Universitatea de Vest „Vasile Goldis” Arad Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative Specializarea Administrație Publică

RELAȚII PUBLICE (CURS PENTRU STUDENŢII DE LA FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)

LECTOR UNIVERSITAR DR. SPERANȚA MILANCOVICI

I. Informatii generale despre curs Datele de identificare a cursului Titlul cursului: RELAȚII PUBLICE Codul cursului: ST.ADP.ID.III.01.02 Anul: III, Semestrul: I Tipul cursului: curs de specialitate/disciplina impusă Numarul de credite: 5 Date de contact Titularul cursului: LECTOR UNIVERSITAR DR. SPERANȚA MILANCOVICI Adresa: str. Unirii nr. 3, Arad e.mail m_speranta@yahoo.com

II. Descrierea cursului Cursul Relații publice face parte dintre cursurile impuse studenţilor de la nivel de licenţă înscrişi la Facultatea de ŞtiinţeUmaniste, Politice şi Administrative, specialitatea Administrație Publică. În cadrul cursului de Relații publice se urmăreşte inițierea cursanților în elementele de bază ale disciplinei, diferite aspecte care țin de acest domeniu științific fiind reluate ulterior, pe parcursul anilor de studiu, la cursuri specializate. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză a studenților, explicarea şi înţelegerea de către aceștia a problemelor specifice și caracterului foarte de actualitate al domeniului, în vederea formării unui corp de profesionişti, a însuşirii unui mod de gândire specializat şi formarea unui comportament profesional în conformitate cu principiile etice şi cu legislaţia în vigoare.

III. Obiectivele cursului     Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunilor fundamentale Cunoaşterea principalelor norme deontologice din domeniu Cunoaşterea şi înţelegerea normelor de conduită şi a obligaţiilor etice ale relaționiștilor Însuşirea unui mod de gândire şi formarea unui comportamnt în conformitate cu principiile etice şi cu legislaţia în vigoare.

  

Dezvoltarea din perspectivă practică şi teoretică a competenţelor profesionale Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză Asigurarea unui grad corespunzător de informare a cursanţilor cu privire la dinamica domeniului, atât în România, cât și în străinătate

IV. Structura cursului Temele abordate în cadrul cursului Relații publice sunt grupate în 10 cursuri şi un capitol de anexe, după cum urmează:

1. Cadru general. Definirea relaţiilor publice 2. Termeni de referinţă în definirea relaţiilor publice: a. Organizaţiile b. Publicul 3. Termeni de referinţă în definirea relaţiilor publice: a. Funcţia managerială b. Comunicarea 4. Relaţiile publice ca proces 5. Activităţi conexe relaţiilor publice 6. Istoria relaţiilor publice 7. Relaţiile publice în societatea modernă 8. Departamentele şi firmele de relaţii publice a. Departamentele b. Firmele c.. Calităţile unui specialist în domeniu 9. Campanii de relaţii publice 10. Crize de relaţii publice

În cazul întâmpinarii unor dificultăţi în înţelegerea conceptelor. În calendarul cursului de Relații publice sunt prevazute trei întâlniri cu tutorele cursului.11. . studentul va găsi exemple de subiecte şi sarcini similare celor pe care le va primi la evaluările pe parcurs şi la examenul final. având de predat sarcini constând în realizarea unor teme propuse pe parcursul întâlnirilor (30%). De asemenea.Codul Internaţional de Etică pentru Relaţii Publice și Codul Standardelor Profesionale pentru Practica Relaţiilor Publice adoptat de Public Relations Society of America (PRSA) V. materiale multiplicate pentru activităţile de seminar. VI. Modalitatile de evaluare si notare Verificarea gradului în care au fost însuşite cunoştinţele de la cursul de Relații publice se va face atât printr-o evaluare pe parcurs. Pe langa aceste întâlniri studentii pot solicita titularului cursului si tutorilor alte întâlniri directe în funcţie de programul de consultaţii al acestora.„Code of Athens”. cât şi posibilitatea practică a acestuia de a aplica aceste cunoştinţe teoretice la situaţii de fapt (50%). Examenul final va consta într-un test care va combina verificarea teoretică a cunoştinţelor acumulate. precum şi la sfârşitul parcurgerii cursului. se va nota implicarea activă a studentului în rezolvarea temelor propuse în cadrul întâlnirilor (10%). a teoriilor şi a exemplelor prezentate se recomandă studentului să ia legatura prin e-mail cu titularul cursului sau cu tutorii pentru a cere explicaţii sau bibliografie suplimentară. Materialele necesare pentru desfăşurarea consultaţiilor cursului de Relații publice sunt: calcultor. studentul va fi evaluat şi prin intermediul temelor de control. În cadrul activităţilor aplicative. Se recomandă ca parcurgerea cursului sa fie dublată de consultarea bibliografiei obligatorii şi facultative. Anexe:. Activitatile implicate de curs si strategii de studiu O bună însusire a cunostintelor de introductive în domeniul relațiilor publice implică întâlniri faţă în faţă ale studentului cu titularul cursului şi cu tutorii. Rezolvarea temelor de reflecţie şi a sarcinilor prezentate pe parcursul fiecarui curs îl vor ajuta pe student sa verifice dacă a înţeles informatţiie prezentate în cadrul cursului şi le poate utiliza în aplicaţii practice. În cazul evaluărilor pe parcurs studenţii vor avea de răspuns unor teste similare testului final (10%). precum şi munca individuală. Pe parcursul întâlnirilor. precum şi consultatii prin e-mail. videoproiector. . La fel de importantă ca şi consultaţiile cu titularul cursului sau tutorii este munca individuală a fiecarui student. cât şi printr-un examen final. o comunicare activă prin intermediul Internetului.

înainte de toate. Cadru general. deşi este vorba despre chestiuni diferite. Astfel. adică este important să ştii să comunici. în cadrul unei ceremonii consacrate învăţământului universitar în domeniul relaţiilor publice. trebuie stabilit scopul practicării acestora.Dagenais (2002. considerat alături de Ivy Lee unul dintre întemeietorii relaţiilor publice mărturisea. În România. o abordare şi o stare de spirit”. pentru a crea relaţii de simpatie între o organizaţie şi publicurile sale.INTRODUCERE ÎN RELAȚII PUBLICE Note de curs 1. (2002. ea practică relaţii publice. Adesea. sintagma „relaţii publice” este utilizată greşit. aşadar terenul este încă propice confuziilor şi inconsecvenţelor. De asemenea. relaţiile publice au luat avânt după democratizarea post-revoluţionară. fără a se ţine cont de semnificaţia ei reală. Relaţiile publice sunt considerate alteori sinonime cu marketingul. În mod frecvent. Definirea relaţiilor publice La începutul secolului al XX-lea. Cu toate acestea. bibliografia românească nu este prea bogată în acest sens. Edward L.18) spunea că „la relaţii publice s-a recurs din necesitate”. relaţiile publice constituie o atitudine. B. p. În acest sens. p. Este vorba de . propaganda sau manipularea. publicitatea. o organizaţie sau o persoană încearcă să stabilească relaţii de simpatie cu publicurile sale. Acelaşi autor.17) afirma că „atunci când o întreprindere. nu doar în spaţiul american. Însă. Bernays. În sens foarte larg. domeniul relaţiilor publice a început să prindă conturul unei discipline academice. Definirea relaţiilor publice pleacă de la perspectiva din care acestea sunt privite de diverşi teoreticieni. Dagenais. B. ci şi în Europa. că în 1923 a scris prima carte consacrată acestui domeniu. au apărut agenţii sau departamente de specialitate în cadrul instituţiilor. ea apare ca sinonimă cu expresia „relaţii cu publicul”. doar o parte dintre conducătorii de instituţii au conştientizat importanţa relaţiilor publice şi rolul lor esenţial în a stabili şi menţine legături durabile şi reciproc avantajoase între organizaţiile respective şi publicurile lor ţintă. Numărul de titluri din bibliografia de specialitate a crescut semnificativ.

verificarea informaţiilor. cuvântări. anunţuri. răspunsurile adecvate în situaţii de criză. Obiectivele lor sunt. monitorizarea şi evaluarea modului în care programele de relaţii publice sau desfăşurat şi a impactului acestora. 2006. ştiri de presă scrisă. radio şi televiziune. menţinerea legăturilor cu jurnaliştii. distribuirea promptă a informaţilor cerute de gazetări. Specialiştii în relaţii publice lucrează în agenţii sau companii de profil. situaţia politică. Coman. Diversele definiţii sau elementele diferite spre care trimit acestea se datorează varietăţii modurilor de înţelegere a relaţiilor publice de către factorii implicaţi. strângerea informaţiilor din interiorul organizaţiei şi din afara acesteia referitoare la opinia diferitelor categorii de public. prin unele tehnici. universităţilor etc. activităţile de management: programarea şi planificarea activităţilor. asociaţiilor. Astăzi. înlesnirea legăturii dintre jurnalişti şi liderii sau specialiştii din organizaţie. publicitatea. newsletter. . organizaţii non-guvernamentale. de asemenea. 15): scrierea şi editarea de mesaje: comunicate. în ceea ce priveşte atitudinile publicului. reclama. relaţiile cu presa: contactarea jurnaliştilor. p. Iată o întreagă serie de activităţi specifice domeniului (C. atitudinea grupurilor cu interese specifice. ele interferează. consilierea: specialiştii în relaţii publice formulează recomandări pentru liderii întreprinderilor. instituţii educaţionale sau culturale etc. cercetarea: identificarea categoriilor de public care interferează cu organizaţia. etc. schimbarea atitudinii unei organizaţii faţă de public. etc. afacerile publice. bănci. asociaţii civice sau ecologice. alte persoane cu funcţii de conducere. cum ar fi: marketingul. promovarea intereselor unei societăţi sau personalităţi etc. stabilirea bugetelor şi programelor de lucru. oamenii politici. rapoarte de activitate. mesajele referitoare la probleme sensibile. fundraising-ul. materialele apărute în presă.Crystalizing Public Opinion (Cristalizarea opiniei publice). în colaborare cu conducerea organizaţiilor. comportamentul organizaţiilor. diferite: lobby în favoarea unei organizaţii. plasarea unor materiale în presă. scrisori. dar şi în departamentele guvernelor. etc. administrarea personalului din departamentul de relaţii publice. Activităţile de relaţii publice se desfăşoară în organizaţii diferite: instituţii guvernamentale. lobby-ul. societăţi comerciale sau non profit. etc. cu alte tipuri de activitate. În plus. în bibliografia de specialitate există peste 16.000 de titluri.

P. evaluarea efectului pe care l-au avut programele de comunicare asupra publicului” (apud. apropie politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de interesele publicului. inaugurărilor unor obiective sau lansărilor de programe. cu ocazia Convenţiei anuale din 1978 ţinută în Mexic. vizitelor. - contacte: crearea de legături cu reprezentanţii comunităţii. 3) . O altă definiţie este aceea propusă de revista profesională Public Relations News: „(. a propus următoarea definiţie: „Practica relaţiilor publice este arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe. Definiţii bazate pe activităţile din relaţiile publice Acestea se axează pe ceea ce fac specialiştii din relaţii publice. (apud S. 1992. ai lumii politice sau de afaceri. - cuvântările în public: specialiştii în relaţii publice apar în faţa unor publicuri interne sau externe. Cutlip. comunicarea şi evaluarea.8). campaniilor de strângere de fonduri. a anticipării consecinţelor lor.. p. cu membrii organizaţiei. etc. sau pregătesc liderii organizaţiilor pentru asemenea apariţii publice. Astfel relaţiile publice implică „cercetarea atitudinilor în legătură cu o anumită problemă. Newsom şi colab. Asociaţia Internaţională a Relaţiilor Publice. de design clasic sau multimedia. a. identificarea programelor de acţiune. acţiunea. a sfătuirii liderilor unei organizaţii şi a implementării unor programe de acţiune care vor servi atât interesele organizaţiei. Seitel. comunicarea acelor programe în vederea obţinerii înţelegerii şi sprijinului. 1994.- organizarea de evenimente speciale: pregătirea şi coordonarea conferinţelor de presă. planifică şi execută un program de acţiune pentru a câştiga înţelegerea şi acceptarea publicului”. concursurilor.. cu personalul din subordine. D. există definiţii bazate pe activităţile din domeniu.) funcţie de conducere care evaluează atitudinile publicului. dar şi definiţii bazate pe efecte. cu cei care vizitează organizaţia. fotografice. - pregătire profesională: specialiştii în relaţii publice execută activităţi de pregătire pentru comunicare cu liderii organizaţiilor. aniversărilor. 1993. p.. cât şi interesele publicului” (apud. Aşadar. de radio şi televiziune. cu purtătorii de cuvânt. pag. F. ai presei. cu alţi membrii ai organizaţiei. Acestea descriu domeniul prin înşiruirea tipurilor majore de activităţi. etc. M. - producţie: crearea unor produse de comunicare pe baza tehnicilor tipografice.4) John Marston a propus definirea relaţiilor publice prin funcţii ale specialiştiilor în relaţii publice: cercetarea.

(2) comunicarea. El sau ea distribuie informaţii care dau posibilitatea publicurilor instituţiei să-i înţeleagă politicile. Practicianul de relaţii publice poate să fie angajat în departamentul unei organizaţii sau al unei agenţii de relaţii publice. (7) relaţiile comunitare. un simţ al raţiunii şi al logicii. (6) relaţiile publice financiare. să posede integritate şi să aibă curaj în a-şi susţine propriile convingeri. Nu există o uniformitate a instrucţiei în acest domeniu. flexibili. obiectivitate. Probabil cel mai frecvent întâlnită definiţie în lucrările de specialitate este următoarea: „relaţiile publice reprezintă o funcţie managerială. asigurarea bunei funcţionări a societăţii etc. în calitate de consilier de relaţii publice. Practicianul de relaţii publice serveşte drept intermediar între organizaţia pe care el o reprezintă şi toate publicurile acelei organizaţii. curiozitate intelectuală.” (S. Dintre caracteristicile personale necesare în practicarea acestei profesii amintim: caracter şi integritate. de pildă. Drept urmare. Definiţii bazate pe efectele relaţiilor publice Alte definiţii sunt focalizate asupra efectelor pe care le produce activitatea practicienilor din relaţiile publice: persuadarea publicului. şi faţă de diferitele ei publicuri. practicianul de relaţii publice are responsabilităţi şi faţă de instituţie. o înclinaţie pentru adevăr şi discreţie. munca se desfăşoară – de cele mai multe ori – în echipă.b. (3) afacerile publice. (5) relaţiile guvernamentale. instruire în ştiinţe sociale şi în mecanismele relaţiilor publice. şi din acest motiv. intuiţie. În general.M.Cutlip. capabili să se folosească de diverse aptitudini. p. abilitatea de a gândi creativ şi imaginativ. care stabileşte şi menţine legături reciproc benefice între o organizaţie şi publicul de care depinde succesul sau falimentul ei. nu există o singură facultate al cărei unic scop să fie pregătirea specialistului în relaţii publice. (4) managementul problemelor. 6). o cultură generală bogată.1994. Există însă şi cazuri când el poate lucra independent. ei trebuie să fie creativi. o putere de analiză şi de sinteză eficientă. un interes profund pentru soluţionarea problemelor. . stabilirea unor relaţii de încredere între organizaţie şi public. Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice din SUA (PRSA) să definească paisprezece activităţi ce se asociază în general cu relaţiile publice: (1) informarea publică. Datorită complexităţii acestei activităţi sunt necesare cunoştinţe interdisciplinare.

Într-o abordare pragmatică. de a sfătui liderii organizaţiilor şi de a implementa programe de acţiune planificate. O altă organizaţie a dat o definiţie consensuală a relaţiilor publice mult mai devreme decât a făcut-o PRSA. În realitate. ea înseamnă. Pe termen lung. cu scopul câştigării înţelegerii şi a sprijinului şi al influenţării opiniei şi a comportamentului. în august 1978. care a avut loc în oraşul Mexico. Principii şi strategii. (9) relaţiile cu minorităţile. cât şi interesul public. Credibilitatea în faţa acestuia se câştigă mult mai greu decât prin afişarea sau plătirea unor anunţuri publicitare sau reclame. Prima întâlnire mondială a asociaţiilor de relaţii publice. Bucureşti. (12) activităţile de promovare. acest concept trebuie să graviteze în jurul interesului publicului. în 1882. care să servească atât organizaţia. Cristina. a ceea ce spui şi a ceea ce alţii spun despre tine. (11) activităţile agentului de presă.(8) relaţiile cu industria. 2001 . preocuparea pentru binele public. atunci când a fost utilizată pentru prima dată expresia „relaţii publice”. Bibliografie recomandată Coman. (14) propaganda. defineşte practica de relaţii publice ca fiind „arta şi ştiinţa socială de a analiza tendinţele. (13) relaţiile cu presa. cele mai bune relaţii publice sunt proba unei conştiinţe sociale active –în consens cu faptul că. Editura Polirom.” O altă accepţie a relaţiilor publice ca „reputaţie a managementului” are popularitate în Marea Britanie. Institutul Britanic de Relaţii Publice (IPR) oferă următoarea definiţie: „relaţiile publice se concentrează pe reputaţie – rezultatul a ceea ce faci. Relaţiile publice. (10) publicitatea. Practica Relaţiilor Publice este disciplina care pune accent pe reputaţie. relaţiile publice făcute bine presupun confruntarea deschisă şi onestă cu o problemă şi rezolvarea acestei probleme.” Această accepţie a relaţiilor publice considerăm că este cu atât mai importantă cu cât este menită să contracareze concepţia destul de răspândită astăzi potrivit căreia ele reprezintă „fardul” cu care se acoperă toate tipurile de imperfecţiuni şi de erori. de a le prezice consecinţele.

. Allen H. Efective Public Relations. instituţii de învăţământ etc. autorităţile locale). pe scurt. armata. Bob Carrell. funcţia managerială şi comunicarea. Termeni de referinţă în definirea relaţiilor publice Deşi numărul mare de definiţii oferă perspective multiple asupra domeniului relaţiilor publice. în bibliografia indicată. L. 2004 Seitel. Identificaţi..Cutlip. societăţi comerciale. Vlăsceanu. MacMillan Publishing Comp. Bucureşti. 1992 Chestionar de evaluare 1... 2. instituţii administrative. preşedinţia. Fraser P. . 2. The Practice of Public Relations. Glenn M. Broom. New Zork. 1994 Newsom. Conform dicţionarului de sociologie. Scott M. 413). termenii de referinţă în acest sens sunt patru: organizaţiile. altă clasificare a publicurilor şi prezentaţi-o succint. publicul. ONG-uri. a. Doug. 1993.. Center.Zamfir. Prezentaţi. un titlu la alegere din bibliografia de specialitate. poliţia. Editura Polirom. întreprinderi. pag. instituţii culturale şi sportive. Organizaţiile Termenul de organizaţie este generic şi include diverse tipuri de instituţii: puterea centrală (guvernul. organizaţiile sunt „grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităţi relativ clar formulate ca obiective” (C. ministerele.. New Prentice Hall Inc. Redactarea materialelor de relaţii publice.

specialiştii în realţii publice gestionează relaţiile cu salariaţii (organizarea de evenimente. relaţiile cu clienţii (pregătirea de comunicate.W. atât pentru conducerea organizaţiei. Aceştia au propriile norme de comportament. relaţiile cu presa (pregătirea de comunicate. activităţile de relaţii publice. valorile. producţia de newsletter. Organizaţiile au scopuri diferite şi evoluează în medii deosebit de variate. administraţiei locale. pregătirea liderilor pentru relaţia cu jurnaliştii etc). nu trebuie ignorat faptul că şi mediul extern îşi pune amprenta asupra organizaţiei. Guth şi C. cei care lucrează în aceste departamente sunt angajaţi ai companiei respective. informarea permanentă a investitorilor. Persoanele implicate în organizaţie sunt şi actanţi ai mediului în care se dezvoltă acea organizaţie. vizite de presă. acestea pot intra în relaţii tensionate cu normele organizaţiei. pag. c) structurile guvernamentale – departamentele de relaţii publice sunt organizate în cadrul ministerelor. Marsh (2000. Uneori. rapoarte anuale. Membrii unei organizaţii se ghidează după un sistem de valori şi după norme unanim acceptate. pe bază de contract. relaţiile cu comunitatea (menţinerea contactelor cu grupurile de interes din mediul apropiat). ele au misiunea de a distribui informaţiile referitoare la activitatea acestor instituţii şi de a monitoriza reacţiile . de evenimente. organizaţiile funcţionează pe baza împărţirii sarcinilor. rapoarte. relaţiile cu guvernul (producerea de broşuri. conferinţe. care are nevoie de o perspectivă bine conturată. pentru a putea propune o strategie adecvată de comunicare. de campanii de promoţiune şi „direct mail” etc). atunci când anumite grupuri vor să atingă anumite obiective. 12 şi 31-39) relaţiile publice pot fi practicate în următoarele tipuri de organizaţii: a) agenţiile de relaţii publice – firme independente care prestează. rolurile sociale şi concepţiile proprii. ierarhizarea responsabilităţilor şi autorităţii. În acest sens. cât şi pentru departamentul de relaţii publice. etc). la care nu pot ajunge prin acţiunea lor individuală sau izolată. aşadar. Cunoaşterea obiectivelor unei organizaţii este indispensabilă. emisiuni radio şi tv. de întâlniri de bilanţ. b) corporaţiile – în interiorul marilor grupuri economice există departamente de relaţii publice care se ocupă de publicurile specifice ale acelei companii.Organizaţiile apar. activitatea de lobby). Conform lui D. agenţiilor. relaţiile cu investitorii (pregătirea de newsletter. publicaţii de întreprindere. Totodată. sau site-uri de web).

cu organizaţiile guvernamentale. p. devine „public” al acesteia. 7% în asociaţii profesionale. b.presei şi starea opiniei publice. e) consultanţii independenţi de relaţii publice – aceşti specialişti sunt angajaţi de diferite instituţii pentru a îndeplini. Publicul Termenul se referă la orice grup ai cărui membri au un interes comun. biserici. publicurile apatice – acestea sunt puţin active. persoanele care lucrează în aceste departamente sunt angajaţi guvernamentali. publicul reprezintă „orice grup sau individ care este implicat în vreun fel anume în viaţa unei organizaţii” (D. Dacă un grup de oameni descoperă că poate avea anumite afinităţi cu o anumită organizaţie sau că acţiunile acesteia îi influenţează într-un anumit fel viaţa. fundaţii. 5% în structuri guvernamentale şi militare. ONG-uri. În conformitate cu raportul din 1997 al Public Relations Society of America. 24% în agenţii de relaţii publice şi publicitate. cu publicul specific. Newsom şi colab. d) organizaţii non-profit – specialiştii lucrează în universităţi. publicurile unei singure probleme – acestea sunt active numai în ceea ce priveşte un număr limitat de teme. membrii unui partid. etc. distribuţia celor 20 000 de specialişti americani în relaţii publice era următoarea: 35% în corporaţii. de interes etc. având ca sarcini relaţiile cu presa. într-o anumită situaţie. publicurile problemelor fierbinţi – acestea devin active numai după ce presa a transformat o problemă într-o chestiune de maximă actualitate. 1993. Din punctul de vedere al relaţiilor publice. spitale. discernem patru tipuri de publicuri: publicurile tuturor problemelor – acestea iau parte activ la toate dezbaterile. iar restul în alte instituţii. activităţi de relaţii publice specifice. Însă o organizaţie nu are doar un tip de public.. punctual. cu donatorii (fund-raising). unitar şi omogen. apropiate între ele. Acestea diferă în funcţie de gradul de implicare. 8% în domeniul sănătăţii. Din punctul de vedere al comportamentului comunicaţional. sau împărtăşesc valori comune: studenţii candidaţi la examenul de licenţă.. 8% în educaţie. . fanii unui cântăreţ etc. 139).

25). secundare (sunt mai puţin importante) şi marginale (au foarte puţină influenţă asupra organizaţiei). orice specialist de relaţii publice (sau departament) trebuie să focalizeze publicurile implicate. A doua categorie cuprinde educatorii. . Primii reprezintă „acele persoane care pot afecta sau sunt afectate de acţiunile. sprijinirea unor categorii sociale defavorizate ş.. acţionari. acelea fiind cele mai importante pentru organizaţie. Seitel (1992. „constituenţii” (adică persoanele care aşteaptă ca o organizaţie non-profit să facă ceva pentru ei) şi comunitatea (adică persoanele care trăiesc în vecinătatea unei organizaţii şi sunt afectate de aceasta în virtutea proximităţii lor spaţiale).E. p.E. 1984. resursele pe care le pot pune la dispoziţia organizaţiei: primare (au o mare putere de a ajuta organizaţia). al căror scop este promovarea intereselor membrilor. politicile. consumatorii. În prima categorie intră salariaţii. guvernul.a. consilieri. Primul reuneşte funcţionari. Evident. al căror scop este promovarea unor cauze generale (democraţia. comunitatea locală etc. proprietarii. p. 12-14) publicurile pot fi clasificate după: poziţia faţă de organizaţie: interne (cele care activează în interiorul organizaţiei) şi externe (cele care sunt plasate în afara acesteia). Publicul special care este alcătuit din acele grupuri şi organizaţii la care indivizii aderă în mod conştient şi pentru perioade limitate de timp. ori a divertismentului în comun. neutri. protejarea florei şi faunei. guvern. practicile sau scopurile organizaţiei” (R. este vorba fie de grupări „orientate spre interior”.Lucrările de specialitate operează. membrii conducerii unei organizaţii etc. p. distincţia între publicurile implicate („stakeholders”) şi public. deciziile. L. atitudinea faţă de organizaţie: sprijinitori.). secundar şi special.W. Freeman. oponenţi. al doilea cuprinde persoanele şi organizaţiile din afara instituţiei: clienţi. Nolte (1974. O altă clasificare propusă împarte publicul în intern şi extern. fie de organisme „orientate spre exterior”. de asemenea. După F. 126-131) consideră că există trei categorii de public: primar. furnizorii distribuitorii şi competitorii: – aceste persoane şi instituţii sunt considerate secundare pentru că ele nu sunt permanent implicate în viaţa unei organizaţii.

Aşadar. în definirea responsabilităţilor asumate în servirea interesului public. . relaţiile publice: (1) ajută organizaţia şi publicul să se adapteze reciproc. relaţiile publice presupun cercetarea tuturor publicurilor: primirea de informaţii de la acestea. e subliniat faptul că ele apar ca o modalitate de comunicare între o organizaţie şi publicurile acesteia ajutându-i pe manageri să cunoască atitudinile publicului şi să poată lua decizii corecte. de înţelegere. defineşte şi accentuează responsabilităţile managementului cu privire la satisfacerea interesului public. Există. Ca funcţie de management. şi (2) reprezintă efortul susţinut şi sistematic al conducerii organizaţiilor private şi publice prin care încearcă obţinerea înţelegerii. totodată relaţiile publice ajută publicul să înţeleagă specificul organizaţiei şi să aibă încredere în aceasta. în adoptarea schimbărilor ce se impun prin anticiparea viitoarelor orientări. oferă managementului suportul necesar informării şi formulării răspunsurilor cerute. totodată un suport pentru management în direcţionarea circulaţiei fluxului informaţional. Astfel. simpatiei şi sprijinului acelor cercuri cu care au sau presupun că vor avea legături.- prezenţa în organizaţie: tradiţionali (acel public care este deja legat de organizaţie) şi viitori (acel public care va putea deveni interesat de organizaţie). Mai exact. avertizarea conducerii în legătură cu atitudinile şi reacţiile lor. explicit sau implicit. Hunt ne oferă cea mai concisă şi în acelaşi timp completă definiţie a domeniului analizat: „relaţiile publice sunt managementul comunicării dintre organizaţie şi publicurile sale”. fireşte. Deşi nu există o definiţie unanim acceptată pentru relaţiile publice. de opinia publică. de acceptare şi de cooperare între organizaţie şi publicul acesteia. utilizează cercetarea şi tehnicile de comunicare ca instrumente principale de lucru. J. relaţiile publice înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici şi de informare. implică managementul de criză. Grunig (profesor de relaţii publice la Universitatea din Maryland) şi T. Astfel. şi alte posibile clasificări. propuse în lucrările de specialitate. Sintetizând toate aceste funcţii. anticipează viitoarele evoluţii ale mediului susţinând managementul în promovarea schimbărilor. E. pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizaţiei şi ale publicurilor ei. ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenţia crescută faţă de publicuri şi evaluarea constantă a eficienţei tuturor programelor de relaţii publice. Acest rol implicit include toate activităţile legate de constatarea şi influenţarea opiniilor unui grup de persoane şi constituie numai aspectul comunicaţional. reprezentând. Relaţiile publice ridică o multitudine de probleme manageriale. relaţiile publice sunt (cum am amintit deja) o funcţie managerială distinctă care ajută la stabilirea şi menţinerea unei linii de comunicare reciproce. s-au parcurs paşi importanţi în direcţia clarificării conţinutului acestui concept.

Orice public particular. Potenţialul P al unui public plus vulnerabilitatea V a unei organizaţii la acţiunea acelui public egal importanţa I a publicului respectiv pentru organizaţie şi pentru programele sale de relaţii publice. Acesta din urmă cuprinde orice grup de oameni care sunt legaţi. femeile şi minorităţile. astfel. Identificarea publicurilor prioritare Indicele PVI (= importanţa vulnerabilităţii unui anume public) a fost dezvoltat pentru a ajuta organizaţiile să-şi identifice publicurile-ţintă. Publicurile interne împărtăşesc aceeaşi identitate instituţională. ca individ: Publicurile unei persoane În literatura de specialitate a relaţiilor publice. putem să ne gândim la diferitele publicuri din care putem face parte. orice grup (sau individ) care are vreo implicare într-o organizaţie. instituţiile guvernamentale cu rol de reglementare dar şi vecinii. prin interese şi preocupări comune (împărtăşesc o identitate instituţională). au redus numărul angajaţilor şi au crescut cantitatea de muncă la 47 de ore pe săptămână. un mesaj. cu acea înţelegere specială căpătată prin experienţa şi informaţiile adunate din interior – fiind. pe măsură ce organizaţiile. Ele includ conducerea. credibili pentru celelalte publicuri. poate deveni un punct principal de interes din perspectiva eforturilor relaţiilor publice. pentru o plată mai mică. astfel. Din perspectiva relaţiilor publice.Termenul de public a însemnat. indiferent de categoria mai largă în care s-ar putea încadra. Publicuri importante sunt angajaţii. Publicul ar include. clienţii. foarte importantă este distincţia dintre audienţă (= un grup de oameni care sunt receptorii – pasivi – a ceva. nu sunt în mod direct şi nici oficial parte a organizaţiei. Locul de muncă a devenit din ce în ce mai solicitant. Când apare această situaţie. au un impact substanţial asupra organizaţiei. Cheia în identificarea şi ierarhizarea corectă a publicurilor prioritare o constituie cercetarea – respectiv. firmele concurente. angajaţii şi mai multe tipuri de suporteri (de pildă. chiar dacă destul de slab. orientate spre profit sau nonprofit. Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre audienţă activă şi grup de persoane care pur şi simplu recepţionează ceva. ce au consecinţe asupra organizaţiei. Anumite publicuri externe. Ei constituie „linia întâi” a oricărui birou de relaţii publice. tradiţional (cum am precizat anterior). publicurile sunt împărţite în două categorii: cele interne şi cele externe. Publicurile externe – după cum le spune numele – există în afara unei instituţii. investitorii). angajaţii organizaţiei. Angajaţii sunt văzuţi ca deţinând multe informaţii despre organizaţie. dar au o relaţie cu aceasta. Angajaţii rămaşi se tem şi ei să nu îşi piardă . a afla cu exactitate din ce persoane sunt compuse aceste publicuri şi ce cred ele cu adevărat. publicul identificat astfel este numit „public-ţintă” sau „public prioritar”. o performanţă) şi termenul de public (= audienţa activă). cum ar fi instituţiile guvernamentale cu putere de reglementare.

dificultăţi în a le descrie. lucru care duce la o segmentare şi mai mare a publicurilor. Se ştie faptul că. Internetul atrage pentru că este participativ.) şi psihografic (examinează caracteristicile definitorii din punct de vedere emoţional şi comportamental). înainte ca decizia finală să fie luată. social şi politic. Pentru a îmbunătăţi presupunerile bazate pe studii. Sensibilitatea faţă de cultura unei minorităţi este la fel de importantă precum conştientizarea existenţei ei şi folosirea efectivă a limbii minorităţii respective. cum ar fi vârsta. dintr-o perspectivă mai largă. nivelul de educaţie etc. Organizaţiile încearcă să atingă unele comunităţi segmentate folosind reţele de tip intranet şi list-serv pentru a beneficia de participare interactivă. informaţia demografică şi psihografică trebuie să fie combinată cu alte statistici.locurile de muncă. Aceste descrieri devin din ce în ce mai importante. în cadrul firmelor. mai puţin de 10% dintre ele se află într-o poziţie de autoritate. majoritatea se găsesc într-o poziţie minoritară din punctul de vedere al puterii. acţionarii). de exemplu. Studierea audienţelor este folosită de către mass-media pentru a vinde spaţiu/timp publicitar şi de către cei care cumpără spaţiu/timp publicitar. Ele pot crea probleme pentru reputaţia unei instituţii dacă sunt victimele hărţuirii sau discriminării şi fac public acest lucru. îndreptându-şi atenţia atât înspre atitudini. pentru a determina felul în care îşi vor maximiza bugetele în scopul atingerii cât mai eficiente a publicurilor. Femeile şi minorităţile pot fi o parte a publicului constituit din angajaţi. de masă şi specializate este parţial şi rezultatul saturării. sexul. dar. în mediul economic. o greşeală. Se observă că oamenii renunţă tot mai mult la media tradiţionale. Ea reprezintă percepţiile colective despre o organizaţie ale tuturor publicurilor sale. de asemenea. în toate tipurile de relaţii. oferă anonimat şi permite dezvoltarea de „comunităţi”. în plus. Eşecul în a recunoaşte că ele există în respectiva naţiune sau că sunt reprezentate de grupuri de susţinători în străinătate este. pe măsură ce diversitatea publicurilor creşte. Publicurile pot fi descrise în trei feluri: nominal (constă mai ales în a da publicului un nume. însă nu trebuie să presupunem că ele ar reprezenta vreun tip de omogenitate. În pofida acestui fapt. Minorităţile pot fi etnice sau religioase. cum ar fi valorile. incluzând aici şi mesajele percepute ca violare a spaţiului privat. a dus atât la pierderi materiale. Lipsa de sensibilitate faţă de femei şi minorităţi. O nouă problemă de natură să creeze confuzii pentru cei care realizează studii despre utilizările de mass-media o reprezintă interpretarea „audienţelor” de pe Internet. prin urmare. constituie publicuri semnificative care pot distruge reputaţia unei organizaţii. venitul. Imaginea descrie felul în care este percepută o organizaţie sau un individ. femeile constituie majoritatea populaţiei lumii şi reprezintă aproape jumătate din forţa de muncă. „Reducerea la tăcere” a media tradiţionale. Abordări mai sofisticate examinează trăsăturile importante ale personalităţii. cât şi de statut. demografic (implică luarea în calcul a caracteristicilor statistice ale publicului. bazate pe ce face sau spune aceasta (percepţii . cât şi înspre stilul de viaţă.

sub semnul întrebării. dar în special a sondajelor politice. atitudine şi comportament pentru a determina eficienţa eforturilor de persuadare. Atitudinile reprezintă tendinţele sau orientările spre ceva sau spre cineva – o stare de spirit. nu există studii continue asupra stării de spirit a publicului.care constituie „imaginea” sa). Caracterul capricios al opiniei publice se datorează fragilei sale fundamentări în percepţie. dar termenul de opinie publică apare mult mai târziu. ci mai degrabă pe percepţiile sau evaluările unor evenimente. cum s-a întâmplat în perioada de dinainte de cel de-al doilea război mondial. Ei se bazează pe tehnici precum: sondajele de tip înainte-şi-după. Credibilitatea sondajelor de opinie a fost pusă. persoanele în vârstă. însă care duc la articularea unui sentiment sau a unui punct de vedere. conceperea de cercetări experimentale. Cu toate acestea. Ea a apărut ca fenomen social o dată cu primele forme de organizare socială. Opinia publică reprezintă modul în care gândesc cei mai mulţi oameni dintr-un anumit public. alegătorii etc. întruchipând ideea acesteia despre adevăr. schimbările de opinie. Totuşi. Evident. adolescenţii. Deoarece opinia publică se schimbă aşa de repede şi poate fi influenţată aşa de uşor. în timp ce majoritatea italienilor începuseră să trăiască cu frica miliţiilor fasciste cu cămăşi negre. de asemenea. analize psihografice. Problema care se pune în înţelegerea publică a oricărui sondaj. a o măsura este o problemă serioasă. vizibil instabilă (= ţintă în mişcare). politicienii. observare. când sunt socotite voturile efective – şi nu sondajele de opinie publică realizate mai devreme. Specialiştii în relaţii publice încearcă totuşi să măsoare rezultatele sondajelor. Şi poate fi bazată pe lipsa informaţiilor corecte. din timp în timp. „Nu este nimic imuabil în rezultatele unui sondaj. ea poate fi folosită greşit sau chiar manipulată. o dispoziţie sau o poziţie. interpretare de roluri. cartografierea percepţiilor. Felul în care sondajele de opinie sunt tratate de către presă şi de către politicieni ar putea conduce însă la părerea că lucrurile ar sta altfel. Opinia publică exprimă credinţe bazate nu neapărat pe fapte. Opiniile reprezintă expresia unei estimări sau a unor raţionamente – în general. când mulţi americani au aplaudat eforturile lui Mussolini de a-i „disciplina pe italieni” (traducere pentru turişti: a face ca trenurile să ajungă la timp). Credinţele sunt convingeri ferm fixate în temelia sistemului de valori al persoanei. persoane. pe o problemă anume. Din această cauză „scadenţa” strategiilor politice este însăşi ziua alegerilor. o manieră. cu alte cuvinte. îndeosebi în perioada de înfăptuire a revoluţiilor moderne în Europa. instituţii sau produse. este opinia colectivă a ceea ce cred. a fost consemnată succint de către cercetătorii Charles Roll şi Albert Cantril. analiza factorilor şi analiza de tip cluster şi audituri complexe ale comunicării. Opinia publică este. participare. ceea ce oferă un sondaj este o imagine a . ceva nu atât de puternic precum convingerile. în campanie (credibilitatea opiniei publice ca măsurătoare seamănă cu temperatura corpului).

în limitele eticii. au reprezentat esenţa guvernării Statelor Unite încă de la începuturi. la americani. din sondaje sunt deduse frecvent diferenţe care determină schimbarea proporţiilor răspunsurilor. Etichetarea: Caracterizarea poate fi pozitivă sau negativă. p 117. 1972. cât şi de economie. Basic Books. De exemplu. aceste întrebări sunt ridicate de membrii unei opoziţii. Their Use and Misuse in Politics. De asemenea. educaţie sau de oriunde. politicile. Următoarea listă identifică unele mecanisme propagandistice utilizate în mod obişnuit pentru a induce publicurile în eroare: 1. cu loialitate oricărui client. ştiinţă. Ei reprezintă de obicei partea care corespunde propriilor lor credinţe. 1 Charles Roll şi Albert Cantril. la o proastă înţelegere a adevăratei stări a opiniei publice. Tot aşa s-ar putea numi şi o persoană care concentrează atenţia mass-media asupra unui eveniment care altfel ar putea fi trecut cu vederea. indiferent dacă ei sunt personal de acord cu poziţia adoptată de client. ducând o luptă pentru o opinie publică favorabilă (de pildă. Cu toate acestea. Studierea opiniei publice leagă cercetările din relaţii publice atât de psihologia comportamentală. de aceea. practicienii de relaţii publice atunci când vor să influenţeze opinia publică utilizează o varietate de apeluri persuasive – dar nu toate sunt oneste. O persoană poate fi numită „înţeleaptă şi conştiincioasă” sau „un mincinos şi un escroc”. Ceea ce se spune despre gestionarea informaţiilor de către guvern este adevărat pentru oricare alt grup din afaceri. libertatea de a concura pentru opinia publică este inerentă concepţiei pe care o dau ei noţiunii de democraţie). Singura apărare a publicului rezidă în faptul că este conştient că mereu cineva încearcă să-i influenţeze opinia. de multe ori. ca şi avocaţii. ele trebuie să se asigure că aceste publicuri primesc informaţii corecte şi pot să comunice cu organizaţia.”1 Organizaţiile depind de opiniile publicurilor lor. în ceea ce priveşte informaţia.viziunilor publicului la un anumit moment în timp şi numai referitor la problema care le-a fost supusă atenţiei. . deşi unii practicieni. New York. O persoană mai sofisticată se va întreba: „Ce mi se cere să gândesc? Ce mi se cere să fac? De către cine? De ce?” În democraţie. care posedă o informaţie specializată: cei care controlează informaţia controlează şi diseminarea ei. lucru care conduce. Practicienii de relaţii publice se implică în aceste lupte pentru că fiecare parte a unei controverse îi poate utiliza ca purtători de cuvânt sau consilieri profesionişti. din capul locului. în special în ceea ce priveşte deciziile care pot avea un impact asupra lor. servesc. Atunci când cineva creează un eveniment ce devine ştire – după un calendar foarte atent planificat şi detaliat – el se va numi gestionar al fluxurilor informaţionale.

Mărturia: Aceasta reprezintă o garanţie efectivă. în ciuda birourilor lor impozante sau a aspiraţiilor către acestea. Generalităţile răsunătoare: Multe cuvinte nebuloase pot fi folosite astfel (de pildă. 9. scrisă. precum insinuările. etc. ceea ce-l diferenţiază pe practicianul profesionist de un gestionar neprofesionist al fluxurilor informaţionale este aderarea strictă la un cod etic care susţine o imagine puternică a responsabilităţii sociale globale. 6. 3. această tehnică implică utilizarea unui limbaj casnic sau apeluri la grijile cotidiene pentru a convinge publicul că. în ceea ce priveşte efectele asupra opiniei publice este la fel de puternic precum este credibilitatea lor.2. prin imagini. oricât de mică ar fi diferenţa numerică între majoritate şi minoritate. Tăcerea ilicită: Acest mecanism reprezintă o formă subtilă de propagandă. O tehnică obişnuită în publicitate. „străin”. deşi. lăsându-le pe celelalte în afară. etc. „casnică”. prin faptul că afirmă că ei îl cumpără. Profesioniştii relaţiilor publice nu mint niciodată presa de informare. Orice persoană care comunică poate utiliza mecanisme de propagandă – orală. 7. 4. 8. Rezultatul: distorsiuni şi proastă reprezentare. sugestiile sau presupunerile. Subliniem faptul că. 5. dar istoria ne oferă numeroase exemple de persoane abile în a le manevra cu mare subtilitate şi eficienţă. dar nu vă pot spune. în interesul clientului lor. Retorica subversivă: O variantă a măsluirii cărţilor o reprezintă şi acest mecanism de discreditare a motivaţiilor unei persoane pentru a discredita o idee care poate fi bună şi utilă. Implică şi ascunderea unor informaţii care ar corecta o impresie falsă. opusă astfel mecanismului de transfer. Credibilitatea este unul dintre cele mai . Transferul: Acesta apare când o vedetă de cinema sau vreo altă celebritate face campanie pentru un politician sau un produs. Formele evidente ale acestor dispozitive de propagandă sunt uşor de recunoscut. Stereotipuri emoţionale: Se evocă mai multe tipuri de imagini. cu rezultatul că aura acestei persoane faimoase se va transfera asupra politicianului sau produsului mai puţin cunoscut. Oameni simpli: Favorita politicienilor. se întâmplă uneori să spună presei: „Ştiu. Curentul de opinie la modă: Acest mecanism de convingere este utilizat pentru a-i influenţa pe cei indecişi să meargă în aceeaşi direcţie cu majoritatea. „grupuri de admiratori”). astfel expuse: „un bun român”. politicienii sunt încă „de-ai noştri”. ea presupune a pune nişte sportivi profesionişti sau alte celebrităţi să încurajeze consumatorii să cumpere un produs.” Succesul celor care controlează anumite zone de informaţie. Măsluirea cărţilor: A spune doar o „parte a adevărului” presupune selectarea faptelor astfel încât să prezinte un punct de vedere. 10.

P. şi a ceea ce alţii spun despre tine. MacMillan Publishing Comp. 1974 Roll. . New York. 2004 Nolte... Ce înțelegeți prin conceptul de stakeholders? 2. în virtutea căruia. în bibliografia indicată. Lazăr (coord.. Bob Carrell.R. R. Practica Relaţiilor publice este disciplina care pune accent pe reputaţie. Public Relations: A Value-Driven Approach. 2000 Newsom. Concepts and Integrations. Marsh.E. New Zork.). Boston. Redactarea materialelor de relaţii publice. Lawrence W. 1972 Seitel.. Bucureşti. Editura Babel.) ne oferă următoarea definiţie a domeniului: Relaţiile publice se concentrează pe reputaţie – rezultatul a ceea ce faci. Vlăsceanu. Institutul Britanic de Relaţii Publice (I. 1993 Chestionar de evaluare 1..importante lucruri pe care le poate avea un practician de relaţii publice. Fraser P. a ceea ce spui. Boston. Fundamentals of Public Relations – Professional Guidelines. Dicţionar de sociologie. The Practice of Public Relations. Pitman.. David W. Albert Cantril. Editura Polirom. Identificaţi. Basic Books. Pergamon Press Inc. Doug. 1992 Zamfir. Cătălin. Bibliografie recomandată Freeman.. 1984 Guth. Their Use and Misuse in Politics. Acesta este principalul motiv. Charles. Charles. Bucureşti. Allyn and Bacon Publ. altă clasificare a publicurilor şi prezentaţi-o succint. Strategic Management: A Stakeholder Approach. cu scopul câştigării înţelegerii şi a sprijinului şi al influenţării opiniei şi a comportamentului.

b) consilierea conducerii organizaţiei (la toate nivelele ei) în ceea ce priveşte deciziile. Specialiştii de relaţii publice trebuie să acţioneze ca şi consilieri ai conducerii. Official Statement of Public Relations adoptată în 1982 de Public Relations Society of America (cea mai mare asociaţie de profil). Termeni de referinţă în definirea relaţiilor publice: a. cât şi în raporturile acesteia cu publicul intern sau extern. pentru a informa publicul şi a-i permite înţelegerea obiectivelor organizaţiei. interpretarea şi anticiparea opiniei publice. Practic. iar aceasta din urmă trebuie să cunoască tipurile de public.” Tudor Vianu . activităţile organizaţiei. atitudinile şi valorile lor. funcţia managerială a relaţiilor publice se defineşte prin următoarele activităţi: a) analizarea. Aşadar. expectanţele. Comunicarea a. specialiştii în relaţii publice funcţionează ca mediatori între conducerea unei organizaţii şi publicurile sale interne şi externe. în bine sau în rău. Astfel. Comunicarea Moto: „Cine comunică. adică a acelor atitudini şi valori care ar putea influenţa. conducerea şi evaluarea permanentă a programelor de acţiune şi de comunicare. se comunică.3. e) gestionarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor de mai sus. relaţiile publice „ajută societatea noastră complexă şi pluralistă să ia decizii şi să funcţioneze mai eficient. Funcţia managerială b. c) studierea. atât în interiorul organizaţiei. contribuind la înţelegerea reciprocă dintre grupuri şi instituţii”. d) planificarea şi implementarea acţiunilor organizaţiei referitoare la influenţarea sau schimbarea politicilor publice. b. documentul propune specialiştilor în relaţii publice să folosească o mare varietate de tehnici de comunicare şi să joace un rol esenţial.

O organizaţie care nu beneficiază de credibilitate nu va reuşi să transmită mesaje eficiente. o campanie de relaţii publice va eşua dacă nu se iau în calcul valorile şi aşteptările publicului sau dacă mesajele sunt construite într-un limbaj inaccesibil acestuia. canalul. dinspre mediu spre organizaţie şi invers. Calitatea mesajului depinde de cunoşterea atât a scopului urmărit de sursă. zgomotul (bruiajul). Sursa (emiţătorul) reprezintă punctul de pornire al mesajului. contextul. Majoritatea specialiştilor din relaţiile publice consideră comunicarea eficientă drept cheia succesului şi în relaţiile dintre o organizaţie şi publicurile ei. O organizaţie trebuie să fie un bun ascultător. Pentru specialiştii în relaţii publice alegerea canalului adecvat este o chestiune esenţială: canalul trebuie . comunicare implică următorii factori: sursa (emiţător). o fiinţă care vorbeşte. de a transmite sau afla de la semenii noştri idei. cât şi a intenţiilor receptorului. înainte de orice.lea a cunoscut numeroase modele teoretice ale comunicării. receptorul. prestigiul său social. sensibil la neliniştile. relaţiile publice urmăresc să instituie un mediu de comunicare. Secolul al XX. intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”.Comunicarea este o condiţie a existenţei în general. omul este. din punctul de vedere al relaţiilor publice. În general însă. Mesajul reprezintă conţinutul actului de comunicare. poziţia şi reputaţia persoanei care transmite mesajul. Dacă Pascal îl definea pe om drept „trestie cugetătoare”. sentimente este o trăsătură fundamentală a omului. pentru antropologul Claude Levi-Strauss. informaţii. reciproc benefic. iar Bergson ca homo faber. abilităţile de comunicare. un bun comunicator. un locutor. Nevoia de a comunica. Aceasta implică fluxuri de comunicare bidirecţionate. să le înţeleagă şi să accepte punctul de vedere respectiv. şi mai fundamental decât un constructor de maşini. În esenţă. Credibilitatea depinde de o multitudine de factori ca: istoria organizaţiei. „A trăi în societate înseamnă a comunica” spune Bernard Voyenne. mesajul. etc. în beneficiul reciproc. devenind o necesitate vitală. feed-back-ul. capabil să convingă publicul să îi asculte mesajele. cea mai importantă caracteristică a sursei este credibilitatea. acelaşi teoretician francez afirmă că „schimbul de informaţii. interesele şi valorile publicului. codul. fiinţă care fabrică unelte şi inventează tehnici. contextul comunicării. de idei. Pe drept cuvânt. Canalul este reprezentat de acele media prin care se transmite mesajul.

specifice diferitelor tipuri de public: un comunicat trebuie scris conform normelor scriiturii jurnalistice. (Ex: un ziar specializat în scandaluri nu va fi un intermediar potrivit pentru o campanie de fund-raising pentru o organizaţie de caritate. Ceea ce înseamnă că alegerea canalului. care a ocupat spaţiul sau timpul mass media. o polemică vizând jurnaliştii. Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intenţionat emiţătorul cu ceea ce a înţeles destinatarul. Specialiştii în relaţii publice trebuie să se adapteze la diferitele coduri. Din punctul de vedere al relaţiilor publice. comunicarea eficientă depinde de precizarea exactă a diferitelor categorii de receptori şi de adecvarea mesajelor la specificitatea acestora. complet şi în acelaşi mod de către emiţător şi de către receptor. norme.) Receptorul se referă la persoana sau persoanele pentru care a fost construit mesajul şi care primesc acest mesaj. în timpul conferinţei de presă. crează un zgomot care poate deforma sau obtura mesajul acelei conferinţe. Zgomotul (bruiajul) este constituit de acele elemente care înconjoară comunicarea şi care pot afecta eficienţa ei. În mod necesar. altfel mesajul este imposibil de transmis sau este transmis denaturat. codul trebuie cunoscut corect. un newsletter al unei întreprinderi de salubritate trebuie adecvat cunoştiinţelor salariaţilor. Feed-back-ul (conexiunea inversă) implică reacţia receptorului (aşa cum este percepută de către emiţător) la mesajul primit. un lider al organizaţiei care deschide. convenţii comune care garantează înţelegerea normală a mesajului. Vom întâlni diferite situaţii: Semnificaţii intenţionale / semnificaţii finale. El permite evaluarea modului în care mesajul a ajuns la receptor şi a felului în care acesta l-a interpretat – deci a eficienţei (sau non-eficienţei) mesajului. un bilanţ pentru acţionarii individuali trebuie să evite limbajul economic şi financiar tehnicizat. Ceea ce rezultă din decodaj constituie semnificaţii finale. . Codul reprezintă ansamblul de valori. sursei. etc.să fie credibil şi relevant pentru publicul vizat. codului şi tipului de mesaj trebuie să se facă în raport cu grupurile de receptori vizate. Intenţiile emiţătorului de comunicare sunt semnificaţii intenţionale. O conferinţă de presă poate să nu mai fie mediatizată dacă în acea zi a avut loc un eveniment neaşteptat.

Decalajul aberant. Decalajul amplificator.E R Decalajul exact (egalitate totală între cele 2 Emiţător şi Receptor). dar o anumită parte din mesaj se pierde. un reper. în care cele două sfere sunt exterioare. dar destinatarul înţelege mult mai mult. printro situaţie fizică a stimulilor (absorb receptare). E R Decalajul aproximativ. Este un caz limită. în care destinatarul înţelege doar o parte din ceea ce a vrut să spună emiţătorul. pragul minim de Decalajul aberant poate fi şi rezultatul faptului că textul poate are o încărcătură informaţională atât de mare. în care tot ceea ce a vrut să spună emiţătorul a fost înţeles. încât depăşeşte total capacitatea . Decalajul relativ. în care se doreşte mai mult.

el operează distincţia dintre forma şi conţinutul mesajului. şi cea cu caracter general.mesaj Limbă ------------------------. Roman Jakobson opune mesajul codului (între cele două componente raportul e de autonomie): Cod ---------------------------. profitând şi de achiziţiile conceptuale ale teoriei informaţiei.vorbire Structură ---------------------. În general formaliştii ruşi (şi în particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul că fiecare funcţie a limbajului se grefează pe un constituent al situaţiei de comunicare.eveniment Abstract ----------------------. efemere.fenomen Normă ------------------------. poate contribui la luminarea sensului de bază al cuvântului. vom avea un emiţător. de-a lungul a mai mult decât milenarei sale existenţe a acumulat progresiv conotaţii ce îngreunează mult misiunea celui care încearcă astăzi să-i expliciteze conţinutul. lingvistul Roman Jakobson (şcoala formală rusă) conturează tabloul funcţiilor comunicării. După cel de-al doilea război mondial. Apreciem că restituirea semnificaţiei iniţiale. nu e nimeni mulţumit.concret Esenţă ------------------------.utilizarea normei . ataşând funcţii distincte acestor două componente. Astfel. rămâne dificil de realizat. care nu-l satisface decât pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris. de care. care. profesorul britanic de telecomunicaţii Colin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele”). De asemenea. dar vagă (de exemplu. se observă că justa cumpănă dintre definiţia precisă. propunând o clasificare ce are în vedere şi alte elemente ale procesului.de receptare a destinatarului. adăugate de un context istoric sau altul. până la urmă. uşurând distincţia dintre ceea ce reprezintă substratul peren al conceptului şi notele conjuncturale. Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării se datorează în mare măsură vechimii termenului. cum ar fi codul şi canalul de transmisie. un mesaj (text). printr-un demers de natură etimologică. În concluzie. dar restrictivă (de pildă cea oferită de filologul George Mounin).

S. Funcţia poetică constă în autoreflexivitatea textului. Într-o poezie lirică ponderea funcţiei emotive e mai mare decât într-o poezie etică sau într-un tratat de istorie. pentru care ceea ce contează cu precădere este despre ce se vorbeşte. pe când cuvintele unui poem sunt. lor le corespund cele şase funcţii ale limbajului. la altceva decât la sine. Funcţia referenţială se referă la faptul că limbajul trimite la o realitate exterioară. Langer vorbeşte de simboluri prezentative faţă de simboluri reprezentative – cuvinte folosite în mod obişnuit. spre deosebire de limbajul ştiinţific. centrarea textului asupra lui însuşi. în mare măsură.proces. De cele mai multe ori indicaţiile sunt implicite. limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintâi privilegiază semnificatul. iar mesajul e rezultatul aplicării codului pe un anumit text”. 1. ceea ce face ca orice încercare de a le înlocui cu sinonime să distrugă poeticitatea textului. De pildă. După Roman Jakobson structura comunicării cuprinde: emiţătorul. Perifrazele explicative care precizează accepţiunea în care trebuie înţeles un termen. Funcţia metalingvistică constă în faptul că textul conţine în el indicaţii de cod. contextul. 2. codul. cel de-al doilea semnificantul. Îndărătul cuvintelor dintr-un text ştiinţific se văd înţelesurile pe care ele ni le dezvăluie. Acelaşi text poate avea semnificaţii diferite în funcţie de împrejurare. 3. ceea ce duce la faptul că textul nu mai poate fi ignorat în procesul de receptare. fraza: semnul – în accepţia lui Ferdinand de Saussure – este conexiunea intrinsecă dintre semnificant şi semnificat. . Funcţia emotivă constă în autoproiectarea emiţătorului în text şi mai precis prezenţa identificabilă a emiţătorului în text (de pildă. El precizează că: „ceea ce am numit un set de elemente de percepţie încărcat cu o anumită semnificaţie şi limbaj de o anumită organizare trebuie numit text. iar în italiană – câine negru. câteodată aceste indicaţii sunt explicite. De exemplu. Abraham Moles spune: mesajul este orice set de elemente de percepţie încărcat cu o anumită semnificaţie. gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparţin sferei metalingvisticului. ele reţinând atenţia cititorului asupra aspectului lor concret. mesajul (textul). opace.Sistem ------------------------. Aceeaşi formă lingvistică poate fi decodificată diferit. 4. că e văzut şi ca text. cane nero – în latină înseamnă cântă Nero. Ele orientează decodajul. Se ştie că. canalul. am fost bucuros că am văzut expoziţia „Lumini şi umbre – patru secole de pictură franceză”). receptorul.

preocuparea capitală a artei este de a convinge dincolo de argumente (Roman Jakobson consideră că poezia nu coincide cu funcţia poetică. Foarte multe semnale fatice însoţesc comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care se reconfirmă mereu păstrarea contactului. Potrivit concepţiei lui Jakobson. am putea totuşi cu greu să găsim mesaje verbale care să îndeplinească numai o funcţie. ş. au câştigat în însemnătate o dată cu aprofundarea studiului non-verbalităţii de către . Structura verbală a unui mesaj depinde. mişcări ale capului. iar funcţia poetică se poate găsi şi în alte enunţuri ce nu sunt ale unor finalităţi poetice. retorica avea în vedere tocmai valorificarea potenţelor conative ale comunicării interumane. Este prezentă în mecanismele persuasive. ca artă. ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiilor. la mesajul pe care dorim să-l transmitem şi nici măcar la cod. confirmări verbale. căci. Funcţia conativă (nu are legătură cu conotaţia. la interlocutorul nostru. deşi ea a fost elaborată pentru a explica fapte de limbă. cel care îl recepţionează nu se poate baza pe el pentru a deduce în ce limbă dorim să-i vorbim. stratificarea rezultată constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale.d. dat fiind caracterul internaţional al acestui cuvânt. de funcţia predominantă. O funcţie similară o au gesturile sau formulele de salut. în aceeaşi măsură. Diferită de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanţă. Unul dintre marile merite ale clasificării propuse de Jakobson este acela că. marchează deschiderea canalului.m. În schimb el ne ajută să stabilim contactul. În calitatea sa de artă a construirii discursurilor persuasive. De exemplu. în elementele de retorică. „Alo”-ul cu care începem o convorbire telefonică nu exprimă nimic privitor la noi. Funcţia fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. noncoincidenţa funcţiei estetice cu poezia impune concluzia că distincţia dintre estetic şi extraestetic este graduală. conatus sum = a se sforţa) e orientarea către destinatar şi se observă în reacţiile comportamentale imediate ale acestuia. Aspectele scăpate din vedere de Buhler. de la importanţa persuasiunii în relaţia unei organizaţii cu publicurile sale – relaţiile publice sunt definite nu numai ca ştiinţă ci. În acest sens el subliniază că: „Deşi distingem şase aspecte fundamentale ale limbii. 6. se dovedeşte perfect extrapolabilă la toate modalităţile de comunicare. cele şase funcţii pe care el le-a definit coexistă practic în orice comunicare. Forma verbală conativă prin excelenţă este modul imperativ. conari.a. provine din verbul latin conor.5. în poezie există această funcţie pe lângă alte funcţii ale limbajului. Pornind în mod special de la această funcţie a limbajului. în primul rând. Diversitatea constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva funcţii. şi anume cele legate de controlul canalului şi de recursul la metalimbaj. nu comportă graniţe precise).

vom putea accepta uşor această „axiomă”. de către psihiatrii Paul Watzlawick şi Don D. Dacă acceptăm că orice comportament are o anumită valoare comunicativă. Jackson în localitatea Palo Alto. acumulările încetează de a mai fi discrete. argumentând că altfel aceştia comit greşeli. Doi oameni între care lucrurile nu mai merg ca înainte îşi vânează reciproc indiciile non-verbale de natură să demonstreze că celălalt e de vină. În realitate. „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional. 2. într-o formulare mai apropiată de cea a autorilor.” De exemplu. pentru a cunoaşte în adâncime mecanismele proceselor de comunicare. „Comunicarea este inevitabilă” sau. conflictul întemeindu-se pe faptul că ceea ce unii considerau cauză era pentru alţii efect. edificiul comunicării înălţându-se continuu. semiologic şi terapeutic ei au formulat câteva importante principii ale comunicării interumane. procesul comunicării urmează principiul spiralei (=în comunicarea interpersonală. cel de al doilea oferind indicaţii de interpretare al celui dintâi”. Vorbitorii acordă planului relaţional o importanţă decisivă şi dacă neînţelegerile de ordin informaţional pot fi aplanate prin apelul surse – cărţi. un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii. că nu doar mimica şi gesturile. numite de la început axiome ale comunicării: 1. interpretate arbitrar drept cauze sau efecte. orientarea privirii. expresia gurii şi alte numeroase indicii. dicţionare – cele ce privesc relaţia generează adesea conflicte ireconciliabile. Paloaltiştii porneau de la ideea că. dar totuşi percepute subliminal. Există tendinţa de a considera lanţul comunicării drept segmentabil în acte bine delimitate. Se spune că „tonul face muzica”. o segmentare obiectivă în cauze şi efecte este principial imposibilă. 3. lângă San Francisco. ci şi absenţa lor este elocventă. persoane competente. ne oferă indicaţiile metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale. „Comunicarea e un proces continuu. ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimulrăspuns. „Noncomunicarea este imposibilă”. în timp ce ei se plâng că greşesc tocmai pentru că sunt prea mult supravegheaţi. Concluzia este că mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine exact atunci când nu le percepem.cercetătorii ce gravitau în jurul celebrului Institute of Mental Research. Este suficient să ne gândim la cazul de „non-comunicare” al omului care tace. În urma cercetărilor de ordin medical. Poziţia corpului. prin contribuţia greu discernabilă a tuturor participanţilor). coloraţia obrazului. căci dacă Henri Bergson . comunicarea e continuă. întemeiat în 1959. trebuie să studiezi situaţiile în care acestea suferă dereglări sau blocaje. iar mesajele se intercondiţionează într-o manieră complexă. în toate cazurile. unele aproape insesizabile. Una din descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că atenţia acordată comunicării distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident că o relaţie este în curs de destrămare e chiar grija cu care participanţii urmăresc simptomele relaţiei.

când suntem întrebaţi dacă pâinea e proaspătă e greu să răspundem numai prin da şi nu. Această afirmaţie trebuie pusă în legătură cu proprietatea oricărei comunicări de a produce. iar scuzele sunt tardive. De exemplu. mimica. Există o strânsă legătură între „axiomele” 2 şi 4: componenta informaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală. efectul spuselor noastre s-a produs. Datorăm comunicării – nemijlocite sau mediate (de lecturi. inclusiv cu zestrea sufletească originară. Termenii provin din cibernetică. Comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să căutăm o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală. 5.a. Privirea. vizionări. de unde concluzia că modalitatea lingvistică de comunicare este una digitală.d.afirma că gândim numai cu o mică parte din trecutul nostru. când o expresie nepoliticoasă vine din partea cuiva care a fost foarte amabil şi atent cu tine. s. dorim şi acţionăm. fie una analogică”. efectul unei comunicări depinde de conţinutul comunicărilor anterioare. audiţii) – cu semenii o parte însemnată din ceea ce numim personalitatea noastră. efemer sau de lungă durată. Pentru a descrie exact gradul de prospeţime a pâinii. pe când cea relaţională prin mijloace analogice. ar trebui să dispunem de o mulţime deopotrivă infinită şi nenumărabilă de cuvinte distincte. prin însuşi modul în care sunt alcătuite. cu efecte asemănătoare celor dintr-o experienţă fizică şcolară: apa călduţă pare rece pentru mâna ţinută anterior în apă fierbinte. De exemplu. efectul există întotdeauna. deoarece. rostită.) asupra celui care a primit-o. ne confruntăm cu o infinitate de posibilităţi. de cineva care înjură mai tot timpul. în vreme ce modalitatea paralingvistică are caracter analogic. După ce l-am jignit pe un interlocutor. ea te pune pe gânduri sau e primită ca afront. unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o logică binară şi analogic atunci când se utilizează logica cu o infinitate continuă de valori. 4. Tot preponderent analogice sunt şi gesturile. La fel. o dată receptată. ceea ce e principial imposibil. tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relaţiei. dar cu întregul nostru trecut. . Căinţa uşurează sufletul dar nu anulează natura ireversibilă a comunicării. faptul rămâne perfect valabil şi în ceea ce priveşte actele comunicative. Intonaţia cu care sunt pronunţate poate însă varia continuu. gestul. el declanşează un mecanism ce nu mai poate fi dat înapoi. „Comunicarea este ireversibilă”. prompt sau manifestat cu întârziere. în schimb. ea poate fi percepută aproape ca o mângâiere. cuvintele vor fi întotdeauna numărabile. un efect oarecare (intens sau mai slab. Cu atât mai mult cu cât există şi o intertextualitate a comunicărilor.m. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai în sensul că. o dată produs. pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nu reuşeşte să o acopere.

iar semnificantul sonor – nefiind un cărăuş al semnificatului. în general.. este necesară o „negociere” a sensurilor. Pe de altă parte.6. El este cu atât mai dificil de obţinut cu cât interlocutorul (în cazul relaţiilor publice e vorba de publicurile unei organizaţii) ne este mai puţin cunoscut. Deci: media = mijloace de comunicare. benzile.). totuşi. ci doar un simplu stimul senzorial (caracterul arbitrar al semnului) – îl poate evoca receptorului numai în măsura în care acesta îl posedă deja. neacordarea dreptului la replică minează procesul de comunicare. Snobismul comunicaţional. să fie încadrate în categoria mass-media. de asemenea. inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă.). ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare. vasta lor rază de acţiune. că şi cuvântul. Nu există nici o îndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea şi televiziunea (.. Presa. înţelegerea să se realizeze. mijloacele de comunicare şi se traduce. aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan. Interacţiunea personală – cea dintre prieteni. telegraful. Ajustarea la care se referă această „axiomă” reprezintă tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicări adevărate. mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public. Se poate considera... Conceptul de mass-media este mai nou şi este necesară o definire a lui: „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină. telefonul. Nu ne putem ameliora comunicarea dacă nu ţinem seama de inevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne acomodăm cu codurile de exprimare ale celuilalt.. cu deprinderile sale lingvistice.. transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare”. egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie una din condiţiile unanim recunoscute ale comunicării eficiente. discursurile.). rolurile participanţilor rămân neschimbate pe parcursul comunicării. 7. De asemenea. scrisul sunt . ci numai fluidizarea lor. realizarea unei egalităţi veritabile rămâne un deziderat aproape imposibil de atins. în principiu procesele de mediere.. Există două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. medicul şi pacientul pe timpul consultaţiei se menţin unul faţă de celălalt în raporturi fixe. Profesorul şi studentul la cursuri. un public de masă.. putere. pentru aceleaşi motive. casetele sau videocasetele pot. este considerată ca fiind unul dintre principalele mass-media (. Cinematograful se înscrie în aceeaşi categorie (. soţi – nu presupune dispariţia rolurilor. Pentru ca. Unicitatea experienţei de viaţă şi lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage după sine necoincidenţa sensurilor pe care locutori diferiţi le acordă aceloraşi cuvinte. mai precis cu ideolectul său. Înţelesul cuvântului nu există nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului. În cele dintâi. cu cât între „câmpurile” noastre de experienţă subzistă deosebiri mai importante. colegi. Cartea (.. afişul publicitar. „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”.).. El desemnează în general. În principiu.). cu expresia comunicaţiilor de masă (.

comunicarea se socializează. reacţia grupului receptor mesaje faţă de grupul emiţător este lentă. La rândul lor. televiziunea). 1972. Însăşi expresia mass-media conţine mai mult decât pe aceea de mijloace. ce pot fi grupate în funcţie de sensul schimbului de informaţii. ca un nivel scăzut de receptivitate. în acelaşi timp. de interacţiunile rezultate. În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele. La société de l ubiquité. În acest fel. p. De pildă.”2 Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă. . chiar de indiferenţă. – De asemenea. Expresia mass-media nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă.mijloace de comunicare. ci grupuri formate din indivizi. purtători ai unor noi mesaje. receptorii devin. ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă. producţia de masă. specifice „erei electronice”. iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne. Denoël Gonthier. colectivităţi umane. creându-se în mod artificial o ruptură între cultura înaltă. Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi. şi mijloace de comunicare – instrumentele comunicării. receptarea de masă. Conceptul de mass înseamnă un public numeros. Ioan Drăgan operează 2 Jean Cazeneuve. Chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către marele public. mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor – există diferenţe clare. la rândul lor. care nu mai reflectă doar părerea unui singur individ. a elitelor sociale şi cultura de masă. ceea ce implică unele trăsături specifice: – În cazul comunicării de masă. Cum afirmă cercetătorul francez Bernard Voyenne: „presa de masă reprezintă conversaţia tuturor cu toţi şi a fiecăruia cu celălalt. ceea ce constituie socializarea audienţei. devine colectivă. dar poate fi înţeles şi ca o amplitudine socială a mesajului. iar mesajele. Între comunicare de masă. Când ea se produce. În definirea conceptului de comunicare de masă trebuie să avem în vedere faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de civilizaţia tehnicistă. destinatarii comunicării formează grupuri vaste. etc. mijloace ale comunicării de masă nu există o sinonimie perfectă. ca o standardizare a consumului cultural şi. Paris.. trec printr-un mijloc de informare (ziarul.” – O altă trăsătură a comunicării de masă se referă la caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării. ci a întregului grup. înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare. care trebuie avute în vedere. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal.. 9. radioul. conceptul de comunicare de masă este definit în sens unilateral.

aplicabilă şi în alte situaţii de transfer informaţional decât cele amintite. În linii mari. Die Sprachtheorie: Contex / mesaj / conţinut / E Scop Codare / decodare Contact / cod / limbaj R . modele sociologice (modelul Scharamm. modele lingvistice. L. modelul cibernetic). ce parcurg un canal. circulare şi interactive (R. Rieffel). Shannon şi W. mesaj.). Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicării.a. unde radio. modelul propus de cei doi are următoarea structură: Schema Shannon – Weaver prezintă traseul unui mesaj care.d. modelul Gerbner ş. În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare. E. în cartea sa din 1934. pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot. punctul de plecare fiind lucrările lui R. Weaver. Alţi autori le clasifică în modele lineare. este codificat de un transmiţător sub forma unor semnale. Hartley. restituind mesajului forma iniţială şi încredinţându-l astfel destinatarului. elaborat de o sursă. receptor – ne-o propune pentru prima dată Karl Buhler (amintit mai sus). structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relaţiilor publice.m. angajaţi ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au căutat să maximizeze eficienţa transmiterii semnalelor prin telefon. Cea mai simplă structură a comunicării – e vorba de cunoscuta relaţie din cadrul triadei: emiţător. Inginerii C. după care parvin la receptorul ce le decodifică. V. cel care a utilizat pentru prima dată cuvântul „informaţie” în sensul său matematic (1927).cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informaţiei.

pag. Bucureşti. Grunig (1984. cu scopul explicit de a convinge publicul. care va fi înscris într-un cod (limbaj). Între semnul lingvistic (pe care semiotica îl numeşte semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat). Context.3 Această relaţie de comunicare se realizează în felul următor: emiţătorul lansează un mesaj. Ferdinand de Saussure. de cele mai multe ori.Ulterior. Probleme de stilistică. Canal. de descifrare a mesajului transmis. Ed. adică organizaţie public şi public – organizaţie. incompletă şi numai parţial adevărată. Înscrierea mesajului într-un cod se numeşte codare. b) modelul informării publicului (public information): acest model îşi propune difuzarea către public a unor informaţii corecte şi adevărate. fără a se ţine seama de specificul sau aşteptările publicului. scopul principal al emiţătorului este acela de a controla publicul şi de a-şi face cît mai multă publicitate. publicat în 1916 (cum am amintit deja) Saussure arată în mod expres că natura semnului este arbitrară.C. c) modelul comunicării bilaterale asimetrice (two-way assymetric): acesta este un model mai complex. 1964 . comunicarea se desfăşoară în două sensuri. în funcţie de acest răspuns. Ştiinţifică. în acest caz.– Cod. Hunt şi J. nu există relaţie intrinsecă. 21-22) relaţiile publice s-au dezvoltat în cadrul mai multor modele de comunicare: a) modelul agentul de presă (press agentry/publicity): comunicarea este realizată într-un singur sens: de la emiţător la receptor. Destinatarul (receptorul) va realiza o acţiune de decodare. M mesaj EMIŢĂTOR F feed-back RECEPTOR I-a revenit însă unui lingvist contemporan. Roman Jakobson i-a adăugat încă trei componente: C. informaţia este. În Curs de lingvistică generală. 3 Roman Jakobson. iar mesajele sunt construite. sarcina de a preciza şi adânci această idee veche şi de a trage din ea toate consecinţele. Conform lui T. comunicarea este unidirecţionată de la sursă către receptor şi nu se ţine seama de reacţia publicului. astfel se ţine seama de feed-back-ul publicului.C.

dar acum se ţine seama de reacţiile publicului nu pentru a se identifica modul în care aceste reacţii pot fi schimbate.  continuitatea şi consistenţa (continuity and consistence) – caracterul permanent. canale ce beneficiază de încrederea acestuia. Cutlip. relaţiile publice sunt strâns legate de nivelele înalte ale conducerii. repetitiv chiar al mesajelor.  contextul (context) – corelaţia dintre mesajele programului de comunicare şi realităţile din mediul înconjurător. După C. Broom (1994. caracterul consecvent al programelor de comunicare.  canalul (channels) – folosirea canalelor de comunicare familiare publicului. avantajele programului respectiv. ci pentru a se schimba comportamentul organizaţiei. temele.d) modelul comunicării bilaterale simetrice (two-way symetric): în acest model comunicarea se desfăşoară tot în două direcţii (public – organizaţie. nivelul cultural. specialiştii în relaţiile publice tind să fie mai mult tehnicieni ai comunicării (modelul b) decât consilieri: ei se ocupă mai ales de redactarea de comunicate sau de broşuri.  capacitatea audienţei (capability of the audience) – modul în care programele de comunicare ţin seama de resursele. iar relaţioniştii acţionează mai ales în calitate de consilieri (modelul d). Center. obişnuinţele. acest model se bazează pe înţelegerea reciprocă şi conduce la rezolvarea eventualelor conflicte prin comunicare. .  claritatea (clarity) – calitatea mesajelor de a prezenta în mod simplu şi accesibil ideile. p. relevante şi în consens cu valorile publicului vizat. în organizaţiile care au o experienţă mare în confruntarea cu crizele. 402-403) succesul comunicării în relaţiile publice este determinat de cei 7 C:  credibilitatea (credibility) – încrederea receptorului în competenţa şi prestigiul emiţătorului. precum şi istoria şi cultura organizaţiei. Alegerea unui tip anume de model depinde de factori multiplii. în schimb. cu puţini membri şi cu mai puţine probleme. între aceştia ei amintesc dimensiunea organizaţiei. G. A. obiectivele. Astfel în organizaţiile mici. organizaţie – public).  conţinutul mesajelor (content) – capacitatea mesajelor de a fi semnificative.

Ed. Scott M. Jean. Efective Public Relations. Philadelphia. Roman . Managing Public Relations. 1984 Jakobson. 1964 Chestionar de evaluare 1. Bucureşti. Ştiinţifică. Denoël Gonthier.disponibilitatea audienţei în raport cu intenţiile şi conţinutul mesajelor transmise.. Rinehart and Winston. Comentaţi moto-ul “Cine comunică. se comunică” (T. Center. Todd. . Hunt. Bibliografie recomandată Cazeneuve. 1994 Grunig... Broom. James E.. Allen H. Prezentați și explicați funcțiile comunicării. New Prentice Hall Inc. Probleme de stilistică. Glenn M. Paris. Vianu) 2. La société de l’ubiquité.. 1972 Cutlip. Holt.

Action (acţiune). Relaţiile publice. Relaţiile publice ca proces Relaţiile publice pot fi definite ca un proces. menţinerea sub control a fiecărei etape. Astfel.  Comunicarea implică etapa de execuţie specifică a proceselor de relaţii publice. procesul de relaţii publice cuprinde o succesiune de activităţi grupate de teoreticienii din domeniu în diverse formule. pentru a vedea provocările cu care aceasta se confruntă şi oportunităţile de care poate beneficia şi pentru a descoperi opiniile diferitelor publicuri despre organizaţia respectivă. Cristina. Bucureşti. adică o serie de acţiuni care conduc la atingerea unui obiectiv. Aşadar. nu se derulează haotic. formula RACE a suferit diferite completări şi/sau modificări. relaţiile publice au o bază ştiinţifică. specialiştii din domeniu sunt unanim de acord că relaţiile publice nu pot fi concepute în afara acestei dimensiuni procesuale care permite structurarea etapelor şi a formelor de acţiune.  Cercetarea reprezintă faza de descoperire a problemelor care trebuie rezolvate în procesul de relaţii publice. Principii şi strategii. Cea mai cunoscută este formula RACE: Research (cercetare).  Evaluarea este faza în care se verifică modul în care activităţile de relaţii publice au satisfăcut obiectivele fixate de organizaţie la începutul procesului.  Acţiunea se referă la implementarea programului destinat realizării obiectivelor specifice. Bibliografie recomandată Coman.4. care permite modificări şi adaptări ale formelor de acţiune şi comunicare în funcţie de elementele noi care apar. ci se fundamentează pe strategii complexe şi pe cercetarea de specialitate. bazat pe cercetare şi planificat al oricărei forme de activitate din sfera relaţiilor publice. Fireşte. în plus. în funcţie de categoriile de public vizate. Evaluation (evaluare). ea scoate în evidenţă caracterul riguros. Communication (comunicare). 2001 . evaluarea permanentă a eficienţei acţiunilor. Editura Polirom. prin transmiterea mesajelor destinate fiecărui public ţintă. însă independent de acestea. în această etapă practicienii utilizează metode de cercetare cantitative şi calitative pentru a cunoaşte mai bine organizaţia. forme ale evaluării apar şi pe parcursul procesului de relaţii publice prin monitorizarea permanentă.

Doug. 2004 Chestionar de evaluare 1. . Redactarea materialelor de relaţii publice. 2000 Newsom. Bucureşti. Editura Polirom. Relaţiile publice şi mass-media.Idem. Bucureşti. La ce se referă formula RACE? Explicați. Bob Carrell. Editura Polirom.

Avantajele sunt credibilitatea sursei şi uşurarea muncii redacţie. Pentru ca să fie acceptat de către redacţii. „purtători de cuvânt”. trimise de diverse birouri de presă ori departamente de relaţii publice către instituţiile mass media. cei care lucrează în sfera publicităţii sunt „ataşaţi de presă”. clarificarea sensului unor concepte de bază este necesară. terminologia românească permite confuzia sau suprapunerea dintre aceasta şi publicitate. în parte datorită ignoranţei. fără ca spaţiul sau timpul folosit să fie plătit.. advertisingului şi publicităţii. Cele mai frecvente forme jurnalistice de publicitate sunt reportajele economice. Câteva activităţi conexe relaţiilor publice Aşa cum menţionam încă de la începutul acestui curs. Inclusiv bibliografia de specialitate este presărată cu interpretări.m. . etc.d. mesajul trebuie să respecte normele jurnalistice: ton neutru. nu creatori de strategii de relaţii publice. în schimb.5. sensuri sau clasificări variate. reportajele video. Aşadar. fotografiile. În sfera publicităţii intră comunicatele de presă. există o mare diversitate de domenii particulare de specializare: În limbajul de specialitate informarea publică (publicity) presupune transmiterea şi publicarea în mass-media de informaţii despre o organizaţie. „autori de texte”.a. dosarele de presă etc. Reclama: în general. lansării unei cărţi. Cel care trimite informaţia nu poate impune publicarea sau menţionarea sursei. vernisajului unei expoziţii ş. relaţiile publice sunt adesea identificate cu alte domenii. Redacţia decide dacă informaţiile primite sunt interesante (sunt ştiri) şi stabileşte forma în care acestea vor fi prezentate. Înainte de a continua demersul de aprofundare a domeniului relaţiilor publice. reportajele despre o descoperire ştiinţifică întemeiate pe comunicatul de presă realizat de o anumită instituţie de profil. el nu are nici un fel de obligaţii financiare faţă de instituţiile de presă care au preluat şi difuzat mesajul său. emisiunea de televiziune consacrată inaugurării unei construcţii. Uneori. Publicitatea este o formă de complicitate între presă şi sistemul relaţiilor publice. Acestea trebuie însă separate conceptual. măcar de către specialiştii în domeniu. Însă publicitatea nu este acelaşi lucru cu relaţiile publice: prima este doar o tehnică din domeniul relaţiilor publice. informaţie echilibrată etc. în parte datorită graniţelor fluctuante dintre anumite sfere care interferează. cu atât mai mult cu cât pentru profesioniştii în relaţii publice. relaţiile publice sunt asimilate marketingului sau resurselor umane..

Promoţiunea este un mod complex de comunicare. ci şi informativ. Activitatea de lobby cere cunoaşterea procesului legislativ. prin care o organizaţie îşi plasează mai eficient ideile. ambalare. Aşadar. anunţurile plătite sunt folosite pentru a transmite mesaje de natură etică. În acest domeniu. Un minus este dependenţa de sprijinul şi munca voluntarilor. etc. Scopul reclamei e să domine. în acest mod. stabilirea preţului. Totuşi. sunt o formă de promoţiune pentru restaurantele McDonald’s. Fireşte. dar salariile sunt. Activitatea de lobby este cel mai adesea îndeplinită de avocaţi. adesea asociat cu vânzarea de mărfuri sau de servicii. Aceasta acoperă domeniul relaţiilor publice guvernamentale sau comunitare. puse la dispoziţia părinţilor pentru a fi mai aproape de copiii lor internaţi în spitale. a procedurilor juridice. cel care cumpără spaţiu sau timp pentru reclamă are controlul asupra conţinutului acesteia. a persoanelor care activează în structurile guvernamentale şi parlamentare. pentru a-şi defini activitatea. morală. Relaţiile publice sunt însă centrate pe actul comunicării (nu al tranzacţiei) şi vizează stabilirea unui raport de încredere între organizaţie şi publicurile sale. sintagma afaceri publice (public affairs). campaniile de strângere de fonduri ale Crucii Roşii sau ale Greenpeace sunt şi forme de promovare a imaginii acestor organizaţii. Scopul este extinderea pieţei. mai mici. casele Ronald McDonald. alături de strângerea de fonduri sau de căutarea subvenţiilor oferite de fundaţii. de foşti parlamentari ori angajaţi guvernamentali. promovare şi distribuţie. marketingul constă în cercetarea pieţei. Numeroase instituţii folosesc. pot interveni în procesul guvernamental şi legislativ deoarece persoanele care se ocupă de lobby stau în general în proximitatea liderilor politici şi încearcă să influenţeze. De exemplu. Marketingul: În mod cotidian. există situaţii când scopul reclamei nu e doar comercial. în general. design al produsului. a modului de funcţionare al guvernului. pe când scopul relaţiilor publice este acela de a crea un climat de încredere. prin diferite mijloace de presiune sau persuasiune. nu neapărat de specialişti în relaţii publice. lobby-ul este calea legală prin care diferite grupuri. a căror instruire cade tot în sarcina practicienilor de relaţii publice. luarea unor decizii. axată pe activităţi promoţionale. să manipuleze oarecum publicul.Reclama reprezintă un mesaj plătit. Lobby: Termenul se referă la eforturile în vederea influenţării unei decizii guvernamentale sau legislative. . să convingă. în general. Activitatea este. produsele şi serviciile. Organizaţiile non-profit oferă unui practician mai mare libertate de mişcare. organizaţii.

Strângerea de fonduri se numeşte câteodată „relaţii cu donatorii”. activitate care include strângerea de fonduri. relaţia donatorilor cu organizaţia trebuie susţinută permanent. O altă etapă este oferirea unui semn de recunoştinţă. cel ce se ocupă de strângerea de fonduri trebuie să identifice prin cercetare sursele potenţiale. etc. se organizează evenimente speciale (marşuri. un donator mulţumit atrage alţi potenţiali donatori. Instituţiile particulare se conformează de obicei modelului organizaţiilor non-profit. Această modalitate este utilizată mai ales de către organizaţiile de caritate. seriozitatea şi valoarea organizaţiei pentru care solicită o donaţie. Practicienii de relaţii publice din toate instituţiile de învăţământ pot fi implicaţi în dezvoltarea instituţiei. spitale. activitatea lor se deosebeşte de cea a instituţiilor publice care. medicale. protecţia mediului. servicii sociale. . pentru că sunt de stat. Finalmente. deoarece un cadou sau premiu scump denotă faptul că mare parte din bani sunt folosiţi în scopuri care deviază de la obiectivul principal al donaţiei. Deşi au legături importante cu structurile guvernamentale. de la o casetă video de prezentare la elaborarea unor broşuri sau chiar la organizarea unor întâlniri directe între persoana sau persoanele care reprezintă organizaţia şi potenţialul donator. de stat sau particulare. trimiteri de scrisori. Chiar dacă donaţia nu se repetă. învăţământ sau artă. Acestea depind de donaţii sau de cotizaţii. spectacole. Însă acest pas nu este atât de simplu pe cât pare. grupuri pe probleme de sănătate şi organizaţii profesionale felurite. care contribuie la bugetul lor.În rândul organizaţiilor non-profit se încadrează muzee. Instituţiile de învăţământ sunt de obicei tot organizaţii non-profit. Solicitarea propriu-zisă poate îmbrăca mai multe forme. Altfel spus. Cei care strâng fonduri vor ca donatorii să repete gestul şi să facă o nouă donaţie. Pasul următor îl constituie convingerea surselor cu privire la importanţa. iar fundaţiile trebuie să se identifice ca scopuri sau obiective cu organizaţia în cauză.) În primul rând. cele non-profit. Donatorii individuali implică o relaţie de lungă durată cu organizaţia. pelerinaje. În acest scop. sunt mai expuse capriciilor politicienilor şi analizei cetăţenilor.

majoritatea organizaţiilor de anvergură apelau la astfel de profesionişti. În anii 80. colaborarea cu sectorul politic şi necesită răbdare faţă de fenomenul birocratic. etc. Printr-o monitorizare permanentă a publicurilor şi printr-un management performant al problemelor vizând posibilele schimbări de mediu. Relaţiile publice pentru companiile comerciale constituie un domeniu mai larg. de membrii comunităţilor. organizaţiile îşi pot stabili strategiile de relaţionare cu publicul. Relaţiile publice pentru industrie implică. specialistul de relaţii publice trebuind. toate derulează activităţi care implică relaţii publice internaţionale. de concurenţă şi de toate . specialiştii de relaţii publice trebuie să mânuiască performant tehnologiile actuale. limbă. Întreprinderi. etc. completă şi promptă a acestuia. unde specialiştii de relaţii publice au un rol fundamental. centrale sau locale. aceasta putând unori să fie incompatibilă cu cea a statului unde se află sediul central al organizaţiei. sunt total diferite. Relaţiile publice internaţionale constituie adesea un sector dificil. asociaţii non-profit. Din acest punct de vedere. în acest caz. accentul cade. Pentru a fi însă la rândul lor bine informaţi. pe relaţiile publice interne. specialiştii de relaţii publice joacă şi rolul de sociologi. firme de diferite tipuri. Această cercetare se bazează pe monitorizarea opiniei publice şi a potenţialelor schimbări de atitudine a publicului faţă de organizaţie. instituţii de stat sau particulare. cu angajaţii priviţi individual şi cu sindicatele.Un alt domeniu distinct de specializare îl constituie cercetarea în vederea planificării şi anticipării tendinţelor mediului. De asemenea.. care implică activităţi legate de angajaţi. În anumite circumstanţe. Relaţiile publice internaţionale sunt un domeniu care s-a dezvoltat datorită apariţiei companiilor multinaţionale şi a dezvoltării cooperării internaţionale pe toate planurile. În principiu.. Ei trebuie să menţină relaţii bune cu publicurile lor. realizarea raporturilor de audit. atât pentru buna desfăşurare a activităţii din filială cât şi pentru păstrarea legăturilor cu sediul central. specialişti în prevederea evenimentelor. iar modalitatea de realizare este informarea corectă. drept. din partea specialistului. specialiştii de relaţii publice aleg să ceară părerea unui futurolog. Numeroase firme (ex: agenţii de turism) au filiale în alte ţări. ei trebuie să cunoască şi legislaţia statului unde îşi desfăşoară activitatea. etc. să vehiculeze şi noţiuni de macroeconomie. Sectorul este unul cu responsabilităţi majore. mai ales Internet-ul. Relaţiile publice financiare şi relaţiile cu investitorii se referă la activităţi ca întocmirea comunicatelor de presă menite să influenţeze valoarea la bursă a companiei. etc. în acest caz. cu atât mai mult cu cât specialiştii în cauză trebuie să intre în contact cu publicuri a căror mentalitate. cutume.

De preferat. De asemenea. redactarea de sloganuri. sanatoriile. Spitalele. proprietarii de stadioane. sunt necesare cunoştinţe şi abilităţi de marketing şi publicitate. etc. cu mijloacele massmedia. după ce aceştia au fost aleşi: construirea de strategii de relaţii publice. legate de hobby-uri şi meşteşuguri. alţii acceptă să consilieze doar persoane cu a căror orientare politică simpatizează. şi le acordă oricui le solicită şi e dispus să plătească pentru ele. a staţiunilor turistice. La rândul lor. În ceea ce priveşte sportul. cât şi cu publicurile acesteia. etc. Piaţa timpului liber.). campaniile electorale focalizează atenţia mijloacelor mass media. nevoie de specialişti de relaţii publice. etc. lanţurile hoteliere. centrele de cercetare. cu fanii. . dar şi a unor activităţi educaţionale.categoriile de publicuri din interiorul şi din afara companiei. Domeniul sănătăţii are. companiile farmaceutice. atât în perioada de campanie electorală. cu membrii comunităţii din care provin. specialiştii în cauză trebuie să aibă cunoştinţe fundamentale din domeniul medical sau farmaceutic. Domeniul nu este comod. de asemenea. de divertisment şi culturale. Relaţiile echipelor profesioniste sau a sportivilor individuali cu cluburile sunt extrem de complexe. etc. este. companiile de transporturi. a parcurilor. rolul specialistului de relaţii publice este crucial. Consumatorii sunt publicul extern care focalizează atenţia acestor specialişti. Din acest punct de vedere. colectare de fonduri. în continuă creştere. a activităţilor sportive. Au adesea astfel de departamente în structura lor. pentru a putea relaţiona bine atât cu organizaţia pentru care prestează servicii. Aceasta se referă la promovarea zonelor de agrement. discursuri. Relaţiile publice politice se referă la activităţi pentru candidaţii la o funcţie. acestea au relaţii cu investiorii. iar practicienii de relaţii publice trebuie să acorde maximum de atenţie mai ales aspectelor financiare (donaţii. cât şi ulterior. clinicile. de asemenea. avem de a face cu două atitudini ale specialiştilor de relaţii publice: unii consideră că serviciile lor de consiliere sunt asemănătoare cu consultanţa juridică.

Editura Polirom. Relaţiile publice. Principii şi strategii. 2000 Newsom. 2001 Idem. 2.Bibliografie recomandată Coman. Editura Polirom. 2004 Chestionar de evaluare 1. Redactarea materialelor de relaţii publice. . Bucureşti. Doug. Bob Carrell. Editura Polirom. Bucureşti. Relaţiile publice şi mass-media. Cristina. Distingeți între conceptele de relații cu publicul și relații publice. Bucureşti. Definiți conceptl de lobby.

43). Cutlip. Perfecţionarea acestor tehnici. astăzi. dar rădăcinile acestei activităţi se întind până în cele mai vechi timpuri. Diferitele studii de specialitate structurează diferit istoria domeniului. Nu este o coincidenţă faptul că. Pe de altă parte. Astfel.Istoria relaţiilor publice nu se poate constitui ca un câmp autonom.H. comercianţi. . în trecut. guvern sau de tânăra generaţie. conflictul din Golf. cele mai importante evoluţii ale relaţiilor publice guvernamentale au apărut în perioadele de criză: primul război mondial. Se evidenţiază însă trei modalităţi de abordare: . Cea mai importantă organizaţie profesională este Public Relation Society of America. p. evoluţia relaţiilor publice în sensul individualizării şi legitimării lor ca activitate profesională de sine stătătoare este un fenomen aproape integral american. S. oamenii de afaceri au luat în serios relaţiile publice doar atunci când puterea lor a fost ameninţată de muncitori. de diferite grupuri şi personalităţi. etc. au fost utilizate în diferite momente ale istoriei. În consecinţă. instituţionalizarea şi teoretizarea lor au condus la impunerea unui domeniu de sine stătător. Aceste cifre depăşesc cu mult pe cele oferite de învăţământul european. care. iar numărul studenţilor care termină în fiecare an un asemenea ciclu academic este de circa 10 000. care numără circa 20 000 de membri. fermieri. Broom susţin că “istoria relaţiilor publice este semnificativă numai dacă este legată de conflictele pentru putere şi de crizele sociale periodice. a unor activităţi bine conturate şi a unei categorii profesionale cu o individualitate bine definită. în 1985 numărul lor a crescut la 150. politice. 91). în America. istoria relaţiilor publice este istoria autonomizării şi perfecţionării acestor tehnici de comunicare şi de management al comunicării sociale.M. războiul rece. ci ca o sumă de momente în care relaţiile publice au cunoscut anumite evoluţii. unde relaţiile publice ocupă poziţii mai puţin importante. G. 28 de universităţi ofereau programe de relaţii publice. p. unele tehnici de comunicare. marea depresiune. În 1955. în SUA. Din această perspectivă.6. Center. relaţiile publice trebuie să fie examinate numai integrate în contextul lor istoric” (1994. economice.M. Istoria relaţiilor publice Relaţiile publice s-au dezvoltat în secolul al XX-lea. De asemenea. al doilea război mondial. În 1990. se integrează în activităţile de relaţii publice. aşa cum notează Cristina Coman (2006. ca rezultat al diferitelor presiuni ale conjuncturilor sociale. A. existau 162 000 de practicieni ai relaţiilor publice şi se estimează că numarul lor a ajuns la circa 197 000 la sfârşitul acestui secol.

În prezent modelul agentului de presă este practicat mai ales pentru promovarea evenimentelor sportive şi artistice sau a unor evenimente deosebite. de informaţii incomplete. modelul comunicării bilaterale asimetrice (“two-way asymmetric model”) apare în jurul anului 1920 şi se mai întâlneşte şi astăzi. pag. Acest model a apărut la începutului secolului XX. cuprinzând o sumă de momente. Cele doua modele prezentate până acum se bazează pe comunicarea unidirecţionată (de la organizaţie către public) şi nu implică activităţi de cercetare şi planificare strategică. uneori. mai ales în relaţiile publice din lumea . aceşti practicieni încearcă să creeze o imagine favorabilă organizaţiei şi să schimbe atitudinea sau comportamentul publicului. care. E.. Hunt (1984. modelul informării publicului (“public information model”). pentru atingerea acestui scop. ele există şi astăzi. corespunde primei etape din istoria relaţiilor publice. se intersectează. iar modelul informării publice este întâlnit în organizaţiile non-profit sau în agenţiile guvernamentale. Acest model. Practicienii relaţiilor publice desfăşoară activităţi de informare referitoare la viaţa organizaţiei. Obiectivul principal al acestei activităţi era acela de a controla publicul şi de a se obţine cât mai multă publicitate. în forme variate. Grunig. În consecinţă. care corespund modurilor diferite în care activităţile de relaţii publice au fost practicate de-a lungul timpului. . Aceste două modele nu au dispărut odată cu trecerea timpului sau cu apariţia altor modele. acestea sunt modele bazate pe comunicarea unilaterală. După J. Această abordare generează o sumă de istorii ale unor activităţi.Istoria relaţiilor publice este suma istoriilor diferitelor tehnici care compun acest domeniu de activitate. Ei au o muncă asemănătoare aceleia a ziariştilor. În această perioadă practicienii relaţiilor publice erau preocupaţi îndeosebi de câştigarea faimei pentru organizaţia sau clientul lor şi se foloseau adeseori. căutând şi verificând informaţiile. ei nu vizează analizarea activităţii de comunicare a organizaţiei şi nici nu încearcă să propună modificarea funcţionării ei. iar alteori urmează un curs propriu. care a apărut în jurul anului 1850. mesajele transmise sunt corecte şi se bazează pe realităţile organizaţiei. T.Istoria relaţiilor publice este unitară. 13-25) istoria relaţiilor publice poate fi descrisă din perspectiva a patru modele: modelul agentului de presă (“press agentry model”). Prin mesajele transmise. procesându-le şi dirijându-le spre presă. distorsionate sau parţial adevărate.

în funcţie de obiectivele sau interesele diferitelor categorii de public. ci mai degrabă convieţuiesc pe măsură ce noi configuraţii se dezvoltă. în vederea schimbării comportamentului. Gruning şi Hunt consideră că cele patru modele nu se pot delimita strict în timp.W. Scopul activităţii lor este atingerea unei întelegeri reciproce dintre cei doi parteneri. Această etapă ar cuprinde modalităţile de exercitare a activităţii de relaţii publice din antichitate pâna la sfârşitul secolului al XVIII-lea. show-ului. în care comunicatorii au explorat posibilităţile informaţiei în construirea imaginii publice. ele nu se succed mecanic. În cadrul acestei modalităţi de practicare a relaţiilor publice intervine cercetarea ştiinţifică şi utilizarea datelor din sociologie. lingvistică. Comunicarea este asimetrică deoarece scopul ei este doar influenţarea publicului.Dunn (1986. modelul comunicării bilaterale simetrice (“two-way symmetric model”) apare între anii 1960-1970. dar el nu a dispărut odată cu generalizarea ultimului: elemente specifice activităţii agentului de presă pot fi întâlnite şi în prezent în domeniile sportului.afacerilor. promoţiunii de produse. acolo unde organizaţia îşi ajustează strategiile în funcţie de specificul diferitelor categorii de public. În această situaţie practicienii din relaţiile publice servesc ca “moderatori” între organizaţie şi public. Pentru realizarea unor mesaje persuasive. practicienii desfăşoară cercetări asupra comportamentului şi valorilor publicului şi îşi construiesc mesajele în funcţie de datele astfel obţinute. S. psihologie. prin acţiuni de relaţii publice. specialiştii se bazează pe cercetarea publicului şi folosesc conceptele şi metodele moderne din teoria comunicării pentru planificarea şi evaluarea programelor de relaţii publice. fără a fi vizată şi transformarea organizaţiei. p. Acest model se întemeiaza pe dialog şi conduce la persuadarea atât a publicului. cât şi a organizaţiei. . Abordând problema istoriei relaţiilor publice. 28-48) stabileşte patru etape de dezvoltare a acestui domeniu: etapa de început. Modelul agentului de presă a apărut înaintea celui al comunicării bilaterale simetrice. în vederea convingerii publicului asupra corectitudinii şi eficienţei activităţii organizaţiei. El se dezvoltă în marile corporaţii multinaţionale.

în care activitatea de comunicare publică s-a amplificat. Glenn M. Allen H. - etapa comunicării bilaterale avansate. în care se stabilizează statutul relaţiilor publice de funcţie de management al comunicării. Bucureşti. Scott M. politice şi economice. Newsom. 1994 ..V. J. dar a fost orientată exclusiv în direcţia controlării publicului. în care profesioniştii concep relaţiile publice ca un proces continuu de schimburi de informaţie între organizaţie şi public.. definite de diferitele tactici utilizate de comunicatori: perioada preliminară (1600-1799). perioada reacţiei şi răspunsului (1900-1933). D. fie de crizele sociale. Efective Public Relations. - începuturile comunicării bilaterale. marcată de crearea infrastucturii necesare relaţiilor publice (dezvoltarea canalelor de comunicare şi a unor tehnici de relaţii publice). Cristina. New Prentice Hall Inc. cât şi pentru acela al desfăşurarii ei concrete. Relaţiile publice. Turk (1993. începută în perioada postbelică. au fost instituite standarde profesionale clare şi sau perfecţionat modalităţile de pregătire a specialiştilor. în urma numeroaselor critici privind unele practici din relaţiile publice. Această etapă. dominată de eforturile de refacere a imaginii unor instituţii afectate fie de atacurile presei. perioada profesionalismului (după 1980). Această etapă ar acoperi intervalul dintre cele două războaie mondiale. 36-65) descriu istoria relaţiilor publice prin succesiunea a 5 perioade. A. Bibliografie recomandată Coman. Scott. este în plină desfăşurare în zilele noastre. perioada de comunicare pentru iniţierea de acţiuni (1800-1899). p. Center. Broom.. Editura Polirom. atât pentru actul de planificare al campaniei. perioada de planificare şi prevenire (1940-1979). perioada în care comunicatorii descoperă importanţa feed-back-ului publicului. Ea acoperă intervalul dintre 1830 (preşedenţia lui Andrew Jackson) şi începutul secolului XX. în care..- etapa de propagandă-publicitate. Principii şi strategii. în care domina agentul de presă şi interesul pentru promovarea în public a imaginii pozitive a unor personalităţi sau instituţii. 2001 Cutlip.

Watson S. Irwin Inc. Hunt. . după ce aţi consultat bibliografia de specialitate. 1984 Dunn. Philadelphia. Public Relations – A Contemporary Approach.Grunig. Redactarea materialelor de relaţii publice. James E. Editura Polirom. la alegere. Illinois.. Holt. Doug. o personalitate care a marcat evoluţia acestui domeniu. 2004 Chestionar de evaluare Prezentaţi. Managing Public Relations. 1986 Newsom. Rinehart and Winston. Todd. Bucureşti.. Bob Carrell..

organismele puterii şi liderii într-o sitauţie de dependenţă accentuată de public şi de opinia publică. Descentralizarea puterii şi creşterea rolului administraţiilor locale. relaţiile publice sunt prezente în toate activităţile şi momentele sociale şi politice importante. Aceste evoluţii au fost determinate de marile schimbări din viaţa socială. deschid la New Zork o agenţie de relaţii publice. în paralel cu implicarea tot mai intensă a cetăţenilor în procesele de luare a deciziilor au accentuat necesitatea transmiterii rapide şi eficiente a informaţiilor şi a menţinerii unui climat de încredere şi mobilizare. După cel de al doilea Război Mondial. în 1904. Ulterior. în marea parte a instituţiilor sau în organizarea evenimentelor. în 1882. În zilele noastre. Relaţiile publice în societatea modernă Sintagma relaţii publice a fost utilizată prima dată. Mai multe crize succesive (între care cele mai cunoscute sunt Tylenol sau General Motors) au atras atenţia asupra importanţei încrederii publicului şi a rolului relaţiilor publice. dând noi dimensiuni profesiei şi facilitând conexiunile dintre organizaţii şi diferitele tipuri de public. tehnicile de lucru. modalităţile de organizare şi structurile de formare. pierderea clienţilor sau a încrederii acestora poate avea consecinţe fatale pentru firma sau corporaţia respectivă. Pe de altă parte viaţa politică democratică a pus partidele. o componentă majoră a vieţii moderne. Noile tehnologii de comunicare oferă actualmente posibilităţi de comunicare diverse. a societăţilor de consum. bazate pe o comunicare bilatelarală simetrică. un alt precursor. în clădirea şi menţinerea acestui capital de încredere. relaţiile publice devin bine definite în ansamblul diferitelor profesiuni. economică şi politică. iar consilierii de relaţii publice au devenit o prezenţă familiară în anturajul liderilor politici.7. Din aceasta cauză. Ele îşi diversifică domeniile de acţiune. cu acoperire teoretică. . împreună cu George Parker. în schimb se omogenizează corpusul de valori etice pe care se întemeiază practica profesiunii şi ansamblul cunoştiinţelor teoretice din care se revendică relaţiile publice. într-un discurs adresat studenţilor de la facultatea de drept din cadrul Universităţii Yale. În sistemele democratice. de către avocatul Dorman Eaton. Drept urmare au apărut departamente şi birouri de relaţii publice în instituţiile guvernamentale. Ivy Lebder Lee. toate întreprinderile şi grupurile importante au creat departamente de relaţii publice sau au angajat firme specializate pentru a le reprezenta interesele.

masterate. dar şi a organizaţiilor profesionale care grupează specialiştii de relaţii publice. a determinat creşterea importanţei rolului specialiştilor din domeniu. în vederea promovării imaginii organizaţiei. a publicaţiilor. facilitând totodată circulaţia informaţiei. 57) practica modernă a relaţiilor publice se bazează pe metode de cercetare. ei trebuie să fie comunicatori profesionişti. schimburile de experienţă. cât şi personalul respectivei organizaţii (pentru a fi stabilite propriile obiective). Dezvoltarea relaţiilor publice moderne a determinat evoluţia simultană a programelor de relaţii publice din diferite sectoare ale vieţii sociale. creşterea numărului publicaţiilor dedicate domeniului. Ei stabilesc strategia unei organizaţii şi. Fireşte. Evoluţia socială.. Din acest unghi. Aşa cum este firesc. . a câştigării încrederii şi a schimbării atitudinilor şi comportamentului publicului. totodată. programe avansate. În urma analizării celor două tipuri de obiective sunt elaborate programe de relaţii publice. Aceste asociaţii ajută la internaţionalizarea deontologiei profesionale. fiind acuzată că ascunde realitatea şi afişează doar o faţadă a lucrurilor. a liderilor instituţiilor financiare.Cristina Coman remarcă faptul că (2006. calitatea prestaţiei profesioniştilor sau validitatea unor afirmaţii. economice etc. meseria de relaţionist este suspectată de duplicitate. posibilităţi de reconversie profesională. o comunică publicului. etc. cursuri de specializare. creşterea importanţei domeniului determină totodată creşterea responsabilităţii profesionale. influenţând implicit evoluţia relaţiilor publice. Actualmente. etc. societatea modernă nu ar putea funcţiona la parametri optimi fără relaţiile publice. Din acest punct de vedere. În concluzie. politice. doctorale sau post-doctorale. care vizează atât publicul unei organizaţii (pentru a fi stabilite obiectivele publicului). Un alt aspect esenţial este acela al diversificării posibilităţlor de formare profesională în domeniu. care transmit mesaje către public. societatea îşi pune mereu întrebări privind moralitatea politicienilor. p. Aceştia se raportează unei duble instanţe: organizaţiei faţă de care sunt angajaţi prin raporturi contractuale şi în cadrul căreia funcţionează ca şi consilieri ai conducerii şi faţă de publicul căruia se adresează. există facultăţi de profil. inspirate din sociologie şi psihologie.

Thomas. 2005 Chestionar de evaluare Explicaţi următorii termeni. Principii şi strategii. asociaţiile profesionale au adoptat coduri etice. 2001 Jouve. Comunicarea.Pentru că cei în cauză nu pot ignora suspiciunile care planează asupra lor. Bucureşti. Relaţiile publice. Editura Mirton. Marcel Tolcea. Ton Veen. Flavius Călin Rus. Cristina. În anexă. Timişoara. Constantin Mărăscu. Editura Polirom. Lia Lucia Epure. Dona Tudor. Michèle. încercând să ofere un cadru de acţiune specialistului de relaţii publice. Bucureşti. Editura Polirom. Acestea sunt clare şi explicite. raportându-vă la bibliografia de specialitate: deadline fund-raising feed-back brainstorming . 2004 Coman. Şerban Foarţă. practici. Relaţiile publice:coduri. sunt reproduse cele mai importante astfel de documente. interferenţe. Bibliografie recomandată Achelis. Publicitate şi relaţii publice.

Mai mult decât atât. chiar şi în cazul unor instituţii cu pretenţii. stabilirea şi implementarea programelor de relaţii publice. organizarea evenimentelor. de buget. întâlnim frecvent. relaţiile cu consumatorii. gestionarea. atitudinea conducerii. relaţiile cu agenţiile guvernamentale. genul de produse şi servicii pe care este axată o organizaţie. câteva idei privind termenul de afaceri publice. Rolul departamentului de relaţii publice este de a asigura comunicarea internă şi externă a organizaţiei. a situaţiilor de criză. rezolvarea problemelor de comunicare sau care pot fi soluţionate prin comunicare. Departamente şi firme de relaţii publice a. anticiparea reacţiilor opiniei publice şi analiza feed-back-ului. Marile departamente de profil pot fi împărţite în secţii specializate: relaţiile cu presa. consilierea conducerii. evaluarea acestor programe. relaţiile cu investitorii. conducerea organizaţiei în cauză trebuie să aibă în vedere numele sub care va funcţiona respectivul compartiment din cadrul său (am expus deja.8. Departament de imagine. monitorizarea presei şi relaţia cu mass media. Departamentele Organizarea acestora depinde de mediul de activitate. În ţara noastră. nu în ultimul rând. astfel încât. din punctul de vedere al comunicării. etc. de mărimea organizaţiei. relaţiile cu personalul angajat. precum cel de marketing. Factorii care se consideră că influenţează organizarea unui astfel de departament sunt: misiunea şi obiectivele. obiective şi. Funcţiile departamentului de relaţii publice depind de mai mulţi factori: structura organizaţiei. stabilirea unor bune relaţii cu publicul / publicurile. calităţile profesionale ale directorului de relaţii publice: specialiştii în relaţii publice pot face parte dintr-un departament subordonat direct conducerii sau dintr-unul subordonat unui altui departament. în paginile anterioare. confuzia între Departament de relaţii publice şi Departament de relaţii cu . întâlnim frecvent formule de genul Departament de relaţii publice. care îl înlocuieşte uneori pe cel de relaţii publice. printr-o comunicare eficientă să se câştige şi să se menţină încrederea diferitelor categorii de public. La înfiinţarea unui astfel de departament. de publicitate sau de resurse umane. Câteva dintre sarcinile pe care le poate avea un astfel de departament sunt: construirea unei imagini favorabile a organizaţiei. tipul de operaţiuni şi extinderea geografică a unei firme. coordonarea comunicării interne. relaţiile cu comunitatea. Departament de comunicare. identificarea problemelor organizaţiei şi asigurarea legăturilor comunicaţionale dintre conducere şi publicurile interne sau externe. prezenţa pe piaţă sau vizibilitatea organizaţiei.

Într-o situaţie de criză. Pentru a evita astfel de conflicte. responsabilitatea faţă de societate. . din punct de vedere juridic. conflictele se originează în neacceptarea. care proclamă asumarea responsabilităţii. în timp ce specialiştii în relaţii publice încearcă să plaseze în prim-plan principiile deontologiei profesionale. Finalmente însă.publicul. în general se lucrează cu circa 10 specialişti. a bugetelor alocate în acest sens şi a angajaţilor departamentului. Însă. pot să apară conflicte între conducerea organizaţiei şi specialiştii în relaţii publice. juriştii se pot împotrivi strategiei gândite de departamentul de relaţii publice. Totuşi. În realitate. Ceilalţi angajaţi ai departamentului nu iau decizii. Este de preferat ca poziţionarea biroului repartizat acestui departament să fie una centrală. ci aplică politica de comunicare stabilită de conducătorul departamentului. una dintre strategiile de relaţii publice pentru diminuarea efectelor negative ale crizei este recunoaşterea vinovăţiei. departamentul de marketing sau cel de publicitate concurează cu cel de relaţii publice din punctul de vedere al fondurilor destinate comunicării externe. Totuşi. structura sa organizatorică (numărul de specialişti poate varia între una sau două persoane pentru o organizaţie mică şi 200 de persoane. de marketing. respectiv coordonare pe care le va derula. ca de exemplu cel de relaţii publice şi cel juridic. În caz de accident. a rolului esenţial pe care departamentul de relaţii publice îl joacă într-o instituţie. de către anumiţi membri ai conducerii. aceste neînţelegeri apar din cauza priorităţilor diferite: conducerea este interesată de protejarea organizaţiei. să beneficieze de sprijinul constant al factorilor decizionali şi să nu fie consideraţi simpli tehnicieni de comunicare. adevărul. Alteori. transparenţa. Pe de altă parte. locul unde îşi va desfăşura activitatea. departamentul juridic verifică documentele şi le trece prin filtrul consecinţelor legale. pentru marile corporaţii. Ca exemplu. ci manageri de comunicare strategică. publicitate sau resurse umane. Şeful departamentului de relaţii publice are competenţe decizionale în privinţa politicii de comunicare. şefii diferitelor departamente trebuie să înţeleagă necesitatea colaborării dintre acestea şi să cunoască exact caietul de sarcini care le revin precum şi obligaţiile şi responsabilităţile care decurg din acestea. în timp ce departamentul de relaţii publice consideră acest aspect apanajul său şi atribuie resurselor umane selectarea personalului şi monitorizarea relaţiilor dintre angajaţi. aceasta ar implica potenţiale procese. Uneori. astfel încât întreaga echipă să poată comunica cu liderii organizaţiei. dintre care un şef care coordomnează departamentul şi mai mulţi specialişti în comunicare) şi raporturile de subordonare. şeful de departament trebuie să se afle în proximitatea conducerii organizaţiei. să fie implicat în luarea deciziilor. Conflicte sau neînţelegeri apar şi între diferite departamente. Departamentul de resurse umane încearcă uneori să gestioneze comunicarea internă.). decizia aparţine conducerii organizaţiei.

Sentimentul de mare familie creşte loialitatea faţă de organizaţie şi întăreşte relaţiile interumane. Firmele Firmele de relaţii publice oferă diverse servicii ca: planificarea. Odată cu apropierea prea mare de organizaţie. Specialiştii de relaţii publice tind să devină subiectivi. pot fi detectate şi anumite dezavantaje care apar odată cu crearea unui departament de relaţii publice. gestionarea crizelor de relaţii publice. poate să se facă simţită lipsa de obiectivitate. consiliere pentru manageri în privinţa comunicării interne. În acelaşi timp. stabilirea strategiilor de promovare a unor produse sau servicii. strategii de promovare. Din punct de vedere financiar. etc. un departament propriu de relaţii publice este mult mai avantajos decât contractele cu prestatori independenţi sau cu firme de relaţii publice.Avantajele existenţei unui astfel de departament în cadrul unei organizaţii sunt multiple. Obişnuiţi cu problemele curente. sesiuni de training în domeniul relaţiilor publice pentru echipele manageriale sau alţi membri ai organizaţiei. inaugurări. Totodată însă. etc. relaţii publice specializate pentru domeniul bancar. seminarii. politic. identificarea problemelor de comunicare. Acestea scad eficienţa rezolvării problemelor specifice. . organizarea de evenimente de presă (conferinţe de presă. sau a unor evenimente speciale (aniversări. Dezvoltarea spiritului de echipă este un alt mare avantaj. interviuri. Un alt dezavantaj apare atunci când departamentul de relaţii publice este încărcat cu sarcini care.). o relaţie de tipul dominare-supunere între conducerea organizaţiei şi angajaţii departamentului de relaţii publice nu este benefică pentru niciuna dintre părţi.. redactarea materialelor de relaţii publice (scrise. Familiaritatea cu structura şi problemele organizaţiei şi comunicarea directă cu membrii conducerii şi ai celorlalte sectoare duce la rezolvarea mult mai rapidă a problemelor de relaţii publice. mai ales în cazul marilor companii. relaţii cu mass-media. b. În plus. Comunicarea din cadrul organizaţiei se eficientizează. evaluarea campaniilor de relaţii publice. nu fac obiectul activităţii sale. Un alt pericol este rutina. identificarea eventualelor probleme devine mai rapidă şi soluţiile pot fi găsite mai prompt. simpozioane. implementarea. mult prea ataşaţi de organizaţie pentru a mai analiza cu luciditate probleme. vizite de presă). având în vedere faptul că specialiştii de relaţii publice cunosc din interior organizaţia şi pe angajaţi. conferinţe. în mod normal. audiovizuale sau orale). membrii unui astfel de departament riscă să se plafoneze şi să nu aibă reacţii adecvate în momentul în care au de a face cu probleme mai speciale. cercetare în vederea stabilirii categoriilor de public al unei organizaţii. turism. aşadar pot obţine mai uşor informaţiile de care au nevoie.

mai ales atunci când se urmăreşte obţinerea unei strategii de comunicare. Cauzele ar fi. Ulterior. care răspund la o mare varietate de situaţii. Acest lucru înseamnă că ei nu sunt „agenţi”.client. a fost înfiinţată în 1900. în evaluarea problemelor organizaţiei. Chiar dacă în cadrul unei organizaţii există un departament de relaţii publice. Publicity Bureau. varietatea tipurilor de experienţe în cazuri asemănătoare. pe de o parte. se recomandă apelarea la o firmă de relaţii publice. datorită cererii de informaţie. în cazul în care angajaţii nu au experienţă într-un anumit gen de program de relaţii publice sau dacă duc lipsă de contacte. dezvoltării industriei şi creşterii rolului mass-media. p. pe o problemă punctuală. activităţile de rutină pot fi făcute mai ieftin şi mai eficient de angajaţii departamentului de relaţii publice al organizaţiei respective. reticenţa celor din cadrul departamentului de relaţii publice. care poate conferi credibilitate şi organizaţiei .Prima firmă de relaţii publice. apoi lipsa de informaţie şi de înţelegere. credibilitatea numelui firmei. Firmele de relaţii publice pot să se confrunte cu o opoziţie internă din partea organizaţiilor care le angajază. creşterii controlului legislativ. flexibilitatea: conducerea firmei este obligată să dea mai multă importanţă relaţiilor publice în interesul organizaţiei-client. în schimb. accesul la o varietate de experţi pe care organizaţia nu îi are şi nu i-ar putea angaja permanent (ea nu are nevoie de ei decât pentru asemenea programe). inclusiv cu reprezentanţii mass media. pentru că specialiştii de relaţii publice pun accentul pe activitatea de sfătuire a conducerii unei organizaţii. adică nu fac ceva în locul celor care i-au angajat. din afară. o firmă oferă servicii foarte specializate. costuri convenabile: angajarea unei firme este o decizie bună din punct de vedere economic. firmele de relaţii publice s-au dezvoltat rapid. 82). În prezent este preferat termenul de „firmă de relaţii publice” celor de „birou” sau „agenţie”. analize obiective: experţii unei firme pot oferi o judecată independentă. Conform lui Cutlip (1994. nefiind plasaţi în centrul comunicaţional şi financiar de interes. deoarece firma de relaţii publice nu cunoaşte resorturile intime ale organizaţiei în cauză iar personalul organizaţiei . în Boston. avantajele oferite de o firmă de relaţii publice sunt următoarele: contacte aduse la zi cu liderii de opinie ai momentului.

De exemplu. firmele pot apela şi ele la alte firme pentru anumite activităţi. Aceasta sunt structurate în funcţie de viziunea conducerii şi de tipurile de servicii oferite clienţilor sau de nevoile de la un moment dat ale diverşilor clienţi.scriitori. cel care sfătuieşte clienţii. La rândul lor. Lipsa informaţiei poate determina o slabă prestaţie şi tratarea superficială a organizaţiei – client. Firmele cuprind un anumit număr de specialişti de creaţie . Există avantaje incontestabile în astfel de asocieri: păstrarea vechilor clienţi şi găsirea unora noi. de la producerea propriu-zisă de materiale de relaţii publice la cercetarea publicurilor. producători TV. Cele două direcţii pentru a rezista pe piaţă sunt fie globalizarea. care nu are disponibilitate. datorită comisioanelor pentru plasarea în mass-media a reclamelor. care consideră importantă ideea coordonării mesajelor de publicitate cu cele de relaţii publice. care trasează politica generală şi este purtătorul de cuvânt. trasează un plan de comunicare adecvat problemei cu care se confruntă clientul şi îl pune în aplicare folosind resursele firmei. graficieni. defineşte problemele şi publicurile cheie. astfel încât unii specialişti au vorbit de apariţia unor „supermaketuri ale comunicării”. timp şi resurse suficiente pentru colabora cu firma de relaţii publice. fie specializarea pe un anumit tip de servicii. . având în vedere faptul că în agenţiile de publicitate profiturile sunt mai mari. Cone & Belding. de relaţii guvernamentale. Nu există o organigramă standard pentru firmele de relaţii publice. o asemenea asociere este profitabilă pentru că salariile şi bonusurile angajaţilor de relaţii publice pot creşte. Următoarea poziţie este cea de „account executive”. O altă situaţie tensionată poate fi cauzată de conducerea organizaţiei. de servicii financiare sau de servicii de marketing . o firmă este condusă de un director. Din punct de vedere economic. exemplul lor a fost urmat de multe dintre firmele cu filiale la nivel global. artişti . e nevoie de timp şi de un buget pe măsură. Mai pot exista specialişti de cercetare.care concep şi produc mesajele de relaţii publice. firma de relaţii publice Carl Byoir & Associates a fuzionat cu agenţia de publicitate Foote. În general. Abia apoi se poate trece la elaboarea unei strategii de relaţii publice. Pentru a întări colaborarea.poate avea reţineri în a furniza informaţii şi a colabora cu respectivii specialişti din exterior. fie în lărgirea paletei de servicii.

Ca angajat al unei firme de relaţii publice. munca este solicitantă şi tensionată.plata cu ora. deplasări. ceea ce determină hotărâri mai rapide.Un alt avantaj îl constituie cercetarea mai profitabilă. dar dificilă pentru firme. Firmele independente au avantajele lor: nu au probleme cu separarea materialelor de publicitate şi de relaţii publice în presă. există mai puţină birocraţie. cotizaţiile către sănătate. impozitele. . preferată de organizaţiile-client. După fuziunile între firmele de relaţii publice şi agenţiile de publicitate.plata fixă pe proiect. pe persoană implicată în proiect . dar şi anumite calităţi. deoarece firmele de publicitate pot avea 10% dintre angajaţi în departamentul de cercetare.în funcţie de experienţa şi munca desfăşurată. . note de plată la restaurant). care îşi pot calcula astfel bugetele de comunicare. aceasta deoarece la salarii se adaugă cheltuielile de întreţinere a firmei. tariful firmelor este între 3 şi 5 ori mai mare decât plătesc ele la rândul lor propriilor angajaţi.plata fixă lunară . Clienţii care apelează la firme specializate numai în relaţiile publice (şi fac apel la alte firme pentru publicitate) obţin astfel mai multe alternative pentru proiectele lor de comunicare. care vor fi plătite separat. unele firme au încercat totuşi să-şi păstreze independenţa. cunoştiinţe profesionale fundamentale. ceea ce induce satisfacţie profesională. În acelaşi timp însă. şi profitul firmei. Modalităţile de plată adoptate de firmele de relaţii publice sunt următoarele: . la care se adaugă cheltuielile suplimentare (închiriere de maşini.cu specificarea orelor suplimentare şi a cheltuielilor suplimentare. adică mai puţine niveluri de decizie. pentru a nu pierde clienţii din acest domeniu. performanţa profesionbală în sectorul relaţiilor publice necesită. pe de o parte. şomaj etc. cunoaşterea în detaliu a problemelor clientului şi un sistem mai liber de recomandări pentru client. iar rezultatele cercetării le pot vinde mai departe. Calităţile unui specialist în domeniu Ca în orice domeniu. . specialistul în cauză se confruntă cu probleme diverse şi permanent noi. sistemul de pensii. care nu pot estima cu exactitate costurile. clienţii sunt adesea dificili şi nu se raportează corect la ceea ce poate şi ce nu poate face o firmă de relaţii publice. Pe oră. Acum firmele de relaţii publice încep să aibă clienţi care nu apelează şi la serviciile de publicitate.

obiectivitate. În plus. rapiditate în gândire şi în luarea deciziilor. capacitatea de a prezenta simplu şi clar. atunci când este cazul. h) să identifice corect problemele de relaţii publice şi să găsească cele mai bune soluţii pentru rezolvarea acestora. intuiţie. Grunig şi T. Calităţile necesare pentru a atinge toate aceste obiective sunt considerate a fi următoarele: sociabilitatea (ei trebuie să poată stabili cu uşurinţă contacte umane. figuri. să nu fie persoane timide sau emotive). corectitudine. f) să contribuie la creşterea fidelităţii. de a nu fi rigid). imaginaţie în rezolvarea unor situaţii neprevăzute. tactul ( ei trebuie să dea dovadă de răbdare. moralităţii şi motivaţiei membrilor din organizaţia pentru care lucrează. vin să completeze în mod necesar o carieră de succes. abilităţi de comunicare scrisă şi orală. b) să câştige încrederea publicului în acea organizaţie. e) să transmită cât mai multe materiale de relaţii publice diverselor publicuri vizate. capacitate de analiză şi sinteză. resurse umane. etc. prezenţă de spirit. Hunt (1984. etc. amabilitate. În mod necesar. economie. capacitatea de perfecţionare continuă şi buna pregătire teoretică sunt avantaje certe pentru specialistul de relaţii publice.. Studiile de specialitate în domeniul comunicării sau al jurnalismului şi cunoştiinţele de management. date. p. nume. planificare. idei sau mesaje specifice diverselor domenii şi limbaje specializate. atitudinile publicului faţă de organizaţie. putere de muncă şi capacitatea de a fi disponibil la orice oră. g) să amelioreze comunicarea în interiorul organizaţiei. 114-115) indică lista obiectivelor unui specialist în relaţii publice: a) să obţină şi să păstreze o imagine pozitivă a organizaţiei pentru care lucrează.J. de abilitatea de a ceda în unele privinţe. specialistul de relaţii publice trebuie să stăpânească cel puţin o limbă străină. d) să influenţeze. c) să obţină atenţia mass media. într-un limbaj accesibil publicului larg. ajutând diferitele departamente ale acesteia să-şi rezolve problemele de comunicare. uşurinţa de a se adapta programelor de muncă neregulate. cultura generală solidă. . simţ de organizare. iar cei ce tind spre specializarea în relaţii publice sectoriale trebuie să se documenteze în sensul domeniului respectiv. de simţul umorului. onestitate. memoria şi capacitatea de a reţine uşor fapte.

. Care consideraţi că sunt sarcinile fundamentale ale unui departament de relaţii publice din cadrul unei instituţii de învăţământ superior? .Bibliografie recomandată Coman. Allen H. Managing Public Relations. Center. Editura Polirom.. Glenn M. 1984 Chestionar de evaluare 1. Todd. Principii şi strategii.. New Prentice Hall Inc. 2001 Cutlip. James E. 1994 Grunig. Hunt. Rinehart and Winston. 2. Philadelphia. Numiți câteva avantaje ale constituirii departamentelor de PR în cadrul instituțiilor. Bucureşti. Scott M. Efective Public Relations. Relaţiile publice. Cristina. Holt... Broom.

locul şi responsabilitatea ei între celelalte organizaţii asemănătoare şi în societate în general. W. Campanii de relatii publice La întrebarea Ce este o campanie de relaţii publice?. deoarece acest gen de declaraţii defineşte valorile. într-un efort de a dezvolta strategii pentru folosirea mass media. p. „Declaraţiile de principii conţin angajamente publice referitoare la obligaţiile civice şi la responsabilităţile sociale (…) Ele sunt o mărturie a idealurilor şi valorilor care inspiră o organizaţie şi au scopul să ofere o direcţie şi un sens pentru activităţile acesteia” (S. deoarece oferă un cadru general în perimetrul căruia se pot concepe strategii şi campanii de relaţii publice. 1994. de pregătire efectivă a programului campaniei. scopurile pe care le are. şi anume: 1. Scopurile la care fac trimitere definiţiile sunt practic rezultatele globale pe care o organizaţie speră să le obţină prin activitatea ei. Declaraţiile de principii sunt esenţiale pentru specialiştii în relaţiile publice. cu scopul de a atinge anumite obiective (determinate în urma unor cercetări).9. O declaraţie de principii trebuie să răspundă la întrebări majore. altfel spus pe concepţie şi cercetare. valorile majore ale unei organizaţii. scopurile. De asemenea. Cutlipp şi colab. p. Acestea trebuie să fie concrete şi măsurabile. responsabilităţile unei organizaţii. efort bazat pe aplicarea unor strategii de comunicare şi evaluarea rezultatelor obţinute. trebuie să respecte nişte termene în prealabil stabilite. Conform unui alt teoretician al relaţiilor publice. Obiectivele sunt etape care măsoară progresul realizat în atingerea scopurilor. pliante. Declaraţia de principii este un text în care sunt enunţate principiile directoare. Dunn (1986. obligaţiile. 350). conferinţe de presă etc. De ce există? . a mesajelor şi a bugetelor alocate şi pentru a oferi un plan pentru a obţine avantaje din această situaţie”. O definiţie sintetică ar fi următoarea: Campania de relaţii publice este un efort susţinut al unei organizaţii pentru a construi relaţii sociale demne de încredere. marea majoritate a oamenilor răspund invocând rezultatul unei astfel de campanii (întâlniri cu publicul. 190) o campanie constă în „analiza situaţiei comunicării şi a marketingului şi înţelegerea comportamentului consumatorului.M.) şi nu procesul de realizare a acestor produse.

de fapt fiecare din aceste realităţi reprezintă procese (vezi capitolul dedicat relaţiilor publice ca proces). Ce trebuie să aştepte publicurile noastre de la organizaţie? 4. dar. la fel ca evenimentul. un moment de haos poate să se ivească dacă niciunul din ei nu precizează dacă la ordinea zilei se află un eveniment. Grunig „atunci când specialiştii din relaţii publice (…) se adună pentru a defini o situaţie şi a începe planificarea unui proces. Către cine avem obligaţii? 9. De ce ar putea cineva dori să lucreze pentru organizaţia noastră? Adesea. modificat sau completat periodic şi poate continua atât timp cât este necesar.2. programe de relaţii publice de lungă durată se derulează în cazul conducerii sub influenţa alcoolului. limitat ca număr de obiective (de obicei unul singur) şi dedicat unui public precis. o campanie sau un program. are un început şi un sfârşit bine precizate. cu cine vrem să colaborăm în acest traseu? 6. De exemplu. Programul este şi el format din mai multe evenimente şi acţiuni de relaţii publice. De exemplu. Cui îi aparţine organizaţia? 8. 24). O campanie are o durată mai mare. El poate fi revăzut. dar nu are termen clar de finalizare. Hunt şi J. Obiectivele programului sunt de mare anvergură şi vizează probleme generale. o vizită la un nou sediu etc. Unde vrem să ajungem. reprezintă evenimente. Aşa cum arată T. sintagma relaţii publice este însoţită de termeni ca eveniment. organizaţia noastră? 3. în prezent şi în viitor.” (1994. a violenţei conjugale sau a copiilor abandonaţi. . program sau campanie. Să precizăm diferenţele dintre acestea şi de ce nespecificarea lor ar putea genera confuzie: evenimentul este de scurtă durată. aniversarea unei personalităţi sau a unei organizaţii. Care va fi rolul nostru în comunitate şi în domeniul specific de activitate? 7. ea este alcătuită dintr-o serie de evenimente sau acţiuni de relaţii publice. Care sunt priorităţile noastre? 5. Obiectivele ei sunt mai largi şi se adresează mai multor categorii de public. p. Pentru ce vrem să fie cunoscută.

O organizaţie poate să facă apel. adesea. persoană. pentru a construi o imagine puternică a organizaţiei respective. Tehnicile din aceste domenii se combină pentru crearea unor relaţii bune cu consumatorii şi pentru promovarea imaginii organizaţiei. . distincţia între o acţiune unitară de relaţii publice şi o campanie de relaţii publice. dosare de presă etc. reciproc avantajoase. între o organizaţie şi publicul ei. Campaniile de publicitate sugestionează pozitiv publicul faţă de un produs. chiar dacă în paralel desfăşoară şi alte activităţi. sau în campaniile de promoţiune. dar nici acestea din urmă nu trebuie ignorate pentru că este în derulare un program sau o campanie. O campanie este una de relaţii publice atunci când ea are drept obiectiv clădirea unor relaţii de înţelegere. în conformitate cu planul unei anumite campanii. Niciodată programul nu trebuie întrerupt pentru a organiza un eveniment. La rândul lor. serviciu. de asemenea. la toate cele trei tipuri de forme de activitate. precum cele de marketing sau publicitate. între nevoile consumatorilor şi produsele sau serviciile unei firme. Atunci când mai multe acţiuni specifice domeniului se combină spre a atinge un obiectiv comun. tehnicile de relaţii publice (comunicate sau conferinţe de presă. Campaniile de marketing au ca obiectiv concordanţa între ofertă şi cerere. pentru a se câştiga un surplus de credibilitate pentru organizaţia care plasează anunţurile publicitare. un eveniment poate să fie organizat în timp ce se derulează un program sau o campanie cu un caracter mai general.) sunt folosite în marketing sau în reclame. Un program se poate desfăşura simultan cu o campanie. simultan. iar cele de promoţiune solicită sprijinul publicului pentru diferite acţiuni sociale sau iniţiative politice. Campania este concepută pentru o anumită perioadă (o lună. sau poate să utilizeze numai pe acelea pe care le consideră adecvate. Organizaţia îşi va urma programul de relaţii publice. Efectele ei pot fi deci mai uşor anticipate. organizarea de evenimente. Trebuie de asemenea precizat faptul că. Obiectivele specifice fac diferenţa între diferite tipuri de campanii. De asemenea. campaniile de relaţii publice interferează cu alte tipuri de campanii. un an).Aşadar programul are un aspect continuu şi extins pe perioade mari de timp. Trebuie operată. avem de a face cu o campanie. având un termen precis de finalizare.

definirea problemei. autoarea lucrării Relaţiile publice. După Cristina Coman. Campaniile de relaţii publice care au succes posedă anumite caracteristici de bază. campaniile dedicate educării publicului. monitorizarea şi evaluarea continuă a campaniei. campaniile axate pe schimbarea comportamentului publicului. pentru a se vedea ce funcţionează şi unde trebuie făcute eforturi suplimentare. CRP au ca obiective crearea de relaţii pozitive între o organizaţie şi publicurile ei. finalmente. cele care urmăresc informarea publicului. stabilirea strategiilor. luarea în considerare a rolurilor complementare ale comunicării interpersonale cu mass-media. O clasificare în funcţie de obiective ar presupune şase categorii de campanii: cele care vizează conştientizarea de către public a unei probleme. utilizând pentru a-l atinge mijloacele mass. 6. Scopul este unul social. altele care se concentrează pe schimbarea atitudinilor şi. aşa cum fusese enunţat şi în declaraţia de principii a respectivei organizaţii. stabilirea obiectivelor. şi anume: 1. Principii şi strategii.) Campaniile de relaţii publice au fost clasificate de specialiştii în domeniu după diferite criterii: conţinut. durată.media. 3. cele care au ca scop întărirea atitudinilor. planul unei campanii de relaţii publice trebuie să cuprinde următoarele puncte: 1. 2. identificarea nevoilor. iar pentru aceasta intră în joc diferite mijloace de comunicare. planificarea sistematică a campaniilor (o planificare bună reprezintă o schemă care arată unde vrei să ajungi şi prin ce mijloace poţi realiza respectivele obiective). 5.Campaniile de Relaţii Publice (CRP) se disting de Campaniile de Comunicare Publică (CCP). 2. obiectivelor şi resurselor publicurilor-ţintă. 3. 4. . identificarea diferitelor categorii de public. obiective. 5. analiza situaţiei. de la cele interpersonale până la cele mediate de tehnologie sau prin intermediul presi scrise ori audio-vizuale. selectarea unor media adecvate pentru fiecare public prioritar. campanie pentru respectarea regulilor de circulaţie etc. 4. Campaniile de comunicare publică au un scop imediat şi practic. (ex: campanie contra fumatului. public. stabilirea tacticilor.

întrebarea cea mai importantă în cazul unei campanii de relaţii publice este: „Ce dorim să realizăm?”. precum şi a ameninţărilor cu care se confruntă. există trei mari tipuri de probleme: corectarea unei situaţii date. . de la acest cadru general trebuie să coborâm la întrebări specifice. Problemele cu care se confruntă o organizaţie sunt variate şi numeroase. ale împrejurărilor favorabile. care cuprinde două secţiuni: analiza factorilor interni şi analiza factorilor externi. Practicienii din relaţii publice vor putea defini corect problema şi vor putea stabili în mod realist obiectivele campaniei numai după ce situaţia a fost analizată complet. stabilirea bugetului. Primul moment al campaniei de relaţii publice. altfel apar inadvertenţe. fixarea calendarului de lucru. Pentru ca analiza să fie corectă şi pentru ca rezultatele acesteia să fie cât mai aproape de realitate. Obiectivele campaniei trebuie să fie în consens cu obiectivele generale ale organizaţiei. părţile implicate sau afectate. În general.7. 9. cercetarea constituie temelia pe care se clădeşte practicarea eficientă a activităţilor de relaţii publice. În cadrul momentului de stabilire a obiectivelor. Repetăm. menţinerea sau ameliorarea unei situaţii pozitive deja existente. specialiştii vor utiliza metodele de cercetare (specifice ştiinţelor sociale) informale şi formale – discutate pe larg în subcapitolul anterior. identificarea şi definirea problemei – poate să survină ca răspuns la următoarele întrebări: – Care este sursa acelei preocupări? – Unde se află problema respectivă? – Când este o problemă? – Cine este implicat şi afectat? – Cum este implicat sau afectat? – De ce este acea preocupare o problemă pentru organizaţie şi pentru publicul ei? În cel de-al doilea moment al campaniei – analiza situaţiei – sunt acumulate în detaliu (istoricul ei. efectele ei etc) toate datele cunoscute referitoare la problema în cauză. atingerea unui obiectiv unic şi bine definit. stabilirea procedurilor de evaluare. obiective precise. 8. a punctelor tari şi slabe ale organizaţiei. Analiza detaliată a factorilor interni şi externi permite efectuarea unor evaluări de tip SWOT. Analiza situaţiei se poate materializa într-un dosar de lucru. care apoi se vor fixa prin documente scrise.

la descrierea pe scurt a acţiunilor prevăzute în cadrul strategiilor. a datelor la care va avea loc fiecare acţiune (data. Cum am spus deja. Pentru aceasta se va alcătui o listă cu posibile strategii: 1 Inactivitatea strategică. pornind de la categorii largi de public. Din ce organizaţii fac parte sau cu ce organizaţii au legături? Etc. Ea este un instrument în procesul de comunicare folosit cu scopul de a transmite.În cel de-al patrulea moment al campaniei. 4 Activităţi promoţionale. ne putem adresa publicului. media controlate şi media necontrolate). se va arăta. – duc la definirea mai precisă şi la segmentarea riguroasă a acestor categorii de public. Organizarea de evenimente. normelor de comportament. Ce activităţi au?. 2 Activitatea de diseminare a informaţiei. 3. identificarea diferitelor categorii de public presupune cunoaşterea valorilor. în funcţie de obiectivul pe care ni-l propunem. care sunt segmentele cele mai importante (publicul-ţintă) către care se difuzează în mod privilegiat mesajele. Fixarea calendarului vizează stabilirea momentului de începere şi încheiere a campaniei. idealurilor. gradului de implicare al lor în viaţa organizaţiei. Cel de-al cincilea moment – stabilirea strategiilor – constă într-un plan de acţiune care prevede liniile directoare şi temele majore ale unei campanii. 5 Activităţi organizaţionale etc. atunci când este cazul. până la segmente foarte bine definite. mesaje pentru categoriile de public vizat. Stabilirea tacticilor – al şaselea moment – se referă la prezentarea tacticilor alese. pe diferite canale (evenimentele speciale. Din totalitatea strategiilor prezente pe listă se va alege strategia/strategii(le) optimă pentru campania respectivă. ziua. Întrebări precum: În ce fel sunt aceste publicuri vizate sau implicate în acea situaţie?. Tactica este acea acţiune de relaţii publice proiectată să aibă un efect specific asupra relaţiei dintre o organizaţie şi o anumită categorie de public. precum şi . ora la care va avea loc acţiunea respectivă. a comunităţii sau în situaţia respectivă. de asemenea. Unde trăiesc?. aceste segmente de public vor fi atinse de mesajele campaniei simultan sau pe rând. În alcătuirea unui plan de campanie de relaţii publice trebuie aleasă cea mai bună strategie/strategii. aşteptărilor. cu caracteristici specifice = publicul-ţintă (a se vedea identificarea publicurilor prioritare din subpunctul prim al acestui capitol). În cadrul planului de campanie trebuie să se precizeze că toate grupurile care sunt vizate vor fi atinse. În funcţie de importanţa pe care o au.

În buget se includ toate costurile: tipărituri. hoteluri. să constatăm dacă am făcut progrese şi. de realocarea surselor sau de redefinirea priorităţilor pentru a ne atinge obiectivul. asupra atitudinii etice şi asupra responsabilităţii sociale. închirieri de spaţiu. trebuie să păstrăm toate analizele la un nivel profesionist. Acesta trebuie să fie uşor de consultat şi să prezinte în mod clar momentul în care se vor desfăşura diferitele activităţi. cercetarea anuală a ceea ce place şi a ceea ce nu place publicurilor. efectul asupra statutului financiar al organizaţiei. Definirea procedurilor de evaluare sau analiza sistematică a desfăşurării campaniei şi a rezultatelor sale – ne permite să învăţăm din ceea ce am făcut bine. de obicei există mai multe motive şi mai multe persoane responsabile. Trebuie să ţinem seama de întârzierile care pot apărea pe parcursul derulării unei activităţi şi să le menţionăm în calendar. Ce a mers. Dacă nu a mers ceva. Calculul pentru bugetul global al unei campanii este o activitate complexă. materiale. într-o campanie s-ar putea să fie nevoie de schimbarea direcţiei. Pentru a face o evaluare finală de succes. echipamente. Evaluările pot fi făcute şi citind scrisorile şi răspunzând la telefoanele primite de la publicurile încântate sau dezamăgite ori vorbind cu diverse publicuri . etc. Prin urmare. precum şi intervalul de timp necesar organizării acestora. efectul asupra obiectivelor şi asupra misiunii organizaţiei. poştă. rezultatul campaniei nu poate fi considerat un succes. trebuie să evaluăm mai multe rezultate.precizarea timpului necesar pentru pregătirea şi desfăşurarea acesteia). să înţelegem cum putem face mai bine data viitoare. deplasări. Este nevoie de un sistem continuu de monitorizare pentru toate activităţile principale . Trebuie să descoperim ce nu a atins nivelul planificat şi cu cât. din ceea ce am greşit. cercetarea atitudinilor angajaţilor şi măsurarea atitudinii consumatorilor. campaniile de fund-raising de multe ori sunt mai costisitoare decât sumele colectate. Stabilirea bugetului este desigur un moment indispensabil în economia unei campanii. motiv pentru care din echipă trebuie să facă parte şi un contabil specializat. de care depinde bunul mers sau n al ei. Trebuie să descoperim nişte dovezi clare că scopurile au fost sau nu atinse. Într-o campanie trebuie să apară două tipuri de evaluare: monitorizare şi evaluare finală (post-mortem). telefoane. şi anume: impactul asupra publicurilor. Atunci când costurile unei campanii depăşesc valoarea obiectivelor propuse. De exemplu. mese. ce nu a mers şi de ce? Ce s-a transformat într-un succes din greşeală? Ce putea fi făcut mai bine? Este nevoie de cercetare formală. Fiecare campanie de relaţii publice merită o autopsie completă şi onestă. efectul asupra atitudinilor publicurilor faţă de organizaţie şi asupra percepţiei lor despre organizaţie. Cele mai eficiente evaluări sunt programele continue: de exemplu.

2. Watson S. Hunt. 1984 Chestionar de evaluare 1. Acestea ne oferă cote faţă de care să putem măsura efectele campaniei noastre. Glenn M. 2001 Dunn. Cele cinci elemente pentru o campanie de succes sunt educarea. Efective Public Relations. Campaniile de relaţii publice sunt de obicei construite în jurul dorinţei de a stabili. James E. Broom. ne vom plasa în poziţia „reinventării continue a roţii”. constrângerea. Care este diferența între Campaniile de Relaţii Publice (CRP) se disting de Campaniile de Comunicare Publică (CCP)? . Allen H. Philadelphia. Rinehart and Winston. Dacă spunem după o campanie: „S-a terminat. Cristina.. oferirea suporturilor şi stimulentelor materiale. New Prentice Hall Inc... 1986 Cutlip. Illinois.. Scott M. în loc să creem un program continuu de evaluare. după finalizarea programului. în final evaluăm rezultatele eficienţei programului prin cercetare formală. Public Relations – A Contemporary Approach. Vom măsura impactul financiar.. Principii şi strategii. 1994 Grunig. Relaţiile publice.pentru a descoperi care sunt atitudinile lor. de la echipa respectivă şi de la publicuri. de a schimba sau de a modifica anumite comportamente. Bucureşti. Managing Public Relations. Irwin Inc. şi prin metode mai puţin formale de răspuns. impactul etic şi modul în care a fost percepută organizaţia ca responsabilă din punct de vedere social. În concluzie. putem să uităm de ea”. Holt. Todd.. Bibliografie recomandată Coman. Dați cel puțin 5 exemple de campanii de PR pe care le-ați întâlnit și comentați-le succint. susţinerea şi evaluarea.. Editura Polirom. Center.

deoarece în perioada crizei se generează nişte „clişee” sau „simboluri” negative. criza a devenit un termen atât de frecvent utilizat. criza locurilor de muncă. imprevizibile şi. altele sunt previzibile şi pot fi preîntâmpinate. prezenţa aproape continuă a crizelor la diferite nivele a determinat specialiştii în domeniul relaţiilor publice. încât s-a transformat în stare generală. Oamenii obişnuiţi.10. Unele crize pot fi spontane. politice. Dicţionarul explicativ al limbii române (1998. „comunicarea de criză” etc. dar. care pot fi extrem de greu destructurate ulterior. valorile de bază ale membrilor sistemului sunt ameninţate într-o asemenea . de tulburare. Vorbim despre criza valorilor. conducerea organizaţiei în cauză trebuind să conlucreze din timp cu departamentul sau firma de relaţii publice pentru a putea face faţă unor crize inopinate. în plus. Iar în acest sens nu se poate improviza. criza întreprinderilor etc. culminant. Tensiune. managerii de organizaţii şi chiar liderii politici să vorbească despre „gestiunea crizelor”. criza este definită ca acea situaţie în care „întregul sistem este afectat. Crize de relaţii publice În societatea actuală. de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. în evoluţia care precedă vindecarea sau agravarea unei boli. Orice organizaţie se poate confrunta cu o situaţie de criză. criza economiei. zbucium. criza poate afecta decisiv imaginea unei organizaţii şi poate determina pierderea definitivă a încrederii publicului. totodată liderii politici. Scăpată de sub control. p. Moment critic. Din punctul de vedere al specialiştilor în managementul organizaţiilor. de forţă de muncă). precum şi profesioniştii din mass media folosesc acest termen în mod cotidian.” Aşa cum era de aşteptat. ca atare. ). Acestea rămân ancorate în memoria colectivă şi se grefează pe imaginea respectivei organizaţii. fie acestea de ordin economic. în aşa fel încât existenţa să fizică este ameninţată. mai greu de abordat. 241) propune următoarea definiţie pentru termenul în cauză: „Manifestare a unor dificultăţi (economice. perioadă de tensiune. conducătorii de instituţii şi organizaţii. moment de mare depresiune sufletească. Aşadar criza se referă la întreruperea neaşteptată şi profund dăunătoare a funcţionării normale a unui sistem. Lipsă acută (de timp.. „managementul crizelor”. informaţional etc. putând aduce atingeri grave respectivei organizaţii. Singura şansă este o foarte bună gestionare a acesteia din punct de vedere comunicaţional. Însă exerciţiul practic a dovedit faptul că precauţiile şi încercările de stopare a crizei. de mărfuri. care poate perturba sau periclita funcţionarea ei normală şi comunicarea optimă cu publicurile sale. sociale etc. criza sistemului sanitar. nu dau rezultatele scontate şi criza tinde să se amplifice. criza învăţământului.

conjuncturali ori structurali). dar şi economia viaţa socială şi politică. pag. identitare – afectează identitatea organizaţiei). care generează cutremure. I. P. pag. . consecinţe (afectează personalul. Totodată. 109-110) propune clasificarea crizelor în două categorii : interne şi externe. fie prin intermediul forţelor naturii. Din punct de vedere tipologic. opinia publică. crizele interne au fie un caracter revendicativ (exprimă solicitări referitoare la condiţiile de lucru. la rândul lor. Sen. 447). Mitroff. accidente. etc. terorism). agresiuni. 208-209) crizele cauzate de factori externi pot afecta mediul. acestea afectează bunăstarea publicului. pagube. Engelhoff. Pauchant. amploare (superficiale său profunde). ea apare atunci când ameninţările din mediu interacţionează cu slăbiciunile din interiorul organizaţiei” (W.). separate în crize create de natură. nivelul la care acţionează (operaţionale – afectează activitatea curentă. tensiuni. fie datorită intervenţiei omului. încât indivizii sunt obligaţi fie să realizeze caracterul eronat al acestor valori. partenerii. 272) consideră că „o criză poate fi definită ca o perioadă neaşteptată. ameliorarea pregătirii profesionale. ambele categorii putând fi.I. derularea în timp (bruşte si lente). Patrick D’Humieres (1994.). p. etc). clienţii.G.C.măsură. securitatea locului de muncă. furtuni devastatoare. Demont (1996. fie să dezvolte mecanisme de apărare împotriva acestor valori” (T. Conform lui L. Criza este aşadar rezultatul „ameninţărilor din mediu corelate cu slăbiciunile organizaţiei. 1992. care pune în discuţie responsabilitatea organizaţiei în faţa publicului şi care ameninţă capacitatea sa de a-şi continua în mod normal activitatea”. specialiştii au clasificat crizele în funcţie de mai mulţi factori. 1992. pag. fie un caracter destructiv (erori umane care duc la risipă. F. p. salarii. strategice – afectează elaborarea strategiilor. 12). rezultate în urma unor acţiuni intenţionate sau în urma unor acţiuni neintenţionate. Rossart (1992. inundaţii etc. crizele externe se datorează unor factori naturali (catastrofe) sau unor factori umani (vandalism. Cele mai importante clasificări le departajează după: cauze (datorate unor factori interni ori externi. prin poluare. O altă variantă de clasificare se referă la crize violente şi non-violente. restrucurarea etc.

p. mobilizarea organizaţiei). Crizele au în general mai multe etape. Fearn-Banks (1996. strategia distanţării. etapa de criză (crisis event) şi etapa de post-criză (post-crisis). 34-67) consideră că crizele cunosc următoarele etape: intrarea în criză (fază care cuprinde şocul paralizant. . Fireşte. Putem vorbi şi despre etapa pre-criză (pre-crisis). Planul comunicării de criză trebuie întocmit încă din perioadele de echilibru. transgresiuni (intenţionate) şi terorism. se poate intervene pentru prevenirea sau pregătirea acesteia. Răspunsul pe care o organizaţie îl dă crizei şi. eventual. Probabil aceste strategii constituie sectorul cel mai elaborat teoretic şi practic din sfera acestui domeniu. problema relaţiilor cu mass media. când pot fi detectate semnalele crizei şi. dificultatea luării deciziilor.Alte posibile clasificări împart crizele în accidentale. implicit. Cele mai frecvente strategii (SRC – strategii de răspuns la criză) în acest sens sunt : strategia negării. K. există şi tehnici combinate pe care specialiştii în relaţii publice le aleg pentru atenuarea efectelor negative ale crizei. Niciun specialist în domeniul relaţiilor publice nu poate face miracole într-o situaţie de criză. 4-9) consider că acestea sunt: detectarea situaţiei de criză. Factorii implicaţi trebuie să înţeleagă că managementul eficient al crizei implică pregătire prealabilă. strategia umilirii şi strategia suferinţei. problema relaţiilor cu publicul extern (mai ales familiile victimelor). descoperirea slăbiciunilor din trecut. evaluarea efectelor si stabilirea strategiei ulterioare Patrick Lagadec (1993. ineficienţa sistemului de alarmă. o bună comunicare pe orizontală şi pe verticală în cadrul organizaţiei şi o planificare strategică temeinic structurată. faza cronică a crizei (chronic crisis) şi terminarea crizei (crisis resolution). strategia intrării în graţii. prevenirea sau pregătirea crizei dezvoltarea crizei. apariţia celulelor de criză. p. rezultate în urma unor greşeli. răspunsul la criză (care implică o fază reflexivă si o fază de acţiune). publicului său într-un astfel de context este decisiv pentru imaginea respectivei organizaţii. Altă modalitate de structurare a etapelor este următoarea: Pregătirea crizei (prodromal period). criza acută (acute crisis). refacerea organizaţiei. sub forma unui ghid sau dosar de instrucţiuni necesare gestionării crizei.

L’entreprise et les médias. Sen. 1992 Pauchant. 2. Eyrolles. Cristina. Jean-Paul. Editura Polirom. . Explicaţi noţiunea de criză de relaţii publice şi apoi analizaţi un caz concret de criză. Jossey-Bass Publ. Bucureşti. Citiţi şi comentaţi Codul Standardelor Profesionale în Practicarea Relaţiilor Publice adoptat de Public Relations Society of America (PRSA). Ian. San Francisco.Bibliografie recomandată Coman. Paris. Armand Colin.5. vol. An Information-Processing Model for Crisis Management. 1992 Chestionar de evaluare 1. Transforming the Crisis-Prone Organisation. 2001 D’Humieres. 1993 Egelhoff.4. Mitroff. axându-vă pe SRC-urile utilizate în contextul respectiv. William G. Management de la communication d’entreprise. Ed. Relaţiile publice... în „Management Communication Quarterly”. 1992 Rossart. nr. Paris. Thierry. Patrick. Principii şi strategii. Falguni.

Pentru a respecta în cadrul realizării activităţilor profesionale principiile morale şi regulile cuprinse în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”. precum şi pentru a recunoaşte dreptul fiecărui individ de a face propriile judecăţi. 2. Pentru a respecta şi a menţine demnitatea umană. comportamentul său .11. Să contribuie la realizarea climatului moral şi cultural care să permită fiinţelor umane să se realizeze pe deplin şi să se bucure de drepturile imprescriptibile la care sunt îndreptăţite conform „Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului”. vor face ca fiecare membru al grupului să simtă că este informat şi să-i dea totodată sentimentul implicării şi responsabilităţii sale personale. Să stabilească modele de comunicare şi canale care. datorită relaţiei dintre profesia sa şi public. Să ţină minte că.chiar şi în particular. Membrii Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice vor acţiona: 5.a „Code Of Athens” Codul Internaţional de Etică pentru Relaţii Publice La înscrierea lor. prin dezvoltarea liberei circulaţii a informaţiilor esenţiale. toţi membrii Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice se angajează să respecte un cod internaţional de etică ce se bazează parţial pe Carta Naţiunilor Unite: 1. . 3. Să se poarte întotdeauna şi în toate împrejurările în aşa fel încât să merite şi să asigure confidenţialitatea celor cu care vine în contact. precum şi pe cel al solidarităţii cu ceilalţi membri. va avea un impact asupra modului în care profesiunea sa în ansamblu este apreciată. 1. 4.

2. Pentru a asigura condiţii morale, psihologice şi intelectuale pentru dialog într-un sens real, precum şi pentru a recunoaşte dreptul părţilor implicate de a-şi prezenta cazul şi a-şi exprima punctele de vedere; 3. Pentru a acţiona, în toate cazurile, în aşa fel încât să ia în calcul interesele părţilor implicate: atât interesele organizaţiei pe care o servesc, cât şi interesele publicului ţintă; 4. Pentru a realiza acţiunile şi angajamentele folosind cuvintele astfel încât să se evite orice neânţelegere şi să se manifeste loialitate şi integritate în toate cazurile, astfel âncât să se păstreze încrederea clienţilor sau angajaţilor, actuali sau din trecut, precum şi a tuturor audienţelor ţintă care sunt afectate de acţiunile sale. Membrii Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice NU vor:

10. Subordona adevărul altor cerinţe;

11. Transmite informaţii care nu sunt bazate pe fapte stabilite şi verificabile;

12. Lua parte în orice intreprindere sau acţiune care nu este etică sau onestă sau care poate aduce atingere demnităţii şi integrităţii umane;

13. Folosi orice metode sau tehnici „de manipulare” concepute pentru a crea motivaţii subconştiente pe care individul nu le poate controla prin propria sa liberă voinţă, astfel încât nu poate fi făcut răspunzător de acţiunile intreprinse pe baza lor.

Acest Cod a fost adoptat de Asociaţia Internaţională de Relaţii Publice (IPRA) la Adunarea Generală din mai 1965.

b. Codul Standardelor Profesionale Pentru Practica Relaţiilor Publice adoptat de Public Relations Society Of America (PRSA)

Acest cod a fost elaborat de către adunarea Societăţii Americane pentru Relaţii Publice, Public Relation Society of America (PRSA) în 1988, pentru a promova şi menţine înalte standarde de serviciu public şi conduită etică între membrii săi.

1. Un membru îşi va desfăşura viaţa profesională în conformitate cu interesul public.

2.

Un membru va dovedi înalte standarde de integritate şi onestitate când îndeplineşte obligaţii duale

faţă de client sau angajator şi faţă de procesul democratic.

3.

Un membru va trata corect publicul, clienţii trecuţi sau prezenţi, angajatorii şi colegii practicieni,

acordând respectful cuvenit idealului de liberă interogare şi opiniilor celorlalţi.

4.

Un membru va adera la cele mai înalte standarde de acurateţe şi adevăr, evitând pretenţiile împrumutate de la

extravagante sau comparaţiile nedrepte şi acordând credit ideilor şi cuvintelor alţii.

5.

Un membru nu va disemina în mod conştient informaţii false sau înşelătoare, şi va acţiona prompt

pentru a corecta comunicările eronate pentru care este responsabil.

6.

Un membru nu se va angaja în nici o practică ce are scopul de a corupe integritatea canalelor de

comunicare ori procesele de guvernare. 7. Un membru va fi pregătit să facă public numele clientului sau angajatorului pentru care se face

comunicarea.

8.

Un membru nu se va folosi de nici un individ ori organizaţie declarând că serveşte ori reprezintă o

cauză anunţată sau declarându-se independent şi fără prejudecăţi, ci efectiv servind un alt interes sau unul acoperit.

9.

Un membru nu va garanta atingerea unor rezultate specificate care se află mai presus de controlul

direct al acestui membru.

10.

Un membru nu va reprezenta interese conflictuale sau competitive fără aprobarea expresă a celor

interesaţi, acordată după o prezentare completă a faptelor.

11. Un membru nu se va plasa pe sine în poziţia în care interesele sale personale pot ajunge în conflict cu obligaţia faţă de angajator sau client, sau alţii, fără deplina expunere a acestor interese către toţi cei implicaţi.

12.

Un membru nu va accepta plăţi, comisioane, cadoruri sau orice altă răsplată de la oricine altcineva

cu excepţia clienţilor ori angajatorilor pentru care se desfăşoară serviciile, fără consimţirea lor expresă, acordată după deplina expunere a faptelor.

13.

Un membru va păzi cu scrupulozitate confindeţele şi caracterul privat al drepturilor clienţilor ori

angajatorilor prezenţi, trecuţi sau potenţiali.

14. Un membru nu va dăuna în mod intenţionat reputaţia profesională sau practica altui practician.

15.

Dacă un membru are dovezi că un alt membru s-a făcut vinovat de practice imorale, ilegale sau

nedrepte, inclusiv cele care ar viola acest Cod, este obligat să prezinte prompt informaţia către autorităţile de drept ale societăţii pentru a se acţiona în concordanşă cu procedurile statutate.

16. Un membru chemat ca martor într-o procedură de aplicare a acestui Cod este obligat să apară, dacă nu produce suficiente raţiuni pentru a fi exceptat de către corpul judiciar.

17. Un membru va întrerupe cât se poate de repede relaţiile cu orice organizaţie sau individ dacă o astfel de relaţie implică o conduită contrarie acestui Cod.

1998 Dobrescu. Marcel Tolcea. Relaţiile publice. 2003 D’Humieres. Relaţiile Publice şi noua societate. Editura Oscar Print. practici. Institutul European. Paris. La société de l’ubiquité. Denoël Gonthier. Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii. Iaşi. Timişoara.. Bucureşti. Bucureşti. Paris. Editura Tritonic. Profesia de relaţionist.. 1986 . 2005 Cazeneuve. Lia Lucia Epure.. Relaţiile publice şi mass-media. Scott M. George. Şerban Foarţă. 1972 Chelcea. Relaţiile publice:coduri. Jean.. Management de la communication d’entreprise. Les Editions d’Organisation. Editura Polirom. Principii şi strategii. Eyrolles. Louis şi colab. New Prentice Hall Inc. Dumitru. Ed. Watson S. 2000 Cutlip. Dona Tudor. Editura Univers Enciclopedic. Bârgăoanu. f. 1993 Demont. Illinois. Center. Claude-Jean. SNSPA. Patrick. Deontologia mijloacelor de comunicare. Bucuresţi. Bucureşti.Bibliografie selectivă: Achelis. Cristina. Ton Veen. Mass Media şi Societatea. ediţia a II-a. Constantin Mărăscu. Glenn M. 2004 Bertrand. Bernard.. Communication des entreprises. Septimiu (coord. Editura Polirom.). Efective Public Relations. interferenţe. Irwin Inc. Garanţia succesului. Bucureşti. Editura Polirom. Comunicarea nonverbală în spaţiul public. 2001 Idem. Paul.. Public Relations – A Contemporary Approach. 2001 Dunn. Bucureşti. Editura Tritonic. Broom. 1996 ***Dicţionarul explicativ al limbii române. 1994 Dagenais. 2000 Borţun. Thomas. 2002 David. Coman. Alina. Editura Mirton. Iaşi. Bucureşti.a. Flavius Călin Rus. Paris. Allen H. Relaţii Publice..

Arta de a comunica. Editura Polirom. Roman . 1984 Guth. Editura Polirom. Ian. 1996 Freeman. Managing Public Relations. Todd.4. 2005 Lagadec.. Maier – Niculescu. 1998 Newsom. în „Management Communication Quarterly”. Marsh. Katie. Doug. Bucureşti. vol. William G. La gestion des crises. Jossey-Bass Publ. Patrick. Hunt. 2005 Middleton. Chamberlin. 1992 Pop. Ştefan. Alex. R.5. 1974 Pauchant. 2004 Newson. Bob Carrell. Bucureşti. 1992 Fearn-Banks. Public Relations: A Value-Driven Approach. 1984 Grunig. Sen. Gross. 2003 Nolte. Sharon. Strategic Management: A Stakeholder Approach. Boston. Judy. Concepts and Integrations. Iaşi. Pergamon Press Inc..E. Bucureşti. Publicitate şi relaţii publice. Probleme de stilistică. Thierry. Totul despre relaţiile publice.. Rinehart and Winston. Holt. Mitroff.. 2000 Jakobson. Allyn and Bacon Publ. New Jersey. Kent. Michèle. Paris. Editura Polirom. Charles. Lawrence Erlbaum Publ.Egelhoff.. Doru.. Editura Dacia. San Francisco. Bucureşti. Introducere în Relaţii Publice. Comunicarea. Crisis Communication. VanSlyke Turk. Trager. Lawrence W. Ştiinţifică. 1964 Jouve. Falguni. Kruckeberg. Robert. Kathleen. Bucureşti.. Redactarea materialelor de relaţii publice.. 2002 Milo. Bill. Yoder. Editura Polirom. Editura NIM. Transforming the Crisis-Prone Organisation. James E. Ed. nr. Doug. Iaşi. Dean. Ediscience. Peter. Philadelphia. Cluj-Napoca.. Boston. Fundamentals of Public Relations – Professional Guidelines. 1994 Macchielli. Pitman. An Information-Processing Model for Crisis Management. David W. Introducere în teoria relaţiilor publice. Editura Polirom. Legislaţia comunicării publice. 2000 .

Dicţionar Explicativ de jurnalism.. Albert Cantril. Bucureşti. New York. 2002 Pricopie. The Practice of Public Relations.). 1992 Seitel. Vlăsceanu. 2004 Rogojinaru. Armand Colin. 1972 Rossart.Popescu. Editura Tritonic. Dicţionar de sociologie. 1992 Severin. 1993 . Jean-Paul. James W. Adela. Editura Babel. 2005 Roll. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Paris. Bucureşti. Editura Tritonic. MacMillan Publishing Comp.. Basic Books. 2004 Zamfir. Cătălin. New Zork. Bucureşti. Remus. Tankard. Their Use and Misuse in Politics. Charles. Relaţiile publice: Evoluţie şi perspectivă. Editura Polirom. Bucureşti. Bucureşti. Lazăr (coord.. Relaţiile publice. Werner J. relaţii publice şi publicitate. L’entreprise et les médias. Fraser P. Cristian Florin. Editura Tritonic.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful