceam aşa, precum câinele prin apă. Apoi, seara, mai citeam naiba şi altceva, că, decât să învăţ pe dinafară nişte lozinci, pe care adesea nici nu le înţelegeam, mai bine luam cărţile de căpătâi ale marilor gânditori, să le văd eu acolo explicate. M-am rugat de un învăţător să-mi facă rost de Capitalul lui Marx, să citesc eu cu ochii mei în el, să văd eu de ce a fost el aşa important pentru muncitorime. Când l-am văzut cât de mare e, m-am speriat. M-am apucat de citit, câte cinci, şase pagini pe seară. Şi, pe timp ce citeam, descopeream că unele probleme le cunoşteam şi eu, mi le pusesem singur, la unele găsisem şi răspunsuri. Ce mi-a plăcut mai mult, că răspunsurile pe care le găsisem eu, din mintea mea, corespundeau cu

ale lui Marx. Nu toate, dar şi o parte din ele mi-era suficient. Descopeream astfel că şi în urmă cu un secol au fost oameni care se gândeau la cele ce gândim noi acum. Într-un fel, m-am simţit apropiat de bărbosul de Marx... – Nene, aşa frumos vorbeşti! se arătă Moşan entuziasmat. – Îmi şi place să vorbesc, recunoscu preşedintele, parcă simţindu-se vinovat. Şi mi-am şi făcut exerciţiu la vorbire, tot încercând să-i lămuresc pe oameni. Numai că, vedeţi dumneavoastră, aşa cum politica trebuie să fie suplă, să o poţi adapta mereu unui moment sau altuia, tot aşa şi vorbirea, trebuie să ţi-o adaptezi, în funcţie de omul căruia i te adresezi. Dacă i-aş fi spus lui nea Ion Cutare, de-aici, din sat, că putem să facem şi noi greşeli, degeaba i-aş mai fi explicat eu că acestea pot fi îndreptate, că spiritul criticii şi autocriticii ne caracterizează, el ar fi reţinut numai prima parte, a posibilităţii existenţei greşelii în activitatea noastră. Şi-atunci ce-aş fi câştigat? Mai bine mă cobor eu la nivelul lui, că şi eu tot dintre ei mă trag, nu din altă parte, şi-i explic cu vorbe pe care le poate înţelege el. Dar văd că aţi cam terminat. Nu vreţi să vă culcaţi? Aprobară ideea. O zi de umblat îi obosise peste măsură. Moşan alese canapeaua, să doarmă singur, căci, zicea el, avea un somn agitat şi nu i-ar lăsa să se odihnească, dacă ar dormi cu careva în pat. Dimineaţa se treziră cu noaptea în cap, din cauza măcănitului unor raţe care aveau adăpostul drept sub fereastra lor. – Mă, fraţilor, zise Moşan, stând pe marginea canapelei şi privind pata de lumină din fereastră, acasă mi-a fost urât să aud raţele dimineaţa, mai mult de-asta am plecat, să scap de ele. Şi uite, pe unde mă duc, dimineaţa tot raţele mă trezesc, parcă ar şti că nu le sufăr. Ieşiră din casă, o ocoliră, ajungând în spate, la fântână. Se spălară conştiincioşi cu apă rece ca gheaţa, din puţ american. Soţia preşedintelui, o femeie mărunţică, dar cu mişcări vioaie, deschise uşa de la bucătărie şi-i zări acolo, la fântână. – Eu vă pregătisem apă caldă, se arătă ea îngrijorată că bărbaţii aceia străini se spălaseră cu apă rece. – Lăsaţi, tovarăşă, merge şi cu apă rece, o linişti Moşan. Tovarăşul preşedinte s-a sculat? – Sunt aici, se auzi glasul lui Minciunică, de undeva dinspre acareturi. Am scos nişte murături, să ne dregem un pic. Am aşa, o greaţă, în mine, că numai cu murături mă trezesc.

Apăru peste câteva clipe, cu o strachină mare în mână, din care se vedeau gogonele, ardei, varză, morcovi şi un şomoiag de ţelină verde. Bejan, ştergându-se cu un prosop, întinse mâna şi luă o gogonea. – Tovarăşe, dar ştiu că e acră! îi zise el gazdei, strâmbându-se de acreala murăturii. Într-adevăr, după una de-asta te scoli după boală! – Hai, poftiţi în casă! îi invită preşedintele, vesel. În bucătărie mirosea a cârnaţi. Femeia tăiase bucăţele mici dintr-un cârnat subţire, peste care aruncase, în tigaie, vreo zece ouă. Se aşezară imediat la masă, simţind că-i ia cu leşin de atâta miros de bunătăţi. În timpul mesei, Moşan le expuse planul lui pentru ziua aceea. Dacă tot aveau să rămână în sat, să nu stea degeaba. Urmau să studieze toate înscrisurile de la Sfat, care proveneau de la săteni, cereri, chitanţe, testamente, tot ce exista, poate, poate, vor da de vreun document care să poarte acelaşi scris cu cel de pe scrisoarea expediată de aici. Zis şi făcut, se îmbarcară în GAZ, după ce mulţumiră femeii, şi plecară spre Sfat. Unul dintre secretari apăruse dinainte, ştia că ziua aceea le aducea mulţi oaspeţi şi se arăta zelos, gata să-i servească cu orice ar fi dorit. El le puse la dispoziţie biroul său, o cameră mare, deschizând două dulapuri metalice, din care le oferi un teanc de dosare. – Nu e nevoie să ţineţi o ordine anume, le spuse omul, ştiu eu de unde să le iau când am nevoie. Apoi îi lăsă în pace, singuri, să se descurce cum or şti. Mai târziu apăru şi maşina cu care se deplasa comisia de lămurire. Erau patru oameni, cu şoferul cinci. Printre cei patru era şi Stan Măgură. Intrară la preşedinte, dar nu stătură prea mult, ieşind repede, împreună cu Minciunică. Acesta le deschise uşa şi le aruncă într-o doară: – Noi ne ducem. Cu comisia. Când om fi aproape de masă, vă trimit un om să vă cheme. E bine? – Excelent! exclamă Moşan. Să nu întârziaţi prea mult... – Cum o fi, ridică Minciunică din umeri. Noi ştim când plecăm, nu ştim când ne-om întoarce. Dar n-aveţi grijă, vă chem eu! 10.

Oprea Măgură fusese foarte surprins când locotenentul Moşan le spusese în ziua precedentă că e mai bine să-şi trăiască viaţa când au posibilitate, să profite de orice ocazie. Îşi formase o oarecare părere despre tânărul securist, văzându-l devotat cauzei, pus pe treabă. Avusese o primă dezamăgire atunci când Moşan aruncase grija misiunii lor în seama organelor locale. Dacă ar fi fost după el, ar fi adoptat o altă metodă, decât să se apuce să răsfoiască atâtea înscrisuri, unele mai noi, altele mai vechi. Dar şef era locotenentul, el era răspunzător de îndeplinirea misiunii. Ori, dacă el nu-şi făcea probleme, atunci de ce să se mai gândească la altă metodă? Acţiunea oricum părea moartă de la început, nicăieri nu avuseseră vreun rezultat. Nu înţelegea rostul rămânerii lor în sat. Numai pentru o masă îmbelşugată, mai mult bănuită decât promisă? I se părea prea de tot. Nu, nu, trebuie că locotenentul avea vreun plan al lui, nu se putea altfel! Cine ştie, l-o ţine mai secret, securiştii erau mult mai secretoşi decât cei de la miliţie, probabil şi din cauza diferenţei de cazuri pe care le aveau de rezolvat. Desigur, asta trebuia să fie! Dar parcă îl încerca o urmă de regret, dacă ar fi fost aşa, de ce locotenentul nu avea încredere şi în ei? Mult după vremea prânzului, când li se cam lungiseră urechile de foame, a venit un băiat cu mesajul preşedintelui, să meargă cu el. Au încuiat uşa, lăsând dosarele vraişte şi s-au urcat în maşină. Îl întrebaseră pe băiat dacă era departe locul unde se dădea masa şi acela confirmase presupunerea lor, era ceva drum. Au ieşit din sat şi au cotit pe un drumeag pietruit, cu plopi de o parte şi de alta. Drumul i-a scos în faţa unei clădiri mari, cu etaj şi foişor. – Conacul boieroaicei, i-a lămurit băiatul, văzându-le privirile admirative. Intraţi pe uşile mari, duble, s-au trezit într-o încăpere imensă, pe două laturi cu scări care duceau la etaj, în spate altă uşă, într-un singur canat, în mijloc cu o masă mare şi o mulţime de scaune. Văzuseră afară maşina comisiei şi erau siguri că vor da şi de ei acolo. Aşa era. Oamenii se aşezaseră deja la masă. Avuseră un moment de ezitare la intrare, erau prea mulţi oameni necunoscuţi acolo.

– Intraţi, poftiţi! sări Minciunică de la locul lui. Haideţi, că acum începem! Făcu prezentările, dar nimeni nu păru să reţină numele cuiva. Se aşezară la masă, Oprea Măgură lângă frate-său, la stânga şi Bejan la dreapta lui, locotenentul în faţa lui Bejan. Se simţeau încă străini faţă de ceilalţi. – Azi am pregătit o surpriză! îi anunţă preşedintele Minciunică, din capul mesei, de unde trona ca gazdă pentru toţi cei străini. O masă bogată, dar cu specific rustic. Serviţi, vă rog, din ţuică, să vă faceţi poftă de mâncare! Bejan luă o sticlă ce şedea în faţa lui, îi scoase dopul de cocean şi, după ce-i mirosi conţinutul, turnă în cănile de pământ ars. Oprea Măgură îşi aruncă rapid ochii peste feţele celor pe care-i găsiseră la masă. Un tip spre cincizeci de ani, cu un început de burtă, chel bine pe creştet, lângă el un tinerel, cu faţa prelungă şi păr bogat, de poet, cum mai văzuse el că purta şi Eminescu. Dincoace, un ţigănos chinuit de probleme, care nu făcea altceva decât să soarbă din ceaşcă şi să-i asculte pe ceilalţi. Apăru, pe uşa din spate, un ins îmbrăcat în haine orăşeneşti, dar prea mici pentru el. Avea două sticle în mâini. Una o puse în capul mesei, cealaltă în capătul opus. – Ai adus rachiul de afine, Dănilă? întrebă preşedintele, vesel. – Da, tovarăşe preşedinte, confirmă omul şi se aşeză alături de locotenent. Acum vine şi mămăliga! – A-a, mămăligă! exclamă omul cu chelie şi i se lumină faţa. Avem într-adevăr o masă rustică. – Păi ce credeaţi, tovarăşe instructor, se veseli Minciunică, mândru nevoie mare că ideea lui fusese apreciată cum se cuvine. Ţărani, ţărani, dar avem şi noi cu ce să ne lăudăm, dacă e la o adică! Cel care se numea Dănilă se uită în cănile celor de lângă el şi-i îndemnă: – Haideţi, beţi, că acum vine mămăliga şi nu mai aveţi timp! Să vă faceţi un pic de poftă de mâncare. – Am o poftă de lup! zise locotenentul, dar nu refuză ca Dănilă să-i umple din nou ceaşca. Câteva clipe discuţiile încetară, oamenii fiind ocupaţi cu degustarea ţuicii. Apoi omul cu chelie se întoarse spre cei doi miliţieni: – Dumneavoastră? Aţi rezolvat ceva?

Moşan sări imediat să răspundă, să se vadă bine că el era şeful, că oamenii nu erau de capul lor acolo: – Am rezolvat şi noi câte ceva, tovarăşe Lumezean, nu ne duceţi grija! – Lumezianu! preciză instructorul, întorcând ochii spre el. Nu-i nimic, toată lumea îmi pronunţă numele aiurea, dar eu nu mă supăr numai din atât. E bine dacă aţi rezolvat câte ceva. La noi merge mai greu, ştiţi cum e... – Ştiu, ştiu! confirmă repede Moşan. Am fost şi eu într-o misiune ca a dumneavoastră. Sunt probleme, ce mai! – Vine mămăliga! îi întrerupse preşedintele Minciunică. Două femei aduceau un ceaun mare, ţinându-l de toartă cu cârpe. Îl răsturnară pe capătul liber al mesei, dând la iveală o mămăligă imensă, aburindă, galbenă ca soarele. O a treia femeie aduse tăierele din lut ars, tăiară mămăliga în felii groase, cu aţa, punându-le pe taiere. Boţurile de brânză care fuseseră băgate în mămăligă începuseră să se topească. Alături de felii, puseră şi câte două ouă, scoase tot din mămăligă. – Cu mâna, tovarăşi! îi îndemnă preşedintele, dându-le primul exemplu. La noi, mămăliga se mănâncă cu mâna. Furculiţele alea de curând au apărut şi nu ne-am obişnuit încă cu ele. Femeile, după ce împărţiseră taierele, acoperiră jumătatea de mămăligă rămasă cu un ştergar curat şi dispărură. Câteva minute nu se auziră decât clefăiturile mâncăilor şi exclamaţiile lor de încântare. Câte unul sufla mai tare, cu ochii în lacrimi din cauză că se fripsese în cerul gurii cu mămăliga încinsă şi râdea apoi, scuzându-se că era aşa grăbit. – Măi, tovarăşe, îi zise instructorul lui Minciunică, aşa ceva n-am mai mâncat de nu ştiu când. Ce idee minunată ai avut! – Am făcut şi eu cum am putut, tovarăşe Lumezeanu, se roşi de plăcere preşedintele. – Lumezi-a-nu!, tovarăşe! îl corectă calm chelbosul. – Iertaţi şi dumneavoastră... – Te iert, tovarăşe, te iert, dar mai pune un pic de ţuică colea, că tare bună mai e. – Luaţi şi dumneavoastră! îi invită Dănilă pe cei de lângă el. Luaţi, că acum vine altceva şi schimbăm licoarea!

Cei doi fraţi Măgură se adânciră într-o discuţie, numai a lor. Stan navea loc de-ntors, dar îi şopti lui Oprea că era nemulţumit de felul cum decurgea campania, căci o să dureze prea mult şi lui i se cam urâse să piardă timpul pe-acolo. Întrebă de Gica, de copii, dacă mai ştie ceva de-acasă, de la tata, nu, Oprea nu ştia nimic nou de la ţară. – Mă, naşule, mama nu mai poate cu piciorul ăla al ei. O doare, mai ales când plouă, se vaită de mi-e milă de ea. S-o ducem la un doctor? – Ce să-i mai facă doctorul? Ea are reumatism, e sigur, şi ăsta nu trece, cu el o-nmormântăm. – Da, naşule, dar poate-i dă ceva s-o mai lase durerile. În vara trecută abia s-a mai dus la grădină, pe vale. Anul ăsta, cred că n-o să se mai ducă nicăieri. – Om vedea! Să vină primăvara şi o iau pe la noi, mă duc cu ea la spital. Vorba ta, poate-i dă ceva să n-o mai doară aşa rău. Dar tata? – Tata? Cum îl ştii. Cu uşurica. Acum cred că numai în beci stă, la butoiul cu vin. Lasă-l să stea, cât om mai avea! Când n-om mai avea, o să bea el şi apă. O dispută mai aprinsă le atrase atenţia spre capul celălalt al mesei. Tânărul cu plete de poet ridicase tonul şi îl contrazicea sentenţios pe instructorul de la raion. – Dar unde este adevărul? zicea el. Adevărul e ceva obiectiv, deci este acelaşi şi pentru mine, şi pentru dumneata. Numai felul în care îl receptăm este diferit, din cauza structurii psiho-sociale diferite. Aici contează şi instrucţia fiecăruia, şi arborele genealogic. – Ce vrei să spui? se miră instructorul. Că dacă ai avut oameni deştepţi printre strămoşi, tot aşa vei fi şi tu? – Nu neapărat eu, se apără pletosul. Dar cândva, printre urmaşii mei, va ieşi cu siguranţă un exemplar care va întruni toate calităţile antecesorilor lui. – De unde să iasă, din ţăranii noştri? se miră Lumezianu. – Dar cei dinainte, de unde au ieşit? Nu tot din rândul ţăranilor? Căci noi, de când ne ştim, tot ţărani am fost. Burghezia noastră, ca şi proletariatul muncitor, au o apariţie recentă, încă nu au avut timp să-şi creeze o tradiţie. Abia acum, cu condiţiile pe care le asigurăm muncitorilor, au şi ei posibilitatea să se afirme. Şi nu va trece mult până când vom auzi de poeţi, prozatori, oameni de ştiinţă, toţi provenind din rândul muncitorimii. Şi ţăranii se vor ridica la un alt

nivel, fiţi siguri! – Când să mai facă ei artă şi ştiinţă? se miră iarăşi Lumezianu. Că ei, cu pământul... – Îi vom face şi artişti! susţinu pletosul. Trebuie să-i facem! Noi nu putem să ne bazăm numai pe muncitori, trebuie să ţinem cont de imensitatea clasei ţărăneşti. – Alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime este baza noii societăţi! se amestecă şi ţigănosul în discuţie. Să facem totul, tovarăşi, pentru a o face cât mai solidă! – Ăsta e ţigan? îl întrebă în şoaptă, cu grijă, Oprea pe Stan Măgură. – Îhâm! De prin Bărăgan. Dat dracului! – Tovarăşe Haţegan, se întoarse pletosul către ţigănos, aveţi dreptate. Trebuie să întărim alianţa aceasta. Tocmai de aici or să iasă la iveală calităţile poporului nostru. – Cred că deviezi, tovarăşe Samciuc, observă ţigănosul, privind în ceaşca lui. Ce popor? Rolul popoarelor a cam trecut. Numai clasele primează! Clasele şi unitatea lor indestructibilă! Pletosul, care voia să mai continue, se opri deodată şi schimbă brusc discuţia: – Phii! Dar ce mămăligă bună! Oprea Măgură remarcase din discuţia celor trei că raporturile dintre ei nu erau aceleaşi. Pletosul părea mai apropiat de Lumezianu, pe care nu se sfia să-l contrazică, dar ţigănosului îi acorda un respect deosebit. "Probabil se cunosc mai de puţină vreme" presupuse el şi-i lăsă în pace, pentru că apăruseră din nou femeile, cu alt fel de mâncare. De data aceasta se aducea peşte. Bucăţi mari, prăjite pe tablă, pe strat de sare grunjoasă, erau întinse pe un platou imens, din lemn. O femeie le puse dinainte străchini mari, în care aduseră bucăţi de peşte. Dintr-o oală turnară mujdei de usturoi, care îi făcu să le palpite nările. – Crap de Dunăre! îi anunţă preşedintele. Cine doreşte, avem şi icre, şi lapţi, prăjite pe grătar. Mâncaţi liniştiţi, avem destul peşte. Dănilă, ia ţuica şi treci pe rachiul de afine! – Imediat, tovarăşe preşedinte! sări cel chemat. – Dar de unde aveţi afine? întrebă Lumezianu, mirat. Că doar pe la munte cresc. – Avem un om pe la Gorj, îl lămuri preşedintele. Noi îi dăm ţuică de-a noastră şi el ne dă afinată. Ce să facem, ne descurcăm şi noi cum putem. Ia să gustaţi, să vedeţi ce bună e.

Oftase când spusese că se descurcau cum puteau, de parcă era o povară să se descurce astfel, dar dădea bine să vadă tovarăşii de la raion că ei încearcă să fie pregătiţi pentru orice situaţie, ca să mulţumească şi musafirii căzuţi pe neaşteptate, că doar era clar că pentru ei se pregăteau încă cu mult timp înainte. Dănilă pusese în ceşti şi toţi le ridicară, să le miroase şi apoi să bea. – Bună, domnule! confirmă instructorul. Foarte bună! Ah, o simt cum se duce pe gât în jos. Trecură la saramura de peşte şi câteva minute nimeni nu mai scoase o vorbă. Apoi limbile se dezlegară iarăşi, conversaţia legându-se în grupuri mici. Femeile dispăruseră, lăsând pe capătul liber al mesei recipientele în care mai aveau peşte şi saramură, dacă ar mai fi vrut. – Dar boieroaica pe unde mai e acum? întrebă tare Samciuc, în legătură cu o discuţie mai dinainte de venirea miliţienilor. – Păi nu vă spusei? bolborosi Minciunică, cu gura plină. S-a dus, dracu' ştie pe unde-o mai fi! Am auzit că ar fi pe la Paris. Nu moare ea de foame, dă-o-ncolo! Toţi banii pe care-i avea şi i-a transferat în Elveţia. Aici, după război, i-au rămas numai morile şi casele, pe care nu le-a putut lua cu ea. Ehei, ce femeie frumoasă era! Cam trecută ea, dar se ţinea bine. – Casa asta era a ei? – Da. Aici venea vara, să se odihnească două săptămâni şi să-şi încheie socotelile. Am cunoscut-o destul de bine... – Avea pământ mult? – Oho! Păi vreo cinci sate erau numai ale ei. Şi nu numai aici avea moşie, avea şi în alte părţi. De aici am dat pământ ţăranilor şi nici nu l-am terminat, a mai rămas destul, l-a luat statul, că dacă ea plecase, nu mai avea cine să-l muncească. Dar aşa femeie, mai rar! Îşi cunoştea interesul şi ştia tot ce mişcă pe moşiile ei. Venea cu o trăsură cu cai albi, numai armăsari, nu suferea iepele, nişte cai frumoşi, îngrijiţi. Se zicea că dădea bani grei să-i aducă tocmai de prin Franţa şi din Turcia. – Şi unde sunt caii acum? întrebă ţigănosul, interesat. – Nu mai avem decât doi, aici, în sat. Îi ţinem şi noi de sămânţă, că a venit o dată un specialist şi a zis că armăsarii aceia valorează cât greutatea lor în aur. Ce-o fi văzut la ei, nu ştiu, că în afară de faptul că sunt frumoşi, eu n-am văzut altceva. Dar dacă a zis el aşa, i-am păstrat, că dacă aşa e ordinul... Pe unul îl mai înham eu la şaretă, când plec la raion. Celălalt e mai bătrân şi nu ascultă de nimeni. Numai de

cucoană asculta, îi era frică de ea, când o vedea cu jordeaua de alun, numai că nu cădea în genunchi în faţa ei. S-a dus... Şi-o fi găsit şi ea pe-acolo vreunul, să nu-i dispară neamul. – Îi cam duci dorul, după cum văd eu, observă Lumezianu, cu aceeaşi vorbă calmă. – Eu!? se apără preşedintele, uimit că celălalt putea gândi astfel despre el. Da de unde! Să se ducă unde s-a dus moşul meu! Ziceam şi eu aşa, că era frumoasă şi nici rău prea mare nu ne-a făcut. Numai vechilul era rău. Nu ne înţelegeam deloc cu el. – Păi vezi? făcu Samciuc. Tocmai aici e buba. Zici că boieroaica nu era rea, că numai vechilul, dar amândoi erau produsul societăţii. Dacă vechilul era rău, crezi dumneata că ea putea fi mai bună? Nu tot ea vă împila, indirect? – Da, tovarăşe, aveţi dreptate, căzu de acord Minciunică. Doar n-oţi crede acum că o regret pe boieroaică? Am vrut să spun doar că aşa, ca muiere, era ceva de capul ei. Că cine era ea, ştim bine, şi doar n-o să ne pară rău că a plecat. A plecat, ducă-se! Haţegan se ridică de pe scaun şi ieşi pe uşa din spate, pe unde aduceau femeile mâncarea. Cum se închise uşa în urma lui, instructorul se şi repezi la preşedinte: – Ce dracu', tovarăşe, dumneata vrei să ai necazuri? Nu-l ştii pe ăsta cum e? Şi tu, Samciuc? Ce tot o scalzi atâta? Las-o-ncolo de filozofie, menţine-te şi tu într-un cadru oarecare! Vrei să fii luat la întrebări? Uită-te şi tu la oamenii ăştia, ei au scos vreo vorbă? Mai bine taci decât să spui prostii. – Dar ce-am spus eu? se supără pletosul. – Treaba ta! i-o tăie Lumezianu. Să nu zici că nu ţi-am spus... Eu nu te mai scot din încurcătură. Se întrerupse, pentru că ţigănosul intrase iarăşi. Le aruncă o privire învăluitoare, apoi se retrase spre o sobă de sub scară, făcută din faianţă albă. – E frig afară, explică el rostul tragerii lângă sobă, ca şi când ceilalţi n-ar fi ştiut că afară era frig. Nu-l băgă nimeni în seamă. Asta ştiau şi ei, că afară era frig, nu le spunea o noutate. Se aplecă la gura sobei şi băgă două lemne înăuntru. Când închise uşiţa, stătu mai mult, să citească o inscripţie măruntă de

pe placa de deasupra ei. – Me-i-sen, silabisi el cu voce tare. Ce-o fi asta? – E numele producătorului, îl lămuri Minciunică. Credeţi că boierii noştri erau proşti? Îşi aduceau numai lucruri străine, să-i ţină un veac. Uite, masa asta la care mâncăm acum, cică are peste o sută de ani. Dacă-i dai un lac proaspăt, o faci ca nouă. Se lucra, domnule, altfel pe vremuri. Nu tu cuie, nu tu metal. Uitaţi-vă, peste tot sunt numai şuruburi din lemn. Şi, dacă mişcaţi de ea, nici nu se simte. Dacă era mai mică, o luam la Sfat. Aşa, o las aici, că oricum vom avea nevoie. Aici vom face sediul gospodăriei. Ţigănosul veni la locul lui. Peştele se cam terminase. Fumătorii îşi aprinseseră ţigările. – Dănilă, adu, mă, două scrumiere! îi spuse preşedintele celui din capul mesei. Omul dispăru undeva şi se întoarse repede cu două obiecte din cobalt, plate, cu sprijinitoare pentru ţigări. Nu le remarcă decât Samciuc. O luă pe cea din faţa sa, o studie pe toate părţile, apoi îl întrebă pe Minciunică: – Asta e din dotare? – E de-aici, din conac. – Nu poţi să mi-o dai mie? – Îţi place? Ia-o! Scriem că s-a spart. Că trebuie s-o scad cumva din inventar. Ce vreţi, e valoare şi trebuie să am o justificare! Astea au scăpat la primul inventar, când a venit o comisie să preia tot ce era de valoare în conac. Multe au fost sparte atunci, căci nu prea ştiau la ce puteau folosi, altele au mai dispărut în timp. Pe-astea le-am găsit întrun dulap de la etaj, împreună cu un set de farfurii, o frumuseţe. – Şi nouă ne-ai dat să mâncăm din străchini! îi reproşă locotenentul Moşan. – A, păi farfuriile nu mai sunt de mult. Le-am trimis la raion, să aibă pentru mesele tovărăşeşti. Că erau şi multe, ce naiba să fac cu ele aici? Erau cincizeci de seturi de câte cinci farfurii, adânci, plate, mari, mici, de toate soiurile. Şi apoi, eu ziceam că dacă e să vă ofer o masă rustică, să vă ofer şi tacâmurile specifice. De ce n-aţi spus că vreţi farfurii? – Lasă, am zis şi eu aşa... – Uite, dacă sunteţi curioşi, o să vă duc pe sus, să vedeţi ce a mai

rămas din mobilierul boieroaicei, că au mai rămas destule şi nici nu ştiu ce să fac cu ele, sunt obiecte mari şi nu le mai cumpără nimeni. Am zis să le dăm la un muzeu, ceva, dar s-au opus tovarăşii, ce, mă, să vadă lumea în ce bogăţii se lăfăiau moşierii? Numai că e păcat de mobile, cred că sunt lucruri de preţ, dar noi nu ştim încă să le apreciem. Că unii, ca să arate că tot din popor, de jos, provin, se culcă în pat de scânduri, fără saltea, doar cu o rogojină deasupra. N-ar fi mai bine să luăm şi noi exemplu de la boiernaşii noştri, să dormim în paturi cu saltele moi şi cu albituri curate? Că m-am culcat şi eu într-o noapte aici, sus, m-a prins întunericul pe-aci şi mi-a fost greu să mă duc acasă, şi ce bine m-am simţit pe saltea moale şi cu aşternuturi curate... – Iar o iei razna, tovarăşe, îl certă Lumezianu, fără să se ferească. Cum să luăm noi exemplu de la nişte foşti? – Stai, tovarăşe instructor, n-o lua aşa! Eu ziceam să folosim doar ce era bun la ei. Ce, e păcat să dormim şi noi mai bine? – Da, aşa e! aprobă pletosul filozof. Să preluăm constructiv tradiţia. – Ce tradiţie? întrebă sec Haţegan. A boierilor? – Nu, a ţăranilor! accentuă Samciuc. – Păi ziceai că ţăranii, pe rogojină... De ce nu preiei rogojina? – De ce? Să dorm pe rogojină când pot s-o fac mai bine în puf? – Te boiereşti, tovarăşe Samciuc. Te culci în puful boieresc şi a doua zi te trezeşti şi tu boier. – Cred că greşiţi, tovarăşe Haţegan. – Ba nu greşesc deloc! zise ţiganul şi bătu cu palma în tăblia mesei. – Hai, mă, nu vă certaţi! interveni împăciuitor Lumezianu. Mai bine ia mai turnaţi-mi nişte rachiu, să mă satur! 11. Trecuse şi plachia, cu mult sos iute, trecuseră şi ei la vin, desfăcuseră câte o gaură la curele, fumătorii se întreceau, care mai de care, să îmbâcsească atmosfera, se făcuse şi cam cald, deschiseseră de vreo două ori uşile de la intrare, de unde venise o boare de aer rece şi tare. Haţegan se îmbătase primul. Băuse mai mult singur o sticlă întreagă de rachiu şi căzuse într-o muţenie adâncă, din care se mai

trezea arareori, pe neaşteptate: – Caii! Dacă nu erau caii... – Aşa-l apucă atunci când se pileşte, lămurise prima oară instructorul, şi el atins un pic de tăria rachiului. Se părea că mai toţi erau băutori de vin, căci se auziseră exclamaţii de încântare când Dănilă adusese sticlele cu dop smolit, atunci scoase din pământ. – E vin de pe vremea boieroaicei! îi anunţase vesel, aprins la faţă, preşedintele. L-am găsit într-o coşare, ascuns. S-o fi gândind la cine-o să-i bea vinul? Limbile se dezlegaseră, de la problemele curente trecuseră la cântece de petrecere, uşoare, nu se încinseseră bine, apoi se spuseseră câteva povestioare cu tâlc, Samciuc, bine dispus, începuse una cu ţigani, dar îl oprise instructorul, făcându-i semn către Haţegan, care se trezise dintr-odată şi-l privea pe filozof cu încordare. Preşedintele Minciunică vrusese să-l ducă pe ţigan la culcare, sus, dar acesta nu putuse fi ridicat de pe scaun. – Ce-aveţi cu mine, tovarăşi? se răstise el. Eu rămân aici, să vă supraveghez, să nu cădeţi în greşeală! Nu mă duc la culcare, e clar? Îl lăsaseră în pace, să bea ceaşcă după ceaşcă, până căzuse din nou în starea aceea de melancolie şi uitare de sine. Samciuc se ridicase la un moment dat în picioare, să peroreze despre noul statut al ţăranilor, dar nimeni nu-l asculta. Instructorul profitase de întâmplare ca să-l dea la o parte şi-l trăsese lângă el pe locotenentul Moşan şi intraseră în vorbă. Stan Măgură ieşise pe-afară şi frate-său se luase după el. – Mă, finule, de unde naiba i-ai găsit pe-ăştia? Mă mir că nu ţi-e frică să umbli cu ei. – Să nu crezi că sunt băieţi răi. Poate ţiganul ăla, că e ţigan şi e dat dracu', dar ne ferim şi noi de el, că e cam turnător, mi-a spus Lumezianu, el îl cunoaşte mai de mult. Dar uite, suntem patru şi vorbim fiecare limba lui! Basarabeanul ăla e cam împrăştiat, crede că dacă e student, cu asta ne e superior. – E student? – Da, la filozofie. De vreo cinci ani, şi n-a mai terminat. Acum e prin anul trei, amână examenele într-o veselie. Singurul mai cu picioarele pe pământ e instructorul. Dar numai necazuri are, că nu s-a

înţeles cu nevasta şi a plecat de la ea de câţiva ani. Mănâncă şi doarme pe unde apucă. – Cred şi eu! Dacă mănâncă numai ca pe-aici, e normal să-i convină. – Nu e chiar aşa. Ai să vezi, mâine nu mai mănâncă tot aşa. E în stare să rabde toată ziua, numai să rezolve ceva. Păcat de el! Eu am stat de vorbă mai mult cu el, mi-a povestit necazurile lui, că în general e tăcut, ai văzut şi tu că se bagă în vorbă mai rar, numai atunci când se încing spiritele. Şi să-l vezi, mâine va fi primul în picioare, chiar dacă bea până după miezul nopţii. Nu se mai scoală ăştia de la masă. E deja întuneric. Unde să ne mai ducem acum? Când intraseră înapoi, femeile aduseseră ultimele feluri de mâncare, carne şi cârnaţi de porc, slănină, ceapă, murături. Erau sătui, dar tot s-au mai bătut cu câteva hălci de carne. Lui Samciuc i se făcuse de joc, tot insista pe lângă preşedinte să aducă doi, trei scripcari, să le cânte. Minciunică i-a făcut semn lui Dănilă şi l-a trimis după lăutari. Instructorul se cam ameţise şi el şi devenise mai vorbăreţ. Îi povestea potolit lui Moşan cum era s-o păţească cu nevastă-sa. – Auzi dumneata! Să nu pot eu să divorţez de ea, că nu e etic! Păi unde-i etica aia, dacă noi nu ne mai înţelegem şi am fost de acord amândoi să ne despărţim? Cică instituţia asta, a divorţului, este o moştenire a societăţii burgheze şi nu e bine să o preluăm şi noi. Bun! Şi-atunci, eu ce fac? Rămân cu nevasta pe cap, chiar dacă nu-mi mai place de ea şi nici ei de mine? 'Ce, de ce nu te-ai uitat când ai luat-o? La ce să mă uit? Că e frumoasă şi gospodină, dar acum, dacă nu ne mai înţelegem, ce vină avem noi?... Că numai viaţa asta agitată ne-a făcut să ne răcim unul de altul! Eu am fost tot plecat, după naţionalizare nu ştiu dacă stăteam două săptămâni pe acasă, luate oră cu oră. Sarcinile mă purtau peste tot, cunosc toată Oltenia pe dinafară. Şi femeia, nu ştiu ce-o fi fost în mintea ei, s-o fi săturat şi ea să tot stea singură, la ce se mai măritase? Mi-a zis, hai, mă, Mihai, să mai stai şi tu pe-acasă, ce tot te plimbi atâta, să mai strângem şi noi câte ceva, că or veni şi copiii, să avem şi noi unde să-i ţinem şi să-i creştem. Ce copii, că eu nu aveam timp de aşa ceva, dacă pe-acasă treceam numai ca să-mi iau ceva haine curate. Până-ntr-o zi, când mi-a pus piciorul în prag. Mihai, băiatule, eu aşa nu mai pot! Ori mai stai şi tu pe-acasă ca

tot omul, ori nu mai vii! Zic, hai să ne despărţim, că eu acasă tot nu pot să stau, am şi eu sarcinile mele. Te-ai însurat cu sarcinile, rămâi cu ele, mi-a strigat ea şi am înţeles că nu mai e nimic de făcut... M-am interesat cum să fac să divorţăm, la un avocat. De unde să ştiu eu că trebuie să aduc aprobare de la ai mei... Întâi m-au prelucrat individual, ştiam că aşa va fi, mă pregătisem pentru asta şi i-am mai încurcat. Apoi m-au pus în discuţia organizaţiei. Să-ţi expui problemele de familie, cele mai ascunse şi mai personale, în faţa tuturor... Mi-a venit nu ştiu cum, îi ştiam mai pe toţi, cunoşteam totul despre ei, şi se găsiseră ei să mă judece! Cine erau ei să se bage în sufletul meu? Cu ce drept voiau ei să mă înlocuiască în propria-mi inimă? Am renunţat la gândul divorţului şi a doua zi am cerut să fiu mutat în alt raion... – Şi soţia? – Soţia? Habar n-am. Ne-am înţeles să nu ne mai interesăm unul de altul, sub nici un motiv. I-am explicat de ce nu puteam divorţa atunci... A înţeles. Culmea e că a înţeles şi-i părea mai rău de mine decât de ea! Când va deveni posibil, voi divorţa cu siguranţă, să n-o mai ţin încurcată, că ea e mai tânără cu paisprezece ani decât mine şi are toată viaţa înainte... Noi, activiştii, nici n-ar trebui să întemeiem familii. E greu să ai grijă de familie, când, uite, tot pe drumuri stai! Şi mă trezesc acum, la patruzeci şi doi de ani, că sunt deja bătrân şi, dacă mă uit înapoi, nu văd ce-am realizat. O să ajung la un azil, ca să nu mor singur, să am pe cineva lângă mine. Dumneata eşti însurat? Nu? Atunci e bine. Nici să nu te însori. Şi meseria asta a dumitale e ca a mea, n-o să ai timp de familie, şi e păcat să strici viaţa unei femei, care se poate realiza şi ea altfel. N-ai timp, asta e! N-ai timp să fii un om normal, cum sunt şi ceilalţi. Totul trebuie făcut repede, repede, de parcă dau năvală turcii. Asta n-am înţeles eu, de ce trebuie aşa repede? Că doar nimic nu s-a făcut la noi în grabă. Poate nu mă duce pe mine mintea, dar eu graba asta n-o înţeleg cu nici un chip. Acum, nu mă uit la mine, că eu sunt unul, dar mă gândesc că or fi mai mulţi ca mine, care au renunţat la viaţa lor personală ca s-o închine cauzei. E bine aşa? Oare noi, ăştia, mulţi, puţini, câţi om fi, n-avem şi noi aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi? Ba avem, dar nu le putem fructifica. Sau nu ştim să le folosim, e posibil şi asta. Când eram la Hunedoara – că de-acolo am plecat, în vara lui patruzeci – nici nu visam că voi ajunge pe aici. Am stat aproape un an de zile într-o pivniţă, în Bucureşti, ieşeam o

dată pe lună, de frica Siguranţei, şi nu mi-am pierdut încrederea în victoria noastră. Am luptat cu arma în mână, până la Oradea Mare, când am primit alte sarcini... Complicată mai e viaţa asta! Sau poate noi o vedem aşa, iar ea e simplă. Uită-te la ţiganul ăsta! E ţigan! N-ai ce-i face, nu poţi să-i scoţi culoarea din piele. E un element capabil, are o memorie fenomenală. A fost la o şcoală superioară de partid şi el timp de trei luni n-a scris nici un cuvânt, de se mirau lectorii ce era cu el acolo, de nu ia notiţe. Când l-au întrebat, a spus că nu ştie să scrie. Abia atunci au descoperit şi ei, când nu se mai putea face nimic. Nu-l puteau da afară, căci avea merite deosebite, dar ceva trebuia să se facă cu el. Le-a închis gura la toţi când a început să recite toată lecţia care i se predase în ultima zi. Ştia totul pe dinafară! Cum făcea, dracu' ştie! A trecut şi de şcoală, dar, ca să nu mai aibă alte încurcături, l-au trimis la judeţ, la Craiova, secretar cu propaganda. Când cu reforma administrativă, toate proptelele lui de la Bucureşti au fost împrăştiate prin ţară şi s-a trezit fără căpătâi. De-atunci s-a înrăit, dar niciodată nu încalcă legea. Umblă cu reclamaţii, interpretează vorbele fiecăruia, dar nu-i poţi reproşa nimic. Nu minte efectiv, doar că dă o altă nuanţă vorbelor. Şi, cum ţi-am spus, are o memorie fantastică, nu-l poţi contrazice că n-ai zis ceva ce el susţine că ai zis. După fiecare acţiune la care participă el, raionul şi regiunea sunt informate asupra tuturor discuţiilor care s-au purtat cu el de faţă. De-aia nu prea e iubit... Dar ce să-i reproşezi, în afara unui zel deosebit? Mă mir că nu s-a apucat de povestit, probabil s-a îmbătat prea repede. Săracul, nu are decât două plăceri, băutura şi caii! Ca şi când l-ar fi auzit, Haţegan se îndreptă în scaun şi zise tare: – Caii! Dacă n-ar fi fost caii... Apoi căzu în aceeaşi stare de somnolenţă. – Ce vrea să spună? întrebă nedumerit locotenentul. – Nu-ţi spusei? Plăcerea lui, caii. El a fost luat cu toată şatra, de lângă Slobozia, şi dus dincolo de Nistru, pe timp de iarnă. Ne-a povestit de câteva ori, plângea şi povestea, ce-au păţit atunci, câţi bătrâni şi copii le-au murit. A suferit, săracul, cât n-am suferit noi toţi de-aici, la un loc. Când s-a spart frontul la Stalingrad şi pe Don, când fugeau ai noştri de le sfârâiau călcâiele, s-a băgat şi el printre soldaţi, cu o manta furată de la un mort şi s-a angajat să-i salveze pe unii, dacă-i lasă lui în îngrijire caii. Cum o fi făcut, nu ştiu, dar s-a aciuiat

pe lângă un colonel cu stea şi vara, când i-au izbit iarăşi ruşii, le-a trecut caii peste Nistru, cu căruţe şi efecte cu tot. N-au pierdut ăia decât câteva tunuri, căci erau grele şi se înfundau roţile în mâlul de pe fundul apei. Drept răsplată, colonelul acela a vrut să-l dea pe mâna jandarmilor. A fugit cu patru cai, noaptea, şi a ajuns în Bărăgan la începutul primăverii următoare. A stat ascuns, cine ştie pe unde, că cică Bărăganul ăla e imens, nu-i dai de capăt, şi-atunci cine se gândea la un ţigan fugit, a aşateptat câteva luni şi, când am întors armele, s-a şi prezentat în satul lui. Atunci a şi intrat în partid şi curând a ajuns secretar la primărie, cum, nu ştiu, că doar habar n-avea să scrie şi să citească. Cu cititul s-a deprins mai pe urmă, dar de scris niciodată n-a scris nimic. Dar e un băiat bun. – Păi cum e băiat bun, dacă ziceţi că umblă cu reclamaţii? – Vezi dumneata, ăsta e stilul omului. El practic nu reclamă pe nimeni, doar că se îngrijeşte ca linia să se păstreze cum scrie la carte. Din neputinţa lui de a scrie cred că se trage chestia asta... Mă gândesc că, dacă el a învăţat toate lecţiile pe dinafară, la el au rămas literă de lege şi nu poate să gândească şi cu propriul lui creier. Probabil el e fericit în sensul acesta, că ştie lecţia şi o poate aplica în practică, cuvânt cu cuvânt. Cum să-i mai explic eu acum că trebuie să mai facă şi el o interpretare proprie, că nu e suficient să aplicăm cele învăţate? Lui îi lipseşte creativitatea. E ca un copil care a învăţat că unu ori unu fac unu, şi dacă vine cineva şi-l contrazice, că fac doi, se opune, dar nu dintr-un simţământ al lui, dintr-o pornire de conştiinţă, nu, ci numai că aşa ceva contrazice ceea ce a învăţat el. Nu-şi pune problema dacă ceea ce a învăţat este sau nu adevărat. Nu. El o ia de bună. Şi ar proceda identic şi dacă ar fi învăţat greşit! Nu are nici un pic de discernământ. Şi cum te prinde că ai ieşit din îngrădirile învăţăturii lui, te-ai ars. În rest, ce să-i reproşez? Că este devotat cauzei? Poate că este prea devotat? N-am cum. Ne-am obişnuit cu el, eu îl cunosc mai demult, ceştilalţi mai de curând, dar le-am atras atenţia să nu se aventureze în discuţii teoretice, când este el de faţă. Ei sunt mai tineri, mai uită şi trebuie să-i mai trag de mânecă din când în când. Basarabeanul ieşise de mai multe ori afară, revenind mereu peste preşedintele Minciunică cu întrebarea despre lăutari: – Nu mai vin, dom'ne, odată? – Stai, tovarăşe, că vin ei! îl potolea invariabil gazda.

Celălalt părea nervos, nu-şi mai găsea starea. Îşi cânta singur şi juca în dorul lelii, cu mâinile ridicate de parcă ar fi ţinut nişte vecini la horă. Din când în când se repezea la Haţegan, îl zguduia de umeri şi-i striga tare în ureche: – Scoal-te, bă! Adormişi, adormirea maicii domnului! Ţiganul ridica niţel capul, speriat: – Caii, mă, aveţi grijă de cai! mormăia el şi-şi mai umplea un pahar cu vin, nesigur, după care iarăşi aţipea. – Eşti nebun, bă! îi striga Samciuc, privindu-l cu scârbă. Tu altceva decât caii nu mai ştii! – Mai stai mă, locului! îl certa instructorul, cu aceeaşi voce fără inflexiuni. Ce te tot fâţâi atâta? – Lasa-mă, nene, că uite-aşa am chef acum, să fac o sârbă cum numai pe la noi se face. – Fă-o, dar mai liniştit! îl îndemna cheliosul. Într-un târziu apărură şi lăutarii, de unde-i scosese Dănilă, nu se ştia. Erau trei, doi cu vioara şi unul cu o chitară. – Tovarăşe preşedinte, numai pe ăştia-i găsii, se scuză Dănilă, ridicând din umeri a neputinţă. – Băi, cioroilor, daţi-vă mai aproape! se răsti la ei Samciuc, vesel nevoie mare. Mă, voi ştiţi muzică moldovenească? – Ştim, dom' şef, se sumeţi ţiganul cu chitara. Cum să nu ştim noi? Facem una? – Faceţi, mă, să vă aud. Lăutarii se traseră mai într-o parte, ferindu-se de şoferul maşinii comisiei, care apăruse şi el cine ştie de unde, şopotiră ceva între ei şi începură să cânte o horă veselă. Samciuc se lumină la faţă şi începu să joace iarăşi de unul singur. Preşedintele Minciunică era atent la ce-i spunea Lumezianu şi-l aproba din când în când. Vorbeau încet, să nu-i audă ceilalţi, dar navea cine să-i audă, muzicanţii se omorau pe instrumente şi acopereau tot. Cei doi fraţi Măgură se apucaseră de-ale lor, Stan zicea că făcuse rost de două care de lemne, suficiente pentru toată casa, le dusese la Oprea în curte, acoperindu-le cu nişte coceni ca să nu sufere la ploaie. – Tocmai bine, zise Oprea Măgură, am vorbit cu unul să-mi aducă patru uşi. Le iau de la târg şi le şi trimit acasă, cu vreo căruţă, ceva.

Mai târziu îmi aduce şi ferestrele. – Dar voi mai staţi mult pe-acilea? – Ştiu eu? Depinde ce-o zice băiatul ăsta, că el e şeful. Şi-i povesti lui Stan istoria cu icoanele, arătându-şi nepriceperea în stabilirea valorii acelor bucăţi de lemn pictate. – Mă, finule, că mă tot gândesc, cum naiba de-or da unii atâţia bani pe chestii de-astea? Ăştia sunt buni de dus la balamuc. Păi cine mai ţine acum în casă icoane? – De, naşule, poate nu înţelegem noi despre ce e vorba. Că, dacă ar fi după mine, le-aş arunca pe toate la foc. N-ai văzut că nici tata nu crede? De-aia îl blestemă mama, că pe lumea cealaltă n-o să mai fie împreună, că dacă el face atâtea păcate aici, pe pământ, în cer o să ajungă desigur în iad... Sunt îngrijorat pentru mama, îţi zisei, cu piciorul nu merge prea bine. Mi-e teamă să nu cadă la pat, să sufere şi ea şi să suferim şi noi pe lângă ea. De ce n-o muri omul frumos, să se stingă odată, aşa, ca o lumânare suflată! Samciuc juca înainte, pocnind din călcâie pe scândura duşumelei, vesel şi îmbujorat la faţă. Le aruncase lăutarilor câteva bancnote mototolite şi aceştia se ţineau aproape de el, să-i ghicească dorinţele dinainte de a fi exprimate cu voce tare. La un moment dat, Stan Măgură se ridică hotărât de la masă, o ocoli şi ieşi în spaţiul liber din spatele ei. – Măi, băieţi! strigă la lăutari, oprindu-i cu un semn. Ia ziceţi, mă, una de-a noastră, să arătăm că ştim şi noi câte ceva! – Ce să zicem, dom' şef? întrebă chitaristul, neştiind ce naţie era omul acela tânăr şi cam cu chef. – Una oltenească! îi lămuri Stan şi lăutarii pricepură imediat. După primele măsuri, Stan începu să joace ca la hora din sat, bărbăteşte. Samciuc fu împins mai în spate, nedumerit că mai existau şi alte jocuri decât cele pe care le ştia el. – Aşa, lăutare! striga Stan, sărind vesel. Şoferul de la raion se ridică şi el, alăturându-i-se în joc. Se vedea că e un bun dansator. Fumul ţigărilor îmbâcsise iarăşi aerul şi se părea că cei doi dansatori alunecă prin ceaţă. Oprea Măgură îi privea mulţumit, nedesluşindu-le bine contururile, doar siluetele le vedea, cu un nimb alb pe lângă ele, până se depărtară

de tot şi o toropeală apăsătoare îl cuprinse. 12. Petrecerea se prelungise mult în noapte, nimeni nu mai ştia cât. Subapreciaseră tăria vinului vechi, din câteva pahare se îmbătaseră criţă, dar nu pe loc, ci în timp. Toţi îşi aminteau de senzaţia aceea de plumb în picioare şi în pleoape, ce-i cuprinsese pe neaşteptate, când nici nu se gândeau că s-ar mai putea îmbăta. Dănilă şi cu şoferul comisiei îi căraseră pe rând sus, în dormitoare, aruncându-i în paturi îmbrăcaţi cum erau, doar încălţările le scoseseră din picioare, să nu murdărească aşternuturile de culori deschise. Lăutarii îşi prelungiseră programul lângă Samciuc, care rezistase pe baricade cel mai mult, punându-i să-i cânte romanţe ruseşti. Se treziseră cu capul mare, fiecare când putuse. Comisia plecase prima, Lumezianu reuşind să-şi scoale oamenii primul. Îi pusese să se spele cu zăpadă, ca să se trezească de-a binelea. Plecaseră şi ei, mai târziu. În urma lor, o femeie strângea resturile mesei. Ajunseseră la Sfat greoi, căci locotenentul conducea foarte încet, de frică să nu împotmolească maşina în glod. La Sfat, în camera unde lucrau ei, era cald şi bine. Mirosea a foc de lemne. Pe drum cam îngheţaseră, era ger uscat. Lucraseră vreo două ore fără nici un chef. Locotenentul Moşan mai mult picotea decât să citească hârtiile pe care le ţinea în faţă şi ofta des, din rărunchi. Până la urmă nu se putuse abţine şi, după un oftat, izbucnise: – Mă, băieţi, ce drac de vin ne-au dat aseară? Că nu mai pot, parcă n-am aer. Şi nici n-am băut prea mult, eu credeam că pot să beau o jumătate de vadră pe nerăsuflate... – Da, tovarăşe locotenent, aşa ziceam şi eu, îl aprbase Oprea Măgură, zâmbind. Şi-odată mi s-au tăiat puterile, parcă-mi luase minţile. Oftaseră amândoi, semn că le era greu. Apoi sunase telefonul, într-o cameră alăturată. Îl auziseră pe paznic cum striga în receptor Suntem, tovarăşule!, probabil la întrebarea celuilalt dacă era cineva pe-acolo şi paznicul se băga singur în ceata celor de la Sfat, suntem. A strigat un Am înţeles! milităros şi l-a trimis

pe un copilandru după preşedinte, să vină, că-l cheamă de la raion. Minciunică apăruse după vreo douăzeci de minute, grăbit. Intrase în camera lor, zâmbitor. – Lucraţi, lucraţi? îi întrebase vesel. O să dau telefon de aici, mă iertaţi puţin. Nu ştiu cum se face că numai de la telefonul ăsta se aude mai bine. Avem trei legate pe aceeaşi linie, dar numai de-aici poţi să vorbeşti ca omul când ceri legătura. Am mai mutat telefoanele, că ziceam că ele ar fi de vină, dar tot aici era cel mai bun. Învârti manivela aparatului de câteva ori, apoi ridică receptorul la ureche. – Alo! Domnişoară, dă-mi raionul!... Acum, pe loc!... Cum n-ai linie liberă? Ce-i aia, să nu fie liber?... Închide-i pe-ăia, dă-i focului! Auzi, ei vorbesc în interes particular şi mie nu poţi să-mi dai raionul? Păi vezi?... Alo! Cu tovarăşul prim! Minciunică, de la Cetate. Da, bine, aştept! Acoperi microfonul cu palma şi le spuse celor trei, confidenţial: – Lume multă pe fir. Dar când e vorba de raion, orice se poate. Apoi, în receptor: Alo! Tovarăşul prim? Minciunică, de la Cetate! Să trăiţi! Ascultă atent, întunecându-se din ce în ce. – Cum se poate? murmură el într-un târziu. Nu, zise mai tare, mă miram şi eu!... Am înţeles! Nu mă mai mişc de-aici! Să trăiţi! Puse receptorul în furcă şi se lăsă moale într-un scaun. – S-a întâmplat ceva? întrebă Moşan, bănuind că preşedintele primise veşti proaste. Minciunică păru să revină de departe. – Da. La Maglavit sunt evenimente! Revoluţie! – Ce vorbeşti!? se minună locotenentul. – Azi noapte... Au dat foc maşinii tovarăşului prim. – Cine? – Cum cine? Ţăranii! Eu ştiu ce-o fi fost? Doamne, de nu s-ar scula şi-ai noştri, că evenimentele astea se extind ca ciuperca! Trebuie să iau măsuri... Se ridică de pe scaun şi ieşi, uitând pe masă un dosar cu câteva zeci de foi în el. De pe sală îl auziră cum împarte ordine în dreapta şi în stânga, apoi la telefon îi ceru cuiva să vină imediat la Sfat. – Cu puşca, mă! Cu puşca!

Locotenentul rămase cu gura căscată. Se surprinse singur într-un târziu şi-o închise, lăsându-şi capul în mâini. De acolo, ascuns, oftă. – Mă, fraţilor, aici nu e de joacă. Nu ne băgăm, decât dacă primim ordin sau dacă primejdia e mare. N-am chef de vânzoleală... Eu ştiu ce înseamnă masele. Când sunt pornite, nici dracu' nu le mai opreşte din drumul lor! Ne vedem de treabă şi poate o ştergem pe nevăzute. Tăcură, fiecare cu gândurile lui. Bejan se apucase să răsfoiască dosarul uitat de preşedintele Sfatului pe masă, Măgură ţinea atent degetele între foile altui dosar, pe care-l cerceta când intrase Minciunică peste ei. Undeva, pe aproape, un câine urla ca la mort. – Da! se trezi locotenentul. Aşa facem. N-avem ordin, nu ne băgăm. Şi-o ştergem de aici. Unde vine Maglavitul ăsta? – Aci, mai la vale, lămuri Măgură. – Spre Calafat? Atunci o luăm în sus. Să nu ne întâlnim cu careva. Phiii! Ce-mi trebuia mie evenimentul ăsta?! – Să vă arăt ceva, tovarăşe locotenent, sări de la locul lui Bejan, cu dosarul pe care-l răsfoia. – Lasă-mă, nene, în pace! îl respinse Moşan, oprindu-l cu mâna. Nu-mi mai arde de nimic. Ilie Bejan rămase câteva clipe lîngă colţul mesei. Ceru cu privirea sprijinul lui Măgură, apoi insistă: – Tovarăşe locotenent, uitaţi-vă totuşi un pic aici! – Ce e, nene? renunţă Moşan să se opună. Se uită acolo, unde-i arăta miliţianul şi mai că nu sări în sus. – Băi, ăsta e! Hai la preşedinte! Se ridicară toţi trei, Măgură neînţelegând de unde atâta grabă, locotenentul ieşi primul şi Bejan se întoarse pe jumătate ca să-i spună prietenului său: – Cred că am găsit scrisul de pe un plic. Intrară pe urma lui Moşan la preşedinte. Acesta studie cu atenţie hârtia aceea din dosar. Întoarse privirea către locotenent, care aştepta în picioare, lângă el, şi zise încet: – Nu poate fi ăsta. E om de bază... – Duşmanul are mai multe feţe, tovarăşe preşedinte! zise tare Moşan. Îmi trebuie omul acesta! – Tovarăşe, dar nu poate fi el! se apără preşedintele ca de o nălucire. E un om de bază, dacă nici în el nu mai avem încredere...

În clipa aceea, pe uşa rămasă deschisă îşi făcură apariţia doi miliţieni, cu armele la umăr. Rămaseră o clipă surprinşi de prezenţa atâtor oameni necunoscuţi, salutară regulamentar şi rămaseră cu ochii la preşedintele Sfatului. – Bine că aţi venit! îi luă repede Moşan. Sunt locotenent Moşan, de la Securitatea Statului. Presupun că dumneavoastră sunteţi de la postul sătesc...l – Plutonier Mărăscu, la ordinele dumneavoastră! se prezentă şeful de post, înţepenind în poziţia drepţi la auzul gradului civilului pe care bănuia a fi un om important. – Îl cunoaşteţi pe unul – şi citi pe hârtia din dosarul pe care Minciunică îl ţinea încă în faţa lui – numit... Iovan Mitică? – Fierarul? Cum să nu-l cunosc. – În regulă. Mi-l aduci imediat aici! Şeful de post se uită din nou la preşedintele Sfatului, întrebător. – Staţi, tovarăşi! rosti acesta, împăciuitor. Să nu ne grăbim! De ce să-l aducă pe fierar? – Tovarăşe, se burzului Moşan, eu am o misiune şi trebuie s-o execut. Nu-l cunosc pe Iovan ăsta, nu ştiu cine e, dar acum am nevoie de el. Vreţi să mă împiedicaţi? – O, nu, departe de mine gândul! se apără preşedintele, speriat de bănuială. Doar atâta vă cer, să nu ne grăbim. – Tovarăşe preşedinte, am sarcini precise şi am motive să cred că acest Iovan ne poate clarifica ceva din problemele noastre. Vă rog să mă lăsaţi să-mi îndeplinesc misiunea! – Dar eu nu vă împiedic, cedă Minciunică. Numai că am şi eu ordinele mele, să-i ţin pe dumnealor – şi-i arătă pe cei doi miliţieni locali – aici, la sediu, gata de intervenţie. Unde-i Cocoşatu? se răsti apoi la şeful de post. – E afară, tovarăşe preşedinte, răspunse Mărăscu. N-am ştiut că... – Trimite-l pe el să-l aducă pe Iovan fierarul. – Am înţeles! răspunse Mărăscu şi ieşi, să dea ordinul necesar. – Să vină imediat! aruncă după el locotenentul. – Cred că e o neînţelegere la mijloc, se întoarse preşedintele către el. E omul nostru, cu el am luat şi primăria, e devotat cauzei, e membru din '46, are origine sănătoasă... – Noi suntem datori să verificăm! aruncă Moşan. Dacă nu e cazul,

ne cerem iertare şi-l lăsăm în pace. Ieşi fără nici un alt cuvânt. În uşă se întâlni cu şeful de post. – Cum vine, să-l aducă aici, la noi! îi ordonă, trecând pe uşa vecină. Şi trimite pe careva la poştă, să vină factorul aici! Măgură şi Bejan îl urmaseră şi ei, uitându-se la el cum se învârtea pa lângă fereastră, înconjurat de un nor de fum, uitându-se din când în când pe foaia aceea din dosar. – Nea Măgură, când vine poştaşul, ieşi cu el afară şi-i ceri scrisoarea. Să n-o vadă fierarul! N-o scoţi decât când ţi-o cer eu. Măi, dacă e ăsta, oameni ne-am făcut! – Ăsta e, tovarăşe locotenent! îl asigură Ilie Bejan. N-aţi văzut e-ul cum e scris? După aia mi-a sărit în ochi, că aşa literă n-am mai văzut scrisă. – Aşa e! confirmă şi locotenentul. Dar de ce or întârzia atât? Să ştii că şeful de post a trimis un bleg după fierar, de mai mare râsul, să ne scape ăla tocmai acum, când îl avem în mână... Îl iau pe el în locul ăluia, dacă se-ntâmplă aşa! Mai bine mă duceam eu cu maşina. Mă, şi mă cam doare capul, şi am impresia că preşedintele ăsta nu mai are gând de ceva mâncare... Ca şi când i-ar fi ghicit gândul, preşedintele deschise uşa şi făcu loc unei femei să intre cu un platou de lemn. – M-am gândit că v-o fi foame, zise Minciunică, zâmbitor. V-am adus din ce ne-a mai rămas. Şi nu spuse când şi de unde rămăsese ceva, ei ar fi trebuit să ştie sau să bănuiască. O urmăriră pe femeie cum punea platoul pe colţul mesei şi aşteptară să iasă, ca să desfacă ştergarul de deasupra. – Cam puţin, se scuză preşedintele, dar n-am avut timp de altceva. – Ne-ajunge, mormăi mulţumit locotenentul, înfulecând repede din carnea sleită rămasă de cu seara. Mulţumim pentru grijă! – Ştiţi... începu preşedintele, vădit încurcat. – Ei? Hai, spune! îl îndemnă Moşan, privindu-l cu coada ochiului. – E vorba de Iovan... E un om de încredere... – Doar ţi-am spus, tovarăşe Minciunică! Nu facem decât să urmărim un fir. Dacă se leagă ceva, e foarte bine. Dacă nu, ce-avem noi cu omul? – Atunci e bine, mai zise preşedintele, neîncrezător, şi ieşi. Aproape imediat cineva bătu în uşă şi intră un miliţian tânăr. Luă

poziţia drepţi şi raportă că l-a adus pe poştaş. – Adu-l încoace! ceru locotenentul. Factorul poştal intră speriat. – Unde-i plicul pe care ţi l-am dat ieri? îl luă repede Moşan. – La mine, zise cu vocea tremurândă poştaşul. Îl ţin la mine, să-l am mereu sub ochi. – Dă-l încoace!... Bun. Eşti liber! Poştaşul ieşi repede, bucuros că scăpase numai cu atâta. Miliţianul cel tânăr ieşi după el, închizând cu grijă uşa. – Da, nene! zise tare locotenentul, bătând cu dosul palmei în plicul îndoit. Ăsta e! Nea Bejane, meriţi felicitări. Uită-te şi dumneata! Bejan aruncă o privire fugară şi încuviinţă, el era convins că nu greşise. Moşan puse plicul sub un maldăr de dosare, căci se auzise din nou un ciocănit în uşă. – Intră! strigă el, tare. Şeful de post deschise uşa şi-l anunţă că-l adusese pe Iovan Mitică. – Intră, tovarăşe Iovan! îl invită locotenentul, aşezându-se pe scaunul său. Intră! Ia loc! Iovan era un tip solid, în hainele cam strâmte nu se simţea prea bine. De sub cojocul aruncat pe umeri se vedea şorţul de piele, semn că fusese luat de la lucru. Dădu bineţe şi se aşeză de cealaltă parte a mesei, făcând să trosnească scaunul sub el. – Ei? făcu întrebător Moşan, privindu-l drept în ochi şi zâmbind. Cum merg treburile? Fierarul se uită lung la el, apoi întoarse capul pe rând către cei doi miliţieni în uniformă şi se întoarse iar către locotenent. – Păi... merg, răspunse alene, cu o voce groasă. – Probleme, ceva? continuă Moşan, tot zâmbitor. Fierarul scoase un hâm! chinuit, adică or fi, că unde se mai pomenise să nu fie probleme. – Atunci e bine! declară satisfăcut anchetatorul. Cu politica cum stai? – Păi... membru. – Ce membru? se făcu locotenentul că nu înţelege. – Comunist! articulă repede uriaşul şi cuvântul sună straniu în gura lui. – A-a-a! se lămuri Moşan. Deci comunist? Şi activezi?

– Cum adică? – Păi, ce faci dumneata ca membru al partidului? – Păi, ce să fac? Îmi îndeplinesc sarcinile, cum scrie la statut. Dar dumneavoastră sunteţi de la partid? Că mie mi s-a spus... – Aici eu pun întrebările! îl întrerupse Moşan şi zâmbetul îi dispăru, parcă n-ar fi fost. Ce sarcini îndeplineşti dumneata? – Ce-mi trasează partidul... Tovarăşe, dar de ce?... – Nu-nţelegi că aici numai eu întreb? ridică locotenentul tonul. Să nu mă-nfrunţi, căci cazul dumitale e destul de încurcat! – Ce caz? se arătă mirat fierarul. – Dumneata eşti ţăran? – Mda... Pe jumătate. – Cum adică? – Păi eu sunt fierar, cu asta-mi câştig pâinea. Dar am şi o palmă de pământ, mi-au dat-o la reformă, eu le-am spus să nu mă încurce cu ea, că nu am ce face cu pământul, dar nu m-au ascultat. Cine să ia seamă la mine? Noi, cu fierăria, cu fuse, cu ălbii... Acum, dacă s-o face colectivul, dau pământul, să mă scap de el. – Dar se face colectivul? – Noi aşa zicem. Că şi tovarăşul preşedinte... – Lasă-l pe tovarăşul preşedinte! Dumneata ce crezi, se face sau nu? – Eu zic că se face. Dacă aşa e ordinul... Eu am făcut şi cerere să intru! declară mândru. – Asta e? îl întrebă repede locotenentul, deschizându-i în faţă dosarul reţinut de la preşedinte. Iovan Mitică se uită lung la hârtia scrisă şi zise încet: – Dacă scrie acolo numele meu, a mea e. – Păi aşa scrie, subsemnatul Iovan Mitică, doresc să intru în GAC cu pământul din moşia boieroaicei, primit de mine la reformă, etâcî, etâcî. – Aşa, aşa! aprobă fierarul. Şi cu braţele şi cu fierăria, că ne trebuie şi fierărie acolo, la colectiv. – Bu-u-un! Deci asta e cererea dumitale. O recunoşti, nu? – Dacă scrie numele meu acolo, e a mea, o recunosc. – Cum, mă? Cum o recunoşti? Că doar ai scris-o cu mâna proprie! Fierarul tăcu un timp, apoi oftă şi zise:

– O recunosc numai dacă scrie numele meu pe ea. Nu vedeţi că acolo, jos, am pus degetul? Abia atunci văzu Moşan amprenta din josul cererii. Până atunci crezuse că o fi a nevestei petentului. În afară de amprenta aceea, altă semnătură nu exista. – Eu n-am apucat carte, continuă fierarul. Aşa au fost vremurile... Noi, cu şatra, am muncit la moşie, la vechil, n-am avut gând la carte... – Dar cererea cine ţi-a scris-o? – A-a, păi cine să mi-o scrie? Băiatul! – Care băiat? – Cum care? Băiatul meu, Livel. El se pricepe, că-i place cartea şi cred că-l pierd, eu ziceam să mă ajute la fierărie, dar el nu şi nu, că să înveţe carte, să ajungă şi el mare. – Ce vârstă are? – Păi e pe-a şaptea. La anul îl dau la liceu, la Craiova. Are minte, nu ca mine. – Şi zici că el ţi-a scris cererea? – El. De ce? Nu e bună dacă mi-a scris-o el? – Unde-i acum? – Cine? – Libelulă, cum îi ziseşi. – A-a, Livel? E acasă. Are şcoală după masa. Locotenentul se întoarse spre Bejan. – Nea Bejane, ia un băiat cu dumneata şi mergeţi la tovarăşul acasă, să aduceţi aici pe fiu-său. Rapid! Bejan ieşi repede, auzind din spate întrebarea speriată a uriaşului: – Da' ce-a făcut? A făcut ceva rău? – Ei, nu chiar... Am nevoie de el să-mi dea o lămurire. Uite, am aici o scrisoare, pe care este acelaşi scris cu cel de pe cererea dumitale. Poţi să-mi dai o explicaţie? – Păi... – Vezi? De-aia am nevoie de Libelulă. Să-mi spună el cum vine asta. – Tovarăşe, dacă a făcut ceva rău, mai bine spuneţi-mi, să ştiu eu, că-i sunt tată şi... – Nu ştiu dacă a făcut ceva rău. Deocamdată du-te dumneata peafară şi mai plimbă-te, până te chem înapoi. – Păi eu ziceam că poate mă lăsaţi să mă duc, că am multă treabă...

– Dumneata stai pe-aci! Nu pleci nicăieri, poate mai avem nevoie pentru cercetări! Iovan ieşi, cu Măgură după el, la semnul discret al locotenentului. Ieşiră în faţa clădirii şi fierarul îşi aprinse o ţigară. – Ce vrea tovarăşul cu scrisoarea? îl întrebă fierarul pe Măgură. Că doar n-o fi scris fiu-meu ceva rău. Să vedeţi ce-i fac, mama lui de puşlama! Toată ziua stă cu ochii în carte, i s-or fi sucit dracu' minţile, că am auzit că şi cartea multă strică. În loc să aibă grijă, să înveţe meseria de la mine, că eu îmbătrânesc şi n-o să mai pot lucra mult timp, el stă numai de carte. Las' că-i scot eu gărgăunii din cap! Nu mai aştepta răspuns la prima întrebare. Încerca să-şi răspundă singur, dar tot nu se dumirea ce-ar fi putut să scrie greşit băiatul şi ce era cu scrisoarea aceea pentru care îl luase miliţianul cel tânăr direct de la lucru, să vadă toată lumea că are probleme şi să dea de bănuit că cine ştie ce-ar fi făcut. Căci lumea aşa gândea, că nu se putea să vină miliţianul acasă la tine şi să te ia pe sus, cu arma la umăr, ca pe-un hoţ şi-un criminal, şi tu după aceea să mai spui că de fapt n-au avut nici un motiv, te-au chemat pentru cine ştie ce lămurire sau verificare. 13. Copilul lui Iovan Mitică era înalt şi slab, că dacă îi dădeai un vânt, se părea că nu se va mai ţine pe picioare. Fierarul îl văzuse de departe, cum venea între cei doi miliţieni, şi se ridicase în picioare, cu nările fremătând. Cu toate că păruse a fi supărat pe băiat, zâmbi în colţul gurii şi zise către paznicul de lângă el: – Îl vedeţi? S-a deşirat şi e slab, de nu ş'ce are, că mănâncă bine! Dar e deştept, aia e! Măcar cu atâta să mă mulţumească şi pe mine. La toamnă îl dau la liceu, nu se poate altfel... Dac-o mai apuca şi el, că cine ştie... Măgură vru să-l întrebe, de ce să nu apuce copilul să ajungă la liceu, dar nu mai avu timp, ceilalţi se apropiaseră. Băiatul fierarului se uita la taică-său de departe, mirat, aşteptând probabil o lămurire de la el, dar Iovan Mitică nu-i zise nimic, îl lăsă să treacă pe lângă el, cu miliţienii în urma lui. Peste câteva minute Moşan trimise după ei afară. Intrară amândoi. Băiatul era plâns, i se mai zguduiau umerii rar.

– De ce l-aţi bătut? se repezi Iovan Mitică la el, să-l apere. – Nu l-am bătut! îl contrazise locotenentul. Spune, mă, te-am bătut noi? Băiatul clătină din cap, semn că nu-l bătuseră. – Atunci de ce plângi? se răsti Iovan fierarul la el. Spune, mă, de ce plângi? Ce-ai făcut, nenorocitule? Vrei să ne bage la puşcărie pe toţi? Îl întrerupse telefonul, care sună lung de trei ori. Mai întâi, Moşan avu intenţia să ridice receptorul, dar îşi aminti că nu este el gazda şi renunţă. – Stai, tovarăşe! îl linişti el pe Iovan Mitică. Cine a vorbit de puşcărie? – Parcă nu ştim noi? se descărcă fierarul, furios. Cine ajunge la anchetă, greu mai scapă. Că-l omor acum, cu mâna mea, măcar să ştiu de ce mă-nchideţi! – Stai, nene! Ce-ai? Băiatul ne-a spus tot, că l-a rugat un individ săi scrie o adresă pe plic şi i-a dat şi doi lei pentru asta. – Atunci ce mai vreţi, dacă v-a spus tot? – Păi asta e, că mai avem nevoie de o informaţie şi nu ne-o poate da, sau nu vrea. Numele omului! – Spune, mă! se repezi fierarul la băiat. Spune-i tovarăşului cine era ăla, să ne lase să plecăm odată! Băiatul tăcu, suspinând şi privind în jos. – Spune, mă! N-auzi? Că sar cu picioarele pe tine de-ţi blestemi şi ziua în care te-ai născut! Băiatul – nimic. Parcă vorbea cu pereţii. Atunci îl luă pe ţigăneşte, repede, repede, să nu-l poată întrerupe nimeni. Câteva momente rămaseră toţi înmărmuriţi, nu se aşteptaseră la aşa ceva. Când să intervină locotenentul, băiatul răspunse ceva, tot pe ţigăneşte, şi taicăsău nu-l mai întrebă nimic, dar se-nnegură mai mult decât era el de negru. – Ce zice? se interesă Moşan. Iovan Mitică nu răspunse imediat. Părea că rumegă ceva. În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă şi paznicul Sfatului intră în cadrul ei. – Tovarăşul locotenent Moşan! strigă el. Ridicaţi telefonul! Cel strigat ridică receptorul şi se prezentă. Peste câteva momente se

ridică de pe scaun, plin de respect, aruncă o privire asupra celor prezenţi şi începu să răspundă la întrebările ce i se puneau: – Am fost, tovarăşe colonel! Am fost peste tot... Nu. Nimeni nu ştie nimic... Acum am pus mâna pe un fir... Iovan Mitică... Io-van! Da. Acum, tovarăşe colonel, îl am la anchetă... Desigur, tovarăşe colonel! Nu se poate să nu dau de făptaşi... Am înţeles! Să trăiţi! Puse receptorul în furcă cu atenţie, să nu greşească, cu privirile pierdute pe tăblia mesei. Apoi ridică ochii asupra lui Iovan Mitică, şi el speriat că-şi auzise numele pronunţat pentru necunoscutul acela care cine ştie de unde cerea amănunte asupra lui. – Spune, mă! se răsti Moşan la el şi toţi simţiră că ceva se schimbase, Iovan nu mai era tovarăşul Iovan, ci un oarecare mă, distant şi bănuitor. Fierarul sesizase şi el schimbarea, dar el avea un gând şi încerca săl mai urmărească încă. – Tovarăşe, e gravă chestia asta? încercă el să se lămurească. – Este o problemă care deja priveşte securitatea statului! replică locotenentul. Dacă ştii ceva, te invit să ne-o spui imediat, altfel... mai avem şi alte metode... Oprea Măgură remarcă cu necaz că locotenentul trecuse din nou la plural, adică noi, ăştia care suntem aci, dar mai înainte, la telefon, nu vorbise decât la singular, numai el făcuse şi urma să mai facă chestiile alea cu care se lăuda. – Tovarăşe locotenent, se hotărî Iovan, acum, că aflase gradul anchetatorului, poate i se părea mai uşor să vorbească, eu ştiu cine-i omul! – Cine e? Spune mai repede, ce te câcâi atâta? – E Mişu Morman. Locotenentul notă atent numele pe o hârtie şi ridică din nou ochii asupra fierarului. – Cine-i ăsta? – Cum să vă spun... E un fel de bulibaşă... Vedeţi dumneavoastră, la noi încă se mai moştenesc legăturile de şatră... Iertaţi, dar asta e. Deaia nu voia băiatul ăsta să vă spună cine l-a pus să scrie adresa pe plic, că omul e mare şi... periculos... Nu stă în firea noastră să ne dăm oamenii pe mâna miliţiei. Romii au şi ei legile lor... – Spune, omule, odată! Nu mă mai fierbe atâta! Asta e altă

problemă, o s-o descurcăm noi altă dată! Acum spune cum putem da de Morman ăsta... – Vă spun, vă spun! Dar nu-i de-aici, de la noi... – Da' de unde? – De pe la Gruia. E pescar, are autorizaţie... Dar e bulibaşă, tovarăşe locotenent! – Mai slăbeşte-mă, domnule! La Gruia zici? De ce nu spuseşi mai repede, să cer şi eu colonelului meu să-l aresteze? Acum... Se întrerupse. Puse mâna pe telefon şi ceru un număr de la Craiova. – Urgent, domnişoară! Fulger! Securitatea Statului! strigă. Aştept? Bine. Ridică ochii asupra lui Bejam. – Nea Bejane, ia-i şi bagă-i la beci! – De ce? se miră Iovan. Ce-am făcut noi? – Aflăm noi, stai liniştit. Hai, nene, du-i de-aci! Ilie Bejan îl prinse pe Iovan de cot şi-i făcu semn să iasă. Cu mâna cealaltă îl trase şi pe băiat de pe scaun şi ieşiră, în mormăiala fierarului, care nu înţelegea de ce trebuia să-i bage la beci, că doar ei nu făcuseră nimic. – Ţiganii dracului! pufni locotenentul către Măgură. Ai văzut? Bulibaşa lor! Las' că-i scot eu ţigănia din cap! Ce crede el, se joacă cu mine? În sfârşit, centralista îi aduse legătura telefonică, dar fu nevoit să ţipe zdravăn ca să poată fi auzit la celălalt capăt al firului. Raportă rezultatul anchetei şi ceru aprobare pentru arestarea numitului Mişu Morman, unul dintre expeditorii scrisorilor de la care pornise afacerea. Primi confirmarea că se vor da ordinele respective, dar şi ordinul de a se deplasa imediat la Gruia, pentru continuarea anchetei. – Şi-ăsta! pufni el după ce puse telefonul în furcă. Nu putea să mă lase aici? Să mergem acum tocmai la Gruia!... Mergem, ce să facem. Nea Măgură, cheamă-l, te rog, pe şeful de post! Când Oprea Măgură se întoarse de alături cu şeful postului sătesc, locotenentul îşi strângea hârtiile de pe masă. – Tovarăşe plutonier, ai doi oameni la beci. Le iei declaraţii amănunţite la amândoi, ştiu ei despre ce e vorba, le bagi într-un plic şi le laşi la cineva, aici. Le luăm noi când ne întoarcem. Noi plecăm acum. Dacă întreabă cineva, suntem la Gruia. Executarea!

– Şi cu oamenii ce fac? întrebă prevenitor şeful de post. – Spală-te pe cap cu ei! Le dai drumul, mama lor de ţigani! Dumneata ce păzeşti aici? – Păi, satul... – Ştiai că ăştia mai ţin de legile lor, de şatră, de bulibaşă? – Nu ştiam, tovarăşe locotenent! Zău că nu ştiam! Dar dacă vreţi, îi bag în viteză... – Ce să bagi, mă? Ce să bagi? Dacă nu i-ai băgat până acum, uite unde ajungem!... Le dai drumul şi vă vedeţi de treabă aci. Spune-i şi secretarului de aici că poate să-şi reia locul, să-şi pună dosarele în ordine. – Am înţeles! Pe sală îl agăţară şi pe Ilie Bejan, care se întorcea. Din biroul său, preşedintele ieşise o clipă, mirat. – Plecaţi aşa repede? – Misiunea..., dădu de înţeles locotenentul că numai asta-i împiedica să mai rămână acolo. – Mai veniţi? – Nu ştiu. Cred că până mâine nu. În orice caz, dacă mai venim, vă dau un telefon înainte, să nu vă luăm prin surprindere. Ah! Să nu uit, vedeţi, tovarăşe, ce-i cu Iovan ăsta, că văd că are vederi retrograde. Ia să-i faceţi o analiză! Vă salut! Ieşiră. În maşină era frig, motorul porni greu, era şi el rece, dar până la urmă reuşiră s-o ia din loc. – Phă! Măcar nu mâncarăm ceva mai ca lumea! se plânse locotenentul. Şi ce carne bună! Dar şi ăştia, nişte murături nu aduseră şi ei, să ne mai curăţim sufletul. Părea frământat de un gând şi se dezvălui mai târziu, după ce trecuseră prin satul următor: – Mă, fraţilor, şi eu care ziceam că noi suntem la plimbare pe-aici. Mă făcu deşteptul ăla de colonel cu ou şi cu oţet, că-mi pierd timpul pe-aci în loc să fac treabă. Dacă nu prindeam firul ăsta, nu ştiu ce dracu' făceam. Că eu înţelesesem că ar trebui să lăsăm organele locale să se descurce... Organele locale! Ce drac de organe, că-l văzurăţi pe Mărăscu, tremurau pantalonii pe el. Mă gândesc ce le-o face la ţiganii ăia până le scoate declaraţiile! Mai târziu le suflase şi altă noutate:

– Mă, ştiţi voi că cu Frangopol nu era deloc în regulă? Îmi şopti ceva colonelul, un ramolit şi-ăsta, după atâta timp s-au trezit şi ei că nu era totul în regulă cu banditul ăla. Zicea că să-mi trimită şi ajutoare, dacă nu ne-om descurca. Îi trebuie cu orice preţ complicii grecului. Cică ar fi o organizaţie care e de domeniul nostru, nu se ocupau numai cu trafic de obiecte de valoare. Mă, v-am spus eu, dacă punem mâna pe o pradă grasă, oameni ne facem. Numai să colaboreze şi bulibaşa ăsta! – Lăsaţi, tovarăşe locotenent! îl linişti Bejan, vesel. Îl fac eu să spună tot. Şi Măgură ăsta ar putea să ne dea o mână de ajutor, că el s-a ocupat mult timp de ţigani şi are experienţă cu ei. Ce zici, Măgură? – Parcă tu nu tot la ţigani te-ai specializat! se burzului Oprea Măgură. Că parcă pe Amaradiei ţi-ai făcut şi tu veacul. – Da, mă, da' tu ai avut şi rezultate când cu aurul, am auzit eu. Ai mei au fost mai săraci, dă-i încolo de proşti! Numai câteva chile de aur am strâns. Pe când tu, he-he-he! – Aşa e, nea Măgură? întrebă curios Moşan. – Aşa o fi, dacă zice el, confirmă în doi peri Măgură, bucuros că e lăudat şi admirat. – Câte chile ai strâns? – Ei, nu l-am strâns la chil! Şi nici nu l-am strâns numai eu... Eu doar iniţiativa o aveam, prinsesem mai multe fire şi ţiganii ori se speriau de mine, ori le plăcea lor să lucreze mai bine cu mine, cert e că m-am descurcat de minune cu ei. Dar, vedeţi, aurul nu e totuna cu ancheta asta. Acolo prinsesem şi eu ceva experienţă, îmi şi cunoşteam oamenii, toată ziua eram printre ei. Aici e altceva, nici zona n-o cunosc, nici oamenii. Eu ştiu cum or gândi ei? – Hai, bă, că doar tot ţigani sunt! făcu Bejan, nerăbdător. Dacă nu-i pun eu cu botul pe labe, să nu-mi ziceţi pe nume! – Tovarăşe locotenent, eu zic să încercăm să terminăm mai repede treaba, căci mi s-a cam urât. Ar trebui să ne mai bărbierim şi noi, cămaşa mi s-a cam murdărit... – Nea Măgură, fac tot ce pot. Nu vezi? Eu mă gândeam s-o luăm din loc, dar dacă colegul dumitale n-a avut de lucru, ce vină am eu? – Acum mă certaţi? sări Bejan. Păi nu ne întorceam de la Craiova, ce credeţi? – De, nene! încercă locotenentul să-l împace. Dacă întârziam, poate nu mai dădeam de nici o urmă. Numai să nu fi dispărut omul nostru...

– Cum să dispară? – Aşa, ca Frangopol, pe care l-aţi scăpat printre degete. – Nu l-am scăpat noi. Era pregătit, dă-l dracu'! – Lasă, nene, că am auzit eu ce-aţi făcut! Era el pregătit, dar şi voi, dacă-l ţineaţi din scurt, nu vă scăpa. Aşa poate să scape şi-ăsta. Că, voi poate nu ştiţi, ăştia s-au învăţat să circule prin Europa cum ne plimbăm noi pe Unirii. – Glumiţi? – Nu glumesc, mă! Ni s-au prelucrat şi nouă nişte chestii... Ăştia, când au un fel de congres ţigănesc, prin Franţa cică l-ar ţine de obicei, se duc acolo chiar dacă n-au paşaport. Cică-s daţi dracului! Fac cerere oficial, să li se dea paşaport, de obicei li se dă, ăştia se întorc întotdeauna, dar când se ştie de congresul ăla al lor, nu se mai aprobă cererile din ţară. Şi, cu paza lângă ei, tot dispar şi aflăm după aia că au fost la congres. Au o întreagă filieră care le asigură trecerea peste graniţe, încolo şi înapoi. Şi numai din întâmplare se mai prinde câte unul, ici, colo... În sensul ăsta, îi admir, că par foarte bine organizaţi. Şi să ştiţi că cu bulibaşii lor chiar aşa e, ţin la ei. Mă mir că Iovan ăsta îşi călcă pe inimă ca să-l vândă pe Mişu Morman. De obicei îi apără şi-i păzesc, să nu le intre nimeni în şatră şi în problemele lor. Ajunseră la o intersecţie unde un soldat le făcu semn să se oprească. Le ceru actele la control, le studie pe îndelete, fără să fie impresionat de gradele pe care le aveau cei din maşină. Nu puse nici o întrebare. După ce le dădu actele înapoi, se trase de-o parte şi salută neglijent. Abia apucară să mai treacă de un sat şi iarăşi dădură de o patrulă soldăţească. Opriră la semnal, observând că doi dintre soldaţi luară poziţie pe ambele laturi ale drumului. Dădură iarăşi actele la control, de data asta fiind nevoiţi să răspundă şi la câteva întrebări ale celui care-i controla. Până la Gruia, alte patru controale îi nai opriră. Unii ieşiseră dintr-o pădure, care ajungea chiar în marginea drumului, de unde nu s-ar fi aşteptat să iasă cineva. – Ce-o fi cu atâtea controale? se miră Bejan. – De aici încolo începe zona de graniţă cu sârbii, îl lămuri locotenentul. Dacă nu aveam ordinul de misiune de la regiune, ne întorceau ăştia imediat. Aici nu se intră decât cu autorizaţie specială.

– Păi ce, ăştia mănâncă oameni? – Ehei, să vezi dumneata desenele alea în care Tito ţine barda însângerată şi stă cu dolarii americani ieşiţi din buzunar! O splendoare... – Măi să fie! făcu Bejan, nedumerit. Şi altădată treceam Dunărea la neamurile noastre de dincolo... – Şi-acum se trece, dar mai rar. E o chestie ciudată, unii au fraţi însuraţi pe dincolo, cum să-i desparţi? Dar dacă aşa e vremea... La Gruia au ajuns pe la ora două. Nu întrebaseră pe nimeni unde-i postul de miliţie, sperând să dea peste el în centrul satului. – Mă, uitaţi-vă după turla bisericii, le zise locotenentul. Unde e biserica, acolo e şi centrul satului. Într-adevăr, cum trecură de biserică văzură şi firma albastră a miliţiei. Opriră în faţa clădirii, ieşită direct la drum, fără curte în faţă, coborâră din maşină speriind nişte copii negricioşi îmbrăcaţi în zdrenţe şi intrară în clădire. De afară se intra direct în biroul şefului de post, care-i privi nedumerit, ridicându-şi ochii de pe nişte hârtii. – Locotenent Moşan! se prezentă şeful grupei, înaintând către masă. L-aţi arestat pe Mişu Morman? – Să trăiţi! se ridică repede şeful de post. L-am arestat, e aici, în spate. Doriţi să-l vedeţi? – Nu acum. E sub pază bună? – L-am legat şi i-am pus cătuşe. – E bine. Nu stă nimeni cu el? – Cine? Ştiţi, eu sunt singur... – Cum, tovarăşe? O comună aşa mare şi nu eşti decât dumneata? – Mai am un ajutor, dar e în concediu. Am fost nevoit să mă duc în baltă să-l iau pe arestat, era cu plasele la peşte... Dar ce-a făcut? Că la telefon... – Nu te interesează pe dumneata ce a făcut! îl întrerupse Moşan. Ceva de mâncare se găseşte pe aici? Că suntem cam înfometaţi. Şeful de post păru cam încurcat. – Ştiţi, poate la mine... Dar nevastă-mea nu e pregătită... – Cum, domnule, în satul ăsta nu se poate mânca nicăieri? – Mergem la mine! hotărî şeful de post. Tai o găină şi o facem pe grătar. – Lasă, tovarăşe! De ce să mâncăm la dumneata, când putem şi la

alţii? Ia spune, popa cum stă? – Păi, cum să stea? se miră omul, neînţelegând unde bătea securistul. – Face agitaţie, cheamă lumea la biserică? îl ajută Moşan. – Păi lumea se mai duce la biserică... – Hai atunci la el! Mergem în misiune de cercetare. Aşa să-i spui, că suntem în control aici, pe linie de religie, să vedem cum aplică el legea şi cum o respectă. Ai înţeles? – Am înţeles, tovarăşe locotenent! – Hai atunci! Mama lui de popă, să vedem cum respectă el organele puterii populare! 14. Popa nu era acasă, dar apăruse repede, chemat de careva, când auzise că i-a venit miliţia şi securitatea acasă. Era speriat, mai ales că şeful postului din sat îi trimisese veste că e vorba de un control pe linie de credinţă. Cum venise acasă, se agitase prin curte, punându-şi nevasta pe jar. În câteva minute au apărut pe masa din camera de oaspeţi, unde-şi invitase vizitatorii, câţiva cârnaţi prăjiţi, ţuică, brânză, colaci. Locotenentul Moşan îl lăsase în neştiinţă, cu bănuiala ascunsă că-l prinseseră cu ceva şi popa se învârtea mereu pe lângă ei, să le umple ceştile cu ţuică şi să aibă mereu câte ceva de mâncat în faţă. Vorba s-a închegat cu greu, dar când au trecut la sarmale şi la vin atmosfera s-a mai destins şi limbile s-au mai dezlegat. Popa o cam luase pe ulei, la ţuică se mai abţinuse el să bea, dar de vin îi părea rău să nu bea şi se îndemnase cu ceilalţi. Prinsese curaj şi se plânsese locotenentului că avusese cam multe de tras de pe urma noului regim. Uitase că Moşan ar fi avut misiunea să-l controleze şi nu-şi mai punea lacăt la gură. Astfel aflaseră că avea două fete, una de vreo douăzeci de ani, alta de şaisprezece, că amândouă fuseseră date afară din şcoli, cea mare stătuse vreo doi ani pe acasă, apoi se măritase cu un rotar dintr-un sat vecin, că fusese şi ea în vorbă cu un învăţător din satul lor, dar acela refuzase s-o ia de nevastă, că nu avea origine sănătoasă şi era posibil să aibă şi el necazuri dacă se însura cu ea.

– Şi-am dat-o, domnule, am dat-o după rotarul acela, că mi s-a părut mie că e om cu mintea la cap, zicea popa, ştergându-şi broboanele ce-i apăruseră pe frunte. Acum, a intrat şi ea în clasa muncitoare. Cum i-o fi norocul! Că la cine să mă mai gândesc eu acum să-i dau de bărbat? Ce-a fost bun înainte, acuma nu mai e bun. Cu a mică, am alte probleme, nu ştiu cu cine-o semăna, da-i place să stea numai printre flăcăi. Abia a trecut de şaişpe ani, dar e bine făcută şi-i dau flăcăii roată, de mă sperie. Toată ziua o ţin în casă, mai că n-o leg, că nu vreau să mă facă de râs. Mă mai cert cu coana preoteasă, că-i pare şi ei rău s-o ţinem aşa, închisă în casă, parcă ar fi ciumată, dar ce să fac? E frumoasă, îşi aduce cu bunica mea, pentru care s-au bătut trei sate ca s-o ia vreunul de nevastă, dar minte nu prea are. Ziceam că să mai aştepte şi ea doi ani, poate se mai schimbă vremurile, poate se mai schimbă şi ea... Curând trecuseră la problemele bisericii, dar popa se dovedise mai reticent, prin aburii băuturii îşi amintise totuşi cu cine stătea de vorbă. Ocolise elegant câteva întrebări încuietoare, apoi propusese să aducă un gramofon să asculte ceva muzică. Locotenentul descoperise că popa avea şi voce şi-l pusese să cânte ceva. Vinul era cam tare şi se ameţiseră toţi. Şeful de post uitase şi el cu cine stătea la masă şi lălăia cântecele după gazdă, fără pic de simţ muzical, dar la el nu conta, aşa cum nici ceilalţi nu-l băgau în seamă. Moşan căzuse de tot până la sfârşit. Îşi lăsase capul pe masă şi dormea liniştit, cu nasul într-un colac rupt. Bejan devenise violent, îl deranjau cântecele celor doi, dar nu din cauză că aceia ar fi cântat prost, ci pentru că el avea chef să ţină un discurs şi din cauza lor nu-şi auzea propria voce. Coana preoteasa apăruse în cadrul uşii de câteva ori, privindu-şi soţul cu aruncături rele, dar popa n-o băgase în seamă şi femeia renunţase să mai treacă pe acolo. Oprea Măgură se ţinea încă bine, în sensul că nu căzuse încă sub masă, dar nu mai băuse de mult timp nici un pahar cu vin. Îşi cam ştia limita până unde putea să bea, asta însemna cam atunci când se ridica greu în picioare. Acum nu mai putea să se ridice de pe scaun, semn că depăşise măsura. Îi privea, pe rând, pe meseni, neînţelegând de ce se clătinau atâta, oare pentru că el băuse prea mult, sau pentru că aceia băuseră mai mult decât puteau duce. Când Ilie Bejan striga să se facă

linişte, să vorbească el, Măgură era singurul care îl asculta. Ceilalţi doi, popa şi miliţianul din sat, aveau treburile lor, se luaseră de gât şi cântau cântece scabroase. Faţa popii se îmbrobonise iarăşi de sudoare, dar el nu mai simţea şi nu se mai ştergea. Într-un timp, când băgaseră de seamă că se făcuse cam întuneric, nevasta popii intrase cu două lămpi pe care le agăţase în perete. Locotenentul se trezise şi ieşise pe-afară, revenind apoi zgribulit şi parcă treaz de-a binelea. Se apucase din nou de băut, înverşunat parcă i-ar fi fost necaz că rămăsese în urma celorlalţi. Când a venit un om cu vestea că era căutat la telefon, s-a trezit deodată. – Cine mă caută? a întrebat el, dar era clar cine putea să-l caute la telefon la ora aceea. – Nu ştiu, a răspuns omul. De la Craiova. A cerut întâi la post, dar, cum acolo nu era nimeni, a cerut la Sfat şi... – Mă, frate-meu! se adresase locotenentul omului care-i adusese vestea. Du-te înapoi şi, dacă mai dă telefon, spune-i că sunt în misiune, plecat fără adresă. Nu vezi ce-i aici? Cum să plec eu acuma, când am probleme cu popa ăsta al vostru? Spune-i şi tu că revin la noapte, cine ştie când. Omul plecase nedumerit şi nu mai revenise. Ei rămăseseră în continuare la masa aceea bogată, de unde nu se mai sculaseră toţi. Măgură şi Bejan se aruncaseră într-un târziu într-un pat, îmbrăcaţi şi încălţaţi. Când se mai treziseră noaptea, împinşi de necesităţile băşicii udului, îl văzuseră pe popă singurul treaz. Şeful de post şi Moşan capitulaseră definitiv, adormind cu capetele pe masă. S-au trezit pe rând, când se luminase. Popa, care se ţinuse cel mai bine, se trezise şi cel dintâi, dar nu făcuse zgomot, ca să nu-i trezească pe ceilalţi. Ieşise binişor din cameră şi nu mai revenise decât când simţise că s-au sculat şi ei. După ce se spălaseră cu apă rece, înfulecaseră ceva din ce rămăsese întins pe masă. Moşan se văieta că are o gură ca iasca, nu se simţea prea bine şi părea supărat. După câteva pahare de vin şi-a revenit complet, conform dictonului că cui pe cui se scoate. Au plecat cu maşina spre postul de miliţie. Locotenentul i-a cerut şefului de post să-i aducă arestatul şi, postat la masă cu câteva hârtii albe în faţă, le-a făcut semn însoţitorilor lui să ia loc pe două scaune. Bejan s-a aşezat spre fereastră, iar Măgură lângă uşă. Astfel, i-ar fi tăiat orice cale de evadare arestatului, dacă aceluia i-ar fi venit ideea

să fugă. Mişu Morman era trecut de cincizeci de ani, dar nu arăta deloc vârsta aceasta. Viaţa dusă mai mult în aer liber îl întreţinuse bine fizic. Locotenentul l-a instalat în faţa lui, dincolo de masă, pe un taburet mic. Pe şeful de post l-a concediat, sugerându-i să-şi caute de lucru prin altă parte, apoi a intrat în anchetă rapid. Bulibaşa nu voia să recunoască nimic, zicea că nu ştie despre ce scrisoare era vorba, că băiatul acela al lui Iovan era nebun sau îl confundase cu cineva, dar, când Moşan a început să urle la el, că-l bate de-l lasă lat dacă nu spune adevărul, a lăsat-o mai moale şi a recunoscut că aşa fusese, el îl rugase pe feciorul fierarului din Cetate să-i scrie adresa destinatarului Demetriade Frangopol pe plicul acela. Şi, încet, încet, a făcut mărturisiri multe, dând câteva nume, ale unor intermediari de-ai săi, care îi procurau tot felul de odoare bisericeşti. De unde proveneau acele obiecte, nu-l interesase niciodată. El atâta ştia, să le procure de la oamenii lui, să le plătească un anumit preţ, după care trimitea o scrisoare la adresa lui Frangopol, în care nu făcea decât un semn, dinainte convenit cu destinatarul, în funcţie de marfa pe care o avea de predat. După două zile de la expedierea scrisorii făcea un pachet sau mai multe, pe care le trimitea la o altă adresă, prin poştă. Banii îi primea ulterior, prin diverşi intermediari, pe care nu-i cunoştea, şi nici nu-şi închipuia cum de călătoreau nestingheriţi prin zona aceea de graniţă, unde nu avea acces oricine. Când locotenentul Moşan îi dăduse la semnat declaraţia scrisă de el, căci Morman nu ştia carte, sau aşa susţinea el, acesta zâmbise viclean: – Dom' şef, eu scriu acolo cu degetul, că vă zisei că n-am carte, da' scrieţi şi dumneavoastră că declaraţia am dat-o de bună voie, că am dat dovadă de spirit de colaborare, că nu m-am opus cu nici un chip. Asta o să mă ajute la proces, ştiu eu. Locotenentul acceptase să scrie ce dorea el şi aşternuse la terminare trei, patru rânduri, cu explicaţiile de rigoare. Mişu Morman privise sfârşitul declaraţiei şi-şi pusese degetul muiat în călimară, întinând foaia albă cu o pată urâtă. Moşan era bucuros că scăpase aşa repede şi uşor. L-au băgat pe bulibaşă înapoi la arest, fără să-l mai lege, doar cu cătuşele la mâini, apoi au cerut legătura telefonică cu Craiova. Locotenentul a raportat

rezultatul anchetei, dictând numele suflate de Mişu Morman şi cerând instrucţiuni. I s-a spus să aştepte lângă telefon, că va fi sunat mai târziu. Între timp apăruse şeful de post. Locotenentul l-a rugat să trimită pe cineva la Mişu Morman acasă, să-i ia ceva haine, că-l vor lua cu ei. Telefonul a sunat peste vreo jumătate de oră şi au primit instrucţiuni clare: să-l lase pe arestat acolo, la postul de miliţie, iar ei să se întoarcă la Craiova. Urma ca două dubiţe să dea raită prin satele unde locuiau complicii lui Mişu Morman, pentru arestarea cărora se dăduseră deja ordine. – Aţi auzit? s-a înveselit locotenentul. Suntem liberi până mâine! – Păi am înţeles că trebuie să plecăm imediat, s-a mirat Bejan. – Nene, eu nu zisei că nu plecăm imediat. Evident că vom pleca. Dar maşina-i maşină, ce să-i faci, nu e prea nouă, se mai strică şi ea. Şi cine ne împiedică să se strice în plin câmp, de unde nu se poate telefona, că tot încerci s-o repari şi timpul trece. Înţelegi? Asta-i figura! Şi noi în timpul ăsta unde-o să fim?... Hai, mă, ce dracu'! Voi nu aveţi nici un gând? La popa! Acolo o să fim, să ne simţim iarăşi ca în grădina Edenului. Ce? Nu vă convine? Hai, mă, că la plecare îi şoptesc eu să ne miluiască pe fiecare cu două deca din vinul ăla al lui. Trebuie să mai aibă el aşa ceva! Şi nişte cârnaţi, ceva... Ce ziceţi? Ce să zică? El era şeful, el hotăra. O singură problemă aveau ei: cine va conduce maşina? – A, nu vă speriaţi! zise locotenentul. După două ore de somn, sunt ca nou. Nu vă fie teamă, nu se întâmplă nimic. Pot să beau până dimineaţa şi n-am nici pe dracu'! O să vedeţi voi! Au aşteptat să revină şeful de post, plecase personal la Mişu Morman acasă, după rufărie, când a revenit, Moşan i-a spus că ei nu vor pleca imediat şi să-i trimită vorbă popii că îl calcă din nou. Şi s-au dus iarăşi la popă şi s-au pus pe mâncare şi băutură de s-au făcut iar cui. Popa îi cunoştea acum, ştia cu cine are de-a face şi nu se mai speria de ei. După ce i-a îmbătat bine, au început din nou să cânte, fără nici o reţinere. Coana preoteasă mai venea din când în când, ca să le aducă sticlele cu vin pline şi să le ia pe cele goale. Oprea Măgură se ameţise repede. După prânz n-a mai putut să se ţină pe scaun şi s-a aruncat în pat, uitând de toate. Seara, când s-a trezit, locotenentul abia voia să se culce şi el. I-a şoptit că aranjase cu

popa să le pună câte o damigeană de vin şi ceva de-ale gurii, pe care să le ia cu ei când vor pleca. Cât timp a dormit Moşan, el a continuat masa întreruptă din cauza somnului. Popa vorbea înainte cu Bejan, păreau treji amândoi, dar nu se prea înţelegeau, cine ştie din ce motive. Măgură nu fusese atent la discuţia lor de la început şi nici nu voia să-şi bată capul cu vorbele lor. Observase că şeful de post nu mai era acolo, semn că ori se îmbătase şi zăcea pe undeva, prin vreo cameră, ori plecase mai demult, renunţând la petrecere, chemat poate de datorie. Se apropia de miezul nopţii când s-a sculat locotenentul, treaz ca şi când n-ar fi ţinut-o de vreo trei zile într-un chef. L-a zorit pe popă să le pună damigenele în maşină şi, luându-şi rămas bun de la el, au urcat şi ei în maşină şi au plecat. Moşan conducea cu grijă, să nu rămână împotmoliţi undeva, căci nu avea chef să caute ajutor în toiul nopţii. Patrulele de grăniceri i-au oprit din nou, ca şi la venire, dar nimeni nu a făcut comentarii asupra prezenţei lor prin zona aceea de graniţă. Şi, spre mulţumirea tuturor, au ajuns la Craiova spre dimineaţă. Au trecut pe la fiecare pe-acasă, să-şi lase darurile, mai întâi pe la Bejan, apoi pe la Măgură. Nu se trezise încă bine din beţie, mai picotise el în maşină, dar Gica nu i-a zis nimic faţă de şoferul acela străin, doar s-a uitat crunt la el când crezuse că n-o vedea nimeni. 15. Spre vară, lucrurile se precipitaseră, într-o ordine nouă, pe care nimeni n-o înţelegea şi pentru care toată lumea era speriată. În Ungaria izbucnise contrarevoluţia. Evenimentele începuseră pe neaşteptate, ca în orice întâmplare asemănătoare. Oprea Măgură se trezise într-o noapte cu maşina la poartă. În câteva minute se îmbrăcase şi plecase fără o vorbă. Mai avusese el parte de asemenea chemări nocturne, nu era ceva de neaşteptat, aşa că plecase împăcat, Gica era obişnuită şi nu se impacientase prea mult. Abia după agitaţia de la sediu îşi dăduse seama că era vorba de ceva mult mai grav decât îşi închipuise el. Oamenii alergau pe coridoare, telefoanele sunau necontenit peste tot, aducând veşti din

cine ştie ce colţ de ţară, comandanţii erau la post în toiul nopţii. De la Ilie Bejan aflase şi el că ceva grav se întâmplase în ţara vecină. – Contrarevoluţie, mă, înţelegi!? îi spunea Bejan, agitându-se necontenit în biroul în care fuseseră aduşi deocamdată numai ei doi. Cum mama dracului a fost posibil? După zece ani de comunism, ca şi la noi, uite că ei au fost slabi! – Se ştie ceva precis? întrebase Măgură, speriat la auzirea cuvântului contrarevoluţie. – Nimic. Doar un mesaj de la radio Budapesta. Acum se încearcă să se ia legătura cu ei. – Şi ce-ar putea însemna asta pentru noi? – Păi tu nu-ţi dai seama? Ştii doar că există şi la noi oameni care nu văd cu ochi buni regimul nostru. Dacă le dă şi-ăstora în gând să pornească şi ei contrarevoluţia? Nu te gândeşti ce-ar însemna asta? Război civil. Şi numai de asta nu ne arde nouă acum! – Păi, dacă-i război civil, noi, militarii, ce treabă avem? – Hai mă, ce dracu' ai? Ar fi cum să mă bat eu cu tine sau cu ta-tău, să luăm puterea unul din noi. După un timp, Ilie Bejan se oprise în faţa ferestrei, pe care se vedea curtea interioară. – Măgurele, ăştia scot maşinile, observase el. Cred că avem de lucru în noaptea asta... Nu cred eu că nu şi-au băgat americanii coada aici! Înţelegi? Le trebuie arme, instructori militari, nu se poate să fi găsit ei ce le trebuie în ţară. Tot din exterior au primit ajutoare. Mi-e teamă numai să nu se întâmple şi la noi la fel. – Fugi, bă! Cum să facă românii contrarevoluţie? Dacă n-au făcut-o ăştia până în patru'şapte, când erau toţi aici şi aveau şi regele cu ei, cum s-o facă acum? Păi ce, ne jucăm de-a revoluţia? Dă-i dracului! Eu i-am văzut şi pe partizanii lor, în munţi, erau nişte oameni terminaţi. Nu puteau să facă nimic. Cum să faci ceva, când ei se ţineau numai de jafuri şi de omoruri, că se luau numai de populaţia lipsită de apărare. Nişte bandiţi şi nimic altceva! Idealuri? N-aveau decât unul singur, să supravieţuiască. Atât! Şi cu ăia să se facă contrarevoluţie la noi? Nu cred că e posibil! – Măgurele, eu te cred pe tine, că ştiu prin ce-ai trecut, dar ia gândeşte-te la alde Frangopol ăia, de astă iarnă. Ai fi visat vreodată cine erau ei şi ce urmăreau? Aşa se poate să mai fi scăpat şi alţii, că nici noi nu suntem Mafalda, să ştim tot, şi se-apucă ăştia să facă

agitaţie şi ies cu puştile pe stradă. Ce te faci atunci? – Mă, lasă-i să iasă! Cu tunul îi curăţ, fir-ar mama lor a dracu' de bandiţi! Bejan se uitase lung şi înţelesese la ce se gândea, la întâmplarea aceea din iarnă, când fuseseră ei a doua oară la Cetate, să ridice doi oameni foarte importanţi pentru cercetările din afacerea cu icoanele. În satul vecin nu mai putuseră intra cu maşina, pentru că-i oprise o patrulă militară. După controlul actelor, li s-a pus la dispoziţie o motocicletă cu ataş, maşina au lăsat-o acolo, la marginea satului, şi au intrat în sat în urma altei motociclete cu ataş, cu doi soldaţi pe ea. Cel din ataş avea o mitralieră montată în partea din faţă şi pe tot parcursul drumului trăsese serii scurte în garduri, fără să-i pese că putea omorî pe careva. De altfel, nici nu avea pe cine, nicăieri nu se vedea urmă de om. Satul părea pustiu, nici câinii nu se auzeau lătrând, majoritatea fuseseră împuşcaţi încă din prima zi. Se intersectaseră pe drum cu alte două motociclete, venind din sens contrar, cu mitraliere şi acelea. La capătul celălalt al satului au văzut trei tunuri de câmp, cu ţevile spre sat, cu servanţii lângă ele. O a treia motocicletă i-a însoţit până la Cetate, i-au ridicat pe cei doi infractori şi s-au întors. Pe drum au auzit bubuiturile tunurilor, rare, ca la exerciţiu. Soldaţii au oprit motocicletele şi s-au tras la marginea drumului, să fumeze o ţigară. Pe arestaţi i-au întins pe burtă, în noroiul din şanţ şi ei s-au ridicat pe taluzul şanţului, la loc uscat. Soldaţii au legat repede vorba şi-au înţeles şi ei că satul acela fusese înconjurat de trupe, cu ordinul de a nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din el. Câţiva săteni, dintre cei care produseseră agitaţii înainte, se baricadaseră în beciurile caselor şi ameninţau că-l omoară pe cel care ar îndrăzni să vină peste ei. După două zile de parlamentări, jumătate din bărbaţii satului fuseseră căraţi la Calafat şi acolo îmbarcaţi în vagoane, pentru a fi trimişi în Bărăgan. Pe cei care se baricadaseră în beciuri îi scoteau acum cu tunurile. Un ofiţer venise peste ei şi le înmânase ordinele scrise. Aveau să însoţească două maşini, un autobuz şi o dubă, în cursa lor prin oraş. În noaptea aceea bătuseră la peste treizeci de uşi, ridicând tot atâţia bărbaţi. Erau dintre cei aflaţi pe listele bănuiţilor de idei reacţionare. Opreau dubiţa la două porţi mai departe de cea la care era indicată adresa pe ordine, apoi intrau în curţi împreună cu cei patru elevi de şcoală militară ce le fuseseră daţi ca ajutoare, înconjurau casa, după

care băteau la uşă. Cel mai uşor îi făceau pe cei dinăuntru să deschidă uşa dacă strigau că arde casa. Puneau mâna imediat pe bărbatul din casă şi abia apoi se interesau care răspundea la numele înscris pe listele lor. Pe acela îl săltau imediat, îl duceau la dubiţă, îi puneau cătuşe la mâini şi plecau imediat la altă adresă. Când se umplea dubiţa, îi transbordau în autobuz, pe care îl găseau în locurile stabilite în prealabil. Cei mai mulţi arestaţi erau calmi, poate se aşteptau la clipa aceea, dar avuseseră şi surprize. Un tinerel sărise pe fereastră cum îi văzuse pe miliţieni la uşă, dar acolo dăduse peste doi elevi care-l zdrobiseră bine cu paturile armelor, transformându-l în mieluşel. Un altul, care se lăuda că ar fi fost profesor, începuse deodată să strige "Ajutor! Hoţii! Bandiţii! Mă omoară!", zbătându-se în mâinile lor şi scăpându-le când ieşiseră pe poartă, de fuseseră nevoiţi să alerge după el. Lumea ieşise la ferestre şi la porţi şi nu-i prea crezuseră că sunt miliţieni, fuseseră nevoiţi să ameninţe cu armele şi să se retragă ordonat la dubiţă, altfel s-ar fi iscat un incident neplăcut. Un singur om nu fusese acasă când îl căutaseră ei. Anunţaseră telefonic la sediu, pentru a se ocupa altcineva de cazul lui. La una din adrese dăduseră peste un bătrânel, trecut bine de şaptezeci de ani. Le deschisese uşa de la prima bătaie, de parcă i-ar fi aşteptat. Au întrebat dacă el era cel căutat de ei, dar bătrânul a negat. Un om cu numele acela, spus de ei, nu mai locuia la adresa aceea. Se mutase înainte cu trei luni şi el nu ştia unde. Rămăseseră în pragul uşii, neştiind ce să facă. Era al doilea caz în care nu găseau omul căutat acasă. Bătrânul, cu barbă şi mustaţă albe, îi privea prin ochelari, nedumerit de vizita lor la ora aceea târzie de noapte. Se vedea că se sculase din pat, era îmbrăcat într-o cămeşoaie de noapte şi pe cap purta un fes lung, cu ciucur roşu la capăt. Oprea Măgură se retrăsese, gata de plecare. Elevul care-i şezuse în spate îl oprise însă după doi paşi şi-i şoptise că moşul acela avea pantaloni pe sub cămaşa de noapte, văzuse el manşetele. S-au întors amândoi, ciocnindu-se de Bejan, care pornise şi el spre ieşire. Au pus mâna pe bătrân, care părea că nu înţelege ce vor de la el, elevul i-a ridicat poalele cămeşoaiei şi ia dat la iveală pantalonii îmbrăcaţi pe dedesubt. Moşul a încercat să scape spre uşă, picând drept în mâinile lui Ilie Bejan. El i-a răsucit imediat mâinile la spate şi l-a lipit cu nasul de zid. I-au pus cătuşele şi

abia atunci au descoperit că barba moşului se strâmbase. Când au tras de ea, au văzut că e prinsă cu elastic. I-au dat jos fesul, mustaţa, barba şi ochelarii, dând la iveală chipul unui om de treizeci şi ceva de ani, care-i privea cu ură şi dispreţ. Au râs mulţumiţi, cu gândul ascuns că omul era cât pe-aci să le facă figura şi să le scape printre degete. Toată acţiunea le luase aproape patru ore. Oraşul începea să se trezească, când ei se întorceau la sediu, cu autobuzul plin de arestaţi. Imediat fuseseră chemaţi amândoi la colonelul Goangă, pentru a li se încredinţa o nouă misiune. – Deocamdată avem situaţia sub control, le spusese colonelul. Majoritatea persoanelor bănuite de neaderenţă la politica noastră sunt la loc sigur. Dar este posibil să mai existe şi alţii, despre care nu ştim încă. Ideile rele şi periculoase se extind mai repede decât cele bune. Vă spun asta pentru a înţelege mai uşor de ce este necesară misiunea pe care v-o încredinţez. Eventualii duşmani ai regimului vor încerca să omoare conducătorii politici, cu asta se începe de obicei. Numeroşi oameni sunt într-un pericol potenţial de a fi asasinaţi. Vouă vă încredinţez misiunea de a apăra viaţa primului secretar al regiunii. Am încredere în voi, altfel nu v-aş trimite acolo. V-am programat pentru tura de dimineaţă, de la opt la patru după amiază. Încă de aseară am trimis doi oameni la locuinţa primului secretar. Voi îi veţi schimba acum, la ora opt. Aveţi datoria să îi păziţi integritatea fizică, atât lui, cât şi familiei. Mi s-a raportat că oamenii au fost postaţi în locuinţa respectivă, în posturi strategice. Nu deranjaţi familia. La caz de nevoie, faceţi uz de arme. Vedeţi să nu confundaţi oamenii, avem şi în exterior paznici, civili, poartă în buzunarul hainei un ziar, pentru a fi recunoscuţi mai uşor. Nu părăsiţi locuinţa sub nici un motiv, chiar dacă în stradă se dau lupte. Mă bizui pe voi. Dacă există probleme urgente, folosiţi telefonul din locuinţă, dar numai în caz de pericol iminent. Aţi înţeles? Era clar. Până la ora şapte şi jumătate, când urmau să plece cu o maşină la obiectiv, au stat într-un birou, pe scaune, încercând să se odihnească cât de cât. Un ofiţer i-a trezit din amorţeală şi le-a ordonat să-l urmeze. I-a condus în curtea interioară, i-a îmbarcat într-o dubiţă fără geamuri şi i-a dat jos într-o curte plină de pomi. Au intrat repede în casă, fără să sune şi fără să-i conducă cineva. Au urcat o scară în spirală şi au ajuns pe

un balcon însorit. Un sergent major se ridicase în întâmpinarea lor. Ofiţerul i-a făcut semn lui Măgură să-i ia locul şi i-a atras atenţia că abia la ora şaisprezece îi va sosi schimbul. Apoi au ieşit, lăsându-l singur. Bejan urma să fie instalat în spatele casei. Balconul era amenajat foarte bine pentru misiunea lor. Un parapet de beton, înalt de nouăzeci de centimetri, acoperea partea de jos. Deasupra atârna o perdea albă, rară, prin care se vedea foarte bine în afară, dar de afară nu se putea vedea bine ce era pe balcon. Un scaun cu buret, moale, era postat lângă o măsuţă rotundă, cu picior central. Rezemat de parapetul balconului, un pistol mitralieră. Oprea Măgură l-a cercetat imediat, găsind glonţ pe ţeavă. L-a bombănit pe cel dinaintea lui, a scos glonţul şi l-a băgat în încărcător. În fond, pentru a încărca arma nu avea nevoie de mai mult de două secunde. Lângă piciorul mesei erau câteva sticle de apă minerală, pline. Destupase una şi-o băuse pe nerăsuflate. Era caldă, dar bună. Apoi se instalase pe scaun, în post. De pe balcon avea un câmp larg de vedere. Toată strada care cobora de la liceul Bălcescu o vedea ca în palmă. Îl nemulţumeau doar copacii din faţa casei, care-i acopereau mişcarea oamenilor de pe stradă. Curând descoperise un agent de stradă. Cu ochiul lui format încă de pe vremea când era ajutorul lui Marin Grosu, realizase că omul acela trecuse de prea multe ori prin faţa casei, plimbându-se agale. Purta un costum deschis la culoare, dar prin asta sărea imediat în ochi. Era cald şi lumea trecuse la mânecă scurtă. Ştia de ce agentul acela purta haină: pentru a camufla arma pe care desigur o purta la piept, în tocul de piele agăţat în hamuri. Îl descoperise şi pe al doilea agent, era o femeie, probabil cei doi se schimbau, ca să nu bată la ochi prezenţa lor prelungită pe strada aceea nu prea circulată. Peste vreo oră, pe neaşteptate, lângă el îşi făcuse apariţia o femeie, înaltă, slabă, blondă, muncită de gânduri. Se ridicase în picioare, respectuos. Bănuia că era soţia primului secretar. – Bună ziua, tovarăşe! îl salutase ea cu o voce moale. – Să trăiţi! se pierduse el, neştiind cum trebuie să răspundă salutului femeii. Ea zâmbise, clipind des.

– Doreşti ceva de mâncare? îl întrebase femeia. Nu te feri, spunemi dacă ţi-e foame. Ştiu că ai fost luat de-acasă de azi noapte şi bănuiesc că n-ai avut timp să-ţi iei ceva la pachet. Ţi-e foame? – Nu vă deranjaţi, încercase el să scape. Noi, asta e misiunea... nu contează dacă am mâncat sau nu... – Aha, e clar! O să-ţi aduc ceva, imediat. Se aplecase şi luase de sub masă sticlele cu apă minerală şi dispăruse în interior, lăsându-l să se frământe cu gândurile. Oare avea voie să primească ceva sau era interzis? Trecuse însă repede peste problemă, acceptând explicaţia că femeia aceea era stăpâna casei şi ea putea face ce dorea la ea în casă. Femeia revenise peste câteva minute, cu o tavă metalică, strălucitoare şi un coşuleţ în care se odihneau două sticle cu apă minerală, atunci scoase de la frigider. Pusese tava pe măsuţă, coşuleţul jos, la umbră şi-l lăsase singur. Când trăsese şervetul cu care era acoperită tava, rămăsese cu gura căscată. O duzină de felii de pâine, cu tot felul de bunătăţi, tronau pe tavă: pateu de ficat, ouă umplute, felii subţirele de muşchi, salam uscat, caşcaval. În mijloc, o solniţă înaltă, cu sare, piper, muştar. În câteva minute devorase tot ce era pe tavă, încântat de bunătăţile pe care acasă nu le vedea, nu pentru că nu se găseau în comerţ, ci pentru că erau prea scumpe pentru ei. În coşuleţ găsise şi un pahar din sticlă groasă şi un deschizător combinat, cu care scosese dopul unei sticle, minunându-se de utilitatea instrumentului. Femeia revenise mai târziu. Cu coada ochiului o văzuse zâmbind. Îi mulţumise, ea îl întrebase dacă îi plăcuse şi dacă mai voia ceva, nu, nu mai voia, totul fusese mai mult decât bun. Ea strânsese resturile mesei, puţine, şi dispăruse din nou, lăsând un pachet de ţigări, chibrituri şi o scrumieră. Venise din nou cu o ceaşcă în care turnase cafea fierbinte. Nu-l lăsase să mărturisească neştiinţa lui în aprecierea cafelei şi a tutunului fin. I-o luase înainte, atrăgându-i atenţia că urma să vină profesorul de pian, un tip înalt, cu părul mai lung decât se purta în mod obişnuit, îl va recunoaşte cu siguranţă. Apoi dispăruse din nou. Individul apăruse într-adevăr peste câteva minute. Agentul de pe stradă se întâlnise cu el ca din întâmplare chiar în faţa porţii. Îl oprise, îl legitimase discret, apoi îl lăsase să intre în curte. Curând, de undeva de aproape, dintr-o cameră alăturată, se auziseră

sunetele unui pian. Cineva îl chinuia, cu solfegii şi alte exerciţii simple. O voce bărbătească, pe care o bănuise a profesorului, acompania sunetele instrumentului, ridicând tonul din când în când, la neîndemânarea elevului. La un moment dat se auziseră mai multe glasuri, păreau că se ceartă, după care profesorul ieşise pe balcon, nervos, chinuindu-se să-şi aprindă o ţigară. Când dăduse cu ochii de Măgură, rămăsese ca împietrit, cu chibritul aprins în mână. – Ce cauţi aici? se miră el într-un timp, ieşind din transă. Aruncă repede chibritul în scrumieră. Îi arsese degetele. Părea obişnuit să comande şi să fie respectat, lui Măgură însă nu-i plăcea familiaritatea cu care i se adresase, drept pentru care se ridicase de pe scaun şi-i răspunsese repede: – N-aveţi voie aici! Intraţi în casă! – De ce? continuă profesorul, zâmbind. În casă nu se fumează, doamna nu suportă, iar eu vreau să fumez. Hai, stai liniştit şi nu mă băga în seamă! Bănuiesc că se întâmplă ceva care mie-mi scapă, dar nu cred că trebuie să fim atât de circumspecţi cu oricine. Lasă-mă să fumez ţigara asta şi mă retrag. Bine? Oprea Măgură nu ştia ce să facă. Nu primise ordine precise, iar prezenţa celuilalt nu-l deranja cu nimic. Tonul pe care-l folosise în urmă nu mai păruse atât de distant ca la prima frază, dimpotrivă, foarte cald. Dădu din mână, adică să facă cum vrea, apoi se aşeză din nou pe scaun, ostentativ cu spatele la profesor, părând interesat de ceea ce se petrecea pe stradă. Intrusul avea însă chef de vorbă. Se dăduse în partea liberă a balconului şi i se adresase fără echivoc: – Dumneata îl urmăreşti pe tipul acela în costum? Credeam că ştii că e de la securitate. Mi-a arătat legitimaţia. – Nu. Nu pe el îl urmăresc. – Ştii ce se întâmplă? De ce e atâta zarvă? – Nu! Eu execut doar un ordin. – A-a! Un ordin... Înţeleg, secretul militar... Ştiu şi eu ce-i acela, doar am făcut armata. Măgură îl privise lung, mirat. Cum, făcuse şi el armata? – Evident! Ca orice bărbat normal, am făcut şi eu armată. La compania de artă! spusese profesorul, de parcă ar fi declarat că făcuse parte din trupele de şoc. Ce, crezi că nu ştiu să trag cu arma? Am tras

şi eu câteva cartuşe, dar, recunosc cinstit, nu mi-a plăcut niciodată să ţin arma în mâini. Trebuie să ai şi vocaţie pentru asta... Eu nici cu uniforma nu m-am împăcat, am acceptat-o numai pentru că aşa cerea momentul. Uniforma despersonalizează omul, îl face egal cu toţi ceilalţi. Iartă-mă! Dumneata porţi uniformă şi eu m-am apucat s-o denigrez. Înţeleg necesitatea ei, dar, eu unul, n-aş fi acceptat niciodată să o port o viaţă întreagă. Am avut noroc că războiul era pe terminate când mi-a venit mie vremea. Eram şi student, ce să facă cu noi pe front? Ne-au lăsat să terminăm studiile, să ne mai coacem. Şansa mea şi a colegilor, altfel acum poate ne putrezeau oasele cine ştie în ce groapă comună... Dumneata ai fost pe front? – Nu. – Mai bine. Ai avut şi dumneata noroc... Te-am lăsat. Mă duc. Copilul ăsta îmi albeşte părul cu încăpăţânarea lui. Auzi! Eu îi spun minor, el face major! Stinsese ţigara în scrumieră şi plecase oftând. Lui Măgură îi făcuse o impresie plăcută, atâta că vorbea prea mult şi punea întrebări indiscrete. Dar nu se supăra când nu primea răspuns, sau îi răspundea evaziv. Agenţii de pe stradă se schimbaseră, ei aveau alt program, poate că făcuseră schimb doar cu cei de pe străzile învecinate, pentru a nu atrage atenţia asupra lor. Profesorul ieşise din nou pe balcon după vreo jumătate de oră. Observase că miliţianul nu se atinsese de cafea şi-l întrebase dacă i-o cedează lui. – Mie îmi place tare mult cafeaua, explicase el. În schimb nu beau alcool. Probabil este o lege a compensaţiilor. Dumneata bei? – Ce? – Vin, ţuică, din astea. – Ca omul... – Văd că nu fumezi. Bine faci! Uneori mă judec singur şi nu înţeleg cum de nu-l pot lăsa. Am avut atâta ambiţie să fac muzică şi să mă las de tutun nu pot. Nu sunt suficient de tare. Ce păzeşti dumneata aici? sărise brusc la altceva. – Mă uit şi eu pe stradă... – Da, mare lucru. Eu nici nu mă uit pe unde merg. Străzile nu-mi spun nimic. Mai uşor e cu muzica, acolo poţi vedea ceva. La muzică te

pricepi? – Nu. – Ce să-i faci! Nu toată lumea se pricepe. Ah! I-auzi ce-a făcut! Nu aşa, Puiule! strigase, intrând în casă cu ţigara aprinsă. După câteva clipe ieşise însă. – Vezi, cum îl las, se pierde. Şi ce-o fi mai simplu decât la-la-do-fa? Dar are mână puştiul, simt eu asta. Nu i-am spus-o încă, să nu şi-o ia în cap. L-ai văzut? – Nu. N-am cunoscut-o decât pe doamna. – Trebuie să vină el pe-aici! Mă mir că n-a făcut-o încă. E un şmecher. Acum o să-l las liber o jumătate de oră, am program cu fata. Trebuie s-o las să meargă la şcoală, are nu ştiu ce program artistic. Pe elevul care îl chinuia atâta, Măgură îl cunoscuse repede. Spre surpriza lui, nu părea să aibă mai mult de cinci ani. Apăruse deodată pe balcon, blond ca maică-sa, scosese limba la el, apoi îi spusese direct: – Eu sunt Onuţ. Mai trec pe la tine. Pa! – Şi dispăruse, pentru a nu mai reveni, cu toată promisiunea făcută. Pe fată o văzuse când ieşise din curte. Era înaltă, purta uniformă de liceancă. O maşină o aştepta în faţa porţii, se urcase în ea şi dispăruse. Pe la ora două, femeia îi mai adusese un platou cu sandviciuri, invitându-l să le mănânce fără jenă şi scuzându-se că nu-i putea oferi altceva. Acasă avea să povestească cu lux de amănunte ce bunătăţi mâncase el acolo, într-o casă pe care nu o numea, făcându-i pe copii să-l invidieze. O trimisese pe Gica să cumpere şi ea nişte salam de Sibiu. Ea sărise ca arsă: – Ia? La ce să mai dăm banii? Şi pe ce? Pe salam? Nu ştii că eu nu mănânc? – Măcar pentru copiii ăştia... – Hai, mamă! intervenise şi Victor, rugător. Du-te şi ia-ne şi nouă, să vedem şi noi cum e, dacă nu ne minte tata. Gica cedase până la urmă, ducându-se să ia salam, dar numai două sute de grame, nu mai mult, ce rost ar fi avut, atâta timp cât ea era convinsă că nu era bun? Copiii fuseseră însă de altă părere şi hăpăiseră cele două bucăţi egale în care le tăiase ea salamul, neştiind că bunătatea aceea se savura tăiată în felii subţiri, să te sprevezi prin ele.

Le-a rămas în memorie totuşi ca ceva deosebit de bun şi ani de zile aveau să trăiască cu impresia că altceva mai bun nu exista, asociind imaginea salamului acela uscat cu cea a unei vieţi bogate. 16. Radioul nu dădea prea multe amănunte asupra celor ce se întâmplau în Ungaria. Ziarele comentau la fel de anemic evenimentele. Dar şi din puţinătatea acelor ştiri se putea înţelege că puterea populară, legal instaurată, avea de suferit şi era în pericol. Seara, Oprea Măgură încercase să prindă vreun post de pe unde scurte. Câteva seri la rând nu reuşise să audă decât crainicii ce-şi debitau alert textele, dar în limbi străine. Cu totul întâmplător dăduse peste Radio Tanger, care vorbea şi în româneşte. Ascultase cu sufletul la gură, cu urechea lipită de difuzorul aparatului, aflând astfel ceea ce bănuia demult: trupele sovietice intraseră masiv în Ungaria şi purtau lupte îndârjite. Cu toate că postul acela de radio era finanţat de capitalişti, a fost nevoit să recunoască ororile la care se dedau contrarevoluţionarii, care umpluseră staţiile de metrou cu oameni paşnici şi îi înecaseră acolo, dând drumul apelor Dunării peste ei. Aşa ceva era de neînchipuit, numai la nemţi se mai auzise de astfel de omoruri. Îl dezgustase profund comportarea contrarevoluţionarilor şi abia aştepta să dea ochi cu vreunul dintre aceia, să-l jupoaie de viu. Era ceva de neînţeles pentru el. Cum să omori femei şi copii aşa, dând drumul apei peste ei? Ce oameni puteau fi aceia care făceau astfel de crime? Ce regim ar fi instaurat ei dacă ar fi venit la putere? După vreo săptămână, la o şedinţă cu caracter politic, li se spusese şi lor, în pastile diluate, despre ororile războiului civil din Ungaria. Se părea că şi la noi minoritatea maghiară încercase să se mişte, dar miliţia şi securitatea luase măsuri încă de la început, în tot Ardealul se ridicaseră bănuiţii de tendinţe contra regimului, aşa cum făcuseră şi ei în Craiova. Pentru moment, situaţia era liniştită, lumea privind cu îngrijorare numai evenimentele din ţara vecină şi prietenă. Dar, tot preventiv, în primele trei zile de la declanşarea mişcării, se făcuseră schimburi masive de trupe de miliţie, din Oltenia şi din regiunea capitalei fuseseră trimişi numeroşi ofiţeri şi subofiţeri, pentru a-i înlocui pe cei din regiunea Clujului, Oradei şi Târgu Mureşului, care

fuseseră aduşi în sudul ţării, pentru o perioadă nedefinită. Cadrele aduse din Ardeal fuseseră puse sub comanda unor ofiţeri locali, în grupuri mici, acţionând permanent în locul celor plecaţi. Evident, se produseseră şi neînţelegeri, cei noi nu cunoşteau nici oraşul, nici oamenii, nici mentalitatea acestora, dar se trecuse uşor peste toate problemele. Urmare acestui schimb de forţe, ţigănimea se speriase, lumea credea că ungurii intraseră şi la noi, dacă-i auzeau pe miliţieni vorbind numai ungureşte era normal să-şi închipuie un dezastru. Şi ungurii aceia aveau un comportament foarte brutal, mai ales faţă de ţigani. Poate unde-şi simţeau rădăcinile istorice apropiate, dar de care voiau să uite, oricum, ţiganii din Craiova au avut de suferit enorm. Faptul acesta avea însă şi aspecte pozitive. După zece zile de la sosirea miliţienilor din Ardeal, s-a remarcat o rărire a evenimentelor, furturile s-au împuţinat, scandalurile şi crimele aproape au dispărut. Oprea Măgură îşi îndeplinea conştiincios misunea, indiferent la ce se întâmpla în oraş. Se prezenta în fiecare dimineaţă la post, se învăţase cu familia primului secretar, pe care nu-l vedea niciodată, acesta plecând mult înainte de a veni Măgură şi revenind acasă după încheierea programului său. Doamna îl servea în fiecare zi cu câte ceva, el încercase să-i explice că mânca acasă, doar avea şi el un salariu, dar femeia îi atrăsese atenţia că nu e frumos s-o refuze, măcar atât să-i dea voie să facă pentru el. Puiu, băiatul familiei, îl vizita rar, când nu era maică-sa pe aproape. I se interzisese accesul pe balconul vilei, ca să nu-l deranjeze pe miliţianul postat acolo. Cel mai des îl vizita profesorul de pian, venea să fumeze cinci, şase ţigări, bucurându-se când găsea cafeaua lui Măgură nebăută şi râzând de femeia care-i aducea în fiecare zi cafea, crezând că Măgură o bea, neştiind că nu el o bea, ci profesorul. Acasă, ca de obicei, nu vorbea despre activitatea lui. Venea întotdeauna obosit – cu toate că nu făcea nici un efort deosebit în misiune, părea preocupat mereu de câte o problemă, întunecând voioşia copiilor, care preferau să se retragă pe lângă gardul curţii, departe de casă, pentru a-l lăsa pe el să se odihnească în linişte. Seara se aşezau toţi pe o rogojină pusă lângă un boschet de viţă şi stăteau liniştiţi, fără să vorbească prea mult. Doar Manole nu se simţea bine, el avea chef să se mişte permanent, nu putea suferi nemişcarea.

După ce ore de-a rândul încercase să stea în cap, sprijinit şi pe braţe, aşa cum îl văzuse pe Victor, renunţase la exerciţiile acelea şi trecuse la statul în mâini. I se părea destul de uşor, dar mai mult de două, trei secunde nu se putea ţine în mâini şi cădea. De câteva ori căzuse pe spate, simţind că-şi pierde răsuflarea. Totuşi, nu întrerupsese exerciţiile, era convins că va deveni net superior celorlalţi prieteni de pe stradă, dacă reuşea să le demonstreze că poate să stea câteva clipe pe mâini. Într-o seară, când stăteau toţi patru acolo, pe rogojină, Gica se arătase mai îngăduitoare faţă de el şi-i ceruse să le arate şi lor ce ştia el. Manole şi-a făcut vânt şi s-a ridicat în mâini. Nu i-a reuşit de prima dată. A mai încercat de câteva ori. Şi, într-una din încercări, când a ridicat picoarele, a lovit-o zdravăn pe mama în bărbie. S-a lăsat imediat să cadă, întorcându-se spre ea, speriat. Mama se ţinea cu mâna de bărbie, cu lacrimi în ochi. El a rămas pe loc, cu toate că-l văzuse pe tata că se ridicase nervos, să dea în el. A intervenit tot Gica, să-l apere, şi-l gonea de lângă ea, să nu-l bată tata, şi el nu înţelegea de ce trebuie să fugă, că doar tata, dacă ar fi vrut, l-ar fi prins oricum. Seara era stricată, s-a retras în fundul curţii, necăjit. Victor s-a luat după el, ca să-l necăjească şi mai mult, aşa era el întotdeauna, când îl vedea supărat îl urmărea cu tenacitate, amărându-l şi mai mult. Manole s-ar fi rugat el şi la Dumnezeu, dar cu câteva luni înainte avusese o criză religioasă, în care îl blestemase pe acel Dumnezeu şi acum i se părea că ar săvârşi o blasfemie dacă ar apela din nou la acel Dumnezeu atotputernic şi atoateştiutor. În seara Învierii se duceau şi ei la biserică. Nu din credinţă, nici nu aveau ei un sentiment religios dezvoltat, dar mai mult pentru spectacolul pe care-l descopereau în biserică în seara aceea, cu lume multă, lumânări aprinse, miros de ceară şi de tămâie, ceva diferit faţă de viaţa obişnuită a lor, încorsetată în prescripţii şi reguli fixe. Mama nu mergea cu ei, îi era teamă să fie văzută la biserica lor, de după colţ. Ea se ducea la biserica Mântuleasa, departe, unde nu risca să fie recunoscută de vreo cunoştinţă de pe strada lor. Ei se duceau la biserică devreme, imediat după deschidere, ca să primească ceva colivă din cele aduse de câteva babe împopoţonate. Urmăreau platourile cu colivă, aşezându-se în faţa celor care aveau mai multe bomboane pe deasupra. După ce le slujea popa ceva, babele

împărţeau colivele şi ei îşi primeau partea. După ce se săturaseră de colivă, rămăseseră şi la slujbă. Ar fi vrut să aprindă şi ei o lumânare, dar nu aveau bani s-o cumpere şi nici nu îndrăzneau s-o fure. Priviseră pe îndelete toate picturile de pe pereţii interiori ai bisericii şi se cam plictisiseră de stat în genunchi, când vedeau că toate babele se aşezau astfel, şi Manole propusese să meargă acasă. Soarele apusese şi lui nu-i mai plăcea să stea în biserică. Când au ajuns acasă, Victor a descoperit că nu mai avea cheia de la cameră în buzunar. Catastrofă! Fără cheie nu puteau intra în casă. Şi-apoi, ce-o să le zică mama, ce-o să le facă tata? Manole era convins că cheia fusese pierdută pe drum, de la biserică spre casă. L-a tras după el pe Victor şi s-au dus să caute cheia. N-au găsit-o. Au intrat şi în biserică, lumea se înmulţise, unde să găsească ei cheia? S-au întors acasă amărâţi, cu ochii tot pe jos, poate, poate or găsi cheia. Se cam întuneca şi ei nu rezolvaseră problema. Manole şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărât să mai facă o încercare. A plecat singur către biserică, cu toate că-i era frică de umbrele serii. În drum, s-a rugat la Dumnezeu să-l ajute să găsească cheia, dacă era atât de bun cum credea el. Când a intrat în biserică, era ferm convins că Dumnezeu îi ascultase rugămintea şi-l va conduce direct către locul în care se afla cheia. După un sfert de oră de căutări, îmbrâncit de cei pe care-i deranja din ascultarea slujbei, se lămurise că Dumnezeu nu-i ascultase ruga, sau poate era ocupat cu alte probleme, mai importante. Ieşise amărât din lăcaşul Domnului şi plecase înapoi, spre casă, cu sufletul negru. De ce nu-i ascultase Dumnezeu ruga? Ce păcate apucase el să facă de nu-l ajuta? Nu, nu era posibil aşa ceva! S-a uitat spre cer şi a rostit în gând: "Doamne! Dacă exişti, eşti un Dumnezeu rău! Iar dacă nu exişti, n-are rost să cred în tine! Nu meriţi să cred, fie că exişti, fie că nu! Blestemat să fii, cum n-ai vrut tu să mă ajuţi pe mine acum!" Şi din clipa aceea nu a mai crezut în Dumnezeu, privindu-i numele şi credinţa în el cu un dispreţ profund, aproape cu ură. Când se întorsese acasă, Victor îl aştepta cu sufletul la gură, cu o mare speranţă în sinea lui. Şi-a dat seama că nu găsise cheia. Atunci, probabil după ce-şi analizase mai înainte toate posibilităţile de rezolvare a problemei, l-a anunţat că nu-i mai rămâne altceva de făcut

decât să se spânzure. Manole a rămas împietrit, lăsându-l să se ducă spre spatele curţii. Cum să se spânzure? Păi asta însemna să moară. Şi cine ar fi avut de suferit dacă murea Victor? Tot el, Manole, că nu avusese grijă, să-l împiedice cumva. Cu o umbră de neîncredere, a luat-o după Victor, repede. L-a găsit în magazia de lemne, chinuindu-se să arunce cureaua de la pantaloni – el purta curea, Manole încă nu trecuse de stadiul bretelelor – peste o grindă a acoperişului. Părea hotărât să-şi ducă la bun sfârşit ameninţarea. Manole a izbucnit în lacrimi, rugându-se de el să nu facă aşa ceva, că-l omoară mama cu bătaia şi pe el. Ce-o să-i spună el? Că n-a avut grijă de Victor, chiar dacă era mai mare? Uite, o să ia el vina pierderii cheii asupra lui! Numai atunci a acceptat Victor să renunţe la planul lui de a se spânzura, după ce mai înainte se arătase foarte hotărât să-l ducă până la capăt. De fapt, era fericit că găsise o ieşire din acea situaţie, care să nu-i afecteze prea mult mândria, căci, oricum, n-ar fi reuşit să treacă cureaua peste grinda aceea, el văzuse asta, dar Manolică, disperat, nu realizase imposibilitatea gestului. Când venise mama de la biserică, era cam târziu. Se mirase că-i găseşte încă afară. Descuiase uşa cu a doua cheie, care era la ea. Abia atunci i-a mărturisit Manole că pierduse cheia lor la biserică şi, plângând, îi povestise cum vrusese Victor să se spânzure cu cureaua. Când îl văzuse aşa amărât, Gica îl liniştise, lasă că face tăticu-tău altă cheie, de ce să plângi tu atâta? Se liniştise într-un târziu, evenimentul trecuse fără alte urmări, doar că Manole îşi pierduse totalmente credinţa în Dumnezeu. Ei ar fi vrut să se ducă la ţară, venise vara şi nu fuseseră acolo, dar Oprea Măgură îi ţinea cu el, să-i aibă alături în caz că se întâmpla ceva. Copiii nu înţelegeau motivul adevărat, dar nici nu-şi făceau probleme, aflaseră că, oricum, în vara aceea vor merge cumva pe la ţară, ca să înalţe casa. Şi s-au dus, imediat după ce evenimentele din Ungaria se terminaseră cu bine. Au găsit curtea lor schimbată complet. Apăruseră două grămezi de lemne, una de ţigle şi olane, două care cu boi aduceau pământ galben de la Broasca, meşterii aduseseră cuie, trusele de scule, scânduri late pentru schele, într-un cuvânt, un adevărat şantier. Două săptămâni s-a muncit intens, de dimineaţa până seara.

Oamenii erau împărţiţi în două echipe, în fiecare câte doi meseriaşi, ceilalţi fiind cu munca necalificată. S-au ridicat întâi stâlpii casei, fixându-se în piroaiele din temelie, apoi s-au rigidizat cu lemnele de susţinere a tavanelor. Între stâlpi s-au bătut în cuie stinghii de lemn, în cruciş, între ele băgându-se pământ galben amestecat cu paie. La fel sa procedat şi cu tavanele, după care a venit rândul acoperişului. Prinşi şi ei de zorul construcţiei, copiii s-au apucat să-şi facă un bordei în curte, care să fie numai al lor. Terenul fiind nisipos, se săpa uşor. Zile întregi au săpat o groapă adâncă de un metru şi jumătate, minunându-se că încă nu ajungeau la apă. Apoi au acoperit groapa cu câteva crengi de salcâm, rupte de pe un local alăturat. Peste ele au pus ramuri cu frunze de oţetar. Şi acolo, în bordeiul lor, se retrăgeau când era căldura mai mare. Jos, în groapă, era răcoare şi bine. Numai că patima construcţiei le-a ieşit din cap odată cu terminarea bordeiului. Când l-au avut gata, s-au plictisit de el şi au căutat altceva. Victor, cu idei mai multe, a propus să-şi facă arcuri cu săgeţi. Au căutat pe vale un dud şi au tăiat două ramuri tinere, mlădioase. Au făcut rost de nişte sfoară de pe la bunici şi gata arcurile. Pentru săgeţi, s-au orientat la trestii, se găseau din belşug în toate curţile. Le tăiau capătul mai gros oblic, din două părţi, ca să facă locaşul pentru sprijinirea în coarda arcului. După primele încercări au fost nemulţumiţi, săgeţile erau prea uşoare şi nu se duceau unde le trimiteau ei. Stan Măgură le-a dat ideea să le facă vârfuri din tablă şi le-a arătat cum să le execute. Au căutat tablă pe la toate rudele, au găsit ce le trebuia şi au făcut vârfurile pentru săgeţi, lungi de vreo patru centimetri şi foarte bine ascuţite. După această inovaţie, săgeţile se duceau cam unde doreau ei. Au organizat un concurs de tragere la ţintă, pierzând mult timp cu încercările lor de a nimeri trunchiul subţire al unui salcâm ce crescuse într-o margine a curţii. Bucuroşi de armele pe care le aveau, s-au dus în deal, la ma'mare, să se laude cu ele. Au rămas cam dezamăgiţi de lipsa entuziasmului arătat de muma Leana şi-au ieşit imediat în şosea, să se laude faţă de alţi copii, care, desigur, nu văzuseră aşa ceva. Victor era mândru ca un păun şi-şi lăuda calităţile armei faţă de acei copii zdrenţăroşi şi neîncrezători. Unul dintre ei l-a incitat, că nu e bună la nimic săgeata aceea cu care se lăuda atâta. Victor le-a demonstrat imediat puterea

armei lui, trăgând într-o purcea care rupea ceva iarbă de lângă un gard. Săgeata s-a înfipt imediat în stratul de grăsime al animalului. Purceaua a guiţat speriată şi-a luat-o la goană, cu săgeata în şold. Trestia s-a desprins repede, dar vârful de tinichea a rămas prins bine. Un copil a şoptit speriat că era purceaua ale Bontea, aceia erau recunoscuţi ca nişte oameni răi şi Victor a sfeclit-o. Dacă purceaua ajungea în curtea ei cu ţâmburuşul înfipt în şold, stăpânul ei ar fi ghicit imediat cine fusese trăgătorul, căci numai ei aveau arcuri. Şi-atunci au alergat toţi după animal, reuşind să-i doboare vârful de săgeată, spre fericirea celor doi fraţi Măgură, care au renunţat pentru totdeauna să mai facă demonstraţii pe viu cu armele lor neobişnuite acolo, în sat. Într-o pauză de masă, când maistorii şi lucrătorii erau strânşi toţi la umbra celor trei salcâmi din marginea curţii, au tras şi ei cu urechea la ce spunea Stan Măgură. Bănuiseră că era ceva foarte important, toţi ascultau cu gura căscată şi nu le venea să creadă. Copiii nu apucaseră relatarea unchiului lor de la început şi nu ştiau despre cine era vorba, dar ce auzeau îi umpluse de teamă. – Când chema pe câte unul la el, zicea Stan, cică îşi luau adio de la familii, nu mai sperau să se şi întoarcă înapoi. Cel chemat intra în biroul lui şi rămânea lângă uşă, privindu-l ca de-aici în gardul lui nenea, aşa de mare era odaia aia a lui. Şi-i punea câteva întrebări, lui trebuia să-i dai răspunsuri scurte şi la obiect, cei mai mulţi se pregăteau dinainte, dar, dacă nu ştiau la ce-i cheamă, de unde să viseze ei ce să-i răspundă! Dacă nu-i plăcea de om, apăsa pe un buton, avea vreo trei, patru, fiecare cu treaba lui. Unul era pentru cei care urmau să dispară. Veneau aghiotanţii şi-l luau şi nimeni nu mai auzea nimic despre el. Alt buton era pentru cei care intrau la arest, să-i mai studieze. Altul, cine ştie pentru ce mai era! Şi-a trimis toţi generalii pe frontul din Spania, spera probabil că va face şi acolo comunism, cu republicanii, dar n-a făcut decât să-şi piardă cele mai valoroase cadre. Cine a mai scăpat de acolo, a murit în anii următori, că nu mai avea încredere în ei, peste tot vedea numai duşmani personali, cei mai mulţi proveneau din vechea armată şi-i era frică mereu că nu se reeducaseră suficient. Când Hitler i-a oferit un tratat de prietenie, l-a semnat cu ambele mâini, bucuros că are cine să lupte pentru el împotriva englezilor şi francezilor, pe care-i ura de când cu contrarevoluţia. I-a dat nebunului mână liberă în apus. Când au împărţit Europa între ei,

au convenit să-şi facă graniţe comune pe o lungime mai mare. Poloniei nu i-a fost iertată intervenţia de după primul război. Apoi, cu polonezii aveau de împărţit mai multe chestii vechi, de când Rusia pierduse toată Ucraina. Au trasat pe o hartă o linie, cu un creion cam tocit, uite, aşa să fie noile graniţe, şi după cum a tremurat mâna ăluia care a trasat linia, sau poate unde era mina prea groasă, aşa au ajuns sate şi oraşe împărţite pe din două, că doar aşa se înţeleseseră, să respecte harta. Şi-aşa l-a păcălit zugravul ăla zurliu, de-au împărţit Europa între ei. Când s-a trezit cu nemţii că intră peste ei, n-a mai ştiut ce să creadă. Cadrele armatei dispăruseră, la comandă erau numai tinerei, fără experienţă şi îngrădiţi de conducerea supremă pe care şi-o asigurase sieşi, problemele militare îi erau cam străine, abia după opt ore de la începerea luptelor a comunicat şi el că fiara fascistă îşi întinsese ghearele asupra lor. Cică el nu credea totuşi că Hitler îşi călcase jurămintele, la două săptămâni după începerea războiului lor încă mai spera că informaţiile pe care i le transmiteau comandanţii de pe front sunt menite să-l intoxice pe el şi să-l facă să declare război Germaniei, crezând că totul este o înscenare a englezilor, cu scopul de a-l pune în relaţii de duşmănie cu Hitler. Comandanţii de pe front preferau să lupte până la ultimul om decât să se retragă, pentru că ştiau că după retragere tot plutonul de execuţie îi aştepta. Acum... Acum îl scot din zidul Kremlinului, îi scot statuile, schimbă numele Stalingradului, nimic să nu mai amintească de el. Ce-o mai fi şi-asta, nu ştiu. Prea multe greşeli pentru un om, parcă mi se pare o poveste! Cum naiba să întorci acum istoria, cu treizeci de ani, să dai la gunoi cu ei, să-i uiţi... Mare lucru, să fii om mare. Mai bine mai mititel, să nu cazi în păcat. Parcă puteam să ştim noi ce-o fi gândit el? 17. Oprea Măgură trecuse pe la fostul lui şef, Marin Grosu, într-o seară, pe la sfârşitul lui august. Bătrânul era tot la masa acea din curte, scria de zor într-un caiet de format mare. Îşi ridicase ochii spre el când bătuse în poartă. – He-hei! Ia te uită cine a venit! Ce-i, mânzule? Ţi s-a făcut dor de mine? Îl aşteptase să intre singur în curte şi să ajungă lângă masă. Îi

întinsese mâna şi-i făcuse semn să ia loc pe banca din faţă. – Mă, Oprişane, mă! Pe unde mi-ai fost, mă, de nu te-am mai văzut toată vara? – De, dom' majur. Nu ştiţi cum e cu serviciul nostru? – Hai, mă, dă-o-ncolo de treabă! Măcar să treci pe-aici, să vezi şi tu dacă mai trăiesc. Ce te făceai dacă aflai acum că am murit? – Nu muriţi dumneavoastră aşa uşor... – Aşa e. Ce e rău, nu piere. Bei ceva? Am bere şi vin. – Ar merge amândouă. – Hai să-ţi dau o bere. Dacă mai stai puţin, o să-l vezi şi pe Stelian, vine şi el peste vreo jumătate de oră. Babo! Doamna Grosu apăruse deja în uşa de la intrarea în casă, când auzise voci. Răspunse la salutul lui Măgură şi-i aduse o sticlă cu bere şi un pahar. – Baba mea ştie ce ne trebuie nouă, zise Marin Grosu, privindu-şi cu duioşie nevasta. Florico, pune şi vinul ăla la rece, acuşi trebuie să ne pice musafirul! – Mărine, s-o laşi mai încet cu vinul, că nu mai e mult şi se termină. Şi până se face ăl nou, mai e. – Lasă, tu. Când n-o mai fi, luăm de-ăsta de la stat, că e bun, tot din viţele noastre este. Florica Grosu dispăru înapoi în casă, la treburile ei. – Şi ce zici că mai faci? întrebă fostul poliţist. Ai terminat cu casa? – Am ridicat-o. Am pus ţigla şi-am lăsat-o aşa, netencuită. – A-a, păi e bine. Dacă ai ridicat-o, e bine. Finisarea nu-ţi cere mai mult de o săptămână. – Dar dumneavoastră? – Eh, eu, ce să fac? Scriu. Mă, a dat patima asta în mine de mă mir şi eu de unde, că mie nu prea mi-a plăcut cartea. Scriu toată ziua. Când e căldura prea mare, mă bag în casă, la răcoare, şi mă odihnesc. Seara mai ascult la radio, mai vin prietenii pe la mine... Ca bătrânii, ce să fac! În vara asta au trecut şi doi nepoţi pe la mine, nici nu ştiam că sunt aşa mari. Ce drag mi-ar fi să stea aici, cu mine... Pe la serviciu ce mai e? Cum a fost cu evenimentele? Oprea Măgură înţelegea unde bate. Îi povesti pe larg ce făcuse el în ultimele luni. Pe la sfârşitul povestirii, bătrânul îşi strânsese caietul şi

hârtiile împrăştiate pe masă, pentru că apăruse şi Stelian Pârvănescu. Intrase ca la el acasă şi se arătase foarte bucuros văzându-l pe fostul lui soldat. – Băi, Măgură! Ai dispărut aşa, de nu mai ştiam nimic de tine. Pe unde-ai fost? A fost nevoit să-i povestească şi lui câte ceva din ceea ce făcuse el în ultimul timp. Bătrânul adusese o sticlă cu vin, brumată, şi le turnase în pahare. – Mă, şi zici că aşa a fost? se mirase Stelian Pârvănescu. Şi eu, care credeam că a fost doar aşa, o vânzoleală a tineretului... – Ce tineret, Stelică? interveni Marin Grosu. Tineretul a fost întradevăr cel care a dus greul luptelor, dar conducerea tot ramoliţii ăia ca mine au avut-o. Da, da! Nu vă uitaţi aşa la mine. Văd eu bine că, pe timp ce trece, mă ramolesc şi eu. Şi-ăia? Ăia nu sunt şi ei ramoliţi? Horty era mult mai bătrân ca mine când a murit. Ai lui trebuie să aibă vârsta mea. Ori, noi ăştia bătrâni, am cam rămas de căruţă, nu mai înţelegem timpurile astea. Totul se petrece acum mai repede, schimbările sunt rapide, de la o zi la alta. O fi fost el tineret acolo, dar tot bătrânii au făcut politica. Şi rezultatul? L-am văzut. Vax! Cu ideile de acum zece ani şi mai mult nu mai poţi cuceri masele. Căci, vedeţi şi voi doar, acum a apărut o noţiune nouă: masele. Astea nu sunt uşor de condus, dar, când le ţii în mână, poţi răsturna o lume întreagă. Ăia, nişte aventurieri, rupţi de realitate, închistaţi în credinţele lor antediluviene! De-aia n-au avut succes. Şi, când s-au mai apucat şi de crime, s-a ales praful, lumea a văzut cine sunt de fapt şi i-a îndepărtat de la inimă. – Numai că acum, după ce au scormonit ei jarul, au răscolit şi alte popoare, interveni fostul locotenent. – Dă-i, mă, dracului de borfaşi! s-a repezit gazda. S-a terminat totul. Capitaliştii ăia au încercat şi ei marea cu degetul. Ce-au zis ei? Poate merge. Şi uite că n-a mers! Păi ce capete au avut ăia? Să răstoarne ei un sistem implantat de zece ani, într-o ţară care fusese leagăn al fascismului? Or fi sperat ei să-i ajute şi alţii, să facă revoluţie şi la noi, şi la cehi, şi la polonezi, dar uite că nicăieri nu s-a mai aprins scânteia răzvrătirii. Vai de capul lor de politicieni, dacă se bazau pe noi, erau pierduţi de la început. Noi suntem un neam mai liniştit, nu ne jucăm de-a revoluţia în fiecare zi. Ne-au ajuns schimbările de guvern

dinainte, când nu rezistau uneori nici trei zile. Acum nu e mai bine? Avem un guvern pe care-l simţim aproape de noi, şi asta cum? Păi nu vedem toţi cum? În primul rând, nu ne mai duce cu vorba, că facem aia şi aia, şi la urmă să vezi că n-o fac. Ăştia una spun şi tot pe-aia o fac. Şi asta-i bine! Pâine avem? Avem. Haine avem? Avem. Case avem? Eh, aicea nu stăm strălucit, dar o rezolvă ei şi pe-asta. Şi atunci, nu e normal să fim şi noi aproape de guvern? Probabil chestiile astea nu le cunosc ăia de visează să mai schimbe regimul din ţările socialiste. De-aia zic, ăia numai aventurieri au fost, s-au aruncat ca bou-n laţ, fără să cunoască realitatea. – Dacă nu erau alţii să-i susţină, probabil nici nu se ajungea la înfruntări armate, zise Oprea Măgură, să nu se lase şi el mai prejos. Cică anglo-americanii i-au susţinut, cu armament şi bani. – Aşa e! aprobă fostul poliţist. Altfel nici nu se poate explica. Ăia ce-or fi crezut, că e ca la ei, toată lumea să aibă pistolul lui şi să-şi facă dreptate singur. Nişte anchilozaţi mintal! Europa nu mai e ce-a fost înainte de război. S-au schimbat prea multe, şi prea din rădăcini, ca să-ţi mai poţi permite o aventură ca a lui Mussolini sau a lui Hitler. Gata! S-a terminat cu dictatorii! Au mai rămas ăia, în Spania şi Portugalia, dar le vine şi lor vremea, n-aveţi grijă... Mai grav e însă când după ani afli că omul în care au crezut milioane şi milioane de oameni a fost şi el un veleitar. Bietul Stalin! Eu n-am crezut în el, nu lam iubit niciodată, am încercat doar să-l înţeleg, dar n-am reuşit. Ştiu că pentru voi a reprezentat ceva mai mult. Cât am mai fost eu în miliţie, am făcut şi eu cursurile acelea de educaţie politică, dar mare lucru n-am mai priceput. Eu am avut o părere pe care mi-o menţin, chiar acum, după ce s-a dovedit că a făcut numeroase greşeli. El a fost o personalitate. Cred în asta şi nu-mi voi schimba convingerea. Numai când mă gândesc la nevoia de a ţine în frâu atâtea popoare, care nici măcar nu vorbeau limba lui şi tot se vede că a fost cineva. Şi-apoi, ce i se impută? Că şi-a lăsat armata de izbelişte? Păi dacă el o fi fost vreun pacifist convins? De unde ştim noi ce gândea el? Poate înainte de război voia să desfiinţeze complet armata, aşa cum făcuse şi colegul lui, Lenin. Poate condiţiile istorice erau coapte pentru o astfel de măsură. Ce-i imput eu? Că nu s-a uitat şi la celelalte naţii din apus, să vadă că ăia numai cu gândul să-l răstoarne sunt, pe el şi regimul lui comunist. L-a mai păcălit şi stârpitura aia de caporal, cu lătrăturile lui

de schizofrenic şi gata, asta i-a fost. Pe plan social, îi imput îndepărtarea majorităţii intelectualilor, de i-a băgat prin lagăre de muncă şi s-a trezit după cincisprezece ani că n-au mai avansat deloc. Când i-a scos la aer, era prea târziu, ăia erau nişte oameni speriaţi şi terminaţi. Şi uite-aşa, din greşeală în greşeală, s-a trezit şi el într-un târziu, când erau nemţii în faţa Moscovei. Dă-i cu strigăte de ajutor, fă-te frate cu dracu' până treci puntea, noroc cu americanii, că aveau economia puternică şi au putut face faţă, altfel praful se alegea de Rusia Sovietelor. Eu rămân însă la părerea mea, că a fost o mare personalitate. Poate era şi greu să se gândească şi el la absolut toate problemele. Dar, iar mă mai gândesc, ăia de lângă el, care aveau şi ei datoria să gândească şi ei pentru viitor, ăia ce făceau? Că doar nu e posibil să le fi fost chiar atât de frică încât să nu aibă curajul să-i spună ce cred ei că se va întâmpla? – Cred că era un însingurat, îşi dădu Pârvănescu cu părerea. Se ridicase mult prea sus, se rupsese de mase. – De ce nu l-au schimbat atunci? – Cine, domnule? N-aveau curaj. – Păi vezi? De ce n-aveau curaj? Pentru că poporul credea în el. Căci nici o pătură conducătoare nu rezistă dacă n-are priză la popor, dacă nu e susţinută de el. Poporul lor trebuie să fi crezut în el, altfel nar fi rezistat. – Avea armata în mână. – Foarte bine! Dar armata din cine e alcătuită? Tot din oameni, din popor. Dacă ăia ar fi gândit altfel decât el, l-ar fi dat de-o parte. Le-a dat o ideologie valabilă, asta e! – Şi Hitler avea priză la poporul lui. – Să nu confundăm. Hitler a fost mai şmecher, le-a promis la ai lui marea cu sarea şi după primele succese în Europa Centrală a demonstrat că nu le promite vorbe goale. A profitat de sperietoarea comunismului pentru democraţiile apusene şi i-a tras în piept pe toţi. Când s-a poticnit în faţa Angliei şi-apoi a Moscovei, au înţeles toţi că nu e chiar aşa uşor cum le spusese el să devină stăpânii lumii. După opt ani de guvernare şi-a arătat tâmpenia ideologiei lui. Stalin a condus însă Rusia douăzeci şi nouă de ani, o viaţă de om, şi a fost nevoie să moară ca să descoperim şi noi, acum, că ar fi făcut şi el greşeli. Bun, a greşit, că era şi el un simplu om, dar a reuşit să menţină fiinţa Rusiei, ba chiar s-o întărească mai mult ca niciodată. Paranoicul

ăla de Hitler însă şi-a distrus statul şi poporul cu ambiţiile lui de stăpânire a lumii întregi. Vezi, aici e diferenţa între greşelile unuia şi ale celuilalt. Şi nu vă gândiţi şi voi, dacă ar fi fost altul în locul lui, n-ar fi făcut poate la fel? Să fii conducătorul celui mai mare stat din lume nu e puţin lucru. Te mai ajunge şi ambiţia de a arăta lumii întregi că poţi să conduci acest stat imens, după o linie generală trasată de un mare înaintaş. Şi la el nu se poate spune că n-ar fi respectat-o. A întărit statul şi pe plan intern, şi uite, l-a scos şi în faţa lumii întregi ca unul dintre cele mai puternice. Sunteţi convinşi că şi alţii ar fi putut face acelaşi lucru, dacă ar fi fost în locul lui? Eu mă îndoiesc. Dacă nu reuşea să-şi ţină oamenii în mână de fier, se alegea praful de puterea sovietelor. – Nea Mărine, interveni Pârvănescu, dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că dumneata faci propagandă comunistă. – Mă, dacă asta înseamnă ce spun eu, atunci asta să fie. Eu v-am spus doar cum am simţit eu şi cum am văzut situaţia lui. – Înţeleg, nene, dar nu cred că e chiar aşa cum gândeşti dumneata. Ai uitat cum pe noi ne-a lăsat de izbelişte, în patruzeci? Şi cum s-a năpustit asupra noastră, imediat după unguri, să ne mai ciupească din teritoriu? Îmi închipui ce-or fi gândit comuniştii noştri pe vremea aceea, că doar era un singur partid şi nu se puteau rupe de el. Ne-a refuzat mâna de ajutor, avea el planurile lui, ne-a lăsat pe mâna nebunului ăluia de la Berlin, că era singura soluţie pe care o mai puteam găsi noi. Nu era mai simplu să ne ia sub aripa lui ocrotitoare? Nu, el ne-a lăsat la discreţia unui oarecare, în care şi el credea, sau voia să pară că ar crede. Şi ce-a câştigat? Un duşman în plus, nimic altceva. Aşa ar trebui să-l judecăm noi, prin prisma urmărilor acţiunilor lui asupra noastră. Că ne-a purtat pică dinainte de război, a demonstrat-o şi după ce am întors armele împotriva nemţilor. A binevoit să încheie un armistiţiu cu noi, dar nu şi pace. Am luptat alături de ei, dar noi n-am luat nici un prizonier, pe toţi trebuia să-i predăm imediat lor. Ar fi putut să ne ajute, măcar atunci, dar nu ne-a dat nici măcar o puşcă, tot armamentul nostru era din fabricaţie internă sau cumpărat de la alţii, nu de la ei. Şi, culmea culmilor, la sfârşitul războiului nu ne-a recunoscut statutul de naţiune cobeligerantă, aceasta ducând la nerecunoaşterea unor drepturi la despăgubiri de război. Şi când te gândeşti că noi am avut permanent pe front peste o

jumătate de milion, care au luptat în cele mai periculoase locuri... Dacă mai era nevoie de alte dovezi de nepricepere şi dezbinare în probleme de internaţionalism proletar, în loc să intervină categoric imediat pentru ridicarea la putere a comuniştilor, ne-a lăsat pradă vechilor partide, care au făcut haosul din ţară şi mai haos, dacă pot să spun aşa. Cred că el stătea în expectativă, ca la luptele de gladiatori, aştepta să vadă cine iese câştigător, ca să-şi poată spune cuvântul la urmă, e bine sau nu e bine. – Steliane, nu fi pornit aşa pe el! îl opri Marin Grosu, zâmbind. Nu te gândeşti şi tu că a fost şi el un biet om? – Parcă ziceai că a fost o personalitate. – A fost, dar, în fond, tot om a rămas. – Păi hotărăşte-te odată! Om sau personalitate? Fostul poliţist rămase pe gânduri. Cocea ceva, încerca să-şi pună ordine în gânduri. – Măi, băiete, am obosit. M-am aruncat în discuţia asta fără să mă pregătesc bine. Dă-l încolo! Să-l lăsăm să se odihnească în pace, că nici oasele nu i le mai lasă unde l-au înmormântat... Ăsta şi după moarte a făcut oamenii să sufere. Mai alaltăieri a venit de la mititica o vecină, a stat trei ani acolo, şi de ce credeţi? Că a râs într-o zi, după moartea lui Stalin. Era în zilele de doliu şi la ei se făcea botezul unui nepot. Ce să facă, dacă programaseră botezul cu o lună înainte? S-au strâns ei în casă, cu geamurile închise, să nu-i simtă lumea că ei petrec, dar ea odată a ieşit din casă, s-o fi dus după lemne sau după cine ştie ce, şi-şi continua râsul pornit încă din casă. Biata de ea! Au auzit-o vecinii, că avea şi o voce aşa, spărtigoasă, şi careva a turnat-o. Noaptea au şi ridicat-o, că era împotriva rânduielilor noului stat. Noroc că terminaseră petrecerea mai înainte, altfel i-ar fi luat pe toţi. Când au întrebat-o ce e cu mesele acelea, rămăseseră după petrecere cu resturile pe ele, a zis şi ea că a dat de pomană pentru sufletul mortului. Asta a mai salvat-o, căci erau puşi pe ea, s-o trimită în deltă, la stuf, şi de-acolo puţină lume s-a mai întors. Acum, după ce s-a întors, şi-a găsit bărbatul mort de un an şi ea habar n-avea... Mă, să vedeţi voi ce de statui dispar acum! Mi-a povestit Frosa, tu n-o cunoşti, Oprişane, e o pictoriţă care mai vine pe la mine să mai discutăm, mi-a povestit ce probleme au acum cu statuile pe care le aveau în lucru, că nu mai ştiu ce să facă cu ele. Pentru ea e mai uşor, s-

a ocupat numai de portrete, le făcea pentru defilări, avea de lucru până peste cap, mereu altele, acum a dat cu vopsea albă pe toate pânzele şi l-a terminat. Dar ăia, cu sculpturile? Ce-or face ăia cu toată marmura aia cioplită gata? Că nu pot s-o arunce la gunoi, e adusă tocmai din Italia, pe bani grei, că de!, nu se putea să-i faci chipul din pietroaiele noastre... – N-ai auzit-o pe Frosa, că le pun la păstrare? interveni Stelian Pârvănescu. Poate în viitor s-or mai scoate de la arhivă nume de eroi naţionali, poate mai apar alţii... Discuţia degenera, aluneca pe o pantă care nu-i convenea lui Măgură. Ştia că între ei trei se puteau discuta şi probleme interzise, dar cei doi prieteni ai săi păreau prea porniţi cu criticarea celor ce-au fost şi ce vor fi. Ştia bine, fiecare avea motivele lui pentru a gândi şi vorbi astfel, dar i se părea că prea insistau. Încercă să aducă vorba pe alt făgaş, întrebându-şi finul ce mai făcea el, ce mai făcea familia. – Ce să facă? Toată lumea e bine. Cu Suzana mă înţeleg bine şi asta contează cel mai mult. Numai soacră-mea, tot cu ideile ei, că să plece, că are şi ea acum o patrie. Îi bagă ideile astea rabinul lor, sau cum i-o zice, că nici n-am vrut să intru în polemică cu ea. E fraieră! Ea nici nu ştie ce-o aşteaptă acolo, susţine doar că e mult mai bine ca aici. Cum să fie mai bine? Pe cine cunoaşte ea acolo? Numai oameni din generaţia ei. Ori ăştia sunt pe ducă, ce mai reprezintă ei? I-am şi spus, să nu-l prind pe rabi ăla al ei pe la noi, că-i rup picioarele. Măcar să mai aştepte şi ea, să mai aflăm cum e pe-acolo, că ăia de s-au dus au mai venit şi înapoi, să-şi mai vadă rudele şi nu ne spun încă de bine, numai muncă şi muncă. Am auzit-o că vrea să cumpere pământ acolo, în Israel, înainte de a pleca. Să-şi cumpere, după mine e liberă! Că au şi ăştia o politică, ce n-am văzut! Nu se mai bat cu vecinii, acum cumpără pământuri, că arabii ăia de sunt în Palestina sunt săraci şi-şi vând pământurile. Şi aşa se trezesc scoşi de pe pământul lor, încet, încet. Minte de jidan, ce vreţi? Noroc că Suzana nu gândeşte ca mă-sa şi nici nu se mai simte evreică. Habar n-are de religia ei, nu ştie nici limba, nici să scrie, nici să citească. Nu dispreţuieşte cultura ebraică, atâta cât există, dar nu se mai simte legată în nici un fel de poporul ei. Ai văzut-o, Măgură. E olteancă până în vârful unghiilor. Pe la biserica lor de lângă piaţa veche nici nu se mai duce, decât la paştile lor, să ia şi ea cuminecătură. Ce mai! Sunt fericit cu ea. Acum, după ce m-au

făcut şef de echipă, parcă mă bate un gând, să mă duc la o şcoală mai înaltă, am auzit că se fac şcoli de maiştri, încerc să mă duc şi eu, dacă m-or lăsa. – Bă, poate te văd mâine, poimâine, inginer! zise Măgură, înveselit de idee. – Şi de ce să nu mă vezi? Ce? Eu n-am faţă? – Nu faţă, mă. Spate n-ai! – Ştiu eu ce vrei să spui. Lasă, că se mai schimbă ele vremurile, poate mă ajung şi eu. Nu vezi că nimic nu e definitiv? Totul se poate schimba, nu de azi pe mâine, în timp, dar se poate. Eu am răbdare, la treizeci şi şase de ani încă mai pot spera. Mă simt încă tânăr... Deocamdată, am ambiţii mai simple şi mai apropiate. Vreau să-mi cumpăr o motocicletă. – Motocicletă? – Da, mă. Ce, n-ai mai auzit? Îmi place motocicleta, am un vecin care se ocupă cu repararea lor şi mă mai duc pe la el, să-i dau o mână de ajutor. Carnet mi-am luat deja, m-a ajutat ăla cu relaţiile lui. Nu vezi, mă, că totul se face în grabă? Trebuie să ne grăbim şi noi. Îmi iau motocicleta şi mă duc şi la concursuri, că-mi place. N-ai văzut ce de concursuri de motociclism se organizează? E ceva nemaipomenit să te simţi stăpân pe motor, pe roţi, pe maşina aia nărăvaşă. Pe tine nu te pasionează? – Nu. Nu-mi place. Şi de unde să iau atâţia bani? – Aşa e. Eu cu banii mă mai descurc. Suzana are partea ei din bijuteriile familiei. Vând o brăţară şi-mi cumpăr motocicleta. 18. Casa de la ţară le producea încă multe probleme financiare. Împrumutaseră bani din diverse părţi, pe termen scurt şi în toamna aceea s-au restrâns de la toate, ca să-şi achite datoriile. Gica îl învăţase să mai amâne plata datoriilor contractând altele, pe alte termene, împrumutau de la altcineva banii necesari pentru achitarea datoriilor iniţiale şi tot aşa. Cu toate că n-ar fi vrut, Oprea Măgură se văzuse nevoit să împrumute bani şi de la Stelian Pârvănescu. Fostul lui comandant nu l-a refuzat, avea banii pregătiţi pentru cumpărarea motocicletei şi nu făcea decât să amâne îndeplinirea dorinţei sale.

Cheia de la casă o lăsaseră Niculiţei, mama Gicăi. Pe chestia asta se iscaseră ceva discuţii, Leana Măgură devenise pentru prima oară invidioasă pe cuscra ei, pe care în general nu o luase în seamă niciodată. Acum însă, se cam supărase, însemna că la Opriţă al ei în familie cânta găina, căci numai Gica fusese cu ideea aceea, nu se putea altfel. De ce nu-i lăsaseră ei cheia? Ea n-ar fi putut avea grijă de casă tot atât de bine? Manole se dusese şi el la şcoală, era primul an de înfiinţare a şcolilor mixte, el era deja obişnuit cu fetele, de la grădiniţă, nu simţea diferenţa. Doar Victor, fiind adus de la o şcoală de băieţi, avusese probleme de acomodare cu fetele din clasă. Amândoi urmau la şcoala numărul opt, o clădire cam veche, cu etaj. Micul Manole nimerise în clasă cu câţiva colegi de la grădiniţă şi curând devenise un fel de şef al unui grup de băieţi din clasă. Avea permanent idei, căuta să descopere noi jocuri şi ceilalţi băieţi îl acceptaseră ca inovator şi şef. De scris şi citit, ştia încă dinainte de şcoală, nu ştia nici el cum de învăţase, se trezise aşa, că ştia, pur şi simplu. Mai trăsese cu ochiul prin cărţile lui Victor, îi plăcuse cum recita el nişte poezii, din care nu înţelegea mare lucru, dar sunau aşa frumos. Poeţii aceia aveau nişte nume ciudate, Victor Tulbure, Maria Banuş, Dan Deşliu. De ce nu i-o fi chemat şi pe ei mai simplu, Popescu, Ionescu? După cum se numeau poeţii aceia, Manole şi-i închipuia fizic, pe Tulbure ca un râu vijelios de primăvară, pe Banuş o femeie bogată, dar numai în mărunţiş, pe Deşliu... Pe Deşliu nu şi-l închipuia nicicum. Şi ce frumos sunau versurile, eu nu cânt că ştiu cânta, dar mi-e dragă ţara mea, eu nu cânt că ştiu să cânt, dar mi-e drag acest pământ... Cam nehotărât totuşi. Dacă ştie să cânte, de ce să nu cânte aşa, că-i place, şi trebuie să aibă neapărat un alt motiv? El, Manole, cânta numai pentru că aşa simţea el. Numai un cântec ştia, dar era suficient pentru el, o doină ca un bocet, când eram de şapte ani, când eram de şapte ani, am visat aeroplan, Vlaicu mamei, şi tot aşa, de ce creştea acel Vlaicu mamei (sau Vlaicu Mamei? oare ăsta era numele lui?) începea să construiască aeroplanul visat în copilărie, apoi chiar să şi zboare cu el, până căzuse undeva, în lumea asta mare. Cine era Vlaicu acela, nu ştia, cântecul îl învăţase de la Victor, în timpul verii, când se duseseră cu tata mare la grădină, pe vale, într-o zi

cu soare arzător, pe care el nu-l simţea, de dragul cântecului pe care-l învăţa, şi observase că Victor nu era prea consecvent cu vârstele lui Vlaicu, amestecându-i anii când visase, construise sau zburase cu aeroplanul, dar dacă la Victor mergea, de ce n-ar fi mers şi la el? Îşi amintea bine ziua aceea, căci avusese şi un necaz, când trecuse prin apa aceea adâncă de o jumătate de metru, care era chiar prin mijlocul grădinii şi prin care lui îi era groază să treacă. Tata mare îi lăsase în capul de la deal al locului, cu gând că se duce singur dincolo, să ia castraveţi şi roşii, căci brânză şi mămăligă aveau în trăistuţ, aici, la deal, avea bumbac, terenul era mai nisipos, dincolo de canal avea legumele, ceapa, piperiul (de fapt, ardei iute, dar ei aşa îi ziceau, piperi), roşiile, castraveţii, dovlecii, usturoiul, lubeniţele şi pepenii. Victor, plictisit de insistenţele lui, să mai cânte o dată jelania aceea a lui Vlaicu, îl anunţase deodată că el se duce după tata mare. Manole îl urmase, dar se poticnise la gârlă. În dreapta era săpat un canal adânc, nu prea lat, Victor sărise peste el, dar lui îi era frică şi, văzând că frate-său se depărta de el, îşi luase inima în dinţi şi trecuse prin gâldău, cu apa până la turul pantalonilor scurţi. Îi era teamă de lipitori, o frică grozavă, Victor îi spusese cum îţi suge lipitoarea tot sângele dacă apucă să se lipească zdravăn într-un loc cu pielea moale, el se arătase neîncrezător, tu cum n-ai murit când ai fost cu unchiul la oi şi ţi s-a prins lipitoarea de ceşcuţa genunchiului, bă, păi eu am avut ac de siguranţă, că numai aşa poţi să scapi de ea, o înţepi şi cade singură, şi el nu avea atunci nici un ac de siguranţă, căci cu un bold n-ar fi făcut nimic, după spusele lui Victor, şi când a ieşit din gârlă a simţit că avea o lipitoare pe picior, în spatele genunchiului, unde e pielea moale, parcă ar fi ştiut că va trece el pe acolo şi-l aşteptase. Victor se oprise şi-l aştepta lângă o tufă de mărar, bă, tu ai o lipitoare pe picior, o să-ţi taie piciorul tata mare, că n-are ac la el, de unde să ştie el că tu o să iei o lipitoare din apă?, şi el a luat-o la goană pe potecă, spre gropanul din care tata mare scotea apă, urlând de groază că o să rămână fără un picior. Tata mare a smuls lipitoarea uşor, nu apucase să se prindă cu amândouă capetele, şi nu i-a trebuit nici un fel de ac pentru asta, fii, mă, cuminte, cum o să-ţi taie piciorul, bă, Victore, ce-ţi baţi joc de el?, şi atunci Victor a mai scăzut în ochii lui, căci nu ştia chiar toate metodele de a scăpa de o lipitoare. După ce mâncaseră, terminând cu o lubeniţă ţinută la rece, în apă,

se aşezaseră pe marginea gropanului şi cântaseră împreună aeroplanul lui Vlaicu şi deodată se treziseră cu un şarpe negru şi lung, care trecuse ca vântul pe lângă ei şi căzuse în gropan, ei fugiseră speriaţi, a venit tata mare cu sapa şi l-a căutat, dar n-a dat de el. Manole înţelegea că aeroplanul era avion, dar de ce nu i-o fi zis dea dreptul avion, nu ştia, şi şi-l închipuia aşa, ca aeromodelul pe care îl adusese Victor de la casa pionierilor, unde se ducea el de două ori pe săptămână, ca să facă în fiecare an câte un avion din carton, care nici măcar nu zbura. Povestea că acolo erau mai multe cercuri, aeromodelism, navomodelism, foto şi radiotehnică, el încercase să schimbe cercul după doi ani, dar nu i se permisese, aşa că rămăsese la cercul de aeromodelism, să nu facă tot anul decât un avion din carton. Victor era mândru că mergea la casa pionierilor, acolo nu aveau acces decât pionierii cei mai buni, el era primul din clasă, era preşedinte de detaşament, organiza de două ori pe lună adunări în care, pe rând, prezenta recenzia unei cărţi, "Tânăra Gardă", "Stiletul", "Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi", "Partizanii", toate din literatura sovietică, iar data următoare se apucau să-i critice pe elevii slabi la învăţătură, cărora le cereau să-şi facă autocritica, ăia şi-o făceau bucuroşi şi toată lumea era mulţumită, puteau să închidă adunarea, scopul ei fusese atins. Manole se mândrea că poza lui Victor fusese pusă la panoul de onoare, de pe holul de la parter, pe unde treceau toţi elevii şi-l vedeau acolo, tuns chilug, cu şapca pe cap, cu cravata de pionier la gât şi cu o figură chinuită, uite, bă, unde am ajuns eu, greu, dar am ajuns, nu ca voi, care vă uitaţi acum la mine. De fapt, Victor nu ajunsese deloc greu la panoul fruntaşilor, după o lună de şcoală îşi arătase inteligenţa, detronând locul unor fete, înainte şcoala fusese numai de fete, de la panoul de onoare dispăruseră mai multe poze de fete cu codiţe şi bentiţe albe, pentru a face loc fotografiilor băieţilor, înţoliţi în hainele acelea urâte, groase, şi de vară şi de iarnă. A fi pionier (pe atunci încă se mai moştenea grafia pioner, din ruseşte) i se părea lui Manole singurul ideal pentru vârsta lui. Urmărea de departe desfăşurarea adunărilor de unitate, cu steaguri, cu tobe şi trompete, începute întotdeauna cu "Te slăvim Românie, pământ strămoşesc" şi încheiate cu "Eroii de la Doftana" şi tare mult ar fi dorit să fie şi el pionier, ca să pună mâna pe o trompetă şi să sufle în ea cum

vedea că fac băieţii aceia mai mari şi plini de ei. Când se dusese la şcoală, cu ghiozdanul lui de carton, vopsit într-o culoare maronie nedefinită, fusese fericit. Avea şi el un creion, un toc, două peniţe şi o gumă, pe care le ţinea într-un penar din lemn, mic, moştenit de la Victor, care avea acum alt penar, mai mare, căci lui i se luau întotdeauna rechizite noi, era mai mare şi pretenţiile erau şi ele mai mari. La şcoală văzuse prima dată călimări din care nu se vărsa cerneala chiar dacă le răsturnai. Se plânsese pe-acasă că ar vrea şi el o călimară din aceea, că toţi copiii aveau, numai el nu avea, şi zile întregi o bătuse la cap pe mama, dar ea nu acceptase să mai dea leul pe călimară şi el se resemnase, mai ales că văzuse la un coleg că acea călimară nu era totuşi prea sigură, i se vărsase în ghiozdan şi-i mânjise toate caietele şi cărţile. Oprea Măgură era departe de problemele copiilor săi. N-avea timp de ei, avea suficiente probleme la serviciu ca să-i mai urmărească şi pe ei. Afla de la Gica întâmplările lor şi ale vecinilor, căci şi vecinii făceau parte din viaţa lor de zi cu zi. Mai ales pe Dacia Sandulian o urmăreau, să vadă cine mai vine pe la ea, să ghicească ce afaceri mai punea ea la cale. Baba se cocârjase de tot, se făcuse parcă mai mică decât era când o cunoscuseră ei. Ea era o mare iubitoare de animale. Într-o zi găsise un căţel rătăcit pe la poarta ei şi îl ademenise iute în curte. Îl instalase într-o cuşcă improvizată, botezându-l... Manole. Băiatul nu se formalizase, el se împrietenise repede cu acel căţel şi deveniseră nedespărţiţi. Amândoi era duşmanii declaraţi ai celor două pisici pe care le achiziţionase baba cine ştie de unde şi, când le dădea drumul pe afară, ei le pândeau şi le fugăreau, cu mare grijă să nu-i vadă stăpâna lor. Într-o zi, baba i-a văzut cum îi alergau pisicile şi seara i-a spus lui Oprea Măgură, să aibă grijă cum îl educă pe fiu-său, să nu-i mai chinuie pisicile, căci sunt şi ele suflete şi trebuie să trăiască liniştite. El era cam întors, nu i-a căzut bine observaţia babei şi s-a ajuns la un schimb de vorbe mai tare, din care Dacia Sandulian a ieşit oarecum învingătoare. – Auzi, tu, femeie! zicea el mai târziu, după ce-i trecuse enervarea. Să-mi zică ea că "te credeam un om cult!" Păi ce, eu nu sunt cult? Fi-iar cultu-al dracu' să-i fie, ea o crede că eu mă mai duc la biserică! Auzi tu, să zică ea aşa!

El nu mai era supărat pe proprietăreasă că se certase cu ea din cauza lui Manole, dar că îi spusese lui că nu e vorba aceea, pe care n-o înţelegea şi o confunda cu problemele de cult religios, simţind că în dosul ei se ascunde ceva rău, o lipsă foarte mare din partea lui. Într-altă zi a găsit acasă un vizitator, un om în vârstă. Nu venise la el, ci la Victor, pentru a face eventual un schimb de timbre. Era cald încă şi Victor îşi invitase musafirul afară, lângă magazia de lemne. Oprea Măgură l-a salutat cuviincios pe străinul acela şi şi-a văzut de treabă, în bucătăria de vară, trăgând cu urechea la ce discutau cei doi filatelişti. Era şi Stan pe la ei, venise pe la regiunea de partid, chemat pentru o nouă însărcinare şi ascultau amândoi dialogul dintre Victor şi omul străin. Omul acela încerca să-i dea băiatului câteva elemente de istorie a filateliei naţionale, amintind cam des de emisiunile vechi, dinainte de primul război, Carol cu favoriţi, Carol cu vinietă, ajutorul regal, lucruri care lui Oprea Măgură nu-i plăceau deloc, începând să-l bănuiască pe străinul acela un provocator trimis de cine ştie cine ca să-l încerce pe el. I-a făcut semn lui Victor să scape mai repede de musafir, dar băiatul nu prea ştia cum s-o facă, străinul nu pricepea nimic, sau se prefăcea că nu pricepe. A trebuit să intervină Gica, să-i strige că e timpul să meargă la croitor, ca străinul să înţeleagă că era timpul să plece. Omul a plecat, strângându-şi clasoarele. Oprea abia a aşteptat să plece, ca să se năpustească asupra lui Victor: – Mă, de unde mama dracu' l-ai găsit pe-ăsta? Altul n-ai găsit? De ce te tot întreba el de Carol? Cine-i ăsta? De unde-l cunoşti? Victor încercase să se apere, că acela era preşedintele cercului de filatelie de la casa sindicatelor, dar tata nu înţelegea de ce tot vorbea acela despre Carol şi a ridicat mâna să-l lovească. Noroc cu Stan, care s-a băgat între ei, să-l apere pe băiat. – Stai, mă, naşule! Ce-ai cu el? Că n-o fi făcut vreo crimă. – Lasă-mă, finule! Ce tot dădeau ei zor cu Carol în sus, Carol în jos? – Naşule, n-ai auzit că ăsta e preşedintele cercului? Păi crezi tu că un preşedinte nu ştie ce se poate vorbi şi ce nu? Înseamnă că e voie să vorbeşti şi de timbrele cu Carol. – Mă, să am eu necazuri din cauza lor? Cine-a fost Carol ăsta? Rege a fost, şi unul, şi altul. Păi noi mai vorbim acum de regi? Ia dă,

mă, clasorul ăla încoace! Victor îi dăduse clasorul cu teamă. Era sigur că va suferi o pierdere enormă dacă tatei i se va părea ceva în neregulă. – Io-te, mă! Ce timbre sunt astea? Ifni, Maroco... Helvetia... Laos... Gu-ine-ea... Vezi? Numai timbre străine! De ce nu cumperi, mă, timbre de-ale noastre? De ce-ţi plac ţie numai timbrele capitaliştilor? Mă, aşa te învaţă pe tine la şcoală? Mă, eşti nebun? Ia zi-mi, ai vreunul cu Carol? – Nu. N-am. Alea sunt scumpe. – Aha! De-aia n-ai, că sunt scumpe! Altfel le-ai fi luat. Mă, să nu te mai prind că iei timbre capitaliste. Ia şi tu de-ale noastre, de-ale ruşilor. Vrei să avem necazuri? Şi să nu te mai prind cu cineva pe la mine, că te mănânc. Ai înţeles? După incidentul acela, Victor a vândut repede câteva serii din ţările capitaliste, din teama că tata ar fi putut să-l controleze din nou şi să-i distrugă întreaga colecţie. Cât despre timbrele tipărite la noi înainte de război, nici să le privească la alţii nu mai îndrăznea. Singurul care-i luase apărarea, Stan, îi spusese mai târziu: – Lasă, năşicule, că poate se mai schimbă vremurile şi n-o să mai fie interzis să vorbeşti despre regii noştri. Acum eşti încă mic, nu înţelegi, dar regii ăştia au avut şi ei ceva merite, chiar dacă reprezentau vârful unor clase exploatatoare. Dacă timbrele astea au fost tipărite vreodată, e normal să doreşti să le ai în colecţie. Mai ai şi tu răbdare, acum nu e momentul să te ocupi de ele. Ţine-te şi tu de altele, vorba lui naşu', ia şi tu pe astea ale noi, bulgăreşti, ruseşti. După vreo două săptămâni, Stan Măgură se trezise chemat de urgenţă la regiune. De la convocare trecuse din nou pe la ei, să le aducă vestea cea nouă: – Naşule, m-am ajuns! Ce crezi? M-au chemat la regiune. Să mă ocup de gospodăriile de stat, la verificări. Ce zici de asta? – Bravo, finule! Te-ai ajuns, într-adevăr. Dar cu familia cum faci? Matilda ce zice? – Ea ce să zică? Nu vrea. Ce să caute ea la oraş? Şi nici tata nu prea e de acord. Tot mă bate la cap că acum, după ce l-am băgat în colectiv, tot pe el îl las să muncească, să-şi facă norma pentru pensie. Ce să-ţi povestesc, nu mă mai înţeleg deloc cu ei, nici cu tata, nici cu Matilda. Tata, ce ştie el de munca politică? Atâta doar că-i duc salariul acasă,

altfel m-aş trezi într-o zi că nu s-ar mai duce la colectiv. Noroc că am aranjat cu loturile personale, să ne lase patru, pentru fiecare câte unul. El, mai mult pe la grădină, pe acolo îşi face veacul, cu alu Betegan, că au fost leat amândoi. Dar eu zic să vin aici, la regiune. Stau şi eu cât so putea, să văd ce şi cum şi, dacă nu-mi convine, mă duc înapoi în sat, ce să fac. – Mă, eu zic să rămâi aci. Nu te lua tu după fina şi după tata, ei nu ştiu ce viaţă este aici. Ai şi tu un salariu mai mare, te mai descurci şi tu, ba cu un vin, ba cu o găină, că dacă te pun să controlezi gheaceurile, e imposibil să nu-ţi pice şi ţie ceva. – Eu ziceam la fel. Şi-apoi, dacă nu mi-o conveni, mă duc înapoi la sapă, meseria asta nu mi-o fură nimeni. Mi-au dat termen până în iarnă. După Anul Nou trebuie să vin aici, la Craiova. Îmi predau lucrările, că tot de uteme mă ocup, găsim noi unul tânăr să-l alegem secretar în locul meu. Oprea Măgură ar fi vrut să-l întrebe de ce nu se grăbea şi el să facă copii, că era însurat de câţiva ani, ori era Matilda stearpă, cumva, se mai văzuseră cazuri, dar nu-l întrebase, între ei nu erau relaţii prea apropiate, din cauza diferenţei de ani el îl considera pe Stan tot un copil, aşa cum apucase dintotdeauna. Ştia însă că lui îi erau dragi copiii şi tocmai de-asta se cam mira că nu se grăbea să toarne şi el doi, trei. 19. Spre iarnă se dăduse în folosinţă blocul din spatele inglişparcului, cu o arhitectură nouă, neobişnuită, un paralelipiped din beton, cu balcoane şi ferestre toate la fel. La parter erau câteva magazine, dintre care unul specializat numai în produse lactate. Odată cu inaugurarea acelui magazin, îşi făcuseră apariţia şi primele sticle speciale pentru lapte, cu gura largă şi cu dop din staniol, pe care scria data ambalării laptelui. Lumea era neîncrezătoare, accepta cu greu ideea că laptele putea fi ambalat bine în sticlele acelea neobişnuite. De obicei se foloseau de serviciile lăptăreselor, care veneau cu bidoanele lor cu lapte, cu căruţa, şi le dădeau pe alese ce doreau, lapte dulce, acru, urdă, caş proaspăt, smântână, iaurt. Şi curând blocul acela dintre Casa Albă şi palat primise un nume: "la bloc". "Unde te duci după lapte?"

"La bloc". Începuse construcţia altui bloc, lângă cinematograful "Maxim Gorki", pe locul unui părculeţ amenajat într-o groapă, dar acela nu mai putea fi ceva nou, singurul bloc rămânea acel "La bloc". – Cum să stai la bloc? se mira Oprea Măgură, discutând cu Gica, numai ei îndrăznea să-i explice nedumeririle sale. Să stai sub alte trei familii, care or avea şi ele copii, să-ţi sară deasupra, să nu te lase să te odihneşti. Să-i auzi pe toţi ce vorbesc, ce ascultă la radio, şi când vrei şi tu să iei o gură de aer, ieşi pe balcon şi te trezeşti drept în stradă, să te vadă toţi ăia de se plimbă prin oraş fără vreo treabă. Unde o să ajungem? Să nu mai avem casele noastre, fiecare cu treaba lui. Cred eu că o să dea faliment ideea asta! Am auzit că la Bucureşti s-ar face şi blocuri turn, cu zece etaje. Auzi? Să te uiţi de la etajul zece, să-ţi fie frică să te uiţi în jos. Nu, că lumea s-a-ntors cu susu-n jos! Primise o misiune ciudată, pe care n-o înţelegea, dar pe care încerca s-o îndeplinească, ca de obicei, cât mai corect: paza animalelor unui circ sovietic, care făcea un turneu prin ţară. Circul fusese instalat pe terenul de lângă piaţă şi menajeria în imediata apropiere. El se plimba toată ziua printre cuştile animalelor, ca nu cumva să pătrundă vreun străin în menajerie şi să dea mâncare otrăvită animalelor. Nu-şi închipuia cine ar fi putut avea gândul acela criminal, să omoare nişte biete animale, pe care le văzuse de aproape şi îşi schimbase complet părerea despre ferocitatea unora, pe care le ştia şi el deosebit de duşmănoase omului. Desigur, gestul ar fi fost ar fi putut fi interpretat politic, uciderea câtorva animale ar fi reprezentat un sabotaj şi o dovadă a incompetenţei lor în apărarea bunurilor marelui prieten de la răsărit. Mai văzuse două circuri, ca spectator, şi-i admirase mai ales pe dresorii de lei şi tigri, pentru curajul de care dădeau dovadă stând în arena împrejmuită cu grilaje, în mijlocul animalelor acelora care îşi dădeau la iveală colţii şi mârâiau către oameni. Aici însă, în menajerie, îşi cam schimbase opinia. Tigrii nu erau decât nişte pisici mai mari, leneşe şi îndobitocite de o viaţă petrecută numai după gratii. O fetişcană, dresoarea tigrilor, venea în menajerie odată cu ziua, ca să le dea mâncarea cu mâna ei, carne proaspătă de vită, cu oase şi sânge mult. Intra în cuştile lor, aveau patru, pe rând, îi mângâia, le vorbea frumos, în limba aceea imposibilă, aştepta să-şi termine fiecare masa, le dădea câte un cubuleţ de zahăr drept recompensă că fuseseră

cuminţi, apoi trecea la altă cuşcă, să repete operaţia. Fata aceea blondă se obişnuise cu prezenţa miliţianului acolo, în menajerie. După câteva zile îl salutase zâmbitoare. El nu ştiuse cum să-i răspundă şi o salutase milităreşte, făcând-o să râdă. Se oprise în faţa lui şi-i repetase, în silabe, de câteva ori, salutul lor, până învăţase şi el să-i răspundă aproximativ în limba ei. Într-o zi, fata adusese cu ea un bărbat, pe care îl mai văzuse pe acolo ocupându-se cu cărarea unor materiale dintr-un loc în altul şi, prin intermediul lui, îl întrebase dacă el a văzut-o la spectacol. Omul vorbea greu româneşte, ca pe o limbă pe care o învăţase demult şi pe care n-o mai folosise. I-a răspuns negativ, datoria lui era să păzească menajeria, nu să pătrundă în cortul circului. – Dar dumneata n-ai copii? îl întrebase fetişcana cu tigrii, prin intermediul translatorului. – Ba da, am doi. – Şi pe ei nu-i aduci? Îl luase gura pe dinainte şi mărturisise adevărul: – Nu prea avem bani... Îl lăsaseră în pace, cei doi vorbind între ei pe ruseşte, apoi plecaseră de lângă el. Peste vreo oră, dresoarea tigrilor îi adusese patru bilete, pentru spectacolul din seara respectivă. Măgură mai întâi n-a vrut să le ia, dar fata insistase şi până la urmă le băgase în buzunar. În seara aceea, copiii au fost fericiţi. Mergeau la circ, unde aveau să vadă animale din ţinuturi îndepărtate, acrobaţi şi clovni măieştri şi, cea mai mare bucurie, puteau mânca alune americane, vândute la cornet, sărate bine. Prin intermediul lor se simţeau mai apropiaţi de cei din arenă, alunele acelea îşi legau numele şi imaginea de lumea circului. Când circul îşi strângea lucrurile, pregătindu-se să plece, dresoarea tigrilor a venit din nou în menajerie cu translatorul acela şi l-a întrebat pe Măgură dacă nu doreşte ca ea să-i dea adresa ei, pentru băiatul lui cel mare, poate vrea să corespondeze cu unul din fraţii ei mai mici. Oprea Măgură a acceptat, în fond nu era interzis, fata i-a scris numele şi adresa pe o foaie de hârtie, pe care el a dus-o victorios acasă. Victor fusese încântat de idee, să corespondeze cu un băiat din Uniune nu era un lucru obişnuit, în fond chiar se urmărea întărirea legăturilor dintre organizaţiile de pionieri, prin astfel de legături particulare. A conceput de îndată o scrisoare, în româneşte, pe care i-a

tradus-o în ruseşte profesoara de specialitate de la şcoală, mândră şi ea că un elev de-al ei încearcă să corespondeze cu un pionier sovietic, şi a trimis scrisoarea, pe care caligrafiase cu grijă numele şi adresa destinatarului. Deodată crescuse în ochii colegilor de clasă şi chiar şi profesorii se uitau altfel la el, uite, domnule, are ambiţie să fie prieten cu un pionier din Uniune, foarte bine, să-l încurajăm cu toţii. Ce-l deranja pe el cel mai mult era că băiatul acela nu locuia şi el la Moscova sau Leningrad, sau măcar la Volgograd, oraşe pe care le ştia ca fiind eroii ultimului război, ci într-un orăşel, Kuibâşev, pe care abia îl depistase pe harta din singurul atlas care exista în librării, editat la Moscova în 1954. Colonelul Goangă hotărâse să întărească formaţia de trupe speciale, ale căror începuturi le asiguraseră doar vreo zece oameni, printre care Oprea Măgură şi Ilie Bejan. Era vorba de un pluton de oameni foarte tineri, care urmau să se antreneze numai pentru intervenţii în situaţii deosebite. Măgură trecuse cam pe linie moartă, era folosit numai ca instructor, el nu mai participa la antrenamente, în primul rând pentru că se cam îngrăşase şi, în al doilea rând, limita superioară a vârstei celor pregătiţi pentru acele misiuni speciale fusese stabilită la treizeci de ani. Toţi erau voluntari, dintre cei care ceruseră transferul în acele trupe fuseseră aleşi de Goangă personal numai vreo patruzeci de oameni. Le explicase destul de vag pentru ce soi de misiuni îi pregătea şi ei nu prea se lămuriseră, dar asta nu conta prea mult, pentru că era suficient că aveau parte de o viaţă mai liberă şi mai bună, fără tracasarea programului de zi cu zi. Oprea Măgură primise misiunea de a-i instrui la executarea focului cu cele mai diverse arme. El însuşi obţinuse întotdeauna punctajul maxim la toate tragerile lunare la care participase, cunoştea armamentul din dotare la perfecţie, ştia să demonteze şi să refacă orice armă cu ochii închişi. Alături de aceste exerciţii de tragere, plutonul de speciali se antrena şi la lupte corp la corp, cu instructori speciali, sportivi de performanţă, lupte cu arme albe de toate tipurile, antrenamente specifice trupelor de pompieri şi o mulţime de altele asemenea. Cel mai mult îi plăcuse omul care fusese adus pentru luptele cu bastonul. Acesta era un cioban de pe lângă Slatina, spaima acelei zone, un tip înalt şi bine făcut, calm şi foarte vesel de felul lui. Când îi

văzuse el prima dată pe toţi acei tinerei pe care trebuia să-i înveţe cum să folosească un lemn pentru a câştiga orice bătaie cu un duşman potenţial, le spusese în câteva vorbe esenţa măiestriei în lupta cu bâta: – Măi, tovarăşi. Când dai cu bâta, nu trebuie să-ţi foloseşti numai forţa. Uite, eu sunt destul de puternic, dar tot m-a bătut şi pe mine unul, care era mai mic decât mine şi mai slab. Ăla mi-a spus că mai ai nevoie şi de cap, nu numai de forţă. Luaţi aminte cum fac eu să mă apăr, că eu nu ştiu să vă explic ca la şcoală. Cine pricepe, e bun. Cine nu pricepe, se trezeşte pe jos. Îi pusese să-l atace pe rând, câte unul, sau mai mulţi deodată, băieţii se aruncaseră buluc pe el, dar se treziseră toţi pe jos, loviţi sau numai răsturnaţi, iar ciobanul părea că face asta numai în joacă. Râsese de ei, că nu-s buni de nimic şi se pusese pe treabă, luându-i unul câte unul şi explicându-le practic strategia acelei lupte. Băieţii aceia tineri erau plini de bunăvoinţă şi prindeau repede tot ce li se spunea şi demonstra. După câteva săptămâni roadele antrenamentelor începuseră să se vadă. După aceea au început specializările, căci în meseria lor era nevoie numai de specialişti cu adevărat. Pentru trăgători de elită, Măgură alesese şase oameni, care erau în stare să nimerească ţinta din orice poziţie. După trageri interminabile, ajunseseră să lovească ţintele şi numai după auz, fără să le vadă. Colonelul Goangă trecea des pe la sălile de antrenament, urmărind cu încântare evoluţia corpului de speciali. Şi, într-o zi, l-a anunţat pe Măgură că trăgătorii lui vor primi în ziua următoare o misiune specială: o vânătoare de iepuri. – Vezi, să nu ne facă de râs! îl avertizase colonelul. La vânătoare participă câţiva generali ruşi, pentru ei o organizăm, ăia sunt cam bătrâni şi le tremură mâinile. Voi o să fiţi preintre ei, îmbrăcaţi civil, să vă creadă ceva personalităţi politice. Să nu vă daţi de gol. Îi ajutaţi pe generali să-şi doboare şi ei ţintele, înţelegi ce vreau să-ţi spun. Măgură înţelesese foarte bine. Când i-au debarcat din maşini dincolo de hipodromul din parc, de unde începea vânătoarea, băieţii lui ştiau cum trebuie să acţioneze. Acolo, lume multă, câţiva generali ruşi, vreo trei de-ai noştri, câţiva ofiţeri de rang inferior, câţiva civili şi o mulţime de hăitaşi. O companie de soldaţi înconjuraseră terenul până la calea ferată ce ducea la Podari, să nu intre careva pe terenul de

vânătoare. Pământul era acoperit cu un strat subţire de zăpadă, ici şi colo se vedea pământul reavăn, câteva tufişuri opreau vederea. Grupul de vânători oficiali pornise la un semnal, răspândindu-se în lanţ de trăgători. De pe margini, hăitaşii începuseră să strige şi să învârtă cârâitorile de lemn, ca să-i facă pe şoldani să iasă din ascunzişuri. Ruşii erau veseli, le plăcea aerul rece de dimineaţă şi vorbeau între ei pe un ton ridicat. Ai noştri erau mai rezervaţi, mai înţepaţi, atenţi mai mult să acorde satisfacţie deplină reprezentanţilor armatei frăţeşti. Specialii îşi făcuseră loc alături de câte un general sovietic, purtându-şi neglijent armele de vânătoare, pe care le verificaseră ore întregi în seara precedentă, ca să ştie ce bătaie aveau. Ei păreau mai neobişnuiţi cu portul armelor şi ruşii făceau glume pe seama lor, observând că se aflau probabil la prima lor vânătoare. Când se ridicaseră primii doi iepuri, se trăseseră patru focuri, dar numai unul fusese dat peste cap. Specialii încercaseră şi ei să-i lase pe vânători să îşi arate măiestria, dar aceştia nu se arătaseră la nivelul aşteptat. Măgură s-a uitat semnificativ la băieţii lui, să fie mai atenţi, să nu mai scape prada. După câteva minute, iepurii au început să iasă ca din vizuini, câte doi, trei deodată. Puştile au început să răpăie şi ruşii dădeau din cap, fericiţi, râzând de vecinii lor neîndemânatici, care trăgeau mereu cu o secundă mai târziu. – Măi, tovarăşi! strigase un civil către însoţitorii ruşilor. Voi ce faceţi acolo? Îi lăsaţi numai pe ei să lovească iepurimea? Nu-i mai lăsaţi, că ni-i iau pe toţi! Ruşii se interesaseră, ce zicea ăla?, translatorul le tradusese că era invidios pe mâna lor bună. A-a! râseseră ruşii, păi ei de ce nu trăgeau tot aşa bine? Streliai, streliai! îi îndemnau ei pe vecinii lor, fără ranchiună, ştiindu-se net superiori lor. Iepurii se înmulţiseră, peste tot păcăneau puştile, ruşii aveau cel mai mare succes, animalele din faţa lor cădeau cel mai repede, din două focuri îi luau, chiar dacă tinereii aceia nepricepuţi mai trăgeau şi ei pe lângă ţinte. Din când în când, un civil se dădea pe lângă ei şi le turna câte un pahar de băutură incoloră. Ruşii beau paharul dintr-o dată, suflau apoi adânc şi se mai roşeau un pic la faţă.

Trecuseră un drumeag, dincolo de el intraseră într-un lăstăriş, din care ieşiseră cu nouă iepuri şi o cioară, pe care o doborâse un general crezând-o un lup sau un mistreţ, cu toate că pe acolo nu se văzuseră astfel de animale. Mai târziu, după ce intraseră într-o văioagă, ruşii avuseseră din nou un succes deosebit, cinci iepuri căzuseră din tot atâtea focuri. Cel care părea a fi şeful lor îi trăsese pe ceilalţi mai aproape şi le şoptise ceva. Nimeni nu înţelesese ce doreşte, translatorul fusese chemat, îi întrebase dacă doreau ceva anume, i se răspunsese că nu doresc nimic. Când să iasă din văioagă, doi iepuri ţâşniseră dintr-o parte. Ruşii puseseră armele la ochi şi trăseseră, odată cu însoţitorii lor. Iepurii căzuseră, iar rusul şef îl chemase la el pe translator. Îi ceruse ceva. Toţi se opriseră, cu ochii la ei. – Tovarăşul susţine că i-am păcălit, anunţase translatorul, speriat. Militarii noştri şi câţiva civili se apropiaseră de grupul oaspeţilor. – Cum adică, i-am păcălit? se mirase unul dintre civili. – Zice că acum ei n-au tras în iepuri, că au tras în aer. – Şi-atunci iepurii cum au căzut? Translatorul pusese întrebarea generalului sovietic şi acela răspunsese calm: – Zice că au tras băieţii ăştia tineri. Vrea să ştie dacă este adevărat. Organizatorii erau încurcaţi. Ştiau şi ei care era aranjamentul, dar n-aveau voie să recunoască. Ruşii aşteptau liniştiţi, dar hotărâţi să afle adevărul. – Mă! se repezise un civil la tinerii speciali. Ce-aţi făcut, mă? Voi n-aţi văzut când trag dânşii? Băieţii nu ziceau nimic. Se uitau la Măgură, şeful lor, să-i scoată din încurcătură. – Tovarăşe..., zise el încet. Noi ne-am îndeplinit misiunea. De unde să ştim noi că dumnealor au chef să tragă în aer? – Mă, eşti tâmpit! se burzuluise celălalt. Cine te-a mai trimis şi pe tine aici, să ne încurci treburile? Şeful ruşilor insista pe lângă translator să-i traducă cuvânt cu cuvânt tot ce se discuta în jurul lor. Pe timp ce auzea traducerea, se înveselea mai tare. – Zice că de ce îl certaţi pe tovarăşul, traduse omul. Dacă a fost aranjament, n-are rost să-l certaţi. Dar vrea să ştie dacă a fost sau nu.

Era clar că nu-l mai puteau duce. – Spune-i că ne-am gândit şi noi să nu ne facem de râs... Rusul a ascultat vorbele translatorului, apoi i-a cerut ceva. – Tovarăşul general zice că vrea să ne arate că nu este un trăgător prea rău. Să pună cineva o sticlă la cincizeci de paşi. Câţiva oameni s-au repezit să pună o sticlă la distanţa cerută. Rusul a luat puşca vecinului său, a băgat două cartuşe pe ţevi, a ochit îndelung şi a tras. Plumbul a scurmat pământul la două palme de sticlă. A zâmbit ruşinat, scuzându-se faţă de ceilalţi, apoi a ochit iarăşi. Sticla s-a retezat de la jumătate, cea de jos rămânând pe loc, aşa cum fusese aşezată la început. S-au auzit aplauze, toţi erau destinşi, uite, domnule, că nu e un oarecine! Rusul a scos cartuşele goale, a băgat alte două, s-a uitat în jur şi a ales un tânăr din grupa lui Măgură, întinzându-i puşca. Băiatul a primit-o, s-a uitat o clipă în jur, ca să vadă o încurajare, apoi a luat poziţia de tragere. – Davai, davai! îl îndemna rusul. Streliai! Băiatul s-a hotărât. Brusc a ridicat puşca la ochi şi în aceeaşi clipă a tras. Jumătatea de sticlă s-a ridicat în aer, la vreo zece metri. Focul următor a spart-o în zeci de cioburi. Câteva clipe toţi au rămas muţi. Rusul şi-a revenit primul din uimire. I-a întins mâna băiatului, felicitându-l vesel pentru măiestria de care dăduse dovadă. Ceilalţi conaţionali au început să aplaude şi toată lumea le-a urmat exemplul, uitându-se tâmp unii la alţii, veseli că ieşiseră din încurcătură. Vânătoarea se cam terminase, maşinile veneau pe un şleau mai uscat, oficialii se duceau la o mică petrecere tovărăşească. Doi oameni au sărit dintr-o maşină, cu perii şi cremă neagră, să le cureţe tuturor cizmele de noroi, şeful delegaţiei sovietice insista să se traducă ceva, printre civilii aceia s-a produs o mişcare, au încercat să-l refuze, dar un general mustăcios de-al nostru a intervenit şi toţi l-au ascultat. Grupa de speciali era invitată la sindrofie, nu conta că erau îmbrăcaţi aşa cum veniseră la vânătoare, acesta nu era un motiv de refuz. Ruşii voiau să-i vadă şi la întrecerea cu paharele, nu numai cu puştile. Maşinile i-au debarcat la casa armatei, o clădire de la începutul secolului, fostă a unui om politic interbelic. În sala de recepţie, care era folosită ocazional şi ca sală de festivităţi, erau întinse mese bogate.

Civilii se mai împuţinaseră, se înmulţiseră în schimb oamenii în uniformă. Era acolo şi colonelul Goangă. Cineva îi povestise întâmplarea de la vânătoare şi-l ameninţase cu degetul pe Măgură. Rusul acela simpatic îi schimbase gândurile, lăudându-i pe trăgătorii aceia de elită şi adresând felicitări personale colonelului pentru ideea de a pregăti astfel de cadre de nădejde. La masă nu prea se îndesaseră pe mâncări, erau lucruri pe care mulţi nu le cunoşteau, icre negre, peşte – de care mai toţi se fereau, neştiind să folosească tacâmurile speciale, până ce ruşii au dat exemplu, folosindu-se de uneltele proprii, pe care li le lăsase natura, apoi friptură de pui cu garnitură de cartofi şi orez. La un moment dat, ruşii au cerut să li se servească ceva cu specific naţional, gazdele au încercat să se scuze, că mâncările noastre nu sunt bune, că n-ar fi pe gustul lor, şeful ruşilor se cam întrecuse cu ţuica noastră bătrână şi a început să bată cu pumnul în masă, nu, că el vrea o mâncare naţională românească. Gazdele au fost nevoite să le satisfacă dorinţa, noroc că era sâmbătă şi la restaurante se ţineau nunţi, s-au dat telefoane la regiune, de unde s-au dat dispoziţiile de rigoare şi o maşină a plecat fulger la un restaurant de unde a luat toate sarmalele, lăsând nunta fără acest fel de mâncare. Sarmalele cu mămăligă au avut un succes deosebit printre oaspeţi, şeful lor mai solicitând o porţie şi încă una, până când îi ieşiseră ochii ca la broscoi, căci i se oprise o vână de varză în gât, noroc cu un "special" mai cu iniţiativă, de i-a băgat degetele pe beregată şi i-a tras vâna afară. Rusul a cerut reţeta după care se făceau sarmalele, să o ducă şi el acasă, să i se facă şi acolo, că tare mult îi plăcuseră. La sarmale serviseră vin roşu, ruşii se cam îmbătaseră, neobişnuiţi cu schimbarea băuturilor, cereau muzică, aduseseră doi băieţi cu acordeoanele, ştiau şi cazacioace, şi romanţe de pe Don, ruşii au început să danseze şi toată lumea îi admira, mai ales când şi-au demonstrat ştiinţa de a juca pe ciucite, cu mâinile în faţa pieptului. Şeful lor se răsturnase la o încercare, dar nu se supărase, fusese aplaudat şi le-a demonstrat imediat că totuşi e şi el în stare de ceva, învârtindu-se în jurul mâinii sprijinite în podea. Mai târziu şi-a amintit de întâmplarea de la vânătoare şi a cerut să se aducă arme, să facă ei un concurs de tir cu trăgătorii aceia care încercaseră să-i păcălească. Lumea s-a uitat speriată, cum să le aducă

arme, se vedea bine că erau beţi, dacă împuşcau pe cineva? Ruşii aveau însă o idee fixă, de ce nu li se aduc arme, le e teamă să nu-i întreacă ei? În câteva minute s-a amenajat locul, mesele au fost date de-o parte, pe fundalul scenei s-au sprijinit câteva saltele, una peste alta, le-au acoperit cu un cearşaf, apoi au adus două ţinte de poligon şi pistoale. S-a dat întâietate oaspeţilor. Au tras câte un încărcător, nimerind mai multe puncte în ţinte. Apoi a venit rândul specialilor. Au tras şi ei tot atât de prost, să nu-i facă de râs pe oaspeţi, dar şeful delegaţiei s-a supărat, bănuind din nou înşelăciunea. A cerut o sticlă de votcă, a băut jumătate din ea pe nerăsuflate, a întins-o unuia dintre băieţi, să facă şi el la fel cu cealaltă jumătate, apoi a luat un pistol şi a început să tragă din nou aiurea. S-a supărat cine ştie din ce motiv, a dat cu pistolul de podea, mai era un cartuş pe ţeavă, arma s-a descărcat, plumbul a ricoşat ţiuind, culcându-i pe toţi, numai el rămăsese în picioare, a căzut şi el deodată. A fost un moment de groază, toţi credeau că plumbul s-o fi întors singur şi-l lovise, dar nu, omul se îmbătase dintrodată şi nu-l mai ţinuseră picioarele. S-a căzut de acord să-l care de acolo într-o cameră alăturată, unde l-au aruncat într-un pat, lăsându-l în paza unui soldat. Ceilalţi au continuat să se joace cu pistoalele, făceau pe cow-boy-ii, trăgeau pe la spate, printre picioare, cu spatele, punându-i la grea încercare pe partenerii de petrecere, care erau obligaţi să se ferească mereu de direcţia în care trăgeau ei. Până la urmă, i-au potolit cei doi acordeonişti, începând să cânte piese sentimentale, care i-au atras în jurul lor, uitând de pistoale, pe care se grăbeau toţi să le preia, bucuroşi că scăpaseră cu viaţă. Oprea Măgură şi specialii lui s-au fofilat într-un târziu, la un semn al colonelului Goangă, având grijă să strecoare pe sub paltoane câte o sticlă de votcă Stalicinaia. 20. Când se prezentase Stan Măgură la primul secretar al regiunii, aflase că pentru o perioadă va face un fel de practică, pe lângă un tovarăş cu experienţă, Zevedeanu, care era activist vechi. Trebuia să se obişnuiască şi el cu noile metode de lucru, ce era bun acolo, în satele

din sudul Olteniei, nu era poate la fel de bun pentru alte zone. Fusese prezentat tovarăşului Zevedeanu, un om care se apropia de cincizeci de ani, mic de stat şi cu un pic de burtică, cu un cap mare şi un nas şi mai mare, şi acela îl luase imediat în primire, să meargă la ICIL, avea programată o şedinţă acolo. S-au dus pe jos, Zevedeanu insistase să nu ia un autobuz, era bine să fie văzuţi că sunt oameni simpli, că nu folosesc taxiul sau maşinile regiunii. – Vezi, tovarăşe Măgură, zicea Zevedeanu, e bine să nu arăţi că eşti undeva prea deasupra maselor. Oamenii se uită şi la lucruri din astea, minore, cum eşti îmbrăcat, cum vorbeşti, dacă vii cu maşina sau pe jos, dacă te-ai spălat pe dinţi, dacă-ţi sunt pantofii curaţi. Chiar dacă te ştii superior lor, nu trebuie să le-o arăţi. Ei trebuie să te simtă de-al lor, să aibă încredere în dumneata, să aibă curaj să-ţi spună problemele. Dumneata n-ai nevoie decât să ştii cum să-i stăpâneşti, să canalizezi discuţiile şi dorinţele pe făgaşul indicat de linia generală. Oamenii trebuie să simtă două lucruri: că partidul este al lor şi că el este şi conducătorul lor. E simplu, nu? Partidul trebuie să fie legat de mase, numai aşa îşi găseşte rostul activităţii. Era foarte simplu în teorie, dar în practică era mai greu. La ICIL, majoritatea membrilor de partid erau femei. Câţiva bărbaţi, rătăciţi printre ele, nici măcar nu păreau interesaţi de ceea ce se discută. În prezidiu luaseră loc şase oameni, toţi bărbaţi, iar cei din sală erau de vreo patru ori mai numeroşi. După ce directorul întreprinderii citise un material scurt, din care înţeleseseră toţi că lucrurile mergeau bine în fabrica lor, dar că aveau probleme cu achizitorii de lapte, care nu-şi vedeau de treabă la timp, se trecuse la punctul al doilea al ordinii de zi: discuţii. Materialul fusese cam sărac, asistenţa nici nu păruse să ia în seamă cifrele înşirate sec de director, nimeni nu îndrăznea să ridice mâna, ca să se înscrie la cuvânt. Fuseseră câteva minute bune de tăcere adâncă, femeile nu îndrăzneau să ridice ochii către prezidiu, de teamă că vor fi puse pe lista de vorbitori din oficiu. Zevedeanu îşi pierduse răbdarea, dar n-o arăta. Doar din felul cum se juca cu creionul pe care-l ţinea în mână, gata să noteze în caietul lui numele celui care s-ar fi înscris la cuvânt se vedea că e nervos. Directorul îi scosese din încurcătură, plictisit şi el de atâta aşteptare. Numise din oficiu o femeie care era şefă de secţie la

îmbuteliat, apoi pe secretara organizaţiei de tineret. Celelalte se înveseliseră, se părea că lista de vorbitori era suficient de mare şi nu le mai păştea pericolul să fie şi ele puse să vorbească. Apoi, directorul hotărâse ca lista înscrişilor la cuvânt să rămână deschisă şi o invitase pe prima numită să spună ce avea de spus. Femeia nu ştia să vorbească frumos, dar nici nu era nevoie, n-avea nimic de spus, repetase doar câteva idei din raportul directorului, că treaba mergea bine şi că ea îşi luase angajamentul să meargă şi mai bine. Apoi se aşezase pe bancă, fericită că vorbise şi îmbujorată de emoţie. Secretara organizaţiei de tineret vorbise cu cuvinte mai alese, dar în esenţă nu spusese nimic. Am făcut, am dres, dar mai avem şi lipsuri, pe care vom lupta să le înlăturăm cu toate forţele. Dăduse să se aşeze, dar directorul n-o lăsase. – Lenuţo, dar de Pătuleanu n-ai nimic de spus? Fata se roşise toată, dar răspunsese înţepat: – Asta este problema mea personală şi nu văd rostul ei în discuţie, la această şedinţă unde se dezbat alte probleme. – Ba este, Lenuţo! sărise directorul. Uite, să le spunem şi tovarăşilor cum tu, secretara utemeului, te bagi să strici familia unui om care are şi trei copii. A venit nevasta lui de două ori la mine, s-o ajut cumva, dar cum s-o ajut eu, dacă dumneata te ţii de capul omului? – Tovarăşul este în sală? întrebase Zevedeanu, privind repede bărbaţii puţini din bănci. – Nu este. Nu e membru. Hai, Lenuţo, spune aici, în faţa organizaţiei, ce părere ai tu despre situaţia pe care ai creat-o! – N-aveţi dreptul să vă băgaţi în viaţa mea! izbucnise Lenuţa. Cine vă dă dreptul acesta? Dumneavoastră n-aţi fost tineri? N-aţi iubit? Eu îl iubesc pe Vasilică! Ce să fac? Inimii nu pot să-i poruncesc! – Dar bine, tovarăşa Lenuţa, intervenise Zevedeanu, cum se poate aşa ceva? Etica pe care partidul ne-o pretinde este acceptată în general, dumneata de ce nu o respecţi? Şi apoi, avem dreptul să ştim şi să urmărim comportarea membrilor, nu se pot admite devieri de la normele eticii. – N-am ce discuta în această problemă! se retrăsese fata, strângând buzele, hotărâtă să nu mai vorbească. – Nu, nu se poate, tovarăşa! sărise Zevedeanu. Înţeleg de aici că

dumneata refuzi să discuţi o problemă de etică a membrului de partid. Păi, dumneata nu te gândeşti că n-ai voie să procedezi astfel? Când ai intrat în partid, te-ai angajat să-i respecţi statutul, ori în statut scrie clar că membrii trebuie să fie un exemplu pentru ceilalţi. Dumneata ce exemplu dai? Să strici familia omului aceluia? Nu te gândeşti la cei trei copii pe care am înţeles că-i are? – Am vorbit cu Vasilică. Îi luăm pe toţi trei. – Bine, dar pe ei i-ai întrebat? Ei te vor de mamă? Şi apoi, te văd cam tânără, crezi că poţi să le înlocuieşti mama, pe care ei o ştiu şi o iubesc de când s-au născut? – Îmi sunt dragi. – Nu se poate, tovarăşa, să gândeşti astfel. Uite, să-i întrebăm şi pe ceilalţi tovarăşi, dacă ei îţi dau dreptate dumitale, înseamnă că există ceva care ţi-ar acorda circumstanţe atenuante. Hai, tovarăşi! Sunteţi de acord cu fapta tovarăşei Lenuţa? – Cum o să fim, tovarăşe? se ridicase o femeie voinică, mai în vârstă, indignată. Eu n-o cunosc pe nevasta lui Pătuleanu, dar chiar dacă e mai bătrână ca fata asta, el cu ea a pornit în viaţă, nu cu... Mă şi mir că puneţi o asemenea întrebare! E proastă aia, că nu o ia de păr, s-o jumulească şi s-o lase cheală, să vedem atunci, îi mai place lui Vasile sau nu. El e bărbat, dacă e prost, să rămână aşa, prost. Dar dacă fata asta... Că ştiţi şi dumneavoastră, până nu ridică coada căţeaua... Eu zic să luăm acum o hotărâre, să facem cumva, că Vasile nici nu mai e om de când se ţine cu asta, îşi face treaba, dar numai cu gândul la ea e, o urmăreşte prin toată fabrica, să stea cât mai mult cu ea. Nici banii nu-i mai duce la nevastă, că trebuie să cheltuiască, s-o îmbrace pe-asta. – Să ştii că mă îmbrac numai din banii mei! sărise Lenuţa, ofensată. – De unde banii tăi? se întorsese femeia spre ea. De unde? Că tu mai mult pe la şedinţe, că ştim noi ce şedinţe sunt şi alea, şi la sfârşit de lună tu iei tot cât mine, care mă chinui cu canistrele şi cu bidoanele, de m-am cocoşat naiba. De unde iei din banii tăi? Cine te ţine pe tine aici? Şi discuţia degenerase, femeia aceea mai s-o ia de laţe pe Lenuţa, era tare pornită pe ea, o făcuse cum îi venise la gură, celelalte femei îi ţineau partea, abia reuşise directorul să facă un pic de linişte. Şedinţa era terminată, alte probleme nu mai aveau de discutat pentru moment. Zevedeanu trăsese câteva concluzii generale, că se făcuse ceva, dar era destul loc pentru mult mai bine, apoi închisese şedinţa şi se retrăseseră

în biroul directorului. Ceruse dosarul Lenuţei, îl studiase, se mirase, uite, domnule, cum pot să te păcălească oamenii, eram gata să propun excluderea din partid, dar văd că are activitate din zorii revoluţiei. Pe drum spre centru, îl întrebase pe Stan Măgură ce părere avea el, în privinţa fetei aceleia. – Păi, sincer să fiu, eu aş fi dat-o afară din serviciu, îşi dăduse el cu părerea. – Dacă aş fi gândit simplist, şi eu aş fi procedat la fel. Dar uite, fata asta a intrat în uteme devreme, la o vârştă fragedă, şi a avut activitate constructivă. Ar însemna să ne rupem prea uşor de un om care a fost de folos revoluţiei. Eu am altă părere. Încerc s-o rup de mediul acesta. Voi propune s-o trimitem la o şcoală de partid, măcar vreo şase luni. Şase luni reprezintă mult. Dacă nu se mai vede cu bărbatul acela, ştii povestea, ochii care nu se văd... Trebuie s-o îndepărtăm de el, altfel nu se poate. Şi ce exemplu mai poate da ea utemiştilor, colegilor ei de muncă? Stan Măgură apreciase ideea mentorului său. Lui nu i-ar fi venit, el era mai închistat, strâns între literele statutului şi ale învăţăturilor marxist-leniniste. El ar fi fost drastic, ar fi înlăturat-o imediat, de astfel de oameni revoluţia se poate dispensa. Acum nu mai era problema cadrelor, ca la începuturi, găseau oricând un om care să înlocuiască un element contravenient la legile partidului. – Da, poate ai dreptate, spusese Zevedeanu. Dar de ce să renunţi la un om, pe care l-ai format greu, în ani de zile în care nu ţi-a înşelat aşteptările? Mai bine încerci să-l readuci pe linia de plutire, să-i deschizi ochii. În orice om se găseşte un grăunte de adevăr şi de bunătate. Trebuie doar să-l scoţi la iveală. Trecând la probleme organizatorice, care-l interesau în mod deosebit pe Stan Măgură, îi dăduse câteva sfaturi generale: – mă, tovarăşe, trebuie să ţii legătura permanent cu oamenii care conduc organizaţiile. Eu trec săptămânal pe la fiecare unitate de care răspund, să menţin contactul cu viaţa, cu problemele lor. Dacă bănuiesc eu că au probleme mari, convoc toţi membrii şi-i pun să şi le analizeze singuri, că problemele ale lor sunt, nu ale mele, şi ei sunt cei care trebuie să le găsească rezolvarea. Ei simt că sunt aproape de ei şi vin cu încredere la şedinţe, convinşi că nu vor pierde vremea în zadar. Omul trebuie să simtă că cineva, de sus, este interesat de problemele

lui, aşa trăieşte cu speranţa că ceva se va rezolva cu siguranţă pentru interesul societăţii sau chiar al lui, personal. Trebuie să urmăreşti să n-ai probleme multe, când sunt prea multe, te pierzi, nu le poţi rezolva pe toate. Mai bine câte una, două pe săptămână, pe care însă le rezolvi cu siguranţă. De-aia trec eu atât de des pe la unităţi, să nu dau ocazie să se strângă prea multe probleme. Este esenţial să nu te pierzi. Dacă întâlneşti cazuri de oameni care nu-şi îndeplinesc conştiincios sarcinile, există o metodă infailibilă: ridică-l! Cum se va ridica, va purta răspunderea pentru îndeplinirea sarcinilor şi se va ocupa mai bine de urmărirea rezolvării lor. Eu am procedat de multe ori astfel şi nu am dat greş. Numai în vreo două cazuri nu m-am orientat bine şi oamenii mi-au reproşat avansarea la care am pus şi eu umărul. La alţii am avut surpriza să avanseze mai sus decât aş fi crezut eu, i-am ridicat pe o treaptă, dar ei şi-au dat la iveală toate forţele potenţiale şi au mai urcat două, trei trepte, fără ca acolo să-i ajut eu. Nu-mi pare rău, înseamnă că am avut fler când i-am ridicat eu, dar toţi ăştia, după ce s-au ajuns, nici nu-şi mai amintesc de mine, se fac că nu mă mai cunosc. Şi de ce, nu ştiu, că nu le-am cerut niciodată nimic. Nişte fraieri, le e teamă să nu le cer o răsplată pentru mâna întinsă când erau la greu! Uneori îmi pare rău parcă de faptul că i-am ajutat... Au ajuns sus, se cred buricul pământului, fără ei lumea s-ar răsturna de-a binelea. Dumneata să te orientezi mai bine, să nu împingi pe careva fără să-l legi de dumneata, trebuie să-şi amintească întodeauna de cel care i-a dat primul impuls. Nu se ştie niciodată când vei fi în suferinţă şi vei avea nevoie de ajutorul lor. Mai târziu amintise de unul, Haţegan, şi Stan Măgură îi spusese că îl cunoştea. – Da?! Ştii ce-i acum? Şeful secţiei culturale. Eu l-am propus, ca să scape lumea de un nebun care chinuia ţăranii... M-am orientat, ţiganul rămâne totuşi un lăutar bun, n-am ştiut că el se ocupase de cai înainte. E băiat bun, toată lumea ştie că are relaţii la Bucureşti, nimeni nu ştie precis unde dar, dacă a venit trimis de capitală, acum câţiva ani, înseamnă că a fost un element de bază şi om cu relaţii. Numai eu ştiu că toate relaţiile lui s-au cam dus din Bucureşti, după reforma administrativă era nevoie de prea multe cadre şi nu aveau de unde să le ia, i-au împrăştiat prin ţară pe toţi îmbuibaţii ăia care se oploşiseră la centru. Haţegan ăsta visa să se întoarcă la Bucureşti, dar cine să-l

mai ceară, dacă ai lui plecaseră? A rămas aci, la regiune, să ne facă ţăranii să vină cu jalba în proţap, ca pe vremea lui Caragea. Acum, toată viaţa culturală a regiunii trece prin mâna lui. Şi se descurcă, nimic de zis. A mai terminat naiba cu corurile alea vorbite, care înlocuiseră într-o vreme piesele de teatru. Acum a cerut trupă de teatru nouă, de la Bucureşti, să-i mai înlocuiască pe ramoliţii noştri, care nu s-au putut adapta noilor cerinţe. I-a pus la punct şi pe lăutari, le verifică repertoriul, să nu aibă piese deocheate, se duce pe la nunţi, să tragă cu urechea ce se cântă şi, cum îi prinde cu alte cântece decât cele din repertoriul aprobat, cum îi amendează. O idee i-am apreciat-o totuşi, cu toate că nu-l prea înghit eu. S-a pus o dată problema distracţiei tineretului, că sâmbăta şi duminica ăştia nu găseau altceva de făcut decât să se îmbete la cârciumă, dacă dansurile erau ca şi interzise de lege. A văzut el că unii se duceau la casele de rugăciuni ale sectelor ăstora care au ieşit acum şi, la o întrunire a activului cultural, a pus problema asigurării unor distracţii pentru tineret. De ce să se ducă tinerii la sectanţii ăia să se distreze? Că acolo, bineînţeles, nu se făcea numai muzică şi dans. Atunci hai să facem noi ceva. Şi a aranjat reuniuni tovărăşeşti, la casa sindicatelor, joia, sâmbăta şi duminica. A făcut rost de nişte lăutari mai răsăriţi, ăia nu prea voiau să vină, că nu-i plăteşte şi ei sâmbăta şi duminica au nunţi, i-a ameninţat că-i desfiinţează de tot şi s-au potolit ăia. Să-l vezi cum deschide reuniunile, cu "Marşul partizanilor", după care-i lasă pe tineri să danseze tango, că numai asta permite, să n-audă de conga sau alte dansuri de-astea, burgheze. Ascultă discuri americane, primeşte prin schimburile culturale, el stabileşte ce merge şi ce nu merge. Îl deranjează că americanii ăia au scos o muzică nouă, rocanrol, de se dansează cam tare după ea şi tinerilor noştri le cam place, că mai ascultă şi ei la radio Luxemburg şi sunt înnebuniţi după ea, dar el nu dă voie să se cânte la noi, e considerată o muzică decadentă. Uite-aşa cu Haţegan... Chiar, nu te-ar tenta să lucrezi la secţia culturală? Poate e mai uşor acolo. – Nu. Nu că nu mi-ar plăcea, dar nu vreau să lucrez cu tovarăşul Haţegan. Mi-a ajuns cât am lucrat cu el astă-iarnă. – De ce? Nu v-aţi înţeles? – Nu pot să spun asta... Cu el nici n-am prea discutat, aveam un om de bine între noi, care mi-a atras atenţia să bag de seamă cum vorbesc

faţă de Haţegan. Şi a avut dreptate. Când ne-am încheiat misiunea, la regiune se ştiuse tot ce vorbisem noi, aproape cuvânt cu cuvânt. Şi toate erau cam întoarse, aduse din condei, să ne dea în gât. Atâta ştie, să pârască. – N-o lua chiar aşa. Omul este bine intenţionat în tot ce face. Atâta doar că e pătimaş şi nu ştie decât un singur drum: linia. Cum ai dat într-o parte, gata, nu mai eşti bun, ieşi din tiparele lui. Nu te mai poate încadra nicăieri, deci eşti periculos pentru cauză. La el nu există decât două soiuri de oameni: cu noi şi împotriva noastră. Vorba ceea, cine nu e cu noi, este duşmanul nostru. El, săracul, nu-şi poate închipui că mai există şi altă categorie de oameni. Ce vrei, atâta îl duce mintea, atâta face! Stan Măgură îl văzuse pe Haţegan, în aceeaşi zi, se plimba pe coridoare, cu o întreagă suită, cărora le răspundea din mers, mai dădea o directivă, mai asculta propunerea câte unuia. El îl recunoscuse de asemenea pe Stan, îi întinsese două degete, ca la un inferior, îl întrebase ce mai face, dar într-o doară, pentru că nu-i aşteptase răspunsul, trecuse mai departe, urmat de suită. Zevedeanu îl instalase într-un birou în care mai erau trei oameni, îl prezentase colegilor, le spusese ce sarcini avea el, apoi îl cărase iarăşi după el. – Mă, Stănică, zicea el, nu trebuie să stai prea mult la sediu. Mai bine pe teren, acolo nu te întreabă nimeni ce faci. Aci, la sediu, dacă te vede vreunul că stai, îţi dă imediat o sarcină, să nu pierzi vremea degeaba. Ai să vezi, eu mă duc pe la birou numai dimineaţa şi seara, poate am vreun mesaj, vreo notă telefonică, la care trebuie să răspund. Dacă nu e, mai bine-mi văd de treabă. Hai să te duc şi la cantină. Eu sunt însurat, dar prânzul îl mănânc întotdeauna la cantina partidului, stau tocmai prin Bordei şi e prea departe ca să mă duc acasă. Hai, să vezi ce mâncare bună e. Într-adevăr, mâncarea era excelentă, iar costul ei era mai mult simbolic. Cu casa se aranjase foarte bine, în căminul partidului, unde-l dusese tot Zevedeanu, era pe undeva prin Valea Vlăicii. Zevedeanu insistase să i se dea o cameră cu numai două paturi, să nu fie mai mulţi. I se respectase dorinţa şi căpătase un pat într-o astfel de cameră. Pe colegul de cameră avea să-l cunoască abia peste două zile, el avea

probleme în agricultură şi era mai mult plecat. În câteva zile, Zevedeanu îl cărase după el la numeroase şedinţe, la tot felul de unităţi. Lui, aşa cum îi mărturisise, îi plăcea viaţa aceasta, permanent în mijlocul oamenilor, dar lui Stan Măgură nu prea-i plăcea. El ar fi stat mai mult pe la sediu, să simtă pulsul vieţii interne de partid. Numai că Zevedeanu nu-l slăbea o clipă şi-l lua după el imediat ce vedea că la sediu nu-l aştepta nici un mesaj urgent. – Mă, finule, îşi dădea cu părerea Oprea Măgură, când îi povestise şi el nedumeririle lui, păi dacă aşa o fi acolo, dacă n-are nici un mesaj, înseamnă că n-are reclamaţii şi deci îşi face treaba ca lumea! – Da, naşule, dar ce mă nedumereşte pe mine cel mai tare este că nu-l prea caută nimeni. El îşi face un raport săptămânal, îl dă la un secretar şi cu asta şi-a cam încheiat misiunea. Şi totuşi omul este important, pentru că tovarăşul prim mi l-a recomandat astfel, mi-a zis că mă încredinţează lui, pentru că are experienţă şi are activitate îndelungată. Continuau să participe la şedinţe, în fiecare zi la cel puţin două, Zevedeanu îl recomanda întotdeauna drept coleg de-al lui, un element de viitor, în care toată lumea trebuia să aibă încredere. Oamenii îl înconjurau cu deferenţa şi solicitudine, Stan Măgură ajungând în scurtă vreme un om cunoscut prin oraş. 21. Pentru Oprea Măgură lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. Muncă, mai puţină, salariile se măriseră în ianuarie, singura lui grijă era ca specialii lui să fie tot timpul gata de intervenţie. Într-o noapte avuseseră parte de un exerciţiu, dar real, nu făcut la stand. Din păcate, în apropierea evenimentului se aflaseră exact oamenii care erau antrenaţi pentru orice altceva decât pentru incendiu. Căci luase foc Teatrul Naţional, mai bine zis sala de festivităţi a Liceului nr.1, unde funcţiona teatrul, în lipsa unui local adecvat. Incendiul izbucnise imediat după terminarea unui spectacol şi alarma fusese dată repede, dar pompierii se mişcaseră greu, ca niciodată. Printre primii care intraseră în sala cuprinsă de flăcări se aflaseră şi trei băieţi din grupa de trăgători de elită, care se mai aflau la ora aceea la sediul miliţiei, la antrenamente de tir, se pregăteau

pentru spartachiada armatelor prietene. Plecaseră la foc în grabă, gândindu-se că poate e nevoie de ei. Personalul care deservea teatrul nu plecase încă acasă, cei mai mulţi se chinuiau cu pături să stingă flăcările, dar nu reuşeau nimic. Focul izbucnise în trei locuri diferite, lucru care-i făcuse pe toţi să bănuiască o mână criminală. Specialii se împrăştiaseră prin culise, înghesuiseră într-o cabină câţiva oameni care nu putuseră justifica prezenţa lor acolo, în mijlocul flăcărilor, apoi se repeziseră într-un loc unde cineva anunţa se că era un om rănit sau mort. Omul era într-un canal, un puţ de aerisire, al cărui capac fusese ridicat de cineva. Poate căzuse singur, poate fusese aruncat acolo. Puţul era adânc de vreo patru metri şi nu prea larg. Pompierii apăruseră şi îşi desfăşurau colacele de furtune, ei aduseseră o frânghie pe care o tăiaseră din spatele scenei. Unul dintre ei se legase de mijloc cu frânghia şi fusese lăsat în puţ de ceilalţi. Cel căzut acolo nu era mort, doar inconştient. Căutaseră o pătură, să-l ridice cu ea, căci dacă avea fracturi, era mai rău dacă-l mişcau. Aşa, cu pătura, l-au ridicat cât de cât mai uşor. Apăruse şi salvarea, l-au pus cu pătură cu tot pe targă şi rănitul a fost luat şi dus la spital. Între timp apăruse grupa de cercetare, specialii le-au dat raportul asupra celor ce găsiseră în primele momente şi ei au fost lăsaţi liberi, să-şi vadă de treburile lor. La numai două zile după incendiul de la teatru, au avut parte de o acţiune neaşteptată. Doi oameni atacaseră bijuteria de pe Unirii (de fapt, străzii i se dăduse numele lui Lenin, dar lumea era obişnuită cu vechiul nume şi nu-l foloseau deloc pe cel nou). Era o lovitură îndrăzneaţă, în plin centrul Craiovei să atace un magazin care avea marfă de câteva milioane. Până când fusese dată alarma la sediu, se întâmplaseră deja multe. Responsabilul magazinului apăsase pe butonul soneriei care făcea apel în biroul sectoristului, acesta dăduse alarma şi pornise cu un ajutor către magazinul de bijuterii. Bandiţii se câcâiseră cam mult cu devalizarea cutiilor cu bijuterii şi se treziseră cu cei doi miliţieni în uşa magazinului. Îl împuşcaseră pe ajutorul sectoristului, iar pe sectorist îl băgaseră înăuntru. Afară lumea dispăruse deodată, în ţipete de groază. Noroc cu o patrulă militară, care îi blocase în magazin, ei umblau după soldaţi rătăciţi prin centrul oraşului şi deschiseseră focul imediat ce auziseră împuşcăturile.

Comandantul patrulei fusese împuşcat în umăr şi căzuse pe trotuarul dinspre restaurantul Minerva, iar soldaţii se împrăştiaseră, la adăpost, împiedicându-i pe hoţi să părăsească magazinul. Grupa de trăgători ai lui Măgură fusese debarcată dintr-o maşină în spatele restaurantului. Zona era deja înconjurată de miliţieni, circulaţia pietonilor fusese blocată, lumea stătea departe, ca la spectacol, cei din magazinele alăturate nu mai aveau curaj să le părăsească. Băieţii studiaseră terenul şi anunţaseră că pot să-i ţină pe hoţi sub observaţie. Întrebaseră doar dacă era obligatoriu să-i prindă vii. Da, li se răspunsese, era esenţial să-i prindă în viaţă. Intraseră în hotel pe uşa din spate şi, cu ajutorul unui om de-al locului, ajunseseră în camerele din faţă. Deschiseseră ferestrele şi luaseră poziţie de tragere. În magazin se aflau cinci oameni: hoţii, sectoristul, responsabilul şi o vânzătoare. Bandiţii ieşiseră în pragul uşii şi strigaseră să le fie adusă o maşină, altfel îi împuşcă pe ostateci. Păreau puşi pe rele, se hotărâse să le fie adusă o maşină, Măgură hotărâse ca şoferul să n-o lipească de trotuar, acolo trotuarul era foarte îngust şi hoţii ar fi putut trece în maşină direct din uşa magazinului. Apoi el a urcat sus, la ai lui, să le spună ce aveau de făcut. Momentele de tensiune trecuseră repede. Maşina fusese trasă în faţa magazinului, şoferul rămăsese la volan, liniştit, câţiva speciali aşteptau la colţ, să se repeadă spre magazin, toată lumea era încordată. Primul şi-a făcut apariţia sectoristul. Chiar în spatele lui, ţinând-o cu mâna stângă pe vânzătoare, apăruse un bandit, cu pistolul la tâmpla femeii. Celălalt se vedea în penumbra din magazin, chinuindu-se să-l târască pe responsabil. O clipă s-a părut că nu se putea face nimic. Dar în momentul următor s-au auzit câteva împuşcături, geamul vitrinei a zburat în ţăndări, cel care o ţinea pe femeie şi-a pierdut arma, sectoristul s-a prăbuşit pe caldarâm, cei de la colţ au rupt-o la fugă spre magazin. În câteva secunde, totul se terminase. Banditul care ieşise primul avea mâna dreaptă – în care ţinuse arma – ciuruită de gloanţe, unul îi trecuse şi pe sub claviculă, iar cel dinăuntru fusese dat peste cap, cu un glonţ în umăr. Aveau nevoie de îngrijiri medicale, mai ales cel cu mâna ruptă, pe care până la urmă medicii au fost obligaţi să i-o amputeze, căci era distrusă definitiv.

Mai târziu, băieţii au sărbătorit evenimentul, la Minerva, cu cârnăciori olteneşti şi bere la halbă. Primiseră o primă substanţială pentru succesul acţiunii. Totuşi colonelul Goangă le atrăsese atenţia că nu se împărţiseră bine, prea mulţi se îndârjiseră pe cel care ieşise primul, numai unul trăgând în cel din spate. Se părea că pentru Oprea Măgură viaţa începea să se stabilizeze. Colonelul Goangă insistase să-l ajute să termine liceul mai repede, cu relaţiile lui trecuse anul trei în februarie, urmând ca în iunie să treacă şi anul patru, luându-şi şi diploma de maturitate tot atunci. Într-o zi se întâlnise cu vechiul lui prieten, Ion Găină. Arăta foarte rău, se gârbovise, nu mai era acelaşi uriaş pe care îl ştia el din urmă cu câţiva ani. Aflase de accidentul lui, când se împuşcase cu propriul său pistol, acasă, lângă nevastă şi fete, căci la ei se mai permitea încă să-şi ia armele acasă, şi Ion Găină îşi curăţa pistolul şi, cum o fi făcut, uitase un cartuş pe ţeavă şi când vrusese să se uite pe ţeavă, în lumina bacului, apăsase pe trăgaci şi căzuse ca mort, dar scăpase cu viaţă, glonţul trecuse la un deget deasupra inimii, medicii îl salvaseră, însă rămăsese cu o slăbiciune, pierduse mult sânge şi fusese pensionat pe timp de doi ani. – Ce să fac, mă, Opreo... Mă duc înapoi în sat la mine, aici toate sunt scumpe şi nu mă mai descurc cu pensia mea. Nevastă-mea cu fetele rămân aici, şi-a găsit serviciu uşor, la ţesătorie, câştigă destul de bine, cu pensia mea se mai ajută... Măduc în sat, să stau câteva luni la aer curat, poate-mi revin, nu vezi, am ajuns o cârpă de om. Dacă or vrea să-mi prelungească pensia, măcar un an, ar fi bine. După aia mă bag şi eu la o secţie şi fac pe scriptologul, nu-mi mai trebuie mie aventuri. Tu? Am auzit că te ocupi de nişte forţe speciale. Aşa e? – Aşa e. Muncă deloc, mai mult băieţii ăia, că sunt tineri. Eu stau prin spatele lor, cu sfaturile. – Am auzit că cu bijuteria aţi dat un spectacol! – Ah, nu-mi aminti de chestia aia! Ce crezi? După ce ne-au felicitat toţi, şi ne-au dat şi o primă ca lumea, că altfel umblau cine ştie câte luni după bijuterii, ne-a făcut cu ou şi cu oţet, că prea i-am hărtănit pe bandiţii ăia. Zii şi tu, asta-i treabă? Parcă băieţii n-ar fi vrut să-i prindă nevătămaţi... – Aici greşeşti tu. Păi ce să facă cu un ciung la puşcărie? Acolo trebuie să muncească, dacă nu i-a plăcut să muncească în libertate, s-o

facă în închisoare. Şi voi? Le-aţi dat un invalid, de care au fost obligaţi să se îngrijească câţiva medici, pat de spital ocupat, medicamente... Mai bine îl omoraţi, scăpa şi el de pedeapsă, scăpaţi şi voi de caz. – Bă, eşti nebun? Tu vorbeşti să-l fi omorât, când tot tu te mirai, când am fost la Ponoare, că eu vrusesem să-l omor pe banditul ăla? – Ehei, omul de ce îmbătrâneşte, de-aia îi mai vine mintea la cap. Dă-l încolo! Ce mai face Gica? – Bine. – Băieţii? – Tot bine. – N-aţi mai trecut pe la noi... – Mă, Ioane, nici n-am avut timp, zău! De-ai şti tu câte treburi am avut... Mi-am ridicat şi casa. – Bravo, mă! Eu am alte probleme, o soră mi-am adus-o aici, la fabrica de transformatoare, pe alta am băgat-o la şcoala sanitară, acum vine un frate, să-l bag şi pe el la o profesională, ceva. Ştii ce greu e să ai fraţi mulţi şi tu să fii cel mai mare? Trebuie să am grijă de toţi... Mai treceţi şi voi pe la noi, până plec eu. Nu-i promisese că va trece. Se depărtase prea mult de prietenul lui din tinereţe. Devenise egoist? Poate. Nimic de zis, îi era oarecum îndatorat lui Găină, numai în el găsise un sprijin la începutul şcolii de subofiţeri, dar de-atunci trecuseră atâţia ani, că mai că nici nu-şi mai amintea de întâmplările acelea. Observase ceva nou, după vara trecută se făcuseră câteva restructurări în toate instituţiile, inclusiv la ei, el scăpase, datorită probabil şi colonelului Goangă, care ţinea la el, sau poate numai pentru faptul că nu i se puteau imputa greşeli majore. Alţii avuseseră surprize, pentru nişte vorbe aruncate la vreo beţie, consemnate în hârtiile din dosarele personale, se văzuseră rămaşi pe drumuri, fără nici o speranţă să mai fie reprimiţi. Cei mai mulţi erau necalificaţi, veniţi direct de la sate, unde nu le plăcuse munca câmpului, acum se obişnuiseră cu viaţa de la oraş şi nici nu îndrăzneau să se întoarcă în sat, învinşi. Se aciuiaseră pe la şantiere, se deschideau foarte multe, se preconiza să se construiască o mare platformă industrială în vestul oraşului, pe vestitele grădini de la Işalniţa. Se făcuseră epurări şi în rândul studenţilor, în toată ţara. Cei care

nu se conformau cerinţelor învăţământului superior sau se declarau pe faţă împotriva organizării acestei trepte a învăţământului nostru fuseseră înlăturaţi, unii chiar arestaţi, pentru că aveau gura mare şi se opuneau înlăturării. În Ardeal fuseseră ceva mişcări studenţeşti, masele de studenţi erau o forţă de care oricare regim trebuia să ţină seama. Evident, masele fuseseră păcălite de câţiva provocatori, puşi în slujba intereselor unor puteri străine, care transformaseră nişte demonstraţii cu iz patriotic, de 13 februarie şi de 22 aprilie în demonstraţii cu caracter antistatal, la care strigaseră lozinci antinaţionale şi antisovietice. Organele de ordine interveniseră prea târziu, ziariştii străini aflaseră despre evenimente şi a doua zi toate ziarele occidentale scriseseră pe larg despre pregătirea unei insurecţii în România, dovada începerii ei fiind acele manifestări de studenţi beţi, care dispăruseră apoi prin puşcării. Nici măcar nu se dăduse un răspuns acelor speculaţii ale presei străine, ziarele occidentale fiind nevoite să recunoască peste câteva săptămâni că fuseseră complet greşit informate. Presa noastră trecuse sub tăcere şi această "mea culpa" a capitaliştilor, prezentându-le oprobriul şi dispreţul tăcerii. După ce şi-a dat şi examenele pentru anul patru de liceu, Oprea Măgură s-a prezentat şi la examenul de maturitate, pe care l-a luat cu medie bună. De aici înainte, drumul îi era deschis către avansare. Şi-a făcut raportul prin care solicita să meargă la şcoala de ofiţeri şi colonelul Goangă şi-a pus avizul favorabil. În iulie, cu un geamantan în care avea o pijama – prima lui pijama, cumpărată special pentru această ocazie – şi două cămăşi de schimb, s-a urcat în tren, cu direcţia Bucureşti. Vara se anunţa fierbinte şi secetoasă.

Ostrovul Mare, 1986 Slatina, 2008

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful