This is a gift for the www.scribd.com community of the readers from www.

eastern-

software-creative.ro. Enjoy it!
Limbile Lumii - Marius Sala & Ioana Vintilă-Rădulescu 1037 LATINĂ, l. indo-europeană* din gr. italic. Vatican (l. oficială alături de italiană*). Cantitatea vocalică şi consonantică cu rol fonologic (mălum „rău’’ — mālum „măr’’, annus ,,an’’ — anus „bătrînă’’). Locul accentului guvernat de reguli stricte: cuvintele de 2 silabe accentul pe prima silabă, cele cu mai mult de 2 silabe au accentul pe penultima (dacă era lungă) şi pe antepenultima dacă silaba penultimă era scurtă. Declinare cu 6 cazuri (nom., gen., dat., acuz., voc., ablativ) şi urme de locativ. Substantivul cu paradigme numeroase (5 declinări cu desinenţe diferite pentru caz şi număr). Adjectivul cu 3 clase: cu 3 terminaţii (-us, -a, -um), cu 2 terminaţii (-is masc. şi fem., -e neutru) şi cu 1 terminaţie pentru toate genurile (felix). Gradele de comparaţie marcate fie prin sufixe (-ior masc., fem., -ius neutru pentru comparativ şi -issimus, -a, -um pentru superlativ), fie cu un adverb de cantitate (magis — comparativ, maxime — superlativ). Nu are articol. Pronumele cu multe forme diferenţiate pentru evitarea ambiguităţii cînd este vorba de persoana a 3-a (pronumele demonstrativ: is, ea, id — persoana despre care este vorba; hic, haec, hoc — ceva apropiat de pers. 1; iste, ista, istud — ceva apropiat de conlocutor; ille, illa, illud — ceva depărtat de locul vorbirii). Verbul are 2 diateze: activă şi pasivă; în plus, verbe deponente, cu formă pasivă, dar fără sens pasiv; urme ale unei vechi diateze medii existente în greacă*. Imperativ viitor, infinitiv viitor, participiu viitor activ şi adjectiv verbal pasiv, folosite în condiţii foarte bine precizate. Nu există modul optativ (exprimat prin conjunctiv). 4 conjugări cu 3 timpuri „primitive’’, fiecare cu radicalul lui: prezent, perfect şi supin. La acestea se adaugă desinenţe personale diferite de activ şi pasiv. Procedeul compunerii este sărac (solis defectio „eclipsă’’). Vocabularul indo-european bine păstrat. L. nu a avut d.; au existat unele deosebiri de la o regiune la alta, care, începînd din sec. 3 e.n., au devenit tot mai pronunţate. Alături de l. literară a existat (sec. 2 î.e.n. — sec. 7 e.n.) o variantă populară, vorbită (L. vulgară, populară), din care s-au dezvoltat l. romanice. După unii opoziţia între L. clasică, literară şi cea populară constă în opoziţia scris/vorbit, după alţii L. populară se opune L. clasice şi aspectului dialectal, iar după alţii este un ansamblu de tendinţe realizate diferit după clase sociale, timp şi loc. L. a fost răspîndită la început în jurul Romei, dar s-a întins şi a înlăturat celelalte l. din Italia (etrusca*, osca*, falisca, veneta, mesapica) şi din alte regiuni

(ilira, celtica*, retica) cu excepţia l. greceşti*. A fost l. oficială a Imperiului roman, vorbită din Bretania şi Portugalia pînă la G. Persic. În evul mediu mijloc de comunicare internaţional ca l. a ştiinţei, filozofiei şi teologiei. Biserica catolică a adoptat-o ca l. liturgică (după traducerea Vulgatei a devenit a 2-a l. internaţională după greacă). Folosită pînă în sec. 19 în unele universităţi europene. L. din sec. 3 î.e.n. prezintă deosebiri care o arată diferită de indo-europeană: aspiratele devin fricative şi oclusive, s intervocalic > -r-, silabă finală neaccentuată, număr mai mic de cazuri, dispariţia dualului, neutrul pierde din importanţă în comparaţie cu alte l. indoeuropene şi capătă importanţă opoziţia masc./fem., la fel ca în greacă. Se transformă sistemul verbal: dispar aoristul şi optativul, diateza medie supravieţuieşte, fără valoarea specifică originară, în verbele deponente. Vocabularul indo-european constituie nucleul cel mai frecvent folosit,
dar L. are multe împrumuturi din oscă (cuvinte importante din l. vorbită şi din terminologia agricolă, lărgirea distribuţiei lui b şi f, care apar şi la iniţială, respectiv intervocalic), etruscă (terminologia tehnică, toponimie — numele Roma considerat de unii ca etrusc), l. mediteraneene vechi din care provin denumiri privitoare la faună şi floră (rosa, lilium, ficus, asĭnus, vinum), greacă (cele mai numeroase şi mai importante, care au dus şi la schimbări în sistemul fonologic — L. s-a îmbogăţit cu foneme şi variante noi — şi în morfologie: păstrarea unor forme de declinare şi împrumutarea unor tipuri morfologice), celtică (cuvinte importante: braca, carrum). L. folosită în prezent la Vatican are numeroase creaţii noi pentru denumirea unor realităţi moderne (loricata navis „crucişător’’, globus atomica vi displodens ,,bombă atomică’’, nun-tium par aetheris undas missum ,,radiogramă’’). Cele mai vechi inscripţii datează de la

începutul sec. 6 î.e.n.; cea de pe piatra neagră (lapis niger) din centrul Forumului, care acoperă, după legendă, mormîntul lui Romulus, şi fibula de aur de la Praeneste, care conţine textul scurt al unei donaţii: Manios med fhefhaked Numasioi. Scrierea de pe piatra neagră se citeşte alternativ de la stînga la dreapta şi invers. Istoria L. literare are 3 perioade: arhaică (sec. 3—2 î.e.n.), cu Plaut şi Terenţiu (primul important pentru faptele de l. vorbită din comedii), clasică (sec. 1 î.e.n.), epoca lui Caesar, Cicero şi August, şi postclasică (în perioada imperiului). Alfabetul L., creat în sec. 7 î.e.n. pe baza alfabetului etrusc, are 23 litere, la fel cu cel românesc (nu avea y, w ) . În scris nu se făcea distincţie între i, u vocalic, pe de o parte, şi i, u consoană, pe de altă parte. A avut în faza mai veche 21 litere (forma definitivă din epoca lui Cicero, sec. 1 î.e.n.; y şi z s-au adăugat după cucerirea Greciei). Folosit astăzi la scrierea multor l. (în unele cazuri adăugîndu-se diverse semne). A influenţat foarte mult l. occidentale, mai ales în procesul de formare a unor terminologii moderne.