You are on page 1of 51

(.fjţ.

JEAN BAUDOUIN

INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

B. Clasificarea acţiunilor sociale
Era aproape inevitabil ca metoda de interpretare prin comprehensiune să eşueze în tentativa de a clasifica acţiunile sociale. Din momentul cînd sociologia şi-a propus ca „sarcină centrală" să înţeleagă „sensul subiectiv transmis de agenţi propriilor acţiuni", ea riscă să clasifice acţiunile pornind de la tipurile de motivaţii care le susţin. In lucrarea sa majoră intitulată Economie et Societe, Max Weber elaborează o tipologie a acţiunilor sociale ce reprezintă un rezumat universal al activităţilor constitutive ale lumii trăite.

a) Tipurile ideale de acţiune socială. Prezentare
Apelînd la metoda tipului ideal, la care ţinea foarte mult, Max Weber distinge patru tipuri de acţiuni sociale, adică de acţiuni virtual dotate cu sens şi orientate în mod semnificativ spre celălalt : — Acţiunea tradiţională desemnează o conduită mecanică pe parcursul căreia individul se supune, mai mult sau mai puţin inconştient, unor cutume sau unor valori considerate evidente. Ea este asemănătoare unui comportament reflex şi e caracteristică societăţilor sau grupurilor religioase. — Acţiunea afectivă sau afectuală este, dimpotrivă, marcată de predominaţia instinctului sau a emoţiei. Asemănătoare cu o palmă aplicată brusc de o mamă exasperată de copilul insupor tabil, ea nu este condusă nici de un scop anume, nici de valoare, dar e inspirată de o dispoziţie de moment. Această acţiune se situează la graniţa dintre un comportament pur psihologic şi un comportament raţional. —• Acţiunea raţională ca valoare este înfăptuită de indivizi ce promovează valori puternice, hotărîţi să acţioneze doar în funcţie de convingerile lor personale fără să ţină cont de consecinţele previzibile ale actelor lor. Atunci cînd guvernul bolşevic produs de revoluţia din octombrie a decretat abolirea căsătoriei şi a elibe28

rât divorţul de orice constrîngere legală, el a acţionat raţional în concordanţă cu valorile sale radicale. Dar nu a încercat să anticipeze consecinţele acestui act şi nu şi-a dat seama imediat că prin dezagregarea celulei familiale şi prin multiplicarea despărţirilor, o asemenea legislaţie va provoca, mai cu seamă la oraşe, o criză spectaculoasă de locuinţe. — Acţiunea raţională ca finalitate este, dimpotrivă, fapta unui individ care nu numai că se dovedeşte capabil să-şi stabilească obiective precise şi să evalueze mijloacele cele mai potrivite în scopul realizării lor, dar e capabil şi să anticipeze eventualele efecte vicioase ale acestora şi să se protejeze astfel de un viitor incert gi plin de capcane. După părerea lui Raymond Aron, această ac ţiune „este cea a inginerului care construieşte un pod, a specu lantului care se străduieşte să cîştige bani, a generalului care vrea să cîştige bătălia" ; ea e orientată spre succes şi necesită o legătură strînsă între scopuri şi mijloace. Contrar acţiunii raţionale ca va loare, care apelează la o „etică a convingerii", acţiunea raţională ca finalitate presupune o „etică a responsabilităţii".

b) Tipurile ideale de acţiune socială. Discuţie
Această clasificare celebră şi foarte comentată necesită mai multe precizări : — Mai întîi, să nu uităm că este vorba de tipuri ideale, care nu au posibilitatea să epuizeze diversitatea motivaţiilor umane, şi cu atît mai puţin să reprezinte textura exactă. E vorba de cazuri limită, de scenarii abstracte reconstruite de observator pentru a-i permite să măsoare distanţa dintre tabloul imaginar şi realitatea pe care doreşte să o descrie. — Pe de altă parte, departe de a fi incompletă, clasificarea elaborată de Weber e una strict ierarhizată, ascendentă, criteriul fiind furnizat de gradul de reflexivitate prezentat de acţiunea în cauză ; din acest punct de vedere este posibil să reperăm două grupuri bine conturate : acţiunea tradiţională şi acţiunea afectivă 29

JEAN BAUDOUIN

INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

aflate la răscrucea dintre comportamentul mecanic şi comporta mentul semnificativ, acţiunea raţională ca valoare şi cea raţională ca finalitate care, dimpotrivă, prezintă cea mai mare încărcătură de raţionalitate şi cărora li se poate atribui o atitudine compre hensivă. — Şi, în sfîrşit, trebuie să reamintim importanţa strategică în cadrul acestei taxinomii a acţiunii raţionale ca finalitate, ea operînd la Weber la confluenţa dintre epistemologia şi sociologia istorică ; pe de o parte, ea e cu siguranţă cea mai raţională pentru că poate fi descompusă în rnai multe secvenţe (pregătire, decizie, realizare), manifestînd din această cauză un grad înalt de reflexivi tate. Dar, în acelaşi timp, ea nu poate atinge precizia şi amplitudi nea necesare decît în urma unei evoluţii caracteristice istoriei Occi dentului, pe care Weber o numeşte „dezvrăjirea lumii" ; aceasta se întîmplă pentru că societăţile moderne sînt din ce în ce mai puţin regizate de tradiţii şi emoţii, acţiunile sociale fiind din ce în ce mai mult analizabile prin prisma tipului ideal de acţiune r raţională ca finalitate. :r.< .î' : . - ' •

-

unei opoziţii căreia ar fi absurd să-i exagerăm importanţa, dar pe care ar fi tot aşa de nepotrivit să o descalificăm sau pur şi simplu să o negăm.

a) O opoziţie a cărei ambiguitate nu poate fi contestată
Ambiguitatea provine din faptul că opoziţia dintre „individ'' şi „societate" este explozivă şi ne trimite înapoi spre vechi dispute metafizice. Va trebui deci să ne reamintim mereu că „individua lismul" şi „colectivismul" sînt prescripţii metodologice. Geografia specifică a sociologiei franceze nu este nici ea străină de caracterul uneori excesiv al acestei deosebiri. Faptul că „individualismul me todologic" şi „holismul metodologic" sînt reprezentate de doi autori. R. Boudon pe de o parte şi P. Bourdieu de cealaltă parte, aflaţi într-o opoziţie totală, contribuie la înăsprirea oarecum artificială a clivajului. Este bine să examinăm de aproape incertitudinile legate de această antinomie, dacă dorim să recuperăm ceea ce este util dintr-o asemenea dispută. — O primă ambiguitate se naşte din situaţia că termenii „indi vidualism" şi „holism" desemnează atît o metodă de interpretare a faptelor sociale, cît şi o formă specifică de organizare socială. Astfel, cînd Louis Dumont face distincţia dintre „societăţile holiste", al căror arhetip este India, unde individul este subordonat ansam blurilor colective şi „societăţile individualiste" dominante în Occi dent, care consideră individul mai important decît grupul, el vizează un regim politic şi social şi nu stabileşte un imperativ metodologic. Putem deci utiliza metode individualiste pentru a interpreta insti tuţii holiste şi putem adopta metode holiste pentru a aborda gru puri individualiste. De asemenea, ar fi convenabil să eliberăm această deosebire de orice presupoziţie etică şi ideologică. Ralierea la „individualis mul metodologic" sau la „holismul metodologic" nu înseamnă neapărat acceptarea unei viziuni mai ..liberale" sau, în al doilea caz, mai „progresiste" a acţiunii politice. Jon Elster remarca astfel -

-

C. Un individualism metodologic bine înţeles
Există un motiv în plus pentru a valorifica dimensiunea „cognitivistă" a sociologiei. Gîndirea weberiană ne oferă mijloacele cu care să înfruntăm polaritatea ce divizează profund şi durabil tra diţia sociologică încă de la începuturile ei : îi avem, pe de o parte, pe partizanii „individualismului metodologic", care susţin că nu putem separa construcţia societăţii de intenţiile şi de acţiunile urmărite de membrii săi ; de cealaltă parte se situează partizanii „holismului" sau ai „colectivismului metodologic", susţinînd priori tatea determinărilor sociale asupra comportamentelor individuale. Conceptul weberian de „comprehensiune", datorită clarificărilor deseori subtile pe care le proiectează asupra motivaţiilor acţiunii sociale, dar şi datorită propriilor limite, permite dedramatizarea
30

-

-

-

-

31

JEAN BAUDOUIN

INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

iasă la lumină tensiunea majoră ce străbate opera weberiană şi care îşi trage seva din izvoarele cele mai pure ale interogaţiei metafizice contemporane. Avem, pe de o parte, inspiraţia kantiană care clarifică „individualismul său metodologic" şi care explică de ce sociologia este chemată să se ocupe de problema intenţionalităţii şi a acţiunii sociale. De cealaltă parte, avem influenţa nietzscheană ce ilustrează, dimpotrivă, agnosticismul său şi care îl face să se pronunţe pentru „iraţionalitatea etică a lumii" şi pentru „conflictele neîncetate ale Olimpului".

c) Radicalizarea ulterioară
Nu a mai rămas mai nimic din fundalul metafizic ce alimenta epistemologia weberiană. Principiul „neutralităţii axiologice" reprezenta deseori un fel de ,,se înţelege de la sine" care nu mai solicită din partea celor ce practică sociologia o justificare raţională şi care nu are de ce să se încurce cu clarificări etice sau metafizice. Astăzi este de la sine înţeles că : — filozofia e o disciplină absconsă şi speculativă care nu îşi pune problema verificării empirice a enunţurilor sale, în timp ce sociologia este o disciplină riguroasă şi experimentală care nu ezită să îşi supună ipotezele de lucru verdictului nemilos al faptelor. — filozofia e o disciplină doctă şi prescriptivă dorind să sub ordoneze activitatea oamenilor jurisdicţiei unei raţiuni normative, în timp ce sociologia este o disciplină descriptivă şi interpretativă ce se mulţumeşte să scoată la lumina zilei mecanismele constitutive ale vieţii sociale ; prima e arogantă şi pretinde să stabilească „ceea ce trebuie să fie", cea de-a doua este modestă şi se limitează să descrie „ceea ce este". Nu vom putea să ne limităm la aceste simple evocări, încă o dată, este bine să păstrăm prezente în minte logicile instituţionale care susţin, de asemenea, adeziunea spontană a politologilor francezi la prescripţiile separatiste ale pozitivismului. Ştiinţa politică nu se poate sustrage „obligaţiilor" pe care le are orice ştiinţă nouă
40

din momentul cînd aceasta doreşte să-şi facă intrarea în cîmpul recunoscut al învăţămîntului şi al cercetării. Ea trebuie să de monstreze că, în concordanţă cu ambiţiile sale, în acest caz a gîndi şi a elucida „treburile politicii", este cu adevărat capabilă să pro ducă o cunoaştere riguroasă şi fiabilă. Trebuie, în consecinţă, ca ştiinţa politică să conteste această capacitate altor discipline mai vechi care pînă atunci îşi revendicau un fel de supremaţie intelec tuală. Această dublă strădanie, de stigmatizare şi de autolegitimare, s-a produs cu prioritate în cazul a două discipline rivale, dreptul, pe de o parte, şi filozofia politică, pe de altă parte. J. Caillosse a descris într-un mod remarcabil felul cum politologii francezi se străduiau să creeze o imagine fantasmatică a dreptului, pentru a-i contesta orice competenţă în domeniul politicului. Ei au desfăşurat o muncă similară în privinţa filozofiei politice şi nu au ezitat să-i demonteze enunţurile pentru a reliefa mai bine justeţea demer sului sociologic. , • Stigmatizarea filozofiei politice Ar fi fără îndoială imprudent să sugerăm că a existat o „strategie" bine pusă la punct pentru a descalifica filozofia politică. Este de ajuns să răsfoim principalele manuale de sociologie politică pentru a constata că ele oscilează între o denegare politicoasă, dar fermă şi o indiferenţă absolută, încă o dată, chemarea la ordine a interogaţiei filozofice a devenit printre politologii francezi un fel de automatism intelectual care nu merită să fie justificat. Fapt este că această evidenţă metodologică nu s-ar fi impus cu atîta uşurinţă dacă ea nu ar fi fost precedată de o atît de lentă şi de răbdătoare muncă de stigmatizare Or, această reprezentare simplistă, chiar dacă poate fi acuzată de anumite excese din trecut ale filozofiei politice, nu poate fi făcută responsabilă de dezvoltările ei ulterioare, mai ales ale variantelor sale anglo-saxone. Trebuie să ne debarasăm înainte de toate de imaginea convenţională a unei filozofii ce repetă la infinit o reflexie abstractă, °etaşată de realităţi şi insensibilă la orice fel de istoricitate. E re41

JEAN BAUDOUIN

INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

torică" ; aceasta va cunoaşte prelungiri extrem de prolifice în Statele Unite, dar a influenţat şi arii largi ale ştiinţei politice franceze contemporane.

unor sancţiuni ce ni le poate aplica. Chiar dacă frontierele dintre putere şi dominaţie sînt uneori slab delimitate, în ultimă instanţă legitimitatea e arbitrul care ne permite să le distingem. Relaţia de dominare are o legitimitate pe care nu o posedă în mod necesar ; relaţia de putere. "Ufi '.

1. PARADIGMA DOMINAŢIEI IJyGHlME. fi BUCLA EURISTICA
•" * ?

b) Dominaţie şi politică '

; • '•'." .'; uli'u' '; .. .r.)f - ' , '

A. Noţiunea de dominaţie legitimă Dacă sociologia lui Max Weber a putut fi caracterizată pe bună dreptate ca o „sociologie a dominaţiei", trebuie să adăugăm imediat că această ecuaţie este ea însăşi produsul unor elaborări meticuloase de clarificare conceptuală. Max Weber actualizează în felul său categoria veche a „dominaţiei", pe de o parte delimitînd-o de o altă categorie, clasică şi ea, cea de „putere", iar pe de altă parts asociind-o cu ideea de legitimitate şi, în sfîrşit, aplicînd-o unui tip special de putere, puterea politică.

a) Dominaţie şi putere
Max Weber stabileşte mai întîi o primă distincţie între dominaţie (Macht) şi putere (Herrschaft). Puterea este, după părerea lui, „şansa de a face să triumfe în interiorul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar în pofida unor rezistenţe". Dominaţia desemnează, în revanşă, „şansa de a găsi persoane ce pot fi convinse, gata să asculte un ordin cu un conţinut concret". In prima ipoteză, comandantul nu este în mod necesar legitim, supunerea poate fi impusă, în cea de a doua ipoteză, supunerea e fondată pe recunoaşterea de către cei care se supun a caracterului legitim al ordinelor date. Astfel, teama subită pe care ne-o inspiră chipiul jandarmului constituie dovada felului confuz în care percepem ca fiind „normală" autoritatea acestuia incluzînd şi posibilităţile 50

Dialectica ordinului şi cea a supunerii, a dominaţiei şi a legitimităţii nu e specifică puterii politice, în schimb ea poate fi găsită într-o multitudine de alte relaţii sociale : părinţi şi copii, profesori şi elevi, antreprenori şi salariaţi etc. Această aparentă subţiere a raporturilor de dominaţie în toate straturile societăţii sugerează, totuşi, două moduri de abordare. Primul constă tocmai în considerarea dominaţiei politice ca pe un raport social printre altele care, în esenţă, nu se deosebeşte prea mult de alte raporturi sociale sau care se deosebeşte doar prin mijloacele specifice pe care le pune în mişcare. Aceasta este calea aleasă de politologul nordamerican Robert Dahl, atunci cînd afirmă că sistemul politic este „o urzeală persistentă de raporturi umane ce implică într-o măsură semnificativă putere, dominaţie, autoritate". Cea de-a doua abordare presupune, dimpotrivă, delimitarea dominaţiei politice faţă de alte forme de dominaţie şi reperarea părţii sale ireductibile. Sociologia lui Max Weber preferă cea de-a doua abordare, chiar dacă o face fără prea multă convingere. Există, potrivit acesteia, o eminentă singularitate a politicului care se traduce prin teritorialitatea sa, continuitatea în spaţiu şi în timp, capacitatea de a constrînge care îşi găseşte forma cea mai împlinită în statul modern, într-una din definiţiile cele mai celebre ale ştiinţei politice, Max Weber o defineşte ca fiind „o acţiune politică cu caracter instituţional a cărei conducere administrativă revendică cu succes, în limitele unui teritoriu dat, monopolul legitim al coerciţiei fizice".

51

JEAN BAUDOUIN

INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

B. Tipurile de dominaţie legitimă "

< ..

.

Dacă statul se bazează pe un raport de dominaţie a omului de către om, bazat pe monopolul coerciţiei fizice legitime, acest raport nu poate persista ,,decît cu condiţia ca oamenii dominaţi să se supună autorităţii revendicate de dominatori. In acest caz, spune Max Weber, survin următoarele întrebări : în ce condiţii se supun ei şi de ce? pe ce justificări interne şi pe ce mijloace externe se sprijină această dominaţie?". Sociologia lui Max Weber se străduieşte să gîndească în mod dialectic problema ordinii politice atît la nivelul guvernanţilor care distribuie comenzile, cît şi la nivelul guvernaţilor care le acceptă şi le aplică. Ea pune un preţ deosebit pe procedeele de legitimare a autorităţilor politice şi pe cele ale deciziilor centrale. Legitimitate şi legitimare sînt noţiuni perechi şi sugerează autorului una dintre cele mai celebre şi mai puţin controversate clasificări ale sociologiei politice contemporane. Este important să-i restituim conţinutul intrinsec înainte de a-i sesiza dinamica socială.

a) Conţinutul teoretic

:

T

:

Observarea motivaţiilor şi a justificărilor supunerii faţă de guvernanţi îi permite lui Max Weber să construiască o tipologie ideală a dominaţiei bazate pe legitimitate, adică pe încrederea în validitatea autorităţilor şi a actelor lor. • Legitimitatea raţională legală e o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea în legalitatea şi în raţionalitatea titlurilor şi a deciziilor revendicate de autorităţile politice centrale. Indivizii se supun mai puţin unor persoane sau instituţii abstracte cît unor reguli abstracte, impersonale şi generale care organizează viaţa publică, regizînd de exemplu desemnarea sau destituirea conducătorilor. Puţin importă diferenţa de voturi ce-i separă, după al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, pe cei doi candidaţi. Este un lucru convenit că învingătorul va deveni prin aceasta 52

preşedintele tuturor francezilor, chiar dacă majoritatea este infimă. Nici un individ, nici o autoritate, fie ea cea mai înaltă, nu va putea să se sustragă de la aplicarea acestei reguli. Dominaţia raţională legală îşi găseşte expresia cea mai înaltă în statul modern şi mai ales în administraţia de tip birocratic pe care se sprijină pentru a-şi realiza obiectivele. • Legitimitatea tradiţională desemnează o formă de domina ţie politică bazată pe încrederea, dimpotrivă, în caracterul sacru al tradiţiilor şi cutumelor care stabilesc regulile vieţii publice şi, de asemenea, în persoanele care sînt depozitarele directe ale aces tora. Elementul discriminator decisiv nu-1 constituie existenţa re gulilor şi caracterul de „sfinţenie" ce le este atribuit de „supuşi" si care, prin contagiune, se transferă asupra conducătorilor. Auto ritatea cu care este învestit şeful tradiţional poate varia. Ea poate fi puternică, dacă concentrează în mîinile sale esenţa puterii („sultanismul"). Ea slăbeşte într-o oarecare măsură dacă e împărţită cu alte autorităţi („patriarhat" sau „gerontocraţie") sau dacă se spri jină pe o administraţie supusă propriei persoane („patrimonialism"). Dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii, chiar relativ mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre. Hussein al Iordaniei sau Hassan II al Marocului îşi trag cea mai mare parte a credibilităţii din faptul că sînt consideraţi în ţările lor descen denţii direcţi ai lui Allah. • Legitimitatea carismatică, în sfîrşit, desemnează o formă de dominaţie politică fondată pe încrederea în caracterul exemplar al unui şef ieşit din comun, dotat cu o „carismă" sau cu un „far mec" fără egal. Calităţile efective ale eroului au mai puţină im portanţă decît încrederea învestită în ele şi decît competenţele pe care le manifestă în scopul de a le întreţine sau de a le reac tiva. Max Weber analizează cu grijă toate consecinţele pe care le poate avea organizarea dispozitivului politic în jurul unui şef carismatic. Pe de o parte, anturajul eroului nu beneficiază de nici o garanţie şi seamănă mai mult cu o cohortă personală sau cu o gardă pretoriană decît cu un grup stabilit în mod statutar. Pe de 53

dacă monarhul are . Mussolini. Hitler) au fost ilustrarea spectaculoasă a acestui concept. tentativa de reconstituire a unei dinastii. Este cazul Imperiului napo leonian. Un regim bazat în ultimă instanţă pe reguli obiective are mai multe şanse să dureze decît un regim bazat exclusiv pe resorturi personale şi emoţionale.. de exemplu. din moment ce apariţia lui este legată de „farmecul personal" al liderului. în sfîrşit. crearea şi întărirea unei ad ministraţii din ce în ce mai raţionale şi centralizate cît şi codifi carea spectaculoasă a dreptului cutumier îl apropie mai mult de modelul raţional legal..•'. Max Weber identifică. în consecinţă. Dacă exemplul conducătorului bavarez Kurt Eisner se pare că i-a sugerat lui Max Weber conceptul de dominaţie carismatică.' ' • • • • ' • • • b) Dinamica socială Dacă fiecare tipologie prezintă riscul de „tipologizare" şi. celebrînd faptele sale de arme devenite legendare. Organizat în jurul persoanei împăratului. Nu există nici o îndoială că. adeziunea populară e afectivă şi pasională.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA altă parte. în cadenţe inegale. cuplul dominaţie tradiţională/dominaţie raţională legală conţine o dualitate centrală care parcurge în profunzime istoria societăţilor umane. de pietrificare a raporturilor sociale. Evoluţionist prudent.< „ . Stalin. de conflict şi de depăşire. Max Weber se fereşte să conchidă că dominaţia carismatică este nocivă şi decăzută. totuşi. înainte de toate..supuşi". Pe <ie o parte. : •••* . în timp ce în forma tradiţională încrederea colectivă este învestită mai mult într-un principiu decît într-o persoană („Regele a murit. Liderul carismatic accede la putere într-o atmosferă <-e bucurie şi fervoare şi de aceea el riscă foarte repede să fie 5 5 54 . şi dincolo de dezechilibrele care o ating. spre o dominaţie tot mai „raţională" bazată pe legislaţii abstracte şi laicizate şi pe birocraţii din ce în ce mai funcţionale şi specializate. Raportată la acest binom central. în sfîrşit. ne duce cu gîndul la dominaţia carismatică. în general. şeful carismatic se adresează „adepţilor" care sfîrşesc prin a forma o „comunitate emoţională" şi prin a se abandona „farmecului" celui ales. Nu trebuie să uităm că tipurile inventariate de Max Weber sînt „tipuri ideale". istoricul Jan Kershaw se străduieşte să reinterpreteze nazismul pornind de la conceptul central de „carismă" şi să relativizeze prin aceasta recurgerea la paradigma totalitară. de care dispune faţă de apropiaţii şi <3e adepţii săi. avem de a face cu un mod de dominaţie deosebit de instabil şi friabil. aceştia tind să îl deturneze de la principiul iniţial şi să-1 orienteze spre un tip diferit. Şi. fondată pe reguli impregnate de sacralitate şi autorităţi politice slab diferenţiate. Metoda tipic ideală nu se poate sustrage lecţiilor istoriei. Ele nu există în stare pură în realitate şi au ca scop restituirea celor mai proeminente elemente ale societăţilor studiate. . Totuşi. trăiască regele"). Max Weber consideră că fiecare tip de legitimitate poartă şi generează fermenţii instabilităţii. Regimul carismatic induce o solicitare permanentă a adepţilor şi o teatralizare nevrotică a scenei politice. trebuie să-i recunoaştem clasificării weberiene meritul important de a fi înscris diferitele forme de dominaţie în relaţiile dinamice de schimb. trebuie să recunoaştem că dictaturile plebiscitare contemporane (Lenin. un proces de raţionalizare a societăţilor contemporane care le conduce. sau chiar ai descompunerii . în conjuncturi de criză ce derutează uzul curent al autorităţii politice. el preferă să recurgă la un dispozitiv conceptual care ocupă un loc central în interiorul sociologiei sale. a unei nobilimi imperiale şi chiar a unei cvasi-societăţi de curte ne duce cu gîndul la elementele unui tip tradiţional. Acelaşi regim poate să împrumute elemente de la oricare din aceste „reconstrucţii utopice".-u ' • -•. întreţinerea carismei îl obligă pe şef să mobilizeze resurse importante dacă nu vrea să se expună uitării şi dizgraţiei. dominaţia carismatică apare ca o varietate de excepţie care survine. de la o dominaţie „tradiţională". Chiar acum recent.

în comparaţie cu o astfel de perspectivă. în consecinţă. cu o mare majoritate de voturi. ea rămîne totuşi unul din puţinele pasaje din opera lui Max Weber unde este exprimată în contrapunct o formă implicită de preferinţă politică. Prin aceasta ea deschide calea unei înţelegeri mai nuanţate a crizelor politice şi a perioadelor de tranziţie (M. Sociologia lui Max Weber ne invită să scrutăm procesele de de-legitimare care pot în orice moment să erodeze baza politică a unui regim. Dar. orice autoritate politică e marcată în timp de pecetea fragilităţii. PARADIGMA DOMINAŢIEI LEGITIME. Se deschide în mod brutal un drum care poate să ducă la o nouă formă de despotism dar care poate. Pe de o parte. pe de altă parte. dificultatea de a guverna doar pe baza constrîngerii obligă orice autoritate să caute sprijin la popor. Chiar dacă noţiunea de dominaţie carismatică este în primul rînd produsul unei investigaţii de natură sociologică. Lenin constată agonia regimului ţarist şi Nasser zdrobeşte dominaţia regelui Farouk în Egipt. Generalul de Gaulle a trăit în aprilie 1969 o tristă experienţă cînd poporul francez a refuzat. dizgraţiei. Pentru el dominaţia raţională legală constituie doar un aspect al unui proces mai vast de raţionalizare a tuturor activităţilor sociale ce antrenează o standardizare progresivă a comportamentelor umane şi care conduce la „dezvrăjirea lumii".JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA expus „rutinizării" şi. să contribuie la modernizarea sistemului politic şi social şi care nu ar fi fost de conceput fără întîlnirea dintre un „erou" şi o conjunctură dificilă. ' '. ce se străduiesc să restaureze ordinea sau să producă schimbarea. Dar. încît s-a sustras oricărei vigilenţe critice. sociologia lui Max Weber o refuză cu încăpăţînare. Politicul are pretenţia diferenţierii şi specializării din ce in CG mai mari a rolurilor politice propriu-zise în dauna altor ro57 . Nu este un efect al hazardului că acest tip de putere apare spontan în fazele de slăbiciune şi de putreziciune ale unui regim tradiţional : Martin Luther ia act de degenerescenta ierarhiei catolice romane..^ ' . Clasificarea weberiană este totuşi bine erodată de timp. fie exercitate de cercurile dominante ale „comunităţii săteşti". în acelaşi timp. Ea are resurse foarte sărăcăcioase atunci cînd trebuie să interpreteze totalitarismele moderne sau să se pronunţe asupra ciudăţeniilor democraţiei contemporane. Deşi rămînea şeful „legal" al statului şi nu trebuia să demisioneze. Activitatea politică apare atunci cînd un ansamblu de instituţii specializate ajung să se emancipeze de grupurile primare ale societăţii şi să le subordoneze puţin cîte puţin propriilor scopuri.••••• :' — Poate fi considerată „societate politică" orice colectivitate umană din momentul în care ea răspunde unor criterii de stabilitate în spaţiu şi timp? în contradicţie cu o tradiţie la urma urmelor eterogenă. ABORDAREA GENEALOGICĂ > V i . Ea ne instruieşte într-un mod foarte util asupra ambivalenţei proprii fiecărei puteri politice. . care nu se dorea un fiihrer dar care credea că democraţiile parlamentare au nevoie de o contrapondere plebiscitară. Ar fi absurd să fie trecută sub tăcere prolificitatea sa. De aceea el face mari eforturi de a-şi celebra propria persoană şi de a-şi ritualiza intervenţiile publice. el şi-a părăsit funcţia în aceeaşi seară considerând că raportul de „legitimitate" care îl lega de Franţa încă din 18 iunie 1940 s-a prăbuşit brusc. referendumul ce trebuia să ducă la suprimarea Senatului. Nu este cazul „societăţilor tradiţionale" în cadrul cărora funcţiile regulatoare şi coercitive sînt fie ignorate. conducătorul carismatic poate să furnizeze o compensaţie salutară dar şi să reintroducă elemente de perturbare şi de imprevizibil. de asemenea. h -l '. care acceptă fără probleme această ecuaţie. avem de-a face cu un fel de dominaţie perturbatoare şi clarificatoare care scoate la suprafaţă situaţii tulburi sau descompuse. Dobry). O dominaţie nu este niciodată aşa de bine asigurată ca atunci cînd ea se face cu asentimentul celor dominaţi. Max Weber era în felul său un gaullist precoce. 56 Tipologia dominaţiilor politice elaborată de Max Weber la începutul secolului a intrat în aşa măsură în conştiinţa publică. •. 2.

care.' 'f r A. a se ruga). sub egida lui Marc Bloch. fără a respinge dinamicile proprii politicii acordă o pondere mai mare variabilelor so ciale. Sociogeneza statului-naţiune Focalizîndu-şi atenţia asupra trecerii de la feudalism la con struirea statului modern. Depatrimonializarea progresivă a societăţii . care pledează pentru o „istorie socială" a Franţei. s-a dezvoltat un •curent extrem de influent şi de creativ printre istoricii francezi. scrie el. Deloye şi C. şi este vorba de lu cruri importante. fragmentate. Statul nu este cadrul natural al activităţii politice. opunînd cu bună ştiinţă superficialităţii evenimentelor constrîngerile „duratei lungi". Pierre Birnbaum. începînd din 1970. Se pare că dincolo de ceea ce le separă. de fapt. Lucrările considerabile conduse rnai ales de Bernard Badie. reîn noirea ştiinţei politice franceze. Jean Frangois Bayart şi mai recent de Y. cum s-ar putea deduce astăzi judecind după aparenta mondializare a „modului de producţie etatist" (Henri Lefebvre). diferiţii reprezentanţi ai „sociologiei istorice" sau pus de acord în privinţa unei intuiţii centrale. 59 . un moment de răscruce pe parcursul căruia „centre politice" din ce în ce mai dense şi organizate se substituie „grupurilor dominante" multiple. economice şi culturale (Barrington. Trecerea de la feudalism la monarhia vechiului regim marchează. — în Statele Unite. • în lucrarea Leş Origines medievales de l'Etat moderne. Stein Rokkan). Prima. Perry 58 Anderson) şi care desluşeşte în dezvoltarea inegală a capitalismu lui modern un element esenţial de diferenţiere a traiectoriilor. El e produsul unei construcţii sociale şi culturale care a îmbrăcat forme şi ritmuri diferite de la o ţară la alta şi cu atît mai mult de la un continent la altul. — In Franţa. sociologia istorică este rezultatul a două surse care au fost mult timp radical distincte. Guy Hermet. a schimba. se impune să revedem condiţiile generale de manifestare a centre lor statale naţionale. Avem de a face aici cu o invenţie fără termen de comparaţie. dar în acelaşi timp parţial convergente. Richard Bendix. o orientare calificată în mod obişnuit „developmentalistă" care face din „dezvoltarea" şi din „moderni zarea" politică motivul principal al cercetării şi care îşi propune să contribuie la apariţia unor „centre" din ce în ce mai perfecţio nate în dauna „periferiilor" care devin astfel tot mai subordonate (Samuel Eisenstadt. o orientare cu tendinţe marxiste. Din anul 1930. Sînt reperate în general trei trăsături indisociabile : este vorba de un proces de apariţie legat de depatrimonializarea progresivă a raporturilor de putere. El se străduieşte în acelaşi timp să-i descopere procesul de formare şi de instituţionalizare de-a lungul istoriei. şi cea mai celebră.? . în consecinţă. neinstituţionalizate.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA luri sociale (a produce. Max Weber a încurajat fuziunea progre sivă a punctelor de vedere vechi ale istoriei cu punctele de vedere noi ale sociologiei numită astăzi „sociologia istorică a politicului". sociologia istorică a avut marea şansă de a se alimenta din două focare distincte. căreia nu putem să-i reperăm nici un echivalent în alte arii de civilizaţie. a fost Şcoala Analelor. Cea de-a doua este mai tîrzie şi însoţeşte. nu este o întîmplare faptul că dezvoltarea statului se confundă pe parcursul mai multor secole cu istoria generală a Occidentului. Pe de o parte. Pe de altă parte. Joseph Strayer face următoarea observaţie : „Spre anul o mie. Haroche ilus trează fecunditatea extremă a acestei orientări. Charles Tilly. — Max Weber nu se mulţumeşte să definească activitatea politică în raport cu alte activităţi sociale. El atinge apogeul o dată cu constituirea statului naţional închis între gra niţele unui teritoriu naţional. : M• • < '' '. a naşte. a) Un proces emergent. de un proces diversi ficat ce a adoptat ritmuri şi traiectorii eterogene şi de un proces pacificator generator al unei civilizări progresive a moravurilor. Lucien Febvre şi apoi a lui Fernand Braudel. Moore. După părerea lui.

Acestea au constituit în multe privinţe motorul inconştient al concentraţiei monopoliste. Trecerea gradată de la un „feudalism al beneficiilor" la un „feudalism ai feudelor" creşte considerabil autonomia vasalilor . de căsătorii şi de moşteniri. Ea variază în intensitate şi în timp în funcţie de războaiele de cucerire. el oferă o interpretare foarte încurajatoare despre formarea statului modern care se sustrage atît capcanelor determinismului. ar constitui trama decisivă a istoriei occidentale.. —• Primul şi cel mai hotărîtor a fost efectul devastator al războaielor. două fenomene strîns ţesute între ele au stimulat într-o manieră constantă şi victorioasă ceea ce el numeşte „mecanismul monopolist". După părerea lui. sau pentru a cita metaforă economică. nici rezultatul unei strategii premeditate.între ele. Cea de-a doua trăsătură e fluiditatea. înlănţuite. Statul nu este nici produsul obligatoriu al unei necesităţi istorice. în Occident şi mai cu seamă în Franţa. • Mecanismul monopolist Cizelînd intuiţiile centrale ale sociologiei weberiene. aceştia pot. excepţie făcea poate Imperiul bizantin". .JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA abia dacă am fi putut observa pe întregul continent european ceva care să semene cu un stat. El apare dintr-o multitudine de proiecte şi opţiuni care. seniorul îi concede o feudă sau un teren de pe urma căruia el poate să aibă foloase materiale şi monetare. care a fost mult timp ignorată şi care se impune ca o verigă decisivă între cercetările de început ale lui Max Weber şi sociologia istorică contemporană. Dominaţia seniorială se exercită asupra supuşilor şi nu a teritoriilor. a unui arbitru capabil să restabilească ordinea. Este vorba de o relaţie directă de la om la om simbolizată prin omagiul pe care cel de-al doilea îl aduce primului. înmulţirea lor. pentru a-şi asigura loialitatea vasalului. au sfîrşit prin a da naştere unor „configuraţii" foarte inedite. acesta. Prima şi fără îndoială cea mai importantă este personalizarea raportului de autoritate şi. Primele centre politice apar atunci cînd monarhii şi suveranii h Feudalizarea progresivă a Europei. să-şi conserve şi să-şi extindă puterile pe care le deţin în materie militară. volatilitatea raportului de autoritate. Relaţia de bază a feudalismului e cea dintre senior şi vasalul său. care urmează dezintegrării Imperiului roman. judiciară şi chiar fiscală. în perioada carolingiană. La Dynamique de l'Occident. Norbert Elias a încercat să descrie inversiunea istorică ce a condus la formarea societăţilor naţional-statale. Puţin cîte puţin miza creşte şi. spaţiul european? La această întrebare răspunde într-un mod convingător opera lui Norbert Elias. una feudală şi patrimonială. seniorul îi mulţumeşte vasalului prin concesionarea unui beneficiu care poate fi o clădire sau o mănăstire. cu mai multă uşurinţă. îmbinarea din ce în ce mai problematică dintre două matrice majore. cum am trecut de la o situaţie de „concurenţă" îndîrjită între o multitudine de „grupuri de dominaţie" la o situaţie cvasi-„oligopolistică". El nu este exercitat în locuri stabile şi necontestate. Spunînd acestea el enunţa implicit provocarea pe care sociologia istorică se străduie să o accepte : cum s-a trecut de la situaţia de extremă fărîmiţare a autorităţii la o situaţie de concentrare extremă a puterii. jafurile ce le însoţeau sfîrşesc prin a suscita nevoia unei autorităţi pacifiste. Este vorba deci de o autoritate fărîmiţată şi fragmentată. Superioritatea seniorului asupra vasalului este în multe privinţe fictivă şi abia dacă poate să stopeze o tendinţă din ce în ce rnai pronunţată de împrăştiere şi de multiplicare a „grupurilor de dominaţie". • Fărîmiţarea iniţială litate" prevăd ca vasalul să jure fidelitate seniorului . în schimb.. cît şi celor ale subiectivismului. Termenii „contractului de vasa60 61 . în consecinţă. are drept corolar hegemonia unui mod de dominaţie de tip patrimonial ce poate fi recunoscută după îmbinarea mai multor trăsături. cealaltă monopolistă şi centralistă. această fragmentare a autorităţii e întărită de evoluţia legăturii de vasalitate. într-adevăr. într-o lucrare majoră. îi promite ajutor şi protecţie. actele de cruzime. slaba instituţionalizare a puterii „politice" propriu-zise. circa douăzeci de state-naţiuni împărţind.

funeralii. obiective. muritor. toate contribuie nu numai -ia exaltarea majestăţii suveranului. prevestitor al unei puteri depatrimonializate. Astfel. adunarea impozitului e cu atît mai fructuoasă cu cît „contribuabilul" are sentimentul că răspunde unei nevoi colective. Impozitul regal este durabil. Impozitul permanent. Pe de altă parte se află „corpul mistic" al regelui. specializat în executarea acestor sarcini dife rite. poate să întărească mecanismul statal şi prin aceasta să diminueze posibilităţile grupurilor periferice. legitime şi identifi cabile. sau să reziste agresiunilor străine. La început a existat o îmbinare subtilă între monopolizarea forţei armate şi monopolizarea funcţiei fiscale. altfel spus : este dus la împlinire cu asentimentul celor dominaţi. embleme. săr bători. •"'-'• • Producerea consimţămîntului Monopolul coerciţiei fizice în interiorul unui teritoriu dat de către un grup specializat se dovedeşte a fi cu atît mai eficace cu cit el este „legitim". peceţi. Această acţiune cu caracter „de legitimare" a jucat un rol considerabil în procesul de depatrimonializare a societăţilor europene. — Edificarea unor birocraţii publice din ce în ce mai consis tente este un corolar obligatoriu. substanţiale. ţintă a tuturor infirmităţilor condiţiei umane.olitice. — El clarifică într-un mod avantajos disocierea ce se stabi leşte între persoana regelui şi structura statului. Acestea se deosebesc tot mai mult de practicile vechi cum ar fi razia. Ea se autonomizează şi se instituţionalizează trasînd puţin cîte puţin un fel de spaţiu public diferit de cel al „Casei regale" destinat să satisfacă o formă încă nesigură de interes general sau de utilitate colectivă. ea suscită revoltă şi răzmeriţă dacă se bănuieşte că fiscalitatea vizează finanţarea unor războaie inutile şi costisitoare sau alimentează cheltuieli somptuoase şi inutile. efigii. Bineînţeles că această „birocraţie" în sens weberian depinde de suveran şi are în consecinţă un aspect patrimonial. Dimensiunea ideologică este decisivă. — Preocuparea faţă de legitimare nu e străină de procesul de simbolizare a autorităţii politice. Puterea regală apare în scenă în faţa supuşilor prin intermediul unei producţii simbolice din ce în ce mai densă şi mai ritualizată. ea consacră totuşi un efort din ce în ce mai grijuliu iată de orchestrarea propriilor apariţii şi deplasări. regulat. imaterial. Stabi- lirea şi apoi stabilizarea unui centru politic implică fabricarea simultană a unui sistem de justificări din ce în ce mai coerent şi mai ordonat. să bată monedă). garant al continuităţii regatului. Crearea şi întreţinerea unei forţe armate regale capabile să menţină ordinea în interior. în studiul său Leş Deux Corps du Roi. încoronări. ci şi la precizarea unor frontiere <-Qt mai tangibile între universul profan al persoanelor obişnuite ••» 63 62 . Puterea politică nu mai este concepută ca o simplă extindere la nivelul regatului a autorităţii exersate de şeful familiei într-un univers patriarhal. regulat. In schimb. să interzică vasalilor războaiele de cucerire şi să capteze în folos propriu „monopolul coerciţie! legitime". Avem pe de o parte „corpul material" al rege lui. perisabil. —• Cel de-al doilea factor îl constituie stabilirea unor practici fiscale adevărate. Demilitarizarea progresivă a senioriilor celor mai importante este premisa indispensabilă a naşterii statului. dar şi să întreprindă cuceriri externe. se specializează şi se instituţionalizează pregătind astfel terenul marilor administraţii raţionale legale. Dacă aceasta cîştigă un credit indiscutabil din legătura sa cu Biserica catolică şi dincolo de aceasta cu invizibilul. Din momentul în care monarhul reuşeşte să acumuleze toate acele „resurse distinctive" (să declare război. în acest timp. descrie într-o manieră remarcabilă acest proces de dedublare a autorităţii p. colectat într-o manieră din ce în ce mai metodică şi concurează în mod avantajos multitudinea anarhică a drepturilor senioriale. prada sau chiar tributul. pe măsură ce se dezvoltă. etern. să adune impozite.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POLITICA reuşesc să „exproprieze puterile private". implică mobilizarea de resurse monetare importante. să facă dreptate. el are nevoie să-şi asigure concursul unui personal din ce în ce mai competent. ea creşte. Ernst Kantorowitz. mai mult decît armata permanentă.

Eteronomia parţială a teoriei politice . este extrem de labilă. e pentru că tensiunile ce frămîntă societăţile moderne îi sugerează. subzistă mai multe modalităţi de apre9S INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA . Teoria politică creează un fel de stare intermediară în cadrul căreia traducătorul interpret trebuie să se sprijine pe reprezentaţiile actorilor vieţii sociale şi în acelaşi timp să se debaraseze de ceea ce este aproximativ. Dar ea adaugă imediat că aceste noţiuni nu mai sînt suficiente cînd dorim să explicăm dimensiunile absolut „inedite" ale fenomenului şi de aceea propune un concept nou. atunci cînd ne referim la nazism sau la stalinism. mai riguroase. După exemplul filozofiei antice. confruntarea dintre om şi natură. Cu ocazia prezentării Dicţionarului de filozofie politică. angajîndu-se să studieze problemele care îşi au izvorul în viaţa socială contemporană. relativă. în contribuţia sa la studiul intitulat Origines du totalitarisme. în virtutea categoriilor pe care le utilizează. Aforismul lui Julien Freund. dimpotrivă. nici transparent". acela de totalitarism. articularea universalului şi a particularului. înseamnă aceasta oare că teoria politică are sarcina să recompună elegant atmosfera epocii.- Primul merit al teoriei politice este acela de a recunoaşte public faptul că a depins de la început de Cetate . în consecinţă. . care afirma că „nu există fapte ci doar interpretări". dictîndu-i într-o oarecare măsură subiectele şi temele. să reproducă după un model servil gîndurile şi comportamentele individuale? Evident că nu. A. care nu se va dezmetici decît atunci cînd va fi abordată cu ipotezele raţionale ale ştiinţei.•<-• f :••'.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA vează inevitabil orice iniţiativă intelectuală şi care dă greş în ceea ce Jacques Taminaux numeşte atît de bine „paradoxul retragerii şi al apartenenţei". Teoria politică nu înclină să o „rupă" cu bunul simţ. „Punctul de vedere al ştiinţei" este cel al observatorului care. Politicul este. şi chiar înjositor în ele. este clar că „discursul rostit de actori nu este a priori nici mistificator. Hannah Arendt ne furnizează o reprezentare deosebit de convingătoare. pentru a putea atinge apoi un nivel mai abstract şi mai bogat. Faptul că recunoaşte prioritatea politicului asupra conceptului nu îi scade cu nimic din valoare. O dată abordată problema dependenţei teoriei de problemele vieţii sociale. Gînditorul este într-adevăr obligat să se „retragă" provizoriu dintr-o lume căreia „îi aparţine" totuşi. ci doreşte să îl clarifice şi să îi confere sensuri noi. Ea consideră întrutotul îndreptăţită folosirea spontană a noţiunilor de despotism sau de tiranie. expunîndu-se astfel unui risc dublu : acela de a se retrage excesiv din lume şi de a se izola pe culmile contemplaţiei (Platon) şi acela de a se realiza excesiv în societate şi de a renunţa astfel la orice capacitate critică (Marx!). îşi construieşte cu răbdare obiectele şi revendică un nivel superior de cunoştinţe (episteme). de dezbaterile ce o animă şi de contradicţiile ce o frămîntă. dimensiunea acestei distanţe dă loc la estimări foarte contradictorii. ea consideră ca problemele cu care se confruntă sînt aceleaşi cu cele pe care şi le 92 JEAN BAUDOUIN pun membrii Cetăţii şi pe care încearcă să le rezolve conducătorii acesteia. Philippe Raynaud a afirmat pe drept cuvînt că o asemenea postură. incomplet. ea începe prin a-şi revendica o poziţie cetăţenească. o astfel de investigaţie. o „lume comună" premergătoare întrebărilor spectatorului. După cum scrie Marcel Gauchet. „Punctul de vedere al teoriei" e cel al participantului (doxa) care are grijă să pornească de la problemele Cetăţii pentru a ajunge apoi la propuneri mai generale. Dacă astăzi acceptăm cu uşurinţă că nupoate exista reflexie teoretică fără un minim de detaşare faţă de constrîngerile lumii trăite. Ea nu consideră politicul „o lume obiectivă" haotică şi informă. Este liniştitor în această privinţă faptul că filozofia politică contemporană evoluează din ce în ce mai mult spre o „filozofie practică". Eteronomia iniţială a teoriei politice rămîne. dialectica libertăţii şi cea a egalităţii. Avem de a face aici cu un prim motiv de dispută. îi este străin. Dacă ea plasează în centrul preocupărilor proprii problema democraţiei şi a laicităţii.

greu de acceptat. şi de autoritate". După ce a definit sistemul politic \ drept „ansamblul interacţiunilor prin care obiectele de valoare sînt repartizate într-o societate prin intermedierea autorităţii". Sociologia lui Max Weber reperează o categorie aparte de constrîngere care revendică cu succes monopolul comenzilor legitime în interiorul unui teritoriu dat. • Politicul raportat la putere Tentativa cea mai veche. Există „societăţi fără stat". este sigur că orice relaţie socială trebuie să fie calificată drept „politică" chiar din momentul în care prezintă o „măsură semnificativă de putere"? Putem considera ca eminamente politică autoritatea tatălui de familie asupra copiilor săi. cea de a integra politicul în universul mecanic al sistemelor. foarte prezentă printre ştiinţele sociale americane şi continentale. şi nu este vorba neapărat de elemente neînsemnate. se naşte din eliminarea următoarei întrebări : cine face deosebirea dintre societăţi?" Această acţiune repetată de eufemizare a diferenţelor se deduce uşor din diferitele încercări de identificare a „obiectelor" sociologiei politice. • Politicul ridicat la rangul de sistem Avem de a face cu o a doua tentaţie. a profesorului asupra elevilor săi. Se ajunge la o extindere abuzivă a obiectelor sociologiei politice. care se vede circumscris şi Hmitat la un domeniu specific de activităţi şi de instituţii. dar nu există societăţi care să nu fie traversate de fenomene de dominaţie sau de influenţă legate de repartiţia inegală a resurselor politice. Modelul „sistemic" al lui David Easton a fost expus într-o lucrare clasică intitulată chiar Analyse du systeme politique. Mai întîi. O asemenea opinie e. La nivel superior. Aceasta e direcţia aleasă în mod evident de politologul nord-american Robert Dahl. Easton a ignorat cu bună ştiinţă structura internă a autorităţii centrale. b) Neutralizarea politicului Dorinţa concertată de a atribui cu orice preţ politicului un „loc" prezintă un inconvenient grav. economice sau simbolice. Sociologia lui Bourdieu marchează un „cîmp politic" care coexistă cu alte cîmpuri şi care tinde să refracteze procesele de dominaţie ancorate în raporturile sociale. dar care a exersat o influenţă considerabilă în 'Statele Unite şi în ţările anglo-saxone. care astfel se contopesc în sfera nediferenţiată a „raporturilor de putere" şi care din acest moment nu mai au posibilitatea de a reda complexitatea societăţilor politice. Investigarea metodică a „relaţiilor de putere" ar fi obiectul preferat al sociologiei politice . D. Sociolo•gia lui Talcott Parsons izolează în aceeaşi manieră un „sub-sistem" chemat să regleze procesul de achiziţie şi de circulaţie a puterii. Ea nu ne permite să departajăm cu adevărat diferitele forme de societăţi politice : „ştiinţa politică. scrie de exemplu Claude Lefort. atunci cînd afirmă că „un sistem politic este o tramă persistentă de raporturi umane care implică o cantitate semnificativă de putere. In toate variantele sociologiei sfera politicului tronează în interiorul spaţiului societal. sistemul este 99 v* . totuşi. a şefului de întreprindere asupra salariaţilor săi? îndoiala e cu siguranţă permisă. ea va fi astfel mult mai pertinentă decît dacă s-ar rezuma doar la analiza statului. toate aceste construcţii se supun unei strategii comune de îndepărtare a politicului.instanţă economicul rămîne „determinant". de dominaţie. care nu a prea avut succes la specialiştii francezi în ştiinţe sociale. consistă în a identifica politicul cu conceptul de putere. fie că o abordăm la modul „interacţionist" — şi atunci rezultatul este un raport de forţe instabil şi reversibil între doi sau mai mulţi actori —. pentru a fi interesat în exclusivitate de tranzacţiile pe care aceasta ie încheie cu mediul său social. la un sector mai mult sau mai puţin strîns delimitabil. 98 Indiferent că o abordăm la modul „substanţialist" — şi atunci ea rămîne limitată la o instanţă fixă şi determinată —. Este meritul politologului de origine canadiană David Easton de a fi imaginat o grilă de analiză extrem de sofisticată. puterea constituie un fel de invariabilă a societăţilor umane. Dincolo de ceea ce le separă.

La o primă abordare. în pacificarea conflictelor şi în menţinerea echilibrelor. partidele. Pentru a evita situaţia de „supraîncărcare". Rusia stalinistă. o dată ce capacitatea de a „aloca valori" este de la bun început considerată ca o dimensiune cardinală a activităţii politice. ştiinţa politică. nu e sigur că îmbinarea dominaţiei cu credinţa în interiorul unui teritoriu dat furnizează hic et nune ulima ratio a activităţii politice. „Regulatorii culturali" desemnează toate instanţele de socializare şi de inhibiţie care au vocaţia de a difuza normele şi valorile susceptibile să încadreze şi să legitimeze conduitele sociale. fie că sociologia politicului angajează puterea. el nu este atît de „rece" cum ar părea.. intensificarea cererilor a avut ca răspuns o brutală evaporare a susţinătorilor. o putere deasupra puterilor avînd tendinţa de a-şi subjuga multitudinea de colectivităţi particulare? Şi totuşi. aşa cum o concepe Max Weber. Ce cîştigă analiza politică dacă cea de-a treia Republică. Totuşi. sau „gatekeepers". sau Germania nazistă sînt scufundate în confuzia veselă a „dominaţiilor legitime"?! Astfel. o nouă generalitate care contribuie la atenuarea diferenţelor esenţiale care separă societăţile politice. democraţia americană. ^. Nu defineşte el politicul ca fiind capacitatea obţinută de o grupare umană în scopul monopolizării resurselor constrîngerii fizice în interiorul unui teritoriu dat? Nu adaugă el că o asemenea revendicare va avea cu atît mai mult succes. Dar mai ales el atestă încă o dată poziţia centrală a politicului. rezultatul rămîne acelaşi : aşa cum notează Philippe Beneton. nici acest demers riguros nu convinge. fie sistemul sau dominaţia. Prin exigenţe înţelegem cereri adresate deţinătorilor autorităţii politice pentru ca ei să satisfacă o revendicare sau alta. acest aparent „progres" îşi are preţul său : refuzînd să opereze discriminări pertinente între diferitele sisteme de alocare a valorilor şi reducînd invariabil acţiunea politică la un mecanism de gestiune a tranzacţiilor sociale orientate spre propria reproducere. 100 • Politicul confundat cu dominaţia La prima vedere. Dar dacă ele vor suscita noi cerinţe şi noi dezordini. Modelul sistemic nu ne poate oferi decît o utilitate euristică. „Regulatorii instituţionali" desemnează toate instituţiile. aşa cum s-a întîmplat în mai 1968 în Franţa. adunările reprezentative. sistemul converteşte cerinţele în decizii. Chiar dacă lăsăm de o parte desprinderea progresivă a suveranităţii şi a teritorialităţii. Ea desemnează. El conferă excesiv de multă valoare procedeelor de legitimare a autorităţilor politice în detrimentul principiilor generatoare ale societăţilor politice. acţiuni şi programe (outputs) care afectează situaţia materială şi morală a indivizilor sau a grupurilor şi care au ca scop tocmai dezamorsarea contradicţiilor iniţiale. el revine la cultul generalizărilor şi astfel ruinează orice înţelegere adevărată a naturii politicului.. Ele pot duce chiar la o situaţie de „criză" dacă. în partea inferioară. după ce le-a filtrat. disputa dintre căutarea marelui invariant şi căutarea unor lucruri neobişnuite e întotdeauna cîştigată de prima. grupurile de presiune. „ştiinţa învinge întotdeauna ceea ce este ieşit din comun". avînd ca sarcină să stăvilească fluxul cererilor în scopul de a le restitui conţinutul şi volumul compatibile cu echilibrul general al sistemului. dimpotrivă. se sustrage acestui gen de obiecţii.. 102 . rolul primordial jucat de acesta în regularizarea schimburilor.. vor fi considerate nepotrivite. Răspunsurile imaginate de sistem „acţionează retroactiv" asupra cerinţelor şi a susţinătorilor. sistemismul lui David Easton operează un progres dublu în raport cu explicaţia anterioară. oricare ar fi metodele utilizate sau direcţia de abor dare. Pe de o parte. Alta va fi percepţia noastră asupra politicului dacă încetăm să-1 considerăm ca pe un „sector" aşezat în interiorul societăţii şi dacă devenim conştienţi de adevărata măsură a universalităţii sale. sistemul pune la punct „regulatori". cu cît ea se va prevala de credinţele colective suficient interiorizate pentru a-şi valida „legitimitatea"? Nu era obsedat Max Weber de a demonstra absoluta singularitate a politicului şi de a repera în el o categorie de constrîngere comparabilă cu oricare alta.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITiCA supus unor „exigenţe" şi e stimulat de susţinători (imputs).

observă C. dînd sentimentul unei reproduceri mecanice bazată pe puternica interiorizare a normelor culturale. Ceea ce Emmanuel Kant exprima într-o formulare rămasă celebră". dar îi creează simultan un înăuntru şi un afară". . în mod paradoxal. '-> i . conform căreia „doar socialul explică socialul". „Şeferiile sociale". — Cea de-a doua consecinţă : politicul are în mod clar de-a face cu universalitatea. societatea se defineşte şi se desfăşoară pornind de la „o instanţă simbolică . trebuie să revenim asupra operei lui Claude Lefort. cel al generalităţii pe de o parte. că ea era deja „condamnată" la acea muncă de reflexie asupra ei însăşi care reprezintă deja marca politicului. societatea produce şi exacerbarea egoismelor şi a individualismelor. deşi politicul nu este decît un derivat al vieţii sociale. în relaţii de prietenie cu ceilalţi. Deplasarea politicului spre social •' In acest punct. dezlănţuirea tensiunilor şi a violenţelor. a) Politicul sau autoreprezentarea societăţii "> ••'>' ' i. Politicul reprezintă acel dialog public. desemnează în acelaşi timp şi sarcina politicului : să facă în aşa fel. Astfel. politicul precede socialul. dacă e posibil. El e expresia cea mai înaltă a unei formaţiuni sociale care se dovedeşte capabilă să spună în mod conştient ce vrea să fie şi ce poate să fie. că ea se confruntă cu o diviziune ale cărei efecte se străduieşte să le anuleze".JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA B. Politicul este. Această ambivalenţă apare în deplinătatea sa în epoca democratică. să menţină primordialitatea 103 . acea conversaţie gălăgioasă pe care societatea o întreţine cu ea însăşi pentru a produce şi a-şi administra propria istoricitate.o asemenea idee presupune că societatea nu mai coincide cu ea însăşi. Or. Ea procedează la o răsturnare coperniciană a problematicii sociologice. Lefort. mandatat să dejoace apariţia unei puteri coercitive. atribuirea de prerogative fictive unui „şef" care a fost. O asemenea sciziune constitutivă a politicului nu lipseşte totuşi nici din societăţile tradiţionale. modul în care a perceput Claude Lefort 102 antropologia politică a lui P. lecţia lui Aristotel a rămas la fel de valabilă de-a lungul secolelor. Cel care crede că poate să se imagineze în afara prezenţei celorlalţi.f . ori nu este încă uman. în această privinţă. El e acel loc în care este reprezentat spaţiul social şi care recunoaşte în acelaşi timp sciziunea existentă în cadrul acestui spaţiu între fiinţa sa empirică şi reprezentarea sa simbolică. dimpotrivă. autorul lucrării Essais sur le Politique consideră că. Ele sînt însă în mod tacit ordonate către o finalitate : evitarea formării unei autorităţi separate. ori deja nu mai este uman : este o „brută" sau un „zeu"! A trăi politic şi deci uman înseamnă a trăi în compania celorlalţi şi. încît afirmarea subiectivităţii fiecărui individ să nu meargă pînă acolo încît să pună în pericol coexistenţa socială. „insociabila sociabilitate a omului". Societatea democratică este cea care într-adevăr dă formă şi face vizibile elementele ce divizează grupul social. . Politicul e în acelaşi timp autoreprezentare a societăţii şi o instituţie a ei. — O primă consecinţă : politicul este indicatorul unei diviziuni originare a societăţii. „şeferiile amerindiene" par plasate sub semnul indiviziunii sociale. O societate se instituie mai întîi în ordinul simbolic al reprezentării şi nu în înlănţuirea aparentă a articulaţiilor sale interne. idee conform căreia o societate se abandonează unei autoconteinplări imanente. Pentru o formaţie socială a fi capabilă să se autoreprezinte însemnă administrarea tensiunii ce se instalează irevocabil între două ordine parţial ireductibile. în opoziţie cu opinia durkheimistă atît de răspîndită. şi cel al particularităţii pe de alta.. Clastres este foarte util.r if i ' Teoria politică refuză din principiu un postulat : cel al autosuficienţei socialului. aceasta nu se găseşte propriu-zis nici în interiorul spaţiului căruia îi conferă identitate nici în exterior. Doar că. încredinţată sieşi. acel pol simbolic în cadrul căruia grupul social se de fineşte şi se reprezintă şi graţie căruia se formează şi prinde con tur. fie că este „tradiţională" sau „modernă". de fapt. în această privinţă.

Paradoxal. politicul nu ar putea fi „în afara" societăţii din moment ce el este condiţia primordială de existenţă şi de înţelegere a ei. Politicul e apoi „punerea în scenă a coexistenţei sociale" : ea induce atunci un sistem de reprezentaţii în sensul teatral al cuvîntului. prin care puterea se face văzută pe aceeaşi scenă cu resortisanţii săi. dreptate. Dacă politicul este reprezentare. Parţialitatea ideologică a tribunalelor sau venalitatea magistraţilor nu sînt motive temeinice şi suficiente pentru a respinge principiul independenţei justiţiei. El nu putea fi „în" societate din moment ce o societate nu revine la ea însăşi decît prin instituţia sa politică. ei dau implicit un semnal spre un nou loc simbolic prin care Europa în formare începe să se auto-reprezinte. De la ceremoniile minuţioase ale regalităţii din insulele Băii. dar pe care nu este interzis să-1 evaluezi. al confiscării sau al corupţiei înseamnă: a accepta în mod tacit că politicul are părţi comune cu universalul. Totuşi. Cu atît mai mult. îndeplinire şi întemeiere. aceasta se întîmplă pentru că el îşi manifestă prezenţa într-un mod imediat şi sugestiv. să spună public ce înţelege ea să fie şi să devină. Politicul este înainte de toate „întruchiparea coexistenţei sociale" : el se transformă în instituţii. demersul spontan critic al sociologiei politice nu dezminte această interpretare. -r. nedreptate. se impune ca o instanţă ce are mai mult decît oricare alfa vocaţia de a asigura prevalenta universalului asupra particularului. Dacă politicul a fost şi este în aşa măsură identificabil cu statul.Cea de a treia consecinţă : această manieră de a concepe politicul permite desprinderea lui de interpretările abuzive.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA şi suveranitatea lui „vfem să trăim împreună" asupra imperiului neprevăzut al dorinţelor şi intereselor individuale. el îşi pune întrebări asupra „raporturilor dintre stăpîni şi servitori" şi despre aparenta lor supravieţuire la destrămarea epocii aristocratice şi la 105 . . deşi acesta păstrează o oarecare legitimitate. atît de subtil studiate de Clifford Geertz. Pentru a da doar un exemplu. Politicul precede socialul. A gîndi politicul la modul machiavelic al deviaţiei. Politicul este. a creat şi a animat împreună cu el grupul „Socialisme ou barbarie". legitim şi nelegitim percepute ca atare de membrii săi. pînă la marile liturghii colective proprii universului republican. reguli care au capacitatea de a administra pluralitatea socială şi de a asigura coeziunea relativă a grupului. după o expresie fericită a lui Claude Lefort. Uniunea Europeană e un spaţiu clar politic. că societatea e capabilă să se identifice cu abstracţiile fondatoare şi că acestea sînt deci perfect capabile să supravieţuiască aparentei lor denaturări. Fiecare societate este. ei nu se complac doar în întâlniri cu caracter „economic". stato-centriste. puterea politică nu a încetat să afirme la modul spectacular principiile care susţin ordinea societăţii. dimensiunea exclusiv inaugurală a politicului se exprimă la trei niveluri indisociabile. Trebuie deci subliniat încă o dată că o sociologie strict empirică este incapabilă să efectueze o deosebire pertinentă între principii şi aplicarea lor şi să admită că acestea nu se epuizează totuşi într-o practică deviantă sau debilă. Astfel. în sfîrşit. mai ales „punerea în scenă a coexistenţei sociale" : nu există societate care să nu fi fost supusă unor discriminări primordiale . principiu ce rămîne o „idee regulatoare". • • .un spaţiu de înţelegere" pe care este convenabil să-1 delimitezi. el deja supravieţuieşte „golirii" sale progresive. b) Politicul sau întemeierea societăţii • Cornelius Castoriadis care. adevăr şi fals. După Claude Lefort. el este simultan şi acţiune. „social" sau „tehnic". şi-a intitulat una din principalele lucrări L'instituHon imaginaire de la societe. In marea sa lucrare De la democraţie en Amerique. chiar dacă politicul este anterior constituirii statului. norme.. deşi încă nu are atributele unui stat federal. dar şi o resursă colectivă care poate deci să fecundeze reforme pozitive. înainte de a se certa cu Claude Lefort. V Evocarea lui Tocqueville în această privinţă ar putea fi de folos. atunci cînd se întîlnesc şefii de stat şi de guverne pentru a stabili principiile uniunii economice şi monetare sau pentru a reflecta la ceea ce ar putea fi o Europă socială.

. modalitatea cea mai substanţială şi cea mai „politică'4 de instituţionalizare şi de organizare a societăţii. Pe de altă parte. erau sisteme se-micompetitive. coruperea idealurilor democratice prin practici oligarhice. Ea este totuşi atentă la principiile ce o ghidează. O sociologie ce. eventual lezate. • Nu trebuie să uităm că tradiţia holistă inaugurată în Franţa de sociologul Emile Durkheim a avut acelaşi rol. nu poate să nu reacţioneze negativ la înţelegerea regimului democratic. la logicile ce îi animă instituţiile şi moravurile. că societăţile comuniste. acest mare teoretician al liberalismului a stabilit o distincţie hotărîtoare între două tipuri de libertate. cel puţin să asocieze libertatea-participare şi libertatea-autonomie. deoarece mai multe „grupuri" îşi fac concurenţă în scopul controlării resurselor puterii. totuşi ea semnalează existenţa unei tensiuni ce se găseşte 123 . Se demonstrează. Chiar dacă devenirea ulterioară a societăţilor democratice şi-a propus. • înainte de toate. în faţa unor instanţe independente dar care. atunci cînd îşi arborează postura de savant. valori şi mecanisme ar influenţa în vreun fel orientarea instituţiilor şi moravurilor. la contradicţiile ce o frămîntă şi care o poartă uneori spre orizonturi mai întunecate. Şi totuşi e suficient ca abordările respective să fie îmbinate pentru a ne da seama că ele dau naştere unui monstru : societăţile pretins democratice vor fi de fapt paralizate de structurile de autoritate oligarhice. — In sfîrşit. în acţiunea uneori riscantă de căutare a principiilor. dacă nu unul mai important decît economia marxistă în acţiunea de descalificare a democraţiei. Ea este doar o membrană fină ce acoperă un corp social care se lasă la nesfîrşit pradă unui joc al conflictelor şi al colaborărilor. să voteze sau nu pentru diferite partide politice. care face din participarea activă a subiectului la viaţa politică motivul exclusiv al democraţiei.122 aşa-zis pluraliste ale totalitarismului acreditate de sociologii nordamericani din anii 1956—1960. demonstrează într-un mod foarte riguros că toate aceste libertăţi nu sînt decît construcţii sociale dubioase sau chiar periculoase. evidenţierea grupurilor de asociaţi-rivali aflaţi în competiţie pentru exercitarea puterii. departe de a fi monolitice. al interacţiunilor şi al dominaţiilor. să-şi afirme drepturile. „libertatea modernilor" care.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA todologice care. face din „securitatea foloaselor private" scopul principal al republicii. Se ajunge astfel la ceea ce am putea numi o concepţie „peliculară" a democraţiei politice. şi eventual falsificabile. Nici una din aceste teorii nu este falsă din punctul de vedere al regulilor metodei sociologice. fără îndoială. de exemplu. Ea nu e în stare să-i recunoască ideile regulatoare şi utilităţile colective. O asemenea dualitate este. în parte. Pe de o parte „libertatea anticilor". dacă nu să uniformizeze. fertilă. repetă fără încetare că „doar socialul explică socialul" nu poate decît să scadă valoarea autonomiei politicului şi să discrediteze prin aceasta democraţia care este. Politologul e acea fiinţă ciudată uneori. Şi una şi cealaltă solicită „date empirice" aparent incontestabile : pe de o parte. înseamnă a renunţa să ne mai gîndim la drumurile libertăţii. să favorizeze o disociere netă între „eul ştiinţific" şi „eul cetăţean". pune într-o lumină favorabilă „nenorocirea" evocată anterior. Nimic nu ilustrează mai bine această posibilă derivă a pozitivismului decît ideile despre abordările machiavelice ale democraţiei şi ale celor '. Teoria regimurilor democratice nu are intenţia să cadă în cealaltă extremă şi să-şi preamărească valorile şi realizările. care face din izolarea prealabilă a cercetătorului faţă de lumea profană o condiţie imperativă a cunoaşterii ştiinţifice. . comună tuturor sociologiilor empirice care decretează că a cunoaşte înseamnă a raporta ipotezele la „fapte" observabile cu mijloace empirice verificabile. înseamnă a ignora dimensiunea simbolică a politicului. teoria aşa-zisă a adevărului-corespondenţă. este în logica unei atitudini. dimpotrivă. Cu ocazia unei celebre conferinţe ţinute în anul 1918 la Atheneul din Paris. compania lui Benjamin Constant ne va fi de mare ajutor. în ultimă instanţă. în timp ce societăţile pretins totalitare vor fi în realitate nişte poliarhii încă imperfecte! A raţiona în acest fel înseamnă a confunda principiul cu acţiunea. care consideră că este „natural" să-şi poată cumpăra ziarul preferat. pe de altă parte. Aceasta nu este considerată niciodată un regim ale cărui idealuri.

Introduction. el însuşi responsabil?" :. care afirmă că. s-a produs oruptură şi totodată un nou început. situîndu-se pe o poziţie de exterioritate relativă . . dacă nu ieşirea omului din starea de minoritate de care este .din cei doi termeni iniţiali. dar care îi clarifică natura irevocabil problematică. de cultură şi care nu se poate sustrage naturii sale fără a-şi pri-cinui grave prejudicii . o dată cu ridicarea.ă la phenomenologie. Istoricul britanic Moses I. ca premisă indispensabilă stabilirii unui spaţiu cetăţenesc. acela al unui domeniu public sau al unui spaţiu pu blic deschis confruntării valorilor şi intereselor. - a) Democraţia pieţei publice. l întotdeauna în principiul democraţiei şi care îi este fără îndoială consubstanţială. individul este înainte de toate o fiinţă socialmente plasată şi construită. filozoful german Robert Legros distinge în se colul al XVIII-lea. să se acorde atenţie evoluţiilor şi meta morfozelor figurii cetăţeanului. este cu atît mai remarcabilă cu cît. inseparabilă de concepţia participativă a democraţiei. Dacă nu e cazul să idealizăm democraţia antică. el răspunde la întrebare astfel : „Ce sînt Luminile. două probleme majore chemate să coexiste din ce în ce mai puţin paşnic r — „Problematica smulgerii". Un regim participativ. . apoi. care vor deveni o referinţă primordială pentru toate revo125. Mărturia sa. Democraţia postulează apariţia unui nou tip uman capabil să-şi depăşească particularităţile pentru a se înscrie într-un ori zont mai vast. un moştenitor îndatorat faţă de familie. despre „inventarea politicului". •• 124 Figura cetăţeanului. Aici avem cu adevărat un punct nevralgic. Grecii nu au avut predecesori şi istoria Cetăţii ateniene este o succesiune neîncetată de invenţii politice — şi nu de „construcţii sociale"! — care au bulversat modul de a înţelege organizarea societăţii. Această problema tică a smulgerii. care presupune că in dividul nu se poate realiza cu adevărat ca om şi ca subiect politic decît smulgîndu-se determinărilor sale iniţiale. ar fi totuşi infinit mai grav să nu-i recunoaştem sau pur şi simplu să-i banalizăm realizările. constantă şi schimbătoare în ace laşi timp. Ni se atrage astfel atenţia asupra unei a treia -dimensiuni a democraţiei care nu e deductibilă în mod spontan . referindu-se la acest fapt. un moment de răscruce cînd se încrucişează pentru prima oară pe acelaşi teren două matrici simbolice. — „Problematica înrădăcinării". Trebuie să abordăm acest trinom cu mai multă atenţie. şi în secolul al XIX-lea. cel al Luminilor. nu constituie o întîmplare faptul că reacţionând împotriva universalismului epocii Luminilor. mai precis în cea a lui Herder şi Hegel.. A. . dimpotrivă. apoi cu stabilizarea democraţiei ateniene. . Dar trebuie. Finley a vorbit. Democraţia este. aceasta primă teză a fost formulată cu o vigoare fără egal de Emmanuel Kant într-o conferinţă celebră din 1784 intitulată Qu'est-ce que Ies Lumieres? . această a doua matrice va găsi în filozofia germană. sursele de inspiraţie cele mai fertile şi mai coerente. mai întîi.smul-^ gerii". singurul regim ce admite public că îşi are limitele ei şi care prin aceasta sfidează nehotărîrea. cea a . reiese foarte clar din prima problematică.-ceI al Romantismului. Revoluţia franceză. fenomene ce ne obligă să judecăm într-un mod diferit raportarea noastră la politic. nu a fost foarte „predispus" să oficieze acest fel de revanşă a politicului asupra socialului. care trebuie să fie trecute în revistă : de mocraţia ateniană. L'Idee d'humanite. mult timp influenţat de Şcoala de la Frankfurt şi de teoria marxistă. dobîndite sau im puse. de asemenea. a apărut şi s-a întărit cu ocazia experienţelor istorice' propriu-zis inaugurale. de natură..JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA . Precedentul atenian ' - Numeroase au fost ursitoarele care s-au aplecat deasupra leagănului atenian! Numeroase au fost şi mai sînt şi acum comentariile şi interpretările! Nimeni nu mai contestă faptul că. fără îndoială. . . susţinută de o vastă erudiţie. Figura cetăţeanului în remarcabila sa lucrare. •-. democraţia nord-americană.

asociată cu scurtimea mandatului. Pe de o parte. străinii stabiliţi la Atena. ceva mai puţin de 10»/o din populaţia adultă participa efectiv la dezbaterea publică! „Este nevoie de timp liber pentru a te ocupa de treburile publice". Ea este asistată în această sarcină de un adevărat organ executiv. Cetatea ateniană oferă «xemplul unei societăţi pe deplin istorice în cadrul căreia mai multe mii de cetăţeni se consacră din plin politicii şi sînt chiar parţial remuneraţi pentru îndeplinirea acestei sarcini. ele împiedică diviziunea modernă între „guvernanţi" şi „guvernaţi" şi. Acţiunea politică rămîne în multe privinţe un lux rezervat membrilor cei mai bogaţi ai Cetăţii. care lucrau în număr mare în ateliere şi prăvălii. permiţînd astfel fie126 căruia să simtă pe deplin condiţia de cetăţean. durata limitată a mandatelor. — O democraţie directă. Sentimentul participării in tense la treburile publice este dublat de îmbinarea a două meca nisme : pe de o parte. sclavii legaţi de stăpînii caselor şi a căror condiţie umană era îndoielnică. După el. democraţia antică este in contestabil oligarhică. democraţia antică e exclusivă şi lasă pe margini majoritatea poporului : femeile. In opinia lui P. ia decizii asupra raporturilor cu celelalte cetăţi şi hotăreşte pacea sau războiul. ea nu pare liberală în sensul modern al ter menului. — O democraţie despotică! Chiar dacă democraţia antică e de esenţă participativă. în total. Libertatea anticilor se epuizează în împli nirea funcţiilor civice. scrie Hannah Arendt care. şi partea sa de umbră! Atenţie însă la mirajele iluziilor re trospective! Cea mai mare parte a restricţiilor în exercitarea drep turilor cetăţeneşti pe care ochii noştri de „moderni" le consideră incompatibile cu însuşi principiul democraţiei erau în acea vreme considerate „naturale". Limbajul contemporan al „drepturilor omului" era necunoscut fondatorilor democraţiei ateniene. alertîndu-ne de asemenea asu pra virtualităţilor sale despotice. Vi•dal-Naquet. cu posibilitatea repetării doar o singură dată. pe de altă parte. • Inventarea democraţiei - Precedentul atenian s-a dovedit încă de la început bogat în semnificaţii.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA luţiile democratice ulterioare şi care. au o consecinţă hotărîtoare : permiţînd unui număr mare de cetăţeni să participe la funcţiile de concepere. Abia născută. de execuţie şi de jurisdicţie. dimpotrivă. dar nu se extinde deloc şi asupra altor ac tivităţi sociale. opţiunea pentru tragerea la sorţi în defa voarea alegerilor pentru desemnarea magistraturilor colective. influenţează ter menii dezbaterii politice. limitate strict la sarcinile domestice. recunoaşte că cetăţean este acela care are destul de mulţi bani şi timp pentru a se sustrage sarcinilor domestice sau celor legate de cîştigarea banilor. . nedemocratică! Regăsim aici faimoasa distincţie formulată în 1818 de Benjamin Constant. acest punct este decisiv şi ilustrează naşterea conştiin ţei politicului la greci. faţă în faţă. favori zează alternanţa conducerii şi a obedienţei. Aceasta e deja concepută ca o meserie ce absoarbe In totalitate timpul celui ce o practică. Tragerea la sorţi. Inovaţia cea mai remarcabilă a de mocraţiei ateniene o constituie cu siguranţă reunirea „demosului" în agora în medie de trei-patru zile pe lună. democraţia îşi dovedeşte o virtualitate. astăzi încă. La sfîrşitul secolului al XlX-lea. în general un an. Adunarea sau Ecclesia dispune în principiu de puteri cvasi-nelimitate . Principiul retribuţiei funcţiilor civice anunţa •ceea ce Max Weber va numi mult mai tîrziu profesionalizarea ac tivităţii politice. Nu ne nastem cetăţeni. informîndu-ne asupra limitelor sale. Democraţia ateniană are. şi. ea discută şi adoptă legile Cetăţii. — O democraţie limitată. . Rotarea rapidă a funcţiilor face ca democraţia antică să fie una directă şi nu una reprezentativă. In mod evident. dar devenim datorită apartenenţei la o frăţie sau la o fa milie. şi nu una com partimentată în puteri distincte. Constant. în timp ce-şi mărturisea admiraţia faţă de Polis-ul atenian. libertatea grecilor este pur şi simplu nega- - 12T . Fustei de Coulanges radicalizează obiecţia emisă de B. o societate deschisă. atestînd idealul participativ al democraţiei antice. bineînţe les. Consiliul celor cinci sute care pregă teşte şi pune în practică deciziile Adunării.

ea nu •era totuşi omnipotentă. Chiar dacă Ecclesia a concentrat în mîinile sale puteri considerabile. este concepută ca o „comunitate de cetăţeni" şi necesită prestaţia unui individ abstract capabil să lase la o parte legăturile familiale. ca valoare şi intensitate. Thucydide. ai căror membri se xecrutau din corpul heliaştilor. totuşi. t . putea fi declarată ilegală dacă un simplu cetăţean formula o cerere în acest sens. unde fiecare se consideră egalul şi prietenul celuilalt şi mai ales unde poate revendica dreptul de a lua cuvîntul (isegoria) şi cel de a elabora legi (isonomia). desolidarizînd cetăţenii de apartenenţa lor teritorială şi de legăturile lignajere.are o importanţă deosebită. Atunci cînd Attica era subdivizată într-o sută de cantoane sau deme. Ea prefigurează un . Această acţiune avea ca efect suspen-darea hotărîrilor respective. Acestea anunţă. Scopul unei asemenea manevre a fost acela de a dejuca riscul clientelismului şi de a favoriza participarea la Ecclesia. Naţiunea modernă. destinată restructurării sistemului de guvernare. o mai păstrăm şi astăzi. în aşa fel încît fiecare dintre ele să cuprindă deme aparţinînd la trei segmente diferite de teritoriu. în felul lor. supune organizarea societăţii •civile unor ritualuri exigente şi copleşitoare. ar fi putut fi un punct de plecare. O prefigurare a •statului de drept se insinua astfel în pliurile democraţiei directe. Mai trebuie să adăugăm o ultimă observaţie care. sociale. Trebuie. care nu era chiar prietenul democraţilor. toate celelalte trepte ale existenţei sociale. Identitatea civică depăşeşte.sistem de încadrare a practicilor individuale şi colective pe care nici un „modern" nu ar putea să le suporte. Grecii ne-au transmis o concepţie profund originală despre politic pe care. în multe privinţe.. recunoştea că cetăţeanul din Atena respecta cu atît mai mult legile. Succesul dovedit al democraţiei ateniene datorează mult unei reforme iniţiate de Clisthene. în afară de „casa" supusă autorităţii . între „polis" şi „oikos" . Nu există spaţiu public fără „smulgerea" individului din individualitatea sa. Clisthene le-a repartizat pe acestea din urmă în jurul a zece phylai. Rezultatul a fost constituirea efectivă şi progresivă a unui spaţiu public permiţînd unui agregat compozit de agricultori.fără restricţii a stăpînului. Pentru Hannah Arendt. apare o scenă inedită unde individul J128 devine persoană publică. Cetăţeanul atenian este cu adevărat un „animal politic" în sensul lui Aristotel. Orice măsură votată de Adunare putea fi reexaminată de un tribunal popular şi. trebuiau să fie la curent cu toate acţiunile intentate împotriva legilor. Toate marile revoluţii democratice ulterioare au repetat în felul lor gestul lui Clisthene. acest lucru se datorează faptului că aici a apărut. reaminteşte pe bună dreptate Dominique Schnapper. pentru prima oară în istorie. Nu există democraţie adevărată fără disocierea clară dintre „public" şi „privat". — Politicul ca spaţiu public. la urma urmelor. Cetatea antică. cu cît ştia mai bine ce are de apărat. în schimb. profesionale. un spaţiu deosebit în cadrul căruia se întîmplă ceea ce Aristotel numeşte „punerea la un loc a faptelor şi a cuvintelor". — Cetăţenia ca transcendenţă. Orice cetăţean putea astfel să intenteze o acţiune împotriva persoanei care se afla la originea propunerii legislative •sau a decretului incriminat. să mode-. considerate dăunătoare (graphe para nomon). eventual. Dacă Grecia antică fascinează într-o asemenea măsură. Activitatea politică îi procură o bucurie fără egal. capabilă să judece şi să decidă. un sentiment de plenitudine.răm o asemenea interpretare totalizantă a democraţiei antice. • Inventarea politicului •a Trebuie mers mai departe în studiul acestui fenomen de ex•cepţie care a fost fenomenul atenian şi să depăşim opoziţia stabilită între democraţia antică şi democraţia modernă. de artizani. de negustori şi de literaţi să compună o societate de egali capabili să delibereze în jurul intereselor colective ale Cetăţii. constituind un fel de control al constituţionalităţii.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA livă şi poate fi înţeleasă doar ca refuzul unei dominaţii străine sau personale. care 9 — Introducere în sociologia politică 12 9 . religioase. deosebirea dintre „domeniul public" şi „domeniul privat". Tribunalele populare. cu cît el avea sentimentul că este artizanul lor şi devenea un combatant cu atît mai eficace. era „despotismelor democratice".

o reinventare comparabilă ca importanţă şi ca intensitate cu ceea ce a fost democraţia ateniană în antichitate. cafenelelor. umanitatea.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA să se ridice la înălţimea interesului public. Două lucrări ne vor servi drept ghid şi ne vor ajuta să trecem în revistă originile guvernării reprezentative : Principes du gouvernement representatif a lui Bernard Martin şi La Democraţie imparfaite de Marc Sadoum şi Jean Mărie Donegani.. într-o lucrare clasică. a fost precedată de un „extraordinar seminar de filozofie politică". pe de altă parte. Manin reliefează desfăşurarea unei problematici cu totul originale. Thomas Jefferson. bazată pe diferenţa dintre clase şi ranguri. Originea socială trece pe planul al doilea în raport cu capacitatea de a se folosi de gîndirea critică şi de a emite o judecată asupra unei probleme publice. • ?i^ i . a lojelor masonice. justificarea guvernării reprezentative. ci doar unul din punctele ei cu adevărat nevralgice. om fără nici o calitate. marele teoretician german Jurgen Habermas distinge în varietatea cluburilor. Nu vom cerceta în totalitate această acţiune fondatoare. a societăţilor intelectuale ce înfloreau în Anglia. în epoca modernă 130 * 131 . mai tîrziu. a spus despre principalii protagonişti — Madison. care reiese mai ales din celebrele Documente federale. în calitate de subiecţi. . şi spre deosebire de „societatea de curte". Este adevărat că democraţia ateniană manifesta o concordanţă deosebită între. — Natura compozită a principiului reprezentativ. pe de o parte. republica nu mai este o societate faţă în faţă şi individul nu mai e un cetăţean angajat trup şi suflet în serviciul naţiunii. pe atunci ambasador la Paris. . între poporul (teoretic) suveran şi conducerea efectivă a Cetăţii se simte nevoia imperativă a unui mediator care încearcă să concilieze idealul participativ al democraţiei şi impractibilitatea evidentă a punerii sale în practică într-o formă directă şi stabilă. Jay. care revendică dreptul de „a-şi arunca livreaua" şi de a se elibera de orice dependenţă personală pentru a se dedica interesului superior al naţiunii. Strîns legată de descompunerea Vechiului Regim şi o dată cu ridicarea burgheziei ca putere. Chiar dacă în terminologia contemporană termenii tind să se apropie ca sens. saloanelor. Habermas este foarte atent la procesul de fuziune socială efectuat în cadrul acestor noi societăţi intelectuale. Spre deosebire de „societatea aristocratică". 9 b) Democraţia reprezentativă. într-o lucrare astăzi clasică. se considerau ei înşişi inventatori. Essai sur la revolution. intitulată tocmai „Spaţiul public". după părerea lui Pierre Bouretz. altfel spus Părinţii Fondatori ai democraţiei americane. Revoluţia franceză a dus la paroxism figura cetăţeanului. care pune de fapt bazele acestei tinere democraţii. Dilema modernă R " Obiecţia pe care o formulează Benjamin Constant faţă de „libertatea anticilor" nu era lipsită de argumente. membri ai unei specii noi. Exegeza subtilă datorată lui B. în Germania şi în Franţa celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Hamilton. puternica omogenitate socială şi culturală a „demos-ului". o „sferă publică literară" promovează în cadrul vechii societăţi reguli ce prefigurează viitoarele adunări legislative. ti au sentimentul că întemeiază un proces politic profund original. Plebei cultivaţi şi aristocraţi luminaţi stau împreună. Convenţia de la Filadelfia din 1787. Luînd drept mărturie lupta lor de emancipare de sub puterea colonială britanică. caracterizată prin dezvoltarea activităţilor economice şi prin autonomizarea crescută a societăţii civile. Hannah Arendt nu ezită să afirme despre americani că au fost autorii singurei veritabile „revoluţii pentru libertate" din istoria omenirii. Adams — că erau „semizei" şi. • Versiunea deliberativă. Conceptul de reprezentare trebuie totuşi să fie gîndit într-o manieră constantă. spaţiul mic al Cetăţii şi. descoperind că sînt egali şi asemănători în schimbul de opinii şi în confruntarea argumentelor. „sfera publică" îi „smulge" pe participanţi din statutul social şi face ca ei să devină. Exemplul nord-american Founding Fathers. reglată după modelul etichetei şi al reţinerii.

din diferenţa relativă dintre cele două niveluri condiţia esenţială a guvernării reprezentative. Şi unul şi celălalt studiază problema obligaţiei politice pornind de la premise intelectuale comune : obsesia fac ţiunii şi grija de a nu vedea interesul general năruindu-se în văl măşagul intereselor particulare. Rousseau sacrifică facţiunile pentru a grăbi domnia virtuoasă a voinţei generale. există o concepţie circumspectă în pri vinţa deciziei politice. atît de dragă lui Rousseau şi reluată mai tîrziu de Cari Schmitt. dimpotrivă. Deducţiile politice sînt însă diame tral opuse. la o dimensiune astăzi decisivă pentru de mocraţie. există grija de a limita puterea guvernanţilor şi de a evita corupţia executivului. el îşi încredinţează soarta unui grup restrîns care administrează treburile statului în timp ce componenta democratică decurge din faptul că baza însăşi a legiti mării politice este poporul. Aici intervine caracterul. în această privinţă Părinţii Fondatori transcriu principiile comune tuturor variantelor de „iusnaturalism" modern : autoritatea politică este rezultatul consimţămîntului popu lar. de comunicare. Aşa cum subliniază pe bună dreptate Bernard Manin. alegerea prin cipiului reprezentativ nu s-a făcut doar pe considerentul imposi bilităţii practice a guvernării directe a poporului asupra poporu lui. componenta oligarhică ţine de faptul că poporul nu guvernează direct. de reunire şi libertatea de a pro testa. în felul său el îi anunţă pe J. Este de dorit să stabilim o distincţie între reprezentanţi şi reprezentaţi. dimpotrivă. asociată cu reiterarea periodică a judecăţii populare asupra politicii urmate de guvernanţi compun un sistem satisfăcător de constrîngere asu pra guvernanţilor şi permit împiedicarea unei eventuale tentaţii despotice. subordonînd alegerea deciziilor colective examenului discuţiilor şi controverselor. Pe de o parte. una „oligarhică". conform căreia identitatea rigidă dintre reprezentanţi şi reprezentaţi ar fi ultima ratio a unei societăţi democratice.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA autorii constituţiei americane au stabilit o distincţie clară între democraţie şi „guvernare reprezentativă". Primul termen face tri mitere la experienţa ateniană de guvernare a poporului de către popor . cel de-al doilea prexintă două dimensiuni inseparabile. cealaltă „democratică" . Faptul că alegerile au fost preferate tra gerii la sorţi ca modalitate privilegiată de desemnare a guvernan ţilor constituie o dovadă a preocupării pentru legitimitate. Acesta îşi are rădăcinile într-o argumentaţie dublă şi indiscu tabilă. Poporu] trebuie totuşi să-şi păstreze în orice moment posibilitatea de a adresa cereri celor ce îl reprezintă. —• Dimensiunea pedagogică a principiului reprezentativităţii. Madison. Din acest punct de vedere. dreptul recunoscut acum poporului de a exprima în orice moment judecăţi asupra problemelor publice. Ele sînt contraponderea naturală a absenţei unui mandat imperativ şi pregătesc. Este cert că între cele două niveluri există un minim de apropiere socială şi culturală. afirmă Madison. „această diferenţiere are ca efect epurarea şi lărgirea spiritului public supu-nîndu-1 judecăţii unui corp ales de cetăţeni a căror înţelepciune garantează identificarea adevăratului interes al ţării şi al căror 132 patriotism şi ataşament faţă de justiţie vor oferi certitudinea că acesta nu va fi sacrificat din considerente efemere şi parţiale". Pe de altă parte. El respinge ideea. Madison afirmă că presiunea legitimă a opiniei publice asupra guvernanţilor nu se reduce la momentul alegerilor. este încă cel mai bun mijloc de a scăpa de tirania particularismelor şi corporatismelor. deoarece. mai ales liber tatea de gîndire. Şi în acest punct concepţia Părinţilor Fondatori se dovedeşte modernă şi anticipativă. scur timea relativă a mandatelor legislative şi prezidenţiale. Ea îndeplineşte simultan o funcţie • „oli garhică" de selectare a conducătorilor şi o funcţie „democratică" de legitimare a acestora. le integrează într-un sistem de confruntare şi de echilibru cu scopul de a le limita impulsurile egoiste şi de a le trezi la o anumită idee a bine lui comun. 133 . hotărîtor al „libertăţilor publice". în ultimă instanţă. — Insuficienţa principiului reprezentativităţii. Mill şi chiar pe Hăbermas : guvernarea reprezentativă. S. în acest sens este interesant să facem o scurtă comparaţie între Ma dison şi Rousseau. Alegerile exprimă perfect această ambivalenţă caracteristică guvernării reprezentative. El face.

în opinia lui. Opera lui Jean-Jacques Rousseau are un rol bine definit în această problemă. de un schimb de argumente iniţiate de indivizi sau de grupuri. în primul rînd. conceptul de reprezentare a poporului este comun revoluţiei americane şi revoluţiei franceze. Rousseau condamnă la modul cel mai categoric iniţiativele fracţio134 nare. nu fac decît să corupă formarea voinţei generale. iar pluralismul — nociv. Excepţia franceză La prima vedere. grija pentru virtuţile civile. în concepţia lui Rousseau. Şi totuşi. pentru a fi corectă şi justă. ai cărei membri vor fi înclinaţi să urmeze calea intereselor personale. şi această a treia consecinţă e. aparţine poporului şi nu-i poate aparţine decît lui". Rousseau nu era atît de naiv încît să creadă că indivizii unici pot fi în mod constant de acord cu ceea ce reprezintă voinţa generală. Democraţia. trebuie să fie precedată de o deliberare. Rousseau deduce în mod logic un întreg ansamblu de maxime ce vor influenţa puternic climatul intelectual al anilor revoluţiei. nu acceptă nici delegarea. — Inventarul revoluţionar. o repudiază categoric : „puterea legislativă. libertatea rămîne un cuvînt fără conţinut. Rousseau. obsesia diviziunii. Jean-Jacques Rousseau a fost. Bernard Manin afirmă pe drept cuvînt că pentru Rousseau „voinţa minoritară nu este decît opinia eronată asupra voinţei generale". scopul si conţinutul interesului comun devin confuze. Dacă John Looke a fost marele inspirator al revoluţiei americane. nu concepe republica fără reprezentarea poporului. Aceasta convine unei societăţi diferenţiate şi unei naţiuni de negustori. La prima vedere. Autorul „Contractului social" reia pe cont propriu întrebarea deja veche a teoreticienilor contractualişti : cum trebuie regîndit fundamentul obligaţiei politice? Cum trebuie procedat ca individul devenit cetăţean să poată asculta de legile Cetăţii fără a înceta să asculte de el însuşi? Răspunsul său este original şi face trimitere la noţiunea cardinală de „voinţă generală". dacă cetăţenii nu decid ei înşişi termenii legii. fără îndoială. In mod cert. opoziţia este o anomalie. Problema reprezentării e.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA • Versiunea incarnativă. — Moştenirea lui Rousseau. se ştie. Doar că formularea posibilă a unui dezacord ar fi trădat din partea autorului o presimţire nu prea bună despre ce ar putea deveni voinţa generală. Din această premisă filozofică şi totodată morală. Rousseau stabileşte următorul postulat : din moment ce cetăţenii asociaţi ştiu să-şi suspende preferinţele şi să renunţe la egoismele proprii. Ea nu poate fi lăsată la discreţia unei adunări-ecran. la prima vedere. cele două revoluţii diferă profund în ce priveşte modul de abordare a principiului reprezentativităţii. In ai doilea rînd. care a fost pentru revoluţia franceză cam ce a fost Madison pentru cea americană. afirma el. aceasta pare să se alinieze la ideea că suveranitatea naţiunii nu constituie un obstacol în faţa alegerii pentru adunarea constituantă. Sieyes continuînd să conceapă fenomenul reprezentativ în conformitate cu termenii lui Kousseau. gustul pentru unitate. Ideea conform căreia legea. El le-a transmis în mare parte pasiunea pentru egalitate. care la rîndul ei este cea mai înaltă expresie a voinţei generale supusă în mod firesc binelui public. glorificarea voinţei generale conduce la proclamarea ideii că divergenţa este ilegală. Doar la nivelul aplicării legilor putem să regăsim avantajele numărului : unul. din această cauză. „ei au o singură voinţă care se referă la conservarea publică şi la binele general". Chiar dacă acceptă faptul că voinţa comună nu înseamnă pentru fiecare decizie ce trebuie luată suma tuturor voinţelor indi135 . Libertatea individuală nu înseamnă altceva decît supunerea de bunăvoie faţă de lege. apoi pentru cea legislativă a cetăţenilor mai înstăriţi. cultură. cea mai periculoasă. rămîne străină concepţiei sale despre democraţie. Şi totuşi analogia este înşelătoare. în sfîrşit. Sieyes. nici reprezentarea. care. „unicul preceptor intelectual al revoluţiei franceze". „asociaţiile parţiale" a căror singură raţiune de a fi este satisfacerea revendicărilor particulare . singura care pare să facă excepţie de la regulă. pentru lege. mai mulţi sau o adunare. în această subtilă arhitectură politică nu este loc nici măcar pentru un moment de deliberare sau de meditaţie partizană. Şi. conform formulării fericite a lui Alexis de Tocqueville.

politologii şi sociologii au fost mai prompţi decît alţii în a retraduce. scrie : „ieşirea e oferită de un fel de transsubstanţiere a majorităţii în unanimitate . în consecinţă. — Ultracismul iacobin. Ea va fi însă considerată ca fiind „expresia voinţei generale". sprijinindu-se pe o lectură radicală şi fără îndoială prea literară a operei lui Rousseau. Legea votată de reprezentanţii poporului rezultă dintr-un vot majoritar.. Democraţia incarnativă. Combinaţia .o lucrare de acum clasică. fără îndoială. au găsit rezolvarea în momentul dispariţiei sclaviei şi al extinderii activităţilor comerciale... în limbajul patologic al crizei.. majoritatea este diferită de unanimitate. dificultăţile întîmpinate astăzi de modelul republican.. — Cel de-al doilea obstacol îl reprezintă extrema profesiona lizare a activităţii politice în toate societăţile democratice avan sate... Indi vidul modern se află în permanenţă cufundat în mai multe lumi şi constrîns deci să ducă negocieri laborioase între multiplele sale poziţionări... subterfugiul unei reguli majoritare. .. Acestea. dar trebuie să ne hotărîm să recunoaştem toate caracterele celei de a doua în prima . totalitarismul modern : în numele unor idei pur abstracte se justifică moartea unor indivizi concreţi. explozivă de virtute şi de teroare ce caracterizează faza iacobină a revoluţiei şi care culminează cu Robespierre confirmă cu prisosinţă teza avansată la începutul secolului de Augustin Cochin într-. trebuie. 136 Va trebui să treacă aproape un secol pentru ca. Reformularea mitului participativ Idealul participativ constituie ţinta unor ironii. Sadoun). Tendinţele spre disociere a ceea ce este public -şi ceea ce este privat.. Ca întotdeauna. ce a condus-o la recrearea vechii fantasme a lui UNU. ţine loc de substitut pragmatic părerii rousseauiste despre voinţa generală. fără să ştie. Iacobinismul prefigurează.. Leş Societes de pensee et l'esprit du jacobinisme. fragmentarea excesivă a spaţiului social. sînt fabricaţi mii de vinovaţi. ajunge în mod logic la concluzia că oricine se opune decretelor sale este duşmanul poporului pe care trebuie să-1 neutralizeze.. O elită intelectuală care cultivă gustul pentru abstracţiuni şi pasiunea pentru unitate se autoproclamă singurul interpret legitim al voinţei populare. această obsesie maladivă a coincidenţei cu ea însăşi a voinţei poporului. observate de altfel şi de Benjamin Constant. s-au adîncit considerabil. a „diferenţierii şi automatizării sferelor vieţii sociale". cei apropiaţi devin suspecţi. B. < • : . Astăzi 137 . pretinde că prin fiecare din actele sale realizează direct şi imediat această voinţă. împinge pînă la consecinţele sale cele mai paroxistice fantasma transparenţei sociale. majoritatea trebuie să fie considerată o unanimitate". în studiul intitulat Volante generale ou Deliberation? Esquisse d'une theorie de la deliberation politique". Sieyes consideră că această contradicţie poate fi depăşită. pentru a relua vocabularul atît de sugestiv al lui Marc Sadoun şi Jean-Marie Donegani. Max Weber a fost primul sociolog care a teoretizat această mişcare de dispersie apelînd la tema. c) Democraţia ca judecător. încă nu e aşa de sigur că ea şi-a revenit din această tensiune ma joră pe care i-a lăsat-o moştenire revoluţia franceză între un „iusnaturalism" renovat care îi deschidea calea spre aventura incertă a „drepturilor omului" şi un „legicentrism" exacerbat. să înceapă declinul „excepţiei franceze" şi pentru ca de mocraţia noastră să se străduiască să se gîndească într-un mod mai realist la „cerinţa unităţii şi evidenţa multiplicităţii" (M.. adică să-1 elimine fizic. într-un anumit fel.. Trebuie să refuzăm interpretările alarmiste şi să judecăm cu calm condiţiile în care este posibilă exercitarea calităţii de cetăţean. să recunoaştem că iacobinismul. — Primul obstacol e. Manin.. Proiectul participativ întîmpină trei tipuri de obstacole : .JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA viduale şi admite. Idealul civismului republican suferă în mod evident din cauza acestei demultiplicări a genurilor. totuşi. devenită clasică. pe motiv că ar fi de fapt o ficţiune. măcar în această privinţă. Dacă revoluţia franceză în ansamblul ei acţionează asupra registrului unităţii şi pare în permanenţă bîntuită de spectrul diviziunii.

totuşi. Această contradicţie aparentă ilustrează două tendinţe importante ale cetăţeniei contemporane : intermitenţa şi capilaritatea. „arhitectură cetăţenească" etc. Efectiv. în afară de asta. deoarece concentrarea preocupărilor asupra sferei private dăunează devotamentului faţă de interesul public. instituţia. în epoca modernă. cetăţenia nu a mai fost niciodată aşa de la modă. colective. E interesant să vedem felul cum mitul participativ în contact cu noile dificultăţi pe care le întîlneşte şi-a revenit puţin cîte puţin şi într-o oarecare măsură s-a şi modernizat. Această creştere a puterii corporatiste sectoriale prezintă riscul ca statul republican să se fărîrniţeze într-un „particularism generalizat" şi să-şi vadă slăbită capacitatea de a defini un minim de utilităţi colective. întreprinderea. tinde să-şi multiplice intervenţiile şi reglementările. Pentru antici. Angajamentul civic nu este chiar demonetizat. Cetăţenia politică. Dar. 13» . procură individului modern satisfacţii deseori mai concrete şi mai durabile decît angajamentul civic. el este totuşi altceva decît o simplă „strategie de reconversie". „acţiune cetăţenească". în sfîrşit. Profesionalizarea vieţii politice comportă riscul evident al captării oligarhice a puterii. Individul nu putea să-şi realizeze pe deplin umanitatea decît în serviciul Cetăţii. există mişcarea „ascendentă" de penetrare a aparatelor statului de către societatea civilă sau „societatizarea statului": lumea puternic segmentată se coalizează pentru a influenţa deciziile politice. nu mai e resimţită ca o necesitate biologică şi morală. însă în mod sigur nu mai constituie un mod de viaţă exemplar. Există. întîlniri şi chiar cafenele preocupate de acest subiect . omul şi cetăţeanul nu mai formează una şi aceeaşi persoană. extrema porozitate a frontierelor ce separă în mod tradiţional ceea ce este „public" de ceea ce este „privat". Pe de o parte. £j • Cetăţenia între intermitenţă si dezvoltare :~\' Dezbaterea care are loc în Franţa asupra ideii de cetăţenie este deosebit de sugestivă. grupul social sau comunitatea etnică. cetăţenia socială umbreşte cetăţenia politică clasică. O virtute intermitentă. Este expresia folosită de filozoful american Michael Walzer pentru a desemna cetăţenia modernă şi pentru a o deosebi astfel de cetăţenia antică.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA este firesc să existe o minoritate care se consacră în totalitate meseriei politice şi să fie plătită pentru această activitate unică. reviste. pe de o parte. datorită cererilor sociale tot mai dense care îi sînt adresate şi a logicilor endogene care animează organele sale administrative. Dacă e adevărat că la stînga eşichierului politic discursul cetăţenesc ţine locul unui socialism căzut în dizgraţie. — O virtute declarată! Exact cînd părea că a devenit mai evazivă la nivel central. Există colocvii. cetăţenia a ajuns mai exigentă la scara „periferiilor". polisul reprezenta cu adevărat domeniul ideal al excelenţei umane. Ea rămîne. Pe de altă parte. o mişcare „descendentă" de pătrundere a societăţii civile de către stat sau „etatizarea societăţii" : statul modern. reuşite în viaţa socială şi profesională. Filozoful Alain Finkielkraut a remarcat că substantivul „cetăţean" funcţionează din ce în ce mai puţin ca un substantiv şi din ce în ce mai mult ca un epitet : „armată cetăţenească". stima prietenilor sau a semenilor. o posibilitate si este cu siguranţă una din sarcinile cele mai delicate ale democraţiei contemporane ce trebuie întreţinută şi întărită. Chiar dacă loialitatea faţă de politic nu dispare. înţeleasă ca o participare directă sau implicită la puterea de decizie colectivă. — Cel de-al treilea obstacol îl constituie. avem constatarea dezamăgită a „specialiştilor" : societatea noastră ar cunoaşte o criză politică profundă şi această criză ar fi în primul rînd cea a cetăţeniei. subiect asupra căruia vom reveni. ea coexistă în proporţii inegale şi variabile cu alte forme de aranjament care deseori o concurează în dezavantajul ei : familia. Afecţiunea celor apropiaţi. pe de altă parte. „oraş cetăţean". sindicale sau 138 asociative sînt bîntuite de această idee. toate programele formaţiunilor politice. Dezvoltarea concomitentă a statului şi a pieţii provoacă un efect de foarfecă şi a fost sugestiv descris de Jiirgen Habermas.

în afara versiunii „republicane" şi a celei „liberale". un mod de integrare „sistemică" şi tind în mod natural să se elibereze de exigenţele dezbaterii şi ale cerinţelor „lumii trăite". alături de „bani" şi de „putere". fărîmiţîndu-se într-o multitudine de microcetăţenisme mai rnult sau mai puţin independente unele de altele. De aceea îmbinarea dintre multiplicitatea iniţiativelor locale şi capacitatea de a face să apară un punct de vedere mai general rămîne perspectiva de neocolit a societăţilor democratice. Acest fapt dovedeşte că societăţile contemporane nu se mulţumesc cu o concepţie pur „negativă" asupra libertăţilor publice şi că doar protecţia indivizilor şi a intereselor lor nu ar putea să epuizeze motivaţia iniţiativei democratice. teoreticianul nu ezită să identifice.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA Această problematică a lărgirii se bazează pe o idee simplă şi. In acelaşi timp. Intr-o primă perioadă. Nu putem fi cetăţeni adevăraţi la nivel politic dacă nu sîntem în acelaşi timp cetăţeni în cartierul unde locuim. e maniera în care Jiirgen Habermas concepe de acum încolo conţinutul şi funcţia spaţiului cetăţenesc. la integrarea indivizilor şi a grupurilor îşi dau concursul două instanţe majore : pe de o parte. care recunoaşte că în această problemă îi este tributar lui Talcott Parsons. intermitenţa cetăţeniei propriuzis politice. într-o manieră relativ autonomă. Ceea ce este aici deosebit de nou. • Spaţiul public ca „stare de asediu". pe de altă parte. nici la desemnarea unor conducători politici. permite înţelegerea mai nuanţată a temei „crizei politicului". cum ar fi politica oraşului sau politica zisă a venitului minim de inserţie. ale cărui antecedente cu adevărat moderne le regăsim în epoca luminilor. toate oferind deci o perspectivă cetăţenească. în ultimele sale scrieri. desemnează chiar acest al treilea „mijloc" . conceput ca spaţiu în care sînt depăşite orizonturile personale prin intermediul schimbului şi al argumentaţiei. două caracteristici indisociabile. prezintă. un proiect de dezvoltare socială a cartierului. ci se străduie să îi mobilizeze în jurul unui „proiect" : un proiect de inserţie. Succesul pe care îl are în Franţa tema cetăţeniei nu îl putem considera derizoriu sau cu atît mai puţin un subterfugiu. Noţiunea de spaţiu public se înscrie într-o teorie socială mai largă. extensia cetăţeniei sociale. 140 • Cetăţenia între rebeliune şi deliberare Concepţia lui Habermas despre problematica spaţiului public reprezintă astăzi una din tentativele cele mai fecunde şi mai originale de a regîndi metamorfozele democraţiei participative. corelat cu extinderea activităţilor comerciale. Spaţiul public. nu se mai mulţumesc să atribuie drepturi sau prestaţii unor indivizi pasivi. presupus liberi şi egali şi care beneficiau de ace141 . un „subsistem economic". produce propriile logici şi norme . adică în armată sau la şcoală. dezvoltarea cetăţeniei sociale comportă riscul de a vedea cetăţenia politică pierzîndu-şi din conţinut. pe de o parte. spaţiul public. Conjugarea celor doi termeni. Este interesant de văzut că mai multe mari politici sociale contemporane.avea şi capacitatea de a vizualiza noile forme de manifestare cetăţenească şi de a reflecta asupra dezbaterii ce se dezvoltă din nou în privinţa celor mai potrivite definiţii ale guvernării democratice. legat de dezvoltarea statului modern. După Habermas. un „al treilea model normativ de democraţie" care ar . ea trebuie să se extindă la toate sferele vieţii sociale. O aplicare spectaculoasă a acestei politici a fost realizată în Franţa cu ocazia votării legilor Auroux în 1982 ce vizau restaurarea şi extinderea drepturilor salariaţilor din întreprinderi şi se plasa în mod expres sub semnul aprofundării calităţii de cetăţean. iar pe de altă parte. interesată de condiţiile de reproducere a socialului în întregul său în epoca modernă. Pe de o parte. inserează corpul social în exigenţele şi reglementările sale. după părerea lui Habermas. acesta permite societăţii moderne să-şi satisfacă necesitatea de integrare. la locul de muncă şi chiar în locurile mai efemere din viaţa noastră. el se găsea în orice loc unde indivizii. la drept vorbind. un „subsistem administrativ". ambele dezvoltă. veche : exercitarea democraţiei politice nu se poate limita doar la depunerea unui buletin în urnă.

biserici şi societăţi intelectuale. ele au de jucat un rol strategic în „retratarea" opiniilor personale şi definirea utilităţilor colective. Nici nu s-ar fi putut rezuma mai bine dimensiunea judicativă ce caracterizează astăzi vechiul mit atenian al guvernării poporului de către popor şi care actualizează în felul său ideea aristotelică a „punerii la un loc a faptelor şi a •cuvintelor". adunările rezultate în urma sufragiului universal sînt conştiente de faptul că au o responsa bilitate specială. Nu se punea problema renunţării la idealul democraţiei participative .JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA leaşi drepturi de participare. — şi trebuie spus că pentru această poziţie. ea tre buie însă curăţată de conotaţiile sale incarnative şi de virtualităţile sale iacobine. Totuşi ea nu poate epuiza de una singură toată varie tatea posibilităţilor democratice. reabilitarea instituţiei parlamentare ne duce cu gîndul la lege. acest spaţiu cetăţenesc e conceput după modelul „sediului" sau chiar al „stării de asediu". Habermas nu mai opune. Habermas şi-a dat seama că. ci acela că oferă cetăţenilor drep tul de a judeca aceste decizii". Cetăţenia e trăită mai mult ca o rebeliune decît ca o participare. discutau şi argumentau în jurul tre burilor statului. funcţia cea mai importantă a spaţiului public este aceea de • a le ţine într-o permanentă stare de asediu pentru a limita „colo nizarea structurilor lumii trăite". Cu toate acestea. După J. să imaginăm proceduri de discuţii care să permită unui număr maxim de participanţi să-şi expună şi să-şi confrunte punctele de vedere personale. fără îndoială un pic stîngace. Habermas nu stabileşte discriminări între „centru" şi „periferie". — Spaţiul public ca formare discursivă a voinţei". în această privinţă. Keane.) - Pentru Hannah Arendt. să depă şim practica tîrguielii şi să ajungem astfel la oferte mai bogate şi universale. Datorită legitimităţii lor populare şi centralismu lui lor instituţional. Ne dăm seama că sociologia empirică a politicilor publice coro borează uneori într-o manieră spectaculoasă tendinţa de a răspîndi spiritul cetăţenesc.lumea administrată" şi „civi lizaţia comercială" tind să se elibereze de orice constrîngere ex ternă. B. metafora stării de asediu ducea cu gîndul la metafora rousseauistă a unui popor capabil să acţioneze de capul lui şi asupra lui însuşi şi subestima grav autonomia relativă cîştigată de instituţiile repre zentative ale statului de drept în epoca modernă. prin 142 spaţiu public desemnăm întotdeauna acele locuri multiple şi for fotitoare care au rolul de a găzdui criticile şi propunerile adresate autorităţilor politice.. Pe de altă parte. de fapt. Atunci cînd . a calmului şi a deciziilor corecte. Promovarea individului ' '•-'. organizaţii sindicale. O asemenea interpretare sub formă de dialog a con ceptului de suveranitate a poporului atrage după sine o consecinţă hotărîtoare. a fost etichetată drept o ad versară a drepturilor omului! — era absurd să faci o distincţie între „om" şi „cetăţean". eventual. „avan tajul principal şi exclusiv al democraţiei nu este garantarea păcii. partide politice. Individul nu ar fi putut să scape de 143 . asociaţii civice etc. Regimul liberal. Din această cauză. mişcarea de rearticulare a instituţiilor politice centrale cu iniţiativele sociale periferice. ci articulează într-un proces de natură dialectică funcţia deliberativă a adunărilor reprezenta tive şi funcţia interpelativă a asociaţiilor civice. incluzînd în spaţiul public toate instituţiile media toare care au vocaţia de a alimenta dezbaterea democratică : adu nări reprezentative. Noţiunea de spaţiu public s-a emancipat puţin cîte puţin de această tonali tate anarhistă. Habermas sugerează o interpre tare „procedurală" şi nu „substanţială" a mitului întotdeauna fer til al suveranităţii poporului. In mod cert. Esenţial ar fi să concepem la modul „discursiv" „formarea voinţei generale". Ele trebuie în permanenţă să se deschidă spre „fluxul de comunicaţie" ce traver sează societatea civilă pentru a-i oferi vizibilitatea politică şi. o concretizare juridică. Aceasta este din ce în ce mai mult punctul final al procesului discursiv al fabri cării normelor colective şi constituie astăzi marea problemă a societăţilor moderne.

şi cea a „despotismelor democratice". . de drepturile şi intimitatea lui. Constant nu e deloc am biguă. de dorinţele sale. în sensul că aprecierea puterii politice de către popor ar fi solicitată în mod regulat. Reprezentarea naturalistă a unei societăţi conformă cu scopul providenţei este înlocuită cu o reprezentare a unei societăţi artificiale rezultată dintr-un demers pur uman. Hayek. care demonstrează că atribuirea suveranităţii poporului nu este întotdeauna o pavăză în calea arbitrariului. înainte de toate. situat la o distanţă rezonabilă de popor şi de „clasele periculoase". spre „securitatea profiturilor personale". . iniţiator al autorităţii politice. cel al iacobinilor şi chiar al lui Na poleon. fiind el însuşi o articulaţie a raportului social şi cea a subiectului animat înainte de toate de o etică a împlinirii personale. Drep10 — Introducere în sociologia politică 145 . ale căror excese au suscitat un prim mare val liberal. o parte a tradiţiei liberale a estimat întotdeauna că democraţia în forma sa ateniană conţine o ameninţare la adresa libertăţilor individuale. alegeri sau referendum. 144 a) O accepţie „defensivă". în conformitate cu gustul zilei. nu ar exista nici un fel de înrudire între „democraţie" şi „liberalism" şi ar fi zadarnic să vrem să împăcăm cu orice preţ asemenea antagonisme. Ele ar fi toate „participative". nu ţine cont de individ. După aceşti autori. de nevoile sale şi tinde.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POLITICA regnul animal sau mecanic dacă nu ar fi fost un membru al Cetăţii şi dacă nu i s-ar fi permis să delibereze în piaţa pubiică. Constant pînă la F. petiţii. „Libertatea anticilor". Ne putem da seama că fiecare din aceste figuri poartă în sine o dinamică individualistă ce nu se prea potriveşte cu exigenţa participativă a republicanismului civic. Ar fi totuşi hazardat să tragem concluzia că există o fuziune paşnică între idealul democratic şi preceptele liberale. Locke nu-şi cedează drepturile naturale în favoarea trecerii de la „starea naturală" la „starea socială". proteste. fie prin forme colaterale. ele pornesc totuşi de la o matrice conceptuală comună. fie prin formele clasice. ele ar fi toate „liberale" în sensul că furnizează un cadru politic şi juridic favorabil exprimării şi protecţiei libertăţilor individuale şi colective. contractualismul lui John Locke e cu siguranţă cel ce reprezintă cel mai bine această mare schimbare. după părerea sa. • • O armă împotriva absolutismului regal Nu e destul să spunem că revoluţia liberală s-a născut din oroarea faţă de războaiele religioase şi faţă de domnia arbitrariului absolutismului regal. de filozoful Isaiah Berlin. de la Grotius la Jean-Jacques Rousseau ele se împotmolesc în formule de organizare politică uneori foarte diferite. E bine să fim atenţi la marea obiecţie liberală enunţată la vremea sa de B. Teama de putere Antinomia propusă la vremea sa de B. La prima vedere. Trebuie să admitem că această disonanţă apare în cele trei figuri pe care le îmbracă retorica liberalismului modern : cea a individului deţinător de drepturi şi dorinţe care ar obliga autorităţile politice să le respecte. Dar. De la B. Teoriile aşa-zise ale contractului social sînt edificatoare în acest sens. tendinţa convergentă a societăţilor contemporane ar fi aceea a concilierii celor doi poli. cereri. . Intr-o asemenea constelaţie bogată. Ele ar avea împreună „libertăţi-autonomie" şi „libertăţiparticipare". ci doar consimte la limitarea lor. atenţie! B. „Libertatea modernilor" ţine cont de individ. Omul e promovat creator al ordinii sociale. în schimb. în acelaşi timp. Chiar dacă de la John Locke la Thomas Hobbes. Constant nu este un anarhist care ignoră rolul autorităţii poli tice : pur şi simplu el îşi plasează speranţele într-un guvern repre zentativ. cea a anteprenorului care acţionează pe piaţă. Constant şi reactualizată. •-. Există totuşi şi un liberalism radical antidemocratic. alcătuit din „capacităţi". Liberalismul lui Constant se află la răspîntia dintre două epoci : cea a monarhiilor zise absolute. Această virtute civică a făcut din el un „animal politic". exaltă virtutea civică. chiar manifestaţii. A. Subiectul lui J. Există întotdeauna chiar la baza ideii de autoguvernare a poporului de către popor bănuiala că această concepţie ar împinge democraţia spre orizonturi mai obscure. devotamentul faţă de Cetate.

„libertăţile negative" reprezentative pentru o societate autentic liberală. a controla şi. fie că e vorba de stat sau de orice altă autoritate publică sau privată. legate de ideea binelui public. găsirea unei noi paradigme sociale. faza iacobină a revoluţiei franceze a arătat că dogma „suveranităţii poporului" putea servi ca habitat pentru o dictatură totală. dacă este nevoie. El nu se confundă în întregime. pe care trebuie nu numai să le respecte. avînd puterea. ci este suficient dacă se consemnează în „declaraţii" faptul că există un spaţiu privat de libertăţi şi de proprietăţi ce nu pot fi atinse de ingerinţe exterioare. dar durabilă pentru controlarea „pasiunilor umane". Marea realizare a liberalismului ar fi inventarea unui substitut onorabil pentru domnia învechită a virtuţii. Astăzi ştim că dezvoltarea şi consolidarea adevăratelor state de drept este una din cele mai mari reuşite ale revoluţiilor democratice contemporane. Constant şi I. mod ce acceptă un „raport" spontan între indivizi şi grupuri şi evită să recurgă la instanţe coercitive. ci să le şi protejeze. Montesquieu pune piatra de temelie a edificiului liberal : „doar puterea opreşte puterea". formează temperamente moderate şi prudente. „comerţul îndulceşte moravurile". nu pot preveni tirania. în stiluri diferite. Şi. Liberalismul modern nu se rezumă doar la respectul faţă da „independenţa" individuală. Ce altceva reprezintă statul de drept. prin faptul că autoritatea politică are obligaţii faţă de individ. destinul diferitelor regimuri comuniste a mai confirmat o dată că o concepţie exagerată despre egalitatea democratică poate să ducă la năruirea libertăţilor. el este considerat scopul final al puterii . Fiecare din aceste experienţe a întărit astfel ideea pe care au formulat-o foarte devreme liberalii anglo-saxoni conform căreia marele avantaj al democraţiei constă în faptul că ea stăpîneşte puterea împărţind-o între mai multe surse chemate astfel să se suspecteze şi să se controleze reciproc. Cea mai mare parte a societăţilor occidentale excelează în a supraveghea. Aceasta înseamnă că libertăţile prepolitice ale individului nu trebuie să fie create. care se iveşte din vechea lume feudală. Şi aşa cum 146 spunea Montesquieu. disting în modelul liberal creşterea puternică a unui nou principiu de legitimitate. A. Berlin nu fac altceva decît să actualizeze afirmaţiile lui Locke. dar cooperează foarte devreme cu un nou tip social ce apare în Occident. ascensiunea lui Hitler la putere în Germania anului 1933 a atras atenţia asupra faptului că procedurile democratice în sine. conform căruia persoane publice şi private care se ştiu slabe şi versatile îşi dau reguli mai puţin rele decît alţii în scopul de a se proteja de ei înşişi şi de a-şi proteja în acelaşi timp semenii! Trebuie totuşi să punctăm două feluri de evoluţii : — Mecanizarea statului de drept! Dacă e adevărat că instituţiile reprezentative ale statului de drept sfîrşesc prin a crea un io* 147 . doi autori anglo-saxoni. în al doilea rînd. îi recunoaşte o sferă inalienabilă de drepturi şi de libertăţi. a suspecta şi a răsturna orice individ sau orice grup care. Statul liberal e unul minimal şi în acelaşi timp protector.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POLITICA turile şi libertăţile sînt de două ori prezente : o dată. ar fi tentat să abuzeze de ea. reuşita economică şi financiară furnizează o bază frustă. Hayek. atunci cînd primul defineşte „libertăţile modernilor" şi al doilea opune „libertăţilor pozitive". economia liberală nu a încetat să îmbogăţească argumentul. în sfîrşit. participă la şlefuirea generalizată a atitudinilor caracteristice modernităţii. întreprinzătorul capitalist. înseamnă că se bazează pe un nou mod de cooperare socială. prin faptul că individual acceptă autoritatea politică. în care devotamentul faţă de Cetate nu mai este considerat motivul final al liantului social. • O asigurare împotriva despotismului democratic Trei feluri de evenimente traumatizante au întărit convingerea liberalilor că principiul democratic poartă în sine inevitabil un germene despotic. a doua oară. Dacă piaţa are atîtea afinităţi cu noua reprezentare a politicului. B. Intr-o societate negustorească. John Pocock şi Alfred Hirschman. mai cu seamă sufragiul universal. De la Adam Smith pînă la F. dezvoltarea „proprietăţilor". In primul rînd. dacă nu un mecanism autopunitiv liber consimţit.

. funcţii sociale pozitive doar pentru că fac parte din structuri şi configuraţii ale societăţii democratice. F. Amploarea schimbării a dat naştere unei noi vocabule : postmodernitate! După J. De cealaltă parte. bogăţiile adu148 nate de antreprenori sau de anumite grupuri nu trebuie să fie folosite apoi în scopul cumpărării de sufragii. după cum formulează foarte just Charles Taylor. El se consideră autorul şi motivul gîndurilor şi acţiunilor proprii. dar mai ales „minorităţile" mult timp dominate. El nu e neapărat egoist şi posesiv : grija pentru sine se poate asocia şi cu grija faţă de lume şi acest lucru este atestat şi de succesul cauzelor umanitariste. resursele coercitive adunate de anumite persoane sau grupuri în interiorul sferei politice graţie îndemînării lor sau a renumelui lor nu trebuie să fie convertite în instrumente de control sau de însuşire a întreprinderilor private. mai ales la „puterea legislativă". pe care a reuşit să le acumuleze în propriul spaţiu. aproape împotriva voinţei lor. E interesant de observat cum agenţi sau grupuri predispuse să-şi întreţină si să-şi lărgească capitalul electoral sau social îndeplinesc. dar se organizează în aşa fel încît aceste atuuri financiare să nu deregleze sfera politică propriu-zisă. Leş Spheres de la justice. în lucrarea sa. Plecînd de la ideea că societatea modernă e compartimentată într-un anumit număr de „sfere" şi că în interiorul fiecăreia tinde să aibă prioritate un anumit tip de bunuri şi un volum corespunzător de resurse. Este adevărat că multiplii actori ai vieţii instituţionale îşi dau concursul pentru respectarea şi dezvoltarea legilor. autorul lucrării L'Ere du vide. epoca postmodernă ar avea drept caracteristică centrală „sfîrşitul marilor poveşti". Lyotard şi J. Omul modern îşi subordonează conduitele şi angajamentele unei dorinţe prealabile de dezvoltare personală. extinde la ansamblul societăţii ceea ce în tradiţia juridico-politică a liberalismului părea să se limiteze doar la instituţiile centrale ale statului de drept. — Socializarea statului de drept! Filozoful american Michael Walzer. care este presa. eterogenitatea radicală a valorilor. în concepţia filozofului Gilles Lipovetski. cărora se cuvine să le adăugăm cea de-a „patra putere". „puterea executivă" şi „puterea judiciară". O societate democratică nu îi interzice lui Bill Gates sau lui George Soros să-şi creeze averi personale colosale. Aceasta ar autoriza în sfîrşit indivizii. •'•'•' ' . M.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA sistem. statul de drept să funcţioneze şi el ca un mecanism foarte subtil de conversie a strategiilor personale. Obligîndu-şi protagoniştii să ia atitudini ce nu le sînt specifice.u . Derrida. colonizării partidelor politice sau instrumentalizării puterii politice. cît cea a instituţiilor este garantul democraţiei. b) O accepţie „ofensivă". Subiectul modern nu are doar vocaţia de a se înarma împotriva asaltului puterii şi al puterilor. prin crearea unei reţele de obligaţii mutuale şi a unei concurenţe implicite. „deconstrucţia" raţiunii universale. dar mai ales pentru că logica „concurenţei democratice" îi obligă pe protagonişti să ia atitudini cinstite. dar şi între toate straturile constelaţiei sociale. Grija pentru sine ' !" '" Ee yourself! Această sentinţă banalizată deja exprimă perfect orientarea epocii. unei etici a autorealizării personale. Cum să nu se gîndim la figura „micului judecător" care se consideră un justiţiar şi care mimează uneori comedia purificării etice! Mai rămîne ca. Să ne imaginăm că un mare jurnal îşi asumă riscul de a scoate la lumină un scandal politic: aceasta poate să se întîmple datorită „pasiunilor sale liberale" sau a „intereselor sale financiare".'"'''. Walzer revizuieşte principiul liberal : în ultimă instanţă nu atît autonomia indivizilor. el emite ipoteza conform căreia o societate democratică trebuie să limiteze şi să controleze riguros întrebuinţarea pe care un grup poate să o dea într-o sferă învecinată cu a sa unor resurse eventual considerabile. şi chiar prin a constitui un fel de „piaţă atipică". trebuie să adăugăm că efectele ce însoţesc acest proces nu sînt deloc lipsite de importanţă. O societate democratică e cea care cultivă şi protejează „arta separării" nu numai între diferitele „organe" ale puterii politice. aceasta realizează p formă inedită şi deseori curajoasă de autocontrol. 149 l . De exemplu. să-şi asume pe deplin particularităţile.

societăţile moderne au intrat masiv în era „post-materialismului". Lambert şi cele ale lui P. Francois Dubet. aparenţa. Maslow : individul caută mai întîi să-şi satisfacă nevoile de ordin psihologic şi doar cînd subzistenţa şi securitatea îi sînt asigurate el devine disponibil în favoarea unor atitudini mai complexe.nce. în special cercetările lui D. ale plăcerii . „ecologiste" face să apară o multitudine de clivaje parţiale care se suprapun în parte şi au uneori tendinţa să se autonomizeze. reactualizată recent sub titlul La Transition culturelle dans Ies societes industrielles a-oa. ale opulenţei. mai interesat să-şi afirme personalitatea luînd parte la deciziile colective. Vom evoca trei exemple foarte sugestive în acest sens : — Gilles Lipovetski a examinat în special felul în care „proce sul de personalizare" s-a insinuat în toate domeniile vieţii coti diene. răspîndirea informaţiilor şi cunoştinţelor. arată totuşi că individualismul democratic este o paradigmă fecundă care nu numai că lămureşte. mai matur. la rîndul său. dogmatice. Această „pretenţie armată". Fragmentarea progresivă a vechii societăţi bazată pe clasele sociale a sfîrşit prin a estompa „clivajul central" ce îi opunea pe „burghezi" şi pe „proletari" şi în jurul căruia se organizau luptele sociale. un proces de „individualizare". „regionaliste". societatea „hedonistă" care cultivă valorile centrale ale consumaţiei. mai ales de lucrarea-cheie a lui Ronald Inglehart. cit •o pretenţie. afirmarea şi realizarea sinelui impunîndu-se puţin cîte puţin ca un nou mod de producere a socialului. religiile tradiţionale îşi văd erodate ca151 . după modelul emisiunilor lui Christophe Dechavanne sau Jean-Pierre Foucaud. ce se răspîndeşte astăzi dincolo de cercul micii burghezii intelectuale şi tehnice. d'Y. societatea „decontractată" care. Autorii citaţi merg mai departe. elimină seriosul şi tra gicul. individul se va smulge din „regnul necesităţii" va putea să facă un salt în „regnul libertăţii"! Ideea conform căreia subiectul modern se consideră şi se vrea autorul şi motivul propriilor acte indică mai puţin o condiţie. îndemnînd prin aceasta la desprinderea de noţiunea prea îngustă de „modernitate". Dincolo de diviziunile sale interne. „look"-ul şi face din „grija faţă de corp" o valoare emblematică . societatea „permisivă" se implică în scandal. în acelaşi timp. Şi totuşi. Ronald Inglehart reia în maniera sa vechea prezicere marxistă : doar atunci cînc. Michel Wieviorka au exprimat perfect semnificaţia acestor mutaţii în lucrările lor axate pe tematica „noilor mişcări sociale" din anii 1960—1980. ceea ce explică apariţia mai ales a unor noi mize politice şi noi mobili150 zări sociale : calitatea vieţii. Hervieu-Leger. sociologia con temporană. modelînd o societate singulară cu mai multe feţe : societate „narcisistă" care exaltă şinele. La Revolution silencieuse. libertatea sexuală etc. dar şi permite formarea unui întreg ansamblu de cercetări empirice asupra celor mai variate aspecte ale societăţii moderne. ridicarea nivelului de educaţie şi. Portier. Alain Touraine. Pe de o parte.n JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA postmodernitatea se înscrie pe urmele gîndirii din epoca luminilor. problematica postmodernităţii se sprijină pe un întreg ansamblu de cercetări sociologice distincte şi concordante totodată : — Unele se referă la transformările structurii sociale moştenite de capitalismul modern. ridicînd în slăvi mondenitatea şi cordialitatea .es. Relativa epuizare a acestor „noi mişcări sociale" încurajează. — Am putea fi miraţi să constatăm că şi timpul religios oferă imaginea noului individualism democratic. diminuarea constrîngerilor materiale şi sociale favorizează apariţia unui individ mai avizat. Ea este poate ultima staţie a unui „irezistibil proces de personalizare" care începe în Europa în secolul al XVIII-lea şi care îmbracă astăzi forme din ce în ce mai pregnante şi singulare. apărarea mediului. Ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă. înfruntările politice şi construcţiile identitare. Amploarea bruscă a mobilizărilor „feministe". „homosexuale". Or. Inglehart se bazează pe o ipoteză emisă de un psiholog nordamerican. — Trebuie să ţinem cont şi de lucrările consacrate acestui subiect de ştiinţele sociale nord-americane. pun în evidenţă o „recompunere a credinţei". cum ar fi satisfacţiile intelectuale sau estetice. favorizează coexistenţa paşnică a gusturilor şi a modelor suscitînd în schimb o puternică intole ranţă la adresa discursurilor închise.

De fapt. După părerea lui Lefont. cu un partid unic şi. El actualizează în felul său proiectul artificialist al unei societăţi ce poate fi stăpînită şi organizată de la un capăt la altul. reactivează reprezentarea unei ordini omogene. univoc. Mai exact. Ea este regimul care face să se sensibilizeze ceea ce Lefort numeşte „nehotărîrea radicală a politicului". experienţa totalitarismului ne obligă implicit să ne punem din nou întrebări asupra democraţiei. bine-rău. aderare la un partid politic) spre forme mai originale. democraţia este prin natura sa „crizogenă". Aceasta din urmă nu e asamblată după un principiu de legitimitate neted. cu ocazia unui colocviu dedicat „depolitizării". ci o evoluţie internă a celei mai mari părţi a societăţilor democratice care se resemnează progresiv cu eterogenitatea codurilor şi a altor sisteme de sens. o aventură greu de controlat. transparenţa faţă de ea însăşi în care figuraţia fantasmagorică a „poporului unic" are imediat. în final. supusă în permanenţă probei competiţiei electorale. în felul său. ci o modificare semnificativă a procedeelor ce ne obligă să gîndim altfel raporturile excesiv de distante dintre adunările reprezentative şi asociaţiile cetăţeneşti.. puterea politică se confruntă mai mult decît oricare alta cu „disoluţia reperelor certitudinii". majoritatea asociative. originalitatea sa constă în aceea că problema drept-nedrept. b) Aşa-zisa „criză a politicului" Antropologia politică a lui Claude Lefort mai are o calitate : aceea de a ne lămuri asupra temei obsedante şi recurente a „crizei politicului" pe care sferele dominante ale sociologiei politice o prezintă pe toate feţele şi o asociază în mod paradoxal cu nefericita doxa! Mai ales în Franţa. legate de probleme concrete. în mod voit efemere. In mod curios tocmai această natură deschisă. El îşi imaginează o formă politică în care puterea e chemată din nou să facă corp comun cu o ideologie extremă. Nu există o criză a „reprezentării". înţelegem acum mai bine de ce tipologia weberiană a legitimităţii este în totalitate inaptă să judece invenţia democratică. legînd prin aceasta politicul de o raportare la spaţiu. legitim-nelegitim este lăsată în voia unor „dezbateri interminabile". Nu există o „criză a angajamentului politic ci. într-un fel. s-a pus următoarea problemă : pierderile semnalate în zona convenţională a participării politice trădează o „criză a politicului" sau anunţă o „recompunere a politicului"? Şi participanţii cei mai luminaţi ai acestei întîlniri au preferat termenul „recompunere". producerea nevrotică a „duşmanului". în anumite perioade. o deplasare înceată a formelor convenţionale ale angajamentului civic (participare la alegeri.probleme" cu care se confruntă 154 orice societate democratică. primitoare a democraţiei este trecută de o parte a sociologiei politice în retorica clinică a crizei. dintre „ţara legală" şi „ţara reală". Problema e mai actuală ca niciodată. presupusa „criză" se dovedeşte a fi fost una din multiplele . 155 . expresia „criza politicului" este idiomul evocat în mod spontan de comunitatea ştiinţifică ori de cîte ori societatea politică pare că se confruntă cu grave contradicţii sau e antrenată în evoluţii grave. In ciuda faptului că o anumită experienţă germană din anul 1933 ne-ar obliga.. aşa cum au arătat cercetătorii de la CEVIPOF (Centre d'etudes de la vie politique frangaise). Democraţia inaugurează. Sîntem din nou nevoiţi să ne reîntoarcem la intuiţiile lui Claude Lefort. dar mai ales la timp complet inedită. în contrapartidă. expusă continuu conflictelor şi controverselor. problematică.TEAN BAUDOUIN INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POLITICA nivelul societăţii. Nemaiavind un punct de referinţă final. In 1960. nu mai există un principiu susceptibil de a garanta funcţionarea şi desfăşurarea politicului. Doar după ce contradicţia este depăşită şi transformarea este negociată. să fim mai vigilenţi. Sîntem aproape îndreptăţiţi să ne punem următoarea întrebare : chiar există în Franţa astăzi o adevărată „criză a politicului" sau există doar un fel de neputinţă endemică a sociologiei politice de a se raporta la adevărata natură a democraţiei? Sau poate pentru că ea însăşi cunoaşte în felul ei o „criză permanentă" amînă ipoteza unei „crize radicale" care i-ar anunţa sfîrşitul. Nu există nici o „criză a sensurilor sau a valorilor". cu un ghid carismatic sau chiar „egocrat".

Mussolini. dar şi criticate şi discreditate. Şi asta nu pentru că am dovedi un ataşament exa gerat faţă de „drepturile omului". Ea nu este organic legată de istoria Ocidentului doar pentru că a fost con cepută în Grecia antică. cum ar fi 157 . în care ar fi considerate „oligarhii mo dernizatoare" regimuri ce ar aplica cele mai rele tratamente resortisanţilor şi. 156 - - • în sfîrşit. . Statelor le e din ce în ce mai greu să se ascundă după paravanul unui pretins particula rism politic. opozanţilor. Comunitatea inter naţională este din ce în ce mai relativistă. R egim u rile totalitare •-••'•: • . la rîndul nostru.. atunci cînd trebuie să integreze cruzimea şi barbaria în taxinomiile sale clare. pentru specialiştii în ştiinţele sociale acestea ar fi nişte date subordonate care nu trebuie să intrevină decît rezidual în definirea unui sistem politic. se cuvine să fim atenţi şi la evoluţiile societăţii internaţionale. nici chiar istoricii cei mai reticenţi.•• . Din acest punct de vedere. cultural sau etnic pentru a se eschiva de obligaţiile considerate imperative şi primordiale. Şi totuşi. Sociologia politică întîmpină mereu aceleaşi dificultăţi. drepturile ce trebuiesc recunoscute persoanelor în viaţă. unui . disputa epis temologică amestecîndu-se aproape întotdeauna cu pasiunea ideo logică. ar fi vorba de o categorie metafizică. Ceea ce nu împiedică.• '< • f . Puţine lucrări au fost atît de comentate. dincolo de ambiguităţile pe care le comportă. Din acest punct de vedere. distincţia clasică stabilită între „regimuri totalitare" şi „regimuri autoritare". mai precis magnus opus-ul său. Borkenau şi F. ' ' • . importanţa recunoscută a premisei de mocratice ne permite să punem pe primul loc ceea ce sociologia trece cu bună-ştiinţă într-un plan secund : respectarea demnităţii persoanei umane.. • • Ştiinţele istorice şi politice manifestă o reticenţă veche şi du rabilă atunci cînd trebuie să admită prolificitatea paradigmei tota litare. ci din dorinţa de a repera ten dinţa spre universalizare a drepturilor omului. Nu constituie o întîmplare faptul că explorarea metodică a universu rilor totalitare a fost întreprinsă mai ales de reprezentanţii teoriei politice. - - A . consti tuie un moment de răscruce. cele care nu prezintă nici una sau foarte puţine dintre trăsăturile esenţiale ale regimurilor democratice. Nu este ilegal să se stabilească distincţii între regimuri care au ca trăsătură comună atentarea la libertăţile fun damentale. In cea mai rea din tre ipoteze. în cel mai bun caz. rămîne un unghi de analiză ce trebuie explorat cu mai multă atenţie.< ' / . Neuman. Interpretările culturaliste ale fenomenelor democratice sînt astăzi foarte demonetizate. Paternitatea termenului nu-i aparţine lui Hannah Arendt ci lui .etnocentrism arogant"? Acestei neli nişti legitime îi putem opune trei categorii de argumente : • Pe de o parte. Dar Hannah Arendt i-a conferit o vigoare şi o consistenţă fără egal. Or această renunţare la „variabila" umană poate conduce la clasifi cări complet suprarealiste. ca anumiţi membri ai săi să fie complet refractari în privinţa „violenţei simbolice" şi a „corupţiei oligarhice" care ar plictisi societăţile democratice. ba chiar psiho logizantă. REGIMURILE NEDEMOCRATICE Este indecent să ignorăm la modul rezidual şi negativ conste laţia eterogenă şi poate majoritară a „celorlalte" regimuri politice. .JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA 2.-. •< . ar fi timpul să desprindem ideea democratică de aria geopolitică în care ea a prosperat cu prioritate. Cuvîntul „democraţie" reprezintă o acu mulare de invenţii şi experienţe ce nu mai sînt privilegiul Ocdentului şi care cîştigă un număr crescînd de alte arii geografice. Nu putem totuşi să nu ţinem cont de pretenţiile clarificatoare ale teoriei politice.•> .^. mai cu seamă. Conceptul a mai fost utili zat înaintea ei de F. Leş Origines du totalitarism^. Nu înseamnă aceasta să cădem pradă. pe de altă parte.: -. opera lui Hannah Arendt.. nedemnă să figureze în principiul unei descrieri ştiinţi fice. Şi aceasta din raţiuni asemănătoare cu cele ce explică difi cultatea de a gîndi democraţia şi asupra cărora vom reveni. ? « • : . • Pe de altă parte. • ? v .

Nimic nu ilustrează mai bine dinamica sistemului totalitar ca epurările din epoca stalinistă şi ca „mărturiile" smulse de la „vinovaţi". de a fabrica şi de a extermina mii de vinovaţi. scrie H. Arendt. de a integra în permanenţă contradicţia într-un proces logic. infalsificabil. dovedită prin sfărîmarea şi distrugerea metodică a parlamentelor. de la bun început ea îşi afirmă caracterul irecuzabil. care distinge în cuplarea istoricismului cu utopia germenele privilegiat al totalitarismului. Acesta din urmă devine ameninţător din momentul în care o viziune milenaristă asupra istoriei e asociată cu voinţa de a transforma radical ordinea socială. opiniile lui H. Ea nu greşeşte niciodată şi este deasupra realităţii. ea nu devine totuşi o „ideologie" decît atunci cînd se înscrie într-un discurs coerent în care eliminarea lor este considerată o necesitate vitală. Iluzia transparenţei sociale îşi găseşte justificarea logică în intoleranţa faţă de orice urmă de autonomie. nu se transformă în mod obligatoriu într-o administraţie constrîngătoare. Ura faţă de evrei este o idee periculoasă. Ea explică în mare parte formele „delirante". „Ideologia. să facă să existe o identitate între Şef. cu ajutorul căreia puterea tinde şi reuşeşte într-o mare măsură să se asimileze cu societatea. Astfel definită. Definiţia dată de Arendt ideologiei. Arendt se întîlnesc cu cele ale analistului clasic Karl Popper. a disoluţiei oricărui spaţiu public sau privat. atunci cînd nimic nu mai ameninţă puterea lui Stalin. Ea subliniază astfel capacitatea fantas magorică a sistemului totalitar de a reinventa în permanenţă figura duşmanului. o acţiune de captare totală. fără însă a-1 cita. Ideologia concepută ca o reprezentare a lumii. dar insistă asupra „naturii informe a totalitarismu lui". Mai ac ţionează. Mecanismul e interesat mai mult de limite decît de conţinut. o suprarealitate ce sfîrşeşte prin a ie închide pe amîndouă în propriile sale logici. Pe de o parte. Putere şi Popor. a partidelor. Dominaţia sa devine suverană atunci cînd nimeni nu i se mai opune". într-o formulare rămasă celebră.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA acest punct. este exact ceea ce pretinde că este : logica unei idei". într-un cuvânt a oricărei structuri susceptibile de a face o diferenţă în mijlocul noii sim fonii ideologice. Ea este un al „şaselea simţ" sau chiar un „suprasimţ" care dă o orientare precisă cuvintelor şi acţiunilor. Epurarea intervine atunci cînd victoria este cîştigată. Ea devine totalitară doar atunci cînd se integrează într-un sistem de explicaţii global şi ştiinţific al lumii. capacitatea de a se dota cu coerenţă internă. Revo163 11* . Arendt este aici de acord cu inter pretările clasice care reperează în totalitarism un proiect de domi naţie totală. scrie Arendt. • Omniprezenţa ideologiei. se apropie de cea dată de Popper gîndirii dogmatice. La fel. • O dominaţie totală! H. o logică a atomizării. „Te roarea este totală atunci cînd ea devine independentă faţă de orice opoziţie. ideologia consubstanţială totalitarismului prezintă mai multe caracteristici indisociabile. „patologice" îmbrăcate de regimul nazist şi cel stalinist. ea formează un sistem de interpretare a lumii definitiv şi afişează pretenţia că poate explica totul. asupra dezorganizării structurilor de încadrare statală tra diţionale. Pe de altă parte. Evident că ea nu contestă faptul că în totalitarism acţionează o voinţă de domi naţie radicală. care identifică totalitarismul cu dominaţia absolută a statului asupra societăţii. Hannah Arendt are grijă să se depărteze de sensurile dominante şi deseori depreciate ale termenului „ideologie" şi face de la bun început o precizare importantă. apărarea idealurilor socialiste şi comuniste nu se transformă în ideologie decît dacă ea consideră edificarea unei societăţi fără clase ca o expresie a unei legi universale a istoriei. a bisericilor sau a asociaţiilor. ca fiind ceva fictiv mai mult sau mai puţin structurat. iresponsabilă . • Remodelarea societăţii. a sindi catelor. atît în nazism cît şi în stalinism. în negarea pluralităţii. Şi în acest caz. indiferent că este vorba de evenimente trecute sau viitoare. fără îndoială majoritare. O a treia caracteristică a ideologiei este chiar „logicismul" ei. Hannah Arendt subliniază încă o dată modul diferit în care vede aceste probleme faţă de interpre tările. Ea nu 162 ' •<•:• încetează să impună realităţii o lume fictivă.

. a fost fără îndoială inevitabil ca autoritarismul să fie la început tentat să-şi atragă o gamă foarte diversificată de societăţi politice.-. a mai multor tipuri de societăţi. •.. ingeniozitatea politologilor s-a trezit mobilizată progresiv de două mari configuraţii istorice..'. Nu putem limita discuţia la o abordare strict conceptuală. îşi consideră 173 ' .. Ele au constituit în multe privinţe. Comentînd sovietologia nord-americană. Regimurile autoritare n. în această privinţă. . totuşi.T B. autoritarismul conservator (Spania. Sociologia politică abia începuse Să studieze fertilitatea euristică a conceptului de autoritarism. lideri. ..-. laboratoarele privilegiate ale noţiunilor de autoritarism sau de tiranie.ol?. Acesta e paradoxul de la care trebuie să pornim : modelul autoritar este actualmente poate cel mai bine reprezentat şi totuşi el e cel mai reticent faţă de schim•bările precise şi convingătoare. o deviere mai gravă. — Situaţiile autoritare Născut ca o reacţie împotriva binomului aronian „democraţie liberală" — „stat totalitar".. Braud ne reaminteşte că „pentru Max Weber patrimonialismul este o formă politică ce-şi are rădăcinile în principiul patriarhal". dar nici nu lăsau să se întrevadă logicile nevrotice ale dominaţiei totalitare. că societăţile desemnate ca atare îşi arătau fragilitatea şi cunoşteau grave contradicţii interne. . Punctul de vedere al sociologilor dovedeşte că există dificultăţi serioase la nivelul înţelegirii excesului şi a lipsei de măsură. : . la graniţele regimurilor totalitare clasice. în schimb.~ După Alain Rouquie care a studiat meticulos dictaturile militare din America Latină. . Operaţia este.•'ni •<:• . a) Identificarea autoritarismului Sociologia politică contemporană a consacrat eforturi cu totul remarcabile pentru a da conţinut noţiunii de autoritarismVnînd cont la început de varietatea „situaţiilor autoritare" şTstrădu'indu'e 172 .• • -.'V . ' . ignorînd prin aceasta trăsăturile sale ireductibile faţă de democraţie..-. fie progresivă. Pierre Bouretz notează pe bună dreptate că ea „nu încetează să plaseze Uniunea Sovietică în rîndul societăţilor de drept" şi plasează în permanentă studierea ei din perspectiva categoriilor rutiniere ale sociologiei : grupuri. ' . •• •: :•.. pe de altă parte. după modelul stăpînului casei. Portugalia. Studierea autoritarismului înseamnă astăzi sublinierea precarităţii sale. mult mai dificilă atunci cînd trebuie să abordăm de aproape bogata diversitate a situaţiilor autoritare ce a marcat lumea a treia imediat după diferitele valuri ale luptei pentru independenţă. Cehoslovacia) care..:. fie că e de natură reacţionară. să obţinem portretul relativ elaborat al autoritarismului. prezenţa şi chiar extensia. Se pare că. Fără a pretinde că epuizăm toată materia sau că redăm toate tentativele de clasificare. Tentaţia „supramăsurii" a învins spontan pe cea a generalizării conceptuale. . desigur. ' . dar şi faţă de modelele de autoritate tradiţionale. Grecia) şi autoritarismele comuniste (Polonia. cel al autoritarismului modernizator. Ungaria.:. P. interacţiuni etc. Este de altfel posibil să pornim din nou de la paradigma arendtiană şi. Puterea se află în mîinile unui Şef tradiţional care.' ••. . în cazul totalitarismului. U / * apoi să identifice „regimul autoritar". r. resurse. / :" '.. a naturii sale trecătoare. actori sociali.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA binarea simbolicului cu realul. să descopere trăsături comune suficient de consistente pentru a justifica recurgerea la un nou model şi la a egala cantitativ noţiunile de democraţie şi totalitarism. prin substrageri succesive.: • ^ <r . Remarcăm. . : ho. Pe de o parte. • Dominaţia patrimonială. Regimul autoritar se află astăzi în pierdere de viteză în toată lumea. trebuie să semnalăm apariţia progresivă a două mari tipuri-ideale : cel al dominaţiei patrimoniale pe de o parte şi. nu erau de natură democratică. •.'. înseamnă studierea dispariţiei şi apoi a transformării lui. „între statul de drept şi statul religios se întinde o mlaştină vastă în care campează marea majoritate a regimurilor moderne ale planetei".

trebuie să fim de acord că autoritarismul modernizator prefigurează antonimul neopatrimonialismului. Din 1923. adunarea unor averi personale considerabile deseori depuse în conturi elveţiene. Longevitatea politică şi impunitatea morală de care au beneficiat unii „potentaţi" africani — mareşalul Mobutu în Zair. în ambele cazuri. ca un efect secundar. lucrările remarcabile realizate în Franţa de o întreagă generaţie de africanişti — J. împăratul Bokassa în Republica Centrafricană sau Omar Bongo în Gabon — se explică mai bine dacă ne dăm seama de dimensiunile sistemului redistributiv şi prebendial. Bourniaud. Coulon. în Nicaragua. cum ar fi Ecuadorul. construcţia unei identităţi naţionale articulate pe o limbă şi un alfabet nou. de clan. Bayart. într-un context profund diferit. a întreţinerii reţelelor parentelare. socială şi culturală începînd de sus. ceea ce este interesant e succesul — nu neapărat revendicat la urma urmelor! — puterii de tip patriarhal într-un număr important de ţări ajunse de curînd independente. Aşa cum sugerează combinaţia celor doi termeni. în mai multe ţări din America Latină. Acesta se dovedeşte cu atît mai stabil şi mai puternic. diversitatea „patrimonialismelor" a făcut ca sociologul american Samuel Eisenstadt să propună un concept mai nuanţat. mai scrie P. Monopolizarea progesivă a resurselor economice şi monetare permite finanţarea la preţ redus a menţinerii unui faţade instituţio174 nale minimale. Captarea absolută a puterii politice conferă acces la resursele coercitive şi simbolice decisive. Adevăratul discriminant e de depistat însă în confuzia absolută sau relativă dintre rolurile politice şi rolurile economice. „Tezaurul. Or. la un moment dat elitele politice preferă o cale autoritară pentru a provoca un proces de modernizare politică. D. cît şi pentru a finanţa armata sau activităţile de interes general". economică. continentul sud-american este la rîndul săul teatrul unor mutaţii asemănătoare. Aici trebuie să facem două precizări. în timp ce ipoteza patrimonială îşi bazează puterea pe sfera infrapolitică a plăţilor şi a delapidării. el presupune lărgirea cercului de dependenţi şi. Mai întîi. Braud. începând cu anii 1970. Mustafa Kemal a convertit elitele conducătoare spre o politică de reforme deosebit de drastice : laicizare brutală a societăţii. J. Dacă luăm ca măsură modelul weberian al dominaţiei raţionale legale. • Autoritarismul modernizator. Pe de altă parte. Dînd ca exemplu societăţile arabo-musulmane. puterea de tip patrimonial măreşte autoritatea clasică a patriarhatului. Totuşi. Trujillo în San-Domingo. Scopul : modernizarea brutală a societăţii turce. Bourmaud. promovarea unui individ raţional eliberat de constrîngerea comunităţii. F. cu cît şeful reuşeşte să menţină intactă conversia reciprocă a capitalurilor politice şi a capitalurilor economice şi financiare. pe care au reuşit să-1 creeze. chiar Braziliaj juntele militare acaparează puterea şi încearcă să stabilească un fel de a treia cale între tiraniile patrimoniale întotdeauna înfloritoare în America Latină — Somoza. egalitate între bărbaţi şi femei etc. el intră în contradicţie cu proiectul de stabilire şi de stabilizare a unei dominaţii raţionale legale. devine astfel o casetă personală din care sînt folosite resurse atît pentru asigurarea plăcerilor personale. Peru.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA apropiaţii ca servitori şi supuşii ca oameni de încredere. clientelare. D. dimpotrivă. autoritarismul modernizator vizează. să ducă la bun sfîrşit un tip de dominaţie raţională în scopul transformării societăţii şi a secularizării moravurilor. Stoessner în Paraguay — 175 . necesare legitimităţii regimului şi. exercitîndu-se pe un teritoriu a priori mai vast decît cel al unei case sau al unui sat. dar mai ales în amestecarea resurselor „private" cu cele „publice". Compagnon — au evidenţiat resorturile. Kemalismul turc a furnizat pe termen lung arhetipul autoritarismului modernizator. dar şi contradicţiile interne ale neopatrimonialismului. notează D. ceî de neopatrimonialism. el constată că hegemonia unui sistem clientelar de distribuţie a resurselor se bazează totuşi pe menţinerea şi dezvoltarea unei relative instituţionalizări statale. Medart. în consecinţă modificarea mecanismelor de susţinere şi de subordonare. C. pentru a desemna procesul de hibridare progresivă a formelor patrimoniale şi a formelor birocratice.

pacificării antagonismelor apărute în societate. prezenţa acestor toleranţe permisive. Şi aici au fost impuse de sus reforme importante în domeniul agriculturii.> . asupra negocierii sau participării. Regimul autoritar se caracterizează mai întîi prin neacceptarea directă sau tacită a principiilor şi regulilor jocului care stau la baza oricărei societăţi democratice. Bourmaud). dincolo de eminenta lor diversitate. Totuşi cele trei caracteristici se raportează la o variabilă în ultimă instanţă decisivă : menţinerea evidentă a unui sistem noncompetitiv ce funcţionează sub imperiul impunerii se combină cu forme mai mult sau mai puţin intense de toleranţă. Fără a putea trage concluzia că avem de a face cu o poliarhie sau cu un „sistem semicompetitiv".„ • . Şi totuşi. complementară primeia. denotă încă autoritarismul totalitarismului care nu acceptă nici cea mai mică disonanţă şi pretinde că săpîneşte spaţiul social în totalilitatea sa. " ( b) Deteriorarea autoritarismului . ' ! . regimul autoritar oscilează între „autoritarisme de legitimare" care se raportează la sisteme de valori mai mult sau mai puţin destinse şi „autoritarismele de reproducere" bazate mai ales pe tehnici de dominaţie şi care nu încearcă o justificare ideologică pentru propria lor dominaţie. vţ r ' -t> Starea de descompunere mai mult sau mai puţin anvansată ce caracterizează astăzi cea mai mare parte a regimurilor autoritare se repercutează în două feluri asupra sferei cunoaşterii. fie cu privire la individ sau grupuri. nici din speţa totalitară. acea nevoie de mobilizare permanentă a maselor care marchează atît de puternic regimurile totalitare. asociativă şi mai rar politice. M ." ! Mai mulţi politologi contemporani — Juan Linz. ea afectează grav caracterul substanţial pe care politologia contemporană îl conferă noţiunii de autoritarism. Un prim semn îl constituie nerecunoaşterea caracterului legitim al conflictelor dintre persoane şi al conflictelor dintre valori şi. al alfabetizării. • . şi chiar a acestor „moduri populare de acţiune politică". Spre deosebire de regimul totalitar care se 176 sprijină pe o concepţie fantatsmatică despre lume. refuzul de a organiza o competiţie paşnică şi regulată pentru cucerirea şi exercitarea puterii. Guillermo O'Donnell. ' " ' ' • :' f•.. ' n 'i j . al dezvoltării economice. regimurile autoritare prezintă şi elemente moderatoare care explică de ce unele dintre ele evoluează tendenţial spre forme mai democratice. O a doua trăsătură considerată discriminantă este renunţarea de facto la concepţia activistă asupra politicului. este absenţa instituţionalizării compromisului. Cea de-a doua caracteristică. Pe de altă parte. în sfîrşit.: ». . în consecinţă. . Şi. al educaţiei. E căutată mai mult apatia individului decît adeziunea sa entuziastă. dincolo de sfidarea faţă de norme sau de proceduri republicane. Combinaţia variabilă şi volatilă dintre elementele coercitive şi elementele moderatoare li se pare un element discriminant grav. Refuzînd să facă din autoritarism o „categorie în absenţă" (D. ar prezenta trăsături suficient de concordante şi stabile pentru a putea fi legate de noţiunea federativă şi substanţială de „regim". Această economie singulară a dominaţiei semnalează o a treia trăsătură : vizibilitatea limitată a aparatului represiv şi conduita relaxată. ea oferă ocazia unei revanşe pentru reprezentanţii aparent învinşi ai teoriei developmentaliste. ei s-au străduit să cizeleze matricea comună diferitelor situaţii autoritare. . . 12 — Introducere în sociologia politică' 177 \ . — Raţionalismele progresive '''•.: • • .. . coerciţia cuplată ocazional cu represiunea are prioritate asupra informaţiei. Pe de o parte. reticenţa faţă de crearea locurilor publice sau oficioase propice concilierii intereselor la faţa locului.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA şi socialismele mai mult sau mai puţin inspirate din castrism. un „concept sacoşă" în care ar fi integrate într-o manieră pur negativă toate sistemele politice ce nu se revendică nici din registrul demo-liberal. Un prim simptom descoperit de politologi ar fi rolul relativ minor jucat de ideologie. • . . Majorităţii regimurilor autoritare le lipseşte acea energie socială. Philippe Schmiteer — consideră că situaţiile autoritare. Alain Rouquie. fie cu privire la instituţii de natură religioasă.

. In timp ce obiectele ştiinţei politice s-au diversificat considerabil. mai puţin de democraţia politică decît de „comportamentul electoral". .. The American Voter. . . ea a devenit mai densă. ştiinţa politică a fost cu bună ştiinţă confundată cu sociologia electorală. . Pe de altă parte. 1. sociologia îşi dezvăluie în mod spontan behaviorismul. . cealaltă reperînd strategiile personale ale celui care votează. Timp destul de îndelungat. cum ar fi istoria.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA artificial şi ipocrit în ceremonialul cabinei de vot. M o d e lu l a le g ă to r u lu i c a p tiv . Sub imboldul CEVIPOF (Centre d'etudes de la vie politique frangaise) şi mai ales al lui Pascal Perrineau. . ' . culturali. . este surprinzător de discretă atunci cînd trebuie să clarifice rolul mecanismului sufragiului în desfăşurarea dinamicii democratice. la iniţiativa Grupului de cercetare a Universităţii din Michigan. .. . El nu a dispărut nici pe departe. . .-. ' '. Pe de o parte. " . perfect cu sarcinile considerate cele mai decisive ale sociologiei electorale : împletirea datelor directe ale alegerii cu un mănunchi bogat de determinanţi în scopul stabilirii unor corelaţii durabile şi al izolării variabilelor cu adevărat predictibile ale comportamentului electoral. atenţia cu care a tratat variabila geologică şi celebra ecuaţie : „granitul votează la dreapta. In versiunea sa . . Pentru prima dată. OGLINDA COMPORTAMENTELOR POLITICE . care propune o interpretare globală a comportamentului electoratului '" 187 . în această situaţie trebuie să recurgem la resursele teoriei politice.• . .. a) Teza identificării partizane . Lucrarea deschizătoare de drumuri scrisă de Andre Siegfried în anul 1913. poziţie socială. Siegfried sugera o abordare „multifuncţională" a votului. un analist provenit din disciplinele istorice şi geografice se străduieşte să identifice determinanţii politici. . Ea se dovedeşte extraordinar de preţioasă în studierea resorturilor votului. . Gerard Grunberg şi Elisabeth Dupoirier.neutralistă". fertile. A. psihologia sau antropologia socială.. .. . analiza electorală s-a îmbogăţit considerabil.. f . analiza electorală s-a deschis integrînd în afara cîştigurilor clasice ale ma teriei. putem distinge două orientări parţial divergente : una insistînd asupra determinanţilor sociali ai votului. . ^ . în schimb. Ea se arată interesată mai puţin de alegeri decît de alegători. Mult timp a fost modelul cel mai reprezentativ.. sociali şi spaţiali care influenţează într-o manieră inegal cumulativă votul individual.. care împrumută elemente din demografie. . El se potrivea.. Nonna Meyer. unde natura solului este asociată în realitate cu alţi parametri la fel de semnificativi : dispersia mai mica sau mai mare a habitatului. apare o lucrare colectivă. U':- In 1960. de fapt. . calcarul votează la stînga"! E vorba aici de o abordare simplificatoare.. . în corelarea operaţiilor electorale în profilul social şi cultural al electorilor. difuzia inegală a proprietăţii funciare sau forţa integrării elitelor nobiliare şi religioase. Este puternică tentaţia de a face distincţie între variabilele grele. Am reţinut mai ales atenţia deosebită pe care autorul a acordat-o ţinutului Vendee. . aporturile teoretice şi metodologice ale altor discipline. Dacă privim cele două modele explicative ale votului şi dacă ne lăsăm în voia ten taţiei dihotomiste.. .. sociologia electorală rămîne unul din terenurile sale cele mai 186 A . datorită mai cu seamă lui Marc Abeles. Le Tableau politique de la France de l'Ouest sous la IH-e Republique. „ . ALEGERILE. refuzînd recen ziile pur statistice ale voturilor şi străduindu-se să cunoască mai în amănunt resorturile şi determinările comportamentului electoral. atitudini culturale şi variabilele punctuale cu scopul de a identifica factorii ce vor clarifica pe termen lung reglementările electorale. este chiar considerată actul de naştere oficial al sociologiei electorale şi al ştiinţei politice.

. L.Â'. ^. ..

Astfel studiile realizate de Guy Michelat şi Michel Simon demonstrează că structurarea indivizilor. Şi. Dar dacă paradigma din Michigan refuză determinismul social. De cealaltă parte. copilăria şi adolescenţa fiind momentele sensibile ale constituirii loialităţilor durabile. o repulsie instinctivă faţă de abstracţie. . reproducerea aproape mecanică a preferinţelor partizane de la o generaţie la alta. în toată această perioadă. primele lucrări ale 189 . dar şi în structurarea atitudinilor politice. factorul simbolic primează asupra importanţei sociologice : astfel. Mayer au numit „varianta franceză a paradigmei Michigan". superficialitatea opiniilor dar şi. . Lucrarea identifică mai multe elemente considerate semnificative ale comportamentului american : un interes scăzut pentru politică. majoritatea muncitorilor sindicalişti. Trebuie citate aici. un ataşament puternic şi durabil faţă de unul din cele două mari partide ce structurează viaţa politică americană. . atunci cînd funcţionează din plin. de atitudini şi de norme pot fi cei mai siguri predictori ai comportamentului electoral. un muncitor catolic practicant este mai aproape din punct de vedere electoral de un superior decît de un muncitor nereligios.: 188 b) Aşa-zisa teză a „sistemelor simbolice" în Franţa. . a fost iniţiat un întreg ansamblu de cercetări care a pornit de la ipoteza lui Michelat şi Simone şi care au sfîrşit prin constituirea a ceea ce P. a membrilor comunităţii de culoare sau chiar a evreilor votau pentru candidaţii partidului democrat furnizează o incontestabilă legitimitate acestei interpretări holiste a votului. La iniţiativa CEVIPOF. Ipoteza elaborată de Michelat şi Simon pare perfect coroborată cu bipolarizarea vieţii politice franceze începînd din anul 1958. atitudinea francezilor. Aşa s-a născut celebra „paradigmă din Michigan" ce orientează de mulţi ani cea mai mare parte a cercetărilor electorale. începînd cu anul 1978. Perrineau şi N. Ar exista deci o relaţie directă intre nivelul de integrare religioasă şi probabilitatea votului spre dreapta şi între gradul de integrare a clasei muncitoare şi probabilitatea votului la stînga. Pe de altă parte. grija de a face inteligibile mizele şi termenii dezbaterii politice. In legătură cu această din urma problemă. polul „muncitorului nereligios" permite decelarea unui al doilea sistem simbolic structurat în jurul valorilor de clasă şi de conflict ce orientează votul spre partidele contestatare.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA american. • . electoratul francez se repartizează într-o manieră mai mult sau mai puţin egală între două modele polare corespunzînd fiecare hegemoniei unui „sistem simbolic" specific. . sau mai ales. în sfîrşit. . Ei vor distinge astfel în UNR-ul gaulist şi în PCF cei doi poli simbolici în jurul cărora se structura. cercetările electorale contemporane prezintă particularităţi asemănătoare cu paradigma din Michigan. această socializare precoce contribuind la cristalizarea identificărilor partizane şi la menţinerea astfel a echilibrului general al sistemului politic. Mediul familial apare astfel ca locul privilegiat al transmiterii atitudinilor politice.:. în schimb se cramponează de figura unui elector captiv. a grupurilor sociale întregi în jurul unor sisteme stabile de reprezentare. după părerea lor. După părerea lor. prins în angrenajul mecanismelor socializării politice. în plus. Faptul că în Statele Unite. figura electorului „independent" fiind marginală sau conjuncturală. polul „catolicului declarat" permite identificarea unui prim sistem simbolic structurat în jurul valorilor religioase şi orientează votul spre partidele conservatoare. stabilitatea remarcabilă a identificărilor partizane pe tot parcursul vieţii. partidul democrat şi partidul republican. Pe de o parte. lucrarea scotea în evidenţă trei serii de factori. practicînd de bunăvoie „renunţarea la sine" şi încredinţînd celor două mari partide naţionale. rolul fundamental jucat de sentimentul de identificare partizană nu numai în ceea ce priveşte hotărîrea de a vota. a familiilor. această lege suferind derogări excepţionale legate în general de evenimente specifice.. Pe de o parte. Votul este în acest fel mai mult un act de credinţă decît un calcul. solidar cu grupurile sale de apartenenţă. -. Ei validau în manieră proprie celebrul aforism al lui Andre Malraux : „între comunişti şi noi nu există nimic". înainte de toate.

care este un indicator precis al votului de dreapta. pose sivă şi muncitoare. Abundenţa vocabularului — „elector raţional". R. Victoria socialistă din 10 Mai 1981 părea să marcheze apogeul modelului sociologic. „elector instabil" — trădează confuzia relativă a abordărilor. exprimă îmbinarea fericită a două fenomene : pe de o parte. posesia unui patrimoniu devine astfel. publicată sub conducerea lui S. spre votul de stînga. în special a celor aflaţi la nivelul cel mai de jos. Nie şi J. Petrocik. un nou predictor al comportamentului electoral. „elector strateg". în special în rîndul „cohortelor tinere". -•••. Abordarea individualistă scoate la lumină tocmai o asemenea capacitate relativă de a alege. pe de o parte „independenţa în muncă" modelează o viziune individualistă asupra lumii. în timp ce în Franţa s-a constatat slăbirea principiului simbolic care se presupune că orientează votul în mod durabil. Şi. Făcînd distincţie între . încurajarea alegătorului de a se pune cît mai des în situaţia de a redescoperi caracterul personal şi singular al gestului electoral cu privire la oferta politică ce îi este supusă judecăţii. Am stabilit că această a doua grilă interpretativă. H. Mai mult decît nivelul veni turilor — „non-posedanţii bogaţi" votează în majoritatea lor cu stînga. ei remarcă astfel că stînga are succes categoric la „nonposedanţi". Alternativa propusă nu e atît de clară cum ar părea la prima vedere. Incepînd cu anul 1975 sîntem tentaţi să corelăm cîştigul electoral al forţelor de stînga cu expan siunea salariaţilor şi mai ales a „păturilor mijlocii ale salariaţilor" în sînul populaţiei active. anchetele mai noi au corectat sensibil ecuaţiile propuse de grupul din Michigan. Verba. rolul familiilor în aculturaţia copiilor şi. Capdeville şi E. Voie ă droite . la acelaşi nivel cu integra rea religioasă şi cu apartenenţa la clasa muncitoare.non-posedanţi" (nici un element patrimo nial) şi „posedanţi" (cel puţin unul. în învăţarea precoce a normelor şi atitudinilor poli tice. e o lucrare de referinţă la acest capitol. — în Statele Unite. Deşi s-a delimitat de cauzalism. Este acreditată 191 . N. pe care în lipsă de altă alternativă o vom numi „individualistă".>• « •: : /- B. explică pu ternica propensiune a salariaţilor. două sau trei elemente de patri moniu). The Changing American Voter. Dupoirier. pe de altă parte..JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA lui Annick Percheron care au scos în evidenţă. în timp ce dreapta este votată de electorii care posedă cel puţin două elemente de patrimoniu. în primul rînd s-a stabilit o creştere sensibilă a nivelului de coerenţă ideologică a opiniilor manifestate de alegători şi un declin al vechii „abandonări a sinelui" pe mîna mecanismelor de partid. „elector mobil". aceasta a scos în evidenţă o nouă variabilă importantă. acesta părea să ignore sau cel puţin să subestimeze preferinţele alegătorilor. France de gauche. Mai trebuie citată lucrarea colectivă condusă de J. în timp ce „supunerea faţă de o autoritate patronală" şi corolarul său. în consecinţă. pe baza unor an chete foarte amănunţite. începînd cu anii 1970. revendicarea drepturilor şi a protecţiei. mulţumindu-se să stabilească anumite corelaţii mai importante. slăbirea semnificativă a comportamentelor de identificare atestată de anchetele empirice numeroase şi concordante. lucrările conduse simultan de Norma Meyer şi Etienne Schweisguth în jurul „rapor tării la muncă" permit identificarea unei o doua polarităţi perti nente din punct de vedere electoral . a) Slăbirea identificărilor partizane />t ' ' ' Analize convergente au reliefat slăbirea continuă a sentimentului de identificare cu un partid sau o familie de idei în Statele Unite. Modelul alegătorului individualist E un model apărut ca o reacţie împotriva modelului holist. S-a mai constatat o tendinţă semnificativă spre „dezalinierea partizană". în sfîrşit. deţinerea unui patrimoniu. în timp ce „sărmanii posedanţi" votează regulat cu dreapta —.

Este din ce în ce mai dificilă raportarea comportamentului electoral la „concentrări" sociale compacte şi omogene. dacă poziţia socială şi clasa parentală de socializare rămîn elemente discriminatorii importante. Polaritatea dintre profesiile independente şi cele salariate tinde să se atenueze o dată cu declinul conjugat al artizanatului.schimbă în mod regulat intenţia de vot. în ultimă instanţă eroziunea sentimentului de identificare şi a sistemelor simbolice e atestată empiric de un fenomen a cărui amplitudine nu încetează să se extindă : creşterea volatilităţii electorale. Indicatorul religios nu mai este la fel de pertinent din moment ce abia 10% din populaţia Franţei se declară practicantă a unei religii. trecerea de la un bloc la altul (trecerea votului socialist spre un vot UDF sau viceversa). Una din ultimele anchete făcute de Annick Percheron în rîndul tinerilor adolescenţi arăta că dacă universul lor politic continuă să fie marcat de o identificare precoce cu valorile şi ritualurile majore ale republicii. putem spune că paradigma din Michigan este în două rînduri contrazisă. In Franţa. In sfîrşit. intensitatea şi frecvenţa revirimentelor electorale confirmă se pare această nouă realitate. cu o cultură mai elevată. Declinul continuu al practicilor religioase asociate cu pierderea influenţei Bisericii Catolice tinde să micşoreze unul din principalele centre sociologice ale votului aşa-zis conservator. Pe de o parte. semnalează apaliţia unei „constelaţii centrale" dominată mai cu seamă de mediile educative şi culturale şi a căror creştere nu încetează să erodeze poziţiile dominante pînă atunci ale „claselor superioare" şi ale .JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA apariţia unui vot calitativ diferit. teza determinării sociale e considerabil zdruncinată. Trebuie totuşi să recunoaştem că ea însăşi este obiectul unei interpretări diferite. mai mobil..şomajului. alegătorii par să răspundă din ce în ce mai mult ofertelor formaţiunilor politice. accentuează. La Seconde revolution industrielle. decolonizare. în loc să exprime o identitate socială sau culturală. După realegerea lui F. fragmentarea eşichierlui social. fie în interiorul aceluiaşi bloc (trecerea votului de la RPR spre un vot naţional frontist de exemplu). fie. noi studii au ajuns la concluzia. al comerţului. ele nu mai permit prezicerea cu atîta siguranţă a structurii preferinţelor electorale. cel puţin la cea a erodării lente a variabilelor considerate responsabile de comportamentul electoral. — La fel în Franţa. Harta antagonismelor sociale nu mai e aşa de simplă precum părea înainte şi prin aceasta folosirea indicatorilor socioculturali devine problematică. Sociologul H. care ne aminteşte de „alegă13 — Introducere în sociologia politică' 193 . şi acest lucru se dovedeşte şi mai edificator. Rezumînd. Pe de altă parte. în schimb sentimentul "de identificare cu o organizaţie politică sau cu o familie ideologică slăbeşte considerabil. al agriculturii. Declinul spectaculos al PCF şi evoluţia pragmatică a PS slăbeşte particularităţile stîngii. amploarea fenomenelor de transhumantă. dacă nu a dispariţiei. Metamorfozele suferite de salariat sînt impresionante. instabilitatea endemică a. regim economic etc. Evoluţia este cu atît mai remarcabilă cu cît bipartidismul rigid ce structurează competiţia politică în Statele Unite duce în mod tradiţional spre cristalizarea identificărilor partizane. prin multiplicarea situaţiilor de precaritate sau de mar192 ginalizare. Dacă aceeaşi persoană îşi . cel ce exprimă tonalitatea generală a noii sociologii electorale nord-americane." vieţii politice începînd cu 1981. Alain Lancelot şi -Philippe Habert au constatat apariţia unui nou tip de alegător. Mendras in lucrarea sa. Mitterand în 1988. După Bernard Manin. dar şi cu declinul clasei muncitoare tradiţionale. clivaj ele în jurul cărora se grupează în mod tradiţional viaţa politică se estompează şi devin mai complexe în acelaşi timp. Asistăm la epuizarea progresivă a conflictelor în jurul cărora se constituiau istoric antagonismele între „dreapta" şi „stînga" : instituţii republicane.claselor populare". Aprofundarea crizei economice şi extinderea . în timp ce apariţia mişcării ecologiste şi reapariţia unei „extreme drepte" contribuie şi mai mult la tulburarea categoriilor uzuale ale clasificărilor. şcoala publică. dimensiunea „reactivă" a votului cîştigă teren faţă de dimensiunea „expresivă". Creşterea „fluxului migrator" afectează chiar esenţa interpretării holiste a votului. printre altele. axat mai mult pe mize şi persoane decît pe partide şi programe.

. alegerile funcţionează ca un regulator al vieţii politice. . este în realitate caracterul repetat 199 . Este un fapt acceptat în principiu că în orice societate democratică alegerile au o dublă şi indisociabilă funcţie. ar fi bîntuită de frica insuportabilă că trebuie să restituie un anumit prag de legitimitate şi de autonomie judecăţilor formulate de cetăţean cu ocazia consultărilor electorale. confundînd toate tendinţele. < . constituie un punct de referinţă decisiv. Alegerile. • . permit selectarea personalului conducător. scrie el. A. Cîştigurile nu pot fi subestimate.O ACUMULARE DE VIRTUŢI EEPUBLICANE Faptul că reduce semnificaţia votului doar la comportament şi că astfel ignoră articulaţia subtilă care se operează între sufragiu şi universal nu este singura ciudăţenie a _sociplogiei electorale.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA sociologia electorală. Democraţia nu este deloc „puterea poporului". în loc să-şi concentreze atenţia asupra procesului electoral : „dispozitivul central.. la formarea unei „voinţe colective". 198 a) Repetarea alegerilor Trebuie din nou să ne referim la lucrarea lui Bernard Manin./ . deoarece acesta nu atrage încrederea şi consimţămîntul. • • . reuşeşte el să le încredinţeze un mandat dacă nu imperativ cel puţin incitant? Ştim că aşa-zisele teorii ale elitismului democratic preferă să judece mai degrabă în termenii alienării decît în cei ai transmiterii. Ea permite doar selecţionarea în mod paşnic a unei elite conducătoare.. electorii transmit în egală măsură şi o voinţă. ele conferă guvernelor o puternică bază de legitimitate. Ea substituie întrebarea devenită rituală : ce votăm? cu alta : ce loc ocupă alegerile în dinamica democratică? Desemnarea guvernelor. Doar alegerea de către popor conferă conducătorilor politici marca oficială de legitimitate necesară guvernării paşnice a ţării.• • . Teoria politică are un alt fel de raţionament. Din această perspectivă lucrarea marelui economist Joseph Schumpeter. După părerea lui.. 2. este o pură amăgire să credem că. în schimb. Desemnarea guvernanţilor -' . ci o reinterpretează prin prisma logicii economiei de piaţă. Trebuie totuşi să admitem că asemenea avantaje clare suscită următoarea întrebare : cu ocazia alegerii conducătorilor reuşeşte oare poporul să-şi transmită cel puţin parţial „voinţa". El este cu siguranţă unul din cei ce au consumat mult talent pentru a demonta mitul suveranităţii poporului. Pe de altă parte. principiul majoritar fiind regula ce permite atribuirea autorităţii unor titulari care pot fi identificaţi în mod foarte clar şi care permite organizarea paşnică a învestiturilor şi a alternanţelor. ea însăşi supusă unor reajustări periodice. împăcarea antagonismelor. Capitalisme et Democraţie. alegîndu-şi reprezentanţii. care conferă alegătorilor influenţă asupra conţinutului deciziilor luate de reprezentanţi. Ea preferă să acţioneze asupra universalităţii votului decît asupra particularităţilor de comportament. Există totuşi şi interpretări mai puţin simplificatoare. Ea preferă să studieze acea alchimie ciudată şi fascinantă care duce la agregarea preferinţelor individuale. In primul rînd. un fapt izolat deci. După părerea lui. ALEGERILE. '•••''• :. care atribuie modalităţii eîee-torale obiective mult mai substanţiale. eroarea lui Schumpeter ar consta în faptul că el îşi concentrează atenţia doar asupra unei alegeri. Bernard Manin remarcă în această privinţă că fondatorii democraţiilor moderne au renunţat cu bună ştiinţă la sistemul tragerii la sorţi a guvernanţilor. El nu contestă valabilitatea democraţiei. Principes du gouvernement representatif. Alegerile au ca scop unic desemnarea dintre concurenţii care vor să cucerească şi să exercite puterea pe aceia care vor fi pentru un timp limitat titularii funcţiei.

creată de F. a) Continuitatea organizaţiei Este vorba mai întîi de „o organizaţie durabilă". Şi-mai cu seamă criteriul pare să excludă radical formaţiunile care sgită lozinci „naţionaliste" sau. sprijiTiimju-se pe o bază teritorială delimitată.. la „socialiştii independenţi" din timpul celei de-a III-a Republici şi mai ales la UDSR. Din contră. doi politologi nord-americani.-şi pentru sindicat sau club şi pentru orice altă instituţie socială. de exemplu.>|. Ne gîndim. Nu putem concepe deci un partid fără ramificaţii pe tot teritoriul. care să aibă raporturi regulate şi va riate cu eşalonul naţional". mai simplu. Joseph Lapalombara şi Myron Weiner. Definiţia partidului politic l\. _ . dar în general şi de „organismele ad-hoc" a căror existenţă încetează o dată cu atinge rea scopului final. nici Partidul Naţionalist Basc. Aspiraţia. nici Partidul Naţionalist Galez nu ar fi trebuit să fie considerate partide! a Ştiinţa politică aplică cu bunăvoinţă preceptul durkheimian al „definiţiei prealabile" şi se străduieşte să cizeleze cartea de vizită „obiectului" partid. grupul de presiune care nu are alt scop decît acela - 213 . au încercat în 1966 să structureze definiţia partidului în jurul a patru discriminanţi fundamentali. „regionaliste". crearea RPR în 1976 atestă capacitatea mişcării gaulliste de a supravieţui politic şi instituţional la dispariţia unui şef de excepţie. -variabilă luată izolat nu e specifică partidului politic. cel puţin spre durată în timp. creată în 1951 de Pierre Poujade în scopul luptei împotriva „inchiziţiei fiscale".. Mitterand. realizează o străpungere spectaculoasă la legislativele din 1956 dar nu mai supravieţuieşte în 1958 valului puternic gaullist şi dizgraţiei po litice a „prăvăliaşului din Saint-Cere". nici condiţiile apariţiei sale nu beneficiază de păreri unanime. prezentă în întreaga istorie politică şi ministerială din perioada celei de-a IV-a Republici. • ~ a b) Caracterul naţional al organizaţiei în al doilea rînd trebuie să fie vorba de . Trebuie totuşi să adăugăm că această 212 c) ÎDorinţa de a exercita puterea Partidul este o organizaţie „ai cărui conducători. Sub acest pretext. Trebuie să admitem totuşi că acest al doilea criteriu este de două ••ori exclusiv. Acest prim criteriu ne permite să deosebim partidele politice de clicile sau facţiunile personale care nu supravieţuiesc de obicei fondatorilor lor. dacă nu spre nemurire. doresc să ia şi să exercite puterea. Nici nu trebuia deci să fie considerat un adevărat partid. \. este valabilă . fie să o distrugă (partide revoluţionare). Pe de o parte.. Preluarea mişcării de către generaţia lui Chiraque asigură trecerea paşnică a gaullismului plebiscitar spre gaullismul partizan. nici Uniunea Democratică Bretonă. De exemplu. adică de o organizaţie a cărei speranţă de viaţă politică să o depăşească pe cea a conducătorilor săi actuali. care să nu se adreseze tuturor stratu rilor comunităţii naţionale şi care să nu aibă o ambiţie colectivă. el întreţine confuzia în jurul formaţiu nilor ce nu dispun sau au puţine reţele locale sau provinciale şi căror existenţă politică ţine în principal de prezenţa regulată şi 'deseori activă a unui grup parlamentar. iar de •cealaltă parte. Nici definiţia de partid. partidul politic care are ca obiectiv fie să participe la putere (par tide legislative).JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA gene nu poate ascunde dificultatea acestui demers. naţionali şi locali.\ U *.o organizaţie bine stabilită şi aparent durabilă. Uniunea de apărare a comercianţilor şi a artizanilor. Acest al treilea criteriu e pur şi simplu decisiv şi ne permite să distingem două specii în mod tradiţional opuse : pe de o parte. El stabileşte o condiţie primordială pentru trans formarea unei organizaţii în partid. In această privinţă. nu numai să o influen ţeze".i \. A.

. gestionarea delimitărilor poate să se dovedească o operaţie delicată. Difuza rea modelului reprezentativ produce în cadrul adunărilor formarea unor grupuri ce reunesc aleşii pe baza unor afinităţi strict politice. d) Căutarea unei susţineri populare Şi. trebuie să fim de acord cu faptul că partidul reprezintă un fenomen destul de recent. electorală în vederea măsurării influenţei'"şl"â" cuceririi suportului popular cuantificabil apoi în poziţii de putere. de exem plu. anumite cluburi se transformă sau se alătură ulterior unor configuraţii de partid. „partidele indirecte". în consecinţă. „partidul" dă semnalul spre un gen mult mai vast — „ac215 . Pe de altă parte. se potriveşte cu regimurile occidentale. partidele însoţesc procesul •de decolonizare şi sînt deci strîns legate de lupta pentru indepen. ' B.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA de a-i influenţa pe deţinătorii puterii în scopul de a obţine satis facerea unor interese particulare. Geneza partidului politic . fie de secte pur şi simplu. Mai rămîne ca „intriga sufragiului". Intr-o lucrare majoră.'denţă şi de creare a statului. partide comuniste legate de succesul Revoluţiei din oc tombrie şi ca urmare a creării Kominternului etc. . Nu arareori. Această clasificare binară a fost criticată de 'Schwartzenberg. după M. în fine. Frontul Naţional devine „partid" doar din ziua cînd începe să adune scoruri elec torale semnificative? Grupurile ecologiste se rezumă doar la a fi sindicate care să apere mediul înconjurător? îndoiala este permisă. vezi biserici oficiale. . „partidele indirecte" sînt în general formaţii centralizate. partidul e o organizaţie care îşi manifestă „grija de a căuta o susţinere populară pe durata alegerilor. după modelul Trade-Unions britanice. Chiar şi aici punerea în practică a celui de-al treilea criteriu ridică probleme delicate de delimitare. dar se aplică dificil la noile state. Se ajunge astfel la eliminarea din categoria partidului nu numai a organizaţiilor corporative care./. Maurice Duverger perfecţionează genealogia şi •distinge două categorii de partide. mobi lizarea din ce în ce mai metodică a alegătorilor să confere o iden titate puternică partidului politic. ' . deseori distante şi chiar reticente faţă de instituţiile reprezentative. Ea ar fi implicit etnocentrică. Duverger. Am văzut că geneza şi. Pe de o parte. partide „confesionale" provenite din grupuri religioase. Conform primei grile. • ' f r . •disciplinate. universalizarea sufragiului masculin atrage după sine crearea unor comitete electorale însărcinate cu mobilizarea şi încadrarea alegătorilor. sau nu numai". El permite să deosebim partidul. care se alimentează exclusiv din reprodu cerea unui particularism. Partidul se formează atunci cînd se instituie rraporturi regulate între „grupurile parlamentare" şi „comitetele -electorale locale". apărută în 1951. ci de la grupuri preexis tente : partide socialiste ieşite din sindicalismul muncitoresc. par-'tide „agrariene" provenite din puternicele asociaţii ţărăneşti. Cel de-al patrulea discriminant al activităţii de partid este anga jarea în competiţie. dar şi a organizaţiilor politice mai mult sau mai puţin grupusculare ale căror şanse de a ajunge la putere sînt practic nule. Leş Părtis politiques. . care nu pornesc de la mecanismul sufragiului. Şi în acest caz. Du verger. ini214 tiat în Marea Britanie şi în Statele Unite în cursul secolelor XVIII şi XIX. fie de cluburi sau alte societăţi de reflexie ce funcţionează ca simple laboratoare intelectuale. In cea mai mare parte a ţărilor afro-asiatice. şi este legat în esenţă de implantarea principiilor şi a pro cedurilor democratice. au sarcina de a întări anu mite partide politice. „partidele cu ori gine electorală şi parlamentară". definiţia partidului dau naştere la două grile de interpretare profund diferite. Dacă acceptăm definiţia anterioară. . chiar dacă ele nu sînt absolut antagonice. care însoţesc prin excelenţă ex tinderea sufragiului universal şi democraţia parlamentară. Se cuvine totuşi să mergem mai departe de analiza lui M. care domină astăzi ştiinţele sociale şi Apolitice. De asemenea.

a unui: proces în care agenţi plasaţi într-o situaţie de concurenţă „schimbă bunuri" politice „contra susţinerii active sau pasive". organizaţională. Burke. . . atunci cînd anunţă într-un mic eseu consacrat „partidelor politice" că toate interpretările anteri oare — cele ale lui Hume.-. în special pe cele ale lui Schumpeter şi Weber : partidul nu ar fi altceva decît o modalitate privilegiată. Trebuie totuşi să facem deosebirea dintre abordările „machiavelice". . •: . pe care le ilustrează perfect eseul lui Marc Sadoum şi J. Activitatea de partid s-ar rezuma la mobilizarea sufragiului profanilor de către agenţi din ce în ce mai specializaţi şi performanţi. In al doilea rînd. şi cele „structurale" care operează distincţii între diversele forma ţiuni politice. extrem de critice la adresa acţiunii de partid. trebuie să 216 reamintim că ascensiunea unui partid este inseparabilă de esenţa însăşi a invenţiei democratice : „stingerea paşnică a conflictelor".INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA ţiunea politică". Weber. adică reflectarea în interiorul partidului a inegalităţilor sociale şi culturale ce structurează societatea în ansamblul ei.-M.(>m r ii) U " • > .5p'. Studiul minuţios al modului lor de funcţionare internă ne furnizează probe în acest sens. r_ • . . . care este ea însăşi strâns legată de ascensiunea democraţiei parlamentare şi de instituţionalizarea progresivă îrt toate societăţile occidentale a luptei paşnice şi codificate pentru cucerirea şi atribuirea posturilor de putere. PARTIDUL INTRE STRUCTURI ŞI INTERESE 'Abordările de tip „internist" au constituit întotdeauna un ca pitol important al sociologiei fenomenului partidist. Abordarea sa este însă departe de a „o rupe cu accepţia obişnuită" şi nu face decît să aducă la paroxism vechile teorii utilitariste. . Michel Offerlee dă. Cu toate astea. în primul rînd ei nu stabilesc graniţe etanşe între „partid" şi acele grupuri învecinate cum ar fi „cluburile".. în general. Ea pune în «videnţă acapararea autorităţii în interiorul partidului de către o mică oligarhie. . Duverger •— sînt tot atîtea „obstacole" în înţelegerea ştiinţifică a fenomenului partidist.-7 '. ..• =1 . "•"" ''*-•'••• ' • • ' !! ••:. Donegani asupra partidului. se acordă o importanţă mai mare „influenţării pu terii" decît „exercitării puterii". _ Interpretarea „machiavelică" se confundă în multe privinţe cu începuturile studiului sistemic al partidelor politice. trebuie să ne detaşăm de partid şi să-1 plasăm într-un moment istoric mai vast şi în acelaşi timp esenţial. şi anume cel al apariţiei în cursul secolului al XVIIIlea a unor adevărate spaţii de dezbatere cetăţenească.. Distingem aici diversele aspecte ale unui proces comun de formare a opiniei în sensul în care îl înţelege J. dar nu unică. cel de-al doilea semnalează influenţa exogenă. nu putem totuşi să sacrificăm „raţiunea deli berativă" pe altarul „meseriei politice"..": i v«v. „organismele ad-hoc" sau „co mitetele". Există totuşi două moduri de percepere a coruperii elitiste a partidului politic : primul consistă în reperarea matricei endogene.: rik. . modalităţilor de transmitere la nivel superior a doleanţelor şi a dezbaterilor ce traversează socie tatea decît gestionării aparatelor puterii. Reinserţia teoriei partidului în problematica generală a democraţiei prezintă două avantaje.• th' A. 2. . . Nu putem mini maliza profesionalizarea vieţii politice şi consecinţele ce decurg de aici.'do vadă de o îngîmfare bachelardiană. 217 . r. Habermas : ele sînt tot atîtea locuri în cadrul cărora persoane ce apelează la raţiune îşi exprimă opiniile asupra treburilor publice şi îşi reven dică o competenţă politică şi legislativă din ce în ce mai mare. Aceasta nu desca lifică însă primul mod de abordare a problemei. . • . în conformitate cu cea de-a doua grilă de interpretare. Michels. Obsedată une ori de tentaţia structuralistă. aceasta are tendinţa să estompeze scopurile şi valorile care orientează gîndirea şi acţiunea partidelor politice în favoarea logicilor endogene şi a combinaţiilor de inte rese ce acţionează în scop propriu mecanismele de partid.t'<' '•. „societăţile de gîndire". . acceptarea caracterului legitim al divergenţei. •'°U J •: . Partidul corupt de oligarhie . ( - .

ue m-r » r\ ci K î 1i 4 * i i edificator . cârtiri ' Liueit.inturi.

. cerînd aderenţilor ardoare şi loialitate. După părerea lui Duverger. In primul rînd este vorba de partide de notabili care au ca scop mai puţin recrutarea unui număr ridicat de aderenţi. fapt ce. b) Partidele de mase Partidele de mase au apărut după cele de cadre şi au îmbrăcat forme foarte diferite. Unitatea de bază a organizaţiei este comitetul de circumscripţie. Este vorba apoi de partide puternic structurate şi ierarhizate care au dat naştere unor noi roluri politice : apariţia unui aparat permanent constituit din cadre retribuite-de partid şi disponibile. Partidul caracterizat prin organizarea sa internă Ajunşi în acest punct. e vorba de partide hotărît pragmatice şi slab îndoctrinate. Legătura dintre comitetele locale şi aleşii parlamentari este slabă şi neregulată. între cele trei mari variante contemporaneale partidului de mase. El a renunţat la clasificările mai mult sau mai puţin spontane care s-au făcut şi care. îi penalizează pe reprezentanţii politici ai claselor dominate. Este vorba. „partide mici). Marxismul laicizant al Şcoliî lui Bourdieu se întîlneşte totuşi cu tradiţia „machiavelică". punînd sub semnul suspiciunii propunerile democratice moderne. diferenţele sînt uneori frapante. manifestînd o grijă deosebită să întreţină şi să extindă capitalul electoral. El sugera o tipologie coerentă de partide politice bazate pe structura generală a partidelor şi articulate în jurul unei summa divisio : pe de o parte — „partidele de cadre". în sfîrşit. varianta comunistă sau leninistă şi varianta fascistă. acest al 221 a) Partidele de cadre Din punct de vedere istoric. cristalizarea unui colectiv de militanţi ce execută o activitate socială. dincolo de proiectele şi de retoricile profund antagoniste. dar care îşi consacră o bună parte din viaţă punerii în practică a hotărârilor partidului. descalifică radical pretenţia egalitară a democraţiilor liberale.scoteau în evidenţă fie mărimea partidului („partide mari".JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA „cîtimi ascunse" ce tinde să asigure accesul claselor avute ale'societăţii în cîmpul politic şi care.mai este vorba de partide de notabili. cît convertirea unui capital de notorietate în susţinere electorala !ş£ 220 . Exceptînd formaţiunile fasciste. Societatea împărţită în clase sociale este cea care reflectă în cîmpul partidist logicile de dominare şi de respingere care o străbat şi o divizează. B. în al doilea rînd e vorba de confederarea suplă şi destinsa între comitetele locale. şi care multiplică strategiile în vederea reactivării sentimentului puternic de apartenenţă la partid şi de completă identificare cu obiectivele sale. trebuie să ne reîntoarcem la lucrarea lui Maurice Duverger. în sfîrşit. varianta social-democrată. înainte de toate nu. reducînd controversa la o competiţie periodică între „dominanţi" bogaţi în capital economic şi „pretendenţi" dotaţi mai mult cu capital cultural. Partidul nu mai e considerat (într-o manieră substanţialistă) sediul corupţiei elitiste ireversibile. acest prim tip de organizare de partid era plasat politic şi prospera în mod' firesc printre formaţiunile de obedienţă liberală sau conservatoare. Partidele de cadre sînt în general alergice la elaborările conceptuale şi se orientează cu prioritate spre „intriga sufragiilor". ci de partide de militanţi orientaţi mai mult spre recrutarea masivă de membri decît spre constituirea unui capital electoral.— „partidele de mase". consacrîndu-şi tot timpul dezvoltării lui. de partide bazate pe o intensă cultură a participării. politică. în ultimă instanţă. Şi totuşi. se poate sesiza o matrice comună. Neajunsurile acestei clasificări au deschis drumul unei a treia categorii : cea a „partidelor indirecte". Leş Partis politiques. Grupul parlamentar constituie centrul nervos al partidului şi se bucură de prioritate faţă de un „aparat central". „partide de stingă"). de cealaltă parte. ele au fost prima modalitate instituţională de iniţiativă partidistă şi pot fi recunoscute după o surriă de trăsături. fie ideologia partidului („partide de dreapta".

problematica „demersului politic". sînt bine ancorate în toate democraţiile avansate. fie că sînt social-democrate sau comuniste. dimpotrivă. ci prin prisma rolului său de mediator între eşalonul PO itic şi spaţiul social. creat în 1958 de generalul de Gaulle. Pe de altă parte. -această clasificare ar fi mai ales evoluţionistă şi ar anunţa în mod tacit substituţia lentă. INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA . ele cultivă mai ales gruprile sociale ce le sînt mai ataşate din punct de vedere electoral. PARTIDUL INTRE CONFLICT ŞI INTEGRARE Replasarea partidului într-o dialectică a conflictului şi a integrării presupune o schimbare de optică. Pe de o parte. •c) Partidele indirecte Clasificarea lui Duverger pare astăzi învechită. Or. Pretenţia de a „reprezenta" clasele sociale defavorizate nu mai are aceeaşi semnificaţie acum cînd condiţiile de viaţă se uniformizează şi cînd statutele sociale se fragmentează. „partidele de mase" nu scapă de constrângerile legate de evoluţia societăţilor moderne. Această a doua caracteristică semnalează o transformare decisivă. „partidele de cadre". această prezicere ar fi hazardată. şi ex primă rezistenţa grupurilor dezmoştenite ale societăţii la hegemo nia notabililor. Partidul nu mai este studiat în singularitatea structurilor sale sau în generalitatea intereselor sale. Şi într-un caz şi în celălalt partidul e preocupat de mobilizarea sufragiilor şi de obţinerea^ unor resurse maxime cu scopul de a controla puterea politică. pe căi mult mai clasice. 3. Jean Charlot în Franţa) să repereze o schimbare fundamentală a fenomenului partidist în societăţile dezvoltate. Tematica „partidelor indirecte" atinge astfel. •. transformă marile partide în „partide de guvernămînt". Partidul. . „Partidul de mase" ar exprima. Spre deosebire de demersurile anterioare 223. Studiind cu atenţie UNR-ul. Avatarurile clasificării tradiţionale au făcut ca mulţi politologi occidentali (Otto Kirchmeier în Statele Unite.. ea ar fi implicit deterministă şi ar adopta în fapt un clivaj cu caracter „clasist". cu condiţia să fie disciplinat şi blindat împotriva influenţei societăţii burgheze. „Partidul de cadre" ar exprima din punct de vedere istoric hegemonia intelectuală a claselor aristocratice şi burgheze în cadrul sufragiului cenzitar. In cel de-al doilea caz. . dar ireversibilă. . în maşinării puternice.. în primul! caz. departe de a dispărea. centralizate. în special partidele „liberale" şi „conservatoare". Pe de altă parte este vorba mai mult de „partide indirecte" decît de„partide de clase". Marile partide moderne combină în proporţii variabile principiul preferinţei cu principiul extinderii. Totuşi în 1959. Pe de altă parte. . Jean Charlot remarca de asemenea că această nouă formaţie nu era un partid de cadre preocupat să ţeasă în teritoriu o structură de tip notabiliar. în schimb funcţiona ca un „partid de alegători" centralizat şi disciplinat. a „partidului de mase" cu „partidul de cadre". era pentru grupurile so ciale cele mai marginalizate singurul mijloc de a se sustrage pro priei inferiorităţi şi de a cuceri progresiv o veritabilă autonomie politică şi culturală. a căror acţiune e în cea mai mare parte dedicată culegerii sufragiilor şi cuceririi majorităţii electorale. Pe de o parte este vorba mai mult de partide de aderenţi decît de militanţi. ele au tendinţa să se extindă dincolo de teritoriile lor de origine şi să ţeasă legături cu grupuri de interese extrem de diversificate. . după opinia lui Wildavski.. Exacerbarea competiţiei pentru cucerirea puterii.222 JEAN BAUDOUIN . Tendinţa principală -ar fi apariţia . Pe de o parte. profesionalizarea universului politic. . • • • . dar nu constituie nici un partid de mase care să pretindă militanţilor săi o mobilizare intensă şi regulată .JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA doilea tip de organizare e întîlnit mai cu seamă printre partidele „muncitoreşti". sociologul nord-american Aaron Wildavski îi reproşa că reduce implicit o abordare structuralistă la o dublă şi indisociabilă teologie. preocupat în mod hotărît de alegătorii săi. pretenţiile politice ale grupurilor dezmoştenite ale societăţii în cadrul sufragiului universal. .partidelor indirecte" sau a „partidelor-atrage-tot" (catch-all-party).

pe de o parte. Dimensiunea polemologică •-"••- Nu putem să ne limităm doar la o abordare pur istorică. una din caracteristicile majore ale societăţilor deschise care le deosebesc radical de societăţile închise sau care stagnează. oferind resurse de integrare unor forţe politice şi grupări sociale care.l . de supravieţuire de-a lungul unor epoci indepărtate. Competiţia de partid. această posibilitate de a se bate cu idei (words) şi nu cu săbii (swords). Ele rămîn. Filozoful Karl Popper. ne ajută să sesizăm mai bine dimensiunea polemologică şi integrativă totodată a ceea ce Kelson denumea „statul partidelor". conform căreia „războiul nu ar fi decît continuarea politicii. Lipset. Partidele politice nu sînt doar iniţiativele politice destinate special cuceririi de „trofee" şi împărţirii „prăzii" (J. Chiar dacă această remarcă pierde din pertinenţă datorită tendinţei contemporane de fragmentare corporatistă şi comunitară a societăţilor. Poziţia lui Popper se apropie de cea a lui Clausewitz : în felul său el inversează celebra formulă a 226 acestuia. cuplul dreapta-stînga ritmează întreaga viaţă politică franceză. scrie politologul american S. nu numai narativă. t) Clivajul dreapta-stînga sau cauzalitatea improbabilului . partidele politice au sarcina să exprime o situaţie de conflict între diferitele grupuri. dar şi o deschidere constantă spre nou şi neprevăzut.r • ' Din acea zi de 28 august 1789 cînd deputaţii Adunării constituante. Trebuie totuşi să depăşim încă un obstacol. clivajul1 dreapta-stînga. Discuţia critică.aproviziona cu propuneri şi anticipaţii acel „loc vid". chiar la baza civilizaţiei noastre şi în special a tuturor instituţiilor noastre judiciare şi legislative. „Regimul partidelor" nu numai că este binevoitor cu ceea ce Marc Sadoun numeşte pe bună dreptate „adormirea paşnică a conflictelor". „In toate democraţiile moderne. Trebuie -studiată tocmai această capacitate deosebită. intelectuali colectivi susceptibili de a . stă. Bailey). cu variantele sale : dezbaterea politică şi cea de partid. la stînga. fără îndoială. mimează gesturile războinice. ea rezumă bine rolul dublu jucat de competiţia partidistă î» raport cu competiţia electorală. dar ospitalier . partizani ai veto-ului regal. de cealaltă parte. a) Competiţia partizană sau intelectualizarea disputei Celor mai luminaţi reprezentanţi ai sociologiei istorice nu k-a scăpat faptul că explorarea genealogică se baza pe o interpretare mai mult teoretică a originilor amabilităţii democratice. <iar cu alte mijloace" şi afirmă că „mai degrabă politica este continuarea războiului. care este într-un regim democratic puterea politică.şi deschis. Exemplul clivajului dreapta-stînga în Franţa ne va ajuta să sesizăm mai bine această dimensiune autocreatoare care e. s-au plasat la dreapta hemiciclului şi adversarii lor apărători ai Revoluţiei. Ceea ce se petrece în cadrul acestei dialectici a conflictului şi a integrării este pur şi simplu manifestarea unui tip de societate care dă. dar cu alte mijloace". Ea funcţionează de fapt ca o formă ce atenuează violenţa socială. el consideră că apariţia si transmiterea lor la nivelul sferei publice reprezintă nu numai o condiţie a coexistenţei paşnice a opiniilor. menţinute la periferia sistemului. într-adevăr. ^ 227 . ' *' . a reaşezat perfect în perspectivă această dimensiune polemologică şi în acelaşi timp concordatară a politicului : „confruntarea intelectuală. în termeni mult mai precişi decît cei folosiţi de Norbert Elias.dreptul la diversitatea de opinii şi care legitimează divergenţa şi gestionează ezitările.B. Lagroye. s-ar fi revoltat şi ar fi contribuit la destrămarea lui. este o invenţie a grecilor şi e una din cele mai importante din toată istoria. scrie el. Şi la acest capitol interpretările sînt variate şi contradictorii. D. măcar virtual. . Ea nu înseamnă altceva decît intelectualizarea disputei asociată cu eliminarea fermenţilor săi autodistructivi. înlocuieşte cu confruntarea aprigă dar curată a cuvintelor confruntarea sîngeroasă a armelor. dar Şi politică şi simbolică. dînd astfel luptei de clasă forma sa democratică".

=•••*. anchetele conduse mai ales de Guy Michelat Şi Etienne Schweisguth infirmă existenţa unei tendinţe mecanice de estompare a contradicţiilor. alta „bonapartistă" autoritară. dincolo de variaţiile uneori considerabile ale ofertei politice. Această primă grilă de interpretare are avantajul că ne reaminteşte importanţa variabilelor ideologice. de exemplu. • Consolidarea sociologică Incertitudinile ce afectează factorul ideologic au ca rezultat reapariţia interesului faţă de variabilele sociologice. naţionalistă. Libertatea. In schimb. identitatea naţională : tot atîtea mize. Pe de o parte. In afară de asta. cuplul dreapta-stînga ar reflecta o opoziţie în priniulrînd • ideologică.n -•. el reperează în interiorul dreptei franceze trei sensibilităţi foarte clar comp'artimentate. clivajul „dreapta228 Atingă" tinde să se refacă într-un registru mai îngust. dacă nu din pertinenţă. decolonizarea.JEAN B AUDODIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA • Discriminantul ideologic ' .onna Meyer. xenofobă. mai cu seamă preferinţele sociale sau regimurile politice. mobilizează din nou controversele. în anumite privinţe ea şi-a diminuat importanţa şi a devenit confuză. Ideea democratică în sine şi mai ales încărcătura sa utopică consubstanţială este lucrată din interior de interpretări la fel de conflictuale. ale căror sinuozităţi pot fi urmărite de la revoluţie pîhă în zilele noastre : una „orleanistă". Din 1964. egalitatea. Conform accepţiunii clasice foarte bine înrădăcinată în opiriia generală. Leş Droites en France .. Acesta este demersul de la care porneşte RenâRemond în lucrarea sa. ar fi putut diviza societatea franceză şi ar fi cristalizat discriminări durabile între „dreapta" şi „stînga". plebiscitară şi totodată progresiv republicană şi ultima „extremă". Cu atît mai mult cu cît slăbirii relative a clivajului intelectual nu pare să-i corespundă o extensie pe măsură a determinanţilor sociali sau culturali. Pe de altă parte. de fapt. care. cel puţin din claritatea sa. reticentă şi chiar hotărît ostilă faţă de valorile democratice. afacerea Dreyfus. fără să se refere la un principiu ideologic clar şi incontestabil. „Dreapta" şi „stînga'' operează de acum în interiorul unei configuraţii politico-intelectuale profund zdruncinată de epuizarea contemporană a referentului comunist şi de integrarea progresivă a extremei stingi revoluţionare. „socialişti". am constatat deja. Chiar dacă ele nu formează în mod necesar noul orizont de nedepăşit al umanităţii. referitor la principiile şi pasiunile constitutive ale tradiţiei noastre republicane. Sub influenţa unor evenimente istorice sau a unor situaţii ce puneau în joc mize importante — alegerea regimului republican. doar o minoritate dintre persoanele interogate se plasează la „centrul" scării. voit 'cctemopolită şi burgheză. legitimitatea statului-providenţă —.' în anumite epoci chiar „anarhişti" şi „troţkişti". mai există loc m lr iteriorul acestui cadru consensual şi pentru divergenţe semni229 . „pierderea expresivităţii noţiunilor de dreapta şi stînga se referă mai mult la ofertă decît la cererea politică". datorită cercetărilor făcute de N. poziţia socială sau deţinerea unui patrimoniu îşi conservă valoarea de predicţie a comportamentului electoral. In acelaşi fel este posibil să identificăm şi în interiorul „stîngii" familii relativ tipizate opuse. liberală dar elitistă. Nici măcar formaţiunile considerate „extremiste" nu le mai neagă public. dar intens. Ea a pierdut însă. în sfîrşit. separarea bisericii de stat. securitatea. că „variabilele grele" nu dispar şi că practica religioasă. Aşa cum notează Pe bună dreptate Guy Michelat. ar fi fost posibil ca acest criteriu ideologic să se fi extins la fiecare-bloc luat în parte. Şi în acest caz lucrările remarcabile ale CEVIPOF au permis reliefarea a trei date puternic convergente. anchetele aşazise de autopoziţionare care cereau unui număr de indivizi selectaţi în prealabil să se claseze pe o scară cu 6—7 căsuţe mergând de la extrema stînga la extrama dreaptă confirmă observaţiile anterioare. atitudinea faţă de revoluţia rusă. Dacă există fără îndoială o restrîn§ere a poziţiilor în ceea ce priveşte alternativele majore. democraţia politică şi economia de piaţa sînt general acceptate de majoritatea forţelor politice şi sociale sau cel puţin nu mai sînt obiectul negării radicale însoţită de propuneri alternative contrastante. mai mult de 70% dintre ele situîndu-se în căsuţele situate la stînga sau la dreapta.

atestă stabilizarea unei forme de regim politic care face public dreptul la controversă. Dar. această organizare dualistă a competiţiei politice însoţeşte intrarea în democraţie a societăţii franceze. Ea furnizează un principiu de coerenţă unei societăţi care a renunţat la o bază sigură pentru a accepta sfidarea pluralismului şi a ceea ce nu poate fi stăpînit. ea se străduie să absoarbă la nesfîrşit conflictele. Ele oferă membrilor societăţii politice repere sau . ar fi dus la războaie civile mai mult sau mai puţin latente : între „dreyfusarzi" şi „antidreyfusarzi". constatarea rămîne legată de problematica aventurii democratice. Tocmai această plasticitate simbolică a permis Republicii să menţină în sfera posibilului reprezentabilitatea şi negociabilul. care în acest punct se întîlneşte cu P. Totuşi. Dilema „dreapta-stînga" rezumă şi condensează ambivalenţa ei nativă. Compe231 . în acelaşi timp. • Dimensiunea simbolică Este momentul să definim mai riguros legătura ce se stabileşte în ultimă instanţă între cuplul dreapta-stînga. ea funcţionează ca o „noţiune-memorie" însărcinată să retransmită poporului spectacolul propriei divizări. să creeze un cadru suplu creativităţii sociale : „incomparabila putere a dreptei şi a stîngii. în schimb. Ele permit alegătorilor să-şi însuşească o identitate politică. După aceste date ea nu încetează să cîştige în întindere şi în intensitate. să integreze complexitatea alegerilor unor principii de clasificare relativ sigure şi liniştitoare. întotdeauna susceptibile de îmbogăţire sau de reînnoire semantică". studiul făcut de Marcel Gauchet în lucrarea Leş Lieux de memoire şi intitulat sobru. El apreciază la rîndul său că erodarea sistemelor de credinţă şi veşnicele schimburi reciproce şi simultane tematice între cele două cîmpuri nu mai permit raportarea unor mase ideologice compacte şi bine conturate la „dreapta" şi la „stînga". uneori discontinue şi contradictorii. ea retransmite la nivelul spaţiului public conflictele proteiforme ce traversează societatea. ea cîştigă consistenţă politică şi simbolică. permiţînd o „stăpînire simbolică a lumii".puncte fixe" în succesiunea haotică a evenimentelor şi a poziţiilor. într-o primă etapă. In august 1789. foarte curînd. între partizanii şi adversarii decolonizării. Antagonismul dreapta-stînga trece din nou pe primul plan atunci cînd trebuie luată o poziţie faţă de dilema „liberalism economic" — „apărarea cîştigurilor sociale" şi se estompează cînd este vorba de probleme discriminante altădată. popularizată de şcoala din Michigan. Este bine totuşi să depăşim interpretările psihosociologice. între liberali şi socialişti. înfruntări care. să atribuie raţiune şi coerenţă opţiunilor succesive. Braud. constă în faptul că ele sînt noţiuni deschise. Abia după revoluţia de la 1848 şi prioritar o dată cu instuţionalizarea progresivă a celei de a IH-a Republici.. Ea dezvăluie capacitatea inedită a diferiţilor actori de a controla conflictul şi de a ritualiza confruntarea. între biserică şi s tat.JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA ficative. cum ar fi „securitatea persoanelor şi a bunurilor" şi în special „liberalizarea moravurilor". „conservatori" şi „progresişti") . Clivajul dreapta-stînga se dovedeşte astfel mai puţin un martor ideologic decît codul major al diferenţierii politice. „La droite et la gauche". între apărătorii naţiunii şi suporterii Europei etc. aduce clarificări hotărîtoare. Reanalizînd paradigma identificării partizane. linia de departajare nu avea decît o semnificaţie 230 topografică şi rămîne fixată ca o reprezentare unitară şi monistă a suveranităţii naţionale. Lui Marcel Gachet. In această privinţă. scrie M. Politologul se confruntă aici cu o enigmă majoră : cum se explică ataşamentul pe care majoritatea francezilor îl menţin faţă de un asemenea arhaism chiar în timp ce bazele ideologice ce alimentează în mod tradiţional clivajul dreapta-stînga par să se erodeze. „catolici" şi „laici". nu-i scapă faptul că noul dualism răspunde şi unor puternice nevoi de identificare. în oricare altă societate. Gauchet. funcţiile latente subzistă şi provin mai mult din registrul psiho-afectiv decît dintr-un conflict al doctrinelor. Philippe Braud propune o interpretare deosebit de încurajatoare. Autorul începe prin disputarea datei naşterii cuplului. impunîndu-se cu o eficienţă din ce în ce mai remarcabilă antagonismelor imediate („roşii" şi „albi". Dar.