You are on page 1of 6

Burke Peter, Rena terea european : centre i periferii Capitolul IV Epoca diversit ii: Rena terea trzie Renasterea

este denumirea curentului de innoire sociala si culturala care a aparut in Europa la sfirsitul Evului Mediu, in secolele al XV-lea i al XVI-lea, innoire caracterizata prin reinviorarea interesului pentru cultura si arta antichitatii clasice. Renasterea a inceput in Italia si s-a raspindit in Europa occidentala. Parcursul Renasterii a fost oprit de Conciliul de la Toronto, aceste a validat din nou traducerea Bibliei in latineasca traditionala, cunoscuta sub numele de Vulgata. Lucrarile unor scriitori ai Renasterii, de la Erasmus la Machiaveli, au fost trecute la Indexul cartilor interzise. Anii 1530 sunt considerati un moment de cotitura, fiind perioada in care Renasterea a fost inlocuita de Manierism, curent definit ca o reactie impotriva armoniei, proportiei si chiar impotriva ratiunii, un semn al unei crize politice si spirituale. Renasterea a continuat inca un secol, cam pana in 1630, astfel manierismul poate fi considerat o monstra a diversitatii artei renascentiste. In timpul coexistentei si interactiunii dintre protestantism si catolicismul reformat au fost produse noi forme de umanism. Formele de exprimare a egalitatii cu anticii releva in diferite parti ale Europei o incredere tot mai mare la nivel cultural. Astfel putem da exemplu pe : dramaturgul Gil Vicente, cunoscut drept Plaut al Portugaliei poetul Luis Gongora, drept Homer al Spaniei istoricul Johannes Aventinus,drept Herodotul Bavariei etc Italia reprezenta o amenintare pentru increderea in propria creatie a artistilor si scriitorilor din alte parti, pentru ca italienii nu luau foarte in serios realizarile altora; iubirea neimpartasita fata de Italia este un element semnificativ al italofobiei, precum au existat si reactii impotriva stilului italian italofilia.

Diversitatea. In acest paragraf accentul este pus pe varietas ce au ca subiectliteratura si artele in a doua jumatate a secolului al XVI- lea. Sursa de inspiratie a tendintei spre diveritate a fost oratorul roman Quintilian. In practica, diversitatea era nota caracteristica fundamentala a unei epoci in care realizarile culturale din Franta, Spania, Anglia vadeau tot mai mult o independenta asumata, astfel, aceasca perioada ar putea fi numita o epoca a policentrismului.

Periferiile. Modelele si ideile Renasterii s-au propagat nu doar in anumite zone periferice ale continentului, ci chiar si dincolo de granitele Europei. In domeniul artelor, un rol deosebit in adaptarea si raspandirea stilului italian l-a jucat diaspora artistilor din Tarile de Jos ( exemplu: Sculptorul Adrian de Vries, pictorul peisagist Roelandt Sawery etc), care au jucat un rol esential in receptarea Renasterii in regiunea baltica. Renasterea s-a raspandit si dincolo de granitele Europei, prin intermediul negustorilor si al misionarilor. Este perioada in care cativa pictori din Asia descopera arta renascentista, fie prin intermediul picturilor italiene, fie datorita reproducerii flamande. In aceeasi perioada, Renasterea a afectat si Lumea Noua. Modele clasice. Modele romane antice si-au mentinut influenta, asa cum putem exemplifica prin cazurile lui Cicero si Vergilius. In aceasta epoca a diversitatii au existat autori care si-au indreptat atentia si catre modele eline. In poezia lirica, o mare descoperire a fost poetul Pindar, prin odele sale. Oda devenind un cuvant la moda in epoca, fiind utilizat in italiana de Ariosto, in franceza de Ronsard si in engleza de Shakespeare. Unii contemporani au criticat temenul de oda, considerandu-l un cuvant strain inutil. Modelele italiene. Expatriatii italieni au jucat un rol important in popularizarea Renasterii in strainatate, precum Rosso, Serlio si Primaticcio in Franta, pictorul si arhitectul Pellegrino Tibaldi in Spania, pictorul Arcimboldo in Europa Centrala. Aparitia manierismului in Tarile de Jos se datoreaza intr-o mare masura anilor petrecuti de Frans Floris in Italia, timp in care a copiat si studiat operele lui Michelangelo si Giulio Romano. Italienii au devenit modele in muzica cu descoperirea sonetului si a egloga a lui Francisco de Sa , precum si in celelalte arte. Italia a ramas un model de urmat si in literatura. Contactele personale le-au permis strainilor sa inteleaga mai rapid si mai deplin ce faceau italienii, pe de alta parte, tiparul a ajutat la raspandirea mai larga a noilor modele precum putem lua exemplul Lyonului. Lucrarile de muzica tiparite au propagat si ele peste granite cunoasterea modelelor italiene. Traducerile din italiana, ca si traducerile din scrierile clasice, au devenit din ce in ce mai numeroase la sfarsitul secolului al XVI-lea, de exemplu in Franta si Anglia. Descoperire Italiei a incurajat traducerile, cei mai tradusi autori italieni fiind: Aristo( engleza, franceza, poloneza, spaniola), Castiglione,Tasso. Traducerile au ajutat la raspandirea constintelir despre arta italiana.

Arhitectura. Datorita numeroaselor tratate ale perioadei, noul termen de arhitectura a intrat intr-o serie de limbi straine precum franceza, engleza. Renasterea civica nu se stinsese inca, printre cladirile civile impozante din aceasta perioada putem enumera: Universitatea din Alcanta, Piata de Pinzeturi din Cracovia( 1550), cladirea Bursei din Copenhaga. In alte parti ale Europei, modele vilelor si palatelor italiene au fost adaptate traditiilor si nevoilor locale, astfel au rezultat castelele de pe Loara, conacele din Anglia, castelele Boemiei. Pictura si sculptura. Temele clasice, cat si stilurile italiene s-au raspandit din ce in ce mai mult pe teritoriul Europei. In cazul picturii putem exemplifica scenele din mitologia clasica, iar in cazul sculpturii pot fi ilustrate doua genuri de o importanta majora: fantana arteziana si monumentul ecvestru. Formele diverse ale umanismului. Precum termenul arhitect si termenul de umanist a ajuns sa fie utilizat in mai multe limbi europene, precum in spaniola in 1552, in franceza din 1554, in portugheza din 1578 si in engleza din 1589. Umanismul, sau miscarea umanista era supusa transformarilor, precum interesul sporit fata de cultura araba, unul din cauzele acestui interes era speranta convertirii musulmanilor la crestinism. Un al doilea interes era fata de Egiptul antic, obeliscurile egiptene starnind interes si asfel a aparut inca un cuvant nou in epoca( secolul al XVI-lea). Cea mai importanta era insa ceea ce am putea numi reabilitarea umanista a Evului Mediu, legata de raspandirea umanismului in afara Italiei. Interesul fata de trecutul neoclasic a fost accentuat la periferia Europei, care ar putea fi definita aici ca teritoriu pe care romanii nu l-au cucerit niciodata. Umanismul, muzica si filosofia naturala. Diversitatea disciplinara a umanismului din aceasta perioada este la fel de izbitoare ca si diversitatea regionala. Tema principala a acestei lucrari este receptarea culturii clasice si a celei italiene. Cu toate acestea, incapand cu anii 1570 , au inceput si incercari de a reinvia muzica elina antica, datorate unor umanistii precum florentinul Girolamo Mei sau francezului Jean-Antoine Baif. In incercarea de a reinvia ceva vechi, umanistii au sprijinit inventarea a ceva nou, cu toate acestea , miscarea umanista i-a influentat si pe filosofii naturii( termenul de om de stiinta apartine secolului al XIX-lea). Filosofii naturii imparteau veneratia umanistilor fata de Antichitatea clasica. Filosofii naturii erau interesati de stiintele umaniste.

Ascensiunile limbilor vulgare. Sfirsitul secolului al XVI-lea a fost o perioada extraordinara de heteroglosie (cum o numea teoreticianul literar Mihail Bahtin) : o diversitate de limbi si stiluri de vorbire ce interactioneaza si dialogheaza unele cu altele. Tot in aceeasi perioada s-au ridicat si un numar de voci care elogiau limbile vulgare. Cel mai faimos caz a fost cel al poetului Joachim Du Bellay. Lucrarea sa Defence et Illustration de la Langue francaise (1549) respingea ideea ca franceza ar fi o limba barabara. Du Bellay a fost sustinut de tipograful si umanistul Henri Estienne, care a afirmat in a sa Precellence de la langue francoise (1579) ca franceza are cel putin la fel de multa gravitate si gratie ca si latina si un potential oratoric mai ridicat decit alte limbi. Retorica in favoarea limbilor vulgare a fost incurajata de retorica in limbile vulgare, prin manualele cum erau Art of Rhetoric al lui Thomas Wilson, La rhetorique francaise al lui Fouquelin si Rhetorica lui Lorenzo Palmireno. Un rol important l-a jucat fenomenul traducerilor, indiferent daca il consideram ca pe un semn al dezvoltarii limbilor vulgare, un rezultat al acestei dezvoltari sau un stimul pentru dezvoltarea acestora. Traducerile din Cicero, Vergiliu, Vitruviu si Homer in diferite limbi vulgare au insemnat un progres semnificativ, fiindca aceste texte devin mai accesibile unui public mai larg caruia latina ii era de obicei necunoscuta. Traducerea a dezvoltat vocabularul limbilor vulgare. O alta fateta a crearii unor cuvinte noi era constiinta saraciei limbilor vulgare, care impunea neologismele ca pe o necesitate. Ascensiunea limbilor vulgare i-a determinat pe unii scriitori sa imprumute din latina si din alte limbi, iar pe altii sa denunte respectivul progres. O diversitate de genuri literare. In epoca europeana, epoca in discutie a fost una a clasicilor in limbile vulgare intr-o multime de genuri: epic, liric, comedie, tragedie, satira, roman si nefictionale: istorii, dialoguri si eseuri. Operele lui Niccolo Machiavelli (publicate postum, in 1532) au reprezentat contributii de seama la literatura in limbile vulgare, dar si la dezvoltarea gindirii poltice. Urmind calea deschisa de Machiavelli, lucrarile despre politica scrise in limbi vulgare au devenit tot mai dese, avind probabil scopul de a atrage un public din afara spatiului academic traditional. Epopeea. Epopeea este considerata cel mai nobil gen literar, avand atractie catre temele biblice cum ar fi Ierusalimul eliberat al lui Tasso. O alta tema des intilnita a epopeilor era trecutul national. Italia eliberata de goti (1547-1548) a lui Trissino; Franciada lui Ronsard, dedicata regelui Carol al IX-lea; Lusiada al lui Luis de Camoes, titlul acestiu poem provine de la numele

lui Lusus, legendarul intemeietor al Portugaliei si ilustreaza bine cunoscuta legatura dintre epopei si frontiere. Romanele. Romanele cavaleresti si-au pastrat popularitatea la curtile printilor si principeselor din Renastere, in ciuda criticilor formulate la adresa lor de umanisti ca Erasmus sau Vives. Pentru a raspunde criticilor genul avea nevoie de unele transformari: 1. modernizarea romanului (ex. Continuari la Amadis de Gaula) 2. clasicizarea genului (ca in cazul lui Ariosto, care a scris avind in minte modelul lui Vergiliu) 3. parodia genului (ca in cazurile lui Rabelais si Cervantes) Opusul complementar al romanului pastoral (gen care care a aparut in Italia dar s-a raspindit si in afara ei ) este ceea ce se numeste astazi romanul picaresc, deoarece eroul sau antieroul era un vagabond, picaro in spaniola.Genul nou aparut poate fi considerat o transpunere in forma fictionala a unei traditii indelungate de descrieri moraliatoare ale viclesugurilor practicate de cersetori si de pungasi. Comediile. Sfarsitul secolului al XVI-lea a resprezentat o epoca a dezvoltarii teatrelor ca institutii permanente si a impunerii pieselor de teatru laice in unele parti ale Europei. Piesele de teatru scrise de grupul remarcabil de dramaturgi talentati ca : Christopher Marlowe, John Webster si Ben Jonson isi culeg subiectele dintr-o multime de surse si au ca tema istoris recenta, Orientul sau Evul Mediu. Comedia a urmat si ea modelele romane. Dramaturgul Nicolas Frischlin se plasa in afara canonului prin incercarea lui de a reinvia comedia lui Aristofan, care oferea comentarii asupra problemelor publice. Reformele. Teatrul a fost una dintre tintele principale ale reformatorilor religiosi - precum Calvin pe de o parte si San Carlo Borromeo pe de alta. Calvin nu accepta piesele de teatru nici daca aveau subiecte religioase. In ceea ce-l priveste pe San Carlo, el considera ca acestea reprezentau liturghia diavolului. Asa cum ne sugereza cazul teatrului, legaturile dintre umanism si reformele religioase (catolica si protestanta) nu erau atit de simple precum le considerau odinioara istoricii pentru care Renasterea ar fi luat sfirsit in jurul anului 1530. Pe de o parte intre valorile crestine si incercarea de a reinvia Antichitatea pagina a existat o tensiune permanenta. Pe de alta parte, ne dam seama ca unii dintre participantii de frunte la Reforma recunosteau in Renastere o precursoare a acesteia.

Aristocratizarea artelor. Adaptarea constientei la noile contexte a ideilor si formelor clasice sau italienizate este extrem de evidenta in cazul Reformei si al Contrareformei. Procesul de aristocratizare s-a desfasurat pe doua coordonate, pe de o parte nobilii nu se manifestau doar ca protectori ai artelor ci si ca scriitori sau poeti, iar pe de alta parte circulatia poamelor in manuscris prin mainile unor critici respectabili era o activitate compatibila cu valorile aristocratice. In ceea ce priveste patronajul aristocratic, el se manifesta cu claritate in multe parti ale Europei si ne deplaseaza atentia de la curtile regale si de la orase spre domenii de la tara. Preocuparile umaniste ale unui numar mare de doamne sunt bine atestate in epoca, astfel de preocupari nu erau complet noi insa se pare ca sunt acceptate mai usor de barbati. In mod normal , prin intermediul bibliotecilor ne e greu sa reconstituim zonele de interes al femeilor, de vreme ce cartile aveau inscrise numele sotilor lor. Libertatea de a scrie si mai ales de a publica de care se bucurau femeile a reprezentat o schimbare semnificativa in epoca. Renasterea tarzie a fost perioada in care miscarea a fost acceptata pe cea mai larga scara, atat din punct de vedere social cat si geografic. Un numar mare de grupuri dintre cele mai diverse au preluat si au adaptat ideile si formele care anterior atrasesera relativi putini oameni. Aceasta este si perioada in care miscarea patrunde cel mai profund in viata sociala.