You are on page 1of 15

Ion Pop A scrie si a fi.

Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei Editia a II-a, adaugita Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Critica si istorie literara“, Bucuresti, 2007, 320 p. Privita cu suspiciune atunci cind nu e cu dispret, invidiata atunci cind nu e persiflata, literatura romaneasca de avangarda nu a putut fi, cu toate acestea, ignorata si redusa la tacere in epoca interbelica. insa, odata cu venirea comunismului (profesat si asteptat de multi dintre adeptii ei), avangarda a fost nu doar trecuta la index, ci de-a dreptul ocultata, iar cei care experimentau pina mai ieri revolta s-au vazut obligati sa recurga la cel mai stupid conformism, chiar si atunci cind erau autentici in trairile lor artistice. Abia dupa relativul dezghet de la mijlocul deceniului sapte s-a putut aduce in discutie avangarda istorica, un an de referinta pentru relansarea critica a acesteia fiind, fara indoiala, 1969, cind au aparut doua lucrari fundamentale: Antologia literaturii romane de avangarda, realizata de Sasa Pana si insotita de un esential studiu introductiv semnat de Matei Calinescu, si volumul de eseuri critice al lui Ion Pop, Avangardismul poetic romanesc. Desi au mai fost publicate studii legate de diferiti autori avangardisti si dupa 1971, cea mai importanta aparitie raminind, totusi, bogata antologie alcatuita si prefatata de Marin Mincu, abia dupa 1990 a inflorit cercetarea asupra avangardei romanesti. Si tot Ion Pop a fost cel care a dat tonul, odata cu editarea, in 1990, a celei mai valoroase sinteze a fenomenului, Avangarda in literatura romana, la care se adauga si volumele dedicate lui Ilarie Voronca (1993) si Gellu Naum (2001), ingrijirea editiilor din operele avangardistilor romani, cit si o antologie din literatura noastra de avangarda, publicata in limba franceza chiar anul trecut si intitulata La réhabilitation du rêve. Toate acestea il recomanda pe Ion Pop drept specialistul numarul unu in problema avangardei romanesti. De curind, a aparut reeditarea, intr-o editie revazuta si adaugita, a volumului A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei. Studiul lui Ion Pop este foarte important atit pentru destinul literar al unuia dintre corifeii avangardei romanesti, cit si pentru insasi redimensionarea fenomenului avangardist in literatura noastra. inca de la inceput, criticul incearca sa gaseasca un numitor comun pentru experientele estetice ale poetului, dar si ale publicistului avangardist, corelate cu psihologia artistului si acesta este rezumat in nelinistea existentiala, care ii determina si ii insoteste toate gesturile lui Voronca. Avangardist pur-singe, in ciuda unei inselatoare timiditati pe care o remarca E. Lovinescu, Ilarie Voronca devine repede un „seismograf al epocii sale“, practicind o „retorica a adeziunii“ la valorile si idealurile avangardei. Teroarea conventiei va fi motorul care va declansa patosul innoirii, pus in slujba „ritmului vremii“. Adept al Integralismului, Voronca isi pastreaza totusi un fond neoromantic, bazat pe doctrina inspiratiei si pe cea a geniului care se opune unei societati meschine (faptul ca isi va asuma conditia de artist si titulatura de scriitor ii vor aduce excluderea din gruparea de 1

Dupa aceasta surprindere esentiala a coordonatelor ontologice si estetice ale personalitatii lui Ilarie Voronca. in directia unui modernism moderat.la revista unu). cu continuari denumite admirabil de Ion Pop drept franciscanism liric (vol. De asemenea. concluzia fiind anuntata inca din titlul capitolului: „Un poet al «sintezei moderne»“. cele mai importante elemente ale sale fiind figura itinerarului. se desfasoara evolutia sinuoasa a poeziei lui Ilarie Voronca. in cadrul mai generos al modernismului. e normal ca Voronca sa militeze pentru o noua „gramatica“ a poeziei. Ion Pop trece la o necesara analiza a operei acestuia. cit. in final. fie in interiorul avangardei europene. privirea transfiguratoare si sarbatoarea. Ion Pop stabileste locul lui Ilarie Voronca atit in cadrul avangardismului. Si ea marcheaza drumul de la vitalismul integralist la autonomia cuvintului si care. la „imblinzirea“. Restristi (1923). cu accente clasice. incepind cu volumul de debut. combinatia de publicistica si manifest care constituie natura acestora fiind sintetizata de critic in formula „poem despre poem“. la predicarea unei „religii a poemului“. eul poetic fiind asezat sub zodia lui homo festus. putem vorbi despre un histrionism metodologic. dar le si transgreseaza. care marca inceputurile literare ale lui Voronca. in reviste). Poemele in proza sint si ele analizate. Desi reiterarea acestei formule ar putea parea exagerata. cum o denumeste Ion Pop. mai cu seama. Astfel. De asemenea. trecind prin faza constructivista. Ochiul critic isi muta privirea asupra imaginarului poetic. sintetizata la un nivel superior de volumul Ulise (1928). ea se justifica prin insasi natura modului in care intelege si realizeaza Ion Pop actul critic. hermeneutica subtila se imbina cu analizele de stilistica si poetica. si pina la ultimele scrieri in limba romana. in cele din urma. fie in interiorul operei lui Voronca. Astfel. cel putin formala. acolo unde analiza i le solicita. fara a face abuz sau parada de acestea. miliardarul de imagini este vazut ca posedat de demonul analogiilor. se evita tirania metodei si opera cistiga printr-un necesar pluriperspectivism. Terase). duce. De la postsimbolismul cu accente bacoviene. inregistrarea realitatii din prima faza a creatiei. Perspectiva diacronica interfereaza cu cea sincronica. cele 14 sonete care ar fi trebuit sa apara intr-o placheta in 1934 (ele vor fi publicate mai tirziu. in crearea realitatii. din sonete. si pina la clasicizarea. apoi o ampla ars poetica detectata in volumul Zodiac (1930) si care deschidea ultima etapa. caci criticul clujean isi foloseste intregul arsenal de tehnici de investigare a textului. Vederea. se transforma apoi in viziune. detectind o „poetica a metamorfozelor“. Plante si animale. observatiile metacritice alterneaza cu cele de comparatistica. care sint etalate si clasificate de catre critic cu cea mai mare atentie si pertinenta. aceea a afirmarii unui ideal umanitarist. mergind pina la semiotica. in primul rind. toate acestea pe fundalul unei cunoasteri in detaliu a istoriei literare. seriozitatea 2 . dar si a contextului literar. trecind prin suprarealism. Un histrionism metodologic Demersul lui Ion Pop ar putea fi sintetizat in formula de critica totala. Voronca adopta elemente ale diferitelor curente de avangarda.

Ceea ce nu inseamna deloc partizanat. A scrie si a fi. care a continut luari de pozitii nu de putine 3 . dar si in psihologia creatorului. prea dezlinate de multe ori si lipsite de metode. facind aproape imposibil dezechilibrul si caderea in encomion si potentind intelegerea la toate nivelele creatiei artistice. Marin Mincu urmareste aceasta incursiune teoretica întarita de Umberto Eco si sesizeaza ca „artistul experimentalist cauta. de multe ori eseistica. modifica obiectul oglindit. a producerii textului (aducerea in discutie a lui M. in ceea ce determina optiunile estetice. rod al unui remarcabil esprit de finesse. sa gaseasca nexul creatiei sale poetice. cit si sa patrunda in intimitatea poietica. putem vorbi si de o critica empatica. Amalgamul de curente promovate de revistele programatice românesti au fost sintetizate în formula integralismului. Ion Pop stie sa patrunda in mecanismul de articulare poetic. cu atit mai putin militantism. cit si pentru publicistica si eseistica literara. tehnici si aparat critic. alaturi de luciditate si pertinenta (criticul nu se lanseaza niciodata in afirmatii hazardate. ia act de articulatiile formante ale operei pe masura ce o realizeaza.academica a studiului si eruditia foarte bine controlata nu sufoca fluenta. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei. alaturi de alte aparitii editoriale din ultimii ani. ar putea constitui un model pentru critica literara actuala. textul nefiind niciodata prea didactic sau prea arid. in plus. fie transformindu-l. cerceteaza. prea tehnicista si arida citeodata. echilibrul si luciditatea combinate cu empatia critica despre care vorbeam mai sus pot constitui antidotul pentru excesele metaforice si entuziasmele de conjunctura. dihotomie pe care o citeaza ambii critici români. fiecare opinie fiind „probata“ cu numeroase exemple revelatoare). nu doar pentru ideea bruta. indiferent de orice intentie constructiva“5 – fapt pe care îl puncteaza si Ion Pop. El insusi poet. Cu toate ca nu-si pierde niciodata simtul critic. Tocmai de aceea. ci doar plasarea intr-un binefacator orizont al intelegerii. nu exista loc de ironii sau rautati (considerate cool pe malul Dimbovitei). mai ales ale criticilor din aceeasi generatie cu Ion Pop. criticul priveste mai indeaproape sau mai in adincime si gaseste. Ion Pop incearca sa inteleaga si sa explice atit esenta si morfologia poeticii lui Ilarie Voronca. Si chiar acolo unde solutiile par a fi fost deja oferite si acceptate. Influenta scolii franceze in stilul critic al lui Ion Pop este evidenta si ea aduce cu sine si preocuparea pentru formulare. schimbarile stilistice. a frazei de o expresivitate aproape poetica. atunci macar nuante care. printr-o reflexie diferita. atit pentru critica universitara. optiunile retorice. fiecare asertiune. daca nu altceva cu totul nou. Punctul din care Ion Pop si Marin Mincu încep sa aiba o abordare radical diferita se afla în distinctia pe care o face Angelo Guglielmi între avangarda istorica si experimentalism. dar si pentru rafinarea analizei. predispozitiile lirice. echilibrul fiind una dintre principalele coordonate ale criticii lui Ion Pop. pe când avangardistul lucreaza dintr-un impuls nihilist. fie limpezindu-l. Riffaterre nu e deloc intimplatoare).

În fond. este una continutistica (cum era de altminteri firesc. prin definirea „filosofiei“ unui curent ca suprarealismul. fapt pe care Marin Mincu doar îl sesizeaza succint. Uneori. aducând în prim plan pe o a treia. desi cei mai multi dintre cei care s-au ocupat de ea considera ca acesta e un aspect esential si ca în schimb. folosind o tendinta pe care el însusi i-o atribuie lui Marcel 4 .ori contradictorii. Prin aceasta atitudine reductionista exegetul scapa din vedere doua dimensiuni fundamentale. Asadar. care nu se pliaza întocmai pe realitatea literara din România interbelica si cu atât mai putin pe aceea din primele decenii postbelice. Marin Mincu afirma ca „majoritatea reprezentantilor avangardismului românesc sunt preocupati mai mult de înnoirea posibilitatilor expresive. apelând la experiente oculte si la elemente ezoterice. Premisa acestei abordari este aceea ca scriitori precum Ilarie Voronca. însa toate acestea vor fi subordonate experientei si trairii. care – pe filiera lui André Breton – care le transforma si scrisul. o abordare în maniera lui Ion Pop este mult mai relevanta în spatiul românesc. bazata pe o expansiune / aventura cu puternice insertii critice la adresa institutiilor si a societatii – în volume precum „Drumetul incendiar“ sau „Vasco de Gama“ si în manifeste radicale precum „Critica mizeriei“. ambele suprafete se regasesc la un singur scriitor. tendinta centrala. Ion Pop surprinde si dimensiunea metafizica a acestor poeti nu rareori catalogati drept neoromantici. caci negatia e o problema de continut. plecând de la aceasta sinteza. Odata cu „Athanor“ va trece la o distilare generala si o luare pe cont propriu a suprarealismului. cum avea sa afirme André Breton în primul manifest. Urmarind cum se coaguleaza imaginarul poetic. dar si prin determinarea contextului istoric. Mai mult decât atât. mai ales. Este adevarat ca si la nivel stilistic si poetic acestia aduc înnoiri semnificative si se afla într-o perpetua cautare (dupa cum demonstreaza Alistair Blyth în cazul aceluiasi Gellu Naum). dar si mult mai ofertanta. premergatoare oricarei definiri. Prin formule ca „a scrie si a fi“ sau ca „poezia contra literaturii“ Ion Pop autentifica suprarealismul tocmai prin criza de constiinta de felul cel mai general si cel mai grav. care anima într-un fel sau altul toate curentele din cuprinsul ei. Aceste experiente tin atât de trairile spirituale ale acestor poeti. Ion Pop îsi focalizeaza demersul critic pe surprinderea dimensiunii ontologice a literaturii române cuprinse sub genericul avangardei. Marin Mincu nu dezvolta aceasta teorie decât în perspectiva textualismului. cât si de implicarea lor sociala. Gellu Naum scrie pâna la aparitia volumului „Athanor“ (1968) o poezie extrovertita. Germenul acestui demers se afla într-o definitie a lui Matei Calinescu: „as face observatia parentetica. cele din suprarealitate. înclinând mai degraba spre experimentalism“6 (în acceptiunea proprie a criticului) – adica sondeaza caile de instituire a noului la nivelul expresiei. si nu una de forma)“7. surprinzând natura crizei propriu-zise si implicatiile sale existentiale ulterioare. prin exploatarea surselor filosofice ale nihilismului. de alchimia lor interioara. Studiul în aceasta directie s-ar putea dezvolta. aflate sub demonul ideologiei marxiste. social si estetic în care au aparut avangardele si. ca avangarda e în genere foarte putin interesata de chestiunile formale. Gellu Naum sau Gherasim Luca au scris în urma unor experiente si nu a unor experimente. Ion Pop „va avea grija mereu sa descifreze formele pe un fundal existential“ si.

o permanenta constiinta a prezentului ca prezent si eliberarea totala a fiintei. se izoleaza dupa ce scrie câteva volume pe linie ideologica. iar Gherasim Luca pleaca la Paris. ca si modernitatea. oricât de tulburata s-ar arata ea de catre transgresarile încercate de autorii lor“12. În aceasta ordine de idei. în spatiul germanic. Asadar. pe de alta. Gellu Naum. Scolile cele mai solide care au plecat din avangarda au fost fara îndoiala expresionismul. lectura devenind de multe ori o „experienta orientata spre întâlnirea cu experienta artistului s…t. dar ambele sau bucurat de o recunoastere internationala. si suprarealismul în cel latin. în care contextualizeaza acest curent artistic. iconoclasmul gruparii. unde Gellu Naum. întelegând prin aceasta „viata înaintea literaturii. Cercetarea imaginarului va conduce astfel spre identificarea unor elemente de mitologie suprarealista. atât în Franta. Dimensiunea existentiala a avangardei. un concept-umbrela sub care planeaza o serie de miscari autonome care au în comun iconoclasmul cel mai acut. În acest sens este relevant si câta autoritate îi confera criticul poetului. instituirea unui mod poetic de a fi: poezia traita. cea facuta de toti. nu de unul singur“11. unul istoric. în numele unei libertati totale a spiritului în raport cu orice conventie. în egala masura pe aspectele de continut existential ale liricii si pe cele strict legate de limbajul poetic“8.Raymond. spre exemplu. avangarda este. Desi are în vedere ruptura pe care o instituie suprarealismul. a unei depline autenticitati a mesajului subliminal“9. ceea ce îi da posibilitatea criticului sa foloseasca un instrumentar existent deja si nu îl obliga sa creeze un altul. Ar fi de mentionat ca aceasta comuniune este valabila numai în prima parte a grupurilor. cât mai ales în România. Inclusiv corespondenta dintre cei doi denunta o ruptura. demersul sau hermeneutic debutând întotdeauna cu o analiza a manifestelor din care sustrage conceptul de poezie care va reprezenta unul dintre vectorii principali ai interpretarii sale. Ion Pop pleaca de la prezumtia ca universul imaginar suprarealist este abordabil sub acelasi unghi ca oricare alta viziune poetica. în mare masura. Virgil Teodorescu. La aceasta premisa ajunge prin descendenta romantica a suprarealismului observând în prealabil ca „textele ce se revendica de la doctrina propovaduita de André Breton nu pot evita – întrucât sunt expresia verbala a poeziei traite – raportarea la conventia literara. „rezolvarea principalelor probleme ale vietii însemna de fapt. iar cea dintre Gellu Naum si Victor Brauner releva o scindare irevocabila a grupului. un discurs în care urmareste reperele relativ stabile ale imaginarului poetic. 5 . Suprarealismul Asadar. va practica „plasarea echilibrata a accentelor. cunoasterea critica realizata prin lectura este astfel corespondenta celei a artistului fata de real“10. D. Ion Pop îi atribuie suprarealismului ca principala trasatura – spre deosebire de semioticianul de formatie italiana Marin Mincu – sintagma poezia contra literaturii. iar. criticul adopta doua tipuri de discurs: pe de o parte. fiind discutate de critica de pe toate meridianele. Trost si Paul Paun. În definirea suprarealismului românesc. Venind pe filiera criticii franceze. Ion Pop sesizeaza o cristalizare în timp a acestei stari de spirit care a prins contur odata ce s-a coagulat grupul format din Gherasim Luca. chiar eliminare a acesteia.

Aceasta este prima conditie pentru Ion Pop de a contura un imaginar care se lasa greu aproximat. dar si cum îl separa de simpla ideologie suprarealista. Asadar. în care se regasesc termeni-cheie ca favorabili. Monnerot. În fond. mai ales în prima parte a operei sale. un fel de a fi în viata“14. pentru Naum. volumul „Gellu Naum.Poezia suprarealista. dar si meditativa. Volumele pe care le are în vedere criticul sunt analizate în ordine cronologica. poezia este o stare. Primul text din acest adevarat jurnal spiritual sau sistem filosofic (cum a mai fost el numit). Tonul detasat al lui Naum si raportarea sa la o „partea cealalta“. si totodata al apropierii sale de grupul de la Paris si de (re)sursele teoretice ale acestuia. plecând de la premisa ca procesul de semioza exista. o noua lectura din interior aplicata asupra volumului „Athanor“ ar putea fi facuta în functie de cele doua desene sinteza numite de Naum „Calea searpelui“ si „Situatia lumei“. Poezia contra literaturii“ debuteaza cu o exegeza a scrierilor autoreferentiale naumiene si încadrarea sa în „centrul zonei suprarealiste a teritoriului avangardist“13. constient sau musa. Imaginarul poetic îsi descopera primele linii. Astfel. de unde transpar trairile sale si atitudinea sa ritualica. însa care poate reprezenta o deschidere spre ermetica opera a lui Gellu Naum. care în ’70 îsi asuma numai pe jumatate judecatile autoreferentiale din prozele programatice scrise înainte de ’50 si reeditate în momentul în care le mai vedea doar ca pe niste slabiciuni ale momentelor de gândire poetica. exceptie facând tocmai aceasta parte autoreferentiala care premerge privirea din afara aplicata si riguroasa. Acest gest este echivalentul încadrarii operei sale în ordinea istoriei literare. Georges Poulet sau J. „la un mal albastru“ deschide o suprarealitate-cadru în care eul poetic este condus mediumnic spre o stare de disponibilitate pentru mister. ermetism care difera esential de cel al lui Ion Barbu tocmai pentru ca atât poetul. „înainte de a fi un limbaj. abordata în general din prisma incidentei ocultismului. niste imixtiuni. este datat 1948. cât si criticul au în permanenta în vedere latura existentiala a poeziei. Ion Pop îsi începe periplul critic din interiorul operei cu instrumentarul propus de poet. poemele fiind vazute ca înscenari existentiale strabatute uneori de umorul negru cel mai acut. devine o provocare atunci când criticul îsi propune sa urmareasca închegarea unui univers în care constructiile de sensuri sunt prezente. urmarind retragerea onirica într-un spatiu liminal de unde transmite apropierea si departarea de stari si fiinte favorabile sau nefavorabile. Albert Béguin. Este interesant de urmarit cum pe parcursul aceleiasi carti Pop reuseste sa-l integreze pe Gellu Naum în curentul suprarealist. chiar daca poetul respingea acest fapt în mod programatic. În primul capitol. criticul se distanteaza de Naum. intitulat chiar „Poezia contra literaturii“. dupa cum observa Ion Pop. eul poetic însusi este investit cu functia de medium. fapt spre care premerg toate datele. nefavorabili. Pe alt plan. asistat însa de o constiinta critica încarcata de textele unor teoreticieni precum Marcel Raymond. mai ales dupa aparitia volumului „Calea searpelui“. În unele rânduri apropierea de textele naumiene este una participativ-contemplativa. prin alaturarea de pictura metafizica a lui Giorgio de Chirico sau de cea a lui Salvador 6 . Astfel. Daca acestei poezii trebuie sau nu sa i se acorde o conotatie mistica sau spiritualista este discutabil.

S-a simţit nevoia recuperării prin artă a revoltei împotriva unei societăţi în descompunere. dupa cum observa criticul. astfel. Arta trebuie să dobândească puterea de a însufleţi masele. De remarcat ca în unele cazuri structura mitica a lui Gellu Naum se apropie de aceea a lui Blaga. Imaginile tari sunt realizate în multe rânduri prin metafore plasticizante. ce strabatuse aceasta distanta. Cele doua apropieri din acest paragraf releva doua relatii de afinitate foarte productive atât pentru avangarda literara româneasca.Dali si Juan Miró. Or. a marcat deschiderea spre o încercare artistică în dihotomie radicală şi ireductibilă cu tradiţia literară şi culturală. însa se muta în Sine. Este momentul în care criticul îl desprinde pe Naum de locurile comune ale suprarealismului. la Naum accentul cade pe viziune de la bun început. Aceeasi tendinta spre detasare si distantare de capcanele locurilor devenite comune si de recuzita suprarealista se regaseste si în „Copacul animal“ sau în „Tatal meu obosit“. la ele în favoarea unora mai marcat personale“16. literatura. Cei patru ani de război. Volumul „Athanor“ reprezinta una dintre cheile întregii opere. având tot timpul în vedere hazardul obiectiv si asteptarea activa. realizând o sincronizare perfectă cu avangarda europeană. în particular. practic. toată această atmosferă de nesiguranţă generează o conştientizare acută şi exasperată a pierderilor. Asistăm. Iar primul simptom pe care îl identifica Ion Pop este relatia neobisnuita dintre organic si mineral. suprarealist: „E cu neputinta sa cercetezi productiile ce poarta eticheta suprarealista. relatie care va marca întreaga sa opera. ruptura de tradiţie în numele progresului. dupa formula avansata de Ion Pop. arta. iar cuptorul alchimic reprezinta momentul interiorizarii. Conceptul de avangardă în critica românească A fi modern presupune. la începutul unui veac. cât si pentru receptarea ei: André Breton si Gellu Naum pe de o parte (un studiu comparativ neexistând înca) si Marcel Raymond si Ion Pop de cealalta. abandonarea trecutului. la începutul unei noi civilizaţii marcate de prima conflagraţie mondială. a deveni vizionar la fel ca Rimbaud. chiar daca te rezumi la cele care au primit de la André Breton imprimatur-ul. temele si motivele din aceasta sfera fiind marcate de o puternica individualizare. fara sa te izbeasca diversitatea lor“17. Poetul nu a încetat niciodata sa scrie un singur poem. tinzând a se face. în climatul specific începutului de secol XX. se ştie. Astfel. din punct de vedere istoric. Naum cauta imaginea cu gradul cel mai mare de arbitrar. Avangarda s-a vrut şi a fost purtătoarea noului. al transformarii. în sensul ca „spectacolul exteriorului se anunta ca spectacol interior sau interferenta între vis si realitate“15. în general. la care se adaugă declinul unei civilizaţii într-o lume ce încearcă să se definească pe sine. Mişcarea avangardistă din literatura română este o experienţă de frondă. Negaţia devine astfel cuvîntul de ordine care asigură continuarea experienţelor artistice. Însa accentul cade pe viziune si nu pe vedere. „spre deosebire de poemele unde suprarealismul era aproape imediat identificabil prin temele si motivele deja mentionate. Voi încheia printr-o remarca a lui Marcel Raymond. de a le pune în mişcare. 7 . cum observa criticul în cazul lui Ilarie Voronca. aventura nu înceteaza. al schimbării necesare. cele de acum renunta. ca etape ale trecerii prin „Fetele si suprafetele“ care conduc spre „Malul albastru“. a precarităţii valorilor. criticul de care Ion Pop este probabil cel mai apropiat în receptarea fenomenului avangardist si. Tendinţa negatoare care defineşte demersul avangardist îşi găseşte explicaţia.

Ca argument al acestei ipoteze am ales un fragment din Réflexions sur le spectacle I. “cuvântul ce trăieşte indiferent de sens” [20] . pentru a putea atinge acest ideal. ruptă de instituţie şi de regulă. ideea de noutate. “detestă violent gustul consacrat. “orice model”. Pentru avangardă. Dacă ar fi să luăm în considerare definiţiile – termenul e operant şi necesar cititorului de avangardă.Eugène Ionesco preferă să definească avangarda în termeni de opoziţie şi de ruptură în Notes et contre-notes. sunt construite pe o tehnică a imaginii a cărei dimensiune-surpriză are menirea de “a-l şoca pe burghez”. prin sublinierea unei axiome fundamentale operate de reprezentanţii avangardei: e vorba tocmai de acest refuz al definiţiilor pe care “le considerau forme ale încremenirii. Dezbaterea dezvăluie un teren destul de discutabil. este “dinamismul absolut al spiritului creator”. tensiunea mereu vie a spiritului energia vitală investită. primordial. o deplină libertate în mişcare pe care n-o poate dobândi decât situându-se în punctul zero al creaţiei. trebuie să-şi caute resurse pentru o nouă cosmogonie şi de aceea este oarecum neconcordant cu idealul avangardist a spune că această mişcare trebuie “să reînceapă”. întrebuinţat pur. Prin urmare. trebuie să fundamenteze un act originar.text-manifest semnat de Ilarie Voronca: Există şi astăzi un lirism al panicii şi dacă putem dori ca frumuseţea să fie convulsivă. program) literar care descoperă şi proclamă cu violenţă în mod consecvent şi sub orice formă. [19] Refuzul operei şi mai ales al capodoperei reprezintă o a doua dar la fel de importantă etapă a demersului negativ pe care mişcarea de avangardă îşi fundamentează mecanismele poetice. e pentru că dorim s-o surprindem în timp ce se formează şi nu când e deja împlinită. descătuşatăde orice convenţionalizare. consolidând o retorică a anarhiei.Estetic vorbind. prin “verbul. “să recreeze” şi “să recristalizeze în perpetuitate”. instituirea ideii de noutate literară reprezintă catalizatorul esenţial al avangardei care. paradoxul ca destrucţie a Doxei.fiind repuse în discuţie în tentativa de a revela o altă dimensiune a acestora. Avangarda – se impune această precizare – este 8 . “Nu încape îndoială că avangarda reprezintă un fenomen profund. Pentru o definiţie a avangardei. fără a relua sau a reconstrui: ea nu are nevoie de cenuşa trecutului pentru a-şi ridica edificiile. aşa cum remarca Adrian Marino în articolul mai sus menţionat. “trebuie neapărat să rupă nu o structură. moartă. Noi nu mai disecăm cadavre. a Opiniei Publice şi comune. eminamente modern”. şcoală. însă nu pentru a intra într-o altă formulă. ca atare. nonconformismul. de exegeţi între termenii în chestiune. ci îşi propune să înceapă. având în vedere congruenţa acceptată. refuzat de promotorii mişcării – vehiculate în critica modernităţii literare. a convenţionalismului şi conformismului ce riscă să distrugă arta. al ineditului. avangarda refuză. scrie Adrian Marino. ci organe vii. are oroare […] de tot ce e vechi şi comun” [16] . toată această „lavă” subversivă caracterizându-se incontestabil prin spiritul de frondă şi prin negarea formulelor artistice consacrate. prin hazardul lexical şi gramatical dadaist. respingerea capodoperei constituie pasul fondator al discursului artistic. chiar dacă el este compromis şi.O altă coordonată a programului estetic avangardist dezvăluie. se poate cu uşurinţă sesiza sublinierea sintagmelor fondatoare ale avangardei: ruptura radicală cu trecutul. subsumarea avangardei în sfera mai largă a modernismului. Adrian Marino consideră avangarda “orice curent (mişcare. Pentru ca Matei Călinescu să formuleze o ipoteză asupra esenţei avangardei care impune aceeaşi postulare a noului ca principiu generator al mişcării: „actul de avangardă este unul de orice altceva.Cu alte cuvinte. unul distructiv. “să reinventeze”. ci toate structurile existente” [17] . Avangarda caută tocmai începutul invenţia. ale cărei componente mizează cu orice preţ pe instituirea noii religii a noului. să creeze pe baza unei structuri inedite. în general.Adrian Marino subliniază tendinţa identificării – abuzive. cultul noului. perpetuarea disponibilităţii pentru creaţie. limite” [13] . polemic şi noul este mai degrabă un steag de luptă sau unul din acele slogan-uri în numele cărora se desfăşoară procesul violent de spargere a vechilor tipare” [15] . Ion Pop îl descrie pe poetul avangardist în postura căutătorului de libertate. În Avangardismul poetic românesc Ion Pop îşi începe capitolul prim. faţă de operă: nu atât termenul final al structurii creaţiei noi contează cât mişcarea spre el. după cum scrie Adrian Marino. scrierile avangardiste. maniera discursivă avangardistă practicăparadoxul. prin automatismul psihic pur proclamat de suprarealişti.Transpusă în termeni barthesieni. de unde şi dezinteresul făţiş faţă de rezultatul procesului creator. în 1924 Ion Vinea scria în Manifestul activist către tinerime: “Să ne ucidem morţii!” Violenţa sintagmelor lui Ion Vinea se încadrează pe deplin în poetica şi în discursul avangardei. […] cu o semnificaţie neînregistrată de dicţionar”. puncte terminus. în deplină concordanţă cu sloganul noutăţi absolute. concretizat prin bulversarea futuristă a sinaxei. atingerea unei stări de “totală disponibilitate” [18] a imaginaţiei. Reprezentanţii mişcării îşi propun în mod esenţial a aboli “formula” şi “convenţia”. de înnoire” [14] . după spusele criticului – avangardă-modernism sau. a căror textură decriptează impulsul programatic constitutiv. mai degrabă.

a limbii. o inevitabilă tulburare a unui univers ameninţat cu stagnarea. “cristalizarea” actului de creaţie. antimodernism. anti-literatură şi. era tributară principiilor tradiţionalismului din primul deceniu al secolului al XX-lea. chiar şi în perioada postbelică.” [25] Şi. Reacţia tradiţionaliştilor. este. putem spune că a luat fiinţă manifestul avangardist. convenţia unui proces continuu şi ireversibil de demistificare şi de eroziune. Ei îi sunt străine în general cristalizările. ca etapă a sincronizării culturii române la ritmul european. a distrugerii convenţiei cu preţul creării unei alte convenţii. acest refuz susţinut al literarizării actului avangardist rămâne. În Principii de estetică George Călinescu face următoarea precizare: “abuzul noţiunii de artă împiedică spontaneitatea procesului creator. În peisajul cultural-literar românesc din primele decenii ale secolului ce s-a încheiat.O altă congruenţă terminologică – din perspectiva aceluiaşi Dicţionar – face loc unei discuţii despre raportul avangardă-experiment. Semne ale “sincronizării”. al cărei mentor era Eugen Lovinescu. Aceasta este. imperativul cel mai puternic subliniat este tocmai refuzul operei. este împinsă până la valorificarea a ceea ce avangarda se vrea: anti-artă. însă. Adrian Marino notează în continuarea concluziei sale: “avangarda constituie. fie despre gruparea “modernismului moderat”. hazardul pur fără intervenţia spiritului nostru nu dă nimic. de panlibertate. lipsa operei ducând în fond la eşecul proiectului avangardist. a sintaxei. al capodoperei. intenţia distructivavangardistă şi nu în ultimul rând cultul noului fără de care literatura ce a urmat n-ar fi putut exista. Este vorba de evitarea căderii într-o altă formulă. Argumentarea lui Adrian Marino se construieşte pe ideea necesităţii operei.un fenomen modern în măsura în care sfera semantică a modernului este structurată pe coordonatele inovaţiei şi actualităţii. ale tractului şi ale programului: de altfel. de fapt. începuturi de structuri. Pentru Ion Pop avangarda este “o fază de experienţe. dar criticul respinge jocurile şi surprizele asocierilor de imagini proprii avangardei care distrug sensul. Relevant rămâne gestul de frondă. fiind violenţa şi intensitatea. simbol al încremenirii în formulă. termenul fundamental. Prin programul său subversiv. marcată de gruparea “Gîndirea”. Pentru critica românească din această perioadă. Cealaltă grupare. trimite la textura şi la discursul manifestului de avangardă. nota distinctivă. De altfel. manifestarea exerciţiului mereu activ al disponibilităţii artistice. manifestările avangardiste sînt însă amendate datorită caracterului lor “revoluţionar. la noi convenţii. a considerat firească apariţia unor mişcări “extremiste” în contextul unei “sincronizări” la fenomenul cultural european. de libertate absolută. Principiul “imitării”. de rupere a oricărei tradiţii. textele de avangardă. structurile definitive” [22] . inevitabil. Maniera prin care această ecuaţie punând în balanţă negaţia avangardistă ce tinde spre absolutizare şi definitivarea dinamismului creator. nu realitatea de a fi modern” [21] . considerată “adevărat clişeu publicistic”. îşi asumă vocaţia negativistă a modernismului. Citind. în ce măsură vor reuşi să îl respecte nu mai are aproape nici o importanţă. avangarda pare a fi un fel de rătăcire pe drumul căutărilor poetice. o libertate saturnalică de sclav beat. Nu poate fi vorba în cazul grupării moderniste despre o reacţie constantă şi coerentă de respingere sau de acceptare a avangardei. depăşită însă prin renunţarea la tendinţele extremiste. sinonimie desfiinţată de Adrian Marino. pentru autorulIstoriei civilizaţiei române contemporaneexplicaţia apariţiei la noi a manifestărilor avangardiste. a punctuaţiei. Ori de câte ori privim un poem de avangardă este evidentă structura – chiar dacă nu în mod direct subliniată – specifică unui text programatic. manifestările avangardiste erau sortite din principiu unei întîmpinări reticente şi chiar tensionate din partea celor două “tabere” care alcătuiau tabloul literar. fie că era vorba despre tradiţionalişti. Întrucât avangarda supune formula. Receptarea avangardei de către critica vremii a fost limitată la tarele unei fascinaţii programatice care ducea. critica vorbeşte încă de la apariţia primelor texte avangardiste de o literatură a manifestelor. de necesară efervescenţă. chiar. opuse tradiţiei şi tradiţionalismului. în general. avangarda. La nivel ideologic şi estetic. în care vedem punctul extrem al principiului individualist adus de simbolism şi de modernism în genere” [24] . la nivelul tuturor manifestărilor sale. de ruptură. fără îndoială. am putea spune. însă această atitudine “anarhistă”. a “finalizării” frondei avangardiste într-un produs literar. considerate “undă sismică a micilor curente cu tendinţe instabile ale literaturii de avangardă pariziană” [23] . Interesantă este maniera de abordare şi de interpretare a fenomenului avangardist românesc realizată 9 . În ce măsură reprezentanţii avangardei vor rămâne fideli acestui imperativ. sincopare radicală cu tradiţia. perpetuarea la infinit a fazei de laborator. George Călinescu îi recunoaşte avangardei meritul de a-i fi învăţat pe poeţi să se exprime mai liber. de violare a conceptului estetic de pînă acum. totuşi din stabilirea atenţiei artistice şi consultarea hazardului pot să iasă uneori apropieri surprinzătoare. coerenţa internă indispensabilă marii poezii. din această combinaţie inedită. Mişcarea este definită şi analizată prin prisma curentelor specifice manifestate. atitudinea criticii interbelice faţă de mişcarea avangardistă. “distructivă”.

avangarda însemnând “o ruptură violentă la toate nivelurile. suprarealism) totul pe fundamente constructiviste şi tinzând să răsfrângă viaţa intensă şi grandioasă a secolului nostru răscolit de vitezele mecanicismului. Nevoia unei forme artistice care să asigure o acroşare imediată a destinatarului său se explică prin însăşi definiţia avangardei ca atitudine iconoclastă radicală. devenind” [30] formă literară. nu se poate spune că există un dadaism românesc “necontaminat” de alte demersuri artistice iconoclaste. subliniind demersurile nihiliste. cum este definit de Claude Abastado în cartea sa Introduction à l’analyse des manifestes. în practicarea căruia cuvintele trebuie scoase dintr-o pălărie la întâmplare este. de remarcat rămân în special paginile pe care autorul le dedică revisteiIntegralşi integralismului pe care îl consideră a fi varianta naturalizată la noi a unui constructivism care are în centrul său conceptul de sintetism şi sinteză. De factură dadaistă este Aviograma publicată de Ilarie Voronca în 75 H. de aceea pînă şi poemul. expresionism. Putem vorbi despre nuanţe sau despre influenţe dadaiste în manifestările de avangardă româneşti. care în farsele lor […] pun măcar sub forma disocierii problemele estetice capitale” [28] . Există o tradiţie a manifestelor literare. pe de altă parte. devine aşadar mijlocul ideal de expresie. Se impune aici observaţia că la noi – ca şi în Belgia – suprarealismul nu apare ca o replică la nihilismul dadaist. în Franţa. manifestul de 10 .P. Manifestul de avangardă rămâne însă unic prin paroxismul atitudinilor. după cum afirmă George Călinescu. oferind spaţiul şi recuzita necesare impactului rapid şi eficient. dând prilejul cititorilor de a lua contact direct cu materialul artistic specific avangardei despre care Marin Mincu afirmă că “indică întotdeauna o schimbare profundă în modul de a concepe şi de a structura obiectul literaturii”. el valorează mai mult decît cel mai reuşit poem.”Marin Mincu delimitează manifestările artistice specifice avangardei de cele ale experimentalismului. constructivism sau suprarealism. mai degrabă manifestarea unor ecouri dadaiste ce-şi găsesc locul alături de futurism. manifestele-program şi poemele apărute în revistele avangardiste. nonconformistă şi revoluţionară: “manifestul. coexistând în paginile revistelor de avangardă care de multe ori puteau fi puse sub semnul eclectismului. tendinţa constructivă a celei de-a doua: “când fronda conţinutistică dispare şi se lucrează conştient […] asupra formelor de expresie.Avangarda este sistematic identificată de către exegeză cu “literatura manifestelor”. Astfel. Dar sensul contaminării poate fi şi invers: manifestul îşi depăşeşte semnificaţia strict programatică. punerea în lumină a faptului “că poezia e în fond rezultatul unui hazard. sintagmă care instaurează inevitabil o relaţie imperativă flagrantă între poeţii revoltaţi şi publicul căruia îi sunt destinate aceste manifeste.. destructive ale primei orientări şi. prin caracterul său de directă comunicare cu un public. lucrare ce încearcă să surprindă. Revista unu condusă de Saşa Pană reflectă cu precădere influenţa dadaistă. cubism.” [29] Hazardul dorit de dadaişti reprezintă de fapt o utopie. Pentru George Călinescu dadaismul se identifică în primul rând cu spiritul de farsă: “trebuie să admitem că dadaişti sunt nişte farsori inteligenţi. ci de poezie experimentală. nicidecum de o mişcare omologată ca aparţinînd exclusiv dadaismului. cele două tendinţe (care. De aceea. al unui har. după tiparele unei antologii. “Text de ruptură şi de întemeiere”. nu al intenţionalităţii. Literatura manifestelor Dacă “romanul constituie – în accepţiunea lui Nicolae Balotă – genul literar al exploatării […] creaţia romanească fiind animată de o intenţie estetică […] vizând o artă totală” [31] . s-au individualizat printr-un raport tensionat) înlănţuindu-se.” [27] Urmărind contactul avangardiştilor români cu dadaismul. însă specifică spaţiului românesc este. Jocul voit de dadaişti. mai mult sau mai puţin vehemente au fost şi manifestele-program ale romantismului şi ale simbolismului. niciodată prezent la romantici şi simbolişti. aşadar.de Marin Mincu în cartea sa Avangarda literară românească. paroxism ce provine din inventarea unui discurs ce renunţă la explicaţii şi justificări şi care instituie un limbaj de ruptură. Problema şi problematizarea creaţiei constituie într-o oarecare măsură sfârşitul dadaismului. adesea cu multă cultură şi pătrundere. în nerăbdarea lui de a convinge şi mobiliza conştiinţele presupus inerte. mişcarea este definită prin citarea manifestului semnat de Mihail Cosma De vorbă cu Pirandello: “o sinteză ştiinţifică şi obiectivă a tuturor sforţărilor estetice până în prezent încercate (futurism. nu mai este vorba de poezie de avangardă. unde se proclamă “lepădarea formulelor purgative” subliniind că atunci “când formulă va deveni ceea ce facem ne vom lepăda şi de noi”. se va lăsa impregnat de spiritul său.” [26] Studiul trece în revistă principalii reprezentanţi “omologaţi ai poeziei actuale”. manifestul de avangardă devine creuzet ideologic al tuturor tendinţelor novatoare turnate într-o formă ce devine literară prin abandonul în discurs.

Ea e analogă 11 . structurile definitive. Luarea de poziţie avangardistă. De nenumărate ori s-a subliniat faptul că avangarda s-a impus prin numărul mare al manifestelor. în demersul pe care-l “inventează”. avizate de “bunul gust”. Această punere în chestiune a limbajului. Julia Kristeva sublinia. Text de ruptură şi fondator în acelaşi timp. iar această nouă formă s-a construit în formula manifestului avangardist: “Decăderea frazei teziste. acel Cuvânt necontaminat de uzanţa convenţională.noul constituind cuvintele-cheie ale paginilor acestor publicaţii: ele indică voinţa schimbării. atunci cînd nu este ornamentală” [32] . Declinul literaturii consacrate. împotriva ideii de curent sau mişcare literară. în sensul nu al repetării experienţelor. crizele lingvistice specifice începuturilor sau declinului fiecărui mod de producţie (“mode de production”). vizând acceptarea revoltei avangardiste. Pe fundamentul acestui program de frondă. de data aceasta. care să susţină capetele de acuzare împotriva convenţionalului şi care să anunţe estetica noului. veritabile vehicule ale ideilor inovatoare. consacrând textul programatic – manifest. ce-şi propune să distrugă “instituţia” convenţiei. în special. detestă în mod violent “gustul comun” şi neagă. avangarda îşi asumă această formă de acaparare a publicului. prin forţa sa persuasivă şi structura lui programatică poate fi considerat drept “gen literar” al revoltei artistice. artişti ce se regrupează sub stindardul aceluiaşi ideal. urmărind evoluţia avangardei. Acţiunea avangardistă ar putea fi comparată cu un proces de reacţie chimică. ea vrea să regăsească starea primordială. mişcare artistică. o ierarhizare care situează în primul rând manifestele. astfel. al literaturii ce creează capodopere este declanşat prin subminarea limbajului poetic şi artistic. avangarda căutând începutul. de forme artistice compatibile cu programul radical al revoltei avangardiste. a unor scriitori. de necesară efervescenţă. Şi această nouă formulă artistică . funcţionează pe baza unui principiu al respingerii. mişcare ce a dat tonul. atitudine anarhică şi revoluţionară. în general.avangardă. de un alt “mode de production”. mişcarea se individualizează prin negarea artei tradiţionale. Pentru a-şi atinge scopul. iar exegeza a fundamentat chiar o ierarhizare a “producţiilor” mişcării. avangarda refuză orice model. avangarda încearcă să spună în mod decisiv “La început ESTE cuvântul…”. ci să se reprezinte. într-un fel sau altul. Justificarea acestei veritabile proliferări programatice e de găsit în însăşi dimensiunea iconoclastă şi. marcând necesitatea renunţării la o tradiţie a convenţiei. Noţiunea de mişcare literară poate fi definită ca manifestare activă. de frondă a mişcării avangardiste. o artă ce se rupe definitiv de tradiţia consacrată. avangarda instituie o ideologie a schimbării şi a noului ce are nevoie de un mijloc de difuzare. în spirit futurist.Iar o primă concluzie generată de mişcarea avangardistă este afirmarea necesităţii “noutăţii literare” care se manifestă prin dorinţa de a inventa. determinată de condiţii socio-istorice. o retorică a paroxismului gesturilor şi atitudinilor. tuturor manifestărilor artistice specifice contemporaneităţii noastre. Manifestul se clădeşte. Se poate remarca. o sintagmă generică pentru mişcarea avangardistă. tot ceea ce e vechi şi comun. Însă tocmai această atitudine radicală şi absolutizantă se dovedeşte a fi plină de concluzii şi face posibilă apropierea a celor doi termeni: avangardă. Pe plan estetic. Aşadar. textura lui decriptând o practică a persuasiunii. mişcarea literară este “un complex de caracteristici ideatice ale formei ale compoziţiei şi ale limbajului” [33] . o inevitabilă tulburare a unui univers ameninţat cu stagnarea. Conceptul de mişcare literară sau artistică pare a fi incompatibil cu cel de avangardă. manifestul îşi asumă un discurs imperativ. discursul său fiind animat de o “intenţie estetică” vizând. se institue în mişcare literară decisivă pentru secolul al XX-lea. o artă dezbărată de orice convenţie şi. o raliere. astfel. în consecinţă. noutatea. aceasta fiind adeseori considerată “o stare de spirit”. În fond. este limita experienţei avangardiste: ea este deschisă nebuniei sau unei funcţionări exclusiv experimentale. care să poată fi angajat în procesul intentat tradiţiei. astfel. “Literatură a manifestelor ”. tractelor şi programelor: literatura manifestelor a devenit. prin contestarea şi depăşirea continuă a formelor de creaţie acceptate şi consacrate. un cuvânt care să nu reprezinte. Discursul programatic avangardist pune în discuţie limbajul şi literatura. angajând o retorică ce instituie un personaj revoltat. de a nu se opri la creaţie ca punct terminus al experienţelor: ”avangarda e astfel o fază de experienţe. Avangarda a avut nevoie de o altă formă artistică. pe fundamentele unei retorici a rupturii. ci în acela al descoperirii unui alt drum. susţinută de negaţia absolută. în cartea sa La révolution du langage poétique. în sensul unei experienţe interioaremistice. tract sau program – ca discurs fondator. cristalizările. şi de literatură. manifestul trebuie să convingă prin structura sa subversivă. subiective şi reprezentative.manifestul de avangardă – este susţinută de lansarea unui număr mare de reviste care devin. o antiartă. Ei îi sunt străine. scriitorul-anarhist creând un discurs de ruptură într-un text ce se dovedeşte a avea calităţile unui atentat. O astfel de criză a limbajului stă la baza retoricii anarhiei practicate de avangardă. demers ce susţine retorica avangardistă. o grupare a reprezentanţilor ei împotriva a tot ceea ce tocmai am afirmat mai devreme.

tendinţa ludică manifestându-se mai ales în manifestele şi textele dadaiste ce uzează de maniera oarecum specifică futurismului de a vorbi prin fraze capitale: Cum se poate face ordine în haosul de infinite şi informe variaţiuni care este omul? Principiuliubeşte pe aproapele tăueste o ipocrizie. întrucât programul teoretic este depăşit prin abandonul în discurs. Cei care sunt cu noi îşi păstrează libertatea. a oricărui motiv grotesc. toate. monologul său – care. În ceea ce priveşte manifestul avangardist. timpul lui de efervescenţă în care vechile structuri sunt negate şi se pregătesc altele noi: dar se pregătesc numai. După masacru ne rămâne încă speranţa unei umanităţi purificate […] Aşa s-a născut Dada. Noi nu recunoaştem nici o teorie […] abolirea memoriei: Dada. scheletul tematic. de pretutindeni […] Surzii n-au auzit nici acum.fazei de distrugere a celor două elemente ce se combină. Trebuie spus. structurile literare trebuie. Astfel. text de ruptură şi în egală măsură discurs fondator. subliniind. a altei reacţii” [34] . Nici un pic de milă. Legitimitatea şi 12 . Se poate vorbi de o detaşare a autorului manifestului avangardist.luciditatesurpriză. clar. putem vorbi – în mod paradoxal. demersul său negativ institue o veritabilă tipologie a anarhiei şi a rupturii. Se poate vorbi de o anume gestualitate şi de un discurs specifice. “Militantul de avangardă îşi compune cel mai adesea o postură dramatică” [38] . întrucât avangarda se consacră şi se vrea un anti-sistem. e adevărat – de un “cod”. Când etapa nedecisă sa terminat. că textul avangardist. Cu toate că avangarda neagă. scheme tipologice. Pentru a fi “forme”. se institue pe baza codurilor literare. de-a face cu manifestarea unei conştiinţe a jocului. să se “supună”. O altă condiţie a formei este apartenenţa la un tip de cultură. evadată din pastişul etern natural – şi tehnica. găsindu-şi astfel articulaţii solide. dar şi cel formal. în opinia Mariei Corti [36] . autorilor intră în categoria personajului literar” [37] . a căror tehnică se bazează pe violenţa punerii în discuţie a limbajului şi a literaturii. abolirea profeţilor : Dada. Structura manifestelor este turnată în matricea unor sloganuri puse în lumină textual prin majuscule. “conştiinţă ironică a distanţei faţă de text. singurul indiciu. se caută.ÎnAvangarda în literatura română. Avem. Dacă am porni de la definiţia dată de René Wellek şi Austin Warren “genului literar” (“genul literar este o instituţie – în senul în care şi Biserica. […]INTEGRAL oferă certitudine […] INTEGRAL predică esenţa expresiei primare. de asemenea. un fel de obiectivare: manifestele dezvăluie.Demersul avangardist refuză. manifestul avangardist. se dovedeşte a fi un metadiscurs. în mod necesar. al celui ce-şi propune să convingă. Ion Pop pune în relief trăsăturile specifice manifestului avangardist. “literaritatea” avangardistă construindu-şi specificitatea în cadrul textelor sale programatice. sunt exprimate concis fără a insista în explicaţii inutile. sistemul. presupunând un fenomen. Manifestele şi tractele sunt considerate forme generice. DADA. când rezultatul cristalin. astfel.Ritm-viteză. forma. Uneori aceste sloganuri fundamentale concretizate prin negaţii şi afirmaţii decisive. în stilul specific. în realitate. această “formă artistică”. datorită structurii sale ce ţine tocmai de o strategie a dialogului. NOI: Sintetizăm voinţa vieţii din totdeauna. un spectacol al denunţărilor şi al proclamării cultului noului. Inteligenţă-filtru. urlet de culori ondulate. DADA. de neîncredere în comunitate. un proces de modelare “literară”. manipulează mecanismele dialogului – vizează în general marile teme. asumându-şi măşti succesive. teatralitatea sa. […]Trăim definitiv sub zodie citadină. din perspectiva unei teorii a formelor. ca expresie a demersului comunicativ. poate fi catalogat ca atare. instituţia cu tot ceea ce implică ea dovedindu-se ţinta permanentă a atacurilor avangardiste. expresie a unor atitudini fundamentale. dintr-o nevoie de independenţă. întâlnire a tuturor contrariilor şi a tuturor contradicţiilor. De aceea. măştile unei psihologii caracteristice. Instituită în forma unui dialog din care esenţial este doar discursul prim. Universitatea şi Statul sunt instituţii” [41] ) compatibilitatea terminologică manifest de avangardă – gen literar s-ar dovedi a fi cel puţin flagrantă. astfel. mai degrabă. abolirea viitorului: Dada […] Libertate: DADA. Îndrăzneţii sau alăturat de noi! [40] Joc al comunicării şi teatralizare a gesturilor şi atitudinilor. în jocurile textuale. a oricărei incoerenţe: VIAŢA [39] . spaţiu de manifestare a poetului ce “joacă”. ataşate unui sistem de reguli. ca o primă valenţă a textului programatic de avangardă. manifestul de avangardă se vrea şi este suport al noii estetici. pe sineşi s-a inventat. depăşeşte stadiul programatic prin invenţie şi cadenţa discursului pe care îl propune. forme statuate drept categorii generale. nu mai există decât posibilitatea altei distrugeri. al importanţei lor fiind majuscula:OMUL: invenţie. literatura şi opera considerate în accepţiunea lor tradiţională. mai ales. înainte de a se impune ca formă generică. sau. discursul concentrându-se în ilustrarea frazelor-esenţă ale manifestului. Cunoaşte-te pe tine însuţi este o utopie mai acceptabilă deoarece cuprinde şi ticăloşia. de o retorică şi o strategie a persuasiunii şi a subversivităţii. grafic. Tradiţia: Inteligenţa norodului. manifestul de avangardă poate fi considerat “formă artistică” [35] prin calitatea sa autoreflexivă şi mai ales prin punerea în chestiune a literaturii. câtorva scheme.

de fapt. un text fondator prin proclamarea cu voce tare a aderării la estetica noului şi la “filosofia” schimbării – sociale. pe care n-o avea decât situându-se în punctul zero al creaţiei. Nu de puţine ori a fost subliniată valoarea estetică şi literară a manifestelor avangardiste. de fapt. protestul îndreptându-se. Breton. Strigătul de luptă al revoltatului avangardist transpare în manifestul său. Negarea tradiţiei susţine însă un alt sistem axiologic. care “valorează pentru avangardă mai mult decât cel mai reuşit poem. literare de la începutul veacului nostru: criza limbajului. de l gestul luciferic al îndoielii şi al revoltei. Dada se revendică. împotriva “împotmolirii în formulă”. pentruea. în sine. Negarea tradiţiei literare nu exclude. constituind o literatură întreagă. împotriva artei ca produs finit. generatoare a unei stări de spirit. resort principal al unei tendinţe de autoreflexivitate artistică. Mircea Eliade subliniază. de asemenea. “Poetul de avangardă se vrea în posesia unei depline libertăţi în mişcare. Unul reprezenta. întrucît “acela ce se vrea a fi creator în bine şi rău va trebui mai întîi să fie distrugător şi să anihileze valori” [45] . Manifestul promovează un discurs al rupturii iremediabile de trecut. Manifestul de avangardă constituie. Valoarea literară sau “literaritatea” textului programatic avangardist constă. [44] Retorica rupturii Mircea Eliade remarca un fenomen esenţial specific tuturor manifestărilor artistice. Discursul subversiv avangardist se distribuie la nivelul manifestelor pe baza unor coordonate semantice şi tematice. acceptarea unei continuităţi a revoltei estetice care-i include pe Rimbaud. după cum am remarcat în paginile precedente. reprezentăm însă toţi. prin demersul său nihilist. prinşi în angrenaj trăim în. pe de altă parte. a primordialităţii. artistice şi literare. Ne vrem beton armat. însă. Discursul de frondă impune un raport imperativ tot atât de flagrant între artistulcreator al manifestului şi publicul pe care îşi propune să-l acapareze şi să-l “convertească” la revoltă. manifestul devine poem prin fraze ce pot fi considerate.justificarea sintagmei de “literatură a manifestelor” ca emblemă estetică a avangardei vine. noua “religie” a eroului avangardist renunţă tocmai la exacerbarea individualităţilor puternice în favoarea unui sens al colectivităţii dar care păstrează din spiritul nietzscheean posibilitatea destrucţiei lumii asumate. fundamentat pe refuzul literaturii şi al operei literare: “Jos Arta / Căci s-a prostituat” [46] . Hipertrofia eului ne-a devalorat monedă fără etalon. ATÂT. creaţie poetică:Propriile invenţii ne-au covârşit. acestea regăsindu-se uneori în textura poemului de avangardă. tot aşa cum poemul pătrunde în structura şi discursul programatic. ne trebuie suzeranitate. degradate prin căderea în convenţional. Nu se caută continuarea experienţelor ci anihilarea lor. o atitudine flagrantă. Toată această apologie a negaţiei şi a noutăţii absolute dezvăluie la nivelul manifestului de avangardă “confesiuni mulate pe o psihologie caracteristică. Violenţa acestui imperativ din Manifestullui Vinea decriptează dorinţa începutului. în speranţa regăsirii Începutului. Tzara. de frecventat ca atare” [42] . ca să poţi 13 . Dacă râsul şi caricaturalul provin la Nietzsche dintr-o nemulţumire generată de contrarietatea sensului sublimului.” [43] Uneori. Lautréamont. Gândul trebuie să depăşească însăşi viteza. în noua ipostaziere a cuvântului şi mai ales în dezordinea inventată de artistul nonconformist şi iconoclast. Vasali visului trândav. prin. Ion Vinea. din instituirea unei noi ideologii care este pusă în pagină de un artist-revoluţionar având conştiinţa jocului şi calităţi de personaj similar saltimbancului lui Nietzsche. că această fascinaţie destrucţiei nu se instituie într-un punct final: magma limbajului reprezintă în egală măsură masă primordială făcând posibilă o nouă geneză. Moleşiţi de beatitudini şi autocompasiuni romantice. autorii lor intră în categoria personajului literar. Logosul este repus în balanţă. Eminescu. căci un poem nu poate exprima atât de complet. El nu are doar semnificaţie strict programatică. atitudinea iconoclastă fiindu-i necesară în mod absolut pentru a putea continua demersul novator pe care îl propune. ideologice. între vis şi realitate. Ceea ce îi apropie pe cei doi “jucători ai lumii” – poetul de avangardă şi eroul nietzscheean – este exuberanţa şi intensitatea manifestărilor lor. Zarathustra fiind un jucător al gratuităţii care sancţionează fascinaţia colectivă. a ştergerii experienţelor artistice degradate ale tradiţiei. Adrian Maniu etc. Trebuie însă să fi negat toate formele existente. Urmuz. Mecanici pasionaţi de o preocupare. Această stare de spirit este asumată de literatura avangardistă care îşi propune şi propune nouă viziune asupra limbajului: fronda avangardistă începe cu revoluţia “lingvistică” suport decisiv al retoricii rupturii şi anarhiei. de unde suprarealismul să poată distruge barierele inhibatore între conştient şi inconştient. Ce inflaţie de genialitate!!! Nu indivizi arhangheli plutind peste societate. ci devine un adevărat gen literar.

o deparazitare care începe prin “umilirea” literaturii. nu putea să nu fie prezentă în şcoli şi în curente ce se definesc tocmai prin rupturi” [49] . în acelaşi timp. în măsura în care retorica vehiculează un sens al tradiţionalismului şi al normalităţii (mai ales. au ajuns – poeţii avangardişti (s. care caută să convingă cu orice preţ. De altfel. Caracteristica esenţială a manifestelor se concretizează în discursivitatea lor vizând afirmarea noului şi negarea violentă a tradiţiei. inventează”. “propunându-şi să depăşească literatura. Avangarda contează pe o acţiune de “deparazitare” a mentalităţilor orbite de convenţional. Se poate însă observa că întreaga atitudine avangardistă îşi face din negaţie o veritabilă “ortodoxie” ce este sprijinită de o retorică a anarhiei. însă. orice încercare de apropiere generând de la bun început o ruptură iremediabilă. că “retorica. Acest demers avangardist este susţinut de o retorică a anarhiei. de a adera la “retorica planetară”. constructivismul refuză formele naturale. prin instituirea unei estetici esenţial dimensionată de valorile noutăţii şi inovaţiei artistice. în primul rând prin Aviogramalui Ilarie Voronca al cărei discurs pare a fi desprins după metoda “luaţi un ziar …”. Aşadar. un mesaj persuasiv. efervescenţa şi disponibilitatea creatoare absolută. neagă supunerea faţă de reguli. chiar duşmănoase.n. în calitate de ştiinţă a rupturilor din interiorul unui discurs şi de ştiinţă a rupturilor şi a diferenţelor între discursuri. la “Internaţionala” spiritului de frondă avangardist. să cuprindă întreaga viaţă a materiei” [48] . concretizată în paginile revistei. prin excelenţă. un sens al supunerii faţă de reguli consacrate şi prestabilite).) – să-şi literaturizezepropria existenţă. Toate aceste atitudini se fundamentează pe negare şi ruptură. caracterizează discursul 14 . Avangardăşi retorică implică o incongruenţă de principiu. Însă. . amintind în egală măsură de dicteul automat: O! recitările o! serbările de binefacere un permis de sinucidere3 dinari trotuarul şi-a plimbat dinţii în spiralăregim lactat manivelă în timpanbulevard citeşte orient expres […] text. accentuând supremaţia puterii creatoare a creierului uman. futurismul propune distrugerea sintaxei. suprarealiştii caută. prin dicteul automat. codul de reguli. acceptând ca unică relaţie între substantive – folosite după hazardul naşterii lor – analogia: “Analogie este doar iubirea profundă care leagă între ele lucruri îndepărtate. împrumutând condiţia unor personaje. aparent diverse. S-a spus şi s-a repetat că avangarda nu a dat opere teoretice care să-i statueze estetica şi care să-i fundamenteze ideologia. însă nihilismul este depăşit prin statuarea cultului noului. pe o scenă luminată de peste tot” [50] . polifon şi polimorf. Abordarea manifestelor nu se vrea exhaustivă.. Jean-Marie Klinkenberg afirmă. însă caută să scoată în evidenţă punctele esenţiale ale avangardei româneşti şi în special să pună în lumină discursul programatic bazat pe o retorică a rupturii. ce vine să-şi justifice premisa: “inventează. Numai prin analogii foarte laxe e posibil ca un stil orchestral care e. împrumutaţi din sfera semantică a anarhiei şi a subminării. de publicitate chiar. Dada distruge logica şi legile coerenţei în căutarea acelei “tabula rasa” a literaturii. policrom.atinge acest punct esenţial” [47] . Demersul acesta este de găsit în manifestele avangardiste care încifrează un mesaj “de propagandă”. tendinţa profund avangardistă.Delirul destructiv dadaist s-a concretizat la noi în special în manifestele de la75 H. a modernolatriei. neagă apartenenţa la sistem. întrucât mişcarea. Lucian Blaga spunea încă din 1925: “ lucrurile cele mai frumoase ce le-a produs literatura futuristă (se poate citi avangardistă) par a fi manifestele lor” [51] . Aceşti termeni categorici. Un moment important în manifestările avangardiste de la noi l-a constituit activitatea de la Contimporanul.P.

pînă şi militanţilor cei mai înverşunaţi destul de relativ. 15 . În locul acestei literaturi militantul avangardist propune. Tentaţia creaţiei îi pîndeşte pe toţi. Manifestul. Astfel. Refuzul operei le va părea. Datele problemei se situează aproape constant în zona tradiţiei şi a convenţionalului. vrînd-nevrînd. publicul.manifestelor de avangardă de la noi şi de aiurea. manifestele avangardiste îşi instituie conţinutul pe baza unor înscenări parodice ale discursului literar. consacrând o veritabilă literatură “antiliterară”. discursul pentru a-l ironiza. adoptând o axiomă a ecuaţiilor iconoclaste şi nonconformiste. ei creeazăopere. revolta absolută. care ascund dispreţul faţă de literatură. iar a manifestului drept “creaţie literară şi creuzet ideologic”. De aici. însă. oferind spaţiul şi mijloacele necesare impactului rapid şi sigur. manifestul avangardist demască tradiţia literară împrumutîndu-i. fie ele şi anti-opere. pentru a-l demitiza. artistice. uneori. linia directoare a programului antiliterar şi desacralizant. pune în scenă actul de ruptură iniţial care vizează. pe de altă parte. fără nici o mediere. definirea avangardei în termeni de anti. în căutarea permanentă a noutăţii. dar care se supun la rîndu-le criteriilor literare. dacă nu chiar imposibil. în manifestul său. Forme literare.