Ştiinţa politică

Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir
Cristian Pîrvulescu

Ştiinţa politică

2001

1

Ştiinţa politică CUPRINS

CAPITOLUL I. POLITICA: DIMENSIUNI ŞI SEMNIFICAŢII ALE CONCEPTULUI 1.1. Emergenţa politicului ca domeniu autonom. 1.2. Raportul politic - politică. 1.3. Politică şi putere. 1.4. Politica şi statul. 1.5. Apolitismul - iluzie sau strategie. 1.6. Cetăţenia – formă a conştientizării dimensiunii politice. 1.7. Public sau privat - o redimensionare a politicii.

CAPITOLUL II. STATUL –CADRUL INSTITUŢIONAL AL POLITICII. 2.1. Instituţionalizarea puterii. 2.2. Autoritate şi politică. 2.3. Formarea statelor moderne. 2.4. Funcţiile şi organizarea statului. 2.5. Separaţia şi echilibrul puterilor. 2.6. Statul de drept. 2.7. Stat şi societate civilă. 2.8. Regim politic şi tip de administraţie.

CAPITOLUL III. INSTITUŢII POLITICE ŞI GUVERNARE. 3.1. Sistemul instituţional românesc. 3.2. Guvernul între parlament şi Preşedinţie. 3.3. Alcătuirea şi modul de funcţionare a Guvernului. 3.4. Raportul dintre Guvern şi Preşedinţie. 3.5. Raporturile Guvernului cu Parlamentul. 3.6. Tipologii ale regimurilor politice din Europa Centrală după 1990.

CAPITOLUL IV. SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ 4.1. Evoluţie şi schimbare socială şi politică 4.2. Factori, condiţii şi agenţi ai schimbării 4.3. Cultura politică - un instrument teoretic pentru estimarea adaptării la schimbare

BIBLIOGRAFIE

Ştiinţa politică

CAPITOLUL I POLITICA: DIMENSIUNI ŞI SEMNIFICAŢII ALE CONCEPTULUI

§ 1.1 EMERGENŢA POLITICULUI CA DOMENIU AUTONOM Concept de origine greacă politica implică o serie de precizări teoretice şi chiar etimologice. Confuzia care la întâlnirea dintre civilizaţiile greacă şi latină s-a instalat asupra dimensiunii politicii persistă şi astăzi. Originalitatea polisul grec constă în conştientizarea “crizei de suveranitate”1 a modelelor tradiţionale (aşa zis orientale) de organizare a puterii politice. Cetatea greacă creează un nou spaţiu social, agora – spaţiul public în care se confruntă interesele diverse şi se dezbat problemele de interes general. Puterea nu mai este localizată în casa, palatul, şefului individualizat al societăţii tradiţionale, ci în piaţa publică în care cetăţenii determină deciziile. Un univers spiritual nou în care cuvântul devine principalul instrument al politicii se constituie, iar construcţia sa, întreruptă şi apoi reluată cu şi mai multă energie, va duce la instituţionalizarea puterii politice în forma statului modern. Formula aristoteliciană zoon politikon prin care filosoful antic încerca să determine dimensiunea specifică a Cetăţii2 a cunoscut o deformare semnificativă în momentul traducerii sale în latină în forma animal socialis, variantă ce va face apoi carieră prin Toma d’Aquino. Dar în cadrul gândirii greceşti clasice politicul este de fapt opus3 socialului câtă vreme capacitatea de organizare politică este diferită esenţial de formele de asociere de tipul gospodăriei sau familiei. Apariţia cetăţii, a spaţiului politic implică o redimensionare a vieţii pe cel puţin două paliere, unul privat, în care se desfăşoară viaţa în familie, şi unul public în care, egal cu ceilalţi parteneri recunoscuţi ca atare, individul participă la luarea deciziei. Real ca piaţa publică în care se desfăşoară, ideal ca model al unei noi construcţii umane, politicul îşi găseşte prima exprimare autonomă în Grecia clasică, ceea ce nu înseamnă că anterior, sub o forma sincretică, nu funcţionase deja. Dar întreprinderea grecilor antici nu este doar rezultatul unei sinteze teoretice, ci o revoluţie care implică o nouă relaţie privat-public. Polisul grecesc sau res publica romană sunt anticipări ale statului ca

1 2

Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, Bucureşti, Eminescu, 1985, p. 385. Aristotel, Politica, Bucureşti, Antet, 1996, pp. 6-7. 3 Vezi Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-Levy, 1988, pp. 60-65. 3

în Grecia veche “polisul”. Formă în care conştiinţa socială se maturizează şi tinde spre o dimensiune cuprinzătoare şi coordonativă. Cu un contur imprecis politica poate avea multiple sensuri ce depind de semnificaţia care i-a fost atribuită cuvântului în cazul concret în care a fost utilizat. oraş deci. Cele două aspecte ale politicului – puterea şi 4 Georges Burdeau. Sistem al coordonării comunităţii în raport cu principiile distinctive ale umanităţii moralitatea şi raţiunea. nu existau motivele pentru aceasta. .4 Specificul politic nu rezultă din fapte. politicul se raportează în cel mai direct mod la aspectul instituţional al puterii. act sau situaţie care dă seama despre un grup social. politicul se adaptează permanent. Pornind de la etimologia termenului putem identifica drept primă semnificaţie arta de a conduce oamenii ce trăiesc în oraş (stat).. Câtă vreme în societate nu ar exista conflicte. 1980. sau revendică ca principală resursă de legitimare. Spaţiu al confruntărilor de interese contradictorii sau al agregărilor.D. fenomenul capătă o dimensiune politică. un tip de organizare şi relaţionare a persoanelor ce dispuneau de acest statut. 127. p. Traité de science politique. Dacă astăzi acest termen este perceput corelativ în raport cu ruralul (clivajul urban-rural este unul dintre cele mai importante conflicte ale modernităţii). pieţe.Ştiinţa politică instituţie a puterii depersonalizate. o recunoaştere juridică specială (cetăţenia) şi consecinţă a acestora. nu ar fi nevoie de o putere înzestrată cu atributele coerciţiei pentru a interveni. Paris. ci un concept uman şi juridic. L. Faptul că polisul desemna ansamblul cetăţenilor comportă câteva elemente distinctive precum numărul locuitori. politica se concretizează în funcţia ce asigură. formă particulară de organizare a puterii. De aceea politicul poate fi asociat oricărui fapt. nu era un simplu suport material constituit din ansamblul de edificii străzi. realizarea binelui general. ci din modul în care raţiunea le interpretează şi califică. dar el dezvăluie mereu un câmp social controlat şi reglat de o putere ce dispune de un anume control asupra mijloacelor de coerciţie.G. doar când raţiunea relaţionează ierarhia şi scopul. Noţiunea de politică se referă la două aspecte distincte . Dacă orice societate e organizată ierarhic (inclusiv societăţile animale) şi se raportează la un scop. mereu parţiale.pe de o parte la stat. dar spre deosebire de acesta nu au încă. pe de altă parte la putere considerată drept cadru al relaţiilor umane. despre relaţiile de autoritate şi supunere stabilite în vederea unui scop comun. un dimensiune socială.J. Antagonismele ce rezultă din însăşi faptul existenţei sociale se cer însă soluţionate prin formule compatibile cu tendinţa conservării şi durabilităţii ansamblului comunitar.

ceea ce face ca societatea politică să fie una care găseşte în ea însăşi raţiunea de a fi. constituindu-se într-un adevărat fundament al valorilor pe care le promovează. Departe de a fi pus în situaţia de a depinde de alte valori. Termenul. Ca spaţiu al ordinii polisul se impune ca mod de organizare a puterii în acelaşi timp – o simplă coincidenţă? .cu noi domenii ale gândirii precum filosofia sau geometria. Astfel politicul nu mai este doar un mijloc. Primul bun pe care îl poate oferi societatea este însăşi existenţa. deci îi este exterior. fie principiu de guvernare sau formă de comportament democraţia a constituit şi constituie un obiect al confruntărilor de idei privind raporturile dintre guvernanţi-guvernaţi şi a evaluarării eficienţei acţiunii politice.Ştiinţa politică scopul . Deşi între democraţia directă a antichităţii şi democraţia reprezentativă a secolelor XVIII – 5 . Emegrenţa polisului.sunt astfel conexate. după 2000 de ani de la experimentul atenian. Inovaţie istorică majoră. Pe de altă parte nu există grup care să-şi fie sieşi suficient (a cărui singură raţiune să fie cea de a exista pentru sine). Relaţia de putere primeşte o semnificaţie politică doar în temeiul finalităţii sale. O putere devine politică când dispune în mod evident şi indiscutabil de capacitatea de a utiliza coerciţia pentru a garanta şi aplica normele într-o comunitate. Considerată fie ca regim politic. În societatea politică obiectivul este binele sau interesul general. Orice grup se raportează la un scop propriu care pentru a fi o valoare autentică este obiectiv. astfel politicul tinde să valorizeze tot ce contribuie la reproducerea acesteia. forme de cunoaştere specifice ce inaugurează era domniei raţiunii. definea regimurile apărute în urma revoluţiilor americană şi franceză din secolul al XVIII–lea. el devine o valoare în sine. Din concept instrumental politicul devine unul existenţial. a cărui carieră reîncepe. Nouă realitate socială şi structură a imaginarului colectiv de lungă durată polisul implică ideea de dezbatere liberă. sinonimă începutului autonomizării politicului în raport cu alte dimensiuni sociale. a indus un tip de organizare şi conducere în care publicul capătă un rol esenţial. Societatea globală presupune propria sa finalitate. Activitatea politică este instrumentabilă. Autoritatea presupusă de politic cunoaşte un evantai de posibilităţi de la formele de dominaţie nedisimulată până la sublimarea sa în constrângere interioară. ci devine scop. conduce deci inevitabil la democraţie. în secolul al XIX-lea. ea nu-şi găseşte în sine însăşi propriul scop (valabil pentru grupuri cu scop specific). sistemul de guvernare simbolizat de Atena a constituit sursa unor infinite comentarii filosofice ce de la Platon şi Aristotel la Montesquieu sau Rousseau au contribuit la reconstrucţia politică democratică a lumii moderne.

Diviziunea elitelor a condus la apariţia democraţiei antice. departe de a constitui o aridă referinţă istorică. nucleu al puterii politice. Dincolo de rolul legendar (mit ce s–a perpetuat şi în timpurile moderne) al părinţilor fondatori . de la o tradiţie comună – rolul spaţiului public ca revelator al dimensiunii politice. Science politique. Platon a criticat acid incompetenţa cetăţenilor asupra problemelor dezbătute şi a acuzat înclinaţia acestora de a lua decizii sub influenţa demagogilor. pe câtă vreme politeia ar fi vizat utilitatea comună fără să pună în discuţie structura socială. pp. demonstrează compromisul social pe care de la început îl inaugurează democraţia. să conducă la o nouă formă politică. 5 Dacă astăzi problema clasificării regimurilor beneficiază de o judecată favorabilă. 1997. 1. în care categorii sociale cu interese opuse. Judecăţile de valoare negative acesteia au dominat vreme îndelungată reflecţia asupra democraţiei. în ultimă instanţă. ci au fost adaptate la specificul politic al momentului. participare mimată. grupurile dominante economic au fost nevoite să apeleze la consensul cel mai larg cu putinţă pentru a compensa lipsa unei forţe particulare (ce ar fi înclinat balanţa spre una din facţiuni) sau existenţa unei armate sau poliţii permanente (ce ar fi favorizat tirania) printr–un proces de legitimare.Solon sau Clistene în cazul democraţiei antice rezolvarea dificilei probleme a ordinii. căci forjarea unui spaţiu public în care noi categorii sociale îşi făceau simţită prezenţa nu găsea un ecou favorabil în filosofie. critica democraţiei sau a democratismului societăţilor occidentale nu a încetat. este datorită capacităţii regimului democratic de a oferi bunuri politice evaluabile ca prosperitatea. Argumentele împotriva democraţiei nu s–au schimbat radical în două mii de ani. Imaturitate civică. Pentru Aristotel democraţia era forma coruptă a unui regim armonios pe care el îl numea politeia (republică am spune astăzi). libertatea si stabilitatea. În disputa lor privind guvernarea. Paris. poporul fiind antrenat în apărarea regulilor pe care însuşi le–a aprobat. 26-28. Ea priveşte relaţia dintre spaţiul privat şi cel public. cele două concepţii dau seama despre un numitor comun şi se revendică. Seuil. oligarhie manipulatoare ce 5 Phillipe Braud. a făcut ca diversitatea socială a Atenei.Ştiinţa politică XIX deosebirile sunt numeroase. Cu toate acestea. .proprietarii de pământ şi negustorii sau armatorii. Disputa filosofică se suprapune însă uneia politice care îşi întinde efectele până astăzi. dintre eficienţa bazată pe profesionalizare şi participarea şi controlul cetăţenilor asupra deciziilor. Ceea ce în ochii lui Aristotel condamna democraţia ateniană era faptul că aceasta reprezenta guvernământul celor săraci exercitat contra celor bogaţi. Examinarea democraţiei ateniene. La démocratie.

Vezi interesanta analiză a lui Guy Hermet. Rezultând din intersecţia a două tendinţe – presiunea majorităţii pentru o mai mare participare politică şi acţiunile guvernanţilor de a limita această presiune – democraţia modernă este consecinţa unor fenomene specifice. Faptele istorice dovedesc că uneori guvernaţii au stat la baza regimurilor autoritare. Alteori democraţia reprezentativă a fost rezultatul unor schimbări politice ce nu au implicat majoritatea. Dar izolată de societate. fie în virtutea neîncrederii în discernământul poporului (vizibil în conceperea sistemului electoral ca o formă de limitare a influenţei majorităţii). democraţia modernă a avut de făcut faţă unor realităţi sociale şi politice în transformare rapidă şi a trebuit să găsească soluţii la situaţiile de criză. de a depăşi cadrul strict parlamentar. ea s–a dovedit o practică redutabilă şi costurile ei au 6 7 Ibidem. Analiza tentaţiilor autoritare apărute la nivelul majorităţii relevă atât dificultăţile cât şi soluţiile crizei sistemului democratic. 6 Nostalgia autorităţii a făcut parte din istoria democraţiilor occidentale. sau chiar împotriva voinţei lor. În multe cazuri poporul a fost nu doar absent. A reduce democraţia la o teorie înseamnă a-i reduce şansele. Şi dacă influenţa lor variază. Institutul european. Rezultat al unui acord între elite ce reia într–o anumită formă compromisul antic. 1998. Criza democraţiilor s–a datorat în unele cazuri bazei lor prea înguste în condiţiile apariţiei pe scena politică a unor noi categorii sociale odată cu impunerea votului universal masculin la sfârşitul secolului XIX–lea. Democraţia nu este şi nu poate fi o doar o teorie. ci chiar s-a împotrivit democraţiei.30. 7 Caracterul de compromis al democraţiei îi oferă posibilitatea de a depăşi situaţiile problematice. Iaşi. Forţa democraţiei constă în capacitatea sa de a oferi o bază legitimă regimului. redusă doar la componenta sa instituţională construcţia democratică poate fi periclitată. p. care uneori lua forma unui adevărat despotism fie din orientarea revoluţiei burgheze (a cărei componentă urbană intra în contradicţie cu caracterul preponderent rural al societăţii).Ştiinţa politică afectează participarea reală a poporului la putere sunt doar câteva din formulele ce pun în discuţie democraţia contemporană. de a crea condiţiile participării cetăţenilor la luarea deciziilor şi de a produce bunuri politice concrete în funcţie de care binefacerile ei să poată fi evaluate. forţa lor de persuasiune nu poate fi neglijată câtă vreme ele pot genera curente de opinie a căror reprezentare politică poate influenţa dinamica instituţională şi coerenţa politicilor publice. Uneori democraţia a fost mai degrabă produsul unor accidente în care actorii politici au devenit promotori sau constructori ai libertăţilor democratice independent. 7 . Poporul contra democraţiei.

Politicul se asociază astfel ideii unei ordini indispensabile impusă voinţelor umane şi din această perspectivă el se detaşează de lumea contingenţelor. preponderent orientată spre egalitate în primul caz. Politizarea problemelor le modifică natura prin includerea puterii în datele problemei. ca în cazul puterii. deschiderea sa. corespunzând nivelului structural prin care sunt clasate şi ordonate datele materiale ale unei colectivităţi şi elemente spirituale ce-i formează cultura. Cum o societate fără probleme nu este o decât o societate stagnantă. La science poltique. 1990.2. politicul. RAPORTUL POLITIC . politicul şi politica fiind feţele unei aceeaşi realităţi. Recursul la autoritate are cel mai 8 Philippe Braud. de la numărul de participanţi până la orientarea valorică. p. Capacitatea ei de a se adapta continuu. insensibil la influenţele conjuncturii şi fluctuaţiile istoriei. PUF. § 1. desemnează o caracteristică de profunzime a societăţilor. Această neutralitate nu înseamnă însă pierderea dimensiunii concrete câtă vreme politicul este parte integrantă a socialului. . politicul îşi dovedeşte caracteristicile de concept neutru perfect. O problemă devine politică din momentul în care este rezolvată prin intermediul unei puteri instituţionalizate. privilegiind libertatea individuală în al doilea.POLITICĂ În limbajul curent sunt deosebite două categorii de fenomene referitoare la spaţiul politic atunci când se atribuie unei aceleiaşi noţiuni două genuri: masculinul şi femininul.Ştiinţa politică apărut ca fiind acceptabile. au creat tendinţa favorabilă ce a produs valul de democratizare din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. convingeri sau ideologii se înfruntă. Forma masculină. intervenţia unor factori externi care să reglementeze prin decizie recursul la autoritatea deontică. Când ne raportăm la un spaţiu în care credinţe. o dezinhibare a politicului care îşi poate dezvăluie caracteristicile specifice. Paris. ceea ce au în comun rămâne o centrare pe spaţiul public. 8 Soluţionarea unei probleme şi reglementarea ei prin intermediul puterii prezintă însă diferenţe câtă vreme soluţia se găseşte în chiar datele problemei nefăcând necesară. Apariţia problemelor şi conştientizarea acestora de către comunitate încarcă cu autoritate pe cei ce îţi asumă responsabilitatea soluţiei.10. Rolul politicului este acela de a prelua acele probleme pe care grupul nu le poate soluţiona. Caracteristica politicului constă în instrumentul folosit în rezolvarea problemei. Dincolo de diferenţele dintre democraţia antică şi cea contemporană. politicul imprimă prin funcţiile sale un caracter dinamic colectivităţii.

politica le regrupează şi le schimbă conţinutul iniţial (moral – în cazul binelui. ordinea fiind una dintre valorile esenţiale pentru guvernanţi. Astfel.. politicul se regăseşte în toate mişcările sociale integrând noile forţe într-o formă de ordine mereu instabilă. Pentru o asemenea abordare pledează David Easton pentru care politica este o modalitate de alocare autoritară de valori. face ca politica să aibă în societăţile contemporane un sens peiorativ. politicul se relevă în forma ierarhică de organizare în raport cu un scop. contractul sau dictatul. 9 . p. Spaţiu al contradicţiilor şi convergenţelor reglate prin instituţii. suplu dar permanent.în cazul ierarhiei) prin integrarea lor în spaţiul puterii. Politica este activitatea desfăşurată fie de guvernanţi. Faptul că forţa coercitivă este legitimă sau ilegitimă trebuie raportat la finalitatea activităţii politice: cucerirea funcţiilor de putere. Determinând regulile grupului.Ştiinţa politică adesea rolul de a obişnui societatea cu problemele recurgând la o serie de procedee adaptate situaţiei concrete precum compromisul. Prin politic grupul se încadrează în spaţiul public iar societatea ia într-un fel act de existenţa sa ca realitate autonomă. politica indică implicit un scop şi prin aceasta influenţează sau construieşte valorile care justifică mecanismele de autoritate şi de supunere. politicul reprezintă faţeta stabilă a fenomenului guvernării exprimând căutarea echilibrului. fie de un alt grup pentru a ocupa posturi de conducere sau a influenţa deciziile conducătorilor. 9 Georges Burdeau. op cit. Capacitatea sa de adaptare face ca politicul să nu fie asimilat unor structuri instituţionale chiar dacă se manifestă prin intermediul acestora. câtă vreme se raportează la colectivitate. unele mai puţin sau deloc compatibile cu morala dominantă. pentru aceasta recurgând la coerciţie. Politica. Faptul că partea practică a acestei activităţi presupune o paletă foarte largă de procedee. biologic . Dacă multe din valorile politice sunt intrinseci naturii umane. 128. Exersând aceste funcţii politica devine creatoare de valori. cât şi o funcţie necesară prin care grupul controlează tendinţele centrifuge sau anarhice ale membrilor. Definind puterea şi prerogativele acesteia politica este atât o funcţie socială. introduce în cadrul grupului sau a societăţii globale coeziunea ce face posibilă prevalenţa convergenţelor asupra divergenţelor. Astfel că principala funcţia a politicii priveşte realizarea binelui social. dar nu mai puţin prezentă. funcţie necesară a vieţii sociale. Acest aspect rămâne însă unul de suprafaţă.9 Modul specific uman de clasificare şi interpretare a faptelor sociale. consensul. a ordinii necesare vieţii sociale.

Această distincţie deosebeşte “Policy”. securitatea exterioară şi convergenţele interne într-o unitate politică particulară. sensurile noţiunii pot fi analizate pornind de la distincţia pe care limba engleză o permite între politics şi policy. 3. fiind considerată ca spaţiul confruntărilor pentru ocuparea poziţiilor de putere. fiind garantul ordinii în mijlocul confruntărilor ce rezultă din diversitatea şi divergenţele de opinii şi interese. Aceste relaţii sunt se dezvăluie prin varietatea presiunilor anonime sau individualizate. 1991. Deasemenea. alocare publică a bunurilor şi valorilor. pe câtă vreme politica considerată doar lupta pentru ocuparea sau menţinerea poziţiilor de putere eşuează într-o perspectivă conflictuală şi rigidă câtă vreme nu se coordonează cu o viziune strategică ce nu poate ignora principiile şi reflecţia asupra societăţii. fără a rămâne doar în sfera teoretizărilor morale sau filosofice. p.Ştiinţa politică Orice societate este alcătuită dintr-un ansamblu de relaţii între indivizi sau grupuri sociale. dar pierzând caracterul practic ce îl particularizează. Şi cum asigurarea condiţiilor unei existenţe sociale stabile este un bine cu caracter suficient de general. a căror acţiune produce un sistem de tensiuni şi echilibre ce formează mediul social. Astfel politica constituie acea activitatea socială care asigură.18.) de sfera luptei pentru putere. Lonngmon. devenind fundamentul valorilor pe care le promovează. etc. societatea politică îşi defineşte raţiunea de a fi.. Noţiuni corelative. ceea ce face 10 11 Julien Freund.şi politică definită ca exercitare a puterii într-un domeniu distinct bine definit. Prin intermediul finalităţilor. induse sau spontane. 177. exerciţiu general al puterii (ca guvernare). Scopul pentru a cărui atingere se stabilesc aceste relaţii va interacţiona la rândul sau cu mediul influenţând în mod diferit comportamentele individuale sau colective.11 Latura descriptivă presupune o colecţie de informaţii dintre care unele nu tocmai uşor de găsit. explicativ şi prescriptiv. Understranding the Political World. Paris. “Politics” Se poate astfel departaja între politică considerată drept competiţie pentru cucerirea sau influenţarea puterii. 1967. politica se construieşte astfel încât din concept instrumental se transformă într-unul existenţial. Que’est-ce que la politique. New York & London. culturală. p. politica în calitate de coordonatoare a unui domeniu determinat printr-un organism specific (o politică sectorială: industrială. Domeniu al cunoaşterii politica presupune un triplu demers: descriptiv. politica pare a indica contingentul. Seuil. James Danziger. socială.. . politicul şi politica se presupun: politicul nu poate ignora contingentul. prin forţă fondată în general pe drept.10 Dacă politicul relevă esenţa. rezolvare a conflictelor sau modul de selectare a celor care vor conduce şi a felului în care vor exercita această funcţie .

de la presupoziţia existenţei unui adevăr evident şi absolut. Informaţiile trebuie clasate.. Departe de a fi obiectiv. departe de a rezulta din simpla enumerare a informaţiilor presupun paradigme explicative şi instrumente de interpretare. Latura prospectivă constituie demersul politic cel mai important. dealtfel. explicarea unui rezultat electoral. ci pe baza acesteia proiectează strategii şi aproximează viitorul. Domeniu în care limbajul rămâne principalul instrument politica împrumută de la acesta impreciziile sale putând aluneca. Humanitas. Deşi aparent profund ancorat în prezent şi preocupat doar de aspecte practice. de calitatea acesteia depinzând dezvoltările ulterioare ale guvernării. omul politic este depozitarul unor valori pe care prin acţiune sa le operaţionalizează. p. indirect dar indiscutabil. Cauzele unei greve. Dar o colecţie de informaţii chiar exhaustivă este insuficientă pentru a înţelege caracteristicile spaţiului politic. Interesul pentru analiza raportului dintre discursul politic şi realitate a constituit un permanent subiect de reflecţie. ca parte a expertizei specifice pe care cei ce acţionează în acest domeniu ar trebui să o aibă. Demersul explicativ decurge deci în mod normal din cel descriptiv. spre o perspectivă conspiraţională. 158. prizonieră a unui raţionalism cartezian în exces. omul politic propune un adevăr. Tendinţa general-umană de a modela realitatea prin cunoaştere găseşte în politică un domeniu propice acţiunii. Cunoaşterea politică.Ştiinţa politică ca travaliul politic să aibă particularităţile sale. 12 Karl Popper. În căutarea unei lumi mai bune. 1998. De aceea demersul prescriptiv este riscant datorită tendinţei de cunoaştere imediată ce corespunde exigenţelor impuse de aspectele concrete ale problemelor. Ca demers explicativ cu valenţe prospective ideea conspiraţiei pleacă. 11 . Tocmai de aceea cetăţenii oricărui stat democratic (ca să nu mai vorbim de statele autoritare şi totalitare) manifestă neîncredere faţă de puterea politică cu atât mai mult cu cât între declaraţiile guvernanţilor sau discursurile pretendenţilor la putere şi realitate există un decalaj uşor decelabil. de a oferi răspunsuri parţiale sau soluţii eronate conştientizarea predispoziţiei spre explicaţiile de tip conspiraţional dezvăluie locul toleranţei ca antidot antiautoritar în acelaşi timp politic şi epistemologic.Bucureşti. implică. ci o determinare a acestora. nu doar o percepţie a valorilor. structurate şi interpretate ceea ce implică o întreprindere dificilă câtă vreme variabilele politice sunt foarte numeroase. Acţiune practică în direcţia realizării unor scopuri politica nu poate rămâne doar la faza explicării.12 Relevând tendinţa politicii de a exprima prejudecăţi. adevărul său şi al grupului cu care se identifică.

Cercetarea acestor reguli a dus la dezvoltarea diferitelor discipline care studiază fenomenele politice. Încă Aristotel se apleca asupra cercetării regimurilor încercând să surprindă regulile constituţion New York & London ale care conduc raporturile politice. formă de realizare a valorilor prin intermediul activităţii umane. ca şi prin politică. regimurile politice sunt rezultatele unor multitudini de factori a căror variaţie în spaţiu şi timp le explică diversitatea. Latura formală a politicii se dezvăluie sub forma riguroasă a dreptului. Cea de-a doua formă se dezvăluie fie ca putere (stăpânirii) asupra sinelui (libertate în sensul stoicilor) sau al puterii în raport cu alţii (dominaţie). Acest tip de definiţie prezintă trei caracteristici majore: . expresie a unei politici ce urmăreşte să introducă în grup un anume tip de relaţii corespunzătoare valorilor care trebuie respectate. corespunde unui orizont impregnat de valori politice. Tendinţa de a defini noţiunea de putere drept capacitatea unui actor de a ajunge la rezultate vizate şi în particular de a produce acţiuni eficiente încearcă să depăşească disputele privind sfera şi conţinutul conceptului. Viziunea cea mai des invocată referitoare la putere desemnează o relaţie asimetrică de control. mai aproape de sfera ce ne interesează aici. a căror evoluţie a depăşit studiul formal al relaţiilor instituţionale încercând să stabilească factorii care coordonează universul politic. Hobbes în Leviatan considera că “puterea unui om constă în mijloacele prezente pentru a obţine un bun oarecare”. Puterea ca dominaţie este o formă universală sau un aspect particular al relaţiilor politice. POLITICĂ ŞI PUTERE Controversele în jurul conceptului de putere şi implicit asupra determinări contururilor politicii ca fapt social observabil prin mijloace ştiinţifice au contribuit la o nouă abordare a puterii. iar norma juridică. Considerat fundamentul corpului social dreptul constituie o expresie concentrată a politicii.Ştiinţa politică Politica nu este un domeniu al absolutului. 3. este corelativ juridicului. fără nici o referinţă explicită la intenţiile actorului. În accepţiunea sa cea mai generală noţiunea de putere nu are un câmp unic de aplicaţie. Dintr-o asemenea perspectivă puterea poate lua forma puterii asupra naturii sau. a puterii asupra fiinţelor umane. O definiţie generică a puterii care a exercitat şi exercită încă o influenţă considerabilă asupra cercetătorilor pune accentul pe mijloacele apropiate. omul încearcă să reducă incertitudinile despre viitor. Politicul ca mod de a determina valori sociale considerate esenţiale. Prin drept. § 1.

2. Puterea şi acţiunea sunt strâns legate. sau a unei “puteri capital” Viziunea puterii ca relaţie aşa cum o definea Robert Dahl în “ Who governs?” oferă studierii fenomenului politic o altă perspectivă. iar dacă acţiunea implică o intervenţie directă asupra evenimentelor. 3. În acest sens Bertrand Russell propunea în 1938 de a face din “producerea efectelor dorite criteriul distinctiv al puterii”. noţiune centrală a oricărui demers ştiinţific despre politică.substanţă”.deci puterea este aptitudinea de a produce rezultatele dorite (puterea de a face cutare lucru). Nimeni nu deţine putere dacă nu pune în scenă raporturi de forţă şi strategii. Analiza puterii ca strategie evidenţiază relaţiile conflictuale ce apar în procesul de 13 . O altă direcţie vizează aspectele teleologice. Într-o analiză strategică. iar nu acţional) o capacitate deosebită ce are consistenţa esenţelor. Astfel puterea departe de a desemna un atribut în sine se prezintă ca o relaţie asimetrică dar implică ideea de reciprocitate: B este fiinţă liberă. Pentru Dahl A exercita o putere asupra lui B în măsura în care el obţine de la B o acţiune pe care ultimul n-ar fi efectuat-o altfel.Ştiinţa politică 1. Puterea se defineşte astfel prin obiective. care deci nu se situează în orizontul evenimentului. dominatoare) şi în funcţie de reacţie putere contra (latura coercitivă a puterii). viziuni şi desemnează ansamblul de acţiuni coordonate exercitate asupra altor acţiuni. În expresiile curente puterea este asimilată cu un soi de esenţă ca în formule precum “deţinerea puterii” sau “posedarea puterii”. apare viziunea unui câmp social unde actorii şi subiecţii schimbă lovituri şi se angrenează într-un proces necunoscut. fie că se face apel la scopuri. puterea constă în facilitatea de a le modifica cursul . Puterea este (rămânând la nivel conceptual. este privită doar ca o formă de coerciţie. În funcţie de accentul pus pe construcţia relaţiei de putere într-un mediu competitiv. Puterea se relevă ca putere “asupra” ceea ce presupune atât puterea deasupra (superioară. Dar şi aici caracterul coercitiv al puterii privită ca o caracteristică universală a societăţii umane rămâne coercitiv. formule ce sugerează ideea unei “puteri . Dar fie că se referă la mijloacele utilizate. mijloace. noţiunea de putere. o altă perspectivă insistă asupra strategiei ca element definitoriu al puterii. niciodată complet dependentă.

diferite forme sau grade ale puterii.13 Ideea puterii ca mecanism vital indică caracteristicile perspectivei strategice conform căreia puterea tinde să devină permanentă dar se confruntă cu reacţiile contrare. Dominarea şi supunerea pun în discuţie două elemente de profunzime ale psihicului individual. Oricum ar fi justificat. Les theories du pouvoir. de suveran. 1997. Acceptarea acestei tendinţe de către societate implică o serie de interogaţii: De ce există această voinţă de organizare? Dacă puterea desemnează un mecanism vital ce asigură gestiunea ansamblului. Jacqueline Russ. acest tip de concepere a puterii gravitează în jurul statutului de dominus. făcând deci recurs la legi. în această accepţiune ea desemnează “formarea raporturilor sociale şi de grup ce tind să distrugă cadrele societăţii stabilite. după Hegel. Iaşi. Prezentând diverse aspecte şi justificării de compatibile cu normativitatea comunităţii în cauză puterea se prezintă fie ca nevoie de status. marcată de o inegalitate ierarhică care are ca bază. prin transformarea organizării sistemelor sociale”. puterea apare ca un mecanism de creaţie. de la puterea asupra sinelui sau a naturii la puterea asupra morţii (frica de moarte sau de decădere fiind unul din resorturile ascunse ale strategiilor puterii) până la forma sa cea mai politică. p. de a guverna.15 . Formă a voinţei de putere. norme sau reglementări. multiformă şi complexă. deţinătorii puterii urmăresc obţinerea stabilităţii în timp. Puterea ca inovaţie socială aşa cum o are în vedere Jean-William Lapierre în Viaţă fără stat? are un caracter vital. de echilibru. Pentru a-şi consolida poziţia. fie se sublimează în voinţa de a stabili fericirea socială. conflictul de recunoaştere. 161. dorinţa de a domina înscrie în elanul vital relaţia asimetrică de putere. libido dominandi (plăcerea de a domina) simetrică şi complementară nevoii de dependenţă. cum se explică diferenţierea pe care o induce între membrii societăţii? Conceperea puterii ca mecanism vital permite înrădăcinarea puterii în libido dominandi ( plăcere de a domina). Paris. dar şi problema principiului vieţii şi al organizării acestuia (vitale). Viaţa fără stat?. de a structura eficient . p. Institutul european. de stăpân. 13 14 Jean-William Lapierre. această relaţie asimetrică.Ştiinţa politică influenţare a comunităţii şi relevă formele contra – puterii ca strategie de înlăturare a deţinătorilor puterii. dorinţă de onoruri. Acesta distincţie relevă mai bine puterea asupra altuia (celorlalţi). Structura dinamică. Într-un sens strict modern şi politic această strategie vizează limitarea puterii politice. rămânând la nivelul conceptului.14 Pornind de la această constatare putem evidenţia. Le livre de poche. puterea asupra celorlalţi. de viaţă (de afirmare a vieţii) dar şi ca o strategie a morţii. 1994.

faţete ale libido dominandi . toate societăţile umane. o vocaţie sau profesie. 1998. Eseul ce dă titlul celebrei cărţi a regretatului antropolog francez Societatea contra statului dezvoltă această idee aducând argumente ce vor duce la frumos exprimata concluzie “istoria popoarelor fără istorie … este istoria luptei împotriva statului”. Anima. Dominaţia reprezintă situaţia de stăpân în raport cu cei ce se supun. Ascendentul exercitat de stăpân se bazează pe un regim al violenţei fie ea şi simbolică. p. Atribuţiile acestuia erau invers constituite în raport cu mecanismele puterii coercitive. În eseul său Copernic şi sălbaticii a răsturnat perspectiva etnocentristă şi a demonstrat că “nu putem împărţi societăţile în două grupe: societăţi cu putere şi societăţi fără putere. 18 Formele pe care puterea le ia în societăţile ce doar etnocentric ar putea fi considerate “primitive” dovedeşte înţelegerea riscurilor pe care puterea coercitivă le aduce. Timişoara. Politica.16 Înscriindu-se în cadrul acestei dispute Pierre Clastres a înfăptuit o “revoluţie copernicană” construind conceptul de putere necoercitivă degajând elementele etnoşi europo-centriste ce au dominat abordarea puterii în antropologia politică şi ştiinţa politică clasice. Ararat. puterea coercitivă era rezultatul mecanismelor de control ale comunităţii asupra şefului. fie la putere ca mijloc în slujba altor ţeluri (de natură ideală sau egoistă). de dragul plăcerii pe care o dă prestigiul social”. fie la putere “de dragul puterii”. imanentă socialului … realizându-se însă în două moduri: putere coercitivă şi putere necoercitivă”. Amarcord. dar utilizarea 15 16 Max Weber. 182 15 . p. pp. Societatea contra statului .furnizează resortul de acţiune al puterii politice.15 Dominaţia şi strategia formează axa tuturor formelor de putere coercitivă. 9 Georges Balandier. Această viziune cunoaşte cu Max Weber forma sa clasică. Credem că puterea este universală. Funcţionând la un nivel la care numărul membrilor nu făcea necesară delegarea puterii.Bucureşti. 17 Pierre Calstres. 1992.Ştiinţa politică Dominaţia este legată strâns de putere. Bucureşti. aspiră la putere. Violenţa era un mijloc la care se făcea apel doar în cazuri excepţionale când şeful prelua comanda militară. Antropologie politică. Plăcere de a domina sau aspiraţie la prestigiu . 17 Puterea coercitivă nu ar fi decât un caz particular al puterii caracteristică anumitor culturi între care cea europeană este cea mai influentă. chiar şi cele primitive. p. “Cine face politică. 1995. au cunoscut o astfel de relaţie şi în esenţă au cunoscut dimensiunea politică? Între maximalişti care susţin că toate formele de organizare umană au cunoscut puterea şi minimalişti ce contestă atribuirea unei guvernări tuturor societăţilor umane există o dispută îndelungată. 38-41. Dar dacă puterea este coerciţie. 28 18 Ibidem.

şeful asigura coeziunea şi oferea suportul mitologic al convieţuirii. asigura continuitatea şi constituia totodată puterea personalizată. acesta – formă instituţionalizată a puterii – dezvăluie cea mai importantă expresie a ordinii politice experimentată până în prezent.Ştiinţa politică acestei puteri era limitată de judecata comunităţii. Înţelegerea caracterului violent şi abuziv al puterii coercitive consta tocmai în limitarea puterii militare a şefului. vizibilă. politica se inserează într–un câmp social reglat de o putere ce prin referinţa la monopolul coerciţiei legitime se concretizează în stat. Supleţea politicului îi permite să integreze noile forţe şi să se adapteze la schimbare fără a fi destabilizat de criza şi dispariţia celor vechi. în a obişnui societatea să trăiască cu problemele. intervenţia ei constă. § 1. Instrumentul folosit – puterea. căci deşi poate fi observat în instituţii. contractul sau forţa sunt tot atâtea mijloace la care deţinătorii puterii se simt îndreptăţiţi să recurgă pentru a concilia exigenţele ordini cu dinamica problemelor. Şi aceasta pentru că politicul nu poate fi asimilat unei structuri instituţionale. . Ea oferă ştiinţei politice posibilitatea unei noi abordări a fenomenului politic şi a democraţiei ca formă negociată şi pluralistă de negociere a poziţiilor de putere şi a influenţelor în raport cu aceasta. politicul transcende instituţiile. nu poate fi redus la vreuna dintre ele. Ca Povestaşul lui Mario Vargas Llosa. POLITICA ŞI STATUL. 4. Distincţia putere coercitivă/putere necoercitivă este una din cele mai importante contribuţii la înţelegerea fenomenului politic. Cât priveşte celelalte puteri. Iar puterea politică nu are valenţe miraculoase. statul a constituit instituţia politică cea mai reprezentativă a ultimilor secole. Multă vreme sinonim cu însăşi noţiunea de politică.forţă creează reflexul fricii. Dominaţia sa asupra vieţii politice a dus la limitarea politicii la stat datorită avantajelor pe care o asemenea perspectivă le presupune: precizia şi simplitatea. apelând pentru aceasta la diferite metode în funcţie de legitimitatea şi eficacitatea politicilor vizate. Definită în acest fel politica se raportează la dominaţie ca la principala sa resursă şi prin afirmarea monopolului asupra coerciţiei . Iar dacă politica nu poate fi redusă la stat. ele erau necoercitive şi asigurau şefului doar o poziţie centrală de reper în raport cu care comunitatea se orienta. de cele mai multe ori. Spaţiu al agregărilor parţiale şi al conflictelor de interese. Prin ordinea pe care o încarnează. relevă esenţa politicului prin modul în care intervine asupra naturii problemelor abordate. consensul. Compromisul.

gânditorul florentin a inaugurat o nouă epocă. p. evocă ideea de cauză finală. nici bellatores. p. Cele trei ordine erau văzute într–o relaţie organică. 21 Thoma de Aquino. Meridiane. nu ar putea exista în absenţa celorlalte două categorii. Bucureşti. 91. imaginea ordinii tripartite. 1998. şi dacă ea a mai supravieţuit până la revoluţia franceză de al 1789 în forma Adunării celor Trei Stări. Bucureşti.21 Expresia elaborată de Sfântul Thoma în Summa theologiae – Binele Comun – a cunoscut o glorioasă carieră. Summa theologiae. având motivaţia de dezirabil. ca noţiune şi ca practică. Ideea că puterea ar avea ca scop doar perpetuarea sa. astfel încât noţiunea a fost. 17 . odată cu Renaşterea trecând printr–un proces de laicizare. Bucureşti. astfel că nici oratores. nici laboratores. a cărei cauză primă este. s–a prăbuşit. 25. ci prin agent materia se mişcă spre formă. Într–o asemenea perspectivă ţelurile pe care activitatea politică urmărea să le atingă constau în aceea realizarea Binelui Comun. aceasta nu trebuie să inducă în eroare. p. Ca o consecinţă. Ordonarea era la origine o înscriere. forjată de Machiavelli nu are corespondent în ideea de guvernare medievală care indica o pluralitate de scopuri ale politicii. … Binele însă. de aici se zice că scopul e cauza cauzelor”. În formula cea mai veche atribuită lui Adalberon de Laon la începutul secolului XI “aici jos unii se roagă. în perioada în care medievalul regere face loc modernului dominus. statul. îşi construia fundamentele. Editura ştiinţifică. 1998. Georges Duby. 15.Ştiinţa politică Trecerea de la guvernare la dominaţie a produs o mutaţie în ceea ce priveşte identificarea scopurilor politicii. Meridiane. Reflectând asupra scopului Thoma d’Aquino ajungea la concluzia perfecţiunii sale. Artele guvernării. şi în măsura în care mai are vreo relevanţă este utilizată independent de orice referinţă religioasă. Întâmplător sau nu. a unei valori cadru în funcţie de care întreaga comunitate se orienta. 1997. 19 Schimbând perspectiva asupra calităţilor necesare Principelui şi abandonând virtutea orientată spre binele general în favoarea vicleniei şi forţei ce asigură reuşita. “De aici reiese că ceea ce este perfect până la sfârşit este binele suprem. Acest proces de laicizare a schimbat raportul de la perspectiva filosofică asupra Binelui Comun pentru care 19 20 Michel Senellart. În Roma antică prin ordo bărbaţii erau repartizaţi pe grupe în care să îşi realizeze mai bine rolul – în grupe de luptă şi în grupe de cetăţeni ce puteau contribui la administrarea treburilor publice – conferind individului un statut dincolo de diferenţele sociale. Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului. deoarece un agent nu acţionează după un scop. alţii se luptă şi alţii lucrează…” 20 Între aceste trei ordo complementaritatea era absolută. Asocierea fricii cu statul nu este atât de arbitrară pe cât s–ar crede. atât de dragă medievalilor.

de exemplu. pe care mai nimeni nu le asculta. temerile nu pot fi însă exacerbate dincolo de orice limite. de care manipulatorii fricii. Reflecţii ale unui fel de politică şi de putere. Născută ca formă de uniformizare a unor diferenţe specifice Ţărilor de Jos în lupta lor împotriva spaniolilor ideea naţională s–a dovedit utilă în procesul de construire a unităţii politice şi a culturi comune. de la care şi una şi cealaltă devin patologie. Antiteza dintre a guverna şi a domina a modificat viziunea asupra finalităţilor politice. cit. op. ţinea discursuri. dintre interesele individuale. 35. Teama de politică. ce produce consensul. p. profita pentru a-si asigura confortabilele poziţii de putere.Ştiinţa politică ordinea. mai mult sau mai puţin rafinaţi. Vorbim atunci de politici ale fricii ce vizează teroarea ca element de obţinere a consensului. de politicieni. puterea nu a produs întotdeauna frica. Neîncrederea în deţinătorii puterii a fost generată de frica de arbitrariu şi de exercitarea neîngrădită a violenţei. pentru care trebuia sa muncească. Dovedindu–şi capacitatea de mobilizare şi deci devenind utilă politic ideea naţională s–a impus ca un element central al construcţiei statelor moderne în 22 Pierre Clastres. Născuta fie din nevoia de ordine. inevitabil. teama de politică.. Conjuncţia dintre construcţia statului şi ideea de naţiune s–a produs pe fundalul transformării guvernării în dominaţie. reflex de apărare împotriva abuzului de putere. Ei intuiau că puterea este prin natura ei opresivă şi o anihilau. dar şi din conflictul. Există un punct de la care nici frica. şi conducea operaţiunile militare doar atâta timp cât membrii comunităţii acceptau aceasta. de omnipotenţa statului – se anticipa pericolul exercitării neîngrădite a violenţei şi a imixtiunii în viaţa privată. . nici politica. se converteşte în frica paralizantă. Supunerea faţa de deţinătorii puterii a fost acceptată cu toate consecinţele sale. iar Binele Comun s–a transformat în Interes Naţional dând curs unei alte ordini. Şeful comunităţii nu a avea o autoritate reală. Prin teamă. nu mai sunt tolerabile. Definind coordonatele politicii ca dominaţie Machiavelli a avertizat în acelaşi timp asupra ei. poate fi considerată un scop (bine) în sine. Legitimarea puterii a luat alte forme. Nu Binele Comun ci binele Principelui.22 Puterea ca dominaţie a devenit regula. el doar oferea daruri. adică dominaţia sa asupra unui popor gata să se revolte se transformă în scop în sine al politicii. la o perspectivă acţională în care binele se converteşte în bunuri concrete. Frica a însoţit puterea aproape permanent din momentul in care oamenii au acceptat autoritatea şefului. Cei pe care cu superioritate îi numim primitivi au avut intuiţii mult mai profunde asupra naturii puterii decât dorim în general sa acceptam.

puterii omnipotente şi abuzive. Încă definită ca dominaţie. un întreg arsenal al terorii. Considerată ca legitimă ordinea este afirmată ca scop politic pentru a camufla puterea şi privilegiile pe care aceasta le presupune. ea tinde să impună grupului anumite valori. preambul al alunecării spre teroare a însoţit construcţia statelor. Exclusivismul etnic şi cultural. ea reprezintă modul în care poporul se constituie în putere şi este expresia voinţei generale. cât şi prin conţinutul său determinările normelor de nivel superior. teoria statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personificare unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor. valoare politică complementară ordinii. Normele juridice nu sunt nici expresia unei ordini imuabile. Frica imensa. De 19 . dreptatea. orientată spre conservare şi restrictivă în raport cu libertăţile. pe când juridicul ar reprezenta un mod de a realiza valori prin intermediul activităţii umane. nici produsul unei generaţii spontanee. pe care a generat-o i-a fost însă fatală.Ştiinţa politică Franţa. Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validă decât în măsura în care ea satisface. Politica ordinii care justifică folosirea forţei împotriva cetăţenilor şi care protejează dictatorul împotriva revoltei nu a dispărut. Dacă ordinea este mai degrabă statică. element dinamic. Recursul la norma juridică pune în evidenţă încercarea indivizilor de a reduce incertitudinile despre viitor fără a se abandona ordinii tradiţionale şi rigide. Singura normă ce nu dezvoltă o altă normă superioară este Constituţia. implică o relativizare a influenţelor acesteia. Cum norma juridică este expresia unei politici. politica nu mai regăseşte guvernarea. Transformarea viitorului necunoscut în funcţie de prezentul cunoscut implică deja politică cât timp se operează o selecţie a scopurilor şi mijloacelor de realizare a acestora. legitimându-se prin nevoia de a menţine ordinea. Dar politica din care s–a născut i–a supravieţuit. ordinea şi dreptatea modelează acţiunea politică. Marea Britanie sau Statele Unite în secolul al XVIII–lea. Ordinea de drept se opune politicii ordinii. Dar dreptatea. Din această perspectivă politicul ar fi un mod de a determina valori sociale considerate esenţiale. atât prin modul de legiferare. neputincioasă. Statul ca instrument privilegiat al puterii a dezvoltat. Incapabil să mai reacţioneze la semnalele din partea societăţii statul omnipotent s-a prăbuşit. Forme ale Binelui Comun. În numele unei raţionalităţi care doar astfel s-ar fi putut realiza statul nu a încetat să se întărească până acolo încât individul nu mai conta în faţa logicii sale. Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru a exprima opoziţia dintre regimurile democratice şi dictatoriale. exprimă adaptarea legislativă la o realitate în continuă transformare.

dar atât de tragică.) această indiferenţă în raport cu problemele deciziei politice şi a decidenţilor oferă o acestora din urmă posibilitatea unor activităţi politice dacă nu sustrase oricărui control. ci pe cea fondată pe drepturile şi libertăţile individuale. au contribuit la discreditarea procedurilor democratice. decepţii politice etc. această afirmare a apolitismului nu înseamnă şi un refuz al angajării politice. Tome III. Rezultat al acţiunii umane. Iar ordinea de dragul ordinii nu mai este nici ordine. Există în primul rând un apolitism pasiv. dar nu orice fel de ordine. nu poate să se replieze pe vechile redute fără a eşua într–o banală. discret sau manifest antiparlamentare şi antipartidiste ale apolitismului tehnocratic.Ştiinţa politică aceea mecanisme de control sunt prevăzute pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. asigură securitatea externă şi pacea internă a unei unităţi politice. fără a încerca să le reducă pe unele la altele. în forma sa democratică de manifestare. limite culturale. PUF. involuntare sau nu. . Grawitz. în care rolul expertului capătă dimensiunea grandioasă a eroului. Lecca. Sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul poate fi analizat în mai multe variante. 23 Apolitismul activ este. Privilegind problemele tehnice şi economice această tendinţa tinde să considere politica în termeni negativi ca o lume a pasiunilor. partidele au fost mai degrabă tolerate 23 Alain Lancelot. facilitând convergenţele şi mediind divergenţele. p. de dezbateri sau de reglementări sale. 418. § 1. în orice caz puţin vizibile. a incompetenţei şi demagogiei. Această voinţă de a circumscrie spaţiul luptelor politice se constituie într-o autentică ideologie a managementului. Politica externă. Politica nu poate face abstracţie de mersul ideilor. în J. de actorii săi. Traité de science politique. 5. nici politică. “L’orientation de comportament politique”. o atitudine ce revendică protejarea anumitor probleme sau domenii în faţa luptei politice dintre partide. ordinea publică sau apărarea naţională sunt astfel de spaţii în care consensul forţelor politice şi rolul experţilor reduce nu doar tensiunile inerente conflictului politic ci însăşi esenţa lor politică. APOLITISMUL – ILUZIE SAU STRATEGIE. ordinea este efectul unei viziuni asupra lumii. Consecinţa a numeroase cauze (orientarea spre preocupări private sau profesionale. Garantând ordinea. faţă de mediul politic. Dacă în orice societate există persoane sau grupuri ce afirmă că nu fac politică. politică a ordinii. Paris. clare Tendinţele. M. un punct zero al atenţiei şi interesului faţă de scena politică. Şi cum indiferent de ţară sau perioadă. Dar ordinea nu mai poate avea măreţia Cosmosului elen. 1985. ci încremenire. din contră. politica. Toate au însă în comun sentimentul unei distanţări.

grupurile de presiune practică un asemenea apolitism diminuând şansele grupurilor politice de a-şi exercita direct influenţa. Interesul acestora de a demonstra natura specifică a problemelor politice şi ideea că deciziile sunt în mod univoc dictate de interesul general urmăreşte să conserve statu quo-ul. Primii reprezintă o minoritate câtă vreme în cadrul democraţiilor influenţe permanente şi inevitabile dintre indivizi şi grupuri nu pot să nu influenţeze comportamentul lor politic. O altă perspectivă ce o completează pe prima distinge între cei ce se dezinteresează total de politică şi cei ce refuză să se angajeze în raport cu un partid politic. FORMĂ A CONŞTIENTIZĂRII DIMENSIUNII POLITICE.Ştiinţa politică decât de apreciate. 227. p. ceea ce nu înseamnă şi refuzul asumării responsabilităţii. el este. iar teme precum “divizarea naţiunii “ sau “ îmbogăţirea prin politică “ au contribuit la formarea unei imagini defavorabile. ci la cedarea spaţiului politic doar unora. pentru a folosi pe această bază simbolul interesului general. politizare excesivă a cetăţenilor poate duce la situaţii instabile. Robert Laffont. § 1. 6. 24 Jacques Ellul. agenţii depolitizării insistă asupra caracterului specializat al demersului politic. Refuzul acestora de a se alinia la politica unui partid are sensul unei delimitări de clivajele dominante. tehnic. o asemenea critică a prins cu uşurinţă. În democraţiile pluraliste. Referinţa la interesul general are sensul de a legitima acţiunile politicienilor şi de a deplasa dezbaterea pe un alt teren. Paris. În atitudinea lor de a se delimita de jocul politic cetăţenii sau grupurile sunt încurajaţi de înşişi deţinătorii puterii. A doua categorie este însă mult mai numeroasă. pe când apolitismul tactic afirmă că se situează în afara politicii pentru a profita de unitatea astfel prezervată a grupului. Ca iluzie apolitismul exprimă credinţa în posibilitatea evadării din sfera politicului. L’illusion politique. 1977. ce îşi fondează legitimitatea pe participare. Este iluzoriu să se creadă că cetăţeanul poate efectiv participa la decizia politică24 dar el rămâne ancorat în politică. 21 . Clasa politică favorizează depolitizarea ca o manieră de salvgardare a prerogativelor şi prestigiului său. Încercând să justifice scoaterea din joc a unor competitori şi aproape integral a spectatorilor. Biserica. CETĂŢENIA. De aceea indiferenţa politică nu este periculoasă dacă ea este dublată de un interes şi o informare politică reală. Iluzie sau tactică apolitismul se constituie într-o atitudine cu consecinţe importante. sindicatele. Invitaţia la depolitizare nu conduce la apolitism. într-o oarecare măsură politica. Dar caracterul politic al depolitizării nu poate fi ascuns.

mai mult decât starea instituţiilor reprezentative sau a sistemului politice. Făcând critica justificată a democraţiei reprezentative şi demonstrând că participarea electorală nu este şi activă. absenteismul. Democraţia participativă. indică o criză a participării a cărei analiză a început acum mai bine de un secol când problema sufragiului universal se situa în centrul dezbaterii politice. Cetăţeanul. formă de autoguvernare imposibil de aplicat la comunităţile cât de cât numeroase. pune în legătură democraţia reprezentativă – în care participare este redusă la simpla şi ocazionala prezenţă la vot – cu democraţia directă în care guvernanţii sunt chiar cetăţenii. Consensului ipocrit în jurul democraţiei îi poate fi astfel opusă. cetăţeanul a devenit resursa principală a unui sistem în care afirmarea participării la treburile publice urmărea să depăşească modelul supunerii feudale. ca mod de afirmare a rolului activ cetăţeanului. societate şi stat. Redus la activitatea în grupuri. imprimă democraţiei participative un caracter confuz. Conotaţiile simbolice ale cetăţeniei – egalitate. deşi revendicat ca bază a sistemului politic sau prezent în discursul politic. personalizate şi clientelare. . Dar cetăţeanul nu este recuperat prin această strategie. Apatia. Presses de Sciennce Po. 309. acesta nu îşi poate manifesta dimensiunea comunitară pe care cetăţenia o conferă. Citoyenneté àla française. autonomia politicului în raport cu celelalte domenii sociale.Ştiinţa politică Formă a integrării politice şi sociale cetăţenia descrie apartenenţa la o comunitate politică.25 Doar ca individ cetăţeanul nu este decât o abstracţie. Paris. democraţia participativă a încercat să mute accentul spre grupuri mici de interese în care intensitatea participării să poată fi menţinută la un nivel ridicat. Având sens doar în cadrul democraţiei noţiunea de cetăţenie este expresia unei relaţii active între individ. Simplu subiect în cadrul formelor tradiţionale şi autoritare de organizare politică. apolitismul sunt semne ale unei stări 25 Sophie Duchesne. lipseşte de cele mai multe ori din viaţa politică. p. Democraţia directă. evaluarea obiectivă a participării cetăţeneşti. Absenţa cetăţeanului. ca număr el îţi relevă forţa. în contrapartidă. mai puţin din perspectiva raporturile actorului cu structurile de putere cât ca relaţie de coapartenenţă. responsabilitate şi independenţa opiniilor – dau seama despre un set de valori şi despre ordinea politică ce rezultă din operaţionalizarea acestora. ca revelator al situaţiilor reale. Presupunând implicarea politică activă – nu doar ca exercitare a dreptului la vot ci ca participare voluntară la activităţi de interes general – respectul legii şi solidaritate între membrii comunităţii comportamentul cetăţenesc constituie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice. şi să afirme.

pe de altă parte decepţia publicului în faţa lipsei de transparenţă a jocului politic. pe de o parte distanţa tehnocrată faţă de politică privită ca spaţiu al confruntării. De capacitatea lor de a se adapta permanent realităţii în continuă mişcare depinde articularea unei legături permanente şi active între cetăţean şi autorităţi. Distanţa dintre discursul politic şi politicile efective oferă prilejul calificării democraţiei şi stilului politic pe care aceasta îl presupune drept demagogie. Transformarea cetăţeanului în spectator se datorează şi deţinătorilor puterii. Apolitismul. Legitimându–şi astfel acţiunile şi transferând dezbaterea politică spre domeniul tehnic clasa politică favorizează un anume tip de depolitizare.Ştiinţa politică ce poate fi explicată dar. în orice caz puţin vizibile. Dând formă unui sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul exprimă sentimentul unei distanţări în raport cu mediul politic existent. Câtă vreme însă se limitează doar la participarea grupală apolitismul oferă guvernanţilor posibilitatea unor activităţi politice dacă nu sustrase oricărui control cetăţenesc. în asociaţii de exemplu. îi pot corespunde tipuri de participare grupală. Apolitismului. Un asemenea exemplu l-ar putea reprezenta politicile publice. Devenit activ apolitismul urmăreşte să asigure anumitor probleme protecţie în raport cu conflictul dintre partide. De fapt apolitismul nu înseamnă un refuz al angajării politice. care se pot agrega în forme de realizare a intereselor generale. sistemul de educaţie sau dinamica şi obiectivitatea mass-media sunt soluţii pentru regăsirea cetăţeniei pierdute. Problema competenţei ca resursă a deciziei politice pune cetăţenia într–o postură secundară. Rolul activ al cetăţeanului în luarea deciziilor este limitat de complexitatea şi specializarea problemelor. nu poate fi decât tangenţial schimbată. privilegierea problemelor tehnice şi economice. dar se delegitimează prin restrângerea participării. 23 . dacă nu rămâne o iluzie a despărţirii de politică şi de politic. dezvăluie o tendinţă ce pune problema participării în dificultate. istoria o demonstrează. poate oferi participării cetăţeneşti un spaţiu de manifestare. Insistând asupra specificităţii problemelor politice şi promovând ideea interesului general politicienii. Democraţia participativă . domenii în care consensul forţelor politice şi rolul experţilor reduc tensiunile inerente conflictului politic. Politica se legitimează prin eficienţă. mai ales politica externă sau politica de apărare. urmăresc să conserve poziţiile de dominaţie pe care le deţin. şi guvernanţii în mod special. Popularitatea scăzută a parlamentelor şi lipsa de încredere în partide exprimă. ce se manifestă ca o formă de respingere a jocului politic. Afirmarea expertizei.

89. Dar această lume comună nu poate rezista mişcării de dute vino a generaţiilor decât în măsura în care apare în public. 92. dublarea acestuia de către partide politice şi grupuri de interese reprezentative şi responsabile. Chiar dacă prin forme ale sensibilităţii individuale. Dacă politizarea cetăţenilor poate conduce la situaţii instabile. Încrederea în capacitatea cetăţeanului de oferi soluţiile optime. p. Ibidem.Ştiinţa politică Redefinirea politicii prin asigurarea unor posibilităţi reale de participare activă asigură nu doar suportul democratic al guvernării ci chiar bazele bunăstării. cum sunt expresiile artistice. spaţiului public. PUBLIC SAU PRIVAT – O REDIMENSIONARE A POLITICII Desemnând două caracteristici relaţionate. op. Ea transcende viaţa noastră atât în trecut cât şi în viitor. educaţie şi participare organizaţională – un real spaţiu de manifestare. Un asemenea demers politic anticipat de greci şi romani a avut a se confrunta cu viziunea antipolitică a creştinismului primitiv pentru care comunitatea credincioşilor era o formă de asociere de tip familial. conceptul public implică o abordare a politicului ca spaţiu al raţionalităţii. plecând de la modelul polisului grecesc. cit. chiar preeminenţa. Diferenţa dintre binele comun aşa cum a fost el înţeles de către creştinism (salvarea sufletului) şi lumea comună ceea care ne primeşte încă de la naştere este aceea că lumea rămâne după noi în momentul morţii. importanţa. Refuzul lumii că un fenomen politic nu este posibil decât dacă admiţi că lumea nu durează veşnic.27 Ca spaţiu comun tuturor domeniul public uneşte dar implică şi poziţionarea indivizilor în acest spaţiu. absenţa ei duce spre oligarhie şi autoritarism. § 1. În regăsirea cetăţeniei pierdute rezidă capacitatea de a rezista sfidărilor globalizării şi supertehnologizării. p. a fost acolo înaintea noastră şi va supravieţui şi după noi.. adresându-li-se şi antrenând participarea lor raţională. . De a lungul secolelor oamenii au intrat în domeniul public pentru ca anumite lucruri pe care le aveau în comun să devină peren. anumite trăiri pot fi transferate din domeniul privat în cel public. în care cetăţenii se exprimă în 26 27 Hannah Arendt. asigură participării. Publicitatea domeniului public clarifică încetul cu încetul ceea ce oamenii riscă să uite de la o generaţie la alta. în general separaţia dintre cele două este strictă. 7. prin adaptarea permanentă a instrumentelor pe care se bazează – informaţie corectă. relevă. Niciodată nu s-a instaurat între membrii unei familii un domeniu public . Distincţia public – privat. sau lumea însăşi prin ceea ce este comun pentru toţi şi este diferit prin aceasta de locul pe care fiecare îl deţine cu titlu individual 26. ceea ce se manifestă în faţa tuturor cetăţenilor. forjată de Hannah Arendt în Condiţia omului modern.

percepe impozite. Puterea politică nu poate fi un simplu observator al proceselor sociale şi economice. p. Oferta substanţială de bunuri publice presupune limitarea accesului la bunuri private. 13.29 Autorităţile publice au la îndemână mijloace pentru a acţiona asupra economiei (bugetul. Chiar dacă ideea tehnocratică a lipsei de alternativă în privinţa politicilor economice a cucerit din ce în ce mai mulţi adepţi. Insistând pe separaţia strictă între public şi privat se pot pierde din vedere alte tipuri de relaţii între cele două spaţii care depind de caracterul istoric al comunităţilor politice la care se aplică. Paris. Această structură multiformă a centrelor de putere limitează libertatea de mişcare a statului. funcţie de caracteristicile regimului politic şi ale dinamicii instituţionale. Şi dacă administraţia publică cucereşte piaţa. consilii judeţene. cu mai multă sau mai puţină autonomie. sindicate. consilii de administraţie. 1991. Humanitas. ci este rezultatul unei abordări profund politice. considerat ca loc unde se afirmă apartenenţele sociale. plăteşte salarii. Seuil. Existenţa unui nucleu dur de tehnici care se impune decidenţilor lasă acestora un spaţiu suficient de manevră. Bucureşti. printr-o simplificare la un singur actor – statul – aceste centre pot fi. de la familie la grup sau clasă. prin acţiunile sau nonacţiunile sale afectează domeniul social sau economic. Intervenţia autorităţilor în spaţiul public influenţează dinamica raporturilor între bunurile publice şi cele private. mai mult sau mai puţin coordonate. conceperea spaţiului public ca scop al construcţiei politice reduce influenţele culturale sau religioase la sfera privată. 1994. moneda. 103-104. Relaţia biunivocă dintre guvernanţi şi guvernaţi imprimă actului guvernării cel puţin în parte direcţia pe care grupurile influente din societate o sprijină. consilii locale. sau alte tipuri de asociere ce practică lobby) politica – setul de reglementări şi acţiuni – considerate dezirabile pentru sectorul dat. departamente. care negociază permanent cu grupurile de interese şi de presiune (asociaţii patronale. Economia. Dispersată în ministere. Spaţiul public este un spaţiu al libertăţii în care determinismele sociale caracteristice spaţiului privat sunt înlocuite cu un demers raţional care fondează solidaritatea cetăţenilor orientaţi către realizare binelui comun. Opunându-se formelor de intervenţionism ce se legitimează prin temeiul preeminenţei socialului. regulile jocului. 25 . La politique économique. Raportul invers proporţional între public şi privat nu este doar o consecinţă a unor decizii şi reglementări tehnice. André Grijebine.28 sau chiar când încearcă să intervină cât mai puţin. impozitele. implică suportul politicului. valorilor pe care orice politică sectorială le presupune. p.Ştiinţa politică raport cu spaţiul privat. creditul). autoritatea publică se dezvăluie sub forma unor centre de decizie. 28 29 Michel Didier. Reduse. organisme internaţionale. dar alegerea politicilor nu poate neglija orientările valorice dominante.

Ştiinţa politică Discursul care acuză de inconsistenţă. CAPITOLUL II STATUL – CADRUL INSTITUŢIONAL AL POLITICII. Doar spaţiul politic asigură aspectul public al deciziilor care să aibă autoritatea necesară transformării lor în acţiuni reale şi eficiente. superficialitatea sau neprofesionalismul acţiunile politice propunând ca alternativă o abordare realistă (tehnică) a situaţiei economice şi sociale este tot un discurs politic. iar tipul de decizie nu poate fi extras din mediul la care urmează să se aplice. § 2. Stabilirea priorităţilor rămâne resortul politicii.1. Iar în spaţiul public instituţiile politice deţin rolul de reglatoare ale mecanismelor guvernării. . INSTITUŢIONALIZAREA PUTERII.

31 Cele două tipuri de instituţii se combină constituind împreună regimurile politice ce sunt vizibile în forma de organizare etatică. Pentru sociologi deschiderea realizată de Max Weber implică analiza instituţiilor din prisma asocierii indivizilor în grupuri în funcţie de reglementări structurate pe baza unor criterii bine determinate de acţiunile caracteristice unei zone clar delimitate. În accepţiunea sa tradiţională instituţia desemnează un ansamblu de organisme şi mecanisme existând într-o societate la un moment dat. 1987. Dalloz. exprimă o necesitatea socială. Influenţate de componentele lor instituţiile sunt structurate în virtutea unui scop. Maurice Hauriou. G. viziunea juridică şi sociologică asupra fenomenului de permanentizare a puterii diferă. Instituţiile sunt privite în acest caz în primul rând ca reglatori ai raporturilor sociale 30 31 Marcel Prélot. creatorul şcolii instituţionaliste considera instituţiile drept fundament al societăţii şi al dreptului. Paris. În acest sens instituţiile transcend indivizii ce le compun şi la care nu pot fi reduse.30 Pornind da la această perspectivă reprezentanţii şcolii instituţionaliste (M. Cel de-al doilea tip reprezintă un sistem de reguli de drept ce formează un ansamblu mecanic ce poate fi combinat cu alte ansambluri asemănătoare. Astfel instituţiile operaţionalizează valori. Hauriou. Analiza juridică consideră instituţiile ca structuri fundamentale care permit identificare a regimului politic şi permit departajarea între simpla voinţă a actorilor sociali şi interesele de natură politică. iar apariţia statului a constituit apogeul acestui fenomen. 44 27 . Renard) au distins între două categorii. principii sau orientări relevante la nivel comunitar ce iau forme de organizare permanentă şi stabilă. instituţionalizarea este un fapt istoric relativ recent.Ştiinţa politică Tendinţă constantă a puterii politice de a se permanentiza. Gândirea instituţionalistă consideră că la baza anumitor forme de organizare sau moduri de viaţă se află instituţiile al căror specificitate. caracterul permanent. instituţiile corp (numite şi instituţii persoană prin referinţă la personalitatea lor juridică) şi instituţiile mecanisme. Ibidem. au deci o natură politică câtă vreme stabilirea finalităţilor şi a strategiilor de atingere a acestora este resortul politicii. Dacă instituţionalizarea desemnează ansamblul acţiunilor şi practicilor ce sunt organizate în mod stabil. p. 43. Primele corespund unei colectivităţi umane coordonate în funcţie de nevoi sau valori comune care se supune unei autorităţi şi acceptă un sistem de norme stabile. Jean Boulouis. Această perspectivă a fundamentat curentul instituţionalist din ştiinţa politică pentru care obiectele analizei sunt politice sunt cercetate în funcţie de fundamentul structural şi modelul organizaţional. p. Institutions politiques et droit constitutionnel. Cum statul ca instituţie politică şi-a conturat dimensiunile în pragul secolului al XX-lea abia la începutul acestui secol s–a deschis perspectiva unei analize instituţionale.

33 Această abordare consideră instituţiile drept factori ordonatori prin intermediul sistemul de reguli. Pentru analiza politicilor acţiunea în contextul mediului etatic şi social face obiectul cercetărilor specifice. dar şi de instituţionalismul descriptiv al începutului de secol XX.. 738-742. p. Conceptul de instituţionalizare presupune astfel procesele şi acţiunile ce urmăresc să organizeze în mod stabil modelele sociale. Developementismul ce a dominat politica comparată la mijlocul secolului al XX-lea considera fenomenul instituţionalizării drept elemente esenţiale în procesul de dezvoltare şi modernizare politică. Organizational Factors in Political Life” în American Political ScienceReview. În acelaşi sens a evoluat şi analiza politicilor publice care a reprezentat o ruptură cu tradiţia weberiană a statului ca mecanism de aplicare a voinţei guvernanţilor. p. consolidării şi acţiunilor statului trebuie să exprime această dublă caracteristică a sa. conduce la ideea politicii ca o formă de interpretare a lumii. Surel. Viziune interacţionalistă neo-instituţionalismul relativizează ideea dependenţei sistemelor politice în raport cu societatea pentru a favoriza perspectiva interdependenţa dintre instituţii relativ autonome. 78984. Y. De aceea noua perspectivă instituţionalistă schimbă accentul de la analiza rezultatelor politicii pe analiza proceselor de elaborare a politicilor publice. Johan Olsen. practici şi cutume pe care le influenţează şi care contribuie la organizarea activităţii politice după criterii de eficienţă. întâmplător al confruntării libere a intereselor particulare a implicat o transformare a instrumentelor şi metodelor de analiză. Presupunând o schimbare de perspectivă asupra politicii considerată ca o expresie a pluralismului politic şi social analiza statului ca rezultat. op. Caracterul politic al instituţiilor. Critica pe care noii instituţionaliştii o fac 32 33 P. dar şi prin coerenţă cu valorile şi aşteptările guvernaţilor. contribuind la conturarea finalităţilor. Muller. 40 James March. . Dar regulile nu reprezintă doar un sistem de norme sau cutume ci şi un sistem de valori şi credinţe. rolul lor de creatoare de sens.Ştiinţa politică şi abia apoi ca modele organizaţionale. cit. Principiul reglator contribuie la organizarea activităţilor membrilor unei comunităţi după un model organizaţional definit în funcţie de problemele sau nevoile fundamentale.32 Dar statul exprimă nu doar diversitatea. Din această perspectivă instituţiile se caracterizau prin adaptabilitate. într-o oarecare măsură. curent teoretic ce se delimitează atât de tendinţele behavioriste centrate pe analiza instituţiilor ca principal factor de inducere a comportamentului individual sau public. Politica nu este doar expresia unor alegeri ci formă de educaţie şi un mod de dez-văluire a lumii. ci şi unitatea de acţiune actorilor şi de aceea studierea apariţiei. complexitate şi autonomie. “The New Institutionalism. nr. O asemenea tendinţă este reprezentată de neo-instiuţionalism.

Cum însă şi această soluţie prezintă dificultăţi (monarhii constituţionali sunt ereditari. Statul reprezintă un mod de organizare al puterii politice. Faţă de această evidentă imprecizie s-a încercat definirea instituţiilor pe baza proceselor electorale. Având în vedere caracterul lor particular şi relaţiile pe care le presupun instituţiile politice trebuiesc înţelese ca structuri relativ stabile de interacţini politice. fie insistă pe rolul instituţiilor de a reduce incertitudinea şi de a contribui la degajarea preferinţei actorilor sociali. Între acestea statul şi instituţiile legate direct de funcţionarea sa sunt privilegiate în orice analiză.istorie. alegeri publice. unii judecători americani sunt aleşi) impreciziile termenului obligă la o definire cât mai clară. 34 P. 44-46. p. fie pentru a analiza variabilele culturale ca elemente ce contribuie la formarea şi funcţionarea organizaţiilor. suveranitatea este înţeleasă ca o formă de competenţă ultimă ce nu poate suferi nici un fel de limitare. Procesele de globalizare şi de integrare în noi forme politice precum Uniunea Europeană presupun o transformare a noţiunii de suveranitate. Apariţia şi consolidarea statului presupune un proces prin care politica parcurge drumul de la formele personalizate de putere la cele instituţionalizate. Surel. unor limitări juridice şi de competenţă. Cele trei instituţionalisme au tendinţe diferite (funcţie de metoda de analiză . Diferitele variante ale neo-instituţionalismului urmăresc fie analiza statului din perspectiva lungii durate. Instituţiile politice ar fi deci cele ce rezultă direct din competiţia electorală. dar sunt axate pe aceeaşi perspectivă a statului în interacţiune cu mediul său mereu în transformare. Între diferitele formele de organizare a puterii statul este cea mai complexă şi mai completă. Muller. Y. cit. sociologia organizaţiilor)34. op. Reprezentată prin instituţii. Ori apariţia curţilor constituţionale. 29 . fenomen esenţial în practica statului de drept. juridice şi culturale. a însemnat supunerea parlamentelor. reprezentante ale suveranităţii. Construcţie juridică medievală care la origine permitea regilor în plin proces de respingere a autorităţii pontificale să se legitimeze. punerea lor în practică şi inducerea ordinii publice). Instituţiile politice desemnează în mod obişnuit organele statului ce exercită funcţii legate de exerciţiul suveranităţii (elaborarea legilor. puterea de stat descrie modul de implantare al deciziilor şi mecanismele de funcţionare.Ştiinţa politică paradigmei pluraliste avertizează asupra relaţiilor dintre societatea civilă şi stat.. Astfel instituţiile nu sunt rezultatul proceselor derivate din comportamente şi strategii individuale caracteristice societăţii civile ci au propria lor raţiune de a fi. Deşi populară această definiţie prezintă dezavantajul de a perpetua incertitudinile pe care conceptul de suveranitate le presupune.

nici putere de coerciţie. un excelent orator şi obligatoriu. Câtă vreme rămâne o formă simplă de conducere puterea individualizată se realizează pe baza unor raporturi de la individ la individ. ele nu ignoră autoritatea ca formă de exercitare a influenţei. o persoană generoasă pe câtă vreme în timpul războiului şeful dispune de o putere aproape absolută asupra războinicilor) 36. cit. Chiar dacă societăţile fără stat nu cunosc instituţionalizarea puterii politice. Chiar dacă raporturile de putere de acest fel au o multitudine de modalităţi. cât şi justificările autorităţii.nu exista un rege.Ştiinţa politică Cercetările antropologice evidenţiază existenţa societăţilor fără stat. În societăţile arhaice – a le numi primitive însemnând a introduce un criteriu de ierarhizare valorică de tip etnocentrist . p. La contactul cu acest tip de comunităţi europenii le-au descris ca fiind “fără rege şi fără lege”. a unei organizări a şefilor interpuşi. concretă şi directă. Mutaţia în organizarea puterii înseamnă începutul puterii individualizate. p. Această formă de putere nu este încă clar individualizată. într-un prim stadiu. pentru ca într-un al doilea stadiu societatea primitivă să cunoască puterea concentrată în persoana unui şef. 35. Prima perioadă a organizări politice arhaice este una sincretică. concentrate în mâinile unui singur om care posedă şi autoritatea şi mecanismele de conducere.. 35 deci lipsite de instituţia care să asigure cadrul de implementare a legilor. În noua sa formă şefia dispune de forţa de coerciţie. se introduce anonim în corpul social: ea corespunde forţei de presiune a obiceiurilor şi superstiţiilor. Şeful de familie ori preotul profită de un ansamblu de credinţe constituind o forţă disperată în colectivitate. între un şef amazonian sau un domn muntean 35 36 Jacqueline Russ. Această transformare se produce pentru că o societate bazată doar pe cutume nu rezistă unui grad de evoluţie socială şi pentru a rezista grupul este nevoit să se organizeze. câtă vreme şeful are câteva elemente ce îl disting de ceilalţi membrii ai comunităţii ( în perioada de pace el trebuie să asigure consensus omnium fiind un bun moderator.. cit. Obiecţiile lui Clastres la adresa caracterului universal al dominaţiei politice nu priveau şi autoritatea. . Spre o astfel de abordare conducea şi ideea că şeful arhaic nu avea nici autoritate. op. Autoritatea. Această imagine s-a perpetuat astfel încât puterea odată definită conceptual a fost multă vreme redusă la stat. presupunând nu doar încarnarea puterii într-un om ce concentrează în propria-i persoană atât instrumentele puterii. Individualizarea apare ca o formă simplă şi naturală a puterii. Dar dacă nu poate exercita puterea ca dominaţie şeful poseda însă calităţi ce îi asigurau o formă de autoritate.63 Pierre Calstres. op. Devenind mai complexă ca urmare a creşterii numerice a comunităţii şefia se restructurează luând forma unei ierarhii a deţinătorilor puterii.

M. 31 . Autoritatea epistemică nu poate fi delegată fiind exercitată numai de posesor şi doar în domeniul său de competenţă. Privită din perspectivă juridică autoritatea politică este impersonală. Se impune în consecinţă ideea instituţionalizării. Caracterul impersonal al instituţiilor asigură permanenţa acestora. Ce este autoritatea?. introduce două noi concepte corelative: autoritatea şi legitimitatea. Treptat comunitatea nu mai acceptă să organizeze întreaga comunitate conform voinţei unui individ. schimbarea persoanelor ce deţin funcţii de autoritate politică neafectând continuitatea 37 J. Procesul de instituţionalizare a puterii este accelerat de situaţiile în care calităţile personale ale şefului nu mai pot justifica autoritatea pe care o exercită. p. autoritatea este deontică.37 Dacă posesorul autorităţii este specializat într-un domeniu anume deţine o autoritate epistemică. la stat. a transferului puterii de la persoana guvernanţilor. În ambele cazuri puterea rezidă în faptul că în persoana celui care comandă se găsesc atât exerciţiul cât şi proprietatea puterii. De la Mircea cel Bătrân a rămas o formulă explicită a personalizării puterii: “Io. Recunoaşterea autorităţii epistemice este conferită de recunoaşterea competenţei deţinătorului său în domeniul său de referinţă. expresie a nevoii de concret. Individualizarea raporturilor politice. 1992. Dar când autoritatea priveşte coordonare unui domeniu şi se exercită prin directive aceasta ea nu se mai referă la propoziţii ci la directivă. AUTORITATE ŞI POLITICĂ Operaţionalizarea conceptului de putere. simplii executanţi. autenticul proprietar. Autoritatea politică este un tip de autoritate deontică. Mircea voievod. Un asemenea tip de autoritate constă în recunoaşterea sa de către subiecţii asupra cărora se exercită şi poate fi delegată. Din stăpânire provine autoritatea domniei. Orice tip de autoritate rămâne însă din perspectivă analitică individuală.Ştiinţa politică din secolul al XIV-lea diferenţele sunt doar de formă. § 2. Humanitas. nu şi de esenţă. evidenţiază un tip de organizare al puterii ce se fonda pe credinţa în virtuţile personale ale şefului.2. 53. subiectul autorităţii şi domeniul autorităţii. mai ales în accepţiunea sa relaţională. În consecinţă acest tip de autoritate se referă la propoziţii iar contestarea poziţie exprimate de un expert nu se poate realiza decât prin intermediul specialiştilor. Bochenski. Bucureşti. unic stăpânitor şi domn…”. formă de organizare a puterii încă neinstituţionalizată. Privită din perspectivă analitică autoritatea se prezintă c o relaţie diferenţiată ce presupune un raport între posesorul autorităţii. fiind exercitată prin instituţii. disociind între autoritate şi individul care o exercită.

dacă puterea presupune atât relaţii de conducere-supunere. supunerea sau ascultarea faţă de acţiunile. Autoritatea este un fenomen de putere. prezentând însă în compensaţie avantajul duratei. fie fiind reflectată în texte de legi. dar rămâne dependentă de recunoaşterea sa. justificarea poziţiilor de autoritate este extinsă la nivelul întregii societăţi şi prezentată ca voinţă naţională sau expresie a interesului general. Chiar prin regulile de atribuire a puterii autoritatea desemnează în acelaşi timp instituţia (persoana) şi puterea formală pe care aceasta o posedă. confirmând rolul actorilor politici şi administrativi în definirea autorităţii. reguli. Caracterul politic al autorităţii se prezintă în modul de manifestare şi referinţele acesteia. sau cutume cu care persoanele individuale se identifică temporar autoritatea politică nu poate fi separată de purtătorii săi individuali. Distincţia dintre autoritate şi putere constă în atributele acestora. respectul. autoritatea se rezumă la a reprezenta doar relaţiile de conducere-supunere. Reflectând un anume statut pe baza căruia se exercită autoritatea presupune recursul la normelor sau regulilor stabile. în virtutea unor calităţi sau împuterniciri. cu reţelele de influenţă sau de presiune şi relaţiile ca şi cu situaţiile conflictuale ce pot rezulta din acţiunea lor relevă specificul politicii ca domeniu al autorităţii. Felul în care aceste structuri se relaţionează cu procesele de control social.formă instituţionalizată a puterii politice – care prin suveranitate deţine locul central. Deşi este detectabilă ca voinţă a autorităţilor.Ştiinţa politică statului. Consensul unei părţi a membrilor grupului care recunosc legitimitatea hotărârilor şi deciziilor deţinătorilor autorităţii este determinant pentru ca directivele să se transforme în acţiuni concrete. Rolul puterii şi al autorităţii politice în organizarea formală a relaţiilor de conducere şi supunere implică analiza formelor de acţiune colectivă şi a modurilor de coordonare a activităţilor particulare. Existenţa mai multor forme de putere şi autoritate nu minimizează rolul puterii de stat . stabilităţii şi permanenţei. . ea implică dreptul de a comanda. Dacă avantajul autorităţii impersonale este tocmai faptul că este abstractă. măsurile sau directivele lor autoritatea politică depinde de forma de organizare socială. Aparţinând fie instituţii. criza autorităţii politice şi a instituţiilor induce aportul persoanelor la menţinerea statutului autorităţii. Definind capacitatea unor persoane sau instituţii de a obţine din partea membrilor unei comunităţi sociale. Pentru a se concretiza aceasta ia totuşi forme personalizate. Criza instituţiilor este reversul faţadei abstracte a autorităţii. cât şi de dominare-subordonare.

FORMAREA STATELOR MODERNE Constituirea statelor ca forme de organizare permanentă şi stabilă a puterii politice a fost influenţată de emergenţa unor factori al căror rol nu poate fi neglijat. poporul se prezintă într-o dublă calitate: ca forţă propulsoare a puterii (îi conferă legitimare şi autoritare) şi ca fundament social al acestei puteri. iar din cea de-a doua Guvernul. dovedindu-şi calităţile. Legitimitatea raţională sau legală presupune că relaţia de supunere este reglată prin reguli abstracte acceptate de cetăţeni responsabili. Personalizată.3. Cei ce recunosc un astfel de tip de legitimitate se află de obicei în raporturi de dependenţă de tip patrimonial. statul devine un model de organizare al puterii astfel încât în secolul al 33 . Dar aceste tipuri nu sunt decât în mod excepţional detectabile în realitate. Constituindu-se mai întâi ca un experiment. din prima categorie făcând parte Parlamentul. Prin legitimitate. Deţinerea puterii presupune competenţa celui ce o exercită. În acest context. Legitimitatea carismatică se fondează pe calităţile excepţionale a celui care o deţine ţi în jurul căruia se constituie o comunitate de tip emoţional. Calitate a puterii de a fi acceptată pe baza consimţământului şi nu a forţei legitimitatea presupune atât caracteristici de natură simbolică cât şi practici ce variază în funcţie de context. deţinătorii puterii fiind determinaţi în virtutea unor reguli transmise şi consfinţite de tradiţie. Legitimitatea raţională este un tip de legitimitate democratică. § 2. neputând fi extinsă asupra comunităţii de discipoli. fiind de natură impersonală.Ştiinţa politică Legitimarea autorităţii urmăreşte concilierea intereselor grupului minoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Ele se prezintă în formă combinată una din componente având o mai mare importanţă. în funcţie de sursa legitimării autorităţile pot fi reprezentative (direct reprezentative) sau derivate (indirect reprezentative). De fapt nici un regim politic nu poate funcţiona şi nu se poate menţine în lipsa unui minim de legitimitate. În acest sens legitimitate presupune că autoritatea acordată instituţiilor puterii să reprezinte interesele majore ale comunităţii fiind rezultatul aplicării unor proceduri electorale corecte. se realizează acomodarea guvernanţilor cu guvernaţii. prin ideal-tipurile sale. a impus o influentă clasificare a formelor de legitimitate. această legitimitate nu se poate permanentiza. principiul ce întemeiază sau justifică un sistem de guvernământ. Fenomenul se manifestă începând cu secolul al XVI-lea când încep să se întrunească condiţiile favorizante. Legitimitatea tradiţională are un caracter interpersonal. Weber.

se realizează prin ideea comunităţii de aspiraţii şi de reacţii care solidarizează durabil membrii unei comunităţi. Produs de export european. pentru că statul nu are baza spirituală care să-i asigure durata. Formele de organizare a puterii caracteristice evului mediu aveau o viziune mai puţin precisă asupra teritoriului. pe 38 Georges Burdeau. Hărţile medievale nu precizează frontierele.Ştiinţa politică XIX-lea toate formele de organizare a puterii erau reduse la acesta.interesul naţional. Seuil. nu sunt însă suficiente pentru a da contribui singure la emergenţa ideii de stat. Element necesar existenţei statului. în 1648. iar aceasta nu se poate forma pe baza constrângerii. a marcat o schimbare fundamentală. statul a cunoscut în secolul al XIX-lea expansiunea în întregul spaţiu euro-asiatic. 1980. elemente ce facilitează operaţiunea intelectuală ce se va desăvârşi prin instituţionalizarea puterii. p. Cum şefii sunt trecători dar puterea rămâne trebuie să existe ceva ce precedă individualitatea. Teritoriul şi naţiunea. sistemul frontierei se impune constituind un atribut al noii forme de organizare politică. Procesul a demarat prin modificarea câtorva elemente ale organizării puterii preexistente statului. cele ce au apărut în secolul al XXlea ca urmare a proceselor de decolonizare. Dacă teritoriul este relevant şi pentru alte forme de organizare a puterii politice în cazul statului apariţia conceptului de frontieră. nu era clar delimitat. teritoriul a răspuns interesului guvernanţilor de a consolida patrimoniul teritorial şi de a unifica şi consolida dominaţia asupra populaţiilor ce îl locuiau. expresie a unei stăpâniri cu titlu personal. În Europa modernă naţiunea a creat statul care el s-a format lent în spiritul instituţiilor unificate de sentimentul naţional. alt factor al apariţiei statelor moderne. expresie a impreciziilor. Odată cu sistemul de pace din Westfalia. presupune statul ca formă de organizare politică pentru că tipul de putere pe care îl vizează poate impune o situaţie durabilă. În paralel cu delimitarea din ce în ce mai precisă a frontierelor. pentru a fi în secolul al XX-lea transformat şi adaptat ca formă politică la nivel planetar. Dar politica de concentrare a pământurilor nu este în sine un factor determinant al formării statului câtă vreme unitatea spaţiului delimitat de frontiere nu corespunde unei unităţi spirituale. Paris. Naţiunea. dar şi a sistemului feudal. între acestea teritoriul determinat în funcţie de frontieră. ca limita unui teritoriu supus unei autorităţi politice recunoscute. .38 Statele “noi”. au presupus o situaţie inversă şi în acest caz există un cerc vicios. ceva ce se transmite de la şef la şef . L’État. Până în secolul al XVI-lea teritoriul. 36. conştientizarea apartenenţei la un grup de tip special. ceea ce explică crizele continui pe care le cunosc statele postcoloniale.

Ştiinţa politică de o parte supunerea tradiţională s-a transformat în relaţia de autoritate. imigranţi. Impusă în procesul de transformare a cadrului politic din timpul revoluţiilor burgheze noţiunea de suveranitate cunoaşte două forme: suveranitatea populară şi suveranitatea naţională. Pe scena internaţională suveranitatea evocă egalitatea juridică între state constituind pentru unităţile etatice mai puţin favorizate un mijloc de a rezista intervenţiei în trebuirile lor interne.tot în secolul al XVI-lea. În încercare de a-şi asigura monopolul asupra deciziei guvernanţii caută o sursă care să le justifice acţiunile. Cu cât procesele economice sau politice sunt mai intercondiţionate cu atât mijloacele exclusive şi suficient de importante la dispoziţia statului se diminuează. apărarea unei politici economice naţionale să zicem. Droit constitutionnel et science politique. J-J. Iaşi. În accepţiunea sa internă suveranitatea este un atribut al poporului.39 Noţiunea de popor este suficient de abstractă pentru a nu corespunde nici unei realităţi. să prefere suveranitate naţională. Considerată ca o competenţă de ultimă instanţă ce nu poate fi limitată în nici un mod suveranitatea nu corespunde realităţii raporturilor de putere ci nevoii de a justifica reprezentarea politicii. Ceea ce există concret este populaţia. 1996. 35 . o simplă coincidenţă? . Pe de altă parte noţiunea juridică de popor exclude o serie de categorii pe care realitatea populaţiei le conţine: copii.oare. Apare astfel ideea de suveranitate indivizibilă ce se afirmă puternic în urma unui efort doctrinar . sub influenţa lui Sieyès. Colin. De aceea. Necesară pentru a fonda legitimitatea şi continuitatea puterii. existenţa statului este în mod egal o condiţie prin care se verifică competenţa guvernanţilor. Contractul social. p. condamnaţi. fiecare practică politică implică o construcţie specifică a noţiunii de suveranitate. p. Ideea de statu a venit să faciliteze acest lucru prin relaţia de solidaritate dintre deţinătorii puterii şi reprezentările dominante din comunitate. Moldova. Rousseau. etc. Deşi 39 40 Bertrand Chantebout. A. 95. Iniţial suveranitatea populară a fost teoretizată de Rousseau pentru care toţi indivizii au dreptul la sufragiu şi îl exersează pentru a vota fiecare lege 40. Caracterul simbolic al suveranităţii este mai clar când sunt relevate contextele în care este afirmată. 84. alienaţi. presupune mijloace adaptate de influenţă sau de suplinire. Paris. au intervenit o serie de alte elemente legate de nevoia de securitate şi aspiraţia către durată. 1991. dar populaţia nu este poporul în sens politic al termenului. Transformare supunerii în legitimitate exprimă această preocupare a conducătorilor de a da un fundament sigur dominaţiei lor. sursă a oricărei legitimităţi instituţionale. pe de altă parte în constituirea conceptului de stat. Dar o întreprindere de acest tip. Caracterul prea abstract al acestei teorii a făcut ca revoluţionarii francezi de la 1789.

) Spaţiu al raporturilor dintre guvernaţi şi guvernaţi statul a fost şi este încă subiectul unor controverse puternice. 1995. Structură politică complexă statul presupune. 43. Democraţia directă rousseau-niană face astfel loc democraţiei reprezentative prin intermediul constituţiei. din perspectivă teoretică. Între acestea forma statului are în vedere modul de organizare a puterii de stat şi. încât absoarbe individualitatea noastră a tuturor.“41 Pentru alţii statul este Leviathanul modern care limitează orice formă de libertate individuală. În sensul său modern. fie ca regim politic (ansamblul instituţiilor. Pentru unii statul „este o realitate atât de vie şi de puternică. . poliţie. închisori etc. Contestat sau elogiat statul s-a impus ca o realitate politică incontestabilă evoluând continuu în funcţie de interesele şi valorile la care aderau actorii sociali şi politici. practicilor şi valorilor caracteristice unei comunităţi politice date). Djuvara. inducând deci ideea de stabilitate. naţiune) ce poate recurge legitim la constrângere pentru a asigura coordonarea societăţii. p. cum recunoaşte persoana privată autoritatea statului.) precum şi din forţele de constrângere (armată. continuitate. Ca persoană morală naţiunea nu se poate exprima decât în funcţie de un statut juridic ce defineşte organele abilitate să o reprezinte. care se pierde într-însa. încât ea se întinde în timp şi în spaţiu mult peste forţele şi existenţele persoanelor individuale. care nu este decât un instrument prin care se exprimă voinţa naţională. justiţie etc. Teoria generală a dreptului. stat federal. noţiunea de 41 M. permanenţă. în special.Ştiinţa politică tot o entitate abstractă naţiunea prezintă avantajul de a putea fi considerată ca o persoană morală diferită de indivizii care o compun şi care dispune de o voinţă proprie. de suport şi cadru al puterii politice. guvern. Editura ALL. Aceasta se poate manifesta fie ca formă de guvernământ (republică sau monarhie). recursul la o serie de elemente de analiză. întrucât nu recunoaşte nici o autoritate superioară. Cuvântul stat provine din latinescul status ce indica poziţia în picioare. Mecanismele pe care statul le utilizează în funcţionarea sa sunt alcătuite din totalitatea organelor de stat (autorităţi publice). În consecinţă statul a fost analizat ca un mod de organizare al puterii politice pe un anumit teritoriu şi în cadrul unei anumite comunităţi umane (popor. Bucureşti. statut comun în acelaşi timp atât naţiunii cât şi statului. stat confederal). structura şi funcţionarea organelor sale de conducere. E o realitate atât de adâncă. constituite într-un sistem unitar (parlament. Este o realitate absolută. fie ca structură de stat (stat unitar. Statul nu recunoaşte nimic superior sieşi.

t. 57. 37 . Reprezentnţii acestui curent (Th. Acesta devine în teoria kelsiană o persoana morală ce se ghidează după un ansamblu de norme ierarhizate. A doua variantă este reprezentată de contractualism. J. funcţie de condiţiile concrete. Tot ca instrument de constrângere dar care poate fi raţionalizat prin intermediul dreptului vede şi Hans Kelsen statul. de un grup restrâns sau de un grup majoritar sau cu o asemenea imagine. de dominare a statului. Principele. Économie et societé. Paris. toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost şi sunt republici sau principate”42. Abordat cu instrumente sociologice statul se prezintă ca o dimensiune a societăţii politice. societate guvernată de o putere instituţionalizată. În prima frază din Principele Machiavelli se referea la stat. protecţie şi asigurarea drepturilor lor civile. Hobbes. 1. dar realizată în interesul uni clase. sau cea care insistă asupra statului ca rezultat al voinţei cetăţenilor. văd statul şi marxiştii. Max Weber. Reprezentând ansamblul organelor politice de guvernare statul desemnează aparatul de conducere al societăţii politice. p. având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Weber asociază ideii de forţă. Minerva. p. „Toate statele. Această caracteristică a puterii statale a fost analizată din două perspective: cea care consideră statul ca instrument de constrângere. monopolul constrângerii fizice legitime“43. Orientat spre analiza fenomenelor concrete Machiavelli nu reuşise însă să detaşeze ideea de stat de personalitatea celor ce îl conduceau. Tot ca formă de constrângere. Împreună cu Hobbes şi Spinoza Machiavelli a contribuit la fundamentarea unei teorii laice a statului. Locke. Rousseau) definesc statul pornind de la „pactul social“ pe care indivizii l-au încheiat pentru a beneficia de binefacerile sociale renunţând în schimb la unele din libertăţile lor. Personalizarea machiavelliană a statului prin principe demonstrează că fenomenul instituâionalizării puterii nu se încheiase încă. Pentru Karl Marx statul repreznta puterea organizată a unei clase pentru asuprirea celorlalte.Ştiinţa politică stat era deja folosită de Machiavelli. Plon.J. Bucureşti. ideea de legitimitate. a căror realizare este asigurată prin forţa de constrângere. J. Această voinţă poate fi revendicată. Statul astfel apărut este un organ suprem din partea căruia cetăţenii aşteaptă respect. 1971. considerând statul “o întreprindere politică cu caracter instituţional a cărei direcţie administrativă revendică cu succes în aplicarea reglementărilor. Acest contractul iniţial a fost realizat pe baza voinţei liber exprimate a indivizilor care înţelegeau astfel să se 42 43 Machiavelli. 1994. 4. Prima perspectivă are în Max Weber poate pe cel mai important reprezentant al său.

Statul fondează unitatea politică. p. ameninţată. Pentru a asigura supravieţuirea comunităţii trebuiesc puse în lucru strategii de echilibru şi reglarea conflictelor.44 Reducând violenţa şi contribuind la permanentizarea comunităţii statul pune în lucru funcţiile sale cele mai importante.1969. menţine un echilibru fără de care interesele divergente ar putea distruge întregul. Conform principiului entropiei realitatea tinde continuu către o stare simplă de organizare. FUNCŢIILE ŞI ORGANIZAREA STATULUI Statul modern unifică o societate care. teritoriul. aplică principiile pe care se fondează societatea şi pe care aceasta le recunoaşte constituţia dă sens organizării etatice. La notion de l’Etat. ar cunoaşte atomizarea şi conflictele. Potrivit acestei concepţii. în absenţa puterilor conferite acestuia.4. Dintr-o perspectivă tradiţională funcţiile statului nu sunt prezentate doar într-o manieră descriptivă ci şi normativă pentru a realiza obiectivul liberal al limitării puterii prin putere printr-un sistem de de puteri şi contra-puteri.Ştiinţa politică supună unei voinţe comune încarnată în stat. Sirey. ca şi în interior (crize economice. ci condiţia perfecţionării omului. statul se caracterizează prin trei dimensiuni fundamentale: naţiunea. autoritatea politică suverană (autoritatea publică sau puterea organizată statal). Ansamblu de norme ce determină forma de guvernământ. . De aceea puterea de stat intervine pentru a rezolva diferendele şi a concilia interesele opuse. O clasificare a organizării şi instituţiilor statului permite sesizarea funcţiilor. puterea de stat. În calitate de arbitru. prin intermediul Constituţiei. Dar gândit în raport cu raţionalitatea funcţionării sale statul poate fi implicat în noi sfere de activitate pentru a contribui la transformarea omului în raport cu criteriile raţiunii. 207. Ca organizare raţională statul construieşte strategii de permanentizare a ordinii sau pur şi simplu de supravieţuire în faţa tendinţelor continue de dezorganizre. Statul ca formă de organizare raţională nu mai este însă la Hegel un simplu instrument. Statul este organizarea raţională şi rezonabilă a comunităţii putând asigura şi alte scopuri decât durata. De aceea statul este justificat ca o creaţie continuă destinată stopării tendinţei de disoluţie a comunităţii. componentelor şi 44 Alexandre Passerin d’Entreves. Dar unitatea corpului social nu este doar o rezultantă a Constituţiei ci şi a altor simboluri sau valori ce permit adoptarea progresivă a puterii de stat la evoluţiile societăţii civile. din exterior (războaie). dar şi viaţa de grup. sociale sau politice). permiţând intervenţia arbitrajului politic şi economic în vederea realizării interesului general. stare de indiferenţiere pentru a cărei contracarare este necesară organizarea raţională. §2. Paris.

executive şi juridice desemnând astfel funcţiile statului. Raporturile de putere ce se stabilesc în interiorul statului permit analiza sa ca organizaţie. să clasificăm puterea de stat după criterii legislative. Pentru a impune un astfel de sistem statul instituie reguli constituţionale. Plecând de la Montesquieu putem. Ca principală sursă şi resursă de putere statul dispune controlul administraţiei. Activitatea statului ar fi prezentă într-o dublă mişcare – dinspre societatea civilă spre instituţii cu funcţia de a extrage şi mobiliza resurse. 45 Dacă statul asigură echilibrul forţelor divergente şi reglează schimburile dintre instituţii şi mediu atunci el asigură un spaţiu al libertăţii. 39 . Astfel statul ca organizaţie corespunde unui ansamblu de puteri ce contribuie la formularea unor decizii legitime. LDJG. operaţii efective) Parlament (măsuri individuale excepţionale) Parlament (legi de amnistie) De judecare Guvern şi administraţie (recurs extraordinar) Autorităţi judiciare (recurs în contencios) Spre deosebire de abordările clasice ale teoriei politice sau juridice sociologia politică contemporană. p.Ştiinţa politică multiplelor sale puteri. 86. făcând abstracţie de diversitatea modurilor concrete de guvernare. măsuri individuale. Tabel 1. Funcţiile şi organele statului (după Philippe Braud. dinspre instituţii spre societate ca distribuţie de bunuri. care să fondeze putere ca o formă politică legitimă. din motive de simplificare. Sociologie politique. Paris.1996. Reglând conflictele prin drept şi asigurând arbitrajul între interesele concurente statul conferă siguranţă şi garanţia unui sistem juridic egal pentru toţi. a privilegiat analiza sistemică a statului privit ca un ansamblu deschis ce întreţine intense schimburi cu mediul său. măsuri Philippe Braud. Şi dacă organizarea se dezvăluie în diversitatea “puterilor” statul desemnează puterea politică prin excelenţă. Sociologie politique) FUNCŢII De legiferare ORGANE DE STAT Parlament (legi în sens strict) Guvern (reglementări autonome) Curţi supreme (hotărâri de principiu) Guvernul De execuţie individuale) Administraţie (metodologii de aplicare. armatei şi de multiple alte 45 (metodologii de aplicare.

. Ca origine statele federale pot fi rezultatul unui proces de integrare dar şi de dezagregare.. Dacă în urmă cu un secol numărul statelor era scăzut astăzi ele s-au extins pe toată suprafaţa globului ajungându-se la aproape două sute de state.Ştiinţa politică mecanisme de coerciţie prin care îţi impune autoritatea şi realizează executarea deciziilor sale. 65. statele federale. Statele Unite ale Americii sau Elveţia sunt rezultatul unei federalizări a mai multor state suverane. Modul de funcţionare al acestor state se relevă cel mai bine din compararea lor cu statele unitare. Între acestea câteva zeci se prezintă drept comunităţi de state. Probabil cel mai important şi influent produs de export european statul s-a dovedit o instituţie cu un potenţial adaptabil important. sau de natură teritorială când se recunoaşte autonomia entităţi administrative ce se pot administra singure. proces ce presupune că deciziile sunt luate sub controlul cetăţenilor de către autorităţi locale alese. Deconcentrarea constă în numirea unor agenţi ai puterii centrale la nivel local care rămân însă responsabili faţă de autorităţile centrale. Puterea sa materială lasă să se întrevadă puterea sa reală. op. legislativ şi juridic cu autonomie. Începutul a fost reprezentat de statul unitar centralizat în care deciziile în materie administrativă erau luate de puterea centrală. Funcţie de specificul perioadei analizate pericolul militar sau cooperarea economică sunt cel mai importante motive pentru care o 46 Bertrand Chantebout. Numite state aceste unităţi federate nu au însă competenţe internaţionale. cit.46 Principiul statului unitar este susceptibil de diferite interpretări dependente de contextul şi referinţele momentului istoric analizat. Statul federal implică existenţa unor unităţi teritoriale multiple ce sunt dotate constituţional. De la un federalism la altul organizarea de acest tip a statelor presupune o mare diversitate de abordare. Cererile de creştere a democraţiei locale au antrenat tendinţa de descentralizare a statelor unitare. Principiul său distinctiv îl reprezintă ideea indivizibilităţii statului introdusă de Revoluţia franceză în 1792 ca răspuns la tendinţele federaliste ce se manifestau în epocă. Dar pentru a nu fi paralizate de mulţimea problemelor statele centralizate recunosc o serie de competenţe organelor locale luând măsuri de deconcentrare. Descentralizare poate fi de natură funcţională atunci când se recunoaşte serviciilor publice un grad de autonomie ce permite celor interesaţi să participe la gestiunea treburilor publice. Statul unitar presupune existenţa unei unice voinţe politice ce este impusă ansamblului cetăţenilor prin intermediul unui aparat administrativ controlat de centru. p.

datate. § 2. Prin Constituţia sunt stabilite organizarea. un singur executiv şi o singură autoritate judecătorească.5. pe când principiul participării implică controlul şi intervenţia statelor federate asupra politicii federale prin intermediul reprezentanţilor lor. a relaţiilor politice ori sociale. cum este cazul Federaţiei ruse care a succedat Uniunii Sovietice. Din punct de vedere al structurii statele pot fi unitare sau federale. O federaşie recunoaşte principiile autonomiei şi participării. Constituţiile nu sunt imuabile. exprimând în formă juridică cele mai importante raporturi din societate. Statul unitar este indivizibil şi dispune de o singură lege fundamentală. SEPARAŢIA ŞI ECHILIBRUL PUTERILOR. un ansamblu unic de instituţii cu atribuţii de decizie politică. De aceea federaţiile practică un bicameralism federal în care una din camere reprezintă naţiune pe baze demografice iar cealaltă reprezintă fiecare componentă a federaţiei (Senatul în SUA. Reprezentând forma în care poporul se constituie în putere Constituţia se impune faţă de toate celelalte actele legislative sau norme juridice. relaţiile dintre membrii find realizate pe baz unui tratat internaţional. Constituţia (din latinescul constituere „a stabili. competenţa şi funcţiile instituţiilor supreme ale statului. sistemul instituţiilor statului. Apărute ca 41 . şi în consecinţă presupun un singur organ legiuitor. Un caz aparte de asociere a statelor îl reprezintă confederaţia. Spre deosebire de confederaţii statele federale sunt organizate pe baz unei constituţii. bazele juridice ale statutului cetăţenilor. Alte state federale au rezultat din dezagregarea unui alt stat. Din perspectiva dreptului internaţional federaţia nu constituie un stat. Forme istorice.Ştiinţa politică serie de entităţi statale au renunţat la suveranitatea lor. Bundesrat-ul în RFG. a hotărî“) reprezintă legea fundamentală a statului şi este formată dintr-un ansamblu de norme juridice care definesc şi fixează principiile statului şi ale organizării sociale. Consiliul federaţiei în Rusia). Conform autonomiei fiecare stat deţine competenţe proprii pe care le exercită fără ingerinţa guvernului federal. a decide. Caracteristica acesteia este că respectă suveranitatea internaţională a membrilor săi dar pun în funcţiune o serie de organisme ce coordonează politica lor în anumite domenii. de modificarea relaţiilor de producţie. structura. statele unitare au un singur centru de putere. ele se modifică în funcţie de schimbarea organizării de stat. Autorii constituţiei sunt reprezentanţii statelor federate ce conservă drepturile componentelor federaţiei.

reprezintă. Parlamentul este singura instituţie reprezentativă aleasă care. în lărgirea participării populaţiei la viaţa politică. în cadrul mecanismului de stat. Deşi principiul suveranităţii poporului stabileşte supremaţia Parlamentului faţă de celelalte puteri în stat. puterea executivă are. (cu excepţia democraţiei directe). Orice constituţie presupune o abordare a raporturilor dintre executiv. . Constituţiile flexibile pot fi modificate prin proceduri simple. formată potrivit unei proceduri democratice şi a cărei activitate se desfăşoară. flexibile sau rigide. Legislativul (puterea legislativă). uneori asimilabile legislaţiei curente pe când modificarea cele rigide urmează o procedură specială ţi complexă prin care transformările constituţionale sunt limitate. Cele scrise reprezintă un act juridic unitar pe când cele nescrise cuprind diferite acte normative şi obiceiuri eterogene care. Parlamentul a avut un rol deosebit în perioada revoluţiilor din Anglia. prin măsuri concrete. prin componenţa sa. împreună. monarhul şi Guvernul). prin Parlament. pe baza unor principii democratice. prin prisma teoriei echilibrului puterilor. este acea parte a puterii de stat care.la instituţiile executivului. Funcţia executivă poate fi îndeplinită de un organ unic (Guvernul) sau de unul dual (şeful statului . asigură conducerea statului. De multe ori creşterea rolului executivului are ca actori principali partidele ce controlează atât majoritatea parlamentară cât şi guvernul.U.Preşedintele. Executivul (puterea executivă) reprezintă acea parte a puterii de stat care realizează.A. constituie legea fundamentală a statului. interesele întregii populaţii.Ştiinţa politică modalităţi de limitare a puterii regale în favoarea parlamentelor constituţiile pot fi scrise sau nescrise. Ţările de Jos. purtând diferite denumiri (în S. corespunde tendinţelor de eficientizare a actului guvernării şi exprimă tensiunea dintre abordările tehnocratice şi cele democratice.: Camera . potrivit teoriei separaţiei puterilor. Semnificaţia deosebită a parlamentului constă în legitimarea democratică a puterii de stat. pentru că fără instituţii reprezentative nu poate exista democraţie. a căror activitate este în mai mică măsură şi numai indirect sub controlul opiniei publice. Transferul puterii de la Parlament . Parlamentul are una sau două camere. în limitarea absolutismului. legislativ şi judecătoresc. autoritatea lui bazându-se pe liberul consimţământ al electoratului. Franţa. înainte de toate. exprimat prin alegeri parlamentare. un rol egal cu puterea legislativă şi cu cea judecătorească.instituţie reprezentativă. Apariţia parlamentului ca instituţie reprezentativă a însemnat un progres considerabil. conducerea nemijlocită a statului. Tendinţa de concentrare a puterii în zona executivului reprezintă un proces de limitare a influenţei parlamentare şi implicit a democraţiei reprezentative.

Sistemul politic se află într-un echilibru dinamic iar adaptarea acestuia la schimbări se produce între anumite limite şi numai atâta timp cât raportul de forţe interior rămâne relativ stabil. pentru exercitarea funcţiei 43 . Viziunea societăţii ca un sistem în echilibru implica ideea că orice perturbare provoacă o adaptare corespunzătoare a diferitelor subsisteme. În momentul în care apare o răsturnare a acestui raport (o revoluţie. Atribuind aceste funcţii unor structuri statale distincte. până atunci exercitate de o singură autoritate statală. de exemplu). preluând o sugestie a lui Locke. Montesquieu urmărea limitarea puterii prin putere.). fiecare cu rol bine determinat (de exemplu. pentru a împiedica preeminenţa uneia în favoarea alteia.. învestirea şi controlul Guvernului. deoarece puterea aparţine naţiunii iar nu puterilor publice care doar o exercită în numele acesteia. În România principalele funcţii ale legislativului sunt legiferarea. ceea ce a presupus constituirea unor autorităţi publice distincte. Teoria separaţiei şi echilibrului puterilor transpune în gândirea politică modelul influent în epocă al fizicii newtoniene. Separarea completă a puterilor în stat poate produce un blocaj instituţional care perturbe eficienta funcţionare a puterilor în stat. astfel încât echilibrul global să poată fi restaurat. Dacă la început s-a insistat mai ales pe ideea separării puterilor în stat ca o compensaţie la absolutismul monarhic. Acest principiu filozofic transpus în termeni juridici şi aplicat în planul practicii politice poate fi regăsit în diferite forme în majoritatea statelor democratice. în Marea Britanie: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor etc. executivă şi judecătorească. Un efect pervers al aplicării rigide a separaţiei puterilor în stat constă în minimizarea principiului suveranităţii naţionale. Încercare de a aduce teoria politică la acurateţea fizicii a presupus copioase şi uneori necritice împrumuturi din a ştiinţele exacte. ca o contrapondere la tendinţa de separare rigidă a acestora s-a impus practica colaborării şi a echilibrului puterilor. puterea legislativă. superior. a dezvoltat în Spiritul legilor principiul separaţiei puterilor în stat prin delimitarea funcţiilor legislativă. Montesquieu credea că tendinţele excesive ale uneia dintre puteri pot fi stopate prin acţiunile conjugate ale celorlalte vizând echilibrarea puterilor în stat prin mijloace de control reciproc prin care se asigură informaţiile necesare funcţionării instituţiilor şi a raporturilor dintre ele. Montesquieu. Teoria echilibrului puterilor este o măsură de siguranţă care împiedică deriva autoritaristă a uneia dintre puteri. apte să se controleze în mod reciproc. mai târziu.Ştiinţa politică Reprezentanţilor şi Senat. soluţia nu se mai găseşte decât printr-o depăşire a sistemului şi o refacere a echilibrului la un nivel nou.

atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie să fie condiţionată de respectarea legii. Dacă legea este rezultatul voinţei generale şi este deasupra intereselor circumstanţiale ale aleşilor. Exprimând o altă viziune asupra democraţiei decât cea curentă statului liberal teoria statului de drept nu rămâne însă doar la nivelul dezideratelor. § 2. odată cu apariţia curţilor constituţionale. regimurile parlamentare şi semiprezidenţiale practică o colaborare a puterilor chiar mai evidentă. o dimensiune reală ce înseamnă în practică o reducere a suveranităţii de care dispuneau parlamentele. prin rolul proeminent pe care îl acordă valorilor de dreptate şi egalitate. Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru a exprima opoziţia dintre regimurile democratice şi dictatoriale. Dacă regimurile prezidenţiale recunosc un rol important controlului reciproc al puterilor în stat.Ştiinţa politică legislative şi puterea executivă. ea reprezintă modul în care poporul se constituie în putere şi este expresia voinţei generale (de unde şi exigenţa aprobării constituţiilor prin referendum). Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validă decât în măsura în care ea satisface atât prin modul de legiferare cât şi prin conţinutul său determinările conţinute în norme de nivel superior. generând o puternică interferenţă a funcţiilor şi o multiplicare a relaţiilor dintre executiv şi legislativ. Cultura legii. Singura normă ce nu depinde de o altă normă este Constituţia. ci capătă. Teoria statului de drept dă seama despre un compromis între ideologia democratică şi valorile liberale. la sfârşitul secolului XIX–lea. STATUL DE DREPT Expresia stat de drept nu reprezintă doar o formulă juridică abstractă ci desemnează o realitate concretă. Separaţia puterilor nu a fost niciodată în practică perfectă căci ar fi condus la blocarea funcţionării sistemului politic. acea formă de organizare a puterii de stat raţionalizată prin raportarea ei constantă şi efectivă la sistemul de legi şi la principiul respectării libertăţilor individuale. teoria statului de drept reorganizează raporturile dintre legislativ şi juridic în favoarea celui din urmă.6. Apărută într–un context de criză al parlamentarismului. ci ca o stare de spirit a societăţii. teoria statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personificare unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor. înţeleasă nu doar ca simplu mecanism instituţional. Plecând de la constatarea că democratizarea sufragiului transformă natura legislativul care . este o componentă a esenţială a democraţiei. De aceea mecanisme de control sunt prevăzute pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. asociată funcţiei executive în stat).

Rolul de apărătore a valorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor parlamentare. în care noi actori îşi fac simţită prezenţa. Statul de drept devine astfel un element esenţial al unei democraţii lărgite. putere suverană are dreptul de a guverna. Libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului de drept de existenţa unor norme juridice superioare a căror respect este asigurat de existenţa unei puteri judecătoreşti imparţiale. căci ierarhia normelor nu devine efectivă decât dacă acestea sunt juridic sancţionate. Republica. Chiar dacă tematica statului de drept este relativ recentă în gândirea politică au existat abordări ce au premers analiza juridică a raportului stat-drept. Construcţia statului de drept variază în funcţie de gradul de democratizare al societăţii. crizele economice. Eşecul modelului în cazurile Germaniei sau Austriei în perioada interbelică este ilustrativ. Jean Bodin în ale sale Şase cărţi despre Republică a în centrul preocupărilor sale modul cum comunitatea se organizează în funcţii de drept şi morală. statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei. care nu mai este doar un instrument între altele. Cultul legii implică o nouă viziune asupra democraţiei. În secolele XVI-XVIII Bodin. dar şi a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. ci devine în societăţile contemporane o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor. Noi putem azi spune că există stat de drept în măsura în care oamenii sunt guvernaţi după reguli echitabile. ci se înscrie în mişcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legitimarea acesteia. Hobbes şi Montesquieu au trasat fundamentele şi principiile statului de drept. Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât dacă justiţia le asigură protecţia. Hobbes în De cive şi în Leviatan pune accentul pe garantarea 45 . Judecătorul devine deci cheia de boltă a realizării statului de drept. Însă orice ordine juridică este lipsită de suport în măsura în care nu îşi găseşte fundamentul în societate. Cultul dreptului a dus la sacralizarea judecătorului. sociale sau politice pot antrena prăbuşirea celor două. Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca reprezentant al voinţei generale. statul de drept insistă asupra judecătorului ca exponent al prevalenţei unei ordini etico–juridice.Ştiinţa politică devine victima presiunii opiniei transformând aleşii în reprezentanţi ai unor interese particulare statul de drept asigură în egală măsură cu limitarea omnipotenţei parlamentelor şi o formă eficientă de protecţie în faţa tiraniei majorităţii. Existenţa judecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv ce protejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul majorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale.

Ştiinţa politică libertăţilor individuale. Lock în al doilea Tratat de guvernare pune ideea de asociere a sta la baza corpului politic deschis spre statul de drept. Montesquieu prin teoria separaţiei puterilor în stat afirmă practic supremaţia regulilor în organizarea statului. În fine, Contractul social, cu referinţele la lege şi la ? nu este străin genezei statului de drept. Termenul stat de drept este o traducere literară a cuvântului german Rechtsstaat care intră în vocabularul curent odată cu doctrina juridica germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Obiectivul pentru care a fost construită este acela de a încadra şi de a limita puterea statului prin drept. Teoria statului de drept exprimă dorinţa de a întări rolul juridicului într-un stat în întregime acomodat dreptului. Acest obiectiv a fost operaţionalizat în câteva viziuni distincte asupra raporturilor dintre stat şi drept: viziunea formală conform căreia statul de drept este acea formă de stat care se foloseşte de mijloacele dreptului şi de forma juridică, viziunea ierarhică care implică superioritatea dreptului în raport cu statul şi viziunea materială pentru care dreptul comportă anumite atribuţii intrinseci în interiorul statului.
47

Spre deosebire de britanica Rule of law (domnia legii) teoria statului de drept a reprezentat o abordare formală fără nici o referinţă procedurală sau substanţială. În viziunea iniţiatorilor săi teoria statului de drept urmărea să permită sesizarea legăturilor strânse dintre stat şi drept, analiza evoluţiei formelor de stat de tip european după evul mediu şi construcţia unei concepţii capabile să ofere o imagine teoretică a raporturilor dintre ordinea politică şi cea juridică. În esenţă statul de drept este expresia unei tendinţe normativiste care viza lărgirea continuă a spaţiului juridic. Schimbarea intuită de teoreticienii statului de drept a urmat cursul transformărilor de natură morală: tranziţia de la etica datoriei la etica postdatoriei, de la emanciparea parţială de spiritul religie (reminiscenţa ideii de obligaţie) la abandonare datoriei în favoarea dinamicii drepturilor subiective.48 Această lentă transformare a universului etic l contribuit la revigorarea teoriei statului de drept. În funcţie de contextul intelectual al dezbaterii teoriei statului de drept s-a centrat fie pe putere ca în Germania, fie pe legitimitate ca în Franţa. În doctrina secolului al XIX-lea statul de drept era un stat care în raporturile sale cu subiecţii săi accepta existenţa unui regim de drept. Ca urmare deţinătorii puterii nu puteau utiliza în acţiunile lor decât mijloace autorizate de ordinea juridică în vigoare.
47 48

Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, p. 11. Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Bucureşti, Babel, 1996, p. 20.

Ştiinţa politică Prim demers semnificativ, doctrina germană a Rechtsstaat-ului s-a constituit printr-un şir de aporturi teoretice convergente. Două concepţii s-au evidenţiat: cea liberală reacţiona împotriva omnipotenţei statului - jandarm şi urmărea să limiteze sfera de acţiune a statului şi să protejeze libertăţile individuale prin dictarea de legi precise, pe când cea conservatore considera dreptul un mijloc de organizare raţională a statului şi de normalizare a raporturilor cu cei administraţi. Dincolo de diferenţele de abordare ideea centrală a teoriei germane a constat în conceptul de auto-limitarea. Dacă statul este la originea dreptului, acesta din urmă nu poate constitui o constrângere externă, o limită obiectivă a organizării politice. Teoreticienii auto - limitării consideră dreptul ca pe o veritabilă constrângere pentru stat. Statul nu poate suprima ordinea juridică fără să îşi distrugă propriile fundamente. Presiunile de

natură politică şi socială obligă statul să acţioneze doar ca urmare a unei abilitări juridice. Recursul la forţă trebuie să se fondeze pe norme juridice şi astfel exerciţiul puterii se transformă în competenţă, instituită şi încadrată de drept. Organele de stat sunt obligate să respecte sub aspect formal o ierarhie de norme. Administraţia trebuie să se supună dreptului, legea Constituţiei, instituţiile îşi exercită autoritatea în funcţie de atribuţiile ce le sunt acordate de Constituţie. De aceea intervenţia judecătorului - constituţional devine indispensabilă pentru a face respectată primordialitatea legii şi a Constituţiei. Deci dreptul nu e o limită extrinsecă, el este o limitare intrinsecă, exprimată printr-un proces de obiectivare a voinţei sale într-o ordine juridică stabilă, coerentă şi ierarhizată. Astfel statul de drept nu ar depinde de puterea dreptului ci de reţeaua de credinţe care influenţează organizarea politică. Teoria auto-limitării a fost criticată în cadrul doctrinei franceze a statului de drept. Plecând de la ideea statului - naţiune consfinţită de Revoluţia de la 1789, juriştii francezi au acţionat pentru a fonda teoria statului de drept pe baze sociale şi să facă din drept o realitate distinctă de stat. Norma juridică nu este rezultatul existenţei statului fiind reflexia unui principiu anterior şi superior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Societatea. Astfel statul nu ar fi decât un interpret al acestei ordini preexistente câtă vreme faptul ce generează legea se află în afara statului. Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost Hans Kelsen. Aparţinând şcolii normativiste de la Viena de la începutul secolului al XX-lea Kelsen a reevaluat consecinţele ce rezultau din ideea raţionalităţii formale care a stat la baza teoriei statului de drept constatând că dincolo de ideea de

47

Ştiinţa politică limitare a statului prin drept poate fi descoperit conţinutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepţia formală a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce presupune că dreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supraordonate şi subordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satisface dimensiunile unei norme superioare. Astfel toate normele îşi găsesc fundamentul în alte norme superioare. Norma juridică subordonată ar fi o extindere a normei juridice superioare. Dacă se face abstracţie de procesele ce creează drept de tipul aprobării unei noi Constituţii toate celelalte actele juridice sunt rezultatul aplicării unei norme superioare. Procesul de consolidare a statului de drept în societăţile moderne a constat în constituirea progresivă a unei noi ordini juridice ce a substituit ordinea juridică preexistentă, devenind singurul cadru de referinţă pentru întreaga comunitate. În spaţiul teritorial pe care îl descrie statul nu există decât un singur cadru juridic legitim şi suveran, cel al statului. Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat şi drept, care constituie o singură ordine a constrângerii. Dacă juridic teoriei statului de drept instituie un autentic cult al dreptului şi o formă de legitimare a puterii politice ca abordare valorică această viziune accentuează pe rolul libertăţilor individuale integrate unei concepţii democratice asupra rolului statului. § 2.7. STAT ŞI SOCIETATE CIVILĂ. Apărută într–un context de criză al parlamentarismului, la sfârşitul secolului al XIX–lea, teoria statului de drept reorganiza raporturile dintre legislativ şi juridic în favoarea celui din urmă. Ea exprima astfel reacţia dreptului împotriva ordinii politice. Reprezentând o altă viziune asupra democraţiei decât cea specifică statului liberal, teoria statului de drept nu rămâne însă doar la nivelul dezideratelor, ci capătă, odată cu apariţia curţilor constituţionale, o dimensiune reală ce presupune în practică o reducere a suveranităţii de care dispuneau parlamentele. Dacă legea este rezultatul voinţei generale şi este deasupra intereselor circumstanţiale ale aleşilor, atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie să fie condiţionată de respectarea legii. Cultura legii, prin rolul proeminent pe care îl acordă valorilor de dreptate şi egalitate, este o componentă esenţială a democraţiei, înţeleasă nu doar ca simplu mecanism instituţional, ci ca o stare de spirit a societăţii. Teoria statului de drept dă seama despre un compromis între ideologia democratică şi valorile liberale. Plecând de la constatarea că democratizarea sufragiului transformă natura legislativului care devine victima presiunii opiniei transformând aleşii în reprezentanţi ai unor interese particulare, statul

Judecătorul devine deci cheia de boltă a realizării statului de drept. ci se înscrie în mişcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legitimarea acesteia. dar şi a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca exponent al voinţei generale. instituind o nouă ordine. a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Ideea monopolului asupra coerciţiei exprimă viziunea conservatoare asupra statului de drept aşa cum a fost ea prezentată în cadrul şcolii germane de către F. şi apără indivizii împotriva arbitrariului. chiar prin violenţă. creează un binom între statul de drept şi societatea civilă. Sthal pentru care dreptul nu ar reprezenta o limitare. ci un mijloc de organizare raţională a statului şi de normalizare a raporturilor sale cu cei administraţi . Libera asociere şi drepturile omului.–J. Cultul dreptului s–a tradus prin sacralizarea judecătorului. Reacţionând împotriva comandamentelor politicii ordinii ce tinde să reducă totul la simpla raţiune de stat. societatea se protejează. statul de drept se centrează pe figura judecătorului ca reprezentant al unei ordini etico– juridice.11 Cunoscându–şi prerogativele statul ar interveni fără complexe 49 . Întru–un stat de drept cetăţenia reprezintă limita dincolo de care deţinătorii poziţiilor de putere nu pot să atenteze la drepturile cetăţenilor fără a justifica astfel nesupunerea sau revolta acestora. Societatea civilă ca asociere a indivizilor ce dispun de drepturi civice are ca fundament drepturile ce rezultă din asumarea conştientă şi activă a calităţii de cetăţeni.Ştiinţa politică de drept asigură în egală măsură cu limitarea omnipotenţei parlamentelor şi o formă eficientă de protecţie în faţa tiraniei majorităţii. Rolul de apărătore a valorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor parlamentare. Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât dacă justiţia le asigură protecţia. statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei. Redus la monopol al coerciţiei statul poate fi protectorul libertăţilor ci apărătorul propriilor interese. Dreptul de a combate încălcarea drepturilor cetăţeneşti. este una din ideile ce fac ca statul de drept să existe. căci ierarhia normelor nu devine efectivă decât dacă acestea sunt juridic sancţionate. În acest context existenţa judecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv ce protejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul majorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale. Libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului de drept de existenţa unor norme juridice superioare a căror respect este asigurat de existenţa unei puteri judecătoreşti imparţiale. alături de principiul ierarhizării normelor şi al independenţei justiţiei.

Cultura politică îşi pune amprenta asupra regimului politic de o manieră profundă şi. Cât de mult se poate îndepărta acţiunea guvernanţilor de aşteptările opiniei publice este o problemă controversată. Patru ar fi elementele care dintr-o asemenea perspectivă permit analiza regimului politic: legitimitatea.Ştiinţa politică împotriva cetăţenilor câtă vreme dreptul nu este o limită exterioară statului. producând o confuzie între sistem şi societatea politică şi neglijând distincţia dintre societate civilă şi stat50. Şcoala comparativă americană face. de exemplu. 7. instituţional şi sociologic ce concură la formarea guvernământului într-o ţară dată şi într-o perioadă determinată”51. p. în sens larg. pentru că un regim politic este rezultatul unei anume legături între setul de valori acceptate de majoritatea cetăţenilor şi acţiunile guvernanţilor. care este regimul. ci consecinţă a autolimitării acestuia. 12. Deşi există interpretări ce variază în funcţie de autor sau de spaţiu cultural. de aceea. Jean-Louis Quermonne. neluarea ei în consideraţie poate duce la blocarea relaţiei dintre politică şi societate. Seuil. a uneia sau mai multor tipuri de decizie. Les régimes politiques. tradiţiile istorice. pe lângă instituţii include şi structurile economice şi sociale. toate definiţiile au în vedere ca element central un ansamblu de instituţii. diferenţa între ansamblul instituţiilor. REGIM POLITIC ŞI TIP DE ADMINISTRAŢIE Forma în care se instituţionalizează relaţia între cetăţeni şi guvernanţi este în general definită ca desemnând un regim politic. 1981. PUF. Un răspuns posibil poate veni din cercetarea 49 50 Maurice Duverger. Paris. structura instituţiilor. regimul politic este “forma în care se face distincţie. O asemenea definiţie nu poate să evidenţieze însă diferenţa conceptuală care există între regim şi sistem politic. Paris. şi sistemul politic care. 51 idem . în optica lui Almond şi Powel. Unii aduc acestui tip de definiţie obiecţia că este prea vastă. În primul rând legitimitatea. într-un grup social dat. p. Maurice Duverger considera că. Pentru a înlătura cantonarea într-o definiţie strict instituţională fără a ajunge la confuzii Quermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic ca “ansamblu de elemente de ordin ideologic. Les régimes politiques occidentaux. între guvernanţi şi guvernaţi”49. sistemul de partide şi forma şi rolul statului. § 2. contextul cultural sau valorile definitorii pentru o societate. 1986. acelaşi autor consideră că regimul este o anume combinare a sistemului de partide. ca şi a uneia sau mai multor structuri de grupuri de presiune. În sens restrâns. a modului de scrutin.8.

Ca element fondator revoluţia dă naştere unui nou regim a cărui osatură instituţională a fost schiţată încă la 22 decembrie 1989. cu gradul de structurare al partidelor şi activitatea societăţii civile. Au fost folosite. Criza de încredere în deţinători puterii nu înseamnă însă lipsa de încredere în instituţii. Credibilitatea instituţiilor politice era afectată de continuitatea la guvernare. Distincţia între prima republică şi cea de-a doua devine clară dacă luăm în considerare principiul legitimităţii. Prima perioadă a celei de a doua republici este legată de preşedinţia Iliescu. Regimul politic al României actuale are ca fundament revoluţia din 1989.care a funcţionat ca o majoritate prezidenţială . Rolul determinant a fost în realitate rezervat preşedintelui de la nominalizarea primului ministru. În prima etapă a noului regim vor domina elemente juridice şi instituţionale ale perioadei anterioare. Acesta trebuie analizat în raporturile sale cu viaţa politică. Ele dau măsura gradului de toleranţă al activităţilor guvernamantale. la viaţa internă a partidului de guvernământ . Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947 nu a fost nici legitimă şi nici legală. Acest moment poate fi considerat ca momentul de început al celei de a doua republici. O abordare specifică ştiinţei politice depăşeşte referinţa strictă la instituţii. Prezidenţialismul nu se încadrează într-o definiţie riguroasă. Ceea ce îi dă specificitatea este însă rolul central al preşedintelui. Este important deci a se identifica caracteristicile regimului politic românesc. de tradiţiile fiecărei societăţi. Slăbiciunile unei definiţii de tip duvergerian aplicată la cazul românesc devin evidente atunci când se pune problema caracterizării regimului. Rolul formei de guvernământ şi al şefului statului nu poate fi exclus dintr-o asemenea abordare.Ştiinţa politică tipului de cultură politică şi a subculturilor ce coexistă. Tipul de administraţie este dependent atât de latura instituţională. toate definiţiile posibile de la regim parlamentar la regim prezidenţial. în luarea 51 .conduce la definirea regimului ca prezidenţialist. alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1996 au un rol esenţial în consolidarea regimului politic românesc. ci ţine cont de varietatea practicilor. Nu a fost legitimă pentru că nu a fost rezultatul unui consens popular şi nu a fost legală pentru că nu respectat procedurile constituţionale. formal sau informal. de regimul politic şi de forma statului. luându-se ca bază textul constituţional. în primul rând o continuitate mentală. trecând prin regimul semiprezidenţial. a celor ce aveau legături cu perioada comunistă. Prin faptul alternanţei. cât şi cultura politică .

. Această temă a fost speculată. 1983. Paris. Continuitatea la guvernare a unor persoane cu influenţă şi în vechiul regim la care s-a adăugat rezultatul electoral al partidelor istorice în alegerile din 1990 şi 1992 a provocat. Problema formei de guvernământ în România a devenit după 1989 temă de dezbatere publică. Schimbarea de regim politic este reală doar atunci când noul regim se află într-o totală contradicţie cu cel precedent. cit. Ori. Treptat referinţa la revoluţie a dispărut sau în cel mai bun caz s-a diminuat în discursul politic românesc. Jean-Louis Quermonne. în campaniile electorale din 1990. Evaluarea perioadei totalitare în condiţiile (re)construcţiei sistemului de partide şi al competiţiei politice a făcut ca discuţia asupra formei de guvernământ să se pună în termenii dihotomiei monarhie constituţionalărepublică. fie rezerve. 53 . dacă în 1989 a avut loc o schimbare de regim. modul în care aceasta s-a produs a fost receptat diferenţiat. Dar republica ca formă de guvernare trebuie disjunsă de încărcătura perioadei comuniste. p112. 1992 şi 1996. a restauraţiei sau a revizuirii integrale a constituţiei 53. Oricum revoluţia nu mai constituie un izvor de legitimitate. op. Republica comunistă a fost o formă coruptă. Suspiciunea în raport cu deţinătorii puterii a fost treptat transferată asupra evenimentelor din decembrie 1989 care capătă pentru unii contururile unei lovituri de stat. p 31. Pentru ca o schimbare de regim să fie clasificată ca revoluţie ruptura faţă de vechiul regim trebuie să fie radicală. deci. Forma republicană de guvernământ apărea ca indestructibil legată de totalitarismul comunist şi. Lucru cu atât mai uşor cu cît loialitatea faţă de regele Mihai a unor lideri ai partidelor istorice era publică. fie chiar reacţii de respingere a revoluţiei. a unei lovituri de stat. O asemenea situaţie este posibilă ca urmare a unei revoluţii. cu rezultate diferite. mai mult sau mai puţin manifeste. Dar tipul de regim politic nu apare ca o construcţie independentă de aşteptările sociale. compromisă. PUF. În paralel se manifesta tendinţa de a individualizare a 52 Serge Sur.Ştiinţa politică deciziilor şi tendinţa de a subordona alte puteri publice 52. Le sysème politique de la Ve République. Câtă vreme se manifesta doar continuitatea la guvernare (continuitate la nivelul forţelor politice guvernante dar şi continuitate la nivelul unor persoane ce au avut poziţii importante în vechiul regim) schimbarea de regim apărea ca parţială. Natura republicii se schimbă însă odată cu revoluţia din decembrie 1989. Aici poate interveni distincţia aristotelică între forme “pure” şi forme “corupte” de guvernământ.

Cadrul legal al administraţiei. şi stat. de separare. dar mai ales sistemul electoral practicat în România reduc participarea la viaţa politică a cetăţenilor la simpla participare la alegeri. iar această experienţă îi evidenţiază limitele. 1995. între persoană. ce devine proprietarul acesteia. tendinţă ce va afecta imaginea procesului de instituţionalizare a puterii. responsabilitatea aleşilor locali este de asemenea politică. activitatea formală sau deferenţa organizaţiilor civice pot conduce la tipuri de administraţie locală neparticipative. Les démocraties. Cum ar putea regimul politic să influenţeze tipul de administraţie? Gradul participării politice a cetăţenilor. fără a rezolva problema definiri celor două concepte. este influenţată în mod direct de specificul regimul politic. iar întrunirea periodică a acestuia face ca primarul să iasă într-o oarecare măsură de sub controlul consilierilor. De fapt tendinţa de a copia la nivel local comportamente tipice pentru un regim nu poate fi neglijată. Juridic regimul semiprezidenţial poate fi cercetat în funcţie de o serie de variabile care par să îl particularizeze în raport cu alte forme de regim. Relaţia dintre ansamblul regulilor constituţionale văzută ca regim politic şi exerciţiul puterii ce rezultă practica instituţională dominantă considerată ca sistem politic54. deci. Dar acest tip de scrutin (majoritar uninominal în două tururi) poate avea. 53 . dacă între afilierea politică a majorităţii consilierilor şi culoarea politică a primarului nu există corespondenţă. Se reproduce astfel la nivel local modelul prezidenţial al conducerii statului. Aparent între regim politic şi administraţie relaţiile par mai degrabă slabe. 276. care este doar deţinător temporar al puterii. pune în evidenţă interacţiunile dintre juridic şi politic. Tentaţia de a clasifica alegerile locale ca simple alegeri administrative pune în evidenţă încercarea de a considera actul administrării locale ca fiind unul strict tehnic. Seuil.Ştiinţa politică puterii. deci ieşit de sub controlul direct şi nemijlocit al cetăţenilor. drept consecinţă o situaţie de blocaj în relaţiile dintre primar şi consiliul local. p. Republica de la Weimar a cunoscut şi ea un asemenea regim. în cazul administraţiei locale. Rolul de “parlament local” al consiliilor locale este asumat mai degrabă parţial. Sistemul alegerii directe a primarului care este în funcţie în România conform Legii 70/1991 este o copie a alegerii Preşedintelui statului. Paris. Raporturile dintre regim şi administraţie se realizează într-un 54 Olivier Duhamel. În realitate însă în cazul alegerilor locale se manifestă o competiţie de programe politice. Regim intermediar între cel prezidenţial şi cel parlamentar acest tip de regim nu este inaugurat odată cu republica a V franceză în 1958. opţiunile şi soluţiile au o clară orientare politică. Absenţa sau slăbiciunea vieţii asociative. o variabilă importantă în realizarea unui tip de administraţie.

Statul unitar este centralizat. Les institutions politiques. Centralizarea. voluntare sau involuntare. Cum o centralizare perfectă este impracticabilă fenomenul deconcentrării acordă puteri unor autorităţi locale aflate sub coordonarea puterii centrale pe baza principiului subordonării ierarhice. p. Norma juridică este rezultatul unei dezbateri politice. Paralel cu descentralizarea apare şi un mecanism de control al autonomiei locale. 55 56 Jacques Baguenard. Prin natura sa. Statul unitar poate delega la nivel local o parte din puterile sale. Formă de redescoperire a identităţilor locale. a apărut şi s-a dezvoltat în acord cu voinţa cetăţenilor de a depăşi tiraniile locale sau dezordinea de tip feudal. op. ea nu pune politicul într-o stare de dependenţă faţă de juridic şi nu duce la limitarea sau autolimitarea statului. statul unitar este centralizat concentrând ansamblul puterilor la nivel central. Evoluţia istorică a diferitelor state europene dezvăluie cauzele istorice diferite ale existenţei diferitelor tipuri de administraţie. de exemplu. De aceea descentralizarea se situează în general în cadrul statului unitar57. Philippe Parini. centralizarea a constituit pentru unii expresia progresului. Emile Durkheim sublinia. Este vorba de o deconcentrare prin intermediul căreia statul prin mijlocirea agenţilor care au fiecare competenţe de decizie asupra unei teritoriu. paralelismul între progresele centralizării şi civilizaţie55. . 57 Jacques Baguenard. 1984. PUF. înlătură posibilitatea contradicţiilor. A. p. La decenralisation. Raportul dintre politic şi juridic pus în termenii anteriorităţii şi ai preeminenţei implică recursul la teoria statului de drept.Ştiinţa politică cadru juridic determinat. p. Caracterul politic al guvernărilor locale nu poate fi negat. Colin. 15. ea urmează unei centralizări anterioare. 12.cit. Exerciţiul puterilor în stat variază în funcţie de forma unitară sau federală a statului. Descentralizarea descrie o mişcare contrară centralizării. acesta se desfăşoară însă în cadrul statului şi pe baza normelor juridice existente.. fenomen specific statului unitar. 1985. dar care se află într-o relaţie de subordonare56. control care poate fi de oportunitate sau de legalitate în funcţie de gradul de descentralizare pus în practică. dar ea nu se poate intra în contradicţie cu ansamblul legislaţiei existente la data aprobării ei. Paris. între norme juridice şi asigură continuitatea statului în condiţiile alternanţei la guvernare specifice democraţiei. descentralizarea nu pune în pericol identitatea naţională şi expresiile politico-instituţionale ale statului unitar. Paris. iar organele de conducere exercită toate competenţele legate de suveranitate. Dacă teoria statului de drept pune problema ierarhizării normelor juridice şi a respectării drepturilor omului. Departe de a fi privită întotdeauna ca o constrîngere în dezvoltarea liberă a societăţii. 106. Controlul constituţionalităţii legilor dă coerenţă cadrului legislativ.

Autonomia acestor autorităţi este însă delegată de legislator putând fi deci oricând retrasă59. Modul de constituire al statului.Ştiinţa politică Tradiţia istorică contribuie de asemenea la constituirea unui tip de administraţie. comitatul şi districtul. parteneriatul societate civilă . dispun de puteri importante punând în practică politicile guvernamentale. Landul. Corespunzând clivajului centru-periferie şi depinzând de o serie de factorii precum tradiţiile. are în consecinţă competenţe legislative. care s-a impus şi în România. Puterea landurilor face ca acestea să îşi exercite tutela asupra comunităţilor locale. Subsidiaritatea este un mecanism care permite evitarea unei centralizări la nivelul landurilor. forma statului sau circumstanţele politice aceste tipuri de administraţie acordă roluri diferite eşalonului local. statutul istoric al diferitelor provincii sau minorităţi a influenţat decisiv tipul de administraţie. Tradiţia franceză. În Europa pot fi luate în considerare trei mari tradiţii administrative58. induc modalităţi de 58 59 Hugues Portelli.58 55 . ibidem. Activismul asociativ. Tradiţia administrativă britanică are ca element distinctiv eterogenitatea. Autorităţile locale repartizate pe două niveluri. Acest model are ca rezultat centralizarea şi atomizarea colectivităţilor locale. Participarea la viaţa comunităţii locale contribuie structurarea unor moduri distincte de a face administraţie.administraţie. Elementele distinctive ale acestui model sunt uniformitatea (teritoriul este împărţit în circumscripţii administrative dotate cu competenţe identice). Scoţia. echilibrul (între descentralizarea colectivităţilor locale şi deconcentrarea serviciilor statului ) şi tutela statului asupra colectivităţilor locale (prin prefect). p. ci şi cultura politică dominantă sau subculturile regionale. Les régimes politiques europeéns. preexistent statului. p. Nu doar instituţiile influenţează tipul de administraţie. Paris. Le livre de poche. Marea Britanie este un stat unitar în care coexistă patru naţiuni. Tradiţia germană este rezultatul mozaicului etatic specific spaţiului german care a dus la forma federală de organizare a statului. Unităţile administrative constituie cadrul instituţional al participării cetăţenilor la viaţa locală. este rezultatul unei evoluţii care are ca fundament revoluţia franceză de la 1789 şi încheierea procesului de centralizare a statului francez. 1995. Ele pun în evidenţă raportul dintre regimul politic şi administraţie. Ţara Galilor au fiecare organizări locale specifice. Ceea ce poate varia în acest caz este gradul de autonomie acordat la nivelul entităţilor componente federaţiei nivelului administrativ inferior.54-65. Statul federal nu cunoaşte fenomenul descentralizării propriu-zise deoarece el nu este centralizat. Anglia.

organizaţiile patronale sunt moduri de existenţă ale societăţii civile. organizaţii ale societăţii civile avertizează asupra pericolului şi încearcă a-l corecta. Societatea civilă reprezintă tocmai forma de apărare a cetăţenilor faţă de abuzurile statului. altfel democraţia rămâne fără realul său fundament şi motiv. colaborând cu acestea sub forma parteneriatului societate civilă-stat. Societatea civilă este deci un element important al oricărui proces de democratizare.Ştiinţa politică colaborare şi rezolvare a problemelor concrete ale comunităţii. drepturi ale cetăţenilor. birocratizare şi limitare a libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor. Ele nu sunt îndreptate împotriva instituţiilor statului. sindicatele. participarea nestingherită de oprelişti administrativ-birocratice a cetăţenilor la viaţa comunităţii. . Doar în măsura în care activităţile statului pun în pericol. Ca răspuns la tendinţa statului de a controla societatea. urmărind să limiteze tendinţele expansioniste ale statului reliefate centralizare. studiile sociologice dovedind că în România prevalează. fundaţiile. Asociaţiile. cel puţin pentru moment cererile asistenţiale. Societatea civilă poate fi definită ca ansamblul formelor de organizare ce nu sunt controlate de instituţii ale statului. aceasta la rândul său s-a organizat. sau par a pune în pericol. Ea este o formă de limitare a puterii arbitrare în favoarea cetăţenilor.

a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. cât şi moţiunea de cenzură. Parlamentul. moţiunea de cenzură. SISTEMUL INSTITUŢIONAL ROMÂNESC Sistemului instituţional reprezintă ansamblul relaţiilor dintre diferitele puteri şi autorităţi ale statului. În funcţie de atribuţiile ce revin fiecărei autorităţi publice pot fi distinse autoritatea deliberativă. în şedinţa comună a celor două Camere. Într-o primă etapă corpul electoral alege prin sufragiu universal. Alte relaţii privesc revocare din funcţie. secret şi liber exprimat membrii celor două camere ale parlamentului. de asemenea. Guvernul) sau locale (Consiliul local.Ştiinţa politică CAPITOLUL III.1. asupra unui program. Parlamentul poate. În raport cu specificul şi nivelul de competenţă unele autorităţi sunt centrale (Parlamentul. autoritatea prezidenţială. INSTITUŢII POLITICE ŞI GUVERNARE. având ca funcţie principală asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice. A treia etapă constă în investirea Guvernului de către Parlament în şedinţă comună a celor două Camere prin acordarea votului de încredere. § 3. Primăria). în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. de reprezentare a statului român şi de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării şi autoritatea guvernamentală. prin care. în condiţiile acceptării ei prin vot. egal. direct. să ceară trimiterea în judecată a Preşedintelui pentru înaltă trădare. Sub aspect funcţional-relaţional autorităţile publice sunt rezultatul unui proces în mai multe etape. îndeplinind în special funcţia de mediere între puterile statului. poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României. În ce priveşte guvernul Parlamentul poate face uz de o procedură opusă votului de încredere. 57 . îndeplinind în principal funcţia legislativă. pot fi rezultatul deliberat al acţiunii guvernamentale exprimate prin angajarea răspunderii în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Ca urmare a constituirii unei noi majorităţi parlamentare şi în conformitate cu procedurile constituţionale Preşedintele intervine într-o a doua etapă prin desemnarea unui candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Atât votul de încredere. se retrage încrederea acordată Guvernului. Dacă votul de învestitură a fost acordat Preşedintele procedează la numirea Guvernului. precum şi între stat şi societate.

el poate participa la şedinţele Guvernului. La rândul său Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin câteva mijloace specifice: exercită dreptul la iniţiativă legislativă. constituirea comisiei paritare pentru declanşarea proceduri de mediere. printr-o lege specială de abilitare. Ca urmare. angajându-şi astfel propria răspundere politică. Cele mai întâlnite critici acuză artificialitatea şi datarea teoriei în perioada luptelor împotriva absolutismului monarhic al secolelor XVII-lea şi al XVIII-lea. poate solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgenţă. . membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului Între cele două Camere există relaţii caracteristice reglamentate prin regulamente speciale: organizarea unor şedinţe comune. Unitatea de esenţă a puterii. Primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de Preşedintele României. atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. § 3.2. fiind la baza actului legiferării şi putând controla acţiunile justiţiei. definită a fi de natură politică. transmiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltă în vederea dezbaterii şi eventualei lor adoptări. cu toate că în practica statelor democratice principiul funcţionează sub diferite forme. Pentru aceşti “purişti” nu se poate susţine existenţa în realitatea politică a statelor a diferenţierii între puteri. poate solicita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe şi trebuie să solicite aprobarea Parlamentului pentru ordonanţele de urgenţă emise. GUVERNUL ÎNTRE PARLAMENT ŞI PREŞEDINŢIE. este considerată a fi reprezentată de posibilitatea de a obţine de la o persoană sau un grup de persoane o reacţie scontată. Parlamentul poate decide.Ştiinţa politică Un alt aspect important şi controversat al relaţiilor instituţionale îl reprezintă delegarea legislativă. angajându-şi răspunderea în faţa Parlamentului. poate „provoca“ un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură. Deşi problema separaţiei puterilor în stat are o istorie lungă nu se poate afirma că s-a cristalizat o concepţie unitară în această privinţă. De asemenea între Preşedintele Republicii şi Guvern sunt stabilite forme specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită. fie că aceasta este acceptată sau impusă. în virtutea teoriei că politicul îşi manifestă preeminenţa în raport cu celelalte aspecte ale guvernării statelor. caz în care prezidează acele şedinţe. delegarea legislativă în favoarea Guvernului.

Termenul de Executiv nu este pe deplin satisfăcător deoarece organele politice. În subsidiar. de a “executa” legislaţia. de a elabora ordonanţe şi hotărâri etc. În centrul preocupărilor privind controlul puterilor s-a aflat de la început guvernul. ci cu puteri de tipuri de intensităţi diferite: puterea de a emite legi. altele decât Parlamentul sau organele judecătoreşti nu se mărginesc doar la a executa legile. care prin pârghiile sale coercitive. considerându-se fiinţa umană fie cu precădere bună. Posesorii acestor puteri devin purtătorii unor interese specifice care au drept consecinţă comportamente distincte şi duc la exercitarea unui anumit control asupra posesorilor altor tipuri de puteri cu care intră în concurenţă. astfel încât fiecare să deţină puteri de o intensitate egală. puterea de a executa legi. puterile guvernamentale sunt reunite în noţiunea de Executiv.Ştiinţa politică separaţia puterilor nu ar porni de la un fapt real. denumite astfel. în acţiunea de guvernare. În teoria clasică a separaţiilor puterilor în stat. datorită naturii corupătoare a puterii. ci asigură direcţia generală a politicii statutului. Avem de a face nu cu o putere. de a numi. pe când adversarii acestora au în vedere excesul şi abuzul ce pot apare. evident instabil şi legat de persoanele care îl deţin. În măsura în care aceste puteri sunt precis definite. şi sunt repartizate la instituţii şi autorităţi diferite. puterea în cauză se diminuează. În fapt. divergenţele în această privinţă pornesc de la o evaluare etică a naturii umane de o manieră bivalentă. evident. fie în mod irevocabil înclinată spre rău. o construcţie lingvistică care denumeşte o serie de acţiuni individualizate de influenţare a diferitelor persoane. grupuri sau a colectivităţii. se dovedeşte a fi cel mai predispus spre exces. 59 . ci ar urmări limitarea abuzurilor şi controlul relativ al acţiunii guvernelor. se poate stabili un echilibru între puteri. apărând astfel un dezechilibru. Adepţii acordării unor puteri sporite guvernelor incriminează în special riscul crizei de autoritate şi al apariţiei dezordinilor. Atunci când persoanele investite cu putere dovedesc slăbiciuni sau pot fi supuse presiunilor sau şantajelor. care ar defini puterea de a pune în aplicare. Însă atâta vreme cît asupra limitelor impuse prin convenţie juridică nu se intervine. interesul specific este înlocuit cu dorinţa de conservare şi. astfel încât să nu conţină ambiguităţi sau concepte vagi. puterea de a iniţia proiecte de legi. pericolul de cronicizare a abuzului de putere este remediabil. noţiunea de putere politică este o abstracţie.

Preşedinţia. ci puteri reale pe care le poate exercita în raport cu Parlamentul prin intermediul mesajelor. miniştri de stat. Legea 37/1990. Guvernul este alcătuit din Primul-Ministru. Pe de altă parte. deoarece şeful statului nu are doar un rol pur onorific. posibilitatea ca între Preşedinte şi grupul majoritar din cele două Camere să existe afinităţi politice şi interese comune este crescută. pentru cazul concret al României. miniştrii şi secretari de stat. care exercită. Institution politique et droit. 1974. 160. administraţia publică şi autorităţile judecătoreşti o autoritate publică. O serie de puteri ale Guvernului nu pot fi exercitate decât în şedinţele de Guvern sau ca urmare a deliberărilor din acestea: aprobarea proiectelor de 60 Maurice Duverger. iar repetarea experienţei în 1996 şi 2000 întăreşte această ipoteză. ALCĂTUIREA ŞI MODUL DE FUNCŢIONARE A GUVERNULUI Conform Constituţiei României din 1991 Guvernul reprezintă. t I. deoarece puterea de decizie a Guvernului se exercită sub formă colectivă în cadrul Şedinţelor de Guvern. membri ai Guvernului. deoarece reprezintă cadrul în care se dezbat şi se decid ordonanţe şi hotărâri guvernamentale.Ştiinţa politică potrivindu-li-se termenul de guvernanţi. precum şi prin dreptul de a recurge la referendum. Şedinţa de Guvern este funcţia guvernamentală cea mai importantă juridic. § 3. Guvernul devine astfel rezultatul voinţei comune a Preşedintelui şi Parlamentului şi este de presupus că doar cu greu şi-ar putea exercita mandatul fără încrederea Şefului Statului. în raport cu Guvernul sau împreună cu acesta. prin posibilitatea dizolvării camerelor legislative. există două categorii de guvernanţi: Preşedintele şi Guvernul. PUF. administraţia publică pe tot teritoriul ţării”.3. împreună cu Parlamentul.60 Practic. în funcţie de conjunctura politică şi de raportul de forţe. în măsura în care precedentul constituit de simultaneitatea alegerilor legislative şi prezidenţiale din septembrie 1992 devine cutumă. Activitatea şi alcătuirea Guvernului României se bazează pe reglementările constituţionale şi pe Legea 37/1990 la care se adaugă Hotărârile de Guvern ce completează structura acestuia. p. Pot apare deci influenţe fie dintr-o direcţie. în raport cu Curtea Constituţională prin numirea unui număr de judecători ai acesteia. Paris. . Paris. pe când parlamentul asigură mai degrabă o funcţie de control şi delimitare. Este vorba de un organ colectiv. defineşte Guvernul ca “organ central al puterii executive. în conformitate cu legea. între aceste două autorităţi existînd o anumită dualitate care face ca regimul politic românesc să fie definit ca unul semiprezidenţial. fie din alta.

ei aplică în sectorul lor deciziile luate de ansamblul Guvernului. prin şedinţa Guvernului se exercită puterile atribuite acestuia prin Constituţie. Articolul 6 al Legii 37/1990 stipulează ca obligatorie prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din membrii Guvernului pentru a se putea exercita funcţia de decizie colectivă. 61 .Ştiinţa politică legi. contrasemnează decretele prezidenţiale când este cazul. Primul Ministru urmează imediat după Preşedintele republicii. afirmând că acesta “conduce Guvernul şi coordonează activitatea acestuia”. 61 Termenul Cabinet are mai multe accepţiuni. Este grăitoare în această privinţă dublarea funcţiei de Ministru de Stat cu un portofoliu. Biroul Executiv al Guvernului are ca obiectiv rezolvarea operativă a unor probleme curente ale guvernării şi urmărirea punerii în aplicare a dispoziţiilor guvernamentale. semnează ordonanţele şi hotărârile aprobate în timpul dezbaterilor. În sens larg. Ca influenţă. Consiliul de Cabinet desemnează reuniunea tuturor miniştrilor şi secretarilor de stat cu rol de pregătire a deciziilor. deşi în mod oficial această denumire nu este utilizată în Constituţia din 1991. în acest punct prevederile Constituţiei fiind foarte clare. autorizarea Primului Ministru de a angaja responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului. acesta are un rang şi o autoritate superioare ministerului pe care îl conduce. el are în vedere Guvernul. Titulatura funcţiilor în cadrul Guvernului variază şi exprimă priorităţile politice ale fiecărui prim ministru şi sprijinul pe care acesta îl poate revendica. Şeful Guvernului convoacă şi prezidează şedinţele Cabinetului 61 şi ale Biroului Executiv. Din perspectiva importanţei funcţiilor în stat. de interne. Dacă Preşedintele ţării asistă la şedinţele de Guvern (nu şi la cele ale biroului executiv). preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. fără a ocupa în mod obligatoriu un portofoliu ministerial. Miniştrii au putere de decizie personală asupra departamentului ministerial pe care îl conduc. Dar. În Franţa. atunci acesta prezidează automat deliberările. miniştrii de stat. al apărării şi de justiţie Primul Ministru este şeful real al Guvernului. dar prin Cabinet sunt desemnate uneori guvernele reduse numeric. Dealtfel. În cazul de faţă. exceptând cazurile în care există alte dispoziţii. politic vorbind. care sunt însărcinaţi cu coordonarea activităţii anumitor domenii. urmează în ierarhia guvernamentală miniştrii de stat. o influenţă politică reală au mai ales miniştrii membri ai Biroului Executiv. În cazul în care un ministru de stat dirijează un departament ministerial. ordonanţe sau hotărâri. fiind compus din Primul Ministru. miniştrii de finanţe.

rezultând o serie de puteri comune în . sau ca urmare a angajării răspunderii de către Guvern asupra programului său. care va angaja consultări în vederea alcătuirii unei noi echipe guvernamentale. cît şi Primul Ministru au o libertate de alegere limitată de acordarea încrederii de către Camerele legislative. cît şi alcătuirea Guvernului trebuie să fie susceptibile de a primi acordul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dar atât Preşedintele. Prin ameninţarea cu dizolvarea. Cât priveşte incompatibilităţile. iar acesta alcătuieşte Guvernul.89). Preşedintele desemnează candidatul la funcţia de Prim Ministru. de presupus nu fără o prealabilă consultare a Şefului statului.112 al Constituţiei). se poate recurge la dizolvarea acestora (art. cu o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege (art. Primul Ministru va prezenta demisia sa preşedintelui.4. În cazul în care moţiunea de cenzură este votată ori dacă Guvernul nu a reunit majoritatea asupra textului pentru care si-a angajat responsabilitatea. între Şeful statului şi echipa guvernamentală există o serie de legături care fac ca dualitatea dintre aceste două categorii de guvernanţi să se estompeze în anumite privinţe.113). dar în condiţiile în care aceştia speră în alegeri legislative favorabile şansele de menţinere a Guvernului dincolo de data validării scrutinului sunt nule. Revocarea Guvernului este consecinţa unui vot de neîncredere al parlamentului. iar în altele să genereze ambiguităţi. care împreună au roluri specifice în numirea sau în revocarea cabinetului. astfel că atât nominalizarea Premierului. Preşedintele poate cere Parlamentului un nou vot de încredere asupra Guvernului şi dacă cele două camere resping de cel puţin două ori cererea de investire. § 3. în general a relaţiilor dintre Preşedinte şi Primul Ministru. poziţia de membru al Guvernului nu poate fi deţinută în cumul cu o altă funcţie publică de autoritate (exceptând pe cea de membru al Parlamentului) şi. de asemenea. care are drept de contrasemnătură asupra unora din decrete prezidenţiale.Ştiinţa politică Independenţei totale a Preşedintelui faţă de Parlament şi faţă de Guvern i se opune dependenţa relativă a Guvernului în raport cu aceste două autorităţi publice. Aceste legături iau forma . Şeful Statului ar putea obţine sprijinul majorităţii parlamentarilor. rezultat al unei moţiuni de cenzură depusă de cel puţin o pătrime din senatori şi deputaţi (art. care sunt exercitate în comun de Preşedinte şi de Parlament în raport cu Guvernul. RAPORTURILE DINTRE GUVERN ŞI PREŞEDINTE În afara acestor puteri.

preşedintele este investit şi cu dreptul de a numi. După cum au dovedit remanierile guvernamentale de după august 1993 ale guvernului Văcăroiu. Practicarea efectivă a acestor puteri se loveşte însă de tipul de sprijin pe care Preşedintele îl poate revendica. în această calitate. Preşedintele reprezintă statul în relaţiile externe şi. pe când coabitarea relativă este rezultatul unei coaliţii guvernamentale din care fac parte şi concurenţi şi adversari politici ai Şefului statului. Premierul contrasemnează decretele privind acordarea gradelor de mareşal.85 al Constituţiei). Sunt de asemenea supuse contrasemnării măsurile luate în caz de agresiune armată pentru respingerea agresorului. general sau amiral. Coabitarea absolută presupune că majoritatea guvernamentală este compusă din reprezentanţii curentelor adverse Preşedintelui care astfel nu beneficiază de nici un suport parlamentar. acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai României sau înfiinţează. care în cazuri excepţionale va fi supusă ulterior aprobării Parlamentului. Şeful statului are o serie de atribuţii militare pentru realizarea cărora colaborează cu Premierul. În afara procedurii de numire a Guvernului. el încheie tratate internaţionale care au fost negociate anterior de Guvern prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe sau a altor departamente interesate. dar nu la mai mult de 5 zile de la luarea deciziei. în acordarea graţierii sau conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare. care este totodată şi vicepreşedintele acestui organism. la propunerea Primului Ministru. pe câtă vreme coabitarea absolută sau relativă îi limitează sfera de influenţă. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. apărării naţionale. În calitatea sa de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. pe unii membrii ai Cabinetului (art. Existenţa majorităţii prezidenţiale asigură preşedintelui o largă marjă de manevră. desfiinţează şi stabileşte statutul misiunilor diplomatice din străinătate. Primul Ministru are drept de contrasemnătură în problema mobilizării parţiale sau generale a armatei.Ştiinţa politică domeniul politicii externe. şi sub rezerva ratificării lor de către Parlament. La propunerea Primului Ministru Preşedintele. Deşi nu este prevăzută în textul constituţional majoritatea prezidenţială pe care Şeful statului se poate baza în Parlament permite exercitarea unei largi influenţe politice. Conform articolului 87 din Constituţie Preşedintele are prioritate în ceea ce s-ar putea defini ca domeniul său rezerva: politica externă. Şi tot în domeniul militar. ca şi cele din 63 . în urma votului de încredere al Parlamentului. apărarea naţională şi ordinea publică.

RAPORTURILE GUVERNULUI CU PARLAMENTUL Parlamentul îşi manifestă în raport cu activitatea guvernamentală atribuţiile sale de control şi de delimitare. § 3. fără consultarea Parlamentului. 106. în urma revocării. 5. urmând ca în alte cazuri să se stabilesc interimatul funcţiei (demisie. Disputa a fost în general soluţionată în sensul art. deşi între cele două autorităţi publice partenariatul este mai degrabă regula. se exprimă posibilitatea Şefului statului de a influenţa indirect acţiunile sau deciziile guvernamentale. asistând un acord între actul de decizie guvernamental şi sprijinul majorităţii parlamentare. deces etc. dar în practică puţine guverne reuşesc acest lucru. Una din modalităţile cele mai utilizate pentru înlăturarea . ar putea fi interpretat în sensul că. pierderea drepturilor electorale. Cererile de informare sau interpelările sunt trimise celor interesaţi prin intermediul aparatului de lucru al ministerului pentru relaţia cu parlamentul. un Guvern îşi poate exercita atribuţiile pe parcursul unei legislaturi parlamentare. În decembrie 1997 tendinţa paralmentaristă a fost mai puternică remanierea guvernului Ciorbea realizându-se prin consultarea legislativului. la propunerea Şefului Guvernului. fără a mai consulta Parlamentul. ar urma să se exercite un interimat de 45 de zile. Preşedintele poate consulta Guvernul în probleme de urgenţă sau de importanţă deosebită. Dar acest interludiu ce părea să indice o scădere a influenţei prezidenţiale a fost depăşit în ianuarie 1999 când numirea ca Ministru de Interne a lui Constantin Dudu Ionescu s-a făcut.). care prevede că Premierul poate propune şi Preşedintele poate numi miniştrii în caz de remaniere. Membrii Guvernului pot asista la şedinţele celor două Camere. răspunsul este de competenţa Premierului. Implicit s-a întărit tendinţa de prezidenţializare a regimului politic românesc.85. incompatibilitate.Ştiinţa politică decembrie 1997 sau ianuarie 1999 asupra acestui punct există divergenţe de opinie alimentate de prevederile ambigue privind interimatul funcţiei de ministru ale art. alin 3. ori prin sprijinul oferit în cazul unui vot de neîncredere. în condiţii de urgenţă. cumulat cu art. În teorie. În ceea ce priveşte interpelările privind direcţia generală a politicii Guvernului. însă nu rezultă că pot fi impuse prin aceasta soluţii cu caracter obligatoriu echipei guvernamentale. care după unii. Atât prin dreptul de consultare. cît şi prin prezidarea şedinţelor de Guvern la care este prezent.105 din Constituţie. prezenţa devenind obligatorie atunci când există o solicitare în acest sens legată de interpelările parlamentarilor sau de informaţiile şi documentele cerute de plenul adunărilor ori de comisiile parlamentare.

Deciziile de tip majoritar nu sunt cele mai potrivite pentru astfel de situaţii. dar slăbeşte poziţia acestora în faţa partenerilor de coaliţie. când numărul de opţiuni este mare nu există nici un motiv să se formeze o majoritate în favoarea fiecăreia dintre ele"62. care poate fi iniţiată în legătură cu anumite aspecte ale politicii guvernamentale sau ca urmare a angajării răspunderii – procedură prin intermediul căreia Primul Ministru cheamă la ordine parlamentarii majorităţii în cazul unor diferende în probleme considerate vitale pentru linia politică a cabinetului. dar în realitate. majorităţile sunt rezultatul coalizării pe bază principală sau de oportunitate a mai multor grupări politice. ceea ce demonstrează diferita abordare a relaţiei cu Parlamentul în funcţie de contextul politic). deoarece consensul este. în funcţie de priorităţile Guvernului. ori pentru uzarea lor este moţiunea de cenzură. este abilitat responsabilul pentru relaţia cu Parlamentul (în funcţie de conjunctură ministru sau secretar de stat. moţiunile de cenzură nu pot fi iniţiate decât o singură dată pe parcursul unei sesiuni parlamentare de către aceiaşi semnatari (art. Hayek.112 al Constituţiei). ea este exercitată în cvasitotalitate de către Cabinet. 65 .Ştiinţa politică guvernelor. 79. 1993. cum este situaţia în România. moţiunea de cenzură reuşeşte foarte rar să determine căderea guvernelor. În fond este vorba de o manieră prin care Parlamentul încearcă să eludeze o parte din responsabilitatea sa în probleme în care costul politic este mare şi repercusiunile asupra proximelor alegeri 62 Frederich A. iar moţiunile de cenzură sunt modalităţi tactice de evaluare a solidarităţii şi gradului de cooperare dintre partidele parlamentare majoritare. dacă nu imposibil. Formă a luptei parlamentare dintre majoritate şi opoziţie. p. Puterea de iniţiativă legislativă este împărţită între Guvern. Cel mai curent reproş care se adresează Parlamentului este legat tocmai de ritmul redus de adoptare a proiectelor de lege. Pentru introducerea proiectelor de lege pe ordinea de zi a Camerelor. Slaba productivitate legislativă este argumentul invocat pentru abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. a sindicatelor sau a opiniei publice. dar Parlamentul este un organ deliberat şi dacă atunci când este ales între alternative limitate majorităţile pot fi frecvente. Bucureşti. în orice caz greu de realizat. În practica parlamentară românească s-a manifestat ca modalitate auxiliară a cenzurii moţiunii simple sau a moţiunii de cenzură iniţiată în cadrul sesiunilor extraordinar. În cazul regimurilor multipartidiste. Humanitas. Drumul către servitute. cele două Camere sau cel puţin 250000 de cetăţeni. Pentru a se limita numărul de şocuri ce pot fi resimţite de echipele guvernamentale eterogene ale coaliţiilor.

Constituţia României. subliniind în fapt rolul determinant al partidelor politice. problemele de principiu fiind rezervate dezbaterilor parlamentare. Practica guvernării după 1997 a transformat ordonanţa de urgenţă într-o situaţie curentă. Delegarea legislativă prin abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe are o valabilitate restrânsă la o perioadă strict delimitată. În regimul politic şi constituţional inaugurat de Constituţia din 1991 Guvernul are puteri însemnate. voluntarismul liderilor prezenţi în Guvern imprimând un caracter vag guvernamentalist.114. cu accent pe relaţia Parlament . Procedura ordonanţelor a fost folosită începând cu guvernul Stolojan. Împotriva acestor practici a fost invocat art.85 alin 1 al Constituţiei în Parlamentul este desemnat drept unica autoritate legiuitoare a ţării. care fac ca responsabilitatea acestuia în conturarea liniei generale a politicii statului să fie de primă importanţă. continuând cu guvernele Văcăroiu. stabileşte existenţa a celor rezultate ca urmare a unor legi speciale de abilitare. care intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament. legiferarea prin parlament trebuie să constituie regula. Raportul de forţe la nivelul coaliţiei majoritare şi conjuncturile politice. la art. deşi limitate prin controlul parlamentar şi influenţa prezidenţială. în definirea practicilor politice. dacă la aceea dată nu au fost aprobate de Parlament. Pericolului scăpării de sub control a echipelor guvernamentale din motive de optimizare a activităţii lor i se poate contrapune “delegarea doar a atribuţiilor legate de detalii”63. . iar cea prin ordonanţe excepţia. În fapt locul şi rolul partidelor politice a crescut permanent în interiorul regimului politic românesc. inducând o situaţie conflictuală între instituţia guvernamentală şi cea prezidenţială. Ciorbea. sau a ordonanţelor de urgenţă emise în cazuri excepţionale. 63 ibidem. 84. reprezentate atât în cele două Camere cât şi în Guvern. Vasile şi Isărescu din motive de eficienţă a activităţii guvernamentale. economice sau sociale fluide pot influenţa echilibrul puterilor prin stabilirea unui grad de dependenţă crescută sau unor dezechilibre între diverşi posesori ai puterilor şi între instituţiile pe care aceştia le reprezintă. p. ordonanţele putere până la împlinirea termenului de abilitare.Ştiinţa politică pot fi nefavorabile. Obiecţia are ca temei temerea că Guvernul s-ar putea transforma într-un organ de planificare economică şi legislativă. Această procedură a limitat în mod categoric influenţa Parlamentului.Guvern. Conform acestui punct de vedere.

pune în evidenţă diferenţa dintre prevederile constituţionale. Conceptul de regim politic nu cunoaşte o abordare unitară în ştiinţa politică. în susţinerea uneia sau alteia din părţi. pentru alţii (şcoala de politică comparată americană) el este rezultanta tuturor structurilor sub aspectul lor politic. Jacques Bourdon. Pentru unii. Jean Boulouis. 6. astfel că numărul de titulari ai puterii rămâne încă. Economica. interacţiunile politice şi instituţionale ce determină deciziile cărora li se supun colectivităţile şi indivizi. exprimă la nivel conceptual. sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce rezultă din practica instituţională dominantă64. Prima variantă. Institutions politiques et droit constitutionnel. Dar arbitrul absolut în ultimă instanţă ar trebui să fie cetăţeanul. Paris. 7. de exemplu. Droit constitutionnel et institutions politiques. op. cit. şi practica politică ce se face pe baza acestuia. În funcţie de context şi de referinţe (juridice sau sociologice) conceptul de regim politic are dimensiuni variabile. care se încadrează în abordarea instituţionalistă. Pe de altă parte tendinţa de a aborda problema regimului doar din perspectivă juridică lasă numeroase şi importante aspecte neclarificate. 67 . 1981. un criteriu valabil65. fie un ansamblu de mecanisme ce 64 65 Olivier Duhamel. Les regimes politiques. Alături de aceste abordări teoretice viziunea jurnalistică asupra regimului adaugă. 67 Olivier Duhamel.. astfel că regimul politic este fie forma pe care o ia într-o societate raportul între guvernanţi şi guvernaţi66. Jean-Marie Pontier. fie ansamblul regulilor constituţionale67. Sistemul politic. dar depăşeşte analiza strict constituţională. conştient de interesul său şi de forţa implicită a votului liber exprimat. Dalloz. p. în situaţii delicate. p. Jean-Claude Ricci. 1983. monocraţii. 275. sau în Charles Debbasch. Chiar în interiorul perspectivei juridice există diferenţe de la autor la autor. Clasificarea tradiţională a regimurilor politice a cunoscut începând Aristotel numeroase variante care nu au adus însă modificări importante. p. § 3. pentru mulţi autori. important în impunerea unei linii politice generale datorită alegerii sale prin vot universal dar şi puterile acordate acestuia prin Constituţie. Criteriul numărului de deţinători ai puterii este utilizat de Marcel Prelot. prin simplificare. PUF. cit. op. model teoretic introdus sub influenţa teoriei sistemelor şi folosit în special în anii ‘70-80. pentru care există două mari tipuri de regimuri politice: democraţia şi celelalte regimuri. Paris. 66 Maurice Duverger. 276. 1987. În studiul nostru ne vom referi la modul de funcţionare a instituţiilor politice în cadrul regimurilor democratice. dificultăţi suplimentare. TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE ÎN EUROPA CENTRALĂ DUPĂ 1989.. care ar caracteriza regimul politic. conferă posibilitatea implicării. dar căreia i se adaugă dinamismul vieţii politice şi rolul esenţial al structurării partidelor politice în raport cu instituţiile. Paris. La nivel teoretic confuzia cea mai des întâlnită este cea între regim şi sistem politic. oligarhii şi regimuri mixte. care deosebesc între democraţii.Ştiinţa politică Rolul Preşedintelui.

Cehia şi Ungaria) şi din România va încerca să identifice elemente şi practici instituţionale comune. analiza regimului politic trebuie să privească legitimitatea. Am putea.Ştiinţa politică repartizează puterea între diferitele organe şi fixează modul lor de relaţionare 68. între cele trei state şi restul . sistemul de partide. de istoria comună. regim a cărui stabilitate şi beneficii sunt evidente în occidentul european şi în SUA. mişcările studenţeşti şi muncitoreşti din Polonia în 1968-1969. Jean-Louis Quermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic ca “ansamblu de elemente de ordin ideologic. Abordarea comparativă a regimurilor politice din Europa Centrală (Polonia. cit. . 12. Ungaria şi România se puteau revendica. cit. mai mult sau mai puţin precisă.. au avut o serie de experienţe antitotalitare care vor converge spre afirmarea unei specificităţi a tranziţiei spre democraţie şi economia de piaţă. p. 43.. op. Democraţia. vorbi despre un model central european al tranziţiei? Trilaterala de la Vişegrad părea să ducă spre o asemenea concluzie. Revoluţiile europene din 1989 au fost. p. atât datorită ariei de pornire. Polonia. Integrarea în două viteze este o realitate care pune o linie de separaţie. instituţional şi sociologic care concură la formarea guvernământului într-o ţară dată şi într-o perioadă determinată”69. Dealtfel cele trei state care vor fi primele laboratoare ale tranziţiei spre regimurile democratice. proximitatea geografică şi istoria comună ar evidenţia existenţa unui model de regim politic central european. Primul criteriu. fără însă a lărgi prea mult unghiul de abordare. Cehoslovacia şi Ungaria. a constituit referinţa revoluţiilor din 1989. forma şi rolul statului. cât şi datorită consecinţelor. pe baza căreia vom face reflexiile ce urmează. structura instituţiilor. Jean-Louis Quermonne. deci. “primăvara pragheză” din 1968 şi “Carta 77”. Cehia. un fenomen central european. KOR-ul şi apoi Solidaritatea stau mărturie despre respingerea modelului comunist în cele trei state. op. în primul rând. Procesele de integrare în NATO (început la Madrid în iunie 1997) şi în Uniunea Europeană (început la Luxemburg pe 13 decembrie 1997) indică o vizibilă preferinţă pentru aceste state. Dintr-o asemenea perspectivă. dar şi de tradiţiile instituţionale de la care Polonia. Revoluţia ungară din 1956. Există însă un model de regim politic central european? Şi mai ales există o Europă Centrală definibilă politic? 68 69 Phillippe Parini. Între diferitele modele de urmat selecţia putea să se facă în funcţie de proximitatea geografică. a cadrului de referinţă pe care îl vor reprezenta pentru evaluarea procesului revoluţionar. Pentru a depăşi cantonarea într-o definiţie strict instituţională.

urmând modelul central european care ar fi trebuit să fie. p. Conceptul de Europă Centrală se poate revendica de la două tradiţii diferite. federalist.”) şi Cehiei (art. 3 al Constituţiei poloneze din aprilie 1997: “Republica polonă este un stat unitar. cea în care pot apare. 1 al Constituţiei din decembrie 1991). 19. Oricare ar fi tradiţia ea pune în evidenţă rolul elementului german. art. Ibidem. p. cea mai recentă ducând cu gândul al pangermanismul începutului de secol XX. este de altfel şi cea mai dificilă. ideea de Europa Centrală s-a manifestat într-un context impropriu. şi frontierele înregistrate în tratatele internaţionale”(art. Din acest punct de vedere România se încadrează în viziune despre stat ce a fost consacrată prin noile constituţii central europene fiind tot un stat unitar (“România este stat naţional. 21. fiind prevăzut doar că “Republica Ungaria salvgardează libertatea şi puterea poporului. Ungaria este de fapt un stat unitar. unitar şi indivizibil”. cel paşnic. Instituirea unui regim politic presupune o perioadă de consolidare a cărui durată variază în funcţie de particularităţi. Iugoslavia. din punct de vedere politic. suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării. Statul unitar este prevăzut în constituţiile Poloniei (art. unitar şi democratic fondat pe respectul drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului. cu divorţul de catifea din 1993.Ştiinţa politică Europa Centrală este un concept ce revine periodic. Revoluţia de la 1848 ar fi un astfel de moment de criză în care. incipient.”). 5). 1 al Constituţiei din 1992: “ Republica Cehă este un stat de drept suveran. datorită flexibilităţii regulilor şi a neprecizării rolurilor. 69 . suveran şi independent. 1997. cu războiul de secesiune este exemplul tragic. iar în Constituţia Ungariei (Constituţia din august 1949 a fost modificată în octombrie 1989) nu există nici o referire la forma statului. Mitteleuropa. cea a construcţiei instituţionale. Anul 1989 ar fi un alt moment important în evoluţia ideii de Europă Centrală. Iaşi. în care emergenţa naţiunii ca entitate culturală şi politică s-a dovedit un obstacol real. 70 71 Jacques Le Rider. crize de regim. Prima etapă. cea de a doua la tradiţiile multiculturalismului Imperiului Habsburgic71. Construcţia unei noi Europe Centrale nu s-a făcut însă. în măsura în care considerăm Austria şi Germania ca părţi esenţiale ale acestuia. Dar federalismul a suferit în această parte a Europei eşecuri importante. mai ale în ceea ce am putea considera momentele de criză ale regiunii70. Polirom. Schimbarea sau apariţia unui nou regim implică explicarea fenomenelor constitutive şi a evoluţiei unui proces. Cehoslovacia.

ceea ce exclude această ţară de la modelul originării noilor regimuri prin revoluţie. lovitură de stat. Preşedintele Cehiei are puterea de a dizolva Camera Deputaţilor (art. Ungaria doar a modificat Constituţia. În Polonia şi Cehoslovacia schimbarea regimului a cunoscut fie formula “mesei rotunde” care aduce mai degrabă cu o revizuire a Constituţiei decât cu o revoluţie. Schimbarea regimului prin revoluţie pune în discuţie câteva caracteristici importante: acţiunea de înlocuire a regimului în funcţie în numele unei legitimităţi noi. fie “revoluţia de catifea”. încarnate de revoluţie. Cehiei şi Ungariei. relevând experienţe şi soluţii particulare. Urmând în continuare această ipoteză identificăm două forme ce s-au manifestat în 1989 în statele ce constituie obiectul comparaţiei: “revoluţiile de catifea” şi “revoluţia violentă”. ale schimbării de regim. Evident. O ipoteză de lucru ar fi cea conform căreia fondarea noilor regimuri s-ar datora revoluţiilor. Am putea avea în vedere sensul originar al termenului constituţie. A vorbi despre revoluţie prin lege ar fi în acest caz un abuz de limbaj. minoritatea ce îşi asumă conducerea se legitimează în consensul majorităţii privind înlocuirea regimului. cel al “revoluţiilor de catifea” s-ar aplica Poloniei. În privinţa definirii instituţiilor şi a puterilor atribuite acestora diferenţele sunt importante. respectiv constituirea poporului în putere. 62. În cazul statelor central europene originea noilor regimuri politice apare diversă. lit. Polonia a recurs la modelul interimar al “Micii Constituţii” din 1993 ce a fost înlocuită cu o constituţie aprobată prin referendum abia în aprilie 1997. dar în cazul Ungariei este vorba de fondarea noului regim politic prin revizuirea Constituţiei. Delegitimarea comunismului a fost atât de profundă încât elitele comuniste au urmărit doar modalităţi de conservare a influenţei şi de a limita consecinţele directe care le-ar fi putut afecta interesele şi poziţiile. Şi din punct de vedere al schimbării constituţionale diferenţele între cele două state sunt evidente. c) ca şi preşedintele Poloniei . restauraţie sau revizuire integrală a constituţiei) ce va determina transformarea instituţiilor şi schimbări sociale ce vor evolua spre forme stabile. Primul caz. Doar Cehia cunoaşte din această perspectivă experienţa unei revoluţii. presată şi de “divorţul” iminent de Slovacia. cel de-al doilea României.Ştiinţa politică Un nou regim politic este rezultatul unei conjuncturi (revoluţie. participarea mulţimilor ce aspiră la a se identifica cu poporul şi apelul la violenţă. Ar fi totuşi exagerat să încadrăm schimbările politice din Ungaria în schema revoluţiei. pe câtă vreme Cehia a adoptat noua Constituţia în 1992. revoluţia este un proces de lungă durată şi în acest sens semnificaţiile anului 1956 sunt importante pentru a explica transformările din 1989.

în Cehia Camera Deputaţilor are un mandat de 4 ani (art. Durata mandatului prezidenţial în cele trei state este de 5 ani. incapacitatea acestuia de a genera o cât de mică tendinţă reformatoare a dus la forma violentă a revoluţiei româneşti. fie – în tradiţia teoriei conspiraţiei – ca intervenţie ocultă a unor servicii secrete străine). iar Senatul de 6 ani. 16. o treime din senatori reînnoindu-se la fiecare 2 ani – după modelul Senatului Statelor Unite . al 3. modul în care aceasta s-a produs a fost receptat diferenţiat. ca element fondator. lit. aceasta fiind condiţionată de neacordarea votului de încredere în Guvern (art. Inexistenţa dezbaterilor în interiorul partidul comunist. a şi b). nu cunosc echivalent în celelalte state central europene. al.(art. în Ungaria Parlamentul având un mandat de 4 ani (art. Naţional-comunismul a dus. Dacă în 1989 a avut loc o schimbare de regim. 16. ce a constituit specificitatea cazului românesc. Problema României se diferenţiază în acest punct de a celor trei state central europene. 71 . iar influenţa sovietică era scăzută. 1). cumulată cu eşecul electoral al partidelor istorice a provocat o reacţie de respingere a revoluţiei. diferenţe apărând în ce priveşte durata mandatului camerei superioare. 20. îşi are originea în baza diferită de la care regimul comunist românesc s-a revendicat. În Polonia Seimul şi Senatul au un mandat de 4 ani (art. Problema legitimităţii guvernării în România după 1989 a fost strâns legată de interpretarea revoluţiei. ca şi naţionalismul său. la o răceala a relaţiilor româno-sovietice. al 1).Ştiinţa politică care are dreptul de a dizolva Seimul ceea ce atrage automat şi dizolvarea Senatului (art. Mandatul camerei inferioare este acelaşi în cele trei state. Revoluţia nu mai constituie un izvor de legitimitate. Modelul parlamentar variază între monocameralism în Ungaria şi bicameralism în Cehia şi Polonia. În România revoluţia. Revoluţia violentă. Cum procesele din 1989 au fost şi consecinţe ale perestroika-i şi glastnost-ului gorbacioviste. 1). Continuitatea la guvernare a unor persoane ce avuseseră poziţii importante şi în vechiul regim. al. Treptat referinţa la revoluţie a dispărut sau în cel mai bun caz s-a diminuat în discursul politic românesc. al. a dat naştere unui regim a cărui osatură instituţională a fost schiţată pe 22 decembrie 1989. 4). încă din anii ’60. Suspiciunea în raport cu deţinătorii puterii a fost treptat transferată asupra evenimentelor din decembrie 1989 care capătă pentru unii contururile unei lovituri de stat (văzută fie ca furt al revoluţiei. 28. al 2). tendinţele caracteristice perioadei au lipsit în România. 98. 98. În cazul Ungariei preşedintele nu dispune de puterea reală de a dizolva parlamentul. Rigiditatea dictaturii lui Ceauşescu.

Liderii comunişti s-au ferit să recurgă.Ştiinţa politică Pentru ca o schimbare de regim să fie clasificată ca revoluţie ruptura faţă de vechiul regim trebuie să fie radicală. Existenţa sa de facto a fost consecinţa directă a totalitarismului comunist a cărui soartă a împărtăşit-o. Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947 nu a fost nici legitimă şi nici legală. Clarificarea statutului republicii cere deci examinarea legitimităţii şi legalităţii acţiunii de proclamare a Republicii Populare Române. atunci proclamarea Republicii Populare Române a fost ilegală. tendinţă ce va afecta puternic imaginea procesului de instituţionalizare a puterii. în unele medii se manifesta tendinţa de a individualiza puterea. O altă problemă specific românească este cea a formei de guvernământ. dar mai ales simbolistica imaginarului politic). Dar republica ca forma de guvernare trebuie disjunsă de încărcătura perioadei comuniste. la articolele 129 şi 130 prevedea condiţiile de revizuire a legii fundamentale. la referendum. Pornind de la aceasta s-ar putea distinge între prima republică şi a doua republică. . Nu discutăm aici de regimul de ocupaţie militară care reducea independenţa României la o figură de stil. Regula superioară la care trebuia să se raporteze orice acţiune de schimbare a regimului era Constituţia din 1923. deci. iar cei ce guvernează nu se tem de guvernaţi. De la personalizarea puterii la personalizarea regimului nu a fost decât un pas. ceea ce presupune o dublă condiţionare: cei supuşi se regăsesc în cei ce conduc (regăsesc regulile – scrise şi nescrise – acceptate. Abdicarea forţată a regelui Mihai a avut caracterul unei lovituri de stat. cît pe consimţământul liber al populaţiei. de separare. distincţie care ar putea explica poziţia generală asupra formei de guvernământ exprimată de sondajele de opinie. ce devine proprietarul acesteia. Prima republică a fost creată de regimul comunist cu acordul şi la cererea URSS. între persoană. Ori. Forma republicană de guvernământ apărea unora ca fiind indestructibil legata de totalitarismul comunist şi. Nerespectarea acestor proceduri şi lipsa consensului popular şi a confirmării democratice a acestuia fac din prima republică o formă de guvernământ ilegitimă şi ilegală. În paralel. deci. Câtă vreme se manifesta doar continuitatea la guvernare radicalismul schimbării apărea atenuat. Legitimitatea presupune că acceptarea dominaţiei guvernanţilor se bazează nu atât pe coerciţie. Dacă legalitatea caracterizează conformitatea unui act cu norma de drept ierarhic superioară. compromisă. care. Aici poate interveni distincţia aristotelică între forme “pure” şi forme “corupte” de guvernământ. ce s-a întâmplat pe 30 decembrie 1947 nu s-a bucurat de consensul populaţiei. după model italian. şi stat. Este vorba de o liberă acceptare a supunerii. care este doar deţinător temporar al puterii.

din acest punct de vedere. duce la prezidenţialism. Pe câtă vreme coabitarea implică parlamentarismul. Prin aceasta. un candidat la funcţia de prim-ministru. implicit. un caracter formal. Acest tip de regim poate glisa în funcţie de forţa partidelor spre un regim parlamentar de fapt. în eventualitatea unui conflict cu Parlamentul să recurgă la referendum. Noua forma republicană de guvernământ a fost afirmată (prin schimbarea denumirii statului) în Declaraţia din 22 decembrie 1989. pe fondul gradului de structurare a partidelor. este însă un hibrid care depinde de relaţiile de putere ce se stabilesc între preşedinte. 89 – şi convocarea referendumului prin care poate contracara hotărârile legislativului – art. situat între cel prezidenţial şi cel parlamentar. noua republica a căpătat un caracter legal ce va fi confirmat prin Constituţia din 1991. implicit. Totuşi aprobarea Constituţiei nu înseamnă şi consolidarea regimului. Alte variabile intervin în definitivarea fizionomiei unui regim politic. ca în Austria. 90). sau între 1995-1997. Cum nici un partid nu a reuşit un scor electoral de peste 30% sistemul de partide poate fi 73 . caracterizat prin alegerea directă a preşedintelui (art. în măsura în care influenţa preşedintelui asupra partidului\lor majorităţii este determinantă (cum a fi în România în perioada preşedinţiei Iliescu). caracterizare însă valabilă mai ales pentru Franţa Republicii a V-a. 108). numit de Duverger. cum a fost cazul Franţei între 19581986 (până la prima coabitare). evident. Rezultată dintr-o anume configuraţie politică Constituţia nu poate trasa decât de o maniera generală cadrul regimului politic. 81 din Constituţie) ce dispune de câteva puteri importante (dizolvarea Parlamentului. Puterile pe care Constituţia le oferă preşedintelui României îi permit acestuia să-şi impună. Legitimitatea ei îşi are originea în legitimitatea revoluţiei române din 1989. Referendumul pentru aprobarea Constituţiei a avut. 1988-1993. în anumite condiţii. Alegerile din 1996 au conturat caracteristicile sistemului de partide românesc. semi-prezidenţial. sau spre un regim prezidenţialist. Parlament şi Guvern sunt deci dependente de relaţia Preşedinte-partid(e) politic(e). Juridic vorbind România cunoaşte un regim intermediar. Corespondenţa dintre preşedinte şi majoritatea parlamentară. chiar dacă limitată la perioada desemnării Primului Ministru – art. guvern şi partidul(partidele) majorităţii parlamentare.Ştiinţa politică Distincţia între prima republică şi cea de-a doua devine clară dacă luăm în considerare principiile legitimităţii şi legalităţii. şi. Republica a doua poate fi considerată legitimă şi legală. în consensul general al românilor asupra răsturnării dictaturii lui Ceauşescu şi. Raporturile juridice dintre Preşedinte. dar şi prin existenţa unui guvern responsabil în faţa Parlamentului (art. asupra căderii comunismului. Regimul intermediar.

a . modurile concrete de realizare au variat în funcţie de specific. pluralismul politic şi limba oficială nu pot face obiectul revizuirii”. conform teoriei dominoului. Nu se poate vorbi despre un model al statului central european care să fie comun şi României. Sistemul de relaţii ce completează cadrul constituţional evoluează direct proporţional cu structurarea actorilor politici. Iar modul în care se fondează un nou regim are consecinţe importante asupra legitimităţii noilor instituţii şi asupra funcţionării acestora. Nu există un model central european nici în ceea ce priveşte rolul şi forţa preşedintelui. 148. Dacă există o similitudine în ce priveşte ideea statului unitar între statele central europene. stabilitatea instituţională şi influenţa acestuia din urmă asupra vieţii politice sunt factori importanţi în consolidarea regimului politic. forma republicană de guvernământ. Dacă în esenţă transformările ce s-au propagat în lanţ. competenţele.iar Cehia şi Ungaria alegerea acestuia de către parlament. respectiv modul de desemnare. “Dispoziţiile prezentei constituţii privind caracterul naţional. Diferenţa nu constă doar în faptul că Polonia şi România cunosc alegerea directă a preşedintelui – ceea ce conferă acestuia legitimitate . independenţa justiţiei. Caracterul naţional al statului român nu poate fi pus în discuţie.cu o dominantă PNŢCD. Criza de guvern datorată scandalului de presă privind finanţarea campaniei electorale a partidului fostului premier Vaclav Klaus. Fondarea noilor regimuri politice evidenţiază diferenţe importante între cele patru cazuri examinate. PNL) ce îşi desfăşoară activitatea pe fundalul unui pluralism polarizat.Ştiinţa politică considerat ca un sistem de coaliţie de partide minoritare (inegale ca pondere . pe câtă vreme caracterul naţional al statului trimite la alte dimensiuni decât cea administrativă (culturale. Raportul dintre partide şi şeful statului. în cazul României este prevăzut şi caracterul naţional al statului. În fond rolul preşedintelui nu este încă clar delimitat în nici unul din cazuri. fac dificilă susţinerea ideii unui model unic al schimbării politice. dar şi revizuire constituţională. Statul unitar este un model administrativ. Constituţia din 1991 prevăzând la art. al 1. Forumul Democratic. independent. prăbuşirea comunismului. PD. Eficienţa guvernării îşi găseşte suportul în caracteristicile regimului politic. politice). etnice. Revoluţia. integritatea teritoriului. “violentă” sau “de catifea”. au condus spre un deznodământ unic. Regimul politic explică specificul organizării puterilor. o diferenţa importantă nu trebuie neglijată. unitar şi indivizibil al statului român. regulile juridice şi politice care constituie cadrul raporturilor dintre ele.

Durata mandatului prezidenţial este diferită în România (4 ani) faţă de celelalte trei state(5 ani). Funcţionarea de exemplu. Puterea preşedintelui României nu constă în prerogativele sale. ceea ce i-a atras critici din partea foştilor aliaţi.semiprezidenţial şi parlamentar -. Influenţa preşedintelui României vine din poziţia sa în raport cu principalii actori politici. Lech Walesa a fost tentat să interpreteze de o manieră prezidenţialistă textul “Micii constituţii” din 1993. prevederile art. În fond parlamentarismul presupune supremaţia partidelor în influenţarea vieţii politice. să-i asigure un sprijin politic real. Rolul partidelor politice este determinant pentru construcţia instituţională. alegerea prin scrutin majoritar a parlamentarilor şi puterea reală de a dizolva Parlamentul. pp. alegerea directă a preşedintelui. cu partidele. Dar preşedintele Cehiei nu dispune (încă?) de un sprijinul unui partid al cărui membru să fi fost. iar disciplina de partid asigură liderilor posibilitatea de a controla parlamentul. 72 Olivier Duhamel. rolul liderilor în viaţa de partid. ceea ce face posibilă comparaţia cu Ungaria. Constituţional o persoană nu poate fi aleasă în funcţia de preşedinte mai mult de două ori consecutiv. Preşedintelui României nu are o posibilitate reală de dizolvare a parlamentului. 89. 1 prevăzând condiţionarea dizolvării parlamentului de respingerea de către acesta de două ori în 60 de zile a votului de încredere pentru formarea Guvernului. Din cele trei elemente considerate esenţiale pentru definirea sistemului politic prezidenţialist. Dacă din punct de vedere strict constituţional putem vorbi despre două modele de regim politic specifice statelor analizate . a regimului semiprezidenţial austriac ca un sistem guvernamentalist se datorează orientării liderilor de partide spre funcţia de cancelar. 75 .. cit. ceea ce face ca funcţia de preşedinte să fie ocupată de personaje secundare. În Polonia. iar eşecul său la alegerile prezidenţiale s-a datorat şi absenţei unui partid care. Orientarea liderilor de partid spre funcţia de preşedinte sau spre cea de prim ministru are consecinţe asupra rolului instituţiilor. 277-278. al. op.72 în cazul României doar prima condiţie este întrunită. Modul în care sunt organizate. din perspectiva sistemului politic se evidenţiază guvernamentalismul şi prezidenţialismul.Ştiinţa politică dezvăluit o nouă dimensiune a preşedinţiei lui Vaclav Havel. ce nu dispun de resurse reale pentru influenţarea vieţii politice. capacitatea lor de a guverna sunt elemente fără de care nu se poate analiza viaţa politică.

elementele de legătură între aceste state trebuiesc căutate în stratul profund. dar şi Polonia după alegerile parlamentare din 1997 corespund acestui model. Alte variabile intervin în definitivarea fizionomiei unui regim politic. Cultura politică este o astfel de variabilă. dar profundă. al culturii politice. Dacă nu putem vorbi de o Europă Centrală din punct de vedere politic. Ori forţele politice care influenţează funcţionarea regimului sunt dependente de sistemul de atitudini şi comportamente politice general acceptate.Ştiinţa politică Guvernamentalismul domină în acest moment statele Europei Centrale luate in discutie. . dacă nu se poate identifica un model de regim politic. Ea îşi pune amprenta. Rezultată dintr-o anume configuraţie politică Constituţia nu poate trasa decât de o maniera generală cadrul regimului politic. Neluarea ei în consideraţie poate duce la separare între acţiunea politică şi tendinţa generală a societăţii. de o manieră indirectă. Dar evoluţiile în interiorul unui regim politic sunt permanente. asupra regimului politic. şi de aceea stabil. ca şi al culturii în general. Nu doar Cehia şi Ungaria. Puterile preşedintelui Poloniei sunt mult diminuate de coabitarea cu un guvern de altă culoare politică.

EVOLUŢIE ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ ŞI POLITICĂ Evoluţia socială reprezintă un ansamblu de transformări pe care le cunoaşte o societate într-o lungă perioadă de timp. Evenimentul poate face parte dintr-o schimbare. Spencer sau Durkheim au încercat să explice tradiţiile seculare de societăţilor umane. Evoluţia socială este deci observabilă de la înălţime. Schimbarea socială trebuie disociată de eveniment (de exemplu o grevă). Această distincţie între evoluţia socială şi schimbarea socială este importantă. dar poate să indice schimbarea socială. Dacă forţele schimbării puternice şi dacă presiunea pe care o exercită. Evoluţia se raportează deci la ceea ce am putea numi tendinţele seculare care sunt observabile când este folosită o perspectivă de lungă durată. La acest nivel de analiză schimbările se estompează. În plus schimbarea poate fi localizată geografic sau social. Ea se produce atunci când o nouă generaţie ocupă locul alteia sau când un partid de opoziţie ajunge la putere. Schimbarea de echilibru reprezintă un fenomen normal. asupra sistemului este puternică. schimbările se produc astfel încât afectează sistemul în întregime. Schimbarea de personal politic sau administrativ nu este în sine. Alegerile electorale sau grevele nu antrenează schimbarea socială.Ştiinţa politică CAPITOLUL IV SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ § 4. curent şi constant în viaţa sistemului social. rămânând efectul cumulativ al unui mare număr de schimbări. De fapt evoluţia socială a făcut obiectul primilor cercetări ştiinţifice. Marx. Înlocuirea personalului nu este un semn de schimbare socială. care constituie sensul sau tendinţa generală. Schimbarea socială se constituie din transformările observabile şi verificabile pe perioade scurte. el o poate acompania sau provoca. O altă distincţie în ce priveşte schimbarea ne este sugerată de Talcott Parsons care face distincţia între schimbări de echilibru şi schimbări de structură. 77 . astfel spus pe o durată care depăşeşte durata de viaţă a unui singure generaţii. din exterior şi din interior. Un observator poate pe durata vieţii sale să urmărească dezvoltarea şi să-l cunoască caracteristicile sau ceea ce provizoriu poate fi considerat astfel.1. Este vorba în acest caz de schimbare de structură.

adică transformabilă să nu fie superficiale şi efemere. Schimbarea socială devine astfel schimbarea de structură care rezultă din acţiunile istorice a anumitor actori sau a anumitor grupuri din interior unei colectivităţi date. Toate transformările observabile în timp. Pentru a avea o schimbare de structură ea trebuie să aibă un caracter de permanenţă. Conceptul de proces desemnează înlănţuirea evenimentelor. schimbare şi proces social. Concret acţiunile istorice şi schimbările sociale sunt legate dar pot fi analitic disociate. a acestor agenţi ai schimbării este specifică acţiunilor istorice. grupuri sau mişcări precise care la un moment dat influenţează societatea. acţiunilor a căror . fenomenelor. de o manieră care nu este provizorie sau efemeră. a normelor şi valorilor etc. Definiţie dată schimbării ne permite să mergem mai departe. Schimbarea socio-politică este identificată în timp. Putem studia schimbarea fără a lua în considerare acţiunile actorilor care au provocat-o. Dacă o schimbare afectează o persoană sau câteva persoane nu o putem considera o schimbare. Totodată ea reprezintă o schimbare de structură. frâneze sau să împiedice transformarea organizaţiilor sociale în totalitate sau în parte. Nu toţi membrii unei colectivităţi sunt angajaţi în acţiuni istorice ci doar persoane. ea trebuie să afecteze cursul istoriei unei societăţi. a responsabilităţilor. afectează condiţiile şi modul de viaţă şi universul mental. care afectează. adică implică o colectivitate sau o parte din ea. Influenţa acestor elemente active. Schimbarea socială şi politică este un fenomen colectiv.T2. adică se poate observa o modificare a organizării sociale în totalitate sau cel puţin în câteva componente.Tn. Acţiunea istorică este pentru schimbarea socială şi politică ceea ce activitatea socială este pentru organizarea socială: activitatea istorică şi acţiunile sociale descriu schimbarea şi organizarea socială sunt produsele observabile ale acestei acţiuni.…. Este important să deosebim între acţiune istorică.) fac parte din schimbările de echilibru. adică putem apela la un timp de referinţă şi identifica timpii succesivi T1. Activitatea istorică este un ansamblu de activităţi ale membrilor unei societăţi care sunt de natură să intensifice. structura şi funcţionarea organizării sociale a unei colectivităţi date şi care îi modifică cursul istoric.Ştiinţa politică În general aceste schimbări ca şi altele (schimbarea drepturilor.

în ce ordine se prezintă. procesele nu ne explică schimbarea ci ne povestesc derularea ei în timp. Agenţii sunt actori şi grupuri pentru care activitatea socială ia. Agenţii istorici sunt persoane. Pot fi privilegiaţi diferiţi factori de la mediul fizic. CONDIŢII ŞI AGENŢI AI SCHIMBĂRII În analizarea schimbărilor este important să clarificăm ce sunt factorii. antrenează sau produce schimbarea. valori. Dezvoltarea s-a cristalizat în final pe o chestiunea centrală: să ştim căror tip de factori le acordăm importanţă: ideile. ideologii care au un impact asupra devenirii societăţii. cea de a treia se referă la acţiune istorică. dezvoltarea tehnologică. ele fac ca acţiunea factorilor să fie mai rapidă sau mai lentă. condiţiile şi agenţii. Factori demografici 79 . faptele. § 4. Pentru a merge pe aceleaşi exemple sindicatul faţă de schimbare favorizează sau nu schimbarea. Procesul explică cum se petrec lucrurile.Ştiinţa politică totalitate reprezintă schimbarea. rasa.1. culturali sau conflictuali. Condiţiile şi factorii sunt deci complementare. ele permit factorilor să exercite influenţa sau din contră sufocă acţiunea factorilor.2. starea cunoaşterii până la contextul religioase. Condiţiile sunt elemente care favorizează sau defavorizarea acţiunilor factorilor. structura producţiei economice. o favorizează sau i se opun. FACTORI. caracterul unei activităţi istorice. care o sprijină. grupuri sau asociaţii care introduc schimbarea. Condiţiile pot afecta ritmul schimbării. Un factor este un element dintr-o situaţie dată care prin simplul fapt al existenţei sale sau prin acţiunile pe care le exercită. Primele două naţiuni sunt utilizate în analiza schimbării. intense. din anumite puncte de vedere. Condiţiile schimbării sunt elemente care favorizează sau defavorizează. Condiţiile pot influenţa direcţia schimbării într-un sens sau în altul. activităţile sale încetinind. tehnologici. influenţa unuia sau mai multor factori ai schimbării. Sunt grupuri şi actori a căror activitate este animată de scopuri. Astfel factorii schimbării pot fi demografici. economici. organizarea echipelor. 42. Introducerea de noi tehnologii antrenează într-o întreprindere modificări în metoda de lucru. condiţiile spirituale (factori structurali şi factori culturali) sau condiţiile materiale. A vorbi de factori ai schimbării înseamnă a face apel la determinarea schimbării. etc.

2. La acest autor progresul diviziunii sociale a muncii a antrenat o schimbare radicală a societăţii. “ legea gravitaţiei lumii sociale” care este o dublă relaţie cauzală: 1. Durkheim identifică în acest fel. Revenind la Durkheim trebuie să spunem că pentru el schimbările au consecinţe mai degrabă psihice decât sociale sau economice. Pentru Durkheim interactivitatea socială este factorul principal al civilizaţiei. Pentru Durkheim factorul principal de civilizaţie este interacţiunea socială. Durkhein a pus analiza factorului demografic la baza schimbării. Câtă vreme o populaţie este puţin numeroasă şi dispersată pe un teritoriu vast ea poate supravieţui fără a complexa diviziune a muncii. Cauza schimbării rezidă în caracterul demografic al societăţilor. . Densitatea morală este produsul multiplicării interacţiunii. După Durkheim densitatea demografică provoacă densitatea morală.influenţa reciprocă între persoane. a intesificării influenţelor reciproce ale persoanelor. raporturile se multiplică şi diversifică şi rezultă o mare creativitate. creşterea densităţii populare implică progresul diviziunii sociale a muncii şi a densităţii populaţiei implică progresul diviziunii sociale a muncii şi a densităţii morale. Tezei lui Durkheim i s-a adăugat teza pluralităţii de factori care consideră factorul demagogic un factor favorabil dezvoltării sociale şi economice în conjuncţie cu un factor economic (prezenţa anumitor resurse potenţiale) şi a factorului cultural (capacitatea de a dezvolta tehnologiile necesare) Această teză pluralistă este ilustrată de Georges Balandier care a cercetat acomodarea la regimul colonial a două populaţii Fang în Gabon şi Bakongo în Congo. diviziunea muncii şi densitatea morală sunt la rândul lor factori principali ai progresului civilizaţiei. O diviziunea din ce în ce mai rafinată operează trecerea de la societatea tradiţională fondată pe solidaritate mecanică la societatea industriei bazată pe solidaritatea organică. Teza lui Durkheim a fost reluată de David Riesman care a încercat să stabilească anumite aspecte ale evoluţiei sociale şi ale mişcărilor de populaţie ce s-au produs în societatea occidentală după evul mediu.Ştiinţa politică Densitate demografică şi diviziuni a muncii pot influenţa schimbarea socio-politică. Densitatea morală este produsul multiplicării interacţiunilor. Oamenii sunt mai apropiaţi.

folosirea pe scară largă a animalelor care înlocuieşte sclavajul. Era antropotehnică. S-au folosit diferite criterii pentru a folosi tehnologia drept criteriu de clasificare a societăţilor istorice.principala inovaţie. folosirea metalelor şi sondajelor. Revoluţiile tehnologice desemnează marile schimbări care au adus la societatea actuală. religioasă. atitudinile politice s-au schimbat. cultura. apar corporaţiile. regimul politic este feudal altoit pe monarhia absolută. Tehnic e caracterizată prin asocierea cărbun-fier care revoluţionează mijloacele de transfer şi dă 81 . silex. În a treia fază echilibrul se reinstaurează datorită scăderii ratei naşterilor. Faza a doua este tranzitorie. inventarea tiparului şi a orologiului.2. Una din cele mai cunoscute este cea a lui Lewis Mumford care identifică 5 faze. 1. 4. Începe să se dezvolte capitalismul comercial şi financiar. creşterea populaţiei datorându-se scăderii mortalităţii. schimbul limitat.2. Economia este locală. Gândirea raţională îşi face apariţia. piele. Această dublă dezvoltare tehnologică (metale + sclavaj) are ca urmări creşterea productivă. os. caracterizată prin utilaje arhaice confecţionate din materiale obişnuite: lemn. 4. dar nu produce o creştere datorită ratei mortalităţii. Societatea e încă predominant rurală. dar gândirea magico-religioasă rămâne dominantă.Ştiinţa politică Reisman credea că populaţia occidentală a crescut urmând o curbă în sensul în care putem distinge 3 faze: la baza stă o fază de stabilitate demografică în care numărul de decese apare egal un număr de naşteri – această fază comportă un “mare potenţial de creştere” pentru că rata naşterilor este mare. 3. Structura socială dominantă este familia sau clanul. Factorii tehnici Este astăzi evident că ansamblul vieţii umane şi sociale a suferit impactul revoluţiei tehnologice: viaţa familiară.mediul natural. Pentru Mumford fiecărei perioade din istoria dezvoltării tehnologice îi corespunde un tip de societate. Vom deosebi pentru a identifica schimbările societăţii tradiţionale ? şi societatea tehnologică. începe în Occident în secolul al X-lea şi durează până în secolul al XVIII-lea şi pregăteşte revoluţia industrială: utilizarea apei şi a vântului. Era paleotehnică corespunde revoluţiei industriale dintre secolele XVIII şi începutul secolului XX. Revoluţia tehnologică permite trecerea de la o societate la alta. Era eotehnică. Societatea tradiţională de tip arhaic. 2. producţia slabă. Apar Oraşele – Stat (Polisurile) şi primele impresii. Era litotehnică.

de orientările religioase ale unei colectivităţi. condiţiile de muncă ca şi raporturile ce se stabilesc între grupurile de producţie. petrol. Deasemenea factorul tehnic nu a exersat rolul său cu aceiaşi importanţă în toate perioadele.Lumea tehnică nu este izolată şi autonomă. Robert Merton reluând analiza lui Weber a putut demonstra că ea este confirmată de un număr mare de fapte. În ochii lor cunoaşterea lui Dumnezeu şi a intenţiilor sale nu se poate obţine decât prin cunoaşterea operelor sale. ori progresul ştiinţei şi tehnologiei este dependent de valori. De fapt tehnologia nu este un factor istoric care acţionează de o manieră necesară. 5. Ei s-au situat în . Evoluţia societăţii occidentale se poate explica cel mai bine prin corelarea diferiţilor factori . Vorbind de factorul tehnic în istorie descoperim o formulă simplă pentru a desemna invenţia şi (sau utilizarea uneltelor. Factorul tehnic este o variabilă a cărei influenţă se face simţită în evoluţia societăţilor. Ea depinde de impulsuri care vin din mediu. mai activă decât a catolicilor de exemplu. Era neotehnică începe cu secolul al XX-lea când noi surse de energie (electricitate. atom) sunt utilizate. şi în consecinţă toate ştiinţele naturale care recurg la aceleaşi metode. Tehnologia este un element al culturii. Ştiinţa favorită a baptiştilor era fizica. Influenţa sa depinde de atitudinea unei populaţii faţă de locul său. Progresul tehnologiei este strâns legat de progresul ştiinţei. Prezentarea lui ca variabilă grea ţine cont de locul său preponderent în societatea contemporană. În particular Merton (în Social Theory and Social Structure) a arătat că în secolele XVIIXIX puritanii au contribuit la progresul ştiinţific în Anglia. gaz. Germania şi Statele Unite. de maniera în care aceasta integrează tehnologia şi producţia proiectelor sale. Economia devine sectorul predominant iar regimul politic este de natură democratică.Ştiinţa politică naştere maşinismului iar social de Capitalismul industrial şi concurenţial. energiilor şi a materialelor. de o viziune asupra lumii. în particular la matematică. dacă factorul tehnologic este o variabilă grea nu înseamnă că este şi factor dominant. maşinilor. Stadiul clasic al lui Max Weber “Etica protestantă şi spiritul capitalismului” a pus în evidenţă că puritanii au avut o atitudine receptivă faţă de ştiinţă. Descrierea celor 5 faze ale lui Mumford pune criteriul tehnologic ca element esenţial pentru a fonda o tipologie a societăţii.

Engels în privinţa rolului dinamic al forţelor de producţie.2. dar există şi o scrisoare adresată de Engels în septembrie 1890 lui Bloch în care acesta indică posibilitatea acţiunii reciproce a tuturor factorilor. Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează viaţa socială. 4. Dar 83 . trebuie asimilată cu ansamblul aparaturii tehnice a unei societăţi şi cu organizarea muncii. Între teoria lui Marx şi scrisoarea lui Engels către Bloch nu există în realitate o diferenţă esenţială. în particular forţele de producţie. Infrastructura economică Raportul între tehnică şi cultură pune problema raporturilor dintre elemente structurale şi cultură. baza reală. Această problemă a fost în mod particular pusă de K. Ambiguitatea marxismului constă în a clasifica drept factor al infrastructurii tehnologice. Etica religioasă care porneşte din învăţăturile lui Calvin favorizează o stare de spirit şi o orientare a valorilor care invită la studierea ştiinţelor naturale. Engels recunoaşte “acţiunea reciprocă” a factorilor economici şi a altor factori.Marx şi F. dar el afirmă că în definitiv mişcarea economică sfârşeşte prin a-şi impune drumul său ca o necesitate. Ansamblul acestor condiţii de producţie constituie structura economică a societăţii. pentru a exercita în final o influenţă dominantă asupra mentalităţii societăţii. pe tehnologiile moderne. Etica puritană şi cultura clasei burgheze se sprijină. care este în principiu un element al suprastructurii (în măsura în care o privim ca o parte a cunoaşterii ştiinţifice). Unii afirmă că fără această conjugare a unei morale religioase cu cultura unei clase dominante care s-a operat în secolele XVII-XVIII societatea occidentală ar fi fost diferită de cea de astăzi.Ştiinţa politică avangarda introducerii ştiinţelor în programa şcolară. astfel condiţiile prime de schimbare a unei societăţi sunt înscrise în aparatul tehnic şi în organizarea economică.3. Determinismul economic marxist exprimat în Mizeria filosofiei sau în Introducerea la critica economiei politice pleacă de la premisa conform căruia condiţiile de producţie corespund unui stadiu determinat de dezvoltarea forţelor productive materiale. Infrastructura pare să aibă un caracter strict economic. Analizând concepţia marxistă despre infrastructură Raymond Aron în Etape ale gândirii sociologice ajunge la concluzia că infrasctuctură economică în variantă marxistă. politică şi intelectuală în general. pe care se ridică suprastructura juridică şi politică şi căruia îi corespund formele de conştiinţă socială determinate.

considera Dahrendorf. 2. Conflictul. în măsura în care cunoaşterea ştiinţei este legată de modalităţi de gândire şi de filosofie. realitatea animată de fiinţe vii. . Ori aceasta apare ca un domeniu de idei şi de cunoştinţe. Intenţia lui Dahrendorf a fost să construiască un model teoretic cu dublu scop: să explice formarea grupurilor de conflict şi să ţină cont de acţiunea prin care acestea antrenează schimbarea sistemului soc.2. Conflicte şi contradicţii Raporturile sociale sunt necesarmente conflictuale. pot exista poziţii mai mult sau mai puţin radicale dar asta nu împiedica de a analiza conflictele în termenii marilor ansambluri de persoane şi de grupuri al căror interese sunt irevocabil conflictuale. Ori prin raport la statu-quo singura posibilitate este de a menţine statu-quo sau de al schimba. Societatea. După Dahendorf găsim în opera lui Marx patru contribuţii fundamentale la analiza conflictelor: 1.4. Parsons. şi aceste ultime elemente relevă suprastructura. el este mereu pus în raport cu statu-quo-ul care defineşte poziţiile opozanţilor. Analiza conflictului ca factor al schimbării a fost reînnoită de Ralph Dahrendorf în Class and Class Conflict în Industrial Society. nu se poate sustrage acestei reguli: conflictul este inerent naturii şi funcţionării sale.Ştiinţa politică aparatura tehnică a unei civilizaţii este inseparabilă de cunoaşterea ştiinţifică. însoţeşte întotdeauna viaţa: tot ce este viu cunoaşte fără încetare stările conflictuale. Oricare ar fi obiectul imediat al conflictului. permanenţa conflictelor în toate societăţile. 4. În acest sens Dahrendorf a întreprins o lungă analiză critică a gândirii lui Marx şi a celor ce sau inspirat de la Marx sau l-au criticat: Schumpeter. conflictul care opune pe cei ce sunt avantajaţi pentru menţinerea sistemului celor a căror speranţă rezidă în transformarea radicală este motorul istoriei pentru multe teorii ale schimbării socio-politice. Mai întâi. Fără îndoială. În al doilea rând Marx a înţeles conflictele sociale în calitate de conflicte de interese opunând două grupuri: în societate toate conflictele de interese se reduc în definitiv la o opoziţie între cei ce au interesul de a menţine şi de a perpetua o situaţie în beneficiul lor şi cei ce au interesul de a o schimba. Lipset.

Era nevoie de redefinirea conceptului de clasă socială. A patra contribuţie tinde de deschiderea pe care Marx a realizat-o spre cercetarea factorilor structurali ai schimbării. Marx a redus toate conflictele sociale la conflicte de clasă. Aceasta presupoziţie stă la originea profetismului utopic a lui Marx care a crezut în viitorul unei societăţi fără clase ca urmare a dispoziţiei proprietăţii. devin factorul esenţial şi dominant al conflictului de clasă. În al treilea rând Marx a înţeles conflictul ca principal motor al istoriei. care după Dahrendorf nu este. Această idee îi apărea lui Marx ca singura raţiune a luptei de clasă. Dahrendorf urmăreşte prin critica făcută celor trei erori ale lui Marx să găsească o altă origine decât proprietatea asupra mijloacelor de producţie. 85 . Aceasta este după Dahrendorf o simplificare abuzivă. b) forţele endogene care sunt mobilizate care se nasc din funcţionarea şi structura lui. 4. Apoi Marx a crezut că prin conflictul de clasă se ajunge inevitabil la revoluţie. Putem distinge două clase principale de factori ai schimbării: a) forţele exogene care intervin din exteriorul sistemului social.Ştiinţa politică 3. Putem distinge două clase principale de factori ai schimbării. Proprietatea este diseminată între acţiunile care nu exercită nici un control. Este o caracteristică a sistemelor sociale că funcţionarea lor creează forţe care îl transformă. mijloacele de producţie. Lupta de clasă nu este decât unul dintre conflictele de interese ce divinizează societatea. Marx a înţeles asta. Controlul. Aceasta se întâmplă din cauza şi prin opoziţia dintre grupuri de interese divergente. În realitate veritabilele revoluţii sunt rare în istorie şi clasele dominante sunt rar înlocuite. acesta aparţine birocraţilor şi tehnocraţilor care nu au nici o proprietate. pentru că ea este mult mai legată de putere decât de proprietate. de unde şi interesul lui pentru analiza luptei de clasă. În fapt înlocuirea totală a unui regim prin revoluţie violentă nu este decât un caz particular. Pentru Marx revoluţia este singurul element dinamic din istorie. După Dahrendorf Marx a făcut o analiză statică a luptei de clasă. cum credea Marx o realitate esenţial economică. iar nu proprietatea. În realitate putem identifica empiric şi alte rezolvări ale luptei de clasă. Clasa nu este decât un grup de interese care opune între ei membrii unei societăţi. Deasemenea Dahrendorf critică la Marx originarea confruntărilor sociale şi de clasă în proprietatea asupra mijloacelor de producţie. conflictul antrenează schimbarea.

Din contră. Pentru a putea discearnă această situaţie trebuie observată o colectivitate particulară (o asociaţie. La limită interesele divergente ale celor ce se supun şi a celor ce comandă sunt interese contrare: conflictul de interese este deci o opoziţie de interese (ca la Marx). El nu explică conflictele sociale prin termeni exclusiv psihologici. Dahrendorf insistă asupra cercetării surselor structurale ale conflictelor. ceea ce presupune capacitatea de a . Cei ce deţin posturi de autoritate au în comun anumite interese pe care nu le împart cu cei ce se supun autorităţii şi invers. Analiza critică a lui Marx a permis dezvoltarea unei sociologii a conflictelor şi de a indica soluţii acestor probleme.3. § 4. Altfel spus dihotomia autorităţii nu se observă decât în interiorul unei colectivităţi restrânse în care activităţile sunt coordonate. După Dahrendorf principala sursă structurală a conflictelor nu este inegala distribuţiei a proprietăţii asupra mijloacelor de producţie ci inegală distribuţie a autorităţii între persoane şi grupuri. Distribuţia dihotomică a autorităţii are o importantă consecinţă: din ea rezultă un conflict de interese între cei ce exercită autoritatea şi cei ce se supun. Trebuie în acelaşi timp distins între două tipuri de ansambluri de persoane ce se află în opoziţie. Autoritatea este inegal distribuită ca bogăţie. care este fenomenul esenţial în concepţia sa. Între bogăţie şi autoritate e a importantă diferenţă. Această diferenţă o numeşte distribuţia dihotomică a autorităţii.Ştiinţa politică Este de asemenea necesar de a reface analiza rolului istoric al conflictelor de clasă din această nouă perspectivă. Inegala distribuire a bunurilor presupune că unii au mai mult decât alţii. distribuţia autorităţii face ca unii să aibă autoritate iar alţii să nu aibă deloc. CULTURA POLITICĂ – UN INSTRUMENT TEORETIC PENTRU ESTIMAREA ADAPTĂRII LA SCHIMBARE Afirmaţia conform căreia pentru România nu există alternativă la schimbare trebuie examinată cu atenţie. În toate colectivităţile există persoane şi grupuri care se află în raporturi de opoziţie dominaţie. dar şi cei care au puţină bogăţie au ceva bunuri. Adaptarea la ambientul politic este cheia stabilităţii oricărei guvernări. de exemplu persoanele care ocupă diferite posturi de autoritate în aceleaşi asociaţii nu formează în mod necesar un grup în sens sociologic al termenului. Nu este uşor de sesizat în toate cazurile această dihotomie. o biserică).supunere.

Una din posibilităţile de a preîntâmpina o asemenea evoluţie rezidă în examinarea culturii politice româneşti în manifestările sale de dată mai mult sau mai puţin recentă. Schimbarea deci. Chiar comunismul se considera. Dorinţa de modernizare a societăţii româneşti în funcţie de modelul de referinţă occidental a constituit aspiraţia obsesivă a ultimelor două secole. Eşecul experimentului democratic interbelic. ne vom referi la cultura politică. Departe de a fi o excepţie. poate duce la efecte perverse. este actuală. vol. prin amprenta pe care şi-o pune asupra atitudinilor. nu este nici pe departe inevitabilă. Tensiunea dintre modelul “societăţii închise”. ca sferă de preocupări specifice gândirii şi sensibilităţii estetice. Însă nici o politică nu se construieşte pe un vid. dar care inadecvat aplicată. Tensiunea ce există între tradiţie şi modernitate şi care. Politica. l. Nu vom folosi aici noţiunea de cultură în sens restrâns. în faţa autotarismului monarhic al lui Carol al II-lea. este o componentă fără de care nu pot fi explicate relaţiile politice specifice unei societăţi. aceste obiective să fie atinse. este legată de contingent şi deci. Supunerea sau nesupunerea. o formă de accelerare a acestui proces. anterior ocupaţiei sovietice şi instalării regimului comunist. ci. este sintetizată în ideea de schimbare pune în conversii 73 Karl Popper. credinţe şi sentimente care pun ordine şi dau sens proceselor politice. ar delimita o arie a superficialului. toleranţa sau intoleranţe sunt atitudini politice condiţionate cultural. cel puţin ca proiect. Humanitas. Ea este doar alternativa rezonabilă. Fiecare comunitate politică cunoaşte o formă de cultura politică. dar necesară a culturii. dând seamă despre valori şi comportamente specifice. voltaire-ian cultivându-ne grădina. Societatea deschisă şi duşmanii ei. rigidă şi bazată pe credinţa în tabu-uri. interpretează şi se raportează la faptul politic în funcţie de valorile dominante. transformarea spaţiului politic nu este posibilă fără intermedierea. exprimă inadaptarea sistemului politic la sistemul de valori ( fenomen pe care Mattei Dogan îl numea “democraţie mimată”). în general. Cum un sistem politic vizează să se perpetueze şi să se adapteze la exigenţele mediului său este posibil ca repetând un număr de procese. schimbarea este o caracteristică permanentă a sistemelor politice funcţionale. ca tendinţă cel puţin. aparent. adică la ansamblul de atitudini. Bucureşti. subtilă. Cultura politică prin modul în care acţionează asupra tipului de participare politica. în accepţiunea sa de relaţie între grupuri ce concurează pentru exercitarea şi influenţarea puterii. întoarsă spre trecutul “vârstei de aur” şi “societatea deschisă”. 87 . p.Ştiinţa politică opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale. mobilă şi critică73. Schimbare de echilibru sau schimbare de structură. ci porneşte de la o serie de caracteristici ale comunităţii umane la care se aplică. 228-229.

nu sunt obstacole fatale. dar ele au intensităţi diferite şi înrădăcinări diferite. . Aceste atitudini sunt caracteristice majorităţii ţărilor postcomuniste. Preponderenţa elementului rural la rândul său nu putea să nu influenţeze procesele de modernizare pe care plin de entuziasm liberalii secolului al XIX-lea au încercat să le pună în practică. Aşa cum vom mai aminti pe parcurs. simpatia de care se bucura mişcarea legionară. Conservatorismul şi absenţa culturii civice. Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură consensuală între practicile politice şi aşteptările populaţiei. La presiunea pe care revendicările de diferite feluri o exercită asupra sistemului politic adaptarea răspunde în două moduri: prin recrutarea unui personal politic capabil să adapteze aceste presiuni la caracteristicile sistemului şi socializarea. religia ortodoxă şi slaba dezvoltare economică sunt cauzele dar şi efectele unui proces de transformare a societăţii româneşti. Acest raport nu este unul mecanic. în mod diferit. ci presupune influenţe reciproce. Eşecul dureros al democraţiei româneşti interbelice odată cu instaurarea monarhiei autoritare în 1938. Tendinţa de a folosi doar perspectivele universaliste. istoria şi viaţa politică specifică fiecărei comunităţi riscă să transforme orice întreprindere politică într-un eşec. trecerea târzie de la medieval la modern. antisemitismul şi influenţa de care se bucurau unii ofiţeri superiori arată caracterul ambiguu al proceselor de modernizare şi supravieţuirea modelelor culturale tradiţionale. au influenţat emergenţa societăţii civile şi a liberalismului în ţările central şi est europene. respectiv difuziunea unei culturi civice compatibile cu exigenţele de adaptare ale acestuia la mediu.Ştiinţa politică şi adaptări. Funcţionând ca o memorie colectivă care vine dintr-o sensibilitate la istorie cultura politică poate furniza explicaţii asupra diferenţelor ce există între partide ce se revendică de la aceleiaşi familie politică sau de ce Parlamentul nu funcţionează la fel în Marea Britanie sau în România. Supuse asaltului modernităţii. valorile tradiţionale au mobilizat întreagă lor încărcătura sentimentală Dacă tranziţia românească nu se înscrie perfect în tipologia tranziţiilor de la comunism la democraţie din alte ţări postcomuniste se datorează faptului că modelele precomuniste ale dezvoltării au rezistat perioadei comuniste şi s-au grefat pe majoritatea obstacolelor care. Particularităţile societăţii româneşti pun în evidenţă tipuri sociale ale tranziţiei postcomuniste elaborate în funcţie de atitudinea faţă de reformă. cultura politică a democraţiei ce se fondează pe participarea la guvernarea locală ca şi centrală. ignorând cultura.

Cum însă gradul de adeziune la modele 74 75 Gabriel Almond. sau ale grupurilor etnice. conceptul se cere precizat. fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot transforma în familii politice. Bucureşti. Sidney Verba. Pornind de la acest fapt. mediată prin aculturaţie şi socializare. desemnează setul de convingeri şi sentimente ce determină atitudini şi comportamente caracteristice unei comunităţi umane. Diferenţele de cultură politică între grupuri şi inadecvarea modelului propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale societăţii globale creează dereglări în funcţionarea sistemului politic. 1985. care în 1963 au lansat noţiunea prin lucrarea lor Cultura civică au orientat cercetarea spre studiul atitudinii în raport cu regimul politic. se pot face diferenţieri între diferite tipuri de subculturi. Preluat din antropologie. Distincţia între cele două ar fi mai degrabă una de organizare instituţională. religioase75. conceptul de cultură politică este pe cât de fecund teoretic. care pot evalua. DUStil. 89 . t.III. PUF. 1997. p . noţiunea facilitează înţelegerea dezvoltărilor divergente în cazuri în care s-au aplicat aceleaşi norme constituţionale. fie spre contra-culturi politice. analizând încrederea în sistemul politic. cultura politică este privită ca o componentă unitară a unei comunităţi statale. Chiar dacă. pot genera fenomene marginale cu un pronunţat caracter antisistemic. fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot transforma în familii politice. pe atât de puţin înţeles de marele public. p. Yves Schemil numeşte capitolul consacrat acestei probleme “Culturile politice”vezi Traite de science politique. mai ales cele referitoare la funcţionarea democraţiilor occidentale. Pentru o acomodare a diferitelor subculturi politice cu scopurile politicii reformatoare este nevoie de o schimbare graduală. în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice şi gradul de “loialitate partizană” a cetăţenilor74. pe această bază comparând ţări presupuse a fi democratice. ca acelea ale elitei şi ale maselor. în general. Cultura Civică. decât una de conţinut. conceptul de cultură. aplicat spaţiului politic. cunoaşterea modului de funcţionare şi satisfacţia faţă de procedurile de guvernare. 237. Accesibil opiniei publice într-o variantă jurnalistică conform căreia termenul ar indica gradul de cunoştinţe politice. Pornind de la caracteristicile unei comunităţi. în funcţie de contexte. Paris. Contraculturile însă. 44.Ştiinţa politică Relativ recent intrat în limbajul ştiinţelor politice. Gabriel Almond şi Sidney Verba.

Nemira. nu poate fi ignorat de nici un membru al comunităţii. autoritatea politică este învăluită de mister. indică tendinţa spre menţinerea statu quo-ului. la “ordine” sau “justiţie”77. în esenţa sa. p. Respectul faţă de norma politică nu este dictat doar de interes sau constrângere. Rolul religiilor în formarea culturii politice este indiscutabil. fie şi inconştientă. adepţii justiţiei urmăresc limitarea puterii. astfel că primul amendament aprobat în 1971 stabileşte libertatea de manifestare a religiilor. un act cu tentă religioasă. 1994.Ştiinţa politică tradiţionale este foarte crescut pe măsură ce se coboară scara socială. În calitatea sa de valoare. Condiţionarea dintre “ethos”-ul economic modern şi credinţă a fost analizată. chiar dacă rolul lor este probabil mai puţin important ca altădată. Bucureşti. Paris. Humanitas. şi cum modernitatea pentru România a rămas un pariu de câştigat. Chiar dacă între politic şi religios a apărut o separare. Bisericile şi alte organizaţii religioase sunt încă active. Religia. 19. atât de des evocată de politicieni. 17 . 8. Dacă politicul. Introduction a la politique. p. 1986. Ordinea. cele două există în orice societate. Considerând societatea ca perfectibilă. Cadru de referinţă între lumea reală şi cea ideală. 76 77 Ioan Petru Culianu. Chiar proiectul moral al “părinţilor fondatori” ai Constituţiei americane nu face abstracţie de fenomenul religios. 78 Max Weber. spaţiul deciziei politice. Charles Debbasch. ci şi de o aureolă magică. o “schimbare a imaginarului”76. Jean Marie Pontier. de exemplu. p. 1993. Evident. este doar una din alternativele posibile. chiar fără a fi agreat. în cazul protestantismului de Weber 78. în anumite domenii. iar acceptarea exerciţiului autorităţii presupune raportarea. însă este o orientare predilectă spre una sau alta dintre ele. a jucat întotdeauna un rol important în viaţa politică americană. Convingerile religioase au influenţat. principiul ordinii face posibile împrumuturile. care considera capitalismul ca pe o expresie a practicilor şi tradiţiilor religioase. relaţia între conservarea şi modificarea sistemului depinde de centrarea comunităţii pe una din cele două valori politice fundamentale. Apar astfel două modele de societate: cea a consensului şi cea a conflictului. Justiţia. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. ordinea induce un tip de cultură politică pasivă şi tolerantă în raport cu puterea. care treptat a fost desacralizat. Dalloz. sacrul fiind transferat în domeniul cultului. este indiscutabil că orice act politic rămâne. Cum la origine puterea a avut un caracter sacru. Bucureşti. presupune mobilitate şi implicit instabilitate. cu accentul pus pe drepturi şi/sau pe redistribuţie. Eros şi magie în Renaştere.cadru.

Dorsey Press. apare unora dintre contemporanii noştri ca nesatisfăcătoare. legată de puritanismul secolului al XVII-lea. 91 . Întrepătrunderea dintre viaţa religioasă şi cea politică în cazul american. O simplă analiză instituţională nu poate explica stabilitatea unor sisteme politice în raport cu altele. precum libertatea. Bucureşti. Existau deja o serie de instrumente teoretice aparţinând unor discipline precum sociologia. mentalităţi colective. 1994 . cum este cazul luptei de clasă. care acopereau mai mult sau mai puţin fenomenul. Reflecţia despre impactul credinţelor şi valorilor asupra activităţilor sociale este anterioară apariţiei conceptului de cultură politică. 79 80 Samuel P.. Cultura politică americană s-a clădit prin acomodarea mediului politic britanic rezultat din victoria “revoluţiei glorioase”. Herson. dar. sistem de imagini. Viaţa politică americană. spaţiu controlat de norme şi tradiţii raţionaliste.R. localismul şi democraţia80. proprietatea privată. O explicaţie posibilă a acestui fapt ar fi că viaţa politică şi. la societatea americană multietnică şi multiculturală. Lawerence J. Nici un sistem politic nu ar putea rezista timp îndelungat în absenţa recunoaşterii legitimităţii sale şi a mecanismelor care îl compun. Produs al şcolii politice americane. Cultura politică are influenţă asupra sistemului. The Politics of Ideas. implicit ştiinţa politică americană au ocolit o gamă de probleme. psihologia sau antropologia: ideologie. Humanitas. în unele condiţii. 215 . norma legală. se poate accepta şi ideea că sistemul determină. inconştient colectiv. realizarea de sine. 21. istoria. a ajuns până acolo încât “Crezul American” pastişează pe cel al Apostolilor79. conceptul de cultură politică s-a constituit ca un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare. în egală măsură. mit politic etc. precedentul (ca act anterior pe care se legitimează o decizie). reprezentări colective. pentru Statele Unite. pot fi reţinute şi valori derivate.p. schimbări în mentalul colectiv. Huntington. Dincolo de acest aspect. egalitatea. Credinţa religioasă dă conţinut sentimentului că raţiunea nu rezolvă satisfăcător raportarea individului la umanitate şi la univers. p . care accepta ca legitimă opoziţia şi existenţa a două partide ce îşi disputau dreptul de a reprezenta naţiunea. înţeleasă ca luptă pentru influenţarea şi cucerirea puterii. Politica. 1984.Ştiinţa politică Legătura dintre religie şi cultura politică este facilitată de existenţa setului de credinţe şi de scopuri prin care cea dintâi influenţează politicul.

Jung. teorie inconştientului colectiv a lui Carl Jung defineşte arhetipul ca pe o formă preexistentă. bellatores şi laboratores. . p. cercetători ca Lucien Fevre. considerat epidermic. 454. Marc Bloch. 1992. Meridiane.Ştiinţa politică Pentru lumea anglo-saxonă. C. superficial. aplicând metoda structuralistă domeniului lor de cercetare. Ideologia. dar este folosit mai ales pentru interpretarea epocilor trecute. Chiar ideea de conflict. este legat de studiul societăţilor primitive. în special a medievalităţii şi a tranziţiei la modern. desconsidera nivelul politic. sociale şi. Bucureşti. pe câtă vreme mitul are un caracter unificator (mai ales mitul fondator).G. 1994. În accepţiunea clasică. Modelul societăţii tripartite. 83 Jacques Le Goff. Ei au repudiat istoria politică în favoarea celei economice. În psihologie. de exemplu. Împărţirea societăţii în oratores. mentale. analiza de tip Annales.. op. cu accentul pe contradicţiile sociale. Jurnalul literar. revoluţiile politice ale epocii moderne fiind 81 82 Yves Schemil. 238. specifică Occidentului. concept elaborat de Levi-Bruhl. democraţia a avut o importanţă mult mai mare decât în cazul Franţei 81. evenimenţial. fiind mai puţin adecvat analizei societăţilor contemporan. are o evoluţie îndelungată. Această percepţie s-a modificat odată cu luarea în considerare a factorului putere şi a modului de raportare a societăţii la acesta. a cărei transmitere este legată de ereditate82. au studiat din perspectiva lungii durate fenomene ce aveau implicaţii asupra întregii vieţi sociale. dar mai ales Fernand Braudel. Mentalităţile. p. Funcţionarea acestei scheme până în societăţile contemporane (vezi teoria clasei de mijloc). Avantajul conceptului de cultură politică constă în baza empirică (constituită din anchete sociologice riguroase) pe care se dezvoltă apoi o teorie explicativă cu caracter neutru. iar reprezentările colective. p. Imaginarul medieval. În lumea arhetipurilor. se apropie oarecum de modul de înţelegere al culturii politice. Interesaţi de analiza în profunzime a istoriei. cit. 21 . specific spaţiului indo-european. operează o fractură în interiorul societăţii. constituie un exemplu pentru această situaţie83. concept aprofundat de istoricii de la Annales. exprimă o formă de raportare a mediului la putere. Bucureşti. dar mai puţin relevant pentru cercetarea pozitivă a schimbărilor din societatea contemporană. dovedeşte existenţa unor paradigme mentale înrădăcinate şi greu de modificat. nu în ultimul rând. de pildă.

nr. dincolo de aspecte precum existenţa economiei de piaţă. în Sociologie românească.Ştiinţa politică doar partea vizibilă a unui aisberg. înapoierea economică au contribuit la crearea unei anumite raportări a societăţii româneşti la fenomenul politic. numită de unii cercetători “competenţă civilizatoare”84. a făcut ca. specific creştinismului occidental. Pentru ca o societate democratică să funcţioneze. bucuria nebunilor” ilustrează elocvent o predispoziţie spre acceptarea pasivă a puterii. există un singur Dumnezeu. indiferent de persoanele care o exercită. a contribuit la apariţia unei contraculturi politice în cadrul Imperiului habsburgic ( mai târziu dualist). şi care a avut atât de mare importanţă în iniţierea procesului democratic. Urbanizarea forţată. religia ortodoxă. cu obedienţa sa faţă de fenomenul puterii (o tradiţie istorică preluată din lumea bizantină. O zicală precum “Schimbarea. blocând o tendinţă naturală de adaptare a societăţii la normele pe care globalizarea vieţii politice şi sociale din secolul al XX–lea le-a impus. în cazul românesc. în lumea terestră. perioada comunistă a fost o formă de “incompetenţă civilizatoare”. dezvăluind un model mitic de raportare la putere. “Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a tranziţiei post-comuniste”.3/1993. Elementul naţional a avut o importanţă mult mai mare decât Biserica în manifestarea ostilităţii faţă de putere. 262. tot astfel. unde basileul era şi şeful Bisericii). Într-un asemenea spaţiu. rolul liderului politic de tip charismatic este important. Absenţa unei vieţi urbane foarte importante. nu poate exista decât un singur conducător. este nevoie şi de o componentă culturală. religia să nu contribuie la formarea unor opţiuni democratice 85. Preponderenţa populaţiei rurale a constituit. domnilor. În Occident. lume ideală şi eternă. a unei clase de mijloc importantă numericeşte. de asemenea . a profesionalizării elitei politice. de sentimentele antigreceşti acumulate în timpul domniilor fanariote. Instituţionalizarea opoziţiei nu a fost o fractură. Tranziţia târzie de la medieval la modern. ci rezultatul unor lungi acumulări. ale cărei particularităţi s-au conservat şi după unirea cu România. ca şi economia bazată pe agricultură au reprezentat fapte cu implicaţii asupra tipului de cultură politică românesc. legată de 84 Piotr Sztompka. 85 Există totuşi diferenţe legate de contexte istorice. pentru a realiza consensul. Cum în Eden. 93 . În această perspectivă. p. practicată de regimul comunist. un element care trebuie luat în considerare. care devine o condiţie necesară a integrării în lumea contemporană. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu s-a folosit. astfel că Biserica greco-catolică din Transilvania. Inexistenţa conflictului dintre puterea temporară şi puterea spirituală. oraşele au fost spaţiile în care democraţia s-a manifestat cu întâietate. în lupta pentru emancipare naţională.

Ştiinţa politică industrializare şi de justificarea rolului partidului ca un “far călăuzitor al clasei muncitoare” nu a schimbat situaţia. Au fost practic mutate în oraşe importante segmente ale populaţiei rurale, fără însă a se fi modificat mentalitatea. Importând în mediul urban modelul tradiţional, oraşele au suferit practic un proces de ruralizare. S-a consacrat opinia că jumătate de secol de dominaţie comunistă a modificat în profunzime mentalitatea. Realitatea este că regimul comunist a folosit baza mentală preexistentă, ale cărei elemente precum ideea egalităţii în obşte, refuzul economiei de piaţă, respingerea capitalismului ca imoral au fost locuri comune. Aranjamente economice de tip feudal, care exprimau obişnuinţe mentale, rezistau încă prin anii 30 ai secolului nostru în mediul rural. Capitalismul abia începuse să-şi facă simţită prezenţa la sate. Dezbaterea democratică şi ideea de conflict implicată de aceasta nu făceau parte din orizontul civilizaţiei rurale. Faptul că 50 de ani de regim totalitar au creat anumite obişnuinţe politice este indiscutabil. Dar acestea s-au integrat unui sistem de valori şi tradiţii anterior. Societatea românească era, şi în bună măsură mai este, mai degrabă una a consensului decât una a conflictului. Procesul democratic început în secolul al XIX-lea şi a cărei expresie instituţională a fost monarhia constituţională de după 1866 nu a reuşit să realizeze conexiunea cu baza societăţii. Clasa ţărănească (aproape 80% din populaţie) a fost practic exclusă de la luarea deciziilor politice prin limitarea jocului politic la câteva categorii sociale iniţiate. Caracterul exclusivist al democraţiei româneşti interbelice a afectat răspândirea modelului democratic la toate nivele vieţii sociale. Existenţa curentului ţărănist în perioada interbelică, cu modelul conflictual pe care îl conţinea, nu a modificat situaţia. Ataşarea naţionalismului ardelenesc (naţionalismul aici având sensul de privilegiere a valorilor naţionale în raport cu cele sociale) a implicat abandonarea parţială a conflictului în favoarea consensului, opţiunea cu valenţe în cucerirea puterii, dar fără importanţă în răspândirea democraţiei. O altă caracteristică a cazului românesc este supravieţuirea familiei tradiţionale, cu implicaţia sa asupra spaţiului politic, dominaţia clanurilor, organizate în funcţie de rudenie şi nu pe considerente politice. Este adevărat că modernizarea se poate realiza şi fără a implica dispariţia familiei extinse în favoarea familiei nucleare, cum arată cazul japonez. Dar Japonia este moştenitoarea unei tradiţii culturale proprii, iar problema democratizării de profunzime a acestei societăţi rămâne încă actuală. Rezistenţa modelului

Ştiinţa politică familiei extinse este legată nu doar de preponderenţa elementului rural în ansamblul societăţii, ci şi de aspecte economice şi culturale. Tendinţa de transformare a culturii politice româneşti sub impactul contactului cu Occidentul (atât spiritual, dar mai ales material) a fost relativ “adormită” în perioada dictaturilor succesive care din, 1940, au exercitat puterea. După 1989, societatea s-a “dezmorţit”, dar de aici nu rezultă că schimbarea culturii politice se va produce imediat. Rezultatele unor sondaje de opinie realizate între 1990 şi 1999 dovedesc că modelul tradiţional de percepere a instituţiilor politice este predominant. Pe de altă parte, instituţii ale consensului, precum Armata şi Biserica, întrunesc constant în sondaje scoruri de aproximativ 66 şi 83 %, şi tot Barometrul de opinie publică, arată că Parlamentul întrunea, în octombrie 1999 în jur de 10 % din aprecierile pozitive, spre deosebire de 86 % aprecieri negative. Oricât de discutabilă ar fi fost prestaţia Parlamentului, acest scor nu se poate justifica dacă nu luăm în calcul şi cultura politică, care privilegiază instituţiile consensului în raport cu cele ale conflictului. Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură consensuală între practicile politice şi aşteptările populaţiei. Acest raport nu este unul mecanic, ci presupune influenţe reciproce. În ce priveşte România, analiza culturii politice, modul de formare al culturii civice, sunt elemente care pot contribui la adaptarea deciziei politice la specificul comportamentului şi atitudinilor politice româneşti în dinamica lor. Orice decizie politică reformistă ce se doreşte, pe termen lung, eficientă, trebuie corelată cu tipul dominant de cultură politică nu în sensul subordonării, ci pentru depăşirea în cunoştinţă de cauză a crizelor de adaptare la noile forme de organizare. Rolul elitei politice ca agent al schimbării este acela de a adapta exigenţele transformării economice şi sociale la sistemul de valori.

95

Ştiinţa politică

BIBLIOGRAFIE 1. Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, Bucureşti, DUStil, 1997 2. Thoma de Aquino, Summa theologiae, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1997 3. Aristotel, Politica, Bucureşti, Antet, 1996 4. Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-Levy, 1988 5. Jacques Baguenard, La decenralisation, Paris, PUF, 1985 6. Georges Balandier, Antropologie politică, Timişoara, Amarcord, 1998 7. J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, Bucureşti, Humanitas, 1992 8. Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LG.D.J., 1996 9. Phillipe Braud, Science politique, 1. La démocratie, Paris, Seuil, 1997 10. Philippe Braud, La science poltique, Paris, PUF, 1990, 11. Georges Burdeau, L’État, Paris, Seuil, 1980 12. Georges Burdeau, Traité de science politique, Paris, L.G.D.J., 1980 13. Bertrand Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, A. Colin, 1991. 14. Monica et Jean Charlot, “Les groupes politiques dand leur envirennment”, în J. Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique, Tome III, Paris, PUF, 1985 15. Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992 16. Pierre Clastres, Societatea contra statului, Bucureşti, Ararat, 1995 17. Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Bucureşti, Nemira, 1994 19. James Danziger, Understranding the Political World, New York & London, Lonngmon, 1991 20. Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Paris, Dalloz, 1986 21. Michel Didier, Economia, regulile jocului, Bucureşti, Humanitas, 1994 22. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura ALL, 1995, 23. Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Bucureşti, Meridiane, 1998 24. Sophie Duchesne, Citoyenneté àla française, Paris, Presses de Sciennce Po, 1998 25. Olivier Duhamel, Les démocraties, Paris, Seuil, 1995

Maurice Duverger. 1994. Iaşi. Jurnalul literar. Minerva. Paris. 1991 35. Samuel P. Les régimes politiques. 1919 49. Les partis politiques. Paris. All. Babel. Seuil.1992. Jean-William Lapierre. 1964 97 . James Madison. Paris. Jean-Louis Quermonne. Bucureşti. Humanitas. 1996 44. Herson. t I. “L’orientation de comportament politique”. Jung. Que’est-ce que la politique. Gilles Lipovetsky.G. 1991 48. 1977 31. “The federalist 10”. Paris. Alain Lancelot. Ştiinţifică. în J. Bucureşti. Seuil. 1994 40. 1984 38. Machiavelli. Julien Freund. 34. Jacques Ellul. Paris. Amurgul datoriei. Despre spiritul legilor. . Gallimard.1969 32. Iaşi. 1979 29. Principele. Essai sur les tendances oligarchiques des democraties. Jacques Le Goff. Traité de science politique. Organizational Factors in Political Life” în American Political ScienceReview. Seuil. Institutul european. Frederich A. James March. Humanitas. 1994 46. Les Partis politiques. Maurice Duverger. Paris. Johan Olsen. 39. The Politics of Ideas. M.Ştiinţa politică 26. Drumul către servitute. PUF. Lecca. PUF. Hayek. L’illusion politique. Viaţa politică americană. Flammarion. Les régimes politiques occidentaux. La politique économique. Paris. Viaţa fără stat?. “The New Institutionalism. Paris. Bucureşti. Robert Michels. Sirey. Meridiane. Yves Meny. Situation de la democratie. Bucureşti. André Grijebine. Politique comparee.Colin. 1981 30. “Democratie : l’etat des lieux”. Tome III. Maurice Duverger. Paris. 1. Seuil. Paris. Hautes etudes. Lawerence J.R. A. Bucureşti. Poporul contra democraţiei. Institutul european. Paris. 1993 36. nr. Huntington. Bucureşti. PUF. În lumea arhetipurilor. 1986 41. 1998 37. Bucureşti. Paris Robert Laffont. Ed. Imaginarul medieval. C. 1985 42. John Dunn. 1994 45. Alexandre Passerin d’Entreves. 1993 27. 78984 47. Montchrestien. Guy Hermet. La notion de l’Etat. Institution politique et droit. Dorsey Press. în Limitele puterii. în La pensee politique. 1967 33. Bucureşti. Grawitz. volum editat de Adrian–Paul Iliescu şi Mihail– Radu Solcanu. Montesquieu. 1974 28. 1997 43.

Iaşi. Hugues Portelli. 1994 63. Rousseau. Humanitas 57. Michel Offerle. Marcel Prélot. 1983 67. 61. L’analyse des politiques publiques. “Culturile politice”. Mitteleuropa. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Économie et societé. t. Press Universitarie de France. Partis et familles politiques. Meridiane. Jean Boulouis. 1996 62. Philippe Parini. Bucureşti. Yves Schemil. 3/1993. 1984 55. Humanitas. Piotr Sztompka. Iaşi. 1995 58. vol. Paris. Eminescu. 1985 64. “Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a tranziţiei post-comuniste”. Contractul social. 1983 65. Les theories du pouvoir. Humanitas. Plon. Pierre Muller. Paris. Paris.. Polirom. Paris 1979 54. Le livre de poche. PUF. Paris. Montchrestien. J-J. 1971 . PUF. în Sociologie românească. Les régimes politiques europeéns. l. Les institutions politiques. “L’histoire du mot democratie a l’epoque moderne” în La pensee politique. o vocaţie sau profesie.. Bucureşti. Bucureşti. 1997 60. Les partides politiques. Max Weber. A. 1. Societatea deschisă şi duşmanii ei. Bucureşti. Artele guvernării. Institutions politiques et droit constitutionnel.Ştiinţa politică 50. 1993 69. Colin. În căutarea unei lumi mai bune. Jacques Le Rider. nr. Karl Popper. Pierre Rosanvallon. Karl Popper. Paris. Max Weber. PUF. Le livre de poche. 68. Anima. Moldova. 1998. 1998 56. 1987 53 Moisei Ostrogorski . Michel Senellart. 66. 1985 52. Paris. Max Weber. Pierre Vidal-Naquet. 1992 70. Paris. Paris. Vânătorul negru. Paris. Yves Surel. Dalloz. Jacqueline Russ. Seuil. în Traite de science politique. t. Paris.III. Serge Sur. Bucureşti. Daniel-Louis Seiler. 1998 51. Politica. La democratie et les partis politiques. 1987 59. Bucureşti. Le sysème politique de la Ve République.