GEOLOGIE GENERALA

INTRODUCERE

De la inceput trebuie să amintesc faptul că acest curs nu este o creaţie proprie, meritul meu este că am selectat diferitele capitole din materialul bibliografic prezentat la sfarşit. Materialul bibliografic a mai fost completat de către mine cu noutăţi din acest domeniu. Cursul GEOLOGIA ZĂCAMINTELOR DE GAZE NATURALE, este un curs complex, care tratează multiple probleme teoretice şi practice necesare pregătirii specialiştilor, pentru acest domeniu. Sunt prezentate elemente de : Cristalografie şi Mineralogie ; Geologie fizică, Paleontologie şi Geologie stratigrafică ; Geologia hidrocarburilor şi Ipoteze privind originea hidrocarburilor; Prospectarea, explorarea şi cercetarea complexă a zăcămintelor de hidrocarburi ; Metode geofizice de investigare a găurilor de sondă şi perforarea sondelor ; Calculul elementar al rezervelor de hidrocarburi ; Secţiuni geologice şi hărţi structurale ; Geologia principalelor unităţi structurale ale Romaniei şi Geologie de şantier. Cursul evidenţiază importanţa cunoaşterii factorilor geologici în forajul sondelor şi exploatarea zăcămintelor de hidrocaburi pentru realizarea unei cât mai bune pregătiri şi din punct de vedere geologic, a viitorilor specialişti din acest domeniu al cercetării, explorării şi exploatării hidrocarburilor. Autorul

Geologia este ştiinţa care studiază modul de formare, alcătuirea şi istoria dezvoltării globului terestru. Geologia studiaza structura si compozitia globului pamantesc , constituentii acestuia si modul de formare , precum si procesele care se desfasoara in interiorul si exteriorul planetei si care concura la modificarea permanenta a scoartei terestre. Geologia zăcămintelor de hidrocarburi are ca obiect studiul condiţiilor de formare a petrolului şi gazelor naturale, al zăcămintelor şi al legilor geologice referitoare la răspandirea lor în scoarţa terestră. Domeniile de cercetare specializata a GEOLOGIEI sunt: -Mineralogia-studiaza compusii naturali care alcatuiesc scoarta Pamantului , modul lor de structurare spatiala (cristalografia)

-Petrologia/Petrografia-studiaza gruparea mineralelor in roci si conditiile genetice care determina apariritia rocilor -Paleontologia-studiaza resturile de organisme ce au populat planeta de la aparitia vietii , iar Paleoecologia –conditiile de mediu in care au vietuit organismele pastrate in stare fosila. Geodinamica-studiaza fenomenele si procesele de miscare si transformare a scoartei terestre. Tectonica-studiaza deformarile suferite de formatiunile geologice si cauzele care le-au produs -Stratigrafia si Geologia Istorica-studiaza modul de formare si sedimentare a depozitelor in procesele geologice si evolutia in timp a acestora precum si inlantuirea proceselor geologice. -Paleogeografia-studiaza istoria variatiei conditiilor fizico-geografice in conexiune cu evolutia geologica. Geochimia-reprezinta un ansamblu de metode chimice de detectare a substantelor in scoarta terestra. Geofizica-reprezinta totalitatea metodelor fizice aplicabile mediului geologic pentru masurarea unor caracteristici si parametrii prin care sa se creeze modele interpretabile din punct de vedere teoretic si al descoperirii de substante utile.

Cap. 1. MINERALE ŞI ROCI Minerale Mineralele sunt substanţe solide, lichide sau gazoase, omogene din punct de vedere al proprietăţilor fizico-chimice, formate în scoarţa pământului, ca rezultat natural al diferitelor procese geolgice. Mineralele sunt alcătuite din elemente chimice. Dintre cele peste 100 elemente chimice cunoscute în natura, numai opt participă într-un procent de 98.8 % la formarea scoarţei terestre şi anume : oxigenul, siliciul, aluminiul, fierul, calciul, potasiul şi magneziul, restul de elemente contribuind în procent de numai 1,2 %. Mineralele solide se pot prezenta în două feluri dupa modul cum sunt distribuiţi ionii, atomii sau moleculele în structura lor internă : minerale amorfe sau necristalizate, având structura interna neregulată (particolele au o dispoziţie haotică) şi minerale cristalizate, caracterizate printr-o structură internă regulată. La mineralele cristalizate particolele sunt dispuse în şiruri regulate, care în cele trei dimensiuni ale spaţiului determină o reţea cristalină. Pe baza caracteristicii formei externe, toate cristalele întalnite la minerale pot fi încadrate în şapte grupe numite sisteme de cristalizare. Fiecare sistem include mai multe forme cristalografice simple şi compuse, ce derivă dintr-o formă geometrică de bază (cea mai simplă), care dă şi numele sistemului de cristalizare. Cele şapte sisteme de cristslizare sunt : sistemul cubic, sistemul patratic, sistemul hexagonal, sistemul trigonal sau romboedric, sistemul rombic, sistemul monoclinic şi sistemul triclinic. 1.1.1. Proprietăţile fizice ale mineralelor

Mineralele au o serie de proprietăţi fizice care le deosebesc unele de altele şi pe baza carora acestea pot fi identificate. Densitatea. Prin densitatea unui mineral se întelege raportul dintre masa şi volumul acestuia. Din punct de vedere al densităţii (care la minerale variază de la 1 la 23 g/cm3) se pot separa urmatoarele grupe de minerale : - Minerale foarte uşoare, cu densitatea sub 2 g/cm3 (petrolul, carbunii); - Minerale uşoare, cu densitatea 2-4 g/cm3 (sare gemă, gips, calcite); - Minerale grele, cu densitatea 4-10 g/cm3 (blenda, baritina, pirita, galena) ; - Minerale foarte grele, cu densitatea 10-23 g/cm3 (argintul, aurul, platina). Duritatea este rezistenţa pe care o opune un mineral la patrunderea în masa sa a unui corp dur. Pentru a se aprecia gradul de duritate al mineralelor a fost adoptată scara lui Mohs, reprezentată prin zece minerale aşezate în ordinea crescandă a durităţii lor. Scara lui Mohs cuprinde urmatoarele minerale : 1) talc ; 2) gips ; 3) calcit ; 4) fluorina ; 5) apatit ; 6) ortoză ; 7) cuarţ ; 8) topaz ; 9) corindon ; 10) diamant. Duritatea unui mineral se afla zgâriind mineralul respectiv, pe rând, prin încercări cu minerale din scara lui Mohs. Clivajul reprezintă una din proprietăţile fizice întâlnite numai la minerale şi constă în desfacerea acestora mai mult sau mai puţin uşoară, după suprafeţe plane, atunci când sunt solicitate prin lovire. După modul în care se realizează clivajul cristalelor, acestea se clasifică în : - clivaj perfect, când se produce uşor, după feţe plane, cu luciu sidefos, de exemplu la mica, gips, grafit; - clivaj foarte bun, care se produce destul de uşor, după feţe plane, cu luciu sticlos, de exemplu la ortoză, baritină, calcit ; - clivaj bun, care se realizează mai greu, după suprafeţe aproape plane, cu luciu şters, de exemplu la fluorină ; - clivaj slab, care se realizează greu, iar feţele obţinute nu au continuitate, de exemplu la titan şi apatit ; - clivaj imperfect, care se realizează cu mare greutate, de exemplu la beril şi sulf. Spărtura. Mineralele se sparg prin lovire după suprafeţe diferite, forma acestora reprezentând pentru unele minerale o proprietate distinctă. Spărtura mineralelor poate fi : concoidală (suprafeţele obţinute sunt curbe, de exemplu la cuarţ, opal), aşchioasă (cupru, corindon), fibroasă (gips), pământoasă (caracteristică mineralelor friabile sfărâmicioase – caolin, creta etc.). Culoarea. Aceasta proprietate este determinată de capacitatea de absorbţie a radiaţiilor spectrului solar. Mineralele pot fi : incolore – cele care absorb în totalitate radiaţiile luminoase (cuarţ, muscovit şi gips) şi colorate – acele minerale care selecţionează razele de lumina. Mineralele pot avea o culoare proprie, datorată compoziţiei chimice a ionilor ce intră în constituţia lor, de exemplu : culoarea roşie (cinabru), galben (sulf), verde (malachit), albastru (azurit) etc., sau culoarea mineralelor se poate datora impurităţilor (de exemplu cuarţul poate fi colorat în alb, rosu-brun, violet, negru, funcţie de impurităţile conţinute). Culoarea urmei. Aceasta reprezintă culoarea pulberii provenită dintr-un mineral când este frecat pe o bucată de porţelan. La unele minerale culoarea urmei este aceiaşi

cu, culoarea mineralului, de exemlplu malachitul, de culoare verde, lasă o urma tot de culoare verde. La alte minerale, culoarea urmei este diferită de cea a mineralului ; astfel, pirita care este galbenă lasă o urmă neagră, hematitul de culoare neagră lasă o urmă brun-roşcată etc. Luciul unui mineral depinde de puterea de absorbţie şi de reflexie a luminii la suprafaţa acestuia. Luciul poate fi: metalic (galenă, pirită, aurul), adamantin (diamant, blendă), sticlos (cuarţ, corindon), sidefos (mică, gips), gras (sulf, talc), mat (limonit, caolinit). Transparenţa. Din punct de vedere cum se comportă faţă de razele de lumină, mineralele se pot împărţii în : - transparente, lasă să treacă în intregime razele de lumină prin ele fara să le absoarbă, exemplu :cuarţul, sarea gemă. - semitransparente (translucide), lasă numai o parte din razele de lumină să treacă prin ele, de exemplu : blenda, cinabrul etc. - opace, nu lasă să treacă razele de lumină prin ele, de exemplu : pirita, grafitul etc. Proprietăţile electrice. După modul de comportare în ceea ce priveşte conductibilitatea electrică mineralele se împart în trei grupe : - conductoare de electricitate : magnetit, pirită, aur etc. - semiconductoare : biotit, blendă, grafit etc. - neconducatoare sau dielectrice : cuarţ, sulf, calcit etc. Proprietăţile magnetice. Din punct de vedere al proprietăţilor magnetice mineralele se împart în doua grupe : - paramagnetice, când sunt atrase de un magnet : hematit, limonit, ilmenit, cromit etc. - diamagnetice, când nu sunt atrase de un magnet : cuarţ, gips etc. Existaă minerale care au în ele însele proprietăţi magnetice, mineralele feromagnetice ce atrag pilitura de fier, de exemplu magnetitul. Proprietăţi radioactive. Radioactivitatea constă în proprietatea pe care o are un element radioactiv de a se transforma spontan în alt element de natură chimică diferită, transformarea fiind însoţită de emisie de particole alfa şi beta şi raze gama, care produc efecte importante : luminiscenţa, ionizarea aerului, producerea de caldură. Cele mai cunoscute minerale radioactive sunt cele de uraniu şi thoriu, întâlnite sub formă de oxizi, sulfaţi, fosfaţi şi altele. Dintre proprietăţile enumerate prezintă o deosebită importanţă în procesul de dislocare a rocilor prin foraj duritatea şi clivajul. 1.1.2. Clasificarea mineralelor. Cea mai utilizată este clasificarea mineralelor după compoziţia lor chimică, conform căreia acestea se împart în cinci clase, care la rândul lor se subdivid în subclase şi acestea în grupe de minerale. Clasa elemente. În această clasă sunt grupate elemente chimice ce se gasesc în stare nativă, în special metale. Mai importante sunt gazele rare (heliu, neon, argon), metale rare (platină, aur, argint), metale comune (fier, nichel, cupru, zinc), semimetale şi nemetale (bismut, stibiu, carbon, sulf). Metalele native au luciu metalic, duritate

medie, greutate specifică ridicată, o foarte bună conductibilitate electrică şi termică. Sunt foarte stabile din punct de vedere chimic. Clasa sulfuri. Mineralele din această clas sunt foarte numeroase, existand aproximativ 40 de elemente chimice care intra in combinatie cu sulful, cele mai frecvente fiind : fierul, cuprul, zincul, nichelul etc. Sulfurile prezinta un luciu metalic pronuntat, duritate medie, conductibilitate electrica si termica ridicata. Cele mai cunoscute sunt sulfurile de fier : pirita (FeS2), pirotina (FeS) ; sulfurile de cupru : calcopirita (CuFeS2), calcozina (Cu2S) ; sulfura de plumb : galena (PbS) ; sulfura de zinc : blenda (ZnS) ; sulfura de mercur : cinabru (HgS) etc. Clasa halogenide.Mineralele care intră în aceasta clasa sunt reprezentate prin sărurile acizilor : HFl, HCl, HBr, HI, fiind împărţite în: floruri (fluorina CaF 2), sarea gemă (NaCl), silvina (KCl), carnalitul (KMgCl3 . 6H2O), bromargintul (AgBr). Mineralele sunt transparente, au greutate specifică mică, luciu sticlos şi sunt solubile în apă. Clasa oxizilor şi hidroxizilor grupează cei mai simpli compuşi ai metalelor cu oxigenul şi hidroxilul. Proprietăţile acestor minerale sunt foarte diferite, unele sunt incolore sau colorate diferit, transparente, fără luciu metallic, duritate ridicată, altele au culori închise, luciu metallic, au greutate specifică mai ridicată şi sunt mai puţin dure. Oxizii se găsesc în proporţie de 17 % în scoarţa terestră fiind în cea mai mare parte concentraţi în parţile superioare ale litosferei. Cei mai importanţi sunt oxizii de fier : hematitul (Fe2O3), magnetitul (Fe3O4), limonitul (Fe2O3 . nH2O) ; oxizi de aluminiu : corindonul (Al2O3) ; bauxita (Al2 O3 hidratat) ; oxid de siliciu : cuarţ (SiO2) etc. Clasa sărurilor oxigenate cuprinde minerale care din punct de vedere chimic sunt săruri ale acizilor : carbonic, sulfuric, wolframic, fosforic, silicic etc. Carbonaţii au o duritate mijlocie, culori în general deschise, fac reacţie cu acidul clorhidric şi formează depozite imense în natură. Cele mai răspândite sunt : calcitul (CaCO3), dolomitul [CaMg(CO3)2], sideritul (MnO2), rodocrozitul (MnCO3). Mineralele din subclasa sulfaţi au luciul sticlos-sidefos sau mat, duritate relativ mică, nu recţionează cu acidul clorhidric, au culori variate. Cele mai cunoscute sunt : anhidritul (CaSO4), gipsul (CaSO4 . 2 H2O), baritina (BaSO4). Wolframaţii au o duritate medie, greutate specifică ridicată, culori diferite. Se mentionează wolframitul [(Fe,Mn) WO4]. Silicaţii includ cele mai răspandite minerale din scoarţa terestră la a cărei alcătuire participă în procent de 75 %. Au duritate medie spre mare, greutate specifică mică, luciu sticlos, culori diferite. Cele mai răspandite minerale din această subclasă sunt feldspaţii care pot fi ortoclazi sau potasici (silicaţi de Al şi K) şi feldspaţi plagiclazi sau calciosodici (silicaţi de Al si Na sau Ca). De asemenea prezintă importanta : olivina (silicat de Mg si Fe), granaţii (silicaţi de Ca, Al, Mg, Mn, Cr), piroxenii (silicaţi feromagnezieni de Ca, uneori şi de Mn, Al, Na), amfiboli (faţa de piroxeni aceştia mai conţin : H2O, Fl, Cl), zeoliţi (silicaţi de Al, Ca, Na, Ba, Sr, K hidrataţi). 1.2. Roci Rocile sunt asociaţii de minerale care alcătuiesc scoarţa Pământului şi studiul lor formează obiectul petrografiei. După criteriul genetic rocile se împart în trei grupe : roci eruptive (magmatice), roci sedimentare şi roci metamorfice.

solidificarea ei se face foarte încet. silice. când în mod succesiv vor atinge temperaturile de cristalizare diferite minerale. racirea ei se face foarte repede. Na şi K se ridică în părţile superioare ale bazinului magmatic. unde din cauza scăderii presiunii şi temperaturii se consolidează. aproape brusc şi se consolidează sub formă de materie necristalizata. Roci eruptive Aceste roci se formează prin consolidarea unor magme (topituri naturale formate din silicaţi. Datorită substanţelor volatile pe care le conţin. oxizi metalici. vapori de apa. Prin patrunderea magmelor în rocile de deasupra bazinelor magmatice şi consolidarea lor se formează intruziunile magmatice. Al. stockuri – forme cilindrice de dimensiuni mari (diametre de câţiva km) . O dată cu racirea magmei are loc şi o diferenţiere a acesteia după greutatea specifică a diferitelor elemente care o compun. racirea ei se face într-un timp mai scurt.2. magme neutre. Se pot diferenţia şi magme cu o compoziţie chimică intermediară. daykuri – forme rezultate prin umplerea cu topitura magmatică a unor crăpături (falii) din scoarţa terestră. cristalele şi mineralele au dimensiuni mici. Oxizii de: Si.1) Fig. iar rocile formate prin asocierea lor vor fi complet cristalizate. gaze). Daca magma ajunge pâna aproape de suprafaţă. (Fig. Formele de zăcământ ale intruziunilor magmatice . cu conţinut ridicat de bioxid de siliciu (bogate în minerale de cuarţ şi feldspat. mai uşoare şi mai deschise la culoare).1. putând atinge dimensiuni apreciabile. dând naştere la minerale grele şi de culori închise din grupa piroxenilor şi amfibolilor. iar dacă magma se revarsă la suprafaţă sub forma de lavă. de sute de km pătraţi .1.1. formând magme acide. care iau naştere la adâncimi mari în interiorul scoarţei terestre. sau cu o compoziţie chimică foarte bazică (magme ultrabazice). lacolitele – forme asemanatoare unor lentile legate printr-un canal de bazinul magmatic . ce pot avea diferite forme de zăcământ. magmele au tendinţa să migreze către suprafaţă. sărace în bioxid de siliciu. Cristalele au timp să se dezvolte în lichidul magmatic. în timp ce oxizii de Fe. se separă în părţile inferioare ale bazinului formând magme bazice. Dacă răcirea magmei se realizează la adâncime mare. Astfel se cunosc batolitele – forme de zăcământ de dimensiuni foarte mari.

gabbroul – rocă magmatică intruzivă bazică. accesorii şi secundare. prin procese de tansformare ulterioară suferite de acestea şi sunt reprezentate prin : fluorină. Poiana Mărului (Carpaţii Orientali). Dintre cele mai cunoscute roci eruptive se menţionează : . Dognecea. clorit. Mineralele accesorii se întalnesc în mod sporadic fiind reprezentate prin: granaţi. oxizi de fier. Astfel de roci sunt întalnite în Munţii Poiana Ruscăi. S . Sasca Montană. granaţi etc. de culoare închisa reprezentate prin olivină. . ilmenit. de culoare deschisă în constituţia careia intră : cuarţ. zircon. la care s-au format rocile eruptive se deosebesc : . Cerna. roşietică sau verzuie. Mineralele principale la rândul lor. . feldspat. Clasificarea rocilor mgmatice se poate face din punct de vedere chimic în : roci acide (SiO2 > 65%). minerale melanocrate. Muntele Mic. Tismana. Fe2O3 . turmalină. Bihor. formate din feldspaţi. Turcoaia. Riolitul este răspândit în Munţii Oaş. Parângului şi Drocii . iar mineralele care intră în compoziţia acestor roci se împart în minerale principale. muscovit. bazice (SiO2 < 41%). Conţine cristale mari de cuarţ şi feldspaţi. hornblendă şi este cunoscut la Greci (Dobrogea de Nord).roci hipoabisale şi filoniene. Dioritul este întalnit la : Greci (Dobrogea de Nord). FeO . ieşirea ei se poate face lent. Vlădeasa şi Dobrogea de Nord . .a – batolit .riolitul – rocă magmatică efuzivă. Al2O3 . Ca. Moldova Noua) unde formează ‘ banatitele ‘. După criteriul geologic care ţine seama de adâncimea în scoarţă. hornblendă etc. Pricopan. feldspaţi. în Munţii Lotrului. calcit. biotit etc. Din consolidarea lor rezultă rocile magmatice efuzive sau vulcanice. biotit. Mineralele secundare se formează după consolidarea rocilor eruptive. b – lacolit . olivină. reprezentate prin silice. Iuţi (Banat). Cl . neutre (41% < SiO2 < 65%). Se cunosc masive de granit la noi în ţară în Munţii Măcinului (Greci. d – dyke. . formate la adâncimi mai mici . . acidă fiind corespondentul de suprafaţă al granitului. F . formate la adâncimi mari . MgO . Are o culoare închisă datorită proporţiei mare de minerale melanocrate. Conţine feldspaţi. Ocna de Fier. prin revărsare şi curgere sau violent fiind însoţită de explozii. Munţii Apuseni (Muntele Mare. după culoare. corindon etc. CaO . Parang). Gutâi şi în Munţii Apuseni (Vlădeasa. mai rar biotit. în Carpaţii Meridionali (Ogradena. muscovit. c – stock . hornblendă. Este răspândit mai ales în Banat (Bocşa. magnetit. Când magma ajunge la suprafaţă dă naştere vulcanilor . . Oraviţa.granodioritul care include o cantitate mai mare de minerale melanocrate faţă de granit.roci de suprafaţă sau efuzive(vulcanice). hornblendă. Turcoaia). Iacobdeal (Dobrogea de Nord) şi la Ogradena (Banat). Sienite se cunosc la : Ditrău (Carpaţii Orientali). Roşia Montană) . Retezat. Sunt lipsite de cuarţ liber. Highiş) . .roci abisale (intrusive) sau plutonice. prinse într-o masă sticloasă.sienitul şi dioritul – roci intruzive cu o compoziţie chimică neutră. şi în Munţii Highiş . Principalii componenţi ai rocilor eruptive sunt : SiO2 .granitul – rocă intruzivă acida. pot fi : minerale leucocrate de culoare deschisă.

În felul acesta se acumulează diferite depozite de sedimente care. Materialul detritic şi cel sub formă de - . aerul (transportă materialul dezagregat sub formă de nisip şi praf). Roci sedimentare Rocile sedimentare s-au format prin sedimentarea materialului rezultat prin alterarea şi dezagregarea unor roci preexistente. cromit etc. Sedimentarea materialului transportat are loc în sectoarele în care puterea de transport a diferiţilor agenţi se micşorează sau încetează total. pot fi subaeriene sau subacvatice. cuarţ. piroxeni. acţiunea organnismelor. efuzivă. cât şi ca extindere în spaţiu. acţiunea de îngheţ şi dezgheţ. biotit etc. Funcţie de modul de formare. Detunata (lângă Abrud).2. apa (transportul se realizează atât în soluţie cât şi în suspensie). 1. Este corespondentul de suprafaţă al gabbroului şi este cunoscut la : Racoş (Brasov). Brad. depozite glaciare (material transportat de gheţari). rocile sedimentare se împart în urmatoarele categorii : roci detritice. Roşia Montană. şesuri.dacitul – este corespondentul de suprafaţă al granodioritului. Dacitul se găseşte în Munţii Apuseni şi în lanţul vulcanic Oaş – Gutâi – Ţibleş . Este o rocă acidă. fără schimbarea compoziţiei chimice. Alterarea mecanică constă în dezagregarea rocilor în fragmente din ce în ce mai mici. roci reziduale. Rocile detritice Studiind modul de formare al rocilor sedimentare detritice se pot deosebi mai multe faze : dezagregarea maselor minerale mai vechi. Acţiunea de distrugere a rocilor este provocată de urmatorii factori : apa. biotit. sau prin acţiunea vieţuitoarelor. . de culoare închisa. care conţine cristale de hornblendă. depozite lacustre (materialul sedimentat în lacuri).andezitul – rocă efuzivă alcatuită dintr-o masă cenuşie negricioasă cu cristale de feldspaţi. procesul de sedimentare atinge amploarea maximă atât ca durată în timp. hornblebdă. depozite deluviale (materialul acumulat la poalele pantelor).2. variaţile de temperatură. . depozite eoliene (material transportat de vânt). În cazul alteraţiei chimice. Este corespondentul de suprafaţa al dioritului şi formează numeroase masive vulcanice în Munţii Oaş – Gutâi – Ţibleş – Rodnei – Călimani – Harghita şi în Munţii Apuseni (Săcărâmb. depozite torenţiale (conuri de dejecţie). 1. olivină. În domeniul continental se formează depozitele reziduale (solurile.bazaltul – o rocă efuzivă. Lucareţu – Sanoviţa (Banat). bazică. lateritele). Principalii agenţi care contribuie la realizarea acestui transport sunt : gravitaţia (provoacă rostogolirea pe pantele reliefului a fragmentelor de roci).2. Transportul materialului dezagregat se realizează de diferiţi agenţi de transport spre zonele depresionare : văi. mări şi oceane. Zlatna. amfiboli. iar ca minerale accesorii : magnetit. Dezagregarea şi alterarea rocilor sunt procese de natură mecanică sau chimică. tranportul materialului rezultat şi transformarea materialului depus în roca sedimentara. rolul important revine apei încarcata cu bioxid de carbon. care provoacă în principal descompunerea silicaţilor ( aceştia predomina în rocile magmatice) şi dizolvarea carbonaţilor. care conţine ca minerale principale : feldspaţi feromagnezieni.2. roci de precipitaţie chimică şi roci biogene. lacuri. după mediul în care se realizează depunerea. Baia de Arieş) . În domeniul marin.1. prinse într-o masă cenuşie închisă. prin procese de precipitaţie chimica din soluţii apoase.

adica într-un carbonat dublu de calciu şi magneziu. cât şi din interiorul sedimentelor. aleurite (diametrul fragmentelor este cuprins între 0.încarbonizarea – transformarea resturilor vegetale în cărbuni . înbogaţindu-se în carbon şi hidrogen. iar dupa cum aceste fragmente sunt libere sau cimentate se pot grupa în doua categorii : mobile-necimentate şi consolidate-cimentate. . pelite (diametrul fragmentelor este mai mic de 0.silicifierea – o substituţie a diferitelor minerale şi resturi de organisme prin silice.dolomitizarea – constă în transformarea calcarelor organogene în dolomite. calcedonie sau cuart .01 mm). psamite (diametrul fragmentelor este cuprins între 0. .soluţie se depun pe fundul mării formând depozite marine sortate după mărime şi greutate.1 şi 2 mm).1 şi 0.compactarea – constă în micşorarea spaţiului dintre fragmentele detritice. . Se întalneste la baza pantelor abrupte. 1) Clasificarea rocilor detritice Grohotişul este o rocă constituită din fragmente colturoase provenite din dezagregarea altor roci. azotul. Substanţa organică pierde apa. Dintre principalele procese diagenetice se menţionează : . oxigenul.bituminizrea – transformarea resturilor minerale într-un mediu lipsit de aer. . .(tab. Brecia s-a format prin cimentarea grohotişului. limonitică etc. După mărimea fragmentelor care le compun. rocile detritice se împart în patru subgrupe : psefite (diametrul fragmentelor este mai mare de 2 mm).01 mm). Cimentul poate fi de natură argiloasă.sedimentelor care se realizează prin precipitarea mineralelor care alcătuiesc cimentul şi care pot proveni atât din afara. în felul acesta rezultând hidrocarburile gazoase şi lichide. care se depune sub formă de opal. ce duc la transformarea sedimentelor în roci consolidate. datorită presiunii materialului care se depune deasupra. .cimentarea .dizolvarea – consta în solubilizarea anumitor minerale. Diageneza include totalitatea proceselor în cadrul carora au loc o serie de transformări fizice şi chimice. .

verzi (glauconitice). formată din praf fin silicios (50-60 %) şi praf argilos.argila refractară ( prin ardere dă un material tare ce poate reţine caldura un timp îndelungat). limonit. lacuri. De menţionat că bauxitele se pot forma şi din procese de sedimentare sau chimice în mediu marin sau lacustru. Din punct de vedere mineralogic. argilele sunt alcătuite din silicaţi de aluminiu. Argila a luat naştere prin transformarea diagenetică a malurilor şi namolurilor din râuri. 1. astfel încât fragmentele de roci nu au putut sa se rotunjească complet. feldspaţi (10-15 %). la care se adaugă fragmente de diferite roci. muscovit (10-15 %). sfărâmicioasa. în general sfărâmicioase şi fac efervescenţă cu acidul clorhidric. . mică. silicioasă sau feruginoasă. Nisipurile sunt foarte răspandite în deşerturi. După conţinutul argilelor în diferite componente mineralogice se deosebesc mai multe varietăţi : argila caolinoasă ( mineralul caolinit este într-un procent ridicat). Au o culoare alb-cenuşie. negricioase (manganoase) etc. pe ţărmul mărilor. argiloasă. Rocile reziduale Rocile din această categorie rezultă din acumularea materialului rezidual provenit din dezagregarea mecanică şi chimică a unor roci preexistente în condiţile unui climat tropical şi a unui relief puţin accidentat. Sunt alcatuite din minerale greu solubile. Argilele sunt unsuroase la pipăit. aur nativ etc. Lateritul este o rocă de culoare galben-roscată sau brună. alcatuită din hidroxizi de Al şi Fe. bazalte) în urma unor procese specifice de alteraţie sau pe seama calcarelor. zircon. argila bentonitică etc. Din punct de vedere mineralogic. sunt moi la pipăit. Marna este o rocă pelitică cu un conţinut ridicat de carbonat de calciu (40-60 %). verde. Nu fac efervescenţa cu acizi. Cimentul poate fi de natură argiloasă. fluviilor. Bauxitele se formează pe seama unor roci eruptive sienite. Pietrişul este constituit din fragmente rotunjite şi se găseşte de-a lungul râurilor. determinată de prezenţa unor impurităţi de natură minerală sau organică. Conglomeratul a rezultat din cimentarea bolovanişului şi a pietrişului.Bolovanişul se găseşte în apropiera izvoarelor şi provine din grohotiş transportat de ape la distanţe mici. magnetit. cuarţ. gălbui (feruginoase). la care se adaugă granaţi.2. feldspaţi şi diferite proporţii de substanţe organice. nisipurile sunt alcătuite din: cuarţ (50-100 %). ruginie sau cenuşie-gelbuie. rezultaţi din dezagregarea diferitelor roci. Bauxita constituie un laterit fosil şi are o răspandire mult mai largă. cimentul putând fi de natură silicioasă. mări şi oceane.2.2. roşii. rezultaţi din alterarea unor roci preexistente la care se adaugă : clorit. care după formare rămân pe loc sau sunt transportate pe distanţe foarte mici. piroxeni. Se pot întâlnii gresii : albe (silicioase sau calcaroase). roşcata. calcaroasă sau feruginoasă. iar în contact cu apa devin plastice. Nisipul este o rocă formată din graunţi minerali necimentaţi. Culoarea rocii depinde de natura cimentului sau de cea a mineralelor componante. argila smectică (culoare vânătă). roşie. Loessul este o rocă de culoare galben-deschis. galbenă. în lungul apelor curgătoare şi în zonele de ţărm ale mărilor. Se prezintă sub formă de mase compacte sau pământoase de culoare galbuie. brună sau negricioasă. Gresia s-a format prin cimentarea nisipului. calcaroasă. albastră sau chiar neagră. amfiboli. Marnele au o culoare albă-galbuie sau cenulşie.

Gipsul şi anhidritul apar de regulă asociate cu argile. numite minette. dinspre bazinul marin înspre lagună. depozite litorale). dar peste care valurile puteau trece din bazin în lagună. roz. strapunge depozitele sedimentare de deasupra. prin capilaritate. galben. cenuşie sau neagră datorită impurităţior argiloase şi conţinutului în substanţe bituminoase. sărurile delicvescente. luând forma unor sâmburi sau masive de sare. dar la partea superioară a zăcămintelor. Sarea gemă se depune iniţial sub formă de strate orizontale. cu ape subterane bogate în carbonat de calciu. dar datorită presiunii mari. dolomite şi calcare. cenuşiu. prin precipitarea carbonatului de calciu datorită degajarii bioxidului de carbon în momentul ieşirii apelor la suprafaţă. gipsul. compacte. . sunt atrase spre suprafaţă. albăstrui sau negru. Se întâlnesc sub formă de intercalaţii stratiforme. din apele cu temperatură normala. aportul permanent de apă marină însemnând şi un aport de substanţe dizolvate. calcarul oolitic. Crustele calcaroase iau naştere la suprafaţa solului. Condiţile de formare a rocilor de precipitaţie pot fi realizate şi în mări deschise. apele subterane. unde depun conţinutul lor de săruri dizolvate. Pot avea culori diverse : alb. Datorită evaporarii intense. Cacarul oolitic este o rocă rezultată din depuneri concentrice de carbonat de calciu în jurul granulelor de nisip sau resturilor organice. Rocile de precipitaţie chimică numite şi evaporite (deoarece evaporarea este factorul care determină în ultimă analiză precipitarea) au luat naştere în lagune separate de bazinul marin. roşie sau galbuie datorită hidroxizilor de fier.3. fie prin cordoane ce depăşeau nivelul apei. formaţiunile din pesteri. travertinul. mase neregulate sau aglomerări de-a lungul unor fisuri. tuful calcaros. Rocile de precipitatie chimică Aceste roci se formează prin precipitarea chimică a substanţelor minerale solubile. minette. fiind o rocă plastică. în acele porţiuni în care circulaţia apelor de profunzime este întreruptă faţă de largul mării printr-o barieră (recifi) şi evaporarea locală este superioară volumului de apă de provenienţă continentală. în aşa fel încât apele puteau trece într-un singur sens. corpuri lenticulare. limonit). Uneori carbonatul de calciu este înlocuit de carbonat de fier rezultând rocile feruginoase (siderit. Dintre rocile de precipitaţie formate în ariile continentale pot fi menţionate : crustele calcaroase.2. Dintre rocile de precipitaţie chimică din domeniul lagunar şi marin se mentionează : sarea gemă. terra-rossa şi solurile. Separarea lagunei de bazinul marin s-a realizat fie prin cordoane de nisip străbătute de canale înguste prin care apele pătrund în lagună. hematit. Se depun însa ultimele şi de aceea se găsesc în asociaţie cu sarea. transportate de către apele curgătoare în bazine unde are loc concentrarea şi precipitarea lor. În general sunt alcătuite dintr-un singur mineral formând aşa numitele roci monominerale. Sarea este incoloră sau albă.Tot din categoria rocilor reziduale mai fac parte : lhemul. 1. de regulă în zone cu izvoare de natură postvulcanică. în ţinuturi aride. calcarul (depozite lagunare). Silvina şi carnalitul sunt săruri de potasiu şi au luat naştere în aceleaşi condiţii ca şi sarea. Tuful calcaros şi travertinul se formează.2. Rocile saline sunt de regulă macrogranulare.

în funcţie de formele individuale ale fragmentelor organogene şi de dimensiunile lor. pe tulpini de plante şi ulterior. care au luat naştere din substanţa minerală a organismelor. Calcarele recifale au o stratificaţie foarte slabă sau aceasta este complet absentă şi pot fi masive. cu un conţinut mare de 5 .kJ/kg (1.calcare cochilifere care pot fi : calcare cu numuliţi.calcare recifale.4. compacte sau vacuolare . cu 50 .126 kJ/kg (2. detritice. care au luat naştere prin acumularea testurilor (învelişul care protejează corpul animalelor) de diatomee .7. iar puterea calorică este cuprinsă între 17.82 % carbon. Fosforitele se pot prezenta sub forma de granule. . Cărbunii provin din transformarea substanţei vegetale în absenţa oxigenului şi sub influenţa bacteriilor anaerobe. .000 kcal/kg) . ciment sau nodule.000 4. Rocile au un aspect general variat. carbuni. ce conţine 57 .100. Spre deosebire de rocile organogene acausobiolite. care se numesc după organismul care a construit reciful . Travertinul rezultă prin umplerea în cea mai mare parte a golului tufului calcaros cu.creta este o rocă de culoare albă. radiolaritele. bitumene (roci caustobiolite). Rocile silicioase includ : .2. proces cunoscut sub numele de încarbonizare. calcare cu Lithotamnium.162 . rocile ramân foarte poroase. calcare cu bryozoare etc.372 . Este compact. chimice. sau pot rezulta în urma activităţilor vitale ale organismelor.carbunele brun. Calcarele organogene sunt formate preponderent sau exclusiv din texturi sau schelete de organisme.25. friabilă şi este constituită din 97 % calcit şi 1-3 % substanţă organică. Funcţie de proprietăţile fizice şi chimice sunt mai multe varietăţi de carbuni : . calcare cu echinoderme. de culoare galben-brună. poroasă. . 1.279 . în care se cunoaşte uşor structura vegetală.kcal/kg) .100 . lignitul. organogene. Rocile biogene Rocile biogene sau organogene rezultă din acumularea resturilor de organisme animale şi vegetale. calcare cu moluşte etc.4.000 kcal/kg) .diatomitele : roci uşoare. conţine 60 .60 % carbon şi cu putere calorică 5. calcare coraligene. rocă afanată. asemanatoare la aspect cu diatomitele şi constituite din resturi de radiolari. rocile organogene caustobiolite s-au format din substanţa organică a plantelor şi animalelor.17.6% oxid de fosfor) şi guano. datorită distrugerii substanţei organice.Precipitarea se face sub formă de cruste. Sunt roci foarte uşoare şi au o culoare galbuie. Dintre rocile organogene se mentionează: .500 . Rocile fosfatice cuprind fosforitele (roci foarte variate.2. are o culoare neagră.2. care poate fi considerat un lignit de calitate superioară.turba. silicioase.65 % carbon şi are putere calorică de 8. de culoare brună-cafenie. De cele mai multe ori cimentul de natură calcitică are o dezvoltare apreciabilă . carbonat de calciu. poroase de culoare gălbuie.300 kj/kg (4.100. întregi sau fragmentate. . feruginoase şi fosfatate (roci acaustobiolite). După natura chimică a depozitelor se deosebesc: roci calcaroase.

Bitumenele naturale reprezintă un amestec complex şi variabil de hidrocarburi gazoase.300 – 37. lagune. carbunele cu cel mai înalt grad de transformare.5. roci fine. acest material se acumulează simultan cu cel clastic. . Dacă predomină elementele mari. .2. lichid şi inflamabil. Rocile piroclastice Un loc aparte în clasificarea rocilor îl ocupă piroclastitele. funcţie de mărimea elementelor sunt. gazele naturale ( libere sau asociate cu petrolul).2. Activitatea vulcanică explozivă conduce la apariţia unui material fragmentar. Tot acest material expulzat în aer conduce. . Ele au fost denumite în funcţie de rocile vulcanice cu - . de hidrocarburi gazoase. uşoare. pentru care se utilizează denimirea de tufite. de culoare brună închisa. bombe). luciu metalic. cât şi din roci ale pereţilor vulcanului.000 – 9.700 kJ/kg ( 7. silicioase. bine stratificate. determinând apariţia de roci mixte. sisturi bituminoase (roci pelitice impregnate cu bitumene şi care după natura sedimentului mineral pot fi : argiloase. Ele s-au format în urma procesului de bituminizare. prin natura petrografică. la formarea de roci eruptive. mări interioare).blocurile vulcanice – bucăţi de lavă întărită sau fragmente de roci smulse din pereţii vulcanului de dimensiuni ce depăşesc 10 –15 cm .huila. cenuşă). are o culoare neagră. lavă consolidata în aer. bombele – bucăţi de lavă aruncate în aer. dar dacă se ia în considerare modul de formare şi de prezentare (sub forma de strate). fragmante de roci vulcanice preexistente erupţiei. ele se pot incadra în categoria rocilor sedimentare.cenuşa vulcanică – material fin.000 kcal/kg) . Dintre principalele bitumene naturale se menţionează : petrolul (un amestec natural. constituit din sticlă vulcanică. Prin acumularea şi diageneza cenuşilor vulcanice se formează tufurile vulcanice. Cele mai multe din aceste depozite sunt intercalate în alte formaţiuni sedimentare. smoala (produs rezultat din oxidarea şi răşinificarea petrolului naftenic). în special al grăsimilor. colţuroase.700 – 38. conţine 90 – 95 % carbon şi are o putere calorică de 37. sau cenuşie. solidificate pe parcurs. Aglomeratele şi breciile vulcanice sunt roci uşoare.500 kj/kg (9. formeaza aglomerate vulcanice. lichide şi solide şi se găsesc în rocile sedimentare şi mai rar în rocile metamorfice şi eruptive. ele marcând elementele de vulcanism « proxismal ».90 % carbon şi are o putere calorică de 25. asfaltul (amestec de hidrocarburi grele de petrol oxidat).lapilii – fragmente mici de lavă consolidată (dimensiuni de câţiva cm) . este compactă. în lipsa oxigenului. parafine fosile ( produse ale petrolurilor parafinoase). casantă. în principal urmatoarele : . lichide şi solide). Produsele solide ale manifestărilor vulcanice. de culoare neagră mată. Din acumularea şi transformarea acestor produse rezultă rocile piroclastice. marnoase sau carbunoase) 1. total sau parţial . prinse într-o matrice fină (lapili. Când sunt formate din elemente de dimensiuni mari (blocuri.200 kcal/kg). în medii saline sau salmastre ( golfuri. provenit atât din lava întarită. cu granulaţie nergulată şi lipsite de stratificaţie. prin acumulare gravitaţională. conţine 76 . care constă în transformarea materiei organice. sau de formă neregulată se numesc brecii vulcanice.000 – 9.antracitul. Adesea însş.

Factorii care provoacă procesele metamorfice Factorii fundamentali care determină şi influentează transformarea rocilor în procesul de metamorfism sunt: temperatura. pe de o parte. Componenţii mobili. talc. Se distinge. CaCo3 etc.300 grade Celsius). presiunea orientată (stressul). iar sub acţiunea stressului se formează minerale lamelare sau fibroase. cu o acţiune geochimică importantă în procesul de metamorfism. clorul. Cercetări experimentale au dus la concluzia că procesele de metamorfism se desfăşoara la temperaturi cuprinse în intervalul 100 – 900 grade Celsius. Temperatura are o importanţa deosebită în procesul de metamorfism. iar la o scădere a temperatrii. riolitice (de culoare albicioasă-galbuie). presiunea orientată (stress). aceste substanţe patrund în planele de clivaj ale mineralelor.chimism asemănător . ca : Fe. tensiunilor interne (tensiunea de cristalizare. soluţiile devin suprasaturate şi precipită . creşterea ei determinând o mărire a vitezei reacţilor chimice cu implicaţii asupra compoziţiei mineralogice. granaţi etc. sau indepartării materialului anterior (metamorfism allochimic). tensiunea maselor supraincălzite). Transformarea poate duce fie numai la o modificare de natură mecanică. Sunt supuse metamorfismului atât rocile sedimentare şi eruptive.3. În urma acestor transformări. Presiunea este un factor care exercită o influenţă directă asupra transformării şi adaptării rocilor. iar pe de altă parte. fluorul etc. presiunea litostatică. 1. Sub acţiunea presiunii litostatice se formează minerale cu volume moleculare reduse respectiv greutate specifică mare (feldspaţi plagioclazi.). Roci metamorfice Prin metamorfism se înteleg transformările fizico-chimice pe care le suferă rocile sub acţiunea factorilor endogeni (presiune şi temperatură). sau se pot forma minerale noi pe seama celor existente. fie din dezhidratarea sau pierderea componentelor volatile ale rocilor supuse matamorfismului. pe distanţe apreciabile şi datorită tamperaturii ridicate dizolvă unii componenţi.1.). care acţionează uniform în toate direcţiile.. provin fie din dezagregarea magmelor în curs de consolidare. tufuri dacitice (au o culoare verzuie). dioxidul de carbon. sau a soluţilor legate de ele (cu temperaturi cuprinse între 500 şi 1. compoziţia chimică globală a rocii poate ramâne nemodificată (metamorfism izochimic). sau de scufundarea la anumite adâncimi a depozitelor sedimentare. ortoză. Mn. componenţii mobili. Această creştere este cauzată de ridicarea maselor magmatice în scoarţa terestră. 1. andezitice (de culoare cenuşie inchisă). datorită unui aport de material. sau poate să se modifice simţitor.2. porii şi fisurile rocilor. cât şi rocile metamorfozate într-o fază anterioară. mică etc. cum sunt apa.3. presiunea litostatică. dezvoltate perpendicular pe direcţia de acţiune a stressului (clorit. SiO2. Fiind foarte mobile. fie la cristalizarea şi recristalizarea mineralelor formate anterior. care actionează numai întro singură direcţie şi se datoreşte eforturilor tectonice. fiind dominantă la adâncimi din ce în ce mai mari şi se datoreşte apăsării stratelor acoperitoare asupra celor inferioare..2.

. feldspaţi etc. legat îndeosebi de zonele de ruptură şi în special în zonele unde s-au produs mişcări de încalecare. Clasificarea tipurilor de metamorfism Se deosebesc trei grupe mari de metamorfism : metamorfism dinamic. cenuşie.2. Zona din jurul corpului intruziv unde au loc diferite transformări poate varia de la câţiva centimetri la câţiva kilometri (depinde de mărimea corpului intuziv. piroxeni. Metamorfismul de contact constă în transformarea rocilor sub influenţa temperaturilor înalte şi a reacţiilor chimice care se produc datorită soluţiilor şi gazelor degajate de o masă eruptivă din apropiere. au o duritate foarte mare.3). Din calcarele şi dolomitele supuse unui puternic metamodfism de contact termic rezultă marmure. verzuie etc. la care se mai adaugă sulfuri metalice : pirită. în care transformarea rocilor este rezultatul acţiunii chimice reciproce dintre rocile magmatice şi cele înconjuratoare. le sfărâmă şi le transformă în cataclazite şi minolite. roşcată. De regulă nu se produce o modificare în compoziţia chimică a rocii (metamorfism izochimic). fluidele respective intră în reacţie cu rocile prin care circulă. iar rocile care se formeaza se numesc corneene. verzuie sau gălbuie. metamorfism de contact şi metamorfism regional.2. unele foarte dure (cele silicioase). Sunt roci compacte de culoare cenuşie. În acelaşi timp. iar compoziţia lor mineralogică variază în funcţie de natura rocii de provenienţă. Prin ridicarea temperaturii sub acţiunea corpului eruptiv ia naştere metamorfismul de contact termic. In cazul mtetamorfismului de contact cu aport de substanţe.3. blendă etc. Fig.3. Mteamorfismul dinamic este un metamorfism local. Minolitele sunt roci formate în urma unei cataclaze puternice..anumite minerale. transformările constând în special în recristalizari. granaţi. Cele mai frecvente roci din această categotie sunt skarnele. Aureola de contact a – corp intruziv . amfiboli. Cele mai răspândite sunt corneenele formate pe seama rocilor argilo-marnoase şi calcaroase. cu o compoziţie mineralogică complexă : calcit. pe seama altora mai rezistente din punct de vedere chimic. Presiunea care însoţeşte fenomenele de dislocare a depozitelor din scoarţa terestră deplasează şi laminează rocile. formând noi minerale mai stabile în noile condiţii. 1. dar se poate face cu uşurinţă reconstituirea rocii supuse eforturilor mecanice. De regulă sunt roci fin granulare. Cataclazitele sunt roci în care efectele deformaţiilor cataclastice (de fărâmitare) sunt evidente. b – conturul zonei supuse metamorfismului. formate la contactul unor roci eruptive granitoide cu calcare. de adâncimea la care se situează şi de raporturile dintre acesta şi rocile înconjuratoare) şi poatră denumirea de aureolă de contact (fig. şi oxizi : magnetit. altele afânate şi necimentate. vorbim de un metamorfism metasomatic.. Sunt roci de culoare albă. hematit etc.

talc.zona inferioară (catazona) în care temperatura este foarte mare.. Nucşoara) . Ele se pot forma pe seama rocilor eruptive granitoide (ortognaise) sau pe seama unor depozite sedimentare psamoargiloase (paragnaise). Muntele Mare . sericit. calcarele cristaline. Se produce atât un metamorfism mecanic. şi au o culoare deschisă. Ocna de Fier (Banat). muscovit etc. cuarţ. Calcarele cristaline sunt roci de culore albă. Structura internă a pământului . . Poiana Ruscă) şi mai puţin în Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni. clorit.). şisturi talcoase în Banat (Rusca Montană.zona superioară (epizona). şisturi talcoase ( culoare alb-verzuie. biotit. sericit etc. GEOLOGIE FIZICĂ 2. Sisturi cloritoase se cunosc în Carpaţii Meridionali (Leaota). Sunt constituite din cuarţ. Factorii determinanţi ai acestui metamorfism sunt : temperatura. fiind cel mai răspândit tip de metamofism. Domeniul în care se realizează metamorfismul se împarte pe vericală în trei zone : . Metamorfismul regional este dezvoltat pe suprafeţe vaste. grafit. iar stressul este foarte puternic. Munţii Padurea Craiului. datorită predominării mineralelor lamelare şi includ : muscovit. biotit. Rocile care se formează sunt diferite varietăţi de şisturi cristaline (cu o şistuozitate evidentă) : şisturi cloritoase (roci de culoare verde alcătuite din clorit. iar skarne în Dognecea. presiunea litostatică înalta. presiunea litostatică mică. presiunea şi componenţii mobili. Carpaţii Meridionali (Valea Jiului. amfibolitele. conţin grafit. la care se adaugă minerale accesorii : zircon. Cap 2. şisturi grafitoase în Carpaţii Orientali (Rodna Veche. Bihor etc. negricioase. Micaşisturile sunt roci cu o şistuozitate clară. hematit etc.La noi în ţara se cunosc corneene în Dobrogea de nord (Iacobdeal. luciu mat. muscovit. Amfibolitele sunt roci de culoare verde inchis. zona mediană (mezozona) în care temperatura şi presiunea litostatică au valori mari.). biotit etc. şisturi cuarţitice (culoare în general albă şi conţin : cuarţ. şisturi grafitoase ( culoare cenuşiu-negricioasă. Stressul poate fi puternic sau poate lipsi. cuarţ. Baia de Fier) . Se produce un metamorfism mai mult chimic. calcare cristaline în Munţii Făgăraşului. Băita. ortoză. cuarţ. Cibin. stressul este foarte slab sau lipseşte. granaţi etc. Bălan). iar dintre rocile care se formeaza se mentionează : micaşisturile. cuarţ. muscovit etc. Banat. grase la pipăit. Greci). cât şi chimic. în care temperatura este relativ moderată. Principalele roci care se formează sunt gnaisurile.). gnaisuri în Carpatii Meridionali (Lotru. feldspat plagioclaz. epidot. Munţii Apuseni . magnetit. rozcenuşie sau verzuie şi sunt alcătuite din calcit.1. grafit etc. constituite îndeosebi din hornblendă şi plagioclazi şi provin din metamorfozarea rocilor eruptive bazice şi neutre sau a sedimentelor marnoase şi calcaroase. Poiana Ruscă. fiind alcătuite aproape exclusiv din talc).

000 m. Proprietatile elestice ale mediului favorizeaza propagarea uneia din cele doua tipuri de unde.Pentru cunoaşterea structurii interne a globului pământesc s-au folosit mijloace indirecte. Structura internă a Pământului : a – diagramele vitezelor undelor P şi S . În acest mod s-a determinat existenţa a doua . iar cel mai adânc foraj cca 12. Undele seismice produse de cutremure constituie o sursă de informaţie indirectă de extremă importanţă. Se ştie că raza medie a pământului este de cca 6. cunoscuta sub numele de formula lui Newton : v= E ρ unde : E este modulul lui Young (modulul de elasticitate) ρ este densitatea mediului prin care se propaga undele Pentru undele transversale exista o relatie asemanatoare in care in locul modulului lui Young apare modulul de forfecare .800 m în Africa de Sud.662 m.3. denumite şi unde S (secunde). Învelişurile sunt separate de suprafeţe de discontinuitate puse în evidenţă de salturi în viteza de propagare a undelor seismice.Astfel in gaze si lichide nu se pot propaga decat unde longitudinale.367. numite şi unde P (prime). in timp ce in mediile solide se pot propaga atat cele longitudinale cat si cele transversale. Dintre cele mai semnificative sunt undele longitudinale. diferind între ele prin proprietăţile lor elastice. b – geosferele globului terestru. studiul meteoriţilor şi al propagării undelor seismice. pentru că au viteza mai mare şi apar primele la suprafaţă şi undele tansversale. Viteza de propagare a undelor in medii elastice depinde de proprietatile acestora. din aceasta cauza vitezele de propagare in solide pentru cele doua tipuri de unde sunt diferite. Fig. Din studiul propagării undelor seismice în interiorul globului pământesc s-a putut trage concluzia că materia terestră este distribuită simetric în jurul centrului Pământului şi constituie învelişuri sferice ce se acoperă unele pe altele. Pentru undele longitudinale s-a demonstrat teoretic ca viteza este data de relatia . Datele directe de investigare a structurii Pământului se refera la o parte cu totul superficiala (cea mai adancă mina din lume a atins adâncimea de 3. bazate pe calculele masei Pământului.

Pe baza lor interiorul globului terestru a fost impărţit în trei geosfere principale : scoarţa . Fig. Patura granitică ( formată din granite. În categoria I se încadrează suprafeţele de discontinuitate de la adâncimile la care se produce o mare schimbare de viteză a undelor seismice . granitică şi bazaltică. între 5 si 15 km. în dreptul continentelor adâncimea ei variază de la 30 km în regiuni de platformă. iar în domeniul oceanic adâncimea ei este de 15 km de la suprafaţa apei. (fig. scoarţa este alcatuită din trei pături : sedimentară. nucleul extern şi cel intern de către discontinuitatea Lehman (5.900 km şi împărţit în două. situată la adâncimea de 2. aceasta fiind constituită în special din gabbrouri şi are o grosime în domeniul continental de aproximativ 17 km. Si. Nucleul este delimitat de discontinuitatea seismică majoră de la 2.categorii de suprafeţe de discontinuitate seismică : suprafeţe de discontinuitate de categoria I sau principale şi de categoria a II – a sau secundare. între ele existând o zona de trecere alcătuită din Cr şi Fe. granodiorite şi gnaise) are o grosime ce variază de la 10 la 15 km în zonele de platformă. Porţiunea superioară a mantalei poartă numele de astenosferă şi are proprietăţi cvasi – lichide. Scoarţa de tip oceanic se deosebeşte de cea continentală prin lipsa păturii granitice şi are o grosime mai redusă. până la 30-40 km sub catenele muntoase tinere. care o separă de pătura bazaltică. În cadrul acestei geosfere. Mantaua reprezintă a doua geosferă importantă şi este cuprinsă între discontinuitatea Mohorovicic şi discontinuitatea Gutemberg . mantaua şi nucleul. (fig. asociaţi cu silicaţi de magneziu (crofesima). În domeniul continental. Suprafaţa Mohorovicic de la baza scoarţei are o structură complicată . Cuvertura sedimentară (stratisfera) are grosimi ce variază de la zero la 15 km în zonele de la marginea externă a munţilor. Mg (nifesima). Fe.4). discontinuitatea Repetti separă mantaua superioară alcatuită în principal din Si şi Mg (sima).Wieckert.3) Scoarţa terestră reprezintă prima geosferă de la suprafaţa globului pâna la discontinuitatea Mohorovicic şi este constituită din Si şi Al (sial). Sectiune shematică în partea periferică a globului terestru.100 – . Baza păturii granitice este apreciată a fi dată de discontinuitatea Conrad.900 km. la 80 km în dreptul munţilor înalţi. unde formează adevarate « rădăcini » ale munţilor. din această categorie fac parte discontinuităţile Mohorovicic şi Gutenberg – Wieckert. 4. de mantaua inferioară constituită din Ni.

Himalaia. Fig. Elementele principale din constituţia nucleului sunt Ni şi Fe (nife). diferite între ele atât ca şi structură cât şi din punct de vedere petrografic. Unităţile scoarţei terestre În analiza scoarţei terestre au fost diferenţiate două mari domenii: scoarţa continentală şi scoarţa oceanică. au înălăţimi mari. înconjurate de formaţiuni geologice mai noi.. .Munţii Caledonieni s-au format în paleozoicul inferior şi prezintă forme slabe de relief. 2. Aria continentală cuprinde: munţii. Tot aici îşi au probabil sediul o serie de curenţi de convecţie cu viteze de 10-15 km/an. Carpaţi. Evoluţia lor tectonică nu este încheiata (nu au atins echilibrul definitiv) fiind însoţiţi de zone seismice şi vulcanism.Munţii Precambrieni sunt astăzi peneplenizaţi (erodaţi şi transformaţi în regiuni cu relief şters) şi ca exemplu se citează munţii laurenţieni şi huronieni din Canada de Est. fiind în mare măsură peneplenizaţi ca de exemplu munţii Scandinaviei. Curba hypsografică cu ariile ocupate de fiecare zona principală la scara terestră. Exemple de lanţuri de munţi sunt: Pirinei. . . podişurile. cum este cazul munţilor Dobrogei. Balcani. Nucleul intern este considerat solid. câmpiile şi şelful. Caucaz. iar racordarea cu domeniul oceanic se face printr-o zonă numită “panta continentală”(fig. Se prezintă sub forma unor masive isolate.Munţii Alpini s-au format în mezozoic şi Neozoic. relieful lor fiind pe cale de peneplenizare. în munţi de cutare şi munţi vulcanici.5).5.2. Alpi. .200) km. 5. prezintă o continuitate clară şi la suprafată predomina rocile sedimentare. argumentul fiind dispariţia undelor S (aceste unde nu se propagă prin lichide). aceştia fiind elementul principal în generarea câmpului electromagnetic al globului terestru.Muntii Hercinici s-au format în paleozoicul superior. Se consideră că nucleul extern se află într-o stare lichidă. în principal. Munţii de cutare sunt diferiţi din punct de vedere morfologic şi poartă numele orogenezei care le-a dat naştere: . Munţii se împart.

Un astefel de exemplu îl constituie Câmpia de nord a Germaniei. dar sunt şi excepţii de 35-45 grade) şi panta continentală lină (înclinata cu 1-3 grade). funcţie de caracteristicile geologice şi geografice ale uscatului. Câmpiile pot fi interne şi de coasta. crater (fig. Podişurile pot fi de platformă şi intramuntoase. Uneori sunt mărginite de fracturi adânci ce au creat posibilitatea manifestării fenomenelor vulcanice. Secţiune printr-un aparat vulcanic a – elementele unui aparat vulcanic . Panta continentală reprezintă marginea frontală a platformei continentale şi după gradul de înclinare s-au deosebit : panta continentală abruptă (de regulă înclinată cu 610 grade. Panta continentală este secţionata de canioane submarine (văi adânci cu profil în formă de V) care se termină prin conuri de dejectie la baza pantei. au intinderi foarte mari. relief slab ondulat şi sunt formate din depozite vechi (paleozoice) şi subţiri. Şelful este definit ca zona ce înconjoară uscatul continental şi care se întinde de la nivelul zero hidrografic pâna la adâncimea la care se produce o creştere puternică a pantei (de regulă – 200 m). grosimea depozitelor sedimentare este de asemanea mare. variază de la 20 km până la 6001. ca forme negative sunt văile înecate. Sunt cazuri când . Sedimentele întâlnite în zonele de şelf sunt de natură terigenă. Relieful şelfului prezintă o serie de forme negative şi pozitive caracteristice . de exemplu Podişul Ucrainean.6). explozii sau prabuşire. partea superioară a conului vulcanic poate fi distrusă. organogenă şi vulcanică. Exemplu de astfel de regiune îl constituie Câmpia de vest a Siberiei. Câmpiile de coastă sunt o prelungire a şelfului pe uscat.Fig. sunt alungite ca formă. Exemple de astfel de regiuni sunt Bazinul Transilvaniei şi Bazinul Panonian.000 km. 6. zone reprezentând carsturi înecate. Munţii vulcanici au forme conice terminate cu. Podişurile intramuntoase sunt regiuni relativ plate. Cele de platformă sunt individualizate pe zonele ridicate (anteclize) ale platformelor. iar forma rămasă se numeşte calderă (depresiune circulară înconjurată de o margine înalta). Cele interne corespund regiunilor joase ale platformelor (sineclize). b – calderă. relativ înguste şi sunt alcatuite din depozite geologice recente. iar stratele prezintă înclinari foarte mici spre centrul depresiunii. sau de-a lungul unor fracturi majore ale fundamentului cum este cazul lanţului vulcanic Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Harghita. Prin eroziune. ca de exemplu Kenya şi Kilimandjaro din Africa. Munţii vulcanici pot aparea izolaţi. au forme elipsoidale şi altitudini foarte variate. cu cote în jur de 200 m. iar formele pozitive sunt date de insule protejate de eroziune sau formate din recifi şi bancuri de nisip. În ceea ce priveşte lăţimea şelfurilor. zone mai largi săpate de curenţii marini.

Fig. Fig. şi în continuare între America de sud şi Africa.000-3. b – fose oceanice.000 m) ai cărui pereţi sunt abrupţi.000-2.panta continentală. fiind delimitaţi de falii. Dorsala mediană a Oceanului Pacific se apropie de coasta Americii în dreptul Californiei pierzând treptat caracterul mid-oceanic.8).000 km. Dorsala medio-atlantică are o direcţie N-S şi ocupă o poziţie centrală între America de Nord şi Europa. O dorsală mediană se compune dintr-o creastă cu axa secţionată de un rift (vale tectonica la de 10-30 km şi adâncă de 1. Secţiune transversală schematică printr-o dorsală medio-oceanică. (fig. Fosele oceanice sunt depresiuni alungite (1. Dorsale oceanice sunt intersectate de o serie de falii transversale care fragmentează şi deplasează axa dorsalei la dreapta sau la stânga. iar grosimea sedimentelor poate varia foarte mult.500 km şi înălţimi cuprinse între 2. Poziţia dorsalelor medio-oceanice şi a foselor oceanice : a – dorsale medio-oceanice. Dorsalele medio –oceanice formează aliniamente în lungime de peste 60. putând însuma 2. fosele pot reprezenta . 7. 8. de regulă în faţa unor catene muntoase. dar uneori grosimea lor poate depăşi 10.000 m.7).000 km). este lipsită de sedimente. Sunt dispuse în apropierea continentelor. în special sectorul abrupt.000-2. cu lăţimi de ordinul a 1.000 şi 4. Din punct de vedere geologic. Elementele principale ale domeniului oceanic sunt dorsalele medio-oceanice şi fosele (fig. cu lăţimi de ordinul a 100-200 km şi adâncimi de peste 6000 m.500 m. Dorsala mediană a oceanului Indian prezintă doua ramuri cu care se leagă de dorsala atlantică şi dorsala pacifică.000 m (sectorul lin).

cu temparatura mai mare. placa americană a fost desparţită în două de placa Caraibilor. 2.10). Plăcile litosferei majore. dorsalele fiind şi zone de generare a plăcilor litosferice. 10. Curenţii de convecţie sunt curenţi termici ce se produc între doua zone suprapuse cu temperaturi diferite . africană. S-a constatat ca în dreptul dorsalelor medio-oceanice fluxul termic este mai ridicat. Tectonica plăcilor Prin cercetări s-a ajuns la concluzia că scoarţa terestră este alcatuită din mari unităţi numite placi litosferice cu arii de zeci de milioane de km2 . (fig. iar cercetări ulterioare au mai conturat o serie de micro-plăci. australiană. Fig.Nasca şi Cocos-. antarctică. ce înglobează atât domenii oceanice cât şi continentale. materia în zona inferioara. mai fluidă şi mai uşoară tinde să pătrundă în zona mai rece de deasupra. a carei materie mai grea coboară. Ulterior au fost separate în interiorul plăcii pacifice alte două plăci .pregeosinclinale. Secţiune schematică pentru reprezentarea teoriei deplasării plăcilor litosferei. pacifică şi americană. Fig. ce vor fi ulterior afectate de orogeneza.3. 9. 9). adică depresiuni ce urmează a fi colmatate cu sedimente. Plăcile nu sunt fixe. ci se deplasează datorită unor curenţi de convecţie existenţi în astenosferă (pătura plastică din regiunea superioară a mantalei). Iniţial litosfera pământului (pătura superioară rigidă constituită din scoarţă şi partea extrem periferică a mantalei) a fost împarţită în şase plăci : euro-asiatică. aici se ridică magme bazice din astenosferă. (fig. .

de-a lungul unui plan înclinat de 50-55 grade (planul Benioff) unde vor fi resorbite şi asimilate. patrund topituri bazice până în pătura sedimentară (magmatism iniţial). a unor mase solide de importanţa regională din scoarţă. O consecinţa a deplasării plăcilor litosferice o constituie deriva continentelor (continentele actuale s-au desprins dintr-un singur bloc de uscat ce exista în precambrian. perioada geosinclinală târzie şi perioada postgeosinclinală (fig. alungite. Pătrunderea plăcilor în fose este o patrundere mecanică contactul dintre placa subdusă şi cea sub care intra se face cu acumulări de energie.4. În evoluţia unui geosinclinal se deosebesc trei perioade : perioada geosinclinală. de extindere regională în care se produce o sedimentare intensa şi unde prin mişcări tectonice iau naştere munţii de cutare. procesul continuând şi astazi). delimitate de falii profunde şi care suferă un proces de subsidenţa. Într-un stadiu ulterior. deplasări generate de cauze interne şi care duc la schimbări importante ale învelişului extern al Pământului. care dau deformaţii elastice (cutremure). fenomen observat înca din 1911 de catre A. în placa sub care se face subducţia se produc fracturări ce creează posibilitatea manifestărilor vulcanice. iar zonele orogenice în care se desfăşoară acest proces sunt de o mare varietate şi provin din geosinclinale. Perioada geosinclinală se caracterizează prin individualizarea cuvetei geosinclinalului. De-a lungul planului Benioff se produc descărcări de energie. . Acestea sunt regiuni marine. 11). cu fracturări şi ridicare de temperatura. 2. Miscările orogenice Prin orogeneza se întelege procesul de formare a munţilor.În fose se produce subducţia (afundarea) plăcilor litosferice în astenosferă.Wegener. în interiorul cuvetei apare o ridicare sub forma unei cute alungite numită geoanticlinal sau rid care împarte geosinclinalul în două fose ce vor continua să se adâncească şi să se largească. Scufundarea este mai activă decât sedimentarea şi geosinclinalul se adânceşte. totodată prin fracturile din zona centrală care afecteză pătura granitică. Mişcările tectonice sunt deplasări extrem de lente. de durată geologică.

11. deci se produce extinderea continentelor prin retragerea apelor marine. Fracturile deschid calea de pătrundere a unor topituri bazice (vulcanism final). Vârsta platformei se determină în funcţie de vârsta cutării şi rigidizării fundamentului . în care formaţiunile detritice şi cele calcaroase alterneaza cu intercalaţii de cărbuni. Cu timpul regiunea devine rigidă. uneori sare gemă şi gips.Fig. fiind însoţite de formarea unor serii terigene de mare grosime cu intercalaţii de depozite lagunare (depozite de molasă). Manifestările vulcanice sunt reprezentate prin dacite şi andezite. Caracteristicile generale ale platformelor sunt : lipsa manifestărilor magmatice intruzive şi efuzive. în care au loc numai mişcări pe verticală ce dau naştere la compartimente ridicate şi compartimente căzute după linii de falii. se produc scufundări ale unor sectoare. de exemplu platforma epiproterozoică (Platforma Moldovenească). b – formarea cordilierelor urmată de eroziune şi depunerea depozitelor de fliş . cu care se încheie şi seria de procese magmatice. În zonele marginale mişcările de coborâre continuă. În perioada a doua de evoluţie a geosinclinalului. Reprezentarea schematică a etapelor de evoluţie a unui geosinclinal a – individualizarea cuvetei geosinclinale însoţită de acumularea de sedimente. 2. mişcarile tectonice pot genera forme structurale coborâte şi ridicate (grabene şi horsturi. ce vor fi intens afectate de eroziune. Gilbert epirogenice fiind ulterior clasificate în mişcări pozitive şi negative. Ea nu şi-a pierdut complet mobilitatea. lipsa mişcărilor de cutare. iar în cazul mişcărilor . O dată cu edificarea lanţurilor muntoase. urmată de formarea depresiunilor intramuntoase şi de manifestări vulcanice. luând treptat un caracter de platforma. Platformele sunt definite ca fiind porţiuni din ariile continentale în a căror structură se disting în general două etaje : fundamentul cutat sau soclul şi învelişul sedimentar.5. perioada geosinclinală târzie. slaba manifestare sau lipsa mişcărilor seismice. În cazul mişcărilor pozitive au loc ridicări ale unor sectoare terestre. Evoluţia geosinclinalului se încheie cu perioada postgeosinclinală. Mişcările epirogenice Mişcările pe verticală ale scoarţei terestre au fost denumite de J. sineclize şi anteclize). c – faza de orogeneză în care se produce cutarera sedimentelor însoţită de depunerea depozitelor de molasă. acestea vor fi supuse proceselor de eroziune datorită cărora are loc o reducere treptată a înalţimilor munţilor şi de transformare a regiunii într-o zonă de relief slab ondulat numită peneplenă. de-a lungul unor linii de fracturi datorită cărora se formează bazine intramuntoase. dispus transgresiv şi constituit din strate orizontale sau foarte slab înclinate. datorită unor forţe de comprimare (rezultate în zonele de convergenţă sau de subducţie a plăcilor) fomând o înalţime de cute (anticlinorii şi sinclinorii). Urmează faza de orogeneză în care se produce cutarea sedimentelor depuse. grosimea mică a depozitelor sedimentare care pot lipsi în anumite sectoare. constituind depozite de fliş. platforma epihercinică (Platforma Moesică). Materialul detritic rezultat va fi sedimentat în fose şi pe flancurile cordilierelor sub forma unor alternanţe de strate. Creasta geoanticlinală ajungând deasupra apelor formează cordiliere (lanţuri muntoase) sau arhipelaguri.

materialul erodat împreună cu cel adus de pe continent este fragmentat prin acţiunea valurilor şi redistribuit. I. astfel ca elementele mai fine (nisip) vor fi depuse peste pietrişurile sau conglomeratele primei faze. urmează peste elementele mai fine ale unei faze anterioare. III – nivelele succesive ale apelor marine. Structura iniţială (primară) a unui strat este orizontală. Retragerea apelor de pe continent poartă numele de regresiune marină (fig. Dislocaţii plicative şi rupturale Prin noţiunea de strat este definit un volum de depozite sedimentare cu alcătuire petrografică constantă. delimitat de două feţe. 2. urmate de o regresiune marină. În concluzie. în cazul transgresiunii. ia în considerare tendinţele de restabilire a echilibrului dintre diversele sectoare (blocuri) ale scoarţei în relaţie cu mantaua superioară . 12. prin consolidare. . Transgresiunea (a) şi regresiunea (b) . II. conglomerat) în apropierea ţărmului. 12. Apele marine invadează uscatul dupa linia de ţărm. depozitele fine (pelitice) în coloana stratigrafică se succed peste cele grosiere. Frontul al doilea transgresiv are elementele grosiere (pietriş) mai avansate spre continent.6. Un strat are o extindere mare pe orizontală şi mică pe verticală. Rezultatul imediat al mişcărilor epirogenice este schimbarea poziţiei liniei de ţărm. va avea loc o mişcare negativă. negative. Înaintarea apelor din domeniul marin peste un sector continental se numeşte transgresiune marină (fig. Explicarea mişcărilor pe verticală ale unor sectoare din scoarţa terestră s-a facut prin mai multe ipoteze. b) şi este caracterizată printr-o sedimentare inversă.Fig. În natură însa cele mai numeroase sunt structurile secundare : datorită unor cauze tectonice stratele sunt dislocate din poziţia orizontală şi pot avea diferite înclinari sau pot fi chiar răsturnate. urmate de nisipuri înspre larg şi în continuare de roci foarte fine. Ridicarea uscatului va inversa fazele de depuneri. anumite sectoare terestre se scufundă având ca efect restrângerea ariilor continentale. în coloana stratigrafică. astfel ca elementele grosiere ale unei serii. când un bloc se încarcă cu sedimente. formând diferite categorii de sedimente. urmată de trangresiune. a) şi se caracterizează prin formarea de sedimente grosiere (pietriş. reprezentând plane de stratificaţie (rezultate în urma acţiunii de sedimentare a detritusului). grosimea sa poate varia de la ordinul milimetrilor la ordinul zecilor de metri. Una din acestea (ipoteza izostaziei).12. alte blocuri descarcate de sarcini vor efectua mişcări pozitive. care. vor da naştere la roci sedimentare.

în axa carora apar stratele cele mai vechi) sau sub formă de sinclinale (cute cu. Elementele unei cute La o cută se disting urmatoarele elemente : .flancurile . Fig. Fig.unghiul format de cele două flancuri .şarniera . 13.15) sunt deformîri ale stratelor sub formă de unde şi se pot prezenta sub formă de anticlinale (cute îndreptate cu partea convexă în sus. .partea de maximă curbură a unei cute .14. iar înclinarea este dată de unghiul alfa pe care îl face linia de cea mai mare pantă cu un plan orizontal. fără perturbarea continuităţii stratelor sau dislocaţii plicative (de cutare) şi rupturi ale stratelor sau dislocţii rupturale. Dislocaţii plicative Dislocaţiile plicative sunt reprezentate prin monocline. Sub acţiunea fortelor tectonice pot lua naştere două feluri de deranjamente (dislocaţii) ale stratelor : deformări prin îndoire. Direcţia stratului reprezintă unghiul diedru facut de o linie orizontală trasată pe suprafaţa stratului. cele mai vechi stând deasupra celor mai noi . cu meridianul locului.ungiul cutei . cute şi pânze de şariaj.axul cutei – dat de intersecţia planului axial cu suprafaţa topografică. în care stratele sunt în poziţie rasturnată. 15.planul axial – planul care uneşte şarnierele tuturor stratelor care iau parte la alcăturirea unei cute . . Elementele de orientare ale stratului. Înclinarea stratului este perpendiculară pe direcţia sa.Orientarea unui strat este dată de două elemente : direcţia şi înclinarea (fig. Cută monoclinala Fig. în care succesiunea stratelor pe verticală este normală.13).14).6. . . adică stratele mai noi stau deasupra statelor mai vechi şi flancuri inverse.1. Cutele (fig. în axa cărora apar stratele cele mai noi). 2. concavitate în sus.parţile laterale ale unei cute pot fi : flancuri normale. Cea mai simplă structură secundară este cea monoclinală. în care stratele înclina într-un singur sens (fig. Clasificarea cutelor se face funcţie de poziţia planului axial şi după raportul dintre flancuri şi forma boltei. .

la care planul axial este vertical .18 b).cute aplecate (fig. . la care unul din flancuri este normal.cute în formă de cufar fig. la care unghiul format de cele doua flancuri este mai mic de 90 grade . 17. . . cute tectiforme (fig. . Cutele-falii (fig. e – rasturnate. cu flancurile înclinate în sensuri opuse.cute largi (fig. iar celalalt invers .17 b) la care flancurile sunt paralele . la care bolţile sunt relativ ascuţite. la care planul axial formează un unghi mai mare de 90 grade.16 b). Funcţie de raportul dintre flancuri se disting : .cute strânse (fig. .19) sunt cute deversate. . Dupa forma boltei se disting : . la care bolta prezintă o curbură largă . În cazul când laminarea aste totală. c – culcate.17 a) la care anticlinalele prezintă înclinări divergente ale flancurilor.cute în evantai (fig.cute deversate (fig.18 a).17 c) la care partea mijlocie a flancurilor prezintă înclinari convergente la anticlinale şi divergente la sinclinale. unul din flancuri având o înclinare mai mare. b – aplecate. Fig.18 d). iar sinclinalele înclinari convergente . la care flancul invers se subţiază treptat până la dispariţie. la care bolta este orizontală.După poziţia planului axial se disting : Fig. iar planul axial este înclinat . . b – izoclinale .16 e).16 a). . Clasificarea cutelor după raportul dintre flancuri : a – normale . Clasificarea cutelor după poziţia suprafetei axiale : a – drepte. 16.18 c).16 c). c – deversate.cute drepte sau verticale (fig. la care planul axial are o poziţie orizontală sau aproape orizontală .cute rasturnate (fig. c – în evantai. în locul flancului invers apare o suprafaţa de ruptură. de-a lungul căreia vin în contact flancurile normale a celor două cute alăturate. . .cute nomale (fig.16 d).cute izoclinale (fig.cute culcate (fig.

22) . La o pânză de şariaj se disting următoarele elemnte (fig.ferestrele tectonice – deschideri cu contur închis facute de eroziune în corpul panzei. Pânza de acoperire.21).suprafaţa de şariaj – suprafaţa pe care s-a realizat şariajul (transportul pânzei). . Cuta-falie După forma boltei : a – largi.peticele de acoperire – porţiuni din corpul pânzei ramase izolate prin eroziune pe autohton . prin care apare la zi autohtonul. iar pachetul de strate mai vechi este cel care a suferit o deplasare şi se numeşte alohton sau panză. 22. b – strânse. . 19. mult exagerată (fig. Se disting două feluri de pânze : pânze de acoperire şi pânze de şariaj. c – în formă de cufăr d . Pânzele de şariaj sunt mase de roci ce au fost deplasate pe distanţe considerabile de-a lungul unei suprafeţe de ruptură. Pânza de şariaj .Fig. Fig. peste mase de roci mai noi. peste alte roci mai noi. clasificarea cutelor Fig. 18. Panzele de acoperire rezultă dintr-o cută deversată sau culcată. cutate.tectiforme Pânzele sunt suprapuneri de mari proporţii ale unor mase de roci vechi. . 21. Fig. Pachetul de strate mai noi reprezintă elementul care a rămas pe loc şi din această cauză se numeşte autohton.

diapire profunde sau criptodiapire (fig. Cutele diapire se formează datorită presiunii litostatice şi plasticităţii sării . gips. . forma rezultată se numeşte semifereastră. la care sarea strapunge o parte din stratele acoperitoare fără să iasă la suprafaţă.diapire deschise sau exagerate (fig. Cutele diapire sunt cute cu caracter particular. . indiferent dacă sunt sau nu cutate.diapire atenuate (fig. c – exagerate. argilă) bolteşte sau strapunge stratele acoperitoare. ajungând la suprafaţă. După gradul de străpungere al sâmburelui de sare se disting : .diapire revărsate (fig. b – atenuate. un strat oarecare este mai nou decât stratul pe care stă şi mai vechi decât stratul care îl acoperă.Fig. sarea se găseşte intersratificată între roci sedimentare. Vârsta cutelor.23 c). iniţial. 23. Diapire vazute în plan vertical : a – profunde. formaţiunea superioară stă concordant peste cea inferioară (fig. Cunoaşterea momentului când s-a produs cutarea unei regiuni prezintă o deosebită importanţă în stabilirea cronologică a evenimentelor geologice care au afectat scoarţa globului tertestru. În cazul unei succesiuni normale (nerăsturnate).23 a).23 d). stratele iau naştere printr-o succesiune continuă de jos în sus. Când doua formaţiuni geologice de vârstă diferită se găsesc în raporturi de pralelism. Când nu are contur închis. . la care sâmburele de sare ajuns la suprafaţă se revarsă peste depozitele sedimentare ale unui flanc. d – revărsate.24 a). . În procesul sedimentării. sarea a luat formă lenticulară şi s-a ridicat spre suprafaţă. strapungând stratele acoperitoare. însa datorită presiunii exercitate de stratele acoperitoare cu densitate mai mare. la care nucleul de sare strapunge întraga stiva de strate acoperitoare.23 b). Strate concordante şi discordante. care se formează atunci când sâmburele constituit din roci plastice (sare. la care sâmburele de sare se găseşte la adâncime boltind stratele .

6.Cănd însa formaţiunea superioară face un unghi faţă de cea inferioară. care urmează discordant pentru seria de strate cutate.2. în urma unei trasgresiuni. În mod curent. vârsta cutării este post c. O lacună stratigrafică poate fi întâlnită şi într-o succesiune stratigrafică necutată. fie de mişcări epirogenice pozitive. vârsta relativă a stratelor se notează cu litere sau cifre. timp în care depozitele geologice sunt supuse acţiunii eroziunii. Dislocaţiile rupturale Dislocaţiile rupturale se produc atunci când este depăşită limita de plasticitate a rocilor şi reprezintă deformări fizice ca urmare a acţiunii fortelor radiale. stratele urmatoare. . Între două formaţiuni dicordante se constată întotdeuna lipsa unuia sau mai multor termeni stratigrafici. 2. atunci acestea sunt în raporturi discordante (fig. stratului mai vechi dându-i-se prima literă a alfabetului sau prima cifra. notându-se cu succesiunea de litere sau cifre în ordine normală. Vârsta cutei se determină aplicând urmatorul principiu : o cutare este întotdeuna mai nouă decât ultimul strat din seria cutată şi este anteioară celui mai vechi strat din seria necutată. Ea se datoreşte unei exondări cauzată fie de cutarea stratelor. reprezentate în principal prin falii şi decroşări.24 c). după care. ante m. ceea ce presupune existenţa unei lacune stratigrafice. În figura 25. din ce în ce mai noi. suprafaţa de eroziune este acoperită de depozite mai noi.24 b). iar suprafaţa după care se face contactul dintre cele două formaţiuni se numeşte relief înecat sau îngropat (fig.

Fig. falia este inversă (fig 27 c). c – inversă. So (saritura orizontală). . 27 b).26) : . b – normală . Tipuri de falii în cazul stratelor orizontale : A – vetricală . când planul de falie face cu planul orizontal un unghi diferit de 90 grade se deosebesc două cazuri : când compartimentul din acoperiş este căzut.planul faliei P – planul după care sunt denivelate compartimentele. d – falie inversa contrara. Sv (saritura verticală).Fig. Faliile sunt dislocaţii rupturale însoşite de o deplasare relativă pe verticală a compartimentelor formate. de sub planul de falie . Când unghiul pe care îl face plnul de falie cu un plan orizontal este de 90 grade. a – falie normala conforma . b – falie inversa conforma . c – falie normala contrara . S – săritura faliei descompusă în: Sd (decroşare). Elementele unei falii : A – acoperişul . Fig. C – compartimentul din culcuş. . de deasupra planului de falie şi compartimentul din culcuş.compartimentele sau blocurile faliei şi anume : compartimentul din acoperiş A. iar orientarea sa se realizează precizandu-se direcţia.(unghiul pe care îl face planul de falie cu meridianul locului) şi înclinarea faliei (unghiul făcut de planul faliei cu un plan orizontal) . normale şi inverse. 27. . falia este normală (fig. . 28. La o falie se deosebesc următoarele elemente (fig. Faliile ce afectează stratele orizontale pot fi : verticale. falia este verticală (fig. iar cand compartimentul din culcuş este căzut.săritura sau pasul faliei – distanţa pe care s-a produs denivelarea celor două compartimente. 26. 27 a) . Tipuri de falii in cazul stratelor inclinate.

Horst Fig. Falii în virgaţie: F – falie principala. 31. 30. oblice sau diagonale (când planul faliei face cu planul axial al cutei un unghi diferit de 90 grade). Faţă de direcţia unei cute falii pot fi : longitudinale (când planul de falie este paralel cu planul axial al cutei) .31 În plan orizontal se disting următoarele grupări de falii : . 32) . Decroşare .34. Fig. transversale (când planul de falie este perpendicular pe planul axial al cutei .falii in releu – planele de falii se dispun succesiv pe aceiaşi direcţie (fig. Falii în trepte Fig. 33.falii în trepte – grupări de falii verticale în care se succede o serie de compartimante din ce în ce mai coborâte (fig. 30) . 28 a. . iar când palnul de falie înclina în sens invers înclinarii stratelor. 35. Fig. când planul de falie înclina în sensul înclinării stratelor. cu înclinarea în acelasi sens sau în sensuri diferite (fig. compartimentul central este ridicat fiind mărginit de o parte şi de alta de compartimente coborâte (fig.b).falii paralele – grupări de falii cu aceiaşi direcţie.În cazul stratelor înclinate. 32. 29.grabenul – grupări de falii paralele dispuse în trepte în care compartimentul central este coborât ( fig. .d). În plan verical pot fi întâlnite urmatoarele asociaţii de falii : . falia este conformă (fig. f – falii secundare. .horstul – este opus grabenului. Falii în releu Fig. Gruparile de falii pot fi analizate în plan vertical şi orizontal. 29) . falia este contrară (fig. 33) . Fig. 28 c. Falii paralele Fig. Graben.

depozite lacustre. 35).falii în virgatie sau în ramificaţie – asociaţii de falii la care planele unor falii secundare se desprind treptat dintr-una principală (fig. ELEMENTE DE PELEONTOLOGIE ŞI STRATIGRAFIE 3. Decroşările sunt dislocaţii rupturale în care deplasarea compartimentelor se realizează în plan orizontal (fig. transversale. ordonate în timp (în succesiune cronologică) şi localizate în spaţiu. Toate aceste date . a caror floră şi faună poate fi folosită pentru a le preciza vârsta. caracterizate printr-o compozitie mineralogică proprie. litologie. ale căror particularităţi au fost determinate de condiţiile fizico-geografice şi tectonice ale bazinului de sedimentare în care s-au format. Deoarece partea superficială a scoarţei (acesibilă studiului) este formată în cea mai mare parte din roci sedimentare. abundenţa fosilelor. Rocile sunt studiate sub aspectul asocierii lor în serii sedimentare. o structură caracteristică şi un conţinut de floră şi faună specifică. Sedimentarea continentală a fost şi este conditionată de climă şi relief. de regimul termic. la fenomenele tectonice şi magmatice etc..). relaţii geometrice între depozite de aceiaşi . decroşările pot fi : longitudinale. Astfel sedimentarea s-a putut realiza fie în mediu continental fie în mediul marin. După unghiul dintre planul de ruptură şi direcţia stratelor afectate. de configuraţia şi de adâncimea bazinelor marine. Deosebirile de grosime. formează specificul geologiei stratigrafice. Generalităţi În încercarea de a reconstitui etapele evoluţiei părţii superficiale a scoarţei terestre trebuie să se ia în considerare totalitatea fenomenelor ce s-au desfăşurat în trecutul geologic în domeniul litosferei şi a biosferei. oblice (diagonale). la asociaţia de vieţuitoare.. Sedimentarea în domeniul marin a fost condiţionată de gradul de salinitate. care se referă la sedimentare. depozite glaciare etc. Un alt factor care controlează sedimentarea este factorul tectonic. materialul documentar al geologiei stratigrafice constă din roci şi fosile.1. factori ce au determinat variatele depozite sedimentare (aluviuni. 34) . de regimul hidrologic. Cap 3.

iar scheletul. partea organică este distrusă. substanţa chimică primordială a organismelor. sedimentarea se caracterizează prin grosimea considerabilă a depozitelor. astfel ca în sedimente ramâne tiparul (mulajul) intern pe care sunt imprimate caracterele parţii interne. prin care se înţelege totalitatea fenomenelor fizice. silexul. In regiunile geosinclinale. După moartea organismului. turba. .impresiuni .consevarea în stare iniţială – resturile de organisme se pot păstra în medii bune conservante. . de odihnă. după moartea lor. care au acţionat asupra organismelor. de regulă. şisturi argiloase. Uneori. De regulă. sarea. precum şi unele activităţi vitale ale organismelor. forma organismului ramânând neschimbată . planul de organizare realizat o dată. cel mai frecvent mod de fosilizare în cazul moluştelor.tipare (mulaje) – cavitatea rămasă dupa distrugerea parţii organice este umplută cu material sedimentar (argilă. în timp ce partea minerală (cochilia) poroasă. relevă că sedimentarea este determinată şi de condiţiile tectonice ale bazinului. mai puţin stabilă. trecând de la forme simple la forme complexe . marne) se pot păstra impresiunile părţilor moi ale organismelor . . echinodermelor. De aici s-a formulat şi principiul evoluţiei vieţii : formele de organizare ale vieţii sunt într-o continuă schimbare. imprimate pe unele sedimente. în general bogat fosilifere şi cu numeroase lacune stratigrafice. permite infiltrarea apei cu. prin precipitatarea căruia cochilia devine mai compactă. vertebratelor etc. mare variaţie litologică pe orizontală. până s-a ajuns la stadiul actual de organizare. prin mineralizare. şi cu cât fosilele au un plan de organizare mai inferior faţă de cel al formelor actuale. depozitele care conţin aceeaşi faună s-au format în acelaşi timp. vieţuitoarele trecând necontenit prin forme din ce în ce mai noi.pe roci sedimentare fine (argile. nisip). Pe baza acestui principiu se stabileşte vârsta relativă a stratelor . . dispunerea orizontală a stratelor. cum sunt: chihlimbarul. Astfel sedimentarea în zonele stabile geotectonic se caracterizează prin grosimea mică a depozitelor. ozocherita. . nu se mai repeta în decursul timpului. Pentru ca organismele să se fosilizeze trebuie să aibă în constituţia lor părţi dure. este dizolvat. marnă.vârsta. Principalele moduri de fosilizare sunt : . până cand au fost aduse în stadiul de fosilă. Indicaţii asupra condiţiilor mediului de sedimentare se obţin din studiul florei şi faunei fosile conţinută de seriile de sedimentare. chimice şi biologice. Ele s-au putut păstra datorită procesului de fosilizare.mineralizarea. este înlocuită moleculă cu moleculă de o altă substanţă chimică mai stabilă. gheaţa fosilă. cu atât depozitele respective sunt mai vechi. continuitate de sedimentare (întrerupta doar de momentele de paroxism orogenic). pentru a le feri de acţiunea bacterilor sau a agenţilor atmosferici. formate din substanţe minerale şi după moartea lor să fie acoperite de sedimente. fosilele pot lăsa imprimate pe roci caracterele parţilor moi ale organismelor . Fauna şi flora planetei noastre a evoluat mereu şi multe din formele de viaţă care au trăit într-o etapă a acestei evoluţii nau trăit mai târziu. dar din bazine de sedimentare diferite. carbonat de calciu. monotonie litologică şi o tectonică complicată. deci sunt de aceeaşi vârstă. Sub numele de fosile sunt incluse toate resturile de organisme reprezentate prin schelete minerale.urme de viaţă – constau în urme de deplasare.

Cu ajutorul fosilelor s-au stabilit unităţile din scara geocronologica şi fiecărei unităţi îi corespund etajul. Fanerogamele. includ mai multe încrengaturi. Plantele au dat un număr mai mic de fosile caracteristice. Exemple : psilophytalele. ordine.În stabilirea cronologiei formaţiunilor sedimentare şi corelarea lor. genuri din care se prezintă numai cele mai importante: Thallophyta este încrengatura cu cele mai inferioare plante. .1.2. 3. nautiloidee. Se înmulţesc prin spori. Clasificarea sistematică a organismelor Înainte de a trece la descrierea erelor geologice se prezintă clasificarea sistematică a organismelor pentru o mai bună orientare asupra poziţiei pe care o ocupa fosilele cu importanţă stratigrafică. familii şi genuri. trilobiţi. algele verzi. acesta se alege într-o zonă în care depozitele sunt bine dezvoltate. amonoidee. Pigmentul clorofilian. cărora în timp le corespund epocile. algele roşii.2. tulpină şi frunze şi au un sistem de vase conducatoare. se utilizează fosile caracteristice sau conducatoare. frunze si organe de înmulţire primitive . depuse în timpul respectiv. sphenophytalele. filicophytalele (ferigi). Cele mai multe dintre fosilele caracteristice sunt date de foraminifere. lycopodialele.2. Vârsta dată de fosilele carcteristice este însa relativa . protejata sau nu de un înveliş mineral calcaros sau silicios ( importanţa stratigrafică deosebită prezintă încrengatura Rizoflagellata şi din aceasta foraminiferele). 3. Bryophyta este încrengatura din care fac parte plantele verzi cu tulpină. Regnul vegetal Regnul vegetal cuprinde patru încrengaturi care. cunoscând succesiunea florei şi faunei se pot deosebi orizonturile mai noi de cele mai vechi. gasteropode şi vertebrate. având aparatul vegetativ diferenţiat în rădăcină. bune pentru a putea fi urmarită succesiunea litologică şi paleontologică. nu au radăcini şi nici vase conducatoare. cărora le corespund perioadele şi grupele cărora le corespund erele.1. Pteridophytele (criptogramele vasculare) sunt plante cu organizare superioară. Unitaţile superioare etajelor sunt seriile. după localitatea în care se găseşte stratotipul lor . algele brune. gimnorpermele. care le dă culoare verde. ordine.2. clase. cu faună bogată şi deschideri bine dezvolttate. includ mai multe clase. unele lamelibranchiate. Exemple : bacteriile. diatomeele. Regnul animal Regnul animal se subdivide în doua subregnuri : protozoare şi metazoare.2. al caror aparat vegetativ este format dintr-o celulă sau dintr-un aglomerat de celule. Acestea au fost date de specii ce s-au înlocuit unele pe altele în timp relativ scurt şi care au avut totodată o arie de răspândire mare. familii. la rândul lor.2. subcalase. Etajele se denumesc în general. urmează sistemele. adică ansamblul de depozite cu fauna şi flora lor. angiospermele (monocotiledonate şi dicotiledonate). 3. Subregnul protozoare Subregnul protozoare include organisme unicelulare formate din protoplasma. la rândul lor. poate fi mascat de alt pigment. 3. care. precum şi a poziţiei grupelor de organisme care au contribuit la formarea diferitelor categorii de roci şi a unor substanţe cu importanţă economica. graptoliţi.

Erele precambriene (4.2. probabil viermi. Subregnul metazoare Subregnul metazoare include animale pluricelulare cu celule diferenţiate. Exemple : spongierii. mişcările orogenice au dat naştere catenelor laurenţiene (Canada de est) care ulterior au fost erodate şi nivelate.2. Formaţiunile proterozoice sunt în principal răspândite ăn aceleaşi regiuni ca si cele arhaice. Era Proterozoica (algonkiana) cuprinde formaţiuni mai puţin metamorfozate în care se găsesc urme organice sigure : radiolari.Repartiţia geologică a principalelor grupe de organisme este prezentată în tabelul de mai sus. Era Arhaica cuprinde intervalul de timp care a aprărut de la formarea unei cruste continui la suprafaţa globului şi pânâ la apariţia urmelor de materie organică.3. stomocordatele şi vetebratele. . 3. În era arhaică. În cursul acestei ere. viermii. ani – 545 mil. celenteratele (polipul şi meduza).1.3. Cuprinde două ere şi anume : era arhaică şi era proterozoică sau algonkiana. artropodele. Caracterizarea erelor geologice 3. brachiopodele.2.ani) Precambrianul reprezintă intervalul de timp din istoria scoarţei globului terestru de la formarea acestuia şi până la apariţia primei asociaţii de faună (trilobiţii). care ulterior au fost erodate. Formaţiuni arhaice sunt cunoscute în Scutul Baltic şi în Scutul Canadian. spongieri. echinodermele. briozoarele. 3. cochilii de brachiopode şi urme de târâre. molustele.6 mld. mişcările orogenice au dat naştere mai multor catene muntoase cun sunt catenele huroniene (Canada).

Flora realizează în această perioadă un sensibil progres prin marea dezvoltare a plantelor terestre reprezentate prin psilolophytale şi în devonianul superior prin filicale.3. este reprezentată prin alge calcaroase şi se semnalează apariţia celor mai vechi plante vasculare. iar delimitarea faţă de silurian este dată de apariţia graptoliţilor monoprinoizi. Era Paleozoică (545 mil. lycopodiale şi articulate (plante arborescente cu înălţimi de 20-30 m). Limita inferioară a devonianului se trasează în baza biozonei cu Monograptus uniformis. Perioada Siluriana îşi datorează denumirea populaţiei celtice silurii. iar limita superioară este dată de prima apariţie a conodontului Siphonodella sulcata. şisturi argiloase negre). Curpinde o floră slab dezvoltată. artropode – trilobiţii ating maximul de dezvoltare. calcare. ce a dispărut în mare parte spre sfârşitul acestei ere. Perioada Ordoviciană este caracterizată printr-o importantă dezvoltare a vieţii. alge verzi. stomocordatele – graptoliţi) se completează cu câteva noi ordine. iar fauna este reprezentată numai de nevertebrate (brachiopode. echinoderme. brachiopode. ani) În depozitele sedimentare atribuite paleozoicului se pastrează urmele unei vieţi proprii foarte vechi. reprezentată prin peşti cu plăci în regiunea cefalică. moluşte. Fauna de nevertebrate ( celenterate. echinoderme). argile albastre şi se semnalează primele depozite de precipitaţie : anhidrit. moluşte şi artropode). Formaţiunile sedimentare cele mai răspândite în silurian sunt formaţiunile marine : nisipuri.2. Pe baza criteriilor paleontologice şi stratigrafice în cadrul erei paleozoice s-au separat şase perioade : Cambrian. Se remarcă totodată dispariţia graptoliţilor. brachiopode. şisturi argiloase. Formaţiunile sedimentare cuprind şisturi negre. formaţiuni lagunare (marne bituminoase) şi formaţiuni continentale dar de importanţă redusă. noi clase şi ordine se adaugă la cele existente în cambrian. artropode. Numele perioadei vine de la ţinutul Devonshire din sudvestul Angliei. Era paleozoică începe odată cu apariţia trilobiţilor şi durează până la dispariţia acestora. Ani – 251 mil. în această perioadă. artropode – trilobiţi. unde sistemul devonian a fost separat pentru prima dată. Carbonifer şi Permian. calcare organogene. graptoliţi). echinoderme. moluste. gresii. Perioada Devoniană. Depozitele sedimentare includ formaţiuni marine (gresii. precum şi a graptoliţilor. acoperind un interval de timp de circa 290 milioane de ani. calcare. popor celtic este ce trăia în antichitate în Ţara Galilor şi limita inferioară a perioadei este dată de prima apariţie a conodontului Iapegnatus fluctifagus. Perioada Cambriană. cu excepţia dendroizilor. al cărui nume vine de la ţinutul Ţarii Galilor din sud-vestul Angliei cunoscut în vremea romanilor sub numele de Cambria. psilophytalele. care în antichitate trăiau în Ţara Galilor şi începe odată cu apariţia graptoliţilor. Flora cuprinde alge albastre. Ordovician.3. brachiopode. Denumirea perioadei vine de la Ordovici. sare gemă. Fauna este alcatuită în primul rând din reprezentantii claselor existente în silurian (celenterate. iar în cadrul cordatelor apare prima clasa de vertebrate : agnata. nisipuri. conglomerate. Vertebratele sunt reprezentate în . Silurian. Flora. moluşte. iar fauna cuprinde aproape toate nevertebratele (celenterate. iar formaţiunile continentale şi cele lagunare au o importanţă redusă. Devonian.

Depozitele sedimentare includ formaţiuni marine şi în special de mică adâncime (calcare organogene şi calcare recifale) pe lângă care mai sunt cunoscute conglomerate. brachiopode. în plină dezvoltare. Perioada Permiană. Fauna cuprine unele grupe la care se observă semne pronunţate de declin (trilobiţi. Flora. crinoide etc. la care se adaugă fenerogame gimnosperme. În permianul superior se înmulţesc coniferele. dar sunt reprezentate înca prin forme primitive). gresii. este reprezentată în special prin articulate. artropode. Denumirea scoate în evidenţă faptul că în această perioadă depozitele sunt foarte bogate în zăcaminte de cărbuni. Amfibienii sunt din ce în ce mai numeroşi (ordinul Stegocephali). Astfel. amfibieni de talie mare. săruri de potasiu şi magneziu. gresii. nutiloidee). iar partea superioară este dată de prima apariţie a conodontului Hindeodus parvus. Perioada Carboniferă. Limita inferioară se trasează sub primele strate în care apare prima dată conodontul Streptonathodus isolatus. aseamanatoare cu cea din carbonifer. gresii). În . cu excepţia unor mişcări orogenice în Siberia. brachiopode. Formaţiunile sedimentare includ depozite continentale formate din roci detritice (conglomerate. şisturi şi marne.). În timpul erei paleozoice s-au produs numeroase şi puternice mişcări ale scoarţei terestre care au avut ca rezultat importante modificari ale configuraţiei uscatului. artropode (trilobiţi puţini la numar). moluşte. echinoderme. Limita inferioară a carboniferului se trasează sub apariţia conodontului Siphonodella sulcata. sare gemă. iar formaţiunile continentale sunt raprezentate prin şisturi cu impresiuni de plante. moluşte. Numele acestei perioade vine de la tinutul Perm de pe versantul vestic al Munţilor Ural în care a fost separat şi studiat pentru prima dată sistemul permian. La sfârşitul carboniferului îşi fac apariţia gimnospermele mai evoluate cum sunt cordaitalele şi coniferele. brachiopode. depozite glaciare şi depozite de desert. Flora continentală cunoaşte o deosebită expansiune. Formaţiunile continentale sunt reprezentate printr-un complex detritic alcătuit din gresii şi conglomerate de culoare roşie în general-oldredsandstone. Formaţiunile lagunare. În devonianul superior s-au găsit primele resturi de amfibieni Ichtyostega. Formaţiunile marine sunt relativ frecvente : conglomerate. sunt mai rar întalnite. Predomină pterisophytele şi filicale (ferigi). reprezentate prin marne cu gipsuri. tabulate. Fauna este reprezentată prin: protozoare. având craniul acoperit cu oase dermice şi vertebre cu diferite grade de osificare. echinoderme). ce au dat importantele zăcăminte de cărbuni.continuare de peşti placodermi. reptilele înregistraza o dezvoltare din ce în ce mai mare. Catre finele carboniferului apar primele reptile. Mişcările orogenice şi epirogenice s-au manifestat cu intensităţi diferite în cursul celor şase perioade ale paleozoicului şi în locuri diferite. protozoare. celenterate. calcare adesea recifale. În devonian se individualizează un domeniu larg de sedimentare continentală alaturi de cel marin. vertebrate (peşti cartilaginoşi şi osoşi. lycopodiale şi pteridosperme. iar cea superioară este dată de prima apariţie a conodontului Strepthognathodus isolatus. alte grupe sunt din contră. altele organogene (calcare cu fusuline. cambrianul se caracterizează printr-o perioada de relativ calm.

gasteropode. prin apariţia unor plante superioare cum sunt fanerogamele gimnosperme şi angiospermele monocotiledonate (palmieri) şi dicotiledonate (stejari. până în ţara noastră în Dobrogea. după care urmează o nouă perioadă de calm. Deoarece în acest interval a avut loc şi un important salt al florei. moluşte. era mezozoică se mai numeşte şi mezofitica. Pe baza discordanţelor şi transgresiunilor puse în evidenţă. În urma orogenezei caledoniene are loc prima mărire a arilor continentale. iar limita superioară este dată de prima apariţie a ammonitului Psiloceras planorbis. jurasic şi cretacic. Catre sfârşitul paleozoicului (carbonifer-permian) are loc orogeneza hercinică.3. Fauna este reprezentată prin : celenterate (hexacoralieri) . era mezozoică a fost împărţită în trei perioade : triasic. brachiopode. Orogeneza hercinică determină o a doua şi importanta mărire a suprafeţei uscatului şi totodată au loc importante schimbări în relaţiile dintre marile arii continentale. Germania. Denumirea dată acestei perioade exprimă faptul că în Germania. care au continuat până la sfârşitul perioadei siluriene şi au dat naştere unor lanţuri muntoase (munţii Caledoniei). Între cele două mari arii continentale. care a dat importante catene muntoase. Se mai formează Munţii Ural. În urma celor doua orogeneze paleozoice în emisfera nordică se formează o arie continentală continuă Laurasia. care caracterizează devonianul. Limita inferioară a triasicului se trasează sub prima apariţie a conodontului Hindeodus parvus. regiunile geosinclinale formează două zone : zona circumpacifică şi zona Thethysului. castani etc. 3. În flora marină un rol important îl au algele calcaroase cu două genuri mai frecvente : Diplopora şi Gyroporella. ani – 65 mil.3. şi apariţia hexacoralilor. se vor desfăşura sedimentarea şi tectogeneza în mezozoic. iar aria de raspândire cuprindea Scandinavia şi partea de nord a Angliei. iar pe marginea Scutului Canadian se individualizează marea catenă a Appalaşilor. ele sunt alcătuite din trei unităţi litologice cu caractere distincte. Polonia. Era Mezozoică (251 mil. unde aceste depozite au fost separate pentru prima data. Deşi aceşti munţi au fost supuşi în urmatoarele ere geologice unei accentuate peneplenizări. precum şi a reptilelor gigantice.).ordovician însă s-au manifestat fenomene orogenice puternice (orogeneza caledoniana). urmele lor s-au păstrat pe mari suprafeţe în toate continentele. Perioada Triasică. amfibieni (stegocephali . însotite de schimbări paleogeografice şi de modificări ale asociaţilor floristice şi faunistice. iar în emisfera sudică există o întinsa arie consolidată şi unitară Gondwana. cefalopodelor de tip mezozoic. în timp ce criptogamele vasculare sunt în regres. tetracorali etc. Durata absolută a erei mezozoice este apreciată la 186 milioane de ani şi se încheie odată cu dispariţia amonoideelor şi a mai multor ordine de reptile. Flora triasică este caracterizată de rolul primordial pe care îl au gimnospermele şi mai ales coniferele de genul mai frecvent Woltzia. În Europa munţii formaţi în timpul orogenezei hercinice se întind începând din Spania prin Masivul Central Francez. echinoderme. artropode. peşti (cu schelet intern). În cadrul astfel conturat. ani) Era mezozoică include formaţiuni cu caractere paleontologice şi stratigrafice bine individualizate şi începe odată cu dispariţia principalelor grupe de vieţuitoare de tip paleozoic : trilobiţi.

moluşte (amoniţi şi belemniţi care dispar la sfârşitul perioadei). Denumirea perioadei vine de la faptul că partea sa superioară este carcterizată de depozite de cretă. roci organogene (calcare recifale şi calcare cu moluşte. Formaţiunile jurasicului prezintă o litologie variată şi includ formaţiuni marine. echinoderme. sare şi săruri de potasiu şi magneziu. Perioada Cretacică. formate din roci detritice (conglomerate. dar care dispar la sfarşitul triasicului). gasteropode. spongieri. iar în cretacicul superior are loc o importantă schimbare. lamelibranchiate. Flora. mamifere. moluşte. care în cea mai mare parte sunt constituiţi din depozite de aceeaşi vârstă. marne. Depozitele sedimentare ce caracterizează cretacicul inferior sunt constituite din conglomerate şi gresii. Se consideră ca bază a jurasicului depozitele în care are loc o importantă schimbare a faunei de amonoidee. prin apariţia plantelor cu samânţa închisă în fruct – angiosperme. . iar în cadrul formaţiunilor marine predomină calcare cu ceratiţi şi lamelibranchiate. celenterate.). este alcătuită în cea mai mare parte din gimnosperme. Perioada Jurasică. echinoderme. nordul şi centrul Germaniei. brachiopode etc. celenterate. formaţiunile marine fiind rare şi tipul alpin. Denumirea celei de-a doua perioade a mezozoicului vine de la Munţii Jura din Franţa şi Elvetia. Cretacicul superior include calcare. belemniţi. precum şi formaţiuni de precipitaţie fizico-chimică (calcare oolitice). rhynocephalienii) şi primele mamifere. Triasicul german este întâlnit în Anglia. cretă şi formaţiuni continentale constiutuite din argile şi nisipuri cu resturi fosile. În ansamblu. Pentru formaţiunile continentale este carcteristică prezenţa intercalţiilor de cărbuni. iar cea superioară coincide cu prima apariţie a foraminiferului Parvularugoglobigerina eugubina. brachiopode. Flora jurasică continentală cuprinde în general tot gimnosperme cu genuri noi de conifere. Fauna este reprezentată de : foraminifere de talie mică. Limita inferioară este dată de baza biozonei cu Berriasella grandis şi Berriasella jacobi.de talie mare. Triasicul este dezvoltat sub două tipuri : tipul german în care predomină formaţiunile detritice continentale. în cretacicul inferior. în care predomină formatiunile marine (calcare şi dolomite) şi cu totul subordonat cele lagunare. brachiopode. Franţa. iar limita superioară se trasează sub biozona cu amoniţii Berriasiella boissieri şi Berriasella jacobi. jurasicul mediu (dogger) este calcaros şi uneori feruginos. jurasicul inferior (liasic) este marnocalcaros. Formaţiunile continentale sunt reprezentate printr-un complex detritic predoninant roşu. calcare organogene recifale şi marnocalcare. reptile (dinozaurieni). păsări (apare prima pasăre Archaehopteryx). Fauna este reprezentată prin: foraminifere de talie mare şi mică. reptile (apar noi ordine – ichtyosurienii. Polonia. gresii). reptile (marine. brecii. crocodilienii. radiolari. păsări şi mamifere (slab reprezentate). terestre şi adaptate la zbor). în timp ce triasicul alpin are dezvoltarea cea mai mare în Alpii Orientali. Vertebratele curpind : peşti (în majoritate osoşi). dinosaurienii. lamelibranchiate. iar jurasicul superior (malm) include calcare albe masive. cele lagunare includ marne cu intercalaţii de gips.

Perioada Paleogenă. vor continua şi în neozoic o evoluţie independentă. cu arbori cu frunze persistente. iar trasarea limitei superioare este în baza biozonei cu Globigerinoides primordius. Ariile geosinclinale se dispun pe cele două direcţii principale cunoscute în paleozoic : o direcţie neridiană a sinclinalului circumpacific şi o direcţie geosinclinală alpino-himalaiană. la sfârşitul mezozoicului în emisfera nordică se schiţează câteva regiuni exondate (regiunea canadiană. lamelibranchiate. Perioada Neogenă. 3. În mezozoic mişcările orogenice duc în regiunea circumpacifică la consolidarea catenelor muntoase din America de Nord şi a celor din Asia de Est. În emisfera sudică. regiunea baltică şi regiunea siberiană. existente la sfârşitul paleozoicului. Faptul că fauna acestui interval are caractere mai vechi decât cea din a doua parte a erei neozoice. moluşte. Eră neozoică se subdivide în trei perioade: paleogen. echinoderme. în jurasic se fragmentează în câteva regiuni exondate: regiunea nordatlantică. În raport cu celelalte ere. mamifere ( apar primele primate). formaţiuni lagunare reprezentate prin evaporite. alveoline etc. foraminifere de talie mare. inoceramilor şi a reptilelor gigantice până în prezent. Groenlanda. săruri de potasiu şi magneziu. În jurasic se schiţeaza tendinţa de izolare a Austrasliei. marne şi argile. neogen şi cuaternar.În era mezozoică. alcătuit mai ales din arbori cu frunze căzătoare şi cea de-a doua asociaţie de climat subtropical. se reflectă în numele dat perioadei.4. Se mai numeşte şi perioada numulitică deoarece Nummulitidele. În felul acesta.3. Termenul de neogen exprimă faptul că atât flora cât şi fauna prezintă trăsături tot mai apropiate de viaţa de astăzi şi totodată din ce în ce mai diferită . gresii. durata neozoicului este foarte scurtă. Gondwana se separa în două mari regiuni: regiunea africano-braziliană şi regiunea australiană-malgaşă. sare gemă. iar formaţiunile marine care predomină cuprind calcare cu nummuliţi. Astfel. în timp ce regiunea nord atlantică este fragmentată în doua sectoare. circa 65 milioane de ani. în decursul triasicului. gips. Laurasia în triasic îşi menţine unitatea. belemniţilor. continuă să se distingă cele doua mari unităţi tectonice : ariile geosinclinale şi ariile continentale. iar în cretacic regiunea siberiană se uneşte cu cea baltică formând vasta regiune eurasiatică. Cele două regiuni exondate – Lurasia în emisfera nordică şi Gondwana în emisfera sudică. Era Neozoică Ultima era geologică în evoluţia scoarţei terestre. În depozitele paleogene. formaţiunile continentale includ calcare de apă dulce şi argile vărgate. era neozoică (cainozoică sau terţiară) reprezintă intervalul de timp şi depozitele care s-au format de la dispariţia amoniţilor. Eurasia) care sunt nucleele continentelor actuale. Limita inferioară se trasează la prima apariţie a foraminiferului Parvularugoglobigerina eugubina. iar în cretacic Africa se izoleaza de America de Sud şi Madagascarul se separă definitiv de Africa. S-au conturat asfel în emisfera sudică regiunile continentale actuale. Flora continentală se caracterizează prin predominarea angiospermelor şi se diferenţiază în două asociaţii : una de climat temperat. sunt larg răspândite în aceste depozite. conglomerate. peşti. în timp ce în regiunea alpino-himalaiană aceste mişcări se fac simţite la sfârşitul erei şi se vor desfăşura cu toată amploarea în neozoic. Fauna este compusă din : foraminifere.

astfel ca la sfarşitul perioadei. iar în emisfera sudică. Distribuţia ariilor continentale şi oceanice : a – în urmă cu 200 mil. configuraţia continentelor era în linii generale conturată (fig. echinide. ani. 37). O evoluţie asemănătoare este recunoscută şi în regiunile geosinclinale din continentul american. c – în urmă cu 65 mil. Regiunea indo-malgaşă se fragmentează în paleogen. Fig. b – în urmă cu 135 mil. devenind o punte insulară. lamelibanchiate. gresii. briozoare. d – actuală. în paleogen.de cea din paleogen. calcare oolitice. În neogen se constată o reducere a teritoriilor cu formaţiuni marine care sunt reprezentate prin: conglomerate slab cimentate. al Africii şi Australiei. gips. continentul Americii de Sud. genurile Mastodan borsoni şi Dinotherium giganteum. Flora continentala este alcatuita in cea mai mare parte din arbori cu frunze cazatoare si din conifere. Din flora marina se mentioneaza algele calcaroase si diatomeele. antilope etc. între America de Nord şi America de Sud se stabileşte o legatură prin regiunea Americii Centrale. calcare recifale. se menţin regiunile continentale cunoscute la sfârşitul cretacicului şi anume : în emisfera nordică – Continentul Americii de Nord şi Eurasia. . ostracode. ani . bovide. Formaţiunile continentale includ : nisipuri şi pietrişuri şi în unele locuri depozite de tufuri calcaroase şi travertin. Formaţiunile lagunare sunt foarte răspândite: marne cu intercalaţii de anhidrit. iar limita superioară este trasată în baza biozonei cu Globigerinoides fistulosus – Globorotalia tosaensis. gasteropode. ani. Între mamifere un loc important îl ocupă : paricopitate (girafe. primate. La începutul neozoicului. În neogen. Fauna marină este formată în special din foraminifere. lentile de sare.).37. Limita inferioară este dată de prima apariţie a foraminiferului Globigerinoides primordius.

utilizand. s-a constituit. pe de o parte. pe de alta parte. a caror pozitie in cadrul geocronologic global a fost stabilita in mod relativ (unele fata de altele.SCARA TIMPULUI GEOLOGIC Scara timpului geologic sintetizeaza cronologica geologica prin ierarhizarea in functie de varsta lor a rocilor din alcatuirea scoartei terestre. mai precis a scoartei terestre. La un secol dupa ce Nicolaus Steno afirmase principiul superpozitiei si remarcase ca ardeziile din Muntii Apenini. respectiv din Vestul Germaniei pornind de la principalele caractere litologice si de la raporturile de superpozitie dintre categoriile distincte de roci (fig 3. sunt mai vechi decat gresiile si marnele fosilifere. italianul Giovanni Arduino (1714-1795) si germanul Johann Lehman (1719-1767) au elaborat. in mod sintetic.1. raporturile de superpozitie stratigrafica intre secventele adiacente. sisteme de clasificare stratigrafica a rocilor din Nordul Italiei. Deoarece nicaieri in lume nu exista o succesiune neintrerupta a rocilor. in termeni “mai vechi” sau “mai noi”). continutul paleontologic al stratelor sedimentare care reflecta fenomenul ireversibil al evolutiei biologice. imaginea cronologiei Pamantului. Reprezentarea sintetica a timpului geologic s-a constituit treptat. aproape concomitent. disparate geografic. incepand cu mijlocul secolului al 18-lea. cand s-au conturat primele incercari de ierarhizare cronologica a corpurilor litologice ce compun scoarta terestra.) . lipsite de fosile. de la cele mai vechi la cele mai noi. prin asamblarea teoretica a unor secvente litologice. in mod separat. fara a se urmari un plan anume.

nisipuri. denumirile de “primar” si “secundar” au fost folosite pana la inceputul secolului XX. 3. Preocuparea pentru stabilirea ierarhiei cronologice a secventelor litologice locale s-a dezvoltat in decursul secolelor 19 si 20. Munti primari. Aluvium. compusi din roci cristaline.1. Arduino recunostea patru categorii de “munti”. Munti secundari. in timp ce “tertiarul” din clasificarea lui Arduino continua sa fie utilizat si in prezent. extinzandu-se treptat si in afara Europei- . Munti tertiari. Desi cu acceptiuni substantial modificate fata de sensul lor originar. Regiunile Europei in care s-au desfasurat primele cercetari geologicestratigrafice vizand cunoastera vechimii Pamantului si a cronologiei geologice Astfel. bine cimentate. fosiliferi. ce includ zacaminte metalifere. formati din roci nefosilifere. reprezentat prin cele mai noi depozite. rezultat in urma unor “potopuri” si din roci vulcanice.Fig. in pofida caracterului lor superficial si empiric. 3. Munti (tertiari) alcatuiti din material neconsolidat. Clasificarea lui Lehman este asemanatoare clasificarii lui Arduino. Aceste prime incercari de clasificare stratigrafica a rocilor de la suprafata scoartei. slab cimentate sau mobile: pietrisuri. formate din produsele de eroziune ale celor trei categorii anterioare. fara fosile. au reprezentat inceputul descifrarii diviziunilor majore ale scarii timpului geologic. argile si roci vulcanice asociate. ca sinonime ale Erelor Paleozic si Mezozoic. Munti primari. in general nestratificate. Paleogenul si Neogenul. fosilifere. constituiti din roci stratificate. Munti (secundari) formati din roci stratificate. mai scunzi. pentu desemnarea unitara a primelor doua serii ale Erei Cenozoice. 3. incluzand insa doar trei grupe de “munti”: 1. fundamentand totodata conceptul de varsta relativa in dotarea stratigrafica. lipsite de zacaminte metalifere. 2. 2. 4. in functie de natura si vechimea lor:1. alcatuiti din roci fosilifere.

in care. in care fosilele sunt in . Localizarea stratotipurilor internationale si autorii lor reprezentand succesiuni de strate care indiferent de situarea lor geografica ilustreaza cel mai bine diferitele intervale ale istoriei geologice.). ca atare. O importanta majora in elaborarea acestei scari o prezinta definirea prin indicatori cronologici-cei mai reputati fiind fosilele. scara cronometrica are una speciala: cunoasterea mai exacta a cronologiei Precambrianului. secventele locale au fost fost grupate in unitati stratigrafice. scarii cronostratice fiindu-i astfel alaturata scara cronometrica. este o scara cronostratigrafica (numita abreviat cronostratica).a limitelor dintre unitatile cronostratigrafice adiacente. drept succesiuni de referinta stratigrafica sau secvente stratotipice (fig 3. 3. Scara timpului geologic rezultata din juxtapunerea “secventelor-standard” disparate. Drept urmare a cercetarilor stratigrafice.2.2. prin varsta lor relativa sau pe baza altor proprietati. spre deosebire de Fanerozoic (diviziunea “vietii evidente”. fiind desemnate. Dezvoltarea metodei radiometrice de datare a rocilor a permis calibrarea in ani a limitelor dintre unitatile cronostratigrafice. Pe langa importanta sa generala. definite prin caracterele litologice. de la cele mai vechi la cele mai noi. Reuniunile internationale ale stratigrafilor (prima dintre acestea a avut loc la Paris in anul 1878) au dezbatut etalonarea timpului geologic prin “secvente”-standard” Fig.teritoriul unde s-a desfasurat primele asemenea incercari. paleontologice.

susceptibile de a suferi modificari. chimica. indiferent de compozitia particulara a secventelor stratigrafice in diferite regiuni sau de absenta in unele locuri a depozitelor corespunzatoare unor anumite intervale de timp. in functie de precizarile si clarificarile pe care cercetarile viitoare le vor aduce. . In tabelul 3. Importanta scarii timpului geologic este fundamentala pentru Geologie. de natura fizica. strans corelate in desfasurarea lor. pe care il reprezinta scara timpului geologic. o istorie a evenimentelor complexe. ar fi imposibila fara sistemul de referinta geocronologica. raritatea resturilor organice impiedica ierarhizarea corpurilor litologice pe baza continutului paleontologic.1 este prezentata scara timpului geologic. cat si celor direct aplicative. prin conventie internationala.mod comun intalnite). Atat componenta cronostratica (in privinta definirii limitelor paleontologice dintre diviziunile sale). care a fost realizata progresiv. Este usor de inteles ca reconstituirea istoriei geologice. biologica. oferind ata domeniilor cu caracter mai pronuntat teoretic. Diviziunile si subdiviziunile scarii timpului geologic au valoare cronologica egala pe intreaga suprafata a Pamantului. reperele cronologice necesare. cat si cea cronometrica sunt perfectibile. ale Geologiei economice.

.

.

Unele dintre aceste metode sunt aplicabile doar in cazul unor fenomene episodice. in functie de numarul de neutroni prezenti. Atomi si izotopi Nucleul unui atom este compus din protoni (particple cu sarcina pozitiva) si neutroni (particole neutre). Singura dintre metodele de datare numerica utilizabila pe intreg spectrul varstelor geologice. formeaza un nou element cu o structura atomica diferita si cu alte proprietati fizice si chimice (fig 5. sunt stabili. ca de exemplu. precum si viteza sau ritmul desfasurarii proceselor geologice. Prin “datarea absoluta” poate fi de asemenea stabilita durata fenomenelor deductibile din studiul rocilor. Exceptionala importanta practica a metodei radiometrice a determinat perfectionarea continua a echipamentelor de masurare si a procedurilor analitice vizand reducerea erorilor. marcate prin repere cu semnificatie cronologica anuala sau diurna. de ex. Radiocronologia sau Cronologia izotopica. aceste metode pot fi grupate sub numele de “metode de datare absoluta cu aplicabilitate geocronologica restransa”. ciclica. rata lor de dezintegrare fiind masurata in scopul determinarii varstelor absolute. carbonul 12. metoda striurilor de crestere la schelele calcaroase ale unor organisme (coralii. a numarului atomic. de exemplu. exprimata numeric in ani terestri este realizata printr-o serie de metode incluse generic sub numele de “datare absoluta”. cu desfasurare continua. bazata pe fenomenul dezintegrarii radioactive.Datarea absoluta Cunoasterea varstei corpurilor litologice in maniera cantitativa. Aceste forme variabile ale aceluiasi element sunt numite izotopi. Orice schimbare a numarului de protoni si deci. metoda dendrocronologica. de la cele mai vechi la cele mai recente. aplicabilitatea acestor metode incetand odata cu intreruperea proceselor generatoare. este metoda radiometrica. Majoritatea izotopilor. Numarul de protoni defineste numarul atomic al unui element si determina proprietatile sale. Asa sunt metoda varvelor. precum carbonul 14 sunt instabili. Carbonul. Izotopii instabili sunt radioactivi. Numarul insumat al protonilor si neutronilor dintr-un atom reda masa atomica. in jurul acestei metode constituindu-se un domeniu distinct al Stratigrafiei. 13 si 14. altii insa. Metoda radiometrica .) . are numarul atomic 6 si trei mase atomice: 12. 13 .23).

Fenomenul dezintegrarii radioactive este ireversibil. Unele elemente radioactive trec in elementul radiogen.693.24. cu sarcina negativa). ci prin injumatatirea la intervale de timp egale a elementului radioactiv si trecerea sa in element radiogen. λ S  in care D reprezinta numarul de atomi radiogen sau derivati. poate fi calculat timpul scurs de la inceputul dezintegrarii. la momentult. stabil printr-o singura 87 40 faza. de exemplu 235 U→207 Pb prin 7 emisii α si 6 emisii β. S numarul de atomi radioactivi sau sursa. Dezintegrarea radioactiva are loc in trei moduri: 1. 2. fata de elementul radioactiv. Perioada de injumatatire varieaza pentru elementele radioactive intre mai putin de o miliardime de secunda si 50 miliarde de ani. Prin emisie de particole α (=nucleul unui atom de heliu format din 2 protoni si 2 neutroni): Exemplu: 238 U→234 Th + ∞ 92 90 in acest caz. Fenomenul dezintegrarii radioactive nu se desfasoara in mod linear. masa atomica ramanand neschimbata − Exemplu: 87 Rb →87 Sr + e + γ 37 78 3. λ este constanta de dezintegrare. cu viteza constanta. 87 Rb → Sr printr-o singura emisie β. emisia concomitenta a unui electron conduce la formarea calciului radiogen: − 40 K →40 Ca + e + γ 19 20 In toate cazurile sunt emise din nucleu radiatii γ (radiatii electromagnetice de energie inalta). astfel incat cunoscand prin masuratori raportul cantitativ existent la un moment dat intr-o roca sau intr-un mineral intre elementul radioactiv si cel radiogen. Ecuatia generala de calcul a varstelor radiometrice este: t= 1 D  log n 1 +  . Varstele se calculeaza in functie de perioada de injumatatire (T) care este constanta si determinata pentru fiecare element radioactiv in parte. elementul radiogen are o masa atomica mai mica cu 4 unitati. in mod continuu. pentru uraniu 238 are valoarea de 0. Raportul D/S se masoara prin spectometrie de masa in cadrul laboratoarelor specializate de geocronologie.Prin fenomenul dezintegrarii radioactive un element sau izotop instabil trece. de exemplu. cu valoare diferita pentru fiecare element radioactiv. Alte elemente radioactive parcurg mai multe faze. Prin emisia unei particole β (electron. iar 238 U→206 Pb prin 8 emisii α si 6 emisii β. Prin captarea inei particole β: − Exemplu: 40 K + e →40 Ar + λ 19 18 dar in acest caz particular. numitelement radiogen sau derivat.) . curba de dezintegrare tinzand asimptotic spre 0 (fig 5. intr-un element stabil. sau 40 K → Ar printr-o singura captare β. de exemplu.

3 x 109 4. zircon.7 x 103 5780 >5 x 106 >10 x 1003 >5 x 106 >60 x 106 <250 x 103 <40 x 103 Minerale. roci vulcanice Monazit. intervalele de aplicabilitate sau varste rocilor ce pot fi datate prin metoda respectiva. oase Acuratetea metodei radiometrice. corali aragonitici Lemn. sanidin. biotit. surse de erori si posibilitati de reducere a lor Acuratetea datarilor absolute prin metoda radiometrica depinde de starea fizica a rocilor examinate. zircon. prin metamorfism regional sau de contact termic care implica cresteri de temperatura cu peste 100ºC. biotit.In tabelul 5. prin fenomenele de alterare. hornblenda. Exactitatea datarilor radiometrice reclama ca sistemul mineral care cuprinde elemente radioactive sa ramana inchis din momentul cristalizarii sale. prin ingroparea rocilor la adancimi mai mari de 200m. cochilii calcaroase. in mod natural. deci sa nu fi avut loc imbogatiri sau pierderi secundare de elemente radioactive sau radiogene. carbune. precum si mineralele sau rocile pe care pot fi efectuate masuratorile. roci metamorfe Muscovit.5 x 109 7.Asemenea imbogatiri sau pierderi au loc. roci si alte materiale utilizate muscovit. uraninit. uraninit. cu perioadele de injumatatire a izotopilor radioactivi. glauconit. microclin. . sunt prezentate principalele metode de datare radiometrica.2. glauconit. de gradul de fiabilitate al spectometrelor folosite in analize precum si de unele variatii ale constantei de dezintegrare λ. Izotop radioactiv (Sursa) Rubidiu 87 Potasiu 40 Uraniu 238 Uraniu 235 Thoriu 230 Carbon 14 Izotop radiogen (Derivat) Strontiu 87 Argon 40 Plumb 206 Plumb 207 Radiu 226 Azot 14 Aplicabilitat Timp de e injumata geocronologi tire (ani) ca (ani) 47 x 109 1. pehblenda Monazit.13 x 106 7. pehblenda Sedimente carbonatice.

s-a obtinut varsta de 340 ± 8 milioane de ani .Chiar cele mai fiabile spectrometre de masa nu pot elimina complet erorile . din contra daca roca. daca un corp magmatic intruziv care a generat o aureola de contact termic intr-o succesiune de strate cu amoniti si inocerami de varsta Coniaciana ( Cretacic superior) indica . este recomandata efectuarea masuratorilor pe mai multe esantioane din aceeasi roca utilizand minerale diferite . importanta metodei radiometrice pentru calibrarea numerica a scarii timpului geologic este fundamentala . prin datare radiometrica .2% . acceptabile erori care in cazul varstelor din Precambrian poate insemna cateva zeci de miliane de ani . prin folosirea unor metode de datare radiometrica diferite ( de exemplu . . pentru a nu afecta continturile reale . daca in cadrul unei secvente de strate sedimentare ce contine ceratiti caracteristici etajului Ladinian din Triasicul mediu . In pofida unor inerente si . poate fi utilizata metoda Rb-Sr). de aceea . de exemplu . este evident ca varsta obtinuta este falsa . nici o alta metoda neputand-o substitui. In cazul rocilor magmatice si metamorfice . iar spectrometrele trebuie calibrate periodic. deci “imbatrinita” fata de cea reala. deci nedatabile in mod relativ prin metoda paleontologica . constituita in mod “relativ” prin succesiunea detaliata a biozonelor si cuantificata in mod “absolut” prin datarea radiometrica a limitelor dintre etaje . pe de o parte . acestea variind . corpul intruziv este mai nou decat stratele coniaciene. Datele radiometrice sunt insotite . daca datarile prin metoda K-Ar se efectueaza pe glauconit (mineral ce contine in reteaua sa K40) care s-a imbogatit in argon prin captare din atmosfera (argonul atmosferic este prezent in forma elementului radiogen Ar40) in urma unor procese de alterare. Sau . Pentru o rezolutie cat mai corecta . de ecartul de eroare ( de exemplu rezultatul datarii unor roci din Carbonifer poate fi prezentat in forma 325 ± 10 milioane ani) . lipsite de fosile . din Precambrian sunt acceptabile chiar erorile de ± 5%. radiometria ofera singura modalitate de stabilire a varstei. De exemplu . masuri legate de prelevarea corecta a esantioanelor pentru masuratori prin eliminarea rocilor alterate sau a celor care au suferit transformari induse de presiuni si temperaturi ridicate . ca atare . Ladinianul avand varste cuprinse intre 235 si 230 milioane de ani. iar in cazul rocilor mai vechi . Pentru reducerea erorilor se impun . limita inferioara a Coniacianului aflandu-se la nivel de 88 milioane de ani . pe de o parte . intre ± 0. este prezenta o intercalatie de lava pentru care . O alata sursa de erori este legata de aparatura de masurare. ofera posibilitatea unui bun control al datarilor radiometrice prin cele biostratigrafice. prin masuratori radiometrice . Scara timpuli Fanerozoic .De exemplu. in cazul datarilor pe glauconit in paralel cu metoda K-Ar . o varsta mai mare de 90 milioane de ani . iar prin aureola de transformare termica formata . in general .2 . in laborator tratamentul prin ultrasunete al probelor pregatite prin analiza spectrometrica trebuie moderat . contextul biocronologic invalideaza aceasta varsta . varsta masurata va fi mai mare.

56 Metode de datare absoluta cu aplicabilitate geocronologica restransa In afara metodei radiometrice folosita pe intreg spectrul varstelor geologice .6 miliarde ani 26 august • Aparitia primelor metazoare 1. Daca ora 0 a zilei de 1 ianuarie marcheaza formarea crustei tersre . de la cele mai vechi la cele mai noi . unei ore – 525.114 ani .Un altfel de “calendar geologic” Varstele radiometrice ne permit un exercitiu menit sa ne faca perceptibile enormele valori ale timpului geologic. In acest artificiu de calcul .5 miliarde ani 28 martie • Aparitia algelor unicelulare (primele eocariote) 1. iata cum arata “calendarul geologic” prin consemnarea unor momente semnificative ale evolutiei biologice: Varsta absoluta Data in “calendar” • Aparitia primelor organisme unicelulare .care marcheaza inceputul Fanerozoicului 540 milioane ani 18 noiembrie • Primii pesti concomitent cu primele animale (artropode) terestre 425 miliane ani 27 noiembrie Primele vertebrate terestre (stegocefalii) 365 milioane ani 2 decembrie Primele reptile 330 milioane ani 5 decembrie Primii dinosauri 235 milioane ani 13 decembrie Primele mamifere 210 miloane ani 15 decembrie Primele pasari 142 milioane ani 20 decembrie Disparitia dinosaurilor si sfarsitul ‘Erei reptilelor” 65 milioane ani 27 decembrie Aparitia omului modern (Homo Sapiens) 35 mii ani 31 decembrie ora 23. Putem astfel concentra intrega durata de 4.2 miliarde ani 27 septembrie • Aparitia trilobitilor. iar unui minut 8. del consolidarea primei cruste terestre pana in prezent .752 ani . dar cu utilitate .6 miliarde de ani a istoriei geologice . intr-un singur an si sa calculam data calendaristica a unor evenimente importante din trecutul Pamantului. procariote 3.603 milioane de ani . datarile in maniera cantitativa pot fi realizate si printr-o serie de metode care redau cu mai multa precizie cadrul cronologic . unei zile ii corespund 12.

. chimica . desfasurate neintrerupt . Aceste metode “ cu aplicabilitate cronologica restransa “ sunt bazate pe procese si fenomene de natura diferita : fizica . Th232 ) . radiatii luminoase i n spectru vizibil . licheni . asa sunt dendrocronologia sau metoda bazata pe cresterea arborilor . metoda tefrocronologica bazata pe varsta cenusilor vulcanice .limitata la durata unor procese care au generat structuri sau compozitii chimice semnificative din punt de vedere temporal. atunci cand sunt incalzite . metoda termoluminiscentei . din Pleistocenul superior si Holocen . U235 . Unele dintre aceste metode dau bune rezultate doar in cazul varstelor recente . corali) . in mod artificial sau natural . Asa sunt metoda varvelor . sedimentologica . metoda fisiunii nucleare. biologica . bazata pe pe dezintegrarea spontana a unor elemente radiactive (U238 . dar intr0un interval de timp relativ scurt. metoda bazata pe fenomenul de hidratare a obsidianei. metoda bazata pe cresterea unor structuri organice. metodele bazate pe cresterea unor structuri organice ( la arbori . fundamentata pe proprietatea unor minerale de a emite . dar in general prin aceste metode se determina durata unui fenomen sau proces si nu varsta absoluta a rocilor rezultate in urma acestora. metoda urmelor de fisiune nucleara . metoda termoluminiscentei.Alte metode sunt aplicabile si in cazul unor varste geologice mai mari : metoda varvelor. tefrocronologia si metoda bazata pe hidratarea obsidianului.