SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE DIN ROMÂNIA ÎN EPOCA MODERNĂ

Prof. univ. dr. GHEORGHE SBÂRNĂ

Obiective Cursul îşi propune să analizeze, principalele curente, tendinţe şi orientări, concretizate în partide politice care s-au afirmat pe parcursul perioadei cuprinse între Revoluţia de la 1821 şi Marea Unire din 1918. Evoluţia evenimentelor istorice, activitatea grupărilor şi poziţia partidelor faţă de chestiunile ce s-au aflat în centrul confruntărilor din societatea românească în acest interval de timp, sunt prezentate în măsura în care servesc ca argumente demonstrative şi susţinătoare în explicarea substanţei doctrinei politice, a valorii şi eficienţei ideilor programatice privind strategia şi tactica în acţiunile politice din epoca modernă. I. ÎNCEPUTURILE PLURALISMULUI POLITIC Geneza ideilor şi curentelor politice moderne sunt strâns legate de criza structurilor medievale şi de cadrul geopolitic în care Ţările Române erau constrânse să se manifeste pe scena politică internaţională. O particularitate inevitabilă a acestora la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea o constituie încercarea de a se inspira sau sincroniza cu direcţiile dezvoltării politice şi ideologice ale lumii europene, îndeosebi occidentale, adoptând idei şi doctrine cristalizate iniţial în această zonă. Mărturiile timpului remarcă creşterea interesului pentru cunoaşterea revoluţiei franceze cu ideile ei înnoitoare şi afirmarea tot mai insistenţă a tendinţei de emancipare de sub dominaţia fanariotă. Anul 1791 marchează începutul elaborării memoriilor boierimii liberale, adresate marilor imperii limitrofe: Rusia, Austria, Turcia. Ele aveau să continue şi în prima parte a secolului al XIX-lea, când se cristalizează în jurul ideilor reformatoare şi de emancipare expuse, primele înjghebări organizatorice firave sub formă de „partidă” sau grupări politice.
151

După revoluţia de la 1821, mişcarea de idei a „partidei naţionale” se revigora în direcţia accentuării necesităţilor de schimbare nu numai în latura naţională şi politică, ci şi în nevoile sociale de ansamblu. Documentul cel mai relevant din acest punct de vedere era aşa-numita Constituţie a cărvunarilor din 1822, al cărui principal autor a fost Ionică Tăutu. Ea întruchipează spiritul încă timid, anemic exprimat, dar de netăgăduit al liberalismului, care va germina în curentele liberale şi naţionale din perioada următoare, culminând cu acţiunea şi programele revoluţiei de la 1848. În manifestarea fenomenului politic românesc din această perioadă nu va lipsi nici afirmarea ideii conservatoare strâns legată de interesele marii proprietăţi funciare. Revelator era în acest sens memoriul lui Mihail Sturdza din februarie 1923 adresat consulului rus Minciaky. „Orice schimbare operată în principiul unui guvernământ – scria el – este privită ca o inovare. Şi orice modificare a acestor principii subminează aproape întotdeauna instituţiile consacrate de legitimitate şi cărora succesiunea secolelor le-a imprimat un caracter indelebil”. Prin urmare, schimbarea semnifica un atentat la legitimitate, la tradiţie, la raporturile consacrate de acestea. Formula conservatoare exprimată de Mihail Sturdza are o nuanţă categorică, radicală şi de lungă durată. Era de fapt formula unui mare boier ce beneficia de toate avantajele condiţiei privilegiate, pe care le apăra prin insistenţa ideii de legitimitate, de tradiţie, de consacrare istorică. Sursa privilegiilor se afla în forţa marii proprietăţi funciare şi în raporturile clădite pe ea. În mod direct, pledoaria lui Sturdza era îndreptată împotriva Constituţiei cărvunarilor, prin care reprezentanţii micii boierimi, urmărind egalitatea de tratament în viaţa politică cu marea boierime, puneau în discuţie un şir întreg de idei şi deziderate care semnificau o breşă în ordinea politică şi constituţională a societăţii. Totodată se enunţau cu tărie principii liberale, precum: egalitatea de tratament „înaintea pravilei”, accesul la slujbe pe bază de merit, respectarea libertăţii persoanei, introducerea unor reguli în sistemul obligaţiilor ţărănimii etc. Avântul liberalismului în perioada dintre cele două revoluţii este strâns legat de o remarcabilă dezvoltare cultural-spirituală. În acest răstimp, Ţările Române au ajuns să dispună, prin preocuparea stăruitoare a unor patrioţi luminaţi, de o generaţie cultă cu o pregătire la nivel european în diferite domenii ale ştiinţelor umaniste, exacte sau inginereşti. Această generaţie tânără, la mijlocul sec. al XIX-lea,
152

trebuia să fie în măsură să preia conducerea ţării în toate ramurile vieţii publice. Exponenţi, prin excelenţă ai liberalismului, ei au pregătit şi declanşat revoluţia de la 1848, elaborându-i programul şi motivând justeţea luptei pentru cauza naţională, ca şi pentru libertatea tuturor categoriilor lor sociale. Totodată, ei au fost principalii promotori ai modernităţii, oameni de cuget, de cumpănire, de iniţiative şi acţiuni bine gândite. „Deviza scutului nostru – afirma Ion HeliadeRădulescu – va fi una şi aceeaşi: echilibru antitezelor. Şi prin urmare: dreptul şi datoria, autoritatea şi libertatea, guvernul şi poporul, conservaţia şi progresul etc., vor afla acelaşi respect, din partea noastră, aceeaşi apărare, acelaşi cult, pe cât vor fi în echilibru, iar la întâmplare de a învinge o parte, vom trece de partea acelei învinse, spre a susţine echilibrul. Cu aceeaşi datorie şi ardoare vom susţine şi libertatea şi poporul şi progresul”. Formaţi la şcoli şi universităţi occidentale, îndeosebi franceze, cu legături externe puternice, grupurile de fruntaşi ai revoluţiei în ambele Principate, s-au constituit în comitete naţionale sau revoluţionare. Ele au apărut în prima fază a revoluţiei cu numele de „partid liberal”, denumire concordată cu programul de reforme adoptate, dar care în realitate nu reprezenta decât grupări politice incipiente pentru un veritabil partid modern. Calificativul de liberal, purtat de grupul de conducători revoluţionari, alterna adesea cu acela de naţional, pentru ca chiar în desfăşurarea revoluţiei să se cumuleze ambele nume de naţional şi liberal. Îmbinarea celor doi termeni în titulatură naţional – liberală se afirmă în Ţara Românească în desemnarea politicii desfăşurată de conducătorii revoluţiei aflate la cârma guvernamentală. Prin această individualizare în raport cu boierimea conservatoare sau moderată era şi mai pregnantă. Anii de după înăbuşirea revoluţiei de la 1848 au deschis calea unor noi afirmări a partidei naţionale, alcătuită din diferite grupări politice, de la liberalii radicali, moderaţi şi democraţi, până la conservatorii democraţi, în condiţiile în care naţiunea română din cele două Principate era chemată prin Adunările ad-hoc, să se pronunţe cu privire la viitoarea organizare internă. Alegerea deputaţilor pentru aceste adunări consultative de la Bucureşti şi Iaşi, în cursul anului 1857, a prilejuit o aprigă înfruntare între adepţii ideilor liberale şi boierii conservatori preocupaţi ca procesul unionist să nu le afecteze privilegiile sociale şi politice. În cadrul campaniei politice pentru constituirea Adunării ad-hoc în Ţara Românească au luat fiinţă primele nuclee liberale la nivel central şi local.
153

Principalii lideri ai partidei naţionale, desemnaţi ca deputaţi, au dominat lucrările Adunării ad-hoc din Moldova şi Muntenia, întrunite în toamna anului 1857, care au pregătit Unirea, şi prin ideile lor, au imprimat conţinutul de bază al documentelor adoptate. Opţiunile acestor organisme au fost sintetizate de Mihail Kogălniceanu în Moldova şi de I. C. Brătianu, Constantin Creţulescu şi C. A. Rosetti ş.a. în Ţara Românească. În etapa următoare a luptei pentru Unire din ultima parte a anului 1858, în ambele Principate, partida naţională a avut un rol însemnat în pregătirea alegerilor pentru desemnarea domnitorului. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a reprezentat rezultatul strălucit al generaţiei paşoptiste cuprinse în grupările politice reunite în scopul soluţionării unei probleme fundamentale a existenţei istorice a românilor: Unirea Principatelor. După actul istoric de la 24 ianuarie 1859, în spectrul politic românesc se manifestă o serie de confruntări în principal între adepţii liberalismului şi ai conservatorismului, dar şi tendinţe divergente în rândul grupărilor liberale cu privire la diferite probleme. Dar promovând naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul politic, doctrina liberală în curs de închegare se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Viziunea politicii conservatoare poseda şi ea unele elemente de liberalism, dar chiar în punctele de tangenţă cu acestea apăreau deosebiri de pondere. Astfel, în timp ce grupările liberale doreau să extindă principiile de libertate şi egalitate până la baza societăţii, cele conservatoare vroiau să le limiteze la vârful acesteia. În mod esenţial, doctrina liberală se opunea ireductibil celei conservatoare, prin promovarea unei largi deschideri spre emanciparea şi împroprietărirea ţărănimii şi înzestrarea ei cu drepturi politice. Disputa s-a purtat îndeosebi în cadrul Corpului legiuitor unde preponderenţa conservatorilor a împiedicat rezolvarea problemei statutului ţărănimii, ceea ce i-a determinat pe liberali să-i înfrunte prioritar în direcţia construcţiei instituţional-politice a statului. În timpul domniei lui Cuza nu s-a ajuns la o închegare a marilor partide, continuând însă să existe cele două orientări generale, liberală şi conservatoare ale celor implicaţi în activităţi politice, aceştia alcătuind grupări, mai mult sau mai puţin închegate şi statornice. Excepţie de la această situaţie o făcea gruparea liberalilor radicali, supranumiţi şi „roşii” în fruntea cărora se situau I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, având o structură ierarhică mai bine definită, cu ramificaţii mai ales în oraşele şi târgurile din Muntenia şi o bogată activitate publicistică, îndeosebi prin gazeta „Românul” şi „nucleul dur” sau „albii” al conservatorilor, strâns în jurul puternicei personalităţi a lui Barbu Catargiu.
154

Noul stat naţional era confruntat în plan politic şi de contradicţia fundamentală izvorâtă din existenţa Corpurilor legiuitoare de la Iaşi şi Bucureşti, dominate de conservatori, adepţi ai schimbărilor lente şi limitate şi puterea executivă dirijată de Cuza ce întruchipa ideea transformării şi modernizării societăţii româneşti din temelii. De aici şi manifestarea încă de la început a două tendinţe opuse de guvernare: personală şi parlamentară. Majoritatea grupărilor politice liberale şi conservatoare erau adepte ale modelului occidental, parlamentar de guvernare, în timp ce domnitorul Cuza, înfruntând numeroase greutăţi în formarea guvernelor şi a adoptării reformelor necesare, înclina tot mai mult spre instaurarea unei domnii personale. Această intenţie a devenit şi mai evidentă după dispariţia prin asasinare în vara anului 1862 a lui Barbu Catargiu,care formase primul guvern unic al Principatelor. Folosindu-se de acest prilej, Cuza avea să inaugureze practica ducerii la putere a unor formaţiuni de centru, liberal moderate, în frunte cu Nicolae Kretzulescu şi apoi cu Mihail Kogălniceanu. Într-o atare perspectivă, în viaţa politică românească îşi face loc o coaliţie de o factură aparte, formată din liberalii radicali ai lui I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti, precum şi liberalii moderaţi ce aveau în frunte pe Ion Ghica, care au pus mai presus de orice, lupta pentru apărarea regimului constituţional. Ei şi-au găsit aliaţi în acest sens, pe conservatorii din jurul lui D. Ghica şi Lascăr Catargiu, punând bazele a ceea ce s-a numit în epocă „monstruoasa coaliţie”, cu scopul împiedicării instaurării unei domnii personale. Această alianţă s-a întărit după lovitura de stat de la 2 mai 1864, prin care erau dizolvate instituţiile politice create prin prevederile Convenţiei de la Paris din august 1858. Scoase din viaţa politică, aceste grupări opoziţioniste aveau să aducă în prim-plan necesitatea unei acţiuni nemijlocite pentru răsturnarea lui Cuza şi înlocuirea lui cu un principe străin, dorinţă înscrisă de altfel în horărârile Adunărilor ad-hoc. După înlăturarea lui Cuza la 11 februarie 1866, grupările liberale, cu excepţia „cuziştilor”, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, şi o parte a conservatorilor au fost preocupate de edificarea unui regim monarhic-constituţional. Apreciată ca una dintre cele mai avansate ale timpului său, Constituţia din 1866 reflectă prin principiile care au inspirat-o şi prin prevederile ei compromisul dintre forţele care acţionau pe scena vieţii politice din România – liberalii şi conservatorii. Pe de o parte se
155

observă înscrierea unor largi drepturi şi liberatăţi individuale şi cetăţeneşti, însoţite de o mulţime de enunţuri democratice, consemnate declarativ, dar fără o specificare a măsurilor de garantare a lor. Pe de altă parte, Constituţia adoptă un sistem electoral bazat pe un cens foarte ridicat, care în mod practic a scos în afara vieţii politice, a reprezentării parlamentare, masa covârşitoare a populaţiei ţării. O dată cu instalarea la conducerea ţării a principelui Carol I şi a adoptării Legii fundamentale se deschideau grupărilor liberale şi conservatoare perspective favorabile de guvernare şi viaţa politică intra pe făgaşul regulilor constituţionale. Dar greutăţile aplicării acestui sistem modern nu vor întârzia să apară. Spectrul politic continua să fie alcătuit în linii mari ca şi în perioada anterioară. Cu excepţia grupării liberal-radicale, care era cea mai activă şi extinsă în doar jumătate de ţară, celelalte grupări politice erau numericeşte restrânse şi dispersate, ajungândadeseori la nivelul unor simple asociaţii. Desigur că această situaţie se datora în bună parte şi sistemului electoral censitar care făcea ca lumea politică românească, sau lumea „cetăţenilor activi” ai ţării să se reducă la câteva zeci de mii de persoane din care nu lipseau veleitarii şi ambiţioşii. Viaţa politică agitată din primii ani de domnie a lui Carol I (1866-1871), când la conducerea ţării se vor schimba 10 guverne şi se vor efectua circa 30 de remanieri, avea să evidenţieze slăbiciunile grupărilor politice ce nu erau capabile să formeze majorităţi parlamentare omogene. Ca atare, există o luptă aprigă între puterea executivă şi cea legislativă pentru supremaţie în stat. În aceste condiţii s-a născut în noiembrie 1867, ideea care a devenit, din păcate, o practică pe termen lung, de „influenţă morală” şi de presiune administrativă, în fapt, veritabile în ingerinţele electorale, care să asigure guvernelor suportul legitimităţii. De acum, adevăratul centru al puterii politice era guvernul, care îşi asigura mai totdeauna (după 1871), prin organizarea alegerilor, majorităţile convenabile în Parlament. Consultarea electoratului avea o importanţă secundară şi nu făcea decât să acrediteze un fapt împlinit. Mecanismul politic avea o desfăşurare aproape invariabilă, începutul pornea de la consultarea de către monarh a partidelor politice, care, atunci când înţelegea că este cazul să schimbe formaţia politică de la putere, numea un nou guvern, iar acesta organiza alegeri parlamentare pe care noua administraţie le câştiga cu exactitate şi chiar cu mari majorităţi. Această realitate l-a determinat pe fruntaşul junimist P. P. Carp să afirme public că în România nu erau guverne parlamentare, ci parlamente guverna156

mentale, iar într-o împrejurare politică să se exprime foarte semnificativ „Daţi-mi Puterea şi vă dau Parlamentul!”. O dată cu venirea la putere a guvernului conservator, condus de Lascăr Catargiu în martie 1871 în România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, are loc nu numai cristalizarea stabilităţii guvernamentale, dar şi progresiva concentrare a marilor formaţiuni care aveau să domine viaţa politică până la primul război mondial. Formarea partidelor politice moderne în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, după modelul Europei occidentale, devenise o necesitate pentru progresul societăţii româneşti. „Nici un partid politic nu se naşte – scria Constantin Rădulescu-Motru – dacă nu se simte trebuinţă de el, dacă nu e precedat de anume condiţiuni care să-l facă necesar”. În acest sens se pronunţa şi Ion I. C. Brătianu într-un discurs rostit în Parlament în decembrie 1905: „Partidul Naţional – Liberal a răsărit ca expresiunea unei nevoi mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a făcut, rând pe rând, organul de execuţie al necesităţilor vitale ale României şi prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă şi pe toate le rezumă, de la care şi-a luat chiar numele lui de naţional – liberal, a fost nevoia de a asigura existenţa naţională a românilor”. II. PARTIDE GUVERNAMENTALE 1. Partidul Naţional – Liberal a fost înfiinţat la 24 mai /5 iunie 1875, în Bucureşti. Preşedinţii lui au fost: Ion C. Brătianu (până în 1882-1883 împreună cu C. A. Rosetti şi singur până în 1891), Dimitrie C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Brătianu (1909-1927), iar apoi de Vintilă I. C. Brătianu, I. G. Duca şi Constantin I. C. Brătianu. Membrii marcanţi ai partidului până la 1918 au fost: Anastasie Stolojan, Mihail Pherekyde, Eugeniu Stătescu, Nicolae Fleva, Vasile Lascăr, Petre S. Aurelian, Mihail G. Orleanu, Spiru Haret, Constantin Dissescu, Emil Costinescu, Vasile G. Mortun, Alexandru G. Radovici, Constantin Stere, George Diamandi, Toma Stelian. Ca organe centrale de presă a avut: „Românul” (13 februarie 1866 – 9 iulie 1884), „Voinţa naţională” (10 iulie 1884 – 13 aprilie 1914), „Viitorul” (14 aprilie 1914 – martie 1938). Un rol însemnat în dezvoltarea doctrinei liberale l-a avut şi revista „Democraţia”, apărută în 1913 prin grija Cercului de Studii al Partidului Naţional – Liberal. Guvernele formate de Partidul Naţional – Liberal până la Marea Unire au fost: Guvernul condus de Manolache Costache Epureanu (27 aprilie
157

– 23 iulie 1876), Guvernul condus de I. C. Brătianu (24 iulie 1876 – 5 aprilie 1881), Guvernul condus de Dumitru C. Brătianu (10 aprilie – 8 iunie 1881), Guvernul condus de I. C. Brătianu (9 iunie – 20 martie 1888), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (4 oct. 1895 – 19 noiembrie 1896), Guvernul condus de Petre S. Aurelian (21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897 – 30 martie 1899), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904), Guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza (12 martie 1907 – 27 decembrie 1908), Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (27 decembrie 1908 – 28 decembrie 1910), Guvernul condus de Ion I. C. Brătianu (4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916), Guvernul condus de Ion I. C. Brătianu (11 decembrie 1916 – 26 ianuarie 1918). Partidul Naţional – Liberal, constituit în 1875 prin perfectarea unei coaliţii între diversele curente liberale care aveau în spatele lor o experienţă relativ îndelungată de apropieri, contacte şi colaborări, reunea în rândurile sale reprezentanţii noii clase a burgheziei din diverse domenii de activitate economică şi intelectuală, adepţi ai valorilor liberalismului, ai modernizării societăţii româneşti. Documentele programatice ale curentelor liberale de după unire, cele din 1863, 1867 şi apoi cel din 1875 al Partidului Naţional – Liberal au definit momentul naţional ca unul constitutiv al identităţii lor. Este de reţinut ideea care va ocupa un loc dominant în doctrina liberală, potrivit căreia partidul îşi asumă o misiune naţională, iar pe de altă parte se consideră purtătorul intereselor generale ale naţiunii. Această misiune o concepe în perspectiva progresului societăţii. De aici deschiderea partidului faţă de propăşirea economică, de reforme înscrise pe linia de modernizare a societăţii, de promovare a intereselor păturilor mijlocii prin intermediul dezvoltării comerţului, industriei, al unor organisme de credit financiar-bancare. Dacă programul din 1875 avea un caracter foarte general, excelând ca expuneri de principii ce purtau urma condeiului marelui om politic Mihail Kogălniceanu, noul program adoptat la Congresul de la Iaşi din noiembrie 1892 era expresia voinţei noului preşedinte al partidului, D. A. Sturdza de autor de acte programatice. Păşind pe urmele ilustrului înaintaş fără a atinge stilul şi profunzimea ideilor acestuia, D. A. Sturdza, s-a implicat substanţial în elaborarea noului program. Pentru prima oară în program se înscrie „sufragiul universal cu reprezentaţiunea proporţională”, ideal pe care partidul tindea să-l realizeze prin reforme treptate. În problema agrară, esenţială pentru
158

societatea românească, se prevedea crearea de instituţii care să înlesnească cumpărarea de proprietăţi particulare şi o îmbunătăţire a legii învoielilor agricole. În program erau preconizate o suită de măsuri în direcţia ridicării învăţământului, pentru organizarea armatei, pentru protejarea comerţului, industriei, agriculturii, descentralizarea administrativă, inamovibilitate judecătorească şi stabilitatea funcţionarilor publici, dezvoltarea oraşelor ţării. După 1892 şi până la 1906 în practica şi cugetarea Partidului Liberal se observă o stagnare a preocupărilor de înnoire. Programul din 1906 relua în bună parte obiectivele înscrise în 1892, dar nu mai amintea de votul universal, deziderat îndepărtat, ci numai de „independenţa votului”. Se constată în acest timp şi apropierea în interiorul partidului a unor curente naratoare exprimate mai ales de tinerii liberali. Ideile lor, mai cu seamă în privinţa votului universal, sunt exprimate în gazeta ce purta acest nume. Răscoalele ţărăneşti din 1907 i-au determinat pe liberali să-şi revizuiască programul şi să dea o atenţie prioritară chestiunii agrare. Preluând puterea politică a ţării la 12 martie 1907, guvernul liberal, în numele partidului şi al monarhului, a propus: desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, arendarea proprietăţilor statului direct la ţărani, care vor primi ajutor de la băncile populare, uşurarea învoielilor agricole, înfiinţarea Casei Rurale ş. a. Suflul primenirii se pregătea şi la vârf, în special după gravele evenimente din 1907 şi după preluarea şefiei partidului de către Ion I. C. Brătianu. Statura impunătoare a figurii sale politice se relevă convingător mai întâi în aşa-zisa „eră a reformelor” din anii 19131914. Mai întâi trebuie amintit programul din ianuarie 1911, în care chestiunea agrară era din nou considerată „de căpetenie”. Programul anunţa şi intenţia de aadopta Constituţia „noilor necesităţi ale societăţii”. Iar în adoptarea reformei electorale se vedea „mijlocul cel mai eficace de a solidariza toate forţele naţiunii şi de a asigura armonia socială”. În partea finală se sublinia ideea că „adevărata democraţie însemnează cârmuirea poporului prin sine însuşi”. La Congresul partidului din octombrie 1913 cele două reforme electorală şi agrară au fost adoptate şi trecute apoi în programul de guvernare din 1914. Evenimentele războiului aveau să le treacă în plan secundar, pentru că în vara anului 1917 într-o formulă mult radicalizată, votul universal şi împroprietărirea ţăranilor să fie trecute în Constituţie. În cadrul Partidului Naţional – Liberal, în marea guvernare începută în 1876 şi-au făcut loc şi unele nemulţumiri care s-au soldat
159

cu desprinderea unor grupuri ce îşi vor lua titulatura de partid. Astfel la 10 ianuarie 1880 George G. Vernescu punea bazele Partidului Liberalilor Sinceri, având ca principali colaboratori pe Vasile Boerescu, Nicolae Ionescu şi Dimitrie Gianni. Purtătorul de opinie al noului partid va fi gazeta „Binele public”, editată în perioada 29 noiembrie 1878 – 17 martie 1884. El s-a sprijinit pe moşieri cu vederi liberale, comercianţi, intelectuali. Fără să aibă un program bine conturat, acest partid se pronunţa asupra unor chestiuni concrete, precum: înlăturarea neajunsurilor din calea comerţului, instituirea unei mai bune administraţii, împiedicarea majorării impozitelor ş.a. S-a evidenţiat prin luările de poziţii în Parlament, în întruniri publice şi prin articole publicate în gazeta partidului. În acţiunea sa publică contra guvernului condus de I. C. Brătianu, s-a apropiat de liberalii moderaţi conduşi de Mihail Kogălniceanu şi, treptat, de Partidul Conservator. Toate aceste formaţiuni se concentrau în martie 1883 în „Opoziţia Unită”. În noiembrie 1885 s-a desprins din Partidul Naţional – Liberal fratele şefului guvernului, Dimitrie C. Brătianu care împreună cu câteva personalităţi politice însemnate: M. Kogălniceanu, Petre Gridişteanu, George Mârzescu, George D. Pallade, înfiinţează Partidul Liberal – Democrat. Organul de presă era „Naţiunea”, editată în perioada 17 iunie 1882 – 26 septembrie 1891. Baza socială a noului partid a fost restrânsă, fiind formată din elemente burgheze îndeosebi din oraşele Bucureşti, Iaşi şi Piteşti, nemulţumite de guvernarea liberală a lui I. C. Brătianu. De altfel începutul dezidenţei era legată de îndepărtarea de la conducerea guvernului, pentru ca apoi în cadrul Partidului Liberal – Democrat să organizeze în Parlament şi în afara lui acţiuni contra primului ministru şi a conducerii sale tot mai personale. În perioada 1885-1888 acest partid a fost deosebit de activ în acţiunea opoziţiei de răsturnare a guvernului. Dar n-a putut profita în urma acestei căderi, deoarece el s-a destrămat, în condiţiile acţiunii de refacere a unităţii Partidului Naţional – Liberal, declanşate după trecerea sa în opoziţie în primăvara anului 1888. În anii de guvernare a Partidului Naţional Liberal o mare parte a prevederilor programelor au fost concretizate în activitatea politică şi legislativă. Anul 1876 a însemnat începutul celei mai întinse în timp guvernări liberale, până în 1888, în care s-au cuprins evenimente majore, de cea mai mare însemnătate pentru progresul societăţii româneşti. Mai târziu, I. C. Brătianu a condus ţara în evenimentele complexe ale Războiului pentru Independenţă. A realizat mai multe
160

obiective economico-sociale şi politice: crearea Băncii Naţionale (1880); legea învoielilor agricole (1882); revizuirea Constituţiei (1884) prin care numărul colegiilor la Cameră se reduce de la patru la trei şi sporeşte numărul deputaţilor şi senatorilor; legea pentru încurajarea industriei naţionale (1887). În timpul acestei guvernări, România s-a proclamat Regat (1881), iar în planul politicii externe s-a alăturat Triplei Alianţe (1883). Dorinţa consolidării operei de „înfăptuiri istorice” l-au împins treptat pe I. C. Brătianu la practici autoritare care erodau tot mai mult grupul de susţinători şi sporeau atacurile Opoziţiei Unite. În faţa energicelor manifestări ale Opoziţiei dirijate de conservatori, la 20 martie 1888, I. C. Brătianu a demisionat. Într-un manifest către alegători din 11 septembrie erau invocate incontestabilele înfăptuiri: „Comparaţi Ţara de mai înainte cu cea de azi. Judecaţi progresele ce ea a făcut în doisprezece ani de guvernare a Partidului Naţional Liberal. Întrebaţi-vă care partid politic a mai făcut în Ţara Românească ceea ce au făcut liberalii...” În opoziţie, liberalii şi-au refăcut treptat rândurile, dar după moartea lui I. C. Brătianu, în 1891, şi scurta şefie a fratelui său Dumitru, mort şi el în anul următor, şefia lui D. A. Sturdza, în ciuda hărniciei şi a devotamentului său, a suferit o serie de slăbiciuni. Guvernarea liberală din anii 1895-1899 a fost frământată, marcată şi de unele insuccese în politica internă şi externă, ceea ce a determinat şi disensiuni interne între care cea mai puternică a fost a drapeliştilor (după numele ziarului „Drapelul”) de sub conducerea lui P. S. Aurelian. Acesta chiar a format un guvern în perioada 21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897. Aflaţi în opoziţie după 1899, liberalii au revenit curând la conducere deoarece conservatorii n-au putut scoate ţara dintr-o gravă criză financiară. Preluând cârma ţării în februarie 1901, guvernul liberal a introdus un regim sever de economii şi impozite. Acum s-a practicat politica „prin noi înşine”, formulă care va defini esenţa politicii economice a Partidului Naţional – Liberal. În martie 1907 din nou liberalii au fost îndemnaţi să preia puterea pentru a pacifica ţara cuprinsă de răscoala ţăranilor. Înăbuşind revolta sătenilor în rândul cărora s-au înregistrat mii de morţi şi răniţi, guvernul liberal a căutat soluţii pentru atenuarea nemulţumirii ţăranilor. La cumpăna celor două veacuri XIX şi XX aripa stângă a partidului din ce în ce mai activă, se întăreşte prin cuprinderea în rândurile sale a fruntaşilor P.S.D.M.R., aşa-numiţii „generoşi”. Sprijinit de Ocultă şi de stânga liberală, Ion I. C. Brătianu îl
161

înlocuieşte pe D. A. Sturdza în decembrie 1909 la conducerea partidului. Astfel, în opoziţie, în anii 1910-1913, Partidul Naţional – Liberal îşi pregăteşte un nou program de guvernare, mai radical decât cele de până atunci, înscriind ca prioritate cele două reforme: electorală şi agrară şi evident modificarea Constituţiei. Dar procesul de reforme este oprit de izbucnirea primului război mondial. Problemele externe devin acum prioritare. După doi ani de neutralitate, România intră în război alături de Antantă pentru realizarea marelui deziderat al unităţii naţionale. În condiţiile insucceselor militare din toamna lui 1916, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu s-a lărgit cu reprezentanţii Partidului Conservator – Democrat. Cele două partide au colaborat şi în Parlament în discutarea reformelor agrară şi electorală şi votarea revizuirii Constituţiei în iunie 1917. După mai puţin de o lună de la acest succes al liberalilor în plan intern, problemele militare au acaparat din nou preocupările guvernului. Prin marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română a reuşit să salveze invadarea Moldovei de către trupele Puterilor Centrale, dar ieşirea Rusiei din război în octombrie 1917 a silit România să pornească pe calea păcii separate cu inamicul. În aceste împrejurări, la începutul anului 1918, guvernul I. I. C. Brătianu a demisionat şi a lăsat loc unei noi formaţiuni ministeriale pentru a negocia cu Puterile Centrale şi a încheia pacea. Convins că până la urmă, victoria va fi de partea Antantei, preşedintele Partidului Naţional – Liberal şi-a convocat principalii colaboratori din guvern, înainte de a fi prezentat regelui demisia, pentru a le obţine sprijinul pentru viitoarea strategie, tactică politică pe care o concepuse şi care consta într-o acţiune care să salveze dinastia, fiinţa de stat şi armata şi la momentul potrivit al desfăşurării evenimentelor, România să-şi poată relua locul alături de aliaţi. Acest punct de vedere a fost împărtăşit de toţi miniştri liberali. 2. Partidul Conservator Partidul Conservator a luat fiinţă sub aspect strict organizatoric la 3 februarie 1880, în Bucureşti, în realitate însă existenţa grupărilor şi a multor elemente ale doctrinei conservatoare se măsura în decenii. La conducerea partidului s-au aflat: Manolache Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). În rândul membrilor marcanţi se găseau: Alexandru Lahovari, general Ioan Emanoil Florescu,
162

Dimitrie S. Niţescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid. Organele centrale de presă au fost: „Timpul” (15 martie 1876 – 17 martie 1884; 13 noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900), „Epoca” (16 noiembrie 1885 – 14 iunie 1889; 2 decembrie 1895 – 13 februarie1901), „Conservatorul” (15 decembrie 1900 – 15 noiembrie 1914), „Steagul” (14 noiembrie 1914 – iulie 1922). Guvernele formate de conservatori au fost: Guvernul condus de Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888), Guvernul condus de Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889), Guvernul condus de Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889), Guvernul condus de general George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891), Guvernul condus de general Ioan Em. Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891), Guvernul condus de Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900), Guvernul condus de Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901), Guvernul condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907), Guvernul condus de Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912), Guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie1912 – 31 decembrie 1913), Guvernul condus de Alexandru Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918). Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe marii proprietari de pământ, pe burghezia comercială şi desigur pe un segment important al intelectualităţii. Ca şi la liberali şi la conservatori, baza socială a manifestat o oarecare mobilitate în condiţiile specifice evoluţiei vieţii politice româneşti în epoca modernă. Din punct de vedere organizatoric, partidul era structurat pe cluburi. Nucleul conducător era clubul politic central din Bucureşti, alături de care existau cluburile cu reşedinţa în centrele de judeţ. Mişcarea şi doctrina conservatoare a căutat să valorifice o serie de idei, de repere comportamentale specifice conservatorismului, în general: ataşamentul la tradiţie înţeleasă ca normă comportamentală, de colectivităţi clădite pe relaţii consacrate de datină, de cultură, de ceea ce ţine de rutină şi tradiţie. De aici se desprindea şi constatarea că există însemnate dificultăţi în asimilarea de către societatea românească a noilor forme burgheze, în ultimă instanţă a neputinţei fondului autohton de a încorpora noul. Titu Maiorescu a pus în circulaţie „teoria formelor fără fond”. „Mobilităţii instituţiilor şi persoanelor prin care Partidul Liberal a crezut că va realiza progresul – se sublinia în Programul din 1880 al Partidului Conservator – opunem stabilitatea
163

instituţiilor şi a persoanelor şi progresul măsurat, dar continuu”. Intervenţionismul de stat era calea prin care poporului trebuia să i se dea, ca să nu fie el nevoit să ceară, dar să i se dea totdeauna cu măsură. Reformele moderate erau socotite cele mai potrivite pentru păstrarea armoniei sociale. Programul „Era nouă”, expus în 1881 de P. P. Carp în Parlament, a fost reluat şi adoptat oficial de junimişti în 1888, pe care va căuta să-l aplice în guvernarea începută în acel an. În plan economic, conservatorii au încurajat mai ales industria mică şi meseriile, dar nu s-au opus sporirii industriei, ba mai mult au adoptat tarife vamale protecţioniste şi o importantă lege de încurajare a acestui domeniu în 1912. S-au preocupat cu rezultate dintre cele mai bune de administraţia ţării. În plan social doctrina conservatoare susţinea ideea că în societatea românească erau doar două clase: moşierimea şi ţărănimea, restul – burghezii, meseriaşii, lucrătorii, intelectualitatea – nefiind decât pături intermediare. Treptat această viziune se va schimba, prin recunoaşterea burgheziei şi muncitorimii drept categorii sociale active. Preocuparea de căpetenie a Partidului Conservator a rămas invariabil apărarea intereselor moşierimii, ameninţată deopotrivă de reformele liberale, şi de puternica presiune ţărănească. Evoluţia socială şi politică va deveni tot mai îngrijorătoare după răscoala din 1907, când întregul proces reformator se radicalizează. Când în 1913 liberalii aprobă expropierea şi votul universal, conservatorii nu opun rezistenţă, dar se străduiesc să reducă în mod substanţial efectele aplicării practice. Sub presiunea evenimentelor în vara anului 1917 ei acceptă modificarea Constituţiei ce înscrie principiile de aplicare a celor două reforme. Toată această evoluţie rapidă şi radicală evidenţia faptul că rolul şi rostul Partidului Conservator se apropie de final. El va face după Marea Unire eforturi de adoptare la noua situaţie, dar fără şanse de izbândă. În sfera teoriei şi practicii conservatoare s-a cuprins şi Partidul Constituţional (Junimiştii), creat la 1 mai 1891 la Bucureşti, având ca preşedinte pe Petre P. Carp, iar ca personalităţi marcante pe Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Menelas Ghermain, Iacob Negruzzi, Alexandru Marghiloman. Organele de presă centrale au fost: „Constituţionalul” (15 iunie 1889 – 14 decembrie 1900), „Era nouă” (8 octombrie 1889 – 25 iunie 1900), „Epoca” (13 februarie 1901 – 17 aprilie 1907). Nucleul acestui partid l-a constituit gruparea junimistă, închegată în ultimii ani ai domniei lui Cuza, ca o societate liberală, a unei generaţii de distinşi intelectuali, care nu respingeau nici ideea accesului la nivelurile politice superioare prin cultură. De aceea, din
164

toamna anului 1871, ea se afirmă şi ca o grupare politică în cadrul curentului conservator, cu reprezentanţii în Parlament şi în guvernul condus de Lascăr Catargiu. Deşi împărtăşeau, în linii mari, acelaşi patrimoniu doctrinar conservator, gruparea junimiştilor, care s-a menţinut tot timpul restrânsă, a început din 1881 să se individualizeze prin acţiuni separate de vechii conservatori şi să devină în cursul anilor un element dizolvant al Partidului Conservator. Programul lor „Era nouă”, atât de dezbătut în discursurile rostite şi în articolele publicate de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu plecau de la ideea că modernizarea României s-a făcut „de sus în jos, nu de jos în sus” şi, prin urmare, n-a fost o democratizare reală, ci a fost o creaţie a politicii elitei conducătoare. Divergenţele cu vechii conservatori s-au menţinut, fără a se ajunge la o ruptură definitivă, nici când au cultivat legături strânse cu liberalii în anii 1883-1886, îndeosebi pe problemele politicii externe. În primăvara anului 1888 sunt aduşi de rege la guvern, pentru scurtă perioadă, ca apoi să colaboreze la guvernele conservatoare din anii următori. Dar, au continuat să rămână organizată separat de Partidul Conservator, până în 1907 când ambiţia lui P. P. Carp a fost satisfăcută, devenind şeful tuturor conservatorilor. Prin fuziunea produsă, junimiştii reintră în disidenţă, adoptând titulatura de Partid Conservator. Un partid de o factură aparte aflat pentru scurt timp în coabitare cu Partidul Conservator a fost Partidul Liberal – Conservator, creat la 17 martie 1884 în Bucureşti, de cei doi oameni politici, Lascăr Catargiu, George Vernescu care au devenit concomitent preşedinţii noului partid. Alături de ei s-au aflat personalităţi marcante, precum: general Ioan Em. Florescu, Alexandru Lahovari, general George Manu, Nicolae Blaremberg, Petre Grădişteanu, Emil ProtopopescuPake. Organul central de presă era „România” (18 martie 1884 – 29 martie 1892). Programul adoptat era în fond un acord de principii între conservatorii lui Lascăr Catargiu şi liberalii „sinceri” ai lui George Vernescu şi cuprindea o serie de generalităţi, precum: „progres treptat şi sănătos”, „justiţie şi siguranţa proprietăţii”, îmbunătăţirea administraţiei, desfiinţarea cheltuielilor de lux, încurajarea iniţiativei private ş. a. Acest partid a fost o creaţie artificială, fără coeziune internă, menit să sporească opoziţia contra guvernului I. C. Brătianu. După constituire, Partidul Liberal – Conservator a devenit formaţiunea politică în jurul căreia s-a dezvoltat activitatea „Opoziţia Unită”, până la căderea guvernului în martie 1888. În martie 1889 şi februarie 1891, Partidul Liberal – Conservator a format două guverne de scurtă durată
165

conduse de Lascăr Catargiu şi respectiv Ioan Em. Florescu şi a participat la altele tot mai de nuanţă conservatoare. Fiind creat pentru răsturnarea liberalilor de la putere, o dată scopul atins, legăturile dintre părţile componente au slăbit până la desprindere când liberalii „sinceri” s-au apropiat de Partidul Naţional – Liberal, care au fuzionat în martie 1892, iar conservatorii şi-au refăcut propriile rânduri. Partidul Conservator, dincolo de frământările sale interne, când s-a aflat la guvernare a realizat, în principal, o operă de consolidare a achiziţiilor politice liberale, a reformelor deja înfăptuite. „Ceea ce se impune acum generaţiei noastre – se scria bunăoară în Aspectul către alegători din septembrie 1888 – este organizarea temeinică a ţării înlăuntrul cadrului constituţional”. De aceea, domeniul predilect în care conservatorii legiferează este cel administrativ, deşi nu lipsesc nici legi ce vizează sistemul financiar, organizarea muncii industriale etc. Alcătuirea şi aplicarea doctrinei conservatoare româneşti s-a înscris în modul ei specific pe coordonatele progresului şi modernizării societăţii româneşti, a afirmării tot mai pregnante a organizării politice a românilor pe linie naţională în vederea împlinirii marelui ideal al Unirii. 3. Partidul Conservator – Democrat Partidul Conservator – Democrat este cel de-al treilea partid de guvernământ din istoria modernă a României. El a luat fiinţă la 3 februarie 1908 la Bucureşti sub preşedenţia lui Take Ionescu, care a rămas la conducerea partidului până la sfârşitul vieţii. În rândul membrilor marcanţi s-au aflat: Alexandru A. Bădărău, Constantin G. Dissescu, Nicolae Xenopol. Gazetele centrale ale partidului au fost: „Ordinea” (27 ianuarie 1908 – 30 ianuarie 1913), „Acţiunea” (31 ianuarie 1913 – 14 noiembrie 1916), „Evenimentul” (14 noiembrie 1916 – 1 decembrie 1918). Noul partid s-a născut din neînţelegerile din rândul conservatorilor conduşi de P. P. Carp, dar şi din ambiţiile lui Take Ionescu de a edifica o nouă structură politică cu deschidere spre spectrul social şi capabilă să guverneze ţara. El s-a bazat pe un electorat format din avocaţi, profesori, medici, funcţionari, proprietari mici şi mijlocii şi chiar mari proprietari. Programul partidului a fost impus în cadrul mai multor conferinţe ţinute în diferite oraşe ale ţării şi la Congresul de întemeiere. Esenţial era, după expresia lui Take Ionescu, „aşezarea ideilor conservatoare pe temelia democratică; înţeleasă în practica vieţii politice, ca o cale de mijloc între liberalismul avântat şi
166

conservatorismul închistat, adică „nici reacţionarism, nici revoluţiune”. În anii următori programul a suferit modificări şi nuanţări strâns legate de conjunctura politică. După ce liberalii au lansat proiectul de reforme şi de revizuire a Constituţiei în 1913, Partidul Conservator – Democrat a înscris lărgirea corpului electoral şi la expropiere, dar restrânsă la cumpărarea de către stat a tuturor moşiilor aparţinând instituţiilor politice şi de utilitate şi vânzarea către ţărani în loturi mici. Ţinând seama de evoluţia evenimentelor, după declanşarea marelui război, în septembrie 1914, Take Ionescu, conducătorul prestigios al partidului, a renunţat la toate rezervele de până atunci şi a încheiat o alianţă cu Acţiunea Naţională a lui Nicolae Filipescu, desprinsă din Partidul Conservator, prin care a subordonat chestiunea reformelor interne rezolvării marii probleme a desăvârşirii unităţii naţionale a românilor. De aceea, în iunie, în Parlamentul de la Iaşi, Partidul Conservator – Democrat a votat revizuirea Constituţiei cu prevederea înfăptuirii celor două reforme. Bucurându-se de o largă popularitate şi manevrând cu abilitate între cele două partide de guvernământ, Partidul Conservator – Democrat i-a silit pe conservatori, în 1912, să-i accepte la guvernare. În anii neutralităţii a desfăşurat mari acţiuni în Capitală şi în ţară pentru intrarea României în război alături de Antantă. La 11 decembrie 1916 partidul condus de Take Ionescu a intrat în guvern cu patru reprezentanţi alături de liberalii lui Ion I. C. Brătianu, asumându-şi alte responsabilităţi în conducerea ţării, atât de greu încercate în acei ani. După demisia guvernului, Take Ionescu, alături de alţi oameni politici şi de cultură, a pus bazele, la Paris, în vara anului 1918, Consiliului Naţional al Unităţii Naţionale, pe care l-a condus şi a cărei activitate, a fost pusă total în slujba idealului naţional al Marii Uniri. III. PARTIDE PARLAMENTARE 1. Partidul Naţionalist – Democrat Partidul Naţionalist – Democrat a fost înfiinţat la Bucureşti, la 23 aprilie 1910. Preşedenţia partidului a aparţinut deopotrivă lui Nicolae Iorga şi Alexandru C. Cuza în anii 1910-1920. În rândul membrilor marcanţi îi găsim pe: Vasile M. Kogălniceanu, D. Munteanu-Râmnic, C. Ifrim, Ion Zelea Codreanu. Organul central de presă a fost „Neamul Românesc” (19061940). Partidul a găsit audienţă în rândul studenţilor, profesorilor,
167

preoţilor, învăţătorilor, avocaţilor, funcţionarilor, în general în cadrul unor cercuri intelectuale ataşate valorilor culturale naţionale, încrezătoare în uriaşa personalitate a lui Nicolae Iorga. O intelectualitate care căuta căile spre o schimbare în societate, nemulţumită de fenomene pe care le punea pe seama neorganizării micii burghezii româneşti. Ea traducea, într-un fel, dificultăţile acestor pături, insuccesele lor de ordin economic, căutându-le nu o dată acolo unde de fapt nu se aflau rădăcinile lor adevărate: în precaritatea condiţiilor generale ale economiei, în nivelul restrâns al circulaţiei mijloacelor de schimb, în îngustimea operaţiilor de piaţă şi în starea vegetativă a târgurilor şi oraşelor din România, în special ale celor din Moldova. Se manifestă interes pentru soluţionarea problemei agrar-ţărăneşti în sensul întregirii loturilor ţărăneşti şi a ridicării condiţiei materialculturale a sătenilor. Aceste idei erau cuprinse în programul din 1910, alături de prevederi pentru protejarea comercianţilor, meseriaşilor şi industriaşilor români din teritoriile aflate sub ocupaţii străine, cât şi pentru o politică de apropiere de statele balcanice. Este de menţionat că A. C. Cuza a căutat să imprime acestui partid şi o politică antisemită, neîmpărtăşită decât în mică măsură de savantul Nicolae Iorga. Multe dintre ideile cuprinse în programul partidului au fost susţinute şi de la tribuna Parlamentului, începând din 1914, când cei doi oameni politici sunt aleşi deputaţi. 2. Partidul Democrat – Radical Dintre partidele politice situate în stânga cadrului politic, caracteristic era Partidul Democrat – Radical condus de George Panu. Alături de el, membrii marcanţi erau: Alexandru A. Bădărău, Constantin C. Bacalbaşa, Grigore N. Macri. Organul central de presă a fost: „Lupta” (19 iulie 1884 – 31 noiembrie 1895). În rândul numărului restrâns de aderenţi grupaţi în cluburile politice din Bucureşti şi Iaşi se aflau îndeosebi elemente intelectuale provenite din burghezia mică şi mijlocie adepte ale liberalismului radical. În suita ideilor programatice se aflau înscrise prevederi, precum: introducerea votului universal, îngrădirea şi restrângerea prerogativelor regale, exercitarea deplină a libertăţilor constituţionale, impozit progresiv asupra capitalului şi veniturilor, cu scutiri pentru păturile sărace, instrucţie gratuită, acordarea de pământ şi unelte de lucru ţăranilor de către stat, modificarea legii tocmelilor agricole, fixarea unui minim de salariu pentru lucrătorii de toate categoriile, fixarea prin lege a duratei zilei de lucru ş. a. George Panu a adunat în
168

jurul său şi al gazetei „Lupta”, elementele liberale care alături de „Opoziţia Unită”, au acţionat în anii 1885-1887 pentru răsturnarea guvernului liberal. În anii următori, radicalii împreună cu socialiştii au iniţiat acţiuni pentru afirmarea în forul legislativ a unor revendicări de interes social – democrat general privind o serie de chestiuni, precum: problema ţărănească, organizarea magistraturii, învăţământul ş.a. Versalitatea lui George Panu a dus în cele din urmă la dispariţia partidului de pe scena politică. Radicalismul n-a reuşit să croiască un făgaş în întreaga evoluţie a vieţii politice din România. 3. Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România a fost creat la 31 martie 1893, la Bucureşti. În rândul conducătorilor s-au impus: Ioan Nădejde, Vasile G. Mostun, Constantin DobrogeanuGherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu Bujor, Cristian Racovski. Organele centrale de presă au fost: „Munca” (25 februarie 1890 – 23 octombrie 1894), „Lumea Nouă” (2 noiembrie 1894 – 1 octombrie 1900), „România Muncitoare” (1 ianuarie – 19 iunie 1902, 5 martie 1905 – 11 septembrie 1914), „Lupta zilnică” (12 septembrie 1914 – 15 august 1916). Partidul afirma în programul din 1893 că este „reprezentantul politic al proletariatului din România” şi că „apără şi reprezintă interesele tuturor claselor oprimate ale naţiunii”. El a susţinut un nou model al dezvoltării sociale, bazat pe principiile socialismului. De pe această platformă Partidul Social – Democrat şi-a construit tactica şi strategia, a conceput, în consecinţă, acţiunea şi s-a raportat la partidele politice guvernamentale faţă de care se considera în opoziţie de principiu. Dincolo de idealul proiectat într-o perspectivă îndelungată, el a elaborat o platformă de revendicări denumite imediate, în sensul că se puteau realiza chiar în marginea societăţii date, platformă care avea un pronunţat caracter democrat. Socialismul ca mişcare politică şi curent de idei n-a reuşit, în condiţiile României, să-şi formeze o bază socială puternică şi să devină un factor influent al vieţii politice. Lipsa unei platforme industriale evoluate şi a unui proletariat numeros, caracterul dispersat al acestuia, nivelul scăzut de trai, absenţa unei legislaţii ocrotitoare a muncii, lipsa unor tradiţii de organizare – toate acestea au constituit impedimente în calea formării unei ample mişcări socialiste şi sindicale. Mişcarea socialistă nu a putut să se afirme, în consecinţă, ca o forţă parlamentară. A reuşit numai la sfârşitul secolului al XIX-lea să trimită 1-2 deputaţi în Parlament. El şi-a păstrat totuşi o influenţă în
169

rândurile unor categorii de muncitori şi a desfăşurat o activitate de propagandă prin presă, prin adunări şi mitinguri. Conduita generală a partidului era similară cu orientarea Partidelor socialiste şi muncitoreşti din Europa centrală şi apuseană. În 1899, mai mulţi lideri importanţi ai partidului, supranumiţi „generoşi”, au trecut în Partidul Naţional – Liberal. Cei rămaşi au încercat să refacă partidul, trecând prin mai multe forme de organizare premergătoare cercurilor socialiste, a Uniunii socialiste, pentru ca în 1910, să finalizeze efortul de un deceniu, prin reîntemeierea Partidului Social Democrat din România, ce se declara continuator al vechii rădăcini socialiste. În afara partidelor guvernamentale şi parlamentare în viaţa politică românească, s-a manifestat şi tendinţa de a pune bazele unui partid ţărănesc, care să răspundă pe cât posibil nevoilor adevărate ale ţărănimii. Iniţiativa întemeierii unei partide ţărăneşti a aparţinut învăţătorului Constantin Dobrogeanu-Argeşla care s-a alăturat şi Alexandru Vălescu în noiembrie 1892. Organul de presă era „Gazeta ţăranilor” (8 noiembrie 1892 – 1899). Organizarea era influentă prin preoţi şi învăţători în unele sate din judeţele Argeş, Muscel, Olt şi Vâlcea. Ea nu avea o structură de partid. Programul era orientat în direcţia susţinerii cauzei ţăranilor, prin împroprietăriri din pământurile statului, drept de vot direct pentru toţi ştiutorii de carte şi indirect pentru toţi ceilalţi, sau vot universal. Se pronunţă în favoarea domniei legilor, descentralizării administrative, pentru promovarea unei politici economice echilibrate ş.a. În 1895, Partida Ţărănească a ales doi deputaţi în Parlament. După destrămarea acestei prime structuri de sine stătătoare a ţărănimii, în septembrie 1906, acţiunea este reluată de Vasile N. Kogălniceanu şi Alexandru Vălescu, redactorul „Gazetei Ţăranului”, dar eforturile lor au fost anihilate de marea răscoală din anul următor. În anii premergători primului război mondial, susţinătorii cei mai fermi ai ţărănimii au fost învăţătorii satelor. Din rândul lor se va evidenţia învăţătorul Ion Mihalache, devenit preşedinte pe ţară a Asociaţiei Învăţătorilor care va porni o nouă organizare a unui partid ţărănesc de masă, dar izbucnirea războiului i-a întrerupt activitatea. IV. PARTIDELE POLITICE DIN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI
AFLATE SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ

1. Partidul Naţional Român din Transilvania Partidul Naţional Român din Transilvania a fost format la 12 mai 1881, la Sibiu. Preşedenţia partidului a fost asigurată de:
170

Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Bariţiu (1884-1888), Ioan Raţiu (1889-1890), Vincenţiu Babeş (1890-1902), Gheorghe Pop de Băseşti (1903-1919). În rândul membrilor marcanţi se aflau: Eugen Brate, Iuliu Caroianu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop. Organele centrale de presă au fost: „Tribuna” (14 aprilie 1884 – 16 aprilie 1903), „Lupta” (24 decembrie 1906 – 1 decembrie 1910), „Românul” (1 ianuarie 1911 – 28 februarie 1916, 26 octombrie – 31 decembrie 1918). Partidul Naţional Român s-a născut din dorinţa naţiunii române din Transilvania de a-şi apăra propriile interese. El a fost organizatorul şi îndrumătorul luptei împotriva asupririi străine, pentru apărarea fiinţei naţionale a românilor, de aceea s-a bucurat de un larg sprijin în rândul tuturor categoriilor sociale. Primele iniţiative organizatorice au apărut ca o reacţie împotriva dualismului austro-ungar instaurat în 1867. La 7 februarie 1869 s-au pus bazele la Timişoara, Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, iar la 7-8 martie acelaşi an, la Miercurea Sibiului s-a creat Partidul Naţional al Românilor din Transilvania. Fiecare dintre cele două partide îşi avea propria tactică faţă de Dieta maghiară. Primul – activismul, al doilea – pasivismul. Două evenimente majore au găsit unificarea mişcării naţionale. Cel dintâi, războiul pentru independenţă, cel de-al doilea, politica brutală de maghiarizare declanşată de guvernul de la Budapasta. Conferinţa naţională din 12 – 14 mai 1881 de la Sibiu a pus bazele Partidului Naţional Român, care a pus la loc de frunte în programul său necesitatea redobândirii autonomiei Transilvaniei, la care se adăugau dezideratele esenţiale: introducerea limbii române în administraţie şi justiţie, numirea de funcţionari români în teritoriile locuite de populaţia majoritară românească, revizuirea legii naţionalităţilor din 1868 ş. a. Această orientare generală aşezată pe linia tactică a pasivismului a fost însoţită de acţiuni organizatorice şi propagandistice care au urmărit dezvoltarea şi întărirea legăturilor permanente cu Ţara, prin conferinţe politice, presă, memorii, prin sprijinirea asociaţiilor şi societăţilor culturale. După alcătuirea unui Memorial în 1882, menit să înfăţişeze situaţia reală a românilor din monarhia dualistă, care a avut un larg ecou în opinia europeană, guvernul maghiar a ripostat accentuând tendinţele de maghiarizare: conducerea P.N.R. a trecut la organizarea unei mişcări mai ample şi mai dinamice. Punctul culminant al acesteia a fost în 1892, când a fost înaintat Curţii de la Viena un Memorandum, ce analiza în mod cuprinzător situaţia românilor din Austro – Ungaria,
171

dezvăluind inumanele abuzuri şi silnicii ale guvernanţilor. Oficialităţile ungare au întemeiat un proces fruntaşilor Partidului Naţional Român la Cluj, finalizat cu condamnarea acestora. Dar această mişcare memorandistă a pus într-o lumină vie întreaga solidaritate a comunităţii româneşti, forţa de afirmare asentimentelor sale identitare, maturitatea conştiinţei naţionale. Etapele ulterioare ale mişcării memorandiste au fost, după un relativ reflux al acesteia, etape de consolidare, de reorientare tactică spre activismul politic, de sporire a capacităţii de afirmare şi a influenţei în mase a P. N. R. În acest sens, Conferinţa naţională a partidului din 1905 a adoptat noul program care înscrie revendicări într-o formulare clară şi fermă, precum: recunoaşterea individualităţii politice a naţiunii române şi asigurarea dezvoltării sale etnice şi constituţionale, aplicarea în practică a legii cu privire la egala îndreptăţire a naţiunilor asuprite în folosirea limbii materne în administraţie, justiţie, şcoală, armată, vot universal, libertatea presei etc. De acum toate bătăliile politice purtate de reprezentanţii P.N.R. în Parlamentul de la Budapesta sau în afara lui se revendicau de la acest program. Activitatea deputaţilor a fost dublată şi de raţiuni populare contra legilor tot mai opresive ale guvernanţilor. După declanşarea primei conflagraţii mondiale, Partidul Naţional Român şi-a suspendat activitatea nevrând să se angajeze faţă de autorităţile dublei monarhii. În condiţiile iminentei prăbuşiri a Imperiului austro-ungar la 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al partidului, întrunit la Oradea, a adoptat Declaraţia care proclama dreptul la autodeterminare al naţiunii române şi necesitatea convocării unei Adunări Naţionale care să hotărască viitorul Transilvaniei, declaraţie expusă de Al. Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta la 18 octombrie. Constituirea Consiliului Naţional Român Central la 12 noiembrie, format dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social – Democrat, marca momentul decisiv al trecerii la pregătirea sub toate aspectele a Marii Adunări Naţionale de la Alba- Iulia de la 1 Decembrie 1918, ce va consfinţi actul Marii Uniri. 2. Partidul Naţional Român din Bucovina Partidul Naţional Român din Bucovina a fost înfiinţat la 7 martie 1892. Preşedinţii partidului au fost: Iancu Zota (1893-1896), Varteres Pruncul (1896-1897), Iancu Lupul (1897-1899), George Popovici (1900), Iancu Flandor (1908-1910). În rândul membrilor marcanţi se aflau: Modest Grigorcea, Constantin Isopescu, Victor Stârcea, Valeriu
172

Bodnărescu, Constantin Morariu. Organele centrale de presă au fost: „Gazeta Bucovinei” (14 mai 1891 – 6 aprilie 1897), „Patria” (14 iulie 1897 – 21 aprilie 1900), „Deşteptarea” (2 septembrie 1900 – noiembrie 1904), „Apărarea naţională” (17 octombrie 1906 – 29 septembrie 1908), „Românul” (16 octombrie 1908 – 4 februarie 1909), „Patria” (7 februarie 1909 – 27 noiembrie 1910), „Viaţa nouă” (6 ianuarie 1912 – august 1914). Partidul Naţional din Bucovina se declara ca reprezentant al tuturor categoriilor de români. Doctrinar pleda pentru „menţinerea autonomiei Bucovinei” şi pentru „individualitatea ei istorică şi politică”, pentru autonomia Bisericii Ortodoxe, dezvoltarea învăţământului în limba română, folosirea limbii române în administraţie şi organele judecătoreşti ş.a. Acest program a fost reluat şi înnoit în mai multe rânduri şi îmbogăţit în tot cursul activităţii practice a deputaţilor români în Parlamentul de la Viena, în presă şi în întruniri politice. Un succes important a fost dobândit, imediat după înfiinţarea partidului, la alegerile pentru Dieta Bucovinei, când românii au obţinut mai mult de o treime din mandate. Aceasta le-a permis să acţioneze mai organizat în cadrul „Clubului naţional” pentru promovarea programului adoptat. Curând aveau să apară şi nemulţumiri în rândurile partidului, tinerii politicieni, considerând că activitatea conducătorilor este lipsită de energie, au creat un nou partid cu tendinţe radicale, ce îşi propunea să aşeze „politica partidului nostru pe baze adevărat naţionale”. Autorităţile austriece adoptă măsuri aspre în primăvara anului 1899, împotriva românilor, concretizate în expulzări, restrângerea libertăţii presei, pedepse împotriva studenţilor ş. a. Dar în august 1900, într-o mare adunare populară la Cernăuţi, gruparea „românilor tineri” au pus bazele Partidului Poporal Naţional Român din Bucovina, care în fond continua activitatea vechiului partid. Acum, se afirmă în rândul deputaţilor din Dietă, Iancu Flandor care formulează critici aspre la adresa guvernului Bucovinei, pentru starea economică şi socială grea, ca şi pentru politica de deznaţionalizare. În anii următori partidul trece prin situaţii dificile şi este înfrânt în alegerile din 1904, an în care se şi autodizolvă. În octombrie 1908 se constituie Partidul Creştin Social Român din Bucovina în fruntea căruia este chemat Iancu Flandor. La începutul anului următor, acest partid îşi reia numele iniţial de Partidul Naţional Român din Bucovina. Este anul în care deputaţii reuşesc să obţină înfiinţarea unei catedre de istorie naţională la Universitatea din Cernăuţi, al cărei prim titular ajunge istoricul Ion Nistor. Nu vor lipsi disensiunile politice, în anii următori, care uneori aveau să aducă şi divizări de poziţii orientativ-doctrinare: naţională, democratică şi
173

conservatoare. Dar acestea vor fi depăşite şi partidul avea să-şi menţină unitatea şi să acţioneze în interesul românilor până în august 1914 când îşi încetează activitatea ca urmare a izbucnirii marii conflagraţii mondiale. 3. Partidul Naţional Moldovenesc Partidul Naţional Moldovenesc a fost înfiinţat la 3 aprilie 1917, la Chişinău. Preşedintele activ a fost Pavel Gore, iar preşedintele de onoare Vasile Stroescu. Printre membrii marcanţi s-au aflat: Pantelemon Halippa, Ioan Pelivan, Teofil Iancu, Ion Buzdugan. Organul central de presă a fost „Cuvântul moldovenesc” (martie 1917 – martie 1918). Se cuvine a aminti că Basarabia a fost cea mai vitregită parte a spaţiului istoric românesc. Viaţa naţională, aproape stinsă în exterior datorită autocratismului rusesc, crunt şi intolerant, la orice manifestare a libertăţii, se păstra totuşi vie în afundurile sufleteşti ale românilor basarabeni. Scânteile ei s-au aprins o vreme în anii de intense frământări ai revoluţiei din 1905-1907 din Rusia. Activitatea publicistică, formele de manifestare culturală şi religioasă, închegarea unor tendinţe politice şi a unor proiecte de acţiune vădeau că sub învelişul tăcerii se păstrau vii potenţialităţile unei mişcări apte să asigure resurecţia vieţii naţionale. Un deceniu mai târziu, în volbura evenimentelor revoluţionare din Rusia anului 1917, la Chişinău a putut să se nască acest partid cu un nucleu de intelectuali, la care s-au alăturat oameni din toate categoriile; de la proprietari până la studenţi şi militari. Deşi nu dispunea de o organizare bine conturată, Partidul Naţional Moldovenesc a acţionat cu succes în direcţia imprimării unei orientări naţionale revoluţiei din Basarabia în anii 1917-1918, pornind de la ideea că cea dintâi şi cea mai importantă cucerire a revoluţiei ruse era eliberarea popoarelor de sub dominaţia cruntă a Rusiei ţariste. Revendicările sociale înscrise în program erau condiţionate în mod firesc de cele cu caracter naţional în care la loc de frunte era „dobândirea celei mai largi autonomiii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice aBasarabiei”. Toate legile privind Basarabia urmau să fie întocmite şi aprobate de Sfatul Ţării, în concordanţă cu tradiţiile locale. Se prevedea introducerea limbii române în şcoală, autonomia bisericii şi ţinerea slujbei în limba română, efectuarea serviciului militar în interiorul Basarabiei, formarea de funcţiuni de stat din „sânul poporului şi în limba poporului”.
174

În anul 1917 şi începutul lui 1918, Partidul Naţional Moldovenesc a fost iniţiatorul şi organizatorul primelor congrese ale ostaşilor, învăţătorilor, preoţilor, studenţilor, al cursurilor de învăţători în limba română, al introducerii alfabetului latin. Toate aceste măsuri au creat cadrul favorabil desfăşurării evenimentelor din Basarabia care au culminat cu decizia luată de Sfatul Ţării, ca organ reprezentativ de unire cu ţara la 27 martie 1918. Structurile politice care s-au afirmat în epoca modernă, de la primele grupări închegate la începutul secolului al XIX-lea, până la partidele guvernamentale, parlamentare sau aflate sub opresiune străină, din preajma primei mari conflagraţii mondiale, au oferit oamenilor politici şi în general intelectualilor de cele mai diverse opinii şi tendinţe cadrul de susţinere şi promovare a unor idei, programe în slujba progresului continuu al societăţii româneşti, a cărei primă cerinţă era desăvârşirea unităţii naţionale. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Bulei, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Bucureşti, 1987. Hurezeanu, Damian, Partide şi curente politice în România în 1821-1918, Bucureşti, 2000. Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a României, Bucureşti, 2002. Rădulescu-Zoner, Ştefan; Cliveti, Gheorghe; Onişoru, Gheorghe, Şandru, Dumitru; Stan, Apostol, Istoria Partidului Naţional – Liberal, Bucureşti, 2000.

175

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful