UNIVERSITATEA SPIRU HARET Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice MASTER: Mass-media şi comunicarea

COMUNICAREA ŞI TEXTUL DIALECTAL DIN PERSPECTIVĂ PRAGMATICĂ

Titlar Disciplină: Lector Univ.Dr. Silviu Şerban

Masterand: .......................................................

INTRODUCERE

Desprinsă din semantica logică şi din filozofia limbajului la mijlocul anilor ’50, pragmatica, în sens foarte larg, studiază modul în care limba este folosită de un locutor într-un context dat, cu intenţia de a acţiona într-un mod determinat şi cu anumite efecte asupra interlocutorului. Lingvişti precum Austin, Searle, Strawson, Grice au introdus şi teoretizat concepte devenite azi fundamentale în lingvistica şi în comunicare: acte de vorbire, acte de vorbire directe şi indirecte, intenţii, efecte, principii şi maxime comunicative, implicaţii şi implicaturi etc. Ele au devenit între timp numitorul comun al unor discipline/direcţii/domenii diverse precum: pragmalingvistica, pragmatica cognitivă, analiza discursului, analiza conversaţiei, comunicare interpersonală, comunicare de grup, comunicare în masă, comunicare interculturală, etnopragmatica şi multe altele, cu scopuri de cercetare şi metodologii diferite, care au însă un fundament comun: investigarea relaţiei dintre limba şi vorbitor/interlocutor. Orice student sau participant la un curs de marketing, relaţii publice, organizare de campanii electorale, publicitate, managementul instituţiilor, diplomaţie etc. află, în diverse moduri, spus într-o formă sau alta, că limbajul este o forţă cu care putem acţiona asupra celorlalţi pentru a-i determina să răspundă, să acţioneze conform dorinţei noastre; că prin limbaj negociem şi manipulăm deopotrivă. Mai mult chiar, pentru a-i pregăti pe şcolari să intre într-o lume a discursului, actualul Curriculum şi manualele alternative propun perspectiva „funcţională, comunicaţională“ asupra

repetat obsedant. în emisiuni de ştiri sau de divertisment. cu toţii auzim. În ziare sau la televizor. termenul „comunicare“. Comunicarea .limbii.

Termenul de „comunicare” provine de la latinescul „comunicare” care însemna a face ceva împreună.mediul aerian sau acvatic). noţiunea de comunicare se referă prin excelenţă la schimburile de informaţii. Legătura dintre cei doi se realizează prin intermediul unui canal (cablu telefonic. termenul de comunicare se folosea pentru a desemna toate tipurile de schimburi care se realizau în cadrul societăţii umane. Relaţia dintre emitent şi receptor dă naştere la ceea ce numim un sistem de comunicare. În present.rol care depăşeşte în valoare şi semnificaţie rolul pe care îl aveau înainte celelalte două dimensiuni ale universului – substanţa şi energia. Dacă în prima jumătate a secolului XX comunicarea reprezenta obiect de preocupare şi de studiu doar pentru lingvistică şi psihologie. În antropologia clasică. Definiţie Comunicarea este transferul de informaţie de la o sursa care se denumeşte emitent către un destinatar care se numeşte receptor. în prezent ea a devenit domeniu de interes pentru toate ştiinţele particulare. aceasta datorită creşterii considerabile a rolului informaţiei în societatea contemporană.Comunicarea a devenit în prezent o componentă majoră a tuturor domeniilor de cunoaştere implicit a domeniului tehnic. Importanţa comunicării s-a concretizat în aceea că s-a desprins un buchet de discipline care se ocupă în mod expres de analiza sistematică şi în profunzime a fenomenului comunicării – ştiinţe ale comunicării. .

Aceste procedee rezidă în repetarea. astfel comunicarea capătă caracter interacţional. pentru asigurarea acestei cerinţe în procesul comunicării se apelează la procedeele de redundare.E → C→R emițător canal receptor -Schema classică de comunicare- Pentru a avea ocomunicare este necesar ca relaţia dintre emitent şi receptor să aibă un caracter bidimensional. rolul principal îi va reveni raportului semnal – zgomot. incertitudine. multiplicarea sau amplificarea . Canalul reprezintă mediul prin care are loc trecerea informaţiei de la sursă la receptor şi întotdeauna pe acest canal acţionează o serie de factori perturbatori care au fost reuniţi sub denumirea de zgomot şi în determinarea calităţii transmisiei informaţiei. iar in 50% din cazuri zgomotul va fi perceput ca semnal. ca atare în comunicare se introduce un coeficient crescut de confuzie. • semnalul domină asupra zgomotului – se realizează în mod eficient comunicarea. raport ce pune în evidenţă trei situaţii principale : • semnalul este dominat de zgomot – comunicarea nu se poate realiza. circular. • semnalul este egal cu zgomotul – situaţie de maximă incertitudine – caracterizată prin aceea ca în 50% din cazuri semnalul va fi perceput ca zgomot. Vorbim de realizarea comunicării numai în cazul în care informaţia emisă de la nivelul sursei ajunge nealterata în marea ei majoritate la receptor.

virtuţi. cuvintele unei limbi ca semne trebuie să aibă aceeaşi funcţie designativă pentru toţi indivizii care vorbesc limba dată. În lingvistică. Funcţia designativă a cuvântului se elaborează în cursul comunicării istorice pe baza utilizării unei anumite limbi şi aceasta funcţie designativă capată caracter de generalitate. evenimente. Simbolul are o valoare culturală şi semnificaţia lui este determinată într-un anumit context socio-istoric. Noţiunea de semnal în ştiinţa comunicării are o semnificaţie generică. mai generalizată decât semnalul. Simbolul reprezintă obiectivarea pe baza unor convenţii a unor calităţi a unor ranguri de merit. fenomene. Pe lângă noţiunea de semnal în lingvistica mai folosim şi noţiunea de semn. Semnul exprimă o funcţie designativă generalizată ce se conferă unui anumit tip de elemente fizice respectiv elementelor ce intră în structura limbilor naturale şi ca atare semnul se echivalează cu cuvântul. În procesul comunicării se transmit mesaje (informaţii) care se obiectivează prin intermediul semnalelor. noţiunea de semnal reprezintă o funcţie designativă situaţional-concretă care se conferă unui stimul în raport cu un anumit comportament. etc. respectiv pe canalul dat. devenind un bun comunitar.caracteristicilor fizice ale semnalelor pentru a le impune în raport cu forţa de alterare a zgomotelor care acţionează în contextul dat. de obiectivitate devenind independentă de contextele situaţionale particulare şi de indivizii concreţi care sunt angajaţi în relaţia de comunicare. ea subsumând toate modalităţile de obiectivare fizică a unui mesaj. În procesul transmisiei mesajelor avem trei tipuri de operaţii : . de designare mai extinsă. simbol. Simbolul are o funcţie de semnalizare.

2) Operaţiile de recodare. decodarea înseamnă înţelegerea .care sunt literele alfabetului . şi se realizează pe baza unor reguli de corespondenţă între elementele mesajului şi elementele codului. atunci aceleaşi idei sau stări le vom obiectiva prin intermediul unor elemente vizuale de o anumită formă. În termeni psihologici. Decodarea constă în stabilirea identităţii conţinutului mesajului prin raportarea lui la un anumit referenţial sau o anumită realitate obiectuală. aceasta operaţie de recodare fiind efectuată de receptorii senzoriali ai destinatarului (auditiv. Acest suport fizic poate să fie sonor. Când transmitem un mesaj oral. Codarea constă în transcrierea sau transferul mesajului respectiv a informaţiei ce urmează a fi transmisă pe un anumit suport fizic aparţinând unui alphabet. acustic. Când dorim să transmitem un mesaj scris.1) Operaţiile de codare. codarea se face prin înscrierea ideii sau stării pe care dorim să o comunicam pe un suport sonor. tactil. Operaţii importante de recodare se realizează la nivelul receptorului sau destinatarului unde se produce trecerea mesajului de pe suportul fizic extern pe un suport biofizic sau fiziologic intern. vizual. mărime. Recodarea este operaţia de reorganizare şi optimizare a fluxului de mesaje la nivelul diferitelor noduri intermediare între emiţător şi receptor. vizual sau tactil). 3) Operaţiile de decodare. Este posibil ca în operaţia de recodare să se schimbe suportul fizic iniţial cu altul care se dovedeşte mai potrivit pentru trecerea mai departe a mesajului. reprezentat de sunetele articulate.

Această latură se exprimă valoric prin unităţi de măsura denumite „biţi”. reprezentând diferite aspecte sau entităţi ale realităţii de referinţă. De exemplu: la primirea cuvântului „casa” destinatarul căruia iîi adresez acest mesaj trebuie să . Latura semantică se referă la gradul de concordanţă sau corespondenţa dintre un mesaj obiectivat printr-un semnal sau semn si realitatea extra-lingvistică sau obiectuală. Latura cantitativ-statistică se referă la volumul sau cantitatea • latura semantică. Comunicarea pune în evidenţă trei laturi principale: • latura cantitativ-statistică.Această cantitate se apreciază. În cazul comunicării pe baza cuvintelor este necesar ca aceste modele informaţionale interne să fie asociate cu denumirile corespunzătoare. Bitul este unitatea de informaţie furnizată de o alegere binară sau de un mesaj care înlătură un grad de nedeterminare format din existenţa a două elemente egal posibile. se estimează în funcţie de gradul de nedeterminare sau de incertitudine care este înlăturat prin emiterea informaţiei respective. Pentru a se realiza latura semantică este necesar ca destinatarul sau receptorul să dispună de un anumit tezaur intern de modele informaţionale.mesajului de către destinatar. • de informaţie care a fost emisă de la nivelul sursei. vom spune atunci ca latura semantica a comunicării se realizează dacă la primirea unui mesaj la nivelul tezaurului intern al receptorului se produce o anumită modificare selectivă şi concordantă cu valoarea designativă a cuvântului. latura pragmatică.

2) Comunicarea senzorială. Comunicarea extrasenzorială se realizează pe baza unor suporturi. empatetică. aceste reguli şi norme sunt fixate prin sistemul gramatical care este caracteristic. premoniţională. ci în concordanţă cu anumite reguli şi norme. ele fiind accesibile unui număr restrâns de indivizi dotaţi în mod special cu al şaptelea simţ sau cu calităţi parapsihologice. Comunicarea telepatică şi cea premoniţională au o sferă relativ îngustă de manifestare. Al doilea aspect ne arată că prin actul comunicării se urmăreşte producerea unor efecte dezirabile în planul stărilor interne şi al comportamentelor externe ale destinatarului sau receptorului. Comunicarea la nivel uman se realizează în mai multe forme. Latura pragmatică se referă pe de o parte la modul în care trebuie folosite elementele de bază pentru obiectivarea mesajelor (alfabetele şi vocabularul). Comunicarea empatetică se realizează pe baza stărilor emoţionalafective. elementele de bază ale alfabetelor şi ale vocabularelor trebuie folosite nu la întâmplare.înregistreze în tezaurul său intern o modificare care să însemne orientarea lui adecvată către acel obiect. propriu fiecărei limbi naturale. iar pe de altă parte se referă la finalitatea actului de comunicare. În plus se cere ca pe baza mesajelor furnizate receptorul sau destinatarul să poată să-şi rezolve anumite sarcini specifice de reglare sau să-şi satisfacă anumite stări de necesitate. cele mai importante fiind: 1) Comunicarea extrasenzorială. unor semnale care nu sunt accesibile simţurilor obişnuite: comunicarea telepaticaă. Primul aspect ne arată că în procesul comunicării. având la bază mecanismul de consonanţă sau de rezonanţă .

a graiului articulat.Comunicarea se mai clasifică şi după natura suporturilor de obiectivare a mesajelor: • Comunicarea nonverbală. se realizează în sau chinestezice mişcărilor. • Comunicarea verbală.afectivă reciprocă. se realizează surdomuţilor. aceste proprietăţi şi funcţii se refera îndeosebi la realizarea şi exprimarea unor conţinuturi informaţionale formalabstracte şi generalizate. pot să fie vizuale (culorile. designativă reglarea diferite tipuri de semnale sonore care capătă semnificaţie specială şi care (cel al nonverbală care contribuie la reglementarea şi motorii dansul). care susţin comunicarea nonverbală. situaţionale specifice şi ea devine subordonată şi reglată de Comunicarea verbală se realizează pe baza cuvântului respectiv. Limbajele nonverbale. Cuvântul are cea mai extinsă proprietate şi . Această comunicare are o sferă largă de manifestare şi ea se realizează în mod curent între oameni atunci când sunt strânşi mai mulţi la un loc (grupuri). Limbajul verbal dobândeşte proprietăţi şi funcţii comunicaţionale calitativ superioare în raport cu limbajele nonverbale. auditive (structurile muzicale. contexte prin combinarea comportamentelor şi activităţilor noastre). Comunicarea comunicarea verbală. Vorbim astfel şi de două tipuri de limbaje ca instrumente ale comunicării :limbaje nonverbale şi limbaje verbale. a gesturilor semnalele olfactive. baletul. a sunetelor articulate . Limbajul verbal şi comunicarea verbală sunt attribute definitorii esenţiale ale omului şi ale societăţii umane. formele şi obiectele).

În raport cu dezvoltarea limbajului verbal există o zonă de receptivitate optimă situată între 1 şi 4-5 ani. să o identifice şi să o asimileze. Limba este un produs social-istoric alcătuit pe de o parte din cuvinte. apare ca o realitate obiectivă care acţionează asupra individului şi pe care copilul este obligat să o perceapă. • Coordonata semantică-calitativă. ordonare şi combinare a literelor şi a cuvintelor în cursul comunicării. formalizate. limba. Limbajul verbal pune în evidenţă trei coordonate principale: • Coordonata fizică. Procesul de verbalizare (de asimilare a limbii în forma limbajului verbal) se desfăşoară treptat în ontogeneză şi el se consolidează la sfârşitul perioadei de adolescenţă (1820 ani). care sunt de entitati designative şi dintr-un sistem de reguli gramaticale care stabilesc modalităţile de alegere. dacă copilul nu vine în contact cu fluxul vorbirii limbii până la vârsta de 4-5 ani atunci posibilităţile lui de a asimila o limbă se reduc cu 60-70%. respectiv a gândirii abstracte generalizate. Pentru fiecare individ. Coordonata fizică se referă la mulţimea elementelor prin care se realizează obiectivarea mesajelor sau informaţiilor: a) entităţi acustice. Limbajul verbal este rezultatul asimilării de către indivizii unei comunităţi a limbii care se vorbeşte în cadrul acesteia.funcţie de generalizare şi prin aceasta el a devenit suportul şi instrumentul principal de susţinere şi realizarea proceselor cognitive superioare. • Coordonata formală. iar apariţia şi dezvoltarea lui are la bază existenţa limbii. . Limbajul este un proces şi un fenomen psihologic care se realizează la nivelul indivizilor concreţi.

Pentru a folosi în obiectivarea şi transmiterea mesajelor aceste elemente sonore (sunetele) trebuie să posede proprietăţi fizice uşor perceptibile. Entităţile grafice . iar limbajul scris se produce mai târziu şi formarea lui reclamă un proces special de învăţare.b) entităţi grafice. Entităţile acustice sunt reprezentate de sunetele articulate proprii limbii. În funcţie de suportul mesajului se diferenţiază două forme mari ale limbajului verbal: 1) Limbajul oral. 2) frecvenţa sau înălţimea – după care se diferenţiază vocalele şi consoanele. personală a limbajului individual. 2) Limbajul scris Ontogenetic limbajul oral este primul care se constituie şi formarea lui se produce natural. ale literelor. Un sunet verbal prezintă trei proprietăţi: 1) intensitatea sau amplitudinea. . care trebuie să depăşească valoarea pragului auditiv interior pentru a asigura ajungerea la destinatar şi înregistrarea de către acesta.sunt reprezentate de litere – care alcătuiesc alfabetul scris al limbii şi exprimă sunetele articulate. 3) timbrul – care exprimă un mod specific de combinare a frecvenţei de bază cu aşa numitele frecvenţe auxiliare în cadrul fiecărui sunet. Timbrul devine o etichetă individuală. Coordonata formală se exprimă în trei aspecte: • fonetic – cuprinde regulile de pronunţie şi de scriere ale sunetelor.

pe lângă forma fonetică a cuvintelor. În însuşirea limbajului. de asemenea sintaxa cuprinde şi reguli de formulare a tipurilor de propoziţii (afirmative. Coordonata semantică determină funcţia şi valoarea designativă a cuvintelor. fiecare trebuie să înregistreze şi să reţină şi valoarea designativă a lui. Modalităţi de structurare semantică: • modalitatea concentrică – exprimă raporturile de consolidare între diferite cuvinte la nivelul individului respectiv ( cuvinte cu determinare exactă.). negative. subiect.).• morfologic – cuprinde regulile de modificare a formei iniţiale a cuvintelor comunicării. interogative. . în concordanţă cu obiectivele şi scopurile • sintactic – cuprinde regulile de combinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze cu respectarea funcţiilor pe care diferitele părţi de cuvânt le îndeplinesc (predicat. medie sau slabă). • reţele semantice – în care cuvintele se organizează după gradul de generalitate. adică legătura dintre cuvânt şi o anumită realitate obiectivă extralingvistică. etc. Pe această bază are loc procesul de structurare şi de organizare semantică a limbajului în plan individual intern. etc.

Termenul de pragmatică a fost. a unui mesaj. analiza discursului este un obiect relativ recent de studiu. succesiunea mai multor acţiuni. aşa cum procedează semantica. În cadrul pragmaticii. Pragmatica este definită cu nuanţe diferite în funcţie de perspectivă. O constantă în toate perspectivele este însă importanţa considerării interpretantului uman. care analizează relaţia dintre semne şi interpretarea lor. semantică (relaţia pragmatică. loc. Morris (1903?-1979). Un alt element important în pragmatică este timpul. analiza efectului unei acţiuni comunicative. izolat. a unei replici verbale (sau textuale) în . Ea se preocupă de succesul sau eşecul comunicării. folosit prima dată de lingvistul şi filosoful american Charles W. Din punctul de vedere semiotic al lui Peirce.) de rolul contextului. Distincţia sintaxă . istoric etc. Pragmatica ia în considerare nu numai înţelesul în sine. se pare.pragmatică a fost făcută prima dată de Charles Morris în 1938. dintre care a împărţit semiotica în sintaxă (relaţia între semne şi obiecte) şi semne). al unei comunicări.semantică . pragmatica include toate cele trei elemente ale triunghiului semiotic în analiza semnelor. timp. de schimbarea înţelesurilor în funcţie de situaţie (persoană.TEXTUL DIALECTAL DIN PERSPECTIVĂ PRAGMATICĂ Pragmatica – noţiuni introductive Pragmatica este o ramură a lingvisticii. al unui text.

aşa numita izotopie (Ionescu 1997. Unii interlocutori se vor grăbi să ne spună cât este ora. pag. O consecinţă a celor de mai sus este că pragmatica aduce elemente suplimentare faţă de semantică. Fillmore ca “un alt fel de semantică” (Ionescu-Ruxăndroiu 2003. pag. esenţiale în înţelegerea semnificaţiei unui mesaj.funcţie de contextul ei.. emiţătorul şi receptorul unui mesaj folosesc aceeaşi propoziţie. în general. pentru a avea sens.16) sau ca “acele mecanisme care permit să se comunice mai mult decât se spune de fapt”. hermenutice). Pragmatica este văzută de S. De exemplu. de Ch. o prelegere.190). Dacă.17). Levinson ca semnificaţie dincolo de semantică (“meaning minus semantics”. un dialog. s-ar putea să fie nu o întrebare ci o atenţionare asupra orei înaintate. propoziţia “Ştii cât este ceasul?”. pag. poate avea diverse reacţii la un interlocutor în funcţie de context. dacă ne spune acest lucru mama sau soţia. trebuie să fie coerente (lucru în consonanţă şi cu principiile holiste. se poate spune că pragmatica se ocupă cu aspectele prin care se asigură coerenţa unui text sau a unei secvenţe de acte de comunicare. el ne va răspunde prin costul ceasului.. din . Dacă punem această întrebare unui vânzător de ceasuri (eventual şi indicând un anume ceas).15). retorica (conform şi Marcu 1997). Pragmatica face distincţia dintre emiterea şi receptarea unui anumit mesaj. o secţiune dintr-un manual. de către Georgia Green (Ionescu-Ruxăndroiu 2003. Dintr-o altă perspectivă. În schimb. Un text. din punct de vedere gramatical (sintactic). La coerenţă conlucrează tehnicile de structurare a discursului. pag. Ionescu-Ruxăndroiu 2003.

pag. într-un mod cu totul general. P. pragmatica a cunoscut diferite orientări. pragmatica de gradul întâi. în opoziţie cu studiul sistemului lingvistic. 2. pragmatica este o cercetare a înţelegerii . Reboul 1999). Grice (1979) de exemplu. care priveşte propriu-zis lingvistica” (Moeschler. pentru H. în sens diferit de cel din tradiţia generativistă: dacă pentru Chomsky.punct de vedere pragmatic trebuie luate în considerarea scopurile. interlocutori) – cum este semantica indexicală practicată de Émile Benveniste (1966 şi 1974) sau pragmatica logică de tip Herman Parret (1976 şi 1983). raportată sau nu la structura lingvistică. pragmatica de gradul al doilea. performanţăşi act. drept „studiul utilizării limbajului. performanţa defineşte producerea limbajului.18) . în funcţie de modul de abordare a două categorii de probleme: structura limbajului dependentă de context şi principiile uzului limbajului sau ale înţelegerii lui. Pragmatica – domeniu al acţiunii şi interacţiunii comunicative Definită. respectiv al simbolurilor indexice referitoare la context (loc.care se ocupă cu studiul competenţei. bazată pe conceptul de performanţă (îndeplinirea de acte în context). Din perspectiva celor trei concepte esenţiale dezbătute de pragmatică: context. intenţia emiţaţorului şi efectul asupra receptorului (IonescuRuxăndroiu 2003. timp. s-a vorbit despre trei grade ale pragmaticii: 1.

Austin (1962) prin teoria actelor de vorbire şi continuată de J. din acest punct de vedere. teoria competenţei comunicative şi teoria politeţii verbale. Elementul 233 unificator îl constituie conceptul de act lingvistic. La rândul său. pragmatica de gradul al treilea.limbajului (Moeschler. având la bază conceperea limbajului fie din punctul de vedere al comunicabilităţii. în opinia Elenei Dragoş. cu discipline precum 3. principii esenţiale în orice pragmatică şi care sunt complementare (comunicarea este întotdeauna dublată de o intenţie). fie din punctul de vedere al naturii sale acţionale”. consideră şi „pragmalingvistica” drept „o teorie a competenţei (capacităţii) performanţei (abilităţii) comunicative”. reunind. care se situează pe poziţia unei pragmatici interculturale ce include viziunea psiho-socioşi etnolingvistică asupra fenomenului lingvistic. . L. Reboul 1999). teorii ale interacţiunii verbale. cel din urmă fiind domeniul de studiu al pragmaticii. teoria actelor de limbaj. Margareta Manu Magda. Searle (1972). tradusă în opoziţia lingvistică sistem / uzul sistemului. Cele trei concepte de bază ale pragmaticii implică o dimensiune subiectivă a limbajului. ci acţionalăpragmatică inaugurată de J. „într-o metateorie a semnificaţiei intenţionale. pragmatica fiind astfel studiul actelor lingvistice în fluxul conversaţional. care are la bază conceptul de act: limbajul nu are o funcţie descriptivă. în opinia sa. de unde psiholingvistica şi sociolingvistica. aceasta se constituie. şi înrudirea pragmaticii.

vom considera ca aparţinând aceleiaşi categorii – aceea a textului dialectal – faptele lingvistice considerate . [conştient]. b) întrebuinţarea mijloacelor verbale c) modul de existenţă şi de înregistrare a mesajului. în ceea ce priveşte gradul lor respectiv de elaborare”. academică). Aceeaşi autoare clasifică faptele de limbă dialectale. determină diferenţele dintre aspectul vorbit şi cel scris al limbii. pe care context concret. „comunicarea orală este. alături de cele populare. Rezultă astfel opoziţiile: limbă populară vorbită caracterizată prin mărcile [nonpoetic]. [scris]. în condiţii normale. [spontan] şi [oral] versus limbă literară [poetic]. Prezenţa acestor dialogată şi legată de un două elemente. considerate variante normate. În demersul nostru. în opoziţie cu faptele de limbă standard şi literare (culte). le considerăm caracteristice şi definitorii.Popular-Dialectal După cum afirmă şi Magdalena Vulpe. Deosebirea dintre dialectal şi popular se referă la aria de răspândire a faptelor lingvistice respective ([– General] vs [+ General]). după criteriile: a) funcţia dominantă a actului comunicării. O clasificare la fel de relevantă este realizată de către Carmen Vlad. [spontan] şi [oral] versus limbă folclorică [poetic]. în categoria variantelor lingvistice nenormate (neconforme cu norma prescriptivă. la nivelul comunicării scrise.

Desigur că datele din textele dialectale culese prin metoda anchetei pe teren nu pot avea acelaşi grad de relevanţă ca şi datele obţinute prin conversaţiile spontane. deoarece ea nu urmăreşte numai competenţa „idiomatică” a vorbitorului. lipsa unui corpus de date referitoare la studierea comunicării orale curente. populare şi de limbă populară vorbită. ca „outsider”. între anchetator şi subiect stabilindu-se o „convenţie” privind aspectul limbajului urmărit. cel mai adesea. este mai degrabă similar cu acela al auditorului decât cu cel al receptorului. Ancheta dialectală poate fi însă definită şi ca „o formă specială de comunicare” (Dumistrăcel. de a structura „«discursuri» în conformitate cu circumstanţele” (Coşeriu.mai sus ca dialectale. 1994). ci şi competenţa lui „expresivă”. care. 1997). cât şi cele scrise sunt guvernate de un principiu dialogic: discursul emiţătorului (E) este dependent de receptor (R). Hreapcă. Conversaţia – prototipul utilizării limbii Implicând o activitate de enunţare. Bârleanu. permite totuşi punerea în evidenţă a caracterului de „universalii” a unor aspecte specifice. spontane ne-a determinat să ne oprim asupra textului dialectal. din perspectivă pragmatică. capacitatea subiectului de a vorbi „în circumstanţe determinate”. textul dialectal are. aspectul unui monolog adresat. iar statutul anchetatorului. atât formele de comunicare orale. Dacă discursul scris presupune imaginarea unui destinatar înzestrat cu o . deşi nu oferă o imagine completă asupra mecanismelor reale ale procesului de comunicare. Comunicare provocată. Astfel.

realizat pe niveluri structurale. pentru descrierea conversaţiei în textul dialectal. Sub influenţa lingvisticii americane. de locul şi momentul în care este produs discursul. model aplicat. prin dependenţa de şi crearea unui anumit context comunicativ şi prin organizarea sub forma unei succesiuni de intervenţii alternative ale participanţilor la conversaţie. care presupune un cadru instituţional şi prealocarea rolului de E. de către Willis Edmondson (1981). demersul interpretativ din cadrul receptării are un caracter predictiv şi strategic.anumităcompetenţă comunicativă. pe lângă un model etnometodologic. în lingvistica americană. şi evoluţia discursului oral se bazează pe exploatarea resurselor situaţionale. conversaţia se caracterizează. Definită în opoziţie cu discuţia. de natura relaţiei dintre aceştia. Prototipul utilizării limbii îl reprezintă conversaţia. pentru care am optat şi noi. prin interacţiune lingvistică şi socială. autoarea mai susmenţionată propune. conform unui fond cognitiv comun. presupunând o evaluare corectă de către R a datelor situaţiei de comunicare. după Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (1995). Intenţia comunicativă a E nu se realizează decât dacă este recunoscută exact de către R. . tipul familiar curent de comunicare orală. ci şi interacţională (anticiparea corectă de către E a reacţiilor R şi răspunsul acestuia). structura permanent la contextul extraverbal. comunicarea presupune deci interpretarea reuşită de către R a intenţiei cu care E a performat actul lingvistic. Prin urmare. Ca şi în cazul emiterii. dialogică. enunţarea implică nu numai o componentă acţională. pe apelul Formele discursului oral sunt dependente de identitatea şi statutul interlocutorilor. şi un model integrativ.

Acest model de descriere a interacţiunii verbale stabileşte o punte de legătură între teoria actelor lingvistice şi analiza conversaţiei. recunoscute de către R. conversaţia poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: interacţională şi ilocuţionară. a invita. persoana I singular implică desemnarea şi realizarea unui act precum: act reprezentativ – ce exprimă angajarea E faţă de adevărul din conţinutul propoziţional – prin verbe performative de tipul a afirma. După Edmondson (1981). ca tip de eveniment comunicativ. Considerând că fiecare enunţ din cadrul unei conversaţii constituie un act verbal (Austin 1962. a cere. Perspectiva ilocuţionară se referă la aspectul acţional al utilizării limbii.. a ruga. discursul vorbit este o structură interacţională în care actele lingvistice au ca substanţă acte ilocuţionare. a solicita. deci ca o serie de acte verbale a căror coerenţă este asigurată de structura socială în care sunt realizate. a sugera. conversaţia. . 1. a presupune. este considerată drept „limbaj” şi activitate socială în acelaşi timp. act expresiv – sentimente şi atitudini – verbe: a mulţumi. a se angaja să. actele ilocuţionare vizează reuşita. Caracterizându-se prin coprezenţa formelor comportamentului social şi lingvistic. a felicita. act directiv – exprimă încercarea E de a-l determina pe R să facă o anumită acţiune – verbe ca: a ordona. Searle 1972) şi asociind conţinutului propoziţional al enunţurilor o forţă ce exprimă intenţiile comunicative ale E. a sfătui etc.. a căror folosire la indicativ prezent. Forţa ilocuţionară a enunţurilor este exprimată prin verbe performative. act comisiv – angajarea E de a face o acţiune – verbe ca: a promite. Prin prisma modelului integrativ. a insista etc.

a numi. prin minimală. la schimb. . fază şi confruntare interacţională. Respingere. act declarativ – realizează o schimbare – a declara. Contracarare şi Reofertare). Atingerea obiectivelor urmărite de participanţii la conversaţie presupune adoptarea unui comportament strategic ce vizează „manevrarea” de la actul structurilor interacţionale interacţional. a concedia. Perspectiva interacţională a comunicării explică însă şi performarea indirectă a unor acte ilocuţionare. ca unitate organizate ierarhic. prin folosirea unor indicatori ai altor acte (de exemplu: formularea unei solicitări printrun verb modal înaintea unei forme interogative: Vrei. Satisfacere. 2.a se scuza. poţi să-mi dai cartea? sau exprimarea unui refuz printr-un enunţ declarativ: Mergem mâine la plimbare? – Cred că mâine o să plouă.). la mişcarea subordonarea unităţilor de rang inferior faţă de cele de rang superior: interacţională (Ofertă.

Având drept obiect de studiu descrierea variabilităţii lingvistice pe axa diatopică. dialectologia. Capacitatea unei unităţi lingvistice de a exprima. Comunicarea directă între oameni este realizată prin intermediul cuvintelor sau a gesturilor. situaţional. Se constată deci necesitatea unei teorii integratoare a ipotezelor pragmatice cu cele socio. la o abordare semasiologică. respectiv de la tratarea onomasiologică. . ci şi cu o lărgire a obiectului său cadru. Salutul sau un gest prietenesc sunt forme simple de a stabili un contact cu ceilalţi. mult mai mult decât datul ei anterior este o capacitate de tip pragmatic. care să studieze sensul semnului lingvistic în legătură cu contextul structural în care el funcţionează. de tip clasic. este nevoie de mijloace cu ajutorul cărora săse transmită informaţiile la distanţă: acestea suntmijloacele de comunicare în masă sau massmedia. ca disciplină lingvistică. se confruntă cu necesitatea nu numai a reinterpretării materialului pe baza unor noi metode.CONCLUZII Comunicarea face posibilă coexistenţa oamenilor. Dar pentru a face un schimb de idei sau pentru a împărtăşi cunoştinţe cu persoane aflate departe.şi etnolingvistice într-un cadru larg al teoriei actelor verbale atunci când este vorba despre studierea limbii române vorbite (dialectale).

Doina Hreapcă. 3. Searle 1972 – John R. 7. Longman. Bîrleanu 1997 – Stelian Dumistrăcel. « Les actes de langage. în “Opera lingvistică I”. Iaşi. vorbit”. Maria Marin. Austin 1962 – J. Hermann. 1975. New York. Vulpe 2004 – Magdalena Vulpe. Dumistrăcel. în “Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. .şi etnolingvistica. Coşeriu 1994 – Eugen Coşeriu. Chişinău. Hreapcă. Editura Academiei. p. 5. II. “Ancheta dialectală ca formă de comunicare”. 8. “Socio. Ion-Horia Bîrleanu. Cluj-Napoca. Bazele şi sarcinile lor”. Paris. 4. “Texte dialectale Muntenia”. de Paul Lăzărescu. 6. “Dialectal. Clarendan Press. Structuri şi strategii”. Editura ALL. Editura Academiei Române. Oxford. 72-78. Essai de philosophie du langage ». Trei studii”. Searle. Londra. Ionescu-Ruxăndoiu 1995 – Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. Bucureşti. 2. Editura Clusium. “How to do things with words”. L. A model for analysis. publicate sub redacţia lui Boris Cazacu. Spoken discourse. Victorela Neagoe.BIBLIOGRAFIE 1. popular. Austin. “Conversaţia. Bogdan Marinescu. Bucureşti. Ruxandra Pană şi Magdalena Vulpe. cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel. Edmondson 1981 – Willis Edmondson.