You are on page 1of 55

GEOGRAFIA CUATERNARULUI

Cu circa 2 milioane de ani în urmă pe întreaga suprafaţă a Pământului, îndeosebi în regiunile temperate, se constată o răcire severă a climei, al cărei apogeu a fost consemnat prin acumularea unor cantităţi imense de gheaţă care acopereau o bună parte a continentelor şi lanţurilor muntoase. Desigur, acest fenomen nu este singular în lunga istorie geologică a Terrei, dar el are o importanţă deosebită în stabilirea şi definitivarea structurii fizico-geografice a acesteia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Această organizare complexă şi unitară a componentelor mediului natural nu a urmat un curs liniar, ci s-a realizat succesiv, în etape şi faze, un rol deosebit avându-l fluctuaţiile întinderii gheţarilor şi, în ultimă instanţă, topirea şi retragerea acestora către regiunile polare. Cu toate că cele mai importante modificări, legate, desigur, de prezenţa sau absenţa marilor întinderi de gheaţă, s-au petrecut în regiunile temperate şi polare ale celor două emisfere, nici teritoriile subtropicale şi tropicale nu au rămas în afara acestor influenţe. Alternanţele periodice de umiditate şi uscăciune, aproape concomitente cu glaciarele şi interglaciarele latitudinilor înalte, au determinat şi aici schimbări în extinderea sau restrângerea deşerturilor şi lacurilor, în strucura şi repartiţia asociaţiilor vegetale şi animale sau în tipul şi dinamica sistemelor morfogenetice, toate conducând la modificări repetate, dar de mai mică amploare, ale peisajului natural. Tot acum se produce cel mai important eveniment din istoria planetei noastre-apariţia OMULUI-prin a cărui activitate conştientă de valorificare a resurselor naturale şi, treptat, de închegare, organizare şi dezvoltare a unei vieţi culturale, sociale şi economice, a preschimbat radical înfăţişarea Pământului. PRINCIPALELE EVENIMENTE DIN TIMPUL CUATERNARULUI ŞI IMPORTANŢA LOR ÎN DEFINIREA STRUCTURALĂ ŞI REGIONALĂ A SPAŢIULUI GEOGRAFIC ACTUAL Răcirea generală a climei, carecteristica dominantă a Cuaternarului, a condus în mod direct la instalarea marilor glaciaţiuni, la modificarea regională a vegetaţiei şi faunei, la schimbări semnificative în circulaţia maselor de aer şi a curenţilor oceanici. Masele de gheaţă au acoperit 40-50 milioane km 2, aproape o treime din suprafaţa uscatului, iar cea mai mare parte a acestora au constituit-o calotele glaciare din emisfera boreală.Extinderea, retragerea şi revenirile repetate ale gheţarilor au determinat dezechilibre morfoclimatice succesive, au avut consecinţe deosebit de importante asupra modelării reliefului, formării sedimentelor continentale şi structurii componentelor majore ale învelişului geografic (soluri, vegetaţie, faună). Comparativ cu scara timpului geologic fenomenele glaciare, ca topirea sau înaintarea gheţarilor, au avut desfăşurări ”rapide”, comparabile unor catastrofe naturale. Dezgheţarea şi retragerea ultimei calote glaciare începute acum 18.000-20.000 de ani, au durat numai 8.000-10.000 de ani. De aceea, datorită amploarei cât şi rapidităţii lor, vechile glaciaţiuni cuaternare sunt evenimente proeminente ale evoluţiei scoarţei terestre, bogate în consecinţe: aproape o treime din relieful actual al Terrei aparţine activităţii directe a gheţarilor, cea mai mare parte a regiunilor fiind modelate de agenţi care s-au găsit sub influenţa gheţarilor şi a fluctuaţiilor climatice. Zeci de milioane de km2 au fost erodate sau acoperite cu depozite glaciare şi fluvioglaciare. Sedimentarea glaciară, cu intensitate mult mai mare decât sedimentarea marină sau fluviatilă, a furnizat cele mai întinse şi cele mai groase ansambluri dintre formaţiunile cuaternare. Schimbările de stare ale enormelor mase de apă petrecute într-un timp relativ scurt au provocat importante dezechilibre în ansamblul peisajului natural. Glaciaţiunile, însoţite de înmagazinarea apei în marile calote de gheaţă, au atras scăderea glacio-eustatică a nivelului oceanic, exondarea platformelor continentale şi extinderea uscatului cu peste 20 milioane km 2, au influenţat modelarea albiilor fluviatile şi a liniilor de ţărm. Oscilaţiile repetate ale nivelului general de bază, în concordanţă cu oscilaţiile climatice din regiunile extraglaciare, au controlat formarea succesivă a teraselor fluviatile şi a teraselor marine. Modificările de masă impuse de acest mare volum de apă care este transferat din cuvetele oceanice în calotele continentale,în timpul glaciaţiunilor, şi de pe continent în ocean, în timpul interglaciarelor, au controlat parţial şi mişcările izostatice de pe întinse regiuni ale uscatului (arhipelagurile arctice şi antarctice, Scandinavia, nordul Canadei). Retragerile şi înaintările repetate ale gheţarilor au determinat şi ritmat nu numai sistemele morfogenetice ci şi întreaga viaţă a planetei, impunând aceleaşi fluctuaţii oscilaţiilor vegetale şi animale. Diferenţele de temperatură între perioadele de răcire (glaciare) şi cele de încălzire (interglaciare) erau de circa 5°C în apele oceanelor şi peste 10°C în interiorul unor regiuni continentale. Aceste schimbări au dus la migrarea latitudinală a principalelor zone geografice. În timpul maximelor glaciare, când zonele polare şi de tundră coborau mult în latitudine, zonele calde se restrângeau în apropierea ecuatorului. Dar reveneau în timpul încălzirii interglaciare aproximativ în limitele şi localizarea lor actuală. Modificările globale de mediu de această mărime au determinat comunităţile de plante şi animale la migraţii şi uneori la extincţii. Dar, datorită duratei relativ scurte a Cuaternarului, s-au petrecut doar schimbări taxonomice şi morfologice limitate, motiv pentru care în acest timp pot fi urmărite mai mult relaţiile paleogeografice şi mai puţin cele filogenetice. De asemenea, la începutul Cuaternarului sunt consemnate cele dintâi semne de umanizare ale Australopitecilor,

1

prelucrarea şi folosirea uneltelor şi trecerea treptată de la Homo habilis la Homo erectus, iar acum circa 150.000 de ani la omul modern, Homo sapiens. Dar abia acum 6-7.000 de ani, după retragerea calotelor glaciare, omul se desprinde hotărât de dependenţa sa de natură, ca furnizor nemijlocit de hrană şi adăpost, trecând rapid de la industria pietrei şlefuite la industria metalelor, la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. În concluzie, odata cu retragerea ultimelor calote glaciare au loc, treptat, în ultimii 10.000 de ani, definitivarea structurii, zonalităţii şi etajării mediului şi peisajului geografic actual. În mod obişnuit CUATERNARUL este definit ca intervalul de timp caracterizat prin desăvârşirea evoluţiei hominidelor şi perfecţionarea industriilor umane, prin manifestarea celor mai întinse calote glaciare şi prin definitivarea structurală şi regională a mediilor naturale. Ca timp, reprezintă cam 3% din durata Neozoicului şi numai aproximativ 0.04% din durata istoriei evoluţiei Pământului. Acumularea datelor pentru definirea perioadei cuaternare şi pentru stabilirea locului şi duratei acesteia în scara geocronologică s-a realizat timp de peste un secol. Denumirea de Cuaternar, introdusă de germanul H.B. Geinitz ca o nouă ”eră” în evoluţia geologică a Pământului, apare ca o continuare logică a vechii clasificări: Primar (Paleozoic), Secundar (Mezozoic), Terţiar (care cuprindea Paleogenul şi Neogenul), şi Cuaternar. Dar, prin renunţarea la această clasificare denumirea de Cuaternar apare oarecum nepotrivită în ansamblul nomenclaturii scării geocronologice. Limita inferioară a Cuaternarului. Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea locul Cuaternarului, ca a treia perioadă a Neozoicului (Paleogen, Neogen, Cuaternar), fusese deja stability, în continuare discuţiile se concentrează asupra stabilirii limitei dintre Neogen şi Cuaternar şi, implicit, a duratei Cuaternarului. Dar limita inferioară a Cuaternarului, doar pe baza cunoştinţelor accumulate până la mijlocul secolului al XX-lea, s-a dovedit a fi mult mai dificil de precizat pentru că: ● la nivelul Cuaternarului ponderea cea mai mare o deţin depozitele continentale, care nu asigură păstrarea resturilor fosile, sau sunt lipsite de asemenea ”documente” paleontologice, fapt pentru care posibilităţile stratigrafice şi corelările interregionale au fost reduse; ● depozitele continentale mai vechi, glaciare şi interglaciare, au fost de cele mai multe ori deranjate şi amestecate cu formaţiuni mai recente; ● depozitele marine cuaternare sunt mai puţin răspândite în domeniul uscatului, majoritatea lor rămânând încă în bazinele marine şi oceanice; ● migrarea faunei marine şi terestre a îngreunat stabilirea unor stratotipuri edificatoare, iar, pe de altă parte, multe din speciile care au trăit în Neogen persistă şi în timpul Cuaternarului. Pentru a defini limita inferioară a Cuaternarului s-au folosit cinci criterii independente: paleofaunistice, paleobotanice, paleoclimatice, paleomagnetice şi antropologice. Criteriile paleofaunistice au făcut apel la cele mai vechi specii de climă rece care au apărut în fauna marină şi continentală. În ceea ce priveşte fauna marină, cele mai bune informaţii au fost furnizate de depozitele celor mai vechi terase marine situate pe coastele peninsulei Calabria şi insulei Sicilia din sudul Italiei, unde au fost puse în evidenţă profilele de la Le Castella, Vrica, Santa Maria di Cantanzaro şi Ficarrazi. După îndelungate studii geomorfologice, biostratigrafice şi sporopolinice,completate cu datări izotopice şi paleomagnetice, profilul de la Vrica a fost ales ca stratotip al limitei NeogenCuaternar, el definind mai bine cel mai vechi etaj al pleistocenului marin. E vorba de o secvenţă groasă de 306m, constituită din argile silto-marnoase cu intercalaţii de mai multe niveluri cu sapropel, câteva orizonturi nisipoase şi un nivel de cenuşă vulcanică, în care işi fac apariţia primele specii de moluşte şi foraminifere de climă rece ce au pătruns din Oceanul Atlantic în Marea Mediterană. Dintre aceste specii, ce permit corelaţii la scară mondială în mediul mediteranean, sunt menţionate ca fiind mai importante: molusca Arctica islandica şi foraminiferele Globigerina pachyderma, Globorotalia truncatulinoides, Hyalinea baltica, ş.a. În profilul de la Vrica limita Neogen-Cuaternar a fost propusă la partea superioară a nivelului sapropelic ”e” datorită conţinutului faunelor de foraminifere de climă rece, care în alte secvenţe litostratigrafice din Italia sunt associate cu prima apariţie a moluştei bentonice Arctica islandica. Prin determinări paleomagnetice, acest nivel “e” ar fi ceva mai recent decât sfârşitul episodului cu polaritate normală Olduvai din epoca de polaritate inversă Matuyama, motiv pentru care limita inferioară a Cuaternarului a fost situată în jur de 1,65 milioane de ani. Dar foraminiferul bentonic Hyalinea baltica, un alt element de corelare mondială, apare mult mai sus, în secvenţe litostratigrafice situate între nivelurile “o” şi “p”. Pe de altă parte, nivelul de cenuşă vulcanică “m”, situat în profil mult mai sus decât nivelul sapropelic “e”, a fost datat prin potasiu-argon la 2,3-2,2 ± 0,2 milioane de ani. Este şi motivul pentru care J. Chaline (1985) înclină să creadă că nivelul “e” s-ar afla situat sub episodul paleomagnetic Olduvai, ceea ce ar implica o vârstă a acestuia în jur de 2 milioane de ani şi ar explica şi prezenţa speciilor de climă rece existente în secvenţele litostratigrafice “o”–“p”. Prin revizuirea stratotipurilor Calabrianului din sudul Italiei şi prin analiza depozitelor din lungul râului Santereno din nordul Italiei, G. Ruggieri şi R. Spovieri (1977) au propus o nouă schemă biostratigrafică a Cuaternarlui din Italia, din care rezultă că termenul de “Calabrian” trebuie să dispară pentru că de multe ori apare ca echivalent Sicilianului. S-a propus ca cel mai vechi etaj marin cu faună rece prin care începe Cuaternarul să fie numit Santernian, caracterizat prin apariţia speciei Arctica islandica şi prin creşterea rapidă a foraminiferelor Globigerina pachyderma. Până la noi datări şi corelări între vârstele

2

izotopice şi cele paleomagnetice, Congresul INQUA de la Moscova (1982) a acceptat această nouă schemă şi plasarea limitei Cuaternarului în urmă cu 2 milioane de ani. Reperele biostratigrafice referitoare la fauna continentală sunt mai puţin concludente, având în vedere mobilitatea faunei şi posibilităţile mai mari de adaptare. Paralelizarea stratotipului continental de la Villafranca d’Asti din Piemontul Padului, care a definit etajul Villafranchian prin asociaţia de mamifere alcătuită din Elephas, Equus şi Leptobos, cu “Calabrianul” marin s-a dovedit ulterior inexactă, pentru că baza acestui etaj a fost datată de 3-3,3 milioane de ani, deci mult sub limita inferioară a Cuaternarului. Astfel, Villafranchianul inferior şi mediu sunt corespunzatoare etajelor marine pliocene Piacenzian, în bazinul Mediteranei, şi Romanian, în bazinul Tethysului, fapt pentru care numai Villafranchianul superior aparţine Pleistocenului inferior (A. Azaroli, 1971). În această accepţiune limita dintre Neogen şi Cuaternar este evidenţiată de extincţia treptată a mastodonţilor (Anancus arvernensis, Zygolophodon bersoni) şi de apariţia primelor elefantide (Archidiskodon meridionalis), cărora li se asociază specii de rinoceri (Dicerorhinus merki), caii de tip arhaic (Equus stenonius), cămila (Paracamelus alutensis), ş.a. De asemenea, unele specii de rozătoare au avut o evolutie foarte rapidă în Pleistocenul inferior, cum este, de exemplu, genul Allophaiomys în Europa de Vest. Criteriile paleobotanice, bazate pe analizele sporo-polinice, au evidenţiat schimbări esenţiale în componenţa vegetaţiei, legate, bineânteles, de cele climatice. Totuşi, ele nu aduc precizări esenţiale asupra stabilirii limitei Neogen-Cuaternar pentru că modificările climatice, însoţite de cele floristice, au fost mult diferenţiate, atât zonal, cât şi regional. Cel puţin pentru continentul european s-a constatat că trecerea spre Cuaternar a fost marcată de dispariţia arborilor termofili şi de predominanţa plantelor ierboase, în regiunile nordice, şi de apariţia elementelor stepice, în regiunile mediteraneene. După părerea lui J. P. Suc şi W. Zagwijn (1983) în aceste regiuni fluctuaţiile climatice de tipul cuaternarului au început acum circa 2,3 milioane de ani. Criteriile paleoclimatice adoptate pentru stabilirea limitei inferioare a Cuaternarului au în vedere răcirea severă a climei care a impus formarea, în cele două emisfere, a unor imense calote de gheaţă. Argumentele principale aduse se refereau, în principal, la modificarea asociaţiilor floristice şi faunistice, mai ales a moluştelor şi foraminiferelor. Lămuriri importante în acest sens au fost posibile prin folosirea metodei izotopilor de O18/O16, care au permis determinarea temperaturilor apelor oceanice la diferite nivele stratigrafice ale Neogenului şi Cuaternarului. C. Emiliani, T. Mayeda şi R, Selli (1961), analizând profilul de la Le Castella, au demonstrat o răcire generală a apelor de suprafaţă, de la 2325°C în Pliocenul târziu până la 15°C în etajul Calabrian. Dar majoritatea cercetătorilor arată că la limita Neogen-Cuaternar, acceptată la 2 milioane de ani, nu s-a manifestat o schimbare importantă de climă, fapt demonstrat şi de studiile asupra evoluţiei glaciaţiunii, care au evidenţiat că fenomenul glaciar nu este strict limitat la Cuaternar pentru că: ● mari calote de gheaţă au încaput să apară încă din Miocenul superior, acum 5-6 milioane de ani, în emisfera sudică, şi din Pliocen, acum 3,5 milioane de ani, în emisfera nordică, iar calotele glaciare arctice au depăşit cu 1/3-1/2 dimensiunile atinse în Pleistocenul superior încă din timpul Pliocenului târziu, cu 2,6-2 milioane de ani în urmă (J.N. Shackleton şi P.J. Kennett, 1975); ● glaciaţiunile din Sierra Nevada (S.U.A) şi din Islanda au început acum 3,2-2,7 milioane ani, iar cea din Anzi a fost datată şi ea la peste 2 milioane de ani (A.L. Frakes, 1979); ● cea mai veche glaciaţiune alpină, Biber, corespunzătoare ca vârstă etajului Pretiglian din nord-vestul Europei, a fost stabilită la 3-2,5 milioane de ani (A.W. Berggren şi A.J. Van Couvering, 1979). De fapt, cercetătorii olandezi consideră Pretiglianul ca cel mai vechi etaj al Cuaternarului din Bazinul Mării Nordului. Pentru alte regiuni din Asia, Africa, America de Sud părerile sunt şi mai împărţite deoarece modificările climatice evidente s-au manifestat diferenţiat într-un interval de timp cuprins între 2,6-1,9 milioane de ani. Criteriile paleomagnetice, de fapt cronologia bazată pe schimbările polarităţii paleomagnetice, nu aduc argumente în plus referitoare la discuţiile privind limita inferioară a Cuaternarului, ci doar ajută la plasarea în timp a evenimentelor invocate în această problemă. D.J. Hays şi A.W. Berggren (1971) consideră că fenomenele de apariţie sau de dispariţie a anumitor specii, care servesc drept bază pentru determinarea limitei Neogen-Cuaternar, se leagă de episodul paleomagnetic Olduvai ce s-a desfăşurat în intervalul 1,9-1,67 milioane de ani din timpul epocii Matuyama. Deşi această părere pare să fie acceptată de majoritatea cuaternariştilor, există însă şi păreri care împing începutul Cuaternarului până către sfârşitul episodului Kaen (2,43 milioane ani) din epoca paleomagnetică Gauss. Criteriile paleoantropologice pornesc de la ideea că principala caracteristică a Cuaternarului a fost considerată apariţia omului, iar limita inferioară a acestei perioade era pusă în legătură cu prezenţa primelor hominide. Dar descoperirile recente de fosile aparţinând hominidelor arată că australopitecii au trăit încă de acum 4 milioane de ani, şi numai linia umană propriu-zisă, Homo, apare acum circa 2 milioane de ani. Mult timp s-a crezut că prezenţa uneltelor ar fi dovada hominizării. În prezent cele mai vechi unelte sunt datate în jur de 2,6 milioane ani. În aceste condiţii, dacă s-ar dori definirea Cuaternarului în funcţie de apariţia liniei umane, ar trebui să fie cunoscută cu precizie epoca formării acestei linii. Pe de altă parte, această linie apare aproape exclusiv în Africa, unde ea se va menţine cel puţin 1 milion ani înainte de a migra în Asia şi în Europa, motiv pentru care elementele de corelaţie cu alte continente ar lipsi (J. Chaline, 1985). Pentru faptul că timpul Cuaternarului este totuşi caracterizat prin dezvoltarea Omului, prin importante fluctuaţii climatice (glaciare, interglaciare), care au condiţionat acţiunea agenţilor exogeni şi evoluţia biologică, este necesară definirea unei limite mai precise între Neogen şi Cuaternar. Această problemă rămâne încă foarte complexă pentru că nu a fost găsit un

3

etaj care să marcheze o serie de discontinuităţi în cadrul acestor fenomene care s-au dovedit aproape continui pe o prioadă de timp relativ mare (între 2,6 şi 1,6 milioane ani). Până la noi precizări s-a convenit ca limita inferioară a Cuaternarului să fie marcată în interiorul acestui interval, la circa 1,8-2 milioane de ani. Diviziunile Cuaternarului. Durata scurtă a Cuaternarului nu mai permite divizarea sa numai pe criterii lito şi biostratigrafice, care rămân totuşi foarte utile pentru interpretări paleo-ecologice la scară globală sau regională. Majoritatea specialiştilor consideră că subdiviziunile Cuaternarului sunt mai mult legate de fluctuaţiile climatice, pentru că ele reflectă cel mai bine succesiunea glaciar-interglaciar, una dintre principalele caracteristici ale acestei perioade. Dar, după cum arată O. Bowen (1985), şi în definirea glaciarelor şi interglaciarelor există mai multe posibilităţi, fapt ce necesită anumite explicaţii: a. teoretic, glaciarele şi interglaciarele pot fi definite folosind orice combinaţie a unităţilor prezentate în curba “a”; acestea sunt plaste la maxime şi minime termice şi în punctele medii dintre acestea; b. limitele pot fi fixate la nivelul temperaturilor maxime, caz în care intervalul respectiv ar include două domenii climatice diferite; c. limitele pot fi trasate în punctele mediane dintre maximul şi minimul termic; d. limitele pot fi definite şi între punctele care arată maximele şi minimele termice, intervalele arătând secvenţe cu tendinţe climatice de creştere (cataglaciar) sau descreştere (anaglaciar) a temperaturii ce pot fi corelate şi cu secvenţele litostratigrafice şi geomorfologice (eroziune,acumulare). Pe de altă parte, glaciare şi interglaciare, ca secvenţe temporale succesive, caracterizează, în principal, doar regiunile munţilor înalţi, pe când teritoriilor intertropicale le sunt aproape străine asemenea fenomene. Un alt neajuns al acestei clasificări binare, glaciar-interglaciar, a fost şi acela că nu a existat posibilitatea ca aceste fenomene să fie legate de un anumit interval de timp. De aceea, primele clasificări în cronologia secvenţelor timpului cuaternar au avut mai mult caracter lito şi biostratigrafic (depozite glaciare şi periglaciare cu faună şi floră de climă rece, depozite continentale şi marine ce conţine faună de climă caldă), geomorfologice (succesiunea valurilor morenice, relief proglaciar, terase fluviatile şi marine) sau paleoclimatice (altelarea depozitelor, soluri fosile, loessuri). A. Penck şi Ed. Brückner (1909) în monumentala lor lucrare referitoare la glaciaţiunea din Alpi au definit cadrul pluriglaciarist al Cuaternarului, demonstrând existenţa a patru glaciaţiuni succesive (Günz, Mindel, Riss, Würm) separate de perioadele interglaciare. Ulterior, acestora li s-au mai adăugat glaciaţiunile Donau (B.Eberl, 1930) şi Biber (I.Schaffer, 1953).În paralel, pornindu-se de la stratigrafia formaţiunilor glaciare din Europa Centrală şi din America de Nord, s-a stabilit o cronologie pluriglaciaristă şi pentru glaciaţiune de calotă din cele două continente. În timp s-au purtat numeroase discuţii şi controverse asupra concordanţei între fazele climatice alpine şi cele continentale, dar, în linii generale, cronologia Cuaternarului bazată pe stratigrafia formaţiunilor glaciare a fost astfel stabilită şi este încă folosită de aproape toţi specialiştii (tabel 1.3.). Dar, această schemă cronostratigrafică a Cuaternarului, oarecum confortabilă şi practică zdruncinată de rezultatele cercetărilor multidisciplinare din ultimele două decenii, dintre care trei sunt mai importante (M.Campi şi J.J.Macaire,1989): ● mesajul oceanic: sondajele efectuate în stratele superficiale de pe fundul oceanelor şi analiza raportului O 18/O16 din testele foraminiferelor (C. Emiliani, 1955; N.J.Shackelton şi Opdyke,1973, 1976) au arătat că ciclurile climatice erau mult mai numeroase decât lasă să presupunem cadrul mai îngust al depozitelor continentale cuaternare, discontinui şi cu multe lacune; aceste constatări au fost şi sunt mult discutate, dar ele permit evidenţiarea unei mult mai mari complexităţi climatice din ultimele două milioane de ani; ● durata fenomenului “glaciar” în ciclul climatic: aceleaşi sondaje oceanice, cât şi studiile palinologice şi cele paleontologice, ultimele bazate mai ales pe dinamica populaţiilor de rozătoare, au arătat că în fiecare ciclu climatic (glaciarinterglaciar), fenomenul glaciar propri-zis, nu ocupa decât un interval de timp foarte scurt, estimat cam la 10% din durata ciclului respectiv (H. Faure, 1980); deşi aceste perioade scurte au fost foarte active pe planul sedimentării, depozitele acumulate nu sunt decât expresia unei mici părţi din timpul ciclului respectiv; ● non-contemporaneitatea extinderilor glaciare : studii recente, întreprinse mai ales de grupul I.G.C.P. (International Geological Correlation Program), au arătat că dezvoltarea gheţarilor nu a avut loc peste tot în acelaşi timp; marile calote glaciare nord-europene şi nord-americane nu reacţionau în acelaşi mod la fluctuaţiile climatice ca gheţarii montani; chiar în interiorul acestora din urmă efectele climatice locale puteau influenţa mai mult sau mai puţin dinamica gheţarilor. În acest stadiu, când schema veche a divizării Cuaternarului este controversată, dar nu a fost încă întocmită alta nouă, care să surprindă modificările globale ale tuturor componentelor paleomediului din perioada respectivă, există mai multe propuneri: ● menţinerea terminologiei vechi în lipsa unei scheme mai bune, dar şi pentru a evita confuziile ce ar putea apărea (F. Bourdier, 1980); în acest caz nu ar mai trebui menţinută corespondenţa strictă a unui singur eveniment climatic pentru o perioadă ”glaciară” sau “interglaciară”; perioada ar putea fi înlocuită cu termenul de “complex”, aceasta din urmă putând cuprinde mai multe secvenţe climatice, accepţiunea globală cronologică fiind astfel menţinută (de exemplu “complexul Rissian” în loc de perioadă glaciară Riss); ● adoptarea strictă sau uşor modificată a stratigrafiei definite pe baza analizei sedimentelor oceanice; această opţiune ar fi tentantă, dar curba izotopică oceanică este încă greu corelabilă cu stratigrafia depozitelor glaciare continentale sau alpine (ex: corelarea unei morene continentale sau alpine cu o fază rece oceanică); ● folosirea prudentă a apelativelor stratigrafice dintr-un spaţiu geografic limitat fără a avea referinţe la un cadru stratigrafic global;

4

● distingerea de morene sau complexe morenice după poziţia lor geografică (ex: complexul morenelor interne- în raport cu zona de alimentare a gheţarului, complexul morenelor externe, ceea ce nu ar prejudicia poziţia stratigrafică şi mai ales pe cea cronostratigrafică). În ceea ce priveşte încadrările în anumite întervale de timp a secvenţelor glaciare şi interglaciare cuprinse în diviziunile Cuaternarului, acestea au avut ca punct de plecare curba variaţiei intensităţii radiaţiei solare realizată de M. Milancovič ( 1921, 1930, 1941), iar în ultimul timp curba paleotemperaturilor apelor oceanice întocmită pe baza raportului O18/O16 (C. Emiliani, 1955; J.N. Schackleton şi D.N. Opdyke, 1973, 1976). O precizie mai mare în definirea cronologiei Cuaternarului prin vârste absolute au introdus-o determinările prin metode radiometrice, precum şi corelările cu scara polarităţii paleomagnetice. Cuaternarul intră sub incidenţa de cercetare a mai multor stiinţe- geologie, paleontologie, geomorfologie ş.a. motiv pentru care şi metodele de cercetare sunt multiple şi diferenţiate după scop. Metoda lito-biostratigrafică. Folosind fenomenul ireversibil al evoluţiei biologice, metoda este frecvent folosită în ordonarea succesiunilor stratigrafice ale depozitelor marine, lacustre şi continentale. Se încearcă stabilirea unor litofaciesuri şi stratotipuri (straturi care conţin o asociaţie unică de fosile) prin care să se facă posibilă paralelizarea unor formaţiuni care s-au depus în aceleaşi condiţii de sedimentare (medii de sedimentare). De asemenea, stabilirea tipurilor de depozite în funcţie de geneza lor (glaciare, fluvioglaciare, eoliene, lacustre, fluviatile, de mlaştină, etc.) necesită şi tehnici foarte diverse de studiere a formaţiunilor cuaternare- mineralogice, granulometrice, , rularea, şlefuirea şi strierea galeţilor şi grăunţilor de nisip etc. Prin asemenea investigaţii au fost evidenţiate caracterele litologice şi mineralogice ale morenelor, stabilindu-se sursa lor de provenienţă şi direcţia de deplasare a gheţarilor. Pe baza principiului superpoziţiei orizonturilor litofaciale şi biostratigrafice a fost posibilă stabilirea unei cronologii relative a formaţiunilor şi principalelor evenimente din timpul Cuaternarului. Caracterele depozitelor şi asociaţiilor de fosile (animale şi vegetale) pot da şi unele informaţii referitoare la clima, vegetaţia şi fauna Cuaternarului. Dar vârsta relativ recentă a formaţiunilor cuaternare necesită pentru a fi datate nu numai o specie fosilă, animală sau vegetală ci, de cele mai multe ori, un ansamblu paleontologic care să permită cel mai bine înţelegerea paleomediului respectiv. Cadrul cronologic cel mai frecvent al formaţiunilor cuaternare este caracterizat prin fluctuaţii climatice de mare anvergură (glaciare, interglaciare) iar acestea sunt relevate înainte de toate de asociaţiile faunistice şi floristice. Dar poziţia cronologică a acestor orizonturi biostratigrafice într-o fază climatică sau alta este de multe ori greu de precizat. Totuşi, progrese deosebite s-au făcut în studiul foraminiferelor fosile existente în depozitele cuaternare de pe fundul oceanului, când în ultima vreme, s-a reuşit extragerea unor carote de lungimi mari (8-10 ani) ce includ sedimente nederanjate accumulate în ultimii 600 de mii de ani. Prin abundenţa, grosimea şi forma cochiliilor au fost puse în evidenţă alternanţe de faună caldă şi faună rece, repetate de 11-15 ori. Formaţiunile glaciare, alcătuite din materiale detritice, sunt însă aproape complet lipsite de fosile. Astfel, aplicarea metodelor clasice ale biostratigrafiei, bazate pe evoluţia faunelor şi florelor, devine foarte dificilă pentru studiul depozitelor cuaternare, chiar şi numai pentru faptul că în perioade atât de scurte puţine specii noi au dispărut. De aceea metoda este folosită pentru Pleistocenul inferior şi mediu pentru că în Pleistocenul superior evoluţia vieţuitoarelor este puţin evidenţiată pentru a putea servi unor scopuri de cronometrie. Metode geomorfologice. Au avut şi au încă un loc important în descifrarea şi cunoaşterea reliefului şi depozitelor cuaternare, în stabilirea dinamicii gheţarilor, a relaţiilor dintre oscilaţiile gheţarilor şi reliefurile fluviatile şi marine. Prin cartarea şi explicarea genetică a tuturor formelor de relief create de agenţii de modelare care au activat în timpul Cuaternarului ( gheaţă, zăpada, îngheţ, apă curgătoare, vânt, ş.a.) geomorfologii au dat imaginea spaţială şi foarte diversificată a reliefului cuaternar. Prin asemenea metode au fost puse în evidenţă: extinderea gheţarilor în raport cu morenele , legătura dintre formele acumulative şi erozive şi retragerea sau înaintarea gheţarilor, raportul dintre terasele fluviatile şi terasele marine şi legătura acestora cu fluctuaţiile gheţarilor şi oscilaţiile eustatice. ● A. Penck şi Ed. Brückner (1909) stabilesc, pe baza relaţiilor geomorfologice şi stratigrafice dintre morenele, depozitele fluvio-glaciare şi terasele fluviatile din Alpi prima cronologie a glaciaţiunii alpine. Cele patru glaciaţiuni succesiveGünz, Mindel, Riss, Würm- rezultă din existenţa celor patru serii de pietrişuri şi terase existente pe marginea nordică a Alpilor şi afluenţilor principali de la izvoarele Dunării. Terasele şi pietrişurile corespund fazelor aluvionare din timpul glaciaţiunilor, iar formarea văilor şi tăierea frunţilor de terasă corespund interglaciarelor. A. Penck a urmărit în amonte cele patru serii de pietrişuri de terasă şi a observat trecerea lor în morene cu grade diferite de alterare: terasele superioare trec în morene mai vechi, mai alterate, günziene şi mindeliene, iar cele inferioare în morene mai recente, rissiene şi würmiene. ● Ch. Dépèret (1923) propune o clasificare a tersaselor marine din bazinul Mediteranei şi racordarea acestora cu terasele fluviatile, în raport cu glacio-eustatismul şi glaciaţiunile cuaternare (acumulare=transgresiune=interglaciar). Prin aceasta se completează sistemul de corelare geomorfologic şi geocronologic între sistemele de modelare glaciar, fluviatil şi marin. Metoda varvelor (argilelor rubanate). Fundamentată de geologul Gerald de Geer şi prezentată la Congresul Internaţional de Geologie din 1910 de la Stockholm, constă în numărarea stratelor diferenţiate granulometric şi coloristic depuse în lacurile şi depresiunile proglaciare. Vara, când apele provenite din topirea gheţarului sunt abundente, se acumulează un orizont predominant detritic (nisipuri), mai gros şi mai deschis la culoare. În schimb, toamna şi iarna, când aporturile detritice sunt mult sau complet reduse, în depresiunile şi lacurile proglaciare se decantează argile, mâluri şi materiale organice, ce formează un orizont mai subţire şi mai închis la culoare. O pereche alcătuită din două secvenţe sedimentare, de vară şi de

5

). comparativ cu repartiţia lor actuală.N. (limba engleză: before present=faţă de prezent.H. Majoritatea rocilor conţin cantităţi minuscule de elemente radioactive cum sunt uraniu (U243) potasiu (K40) thorium (Th230) rubiniu (Ru) care prin dezintegrare gradată pot forma alte elemente. identificând 23 stadii climatice (numerotate de la 1 la 23). prezintă prima diagramă polinică rezultată în urma unor studii stratigrafice. 1950. 1951.F. prezentul. C.04%) şi O18 (0.). reconstituirea spectrului floristic. Stabilindu-se relaţia dintre proporţia de O 18/O16 şi temperatura apei marine actuale se pot calcula temperaturile apelor oceanice din trecutul geologic prin măsurarea proporţiei de O18/O16 conservat în Co3Ca din cochiliile foraminiferelor fosile. Permite. Oxigenul se găseşte în natură sub forma a trei izotopi stabili. J. varietăţi identice din punct de vedere chimic. Având în vedere rezultatele excelente pe care le-a dat este tot mai mult folosită pentru determinarea paleotemperaturilor apelor marine din diferite timpuri geologice. 1955. Evernden. apoi J. păstrând proporţia din timpul formării acestora. Patagonia. James. Firbas (1964). 1964).E. S. Rea. dintre care 11 sunt reci. La început a fost folosită cronologia paleobotanică ( Preboreal. Datorită perioadei scurte de înjumătăţire metoda radiometrică ce foloseşte ca izotop C14 poate fi folosită pentru dotări până la vârste de 50-60 mii de ani (tabel 2. a fost fixată la anul 1950. metoda sporo-polinică evidenţiază în mod deosebit variaţiile regionale şi temporale ale asociaţiilor vegetale. iar din predominanţa unor specii de arbori. Shackleton şi N. mai umede sau mai uscate. Blytt (1876). în acest sens. Mai târziu (G. Atlantic. Emiliani. ale lui F.000 ani. Subboreal.850 de ani. şi în mod obişnuit valorile care exprimă vârsta respectivă sunt urmate de iniţialele B.a. care acoperă stratele de argile ce conţin unelte aparţinând lui Homo habilis. În urma determinărilor făcute pe carotele extrase de pe fundul Oceanului Atlantic.2. Emiliani (1955).O18 ( Pe baza unor relaţii matematice ( M. de exemplu 73. Prin acestă metodă s-a stabilit vârsta cenuşii vulcanice de la Olduvai. în timpul căreia nu există plante nou apărute specifice uneia sau alteia dintre perioade. Ea se fondează pe faptul că potasiul radioactiv (K 40) prezent în unele roci vulcanice se dezintegrează producând argon (Ar40). prin acestă metodă stabilindu-se cu multă precizie fazele de retragere ale ultimei calote glaciare scandinave. Chimistul american H. C.O16 (99. de Geer (1912) face primele dat[ri de vârstă absolută a sedimentelor proglaciare (geocronologia varvelor). J.20%). Metoda. Datarea orizonturilor fosile analizate s-a făcut cu ajutorul izotopilor radioactivi.750. Metoda izotopilor de oxigen. secundare. Estimarea raportului K40/Ar40 permite evaluarea vârstei de cristalizare a rocilor. Epstein. mâl.iarnă. iar proporţia (O18/O16) variază indirect cu creşterea temperaturii apei. după care începe să se dezintegreze cu o perioadă de înjumătăţire de 5730±40 ani. argilă. Metoda sporo-polinică are în vedere aprecierea cantitativ-statistică a grăunţilor fosili de spori şi polen conservaţi în formaţiunile sedimentare. Compoziţiile izotopice determinate sunt exprimate prin ……. Pentru ţara noastră se remarcă şcoala de paleopalinologie creată de Emil Pop (1932). la o întrunire a naturaliştilor scandinavi.P.. O18 . Măsurarea conţinutului rezidual în C 14 dintrun corp organic permite calcularea vârstei sale. Specialiştii români au stabilit succesiunea fazelor silvestre din Carpaţi din timpul Tardiglaciarului şi Postglaciarului. şi au făcut unele aprecieri: 6 . a zonalităţii vegetaţiei şi climei în timpul Cuaternarului. cărbune. Libby (1949) care a folosit izotopul radioactiv C14. obţinându-se 1. A fost inventată de fizicianul american W. Metoda radiometrică este cea mai bună metodă pentru determinare vârstei absolute a unui eşantion mineral sau organic. teoretic roca nu conţine argon. H. mai calde. Urey. fapt pentru care scara paleotemperaturilor (scara izotpilor de oxigen) beneficiază şi de o cronologie absolută foarte exactă. Opdyke (1973) au realizat curba variaţiei O18 şi a paleotemperaturilor apelor marine în ultimii 800 de mii de ani.500±150 B. dată de referinţă 0. bazat şi pe evoluţia climatelor. provenit din reacţia neutronilor produşi de reacţiile cosmice cu izotopul de azot (N 14). iar acesta nu apare decât progresiv pe măsura dezintegrării potasiului după o perioadă de înjumătăţire de 11.C. Izotopul de C14 este absorbit din atmosferă de corpurile organice şi se păstrează în cantitate constantă până la moartea acestora.. în anul 1916. identifică în orizonturile analizate existenţa unor asociaţii specifice climatelor mai reci. apoi acele din jurul Marilor Lacuri (America de Nord).. Prin numărarea stratelor anuale (varvelor) G. având la bază timpul de înjumătăţire a izotopilor radioactivi. Prin stabilirea frecvenţei diverselor specii de arbori de la care au provenit sporii şi polenul se reconstituie spectrul asociaţiilor vegetaţiei dintr-un anumit teritoriu. Cunoscându-se ritmul acestei dezintegrări se poate calcula vârsta rocilor prin măsurarea cantităţii de elemente radiogenice. În momentul cristalizării. prezente azi în asemenea roci. Prin convenţie. O17 (0..P. dar cu greutăţi atomice diferite. constituie o varvă.) s-a ajuns la stabilirea unei scări a paleotemperaturilor apei oceanice în raport cu .F. Urey (1947) a constatat că abundenţa relativă a izotopilor de O18 şi O16 înmagazinaţi în CO3 şi Ca din cochiliile foraminiferelor depinde în mare măsură de temperatura apei marine. Subatlantic) propusă de A. Prin metode radiometrice au fost datate multe orizonturi sedimentare cuaternare. pe baza cărora pot fi deduse condiţiile climatice care au existat în timpul acumulării orizontului sedimentar. la care s-au adăugat ulterior zonele palinocronologice. Pentru perioada cuaternară. Curtis. D. a permis datarea depozitelor vulcanice neogene şi cuaternare inferioare. dar mai ales în timpul Cuaternarului...76%). numerotate de la I la X. ş.F. 1951. reuşindu-se o mai bună cronologie şi corelare regională a acestora. cu precădere turbă. Boreal. etc. doar pentru timpurile Tardiglaciarului şi Postglaciarului. cea mai importantă în cunoaşterea evoluţiilor mediilor vegetale. Savage. Pentru stabilirea unor vârste mai mari se folosesc alte elemente radioactive a căror dezintegrare radioactivă este lentă. permite stabilirea unui cadru cronologic mai exact. Metoda a fost pusă la punct de geologul suedez Lenard von Post care..

1963. 1965) pentru cel puţin 4 milioane de ani. Această magnetizare remanentă. faţă de care V. aceasta a devenit o importantă scară geocronologică (scara polarităţii geomagnetice) la care sunt raportate principalele evenimente ale Pliocenului şi Cuaternarului. etc. În consecinţă. care este de 1. când are loc revenirea pentru scurt timp la o polaritate normală în interiorul epocii de polaritate inversă Matuyama. cât şi pentru datarea acestora. Timpul când câmpul magnetic a avut aceeaşi polaritate corespunde unei epoci (Gilbert. ● stadiile 2. Coix. iar diferitele schimbări de polaritate de durată mai mică din interiorul acestora corespund unor evenimente (Olduvai. R. iar dezgheţul în mai puţin de o zecime.000. odată cu roca. Depunerea lor a fost însoţită de mari incendii de păduri (ce au permis studii dendocronologice successive). mări şi oceane. 6. care a fost pusă la punct de către A. La aceste temperaturi particulele minerale de fier. 14. Această metodă a fost folosită şi în orizontalizarea şi datarea formaţiunilor cu resturi de hominide din Africa de Sud şi Africa de Est. Metoda. ● în epoca paleomagnetică Brunhes au avut loc 8 glaciaţiuni: 18. Depuse în lacuri. Douglas (1920) în 7 . Rocile sedimentare sunt formate şi din particule ce conţin minerale de fier. ● înclinaţia sau dip ( I ).300 şi 1. Bucha (1976) leagă şi o parte din evenimentele climatice din emisfera nordică. S-a stabilit că perioada Cuaternară începe în timpul evenimentului Olduvai.P. câmpul magnetic poate fi definit prin trei parametri: ● declinaţia (D). Tefrocronologia (lb. Din paralelizarea schimbărilor de polaritate ale câmpului geomagnetic. Cenuşile vulcanice (cu conţinut mineralogic şi chimic asemănător) intercalate în formaţiunile cuaternare constituie orizonturi reper ce pot fi clar identificate (sub raport chimic şi mineralogic).73 milioane ani) a fost aleasă ca referinţă pentru limita dintre Pleistocenul inferior şi Pleistocenul mediu. iar polaritatea normală sau inversă este apoi menţinută pentru perioade ce variază între 100 de mii de ani şi 50 milioane de ani. Gauss. deja magnetizate. Fiind completată prin datări radiometrice. fără îndoială. Dendrocronologia (lb. 8. a permis evaluarea vitezei de expansiune a bazaltelor care constituie fundul oceanelor de o parte şi de alta a marilor dorsale. Dolli şi G. ● intensitatea (F) sau puterea câmpului. greacă: tephros=cenuşă). 12. 5c şi 5d) ● substadiul 5e aparţine ultimului interglaciar.E. foarte important. iar limita între Brunhes şi Matuyama (0. Pe baza studiilor detaliate ale paleomagnetismului rocilor a putut fi reconstituită migrarea polului geomagnetic în decursul trecutului geologic. Frecvent folosită în reconstituirile paleogeografice. se poate aplica atât în rocile vulcanice. obţinute din analizele cu izotopi de oxigen a carotelor extrase din partea centrală a Atlanticului. 1978). Metoda paleomagnetică. au fost numite “terminale”. Dalrymple. Broeker şi von Donk (1970) au indicat pe curba paleotemperaturilor perioadele de acumulare a gheţii pe continente şi perioadele de dezgheţ care au urmat. câmpul magnetic al Pământului a suferit modificări. dar mai ales în timpul Cuaternarului. 10. Astfel. inclusiv cele situate de o parte şi de alta a riftului medio-atlantic. greacă: dendron=arbore). care a rezultat din studiul paleomagnetismului rocilor. 5b. în direcţia câmpului magnetic existent în timpul sedimentării. cât şi în cele sedimentare. Terminalele. înclinaţia faţă de orizontală a unui ac suspendat. cu resturile fosile din carotele extrase de pe fundul oceanului s-a constatat că multe specii de fosile dispar aproximativ în timpul inversării polarităţii şi ca specii noi au apărut în scurt timp după aceea (D. corespunzătoare dezgheţului. pe care le conţin rocile sunt magnetizate şi orientate în direcţia câmpului magnetic dominant al Pământului. Tarling.S.● stadiile 1-18 corespund epocii paleomagnetice Brunhes. W. care provin din erodarea rocilor preexistente. 6 plus ultima glaciaţiune.000 ani B. Cercetările au arătat că inversarea polilor magnetici are loc în câteva mii de ani. Brünhes). aceste particule magnetice se reorientează şi se cimentează. vulcanice şi sedimentare pot conţine o magnetizare remanentă care reflectă direcţia polului magnetic din timpul când s-a format roca.). De asemenea. 1960). Pentru orice timp dat. iar emanaţia remanentă poate fi normală (la fel cu cea actuală) sau inversă. nu mai este afectată de schimbările ulterioare ale câmpului magnetic.H. 3. Auer. şi anume că în decursul timpului. 2. care au avut. liber şi care variază de la 0° la ecuatorul magnetic la 90° la polul magnetic. unghiul dintre nordul magnetic şi nordul geographic. Este o metodă utilizată în studiul depozitelor cuaternare atât pentru stabilirea stratigrafiei. reflectă scăderi bruşte de O18. conservată în rocile vulcani sau sedimentare. ● succesiunea alternativă evidentă glaciar-interglaciar a apărut în ultimii 800 de mii ani Beneficiind de aceleaşi date. De asemenea. Matuyama. 16. ambele tipuri de roci. Există şi un alt aspect. foarte rapide.P. Tarling şi M. în toate turbăriile Patagoniei stratele de cenuşă vulcanică sunt datate la 10.700. Ultimele. a fost întocmită sacra schimbărilor de polaritate ale campului magnetic al Pământului (A. cei doi autori au apreciat că înmagazinarea gradată a gheţii în domeniul continental s-a realizat într-un timp mediu de 90 de mii de ani. Paleomagnetismul a fost de un real folos în stabilirea cronologiei depozitelor din Marele Rift al Africii Orientale. fapt pentru care ele înregistrează direcţia campului magnetic al Pământului din timpul în care s-au format. în corelarea marilor secvenţe loessice din Europa şi Asia.5 ori mai puternică la ecuator faţă de cea de la poli Rocile care conţin minerale de fier devin magnetice în cazul în care topiturile magmatice şi lavele cu temperature peste 1000°C (la aceste temperaturi ridicate proprietăţile magnetice sunt distruse) s-au solidificat sub 600°C. 4 şi 5 corespund ultimei glaciaţiuni (inclusiv substadiile 5a. Folosind rocile vulcanice. Jaramillo. dar şi bine datate (prin metode radiometrice). un mare rol în preistoria regiunii (A.

iar poziţia ei se transformase oarecum într-o “limită” a domeniului vieţii. în evoluţia peisajului. iar vegetaţia şi fauna sunt împinse spre ecuator. pot fi conturate trei etape principale: preglaciară. inlocuind sau amplificand periodic un anumit sistem morfogenetic. Fiecare inel anual este format din celule lemnoase mai mari. clima a fost aceea care a controlat si intreaga activitate de modelare a reliefului. nici marile ansambluri morfogenetice. Verile mai umede produc inele de creştere mai groase. şi din celule mai mici. Sunt folosite pentru estimarea vârstei relative a formaţiunilor cuaternare. 3. iar în Scandinavia de temperaturile estivale.. Corelate cu analizele sporopolinice (care stabilesc asociaţiile vegetale din timpul formării solurilor fosile). luându-se ca reper orizonturile care conţin culturi materiale ale căror caracteristici arată apartenenţa la o anumită epocă de dezvoltare a acestora.U. caracterizată nu atât prin răcire ci mai ales prin aridizarea ei. i cu parametri climatici extrem de severi. Piemontul Andin ş. îndeosebi a celui superior. Odata cu aceste fluctuatii ale limitelor ghetarilor si ale marilor asociatii faunistice. Metode pedologice. cu pendulări ale florei şi faunei. . la periferia calotelor glaciare.. Alternanţa. pe lângă piemonturile marginale ( Piemontul Getic. şi prin acumularea materialelor sub formă de piemonturi în depresiunile sau câmpiile marginale.A. Cuaternarul debutează prin răcirea generală a climei.1 Dinamica generală a peisajului Marginea marilor calote glaciare pleistocene avea o climă rece.U. mai bine cunoscute.S. Dar această răcire trebuie totuşi înţeleasă în comparaţie cu clima mult mai caldă a Pliocenului. între Pliocenul mai călduros şi epoca marilor glaciaţiuni cu climă mai riguroasă. se bazează pe studiul inelelor de creştere ale arborilor ce au o mare longevitate. pe când verile secetoase micşorează mult dimensiunea acestora. Cu toate că in mod frecvent Cuaternarul este asimilat cu epoca marilor glaciaţiuni. care au permis datări de la 9. Lăţimea inelelor de creştere este condiţionată în America de Nord de precipitaţii. Valoarea stratigrafică este mai puţin precisă deoarece în regiuni diferite evoluţia culturii materiale nu s-a realizat în acelaşi timp. aproape totul se transformă într-un pustiu de gheaţă.P. Aproape în toate regiunile temperate şi tropicale faza de rehistazie climatică.U. Etapa preglaciară cuprinde partea inferioara a Cuaternarului. ce cresc primăvara.000 ani B. Piemontul Padului. pană la glaciaţiunea Mindel (Elster. CLIMA CUATERNARĂ Răcirea generală a climei şi oscilaţiile climatice din timpul Cuaternarului au avut drept consecinţă principală instalarea marilor mase de gheaţă care au ocupat cea mai mare parte a regiunilor polare si temperate. Ca urmare. puternic influenţată de masele de aer polar. în dinamica de ansamblu a peisajului Cuaternar.5 milioane de ani. corespunzătoare anotimpurilor de vară şi toamnă. involuţii) permite şi mai mult fixarea condiţiilor climatice şi a proceselor criogene care s-au succedat în timpul Pleistocenului. Metoda este folosită pentru datarea unor depozite cuaternare recente (istorice). începând mai devreme sau încheindu-se mai târziu. Se bazează pe analiza succesiunii orizonturilor de paleosoluri ( corespunzătoare interglaciarelor sau interstadialelor) şi loessuri (glaciare sau stadiale). Piemontul nord-pirinean.Chiar Homo erectus şi Homo sapiens au ramas departe de aceste ţinuturi neospitaliere. Totuşi. cu stadiile paleotemperaturilor rezultate din variaţia izotopilor de oxigen şi cu evenimentele paleomagnetice. Dacă am socoti doar ultimele trei faze glaciare.A. am constatat că reprezintă numai 1012% din timpul Cuaternarului. De exemplu Pinus aristata şi Sequoia gigantea în S. Metodele arheologice. Astfel. s-a reuşit realizarea unei dendrocronologii ce se întinde peste aproape tot Holocenul.trebuie totuşi să avem în vedere că ele ocupă mai puţin de jumătate din durata totală a acestei perioade. a fazelor glaciare şi interglaciare. când s-au produs cele mai spectaculoase şi rapide transformări ale peisajului terestru.000 la 5.a accentuat fenomenul de diversificare şi adaptare a acestora. sub diversele ei forme. dar şi suprafeţe întinse ale regiunilor muntoase situate in zonele intertropicale. Este faza villafranchiană în timpul căreia se formează. Kansas). sau să se adapteze noilor condiţii. este surprinsă în activitatea morfogenetică prin accentuarea proceselor de eroziune în reliefurile mai înalte. trebuie să amintim şi o perioadă de tranziţie. sau stejarul în Europa. cu extensiuni ce depăşeau mult întinderile actuale ale gheţarilor.a) şi cele mai întinse glacisuri de eroziune tăiate în formaţiuni sedimentare mio- 8 . sporopolinice şi biostratigrafice. Identificarea în cadrul acestor complexe stratigrafice a structurilor periglaciare (pene. şi însumează circa 1. glaciară şi postglaciară. De aceea.A. s-a reuşit în ultima vreme stabilirea unor subdiviziuni cronostratigrafice regionale ale loessului şi paleosolurilor. dar mai ales pentru reconstituirea condiţiilor de mediu din timpul creşterii copacilor respectivi. pe baza dezvoltării culturilor materiale din diferite regiuni ale lumii a rezultat scara cronologică arheologică fixarea în timp a resturilor materiale făcându-se prin metode radiometrice. contribuind la cunoaşterea asociaţiilor climatice şi la orizontarea stratigrafică a Pleistocenului. adică în regiunile periglaciare. pentru că altfel nu s-ar explica nici asociaţiile floristice şi faunistice în care ponderea speciilor termofile se mentinea încă destul de mare. într-un timp relativ scurt. Corelându-se inelele de creştere ale copacilor dintr-o succesiune stratigrafică din vestul S.. Multe specii vegetale şi animale au fost nevoite să se retragă spre latitudini şi altitudini mai joase.

În prima jumatate a secolului al XX-lea apar primele sinteze regionale. o abordare interdisciplinară şi globală a problemei. fiorduri şi estuare etc. îndeosebi în timpul ultimei glaciaţiuni.Evenimentele climatice marcate printr-o încălzire generală au favorizat migrarea către latitudini şi altitudini mari. ele reprezentând pentru triburile şi popoarle lumii antice şi medievale limite severe de accesibilitate. câmpii fluvio-glaciare. ●în cercetările efectuate se folosesc metode şi tehnici tot mai sigure şi mai unitare: sporo-polinice. şi asupra cronologiei acesteia. văi şi circuri glaciare. problema unor gheţari cu extinderi mult mai mari decât actuali a fost pusă în a doua parte a secolului al XVIII-lea. se stabilesc principalele aliniamente de abrupturi de dezagregare ce alimentează pânzele de grohotiş. peste teritoriile “pustiite de gheţari”.). De acum răcirea climei este tot mai severă. izotopi radioactivi. soluri fosile. Aragon-Spania etc). Este timpul când pe suprafaţa Terrei se definitivează peisajul actual. de eroziune şi de acumulare. vai largi erodate ). După al doilea război mondial. în legatură cu modificările. fluviatil. având la baza depozitele glaciare găsite cu mult în afara sferei de activitate a gheţarilor actuali ( blocuri eratice. ●au fost iniţiate programe de cercetare naţionale şi internaţionale în vederea definirii cât mai corecte a timpului cuaternar. striuri. acum alternând secvenţe umede şi mai reci cu secvenţe calde. ●sunt emise cele mai multe ipoteze privind cauzele modificărilor climatice şi apariţiei glaciaţiunii cuaternare. premindeliană este mai eterogenă sub aspect climatic şi morfogenetic. ca fenomen general cu mare extindere spaţiala şi temporală. Faza următoare. izotopi de oxigen. Etapa glaciară include cea mai mare parte a Pleistocenului mediu şi tot Pleistocenul superior. Date mai importante în cunoaşterea gheţarilor şi glaciaţiunii cuaternare Cu toate că gheţarii şi calotele glaciare care acoperă astăzi cele mai mari înăltimi montane şi uscaturi din regiunile polare erau cunoscute din cele mai vechi timpuri. peisajele erau şi ele ceva mai diversificate: apar şi se extind gheţari montani şi de calotă. dar şi a regresiunilor marine este timpul când se formează marile sisteme de terase fluviatile şi marine. beneficiind de noi metode şi tehnici de cercetare. peisajul regiunilor temperate şi subpolare este dominant de marile ansambluri morenice. Sfârşitul secolului al XVII-lea-sfârsitul secolului al XIX-lea se ramarca prin: ● primele referiri asupra unor gheţari montani şi continentali cu extindere mai mare decât cea actuală. studiile se extind în toate regiunile afectate de gheţarii cuaternari. ●se realizează numeroase paralelizări şi sinteze referitoare la cronologia fazelor glaciare şi interglaciare. cu ploi torentiale. cât durează Halocenul. iar secvenţele mai calde devin favorabile proceselor de alterare şi de pedogeneză. Este timpul extinderii maxime a gheţarilor şi a marilor fluctuaţii. de o mai eficientă organizare a cercetării mediului natural din timpul Cuaternarului.1). un rol important în coordonarea cercetărilor interdisciplinare asupra Cuaternarului ( INQUA) ale cărei baze au fost puse la Copenhaga în anul 1928. periglaciar. a oscilaţiilor climatice şi a relaţiilor dintre atmosferă-hidrosferă-criosferă-biosferă. mai aride. În zonele temperate. cu asociaţiile faunistice corespunzătoare. clima şi degradarea covorului vegetal favorizau formarea şi extinderea piemonturilor şi glacisurilor de eroziune ( Magreb-Africa de Nord. la cauzele modificării climei şi aparitia glaciaţiunii. Sub raport morfogenetic se realizează cele mai întinse şi evidente forme de relief glaciar. ale unor parametrii tereştrii sau extratereştri. secolul XX. au favorizat migrarea către latitudinile şi altitudinile mari a zonelor şi etajelor de vegetaţie. încercându-se. spectrometrie etc. în cunoaşterea glaciaţiunii cuaternare pot fi separate două mari etape: sfârşitul secolului al XVII-lea-sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel. Anzi-America de Sud. în cadrul căruia Homo sapiens începe să ocupe un loc din ce în ce mai important. Prin observaţii tot mai numeroase. 9 . la sfarşitul secolului al XIXlea se acumulează suficiente date pe baza cărora au fost emise şi primele conceptii asupra glaciaţiunii cuaternare (tab. pe de o parte. bio şi litostratigrafice. a restrângerii zonelor temperate şi tropicale în favoarea tundrelor şi stepelor reci. spre deosebire de fazele periglaciare care au elaborat un sistem de pante mai puţin diversificat ( versanţi de tip glacis. începând cu faza glaciară Mindel ( Elster. unde oscilaţiile climatice au fost mai evidente. ●primele studii asupra glaciaţiunii cuaternare. Kansas ). întreprinse îndeosebi în Europa şi America de Nord. Evenimentele climatice. pe baza datelor acumulate. ●stabilirea cronologiei relative a fazelor glaciare şi interglaciare. iar efectele ei se prelungeau mult peste teritoriile latitudinilor medii. Etapa postglaciară corespunde ultimelor 10 000 de ani. Fazele de îngheţ maxim au fost urmate îndeaproape de accentuarea eroziunii în adâncime în urma căreia au rezultat versanţi mult mai înclinaţi. morene. la depozitele şi relieful glaciar. a zonelor şi etajelor de vegetaţie. În regiunile periglaciare montane aporturile masive de materiale transportate de râuri au dat naştere marilor câmpii de glacisuri aluvio-proluviale.3. marin. Tot datorită alternării fazelor de acumulare şi eroziune liniară. verve. După topirea şi retragerea gheţarilor montani şi de calotă. se aduc precizări importante mai ales în datarea şi dinamica gheţarilor. ●îmbogăţirea terminologiei ştiinţifice prin definirea şi folosirea corectă a acesteia. marcate printr-o încălzire generală. cu numeroase referiri la dinamica şi extinderea gheţarilor.pliocene. relativ ciclice. eolian. roci şlefuite etc. Secolul al XX-lea adece cele mai importante precizări asupra glaciaţiunii cuaternare: ●apar primele lucrări de sinteză cu referiri mai ample asupra glaciaţiunii si consecinţelor acesteia în peisaj. în zonele tropicale. În schimb. cu asociaţiile faunistice corespunzătoare. În regiunile montane. se folosesc cu precădere metode geomorfologice. pe de altă parte.

Cauzele acestor modificari nu sunt elucidate complet. logice sau matematice.000 de ani au existat 12-15 glaciaţiuni in emisfera nordica. Desi aceste ipoteze nu sunt deocamdata confirmate prin calcule sau observatii directe ele nu si-au pierdut nici interesul si nici actualitatea. Ceilalti factori actioneaza numai la scara geologica – modificarea activitati solare (punctul 10). toate aceste ipoteze sunt susceptibile de critici. pot fi credibile. M. J. Dar acest mare numar de interactiuni complicate a ingrunat. chimice si biologice in cadrul ciclului hidrologic. au coincis cu perioade reci. singurele mai bine cunoscute. Ele au in vedere analiza acelor elemente ale sistemului climatic care isi au obarsia la suprafata Pamantului. referitoare la epocile glaciare. deci clima rece. a gazelor si particulelor antrenate in miscari de advectie. o mare varietate de factori cosmici si terestri. dar s-a stabilit ca ele au fost rezultatul cooperarii diferitelor procese terestre si extraterestre care au cuprins multiple interarctiuni dintre componentele sistemului climatic. În general. Kutzbach (1979) si T. când temperatura medie anuala a Terrei a scazut fata de prezent cu circa 6ºC. posibile sau demonstrabile.criosfera. deriva continentelor (punctul 3). ●climatul normal al Pămantului este nonglaciar. dar mai ales in Pleistocen. Berger (1978) sistemul climatic cuprinde : atmosfera. Sistemul climatic astfel conceput poseda capacitatea de a reactiona la toate schimbarile care au intervenit pe diferite intervale de timp : de la care cele mai indelungate schimbari climatice constatate(104 . iar apogeul si sfarsitul ( cataglaciarul ) mai uscate. separarea cauzelor si de efectele lor si elucidarea schimbarilor climatice. iar zapada sa se pastreze de la un an la altul in zonele de acumulare a ghetarilor.105 ani. pentru ca ele dau raspunsuri partiale referitoare fie la cauzele racirii climei si aparitiei glaciatiunii. Dupa A.în functie de factorii invocati. deseori. ●ultimele glaciaţiuni. ●temperatura a scăzut lent în timpul Neogenului pentru a culmina în timpul perioadelor glaciare. E. In ultimii ani s-au facut progrese insemnate in cercetarea schimbarilor climatice. Astfel izostazia (punctul 4). intercatiunile atmosfera – ocean – criosfera – litosfera (punctul 9) si variatiile radiatiei solare (punctul 5) sunt factorii potentiali de provocare a alternantei glacialelor si interglacialelor din timpul Pleistocenului. provenite in special din carotele de sedimente extrase de pe fundul oceanelor si din masele actuale de gheata. Cauze terestre Acestea se referă fie la explicarea cauzelor care au produs răcirea severa a climei in Cuaternar. care pot fi grupate. dar specialistii nu au cazut de acord asupra unui punct de vedere comun. De altfel. trebuie selectionati acei factori care pot determina schimbari ciclice cu perioade de 104 . ●4\5 din calota glaciară a fost extinsă pe continentele din vecinatatea Atlanticului de Nord. orogenezele (punctul 4) – sau sunt importanti numai pentru variatiile anuale de scurta durata cum ar fi : interactiunile atmosfera – ocean (punctul 11). fie la oscilatiile climatice si repetabilitatea glaciarelor si interglacialelor in timpul Pleistocenului.104) si variabilele climatice (1 an). activitatea vulcanica (punctul 8). obtinerea de noi date paloclimatice. ale interactiunilor dintre atmosfera – ocean – criosfera – continente.108) ani pana la fluctuatii (10 . ea a suferit schimbari mai indelungate sau de mai scurta durata. Aceste componente sunt conectate intre ele prin procese fizice. s-a stabilit că pentru formarea si pastrarea marilor campuri de gheata ( aproximativ 32% din suprafata uscatului ) sunt necesare doua conditii esentiale:precipitatii sub forma de zapada. 1986). dupa caz. dar si a cauzelor ciclicitatii glaciare in Pleistocen. Wigley et al (1981) incearca sa prezinte care sunt principalii factori si principalele interactiuni ce pot deveni cauze ale schimbarilor climatice pe diferite perioade de timp. litosfera si biosfera. Ele se datoreaza : modelarilor matematice foarte avansate ale variatiilor parametrilor orbitei terestre. inceputul glaciar ( anaglaciarul ) pare sa fi fost mai umed. fie la oscilatiile parametrilor climatici care au provocat alternanta glaciar-interglaciar. Luate separat. in doua mari categorii: cauze terestre si cauze extraterestre.Pentru intelegerea si explicarea acestui grandios fenomen natural de talie planetara trebuie sa se porneasca de la cunostintele cele mai sigure pe care le avem despre glaciatiunea cuaternara. 10 . Tentativele de explicare a proceselor si mecanismelor schimbarii climatice au propus numeroase ipoteze cuprinzand. o parte din aceste modele. Przybylak. ●în ultimii 800.Cauzele răcirii climei şi aparitiei glaciatiunii cuaternare In istoria evoluţiei Pamantului clima nu a fost constanta. In raport cu datele pe care se bazeaza. variabilitatea atmosfrei (punctul 12) (R. modificarea parametrilor orbitei Pamantului (punctul 5). L. hidrosfera(oceanul). Pentru explicarea răciri climei şi fluctuaţiilor climatice din Cuaternar au fost emise numeroase ipoteze. a radiatiei si schimbului de caldura. iar altele raman discutabile chiar din punctul lor de plecare. ●În timpul Pleistocenului superior aceste glaciaţiuni au fost probabil sincrone in cele doua continente nordice. Pentru explicarea cauzelor care au provocat aparitia glacialelor si interglacialelor in Pleistocen. si de asemenea sincrone in cele doua emisfere. Dintre cauzele care s-au dovedit ca se colereaza si se implica mai bine in racirea climei si in oscilatiile climatice sunt in mod frecvent citate urmatoarele doua : radiatia solara primita la limita exterioara a atmosferei si structura suprafetei terestre cu intregul complex de procese si relatii fizice dintre componentele sale (atmosfera – oceane – criosfera – litosfera – biosfera). ●interglaciarele au fost mai lungi decat glaciarele si au avut temperaturi analoage celor actuale ( ± 2ºC ). toate avand aceeasi localizare. convectie si turbulenta. mult mai veridice.

Mişcările tectonice. efectele glacioizostatice au consecinte deosebit de complexe. A. Controlul glacioizostatic al glaciaţiunii mai este sustinut si de S. Iar aceasta a fost cautata in deplasarea blocurilor continentale si migrarea polilor. Ajungerea continentelor in regiunile polare a favorizat racirea climatului prin faptul ca pe suprafata lor s-au acumulat zapezi permanente care se transformau treptat in gheata. precum si din cauza reactilor inverse. favorizand racirea regiunilor nordice prin diminuarea transportului de caldura si umiditate. Incalzirea apelor Bazinului Artic contribuie la topirea ghetarilor continentali si la instalarea unei perioade interglaciare. Izostazia poate provoca modificări ale climei din cauza incarcarii continentelor cu gheata si a modificarii nivelului oceanic. modificarea raportului dintre uscat si apa sau a configuratiei oceanelor si continentelor. ajutand racirea si inghetarea apelor in Bazinul Artic ( D.F. Dupa N. substratul racit al lanturilor muntoase. dar mai ales a repartiţiei lor spaţiale. Impreuna cu miscarile epirogenice regionale acestea au contribuit la inaltarea medie a uscatului cu circa 500 m. Aceste praguri stanjenesc circulatia libera a apelor oceanice si patrunderea curentilor calzi din zona tropicala. s. Cresterea inaltimii uscatului continental contribuie la marirea probabilitatii aparitiei glaciatiunilor continentale. Mai mult.Tarling.Flint. nu ia in considerare si oscilatiile glacioizostatice ale bazinelor oceanice care au reactionat mai repede si in sens cu totul opus decat miscarile glacioizostatice ale bazinelor oceanice care au reactionat mai repede si in sens cu totul opus decat miscarile glacioizostatice ale pragului.Modificarile periodice ar putea lamuri doar ritmul epocilor glaciare. Daca se are in vedere si scaderea nivelului oceanic cu cel putin 100 m in timpul Pleistocenului.Saks (1958) ridicarea sistemului alpino-carpato-caucazo-himalian a impiedicat circulatia meridiana. din care cauza apele calde ale Atlanticului au acces liber in Bazinul Artic si distrug gheturile care il acopera.V. Dintre acestea au fost frecvent invocate drept cauze ale modificarilor climatice: orogeneze. cuprinsa intre 50 si 250 cal/cm².P.fara a mai interveni si alti factori periodici exteriori. 1978). ca variatiile pe termen lung in circulatia oceanica sau a maselor atmosferice. provoaca scufundarea izostatica a pragului Insulele Főroe – Insulele Sheetland.Dupa consumarea procesului orogenic. adica de la 300 m cat era la inceputul Neogenului pana la 800 m. din cauza diferentei de timp intre formarea calotelor glaciare si procesele de deformare a crustei si reactiei izostatice. inaltimea medie a reliefului continental a crescut cu 600 m. alaturi de altitudinea crescuta a acestora. si nu pot fi sincronizate cu oscilatiile intinderii ghetarilor continentali. Teoretic acest ciclu ar fi de 30-50 milioane de ani daca se ia in considerare radioactivitatea din crusta si de circa 250 milioane de ani daca se iau in considerare si straturile mai adanci. Mişcările orogenice si epirogenice au fost implicate in modificarea generala a climei mai intai de catre J.Flint. iar alte procese ulterioare duc la formarea invelisului de gheata continental. a favorizat aparitia ghetarilor. Procesele tectonice sunt insotite de efecte clare.Kirsh ( 1931). 1957. Modificarea fluxului caloric al Pământului.W. dar numai cu 1ºC pentru tot globul (R.a). Cu toate acestea se constata o slaba corelare intre fazele orogenice si unele glaciatiuni.Tomirdiaro (1971) care leaga epoca glaciara neozoica de deriva continentelor. in limitele Bazinului Artic au inceput sa se formeze tot mai mari intinderi de gheta (banchiza).Ramsay(1912). de ordinul 108.F. iar suprafata lor mai mare a contribuit la racirea Pamantului.Lamb (1966) continentele nu reprezentau doar un suport pentru acumularea ghetii. Pe de alta parte. mişcările epirogene şi orogene par să aiba caracteristica de a fi evoluat la intervale constante de timp. nu si cauza.H. care incearca explicarea ciclurilor glaciar.Wegener (1924) au fost de părere că numai modificarea elementelor astronomice nu sunt suficiente pentru explicarea glaciaţiunilor pleistocene. in scoarta terestra se produce o descarcare de caldura. la inceputul Cuaternarului.H. miscarile orogenice de la sfarsitul Neogenului si inceputul Cuaternarului au determinat inaltarea brusca a catenelor muntoase. In timpul orogenezelor. W. acumulata anterior intr-o perioada lunga de timp. Acesta. Pe de alta parte. 11 . la randul sau. epirogeneza si izostazia. neperiodice. impiedica accesul apelor calde atlantice catre Bazinul Artic si astfel ciclul se repeta.H.000-2. este invocată drept cauza a racirii climei. Prin greutatea sa. iar prin exondarea celei mai mari parti a platformelor continentale. sa fi constituit premize si cauze regionale pentru formarea ghetarilor.interglaciar din timpul Pleistocenului numai pe baze glacioizostatice.Dana (1856) si W. Deşi astăzi inaltimile scoartei si mai ales ale lanturilor muntoase nu se mai considera drept cauza a racirii climei. ci ele inmagazinau mai putina caldura solara decat oceanele. datorita dezintegrarii substantelor radioactive. 1966. Deriva continentelor şi migrarea polilor sunt adesea luate în discuţie în explicarea glaciaţiunilor continentale.D. dupa parerea lui H. Modelul construit de J.Kőppen si A. situatii in care au contribuit semnificativ la variabilitatea climatului.000 ani. El considera ca. modificarea raportului dintre uscat si apa a contribuit si la cresterea continentalizarii climei. ca sigure cauze posibile. favorizand constituirea primelor nuclee glaciare. care le-au atribuit un anumit rol alaturi de variatia altor componente terestre. coborarea limitei zapezilor permanente si accelerarea cresterii maselor de gheata. Autorul. Mai mult. iar mai tarziu si de alti cercetatori ( R.Oerlemans (1980) arata posibilitatea crearii unei periodicitati cu o durata de 100.Tarling. Marile lanţuri oceanice ale Terrei care s-au individualizat la sfarşitul Neogenului au putut avea influenţe importane şi în circulatia atmosferei. Luand in considerare numai gradientul termic altitudinal inseamna ca temperatura medie a uscatului a scazut cu 3ºC . O asemenea situatie se intalneste in prezent in Bazinul Artic care este separat prin praguri inalte de restul Oceanului Planetar.Joly (1923).109. gheata provoaca scufundarea uscatului pe care se dezvolta. cu urmari direct in climat.Lamb. L. H. suprafata uscatului a crescut cu circa 26 milioane km². 1957 ).000 m. M. chiar cu 1. Fundul marii scufundat glacioizostatic in regiunea pragului Főroe.Wagner (1940). Dupa retragerea ghetarilor intervine lent procesul de ridicare izostatica ce poate dura 104 pana la 105 ani.Sheetland se ridica. odata cu reducerea progresiva a legaturii dintre Bazinul Artic si Oceanul Atlantic. Astfel. ele pot totusi sa fi jucat un rol activ in conditiile de formare a unei glaciatiuni. ipoteză susţinută de J.

arata ca acesta este numai de cateva mii de ani si nu de 100.L. Pierderile de caldura pot ajunge pana la 15-20%. ceea ce este suficient pentru aparitia glaciatiunii. 1976). epirogeneza. Proble este reglata mult mai tarziu de catre P. Astfel de serii de eruptii vulcanice pot provoca o racire globala. legat de aceasta. de mii de ani cum a considerat Stokes. Cea de-a treia perioada. 1977) si inceputul principalilor ghetari din Antarctica (N. orogeneza.J. Modificarea compozitiei atmosferei terestre. Se refera la modificarea concentratiilor de gaze active si de pulberi in atmosfera terestra.L.Lamb.Shackleton si J.Sarasin si F. Aceasta constituie. ●cantitatea de căldură transportată pe directia meridiana. A. Majoritatea cercetătorilor consideră însă ca numai eruptiile vulcanice provoaca racirea troposferei pe o perioada scurta. aparuti si-au datorat evolutia lor ulterioara mecanismului de autodezvoltare. Bazinul Artic pana in momentul inghetului a constituit o sursa de vapori de apa ce a alimentat ghetarii continentali care se dezvoltau in acest timp. sin u explica formarea calotelor antartice si sud americane. coborarea limitei zapezilor si formarea maselor de gheata.interglaciar prin oscilatiile temperatutii aerului datorita suspensilor solide.1951) care considera ca eruptiile vulcanice. si astfel ciclu continua.Stokes (1955) consideră că inaltarea continentelor si orogenezele neozoice sunt principalele cauze ale racirii climei si ale glaciatiunii pleistocene.Humphreys (1913) care motiveaza schimbarea climatului in Pleistocen.H.Namias. dependent de schimbările geografice ale oceanelor. motiv pentru care ghetarii continentali intra intr-o faza de retragere pana la disparitia lor totala. La aceasi concluzie ajunge si C. Toate aceste ipoteze se refera numai la aparitia si oscilatiile ghetarilor din emisfera nordica din continentele situate in jurul Atalnticului de Nord. dar mult mai mica decat lungimea undelor radiatiei terestre. Pentru perioadele mai vechi lipsesc dovezile care să documenteze precedarea şi iniţierea epocilor glaciare de către erupţiile vulcanice. au favorizat condensari intense. In afara de aceasta. dar concluziile sunt uneori contradictorii. de obicei un efect secundar şi aleatoriu al altor schimbari. modificand: ● albedoul. 1981). 1976. Acestea au patruns in Bazinul Artic unde.J. care au insotit ciclurile orogenice si au lasat numeroase pulberi. In felul acesta au aparut conditii pentru glaciatiunea urmatoare. Totusi. ar fi provocat o asemenea racire generala la suprafata globului. particulele solide pot servi drept nuclee de condensare care sa sporeasca nebulozitatea si. 1975). deci si oscilatiile de temperatura.Shackleton si N. Dupa L. Din cauza cresterii suprafetei ghetarilor scade temperatura continentelor.M. În mod frecvent se apelează la relatia dintre apele atlantice. ●temperatura suprafeţei mărilor. dar permite emisia radiatiei terestre. cuprinde Cuaternarul. ●cantitatea de căldură inmagazinata.a). care ar putea acţiona asupra stratelor inferioare ale atmosferei şi în consecinta sa provoace chiar schimbari ale circulatiei atmosferei ( J. Deoarece diametrul mediu al particulelor care formeaza cenusa vulcanica. in special in oceanele adanci. s. Circulatia apei oceanice este invocata doar in explicarea fluctuatiilor climatice.B.D. El mai adauga la acest fapt si diminuarea marilor epicontinentale ca urmare a regresiunii glacioeustatice.Opdyke. Aceasta „racire” continentala este transmisa oceanelor prin intermediul apelor fluviatile reci si prin blocurile de gheata care deverseaza in ele.Wigley et al.J. este mai mare decat lungimea undelor radiatiei solare. ca de exemplu deriva continentelor. iar daca acestea vor fi de lunga durata temperatura medie a Terrei poate cobora cu 5-6ºC.E. capacitatea de a reflecta radiatia solara. corespund aproximativ cu inceputul glaciatiunilor ciclice din emisfera nordica ( cu circa 3 milioane ani in urma. Dupa cum sugereaza T. care constituie mari rezervoare potentiale de caldura. se presupune ca aceste particule reflecta radiatia solara ce intra in atmosfera.W. frecvent de 1-2 microni. In aceste modificari ale compozitiei atmosferei sunt implicate in principal : pulberile vulcanice. doar de 1-2 ani.M. Acest lucru a accelerat incalzirea oceanelor si disparitia cuverturii de gheata (banchiza) din Bazinul Artic. precipitatiile au scazut. Aceasta parere a fost sustinuta de catre fizicianul B. H. dar ea a fost evaluata la numai circa 1ºC ( J. Altii din contra.Kennett. Pentru schimbari climatice de lunga durata ( de sute de ani sau mai lungi ) sunt necesare eruptii vulcanice intense si succesive.Lliboutry (1965) a trebuit admis ca la fiecare glaciatiune din emisfera nordica o prate din frig sa fie transferat in calota sudica sis a ramana stocat acolo in timpul interglaciarului care urmeaza.L. 12 .Schimbarea circulaţiei apei oceanice.Inertia termica foarte mare a oceanelor face ca intarzierea racirii apei lor sa fie de circa10 ani. O parte din sustinatorii acestei ipoteze pornesc de la faptul ca aparitia istmului Panama la sfarsitul Pliocenului a determinat dirijarea apelor calde din Marea Caraibilor catre Atlanticul de Nord. din inregistrarea carotelor de mare adancime s-au observat patru perioade de mare activitate vulcanica ( T. Ghetarii.000.P.Wigley et al (1981) oceanele pot actiona asupra climei in diverse feluri. care poate provoca oscilatii corespunzatoare in transmiterea radiatiilor solare de unde scurte si a radiatiei terestre de unde lungi. leaga scaderea temperaturilor in Bazinul Artic si aparitia glaciatiunilor de intreruperea patrunderii Curentului Golfului in Oceanul Artic ca urmare a inaltarii pragului nord-atlantic dintre Marea Britanie. adica timpul cand au intervenit acumularile masive ale ghetarilor. Ori aceste transformari termice nu au fost dovedite. aflate sub influenta Curentului Golfului. dioxid de carbon (CO2) si vaporii de apa.Lapszin (1974). Brooks (1949. N. Islanda si Groelanda (pragul Thomson). care a calculat timpul de intarziere a racirii apelor oceanice in urma topirii ghetarilor. si apele Oceanului Artic. Pulberile vulcanice emise în atmosfera terestră produc o scădere a temperaturii aerului datorită efectului de ecranare pe care il au fata de radiatiile solare.Franklin inca din anul 1784. intalnind ape reci si un continent de asemenea rece. 1969. precipitatii abundente sub forma de zapada. formarea ghetarilor si alternanta glaciar. odata.Sarasin (1901) si V.P. mult mai puternica. iar doua dintre acestea apartin Miocenului mediu si Pliocenului mediu. Ulterior.Pollack. W. odata cu scaderea temperaturii apei intregului ocean planetar.

Pe la inceputul Neozoicului concentratia de CO2 a inceput sa scada. Acest bilant poate caria foarte usor.B.avand un efect asemanator prezentei dioxidului de carbon. 1993). Aceasta teorie a fost sustinuta de S.I. Dioxidul de carbon (CO2 ) din atmosferă are un rol invers decât pulberile vulcanice. ce urmeaza sau sunt cauzate de variatiile altor componente ale sistemului climatic.Ascencio si M. ● pentru ca gheata inmagazineaza mai putin CO2 decat apa. caracterizate printr-o mare neregularitate de aparitie a ciclurilo. Astfel. 1965) rezulta ca o crestere a nebulozitatii medii globale de 0. care au precedat acumularilor glaciare.Arrhenius (1909) si de W. suficient pentru aparitia si mentinerea glaciatiunilor. Modificarea sau oscilaţiile cantităţii vaporilor de aer din atmosferă apar însă ca procese aleatorii.N. L. iar schimburile de scurta durata ale compozitiei atmosferei din timpul Pleistocenului au fost mici si neimportante (R. cat a avut loc in timpul epocilor glaciare pleistocene. dar nu se confirma caracterul periodic al activitatii vulcanice. proces accentuat in Oligocen si in special. dar invers pulberilor vulcanice. precum şi metodele imbunatatite de descifrare a inregistrarilor epocilor glaciare. J.J. cand concentartia gazului CO2 atinsese doar cateva sutimi de procent. ● cresterea continutului de CO2 in atmosfera provoaca incalzirea si inceputul interglaciarului. atmosfera conţine 3.Legrand.Delmas. si invers. consumata in urma orogenezelor pentru alterarea rocilor. pentru mentinerea echilibrului. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp modificarea acestor parametrii poate determina oscilatii pozitive sau negative ale bilantului radiativ la suprafata Pamantului. prin scaderea ei la latitudini mai mari si sa fi cauzat expansiunea cuverturii de gheata spre latitudini medii.6ºC si invers.Budâko. Teoria vulcanica a epocilor glaciare isi pierde popularitatea. paralel cu unele schimbari definite de pozitia Pamantului fata de soare (J. Dupa cum rezulta din diagramele reproduse (M. de ordinul sutelor de ani.Wexler ( 1953. nu arata o crestere. motiv pentru care contributia umiditatii aerului in provocarea si reglarea oscilatiilor glaciare trebuie privita intr-o interactiune mai larga dintre atmosfera-ocean-criosfera-litosfera-biosfera. De aceea scaderea umiditatii aerului poate provoca racirea atmosferei terestre.Plass (1956).Dragan si St. 13 . se creeaza asa-numitul „efect de sera”. el fiind doar. Modificarea nebulozităţii si albedoului. sau indirect.Lozinski (1933). absoarbe. dar nu intr-atat sa provoace scaderi de temperatura necesare aparitiei ghetarilor ( L. 1958 ) admite ca la o diminuare cu 50% a vaporilor de apa din atmosfera temperatura medie la nivelul suprafetei terestre ar trebui sa scada cu 6ºC. Vaporii de apă din atmosferă sunt aproape transparenti pentru radiatia solara de unde scurte.Plass la cateva zeci de mii de ani este eronat. sa fi afectat considerabil temperatura. Calculele actuale arata ca timpul necesar pentru stabilirea echilibrului concentratiei de CO2 intre atmosfera si oceane. semnificativa ce ar putea influenta o modificare climatica.Llibour. in consecinta a scazut volumul apelor oceanice. 1927. Se presupune ca reducerea concentratiei in CO 2 . ●înregistrarile eruptiilor vulcanice explozive. iar la o diminuare a acestuia s-ar produce o racire a atmosferei. dar aproape pe deplin netransparenti pentru radiatia terestra de unde lungi. El considera ca factorul real al dezvoltarii glaciatiunilor a fost controlat de schimbarile „autocritice” ale concentratiei de CO2 in atmosfera si in apa oceanelor. Pentru a explica marile glaciaţiuni cuaternare prin scăderea continutului de CO2 din atmosfera ar trebui admisa o disparitie aproape completa a acestuia. pentru a explica o scadere a temperaturii medii a Pamantului cu 6ºC. care considera ca in timpul Pleistocenului a existat o cantitate mai mica de CO2 in atmosfera terestra deoarece au fost mai putine eruptii vulcanice decat astazi. Insa. Aceste date vin in sprijinul unora dintre mecanismele folosite pentru explicarea schimbarilor climatice de catre G. In ultimele decenii au fost incercate undele tentative de calcul a variatiilor masei CO 2 din atmosfera.1 . fapt care.032% din volumul aerului atmosferic. insa retine.B.Datele existente nu sunt însă suficiente pentru a constata implicarea activitatii vulcanice in cresterea ghetarilor continentali. 1982 ): ●noile surse de dovezi paleoclimatice. care s-a datorat diminuarii activitatii vulcanice. iar. pentru ultimii 570 milioane ani.K. care la o crestere a continutului de CO2 ar ridica temperatura atmosferei terestre. prin gradul de acoperire cu formatiuni noroase. Dupa calculele facute de diferiti autori ( G.01 antreneaza o crestere a temperaturii de 0. perioadele glaciare si interglaciare se coreleaza bine cu perioadele caracteristice schimburilor anumitor elemente ale orbitei terestre. 1953. Din emisile vulcanice recente. Influenţa nebulozitătii asupra temperaturii a fost evaluata direct.2*10 12 tone de CO2. cel mult.Simpson.Przybylak 1986). spre sfarsitul Pliocenului. ceea ce ar reprezenta circa 0. ar fi putut fi raspunzatoare de racirea climei. din doua motive ( O. J. partial.Őpik.N. estimat de G.4 %.Toon si J. 1980) sugereaza ca in timpul ultimei perioade reci (intre 22000 si 14000 de ani) nivelul CO 2 in atmosfera ar putea fi de numai 50% din valorile inregistrate astazi. fapt greu de realizat tinand cont ca CO2 din atmosfera apare ca o integrala a diferentei dintre fluxul de CO2 emis de vulcanism si fluxul de CO2 absorbit de alterarea rocilor.C. de consumul plantelor in procesul de fotosinteza sau de catre apa oceanelor. creste concentratia de CO2 in oceane.E. o parte din aceasta se degaja in atmosfera. El joacă rolul unui filtru care lasă să treaca radiatiile solare. H.0.Arinei.Pollack. care s-ar fi derulat dupa urmatoarea schema : ● dupa o mare reducere a concentartiei de CO2.S.Lliboury. 1965 ). 1978) in timpul Paleozoicului si Mezozoicului concentartia de CO2 a variat intre 0. Dar aceasta parere intra in contradictie cu cei care sustin reducerea transparentei atmosferei tocmai prezentei pulberilor rezultate din eruptiile vulcanice explozive din timpul Neogenului si Cuaternarului.41-0. in special. prin intermediul albedoului. in paralel cu activitatea vulcanica. in atmosfera terestra a avut loc o scadere a temperaturii care a provocat cresterea maselor de gheturi polare. Datele obtinute in urma analizarii carotelor extrase din calota de gheata a Antarticei (P. radiatiile de unde lungi emise de Pamant. au demonstrat existenta unui numar mare de oscilatii glaciare in timpul ultimelor cateva milioane de ani.

J. campurilor de gheata se reduc din cauza alimentarii insuficiente. pe de o parte. care urmează topirii ghetii. ce pornesc de la legăturile ciclice dintre Atlanticul de Nord si Oceanul Artic.Margolis si Y.Lliboutry (1965). Conjugarea relaţiilor variabile din sistemul climatic. iar apa oceanului se raceste. stabilind in acest sens patru faze: ● epoca glaciară a inceput in momentul cand Oceanul Artic a fost liber de gheata.numai prin variatia nebulozitatii. disparitia gheturilor plutitoare si astfel ciclul reincepe. la fel.Schackleton si N.L. combinate cu diverse inertii termice ale suprafetei naturale. incalzirea bazei sale (datorita presiunii) atinge punctul de topire si provoaca deplasarea ghetarilor. interactiunile dintre circulatia atmosferica.9ºC.Herman. in acelasi timp. In jurul Antarcticii s-a format atunci un imens ghetar de self care a marit albedoul in aceasta regiune de la 0. la presiuni diferite care dirijeaza miscarile atmosferei ( G. peste un anumit prag.L. motiv pentru care acesta a fost acoperit de gheturi (banchiza). aceasta ar stimula o avansare suplimentara a marginii calotelor de numai 150 km. intareste acest efect. de exemplu. W. Această parere este sustinuta de V. De asemenea. M. Acest sistem de corelaţii a permis analiza si modelarea interactiunilor in lant pe care le declanseaza unul sau mai multi factori atmosferici si terestrii asupra variatiei temperaturii. impreuna cu icebergurile desprinse din marginea ghetarului.Donn (1956). el considera ca modificarile astronomice ar avea efect numai daca ar exista o „predispozitie glaciara”. disparitia se face in mod rapid si ireversibil cand dimensiunea calotei s-a retras sub o anumita limita. motiv pentru care pe continentele inconjuratoare se constituie marile campuri de gheata.Wilson (1964.Wundt (1933. Rupturile ciclice de 14 . la randul lor. 1979.J.Berger. 1965 ) sau cel putin la 0. la randul sau. A. Si aceasta „predispozitie glaciara” o gaseste in ridicarea pragului nord-atlantic si a regiunilor adiacente la sfarsitul Pliocenului. vanturile fac sa patrunda in Bazinul Artic mari cantitati de apa mai calda din Atlanticul de Nord. care provoaca vanturi de est.E. ●transgresiunea marină. racirea climei Pamantului. Acest autor pune un accent deosebit pe variatia umiditatii aerului si albedoului care pot influenta pozitiv sau negativ bilantul radiativ. conduc la incalzirea suprafetei active si. dintre componentele sistemului climatic.08 la 0. 1944). cu toate ca nu era raspunzator pentru initierea epocilor glaciare. pornind de la ideea ca Oceanul Artic a fost liber de gheturi in timpul glaciatiunilor.Astfel. care privesc interactiunilor. L. Schimbarea oricarui component al sistemului climatic atrage dupa sine modificarea celorlalti componenti. dintre care de cea mai mare popularitate s-au bucurat cele prezentate de M.V. 1953 ). explică ciclicitatea fazelor glaciare cu ajutorul schimbărilor produse in cuvertura de gheata a Oceanului Artic.0136. la randul sau.000 de ani sau poate chiar de peste 2. Pentru explicarea suscesiunii glaciar-interglaciar din timpul Pleistocenului s-au construit o serie de ipoteze. ●datorită cresterii campurilor de gheata.Donn ( 1956 ) si L. in timp ce M.L.M. pe termene mai lungi sau mai scurte. Creşterea sau scăderea albedoului. iar aceste schimbari pot.Ewing si L.Lliboutry (1965) consideră şi el ca in interactiunea ocean-atmosfera-criosfera exista transferuri reciproce de energie care. Dupa el. precum si autovariatia dioxidului de carbon din atmosfera. pot determina spontan extinderea sau retragerea ghetarilor.Lliboury. care arata ca formarea unei calote glaciare se realizeaza ireversibil cand glaciatiunea a atins o amploare suficienta. evaporarea in crestere a favorizat condensarea si precipitatiile sub forma de zapada.Ewing şi W. care apare ca o retroactiune a nebulozitatii si cresterii precipitatiilor sub forma de zapada. Alţi autori au plasat originea oscilaţiilor glaciare în Antarctica. Pierderea de energie solara datorita albedoului mai ridicat din timpul glaciatiunilor ar fi fost de circa 5*1019 calorii pe zi.31. permite Curentului Golfului sa patrunda din nou in Bazinul Artic. ●în urma reducerii puternice a cantitatii de vapori de apa si diminuarii corespunzatoare a precipitatiilor.T.Wilson (1964) presupune că atunci când calota antarctică a atins o anumită grosime.W. care au impiedicat Curentul Golfului sa mai patrunda in Oceanul Artic.5 milioane de ani ( N. 1969). sustin ca aceasta crestere a fost doar de 0. amplifica efectul racirii climei datorita variatilor radiatiei solare. a mai aratat ca prezenta unui strat de zapada si gheata pe Terra determina cresterea albedoului care. S. admiţand teoria astronomica si variatia radiatiei solare. fapt ce a condus la stabilirea unui ciclon polar.Ewing şi W. constituie in continuare un important proces generator de clima. El considera ca in timpul epocilor glaciare albedoul mediu al Pamantului a crescut cu 0.D. 1977). aportul in iceberguri devine important.80.64 ( dupa calculele lui J.T. provocand. configuratia si extinderea continentelor ( prin oscilatii eustatice) sau biosfera lor. iar indulcirea climatului provoaca. pot prelungi sau amplifica o tendinta initiala a evolutiei meteorologice. Admitand un gradient termic de 1ºC pentru fiecare grad de latitudine. ar fi trebuit ca aceasta sa fi crescut de la 0.04. stabilirea unui anticiclon polar. si. plecând de la ideea că „predispoziţia glaciară a fost determinată de deplasarea rapidă a continentelor în timpul Neozoicului. Variaţiile nebulozităţii şi albedoului sunt invocate însa in teorii mai cuprinzatoare.Kukla et al 1981 ). caracteristicile fizice si dinamice ale masei de apa oceanica influenteaza atmosfera (circulatia si temperatura). 1980). Totusi mecanismul complicat si pozitiv de conjugare dintre temperatura si albedou propus de M.Donn (1956) si A. pe de alta parte. iar diminuarea corespunzatoare a temperaturii a fost de 1. Dar aceste ipoteze. oceane si cuvertura de zapada.54 la 0. sa actioneze asupra oceanului.Opdyke.Donn (1956).Weertman (1964). deci. A. nu au rezistat la analiza datelor sedimentologice care arata ca Oceanul Artic a fost acoperit de gheturi de cel putin 700.Opik.Tronoy (1959) si J.69 ( dupa L. coborarea glacioeustatica a determinat exondarea in mare parte a celor doua praguri care unesc Marea Britanie cu Islanda si Norvegia cu Arhipelagul Spitzbergen si cu Groelanda impiedicand patrunderea Curentului Golfului in Oceanul Artic.Ewing şi W.

000 ani. In schimb. in emisfera sudica verile erau mai putin calde. Daca axa Pamantului ar fi perpendiculara pe planul eclipticii n-ar mai exista anotimpuri.Adhémar în anul 1842 (cf. Pentru emisfera nordica glaciatiunile s-ar fi produs atunci cand iarna corespundea cu pozitia Pamantului la afeliu. care ar ramane mai reci. W. 1930.000 ani. Catre anul 12. R. deoarece variatia periodica a parametrilor orbitali ofera posibilitati mai usoare de explicare a variatiei radiatiei solare disponibile la diferite latitudini si anotimpuri. 1941). fie in emisfera nordica. erau favorabile acumularilor mari de zapada si formarii ghetarilor.000 ani tinde sa se apropie de cerc. centura vanturilor de vest a fost deplasata cu 1º-2ºC spre nord. Astfel.500 ani ). In prezent aceasta valoare este de 0. caz in care durata anotimpurilor terestre ar fi aproape egala. din care unele cu veri calduroase. cu durate de timp diferite. Contrastele anotimpuale erau deci mai reduse in emisfera sudica. In acelasi timp iernilr lungi si aspre. in medie 100.E. pe când ceilalti doi afectează alternativ câte o emisferă. Regiunile subantarctice s-au racit. In schimb. in emisfera nordica verile erau mai calde.0051 şi 0. calculeaza variatia cantitatii de caldura primita de la Soare in timpul verii la latitudinea de 65º Nord. Autorul nu motiveaza insa de ce a inceput topirea ghetarilor din Antarctica. daca au coincis.Wegener (1924) preluand parerile anterioare si primele calcule matematico-astronomice ale lui M. Cauze extraterestre Acestea se referă la modificări periodice. iar deplasarea ecuatorului meteorologic in aceeasi directie a conditionat cresterea cantitatii de apa ecuatoriala calda care alimenteaza Curentul Golfului. Prin intermediul acestuia s-a accentuat si topirea gheturilor arctice.000 ani. Primul fenomen afectează simultan ambele emisfere. Ultimul maxim al excentricitatii orbitei Pamantului ( cu circa 2% mai mare decat in prezent) s-a produs acum 16.Croll (1875). In prezent acest unghi este de 23º27' si ne gasim intr-o perioada de descrestere a lui. dar mult mai mari in emisfera nordica.F. dar semnificaţia variatiilor acestora a fost interpretata diferit.Milancovič ( 1921) le interpreteaza intr-o forma putin modificata. intre anii 1800-1940. epocile glaciare au aparut in legatura cu excentricitatea Pamantului. dupa care axa polilor s-a redresat treptat. ce se petrec in afara suprafetei terestre.000 ani. Însumarea temporală a celor trei parametrii ar putea duce la răciri simultane sau alternative pe cele două emisfere.000 ani. luand in considerare modificarile celor trei parametri ai orbitei Pamantului pentru ultimii 600. motiv pentru care ele vor fi mai calde.000 ani cand solstitiul de iunie al Pamantului era in pozitie de periheliu (azi afeliu). parere preluata ulterior de majoritatea celor care a-au ocupat de aceasta problema. părerea sa fiind cu totul opusa celei lui J. receptate de atmosfera terestra prin modificarea corespunzatoare a unor componente si elemente climatice. H. cu un minim al inclinarii axei Pamantului fata de ecliptica.000 ani.000-45. acum 11. 15 . ●Migrarea periheliului necesită pentru rotaţia sa in toate anotimpurile un timp cuprins intre 10. in medie de 41.Spitaler (1921) aduce o nouă interpretare a datelor astronomice. a determinat impingerea catre nord a apei cu salinitate mica provenita din topirea ghetarilor. iar pentru urmatorii 24. situatie existenta in prezent in emisfera australa. Ulterior. considerand ca pentru producerea glaciatiunilor sunt favorabile verile lungi si racoroase urmate de ierni mai scurte si blande. Datorita acestor modificari.000 ani.0475 cu perioade cuprinse între 90. in medie 21.000 verile boreale vor corespunde cu periheliul. J. cu o durata medie de 21.Această ipoteză ocupa spatiul cel mai mare in discutiile privind cauzele alternantelor glaciar-interglaciar. Modificarea parametrilor orbitei terestre.017. iar penultimul ( cu circa 4% mai mare) cu 125.000 ani.000 ani. Diarmid F. prin prelucrarea amanuntita a datelor de catre J.000 de ani. Experimentările numerice si calculele astronomice efectuate pentru ultimii 5 milioane de ani au condus la stabilirea urmatoarelor valori pentru elementele orbitale: ●Înclinarea planului ecuatorial al Pămantului fata de planul eclipticii ( unghiul de inclinare a axei polilor) a variat intre 22º2' si 24º28' in perioade de 38. M. Invers.000 si 120. contrastele termice dintre iarna si vara vor fi mai mari. El pune accent pe deplasarea periodica a pozitiei periheliului.Kőppen şi A.Milancovič (1921. corespunztoare unei excentricitati mai mari a orbitei. Aceasta migrare deplaseaza lent pozitia solstitiilor si echinoctiilor pe elipsa parcursa de Terra si modifica periodic momentul din an in care planeta este mai aproape (periheliu) sau mai departe ( afeliu ) de Soare. in timpul Cuaternarului au alternat intre ele serii cu durate de mai multe mii de ani. fie in cea sudica la un interval de timp care era cam jumatate din precesie (10.Croll. Mai este cunoscuta sub numele de „teoria astronomica” sau „mecanismul lui Milancovič „.Lamb ( 1966) considera ca topirea accentuata a calotei antarctice.H. iar iernile mai putin reci. Au fost grupate in trei categorii: modificarea parametrilor orbitei terestre. variabilitatea radiatiei solare si patrunderea sistemului solar intru-un nor de pulberi galactice. Dupa parerea sa glaciatiunile apareau alternativ. o excentricitate mai mare a orbitei mareste diferenta intre iarna si vara intr-o emisfera si o atenueaza in cealalta emisfera. Acestea din urma. migrarea periheliului si excentricitatea orbitei Pamantului.mari mase de gheata provocau procese „autociclice”in atmosfera. dar ea atrage atentia ceva mai tarziu. Dintre parametrii geometrici ai orbitei Pamantului care se modifica periodic trei sunt mai importanti: inclinarea planului ecuatorial al Pamantului fata de ecliptica. iar iernile mai reci. regiunile tropicale si ecuatoriale ar fi mai calde si ar creste amplitudinea termica intre acestea si regiunile polare. ●Excentricitatea orbitei Pământului a oscilat între 0. G. iar verile mai reci. 2003) este primul care emite ideea schimbarilor climatice datorita modificarii repartitiei caldurii pe suprafata Pamantului ca urmare a variatiei insolatiei.Pilgrim ( 1904 ) arata ca odata cu precesia periheliului se mai inregistreaza alte doua miscari planetare periodice cu influenta asupra repartitiei caldurii pe suprafata Pamantului: excentricitatea orbitei Pamantului si unghiul planului ecuatorial al Pamantului fata de planul eclipticii. Referindu-se la epoca contemporana. dar care au determinat schimbari ale fluxului radiativ solar. Dupa acesti autori.000 ani in urma. au creat conditii favorabile pentru instalarea unei epoci glaciare. iar altele cu veri foarte reci. Ultimul maxim al inclinarii axei polilor ( cu un unghi de 24º30') s-a produs cam acum 9.000 si 26. urmate de veri scurte si calduroase.

000-1. Soergel (1937).5 si 2 ani. a încercat corelarea acesteia şi cu ridicarea sau coborarea limitei zapezilor permanente si cu extinderea maselor de gheata din Europa de Nord.Datorita unor cauze interne ale activitatii solare sau a patrunderii sistemului solar intr-un nor de pulberi galactice. in epocile de activitate redusa a materiei solare s-au instalat interglaciarele.000 ani.000 si de circa 100. 54.000-1. Pe baza interpretarii generale a datelor geomagnetice si meteorologice el a demonstrat ca marirea radiatiei corpusculare manifestata in activitatea geomagnetica. respectiv. 19-23.600 ani si de 21.000 si 101.Milancovič si reducerea acestuia in actualitate. 400 si 200-250.Berger (1981).000 si 120. 1973. care au sensibilizat climatul Pleistocenului fata de micile schimbari ale unor factori externi.I.000 ani. in cadrul acestora cicluri de 80-100. fiind intretinuta de circulatia generala a maselor de aer intesificata de valoare mare a gradientului termic latitudinal. Pe baza datarilor radiometrice si a indicatorilor paleoclimatici din timpul ultimilor 250. apoi. J.000. precum şi variatia unor conditii astrofizice. interstadii la 28. Modelul ACLIN arata ca tendinta de racire a climei. V.Kőppen.. în scopul verificarii.Imbric şi N.Efectul insumat al acestor variatii periodice este transpus in curba variatiei de temperatura corespunzatoare latitudinilor de 5065º din emisfera nordica.Milancovič. care a inceput acum circa 6. explicarea glaciatiunilor pe baza schimbarii fluxului de radiatii corpusculare a mai fost invocata de H. va continua in urmatoarele milenii.Jejgenson (1963). Din calculele matematico-astronomice rezultă că formarea unor epoci glaciare s-ar produce când: vara emisferei nordice se gaseşte la afeliu. astfel. Analiza statica a datelor a permis stabilirea unor variatii periodice cu durate de 23.C. ocupându-se de identificarea unor cicluri climatice. si maxime de racire a climei la circa 18. 40. 1983) s. A. fapt pentru care autorii au ajuns la concluzia ca schimbarile geometriei orbitei terestre au fost cauza principala a sirurilor glaciatiunilor cuaternare. El distinge cicluri scurte de la 230 la 1. In schimb.J. V. In acest scop a propus un „index climatic” (ACLIN). un altul in jurul anului 23.000 ani. excentricitatea orbitei este maximă. si anume a unor cicluri mari de 100. N. J.300.000 de ani. 1980. Dintre cei trei factori.000 de ani. M. Încă de la sfârşitul secolului trecut (E. in aceste conditii. în efectele climatice ale variaţiei fluxului radiatiei corpusculare invoca si migrarea polului geomagnetic. si pe aceasta cale . a luat în consideraţie variaţia nivelului oceanului planetar.000-2. corelează perturbaţiile orbitale direct cu variaţiile climatice.000. Mai tarziu.Bucha.A.Willet ( 1953 ). Studiile efectuate au pus in evidenta variatii ciclice cu perioade scurte. 1982).000. intre 9 si 13 ani ( in medie 11 ani).. 1873) a fost sesizată legătura dintre schimbarile numarului de pete solare si desfasurarea fenomenelor meteorologice si climatice. W. Warren.000.Bucha (1977.000 ani î.Vischers (1922) emit pentru prima oara parerea referitoare la explicatia alternantelor glaciarinterglaciar din Pleistocen in legatura cu variatia de lunga durata a activitatii solare ( ipoteza „cicloanelor solare”). care pot aduce modificari climatice doar pe intervale reduse de timp. M.S. folosind analiza statistică a datelor. precum si o glaciatiune majora in anul 60. prin modificarea constantei solare. variatia radiatiei solare a stat de asemenea la baza formularii unor ipoteze referitoare la modificari climatice capabile sa determine epoci glaciare. 5. sprijinindu-se pe curba temperaturilor întocmită de M. cu un prim varf rece in anul 4.000. insotita de cresterea patrunderii electronilor in atmosfera medie si in stratosfera. E. Aceasta instabilitate se produce in principal prin schimbarea numarului de pete pe suprafata lui si. El a indicat posibilitatea realizarii unor cicluri in schimbarile climatice.500. Budâko (1980) atrage insa atentia ca factorii astronomici au inceput sa manifeste o influenta vizibila asupra climei abia dupa aparitia marilor calote polare. care ar duce la conditii favorabile acumularii unei mari cantitati de zapada. indicand prin aceasta si varsta absoluta a glaciarelor si interglaciarelor.000 de ani ( obtinute din carotele sedimentelor marine de mare adancime cu ajutorul metodei izotopilor de O18/O16) cu calculele variatilor radiatilor solare conditionate de factorii astronomici. temperaturii apei oceanice si suprafetei continentale ( G.000. Majoritatea cercetătorilor sunt in prezent de acord cu constatarea ca schimbarile orbitale ale insolatiei au fost cel putin cauza ce a dirijat cresterea si descresterea ghetarilor continentali din emisfera nordica. comparând curba paleotemperaturii apei oceanice din ultimii 450.a. Efectul modificarilor orbitale a putut fi intensificat de actiunile reciproce ale continutului de CO2 din atmosfera.000 si 110.000 ani.000 si 25.Hays. a unor legaturi intre parametrii astronomici si cei ai insolatiei. ACLIN a dedus interglaciare la 6. precum si initierea unei reactii pozitive inverse care sa produca o racire a Pamantului pana la urmatoarea extindere a cuverturii de zapada. După zeci de ani de speculatii si controverse. deci foarte apropiate de cele ale lui M.S.D. ca un mijloc de predictie pe termen lung a starilor climatice naturale. si a unor ierni blande. datele paleoclimatice provenite din caroteke de sedimente marine de mare adancime au permis testarea mecanismului lui M. Satisfacerea acestor condiţii permite instalarea la latitudinile mari nordice a unor veri suficient de reci.Hr. analiza depozitelor continentale şi lacustre. Variaţia radiaţiei solare. care să împiedice topirea zăpezii şi ghetii. Instabilitatea fizică a Soarelui se manifestă prin variabilitatea fluxului de particule elementare (radiatia corpusculara) si a fluxului de unde electromagnetice. de 2. Umiditatea. in care se cuprind cicluri mai mici. 16 . 66. ultimul mai slab exprimat decat primele.000 ani î.000. Activitatea intensa a Soarelui ar provoca modificari ale presiunii atmosferice si ale circulatiei maselor de aer. Rezulta. 1981). si cicluri de mai lunga durata de 1. 42.Schackleton (1976) au testat şi ei „teoria astronomică”. 1. iar oblicitatea este mică.Morner (1972. care sa favorizeze evaporari substantiale in zona intertropicala si ninsori abundente la latitudinile temperate si polare.Hr. o balanta anuala pozitiva pentru zapada si gheata.Acest model simplu este capabil de a se corela cu ciclurile astronomice.000 de ani.Milancovič.Huntington şi S. se considera ca rolul principal in formarea paleoclimatelor il avea inclinarea axei terestre si apoi precesia.

Acest lucru contribuie.Litcikov si A. facand sa creasca evaporatia si caderea precipitatilor. temperata (de doua ori) si xeroterma. Spre deosebire de majoritatea cercetatorilor. O parte dintre acestea presupun anumite schimbari ale constantei solare comparativ cu valorile actuale. extinde sistemul vanturilor anticiclonale polare si impreuna cu acestea si suprafata ghetarilor.E. in prezent ne-am afla la sfarsit de glaciar si ar urma faza de incalzire care ar dura cateva zeci de milioane de ani. Dar posibilitatea ca Pamantul sa fi intalnit resturi ale unei supernove este destul de mica. Dupa parerea astronomilor rusi B. Ca urmare. in special temperatura aerului. Fr.1957) este de părere ca Soarele este un astru a carei intensitate radiativa variaza in limitele a 10 procente si cu perioade ale oscilatiilor de circa 105 ani. care micsoreaza efectul caldurii solare asupra planetei sale. conditii favorabile aparitiei si extinderii ghetarilor.1-0. Nu sunt excluse nici ipotezele referiotoare la „oscilatiile independente” care au in vedere conjugarea relatiilor variabile dintre atmosfera-ocean-criosferalitosfera-biosfera. Conform acestui ciclu.Nőlke (1909. prin urmare. 1981). Oscilatiile acesteia au fost puse in evidenta inca de la sfarsitul secolului trecut de catre C. care au utilizat modele mai complicate ale circulatiei generale a atmosferei.C. O serie de calcule demonstrează posibilitatea ca Pământul.Lavrov miscarea Pamantului impreuna cu sistemul solar in jurul centrului Galaxiei ar cuprinde patru faze: glaciara.J. 9. la o substantiala racire a climei ce ar fi putut da nastere unei epoci glaciare (L. Deocamdata nu este cunoscut exact mecanismul de functionare a sistemului climatic sub influenta factorilor externi. Datorita migrarii polului geomagnetic autorul este de parere ca in emisfera nordica perioadele glaciare au avut loc alternativ in Atlanticul de Nord si in Pacific. Datele culese pana in prezent ilustreaza ideea ca activitatea solara directa. 1953). In zona latitudinilor medii se instaleaza o clima calda uscata. arata ca schimbarile produse in circulatia maselor de aer duc la schimbari evidente de temperatura si presiune in Europa si America de Nord.2%. la nivel global si in distributie spatiala.Manabe si R. Începând din 1969 s-a dezvolat cresterea climei si paleoclimei pe baza modelelor matematice.Schell (1961) considera ca scaderea insolatiei provoaca o racire care duce la cresterea diferentei de temperatura dintre ecuator si poli.Salop. Dupa opinia majoritatii cercetatorilor exista o mare posibilitate ca factorul de dirijare a schimbarilor climatice si a glaciatiunilor pleistocene sa fie modificarile ciclice ale parametrilor orbitei terestre („teoria astronomica”). ar fi condus la diminuarea „efectului de sera” si.M. cu toate ca in ultimele decenii s-au efectuat multiple cercetari asupra tuturor componentelor sale ( atmosfera-criosfera-litosfera-biosfera) si relatiilor reciproce. Absorţia razelor solare de către pulberile cosmice este adusa pentru a motiva micsorarea radiatiei solare si scaderea temperaturii aerului. care conditioneaza fluxul variabil al radiatiilor electromagnetice ale Soarelui la limita superioara a atmosferei. existând înca mari dificultati in stabilirea cauzelor schimbarilor paleoclimatice si a succesiunii glaciatiunilor in Pleistocen. Ei subliniaza ca la latitudinile mai mari schimbarile ar fi mai importante.5ºC.Dutton (1884) si Ed. provocand topirea ghetarilor (H. sau intr-unul din bratele spirale ale galxiei. exprimata in minimul petelor solare.G.I. In acest timp zonele climatice si dinamica ciclonala se restrang catre ecuator. la randul sau.Simpson (1934. G. fapt pentru care se intensifica circulatia atmosferica la latitudinile medii. zonele climatice se deplaseaza spre poli. sa treaca printr-o nebuloasa rezultata din explozia unei supernove. Epoca glaciara cuaternara ar corespunde momentului patrunderii Pamantului intr-un astfel de „nor”cosmic. 1957). Rezultatele. Pe de alta parte. Perioadele glaciare si interglaciare sunt explicate prin densitatea diferita si raspandirea neuniforma a maselor nebuloasei.Wetherald (1980). gradientul termic intre tropice si poli devine mai mare.Willett. Aceste schimbari au fost insotite de cresterea fluxului de radiatii corpusculare care. schimbarile de lunga durata ale climei pot fi in mare masura ecranate de schimbarile de scurta durata. la randul lor. reduce sistemul vanturilor polare anticiclonale. legata de maximul petelor solare. respectiv. Alte ipoteze pentru explicarea apariţiei alternanţei perioadelor glaciare si interglaciare in Pleistocen au fost legate de influenta schimbarilor in fluxul de radiatii electromagnetice surprinse in valoare „constantei” solare. au produs perturbatii in zona vantului solar si asupra campului magnetic. confirmate de date statistice. iar gradientul de temperatura se micsoreaza. O astfel de miscare de revolutie a sistemului solar (an galactic) se executa in circa 200-220 milioane de ani. De aici masele de aer patrund tot mai mult catre latitudinile mari.T.4% si 6% temperatura medie a Terrei ar trebui sa creasca cu 4ºC si. Până în prezent nu au fost descoperite dovezi care să confirme modificări atât de mari ale constantei solare.1940. activitatea solara slaba. Astfel. Exista totusi unele indicii directe sau indirecte care pun in evidenta modificari importante ale intensitatii radiatiei solare electromagnetice legate de variatia petelor solare. 17 .precum si aparitia „franarii” si acumularilor ionice la inaltimea de circa 15 km duc la schimbarea tipului de circulatie zonala a atmosferei in lungul meridianelor. el leaga aparitia glaciatiunilor de cresterea intensitatii solare. la randul sau. 1940) si K. Fluxul de radiatii aparute ar fi fost urmat de distrugerea stratului de ozon care.L. Wigley et al. fapt pentru care cauza sau ansamblu de cauze predominant sa fie aproape imposibil de depistat (T. Toate părerile expuse dovedesc prin multitudinea şi varietatea lor tocmai complexitatea acestei probleme. a nebulozitatii si a precipitatiilor.Himple (1950) presupun ca sistemul solar traverseaza periodic in miscarea sa fata de centrul galactic mase de nebuloase cosmice. Calculele prezentate de S. În timpurile istorice (1969-1981) valoarea constantei solare s-a încadrat în variatii de ±0. in miscarea sa galactica impreuna cu sistemul solar. la intensificarea circulatiei atmosferice. sugereaza ca la o crestere a valorii constantei solare de 2. urmarind influenta acestora asupra modificarii componentelor sistemului climatic. Invers.Brückner (1890). dar incercarea unor ipoteze de lucru plauzibile au aparut mult mai tarziu. I. In schimb. favorizand activitatea anticiclonala deasupra polului geomagnetic si invazii bruste de aer arctic odata cu scaderea radiatilor corpusculare.

de alimentare şi scurgerea gheţii şi de forma de relief pe care o acoperă se deosebesc următoarele tipuri de gheţari: montani. transparentă. care sub impulsul propriei greutăţi se poate deplasa prin curgere lentă. a cristalelor granulare din orizonturile mai adânci. prin reîngheţarea apei. Limita actuală a zăpezilor permanente oscilează intre 0 m la poli. De asemenea. În acest caz granulele de zăpadă mai calde stau peste granulele de zăpadă mai reci. Transformarea firnului în gheaţă se realizează prin continua compactizare a grăunţilor cristalini de gheaţă sub efectul creşterii presiunii asupra firnului prin acumulare continuă a zăpezii. În timpul nopţii. În acest proces îndelungat de transformare. Această transformare poate dura 150 – 200 ani în regiunile reci şi uscate. transport şi acumulare. fapt ce pune în evidenţă presiunea exercitată de greutatea zăpezii de deasupra. Astfel. iar porozitatea să fie mai mică de 26 %. continentali şi intermediari. apa provenită din topirea stratului afânat de zăpadă se infiltrează prin porii acestuia şi îmbracă sub forma unei pelicule. prin sublimarea vaporilor de apă.01-0. când în pătura de zăpadă se produce o scădere verticală a temperaturii are loc o alterare lentă a acesteia.1 g/cm 3). Acest proces se petrece la adâncimi de 70 – 80 m în regiunile polare şi la 30 – 40 m în regiunile montane din zona temperată. Ajunşi la sol. Presiunea. prin eliminarea aerului (reducerea porozităţii) şi creşterea densităţii. dar cu porozitate mult diminuată faţă de zăpada afânată: valorile greutăţii specifice variază între 0. Întinderea. de felul zăpezii (uscată. aceştia iau forma unor grăunţi cristalini. şi 4600 – 5000 m. În domeniul zăpezilor permanente. care creşte prin acumularea unor starturi de zăpadă. şlefuire). în funcţie de grosimea stratului de zăpadă. formând o mantie continuă. ceea ce atrage după sine creşterea. Gheaţa de gheţari astfel formată. Astfel. se formează o masă compactă de gheaţă de culoare alb-lăptoasă. oscilaţiile de temperatură ale aerului numai influenţează evoluţia sa. în funcţie de climă. porozitatea menţinându-se încă la valori foarte ridicate (80-90 %). Transformarea zăpezii în firn se realizează prin modificarea continuă a densităţii şi a volumului de aer. în toate regiunile de uscat acoperind sau mulând relieful preexistent. unde firnul este bine acoperit de zăpadă. 18 . zăpada proaspătă căzută are o greutate specifică mică (0.8 – 0. iar porozitatea la mai puţin de 16%. un important agent de modelare a reliefului prin procese de eroziune (dislocare. fulgii de zăpadă rămaşi netopiţi. Transformarea straturilor de zăpadă în gheaţă. un material solid-plastic. Doar tasarea şi recristalizarea. a volumului de aer. sub acţiunea combinată a insolaţiei şi a presiunii. prin compactizarea şi cristalizarea firnului. in timpul verii. FORMAREA GHEŢII Condiţia principală pentru formarea gheţii ce intră în compoziţia unui gheţar o constituie acumulările succesive de zăpadă la temperaturi sub sau în jur de 00C . Astfel. Gradul de tasare creşte o dată cu adâncimea. continuă procesul de metamorfozare prin creşterea treptată a densităţii până la formarea gheţii de gheţari. fapt ce permite un transfer de vapori de apă din stratul mai cald către stratul mai rece.4 şi 0. devenind astfel. în urma căruia o parte din grăunţii cristalini se unesc între ei. trecând prin stadiul intermediar de firn este un proces complicat şi de lungă durată prin care are loc creşterea continuă a densităţii şi micşorarea porozităţii şi. înglobând în sfera lor şi alte cristale de gheaţă. iar porozitatea scade sub 40%.9 g/cm 3 .4 g/cm3. iar prin continuarea procesului într-o gheaţă alb-albăstruie.8 g/cm 3. greutatea specifică trebuie să depăşească valoarea de 0. Prin acest proces de metamorfozare se ajunge la formarea unei zăpezi granulare (firn) cu densitate mult mai sporită. unde căldura de vară este insuficientă pentru a topi toate precipitaţiile căzute sub formă de zăpadă. Formarea gheţarilor a fost posibilă numai deasupra limitei zăpezilor permanente. se poate acumula pe grosimi variabile. forma şi dinamica gheţarilor se află sub influenţa condiţiilor climatice şi a reliefului de sub gheţar. umedă) şi de condiţiile climatice. Cristalele de zăpadă formate sunt instabile din cauza raportului foarte mare dintre greutate şi volum. Pentru o asamblare compactă a granulelor de gheaţă. Ea se comportă ca un corp solid – plastic ce se poate deforma prin curgere sub impulsul gravitaţiei sau al propriei greutăţi. pentru formarea unui metru cub de gheaţă sunt necesari cam 10 – 11 m3 de zăpadă.reîngheţare şi sublimare a zăpezii. este aceea care controlează procesul de tasare a zăpezii. când densitatea ajunge la 0.67 g/cm3. în regiunile ecuatoriale. determinate de formarea unor grăunţi de gheaţă cu diametru 2-3 mm. implicit. în stratul de zăpadă se produc modificări texturale importante. prin creşterea şi unirea cristalelor de gheaţă. Insolaţia este cea care controlează procesele de topire . CLASIFICAREA GHEŢARIILOR În funcţie de regimul climatic. şi numai 25 –40 ani în regiunile reci şi umede. fulgii de zăpadă se îngemănează unii cu alţii. formând aglomerări granulare de gheaţă. fenomene lente.3-0. Atât sublimarea cât şi procesul de topire – recristalizare sunt mai eficiente atunci când temperatura aerului este apropiată de 00C. iar în timpul Pleistocenului aceasta a fost cu 600 – 1500 mai coborâtă. Sub efectul vântului şi tasării densitatea zăpezii poate ajunge până la 0.FORMAREA ŞI DINAMICA GHEŢARILOR RELIEFUL FORMAT DE GHEŢARI Gheţarii care s-au format şi care se formează în continuare la suprafaţa Pământului sunt rezultatul acumulării şi persistenţei îndelungate a unui strat gros de zăpadă ce se va transforma cu timpul în gheaţă. Prin topirea zăpezii şi reîngheţarea repetată a apei.

situată in lungul văilor preglaciare. lungimea fluxului de gheaţă (limba gheţarului) depinde de intensitatea procesului de acumulare (transformarea zăpezii în firn şi apoi în gheaţa) şi de grosimea gheţii. Aceste limbi uriaşe de gheaţă transportă către marginea calotei cantităţi mari de gheaţă. Gheţarii intermediari sunt acumulări mari de gheaţă ce se formează în regiunile montane înalte. Pe anumite aliniamente. este mult mai extinsă decât a gheţarilor de culme. sau compuşi. lb. care prin extinderea lor. km2) şi groenlandeză (peste 1. Odată cu topirea icebergurilor. către marginile învelişului de gheaţă. unde este posibilă acumularea şi menţinerea gheţii. În acest caz se vorbeşte de calotă glaciară. Deplasându-se de la centru spre periferie. al cărui centru va rămâne o zonă de înmagazinare până ce aceasta va atinge grosimea maximă de echilibru. În funcţie de poziţionarea lor faţă de relieful preexistent (preglaciar) ele pot fi(L. 19 . de unde gheaţa se scurge lateral. în care calota foarte alungită. foarte repede înecat de gheată. alcătuiţi dintr-o singură zonă de alimentare şi o singură limbă de gheaţă. câmp şi calotă. este cazul nucleelor glaciare din America de Nord.7 mil. larg boltite. În alte cazuri. când fluxul principal de gheaţă (limba gheţarului) este alimentat din mai multe surse de acumulare apropiate. câmpurilor şi cupolelor glaciare prin viteza de deplasare mai mare decât a gheţii din jur (0. pe fundul mărilor şi oceanelor se depun materiale morenice şi blocuri eratice încorporate in masa gheţarului.. cum este astăzi coasta de vest a Groenlandei. ⇔gheţarii de vale la care zona de acumulare (circul glaciar). din care masa de gheaţă începe să se scurgă în afara lor. în care sunt încorporate şi materiale morenice. daneză) sunt mase uriaşe de gheaţă care acoperă parţial sau în totalitate uscatul continental sau al unor insule. prin limbi scurte. care se detaşează din cuprinsul calotelor. în partea centrală a masei gheţarului. nuclee sau centre de alimentare ale glaciaţiunii respective. adevărate şuvoaie uriaşe de gheaţă (limbi de gheaţă). care ajung uneori la peste 1000 km 2.). cu suprafeţe de 13500 km2 şi. km2). Când grosimea masei de gheaţă depăşeşte cu mult 500 m.1 km/an în calota antartică. Atunci când câmpurile de gheaţă au rămas zone de acumulare. se formează fluxuri de curgere. acumularea se va face pe toată suprafaţa câmpului de gheaţă.Gheţarii montani provin din acumulările de gheaţă în excavaţiile preexistente ale reliefului (vale. obişnuit. mici depresiuni de versant etc. de-e lungul văilor ce fragmentează versanţi montani. având aspectul unor mici calote glaciare. mai întâi se formează numeroşi gheţari locali care se contopesc foarte repede într-un nucleu glaciar. de câteva sute de km 2. Dacă grosimea gheţii este mai redusă (200-500 m ) mişcarea gheţarului doar mulează suprafaţa terenului. din care se desprind iceberguri de dimensiuni foarte mari. lb. fiind astfel lipsiţi de o limbă de scurgere a gheţii. În această situaţie calota se va extinde asimetric. ambele cu grosimi de peste 3000 m. şi mai puţin în domeniu oceanic unde gheţarul se destramă şi formează iceberguri. care nu se mai poate implica în dirijarea direcţiei de deplasare. 1. acestea devin surse. însă. de Sud şi de Nord. În general deplasarea prin curgere a maselor de gheaţă continentală este foarte lentă. în apropierea crestei. şi zona de ablaţie. respectiv. unde masa de gheaţă se acumulează pe nu relief relativ neted sau uşor depresionar . sub forma unei platoşe groase de gheaţă formând gheţarii de şelf (iceshelf). Caracteristicile lor principale sunt: grosimea mare a gheţii (peste 200 m ). care ocupă platourile sau culmile netezite ale munţilor. se dezvoltă începând de la un lanţ muntos central. ei pot fi simpli. în această categorie poate fi inclusă calota glaciară ce s-a format în Munţii Ural. după mărimea zonelor de alimentare şi de ablaţie şi după forma lor se cunosc mai multe variante: ⇔gheţari suspendaţi. Gheţarii continentali sau de acoperire (indlandsis = câmp interior de gheaţă. gheţarii sunt alcătuiţi numai din zona de acumulare. mai mult în domeniul uscatului continental. bazin de recepţie. liniară. când acestea ajung direct în ocean. Creşterea maselor de gheaţă s-a realizat atunci când răcirea climatului a fost suficient de puternică pentru ca întregul câmp de gheaţă să rămână o zonă de acumulare. de unde gheaţa are o mişcare radială. fără a reuşi să mascheze denivelările reliefului. depresiunile de acumulare şi gheţarii pot avea formă semicirculară (gheţari de circ) sau alungită (gheţari de versant). Asemenea cupole glaciare se găsesc în Alpii Scandinaviei. cum sunt coastele Antartici. şi liniar-asimetrice: ⇔nuclee areale. aşa cum sunt în prezent calotele glaciare antartică (peste 12 mil. zona de alimentare se află. situată deasupra limitei zăpezilor permanente. Suprafaţa domurilor de gheaţă. ajungând frecvent la 2000-3000 m ea acoperă în întregime relieful. ⇔gheţari de culme formaţi pe culmile montane netezite (foste suprafeţe de nivelare). În unele cazuri. Suprafaţa acestora este de câţiva km2. formaţi în scobituri existente la partea superioară a versanţilor. cum este cupola Jastendal cu suprafaţa de 943 km 2 dar şi în unele insule artice sau antartice. au dat naştere calotei Laurentide. timpul său de formare fiind aproape dublu faţă de cazul anterior. se fragmentează în bucăţi mari de gheaţă (iceberg = munte de gheaţă. în acest caz calota va evacua gheaţă şi se va extinde în continuu de o parte şi de alta a lanţului muntos. cu o cuvertura groasă de firn. Este vorba de câmpuri de gheaţa (icefield). masa de gheaţă se scurge lateral prin mai multe limbi glaciare (efluenţi). 1965): areale. germană). cu lungimi de câţiva kilometri.1. ⇔ nuclee liniar-laterale.6 km/an în calota groenlandeză ). cel mai bun exemplu l-a constituit formarea calotei scandinave. sunt bine exprimate.Hielo Patagonico. Lliboutry. ⇔ nuclee liniar . suspendate deasupra versaţilor abrupţi ce delimitează micul platou montan.centrale. când masa de gheaţă se formează şi se dezvoltă pe lanţuri muntoase care se găsesc pe marginea vechilor socluri continentale. care plutesc in derivă sub influenţa curenţilor oceanici. În această categorie pot fi incluse cele două mari câmpuri de gheaţa actuală din Patagonia (America de Sud) . de obicei în bazinele de recepţie. fluxurile de gheaţă se prelungesc mult peste apele mărilor epicontinentale. liniar-centrale. trecând succesiv prin stadiile de cupolă. 4400 km2.

să se ridice temperatura la baza gheţarului până sub punctul de topire. iar gheaţa reacţionează ca un corp solid-rigid. De aici. sau neregularităţilor reliefului subglaciar. Aceste platoşe de gheaţă acoperă în prezent apele Oceanului Arctic şi o parte din mările din jurul Antarcticii. evaporare. se prezintă ca un sistem natural deschis. transport şi acumulare fluvio-glaciară. motiv pentru care are loc topirea temporară a zăpezii şi a gheţii din care rezultă apă de percolaţie. temperatură).Gheţarii de piemont se formează în areale montane înalte din regiunile cu climă rece. BILANŢUL GHEŢARILOR Gheţarii îşi au originea în regiunile unde acumulările de zăpadă şi gheaţă depăşesc pierderile. Banchiza are grosimi relativ mici. Acest sistem dinamic este controlat de : ⇔ acumularea masei de gheaţă. în care există o alimentare puternică a bazinelor cu firn. mai există gheţari marini. temperatură. provenită din precipitaţii. În funcţie de aceşti parametri dinamici în corpul unui gheţar se disting două zone: de acumulare şi de ablaţie. inglaciare si subglaciare cu rol de eroziune. Zona de acumulare este situată deasupra sau în apropierea izotermei de 00C din timpul verii. reîngheţarea apei provenită din scurgere. MIŞCAREA GHEŢARILOR Aflându-se sub o mare presiune. în afară de scurgerea plastică. unde grosimea şi presiunea gheţii este foarte mare. ca rezultat al ablaţiei-topire. unde înclinarea patului gheţarului este foarte mare. Atunci când limita de plasticitate este depăşită. a modificării grosimi gheţii. longitudinale sau transversale (crevaşe). zăpada transportată de vânt. Dinamica gheţarilor continentali se deosebeşte mult de cea a gheţarilor montani. Există situaţii în care. iar vectorii acestor mişcări sunt către interiorul masei de gheaţă. prin procesul de frecare ce are loc în timpul deplasării gheţii. împlicându-se. plasticitatea. se acumulează şi este supusă procesului de transformare în firn şi apoi în gheaţă. în mişcarea gheţarului o importanţă esenţială o are şi forţa gravitaţională. Ele apar în urma variaţiei vitezei de curgere (mai mare în partea mediană a gheţarului). ⇔ subzona de percolaţie se află în apropierea zonei de ablaţie şi se caracterizează prin temperaturi medii pozitive ale lunilor de vară. fapt pentru care gheţarul. La baza muntelui limbile gheţarilor se împrăştie lateral sub forma unor evantaie. presiune. împreună cu învelişul de gheaţă continentală. aceasta începând să se deplaseze prin curgere plastică şi glisare în afara zonei de acumulare. care provin din metamorfozarea zăpezii. către marginile calotei glaciare. indiferent de tipul. Odată cu acumularea creşte presiune şi plasticitatea gheţii. În zona centrală a calotei (zona de acumulare). În regiunile montane. prezente atât la gheţarii montani cât şi la cei continentali. predominante rămân procesele de acumulare glaciare şi fluvio-glaciare. predomină procesele de exaraţie. prin presiune şi curgere plastică. fapt ce favorizează geneza morenelor de fund şi a cursurilor subglaciare. În zona de acumulare viteza de mişcare a gheţii este în general mică. În timpul verii banchiza se dezmembrează. În masa cestuia se formează crăpături şi rupturi. În prezent sunt frecvenţi pe coaste Pacificului s peninsulei Alaska. ⇔ pierderea masei de gheaţă. iar în regiunile periferice ale acesteia (zona de ablaţie). exercitată de propria sa greutate. care prin poziţia sa poartă numele de “gheţar de piemont”. ⇔ mişcarea sau scurgerea gheţarului. în influenţa sistemului climatic al Terrei. În limitele muntelui aceştia sunt gheţari tipici de munte ale căror fluxuri de gheaţă se deplasează sub formă de limbi în lungul văilor. În timpul Pleistocenului aveau extindere mult mai mare. la care se mai adaugă avalanşele. inglaciare şi subglaciare. fapt ce explică lipsa apei provenită din topire. cu rol deosebit în transportul şi acumularea materialelor fluvioglaciare. rupându-se în bucăţi mai mari sau mai mici ce plutesc şi se deplasează în derivă sub influenţa vânturilor şi curenţilor oceanici. Asemenea crăpături dirijează apa provenită din topirea zăpezii şi gheţii favorizând formarea cursurilor supraglaciare. cunoscuţi şi sub numele de banchiză. cele mai importante fiind deformarea şi curgerea plastică. motiv pentru care aproape întreaga cantitate de zăpadă. prin care se asigură transferul masei de gheaţă de-a lungul unui gheţar şi care depinde de proprietăţile fizice ale acestuia (plasticitate. asigurată în principal de precipitaţiile sub formă de zăpadă şi care se menţin de la un an la altul. stratificare). În afara gheţarilor montani şi continentali. Din cauza salinităţi ridicate(circa 35 o/oo ) temperatura de înghţare a apei este mai coborâtă. gheaţa se deplasează către regiunile mai coborâte.9oC. Astfel. Prin urmare bilanţul unui gheţar reprezintă suma algebrică a cantităţilor de gheaţă acumulate şi a celor evacuate. separate de linia de echilibru. avalanşe sau din spulberarea de către vânt. zăpada căzută în fiecare an adaugă un nou strat pe suprafaţa gheţarului. care rezultă din îngheţarea apei de mare. aici procesul de metamorfozare a zăpezii în gheaţă fiind mai lent. terminându-se acolo unde pierderile depăşesc acumularea. compensând pierderile 20 . forma şi regiunea în care se află. în jur de –1. distrugere mecanică în partea frontală a gheţarului etc. cu intrări şi ieşiri. Sub presiunea masei de gheaţă straturile inferioare ale acestora ajung la o plasticitate mai mare şi se deplasează radiar. gheaţa capătă însuşiri plastice. Zona de acumulare cuprinde două sub zone mai importante: ⇔ subzona zăpezii uscate cu temperaturi medii lunare tot timpul anului sub 0 oC. gheţarul Malspina (3800 km2) fiind cel mai cunoscut. aceasta ajunge în masa gheţarului unde reîngheaţă sau dă naştere cursurilor de apă supraglaciare. ajungând cu timpul să se unească între ele şi să formeze un întins câmp de gheaţă. Mărimea deformaţiilor sau curgerii depinde de proprietăţile fizice ale masei de gheaţă (stratificarea. 3-4 m .

cu excepţia celor proglaciare. RELIEFUL CREAT DE GHEŢARI În timpul deplasării. provin icebergurile. care determină stagnarea. a calotelor glaciare. Prin topirea şi retragerea frontului gheţarului sunt puse în loc mari cantităţi de materiale morenice aflate pe şi în corpul gheţarului. Mişcarea gheţarilor. smulse de gheţari sau ajunse pe gheţar (prin gelifracţie. pe pereţii laterali (în cazul gheţarilor montani) şi pe versanţii supraglaciari. De aceea. condiţie esenţială pentru înţelegerea originii reliefului glaciar. iar procesele predominante sunt cele de transport şi acumulare. din regiunile montane sau continentale. când înmagazinarea de gheaţă este mai mare în zona de acumulare. fluctuaţia. aici vectorii de mişcare a gheţii au sens ascendent. Chiar dacă nu corespunde în totalitate cu linia firnului sau cu limita zăpezilor persistente. în bilanţul unui gheţar pot fi evidenţiate trei tendinţe: ⇔ Gheţarul staţionar (în echilibru). morenele de retragere stadiale sau anuale. mai dură. o intensă activitate de eroziune (exaraţie). atunci când acesta se termină în apa oceanului. de mari dimensiuni. ⇔ Gheţarul activ (bilanţ pozitiv). Intensitatea proceselor glaciare este condiţionată de : ⇔ grosimea gheţarului. Din această cauză şi materialele morenice rămase în urma topirii gheţii se acumulează pe suprafaţa gheţarului sau în faţa lui. iar pe frontul gheţarului a morenelor terminale. Maximul de transfer se află pe aliniamentul liniei de echilibru. materialele de la suprafaţă (majoritatea provenind din gelifracte şi avalanşe) sunt încorporate în masa de gheaţă (material morenic intern) şi transportate odată cu aceasta. înaintarea sau retragerea fronturilor gheţarilor. De asemenea. când mari cantităţi de materiale. dirijate către zona de ablaţie. aproape tot relieful glaciar prezent astăzi în peisajul geomorfologic al Terrei aparţine activităţii glaciaţiunii pleistocene. dar care în amândouă cazurile. sunt puse în evidenţă numai după retragerea gheţarilor. Bilanţul glaciar. dar şi în faţa frontului gheţarului (proglaciare). Cu alte cuvinte. care se realizează prin reducerea ablaţiei şi extinderea zonei de acumulare în timpul verii. drumlinurile. Linia de echilibru se retrage. avalanşe sau eolian). în majoritatea lor. ⇔ viteza de deplasare a gheţii. timp în care pierderile de gheaţă în zona de ablaţie sunt mai mari decât cantitatea de gheaţă transferată din zona de acumulare. transport şi acumulare.eventuale. ce îşi reduce arealul. contribuind la formarea morenelor frontale sau la aprovizionarea cursurilor de apă proglaciare. din care. care la temperaturi sub –24oC devine mai rigidă. Echilibrul se menţine atâta timp cât gheaţa pierdută prin ablaţie este înlocuită de cea scursă din zona de acumulare. diferenţiate ca amploare şi fizionomie la gheţarii montani şi gheţarii continentali. ca şi alţi agenţi exogeni. linia de echilibru nu suferă modificări semnificative. ale căror oscilaţii de scurtă sau de lungă durată au impus şi dinamica. Se pare că marile lanţuri morenice pleistocene din America de Nord şi Europa s-au format în condiţii de echilibru. funcţionând ca un material abraziv pentru rocile moi. Linia de echilibru separă zona de acumulare de zona de ablaţie şi migrează în funcţie de bilanţul pozitiv sau negativ al gheţarului. precum şi materialele fluvio-glaciare încorporate în masa gheţarului. Spre deosebire de zona de acumulare. materialul furnizat cursurilor de apă proglaciare este abundent. este controlată de transferul de material din zona de acumulare în zona de ablaţie şi de pierderile de material din zona de ablaţie. Valoarea „intrărilor” şi „ieşirilor” din cadrul sistemului natural al gheţarului şi raportul dintre acestea impun tendinţa dinamică a gheţarului. din care rezultă morenele de fund. Prin aceste procese morfogenetice rezultă forme de relief de eroziune şi acumulare. 21 . alterate şi dezagregate. precum şi totalitatea pierderilor de gheaţă prin topire. evaporare. dar şi predominanţa proceselor geomorfologice şi a formelor de relief rezultate. se află sub controlul condiţiilor climatice. Datorită mişcării descendente a gheţii. ⇔ Gheţar de retragere (bilanţ negativ) consemnează extinderea zonei de ablaţie în detrimentul zonei de acumulare. În aceste condiţii lungimea şi grosimea gheţarului rămân constante. ⇔ plasticitatea masei de gheaţă. masa de gheaţă efectuează. iar maximul de pierderi în fruntea gheţarului. Procesele predominante sunt cele de exaraţie şi transport. de eroziune sau acumulare. Acesta din urmă. fapt pentru care se produce coborârea liniei de echilibru şi înaintarea gheţarului. sunt transportate la distanţe foarte mari de la locul lor de origine. Sub acest aspect. prin care aceasta exercită presiune asupra patului sau pereţilor laterali. ⇔ procesele de gelifracţie care au loc pe patul subglaciar. sublimare sau prin ruperea părţii frontale a gheţarului. de stagnare. Zona de ablaţie se plasează sub izoterma de 0oC a lunilor de vară şi include totalitatea masei de gheaţă scursă din zona de acumulare. situată la marginea zonei de ablaţie. are loc un transfer masiv către zona de ablaţie. Acum. atunci când regimul gheţarului rămâne în echilibru o perioadă mai mare de timp. de bilanţul gheţarului. marilor întinderi de gheaţă din timpul Pleistocenului. care la rândul ei este controlată de plasticitatea şi de panta patului de curgere. în interiorul (inglaciare) sau la baza masei de gheaţă (subglaciare). iar masa de gheaţă şi limba gheţarului sunt în descreştere. ea se află undeva în apropierea acestora. sunt favorabile acumulării morenelor de suprafaţă. care se poate forma în situaţia când totalul acumulării nete şi totalul ablaţiei nete sunt egale. la care se adaugă activitatea apelor provenite din topirea gheţii şi zăpezii şi care acţionează la suprafaţa (supraglaciare). deoarece gheaţa provenită din zona de alimentare se deplasează spre suprafaţă pentru a înlocui stratul de gheaţă îndepărtat în timpul verii.

pietriş. În regiunile ocupate de calote glaciare pleistocene din nordul Europei şi Americii de Nord valurile morenelor terminale. lobilor sau limbii gheţarului. Kama se prezintă sub forma unei movile cu înălţimi de 10 – 12 m. 5 – 30 m înălţime. altă formă a reliefului de acumulare glaciară. câteva momente de staţionare. Aceste materiale ajung pe suprafaţa gheţarului sau sunt încorporate în gheţar şi se deplasează odată cu el. transportat şi sedimentat de cursurile de apă provenite din topirea gheţii şi zăpezii. şi de cel al morenei de fund. Morenele terminale tind să aibă o configuraţie arcuită. Acest material ocupă o poziţie intermediară între materialul morenic de suprafaţă. morenele interne şi morenele de fund. preluate şi remaniate în timpul transportului de tip fluviatil. şlefuite sau cu striaţii ce indică deplasarea gheţarului. şi depresiunile de exaraţie. El este constituit din material clastic. care arată direcţia de curgere a gheţarului. văi glaciare şi văi glaciare suspendate în lungul cărora se individualizează praguri glaciare separate de excavaţii de exaraţie. are lăţimi de 20 – 200 m şi înălţimi de 5 – 50 m. cât şi în faţa frontului acestuia (proglaciar). Relieful fluvio – glaciar este rezultatul apelor provenite din topirea gheţii şi zăpezii. cu înălţimi mici (1-3m) şi. Ele au rămas înscrise în relief sub forma unor fâşii morenice discontinue. Este bine exprimat în regiuni montane ocupate în timpul Pleistocenului de gheţari. aparţinând mai multor etape de stagnare a gheţarului. Eskere-ul are aspectul unei culmi alungite şi înguste. ramificate sau sinuoase. După dispariţia gheţii. Sunt depozitele şi formele de relief fluvio– glaciare. cu precădere în America de Nord şi Europa. paralele cu morenele terminale. Studiul compoziţiei şi structurii drumlinurilor a dus la concluzia generală că aceste movile aproape elipsoidale s-au format sub masa de gheaţă aflată în mişcare. Morenele de acoperire sau morenele de fund se găsesc între morenele terminale sau cele de retragere. După topirea gheţarilor aceste acumulări din lungul cursurilor de apă (esker) sau din lacuri (kama) rămân peste relieful subglaciar. cu materiale clastice provenite din morenele de suprafaţă. materialelor de gheţari. de la argilă până la pietrişuri şi blocuri. totdeauna în spatele morenelor terminale. Cele mai importante forme de relief sunt: platourile sau câmpiile de exaraţie. Morenele de retragere (de recesiune) sunt sedimentate în timpul retragerii generale ce a precedat dispariţia gheţarilor de calotă. li s-a atribuit termenul de morenă. situate deasupra gheţarilor şi modelate predominant prin procesele de gelifracţie si nivaţie. în amestec cu detritus grosier. 22 . pentru care în ţările anglo – saxone se întrebuinţează mai mult denumirea de till). care a ocupat teritorii vaste în timpul Pleistocenului. în general. bolovăniş) rezultat din topirea părţii frontale a gheţarului şi din sfărâmături împinse de gheţar. Dimensiunile lor sunt foarte variate: câteva sute de metri până la 2 – 5 km lungime. fiind constituit din aluviunile acumulate în lungul canalelor de apă intraglaciare. axa lor mare fiind aproape perpendiculară faţă de valurile morenice. angular. uneori până la 50m. roci şlefuite (spinări de berbeci). se întind pe lungimi de zeci şi sute de kilometri. şei de transfluenţă. cărora li se adaugă materialul provenit pe cale eoliană. constituită din material morenic depus în timpul retragerii gheţarului între morenele terminale sau de retragere. uneori la distanţe foarte mari. Relieful de acumulare. fasonate sau scrijelite. Relieful de morene este mult diversificat datorită modalităţilor de transport şi de sedimentare şi dinamicii masei de gheaţă. Esker-ul se alungeşte pe distanţe de câteva sute de metri până la zeci de kilometri în sensul de retragere al gheţarului. convexitatea curburii fiind îndreptată în direcţia de deplasare a lobilor. morena apare ca un brâu de coline (valuri morenice) ce conturează marginea calotei. Ele au luat naştere în timpul retragerii finale a gheţarilor şi nu prezintă trăsături topografice proeminente. Se compune din orizonturi stratificate de nisip argilos şi argilă. În urma proceselor combinate de exaraţie şi gelifracţie au rezultat : striaţii glaciare. rezultat mai ales în urma proceselor de eroziune glaciară pe flancurile şi fondul masei de gheaţă. frontul acestora înregistrând. care se formează pe sau în corpul gheţarului. pavaj de ablaţie). din materialul morenei de fund care conţinea mari cantităţi de detritus. El caracterizează în mod deosebit zonele de alimentare ale calotelor glaciare şi cupolelor glaciare. uşor vălurite. custuri şi vârfuri piramidale. remaniate din materialul morenic. provenit direct din morene. Are mare extindere şi este mult mai diversificat în arealul glaciaţiunii continentale. unde suprafaţa eliberată de gheţari este acoperită. O parte din materialul morenic poate fi preluat. cât şi formele de relief rezultate prin acumularea în timpul topirii gheţarilor. apare sub aspectul unei coline alungite. 100 – 120 m lăţime. nisip. în straturi suprapuse. în faţa frontului gheţarului (acumulări proglaciare). transportat pasiv de gheţar. În spaţiile continentale modelate de marile calote glaciare pleistocene relieful de eroziune este mai puţin spectaculos şi se găseşte doar pe spaţii restrânse.Relieful de eroziuni (de exaraţie). Lor. atât în spaţiul ocupat de gheţar (interglaciar). în deosebi în zona lor marginală. timp în care sunt fărâmiţate. fiorduri (foste văi glaciare invadate de mare după topirea gheţarilor). Ele spală şi transportă materialul morenic şi îl depun în lungul cursurilor (acumulare intraglaciară) sau la ieşirea de sub gheaţă. Aceste materiale provin din detritusurile morenice. Ele sunt alungite în sensul de mişcare a gheţii. care are deci o dublă semnificaţie – morfologică şi geologică (formaţiune sedimentară de origine glaciară. circuri glaciare (de versant şi de vale). Morenele terminale se formează în timpul staţionării de lungă durată a frontului gheţarului. când în faţa sa se acumulează o mare cantitate de material clastic (mâl. Drumlinurile. din gelifracţie şi avalanşe. Când grosimea materialului este mare (peste 20m) formează câmpuri pietroase sau nisipoase de morene (câmpii de till. intens transformat sub masa de gheaţă. asemănătoare terasamentelor sau digurilor. datorita ritmului sezonier (anual) sau de mai lungă durată (stadial) în alimentarea gheţii. Sedimentarea lor s-a făcut în cuvete lacustre situate pe suprafaţa sau în interiorul gheţarilor. ale căror limbi atingeau lungimi de 8-10 km pâna la 200 km.

şi argiloase. formează stratificaţia tipică de argile rubanate sau în varve. îşi avea originea în câteva centre (nuclee) de dispersie situate în regiunile continentale şi în grupurile de insule mai înalte de pe platformele continentale ale Oceanului Atlantic şi Oceanului Arctic: Alpii Scandinavei. În fazele glaciare masele de gheaţa începeau să se formeze în aceleaşi regiuni. masele de gheaţă s-au extins până în actualele regiuni temperate. Sunt alcătuite din nisipuri şi pietrişuri uşor rulate. dovezi şi criterii de stabilire a extinderii şi eşalonării în timp a perioadelor. situate în spaţiile dintre morenele terminale sau cele de recesiune. Franz Josef şi Spitzbergen (Svalbard). cam 30% din uscatul Pămantului. marginile lor situându-se în apropierea paralelor de 45-50° latitudine nordică. Marea calotă nord-europeană. depuse în faţa unui front glaciar de către apele proglaciare provenite din cursurile intraglaciare sau direct din topirea frunţii gheţarului. Calota glaciară aparută în Munţii Scandinavei a fost favorizată în formarea şi dezvoltarea ei de doi factori importanţi circulaţia maselor de aer şi circulaţia apelor oceanice. Marile calote glaciare pleistocene au avut cea mai mare dezvoltare în continentele din emisfera nordică. condiţionată de oscilaţiile climatice anotimpuale. Această depunere ritmică. o parte din lacurile proglaciare au fost colmatate şi transformate în câmpuri sau câmpii lacustro-glaciare. Insulele Britanice. pe cele două flancuri ale lanţului muntos s-au format gheţari de vale ce se scurgeau către ţărmul atlantic sau către podişurile suedeze. cu stratificaţie oblică. Alpi etc. folosite în datarea stagnării sau retragerii fronturilor glaciare pleistocene din Europa de Nord şi din America de Nord. remaniate din morene . acestea la rândul lor având repercusiuni asupra condiţiilor climatice privite la nivel global. reprezentând.) au cunoscut o mare extindere în timpul Cuaternarului. fazelor sau stadiilor glaciaţiunii cuaternare. Cum nordul Oceanului Atlantic şi cea mai mare parte a Oceanului Arctic erau ocupate de banchize. Sierra Nevada. 1957) şi în Actual. arhipelagurile Novaia Zemlea. GLACIAŢIUNEA DE CALOTA DIN EUROPA Masele de gheaţa care au început să se instaleze în regiunile polare şi subpolare înca de la sfarşitul Oligocenului (Antarctica) sau în timpul Pliocenului (Groenlanda. din aceste cupole de gheaţa. Acumulările lacustro-glaciare au loc în lacurile formate în faţa frontului gheţarului şi în spatele morenelor de recesiune. La marginea calotelor glaciare. Prin 23 . de grosimea şi volumul gheţarului şi de configuraţia reliefului preexistent. de unde se dispersau lateral şi ocupau teritorii mai mutt sau mai puţin extinse în funcţie de condiţiile climatice. În acumulările acestor lacuri proglaciare se constată o stratificaţie orizontală ritmică. îndeosebi în America de Nord şi Europa. Toate aceste forme de relief domină peisajul actual al regiunilor montane şi continentale ocupate în timpul Pleistocenului de gheţari. rezultă că între cele două continente nordice. se instalase o masă continuă de gheaţă ce a putut influenţa şi direcţiona circulaţia curenţilor oceanici şi a maselor de aer. depuse în timpul iernii provenite din aluviuni în suspensie. Peninsula Kola. masele de gheaţa se deplasau lateral.1.). totdeauna în faţa morenei terminale. acoperind peste 45 milioane km2. formate din succesiunea unor orizonturi nisipoase. situate de o parte şi de alta a Atlanticului şi în jurul Oceanului Arctic. depuse în timpul verii de către ape de ablaţie. de fapt foarte aplatizate. Continentul Maximul glaciar Maximul ultimei Actual pleistocen Glaciaţiuni America de Nord 17 895 000 15 985 000 2 032 797 Europa 6 181 100 4 818 670 81 213 Asia 7 714 315 4 859 487 179 083 America de Sud 940 000 830 000 25 000 Africa 515 465 30 Australia 66 500 58 000 1 015 Antarctica 13 210 000 13 210 000 12 653 000 TOTAL 45 236 220 40 048 542 14 972 138 -Emisfera nordică 31 959 205 26 780 077 2 293 093 -Emisfera suducă 13 277 015 13 268 465 12 679 045 Suprafata gheţarilor ( km² ) în timpul Pleistocenului ( parţial după Flint. la început izolate şi cu evoluţie proprie. Uneori. de trei ori mai mult decât gheţarii actuali (tabel 5. întinsă în fazele de maximă dezvoltare între Oceanul Atlantic şi Munţii Ural. La început. Aici. din unirea unor întinse conuri de dejecţie. Ele sunt alimentate de apele provenite din topirea gheţii sau din cursurile fluvio-glaciare. America şi Europa. au rezultat câmpii de sandre sau câmpii fluvio-glaciare presărate cu numeroase lacuri. împreună cu depozitele constitutive.Sandrele sub forme de acumulare fluvio-glaciară de tipul conurilor de dejecţie. ultima sub influenţa Curentului Golfului. Marile evenimente glaciare cuaternare din nordul Europei au fost din multe puncte de vedere asemanătoare. în acumulările fluvio – torenţiale sunt încorporate şi blocuri de gheaţă desprinse din fruntea gheţarului (gheaţă moartă). în timpul formării lor. iar în timpul dezvoltării lor maxime se uneau între ele (zone de convergenţă ) şi formau marea calotă nord-europeană. După dispariţia gheţarilor. De aici.

Se pare că a fost cea mai puternică transgresiune maximă din timpul Cuaternarului. cele ale glaciuţiunii Saale (Nipru) sunt mult mai estompate şi mai fragmentate. Fazele glaciare mai vechi ce aparţin Pliocenului superior şi Pleistocenului inferior -Pretiglian (2.3). iar cele ale glaciaţiunii Elster (Oka) şi-au pierdut aproape complet morfologia lor originală.65-70 000 ani B. mai rece şi cu amplitudini mari între iarnă şi vară.6-1. care îşi menţin pe scară largă morfologia lor iniţială.P. Este motivul pentru care în fazele de maximă extindere a calotei. Pleistocenul mediu debutează cu o fază de încălzire corespunzătoare interglaciarului Cromerian (0. Interglaciarul Holsteinian (0. ani)este mult mai bine exprimată în relieful Europei de Nord şi Câmpiei Ruse. ale cărei depozite şi forme de relief sunt încă bine conservate şi se impun în peisajul geomorfologic actual.76 mil. Picea.3 — 0. din care au dispărut complet formele termofile specifice Pliocenului. motiv pentru care nu s-au putut trasa limitele extensiunii gheţarilor.50 000 ani B. ultimele trei glaciaţiuni mai bine cunoscute au avut cam aceeaşi imagine: o calota de gheaţă uriaşă care s-a plasat totdeauna în Scandinavia. ani). Weichsel. se transformau în gheţari de şelf din care se desprindeau iceberguri. după acest ultim maxim glaciar clima a intrat într-un proces general de încălzire care a condus in cele din urmă la deteriorarea. şi mai departe. Corylus ş.).10 000 ani B. Cehia şi Polonia. Scandinavia fiind astfel. transformată într-o mare insulă. Al doilea stadial (pleniglaciar). zăpada şi gheaţa trebuiau să se acumuleze în cantităţi mai mari pe pantele vestice.3 mil. Fazele glaciare şi inerglaciare din Europa nordică. Reducerea considerabilă a precipitaţiilor şi scăderea severă a temperaturii aerului nu au permis extinderea mare a maselor de gheaţă.18 000 ani B.5 milioane km2. iar peste depresiunea Balticii până în Câmpia Germano-Poloneză şi Câmpia Rusă (fig.Elster. ţinând seama de direcţia maselor de aer. Valdai). Se pare că masele de gheaţă rămâneau doar în arealul Peninsulei Scandinaviei. peste bazinul Mării Nordului. Eburon (1. mai lungi şi mai line. ani) — sunt reprezentate doar prin depozite neconcludente. Acum se înregistrează cea mai mare extindere a calotei nord-europene. În schimb. este ultima fază caldă a Pleistocenului. Interglaciarul Eemian (128 000 . şi 24 000 . În Europa răsăriteană apele Oceanului Arctic acopereau ţinuturile joase din bazinele Dvina şi Peciora.P.P. aceasta ajungând peste Marea Nordului până în Anglia. deplasarea gheţarilor se facea mai încet.P) este ultima mare fază glaciară a Cuaternarului. Concomitent cu încălzirea climei şi topirea gheţarilor a avut loc o transgresiune marină.0. sudului Finlandei şi regiunea Mării Baltice. Totuşi. În nord-vestul Europei calota Scandinavă se unea. Pe fondul general de încălzire. glaciaţiunile Elster şi Saale au avut cea mai mare întindere. în timpul căreia are loc transgresiunea Normandiană. până la marginea înăltimilor muntoase din Germania. Apele marine acopereau teritoriile Olandei.).82-0.10 000 ani B. Betula. Analizele sporo-polinice efectuate la Cromer Forest Bed (regiunea Norfolk -Anglia) au pus in evident asociaţii floristice tipice perioadei cuaternare (Pinus. care a determinat retragerea ireversibilă a calotei. 1 mil. ani) consemnează retragerea calotei mult în interiorul Scandinaviei. Glaciaţiunea Vistula (70 000 . ani). ea având un rol fundamental în morfologia ţărmurilor şi regiunilor litorale.3. fapt explicat prin condiţiile orografice şi diferenţierile care au apărut în dinamica şi bilanţul gheţarilor. corespunzătoare Tyrrhenianului I din Marea Mediterană. ani) înregistrează prima mare extindere a calotei care depăşeşte limitele Peninsulei Scandinavei. iar pierderea de gheaţă era neînsemnată. când apele Mării Nordului au acoperit o parte din teritoriile Danemarcei. Glaciaţiunea Saale (Nipru) (0. În principiu. peste câmpurile din nordul Europei. În mod normal.) separate de un interstadial mai călduros. Pe pantele vestice. precum şi pentru stadiile de retragere ale ultimei faze glaciare. cam 65% din supafaţa continentului. Aici calota glaciară Scandinavă se unea cu masele de gheaţă provenite din Peninsula Kola. cele mai mari grosimi ale masei de gheaţă se realizau în depresiunea Golfului Botnic şi în Peninsula lutlanda (peste 2 500 m).2. Alnus. iar evantaiele piemontane de gheaţa. Qurcus.). peste Câmpia Rusă.48 mil.76 . arhipelagul Novaia Zemlea şi Munţii Ural. procesele de crioturbaţie şi solifluxiune din regiunile periglaciare au capătat o mare amploare. pe pantele estice şi sud-estice. toate indiciile existente arată că în timpul maximelor glaciare cea mai mare grosime şi extindere a gheţarilor a fost pe partea estică şi sud-estică a munţilor.44 — 0. şi spre sud-vest. de unde stabilea legătura cu Marea Albă.3 . nordului Germaniei. În timpul acestei glaciaţiuni sunt consemnate două stadiale mai reci (70 000 . spre est şi sud-est. au existat însă şi momente de răcire care au impus stagnarea sau chiar înaintarea temporară a frontului de gheaţă la marginea căruia se formau şirurile morenelor stadiale (fig 5. pană în Insulele Britanice. Mult extinsă în estul Europei. trimiţând doi lobi ce înaintau pe văile Niprului şi Donului pană la 48° latitudine nordică. Saale şi Vistula. tabelul 2).a. Glaciaţiunea Elster (Oka) (0. retragerea şi dispariţia calotei glaciare nord-europene Fazele de retragere a calotei glaciare Scandinave durează circa 8 000 de ani şi ele corespund Tardiglaciarului. consemnează şi extinderea maximă a calotei Scandinave pe marginea căreia s-a format aliniamentul de morene ce aparţine stadiului Brandenburg (22 000 .44 mil. calota acoperea o bună parte din Câmpia Rusă. ani) şi Menapian sau Elba (0. 24 .dezvoltarea acestora au rezultat gheţari piemontani ce se extindeau treptat la baza muntelui. de unde s-a revărsat peste regiunile înconjuratoare ajungând pană în Anglia (unde s-a unit cu gheţarii locali). Dintre acestea.128 mil.48 — 0. suprafaţa masei de gheaţă ocupând cca 6. Morene frontale sigure care să ateste extinderea calotei au fost identificate pentru trei glaciaţiuni . gheţarii aveau curgerea mai rapidă. Spre deosebire de morenele terminale ale ultimei glaciaţiuni (Vistula. motiv pentru care calota nordeuropeană acoperea doar 3. grosimea sa maximă (peste 2 500 m) dezvoltându-se în regiunea Mării Baltice. ajunse în apele oceanului.5 milioane km2.P. mai abrupte. iar în cele două masive mai înalte ale Munţilor Scandinavei se conturau tot mai clar primele cupole glaciare. În schimb.3 mil. de unde gheţarii se deplasau spre sud şi sud-est. peste Marea Nordului. Olandei şi nordul Germaniei. corespunzatoare Tyrrhenianului II din bazinul Mediteranei. cu calotele din Insulele Britanice.

când condiţiile climatice sunt tot mai mult ameliorate (creşterea temperaturii. Un moment important îl constitute Bipartiţia calotei Scandinave (800 .morene terminale care evidenţiază dezmembrarea calotei Scandinave în 8 800 Ani B.P.P. aceasta fiind determinată de interstadialele mai calde Bölling şi Alleröd. în lungul depresiunii Mării Baltice. -calota Scandinavă a avut un ritm de retragere mai mare în Câmpia Rusă (datorită continentalizării climei). 200 km în Câmpia Rusă 15 000-14 000 -consemnează dezmembrarea calotei nord-europene prin separarea calotei Scandinave de calotele arhipelagurilor arctice şi din Uralul de Nord 17 000-15 000 -climă blandă Lascaux -restrângerea calotelor FRANKFURT 17 500-17 -morene terminale în Câmpia Germano-Poloneză şi în Câmpia Rusă 000 18 000-17 500 -interstadial cald-răcoros Laugerie -o primă retragere a calotei faţa de stadiul anterio ALLERÖD SANKTPETERSBURG BÖLLING 25 . precum şi fiordurile din lungul coastelor norvegiene.) rezultă urmatoarele: -în Tardiglaciar calotele care acopereau arhipelagurile arctice nu se mai uneau între ele în zona de şelf a Mării Barents. care corespunde aproximativ Preborealului.18 000 ani B.P. sudul Suedei şi Norvegiei -de acum începe istoria formarii Mării Baltice H O L O C E V I S T U L A 11 700-11 900 -cel mai călduros interstadial care determină retragerea calotei Scandinave 12 000-11 700 .P.P. timp în care cea mai mare parte a bazinului Mării Barents era lipsită de gheaţă. 250 m în regiunea Stockholm şi 360-500 m mai la nord. în partea centrală a Suediei 13 000-12 000 . adică între morenele terminale Brandenburg şi Langeland (Luga) gheţarii s-au retras numai cu 200-300 km. -după formarea morenelor stadiului Salpausslkä (10 900 . – 8 600 . două cupole independente 10 000-8 800 -climă caldă şi uscată -retragerea calotei în nord-vestul Scandinaviei -stadiul rece ce a condus nu numai la stagnarea dar şi la înaintarea cu circa 10 900-10 000 50 km a marginii calotei Scandinave -morene terminale la sud de oraşul Murmansk.10 000 ani B. Individualizarea acestora din urma este legată şi de transgresiunea Flandriană.10 900 ani B.13 . -la început.Urmărindu-se aliniamentele valurilor morenice care s-au format după maximul dezvoltării calotelor nord-europene din stadiul Brandenburg (22 000 . -între 13 000 şi 11000 B. -la sfarşitul interstadialului Alleröd (11 700 .) teritoriile Câmpiei Ruse şi Câmpiei GermanoPoloneze au fost în totalitate eliberate de gheaţă. fapt ce consemnează dispariţia şi încetarea activitaţii glaciare pe teritoriul Europei.8 600 ani B. între 18 000 şi 13 000 ani B. Concomitent cu retragerea calotei. această retragere mai rapidă a calotei către sfarşitul Tardiglaciarului rezultă şi din creşterea distanţei pe direcţie sud-nord dintre morenele anuale: 50 m în sudul Suediei.) începe istoria formării Mării Baltice la a cărei configuraţie actuală s-a ajuns acum 5 000 de ani. calota glaciară Scandinavă se retrage tot mai repede către munţii Norvegiei. Acum se formeaza mările şi numeroasele lacuri din Finlanda şi Suedia. structurându-se în alcătuirea şi extinderea lor actuală. odată cu începutul Holocenului. zonele de vegetaţie din partea centrală şi nordică a Europei se deplasează şi ele.morene terminale în apropierea Mării Baltice şi Mării Albe 000 14 000-13 000 -interstadial răcoros MEINDORF -retragerea calotei Scandinave -morene terminale situate mult mai la nord faţă de stadialul Brandenburg: POMERANIA (KRETSA) 100-200 km în Europa Centrală. Fazele de retragere a Stadiale şi interstadiale DBIPARTIŢIA CALOTEI PREBOREAL SALPAUSSELKÄ calotei nord-europene Vârsta ani Evenimente mai importante B.P.morene terminale în nord-vestul Câimpiei Ruse. în partea centrală a bazinului Mării Baltice. pe alocuri cu 500 km. scăderea gradului de continentalism). Acest interval de timp.) şi dezmembrarea ei în două cupole. este cunoscut sub denumirea de Finiglaciar...P. ele funcţionând independent. decât în Câmpia Germano-Poloneză. gheţarii au avut o retagere mai rapidă. care a început odată cu Tardiglaciarul şi s-a încheiat odată cu dispariţia calotei Scandinave în momentul Bipartiţiei.interstadial cald care impune o putemică retragere şi degradare a Calotei Scandinave LANGELAND (LUGA) 13 700 . Dupa formarea valurilor morenice Salpauselkä. respectiv.P. între morenele terminale din stadiile Langeland (Luga) şi Salpausselkä.

cu cea Laurentidă. unindu-se cu gheaţa din calota Labradorului. Alte nuclee de gheţari izolaţi se situau pe inalţimile munţilor din Alaska (Munţii Alaskăi. care găseau condiţi climatice favorabile pentru a produce precipitaţii sub formă de zăpadă în regiunile nordice şi nord-estice ale continentului nord-american. s-au instalat în Podişul Labrador (calota Labradorului). Devon. masele de aer mai umede venite dinspre Oceanul Atlantic şi Golful Mexic găsind condiţii favorabile de a furniza precipitaţii bogate sub formă de zapadă regiunilor subarctice din nord-vestul continentului. unde formau întinşi gheţari de şelf. s-a contopit cu cupolele glaciare deja formate în Munţii Adirondack. ca şi în nordul Europei. orientarea şi alcătuirea depozitelor. s-au scurs spre Golful Baffin. pe amplasamentul actual al lacurilor Urşilor. deşi condiţiile generate de individualizare şi dezvoltare a maselor de gheaţă continentale au fost controlate de aceaşi factori climatici.U. de unde gheaţa a migrat spre ţinuturile limitrofe. Devon şi Ellesmere. În schimb. De aceea. iar pe înaiţimi cupole de gheaţă. unde gheţarii din Munţii Stâncoşi nu se desfaşurau în lungime mai mult de 40-60 km. cele mai multe şi mai expresive dovezi privind extinderea şi retragerea calotelor glaciare aparţin ultimei faze glaciare (Wisconsin). Wisconsin. o a doua mare calotă nord-americană. s-a acumulat mai multă zăpadă şi gheaţa. Este posibil ca gheţarii să fi apărut mai întâi în munţii şi podişurile înalte din nord-estul Canadei sub forma de gheţari de circ şi de vale. 5. generatoare de precipitaţii bogate. din care au rezultat şi cele mai importante calote. se pare că marea calotă Laurentidă ajunsese într-un regim de echilibru atingând dimensiunile sale maxime.5 milioane km2) intră în contact cu marea calotă Laurentidă. ocupând peste 13 milioane km2.5. Kansas) care au acoperit teritoriul nord-american au lăsat doar urme sporadice. pe un aliniament de ablaţie. După urmele lăsate în relief. Victoria şi în Peninsula Boothia. care în fazele de maximă dezvoltare ajungea până la raurile Ohio şi Mississippi. favorabile la latitudinile şi înălţimile respective căderii şi acumulării zăpezii (Flint. cea mai activă. iar ceva mai la est Munţii Stancoşi.A. Baffin. care impuneau o ablaţie puternică. dinspre Oceanul Atlantic. Regiunile principale de constituire a calotei Cordilierilor au fost munţii Coastei şi Munţii Cascadelor. pe versanţii estici ai Munţilor Coastei şi pe versanţii munţilor Stâncoşi acumularea mai puţin intensă era compensată de mişcarea lentă şi cu pierderi nesemnificative în zona terminală a gheţarilor (fig. în regiunea Keewatin din vestul golfului Hudson. împreună cu cele din Podişul Labrador. Calote glaciare mai mici. de unde gheaţa s-a deplasat şi peste teritoriul actual al Golfului Hudson. şi de circulaţia generală a maselor de aer. Toate regiunile subarctice şi temperate ale Americii de Nord între cele două oceane au fost acoperite de gheaţă. apoi prin unirea acestora în regiunile mai joase să fi format gheţari de piemont de mari dimensiuni. ca nuclee secundare. iar masele de gheaţă din insulele Baffin. Spaţiul afectat de masele de gheaţă pleistocene este estimat pentru fazele de maximă extindere la peste 15 milioane km 2 26 . Pacific şi Atlantic. aflaţi sub influenţa directă a maselor de aer oceanice. care afectau îndeosebi lanţurile vestice ale Cordilierilor şi de circulaţia sudică şi sud-estică. prin puntea continental Beringia. Flint (1957) considera că primele nuclee glaciare. situaţi la sud de fluviul Sf. Fazele glaciare şi interglaciare din America de Nord. Din coalescenţa celor două calote subarctice şi a cupolelor din insulele arctice s-a format marea calotă Laurentidă. Formarea gheţarilor şi calotei cordilerane s-a extins de la vest la est pe direcţia de deplasare a maselor oceanice mai umede. Calota Laurentidă s-a format pe fondul general de răcire a climei. dinspre Oceanul Pacific. Munţilor Cascadelor şi sudul munţilor Alaskăi de unde s-a extins spre vest peste munţii Stâncoşi şi Munţii Makenzie. De aici gheaţa a migrat spre vest şi sud-vest până la poalele Munţilor Stancoşi. Laurenţiu. iar prin intermediul banchizei s-a realizat unirea calotei Laurentide cu cea Groenlandeză. strâmtoarea Davis şi pe platforma continentală a Mării Labrador. iar spre sud până la fluviul Missouri. erau determinate de circulaţia vestică. 1957).BRANDENBURG -cea mai mare extindere nord-europene din timpul glaciaţiunii Vistula -restrângerea calotelor din arhipelagurile Oceanului Arctic care 22 000-18 000 rămâneau totuşi legate de calota Scandinavă -calotele din Scandinavia şi Marea Britanie sau se mai uneau GLACIAŢIUNEA DE CALOTĂ DIN AMERICA DE NORD Pe ansamblu. se remarcă totuşi unele diferenţieri faţă de Europa impuse de aşezarea geografică a continetului nord-american între cele două oceane. White si Katschie. sau după striurile încrustate în rocă s-a ajuns la concluzia că formarea şi acumularea primelor cupole glaciare s-au realizat aproape concomitent în mai multe regiuni. s-au format şi în insulele arctice Ellesmere. în regiunea Marilor Lacuri. Calotele glaciare mai vechi (Nebraska. calota Cordilierilor se contopea în fazele de maximă dezvoltare. În acest sens masele de aer mai umede. Pe versanţii vestici ai Munţilor Coastei. Din unirea acestora a rezultat marea calotă Laurentidă. Spre est. s-a format pe marile înalţimi ale Munţilor Coastei. Calota Cordilierilor. partea sa sudică. dar scurgerea era la fel de rapidă şi o parte din gheaţă se pierdea în ocean sub formă de iceberguri. între cele două calote glaciare există sau nu un coridor lipsit de gheţari. Este încă nelămurită problema dacă în timpul ultimei glaciaţiuni. În fazele de maximă dezvoltare (circa 2. Pe măsura creşterii calotei. dintre care cel mai important se plasa în Sierra Nevada.).. coridor prin care se presupune că au migrat hominizii asiatici spre continentul american. Scalvilor şi Athabasca (calota Keewatin). Când extremitatea sudică a masei de gheaţă s-a apropiat de regiunile mai calde şi secetoase. Munfii Brooks) şi din sud-vestul S.

Ea a urmat ritmuri diferite controlate de oscilaţiile climatice şi de volumul masei de gheaţă. peste actuala strâmtoare Bering. erau deja conturate. aparţine fazei Wisconsin.18 000 ani B. -începand de acum circa 15 000 ani începe istoria formării marilor lacuri. s-ar fi redus la jumătate. starea lor actuală fiind stabilită abia acum 2000 de ani. Văile principale. Ohio şi Iowa. masele de gheaţă se continuau prin calotele Arhipelagului Arctic pană în Groenlanda.. 1957). pierderi importante ale masei de gheaţă prin intermediul icebergurilor. Stadiile de retragere ale calotei Laurentide Stadii Cordoane Vârsta morenice ani B. Spre nord şi nord-est. Calota s-a dezvoltat în jurul Golfului Hudson şi a depaşit spre sud zona Marilor Lacuri. care atinsese aproape 50 milioane km.P. ele preluând apele rezultatele din topirea celor două calote glaciare.P. fapt ce a antrenat topirea în timpul verii a banchizelor dintre Norvegia şi Groenlanda şi din Golful Baffin. -cu 14 500 ani în urmă marginea calotei s-a retras în limitele Marilor Lacuri. între peninsula Ciukotsk (Siberia) şi Alaska. Spre vest ea s-a apropiat şi poate a fuzionat cu calota Cordilierilor care. dupa care. ea lăsând şi cele mai evidente urme în peisajul geomorfologic.(RF. În ultimul maxim glaciar (stadialul Iowa) care s-a situat în a doua parte a Wiscosinului (22 000 . Retragerea calotelor nord-americane a durat circa 10 000 de ani şi s-a realizat în mai multe stadii consemnate prin cordoane morenice şi depozite fluvio-glaciare ( tabelul 3). Se apreciează că pană acum circa 13 000 de ani volumul de gheaţă.P. aproape 35% din suprafaţa gheţarilor de pe Glob se afla în America de Nord (Flint. a fost invadată de ape.P (substadii Cohrane VALDERIAN 7 000 Evenimente mai importante Valders 11 600-10 500 Two Creek Mankato ( Port Huron) WOODFORDIAN Tazewel 12 500-11 600 14 000-12 500 18 000-17 500 -dezmembrarea calotei Laurentide -marginea calotei ajunsese la 400 km în nordul Marilor Lacuri -prin retragerea concomitentă şi a calotei Cordilierilor s-a înregistrat o primă dezmembrare a calotei nord-americane -marginea calotei se află în sudul Lacului Superior şi cam în partea centrală a Lacului Michigan regiunea actualului lac Outario a fost eliberată de gheaţă încă din timpul interstadialului Two Creek.18 000 ani B. (stadiul Iowa). ea ajungea la peste 200 m/an. În timpul fazei glaciare Wisconsin. iar aliniamentul cel mai sudic atins de acestea se situa în statul Illinois (37°30' latitudine nordică) în timpul fazei glaciare cu acelaşi nume. -calota Cordilierilor a eliberat teritoriul nord-american acum 12 500 ani. ca urmare a coborârii nivelului oceanic şi exondării platformelor continentale. Acest proces ireversibil al topirii calotelor glaciare nord-americane. datorită încalzirii treptate a climei. Missouri şi în sudul Marilor Lacuri Iowa 22. iar datorită transgresiunii marine care a urmat ' 'puntea de uscat'' dintre America de Nord şi Asia. la rândul său se prelungea spre nord peste lanţurile muntoase ale peninsulei Alaska. începe degradarea. iar la începutul Holocenului gheţarii nu depăseau limitele lor actuate. îndeosebi prin diminuarea grosimii calotei. -acum 9 500 ani calota s-a retras spre nord în afara graniţelor SUA. Beringia. neacoperită de gheaţă (Beringia).Cordilieri şi Laurentidă. -cea mai activă deglaciaţiune s-a produs între 13 000 şi 10 000 ani B. Ultima mare glaciaţiune nord-americană. dupa 14 000 ani B. 27 .P. dar şi nord-europene. ca Missouri. Dacă în primele stadii viteza medie de retragere era de 50-100 m/an. exista o punte continentală.). când a avut loc separarea calotelor Laurentidă şi a Cordilierilor. -ameliorarea climatică ce impune retragerea accentuată a calotei -marginea calotei a ajuns în apropierea ţărmurilor actuale ale Marilor Lacuri -marginea gheţarului se situa cam la 200 km în sudul actualului lac Machigan -lobi avansaţi în Pod. folosită se pare de hominizii asiatici în migraţia lor catre "Lumea nouă". După interglaciarul Yarmouthian urmează faza glaciară Illinois în timpul căreia rolul principal în alimentarea cu gheaţă a calotei revenea centrului Labrador. 1978). Golful Baffin fiind acoperit în întregime de banchiză. 1957). care urmează interglaciarul mai cald Sangamonian.În timpul fazelor glaciare Nebraska şi Kansas (separate de interglaciarul Aftanian) marginea calotei Laurentide ajunsese în apropierea fluviului Missouri. iar acum 14 000 ani Munţii Saint Juan şi Podişul Yellowstone au fost eliberaţi de gheţari. s-a datorat creşterii insolaţiei în emisfera nordică. retragerea şi diminuarea calotei până la dispariţia sa completa. Flint.18 000 În istoria ultimei faze glaciare nord-americane pot fi consemnate câteva momente mai importante: -maximul glaciar al Wisconsinului târziu a avut loc acum 22 000 . separarea şi ruperea echilibrului celor două calote (Berger.

Toate aceste forme de relief care au fost generate direct de gheţarii de calota. SUA şi Groenlandei. Regiunile periglaciare ce se întindeau pe spaţii întinse la periferia calotelor glaciare se aflau într-o zonă climatică rece (extrem de rece şi aridă în timpul ultimului glaciar—Vistula. dar şi cele care rezultau din drenarea Alpilor şi Carpaţilor. Tyrrell). pe spaţii întinse ale Europei şi Americii de Nord au creat un relief propriu care se impune în fizionomia peisajului geomorfologic actual. Oder. După aceea. Elba. la marginea calotei Scandinave. În aceste condiţii. se prelungeau mult în domeniul platformelor continentale. Conurile şi câmpiile fluvio-glaciare (sandre) sunt situate în faţa morenelor terminale.. în interiorul sau sub masa de gheaţă a acestora.movile cu înălţimi de 10 . Evident relieful cel mai bine conservat aparţine ultimei faze glaciare (Vistula. uşor vălurite. transformându-le în golfuri adânci. precum şi depresiunile de exaraţie prezente în Podişul Labradorului (SUA) şi podişurile Dalarna şi Norrland din Suedia. sub o vegetaţie predominantă de tundră. care ocupau suprafeţe întinse în cele două continente. Irlandei. În acest timp. cu înălţimi de 100-200 m). Cele mai proieminente forme de relief sunt morenele terminale. înălţările glacio-izostatice au condus la retragerea apelor. apele marine au invadat fostele văi glaciare. cunoscută sub numele de "Marea Tyrrell" (după numele exploatorului J.50 m). când în faţa sa se acumulau mari cantităţi de material clastic.B. ramificate sau sinuoase. pergelisol. Depresiunea golfului adancită şi mai mult de subsăparea calotei glaciare şi de coborârea izostatică. păstrându-se sub forma unor coline uşor arcuite cu lungimi de zeci şi sute de kilometri. Wisconsin).-golful Hudson a fost reinvadat de ape către anii 9 000 B. În timpul fazelor glaciare la marginea calotelor. prin care erau evacuate către vest şi nord-vest apele provenite din topirea calotei. În timpul topirii şi retragerii calotei. care dispăreau şi ele cu circa 6 000 ani în urma. Astfel. s-a format o cuvertura de sol permanent îngheţat (permafrost.. Asemenea morene. care au mulat marginea calotelor. Scoţiei. Canadei. cu lungimi de zeci de kilometri) sau din materiale acumulate în cuvetele lacustre ce se formaseră la suprafaţa sau în interiorul gheaţarului (kama . domină relieful Câmpiei Germano-Poloneze. relieful dintre morenele terminale a fost mult complicat prin crearea altor forme rezultate din acumularea materialelor morenice din baza gheţarului (drumlin-colina alungită până la 5 km. odată cu separarea calotei Laurentide în două cupole reziduale plasate în Podişurile Keewatin şi Podişul Labrador. la început mai rapidă. Fluxurile de gheaţă ce se scurgeau din calotele Scandinavă şi Laurentidă către Oceanul Atlantic şi din calota Cordilierilor către Oceanul Pacific au săpat văi glaciare adânci care. Fizionomia de ansamblu a regiunilor respective a fost completată de multitudinea lacurilor care s-au format în excavaţiile făcute de gheţari sau între valurile de morene. ajungându-se treptat la contururile actuate ale Golfului Hudson (Lee. unde temperaturile medii anuale se menţineau sub 0°C. văi proglaciare (pradolina. iar în regiunile montane neacoperite de gheţari procesele de gelifracţie (dezagregarea 28 . în raport cu oscilaţiile climatice. -în regiunile estice şi nord-estice ale Podişului Preriilor râurile care drenau Munţii Stâncoşi (Saskatchewan. a fost acoperită de apele transgresive ale Oceanului Atlantic. Prin retragerea gheţarilor şi transgresiunea postglaciară care a urmat. în diferitele ei stadii de evoluţie. relativ paralele cu ţărmul. formate în timpul staţionării de lungă durată a frontului gheţarului. Hidrografia preglaciară ce se orienta iniţial spre Marea Nordului (în Europa nordică) sau către Golful Hudson (America de Nord) a fost blocată de marile calote glaciare care i-au reorientat direcţia de scurgere: -în Câmpia Germano-Poloneză. au fost folosite în Postglaciar de cursurile inferioare ale râurilor Vistula. Ea era marginită spre est şi nord-est de marginile celor două cupole reziduale care au depus câteva şururi de morene frontale.8 000 ani. ele fiind rezultatul acumulării materialelor aduse de apele provenite din topirea gheţarului sau ale râurilor care circulau în corpul şi la baza gheţarului. În acest sens sunt relevante platourile de exaracţie (eroziune glaciară).a. CONSECINŢELE GLACIAŢIUNII DE CALOTĂ ASUPRA PEISAJULUI GEOMORFOLOGIC Marile calote glaciare care au migrat (avansări şi retrageri repetate). s-a format o mare interioară. Relieful de acumulare are cea mai mare extindere şi este mult mai diversificat în arealul glaciaţiunii continentale care a ocupat teritorii întinse în timpul Pleistocenului în nordul continentelor Europa şi America de Nord. şlefuite sau cu striaţii ce indica deplasarea gheţarului. Relieful de eroziune realizat de calotele glaciare în domeniul continental este mai puţin spectaculos şi ocupă spaţii restrânse situate în zonele de alimentare ale calotelor şi cupolelor glaciare. merzlotă) la suprafaţa căruia procesele criogene deveniseră dominante. segmente din aceste "pradoline". au avut loc importante evenimente morfohidrografice şi morfoclimatice ce modificau temporar şi regional configuraţia peisajului. Acestea sunt fiordurile care franjurează ţămurile Norvegiei. prelungite mult în interiorul continentului. Câmpiei Ruse şi părţii central-estice a SUA. Extinderea sa maximă a avut loc acum 7 000 . Comunicarea ''Mării Tyrrell" cu Oceanul Atlantic se făcea prin Strâmtoarea Hudson. ustromtaler). au ajuns să definească personalitatea geomorfologică a regimurilor nordice din Europa şi America de Nord numai după topirea şi retragerea definitivă a calotelor glaciare. reorganizându-se într-un mare sistem hidrografic proglaciar (Mississippi) prin care erau evacuate spre sud apele provenite din topirea calotelor Laurentidă şi Cordilierană. situate între valurile morenice. Missouri cu afluenţii săi) şi se orientau iniţial către Golful Hudson au fost blocate de calota Laurentidă.P. 1962). în regiunile de tundră joasă sau format cercuri şi poligoane de pietre. ce se extindea mult în afara limitelor actuate ale Golfului Hudson. Wesser ş. Majoritatea acestor excavaţii glaciare sunt ocupate în prezent de lacuri. Wisconsin). favorizate de regresiunea marină. s-au organizat noi cursuri de apă. din aluviunile depuse în lungul cursurilor de apa din interiorul sau de la baza gheţarului (esker— coline înalte de 5-50 m.

acolo unde. dar mai ales specii. Lindenius et al. s-au petrecut in majoritatea lor. in sensul ca la aceleasi caracteristici de mediu aveau aceeasi morfologie. alte linii au inregistrat evolutii graduale. De asemenea. silvostepa si stepa. In timpul ultimei glaciatiuni unele animale care nu au suportat frigul s-au retras in aceste insule. Daca acestea au avut totusi loc. Unele grupuri de animale urmau retragerea calotei sau migrau in regiunile montane. dar adesea cu unele modificari. ceea ce denota o mare capacitate de adaptare. De asemenea. Pe de alta parte toleranta diferitelor specii fata de conditiile de trai a condus la formarea umor asociatii de genuri si specii cu totul diferite fata de cele existente in prezent in regiuni similare sub raportul climei si vegetatiei. modificarea climei la sfarsitul Pleistocenului si oscilatiile acesteia in timpul Cuaternarului au condus la modificarea conditiilor de habitat. Ramane inca dificil de explicat cum unele dintre ele dispareau iar altele nu. Evolutia faunei in Cuaternar Perioada Cuaternarului preia aproape intregul fond faunistic existent in timpul Neogenului care ocupa deja toate nisele ecologice ale Terrei. continuata si in Cuaternar. de cele mai multe ori incomplete si insuficient de bine conservate. altele se reintorceau. Aici au fost izolate in timpul transgresiunii urmatoare si au supravietuit cateva specii de elefanti si hipopotami pitici. nu poate fi complet inteles mecanismul acesteia asupra diferitelor genuri sau specii. repartizarii neuniforme a acestira. De asemenea.L. cu repercusiuni directe asupra hranei si adapostului. 29 . boii moscati. Chaline(1985) exista mai multe linii de evolutie care urmeaza in mod diferit strategiile de adoptare si de specializare filogenetica fata de conditiile de mediu si care au impus unele directii de evolutie si diversificare a faunei Cuaternarului: unele linii de evolutie au ramas stabile lungi perioade de timp (mii si milioane de ani) fare a-si modifica evident starea lor morfologica. desi cerintele fata de conditiile de mediu au fost aceleasi (E. care va forma aici populatiile de amerindieni. Pentru ca. Sicilia. Modificarile repetate ale conditiilor de habitat clima si vegetatia. care regleaza constitutia indivizilor. asa cum precizeaza J. Este si motivul pentru care timpul scurt al Cuaternarului ( circa 2 milioane ani ) nu au permis mutatii semnificative in lumea animalelor. Malta. Creta si Cipru. erau legate de continent prin platformele continentale exondate. alte linii de evolutie. in cadrul carora procesele ontogenetice. Pe ansamblu. sub influenta glaciatiunilor. 1999). disparitia mastodontilor (adaptati la un climat rece cu vegetatie de tundra din Eurasia si America de Nord la sfarsitul Pleistocenului desi puteau sa se retraga spre tundrele actuale ale regiunii arctice. dar mai ales migratiilor repetate ale acestora si ca urmare a prezentei in acelas zacamant fosilifer a unor reprezentanti cu cerinte de habita diferite. ordine sau genuri de mamifere au urmat o anumita linie de evolutie. Sardinia. au prezentat variatii morfologice interactive. Dar conditiile climatice extrem de aspre si posibilitatile reduse de hrana nu permiteau supravietuirea decat a unui numar redus de mamifere. la adaptari. Astfel. midificarilor morfologice putin evidente survenite in timp la diferite grupe de animale.1986). iar explicatia acestor fenomene ramane inca nesatisfacatoare. au avut o extindere mai mare de timp. nu au produs mutatii majore in morfologia si taxonomia animalelor. disperitia Equidelor (cailor arhaici) din America de Nord odata cu migrarea lor in Eurasia. Aparitia unor genuri noi sau disparitia unora dintre cele anterioare au fost putine in timpul Cuaternarului. dar similare acestuia. reconstituirea unor provincii zoogeografice care sa reflecte cu fidelitate conditiile succesive glaciare si interglaciare ale mediului cuaternar este mult mai dificila decat in cazul reconstituirii gruparii regionale a vegetatiei. desi in ansamblul lor stabile. amplificate de fronturile polare. in timoul glaciatiunii Wisconsin au patruns renii. Acestea s-au acumulat sub formă de loess ce acoperă suprafeţe întinse din Europa şi America de Nord. In timpurile interglaciare sensul acestor migratii era invers. Si acest fapt se datoreaza numarului redus de fosile. Multe familii. Fiecare perioada glaciara care consemna racirea climei. Carciumaru. cu ritm variat. au disparut fiind inlocuite cu altele specifice noilor conditii de mediu. refacerea istmului Bering dintre peninsulele Alaska si Ciukostk a permis migrarea unor mamifere din Eurasia spre America de Nord. extinderea ghetarilor si dominanta vegetatiei de tundra.. la migrari repetate ale grupurilor de animale. Desi cauza generala a disparitiei a fost schimbarea climatica. la nivelul speciilor si cu totul deosebit in regiunile extrateopicale. astfel ca revenirea si refacerea populatiilor nu era similara celei anterioare (M. situatie impusa de regresiunile marine din timpul glaciatiunilor cand nivelul Oceanului Planetar era cu 100-150 m mai coborat. care se putea insa repeta in raport cu modificarile succesive. iar unele dintre ele.omul. Caracteristica principala a faunei de mamifere pleistocene din regiunile boreale ale Eurasiei si Americii o constituie in primul rand posibilitatea acestuia de a migra pe spatii relativ extinse in functie de schimbarile succesive ale conditiilor de mediu. în regiunile de la periferia gheaţarilor vânturile. La inceputul Cuaternarului au trecut Hienidele si Ursidele. impunea o deplasare corespunzatoare a majoritatii speciilor animale. insulele din Marea Mediterana. bizonii si mamutii. mutatii partiale. care nu a fost in mod necesar conditionata de modificarea conditiilor de mediu. conditiile de mediu au inregistrat schimbari semnificative. unele dintre ele. iar catre sfarsitul acesteia. Probabil. extinctii sau aparitii de noi genuri. spulberau şi transportau pe mari distanţe materiale fine provenite din depozitele morenice. cu modalitate redusa si putere de adaptare limitata. Un rol deloc de neglijat in migrarea mamiferelor l-a avut si in timpul Pleistocenului existenta temporara a puntilor continentale si intercontinentale. De exemplu. careau tolerat asemenea conditii au continuat sa populeze regiunile respective.rocilor prin înghet şi dezgheţ repetat) şi solifluxiune controlau morfogeneza vesanţilor.

din care cauza in timpul glaciatiunilor s-a retras in nordul Europei. tot un reprezentant al cervidelor. iar catre sfarsitul Pliocenului si inceputul Pleistocenului a migrat in Eurasia. a fost identificata in depozitele villafranchiene din Franta si Italia. Larg raspandit in timpul Pleistocenului in toate continentele nordice a fost Bison priscus (bizonul).50 m inaltime). De asemenea. adaptat vietii de padure din regiunile mai calde si care atrait in Pleistocenul mediu. Multe dintre ele si-au continuat existenta pana in zilele noastre. mai ales pentru ultima sa parte. dar si Elephas (Mammuthus) primigenius americanus. a fost raspandita in timpul Pleistocenului in toata Europa. Caracteristic Pleistocenului. se pare. Avea o talie mare (3. Inceputul Holocenului aduce si disparitia mamutilor. Din acesti cai salbatici primitivi au derivat caii domestici. Leptobos etruscus. care poate fi urmarita de la sfarsitul Pliocenului si in timpul Cuaternerului au inregistrat mai ales patru grupe de mamifere. originare din sia. foarte raspandit in stepele si tundrele din Europa si Asia. Din Elephas (Archidiskodon) meridionalis a derivat Elephas (Palaeoloxodon) antiquus unul dintre cei mai mari elefanti (4. din Spania pana in Asia Centrala unde se gaseste si astazi in stare salbatica. Rhinocerotidele. dar. alaturi de Mastodon americanus au mai trait Elephas(Parelephas) columbi.inceputul Pleistocenului. Mastodon americanus.50 m inaltime). In America de Nord. prin repartitia lor geologica. Equidele. In acest timp in Europa mai traiau Allohippus (Equus) sussenborensis. In Siberia. Cea mai veche forma europeana. La sfarsitul Pliocenului si inceputul Pleistocenului (Vilafranchian) apare familia Elephantide. cum este. trecand peste istmul Bering. Elephas (Archidiskodon) imperator. In Paleogen apar primele forme. corpul era acoperit de o blana deasa cu peri lungi care pe abdomen ajungeau la 60-70 cm lungime. in prezent traind doar elefantul indian (Elephas maximus) si elefantul african (Loxodonta africana) care. Prezent tot timpul Pleistocenului a fost Cervus elaphus. Din fauna cuaternara de cervide au mai facut parte elanii Alces latifraus in Pleistocenul mediu si Alces palmatus in Pleistocenul superior. Acesta a fost inlocuit de Elephas (Mammuthus) primigenius care a populat tundrele si stepele Europei si Asiei tot timpul Pleistocenului superior. Cervidele sunt bine reprezentate in fauna Cuaternarului. Equidele si Huminidele. cea mai tipica dintre Probascidee.EVOLUTIA PRINCIPALELOR GRUPE DE MAMIFERE.50 m lungimea totala a coarnelor).000 exemplare de mamuti inghetati sibine conservati in permafrost. In acelas continent. Ele au aparut pentru prima data in America de Nord in timpul Paleogenului prin forma arhaica Hyracotherium (Eohippus). Ele s-au integrat fondului faunistic general ce caracteriza pentru anumite intervale de timp glaciarele si interglaciarele. ca sunt descendenti lui Elephas (Palaeoloxodon) antiquus. a fost inlocuit cu Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis). care a trait Europa si Asia pana in timpurile istorice. In Neogen apare familia Mastodontidelor prin genurile Zygolophodon borsoni si Anancus (Mastodon) arvernensin care traiesc in Europa pana la sfarsitul Pliocenului . care la randul sau. In Pleistocenul mediu acest grup a fost inlocuit de Rhiniceros (Dicerorhinus)mercki. in Pleistocenul superior. Se admite ca din grupa ) Elephas (Archidiskodon) meridionalis a derivat si Elephas (Archidiscodon) trogontheri care a trecut de la o hrana suculenta de padure la una uscata. evolutia ultimei grupe fiind urmarita intr-un capitol separat. a fost cerbul cu coarne mari. defensele (coltii) ajungeau la 4 m lungime. au participat la definirea temporara a specificului regional al faunei. Evolutia propeiu-zisa. care avea multe afinitati cu asinii si cu caii propriu-zisi. Se considera ca primul cal adevarat a fost Equus mosbachensis care popula stepele Europei din timpul Pleistocenului mediu. de asemenea. cu exceptia Americii de Sud si Australiei. Rinocerotidele. unde a dat in prima parte a Pleistocenului forma Allohippus (Equus) stenonius. 30 . de exemplu. In Pleistocenul mediu in Europa Centrala a mai trait Equus steinheimensis care este probabil stramosul lui Equus prezewalski din Tardiglaciar si care a avut un areal foarte mare de raspandire. caprioara (Capreolus capreolus).80 m inaltime. Primii reprezentanti (Paleomastodon) ai acestui ordin apar in timpul Paleogenului in nordul Africii. Elephas (Parelephas) jefersoni. Rhinoceros leptarhinus) care traiesc pana la sfarsitul Pliocenului cand sunt inlocuite de Rhinoceros (Dicerorhinus)etruscus care s-a mentinut in sudul Europei tot timpul Pleistocenului inferior. Bovidele. in timp ce a disparut din America de Nord. caracteristica Pleistocenului inferior (Villafranchian) si care a fost raspandit in sudul Europei. care s-a stins dupa sosirea amerindienilor pe acest continent. respectiv Proboscidele. arhaice de rinoceri. Allohippus (Equus) merki si Allohippus (Equus) robustus care erau mai mult apropiati de zebre. iar in Neogen ating apogeul de dezvoltare prin forme mai evoluate (Dicerorhinus scheirmacheri. si care a trait in Pleistocenul mediu si inceputul Pleistocenului superior. In America de Nord reprezentantii acestui gen au persistat insa pana la inceputul Holocenului. in Miocenul superior si-au facut prezenta primele forme monodactile (Pliohippus). adaptat regiunilor de padure. de stepa. derivat din mamutul care a emigrat din Asia. Magaceros (circa 2. Proboscideele. de unde se raspandesc apoi in toate continentele. urmata de Allohippus (Equus) hydruntinus. A preferat padurile regiunilor temperate. tot multe din ele isi au acum spatiul de habitat in alte regiuni decat cele populate in Pleistocen. in ultimele doua secole au fost descoperite peste 20. 3. el fiind si ultimul reprezentant dintre elefanti pentru Europa. lasand locul lui Rangifer tarandus (renul) adaptat stepelor reci si tundrelor din Europa si Asia. Dupa el a urmat Equus germanicus adaptat stepelor de loess din timpul ultimului glaciar. A avut o mare raspandire in timpul ultimului glaciar. Forma initiala a fost reprezentata de Elephas (Archidiskodon) meridionalis. Alte grupuri de mamifere mari cu evolutie mai putin accentuata raman totusi interesante prin migratiile repetate impuse de variatiile climatice. in timpul Pleistocenului au patruns in Europa si America de Nord. dar ele.

Elephas (Palaeoloxodon) antiquus. Lynx linx (linxul). Unele din resturile osteologice. In alcatuirea faunei pleistocene din Europa si Asia participau si unele carnivore de talie.Villafranchianul inferior: nu aparuse inca Elephas. Hippopotamus. Tichorhinus antiquitatis. la care s-au adaptat diferite grupuri de animale.biotopul de tundra. cf.. 3) Pleistocen mediu sau epoca mamutului cu: Elephas (Mammuthus) primigenius. 5) Holocenul. Arctomys marmotta (marmota) dintre rozatoare. aparitia marilor calote glaciare din domeniul continental al emisferei boreale au condus la modificarea treptata a acestor habitate. M. J. Tapirus.fauna vilafranchiana'' ea nu trebuie inteleasa ca o unitate cronostratigrafica ci ca o biocenoza ce acopera Pliocenul superior si Pleistocenul inferior (J. . M. Rangifer tarandus. Chaline. 1985).). modul de trai (hrana.biotopul de stepa continentala: Logopus.Villafranchianul superior: a disparut Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki. aceasta tranzitie. dar au aparut si forme de clima mai rece care se vor multiplica in 31 . In fauna pleistocena din Europa printre alte multe mamifere au mai trait: Capra ibex. Lynx lynx. . Inca de la inceputul secolului XX. Lynx lynx. ca si la vegetatie. in acelas teritoriu.biotopul padurii temperate: Ursus arctus. Racirea generala a climei. . Bison priscus. Lepus timidis. Saiga tatarica. Ovis aries (muflonul) dintre Ovicapride.a. Vulpes logopus (vulpea polara). Bison bonasus. Elephas primigenius. Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki. Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus. . Equus stenonius. Saiga tatarica. Ovibos moschatus. apoi equidele si bovidele.biotopul subarctice: Gulo gulo. Borsai. inlocuita la sfarsitul Pleistocenului de ursul brun (Ursus arctos). Hipparion. dar si posibilitatea acestora de a migra pe spatii intinse si de a coexista temporar. Citellus. ceea ce presupune capacitatea de adaptare a multor mamifere.a. bazat pe evolutia marilor mamifere. 1985). Ovix antiquus. Hyaena (Crocuta) spelaea.. Carciumaru. dar erau prezenti Mastodon (Zygolophodon) borsoni si Tapirus arvernensis. Machairodus gigantus (ghepardul cu dinti de sabie) si corespondentul sau din cele doua Americi. Alces alces. Elephas (Archidiskodon) meridionalis. zimbrul) a patruns in Europa si America de Nord in Pleistocenul superior. Smilodon. J. Gazella. Ovibos moscatus (boul moscat).biotopul stepei de loess: Vulpes logopus.. Bos primigenius. au fost (M.P. Elephas primigenius. Rupicarpa rupicarpa (capra neagra) dintre Antilopide. Tichorhinus antiquitatis. Resturile fosile de animale gasite in depozitele pleistocene din Europa pun in evidenta atat transformarile filogenetice ale speciilor. motiv pentru care in ultimele 2 milioane de ani au avut loc schimbari relativ rapide la nivelul genurilor si indeosebi al speciilor. 4) Pleistocenul superior sau epoca renului cu: Rangifer tarandus s. cum sunt Mastodon.iar in America de Nord traieste si astazi Bos primigenius (bourul. Rhinoceros tichorhinus s. mentinandu-se si el pana in timpurile istorice. care include si cea mai mare parte a Pleistocenului inferior. in care au trait: Vulpes logopus.a. Chaline. SUCCESIUNI ALE FAUNEI DE MAMIFERE DIN EURASIA IN TIMPUL PLEISTOCENULUI Pe toata durata Neogenului (24 -2 milioane ani B. in general. Felix silvestris (pisica salbatica). la restrangerea spatiului locuibil in timpul glaciatiunilor. o forma intermediara intre bou si oaie. Resturile fosile de mamifere mari identificate in sedimentele atribuite Villafranchianului caracterizeaza. In acest timp. . Cervus elaphus. Cervus elaphus. Ovibos moschatus. Rangifer tarandus. precum si repartitia lor teritoriala sugereza existenta unor asociatii de animale adaptate la anumite tipuri de habitat ale caror caracteristici au fost conditionate de modificarile repetate ale climei. Din tabloul faunistic prezentat mai sus se constata totusi putine diferentieri regionale impuse de tipurile de habitat. Gulo gulo. Chaline. Canis lupus (lupul) s. Lepus timidis. 1964. faune de biotopuri diferite. Panthera spelaea (leul de pestera). cum ar fi: Ursus spelaeus (ursul de pestera). Dar trasaturile lor morfologice si anatomice. Bos primigenius. Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki. 1999): . Din cele 46 de specii de mamifere mari inventariate in depozitele villafranchiene din sudul Frantei doar cateva pun in evidenta evolutia si succesiunea cronologica (J. Lepus variabilis (iepurele de zapada). Viret. In timpul Pleistocenului inferior din fauna Europei au disparut unele genuri de mamifere caracteristice Pleistocenului. se constata treceri de la fauna de clima calda a Pliocenului la forma de clima rece a Cuaternarului. Boule (cf. Ursus arctos. 1985): . la sfarsitul Villafranchianului mediu se pare ca in Europa au disparut mastodontii. . Equus. 2) Pleistocenul inferior sau epoca hipopotamului cu: Hippopotamus amphibius. cu vegetatie abundenta.Alces alces. etc. distinge pentru timpul Cuaternarului cinci perioade succesive (include Villafranchianul la Pliocenul superior): 1) Pliocen superior (Villafranchian) sau epoca elefantului meridional cu: Mastodon arvernensis. Fauna din Pleistocenul inferior. De aceea cand se discuta de . cat si modificarea componentei faunei de-a lungul timpului. marile grupuri de mamaifere ajunsesera deja in structura lor actuala.Villafranchianul mediu: a aparut Elephas (Archidiskodon) meridionalis care convietuia cu mastodontii Anancus (Mastodon) arvernensis si Mastodon (Zygolophodon) borsoni. Elephas antiquus. In acest sens cele mai importante tipuri de biotopuri in Europa in timpul Pleistocenului. Rangifer tarandus. adapost) se formasera intr-un mediu cu climat general cald..

se mentineau inca unele specii villafranchiene ca Elephas (Archidiskodon) meridionalis. Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki. devine in Pleistocenul superior unul din genurile cele mai raspandite ale regiunii Paleoarctice.a. Pe ansamblu.lea. fauna periglaciara a Pleistocenului superior nu a aparut ca un amestec ce poate fi explicat doar prin deplasarea zonelor climatice.Astfel. Equus hydruntinus (magarul). 1968). Ovibos moscathus (boul moscat). iar genul Rangifer. Equus cabalos mosbachensis. se extinde in Pleistocenul superior pana in Asia Centrala si sudul Europei. cum au fost Equus stenonius. Elephas (Mammuthus) primigenius. bivolii (Bubalus). Pana la sfarsitul Pleistocenului mediu au disparut din Europa: zebrele (Equus sussenbornensis). care a trait in Moldova pana la inceputul secolului al XVI . Megaceros giganteus (cerbul cu coarne uriase). Magaceros. Ovibos moscathus. Equus przewalski. Cervus elaphus (cerbul comun). regiunea eurosiberiana si regiunea central-asiatica. Machairadus. 15 dintre ele au disparut. Equus scythicum. endemism central-asiatic in Pleistocenul inferior. adaptata padurilor temperate alcatuita din Elephas (Palaeoloxodon) antiquus. Dintre cele care s-au stins la sfarsitul Pleistocenului superior mentionam: Elephas (Mammuthus) primigenius. timpul Pleistocenului superior. cat si in repartitia sa teritoriala.. I. De asemenea.Pleistocenul mediu si superior. Alces alces. Bihor). Hyaena spelaea(hiena de pestera). Macarovici. Hyaena spelaea (hiena de pestera). Equus cabalus etc. Saiga tatarica (antilopa tatarasca). In perioadele reci fauna era alcatuita predominant din Elephas (Mammuthus) primigenius. E. tundre si stepe. Macarovici. Petrescu.. Alces latifrans. Equus sussenbornensis s.M. Din resturile faunistice recoltate si identificate rezulta ca in timpul Pleistocenului fauna Europei era mai bogata si mai diversificata decat in prezent. Bos primigenius si multe carnivore (Felix.a. Bison priscus (zimbrul).de talie medie.a. Pleistocenul mediu. Rupicarpa rupicarpa (capra neagra). gheparzii cu dintii sabie (Machairodus).. Vulpes logopus (vulpea polara). cand cea mai mare parte a Europei era formata din peisaje deschise . Rhinoceros 32 . pesterile din Carpati au constituit locuri bune de adapost pentru fauna montana: Ursus spelaeus (ursul de pestera). au revenit si au predominat formele de clima rece caracterizate prin asociatia genurilor Elephas (Mammuthus) primigenius. Vulpes vulpes). mai putin numeroase decat cele villafranchiene. Modificarile esentiale ale faunei si farmarea celor doua regiuni zoogeografice se datoreaza extinderii zonei periglaciare in timpul marilor glaciatiuni. De asemenea. Martes martes (jderul). calificata de obicei drept . in interglaciarul Cromerian (Gunt-Mendel). s. Gulo gulo (identificat la Beftia. In interglaciarul Holsteinian (Mindel . Ursus. Equus spelucus. Capra ibex (muflon). Bison priscus (J. este caracterizat schematic prin succesiunea unei faune forestiere.1985). (N. Canis lupus (lupul).rece''. Bos primigenius (bourul). Bison priscus (zimbrul). Alces palmatus (elan). Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis). Mammuthus trogontheri. Din resturile fosile gasite pana in prezent. Equus transilvanius. Acum apare evidenta fauna de clima rece ai carei primi reprezentanti erau Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis). Carciumaru. Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquus). Racirea puternica a climei si extinderea calotei Scandinave din timpul glaciatiunii Elster (Mindel) determina disparitia elefantului meridional (Elephas mreidionalis) si a ultimelor relicte pliocene. De exemplu. Equus stenonius. In interglaciarul Eemian (RissWurm) si in perioadele mai calduroase (interstadiale) ale ultimei glaciatiuni devenea abundenta fauna de padure in care erau prezente Cervus elaphus (cerbul comun). Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki. carora li se mai adauga si alte genuri ca Ursus spelaeus. Hyaena. Equus germanicus (.calul de loess"). asprimea climei. Donisa. in timpul ultimului glaciar au trait si numeroase specii de cai. Vanghenhaim (1975) arata ca inca din Pleistocenul mediu aici se conturasera doua regiuni zoogeografice. si ca intre acestea au avut loc migrari in ambele sensuri care au modificat importanta geografica a unor animale. ci mai ales datorita migrarii animalelor dintr-o zona in alta determinata in primul rand de factorii ecologici (spatiile deschise. motiv pentru care fauna Pleistocenului superior este mai bine cunoscuta atat in corespondenta. Pe teritoriul Romaniei depozitele sedimentare echivalente ultimului glaciar european detin suficiente resturi fosile de mamifere mari prin care se reconstituie o fauna de tip boreal:Elephas (Mammuthus) primigenius (mamutul). Rupicarpa rupicarpa (capra neagra). Canis lupus (lupul). componenta vegetatiei).Chaine. Felis sylvestris (pisica salbatica). Rangifer tarandus (renul). Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus. (N.paduri rare de foioase si conifere. Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus. Elephas (Paleoloxodon) antiquus. Capreolus capreolus (caprioara). Rangifer arcticus stodelmanii. Canis lupus. Lynx lynx (rasul). Meles meles (bursucul).A.000 ani.de talie mica (I. Anancus (Mastodon) arvernensis. Coelodonta. Panthera spelaea (leul de pestera). Rangifer tarandus. Gulo gulo (glutan). Sus scrofa (mistretul). Ursus spelaeus (ursul de pestera). 1999). degradarii padurii ca formatiune zonala si inlocuirii ei cu tundra-stepele friguroase in Europa si Siberiasi cu stepele aride si semi-deserturile in Asia Centrala.Riss) predominanta ere fauna de clima temperata. in timpul glaciatiunii Saale (Riss). Referindu-se la fauna regiunilor periglaciare ale Pleistocenului superior din nord-estul Europei si din nordul Asiei. corespunzator interglaciarului Eemian (Riss-Wurm) si glaciarul Vistula (Wurm). In prima parte a Pleistocenului mediu. In ultima parte a Pleistocenului mediu. 1993. Coelodonta antiquitatus (rinocerul lanos). Din cele 70 de specii de mamifere care au trait pana acum 8-10. jud. care traiau alaturi de forme de clima temperata ca Elephas (Palaeloxodon) antiquus. Bison priscus. si a unei faune de tundra si stepa. Resturile fosile sunt mult mai abundente. Vulpes vulgaris.rezulta o schimbare evidenta a compozitiei faunei. Rangifer tarandus (ren). Panthera spelaea (leul cavernelor) s.de talie mare. Cervus elephus. 1990). Capra ibex carpatorum (muflonul carpatic). Equus germanicus.calda''. 1968. Pleistocenul superior. foarte rar in Europa de Nord si Siberia in Pleistocenul inferior. Alces palmatus (elanul). Bos primigenius (bourul). considerata de clima . Leo spelaeus (leul de pestera). dar au aparut si primele forme de clima temperata ca Elephas (Palaeoxolodan) antiquus.

glutonul.Descoperirea a starnit insa multe controverse si greu a fost acceptata ideea la vremea respectiva ca ar reprezenta un precursor al omului modern. rezulta totusi ca : . fizice si psihice.orangutanul.1) Cunoasterea acestei evolutii indelungate a antrenat timo de peste doua secole cercetari din diferite specialitati(paleontologi. O parte redusa dintre mamifere au migrat spre sud. Hyaena spelaea s. Panthera spelaea. Dintre cele adaptate stepelor si tundrelor pleistocene.cele mai vechi fosile de hominide gasite in Europa si Asia nu depasesc pragul de 1. rinocerul).Americile si Australia au fost populate mai recent.000 ani si. numindu-l Homo sapiens.De aceea.reconstituirea . Din arhiva de date paleontologice. In ultimele 3-4 decenii studiile de biologie moleculara.haeckel intuieste aceasta fiinta intermediara dintre maimuta si om si o denumeste Pithecanthropus alalus(.cu toate caracterele lor anatomice.in apropierea orasului Dusseldorf(Germania). lemingul.maimuta-om lipsita de grai’’) iar Ch.In 1864 antropologul irlandez W.sunt inca destul de dificile.C.parerea ulterior confirmata prin datarile radiometrice.majoritatea fosilelor sunt descoperite sub forma de mici fragmente-o bucata de craniu. prelungite prin asociere si hominidelor fosile.Cu toate acestea.originea.000 ani . pastrandu-si aceeasi arie geografica.Huxley. EVOLUTIA OMULUI Karl Von Linne (1707-1778).Si aceasta pentru ca:fosilizarea oaselor s-a facut in conditii neprielnice.dar cu o frunte ingusta dominata de arcade proieminente ale sprancenelor.acum circa 70 milioane ani. iepurele de zapada). situa omul pe treapta superioara a regnului animal. marele biolog suedez care a pus bazele clasificarii (sistematicii) botanice si zoologice. iar majoritatea au ramas pe loc.iar primele primate antropoide acum 42-40 milioane ani...multi dinti.Fuhlrott.folosindu-se de metodele radiometrice. respectiv.plus un femur usor curbat si mai lung decat al omului.cele mai vechi si numeroase fosile ale diferitelor specii de hominide care dateaza de acum circa 4 milioane de ani pana acum 1 milion de ani (fosilele mai recente sunt mult mai numeroase).veriga de legatura absenta’’) Specialistii in paleontologia umana (antropologii)au scos la iveala numeroase fragmente de oase fosilizate a caror varsta a fost mai intai estimata prin metode stratigrafice si arheologice.E.o parte dintr-un os al bratului. iar acum circa 180 milioane de ani apar Mamiferele.un os al fetei. Dar originea efectiva a omuluise reduce doar la lumea Primatelor al caror prim reprezentant este identificat catre sfarsitul Cretacicului. acum 1 miliard de ani apar primii reprezentanti ai regnului Animalia. ajungand in nordul Africii (leul. cam acum 20.5 milioane ani. altele s-au refugiat in etajele alpine ale regiunilor montane (marmota. intervenite in evolutia omului. numai prin fragmentele dispersate de fosile.biologi. iepurele de zapada).Haeckel si Ch.identificarea speciilor.lingvisti). .Darwin o considera drept . marcata de o succesiune de evenimente care au condus in cele din urma la marea diversitate biologica a vietuitoarelor si in cele din urma la devenirea noastra ca Homo sapiens sapiens : acum 3.8.sub raport anatomic.arheologi.the missing link’’(.gorila.a.prin cautarile lor. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea.dar mai ales momentele si cauzele cele mai semnificative care au condus la desprinderea omului din arborele genealogic comun al Primatelor superioare.sustinatori ai evolutionismului.King considera ca aceste resturi fosile reprezinta o specie umana careia i-a dat numele de Homo neandertalensis(Omul de Neandertal). hipopotamul.primul care a cercetat aceste resturi fosile. Aceasta specie umana urma sa devina un moment important al evolutiei omului.verigilor lipsa’’ din lungul lant al evolutiei umane.iar a primului om fauritor de unelte(Homo habilis) doar acum circa 2. unele au emigrat spre nord (ursul cenusiu. boul moscat. nu a putut da o explicatie satisfacatoare cu privire la transformarile genetice.iar expunerea ulterioara a acestora pentru a putea fi gasite ramane inca intamplatoare. au fost gasite in sudul si estul Africii.in lucrarile naturalistilor Th.In lipsa unor dovezi paleontologice E.. alaturandu-l ordinului primatelor.5 miliarde de ani apar primele urme de viata. acum 500 milioane de ani isi fac aparitia Vertebratele.prin aparitia genului Australopithecus. hiena vargata. embrionologie si anatomie comparata intre diferite specii de pongide si om.Pana la aparitia omului modern.Resturile de fosile aratau o cutie craniana a carei capacitate era de aproape 1300 cm (media creierului uman actual). Aparitia vietii pe Terra si a populatiilor animale are o locuiesc are insa o lunga si complicata evolutie. renul.J. iepurele fara coada. care inregistreaza insa mai multe hiatusuri in succesiunea cronologica a resturilor fosiliere.care au incercat sa descifreze. alte specii de mamifere si-au schimbat ariile geografice. au 33 .dar mai ales reconstituirea caracterelor biologice ale fiecarui individ identificat. 55. Prima descoperire importanta a unui moment din lungul si controversatul drum al evolutiei omului a fost facuta in anul 1856 in pestera Feldhofer de pe valea raului Neander(Neandertal). odata cu incalzirea postglaciara. vulpea albastra.gibonul). La sfarsitul Pleistocenului si inceputul Holocenului.8 – 2 milioane ani .social si intelectual. Equus hydruntinus.cea mai mare parte a preistoriei umane s-a desfasurat in Africa Paleontologia.pe baza unor indicii atat de sumare a condus la incertitudini care au alimentat divergentele dintre opiniile specialistiilor. in a doua editie a operei sale fundamentale „Sistema naturae” (1735). elanul.se vorbea deja de inrudirea omului cu marile maimute antropide(cimpanzeul.considera ca ele apartin unui omcare traia probabil in timpul ultimei faze glaciare(Wurm).. capra neagra. Bison spelaeus.tichorhinus. A fost primul care l-a definit ca gen si specie.Darwin.medici.apoi datata prin valori absolute.Veriga ancestrala de la care incepe practic istoria omenirii este plasata in timp cam acum 5-7 milioane de ani.vor mai trece peste 2 milioane ani(fig.biochimisti.

erau capabile sa parcurga distante mari in cautarea surselor de hrana.. Diferentele morfologice si comportamentale evidente dintre cimpanzeu si om ar rezulta in principal din ocuparea a doua nise ecologice diferite – padurea pentru ramua pongidelor si savana. Willson.Fosilele respective. In figura 8. ceea ce inseamna ca distanta lor genetica este infima. cimpanzeu si om. ceea ce permite posibilitatea unei datari relative. imaginea artistica si capabila de inovatie tehnologica Primele primate Cele mai vechi resturi fosile. Pe masura inlocuirii padurilor cu savanele. Ori. B. Numerele dintre fiecare bifurcatie indica formarea cromozomilor umani sub forma lor actuala. O asemenea identitate biochimica si cromozomica arata ca cimpanzeul si omul au avut un stramos comun. Aceasta diferentiere.aparitia hominidelor acum circa 7 milioane ani. gorila. In acest stadiu de evolutie primele maimute bipede erau umane numai prin modul lor de locomotie. Pornind de la un stramos comun cele trei specii s-au despartit. Lovejoi arata ca adaptarea pozitiei verticale si locomotia bipeda au fost insotite totusi de unele modificari anatomice deosebit de importante care au aparut in structura scheletului : pozitia coloanei vertebrale. cimpanzeul si omul au inregistrat in comun 6 remanieri cromozomiale inaintea separarii de ramura orangutanului. care limiteaza capacitatea craniana. La om. creste sagitale si occipitale. a constat in primul rand prin adaptarea locomotiei bipede. ci doar modul de procurare al hranei. din contra. O. care a dus spre Homo habilis. cand probabil si-au facut prezenta primele specimene cu aspect simian dar cu locomotie bipeda . relativ constanta. De asemenea. Deci.pus intr-o lumina noua ideea evolutionismului.3 sunt prezentate schematic raporturile cromozomice ale maimutelor si omului. Doua dintre acestea au fost realizate in comun prin stramosii cimpanzeului si omului.Culmea Purgatoriului’’(Purgatory Hill) din Muntii Stancosi. mediul deschis.acum 2 – 2. pentru linia hominidelor. Fuziunea celor 2 cromozmi care formeaza cromozomul 2 uman este un factor important al separarii cimpanzeu-om. 1975). King. Pe de alta parte.C. Dutrillaux (1981). celelalte trei fiin comune cimpanzeilor si gorilelor. Fiecare linie transversala de pe desen reprezinta o remaniere cromozomica. El descopera ca orangutanul. constiinta. Ramura umana se individualizeaza prin adaugarea altor 4-5 remanieri. divergenta s-a manifestat mai ales pe plan morfo-functional in raport cu adaptarea la cele 2 nise ecologice distincte. ceea ce pare paradoxal cand se compara cele trei specii din punct de vedere anatomic. ajunge la aceleasi concluzii.5 milioane ani a aparut o fiinta care avea un creier semnificativ mai voluminos – genul Homo.aparitia oamenilor actuali inzestrati cu vorbire.au incontestabilul merit de a forma o prima imagine a ceea ce insemna un prim reprezentant al Primatelor acum 70 milioane ani. care a deosebit vechile hominide de alte maimute superioare existente in acea vreme si care a fost determinanta pentru evolutie ulterioara a genului Homo. introducerea carnii in alimentatie a condus treptat la modificarea dentitiei.dateaza de la sfarsitul Cretacicului si au fost descoperite in America de Nord. Structura craniana este. inclusiv unirea a doi cromozomi. Homo erectus si in final spre Homo sapiens . care a aparut acum circa 5-7 milioane de ani. falcile si dintii lor au ramas asemanatoare cu ale maimutelor.proliferarea speciilor de maimute bipede. cand un stramos comun a dat trei linii descendente diferite care au condus la aparitia omului modern. forma si marimea bazinului. pentru ca nu dieta lor suferise modificari. Desi datele paleontologice sunt inca prea putine pentru ca antropologii sa poata stabili cu siguranta modul cum s-a petrecut evolutia speciei umane. Prin modificarea conditiei de mediu bipedismul era mai avantajos deoarece oferea un mijloc mai eficient de locomotie. gorilei si cimpanzeului. Cercetarilde de biologie moleculara si de biochimie au aratat afinitatile genetice dintre om si maimutele antropoide actuale. unde cimpanzeul pare mult mai apropiat de gorila decat de om (Mary C. Locomotia bipeda a permis eliberarea membrelor anterioare care au devenit disponibile pentru a prelua functii asociate treptat si tot mai mult cu sistemul cerebral. care pana in prezent nu a fost inca identificat. a membrelor anterioare si posterioare si a falangelor si pozitia orificiului occipital prin care se face comunicarea intre cavitataea craniana si canalul cervical etc. diferite deoarece craniul antropoidelor adus inaintea corpului este intarit prin suprastructuri osoase. Acestea au conditionat modul de locomotie de viata si nutritie diferite. precum si transformarile genetice care au avut loc de-a lungul evolutiei speciei umane. cimpanzeului si gorilei s-a constatat chiar ca cimpanzeul pare mai apropiat de om decat de gorila. Studiind nu structura proteinelor ci ansamblul cromozomilor. Compararea macromoleculelor de om si de cimpanzeu prin analiza secventelor de aminoacizi din alcatuirea unor proteine au relevat faptul ca intre om si cimpanzeu diferentele sunt mai mici de 1%. poziitia verticala a corpului a eliberat craniul de asemenea structuri si a permis cresterea capacitatii craniene. Analizandu-se parti omologate ale patrimoniului genetic al omului. Potrivit acestui „orologiu molecular” a rezultat ca prima specie umana ar fi aparut acum 5-7 milioane de ani. cum au fost australopithecii.fragmente de maxilare si dinti. A. plecand de la un stramos comun. fructele copacilor deveneau prea dispersate pentru a putea fi exploatate eficient de catre mai multi. de asemenea.care atesta aparitia Primatelor ca un nou ordin al Mamiferelor. s-a mai constatat ca diferentele dintre structurile moleculare cresc in timp cu o rata masurabila. in . pot fi identificate totusi 4 evenimente majore : . Deci. noile specimene care au fost nevoite sa foloseasca mersul biped. daca se compara compozitia cromozomica se constata ca omul difera de cimpanzeu numai prin fuziunea a doi cromozomi intr-unul singur. fiecare dintre ele adaptata la conditii ecologice usor diferite .care au primit numele de Purgatorius. Urmeaza alte 5 remanieri cromozomiale petrecute in comun la gorila. Mainile. ca urmare a numarului de mutatii. dar aceasta separare s-a manifestat foarte slab la nivel genetic slab la nivel cromozomic dar foarte puternic la nivel morfologic si comportamental.Inzestrat cu 44 dinti(cu 12 mai multi decat 34 .

primele trei grupe traind in exclusivitate doar in timpul Miocenului.dar care cu greu pot fi asezate intr-o linie filogenetica directa cu primatele superioare. Simons (1966) a identificat intre aceste resturi fosile trei genuri distincte – Oligopithecus. ce se hranea cu seminte si fructe. considerandul stramosul comun al celorlalte linii de evolutie ale antropoidelor.cu 34 de dinti. Europa si Asia.Era un mic arboricol. fiind insotita de cea mai mare parte a micilor Primate primitive. dezvoltarea cerebrala si adaptabilitatea comportamentala includ aceste noi primate – Prepliopithecus – in marele grup al Catarhinienilor.Avea marimea unei veverite si traia intr-un peisaj forestier deschis. din contra. F. este primul catarhin din Lumea Veche care ofera o dantura asemanatoare maimutelor superioare si omului: 32 dinti repartizati in 2 incisivi.Resturi fosile ale acestu grup de maimute superioare. si stabilirea unor punti continentale pe care aceste Primate le-au folosit. De unii autori ei au fost apropiati Hilobatidelor si considerati ca stramosii probabili ai gibonului.au fost gasite in toata America de Sud si numai in acest continent.cu coada lunga care se hranea cu frunze si ierburi. acesti Propliopitheci care depasesc pragul unei organizari anterioare. picioare si maini prehensibile.A trait la inceputul Eocenului in America de Nord si Europa. Asia de Sud-Est si chiar in Europa. Prin aparitia anotimpului secetos padurea s-a retras treptat catre sud. E. si Prohilobates din Egipt si Libia. Se pune intrebarea fireasca: de unde si cum au aparut in timpul Oligocenului.Africa si Asia de Sud-Est. acum 16 – 17 milioane de ani.maimutele . ceea ce si explica repartitia lor actuala. 1 canin. Delson (1979) reunesc cei doi taxoni intr-un singur gen – Propliopithecus. cel mai primitiv dintre acestea.ducea o viata si arboricola si se hranea cu insecte si fructe. implicit primele inceputuri ale genealogiei umane. identificat in insula Rusinga din Lacul Victoria.Coppens(1991)ca monofiletica nu sunt inca pe deplin elucidate. Oligopithecus. Adapis este cel mai vechi si cel mai bine cunoscut reprezentant al unor Prosimieni(prinmate arhaice. Propliopithecii erau maimute patrupede. Propliopithecus si Aegyptopithecus. Miocenul mediu si superior din Europa si Asia. si prin cresterea neocortexului care sa le permita posibilitati mai mari de adaptare la noile conditii de mediu. Tot la inceputul Eocenului au mai aparut in America de Nord. Cei mai vechi reprezentanti sunt Victoriapithecus. Reprezentantii fosili ai acestora au trait in timpul Miocenului in Africa.originea si evolutia lor catre cele 16 genuri actuale. Cele mai vechi fosile ale unor primate care au trait in America de Sud au fost descoperite in depozitele Oligocenului inferior (35 milioane ani)din Bolivia. au fost puse in evidenta de formatiunile deltaice oligocene din Depresiunea Fayoum (Egipt). Suprafamilia Hominidelor este bine reprezentata in stare fosila de Dryopitheci. in timp ce Eocenul din Europa. coada lunga. Gigantopitheci si Australopitheci. Pliopithecii au fost identificati si descrisi sub diferite denumiri pentru Miocenul inferior din Africa.a caror morfologie ura deja asemanatoare maimutelor actuale din America de Sud si America Centrala.. Propliopithecus si Aegytopithecus sunt mult mai apropiate anatomic si morfologic marilor maimute antropoide.Ele au fost atribuite genului Branisella. PRIMELE PRIMATE ANTROPOIDE Cele mai primitive maimute antropoide reprezentante ale ramurei Catarhinieni. America de Nord si Asia era populat de o mare diversitate de mici maimute primitive perfect de bine instalate in nisele lor ecologice? Din multele ipoteze avansate. Plesiadapis este unul din primatele care a trait acum 50 milioane ani in America de Nord si Europa(Franta – Bazinul Parisului). s-au adaptat acestor noi conditii prin dezvoltarea zonelor vizuale si auditive ale creierului. Sivapitheci. Resturi fosile ale acestui grup au fost descoperite in formatiunile Miocenului mediu si superior din Europa si Asia. Altele. detrimentul celor olfactive.iar in Miocen a aparut si in Asia.Europa si Asia primele forme ale subordinului Tarsoidea(vezi fig 8.traiesc si azi in Madagascar. totusi structura dentitiei conserva trasaturile primitive ale Prosimienilor. iar de altii ca un grup autonom ce s-a stins la sfarsitul Miocenului. Szalay si E. similara Hominoidelor. Coppens (1991) retine tentativa explicarii climatice.moderne’’ si oamenii). Datorita asemanarilor dintre ele.de talia unui sobolan.considerata de Y. in nordul Africii. Y.arboricole. Cercopithecii apar ca o grupa aparte. Descendentii acestora traiesc si astazi in Africa. La sfarsitul Eocenului clikma permanent calda si umeda din Europa a devenit o clima sezoniera. 2 premolari si 3 molari pe fiecare jumatate de maxilar. Astfel. Faptul ca Propliopithecii au trait in timpul Oligocenului numai in nordul Africii.de talie mica)ai carui urmasi. In timpul Paleocenului si Eocenului apar mai multe grupuri care diversifica lumea primatelor primitive. punand in evidenta o noua treapta in evolutia si diversificarea Primatelor superioare.mare consumator de fructe care avea posibilitatea sa se redreseze spre pozitia verticala.lemuri. Desi formula dentara si morfologia caninilor inferiori releva trasaturi caracteristice marilor simieni. Din trunchiul comun al Prepliopithecilor s-au desprins ulterior Pliopithecii si stramosii comuni ai Cercopithecilor si Hominoidelor.Modul cum au aparut ele aici. arboricole.Dintre resturile fosilei identificate in Europa mentionam genul Necrolemur – o mica maimuta cu ochi mari si craniu globular. Ramapitheci.1)ai caror urmasi pot fi considerati unele specii endemice care traiesc in prezent in Malaezia si Filipine.acest mic animal.care sunt incluse in marele subordin al Antropidelor(simiiformelor).avand probabil o nutritie vegetariana. Printre aceste fosile ar trebui sa existe 35 . migrarea descendentilor sai catre Europa si Asia a fost posibila numai dupa coliziunea placilor africano-araba si asiatica. care s-a diferentiat din trunchiul comun al Primatelor antropomorfe acum circa 20 milioane de ani.

asa cum rezulta si din dovezile de ordin molecular. Primele resturi fosile. urmata indeaproape de modificari evidente ale structurii anatomice si ale modului de viata. Rudapithecus hungaricus (Ungaria). Vietnam. Aceste caractere morfologice.stramosul potential al omului si cimpanzeului. pana in prezent nu au fost descoperite foorme fosile intermediare din care sa rezulte legaturi filetice intre Dryopithecus si Hominide. Dryopithecii sunt cunoscuti printr-un mare numar de fosile descoperite in depozitele Miocenului inferior in Africa si ale Miocenului mediu si superior in Europa si Asia. In Miocenul superior Dryopithecii africani au migrat in Europa si Asia unde ei au fost descrisi sub nume distincte. cat si faptul ca resturile fosile ale celor doua forme se gasesc adesea in situri comune. fragmentele de maxilare si dinti. motiv pentru care au fost considerate mult timp „stramosul comun”. Europa si Africa avand multe caractere anatomice comune Dryopithecilor. Bonis (1980) sa afirme ca cele doua forme ar fi doar femela si masculul aceleiasi specii. acceptand parerea ca acestia ar fi stramosii orangutanului. cantarea 250-300 kg. Cunoscut mai ales prin fragmente de maxilare si dinti Ramapithecii prezentau unele caracteristici superioare Dryopithecilor : fata scurta. Pilbeam (1978). l-au facut pe L. considera ca in Miocen clima a devenit tot mai uscata conducand la scaderea numarului speciilor de maimute mari. in Asia. unic in felul sau. din care probabil au provenit. Se pare ca ei ar reprezenta o radiatie miocena care avea convergente cu antropomorfele. dar nu cu stramosii lor. Ramapithecii si Sivapithecii au trait in timpul Miocenului superior (10 – 15 milioane ani). avea o mandibula o data si jumatate mai mare decat a gorilei. incisivi si canini redusi. multe dintre ele disparute fara descendenti directi. au fost descoperite de G. referindu-se la regiunile est-africane in care au fost facute aceste descoperiri. a condus probabil. iar Ramapithecilor (C) este intermediar intre cimpanzeu (B) si om (D).D. avea o talie de 2-3. Pe cele trei continente in care au habitata au dat nastere mai multor forme ce pun in evidenta tendinta lor de a se adapta la viata terestra. care a castigat prin convergenta cateva caractere hominoide : fata scuta. dar pana catre sfarsitul Miocenului nu a fost identificata forma ancestrala care sa conduca spre linia Hominiecenilor. Dryopithecii sunt reprezentati in Miocenul inferior si mediu din Africa prin genul Proconsul. respectiv. Gigantopithecus reprezinta.3 mil ani). major. traia la sol in regiuni de stepa sau silvostepa. pentru Asia o linie evolutiva cu totul colaterala trunchiului montan. prin cateva fragmente ale unui maxilar superior si dinti. considera ca numai o asemanare anatomica nu implica neaparat si inrudirea filogenetica dintre Ramapitheci si Hominizi. 36 . Este un primat de talie mare. AUSTRALOPITHECII Racirea climei in timpul Miocenului superior (6-5. India si Pakistan intre acum circa 8 milioane ani si 800 mii ani. Dryopithecus(Proconsul) africanus. Desi numele grupului este fondat pe specia Dryopithecus fontani gasita in Miocenul superior din Franta si descrisa de E. ultima divergenta producandu-se. sa-l prezinte /ca stramosul comun al cimpanzeilor si omului sa ii atribuie chiar o locomotie bipeda. in cadrul caruia au fost descoperite cinci specii : africanus. Pilgrim (1910) in Colinele Siwalik (India). dar mai ales pe E. Gigantopithecii. mandibula robusta si putin ridicata. incisivi si canini mici. dupa cum arata datele de biologie moleculara. mare pentru Sivapithecus. Sivapithecus alpani (Turcia). structura craniana si scheletul postcranian sunt foarte diferite. care ar reprezenta stramosul orangutanului si al unui grup de maimute uriase asiatice. Intre acum 8-10 milioane ani si acum 4 milioane ani n-au fost descoperite resturi fosilifere semnificative. acum 5-7 milioane ani. In schimb. Din compararea structurilor facial se constata ca prognatismul Dryopithecilor (A) este comparabil cu al cimpanzeilor (B). Timp de 50-60 milioane de ani Primatele au cunoscut trepte si linii de evolutie diferite si semnificative. De fapt. Se pare ca una din speciile de forma africana. motiv pentru care s-a crezut ca Dryopithecii ar fi stramosii lor. invocand lipsa unor resturi fosile precraniene care sa ateste modalitatile de locomotie. iar cele care au ramas. Caracterele originale ale acestor resturi fosile l-au facut pe autorul descoperirii lor. Ultimul sau reprezentant. premolari si molari mari. Fosilele identificate ulterior au aratat ca cele 2 maimute miocene se deosebesc intre ele mai ales prin talie – mica pentru Ramapithecus. ambele ocupand cam aceleasi regiuni din Asia si Europa in timpul Miocenului superior.5 m . Simons si D. Ramatithecus a fost descoperit pentru prima data in India de catre G. Leakey (1995). Sivapithecus este o forma apropiata Ramapithecului. Prin descoperirile ulterioare a fost descrisa sub mai multe nume : Ramapithecus punjabicus(Pakistan). la diversificarea specifica a superfamiliei Hominidelor prin aparitia familiei Hominide reprezentata prin 2 genuri – Australopithecus si Homo. gordoni si vancouveringorum. ar fi stramosul lui Kenyapithecus. dar si unele trasaturi asemanatoare hominidelor. Desi aceste caracteristici ale morfologiei faciale au unele caracteristici comune cu ceala ale hominizilor exista insa si unele trasaturi care le diferentiaza (maxilarul avea forma „v” si nu in forma de „u” ca la cimpanzeu sau in arc ca la om) R. care a trait in China. se crede ca ar fi premergatoare liniilor Pangidelor si Hominidelor. nyanzae. Lartet (1856). Gigantopithecus blaki. considerandu-se cei mai vechi reprezentanti ai maimutelor antropomorfe. se hranea cu ierburi uscate si radacini. cei mai vechi reprezentanti au fost identificati in Miocenul inferior si mediu din Kenya si Uganda. se pare. Graecopithecus freybergi (Grecia). altele la medii mai deschise. altele care au condus la diversificari regionale si la reprezentanti ai faunei actuale. Prin morfologia lor dentara si prin talie seamana cu gorilele si cimpanzeii actuali. Ultima forma exclusiv africana. unele s-au adaptat la medii mai impadurite. fiind deci contemporani si cu Homo erectus. Caracteristica definitorie a acestei noi familii este data de pozitita verticala si locomotia bipeda. Lewis (1934).

Fiind vorba de un copil de circa 6 ani. majoritatea paleoantropologilor plasandu-i la originea genului Homo.inca necunoscut.capul era usor aplecat spre in fata .In perioada 1947-1962 sunt facute noi descoperiri in apropiere Swartkrans si Makapansgat.Pometii obrazului erau pronuntati.fie in depozitele de peste din Africa de Sud(fig 8.2 – 3. Timp de un sfert de secol.maxilarul proiectat in fata.respectiv Paranthropus crassidens si Australopithecus prometheus. Fragmente de humerus.. mai suple. Ardipithecus (Australopithecus) ramidus a fost identificat prin resturile fosile a 17 indivizi descoperite in estul Africii (Etiopia) de catre T.Kenya si Tanzania).2 – 2. White si Y. Chaline. Boisei..aceste resturi fosile mai sunt cunoscute si sub numele de . in ultimul deceniu in estul Africii au mai fost descoperite si alte resturi fosile atribuite la 2 specii distincte.aproape complet. White au identificat numeroase resturi fosile in Depresiunea Afar.Australopithecii constituie fara indoiala o etapa intermediara intre .Dart si R. robustus din Africa de Sud. Johanson. T. Johanson. 37 .Young gaseste pe biroul directorului societatii . Coppens. Australopithecus anamensis reprezinta. timp in care aceasta regiune este acoperita de paduri tropicale si de savane.ca multe altele.in regiunea Marelui Rift Est-Africa.resturile fosile respetive fiind atribuite la 2 specii diferite.B.iar craniu se apropia mai mult de cel al maimutelor. care mai pasreaza inca agilitatea de a catara in copaci.5 mil ani este considerat de catre descoperitorul sau ca cel mai vechi hominid cunoscut pana in prezent.incisivii si caninii mici. reprezentat prin 3 specii succesive care par a corespunde la 3 stadii de evolutie ale unei cronospecii care prezinta o usoara tendinta de hipermorfoza (G.pg 84).stramosul comun’’ .6 postcraniene. pe cursul mijlociu al raului Awash. localitatatea Hadar.Nordthern Lime’’din Taung(Africa de Sud) un mic craniu fosil .dar molari puternici cu smalt gros ce ar indica o dieta mai ales vegetariana.1991.8 mil ani. a caror vechime este mai mare de 4 mil ani si care au fost incluse in familia Hominide.spre deosebire de membrele superioare care erau mai lungi si ajungeau pana la genunchi. cranii. Datarile ulterioare si studiul comparat al resturilor fosile identificate au condus in perioada 1955-1960 la restrangerea nomenclaturii. ereau deja angajate pe drumul hominizarii. Prin modul lor de locomotie aceste ”maimute bipede”.5 mil ani.Coppens. Cu toate acestea. Au trait intre acum 5 mil ani si acu cca 1 mil.iar membrele inferioare erau mai scurte in raport cu trunchiul . de asemenea. presupunandu-se ca este o varianta estafricana a lui A. maxilare si dintii au fost descoperite numai in estul africii in regiunea Marelui Rift.lacustre si vulcanice din Estul Africii(Etiopia. caractere care justifica o specie sau chiar un gen nou.Desi avea o pozitie verticala si practicau mersul biped . iar vulcanii din regiunea Riftuluii erau in plina activitate.Tayeb si T. in regiunea Marelui Rift Est.. iar ultima. in apropiere de localitatea Kanapoi (Kenya). finantatorul acestor cercetari).maxilarele si dintii erau asemanatoare omului. Denumirea de Australopithecus afarensis a fost data in 1978 de catre D.4 – 4. apartinand unui singur gen – Australopithecus. numai in savanele sau la marginea padurilor tropicale din sudul si estul Africii.In 1936 vestigiile gasite langa Sterkfontein (un craniu. Maka si Belohadelie (Etiopia). Capacitatea lor craniana era de 400 – 500 cmc. Prima fosila apartinand unui hominid stravechi din Estul Africii a fost descoperita de catre Mary Leakey in anul 1959 in defileul Olduvai(Tanzania). intre 1970 – 1995 echipele conduse de D. Ulterior numele a fost inlocuit cu cel de Australopithecus boisei.adica in timpul Pliocenului si Pleistocenului inferior. 1985) : afarensis(prezent doar in estul Africii). Coppens pe baza resturilor fosile descoperite in Depresiunea Afar.fragmente de femur)au fost atribuite de catre R.pe care il ofera spre examinare anatomistului Raymond Daft de la Universtatea din Johannesburg. de maxilare cu dinti si de tibie au fost descoperite de Meave Leakey in anul 1995 in jurul lacului Turkana.Dupa ce a studiat fosila respectiva. mai masiva. recunoscandu-se ca vechile maimute bipede. Vechimea acestor fosile este cuprinsa intre circa 4. sau intre ele si linia Homo. familia hominidelor care traia in padurile din estul Africii acum 4. Primele 2 specii erau de tip gracil.iar un an mai tarziu denumirea a fost schimbata in Plesiathropus transvaalenisis. in depozitele vulcanice din Platoul Laetoli (Tanzania). iar gamba piciorului si osul pelvian arata locomotia semi-bipeda.si linia umana propriu-zisa. africana si Eobustus (prezentata atat in estul Africii cat si in Africa de Sud). Prima descoperire.Copilul de la Taung’’.Broom unei noi specii-Australopithecus transvaalenius. M.. Exista insa opinii diferite in ceea ce priveste relatiile filetice dintre ele.Nature’’despre noua specie de maimuta pe care a numit-o Australophitecus africanus (. Prin vechimea sa de 4. Australopithecus afarensis este acceptata de majoritatea paleontrolpologilor ca fiind specia ce ar reprezenta primii si cei mai vechi hominizi cunoscuti pana in prezent.African au fost identificate noi zacaminte fosilifere a caror varsta ajunge la aproape 4 mil ani. Este o fosile exclusiv est-africana pentru ca fragmente de oase.4).maimuta sudica din notre origine’’)(Y.african” iar bosei..Fosile mai recente care se ataseaza hominidelor apartin Australopithecilor.iar formatiunile geologice care au conservat-o au fost datate la 1.Broom au fost facute noi descoperiri.75 mil ani. White in anul 1994. A primit numele de Zinjanthropus boisei(numele genului inseamna „om est . Formele mai primitive si mai vechi descoperite mai intai in depresiunea Afar (Etiopia) au fost atribuite genului Australopithecus afarensis. Protuberanta concava a tibiei ar indica mersul biped. care prin unele din caracterele sale anatomice s-ar inscrie in linia evolutiva de catre genul Homo. face referire la Ch.Capacitatea craniana era cuprinsa intre 350 si 600 cm . specia.In 1938 acelasi cercetor gaseste in pesterile de langa Kromdraai alte oseminte de hominit pe care le numeste Paranthropus robustus(atribuit ulterior lui Australopithecus robustus). o noua specie care este plasata in grupul Hominizilor.Vestigiile Australopithecilor s-au fosilizat fie in vechile formatiuni fluviatile. cu mandibule si dentitie mai reduse. orificiul occipital indica pozitia verticala.Dupa 1930 in pesterile din Africa de Sud echipele conduse de R. de tip robust. dar cu infatisare simiana . Y. Dentitia este asemanatoare pongidelor.in anul 1925 acesta a publicat o nota in revista .In anul 1924 geologul R. in lungul raului Omo si in imprejurimile lacului Turkana (Kenya).a fost cu totul intamplatoare. Dupa 1960. din nord-estul Etiopiei.prins intr-o brecie calcaroasa.

2 cm.1) a demonstrat gradul de adaptare anatomica la locomotia bipeda a celor mai vechi hominizi cunoscuti pana in prezent. Ele demonstreaza ca cei 2 indivizi. Y. pastrand trasaturile structurale care ii permit sa foloseasca eficient copacii pentru a-si procura hrana. fata avand un prognatism pronuntat . In cenusa consolidata a vulcanului Sadiman din Platoul Laetoli (Tanzania). Astfel.5 – 10 cm cu o deschidere a pasului de 47.forma bazinului si unghiul dintre femur si genunchi arata adaptarea la solutia verticala si mersul biped. lunga de 1.8 mil ani.In anul 1974 echipa franco-americana alcatuita din D. Taieb . geologul si geograful expeditiei. desfasurate pe 25 m lungime.. paralele. A fost incadrata specie Australopithecus afarensis. pastrata in tuful vulcanic. Jonson si T. respectiv Australopithecus afarensis. folosind mulaje de fibra de sticla ale oaselor fosile. Scheletul „Lucy” (nume codificat – AL 288 . anatomistii J.1. in apropiere de Hadar. reprezentand cea mai veche marturie. de care pastrase inka posibilitatea si agilitatea de a se catara in copaci atunci cand era nevoie. tot in Africa de Sud. iar restul geologic care conservase scheletul a fost datat radiometric. adancite de catre calcai late in partea din fata. iar D.1962). era de talie diferita. unde se pastreza impresiunea foarte neta a degetului mare. recunoscand importanta fosileleor de la Hadar si Laetoli sustine ca acestea nu ar apartine unui tip aparte de Australopithecine. canini mici.era o femela cam de 20 ani de 1 m inaltime. caracteristica majoritatii primatelor. maxilarul inca proiectat in fata. Johanson argumenteaza ca aceasta specie reprezinta stramosul direct al genului Homo. ale unor hominizi stravechi. spatii mari intre dinti. Celelalte 2. Maxilarele puternice i permiteau o buna masticatie a ierburilor si fructelor tari. Howell si Y. a fost sugerata ideea ca Australopithecus afarensis. Scheletul sau era format din oase subtiri. Ph.7 – 3.5 m. ca de astfel toate Australopithecilor. Cum dimorfismul sexual este corelat cu poligenia (Competitia intre masculi pentru controlul unui nr cat mai mare de femele). muschi temporali foarte dezvoltati in partea posterioara. Abell. totusi majoritatea antropologilor il situeaza la originea Australopithecilor gracili si robusti. antropologul P. ci unor forme locale de Australopithecus africanus.). Tuful vulcanic a fost datat la peste 3. Desi Y. prin metoda argon – potasiu. a mersului biped din istoria omenirii. desi bipeda avea o flexibilitate redusa. dar si a carnii procurate de la animalele mici pe care le prindea sau de la resturile 38 . cu vechime mai mare de 2. unele dintre ele masurand peste 1. avea fata redusa. iar intre masculi aveau loc confruntari aprige pentru castigarea competitiei. care se deplasau prin cenusa vulcanica proaspat cazuta in urma eruptiei vulcanului Sadiman. Johanson. molari cu uzura caracteristica unei masticatii puternice .5 m este formata din 5 amprente scurte. M.mandibulele prezinta santuri laterale. C. la 3. Schmidt (1989). a se odihni sau a se proteja” (de asemenea. Prin intermediul acestui schelet fosil au fost identificate principalele caractere anatomice si comportamentale ale acestei specii : . facute independent. Lucy. V. Coppens (1991) considera ca Australopithecus afarensis ar prezenta forme rudimentare fata de Australopithecii mai recenti si-l considera un Pre –Australopithec. au aratat ca in acea vreme existau specimene cu aceeasi morfologie dar mai robuste si de talie mai mare decat Lucy. Descoperirile lui Mary Leakey si P. dentitie puternica cu caninii si incisivii mari. In schimb. la circa 2000 km distanta de Hadar. pesterile de la Sterkfontein (Plesiantheropus transvaalensis) si Makapansgat (Australopithecus prometeus). A fost identificat prima data de R. demonstreaza pozitia verticala si mersul biped al hominizilor care le-au facut. triunghiulare. 53 fragmente de oase din care reconstituie cel mai complet schelet (cca 40%) de australopithec pe care l-au botezat cu numele de Lucy. trunchiul usor incovoiat. are ansamblat corpul lui Lucy si a ajuns la concluzia ca aceasta maimuta. Coppens (1968). White (1979) au pus aceastamare varietate de dimensiouni corporale pe seama climorfismului sexual. iar urmatoarea pista contine 12 urme de 12.Coppens si M. Studiind aceste resturi fosile. fiind deci contemporane cu mica maimuta bipeda. bine conservate. Datarea pozitiei bipede cum remarca O.5 – 8. studiate si comentate fosile. carniul si dentitia ramanand inca simiene. Dart (1925) in depozitele de pestera de la Taung („copilul de la Taung”). Australopithecus africanus a trait intre 3. Descoperirile ulterioare din estul Africii a peste 35 de indivizi din „prima familie”.femurul era scurt si usor curbat.dentitia are caracter simian – incisivi masivi. iar bratele erau lungi in raport cu talia foarte redusa . Taieb descopera in Depresiunea Afar. Susman (1983) au considerat ca Lucy „poseda un malgam de trasaturi cu totul potrivite unui animal care si-a insusit mudul de locomotie biped. cu un mers laganat.bolta palatina este mai ingusta si mai putin arcuita decat la genul Homo . Australopithecus de Afar arata ca statiunea verticala si mersul bipeds au fost primele caractere castigate in procesul de homizizxare. articulatia maxilarelor este plata si deschisa spre inainte . a stabilit statigrafia asezarilor cu hominizi si a reconstituir peisajul fiecarei perioade.8 cm. Prima pista.8 cm au o deschidere a pasului de 38. Levejoi (1988) este insotita de modificari anatomice dintre cele mai importante care au aparut in bilogie evolutiei. Ca si predecesorul sau reprezinta tipul gracil de Australopithec. Exista modificari esentiale ale oaselor. Cele 3 siruri de urme se gasesc in 2 nivele de tufuri. ale dispunerii muschilor care le actioneaza si ale miscarii membrelor. cuprinsa intre 400 – 500 cmc. el neputand alerga ca omul.8 mil ani. Aceleiasi specii i-au fost atribuite si resturile fosile descoperite de R.8 mil ani in ultima parte a Pliocenului.5 mil de ani. In estul Africii resturi de Australopithecus africanus au fost gasite la est de Lacul Turkana de la R. care cantarea 25 – 30 kg si avea o capacitate craniana de circa 400 cmc . D.cap mic cu arcade zigomatice pronuntate. Leakey (1972) si pe valea raului OMO de F. traiau in cete. Mary Leakey si P. fruntea pronuntata. Broom (1936 . Stern si R. Tobias (1981). devenita ulterior una dintre cele mai populate. au putut fi facute in epoci diferite : prima dintre cele doua contine 22 de amprente de 18. Abell (1978) descopera amprentele de pasi. fiind diferit de acesta doar prin putine caractere anatomice si printr-o capacitate craniana ceva mai mare.

5 – 1.65m.Bazinul este apropiat de forma umana.Totusi. care depinde de structura maxilarelor. prima forma robusta descrisa. se putea catara in copaci cu mai multa usurinta comparative cu A. Leakey(1995).Chaline (1985) inclina sa creada ca aceste diferentieri s-ar datora dimorfismului sexual si ca cele 2 specii Australopithecus africanus si Australopithecus robustus.M. africanus) prin masivitatea corpului lor.in siturile din Africa de Sud cele doua forme nu au fost niciodata identificate in acelasi nivel stratigrafic.Depozitele de pestera in care au fost gasite sunt datate ulterior la 1.si utilizarea pietrei sau a altor obiecte ca instrumente interpuse intre mainile.In sectiunea defileului Olduvai(Tanzania) in anul 1959 Mary Leakei descopera un craniu bine conservat.Australopithecus robustus si Australopithecus boisei. Mann(Universitatea din Pennsylvania.Chaline. Caracterele scheletului post cranian sugereaza ca Australopithecus robustus.formele robuste prezinta trasaturi prea specializate pentru a putea fi incadrate in aceeasi categorie taxonomica cu Australopithecus africanus.reprezentand locul de insertie a unor muschi puternici ce permiteau triturarea unor vegetale fibroase. Australopithecus robustus si Australopithecus boisei descoperite atat in Africa de Sud cat si in estul Africii.stingandu-se acum cca 1 milion ani.fapt ce respinge prima interpretare.iar un robustus 17 ani. mai bine adaptat conditiilor de savanna. ar reprezenta doar diferentierea dintre masculii si femelele aceleiasi specii.apoi la Swartkrans de catre R.Dentitia era asemanatoare celorlalti australopiteci-molari si premolari largi.Homo habilis si Homo erectus. Dart era de parere ca Australopithecii practicau chiar vanatoarea colectiva folosind drept arme femurele marilor ierbivore.mai ales comportamental. Diferentele dintre cele 2 grupe. si Australopithecus robustus.considera R.a ajuns la concluzia ca un africanus traia in media 22 ani.maxilarul profilat puternic.primind numele de Paranthropus robustus. Australopithecus robustus a fost descoperit pentru prima data in Africa de sud la Kromdraai de catre G. prima forma graciala cunoscuta.T. Kimeu.mandibula masiva si puternica.contemporane deci cu Homo habilis.Terblache (1938) si R.5 si circa 1 milion de ani in urma. Abell si K.8 milioane ani.1989).desi capatasera forme de adaptare specific umane (pozitia verticala. Leakey. Broom si J.probabil din cauza supraspecializarii si incapabilitatii de a-si spori potentialul de adaptare.Principala diferenta dintre cele doua specii.Gradul scazut de dezvoltare a inteligentei ii impiedica insa sa dezvolte aptitudini creatoare de munca asa cum le-ar fi permis structurile lor anatomice.la solicitarile agresive ale mediului(Nicoleta Ionac. Africanus.iar greutatea intre 35 si 65 kg.In decursul celor circa 4 milioane ani de existenta ei au ramas doar la stadiul unor activitati instinctuale stereotipe (D.P.aplatizata si putin redusa.care a studiat 400 de dinti de la Australopithecinele din Africa de Sud. reprezinta forma robusta a genului Australopithecus. R. robusta si graciala sunt prezentate in tabelul 10.2.35m si 1.In present ele sunt cel mai adesea mentionate ca doua specii separate sau successive.o forma est-africana a lui Australopithecus robustus.A.mersul biped) au evoluat totusi o buna bucata de timp in paralel cu oamenii timpurii.Specia robustus a fost adaptata unei diete care continea alimente vegetale tari.si activitatile de procurare a hranei.5 milioane ani alaturi de resturi fosile de Australopithecine au fost gasite utilaje rudimentare 39 .iar in a doua parte a existentei lor si cu Homo erectus. Caractere robusta graciala Creasta sagitala Burlet occipital Tarus supraorbital As frontal Constructia retroorbitala Arcada zigomatica Neta Neta Foarte marcat Plat sau concav Puternica Puternica Absenta Putin marcat-absent Putin marcat Plat sau usor bombat Mai slaba Mai putin puternica J.Aveau fata joasa.datate la 2. Cele doua forme robuste. Caracterele comparative ale Australopithecilor robusti si graciali (dupa J. desi biped.Australopithecii in ansamblul lor releva doua dintre insusirile esentiale ale omului : mersul biped.Pe crestetul capului aveau o creasta sagitala.SUA).Desi in siturile de la Omo(Etiopia).de catre R.uneori ajungand pana la 80 kg. Australopitecii robusti se distingeau de australopitecii gracili(A.dar si concurentei tot mai presante inpuse de oamenii timpurii care ajunsesera la o dezvoltare biologica si comportamentala superioara.oaselor zigomatice si locurile de insertie a musculaturii asociate. Grigorescu. Epps.Dimensiunile corporale erau de asemenea mari.arcade supraorbitale proeminente. 1985). Australopithecus africanus.intre anii 1969 si 1973.abandonate de marile animele carnivore.Daca la Koobi-Fora craniile robuste si gracile au fost descoperite in acelasi nivel stratigrafic si ar permite recunoasterea unui dimorfism sexual.iar ele au continuat sa supravietuiasca inca aproape 1 milion de ani dupa stingerea acestuia.mai ales prin prezenta unei creste iliace curbata care permite muschilor fesieri sa joace rolul de extensor. forma graciala cunoscuta.utilizat ca modalitate principala de locomotie de catre tipurile gracile.cu o morfologie robusta. Robinson (1949).1998).Capacitatea craniana variaza intre 450 si 650 cm cubi.In estul Africii resturi de Australopithecus robustus au fost identificate in estul lacului Turkana (Kenya) in siturile de la Ileret si Koobi For a. Ambele forme au trait intre 2.eliberate de functia de deplasare.ce necesitau o tritura puternica.pe care l-a denumit Zinjanthropus boisei considerate ulterior ca fiind un Australopithecus boisei. au fost considerate alta data ca doua genuri diferite.inaltimea cuprinsa intre 1. Broom (1941).inainte.orbite mari.contrastand cu incisivii si caninii care aveau dimensiuni mai mici.fiind numit Panranthropus hrassidens.este modul de triturare al alimentelor.

A.ele evoluand separate neputandu-se adapta chair si la conditiile specifice din Africa australa. 40 .in Africa de Sud.dupa documentele paleontologice. Leakey(1980).succesive sau paralele. .si au disparut in regiunile estice.S-a constat insa ca nici un sit cu Hominide din Africa de Est sau de Sud nu a livrat resturi fosile de Panide si ca Panidele actuale au o arie de repartitie diferita de cea a Hominidelor(fig. familia Hominidelor a existat si a evoluat numai pe continental african. Leakey(1995).avand opinii cu totul diferite.dupa care a urmat o evolutie mereu ascendenta.dar a carui activitate principala se plaseaza in Miocenul superior.Linia care le separa este Valea Marelui Rift(Rift Valley)a carui origine incepe in Oligocenul mediu.H.iar in alt loc pe baza unor fragmente incomplete de tibia sau humerus.unde au aparut si au evoluat Hominidele.In felul acesta ar rezulta ca primele fosile cunoscute ale stramosilor directi ai omului nu ar fi mai vechi de 2.chiar descoperitori ai fosilelor puse in discutie. In regiunea Riftului Est African si mai tarziu.Cu cca 2.a comportamentului social si a posibilitatii comunicatiei prin vorbire.robustus si boisei.problema stabilirii secventelor succesive de transformari biologice si comportamentale suferite de Australopithecine este departe de a fi rezolvata.este greu sa ajungi la concluzii sigure si unitare atunci cand esti nevoit sa compari caracterele unui specimen deduse intr-un loc doar pe baza unor fragmente de cranii.5 miloane ani.Au convietuit un timp cu genul Homo iar acesta din urma.Este motivul pentru care in incercarea de stabilire a unor legaturi filetice intre aceste specii.dar fara nici o legatura cu specia umana.care formuleaza ipoteza unei singure specii sustine ca genul Homo a aparut acum cca 5 milioane ani.dupa care a urmat o lunga coexistenta intre unul si altul.multi cercetatori refuza sa creada ca ele ar implica si existenta unui tipar conceptual propus anterior. Langaney(1988) sustine si el o evolutie graduala.va trece prin trei stagii successive-H. Y. robustus\boisei.in timp cu linia ancestrala este continuata de A.este pe scurt urmatorul : .pe care le-au perfectionat.in ciuda dovezilor paleontologice si arheologice existente considera ca Homo habilis ar fi aparut ceva mai tarziu.H. 8. habilis.confectionate din piatra si oase de animale.Aceasta rudenie admisa trebuie sa porneasca de la existenta unui stramos comun.Coppens(1991) are o parere similara.H.padurea tropicala sau mozaicul de paduri si savane se degradeaza si se retrage spre vest. erectus si H. J.De asemenea.inca necunoscut.lasand loc instalarii unei savane deschise si stepelor.si cimpanzeul). Unul dintre acestea.avansat de Y.populatia cu stramosii comuni ai Omului si Panidelor s-a gasit scindata in doua.In acest context H. erectus. Desi se accepta ideea coexistentei a cel putin doua linii de evolutie a Hominidelor.8 milioane ani.africanus.in noile conditii de habitat impuse de schimbarile climatice au aparut primele”maimute bipede” – Australopithecii care timp de peste 2 milioane ani.concomitant cu dezvoltarea volumului neurocerebral. sapiens si efectuand un important salt calitativ comportamental prin care isi mareste capacitatea de gandire.T.dar el vede in Pre-Australopithecus o forma ancestrala a lui Australopithecus. africanus care.H.familia marilor maimute africane(gorilla. Ani.Aceste stadii evolutive sunt marcate prin formele : Homo habilis.aceasta ruptura tehtonica devenind astfel o bariera ecologica.Asa dupa cum spune R.Ele apar in zacamintele fosilifere cu peste 4 milioane de ani in urma si dispar acum mai putin de 1 milion ani.acum 2.Australopithecii sunt considerati forme Hominide care au ramas la stadiul de”maimute bipede”. . robustus\boisei pana acum cca 1 milion ani.formeaza prin tranzitie evolutiva o noua linie evolutiva reprezentata de Homo habils. africanus si A.acum cca 1. .evolutia celor doua populatii a fost atunci controlata de modificarea conditiilor geografice care au impus speciatii diferite : padurile s-au mentinut in regiunile vestice.dar incontestabile.avand un stramos inca necunoscut.ale unei evolutii progresive marcate prin speciile Australopithecus afarensis.H.de la Australopithecus afarensis la Homo sunt foarte apropiate de Panide.Dar legaturile filetice din interiorul acestei familii sunt inca mult discutate si controversate antropologii de mare renume.au lasat in siturile fosilifere dovezi dispersate. R.5 milioane ani si ar fi reprezentate prin Homo habilis.instalarea riftului modifica topografia si clima Africii orientale.afirma ca o descendenta Australopithecus-Homo ar fi putut avea loc acum 4-5 milioane ani.cele doua forme continuand insa sa convietuiasca o buna parte de timp dupa separarea lor.sau activitate organizata care sa necesite si o comunicare de colaborare.Pe baza activitatii tectonice si a modificarii evidente a climei au fost concepute diferite scenarii care incearca sa explice aparitia Hominidelor in aceasta regiune.maxilare sau dinti.au aparut pareri diferite.5 milioane ani in urma au aparut si primii reprezentanti ai genului Homo. aprape toata durata Pliocenului si Pleistocenului inferior. Robinson(1963) admite evolutia graduala a lui A.6).trecand succesiv prin formele Homo habilis. erectus.Si aceasta se datoreaza dovezilor insuficiente si fragmentare de care paleoantropologia dispune la ora actuala.dar. afarensis in A.5).fiind inlocuite cu savane si stepe. habilis apare ca o froma de tranzitie intre genurile Australopithecus si Homo. Leakey(1995).Acestea. sapiens(fig.capabili mai intai sa-si confectioneze unelte.unde au evoluat cu Panidele. Coppens(1991) si R. RELATIILE FILETICE POSIBILE INTRE AUSTRALOPITHECI SI HOMO Timp de peste 3 mil. Primele Hominide cunoscute raman deocamdata cele reprezentate prin genul Australopithecus cu formele sale intermediale sau colaterale-afarensis.A. 8. sapiens.

si atribuite unor forme primitive de oameni au primit denumiri diferite.”omul care merge drept” si”omul intelligent”.care fiind mai competitive inlocueste repede specia de baza(Ch.Johanson si T. Capacitatea limbajului a evoluat pe parcursul unei lungi perioade(cel putin 2 milioane ani)de selectii neintrerupte determinate de interactiunea creier-limba(T.fosilele atribuite genului homo au fost grupate in 3 specii sau forme evolutive ale aceleasi specii.Este considerat de unii specialisti prima sic ea mai veche forma a genului Homo sau o considera ca ar fi o forma de tranzitie intre Australopithecus si Homo.care au condus investigatii asupra traiectului vocal. in 1960. Gould si N.conducand in cele din urma la perfectionarea lui.Specialistii in acest domeniu cred ca limbajul a aparut din necesitatea comunicarii in contextual vanatului si culesului.”Punctuatiile” apar pe parcursul unei evolutii graduale.J.Deci erau incapabile de a produce sunete vocale caracteristice modelului vorbirii umane.H.majoritatea lor pastrand apelativul de “anthropus” sau “homo” atasate. Leaky.ele au avut evolutii diferite.dateaza de acum 300 000-400 000 ani.dar cu exceptia omului laringele esti situate in partea superioara a gatului ceea ce permite animalului sa respire si sa inghita in acelasi timp.Pentru explicarea acestor diferentieri majoritatea paleontropologilor accepta modelul gradualismului filetic si al echilibrelor punctate propus de St.pe cand la om este arcuita.De sigur. Desi aparatul vocal este alcatuit din tesuturi.In paralel s-a dezvoltat tendinta de extindere a teritoriului si structurarea hanitatului.afirma J.White(1984) propun ipoteza evolutiei secventiale si accepta ca Australopithecus afarensis este stramosul comun al tuturor Hominidelor ulterioare.Cu siguranta ca pana atunci formele primitive de Homo(habilis si erectus)au inregistrat o evolutie continua a aparatuli vocal.Cea mai veche urma fosila in care se gaseste o baza de craniu in intregime arcuita.extinzand-usi prezenta pe cele 3 continente(Africa.restrangand-usi treptat teritoriul Homo a evoluat.Posibilitatea unor asemenea relatii a crscut pe masura cresterii volumului cerebral(la Homo habilis cu cca 50 % mai mare decat la Australopithecus)si complexitatii functiilor sale.de-alungul celor 4 milioane de ani au aparut forme tot mai perfectionate sub raport biologic.dezvoltarii progresive a capacitatii cerebrale.accelerand si antrenand mutatii la nivelul embrionului.Prima descoperire a unei forme mai perfectionate decat cele cunoscute pana acum a fost facuta in nivelul inferior (circa 1.Aparitia primelor morminte amenajate arata ca omul ajunsese deja la constiinta de sine. Chaline(1985) la evolutia Hominidelor si maimutelor antropomorfe care urmareste diferentele structurale ale bazinului si volumului cranian “punctuatiile” evolutiei graduale fiind cele care conduc la separarea speciilor.J.comportamental si al relatiilor sociale care au condos in cele din urma la aparitia genului Homo cunoscut prin taxonii Homo habilis. Crelin(cf. Homo habilis.1995).1985). Chaline. .H.cum sunt Homo habilis.dar cavitatea faringiana redusa limiteaza gama de sunete care pot fi produse.respective Australopithecus africanus si A.dar care impiedica efectuarea simultana a proceselor de respiratie in inghitire. Eldrege (1973).cartilaje si mushi care nu se fosilizeaza.timp de aproape doua secole.Asia si Europa).si Homo pe de alta parte.faringe.In timp ce Australopithecinele au regresat.Toate aceste caractere au fost dobandite odata cu cresterea volumului creierului si a complexitatii lui functionale. sapiens.Datele paleoantropologice si arheologice evidentiaza faptul ca acest proces s-a realizat in etape.legate de organizare sociala care reflecta strategii ecologice si atologice. erectus.Reprezentantii celor doua linii au trait in aceeasi arie geografica:A.la toate mamiferele inclusive primatele.Pentru acesti autori specificatia este intermediata in mod necesar de micile populatii marginale.spatiului geografic in care au fost identificate.africanus cu Homo habilis si A. Leakey.pe de o parte.fiind vorba de Homo sapiens arhaic.permitand aparitia treptata a vorbirii odata cu aparitia genului Homo.Ph.Acest model este aplicat de J. Deacon.reprezinta prima experienta dobandita in cea mai timpurie faza de umanizare.J.nasterea artei preistorice presupune creatia unui simbolism complex care pornea de la o putere tot mai mare de abstractizare(J. PRIMII OAMENI Umanizarea care a inceput aproximativ acum 2.de viata si moarte.au ajuns la urmatoarele concluzii : .iar el desprinzandu-se doua linii directe care au evoluat un timp in paralel.Homo erectus si H.pe masura modificarilor morfofunctionale ale corpului.Acest efect fondator al unui esantionaj foarte incomplect al patrimoniului genetic original permite o revolutie genetica ce conduce la modificari importante si aproape instantanee ce sunt preluate si pastrate de noua specie. 1989).Producerea unor unelte si a unui echipament tehnic corespunzator prin folosirea mainilor eliberate de functia locomotorie si a unei gandiri conceptuale rudimentare.Altii il considera ca ar fi un Australopithecus africanus specializat si mai evoluat.Laitman(1984) a descoperit ca baza craniului de Australopithecine era plat.D.1989). R. Laiberman si E.La o examinare atenta a fosilelor de hominide J.In prezent.adica “omul indemanatic”. Chaline.este un fenomen recent si rapid daca il privim la scara timpului geologic. Devillers. Vorbirea articulate a necesitat insa modificari anatomice importante ale aparatului vocal alcatuit din laringe. Resturile fosile descoperite in depozitele cuaternare. sapiens.robustus\boisei cu Homo erectus.a psihicului si comportamentului social.atat la mamiferele actuale cat si la fosilele umane.dar a evoluat apoi ca un instrument de interactiune sociala. Indiferent care au fost relatiile filetice dintre aceste specii de hominide. Laitman.Laitman.in general.De asemenea.8 milioane ani) din defileul Olduvai (Tanzania).totusi craniile fosile pot contine o informatie importanta asupra acestuia si anume forma bazei craniului: la toate celelalte mamifere baza craniului este plata. robustus\boisei. de catre J.izolate de specia-mama. Peretele craniului descoperit avea grosimea mai 41 .5 milioane ani.limba si buze.aparatul vocal al oamenilor in care laringele este situat in partea inferioara a gatului permite acestora producerea unei game largi de sunete.

Primele unelte de forma primitive care pot fi atribuite lui Homo habilis au fost descoperite si descries de L. asemanatori omului.8-1. prezenta un tarus supraorbital proeminent.un craniu aproape complect(codificat KNM-ER 1970)care este atribuit.Prin datarea formatiunilor geologice in care au fost identificate resturile fosile se apreciaza ca Homo habilis a trait in estul si sudul Africii intre acum cca 2.6 milioane ani. Ngenea(component al echipei condusa de R.in Estul Turkana(Kenya).pe valea Omo din Etiopia(fragmente de craniu.L. In anul 1972 B.dinti).respective 2 milioane ani.Membrele anterioare nu mai era folosite pentru locomotie.care fabricau asemenea obiecte. a fost capabil sa alerge ca oamenii moderni< a fabricat unelte din piatra dupa un tipar mintal bine definit si a fost primul care si-a extins arealul de locuire dincolo de hotarele Africii.dinti)si in pestera Strekfontein din Africa de Sud(fragmente de craniu. datate in intervalul 1. dar si pentru procurarea carnii care intrase deja in modul lor de alimentare. cu lungimi de circa 2 cn.Resturi fosile apartinand lui Homo habilis au mai fost gasite tot in defileul Olduvai(fragmente de oase provenind de la 4 indivizi).ceea ce ii face pe unii specialisti sa creada ca primul fauritor de unelte era capabil sa produca si sunete articulate.70 m. -arcade supraorbitale reduse.de asemenea. apareau ca o caracteristica sexuala secundara.un mers biped asemanator omului modern.oase si dinti sunt puse in evidenta caracterele superioare ale lui Homo habilis fata de Australopithecine. Chaline(19850). nu prea robust.Desi avea inca o talie mica.4 milioane ani).8-1. In grupurile de Homo erectus dimensiunile corporale dintre masculi si female erau mult mai reduse (sub 20%) decat la predecesorii sai. iar lipsa unei competitii a facut posibila o cooperare mai stanza intre masculi in vederea “organizarii” luptei de aparare impotriva altor grupuri vecine. Leakey si Mary Leakey(1951) pe baza siturilor din defileul Olduvai. 1.folosirea carnii facand parte din dieta. dar cele mai vechi situri care au furnizat asemenea unelte sunt cele de pe valea raului Omo 9Etiopia) si de la Haldar datate la peste 2.comformatia corpului era oarecum schimbata: -pragmatism mai putin accentuat.speciei Homo habilis.considerand ca acesta a fost fondatorul industriei de unelte de la Olduvai. Homo erectus. Foly si Ph.1991).Mulajele craniilor arata o crestere a volumului cranian (650-800 cm cubi) prin dezvoltarea preferentiala a regiunilor parietale si temporale(unde se localizeaza. Leakey)descopera la Koobi Fora. ciopliti la un capat. Aceste pietre prelucrate s-au gasit uneori concentrate pe suprafete reduse. inaltimea sa cu diferentieri regionale. Aschiile rezultate din cioplire. a adoptat vanatoarea ca pe un mijloc de subzistenta. sau diferitele forme rezultate erau facute la intamplare? N. maselele erau mici. Acesti primi oameni. Acestea din urma prezinta urme de folosire.Langa resturile fosile s-au gasit si unelte din piatra. oferind aproape 1. Scheletul postcranian. Lee(1989).5 milioane ani. cu mandibula parabolica pe care erau dispusi dinti mici si ascutiti.un maxilar.Scheletul post-cranian releva o statura mai dreapta.precum si o dezvoltare corelativa a irigatiei sanguine(Y.obtinute prin cioplirea pe ambele parti si obtinerea mai multor aschii.la sugestia lui R.5milioane ani si 1. 42 . in toate cele 3 continente ale Lumii Vechi pe un teritoriu de milioane km patrati care includ pentru prima data climate temperate si reci. un fel de platforme.30-1. Foarte probabil. care a experimentat timp de cativa ani confectionarea de unelte ale “epocii de piatra”. In mod sigur. Dart ii dau numele de Homo habilis(“omul indemanatec”). Toth(1985). sunt abandonate sau folosite la randul lor ca razuitoare sau ca unelte taioase. Prima specie de hominide care a folosit focul. Homo erectus a fost un hominid buped a carui capacitate craniana ajunse la 800-1300 cm cubi. -creasta sagitala absenta.mica. masculii ramaneau in grupurile lor de bastina.55 si 1. Dintii anteriori au devenit mai puternici in raport cu cei laterali si cu marimea maxilarului. Napier. aveau ei un tipar propus mai inainte in mintea lor. ar putea fi calificat ca modern.Din studierea celor doua cranii. dupa parerea lui J. Leakey si colaboratorii sai Ph. Cele mai bogate si mai bine studiate unelte olduvaiene sunt situate in defileul Olduvai si la Melka Kunture de pe valea raului Awash (Etiopia).azi informatia senzoriala si memoria).In anul 1964. primii fauritori de unelte posedau capacitati cognitive superioare Australopithecilor si maimutelor actuale. chopping-toais.Este specia care face trecerea intre Homo habilis si Homo sapiens. creste parietale evidente care. foarte alungit (dolicocefal) cu prognatism relativ redus.fragmentelor de maxilare. oscila intre 1. Copperns. R.Ele sunt reprezentate prin galeti intentionat amenajati si constituie industria Olduvaiana sau Peblle Culture(“cultura galetilor amenajati”)care apartine Paleoliticului arhaic.5 milioane ani. ele fiind mai accentuate la masculi. Tobians si J. considera ca fauritorii primelor unelte aveau o buna perceptie intuitive a principiilor prelucrarii pietrei.iar dintii laterali mai simplii si mai redusi.40 m inaltime si cam 40 kg in greutate. o frunte joasa si tesita.5 milioane ani de istorie biologica si culturala complexa. iar capacitatea craniana(673-680 cm cubi) erau cu aproape 50 % mai mare decat Australopithecinelor cunoscute. R. (peste 2 milioane ani pana acum 1. cf. Cultura olduvaniana se caracterizeaza prin doua principale tipuri de unelte: chopper-realizate pe bulgari de piatra. care au fost interpretate ca locuri pe care primii oameni le-au ocupat temporar si le0au folosit ca “ateliere” de lucru sau ca locuri de habitat.Se pare ca Homo habilis poseda deja aria lui Broca(circumvolutiuni ale creierului care coordoneaza vorbirea). leakey.confirmata de pozitia mai anterioara a orificiului occipital. pe o singura parte prin desprinderea uneia sau mai multor aschii.Aceasta transformare totala a dentitiei releva si o schimbare a alimentatiei care a devenit usor omnivore. Mucshia active ramane sinuoasa.Craniul. (1995) considera ca aceasta modificare de talie a fost insotita de o modificare a organizarii sociale.a caror varsta este aici de 1.6 milioane ani. -arcade zigomatice moderate.

De asemenea. in partea centrala a insulei.6-1.cunoscute sub numele de “Omul de Rhodesia”).R. in 1979 T. Rezultatul cercetarilor a fost publicat in anul 1894. Leakey si Mary Leakey au descoperit in 1969.Hopefield(calota craniana.8 si 1. Tot la Sanginar.De asemenea.000-600. 3 mandibule. medical olandez E.resturile fosile fiind atribuite lui Homo erectus. ea a fost datata (prin metoda potasiu/argon).8 mil.in platoul Laetali(Tanzania)a fost gasit un craniu a carui capacitate este de 1200-1300 cm cubi.maxilarele inca proeminente si talus supraorbital bine reliefat.000 ani.fie raman incadrate la Homo erectus.toate in Africa de Sud.oase de bazin datate 150 000 ani. ani pana la 500 000 ani.000 si 150.In pestera de la Swartkrans.dinti si parietali atrbuindu-le unui nou gen pe care l-au numit Atlanthropus mauritanicus. Sale (craniu si dinti. populatiile de Homo erectus s-au diferentiat fizic si biologic pe provincii geografice indepartate si isolate. Daca volumul creierului a crescut progresiv de la formele timpurii la cele tarzii. Urme de Homo erectus tarzii.000 ani.000 si 400.volumul cranian ajungand la 900 cm cubi. Asia este continental in care au fost facute primele descoperiri de Hominide atribuite mai tarziu grupului Homo erectus.7 milioane ani a aparut Homo erectus. 1 fragment de maxilar si mai multe fragmente de oase.6-1. pe partea intrna a calotei au fost observate impresiunile “circunvolutiunilor lui Broca”.De aceea.in stratele II si III mai multe resturi fosile apartinand lui Homo erectus. pe mulajul realizat.iar cutia craniana prelunga.care dupa J.cu sau fara anumite reserve.precum sip e valea raului Omo si in apropierea lacului Ndutu(Tanzania).dar si resturile fosile mai tarzii care surprind trecerea acestuia catre Homo sapiens. Jakob si S. Ea a fost datata de C.este datat 1.pe care il numesc”Baiatul de la Turkana”.tibie.In 1972. Hoffotetter gasesc.Swartkrans.000 ani. B.i-ar fi dat posibilitatea sa pronunte vocale si sa aiba o vorbire articulate. au fost identificate 3 calote craniene.creste parietale pronuntate si are o capacitate craniana de cca 850 cm cubi.regional si temperal.8 43 . de aproape 1. dinti) si Temara (mandibula. o calota craniana de copil).fragmente de radius si mai multi dinti considerandu-le un nou gen de hominid pe care l-au numit Teleanthropus capensis. T. R.Cele mai vechi resturi fosile provin din siturile de la Koobi Fora din nordul Kenyei. Kimen scot la iveala scheletul aproape complect al unui copil in varsta de 9-12 ani. Pe coasta atlantica a Marocului au fost descoperite alte resturi fosile dare au fost atribuite lui Homo erectustarziu.Belohdelie si Maka Kunture. desi prezenta caractere morfologice primitive (tarus supraorbital puternic.Kromdraai. In nordul Africii. Ngenea descopera un craniu aproape complect situat intre doua orizonturi de cenusa vulcanica datate 1. dar mai ales morfologica si comportamentala. ani. H. adaptandu-se la conditii diversificate de mediu.Acestea din urma au fost gasite si in nordul si sudul Africii.urmasul direct a lui Homo habilis.fruntea ingusta. unde au fost denumite Sinanthropus.000 ani: Dar-es-Soltan (2 mandibule fragmentare. Calota craniana.In aceiasi asezare pe malul estic al lacului Turkana. G.ele fiind apropiate fie de Homo sapiens arhaic. in 1954. 350. dispersate in spatii geografice foarte indepartate. dinti). unde au primit numele de Pithecanthropus. von Koenigswald reia cercetarile din insula Java..Era inalt. prezinta si o mare variabilitate a capacitatii craniene.Makapansgat. In anii 1891 si 1892 el a gasit o mandibula. la 550.datata 150 000 ani).trei mandibule.fie de Homo sapiens neadertalensis.Cum si mandibula zisa “C” de la Sanginar. Robinson au identificat o mandibula cu 5 molari.datate intre 400 000 si 125 000 ani au fost identificate tot in estul Africii pe valea raului Awash(Etiopia) la Bodo(fragmente de craniu si mandibula). si in sus-estul Chinei. Impreuna cu femurul. Curtis (1994) la 1.Florisbad si Saldahna.in anii 1949-1953. Dubais. de care este legata vorbirea.femur. Leakey si K.rescpectiv intinsele savane din regiunea Marelui Rift Est-African este spatiul geografic in care acum 1.care fac trecerea spre Homo sapiens.2 mil ani. dar si esalonate intr-un interval de timp indelungat. Sidi-abd-Er-Rahman ( 2 fragmente de mandibula.Cu toate aceste fosile sunt considerabil distantate in spatiu si timp sau au un statut sistamatic mai mult sau mai putin comfuz.7mil ani. dupa mai mult de jumatate de secol de la descoperire. in statele de Trinil(Pleistocen mediu).fiind cel mai complect schelet de hominid mai vechi de 100 000 ani.in 1984 R.fragmente de maxilar. Grosimea testei depaseste 1 cm. In insula Java. In intervalul 1936-1953. Broom si S. Varsta acestuia este cuprinsa intre 700.fapt pentru care unele specimene au inca o incadrare sistematica putin comfuza. cu varsta intre 350.care a fost datat la cca 1. in nisipurile de la Temifine (Algeria) C. Ulterior. Africa.codificat”OH9”a carui capacitate ajunge la 1000 cm cubi.Zambia-craniu cu o capacitate de 1280-1300 cm cubi. care apartine tot unei forme robuste de hominid numita initial Megantropus paleojavanicus.continentul african pastreaza si cele mai vechi resturi fosile insotite de unelte de piatra ale lui Homo erectus timpuriu.Varsta acestora merge de la peste 1 mil.Cele mai multe situri pastreaza si unelete de piatra de tip acheulean. resturile celui mai vechi hominid nord-african au fost denumite Homo erctus mauritanicus.Resturile fosile care provin de la acest grup de Hominide.000 ani).ele dovedesc totusi marea difuziune geografica a lui Homo erectus.Combinarea variatiilor de talie a dimorfismului sexual si a diversitatii arata o structura mozaicata. ani. iar la nivelul tarusului occipital ajunge pana la 3 cm.In urma examinarii foarte amanuntite s-a putut constata o schimbare a bazei craniului ce propune si o modificare a pozitiei laringelui.Craniul prezinta pereti grosi. Litman(1984). frunte inchinata si tesita) avea un volum de 850-900 cm cubi. Calotele craniene din ambele situri au fost datate prin potasiu/argon intre 500.5 milioane ani. a facut primele descoperiri ale unor fosile ce vor fi atribuite speciei Homo erectus.Acestora li se adauga resturile fosile livrate de zacamintele din sudul Africii:Kabwe(mina Broken Hill. a fost datata la 1. pe valea raului Tyemoso (afluent al raului Solo) si la Modjokerto.avea aliura atletica.6-1. In defileul Olduvai L.In urma cercetarilor ulterioare aceasta denumire a fost abandonata. fosilele respective primind numele de Pithecanthropus erectus. La Sangiran. Sartono descopera partea din spate a unui craniu caracterizat printr-o mare masivitate ce pune in evidenta caracterele unui specimen arhaic. Swisher si G. pe care le-a denumit Pithecanthropus robustus (capacitate craniana 900-1100cm cubi) si. Ele sunt localizate in insula Java (Indonezia). Pithecanthropus modjokertensis (capacitate craniana 1000 cm cubi).5 mil. respectiv.dintre care cel mai important este craniul. in apropierea raului Solo. Arambourg si R.

ani .Mai mult. care au cranii alungite. Cunoscuti sub denumirea de “Oamenii de Lantian”.000 ani. Haar (1931) si G.gasite in situri dinstantate ca spatiu sit imp.in aluviunile unei tarease(Pleistocen mediu) de pe cursul mijlociu al raului Nanbada. s.Tot in Germania la Bilzingsleben si la Steinheim au fost descoperite fragmente de cranii si dinti ai caror varsta este cuprinsa intre 350 000 si 200 000 ani. T de Chardin. dar sa-l si intretina vreme indelungata.una ovala si alta circulara in apropierea carora s-au gasit vetre de foc si ateliere pentru cioplitul pietrelor. Cele mai multe resturi fosile atribuite lui Homo erectus si datate intre 600 000 si 200 000 ani se afla pe teritoriul Frantei. In apropierea orasului Lantian. in 1927.in anul 1982 A.de talie mare capacitate craniana de 1150 cm cubi. presupune ca acei oameni timpurii ajunsesera sa friga carnea vanatului. in apropiere de Beijing si au fost facute in 1921 de catre J.a fost gasita o mandibula a carei varsta este estimata la 650 000 ani. care ajunsese la un volum al creierului de 1100-1300cm cubi.Stranska-Skala-Cehia)in care s-au gasit unelte din piatra de tip chopper.in 1907. o mandibula si dinti.De asemenea au mai fost 44 .primii hominizi europeni au fost numiti “anteneanderalieni”. Primele semnalari de fosile umane au provenit din pestera situate langa localitatea Chukutien.Roussillon-Franta.000 ani. In prezent se cunosc in Java cca 20 cranii si numeroase oseminte de Homo erectus. se observa totusi o inaltare a pozitiei craniului si8 o dezvoltare a capacitatii craniene de la 800 la 1300 cm cubi. si daca aceste datari se dovedesc a fi corecte.De aceea B.prima denumire fiind mai des folosita.Este cunoscuta sub numele de “Omul de Mauer”sau “Omul de Heidelberg”.dar maxilarul este aplatizat.o cutie craniana (capacitate 778 cm cubi).000 ani. Li.Din pestera “La Caune de l’Argo”pe valea raului Verdauble in apropierea satului Tautavel din Piriniei Orientali in urma sapaturilor conduse de H. C. au fost descoperite vetre de foc amenajate. este masiv. descoperite de T. Aceste fosile. formate din carbuni si cenusa care ajung pana la 6-7 m grosime.tranzitia dintre cele doua grupuri. ani si 150. In China de Sud. in prezent Homo erectus pekinesis. repartizate intre 1. cunoscute sub numele. alungit.in situl de la Bilzingsleben au fost scoase la zi structurile a doua locuinte. in 1964.datat la aproximatic 200 000 ani. Dupa dimensiunile catorva femure cunoscute.chopper-tools. pe toata durata locuirii pesterii.o forma tarzie care face trecerea spre Homo sapiens. o reducere a fetei si marimii dintilor. in medie.56m. 1968). au fost descoperite 2 situri arheologice si fosilifere: in 1953.000 ani.Sapaturile intreprinse dupa 1949 au scos la iveala noi piese fosile si mai multe nivele de locuire insotite de multe primitive din piatra de tip acheulean.Este primul si cel mai vechi om fosil identificat pana in prezent in India. Desi pe intreaga durata a existentei lor evolutia este minora.care apartineau la 4 adulti si 3 copii.situate in apropierea orasului Heidelberg(Germania). a caror varsta a fost apreciata la 400. mandibule.provincia Shanxi.Dar “Omul de la Longtan” difera prin unele caracteristici atat de hominizi de la Chukutien.maxilare si dinti.drept. dinti si fragmente de oase. datata 500. Oasele carbonizate de animale gasite in vatra. tarus occipital proeminent si o masivitate generala a osului.Resturile fosile. Black. Craniul sinantropilor. in anul 1980 au fost gasite un craniu complet. fiind estimate. Avea o talie de cca 1.a caror vechime nu este mai mare de 650 000 ani.Vallanet. de Lumley in perioada 1964-1981 au fost recuperate peste 50 de resturi de oase fosile umane. problema vechimii lui Homo erectus din Java ramane in continuare deschisa.8 mil.1980).C.foarte caracteristic neadertalienilor. In primul nivel de locuire cel mai vechi. R.datate intre 650 000 si 1. Vandermeersch.De aceea.a fost recuperat un craniu aproape complect al unui Homo erectus tarziu(“Omul de la Dali”) cu o capacitate craniana de 1120 cm cubi.se poate afirma ca Homo erectus a populat regiunile sudice ale europei cu mult inaintea datelor oferite de resturile fosie.pe terasa medie a raului Nekar. sa o faca mai gustoasa si mai usor de digerat (N. In partea centrala a Indiei.aau scos la iveala mai multe cranii.releva o structura robusta. Un loc aparte in cunoasterea lui Homo erectus il ocupa descoperirile din China. dar mai inalte si mai late decat predecesorii lor.5 milioane ani. Sonakia a descoperit fosile ale unui Homo erectus evoluat.Vetrele de foc de la Chukutien sunt primele cunoscute si reprezinta cele mai vechi dovezi ale focului de catre grupurile de Homo erectus. la Gongwangling. In Orientul Apropiat Homo erectus. C.In satul Mauer.56 m.o mandibula cu o parte din dinti pastrati la locul lor. fruntea tesita cu tarus supraorbital bine marcat. talia lor era redusa. acestia.este deja prezent la toate craniile europene. la Chenjiawo. ceea ce inseamna ca aceste grupe de hominide erau in stare nu numai sa foloseasca focul. Vandermeersch considera ca oamenii arhaici europeni au evoluat progresiv catre tipul neandertalian.centrale si vestice ale Europei. In anii urmatori (1922-19370).avand in vedere existenta mai multor situri arheologice (Chilhac.mandibule. arata o forma mai evoluata de Homo erectus.000-800.”presapiens” sau “sapiens arhaic”. la Longtan. von Koenigswald(1937-1941) la Ngandong.000 ani.70 m. care au fost grupate si comunicate de D. Andersson si O. spre deosebire de Sinanthropii din China care ajungeau doar la 1.In apropierea localitatii Dali. au datate la 150.arata forme mai evoluate care ii plaseaza la granita dintre erectus si sapiens reprezentand. pastreaza caractere asemanatoare celor de la Chukutien. D.cunoscute sub denumirea de”Omul de Tautave”.in statul Madhya Prodesh.000 si 230. desi mai vechi.SandaljaCroatia. sub numele de Sinantropus pekinesis. la 1. Cele 13 cranii indoneziene.aschii.este cunoscut prin resturile fosile din pestera de la Mgharet-el-Zuttiyeh din Israel(B. dar mult aplatizat spre baza. pe valea raului Solo (Java). Europa este singurul continent din Lumea Veche care detine fosile numai de Homo erectus tarzii. Volumul cutiei craniene este cuprins intre 800-1000 cm cubi. esalonate intr-un interval de timp cuprin intre 450. Macarovici.Varsta lor este apreciata intre 600 000 si 400 000 ani. Zdonsky.probabil. de “Oamenii de la Solo” sau “Oamenii de la Ngandong”.Pei.000 ani. H.depresiunea sagitala care separa tarusul occipital in doua parti.cat si de cei de la Lantian. datata 750.din partea central-estica a Chinei. Black.Cele mai importante situri in care au fost gasite resturi fosile de Homo erectus sunt dispersate in regiunile sudice.Fragmentele de cranii.Acesti Homo erectus europeni conserva caracterul arhaic al tarusului supraorbital. Totusi.mil. cercetarile intrprinse de W.

ani si la 10 mil.Ele au fost datate intre 150 000 si 200 000 ani.viata sociala se organizeaza. sunt cele mai vechi cunoscute pana in prezent. probabil. apreciat de Y. In mai multe din aceasta asezare au fost identificate vetre de foc amenajate. H. Desi in aceasta perioada lunga se dezvolta si se diversifica diferite tehnici. crengile si frunzele cu care erau acoperite.talia a ajuns la 1. ractoare. etc). Nivelul de locuire a fost estimat la circa 450. 1999). Altele (1 os parietal . Desi nr.Acesta din urma este primul hominid care si-a extins aria de locuire.Pestera”La Niche” in apropierea satului Montmaurin din Pirineii Centrali.reprezinta multe caractere moderne ce ii apropie de Homo sapiens.000 ani “Omul de Swanscombe” avea o capacitate craniana de 1300 cm cubi.80-1. Coppens(1991). in apropiere de Salonic (Grecia). Terra Amata. considerat un reprezentant al anteneandertalienilor. ei s-au desprins de habitatele de bastina si au migrat mai intai in Asia si mai tarziu in Europa.care au trait pana acum 800 000-700 000 ani.totusi nu exista o limita neta intre utilajele precedente.in apropiere de Vilhonneur. acum 1.Dar in cei 1.000 si 100. locuite temporar de comunitatile de vanatori anteneandertalezi. “Omul de Petralona”. devenind mult mai mobile.60-1. 2 parietale) au fost descoperite la Swanscambe pe una din terasele Tamisei. In extremitatea estica a Europei in pestera Azych din Azerbdaijan.in avenurile Vergonne(langa Besancon) si Orgnac(pe valea Rhonului.si cele associate 45 . in apropiere de Londra .5 mil.000 si 200. in timpul fazei glaciare Riss se pare ca Homo erctus tarzii isi amenajau uneori colibe in interiorul pesterilor pentru a se proteja de frig ( J. De Lumley (1969) a descoperit aici. care isi insusisera o tehnologie mai buna de prelucrare a pietrei.unde au trait in conditii diferitede mediu si in grupuri izolate unele de altele. cartier al orasului Nisa.care au trait incepand de acum 800 000-700 000 ani.In Asia. 1985).reprezinta unele caractere care uu apropie de Homo habilis. fragmente de parietate) care au fost descoperite la Atapuerca in apropiera orasului Burgos.in cele doua continente el avand insa evolutii diferite. Deci.000 ani. timp ce acopera cea mai mare parte a Pleistocenului inferior si Pleistocenului mediu.000 ani.20 m. orbite mari si foarte adanci. au fost descoperite un occipital de adult si cativa dinti de copii. In ansamblul lor. a carui vechime a fost estimate la peste 200.focul este folosit si intretinut in habitatele temporar amenajate. aceste grupuri. probabil ca urmasi directi ai lui Homo habilis.dupa cum remarca Y. La fel de importanta este si pestera Lazaret situate la sud-est de Nisa. J.000 ani. lunga de 24 cm. Dupa parerea lui J. populatiile de Homo erectus au trait intre acum 1. erectus timpurii.iar corpul a capatat o alura mai atletica. Una dintre aceste locuinte avea conturul marcat print-un sir de blocuri de piatra suprapuse. in apropiere de Budapesta. mai ales dupa cercetarile sistematice de dupa 1966 conduse de H. neproiectata in fata. Capacitatea craniana a fost calculate la 1100-1200 cm cubi. Extinderea pe cele 3 continente ale Lumii Vechi. Hublin (19994) aceasta evolutie graduala intre erstus si sapiens-a petrecut intre 400. deosebit de importanta este amprenta unui picior uman. au capatat mai multa libertate de miscare.migrand mai intai in Asia. Coppens (1991) la cca 1 mil.oval si migdaloid(L. Majoritatea antropologilor considera ca Homo erectus. Pe linia acestei centuri au fost identificate 7 cercuri de piatra distantate intre ele la 0.Tot in Franta resturi fosile anteneandertaliene au mai fost descoperite in adapostul Suard din satul La Chaise. a fost gasita o mandibula a carei vechime este estimate la circa 690. Colibele de la Terra Amata. In Spania cele mai vechi resturi fosile (2 mandibule. tarus supraorbital puternic. 1987. datate in timpul glaciatiunii Riss (cca 200.la 400 000-300 000 ani. Aici au fost puse in evidenta mai multe straturi de locuire datata intre 400. in depozite contemporane glaciatiunii Riss(cca 200.transformandu-se apoi in Homo erectus.Laguedoc)si la Biache-Saint-Vaast(in apropierea orasului Arras).8 mil.acum700 000-800 000 ani dupa care a ajuns si in Europa. In Anglia cele mai vechi fosile umane (un os occipital. M.in sud-estul Asiei si in Europa. Pestera de langa satul Petralona.pe baza faunei de mamifere.5 milioanede existenta reprezentantii acestei specii inregistrat o evolutie graduala continua:volumul creierului a crescut de la 780-800 cm cubi pana la 1250-1300 cm cubi. avea fata inalta.000 ani).Acceptanduse aceasta parere.a determinatsi marea lor variabilitate sub raport fizic si biologic.000 si 380. pe versantul occidental al Alpilor Maritimi. Homo erectus va evolua catreHomo sapiens sapiens. Aparute in sud-vestul Africii. Chopper-tools.care a evoluat timp de cca 1 milion ani numai in aceasta parte a Lumii Vechi. situate la baza Alpilor Maritimi in apropierea Mediteranei. au fost datate la cca 400.5 m. Chaline. acum 500.000 ani ) au fost gasite in pestera Cova Negra din provincial Valencia. bine conservat de o draperie calcaroasa.gasite unelte cioplite din bulgari si piese bifaciale de tip lanceolat. ale carei limite sunt marcate print-o centura de pietre cu diameter de 5-30cm.pe cand populatiile mai recente –Homo erectus tarzii. Desi nu au fost gasite resturi fosile. Locuitorii acestui sit isi amenajau adaposturi temporare cu ajutorul unor pari infipti in nisipul de dune de la marginea marii ce sprijineau.. lor era relative redus.000 ani.se poate afirma.a pus si ea in evidenta o mandibula impreuna cu unelte litice de tip acheulean estimate. si acum 150. Pe teritoriul Ungariei.000 ani. iar in Europa catre Homo sapiens neandertaliensis. Carciumaru.ale carui vestigii fosilifere si arheologice s-au gasit in Africa.. In aceasta zona adapostita s-au gasit locuinte ovale cu diametrul mare de 7-5 m si diametrul mic de 6-4 m parate ca blocuri de piatra. conservata intr-un deposit de duna (L.1987). ca linia umana si-a gasit originea in Africa prin Homo habilis. resturi de constructie ale unei colibe cu dimensiunea 10/3. la Vertessollos. mai exact in Orientul Apropiat. Pe langa unele resturi fosile umane ( 4 dinti si un parietal). Rosu. a furnizat un craniu aproape complet.000 ani.a reprezentat o etapa hotaratoare in procesul formelor care au condos la omul modern.in pestera Fontechvade(anondismentul Angouleme). Datat intre 300. a devenit una dintre cele mai cunoscute sezari arheologice din Europa. a carui capacitate craniana este de 1200 cm cubi. aschii retusate) si vetre de foc acoperite de oase carbonizate. De Lumley.000 ani.Aceasta evolutie rezulta si din faptul ca cele mai vechi grupuri –H. corespunzand bazei stalpilor ce sustineau armature de lemn a cabanei. unele litice (Chopper. avand o excavatie de 30-50 cm diametru si 15 cm adancime.000 ani. datorita acestei mobilitati mai mari.70m. Rosu.Olduvaiene. masiva.

Aceste bifaciale cioplite rudimentar apartin faciesului Abbevillian ce caracterizeaza prima parte a Paleoliticului inferior. exista totusi intre ele doua elemente comune: sunt mai evoluate decat Homo erectus timpuriu. avea o capacitate cuprinsa intre 1350 si 1700 cm 3. 8.000 ani. Membrele inferioare erau scurte.). A aparut acum circa 125. Tautavel). Neandertalienii aveau si unele trasaturi comune cu Homo erectus—un craniu ingust si malt. dezvoltarea celei de a treia circumvolutiuni frontale si a lobului occipital pun in evident predominarea relativa a zonelor sensitivo-motrice in raport cu zonele asociative. cu genunchii usor indoifi si capul aplecat inainte. Homo sapiens a aparut cel mult acum 100. mult distantate regional. Trecerea de la Homo erectus tarzii la Homo sapiens s-a realizat. jonctiunea muschilor gatului plasata in partea inferioara a occipitalului.3. Unele trasaturi anatomice commune ale resturilor fosile de Homo erectus tarzii descoperite in Franta ( Arago.ce formau muschii ascutite dar sinuoase.cuartit). Homo sapiens sapiens (fosilis) a fost primul hominid care pana la farsitul Pleistocenului superior a reusit sa populeze toate continentele Terrei. erau bine adaptati acestor conditii climatice — talie medie (1. orbitele mari si rotunde. occipital rotunjit.Lovirea pentru desprinderea aschiilor devine mai razanta. America de Sud. datat acum 200. Oamenii de Neandertal.Aceste bifaciale confectionate cu mai multa precizie apartin Acheuleanului propriu-zis si reprezinta prima tehnica de prelucrare a pietrei care dovedeste ca fauritorii ei au avut un model mintal a ceea ce doreau sa produca. frunte inalta. ajungand in America de Nord. Cu toate acestea. De asemenea. Asa cum remarca si R. Leakey (1995).000-100. Anglia (Swanscombe) si in Grecia (Petralona) releva o evolutie graduala catre o fiinta superioara. Homo erectus a evoluat catre Homo sapiens. in timp ce in celelalte continente arealul de raspandire a fost mai restrans. in timpul interglaciarului Riss-Wiirm (Eemian) si a trait aproape tot timpul glaciafiunii Wiirm (Vistula).avea un varf activ.000 ani. nu sunt totusi suficiente pentru a se putea urmarii o linie evolutiva clara intre cele doua specii. pana acum 30. mandibula puternica aproape lipsita de barbie.000 ani. inclinarea oaselor parietale.4 milioane ani apare in noua tehnica de lucru si o noua unealta-bifaciala sau toporasul de mana. Homo sapiens neandertalensis. cu arcade ale sprancenelor bine reliefate. desi mult mai numeroase si mai bine conservate decat ale lui Homo erectus.atribuite culturii Acheuleene care a durat tot timpul Paleoliticului inferior(tabel 8. prezinta caractere intermediare intre Homo erectus si Homo sapiens. in urma migrarii sale din Africa. se practica o cioplire mai rudimentara pe ambele fete si laturi ale bolovanului(silex. HOMO SAPIENS Partea finala a glaciatiunii Riss (Saale) si interglaciarul Riss-Wurm (Eemian) corespunde extinderii maxime a populatiilor de Homo erectus tarzii. care 46 .iar tehnologia fabricarii bifacialelor Acheuleene.000 ani. unde „Omu 1 de la Dali" (China).8. in timpul partii a doua a glaciatiunii Riss (Saale) si in interglaciarul Riss-Wurm (Eemian). in marea familie a lui Homo sapiens au fost observate diferen|ieri anatomice si culturale regionale ce pun in evidenta evolutii ale unor grupuri izolate in spatii geografice diverse. Se poate astfel constata ca in intervalul dintre acum 500. Asia si Europa). Aceste caractere tranzitorii au fost remarcate si In Asia. Se poate astfel spune ca Homo sapiens neandertalensis si Homo sapiens sapiens pot fi considerafi doua subspecii ale lui Homo sapiens. fata masiva proiectata inaintea craniului.crestaturile sunt mai lungi si mai fin retusate.Mai tarziu tehnica de cioplire a bifacialului se perfectioneaza. precum si proeminentele supraorbitale arata ca posesorii acestor caracteristici antropomorfe se diferentiaza mult de reprezentantii Homo erectus timpurii. avand peretii cranieni mai compacti si o constitute mai robusta.65 m). deoarece au un creier mai mare.La inceput. Craniul masiv. Cea mai evidenta trasatura specifica era prognatismul foarte evident al maxilei. in intervalul de acum 250. Resturile fosile si vestigiile arheologice.000 ani.obtinandu-se muschii mai uniforme si mult mai taioase.Dar. Mersul era biped.Noul produs.Indonezia). dar si indici ale unei organ izari sociale net superioare. care au trait aproape tot timpul glaciatiunii Wiirm (Vistula). Desi capacitatea craniana a Neandertalienilor era la fel de mare ca a omului modern. Dimensiunile reduse ale fetei pozitionate in fata cutiei craniene. reducerea lobului frontal. Dupa ierarhizarea criteriilor alese pentru a-1 deosebi unul de celalalt — capacitate endocraniana peste 1300 cm.Odata cu perfectionarea bifacialelor a continuat perfectionarea si diversificarea uneltelor lucrate pe aschii. fruntea separata de tarus printr-o adancitura marcanta.000 si 125. desi Intre aceste exemplare.unealta si arma. dupa toate probabilitatile. fosilele. Populatiile alcatuite din Oamenii din Neandertal au avut o mare raspandire in Europa.de la confectionarea primelor pietre cioplite de tip chopper pana la aparitia bifacialelor (toporaselor de mana)au trebuit sa treaca aproape 1 milion ani. datati acum IS0. apar multe deosebiri. reprezentand un progres evolutiv ce ii aproprie de primii Homo sapiens.cuart. ce ii faceau mai rezistenti in fata intemperiilor vitrege ale vremii. pastra contextual natural si galetului.ramasa neprelucrata . dar evolutia a condus catre doua grupuri regionale distincte: Homo sapiens neandertalensis in Europa si Homo sapiens sapiens in Asia (Orientul Apropiat). sau „Oamenii de la Ngandong" (Java . Daca Homo erectus a fost primul hominid care a migrat din locurile sale de origine si a populat toate continentele Lumii Vechi. dispersate regional si in timp in cele trei continente ale Luraii Vechi (Africa. dar si transformarilor biologice si comportamentale ale acestira fata de Homo erectus timpurii care au trait in Pleistocenul inferior si mediu. ea nu reprezinta in mod necesar si o dezvoltare intelectuala comparabila.in timp ce baza rotunjita. Australia si Noua Guinee. In mod sigur Omul de Neandertal a fost contemporan cu Homo sapiens sapiens din Orientul Apropiat si cu Homo sapiens din Africa si China. de tip dolicocefal. Ajuns in Asia si Europa.000 ani a avut loc o evolutie activa ce a condus in cele din urma la aparitia populatiilor de Homo sapiens. dar sunt mai primitive decat Homo sapiens. resturi fosile gasindu-se doar in nordul Africii si Orientul Apropiat (fig.grupurilor timpurii de Homo erectus. uneltele de piatra si lacurile temporare de campare arata modificari anatomice si comportamentale evidente. Prezentau un tarus supraorbital bine reliefat.obtinandu-se o bifaciala sau un toporas de mana de dimensiuni mari.cu urme de desrprinderi de aschii foarte largi. Germania (Steinheim).pana la sfarsitul interglaciarului Riss-Wurm cand va apare cultura Musteriana legata de prezenta lui Homo sapiens.55 — 1. corp scurt dar robust. iar femurul era usor curbat.).000 ani.pana acum 6-7 mii ani. Simplitatea circumvolutiunilor.Acum cca 1.transmisa si imbunatatita din generatie in generatie va mai continua inca 1 milion ani.

Skhul si Qafzeh (Israel) si cu cele de la Shadinar (Irak). 1999). a caror morfologie aminteste de Omul de Neandertal din Europa dar ii apropie si de Homo sapiens sapiens. iar in adapostul sub stanca de la Ferrassie (Fran(a) craniul fara maxilar al unui copil era asezat sub o piatrS vopsita cu ocru rosu pe partea inferioara. 1987). in carierele de la Djebel-Irhoud (Maroc) au fost descoperite trei cranii (capacitate 1480 cm3). dar mai ales asupra modului in care a disparut acum 35. a furnizat resturile fosile a 14 indivizi. timp de aproape o suta cincizeci de ani. din apropiere orasului Tiberiada (Israel) au fost gasite scheletele a cinci indivizi. mai scurt dar mai gros decat al omului modern. iar inmormantarea a avut loc in perioada de inflorire a acestora intre mai si iunie.Croatia). Fontechvade.a. Dar. dupa identificarea „Omului de la Neandertal". ajunsi pe o treapta superioarS de evolu(ie. ceea ce inseamna ca ei deja constientizau diferen\a dintre viafft si moarte. langa Marrakesh. Bafiolas. Homo sapiens neandertalensis continua linia evolutiva a lui Homo erectus. care au permis cunoasterea principalelor caracteristici antropomorfice.000 si 150. dar dispare relativ brusc acum 35. In acest sens. printre care partea superioara a craniului si mai multe fragmente ale membrelor superioare si inferioare.000 ani §i a fost tnlocuit doar in cateva mii de ani de catre Homo sapiens sapiens. s-a constatat ca ele apartin aceluiasi grup de hominizi. sunt intermediare intre Neandertal sj Omul modern.70 m. La Quina. rahitic sau degenerat. ursL cerbi. in Europa. inhumau mortii si practicau cultul moitilor. Howel si Leslie Freeman in zona Ambrona- 47 . muncitorii care lucrau intr-o canera de calcar gasesc in pestera Feldhof de pe valea Neander. Pentru ca unele trasSturi morfologice ale majoritatii Neandertalienilor. anatomistul irlandez W. Spy. eel care a dat nastere unor numeroase controverse si polemici referitoare la locul sau in evolu|ia omului modem. au fost identificate numeroase alte resturi fosile §i vestigii arheologice ale neandertalienilor. Engis.Franca. Desi contemporani cu Neandertalienii din Europa Centrals. La Naulette — Belgia. Neandertal . La Ferrasie. Vindija .Franja. Si aceste date releva cS oamenii Paleoliticului mijlociu aveau cultul morjilor. iar capacitatea craniana de 1600 cm . cai s.Spania. inaitimea si convexitatea frunjii. datate la circa 55 000 ani.000 ani. caracterele lor morfologice (craniu robust.C. Krapina.75 m) se apropie mai mult de cele ale lui Homo sapiens sapiens de tip Cro-Magnon. dar ele au fost evidenfiate §i in alte regiuni ale Europei (Sala. sase adulti si opt copii alaturi de unelte din piatra Mousteriene caracteristice Paleolitului mediu. care a trait cu cateva secole in urma. Initial s-au emis tot felul de pareri nastrusnice: unii au considerat ca oasele ar proveni de la un om recent. situata in apropierea orasului Nazaret (Israel).000 ani. In pestera Amud. datate 48. fa(a inalta. Ochoz . produceau si utilizau focul.000 si 30.000 ani.Cehia. Oamenii de Shamidar aveau o talie de 1. rinoceri. dar cu o frunte ingusta dominata de arcade proeminente ale sprancenelor. altii le-au atribuit unui calaret participant la razboiul coalitiei antinapoleoniene. Pe coasta Atlanticului. Prezen(a cat si disparitia Oamenilor de Neandertal cu o morfologie atat de particulars. ajunge la un nivel superior de organizare socials. . Hortus etc. uneltele si fosilele descoperite de F. Oamenii de Neandertal erau vanStori 51 culegatori. pSstreaza afinita(i neandertaloide. Saccopasture — Italia). Monte Circe. care au trait in Europa intre 600. Prima descoperire ale unor fosile de „om primitiv" a fost facuta in anul 1828 de catre Ph.C. Cele mai multe resturi fosile ale lui Homo sapiens neandertalensis au fost descoperite in Europa occidentals (ChapeIle-au-Saint. Practicau vanStoarea colectiva. Pestera Mugharet-el-Skul din Muntele Carmel (Israel) a furnizat scheletele umane a sapte adulli si trei copii. alaturi de unelte litice Mousteriene au fost descoperite opt schelete a caror morfologie este apropiatS celor de la Amud si Tabun (Israel). a comportamentului si relafiilor sociale.000-30. In pestera Guettari din Monte Circe (Italia) un craniu era inconjurat de un cere de pietre intentional aranjate. In depozitele din pesterile Shanidar din Muntii Zagros (Irak). realizate de R Solecki (cf. Descoperirea a stamit multe controverse si greu a fost acceptata la vremea respectiva ideea ca ar reprezenta un precursor al omului modem.000 ani cand este inlocuit de Homo sapiens sapiens. In anul 1856. in multe situri fosilifere (Caune de PArago. Caracterele moderae si arhaice au fost interpretate ca rezultat al unui metisaj intre cele douS populatii. Aceste urme sunt interpretate ca o practicare a antropofagiei. talia de 1.65-1. Carciumaru. in pestera de la Chapelle-aux-Saints (Franja) scheletul unui barbat de 50-55 de ani era culcat pe spate cu picioarele tndoite.000 ani confirms totusi dovada unci anumitc rcusitc.000-44. organizau vanatori colective. iar locurile de campare temporara erau amenajate pe marginea raurilor sau lacurilor. ale caror caractere. care au trait intrc 80. pe care mulfi o considers ca pe un ritual de inmormantare. in apropierea orasului Dusseldorf (Germania). Resturile fosile aratau o cutie craniana a carci capacitate era de aproape 1300 cm. L Rosu. care a devenit ulterior simbolul troglodit §i prototipul omului arhaic. a habitatului §i modului de subzisten^a. curba femurului aparand astfel ca o deformare profesionala fireasca! Abia in anul 1864. Schmerling in pestera Englis (Belgia). absen(a tarusului supraorbital. Siturile din afara Europei atribuite Omului de Neandertal sunt situate cu precSdere in jural Marii Mediterane. King considera ca aceste resturi fosile sunt ale unei specii umane pe care a numit-o Homo neandertalensis.Italia.-Ch. Krapina -Croatia) orificiul occipital al craniilor fusese mult ISrgit pentru a se consuma creicrul din interior. dar ii apropie mai mult de Homo sapiens sapiens. Urtiga. Deci. Monte Circe . Traiau in cete mici. Ulterior. fiind capabili sk urmareasca si s3 vaneze animale mari ca mamuti.Germania. De la descoperirea primelor fosile pana in prezent. Multe din siturile fosilifere dovedesc ca Oamenii de Neandertal isi mgropau mortii. asemanatoare celor de la Amud si Skhul (Israel). descoperite in formatiuni echivalente Wiirmului european. Cariguela . demonstreaza cS defunctul a fost asezat pe un pat de flori. asemanatoare cu cele de la Tabun. a cSror stabilitate de 50. Fuhbrott care a realizat ca aceste oase apartin unui om care traia probabil in timpul uttimei faze glaciare. mai multe oseminte umane.000-30. Pestera Djebel Qafzeh. ale caror caractere. majoritatea specialistilor considera ca acestia din urma sunt stramosii directi ai Neandertalienilor. sunt pastrate de la populatiile de Homo erectus tarzii sau dc Anteneandertalaieni. ele avand atat caractere neandertaliene cat si de Homo sapiens sapiens. Prima data ele au fost studiate de naturalistul J. Le Moustier. dar prin diminuarea proeminentelor supraorbitale si aplatizarea boltei craniene se apropie mai mult de ultimul. un femur usor curbat. Sipka.tin de posibilitatile intelectuale si de gandire (M. Cu toate acestea. nu au gSsit inca o explicatie total satisfScStoare. Analizele palinologice ale sedimentelor care inconjurau unui dintre schelete. la intrarea sau in interiorul pestcrilor. pestera Hortus .

Cdrciumaru. industria Mousteriana prezinta multe diferentieri regionale. unde ei se gasesc asociati cu utilaje de la sfarsitul Acheuleanului (atribuite lui Homo erectus) si inceputul Mousterianului (atribuite lui Homo sapiens neandertalensis). Homo sapiens neandertalensis. fara mari transformari morfologice. unde s-au facut primele descoperiri) ce caracterizeazS Paleoliticul mijlociu. Superioritatea tehnologica si a organizarii sociale a populatiilor de Homo sapiens sapiens trebuie sa fi fost totusi hotaratoare in izolarea. Traiau in grupuri. si care au evoluat. scoaterea radacinilor sau la confecjionarea suli(elor. 1985) unde acestia au persistat local pana la inceputul Paleoliticului superior. objinand prin picture. Irak).varfuri de mana si razurtoarc curbate folosite la cur&tirea pieilor de animale. zona de contact dintre cele doua subspecii. atat in Europa. s-a facut in mod lent. pana la disparitia acestora din urma.P. au aratat ca fosilele Omului modem de la Skhul si Qafzeh au o vechime de aproape 100.000 ani. sub report genetic contributia Neandertalienilor la populatiile oamenilor moderni europeni a fost nesemnificativa.000 ani. Acestea devin mai subtiri. departamentul Allier.. unde au inlocuit populatiile de Neandertali. asimilarea si. Datarile facute mai recent. unde a coabitat si chiar metisat cu populatiile de Homo sapiens sapiens locale.000 ani (fa(a de estimarile inijiale de 50. 1999). cu morfologie mozaicata. con fec(ionat de Homo erectus. transarea carm'L cojitul lemnelor. social si cultural tot timpul Holocenului. culegeau fructe. 1995) afirma ca Homo sapiens sapiens a reusit acolo unde predecesorul sau european. documentata prin vestigiile fosilifere si arheologice. ei fiind fauritorii culturii Mousteriene (mime ce provine de la pestera La Moustier din Fran(a.000 ani. Sunt primi reprezentanti ai Oamenilor moderni care. diferita de cea a populatiilor anterioare.000 ani B. Ph. 1980. sculptural modelare in tut lucrari de mare finefe ce dovedesc si o mare capacitatea de intelegere. Iar acesti Oameni moderni. lipsa vorbirii articulate datonta configuratiei cavitatii bucale s. inventarul Mousterian al Omului de Neandertal este imbogatit cu circa 50 de noi tipuri. Liberman si G. Isaac (cf. Ed Crelin. iar grupurile de Homo sapiens sapiens s-ar fi deplasat cam acum 40. Aceasta interpretare este sprijinita de existenfa in Orientul Apropiat (Israel. Vandermeersch. originea lor este mult mai veche si ea trebuie cautata in afara 48 .000 ani. care s-ar putea explica prin interfecundarea. sunt primii oameni care au folosit limbajul ca pe un mijloc constient de comunicare interumana. cf.40. Vondermeersch (1982) considers cS popula(iile de morfologie modems de la Mugharet-el-Skul si Qafzeh ar putea fi stramosii Oamenilor moderni de tip Cro-Magnon din Europa. Fran|a. De aceea. care a fost incontestabila. pescuiau. Totusi. Desi timp de milenii au acceptat aceleasi habitate. datat 35. cat si in regiunile mediteraneene din Asia si Orientul Apropiat. el fiind doar o ramura laterala a arborelui genealogic uman (M. catre populafiile care s-au succedat si s-au dezvoltat sub raport tehnologic. disparitia relativ rapida a populatiilor de Neandertali. Vistula). Leakey.000-30. pe aceasta baza. DacS din echipamentul Acheulean. laceau parte cam o duzinS de unelte. Aceasta parere este impartasita si de Y. acesta avanseazS ipoteza migratiilor cu dublu sens: Omul din Neandertal ar fi migrat din Europa catre Orientul Apropiat. Se pare c3 utilajul litic identificat in Pestera Zanelor (Grotte des Fees) de la Chatelperron. Le Veque si B. Neandertalienii au diversified si perfectionat uneltele Im'ce. 1995). in Europa catre tipul neandertalian. care contravine cultului inmormantarii. Choline. ele fiind inlocuite de uneltele provenite din prelucrarea aschiilor. 1995). a formelor hibride. R.Toralba (Spania) au sugerat ideea c3 un grup sau mai multe grupuri de vanStori au impins intr-o mlastinS o turmS de elefanti dupa care i-au omorat cu ajutorul sulrjelor si topoarelor de mana. acum 35. acum 35. venind in sprijinul substituirii treptate. J. B. Se pare ca Homo sapiens nenandertalensis a disparut fara a lasa descendenta. Le spunem fosilis pentru a-i separa de Oamenii moderni actuali. Desi au fost avansate unele ipoteze (practicarea canibalismului ca mijloc de existenta. Cooabitarea dintre Homo sapiens neandertalensis si Homo sapiens sapiens timp de peste zece milenii. timp de cateva milenii. Cultura ChatelperronianS face trecerea intre Mousterianul Paleoliticului mijlociu si Aurignacianul Paleoliticului superior. dintre cele doua grupuri de popula(ii. B.000-30. a da! gres. caracterizat prin pcrfec(ionarea tehnologiei de prelucrare a aschiilor este atribuit ultimilor Neandertalieni din Europa occidentals. prin rezonan(a electronics de spin si prin termoluminiscenta. Inovatiile si formele impuse in mod voit uneltelor au devenit un fenomen general doar odata cu aparitia. vanau. Bifacialele nu mai dejin insa rolul preponderent. semanand mai mult cu o „digestie" genetics decat cu o inlaturare brutala. exclude ipoteza exterminarii Nenedertalienilor de catre Homo sapiens sapiens. exterminarea lor de catre „noii veniti". in cele din urma. Pentru faptul ca Neandertalii europeni conservft caracterele arhaice ale populafiilor de Homo erectus tarzii. a culturilor Paleoliticului superior atribuite populatiilor de Homo sapiens sapiens (R. au adus cu ei si o noua tehnologie de cioplire si prelucrare a pietrei. primii oameni care si-au amenajat colibe si adaposturi in pesteri sau in aer liber cu folosinta mai indelungata.). seminte si radacini. Coppens (1991) care considera ca inlocuirea Omului de Neandertal prin Omul Modern. Acesti oameni care aveau deja o constitute anatomica bine definita. pana in zilele noastre. Aceste unelte au ramas totusi neschimbate timp de peste 40. ale caror forme au fost multiplicale si perfec(ionate. fapt ce ar indica limitele tehnologice ale Neandertalienilor. au trait in a doua jumatate a ultimei glaciatiuni (Wurm. unde au format populatiile Oamenilor moderni de aici. se pare ca s-au nascut din Homo erectus undeva in Orientul Apropiat. Omul do Neandertal nu poate fi stramosul omului modern (R. Leakey. iar in Orientul Apropiat catre Homo sapiens sapiens. definite prin tipul Cro-Magnon. Leakey. si anume in domeniul complex al comunicatiilor interumane si al organizarii.000 ani catre Europa. metisarea. In Europa. redare si abstractizare a lumii inconjuratoare.a.Franta (F. contrazisa de coexistent celor doua grupuri timp de mai multe milenii.000 ani). inlocuirea Neandertalienilor de catre Homo sapiens sapiens.000 ani si acum 10. ramane inca necunoscuta. sapiens sapiens si sapiens neandertalensis. care au convietuit cu neandertalienii. reflectand condi|iile specifice de adaptare tehnologica la diferite grupuri de populatii. Sunt artizanii culturilor Paleoliticului superior. Homo sapiens sapiens (fosilis). Sunt suficiente dovezi ca Homo sapiens sapiens au ajuns in Europa acum 35. a relatiilor in cadrul grupului. intre 35. Deci. disparitia neandertalienilor.000 .000 ani. iar tehnica de cioplire permite obtinerea unor uu'laje mai fine si diversificate in functie de scopul utilizarii .000-30. fiind astfel mai vechi decat majoritatea fosilelor neandertaliene. Vandermeersch (1982) considera ca acestia au evoluat progresiv. Aceasta parere este confirmata de descoperirea unor fosile de Neandertalieni in pesterile de la SaintCesaire si Charente-Maritime . De fapt. considera antropologul francez. primii oameni a caror spiritualitate sa manifestat in domeniul artistic. gravura. primii oameni care au manifestat preocupari religioase.

provincia Dordogne . In Grotta dei Fanciuli (Grota copiilor). fara tarus supraorbital. cele mai cunoscute situri arheologice si paleontologice care apar|in Paleoliticului superior se gasesc in Cehia. de langa localitatea Mont-Ferrand. iar antebratele purtau peste 20 de bratari din fildes. Este prima descoperire care atesta coacerea figurinelor de lut inainte de Neolitic. un craniu uman si mai multe oase care proveneau de la cinci schelete (un batran. intr-o groapa de 60 cm adancime. a furnizat mai multe schelete umane.a. inauntrul caruia s-au gasit fragmente de figurine din lut care fusesera arse. Pe malul stang al raului Becva. cu vigoare musculara deosebita.63 m) ale carui trasaturi morfologice se apropie de cele al Omului de Chancelade. In Europa Centrala. unelte din piatra si os (sapaligi din corn de ren. sapate in loess. un fel de lopeti facute din omoplatt de mamut). din apropierea localitatii Chancelade. Oamenii de Cro-Magnon aveau o morfologie radical diferita de toate formele care 1-au precedat. De asemenea. ale caror dimensiuni erau de 5-15 m lafime si pana la 35 m lungime. Aveau talie inalta. in anul 1909 un muncitor a gasit scheletul aproape complet al unui adult. maxilare concave si mandibula gracila cu barbie bine experimental nasul era lung si ingust. in care au fost identificate resturi fosile umane. vulpi s. In asezarea de la Brno scheletul unui adult era impodobit cu un colier din 600 de melci. in apropiere de Voronej. avand insa o talie mult mai mare (1. au fost descoperite mai multe locuinte. cai si boi salbatici. in apropierea localitatii Predmosti. in pozitie chircita. in Africa sau in OrientuI Apropiat. in localitatea Pavlov au fost identificate 11 locuinfe de tip bordei. precum si circa 150 de dinti de vulpe perforati ce proveneau dintr-un colier. doi adulfi.spafiului european. sapate in loess.000 ani B.60 m). Tot intr-un adapost sub stanci. iar caracterele sale au devenit repere pentru descoperirile ulterioare si au permis precizarea repartitiei geografice si variatiei morfologice a populatiilor de Homo sapiens sapiens fosilis. Ei erau inzestrati cu mai multe obiecte 49 . Omul de Cro-Magnon a fost considerat prototipul fosil al Omului Modern. in situl arheologic la Sungir. Pieptul era impodobit cu un colier de pietre. apofizele mastoide bine dezvoltate si de forma piramidala. descoperit in anul 1872 de catre E. iar in centrul sau se afla un cuptor boltit.95 m). In adaposturi le de sub standi de la Raymonden.80 — 1. iepuri. unele din piatra si os. Primul.80 m). Osemintele umane din interiorul asezarii erau de tip Cro-Magnon. bizoni. La Dolni Vestonice au fost descoperite doua asezari sapate in loess. J987). unde asemenea specimene au fost gasite in situri a caror varsta depSseste 100.Franja.P. iar fauna.. alcatuita din reni (care devenisera preponderant). dar mai spre nord. in anul 1894 AL Maska a identificat un mormant colectiv in care se gaseau 20 de schelete (8 adulti si 12 copii) inhumate in pozifie chircita si acoperite cu o ingramadire de pietre.000 ani B. In estul Europei sapaturile arheologice au evidential mai multe asezari din Paleoliticul superior care au Uvrat resturi arheologice. de forma ovala sau dreptunghiulara. Prin abundenja si relevant inventarului arheologic sau paleontologic. in adapostul de sub stanca denumit Cro-Magnon. in anul 1888 M Hardy a descoperit scheletul unui barbat de talie modesta. Verneau descoperea in anul 1901 doua schelete umane. iar in apropierea lui se afla o statueta masculine din fildes §i mai multe discuri mici din fildes perforate central. in interiorul carora se aflau vetre de foc.000 -24. La Kostienki. in complexul de pesteri Grimaldi au fost descoperite scheletele a zece indivizi ascmanatori morfologie tipului Cro-Magnon. o femeie si un adolescent. Desi capacitatea craniana (1200-2000 cm3) era asemanatoare cu cea a Neandertalienilor. aproape de Vladimir. Peisajul regiunilor extraglaciare locuite de Oamenii de Cro-Magnon era dominat de tundra cu licheni si de taigaua mlastinoasa cu mesteceni pitici si pini. care include industrie litica Aurignaciana (Tnceputul Paleoliticului superior). apartinand unui copil. Una din ele era inconjurata cu un mic zid din bolovani de calcar. Rusia. statuete din fildes si calcar care reprezentau figuri zoomorfe sau antropomorfe feminine. in varsta de 7-8 ani si de 13 ani. departamentul Dordogne din sud-vestul Frantei. care au fost inhumati in pozitie alungiti cap la cap. datat la 30. Bader (1978) a descoperit doua morminte datate 25. volum cerebral mare. fapt ce ii apropie de Omul de Cro-Magnon. o femeie si un fetus). statuete din fildes si din calcar care reprezentau figuri zoomorfe sau antropomorfe. Unui dintre morminte.N. cand ghetarii din Alpi si Pirinei aveau o mare extindere. craniul dolicocefal. scheletul unui barbat. obiecte de podoaba. atunci cand calota glaciara Scandinava acoperea nordul continentului. precum si figurine zoomorfe facute din pamant ars (L. Europa este continental in care au fost descoperite primele resturi fosile ale lui Homo sapiens sapiens. Padurea din lungul cursurilor de apa si pesterile erau cele mai bune locuri de adapost.P. inhumate intr-o groapa comuna. a livrat un schelet al unui barbat de 55-60 ani. le oferea abundente resurse de vanat. care au fost datate 28. iar prognatismul absent Asemenea oameni au populat Europa tot timpul Wurmului superior.P. dovedesc ca teritoriul Europei era in acel timp bine populat. Complexul de pesteri Grimaldi. situat intre localitatea Menton la granita dintre Italia si Franja.Franta. departamentul Dordogne . (1. mamuti. unele dintre aceste situri sunt mai bine cunoscute. dar cu o capacitate craniana ridicata estimate la aproape 1700 cm . pentru ca ele pun in evident atat tipurile umane care s-au succedat. Tot scheletul era acoperit cu peste 3500 piese de podoaba confecfionate din fildes. De atunci. unelte.000 ani B. In anul 1868 geologul francez L. intr-un depozit. de talie mijlocie (1. O. pe terasele Donului. numeroasele situri fosilifere si arheologice. Al doilea mormant a furnizat scheletele a doi copii. morminte si adaposturi delocuire. Lantet a identificat in apropierea satului Eyzies-de-Tayac. numit CombeCapelle. descoperite dupa asezarea de referinta de la Cro-Magnon. In total. Erau ianlti (1.000 ani B. regiunea occipitala rotunjita. cat si progresul social si tehnologic din timpul Paleoliticului superior. fiind denumit „Omul de Menton". Tot in partea centrala a Campiei Ruse. robusti.70-1. era presarat cu ocru rosu si inconjurat cu numeroase unelte din silex si os. rinoceri lanosi.. Peretii gropii erau marginal de omoplatf de mamu{i. P. Desi condijiile climatice erau destul de aspre. Rosu. Bolta craniana si fruntea erau inalte. Sapaturile au scos la iveala utilaje aparfinand Magdalenianului. Primul. Riviere.P.

reni si faptul ca vanatoarea a dominat economia Paleoliticului superior a fost dedus din numarul tot mai mare. Choline. doar in timpul verii si toamnei. lacurilor sau tarmului.din fildes. Dupa tipologie. la gura sau in interiorul pesterilor si in aer liber. In timpul Magdalenianului a aparut tendinta de microlitizare de marimea unui centimetru. Franca. aproape de Montereau. lungimi ce puteau varia intre 1 si 30 cm si grosimi ce ajungeau pang la 1 mm. ocupate pe o perioada mai lunga de timp. Unul dintre obiectele curioase confectionate din os sau com de ren este asa numitul „baston al comandantului". De asemenea. cai salbatici. harpoane si primele ace de cusut unele gravuri arata bizoni sau cai strapunsi de varfuri confectionate din silex sau din com de ten.000 ani). dintre care mai cunoscute s» mai des uzate sunt: Aurignacian (circa 35. Propulsorul era folosit pentru pescuitul somonilor si pastravilor mari. Ucraina. Suprastructura acestei locuinte pare sa fi fost susfinuta de oase lungi de mamut (J. care cu siguranja avea cu totul alta intrebuintare decat cea atribuita prin denumire. una de 2. mistrefi. O miscare rapida a bratlui si incheieturii mainii imprima sagetii o viteza comparabila cu cea lansata de un arc. din dimenstunile si din complexttatea siturilor identificate.). Desbrasse si J. descoperirile lui A. Se pare ca taberele de vanatori aveau deja o anumita stabilitate. Siturile descoperite pe tot cuprinsul Europei. -avand in permanent focurile aprinse si Intrebuintate in vetrele special amenajate.000 ani B. era confectionate din oase de mamut. Solutrean (22. Pe langa animalele mici ei vanau si animale mari -mamuti.000 . al carui component era foarte bine conservat. burine. Tot in aceste locuinte temporare sau de mai lunga durata oamenii isi confectionau imbracaminte folosind blanurile animalelor vanate.42 m si alta de 1. a pus in evident. manifestari artistice ce vadesc talentul si puterea de abstractizare a reprezentanlor. De asemenea. se suprapune partial Aurignacianului avand mai mult o semnificafie regional^). iar la unele dintre ele structura de sustinere a acoperisului. Ucraina). cu porti din lemn ai acoperite cu piei de animate. La construirea adaposturilor din pesteri sau din apropierea lor erau folosite pietre de rau si blocuri de piatra care susfineau armatura de lemn. Dupa reconstituire se presupune ca bordeiul putea adaposti 10-15 persoane. Tot in timpul Paleoliticului superior apare si tehnica de prelucrare a osului. In schimb. Uneltele si tehnicile de prelucrare din Paleoliticul superior sunt mult diferenfiate fata de cele anterioare. in timpul iernilor friguroase sau in timpul perioadelor de vanatoarea. Absenta orificiilor pentru stalpi sugereaza faptul ca acele adaposturi erau un fel de carturi potabile. varfuri de lance sau de sageai s.000 m). care erau cusute cu fire de intestine. locuintele fn aer liber. modalitafi de exprimare si succesiune in timp ele au fost grupate in mai multe perioade si tipuri. care permite debitarea unor piese subtiri. Asemenea lame au dobandit o forma alungita sau conica. ligamente si piele. 1985).66 m. ei construindu-si bordeie de mari dimensiuni. mai multe sagaie si doua „pumnale (R. erau sapate in loess.a. legate in special de regiunea care oferea un vanat mai bogat. 1988). Leroi-Gourhan si KL Brezillon au pus in evident o asezare in aer liber din timpul Magdalenianului. cerbi. asa cum dovedesc cantitatile mari de oseminte animaliere identificate.000 ani B. format probabil din piei de animale. 1983). dar si „economisirean materiei prime prin numarul mare de prod use finite rezultate. lemn sau corn din care rezulta un harpon cu taisul format din mai multi zimti de silex. Cel mai vechi corp invesmantat dateaza de acum 35 000 ani. Aceste lamele mici erau fnfipte intr-un varf de os.18. In Paleoliticul superior se poate vorbi chiar de sate de vanatori. Gravettian (30. jupuiau animalele vanate. cufite. la Pincevent.000-10. Pentru aceasta" perioada caracteristice sunt uneltele lamelare obtinute printr-o noua tehnica de percutie a nucleului de silex. fildesului si cornului ca materii prime In confectionarea uneltelor. 1985). Prin retusuri ele puteau capata diferite forme pentru a servi cat mai multor utilizari –razuitoare.000 — 18. In aceste locuinte si adaposturi temporare populajiile de vanatori si culegatori ai Paleoliticului superior isi confectionau unelte. fildesului si cornului de ren din care se confectioneaza varfuri de sulita si de sageti. o locuinta ovala (7/10 m) in care se aflau 15 vetre de foc. Kozlowski.000 . doua lance lungi. se pare ca ea era ocupata de grupuri de vanatori. Ucraina. El era confectionat dintr-o bagheta de lemn terminate la un capat cu un carlig pe care se sprijina piciorul sagetii. Franca. asezarea de la Molodovo.P. 1984).000-10. Dramba. Leroi-Gourhan. /. situata pe terasa Nistrului. Locuinfele erau amenajate in adaposturi sub stanci. Choline. cultura materials si modul de viat& atasate populafiilor de Homo sapiens sapiens de tip Cro-Magnon au relevat perfecfionaiea si folosirea unor noi tehnici de prelucrare a pietrei. Se presupune ca asezarea Kostienki. aveau sectiunea trapezoidala sau triunghiulara. De asemenea. Numarul mare de 50 . in apropiere de Cemaufi. Ele erau folosite temporar. transau carnea.28.000 ani) si Magdalenian (18. se continua deja ca un loc de intalnire si de efectuare a schimburilor unde s-au succedat triburi din diferite regiuni si cu stadii de evolmie industrials diferite U. colibele fiind imprastiate pe suprafeje de mai mul|i km (Austria. dar si pentru vanatul animalelor mici {A. pe langa utilajul litic ce apartine Mousterianului final si Paleoliticului superior. In anul 1966. armelor si obiectelor de arta. includerea osului. relevS locuintele temporare ale vanatori nomazi care urmarea turmele de rent si mamu|i. intre Atlantic si Urali.) din Europa. Cehia. Vanatoarea era principalul mijloc de subzistenta al populatiilor de Homo sapiens sapiens fosilis. Dupa identificarea in stratele magdaleniene din pestera Tran-de Chaleux (Belgia) a unei bucati de pirita alaturi de una de iasca" s-a tras concluzia ca locuitorii ei puteau aprinde iasca prin lovire violenta a unei bucati de cremene de o bucata de pirita. prezenta si diversificarea locuintelor. Asezarile Paleoliticului superior (35. ele putand adaposti o populate de 50-100 persoane (O. intr-o locuinta sezoniera magdaleniana de la Meindorf (Germania) s-a descoperit un varf de sulita din os infipt intr-o vertebra de ren. Banesz (1976) reconstituie una din locuintele in aer liber de la Barca (Slovacia).P. precum si componente mai stabile. Dupa forma danturilor de reni. de tip bordei. Acesta a fost descoperit in situl Kostienki (Rusia) si era imbracat in pantaloni din piele. Una din inventiile importante ale omului Paleoliticului superior este propulsorul pentru lansarea sagetilor si harpoanelor. acestea din urma fiind situate in apropierea raurilor.

1984). (A. Sculptura. si ele sunt opera primilor Homo sapiens sapiens. datat la 26. mistretul. Ramasesera doar calul. aratfi. odata cu retragerea calotei Scandinave si retragerea ghefarilor montani o parte din resursele de vanatoare (mamutul. caprioara si alte animale mai mici. SSlaj) — un mic sanctuar unde sunt reprezentati un cal.. dar bine dezvoltata in Gravetian si Solutrean. reni. In aceste desene si picturi mono sau policrome predomini animalele mari (bizoni. iar la Solutrd (Franfa) s-a descoperit un numar mare de oase de cai salbatici. Ele impresioneaza prin acuratetea contururilor si redarea miscarii prin puterea de sintetizare si abstractizare. Alaturi de aceste manifestari artistice. cele mai vechi urme care atesta preocupari in arta picturala dateaza din epoca Gravetiana (in jur de 22. si atunci cand apar ei poarta masti si piei de animale. care reda cu multa exactitate figura umana. Desenele si gravurile.P. ea a fost remarcabil realizata in tehnica basoreliefului (de ex.000 ani B. Celebre prin valoarea artistica si suprafata pictata sunt pesterile Lascaux (Fran{a) §i Altamira (Spania). reni. Sunt bine cunoscuti cei doi bizoni modelati in argils acum circa 15. rinocerul lanos. Pe pereti in pestera Gargas. adevarate „sanctuare subterane". desene. probabil o imbracaminte de ceremonial pentru ritualurile de vanatoare. aparuta inca din Aurignacian. prin pastrarea timp de milenii a unei tradi^ii stilistice proprii. capre de munte si oameni au fost sculptate pe peretii din fundul adapostului. ursi. animalele sunt bine reprezentate totdeauna in profil. in siturile din pesteri si din aer liber au fost gasite numeroase dovezi care arata ca populatiile nomade de vanatori-culegatori detineau deja multiple tehnici legate de productia artistica: gravuri in piatra si os. Spre deosebire de Neandertalieni.mamuti. FaptuI ca asemenea picturi se gasesc pe tavanul si peretii unor galerii sau sali de pesteri greu accesibile. os si fildes. circa 260. Franfa) sau in statuetele modelate in argila sau sculptate in piatra.in sud-vestul Franjei. renul s. bizoni. tapi de munte. evoluand de la abstractizare catre un realism din ce in ce mai pronuntat. Ctre sfarsitul Magdalenianului. Drdmba. ursul de pestera. Cele mai multe sunt concentrate in Spania (130 pesteri) si Franta (123 pesteri). cai) si scenele de vanatoare. Facand referire la arta Paleoliticului superior superior dintre Ural si Atsantic. In siturile arheologice din Europa se cunosc peste 100 de asemenea statuete. ca se practica o vdn&toare obsteasc& la care participau grupuri mari de oameni. la mare distant de Ia intrare. Totusi. se gasesc peste doua sute de amprente de maini facute probabil prin finerea palmei lipita de perete si aruncarea vopselei imprejurul ei. probabil fusesera vanati prin haituire cu ajutorul focului (O. Pigmentii colorati folositi de oamenii Paleoliticului superior includeau manganul (pentru negro). bourul. Contururile sunt bine marcate. Picturile murale incepute catre sfarsitul Solutreanului capata o adevarata explozie in timpul Magdalenianului.sulita aruncata de la distan|a. dispar sau se retrag spre (inuturile arctice. Asemenea statuete. gasifi in pestera Tuc d'Audaubert.Franfa. concentrate in spatii restranse. se afla numai pe teritoriui Europei. caprioare. grupul de femei din pestera Laussel. avand o forta expresiva surprinzatoare.a. cerbi. destul de bine organizate. in apropierea asezarilor de la Dolni Vestonice (Cehia) s-au gashe oseminte le a peste 100 de mamuti. 1965). Franca. cerbul. se pare ca aveau mai mult un sens magic ce exprima ideea de maternitate.000 ani isi desfasoara ritualurile de vanatoare. Barbatii apar rar. oxizii de tier. cu circa 35. abundente fiind figurile de animale care alcatuiau fondul de vanatoare . singurele pesteri cu picturi cunoscutc pana in prezent. unde figuri mari de cai. Unitatea profunda a artei paleolitice In 51 . bivoli salbatici. Acest fapt este atestat de descoperirea unui mic flaut de os in pestera Abri Blanchard.000-17. pasari. O statueta cu totul deosebita a fost descoperita in situl de la Dolni Vestonice (Cehia). la capatul unei galerii intortochiate. zimbrul. Este vorba de o sculptura in fildes. Ar fi singurul bust paleolitic cu o figura expresiva si cu globuri oculare bine reliefate. Manifestarile artistice apar pentru prima data in istoria omenirii inca de la inceputul Paleoliticului superior. ambele inzestrate cu varfuri ascutite si harpoane confectionate din silex sau din coarne de reni. Asa de exemplu. se pare ca si muzica a avut un anumit rol in viata Oamenilor de Cro-Magnon. ultimele fiind in majoritate feminine. J.oseminte al unor animale mari. dar mai ales picturi pe perefii pesterilor. Lartet. a condus la pSrerea ca realizatorii acestor „opere de arta" trebuie sa fi fost extrem de motivati in activitatea pe care o desfasurau.Leroi-Gourhan. M. Cdrciumaru si Maria Bitiri (1979) semnaleaza cele mai vechi picturi paleolitice din Romania descoperite in pestera Cuciulat (jud. 80% din toate pesterile pictate datand din aceasta perioada.000 ani in urma. la Mezhirich (Ucraina) pe o suprafafa circulars doar de 4*5 m In diametru au fost scoase la iveala 385 de oase de mamut care faceau parte din peretii prabuditi ai unui adapost. bizoni. dar mai ales calul lucrat in fildes din pestera Les Espelugues.000 ani. folosea tehnici diferite prin care au fost realizate basoreliefuri si statuete ce reprezentau figuri zoomorfe si antropomorfe. Ei au fost preocupati de impodobirea imbracamintei prin confectionarea unor siraguri de margele din fildes. Majoritatea acestora reprezinta nuduri de femei obeze ale caror forme sunt mult exagerate. in timpul Magdalenianului acestea apar mult mai frecvent De exemplu. Choline (1985) considers ca ea prezinta o mare unitate. au fost gravate peste o suta de profiluri umane. din Pirineii francezi.). o felina si o silueta umana stilizata. fiecare foarte bine individualizate. ocrul (pentru rosu. vanatoarea se ft cea cu arme noi . modelari in lut. Asemenea picturi murale constituiau probabil decorul in care acei vanatori-cuIegatori de acum 13. de 8 cm inalfime. Un bun exemplu este eel de la Roc de Sers . unele dintre acestea fiind cu aproape cincisprezece centimetri incrustate in relief. care. pe peretii pesterii La Marche . cai. reptile sau pesti. Pana in prezent. dinfi de animale sau de scoici aduse de la mare distanja. Cea mai veche descoperire a unei „opere de arta" este „mamutul gravat" din pestera La Madeleine (Fran(a) si ea a fost facuta in anul 1864 de catre E. Daca figura umana este foarte rara in picturile rupestre. De asemenea. care prezinta o surprinzatoare exactitate anatomica si forta expresiva in redarea miscarii. sageti trimise cu ajutorul propulsorului. ele fiind lipsite de trasaturile fefei si de partea de jos a picioarelor. au fost realizate numeroase basoreliefuri situate adesea in spafiile de locuire din interiorul pesterilor. cerbi.000 ani). Desi figurile umane sunt o raritate in desenele si gravurile Paleoliticului superior. maro sau galben) si caolinul (pentru alb). care erau executate pe oase si coarne de animale si pe peretii pesterilor confin foarte rar figuri umane.

cornul. Jura suaba. au fost un semnal clar al evolutiei Oamenilor moderni. timp in care au fost populate marile campii din nordul Europei. specializandu-se in vanatoarea de mamuti. modului de viata si habitatelor. la sfarsitul Pleistocenului superior ei au ajuns la altitudini de aproape 1600 m. In aceste situafii grupurile de vanatori-culegatori fie s-au adaptat conditiilor riguroase ale stepelor periglaciare cu resurse mai putin variate.expresia artistica ce cuprinde crearea de imagini si podoabe ale trupului. iar limba va fi necesara. Par tea mediana a Paleoliticului superior (24. din cauza stabilitajii climatice aici formandu-se lumea vanStorilor de bizoni si de cai. In acest sens. Thuringiei. R. In sprijinul parerii exprimate el trece In revista sapte categorii de vestigii arheologice: . timp in care sunt realizate primele sculpturi. intrun studiu comparativ privind viata economica si sociala a oamenilor Paleoliticului superior care au trait in spatiul geografic al Europei.P. inregistreaza deteriorarea climei si inaintarea maxima a calotei Scandinave si a ghetarilor montani din Alpi.apar pentru prima data diferentieri regionale in cultura. Kozlowski (1988) identificand trei stadii principale.P. de la sud spre nord. Inca din 1951. obicei care incepe sa se contureze inca din timpul Neandertalienilor dar devine mai elaborat odata cu includerea de bunuri funerare in Paleoliticul superior.000-14. Toate aceste realizari au fost legate de o mai mare densitate a populafiei cu o refca stabilita a habitatelor. Pirinei. Homo sapiens in celelalte continente ale Lumii Vechi.) care corespunde. Carpafi. Marsaviei §i din bazinul superior al Vistului. Partea finald a Paleoliticului superior(l4. renul si calul in Europa occidentals. lutul.000 ani B. si tehnologia trece de la folosirea cu precadere a pietrei la includerea si altor materii prime precum osul. Africa si Asia.mamutul in Europa Central^ §i orientals. continentele care au furnizat cele mai vechi fosile de hominizi.000-25.P. 0 deplasari altitudinale s-au facut din provincia adriatica si poate thyreniana in directia versantilor meridionali ai Alpilor. Pleniglaciarul a impartit Europa in trei provincii culturale: provincia atlantica si a vanatorilor de reni. grupurile de vanatori urmand retragerea vanatului catre regiunile inalte.000 ani B. White (1989) este de parere ca aceste populatii care traiau acum 35. K Oakley a sugerat caacest progres evident al comportamentului Omulut modern s-a asociat cu intaia aparitie a unui limbaj pe deplin modern. provincia orientals cu vanatori de mamuti si provincia mediteraneana cu economia sa bazata pe vanatoarea cerbilor si recoltarea molustelor. 52 .)9 care include Aurignacianul si Gravettianul si care corespunde celei de-a doua jumStSji a Interpleniglaciarului wiirmian.000 ani B. Solutreanului si primei parti a Magdalenianului dar si a celui de-al doilea Pleniglaciar wlirmian. in obfinerea carora sunt folosite tehnici si feme diferite. deplasarile efectuandu-se in trei directii principale: 0 deplasari latitudinale. fie s-au deplasat catre regiuni mai putin defavorizate.000-10.Europa nu exclude individualitatea regionala a stilurilor care se va mentine de-a lungul mileniilor si care releva aici o lume destul de stabila. Toate aceste realizari sunt consecinfe ale aparitiei mintii Omului modern ce poseda si facultati lingvistice. . Pleniglaciarul a provocat formarea unor bariere naturale intre grupurile umane.inmotmantarea deliberata a celor morti. Pentru un asemenea grad de sistematizare si coordonare.apar primele dovezi ale contactelor la mare distanta sub forma cornerlui sau schimbului de obiecte. care se prelungeau pana la marginea Alpilor. Astfel. Apenini. barierele montane au accentuat divergence evolutive intre populatiile occidentale si cele mediteraneene. Toate aceste modificari nu au ramas fara repercusiuni asupra comportamentului uman. se remarcS prin: 0 inceputul unei specializan cinegetice in locurile de vanat . fapt ce a condus la diversificarea regionala a industriilor litice. stepele pontice au fost mai bine locuite. Desbrosse si J. dovada constituind-o numeroasele situri raspandite in podisurile Rhenon. au separat populaiile din Europa occidentals de cele din Europa orientals. Timp de 10 milenii. in general. iar regresiunea puternica a Marii Adriatice a favorizat schimburile de populatii intre regiunile mediteraneene si cele balcanice. a caror caracteristici sunt legate de dinamica evolutiei culturale si de necesitatea adaptarii la conditiile de habitat mereu schimbatoare impuse de oscilatiile climatice din timpul ultimei faze glaciare. dar si un tipar mintal prestabilit. Balcani. . R. gravuri si desene. cu resurse economice mai variate. . mai ales in asezSrile situate in apropierea calotei.accelerarea brusca a ritmului inovatiei tehnologice si al schimbarii culturale. In acest timp.timpul retragerii calotei Scandinave si a ghetarilor montani. fronturile calotei glaciare si deserturile periglaciare. . Teritoriile astfel eliberate de ghetari au fost repede ocupate de grupurile umane. Diferentierile teuiporale si regionale in structura si organizarea vietii populatiilor de Homo sapiens sapiens (fosilis) din Europa sunt puse in evident de vestigiile arheologice identificate in siturile dispersate intre Muntii Ural si Oceanul Atlantic. Multi antropologi considersa ca aparitia relativ brusca a exprimarii si a unor aptitudini tehnologice diferite ce necesitau multa indemanare. detin mai putine resturi osteologice si arheologice care sa permits urmarirea unei evolutii mai clare a primilor Homo sapiens. 0 deplasari longitudinale dinspre regiunile atlantice catre podisurile Europei centrale. 0 o adevSratS explozie artisticS.) include cea mai mare parte a Magdalenianului si corespunde Tardiglaciarului . Prima parte a Paleoliticului superior (35. .arealele de locuri isi extind suprafetele in mod semnificativ. acestea fiind expresia si produsul granitelor sociale.000 ani stapaneau in egala masura limba sj cultura ca mijloace de comunicare si exprimare intr-o comunitate organizata si bine inchegata. aratand o complexitate a valorificarii mediului care ar fi de netmaginat in absenta limbii.

000 ani. Thoma.000 ani B.. Desi apar multe puncte de legatura.9. In partea centrala a Siberiei. izolate unele de allele. Klasier (Africa de Sud).000 ani B. M. populatiile Homo sapiens moderni ar avea radacini genetice mai putin adanci. alaturi de unelte Mousteriene. Noii sositi au inlocuit complet populatiile preexistente de Homo erectus sau Homo sapiens arhaici in perioade de timp tot mai lungi cu cat aceste regiuni sunt mai Indepartate de locul de origine. 8. Plecat din Africa. Homo erectus sau Homo sapiens arhaici in perioade de timp tot mai lungi cu cat aceste regiuni sunt mai indepartate de locul de origine. Pestera Skhul-el-Mughara din Muntele Carmel a furnizat fosilele umane a sapte adulti si trei copii. In acest caz. Dintre acestea numai craniul de la Florisbad. datate intre 100. dar si pe faptul ca in seria fosilelor umane nu se constats o contimiitate a caracteristicilor de-a lungul timpului. el va coloniza toata Lumea Veche si va evolua gradual.000 ani. ei fiind urmasii directi ai iui Homo erectus. Modelul multiregional. eel care a formulat versiunea cea mai elaborate. Dificultatea in aceasta regiunea provine din faptul ca in informatia paleontologies exists o lacuna.P. totusi nu exista o concordanta deplina intre aceste trei categorii de dovezi (R. in toate cele trei continente ale Lumii Vechi. 1990). 1999) ca aparfin unui Mousterian evoluat. Partizanii modelului monocentrist.000 ani. Modelul monocentrist presupune ca Homo sapines a luat nastere intr-un singur areal geografic. aparitia Omului modern este rezultatul unei evolutii continui care a inceput in estul Africii..Africa este continentul in care. Diferentierile anatomice care apar intre populatiile de Homo sapiens dispersate in spatii geografice foarte indepartate sau chiar din aceeasi regiune.000 ani B. si-au avut obarsia primii reprezentanti ai populatiilor de Homo sapiens sapiens. Modelul monocentrist. Pentru sustinatorii acestei ipoteze. define pufine dovezi care sa ateste prezenta reprezentantilor de Homo sapiens mai vechi de 60.P. Este si motivul pentru care in incercarile de reconstructie a istoriei evolutiei Omului modern. Omo-Kibish (Etiopia) si Djebel Irhaud (Maroc). 1995).. in prezent tot mai multi antropologi considera ca de la oamenii de la Skhul si Qafzeh s-a ajuns la populatiile Cro-Magnon din Europa §i Africa de Nord care nu au afinitati neandertaliene (A. Resturile fosile de la Qafzeh (sase adulti si opt copii). la Malta. M. cunoscuta mai ales prin resturile osteologice de Homo erectus din China si Java. asemanatoare Neandertalienilor. datata la circa 15. Willson si Rebecca L. Deci. Leakey. Conn (1992). datat intre 49. Lucotte. modalitatile diferite de interpretare.000 §i 80. 1990). Fosile intermediare care arata trecerea intre cele doua forme au fost recunoscute la Florisbad Border Care.5 milioane ani in urma odata cu aparitia lui Homo habilis.000 si 30. au fost interpretate de B. Dupa acest model Homo sapiens a aparut independent in toate acele regiuni in care populatiile de Homo erectus devenisera stabile. Jelinek (1984. datate la 92. in ultimul timp au fost si ele asociate unor forme Proto-Cro-Magnon ca si cele de la Qafzeh. Orientul Apropiat a furnizat prin descoperirile din pesterile Qafzeh si Skhul (Israel) o serie de vestigii paleontologice si arheologice care au suscitat un interes deosebit Tn randul antropologilor. in apropiere de Irkutsk a fost descoperita o importanta asezare Paleolitica. cf.000 §i 38. analizand ADN-ul celulelor placentare de la 53 . Desi fosilele respective.000 ani. Formele fosile cu aspect modern dateaza de mai putin de 20. cam de 50. se sprijina mai ales pe datele furnizate de genetica molecular a populatiilor. catre forma Homo sapiens sapiens. In acest caz. s~au putut forma intr-un interval lung de timp poate de ordinul milionului de ant Acceptandu-se modelul evolutiei multiregionale. iar aceste populatii.C. caile de migrare si diferentierile regionale (fig. care dateaza din Pleistocenul mediu. a modelului „candelabru" s crede ca in acest caz n-ar mai fi vorba de doua specii distincte — erectus si sapiens. ei fund mai vechi decat Neandertalienii. Maba si Xujiayao. schimbarile survenite in tehnologie si in alte manifestari ale creierului si mainii si dovezile de genetica moleculara. trecand prin stadiul intermediar de Homo sapiens arhaic. Walpoff (cf. toate derivand dintr-o singura populate aparuta relativ recent in Africa. intre cele mai recente forme de erectus si cele mai vechi forme de sapiens se interpune un hiatus de aproape 100. tn China.000 ani B. originea diferitelor populatii geografice ale Omului modern trebuie sa fie foarte veche. cunoscute si sub numele de modelul „candelabrului".P. anume in Africa. care separa specimenele de Homo sapiens arhaici de formele anatomice moderne. Asia. ci doar de doua stadii evolutive ale unei aceleiasi specii care este Homo sapiens. ORIGINEA SI RASPANDIREA POPULATTILOR DE HOMO SAPIENS SAPIENS In discutiile privind aparitia Omului modem sunt invocate trei categorii de dovezi: schimburile anatomice.). de unde a emigrat in tot restul Lumii Vechi. 1978). a carui prezentS a fost constaiata intre 50. au fost propuse. care a furnizat mai multe statuete umane sculptate in fildes de mamut. prezinta unele caractere arhaice. cunoscut si sub denumirea de « Arca lui Noe » sau’’Out of Africa’’. Nagaloba (Tanzania). caracteristicile marilor grupe umane actuale ar fi provenit direct din Homo erectus inaintea individualizarii lui Homo sapiens. G. precum si unelte de piatrs considerate de A. cu peste 2. dar mai ales lacunele existente in succesiunea cronologica a resturilor fosile umane (mai ales fn sudul si sud-estul Asiei) nu pot sustine pe deplin modelele evolutive rezultate din cercetarile de genetica" moleculara. Vandermeersch (1982) ca ar fi stramosii Oamenilor modemi reprezentati in Europa prin tipul CroMagnon. A. care prezinta caractere morfologice apropiate formelor Cro-Magnon. Homo sapiens arhaici sunt cunoscup doar prin resturile fosile de la Dali. dupa probele oferite de vechimea resturi lor si de datele biomoleculare. ce reprezinta si imaginea fidela a unui mamut. prezinta o morfologie care sa-1 incadreze in forma de Homo sapiens sapiens. Lucotte.P. sub foima de habilis sau erectus. Cdrciumaru. iar morfologia lor a fost descrisa sub numele de „protomongoloizi" (G. pentru fiecare regiune sau continent ar trebui sa existe o contimiitate a seriilor fosile pe toata durata Pleistocenului.000 ani.

presupune ca primele migratii au avut loc inca din Wisconsin ul inferior sau mediu (R. 1980). bizoni. LA. definitiv.P. Ackerman (cf.P. Raspandirea populatiilor de Homo sapiens sapiens. rinoceri).P. un alt sustinator al modelului monocentrist.000 ani B.). cand nivelul oceanului planetar era cu circa 100 m mai coborat. Admitand deplasari de 4 km pe generate.P. Aceasta traditie comuna care se conturase pe teritoriul Beringiei a format baza pe care s-a dezvoltat mai tarziu cultura Clovis din America de Nord. Mocianov (cf. unde au pus bazele culturii Malta-Aftonva. si apoi.000-35.000 ani B.500-9. bizoni. Ei au plecat din Alaska. Etiopia si Orientul Apropiat (J. ajungand in China acum 70. dar se accepta metisajul dintre acestea sau. Una din aceste culturi a dat 54 .000 ani BP..000 ani B.000 ani B. De aceea.000 si 24.000 . majoritatea cercetatorilor considera ca Omul a aparut pentru prima data in America aproximativ acum 13. In timpul ultimei faze glaciare. Un val a traversat Asia Centrals si s-a indreptat spre sudul Siberiei si Mongolia. asiatici. Desi asezarile arheologice din Alaska si Siberia sunt situate la distante de mii de km. Ch. In Europa primii Oameni moderni au ajuns doar acum 40. Descoperirea unor unelte din piatra si os de tipul Mousterianului european la Old Crow (Peninsula Yukon). Din datele arheologice identificate pana in prezent rezulta ca aceste grupuri s-au extins mai intai in Orientul Apropiat de unde au migrat spre est. Dragoo. Se exclude astfel inlocuirea vechilor populatii de catre noii veniti (cu exceptia Neandertalienilor din Europa occidentala). cai. Filipine si Australia.N.W.000 ani. la fondul genetic si la diferentierea regionala a Oamenilor moderni. dup& care au urmat in timpul Holocenului noi valuri migratoare. Meadowcroft (Pennsylvania). populand mai intai regiunile din parte centrala a Americii de Nord si apoi regiunile sudice.000 ani B. unii cercetatori admit ca primele migratii ale paleosiberienilor in America de Nord s-au produs inainte de 25. consideraudu-se ca ele au fost ’’prelucrate" pe cale naturala.14. dar si veridicitatea datarilor propose au condus la discutii contradictorii. {F.000 ani.P.000 ani.P. Populabile de Homo sapiens sapiens emigrate din Africa sau Orientul Apropiat s-ar fi incrucisat in parte cu populatiile locale de Homo sapiens arhaici din Asia sau cu Nendertalienii din Europa Centrala (Krapina) care au contribuit. uncle din aceste vestigii fiind chiar contestate. uneori. D. susfinand existenta unui singur loc de origine a populatiilor de Homo sapiens.femei din diferite grupe rasiale si etnii (negri africani. aborigeni din Noua Guinee si Australia). s-au raspandit pe tot Globul. Africa si Europa. 1986) considers ca Homo sapiens a migrat din Africa prin Orientul Apropiat si a ocupat Asia intre Munfii Ural si Oceanul Pacific. cele doua Americi si mult mai recent insulele din ocean ul Pacific (fig. Deci toate etniile au un stramos comun. sau aparitia intr-un singur areal geografic (Africa) de unde a migrat catre celelalte continente ale Lumii vechi — popularea celorlalte teritorii situate in afara (armurilor euro-asiatice s-a facut ulterior. 1986). Can by.a. iar in Australia acum 50. aceste grupuri plecate din Africa. Din Orientul Apropiat aceste grupuri migreaza catre Europa occidentala.000 ani B.000 §i 79.P. Acest model propune o varianta intermediara intre cele doua modele extreme. ei fiind purtatorii culturii Clovis.000 ani grupuri le migrationiste au populat treptat arhipelagurile asiatice. Brauer (1984).un teritoriu care oferea vanatorilor nomazi o bogata fauna cinegetica (mamuti. crede ca Omul modern african ar fi fost mai vechi (100.000 ani. G. ele sunt apropiate cronologic si cultural. apoi intre 50. intre 34. Timp de aproape 30. Purtatorii culturi Clovis au populat America de Nord si America Centrals acum 11. F. europeni. intr-o masura mai mare sau mai mica.000 ani B. a caror vechime maxima a fost estimata intre 50. iar separarea rasei negroide de alte rase este estimata intre 150. rinoceri inca de acum 35.000 ani B. 1977.P.P. Problema esentiala si inca mult discutata privind originea populaaiilor paleo americane este timpul aparitiei acesteia.. folosind culoarul eliberat de ghetarii calotelor Cordiliera si Laurentida. RE.10.M.000 ani. Wisconsin. iar un alt val a strabatut estul Siberiei.H. Australia. Insula Santa Rosa (in apropierea coastei Califomiei). R Pratsch (1975) considera ca populatiile Omului modern au aparut in sudul Africii de unde au ajuns Tn estul Africii fntre 60. J. fapt ce dovedeste ca in acest vast teritoriu americano-asiatic se formase o populate cu traditie proprie. specifica Iakutiei si Uski.000 ani B. fara" un plan intenfionat de migrafiune.. J. Pe baza datelor obtinute din studiul proteinelor M. grupurile paleosiberienilor au populat uscatul care forma puntea de legatura dintre Asia si America de Nord . purtatoarea culturilor Diuktai. Predecesorii paleo-americanilor au fost populatiile care au triiit in Siberia si care s-au acomodat la conditile regiunilor arctice . argumenteaza pe baze paleontologice ca acesta a aparut fn Africa sud-sahariana de unde a colonizat coastele mediteraneene ale Orientului Apropiat si Africii de Nord.000 ani..000 si 30... 1979) a aratat ci acesti oameni care apartin culturii Diuktai vanau mamuti. Dutton.000 ani. West. care dateaza de peste 14.).) si ca in Africa evolufia Homo erectus — Homo sapiens arhaic — Homo sapiens sapiens a fost progresiva. Guijarro (2001) considera si el ca primii Oameni moderni au evoluat in Africa fntre 200. G. TaimaTaima (Venezuela). arata ca negresele africane confin toate genele care se regasesc la celelalte etnii. cf.000 si 20. intr-o populate din Africa aparuta acum circa 200..000-12. unii extinzand aceasta arie intre regiunea Capului. Gruhn.P. El Bosque (Nicaragua).000 si 50. dupa 13. Lucotte (1990) arata ca divergent raselor caucazoide si mongolide s-a produs intre 56.H. Modelul marelui metisaj. Hublin. Indiferent care este originea Omului modern (Homo sapiens sapiens) — aparitia simultana sau pufin decalata in mai multe centre de origine din Asia. 8.000 ani. Se accepta ideea unei origini geografice unice in formarea Oamenilor moderni. Bazandu-se pe multimea datelor arheologice si paleontologice. ei au numit acest stramos unic „Eva mitochondria la". caracteristica nord-estului Siberiei. JhY. In Wisconsinul tarziu (16. absorbtia populatiilor locale de catre grupurile migratoare.Beringia . mitochondrial se transmite numai prin intermedial mamei.D. cand a fost refacuta stramtoarea Bering si a fost intrerupta complet legatura pe uscat dintre America de Nord si Asia. West. ci numai din necesitafile extinderii ariilor de vanatoare puteau ajunge in Australia in circa 50. Stringer (1990). aceasta punte intercontinentala numita Beringia a fost acoperita de ape doar in interpleniglaciarul Wisconsinian. 1994). Numarul redus si marea varietate a uneltelor. Nei (1982). Selby (Colorado).000 ani B.000 §i 26.000 si 100. situarea lor in depozite neconcludente sub raport stratigrafic.000-70. de tipul Paleoliticului superior din Asia.000 ani. Pikimackay (Peru) §. Pentru ca acest A.

55 .P.000-12.P. toate continentele erau deja populate de Oamenii moderni. Din America de Nord primii paleo-americani au trecut prin istmul Panama in America de Sud: Pikimachay.000 ani (Malakunja) si 29. West. iar in insulele din Oceanul Pacific doar acum 4. iar vestigiile arheologice intre 50. La sfarsitul Pleistocenului. Cele mai vechi resturi fosile identificate. {F..000 ani B.700 10. Chile . 1986). 1992).P.00015. sunt datate 27. unde cele mai vechi urme (Old Crow). precum si din lipsa unor datari mai precise a acestora.700 ani (Lake Mungo) si 10. diferentiata. va cunoaste o accelerare deosebita. Venezuela .H.primii emigranti care au traversat puntea intercontinentala Beringia spre Alaska. Brown. sunt datate intre 24. cand populajia Terrei este estimate la circa 8 milioane locuitori (A. Langaney. Kow Swamp). (Keilor. Peru . (Bone Cave) (P. acum 10 000 ani. a caror evolutie sociala. In Japonia si Filipine oamenii au ajuns cam acum 30.resturi de carbuni datate 10. mult contestate insa.unelte datate 20. Fell's Care. culturala si economica.000 ani B.300 ani B. totusi. Jara de Foe.schelet uman datat 14. regional.000 ani.000 ani. Taima-Taima.P.000-1.P.000 ani B. 1988).000 ani B.000 ani B. Popularea Australia de caitre oameni veniti din estul Asiei (China) sau din Indonezia (Java) ramane inca neclara din cauza numarului redus si a conservarii proaste a fosilelor.P. care se press nune ca ar apartine stramosilor aborigenilor australieni..