Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

Istoria dreptului internaţional pare să fie una îndelungată care îşi poate plasa începuturile încă de la apariţia omului şi a primelor sale forme de organizare. Literatura română de specialitate situează începuturile dreptului şi societăţii internaţionale încă din perioada Bibliei, dezvoltându-se apoi în practica cetăţilor greceşti, urmată de perioada romană şi aşa mai departe până în contemporaneitate. Cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării instituţiilor care fac obiectul de cercetare al unei ştiinţe este un element de o primordială importanţă pentru înţelegerea fenomenelor de analizat. Această aserţiune este valabilă şi în domeniul dreptului, în care dinamica socială şi politica în cadrul evoluţiei generale a societăţii configurează fenomenul juridic, influenţându-l în mod hotărâtor. Geneza dreptului este în general legată de apariţia istorică a statului în cadrul organizării sociale a comunităţilor umane, iar apariţia dreptului internaţional nu poate ocoli un asemenea proces. Deşi unele reguli intercomunitare au apărut încă în perioada gentilică, anterioară apariţiei statului, cristalizarea unor norme juridice, consacrate ca atare, nu sa putut face decăt o dată cu apariţia statului şi a relaţiilor interstatale. Începuturile dreptului internaţional se situează în Antichitate, fiind legate de lupta permanentă, specifică epocii, între statele nou constituite, pentru cucerirea de teritorii şi capturarea sclavilor care constituiau principala forţă de muncă. Aşa cum istoria o atestă, primele reguli de drept internaţional au apărut în statele Orientului Antic: China, India, Statul Hitit, statele din Mesopotamia, Egipt, apoi în Grecia şi Roma Antică. Apariţia primelor reglementări ale relaţiilor interstatale este strâns legată de fenomenul războiului, dreptul internaţional dezvoltându-se astfel la începuturile sale, în principal, ca un drept al războiului şi abia ulterior ca un drept al păcii şi cooperării intertatale. Antichitatea consemnează la diferite popoare existenţa unor reguli de purtare a războiului potrivit cărora erau sancţionate excesele comise de trupele de ocupaţie sau de invazie asupra persoanelor particulare, a bunurilor acestora sau a unor sanctuare. Sumerienii, hitiţii, egiptenii, chinezii, indienii, persienii sau evreii, precum şi alte popoare ale Antichităţii, impuneau trupelor proprii respectarea unor reguli umanitare şi sancţionau încălcarea acestora. Legile lui Manu din India secolului al V-lea Î.Cr., una dintre cele mai importante construcţii juridice ale Antichităţii, făceau distincţia între combatanţi şi necombatanţi şi cuprindeau numeroase interdicţii în ceea ce priveşte modul de ducere a războiului, între care cele privind atacarea celor lipsiţi de apărare, uciderea inamicului dezarmat sau care se predă, folosirea săgeţilor otrăvite, distrugerea monumentelor religioase sau ruperea pomilor fructiferi, a căror încălcare de către războinici se pedepsea aspru, cu biciuiri, mutilări sau chiar cu moartea. Numeroase inscripţii datând din mileniul al II-lea Î.Cr. atestă încheierea unor tratate de

Cr. despre existenţa unui tratat încheiat în secolul al VI-lea Î. cunoscut şi sub denumirea de “tratatul sublim” şi considerat a fi cel mai vechi tratat internaţional.pace sau de alianţă de către regii Egiptului. între care arbitrajul şi mediaţiunea. Încheierea acestora angaja adesea complexe tratative diplomatice duse de către diplomaţi specializaţi sau de misiuni diplomatice ad-hoc. Se păstrează şi se citează ades în literatura de specialitate tratatul politic încheiat între faraonul Egiptului. dar şi datorită binecunoscutului spirit juridic latin şi în condiţiile dezvoltării politice de la faza republicană la imperiul au cunoscut o puternică dezvoltare şi forme concrete originale. care prefigurează sistemele de securitate colectivă de mai târziu. precum şi a solilor. de neagresiune sau de sprijin reciproc. organe de conducere comună şi tribunale arbitrale pentru rezolvarea diferendelor. Împuternicirile solilor erau consemnate într-un document numit "diplóma”. Unele tratate de alianţă (symachii) cuprind clauze foarte complexe. între statele Chinei Antice privind renunţarea la război şi soluţionarea conflictelor dintre ele prin recurgerea la un arbitru. regulile contactelor diplomatice cunoscând o mare dezvoltare în aceasta perioadă. ca şi metodele de rezolvare paşnică a diferendelor. de alianţă militară. Progrese importante în evoluţia unor instituţii de drept internaţional public au fost realizate în Grecia şi Roma Antică. considerat a fi la originea cuvantului diplomaţie din dreptul modern. sub influenţa civilizaţiei greceşti. care erau inviolabili. Cetăţenii altor cetăţi se bucurau de o anumită protecţie în baza instituţiei proxeniei. Încă de la începuturile Romei. s-au constituit unele norme de drept internaţional care. Babilonului. între statele cetăţi au apărut şi s-au dezvoltat unele reguli de drept internaţional în domenii foarte variate cum sunt negocierile. care se obligau să trăiască în pace unul cu celălalt. însă. Hattuşill al III-lea. tratatele religioase. Se cunoaşte. să nu se atace şi să-şi acorde ajutor reciproc împotriva unui atac din partea altui stat. Asiriei şi Indiei. În relaţiile dintre cetăţile greceşti şi în raporturile acestora cu alte state se foloseau frecvent soliile. de asemenea. Tratatele internaţionale erau considerate sacre şi. Ramses al II-lea si regele hitiţilor. iar ducerea acestora se făcea cu respectarea unor reguli privind protecţia templelor. Prizonierii de război nu se bucurau. proxenul fiind un dregător care apăra interesele acestora. aşa cum o atestă unele izvoare chineze sau indiene. a preoţilor şi a persoanelor refugiate. ca şi ale statelor străine. Se recunoştea neutralitatea statelor care nu participau la război. pentru asigurarea respectării lor. iar bunurile de orice fel ale duşmanului erau considerate ca trofee ale învingătorului. ei fiind ucişi sau luaţi în sclavie. de protecţie.Cr.Cr. principalele reguli de drept internaţional erau legate de problemele războiului .. în anul 1296 Î. În Grecia Antică. Şi aici. Prin acel tratat se puneau bazele unei alianţe politice între cele două state. în secolele VI-IV Î. Începerea războaielor era de obicei precedată de o declaraţie şi de îndeplinirea anumitor ritualuri sau gesturi solemne. tratatele de pace. cuprindeau anumite formule religioase consacrate. având o poziţie asemănătoare diplomaţilor şi consulilor din zilele noastre.

cu care încheiau doar tratate care consfinţeau relaţii de dependenţă sau clientelare. În condiţiile prezenţei în cadrul statului roman a unui mare număr de străini. romanii nu încheiau tratate de pace. Juristul roman Ulpian numea jus gentium (în secolul al II-lea) drept care serveşte popoarelor.şi ale soluţionării diferendelor cu alte state. Ideile . La începutul feudalismului fărâmiţarea statelor ca urmare a destrămării Imperiului Roman de Apus şi lipsa unor autorităţi centrale puternice au făcut ca regulile de drept internaţional să cunoască în general o stagnare. aplicând o sumă de norme încorporate în ceea ce se numea jus fetiale. Accentuarea fărâmiţării feudale şi înmulţirea războaielor dintre diferitele stătuleţe existente pe continentul european au determinat biserica catolică să uzeze de uriaşa ei autoritate spirituală şi morală pentru a limita efectele dăunătoare ale războiului. Şi în Roma Antică tratativele diplomatice au cunoscut o mare frecvenţă. De regulă. care avea un rol deosebit în rezolvarea diferendelor. Ca urmare. de alianţă sau de neutralitate şi cele pe care le considerau barbare. Romanii făceau o deosebire netă între statele şi popoarele pe care le recunoşteau ca egale lor. de protecţia străinilor ocupându-se un magistrat important. Soluţionarea problemelor privind relaţiile internaţionale se făcea în cadrul statului roman de către Senat. cât şi raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi cei străini şi care prefigurează dreptul internaţional de mai tarziu. cu care încheiau tratate de prietenie. iar persoana solilor. era considerată inviolabilă. războaiele terminându-se fie prin armistiţii pe termen scurt. fie prin capitularea necondiţionată a inamicului sau prin distrugerea acestuia (pax romana). O dată cu extinderea statului roman dincolo de Peninsula Italică. ideile şi normele de drept internaţional au cunoscut umbre şi lumini. invocând neîndeplinirea unor formalităţi sau lipsa unor elemente solemne la încheierea lor. chiar ai statelor duşmane. Tratatele încheiate trebuiau respectate potrivit principiului pacta sunt servanda. în declararea războiului şi încetarea acestuia. Evul Mediu constituie o epocă în care. chiar un puternic regres în unele domenii şi perioade. dar şi dezvoltări doctrinare şi instituţionale cu efecte pozitive. dar faţa de anumiţi adversari respectau unele reguli. încălcarea brutală a regulilor existente anterior şi preluate din antichitatea greacă şi romană. principiile. Pe timpul războiului romanii se purtau cu cruzime acordând mai puţin respect regulilor de protecţie umanitară considerate sacre în ţările orientului. ca o sumă de reguli care priveau atât probleme de relaţii internaţionale. ori de câte ori romanii considerau că este în înteresul lor să denunţe un tratat încercau să-şi justifice atitudinea prin argumente juridice. pretorul peregrin. ca şi în alte domenii ale vieţii spirituale şi sociale. acestora li s-a acordat o deosebită atenţie. a căror încălcare o considerau barbarie. în dreptul roman apare conceptul de jus gentium. servind drept bază pentru formarea dreptului internaţional în Europa Occidentală. ca şi în încheierea tratatelor de orice fel. interpretând unele cauze ambigue din cuprins ori pretinzând că tratatul era contrar echităţii. care era ajutat de către un colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor). condus de un pater patratus.

în virtutea căruia mijloacele militare folosite de către părţile angajate în conflict trebuie să fie îndreptate numai împotriva combatanţilor. instituţie caracteristică perioadei feudale. încheindu-se şi unele tratate speciale de această natură. care a dus în secolul al XV-lea la formarea unor ţări puternice. războiul. iar combatanţii trebuie să folosească numai acele arme şi metode de luptă care servesc scoaterii din . nu şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi.religioase ale iubirii de oameni au contribuit la umanizarea relaţiilor interpersonale şi interstatale. care au impulsionat dezvoltarea dreptului internaţional. făcându-se adesea apel la serviciile de mediator sau arbitru ale unor împăraţi sau regi ori ale Papei de la Roma. Prin tratatele încheiate în acel an concomitent la Münster şi Osnabrück se punea capăt dominaţiei politice a Sfântului Imperiu Roman şi a Papei. în marea lor majoritate. ce se aplica numai în relaţiile directe dintre nobilii creştini. conceput ca o expresie a independenţei regilor şi seniorilor faţă de pretenţiile de dominaţie ale împăraţilor germani şi de atotputernicia papilor. de origine germanică. fidelitate. cunosc o mai solidă fundamentare regulile juridice privind modul de ducere a operaţiilor militare. Principiul cavalerismului. Se conturează pentru prima oară principiul suveranităţii. cum ar fi cel din 1343 dintre Danemarca şi Suedia. Totodată. Procesul de centralizare statală. cunoscut ca Războiul de 30 de ani (1618-1648). lipsa cvasitotală a respectului faţă de regulile umanitare în cadrul războiului care cuprinsese aproape întreaga Europă. apărută în 1625. ca şi ale unor jurişti eminenţi ai epocii. otrăvirea săgeţilor şi a surselor alimentare. În acelaşi sens au acţionat în lumea islamică unele principii ale Coranului care interzic în timp de război uciderea femeilor. pline de cruzimi. În această perioadă se cristalizează şi unele instituţii ale dreptului internaţional clasic privind folosirea forţei şi se încearcă o circumscriere a motivelor admise ca legale pentru declanşarea războiului. însă. Principalul mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state rămânea. potrivit caruia fortele armate ale partilor beligerante trebuie să fie folosite exclusiv în scopul de a înfrange rezistenţa inamicului şi de a obţine victoria şi nu de a masacra forţele adverse. bazată pe loialitate. Hugo Grotius constatând în lucrarea sa fundamentală. Războaiele din aceasta epocă erau. căruia i se dă o expresie mai coerentă prin cunoscuta Pace Westphalică (1648). În relaţiile dintre state se recurge tot mai frecvent la mijloacele de rezolvare a diferendelor pe cale paşnică. modestie şi milă. Legile şi obiceiurile războiului se îmbogăţesc acum cu două principii fundamentale care vor influenţa decisiv evoluţia dreptului internaţional în domeniul regulilor privind conflictele armate: principiul necesitatii. mutilarea învinşilor. în special prin mediaţiune şi arbitraj. De jure belli ac paci. însă. a contribuit în oarecare măsura la umanizarea războaielor. principiul umanitarismului. afirmându-se suveranitatea şi independenţa statelor naţionale şi principiul echilibrului de forţe între acestea. a determinat o amplificare a relaţiilor internaţionale şi apariţia unor principii şi instituţii noi. permiţând tratamentul uman al prizonierilor şi eliberarea lor contra unor sume de bani.

practică frecvent folosită în special de oraşele libere italiene. a publicat lucrări privind dreptul diplomatic şi dreptul războiului. iar ulterior şi din cele laice. de Turcia şi alte state. prin legi interne. O influenţă puternică asupra dreptului internaţional a avut şi opera gânditorului italian Nicollo Machiavelli (1469-1527) care. este folosită pe scară largă. jurist italian. La dezvoltarea şi afirmarea în epocă a instituţiilor de drept internaţional au contribuit şi lucrările ştiinţifice ale unor savanţi erudiţi. În afara unor prevederi pur comerciale. de realizare a unor transferuri de teritorii sau alte asemenea tratate politico-militare cunoaşte în Evul mediu o puternică dezvoltare. în care sunt analizate din punct de vedere juridic. Într-o cunoscută asemenea lucrare din secolul al XIV-lea. Diplomaţia bizantină a fost organizată şi s-a dezvoltat într-o atât de mare măsură încât a devenit un model pentru celelalte state.luptă a inamicului şi nu producerii unor suferinţe inutile sau exterminării fizice a celorlalţi combatanţi. intitulată Consolato del mare este enunţat pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie a navelor statelor neutre în timp de război. diplomaţiei ad-hoc prin solii adăugându-i-se. Printre filozofii erudiţi ai catolicismului care au avut contribuţii şi în domeniul dreptului internaţional se remarca cu deosebire Sfântul Augustin şi Toma d`Aquino care. menţionate anterior. Părintele ştiinţei dreptului internaţional este considerat juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645). în afara teoriilor despre războaiele juste şi cele injuste. la început provenind din mediile catolice. totodată. eliminând elementele teologice şi morale şi . doctrinele filozofice care încercau să justifice afirmarea prin folosirea forţei a monarhiilor absolute europene. sintetizând în operele sale. de pace. Complexitatea tot mai mare a relaţiilor interstatale determină şi dezvoltarea unor instituţii ale dreptului diplomatic. apariţia unor tratate de comerţ. misiunile diplomatice permanente folosite pentru prima dată de Statul Veneţiei. care prin operele sale fundamentale a abordat problemele dreptului internaţional de pe poziţii noi şi a făcut paşi importanţi spre cristalizarea unei ştiinţe de sine stătătoare şi unitare a dreptului internaţional. Toma d`Aquino definea dreptul internaţional ca fiind parţial un drept natural şi parţial un drept pozitiv. Principele şi Despre arta razboiului. au fost promotorii ideii unui stat mondial teocratic în frunte cu Papa de la Roma. asemenea tratate cuprindeau şi clauze referitoare la combaterea pirateriei şi la unele probleme de drept maritim. Intensificarea relaţiilor comerciale determină. Încheierea de tratate de alianţă. În această perioadă apar primele lucrări de codificare. începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea. numeroase exemple din practica relaţiilor internaţionale. Alberico Gentilis (1552-1608). a elaborat teoria raţiunii de stat în numele căreia în relaţiile interstatale pentru realizarea scopurilor politice nici un mijloc folosit nu este reprobabil. de Liga hanseatică şi de unele state cum sunt Spania şi Franţa sau de Imperiul bizantin. în special a celor onorifici. prefigurând astfel concepţiile pozitiviste privind dreptul internaţional ca o creaţie a raporturilor dintre state. iar instituţia consulilor. a unor obiceiuri practicate în comerţul maritim şi în navigaţia pe mări şi oceane.

intitulată Mare clausum. Congresul de la Viena (1815). rezultate de regulă în urma purtării unor războaie. pe lângă unele măsuri privind construcţia europeană în favoarea ţărilor învingătoare constituite în "Sfânta Alianţă".prefigurând totodată soluţii şi reguli noi care au înrăurit profund dreptul internaţional secole de-a rândul. o dată cu progresele generale realizate pe plan politic şi juridic. Revoluţia franceză a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului internaţional prin afirmarea suveranităţii naţionale ca o expresie a formării naţiunilor. a înfăptuit codificarea parţială a regulilor războiului maritim şi a reglementat regimul . fiind şi astăzi valabil. precum şi prin proclamarea de principii şi instituţii noi. Concepţiile revoluţiei cu privire la dreptul internaţional şi-au găsit expresia în Declaraţia asupra dreptului ginţilor. Un alt moment importatnt este Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii din 1776. prin care s-a realizat prima afirmare explicită a dreptului de autodeterminare al popoarelor. El formulează pentru prima oară principiul libertăţii mărilor în lucrarea Mare liberum şi. Congresul de la Paris (1856). Hugo Grotius este. elaborată de abatele Grégoire şi supusă Convenţiei din 1795. bazat pe interesele comune ale statelor. precum şi principiul neintervenţiei în afacerile altor state. autorul ideii de extrateritorialitate ca fundament al imunităţii diplomatice. la umanizarea regulilor de ducere a acestuia şi de protejare a persoanelor în timp de război prin opera sa capitală De jure belli ac paci. El dădea astfel un fundament juridic solid independenţei şi suveranităţii statelor şi o sferă mai largă dreptului ginţilor decât dreptului natural. Declaraţia afirma inalienabilitatea suveranităţii naţionale şi dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza şi schimba forma de guvernare. proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale. în concordanţă cu aspiraţiile spre progres şi civilizaţie ale popoarelor. Se proclamau totodată renunţarea la războaiele de cucerire şi la atacul asupra libertăţii altor popoare. în care regula era consensul Marilor Puteri. în acord cu dezvoltarea generală a societăţii umane. dreptul internaţional a cunoscut o puternică afirmare. În Epoca Modernă. menită a asigura dominaţia marilor puteri asupra celorlalte state. Grotius aduce contribuţii de seamă la dezvoltarea dreptului războiului. În secolul al XIX-lea ia o mare amploare diplomaţia prin conferinţe şi congrese internaţionale în cadrul cărora. în afara soluţionării unor probleme politice. Grotius pune la baza dreptului natural raţiunea umană şi nu voinţa divină şi considera dreptul ginţilor ca un drept de natură civilă. un drept izvorât din voinţa acestora. de asemenea. precum şi al unei teorii complete asupra tratatelor internaţionale. deşi a fost combătut printr-o lucrare a englezului John Selden. a realizat codificarea parţială a dreptului diplomatic. principiul s-a impus treptat în practica statelor. interzicerea comerţului cu sclavi şi recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei. Menţinând în analizele sale împărţirea dreptului internaţional în jus naturae şi jus gentium. teritoriale şi alte asemenea. au fost promovate şi dezvoltate şi noi principii sau reglementări de drept internaţional. dar totodată şi la dezvoltarea altor categorii de reguli de drept internaţional.

19051912). În această perioadă se constituie primele organizaţii internaţionale de colaborare. punând totodată noi baze . cât şi în reglementarea concretă a unor probleme de drept internaţional. referitoare la ostilităţile armate. F. Uniunea Poştală Generală (1874) etc.F. Liszt. Un exemplu bun sunt tratatele de pace de la Paris din anii 1919-1920 care au modificat în parte configuraţia politică a lumii. se instituiau pentru prima dată comisiile internaţionale de anchetă. beligeranţi. prin regulamentul-anexă. lansarea de mine automate de contact. Odată cu intrarea în contemporaneitate au apărut noi reglementări în dreptul internaţional public. În cuprinsul a trei convenţii adoptate în 1899 erau codificate procedurile de aplanare a neîntelegerilor dintre state (bunele oficii. considerată ca fiind punctul de plecare în constituirea dreptului umanitar modern. L. prizonieri şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat. Studiul noului drept al Europei bazat pe tratate şi cutume (1789). mijloace permise sau interzise de ducere a războiului. la statutul navelor comerciale în timp de război. Oppenheim. 1882-1896). se organiza arbitrajul internaţional şi se reglementau probleme importante privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi adaptarea acestora la războiul maritim. În 1863 este fondată Crucea Roşie care a avut un rol important în codificarea regulilor războiului şi în promovarea asistenţei umanitare. reglementându-se însă şi probleme noi. G. P. Martens. Dreptul popoarelor (1758). Drept internaţional (2 volume. o importanţă deosebită prezintă Convenţia a IV-a referitoare la legile şi obiceiurile războiului care. La Conferinţa de la Haga din 1907 au fost adoptate nu mai puţin de 13 convenţii internaţionale. în vigoare şi astăzi. mediaţiunea şi concilierea). Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului internaţional l-au avut cele două Conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907. bombardamentele navale etc. cum sunt cele referitoare la obligativitatea declaraţiei de război. în special în domenii tehnice de interes general: Uniunea Telegrafică Universală (1865). Între acestea sunt de menţionat lucrările elaborate de: Emerich de Vattel. Tratat de drept internaţional public european şi american (8 volume. Jeremy Bentham. în care se foloseşte pentru prima oară termenul de "drept internaţional". Paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional se va dezvolta şi ştiinţa dreptului internaţional. în cuprinsul cărora se dezvoltau codificările legilor şi obiceiurilor războiului realizate în 1899. Perioada de după primul război mondial cunoaşte un proces de reînnoire atât în planul principiilor de drept internaţional care guvernează relaţiile dintre state. Dreptul internaţional în prezentare sistematică (1898). Introducere în principiile moralei şi legislaţiei (1789). iar prin 3 declaraţii se interziceau utilizarea gazelor asfixiante şi a gloanţelor dilatatoare. Dintre acestea. precum şi lansarea din baloane a proiectilelor şi explozibililor. constituie o reglementare fundamentală. o serie de tratate sau manuale bucurându-se de o circulaţie largă şi un deosebit prestigiu.Dunării ca fluviu internaţional. urmare eforturilor acesteia încheindu-se în 1864 "Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie".Pradier-Fodéré.

prima instituţie judiciară cu caracter de permanenţă şi cu competenţa de a soluţiona litigiile juridice dintre state şi a da avize juridice cu caracter consultativ organismelor Societăţii Naţiunilor. creându-se astfel un sistem de securitate colectivă. prevăzut în actul de constituire era de a garanta menţinerea păcii internaţionale. Discutarea acestei probleme a constituit. Existenţa Societăţii Naţiunilor a constituit un cadru fertil pentru dezvoltarea instituţiilor de drept internaţional. cu rezultate parţiale sau puţin semnificative. La acest pact au aderat majoritatea statelor lumii. când în cadrul O. În perioada menţionată au fost încheiate noi şi importante instrumente juridice pentru combaterea criminalităţii internaţionale. dar şi la apariţia primei organizatii internaţionale cu vocaţie universală. iar ulterior s-au angajat tratative bilaterale sau multilaterale între diferite state de pe continentul european. Ungaria. Societatea Naţiunilor. Consacrarea principiului nationalităţilor a dus la apariţia pe scena Europei a noi state independente (Austria. prin punerea în afara legii a războiului. Pactul consacra astfel principiul neagresiunii. Pactul Briand-Kellogg încheiat în 1928. care să facă posibilă angajarea mijloacelor paşnice de soluţionare. înfiinţarea în 1920 a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Polonia.U. prin care statele părţi se obligau să renunţe la război ca instrument al politicii lor naţionale. Între realizările importante ale Societăţii Naţiunilor şi ale perioadei de până la al doilea Război Mondial în direcţia dezvoltării dreptului internaţional pot fi menţionate: crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor şi pe respectul dreptului internaţional.principiale ale relaţiilor dintre state.N. Iugoslavia. "Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă" (1929). "Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene" (1923). "Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunatoare" (1936). "Convenţia referitoare la sclavie" (1926). pe colaborarea tuturor statelor membre la soluţionarea problemelor relaţiilor dintre ele care afectează pacea lumii şi prevenirea conflictelor prin proceduralizarea recurgerii la forţa armată. respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor asumate prin tratate şi de a îngrădi recurgerea la război ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale. ca şi la unirea Transilvaniei cu Romania. Dintre acestea sunt de menţionat: "Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii" (1921). la Societatea Naţiunilor a început să se discute problema limitării armamentelor. în mare parte în vigoare şi astăzi. însă. problema dezarmării a devenit un obiectiv central al comunităţii internaţionale. un început cu efecte ulterioare semnificative. în special după al doilea război mondial. Scopul acesteia. fiind considerat în epocă drept un important mijloc pentru prezervarea păcii şi securităţii internaţionale şi un progres important în evoluţia dreptului internaţional privind relaţiile politice dintre state. soluţionarea paşnică a diferendelor. care a permis abordarea complexă a unor probleme cardinale privind pacea şi securitatea internaţională. În perioada 1925-1932. colaborarea între naţiuni în domenii foarte variate. "Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea . Cehoslovacia).

garantarea drepturilor mimorităţilor şi eliminarea colonialismului.terorismului" (1937). semnat la Londra. cum ar fi agresiunile armate săvârşite de Italia în Etiopia şi de Japonia în Manciuria. S-au dezvoltat mai ales normele sale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. iniţiat şi patronat de Organizaţia Naţiunilor Unite. marile puteri învingătoare au pus cu acuitate problema răspunderii pentru crimele internaţionale (crimele contra păcii. Actualul drept internaţional public are un profund caracter umanitar. la 8 august 1945. Erau astfel definitiv recunoscute principiul interzicerii războiului de agresiune şi cel al răspunderii pentru pornirea şi ducerea unui asemenea război. luării de ostateci etc. eliminarea diferitelor discriminări între oameni. În această perioadă au avut loc. au realizat şi progrese importante în clarificarea unor concepte privind răspunderea internaţională a persoanelor pentru încălcarea tratatelor de securitate şi a normelor imperative din convenţiile internaţionale referitoare la modul de ducere a războiului şi la protecţia umanitară a unor categorii de persoane. cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului şi relaţiilor internaţionale. cunoscut ca Tribunalul de la Nürenberg. dar mai ales în plan multilateral şi în cadrul instituţionalizat al organizaţiilor internaţionale tot mai numeroase şi mai diverse. dezmembrarea Cehoslovaciei şi atacarea de către Germania a Poloniei. După al doilea război mondial. dreptul internaţional public a cunoscut o puternică dezvoltare şi în acelaşi timp un important salt calitativ. Tribunalul de la Tokio. În anul următor s-a constituit şi un alt tribunal. genocidului. crimele contra umanităţii şi crimele de război). iar dreptul internaţional clasic a suferit importante modificări şi completări în cadrul unui proces vast de dezvoltare progresivă şi de codificare a dreptului internaţional. care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial. hotărându-se înfiinţarea unui tribunal internaţional însărcinat cu judecarea criminalilor de război ale căror acte nu puteau fi localizate pe teritoriul unei singure ţări. a terorismului. pentru Extremul Orient. Se afirmau necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei internaţionale care să facă efectivă respectarea dreptului internaţional în aceste domenii. ca şi nevoia codificării principiilor şi normelor existente. Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial. răspunderea pentru crime de război şi dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în plan internaţional sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. Cele două tribunale. În sfera de reglementare internaţională au intrat numeroase domenii care nu făcuseră obiect de preocupare pentru dreptul internaţional până în acel moment istoric. În prezent are un puternic caracter de universalitate şi de unitate. prin "Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de război ai puterilor europene ale Axei". Este obligatoriu pentru toate . anexarea de către Germania a Austriei. Reglementările internaţionale au devenit tot mai numeroase atat în plan bilateral. înfiinţată în 1945. ca urmare a dezvoltării normelor şi instituţiilor sale referitoare la persoana fizică. însă şi încălcări grave ale normelor dreptului internaţional. în afara condamnării unor persoane.

Unitatea şi obligativitatea dreptului internaţional public este condiţia primordială a existenţei ordinii internaţionale. . indiferent de situarea geografică şi de activitatea desfăşurată de ele.subiectele sale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful