Comunicarea societală Protagonistul acestui tip de comunicare este autoritatea publică.

În contextul prezenţei cercetări ea desemnează în mod generic sistemul de guvernare înţeles ca „totalitatea puterilor şi a forţelor, nu numai a celor de aparat şi nu doar statale, capabile să dirijeze evoluţiile politice ale comunităţii naţionale”. Această viziune, precizează politologul italian Domenico Fisichella, contopeşte în realitatea „guvernului” şi în cea a „guvernării” elementele care ţin fie de ordin statal, fie de cel determinat de alţi subiecţi publici, deosebiţi e stat, fie de activitatea aparatelor investite cu componenţe formale, precum şi de activitatea forţelor organizate ale societăţii civile şi politice, cum sînt partidile, sindicatele, grupurile de presiune. În calitate de subsistem al societăţii civile, autoritatea publică dispune de vocaţie comunicaţională. Acesta are la origine mai mulţi factori.Ei s-au prefigurat pe parcursul evoluţiei societăţii civile şi a statului: de la construcţii identice spre cele diferenţiate pînă la structuri autonome şi interconectate. În fruntea lor plasăm „momentul cunoaşterii” argumentat de Hegel. Filozoful german, în conformitate cu schema sa teoretică, a remarcat că, întrucît membrii socităţii civile nu participă la guvernare, iar delegarea deputaţilor nu asigură cel mai bun mod de deliberare, se impune instituirea „momentului cunoaşterii”. El se dobîndeşte, potrivit lui Hegel, prin „publicitatea dezbaterii adunărilor”, adică a puterii reprezentative. Publicitatea respectivă este apreciată de el ca o „ocaziune de informare” care face ca opinia publică să ajungă să aibă „gînduri adevărate şi înţelegere în ce priveşte situaţia în conceptul statului, ca şi asupra treburilor acestuia dobîndind astfel capacitatea de a judeca mai raţional asupra lor”. Finalitatea informării de referinţă, considera el, rezidă în „formarea ceteţenilor” care devin în felul acesta autorii „cenzurii publice” asupra puterii. Un alt factor stimulator al vocaţiei comunicaţionale a autorităţii publice l-a constituit pledoaria pentru libertatea presei. Ea a fost iniţiată în majoritatea ţărilor vest-europene şi în SUA concomitent cu înfăptuirea revoluţiei industriale din sec. Al XVIII-lea-al XIX-lea, încheindu-se cu transformarea presei într-un instrument de supraveghere a activităţii autorităţii publice. Atunci libertatea presei propriu-zisă a constituit totodată un element de valoare al societăţii civile în devenire. Noţiunea de comunicare civică, în interpretatrea lui Pierre Zemor, este centrată asupra cltivării civismului, a dragostei faţă de limba maternă şi istoria naţională. Prin urmare, ea restrînge arealul acţiunilor comunicative ale puterii. Din acestă perspectivă ea, de asemenea, nu poate fi acceptată în contextul nostru de investigatie. Comunicarea politică, ca şi cea civică, marchează un sector limitat de activitate informaţională. Ea constiuie sfera de afirmare a protagoniştilor puterii sau a forţelor aspirante la putere. Ea, în viziunea mai multor cercetători, răspunde dorinţei de a convinge majoritatea persoanelor de a adera la tezela actorilor politici, conduce la libera confruntare a ideilor. ÎN viziunea savantului francez Dominique Wolton, comunicarea politica însumează „circulaţia mesajelor provenite din cercul politicienilor aflaţi la putere, mai ales. În perioadele campaniilor electorale”.Comunicarea politică în ultimile decenii a căpătat o evoluţie spectaculoasă. Cercetătorul Victor Moraru, remarcînd noile ei valenţe, constată invariabilitatea substanţei acestui sector comunicaţional marcată de relaţionarea comunicării şi politicii . Termenii de comunicare guvernativă şi de comunicare guvernamentală, deşi se apropie cel mai mult de conţinutul lor de comunicarea autorităţii publice cu cetăţenii, deja au coagulat în literatura de specialitate şi în conştiinţa oamenilor conotaţiile sugerate de cuvîntul guvern:cadrul de autoritate în care se dezvoltă acţiunea politică. În plus, noţiunea de comunicare guvernativă mai desemnează comunicarea politică desfăşurată de guvern în perioadele electorale. Constatăm astfel că termenii la care ne-am referit sînt neproductivi în desemnarea activităţii comunicaţionale a autorităţii publice desfăşurate în cadrul societăţii civile. Pentru a evita eventualele confuzii şi a marca cu o mare precizie substanţa ei socială, vom circumscrie activitatea comunicaţională respectivă în noţiunea de comunicare societală. Termenul dat e unul de sorginte canadiană, mai exact, quebeciană. La finele anilor ’80 ai secolului trecut el a fosz

se manifestp în mod particular în funcţie de cîmpul său de acţiune. . de unde îl preluăm în limba română. evoluţie care a parcurs trei stadii succesve de dezvoltare. Astfel. care se distinge prin carecterul său normativ de exprimare individuală spontană. Potrivit lui Jacques Durand. reprezintă încununarea unei evoluţii naturale a comunicării individuale.În acestă etapăea dispune de un anumit limbaj codificat. Comunicarea socială.admis în universul lingvistic francez. în cel comportamental-prin ritualuri. care nu se circumscriu exclusiv sau obligatoriu în arealul politic. în opinia lui Durand. în cel economic-în limbajul obiectelor. comunicarea sociala.La primul nivel socialul reprezintă doar o relitate statistică exprimată prin multiplicitatea comunicărilor individuale. În ultimul stadiu apare comunicarea sociala propriu-zisă determinată de anumite reguli şi instituţii. comunicarea individuală capătă valoare socială în virtutea amplificării ei de către un mijloc social de comunicare. La cel de-al doilea.jocuri etc. În cel politic comunicarea socială se exterioreză prin voturi. Comunicarea societală a fost corelată nemijlocit cu noţiunea şi fenomenul de comunicare socială.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful