Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381

)
1. Teologia pnevmatologică premergătoare sinodului Anul acesta aniversăm împlinirea a 1630 de ani de la întrunirea Sinodul al II-lea Ecumenic, desfășurat la Constantinopol între 1 mai și 9 iulie 381 d. Hr.. condamnat erezia pnevmatomahilor sau pnevmatomahismul. Pnevmatomahismul (pneuma – Duh și mache – luptă) este o învățătură greșită care combate adevărul despre Sfântul Duh negându-i dumnezeirea, egalitatea și consubstanțialitatea cu Tatăl și cu Fiul. Interpretând greșit textul din Epistola către Evrei (1, 14), pnevmatomahii au ajuns la concluzia că Duhul Sfânt este doar un Duh slujitor, superior naturii spirituale a îngerilor, o creatură a Tatălui, căci prin cuvântul toate din formularea toate printr-însul s-au făcut (Ioan 1, 3) se cuprinde implicit și Duhul Sfânt. În concepția pnevmatomahilor, Duhul Sfânt este o creatură care ocupă o poziție intermediară între Dumnezeu și creaturi și care nu poate fi adorată ca Dumnezeu deoarece nu este consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. Sfântul Atanasie ne furnizează prima ştire despre apariţia adversarilor Sfântului Duh. În cele patru Scrisori adresate prietenului său episcopul Serapion de Thumis din Egipt. În prima scrisoare Sfântul Atanasie ne relatează că fusese informat de către episcopul Serapion de Thumis prin 358 că: „… unii care au părăsit pe arieni din cauza blasfemiei admise contra Fiului lui Dumnezeu, au început să înveţe greşit contra Sfântului Duh spunând că El este nu numai o creatură, ci şi unul dintre spiritele slujitoare şi se deosebeşte de îngeri numai prin grad. Nu putem decât să ne mirăm de nesocotinţa lor deoarece ei, care nu vor ca Fiul lui Dumnezeu să fie o creatură, şi în aceasta gândesc bine, au suportat să audă că Duhul Fiului este creatură”. Aceşti eretici au înţeles greşit versetul din Epistola către Evrei (I, 14) în care îngerii sunt numiţi leitourgika pneumata – duhuri slujitoare: „Îngerii oare nu sunt duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii”; de aceea, ei credeau că şi Duhul Sfânt este un înger slujitor. Sfântul Atanasie îi va numi pe aceştia eretici „Tropici” (Tropikoi). Fără îndoială că pnevmatomahii erau numiţi astfel de către Sfântul Atanasie, fiindcă ei explicau prin figuri de stil, metafore sau tropi, pasajele din Sfânta Scriptură care nu sunt în sprijinul doctrinei lor greşite despre Sfântul Duh. Argumentaţia tropicilor în favoarea afirmaţiei lor că Duhul Sfânt este o creatură poate fi rezumată astfel: „dacă Sfântul Duh posedă dumnezeire, El nu poate să o posede decât prin naştere; dacă Duhul Sfânt este născut din Tatăl, Fiul lui Dumnezeu este deci fratele său; dacă Sfântul Duh este născut din Fiul, Dumnezeu Tatăl este aşadar bunicul său! Însă aceste două ipoteze trebuie excluse, fiindcă niciodată nu s-a spus că Duhul Sfânt este născut. Dacă Sfântul 78 a combătut și

tropicii trăgeau de aici concluzia că Duhul Sfânt nu putea fi consubstanţial cu Tatăl. cât şi în cadrul unor sinoade locale. s-au afirmat două personalităţi de prim rang ale Ortodoxiei răsăritene. Tropicii aduc şi alte argumente în sprijinul afirmaţiei lor că figurile de stil din Scriptură demonstrează că Duhul Sfânt este o creatură şi mai exact un înger. Sfântul Duh este înlocuit printr-o creatură sau un înger: „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi. Deoarece Fiul era considerat consubstanţial cu Tatăl. care prin anatemele 19. O formulare scurtă a doctrinei lor s-ar putea exprima prin afirmația episcopului pnevmatomah Eustație al Sevastei care spunea: „Eu n-aș cuteza să afirm despre Duhul Sfânt nici că este Dumnezeu. atât prin scrierile lor. egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. termenul pneuma are sensurile de vânt sau Duh. depus din scaunul episcopal în 360. După numele său. tropicii argumentează că Sfânta Scriptură foloseşte enumerări ternare în care. 45). Sfântul Atanasie din Alexandria şi Sfântul Vasile cel Mare. începând cu anul 378. tropicii din Thumis sunt ortodocşi în privinţa Fiului lui Dumnezeu. după Tatăl şi Fiul. Deci tropicii stabileau raporturi familiale între persoanele Sfintei Treimi. pentru că El era născut. care a început în a doua jumătate a secolului al IV-lea. iar în acest context tropicii îl înţeleg cu sensul de Duh. după modelul celor umane. Sinodul convocat și prezidat de papa Damasus la Roma în 380 a condamnat printre alte erezii și pe cea a pnevmatomahilor. Sfântul Ambrozie al Milanului (mort în 397) combate pe 79 . iar apoi maratonieni după numele diaconului Maratoniu. 351-360). la care se adaugă scriitorul bisericesc Didim cel Orb. 21). Istoria bisericească. Grigorie Teologul. deoarece El nu era născut. nici să-l socotesc o creatură” (Socrate. Prima mențiune despre apariția ereziei pnevmatomahe s-a făcut la sinodul de la Sirmium din 358. În schimb. Cei doi iluştri Părinţi ai Bisericii au apărat dumnezeirea Sfântului Duh. (Amos 4. De asemenea. Inițiatorul pnevmatomahismului este considerat episcopul arian Macedonie al Constantinopolului (342-346. Pnevmatomahismul a fost cunoscut și combătut și de episcopatul apusean. depus de sinodul de la Constantinopol din 360 împreună cu Eustație al Sevastei. 21 și 23 condamnă pe cei care nu-l recunosc pe Sfântul Duh ca a treia persoană a Sfintei Treimi. El nu poate fi consubstanţial cu Tatăl”. În lupta împotriva pnevmatomahismului. Proorocul Amos spune despre Dumnezeu că: „Eu sunt Cel care a întocmit munţii şi a făurit vântul”. pnevmatomahii au fost numiți și macedonieni.Duh nu este născut din Tatăl. Macedonienii au fost combătuți și de Sfinții Griegorie de Nyssa. Adepții lui Macedonie susțineau că Duhul Sfânt este inferior Tatălui și Fiului lui Dumnezeu și prin urmare Lui nu i se cuvenea o cinstire egală cu primele două persoane ale Sfintei Treimi. II. (1 Timotei 5. ca să păzeşti acestea …”). acesta din urmă a scris cea mai bună lucrare a antichității creștine referitoare la Duhul Sfânt (Despre Sfântul Duh). Ambrozie din Mediolanum. 13).

după ce a condus un an întreg singur Imperiul roman. ori să accepte credința niceeană. împăratul Grațian a convocat sinodul de la Aquileea în toamna anului 381 care să întrunească episcopii occidentali și illyrieni. adept convins al Crezului Niceean urmărea restabilirea unității religioase a Imperiului. Un alt edict emis în 10 ianuarie 381 reamintea același lucru. La fel procedează Sfântul Niceta de Remesiana în lucrarea Despre Sfântul Duh. Teodosie cel Mare a convocat Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol în anul 381 care a combătut arianismul. Augustul Orientului. După moartea împăratului Valens (364-378). l-a proclamat August al Orientului pe generalul de origine spaniolă Teodosie (379-395). cerând tuturor popoarelor supuse lui să mărturisească credința într-o singură Dumnezeire a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. la Constantinopol a fost numit episcop Sfântul Grigorie de Nazians la 27 noiembrie 380. 2. Astfel. La 28 februarie 380. Aceasta ne îndreptățește să-l considerăm pe împăratul Teodosie creatorul Imperiului roman creștin. Teodosie a promulgat un edict decisiv pentru susținerea Ortodoxiei niceene. de aceeași mărire în Sfânta Treime. ori să renunțe la scaunele lor episcopale. Împăratul Teodosie și-a stabilit reședința la Constantinopol unde a fost primit cu mare fast la 24 noiembrie 380. la 19 ianuarie 379. Președenția sinodului a fost asigurată mai întâi de către episcopul Meletie al Antiohiei. Însă suspiciunea și răceala instaurate între episcopatul apusean și cel răsăritean în urma disputelor ariene făceau aproape imposibil un dialog eficient în cadrul sinodal. ca de altfel și decretul emis în iulie 381. În cele din urmă sinodul de la Constantinopol a fost recunoscut ca Sinodul al II-lea ecumenic datorită importanței deciziilor dogmatice formulate de el și recunoscute unanim de către întreaga Biserică. iar după moartea sa 80 . cei doi împărați s-au decis să convoace în sinoade separate episcopii din provinciile care le erau subordonate. Împăratul Teodosie cel Mare. Sinodul al II-lea ecumenic La rândul său. iar la Alexandria a fost ales episcop Timotei (381385). Întrucât cei doi episcopi au ales cea de-a doua variantă. erezia pnevmatomahă și apollinarismul. De aceea.pnevmatomahi în lucrarea Despre Duhul Sfânt. Ideea convocării unui sinod general care să întrunească episcopii din apus și răsărit era susținută de către ambii împărați. destrămată din pricina disputelor teologice dintre grupările religioase. pentru a fi eliminate ultimele rezistențe ariene și a fi condamnată erezia pnevmatomahilor. împăratul Grațian. după Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol. ucis de goți în bătălia de la Adrianopol (9 august 378). La acest sinod au participat 150 de episcopi. în majoritate răsăriteni. El a cerul episcopilor arieni Demofil al Constantinopolului și Luciu al Alexandriei.

adică să fie crezută o dumnezeire. nici necomplet (cum zice Apolinarie). astfel. Aceasta trebuie să fie primită şi de voi şi de noi toţi cei care nu denaturăm cuvântul credinţei celei adevărate. părinții sinodali au trecut la discutarea problemelor religioase. după care substanţa. de o cinstire (rang) egală şi de împărăţie împreună veşnică. cele 4 canoane și lista participanților redactată ulterior. chiar dacă am suferit prigoane. în trei ipostase desăvârşite. un rezumat al ei este cuprins în Scrisoarea Sinodului de la Constantinopol din 382 trimisă papei Damasus și episcopatului apusean. în Treimea cea necreată. ca una ce este foarte veche şi care însoţeşte botezul. Despre acestea veţi putea şi mai mult să vă mulţumiţi sufleteşte. sau orice altă încercare de la eretici. părăsind Constantinopolul la 31 iunie 381. nici ca fără minte omenească. Ea ne învaţă să credem în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. ca să nu găsească loc nici boala (erezia) lui Sabelie. Însă profund marcat de atacurile proferate la adresa lui de către reprezentanții grupărilor ariene și dezinteresat de lucrările sinodului.de către Sfântul Grigorie de Nazians. Deși definiția dogmatică integrală a sinodului s-a pierdut. deofiinţă şi împreună veşnică. care va fi ales și episcopul Constantinopolului (381-397). căci este Dumnezeu înainte de veci. sau de o altă fire. o putere şi o fiinţă (substanţă) a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. care amestecă ipostasurile şi înlătură astfel însuşirile fiecărui ipostas şi nici să se întărească blasfemia eunomienilor. sau firea (ousia) sau dumnezeirea se desparte şi se introduce. dacă o să vă învredniciţi să răsfoiţi în Tomosul alcătuit de sinodul ţinut la Antiohia şi în Tomosul compus anul trecut la Constantinopol de 81 . Actele sinodului sau pierdut. Grigorie de Nazians a demisionat din scaunul episcopal și de la președenția sinodului. dar care S-a făcut om desăvârşit în zilele cele mai de pe urmă pentru mântuirea noastră. ceva făcut mai târziu sau creat. nici ca fără de suflet. Astfel. În locul său a fost ales episcop al Constantinopolului Nectarie căruia i s-a acordat președenția sinodului cu acordul unanim al sinodalilor și al împăratului Teodosie cel Mare. Acestea sunt. în rezumat. arienilor şi pnevmatomahilor. Lucrările sinodului s-au deschis la începutul lunii mai a anului 381. sinodalii au analizat canonicitatea alegerii Sfântului Grigorie de Nazians ca episcop al Constantinopolului. Noi păstrăm neatinsă învăţătura despre înomenirea Domnului. ci ştiindu-L perfect întru totul. După discuții aprinse. cele despre credinţa propovăduită de noi fără nici un înconjur. cea întărită la Niceea Bithyniei de către cei trei sute optsprezece Părinţi. sau în trei persoane (feţe) complete. Înainte de a discuta problemele teologice. sau necazuri sau ameninţări imperiale sau cruzimi ale conducătorilor. păstrându-se doar simbolul de credință constantinopolitan. păstrată de istoricul Teodoret de Cyr: „Noi însă. Sfântul Grigorie de Nazians a fost recunoscut în unanimitate ca episcop al Bisericii Constantinopolului. Retragerea lui Grigorie de Nazians a adus la conducerea sinodului pe Nectarie. neacceptând formarea (existenţa) trupului lui Hristos. ne-am sprijinit pe credinţa evanghelică.

suflet neraţional sau organic (psyche alogos) şi suflet raţional şi nemuritor (psyche logike sau noûs). iar Dumnezeirea este raţiune neschimbătoare. Apollinarie din Laodiceea (mort în 329 d. însă înţeleasă în acest sens restrictiv. Prin urmare. Hristos nu trebuia să aibă suflet raţional (noûs) pentru ca puterea omenească să nu se definească prin El-însuşi. 82 . dar n-a luat raţiunea omenească. concept care şi-a găsit locul în hristologie în secolul al VI-lea d. Hr. Apollinarie susţinea că la Întrupare Hristos a primit un trup omenesc cu suflet neraţional (senzorial) din Fecioara Maria. potrivit căreia omul este compus din trup material (sôma sau sarx). Apollinarie este autorul sintagmei: mia physis toû Theoû Logou sesarkomene – o unică fire întrupată a lui Dumnezeu Logosul) pe care Chiril din Alexandria o va prelua în accepţia ortodoxă (în concepţia lui Chiril noţiunea de physis corespundea total cu aceea de persoană. raţiune schimbătoare şi robită calculelor necinstite. Acesta. ca integrare a trupului uman în substanţa Logosului. 10-13).către sinodul (II) ecumenic. Hr. În acestea noi am mărturisit mai pe larg credinţa noastră şi am făcut şi o anatematismă scrisă contra ereziilor născocite mai înainte” (Teodoret de Cyr.) au condamnat apollinarismul.. Hr.). Astfel. Cu alte cuvinte. Istoria bisericească. când a fuzionat cu monofizismul. pornea de la concepţia trihotomică a lui Platon. pnevmatomahismul și apolinarismul. V.) a fost promotorul apolinarismului – prima erezie hristologică din istoria Bisericii. Sufletul divin al Logosului îi animă trupul precum sufletul nostru uman ne animă trupul. primită la Întrupare şi compromitea toată activitatea mântuitoare a lui Iisus. Apollinarismul (numit şi sinusianism deoarece suprapunea cele două naturi în Hristos) a durat până în secolul al V-lea d. Apollinarie gândeşte în interiorul schemelor de gândire ale şcolii alexandrine. în sensul că el concepe unitatea lui Hristos pornind de la ipostasul său (pe care îl identifică cu ousia în Treime). dorind să explice pe cale raţională modul unirii firii dumnezeieşti cu firea omenească în Persoana lui Iisus Hristos. sinodalii de la Constantinopol au condamnat arianismul. 9. Hr. concepţia lui Apollinarie reprezintă o primă formă de monofizism. formula hristologică de referinţă a lui Apollinarie este cea de Dumnezeu-Întrupat (Theos ensarkos). împreună cu erezia arienilor şi pnevmatomahilor. Apollinarie nega integritatea sau deplinătatea firii umane a Mântuitorului. Aşadar. lipsindu-i sufletul raţional (noûs). Prin această concepţie. Formula mia physis toû Theoû Logou sesarkomene rezumă gândirea lui Apollinarie. cerească”. Apollinarie afirma: „Logosul însuşi s-a făcut trup. deoarece locul raţiunii sau al minţii l-a luat Logosul – Cuvântul lui Dumnezeu. Limbajul său hristologic obişnuit se încadrează în schema Logos-sarx – Cuvântul-trup. În acest sens Hristos este Dumnezeu făcut om. Părinţii sinodului al II-lea ecumenic desfăşurat la Constantinopol (381 d.

sfințenia. cât și de necesitatea combaterii altor erezii. în comparație cu Simbolul Niceean. Articolul 12 mărturisește credința în viața veșnică hărăzită de Dumnezeu celor care vor moșteni împărăția cerurilor. Cele mai importante adaosuri sunt cele cinci articole referitoare la învățătura despre Sfântul Duh. Însă.  5 corectări dogmatico-stilistice. în sens subordinațianist sau semiarian. Corecturile și îndreptările dogmatice făcute simbolului niceean au fost determinate de experiența Părinților apărători ai Ortodoxiei niceene în confruntare cu interpretările ariene posterioare Sinodului I Ecumenic. Următoarele completări sau reformulări au fost aplicate Simbolului de credință niceean: 1. Această formulă îndreptată direct împotriva ereziei lui Arie. egalitatea și unitatea celor trei persoane ale Sfintei Treimi. ar fi putut fi interpretată după 325 (în polemica ortodocșilor cu partidele ariene). despre învierea morților și viața veșnică. Făcătorul cerului și al pământului pentru a-i combate pe marcioniți și manihei. Articolul 11 mărturisește credința în învierea morților. apostolicitatea și sobornicitatea Bisericii așa cum se întâlnește în simbolurile de credință anterioare ale Bisericilor locale Articolul 10 mărturisește unicitatea botezului pentru a combate pe cei care nu respectau prevederile Sinodului I Ecumenic din 325 care rezolvase disputa baptismală din Biserica primară și pentru a arăta necesitatea absolută a Tainei Botezului pentru a deveni creștin și membru al Bisericii.Simbolul de credință constantinopolitan constituie o parte a definiției dogmatice a Sinodului al II-lea ecumenic care completează prin adaosuri și corecturi dogmatice și stilistice Simbolul de credință niceean din 325. Articolul 9 mărturisește unitatea. care negau că Dumnezeu este creatorul lumii materiale. Domnul de viață Făcătorul care își are existența din veșnicie prin purcedere din Tatăl. 83 . preferând formularea patristică doxologică: Cel ce împreună cu Tatăl și Fiul este închinat și slăvit. învățătură apărată de apologeții creștini în fața filosofiei păgâne. despre Biserică. Se cuvine să precizăm că în articolul 8 – care mărturisește credința despre dumnezeirea Sfântului Duh. Simbolul Constantinopolitan mai prezintă:  4 omisiuni dintre care cea mai importantă este sintagma … adică din ființa Tatălui. despre botez. prin care se exprimă clar și direct deoființimea. care a vorbit prin prooroci și care este egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul – Părinții sinodali s-au ferit să mai folosească termenul nescripturistic ÐmooÚsioj pentru a mărturisi deoființimea (consubstanțialitatea) Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul.

Mai înainte de toți vecii. 3. scurtă și precisă toate adevărurile fundamentale ale revelației dumnezeiești. S-a pogorât din cer și de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Simbolul de credință este rostit nu numai la Sfânta Liturghie. Rădăcinile Crezului niceo-constantinopolitan se regăsesc în Sfânta Scriptură și în mărturisirile de credință formulate de către Părinții apostolici și unii apologeți. Simbolul de credință constantinopolitan cuprinde într-o expunere concentrată. În 567. la originea mărturisirii de credință formulată la Constantinopol se află textele crezurilor baptismale folosite în Siria și Palestina. mai ales la Cezarea. după anul 471. 4. 3. textul crezului baptismal al Bisericii din Ierusalim și textul Crezului Roman-apostolic.2. Însă. Simbolul de credință constantinopolitan – care a constituit fundamentul doctrinar al celorlalte sinoade ecumenice. în realitate. În concluzie. în timpul împăratului bizantin Leon I (457-474). în Vinerea Patimilor. Simbolul de credință reprezintă celula-mamă a întregii dezvoltări dogmatice în cadrul Bisericii. S-a răstignit pentru noi în timpul lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat. când catehumenii primeau botezul. a fost introdus în rânduiala sfintei Liturghii mai întâi la Antiohia de către patriarhul monofizit Petru Gnafeus sau Fullo. împăratul bizantin Iustin al II-lea (565-578) a înlocuit printr-un edict Simbolul niceean cu Simbolul constantinopolitan sau niceoconstantinopolitan. pentru a-l combate pe Apolinarie din Laodiceea care învăța că trupul lui Hristos provine din cer. Canoanele Sinodului al II-lea ecumenic Deși colecțiile de canoane grecești atribuie Sinodului al II-lea ecumenic 7 canoane. toate punctele principale ale credinței adevărate și ale teologiei creștine. Patriarhul Timotei al Constantinopolului (512-518) a dispus ca Simbolul niceean să se rostească la fiecare slujbă. pentru a accentua integritatea corporală a Mântuitorului împotriva apolinarismului. pentru a accentua veșnicia Mântuitorului Iisus Hristos împotriva concepției episcopilor Marcel de Ancyra și Fotin de Sirmium care învățau că El își are existența numai după nașterea din Fecioara Maria. la acest sinod au fost formulate și aprobate doar primele 4 canoane. înlocuind astfel vechea practică de a fi rostit numai o dată pe an. El exprimă esența creștinismului. pentru a combate pe Fotin din Sirmium care nega existența în veșnicie a Fiului ca Dumnezeu-om și pentru a arăta mărirea la care a fost ridicată firea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos. Șade de-a dreapta Tatălui și a cărui împărăție nu va avea sfârșit. 5. ci și la toate celelalte servicii religioase. celelalte 3 canoane fiind adăugate ulterior. 84 . valabil până astăzi în Bisericile Ortodoxe.

Prin urmare. 85 . aceștia vor sta în comuniune și dragoste cu Nectarie. Atunci când a făcut acest lucru a adăugat următoarea notă: „Canonul acesta este dintre acelea pe care Scaunul apostolic roman nu l-a primit de la început. Lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic s-au încheiat la 9 iulie 381. 1. a fost canonul 3 care nu stabilește episcopului Constantinopolului – capitala Imperiului Roman de Răsărit – jurisdicție specială asupra celorlalți episcopi răsăriteni. Atunci nu a fost amintit și Constantinopolul pentru că el a fost inaugurat și declarat capitală a Imperiului roman ca Roma cea nouă de către împăratul Constantin cel Mare la 11 mai 330. cu următorul conținut: Poruncim ca toate bisericile să fie imediat înapoiate episcopilor care mărturisesc că Tatăl. în părțile Orientului. Fiul și Duhul Sfânt au aceeași maiestate. ca să nu existe nici un dubiu. i-au cerut să confirme în scris aceste hotărâri. nefăcând nici o deosebire. în Egipt. ierarhizarea onorifică a scaunelor episcopale s-a făcut în funcție de importanța și onoarea politică a marilor metropole din Imperiul Roman și nu după importanța lor religioasă. ci mult timp în urmă”. cu Timotei al Alexandriei.Cel mai important și în același timp cel mai controversat canon. VII. Alexandria și Antiohia. cu Pelagiu de Laodiceea și Diodor de Tars. mărire și strălucire. Părinții sinodali. Istoria bisericească. precizează că trebuie considerați ortodocși cei care stau în comuniune cu patriarhul Constantinopolului Nectarie... episcopul Bisericii de Constantinopol. XVI. La 30 iulie 381. 9). ci respectând ordinea Treimei. Toți cei care nu sunt în comuniune cu cei mai sus menționați să fie considerați eretici declarați și. împăratul a publicat la Heracleea un edict. 3. scoși din Biserică (Codex Teodosianus. putere. Când s-a conferit întâietate onorifică scaunului episcopal de la Ierusalim. Acest canon a fost gândit în spiritul canonului 6 al Sinodului I Ecumenic care conferea întâietate onorifică scaunelor episcopale de la Roma. prin urmare. adresând împăratului Teodosie cel Mare o scrisoare de mulțumire prin care îl informau asupra deciziilor dogmatice și canonice ale sinodului. nu s-a știrbit autoritatea mitropolitului de Cezareea. printr-o împărțire nelegiuită. Datorită canonului 3. Biserica Romei a refuzat timp îndelungat să integreze în colecțiile ei de canoane dispozițiile canonice ale Sinodului al II-lea Ecumenic. Sozomen. existența persoanelor și unitatea Dumnezeirii. ci îl scoate de sub jurisdicția mitropolitului de Heracleea și-i conferă întâietate onorifică după episcopul Romei. capitala civilă a Palestinei. Deci edictul decidea ca toate bisericile deținute de eretici să le fie înapoiate ortodocșilor și. ținându-se cont de importanța religioasă a acestui oraș.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful