You are on page 1of 168

UNIVERSITATEA DIN BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
Marcelina Mocanu
ANALIZĂ MATEMATICĂ
CURS PENTRU STUDENŢII
FACULTĂŢII DE INGINERIE
Introducere
Acest material cuprinde notele unui curs de Analiză Matematică predat
studenţilor de la Facultatea de Inginerie în primul semestru al anului I.
Scopul cursului ” Matematici aplicate 1 (Analiză Matematică)” este de a-i
învăţa pe studenţi să utilizeze puternicele instrumente ale Calculului diferenţial
si integral, pentru funcţii de una sau mai multe variabile reale. Stăpânirea
matematicii de liceu, la nivel mediu, este necesară studenţilor pentru ca
noţiunile şi metodele Analizei matematice studiate în facultate să le fie
accesibile. Având în vedere această cerinţă, în cursul de faţă cele mai multe
cunoştinţe de Analiză matematică din liceu sunt recapitulate şi reexplicate,
dintr-un punct de vedere superior.
Prin metodele şi rezultatele sale, matematica a jucat şi joacă un rol
fundamental în progresele ştiinţei şi tehnicii. Numeroase domenii ale
matematicii, printre care şi calculul diferenţial şi integral, au apărut din
necesitatea rezolvării unor probleme practice. Isaac Newton (1642-1727) a
ajuns să pună bazele calculului diferenţial si integral pentru că avea nevoie de
un instrument de rezolvare a problemelor de mecanică. În acelaşi timp,
Gottfried Leibniz (1646-1716) a obţinut rezultate asemănătoare cu cele ale lui
Newton pornind de la necesitatea rezolvării unor probleme interne ale
matematicii, de exemplu, probleme cu conţinut geometric. Calculul diferenţial
şi integral permite abordarea generală, sistematică şi unitară, a unor probleme
din fizică, tehnică, economie, biologie, etc. El este indispensabil pentru diverse
domenii ale matematicii ( teoria ecuaţiilor diferenţiale, geometria diferenţială,
analiza numerică, calculul probabilităţilor şi statistică).
Analiza matematică este un domeniu vast al matematicii, cu multe ramuri,
dintre care abordăm aici doar calculul diferenţial şi integral clasic, dintr-un
punct de vedere modern. Analiza matematică studiază funcţiile pe baza
noţiunii de limită. Noţiunea matematică de limită este specifică Analizei şi stă
la baza definirii altor noţiuni fundamentale cum sunt cele de derivată si
integrală. Noţiunea de limită intervine in legătură cu orice procedeu de
aproximare în care eroarea aproximării poate fi micşorată oricât de mult.
În Calculul diferenţial se studiază derivatele (vitezele de variaţie ale unor
mărimi). Cunoaşterea valorilor unei funcţii si derivatei sale într-un punct
permite aproximarea funcţiei respective, în apropierea acelui punct, printr-o
anumită funcţie de gradul I, printr-un procedeu numit liniarizare. Comportarea
derivatei unei funcţii de o variabilă pe un interval oferă informaţii privind
continuitatea, monotonia, extremele funcţiei. În multe probleme de optimizare
se face apel la derivate. Câteva mărimi care se exprimă ca derivate sunt panta
tangentei la graficul unei funcţii, viteza si acceleraţia unui mobil la un moment
dat, intensitatea curentului electric, rata inflaţiei. Calculul integral se ocupă
cu problema găsirii variaţiei unei mărimi ca rezultat al cumulării (însumării,
într-un anume sens) a vitezelor sale de variaţie. Câteva mărimi care se exprimă
ca integrale sunt lungimea drumului parcurs de un mobil (pentru care
cunoaştem mărimea vectorului viteză ca funcţie de timp), aria unei figuri
plane, volumul unui corp în spaţiu, coordonatele centrului de greutate şi
momentele de inerţie ale unui corp material. Operaţiile de derivare si integrare
sunt într-un anume sens inverse una celeilalte, ceea ce uneşte Calculul
diferenţial si Calculul integral într-un ansamblu unitar .
În liceu au fost studiate cu ajutorul metodelor Analizei matematice doar
funcţii reale de o variabilă reală. În procesele studiate de ştiinţele naturii şi
societăţii se consideră sisteme cu multe grade de libertate, a căror stare este
caracterizată de un număr mare de parametri. Se impune astfel studiul
funcţiilor de mai multe variabile, cu valori în spaţii multidimensionale.
Pentru aceste tipuri de funcţii este necesară introducerea unor noţiuni noi, cum
sunt: derivatele parţiale, diferenţiala, integralele: curbilinii, duble, triple, de
suprafaţă, etc.
De ce, la nivelul liceului, Analiza matematică este considerată o disciplină
de studiu mai dificilă decât alte discipline matematice? Iată câteva răspunsuri
posibile, utile pentru a scoate în evidenţă unele trăsături generale ale acestui
domeniu:
- La Algebră şi Trigonometrie au fost studiate anumite funcţii, numite
funcţii elementare. Definirea riguroasă a unor funcţii (exponenţială, logaritm,
puteri cu exponent real) nu este posibilă fără contribuţia Analizei matematice.
În Analiză se trece de la particular la general în studiul funcţiilor, studiindu-se
clase de funcţii având proprietăţi cum sunt continuitatea, derivabilitatea,
integrabilitatea;
- În Analiză rolul inegalităţilor este preponderent faţă de cel al egalităţilor;
- Procedeele de aproximare, aflate in centrul atenţiei in Analiza
matematică, implica un număr nelimitat de etape;
-Infinitul este un concept intrinsec, esenţial al Analizei matematice;
-Teoremele care exprimă condiţii necesare şi suficiente sunt rare în
Analiză, mai frecvent sunt formulate fie condiţii necesare, fie condiţii
suficiente pentru ca o proprietate să aibă loc.
În cadrul acestui curs, am urmărit să introducem cele mai multe noţiuni pe
baza unor exemple care să motiveze utilitatea noţiunilor respective. Teoria
studiată este sintetizată în definiţii, enunţuri şi unele demonstraţii, care sunt
ilustrate cu exemple şi contraexemple. Pe baza teoriei se formulează concluzii
practice pentru rezolvarea exerciţiilor si problemelor. Când este cazul, se
enunţă algoritmi de rezolvare a unor probleme. Sunt prezentate modele de
rezolvare completă a unor exerciţii şi probleme tipice. Accesul la partea
aplicativă (exerciţii, probleme, aplicaţii in fizică şi tehnică) este scopul final al
parcurgerii teoriei. Experienţa arată că unele chestiuni teoretice fundamentale,
deşi dificil de înţeles în profunzime, pot fi totuşi aplicate eficient de către cel
care le-a utilizat frecvent şi conştient în rezolvarea de exerciţii şi probleme.
Studiul existenţei limitelor şi calculul limitelor (de şiruri sau de funcţii) pot fi
probleme dificile, dar utilizarea unor reguli şi formule de calcul permit
determinarea derivatelor şi integralelor fără a apela direct la limite.
Materia expusă în acest curs este restrânsă, în concordanţă cu timpul alocat
cursurilor şi seminariilor. În Bibliografie am indicat câteva cărţi de Analiză
matematică utile pentru aprofundarea teoriei şi a unor culegeri care pot fi
folosite cu succes ca surse de de exerciţii şi probleme rezolvate, atât de
necesare în studiul individual.
Cuprins
Capitolul 1. Spaţii euclidiene
1.1. Mulţimea numerelor reale....................................................................1
1.2. Spaţiul euclidian R
k
Capitolul 2. Şiruri
2.1. Şiruri de numere reale
2.1.1. Noţiuni introductive...................................................................9
2.1.2. Şiruri convergente....................................................................11
2.1.3. Dreapta reală încheiată. Şiruri care au limită...........................15
2.1.4. Operaţii cu şiruri care au limită................................................16
2.1.5. Şiruri fundamentale de numere reale........................................20
2.2. Şiruri în R
k
Capitolul 3. Serii de numere reale
3.1. Suma unei serii. Serii convergente.....................................................25
3.2. Serii cu termeni pozitivi.....................................................................29
3.3. Criterii de convergenţă pentru serii de numere reale..........................31
3.4. Serii de puteri.....................................................................................34
Capitolul 4. Limite şi continuitate pentru funcţii între spaţii metrice
4.1. Limita unei funcţii într-un punct........................................................39
4.1.1. Condiţii necesare şi suficiente de existenţă a limitei unei funcţii
într-un punct
4.1.2. Limite la  şi limite infinite ale funcţiilor reale de variabilă
reală.
4.1.3. Operaţii cu funcţii reale care au limită într-un punct
4.2. Funcţii continue..................................................................................42
4.3. Proprietăţi globale ale funcţiilor continue..........................................43
4.4. Limita restricţiei unei funcţii la o submulţime. Limite iterate............44
Capitolul 5. Derivate şi diferenţiale pentru funcţii de o variabilă reală
5.1. Derivata unei funcţii de o variabilă reală într-un punct......................48
5.2. Proprietăţi ale funcţiilor derivabile pe intervale.................................51
5.3. Derivate de ordin superior..................................................................53
5.4. Diferenţiale. Funcţii diferenţiabile.....................................................55
5.5. Formula lui Taylor pentru funcţii de o variabilă reală.......................57
5.6. Extreme locale pentru funcţii reale de o variabilă reală.....................60
5.7. Derivate ale funcţiilor vectoriale de o variabilă reală........................64
Capitolul 6. Derivate şi diferenţiale pentru funcţii de mai multe
variabile reale
6.1. Derivate parţiale.....................................................................................67
6.2. Aplicaţii ale derivatelor parţiale de ordinul I în teoria câmpurilor..........69
6.3. Derivata într-un punct după un versor.....................................................73
6.4. Funcţie diferenţiabilă. Diferenţiala unei funcţii scalare..........................74
6.5. Funcţii vectoriale diferenţiabile...............................................................78
6.6. Diferenţiala şi derivatele funcţiilor compuse...........................................80
6.7. Derivate parţiale de ordin superior..........................................................83
6.8. Conditii suficiente de egalitate a derivatelor mixte..................................84
6.9. Diferenţiale de ordin superior.................................................................85
6.10. .Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile......................87
6.11. Extreme locale ale funcţiilor de mai multe variabile...........................89
Capitolul 7. Integrarea funcţiilor de o variabilă reală. Integrala
Riemann
7.1. Noţiunea de integrală Riemann.....................................................................96
7.2. Criteriul lui Darboux....................................................................................100
7.3. Proprietăţi ale integralei Riemann şi ale funcţiilor integrabile....................101
7.4. Metode de integrare.....................................................................................103
7.5. Aplicaţii ale integralei Riemann..................................................................107
Capitolul 8. Integrarea funcţiilor de o variabilă reală. Integrale
improprii
8.1. Definiţii ale integralelor improprii de prima speţă şi de a doua speţă.........112
8.2. Proprietăţi generale ale integralelor improprii.............................................118
8.3. Criterii de convergenţă pentru integrale improprii......................................119
8.4. Aplicaţii. Transformata Laplace a unei funcţii original...............................123
Capitolul 9. Integrale curbilinii
9.1. Noţiunea de curbă.........................................................................................126
9.2. Integrale curbilinii de prima speţă şi de a doua speţă. Definiţii şi
formule de calcul.......................................................................................................130
9.3. Aplicatii ale integralelor curbilinii...........................................................134
9.4. Propriet ăţi ale integralelor curbilinii de prima speţă şi de a doua speţă.....136
9.5. Problema independenţei de drum a circulaţiei unui câmp vectorial...........137
Capitolul 10. Integrale duble
10.1. Noţiunea de arie a unei mulţimi de puncte din plan...........142
10.2. Definiţia integralei duble....................................................143
10.3. Proprietăţi ale integralei duble...........................................144
10.4. Calculul integralei duble....................................................145
10.5. Schimbare de variabile în integrala dublă..........................148
10.6. Aplicaţii ale integralei duble..............................................150
10.7. Formula lui Green-Riemann...............................................151
Capitolul 11. Integrale triple
11.1. Noţiunea de volum al unei mulţimi de puncte din spaţiu...153
11.2. Definiţia integralei triple....................................................153
11.3. Proprietăţi ale integralei triple............................................155
11.4. Calculul integralei triple.....................................................156
11.5. Schimbare de variabile în integrala triplă...........................159
11.6. Aplicaţii ale integralei triple...............................................161

BIBLIOGRAFIE.........................................................................162
Capitolul 1. Spaţii euclidiene
1.1. Mulţimea numerelor reale (R)
Evoluţia noţiunii de număr poate fi sintetizată prin incluziunile
N ⊂ Z ⊂ Q ⊂ R ⊂ C.
Vom considera cunoscute noţiunile de mulţime, relaţie şi funcţie, precum şi
structurile algebrice de grup şi corp. Mulţimea R a numerelor reale este
suficientă pentru exprimarea rezultatului oricărei măsurători, spre deosebire de
submulţimile sale N, Z şi Q.
Structura algebrică şi de ordine
Definiţie. Se numeşte sistem de numere reale orice mulţime R cu
următoarele proprietăţi:
(R1) există două operaţii algebrice + (adunarea) şi - (înmulţirea) pe
mulţimea R, astfel încât (R, +, -) este corp comutativ;
(R2) există o relaţie de ordine totală ”≤” pe mulţimea R, compatibilă cu
operaţiile algebrice;
(R3) orice mulţime majorată din R are un cel mai mic majorant.
Faptul că relaţia de ordine ≤” pe mulţimea R este compatibilă cu
operaţiile algebrice înseamnă că au loc implicaţiile
(1) x ≤ y şi z ∈ R¬x + z ≤ y + z (compatibilitatea cu „+“);
(2) 0 ≤ x şi 0 ≤ y ¬ 0 ≤ x - y (compatibilitatea cu „-“).
Proprietatea (R3) se numeşte axioma marginii superioare sau axioma lui
Cantor-Dedekind.
Pe scurt, R este un corp comutativ total ordonat, în care este valabilă
axioma marginii superioare.
Observaţie. Mulţimea numerelor raţionale Q, cu operaţiile uzuale de
adunare şi înmulţire şi cu relaţia uzuală de ordine ”≤”, satisface de asemenea
condiţiile (R1) şi (R2), dar nu satisface condiţia (R3) din definiţia unui sistem
de numere reale. Axioma marginii superioare este cea care face diferenţa
dintre R şi Q şi stă la baza obţinerii rezultatelor specifice Analizei matematice.
Cel mai mic majorant al unei mulţimi A se numeşte margine superioară a
mulţimii A şi se notează cu supA . Cel mai mare minorant al unei mulţimi se
numeşte margine inferioară a mulţimii A şi se notează cu inf A.
Fiind dată o mulţime A ⊂ R , notăm cu (−A) = ¡−a : a ∈ A). Se observă
că M ∈ R este un majorant pentru mulţimea A ⊂ R · (−M) este un minorant
pentru mulţimea (−A). Mai mult, M = supA · (−M) = inf(−A). Rezultă că
proprietatea (R3) este echivalentă cu
(R3’) orice mulţime minorată din R are un cel mai mare minorant.
Fiind date numerele reale a, b, notăm a > b dacă şi numai dacă b < a, iar
a ≥ b
DEF
· a > b sau a = b. Folosind relaţiile de ordine definite pe R mai sus,
se introduc intervalele mărginite (a, b), |a, b), (a, b] şi |a, b], precum şi
intervalele nemărginite (a, +), |a, +), (−, b), (−, b], cu a, b ∈ R. În plus,
(−, +) = R. Intervalele care nu îşi conţin nici o extremitate, de tipul (a, b),
1
(a, +) sau (−, b) se numesc intervale deschise, iar intervalele care îşi conţin
extremităţile finite, de tipul |a, b], |a, +) sau (−, b] se numesc intervale
închise.
Observaţie. Următoarele afirmaţii sunt echivalente pentru o mulţime
A ⊂ R:
(1) A este mărginită (adică A admite un minorant şi un majorant în (R, ≤) );
(2) există un interval mărginit care include pe A (există a, b ∈ R cu a < b
astfel încât A ⊂ |a, b] );
(3) există un interval mărginit simetric faţă de origine care include pe A
(există M > 0 astfel încât A ⊂̀
|−M, M]).
Reprezentarea numerelor reale ca fracţii zecimale
O fracţie zecimală este expresie de forma a
0
+ 0, a
1
a
2
…a
n
…, unde
a
0
∈ Z şi a
k
∈ ¡0, 1, …9), ∀k ≥ 1. Cifrele a
k
, k ≥ 1, se numesc zecimalele
fracţiei a
0
+ 0, a
1
a
2
…a
n
….
Observaţie. 0, (9) = 0, 999…= 1, deoarece notând x = 0, 999. . . obţinem
10x = 9 + x, de unde x = 1. Analog, 0, 0(9) = 0, 1; 0, 00(9) = 0, 01, etc.
Pentru a evita ambiguităţile de scriere excludem fracţiile zecimale care au
perioada (9). O fracţie zecimală are perioada (9) dacă există un număr natural
nenul n astfel încât a
k
= 9, ∀k ≥ n.
Dacă x = a
0
+ 0, a
1
a
2
…a
n
…, cu convenţiile de mai sus, atunci numărul
întreg a
0
se numeşte partea întreagă a fracţiei zecimale x şi notăm a
0
= |x],
iar 0, a
1
a
2
…a
n

NOT
= ¡x) este partea fracţionară a lui x .
Spunem că o fracţie zecimală este periodică, cu perioada de lungime
p ∈ N

, dacă există n ∈ N astfel încât a
k+p
= a
k
pentru orice k ≥ n + 1
(zecimalele se repetă din p în p, de la (n + 1) −a zecimală încolo). Scriem
atunci 0, a
1
a
2
…= 0, a
1
a
2
. . . a
n
(a
n+1
a
n+2
. . . a
n+p
). Dacă n = 0 fracţia zecimală
periodică se numeşte periodică simplă şi se scrie sub forma 0, (a
1
a
2
. . . a
p
), iar
dacă n > 0 fracţia zecimală periodică se numeşte periodică mixtă
Dacă x = a
0
+ 0, a
1
a
2
…a
n
…şi a
k
= 0 pentru orice k ≥ n, unde n ∈ N

,
pentru n = 1 scriem x = a
0
, iar pentru n ≥ 2 avem x = a
0
, a
1
. . . a
k−1
şi
identificăm x cu a
0
+
a
1
10
+
a
2
10
2
+. . . +
a
k−1
10
k−1
∈ Q.
Mulţimea numerelor raţionale se identifică cu mulţimea fracţiilor zecimale
periodice. Fiind dat un număr raţional x =
m
n
(m, n ∈ N

) obţinem
reprezentarea lui x ca fracţie zecimală aplicând algoritmul împărţirii pentru a
efectua m : n. Resturile obţinute la împărţirile succesive sunt din mulţimea
finită ¡0, 1, . . . , n − 1), deci după cel mult n + 1 împărţiri un rest se va repeta,
ceea ce atrage periodicitatea fracţiei zecimale ce corespunde numărului
raţional
m
n
. Reciproc, o fracţie zecimală periodică simplă se transformă în
fracţie ordinară folosind formula 0, (a
1
a
2
. . . a
p
) =
a
1
...ap
p ori
99...9
, iar o o fracţie
zecimală periodică mixtă se transformă în fracţie ordinară folosind formula
0, a
1
a
2
. . . a
n
(a
n+1
a
n+2
. . . a
n+p
) =
a
1
a
2
...ana
n+1
a
n+2
...an+p−a
1
a
2
...an
p ori
99...9
n ori
00...0
. Se poate considera
că prima fomulă de transformare este un caz particular al celei de-a doua,
obţinut pentru n = 0. Am notat
a
1
a
2
. . . a
n
= a
1
- 10
n−1
+ a
2
- 10
n−2
+. . . +a
n−1
- 10 + a
n
(numărul format cu
cifrele a
1
, a
2
, . . . a
n
).
2
Nu toate fracţiile zecimale sunt periodice; cele neperiodice reprezintă
numere iraţionale. De exemplu, rădăcinile pătrate ale numerelor naturale care
nu sunt pătrate perfecte sunt numere iraţionale. În particular, lungimea
diagonalei unui pătrat având lungimea laturilor egală cu un număr raţional l
este numărul iraţional l 2 .
Se introduc pe mulţimea fracţiilor zecimale relaţia de ordine, apoi
operaţiile interne de adunare şi înmulţire. Mulţimea fracţiilor zecimale
înzestrată cu aceste operaţii este un sistem de numere reale. Datorită faptului
că mulţimea zecimalelor unei fracţii zecimale este infinită şi există fracţii
zecimale neperiodice, definirea şi studierea operaţiilor interne pe mulţimea
fracţiilor zecimale ridică probleme destul de dificile.
Se defineşte întâi relaţia ”<” pe mulţimea fracţiilor zecimale: spunem că
a
0
+ 0, a
1
a
2
…a
n
…< b
0
+ 0, b
1
b
2
…b
n
… dacă a
0
< b
0
sau există k ∈ N

astfel încât a
k
< b
k
şi a
i
= b
i
pentru orice i ∈ ¡0, 1, . . . , k − 1). Fiind date
fracţiile zecimale x şi y spunem că x ≤ y dacă x < y sau x = y. Relaţia ”≤” este
o relaţie de ordine pe mulţimea fracţiilor zecimale.
Fracţiile zecimale cu o infinitate de zecimale nenule se aproximează cu
fracţii zecimale având un număr finit de zecimale nenule, aproximările prin
lipsă şi prin adaos de ordin n, unde n = 1, 2, . . . Pentru x = a
0
+ 0, a
1
a
2
…a
n

considerăm aproximările prin lipsă cu k zecimale exacte: x
0

:= a
0
pentru
k = 0; x
1

= a
0
, a
1
pentru k = 1; x
2

= a
0
, a
1
a
2
pentru k = 2; ....;
x
n

= a
0
+ 0, a
1
a
2
…a
n
pentru k = n, etc. Aproximările prin adaos sunt definite
prin x
n
′′
= x
n

+ 10
−n
, unde am identificat x
n

cu a
0
+
a
1
10
+
a
2
10
2
+. . . +
an
10
n
, pentru
n ≥ 1. Atunci x
n

≤ x < x
n
′′
şi x
n
′′
− x
n

= 10
−n
.
x
n

( respectiv, x
n
′′
) se numeşte aproximarea prin lipsă ( respectiv,
aproximarea prin adaos) cu eroare mai mică decât 10
−n
a fracţiei zecimale x.
Exemplu: 2 = 1, 4142135623… are aproximările cu eroare < 10
−8
următoare: prin lipsă: 1, 41421356, prin adaos: 1, 41421357.
m = 3, 1415926535897932384. . . are aproximările cu eroare < 10
−5
următoare: prin lipsă: 3, 14159, prin adaos 3, 14160.
Reprezentarea geometrică a numerelor reale
Axa numerelor reale este definită ca fiind o dreaptă înzestrată cu origine,
sens de parcurs şi unitate de măsură.
Fie d o dreaptă oarecare pe care fixăm un punct O numit origine.
Considerăm ca unitate de măsură lungimea unui segment de pe dreaptă (ale
cărui capete nu coincid). Atunci distanţa dintre orice două puncte ale dreptei se
exprimă printr-un număr pozitiv.
Originea împarte dreapta d în două semidrepte. Alegem pe fiecare din
aceste semidrepte câte un punct diferit de origine, A, respectiv B. Fiecare din
segmentele orientate OA şi OB reprezintă un sens de parcurs pe dreapta d.
Alegem în mod convenţional una din aceste sensuri ca fiind pozitiv, de
exemplu, cel reprezentat de OA; atunci semidreapta |OA se numeşte semiaxă
pozitivă, iar semidreapta |OB se numeşte semiaxă negativă.
Numărului 0 (zero) îi corespunde originea O . Numărului 1 îi corespunde
un punct U ∈ d situat pe semiaxa pozitivă, astfel încât distanţa OU = 1. Se
cunoaşte din gimnaziu modul în care se reprezintă pe axa numerelor mulţimile
N, Z, Q.
3
Fiecărui număr real x îi corespunde un punct unic M = M
x
∈ d astfel încât
distanţa OM =
x, dacă x ≥ 0
−x, dacă x < 0
şi M este situat pe semiaxa pozitivă dacă
x > 0, respectiv M este situat pe semiaxa pozitivă dacă x < 0. Reciproc,
fiecărui punct M ∈ d îi corespunde un număr real unic x astfel încât sunt
îndeplinite condiţiile de mai sus.
Se stabileşte astfel o corespondenţă bijectivă F : R →d , F(x)
DEF
= M
x
de
la mulţimea R a numerelor reale la dreapta d. Conform celor de mai sus,
funcţia F : R →d definită prin F(x) = M
x
este bijectivă. Fiind dat un punct
M ∈ d, numărul real x = F
−1
(M) se numeşte abscisa punctului M (pe axa
numerelor) şi în acest caz scriem M(x). Astfel, numerele reale se identifică cu
puncte ale unei drepte, şi reciproc.
Modulul unui număr real. Aplicaţii
Se numeşte modul al numărului real x sau valoare absolută a numărului x
numărul definit prin ∣ x ∣=
x, dacă x ≥ 0
−x, dacă x < 0
. Observăm că dacă punctul M
are abscisa x , atunci ∣ x ∣= OM (modulul unui număr real este distanţa de la
origine la imaginea acelui număr pe axă).
Proprietăţile modulului
1) Pozitivitate: ∣ x ∣≥ 0, ∀x ∈ R şi ∣ x ∣= 0 · x = 0
2) Omogenitate: ∣ zx ∣=∣ z ∣ - ∣ x ∣, ∀z, x ∈ R
3) ∣ x + y ∣≤∣ x ∣ + ∣ y ∣, ∀x, y ∈ R
Din 3) rezultă inegalităţile:
4)
∣ x
1
+ x
2
+…+x
n
∣≤∣ x
1
∣ + ∣ x
2
∣ +…+ ∣ x
n
∣, ∀n ≥ 1, ∀x
1
, x
2
, …x
n
∈ R.
5) ∣ x − y ∣≥∣∣ x ∣ − ∣ y ∣∣, ∀x, y ∈ R.
Distanţa dintre două numere reale
Se defineşte ca fiind distanţa euclidiană dintre imaginile numerelor pe axa
numerelor. Notând cu d(a, b) distanţa dintre numerele a, b ∈ R, avem
d(a, b)
DEF
= AB, unde A(a), B(b). Se demonstrează formula de calcul a
distanţei: d(a, b) =∣ a − b ∣ .
Aproximări ale numerelor reale
Spunem că x este aproximat prin a cu eroare mai mică decât c (unde
c > 0) dacă ∣ x − a ∣< c.
Cum |x − a| este distanţa dintre x şi a, se observă geometric (şi se
demonstrează algebric) că avem: |x − a| = c · x ∈ ¡a − c, a + c);
|x − a| < c · x ∈ (a − c, a + c); |x − a| > c · x ∈ (−, a − c)  (a + c, +).
1.2. Spaţiul euclidian R
k
În cele mai multe probleme de fizică, tehnică, economie etc. intervin
mărimi care depind de două sau mai multe variabile reale.
Unul din obiectivele acestui curs este studiul funcţiilor de k variabile reale
(k ≥ 2), cu valori reale sau cu valori vectoriale. Acestor funcţii li se aplică
operaţii de derivare şi integrare specifice, care le extind pe cele cunoscute din
studiul funcţiilor reale de o variabilă reală.
Prezentăm pe scurt pentru R
k
: structura algebrică (de spaţiu vectorial);
4
norma şi distanţa euclidiană, produsul scalar; noţiuni de topologie; şiruri în R
k
(studiul pe coordonate).
R
k
DEF
=
k ori
R × R ×…×R (produs cartezian), adică
R
k
= (x
1
, x
2
, …, x
k
) : x
i
∈ R, i = 1, k (R este mulţimea secvenţelor
ordonate de k numere reale).
Un element x = (x
1
, x
2
, …, x
k
) ∈ R se numeşte vector, iar x
1
, x
2
, …, x
k
se
numesc componentele vectorului x.
Exemple. R
2
= R × R = ¡(x
1,
x
2
) : x
1
, x
2
∈ R). Mai notăm
R
2
= ¡(x, y) : x, y ∈ R).
R
3
= R × R × R = (x
1
, x
2
, x
3
) : x
i
∈ R, i = 1, 3 . Mai notăm
R
3
= ¡(x, y, z) : x, y, z ∈ R)
Considerând în plan (respectiv, în spaţiu) un reper cartezian Oxy (respectiv,
Oxyz), se stabileşte o corespondenţă bijectivă între punctele planului şi R
2
(respectiv, între punctele spaţiului fizic şi R
3
). Aceste reprezentări ale R
2
,
respectiv R
3
, sunt similare reprezentării numerelor reale pe o dreaptă.
Spaţiul euclidian tridimensional R
3
Operaţii algebrice
Un punct M din spaţiu are coordonatele (a, b, c) (abscisa a, ordonata b,
cota c) dacă şi numai dacă proiecţiile lui M pe Ox, Oy, respectiv Oz au
coordonatele a, b, respectiv c. Descompunem vectorul OM, numit vector de
poziţie al punctului M în raport cu originea O, după direcţiile axelor de
coordonate. Avem M(a, b, c) · OM = a - i
´
+ b - j
´
+ c - k
´
.
Punem în evidenţă corespondenţa dintre operaţiile cu vectori
tridimensionali şi operaţiile respective cu triplete.
1) Adunarea vectorilor:
a
1
i
´
+ b
1
j
´
+ c
1
k
´
+ a
2
i
´
+ b
2
j
´
+ c
2
k
´
= (a
1
+ a
2
)i
´
+ (b
1
+ b
2
)j
´
+ (c
1
+ c
2
)k
´
;
Adunarea tripletelor:
(a
1
, b
1
, c
1
) + (a
2
, b
2
, c
2
)
DEF
= (a
1
+ a
2
, b
1
+ b
2
, c
1
+ c
2
).
2) Înmulţirea cu scalari reali a vectorilor:
z - ai
´
+ bj
´
+ ck
´
= za - i
´
+ zb - j
´
+ zc - k
´
;
Înmulţirea cu scalari reali a tripletelor: z(a, b, c)
DEF
= (za, zb, zc).
Mulţimea R
3
, înzestrată cu operaţiile de adunare a tripletelor şi de
înmulţire cu scalari, este spaţiu vectorial izomorf cu spaţiul V
3
al vectorilor
liberi tridimensionali.
Produs scalar. Normă. Distanţă
1) Produsul scalar al vectorilor v
´
1
şi v
´
2
este definit prin
v
´
1
- v
´
2
DEF
= ‖v
´
1
‖ - ‖v
´
2
‖ - cos(v
´
1
, v
´
2
)
Se demonstrează formula de calcul pentru produsul scalar al doi vectori
exprimaţi în baza i , j , k :
a
1
i
´
+ b
1
j
´
+ c
1
k
´
- a
2
i
´
+ b
2
j
´
+ c
2
k
´
= a
1
a
2
+ b
1
b
2
+ c
1
c
2
.
2) Norma (lungimea) unui vector se calculează ca fiind lungimea
diagonalei unui paralelipiped dreptunghic având lungimile muchiilor egale cu
5
lungimile proiecţiilor acelui vector pe axele de coordonate. Aplicând Teorema
lui Pitagora obţinem:
v
´
= ai
´
+ bj
´
+ ck
´
¬ ‖v
´‖ = a
2
+ b
2
+ c
2
Observăm legătura dintre normă şi produs scalar: v
´
- v
´
= ‖v
´‖
2
sau
‖v
´‖ = v
´
- v
´
.
Analog , definim: produsul scalar a două triplete:
(a
1
, b
1
, c
1
) ; (a
2
, b
2
, c
2
) = a
1
a
2
+ b
1
b
2
+ c
1
c
2
şi norma unui triplet:
‖(a, b, c)‖ = a
2
+ b
2
+ c
2
3) Fie M
1
(a
1
, b
1
, c
1
) şi M
2
(a
2
, b
2
, c
2
) două puncte în spaţiu. Exprimăm
distanţa euclidiană dintre puncte ca lungime a unui vector deplasare:
M
1
M
2
= M
2
M
1
= OM
1
− OM
2
. Dar
OM
1
− OM
2
= (a
1
− a
2
)i
´
+ (b
1
− b
2
)j
´
+ (c
1
− c
2
)k
´
.
Aplicând formula normei ‖v
´‖ rezultă
M
1
M
2
= (a
1
− a
2
)
2
+ (b
1
− b
2
)
2
+ (c
1
− c
2
)
2
.
Distanţa dintre două triplete este distanţa dintre punctele care le corespund
în spaţiu, într-un reper fixat:
d (a
1
, b
1
, c
1
) ; (a
2
, b
2
, c
2
) = (a
1
− a
2
)
2
+ (b
1
− b
2
)
2
+ (c
1
− c
2
)
2
.
Notăm v
i
= (a
i
, b
i
, c
i
), i = 1, 2. Observăm că: d(v
1
, v
2
) = ‖v
1
− v
2
‖.
4) Folosind legătura dintre distanţa în R
3
şi distanţa euclidiană determinăm
mulţimile din R
3
care corespund unei sfere, respectiv unei bile (numite,
respectiv, sferă şi bilă în R
3
).
În spaţiul tridimensional, sfera şi respectiv bila de centru A şi rază r > 0
sunt definite prin S(A, r) = ¡M : AM = r), respectiv
B(A, r) = ¡M : AM < r).
Notăm A(x
0
, y
0
, z
0
) şi M(x, y, z). Avem
AM = (x − x
0
)
2
+ (y − y
0
)
2
+ (z − z
0
)
2
. Observăm că
M ∈ S(A, r) · (x − x
0
)
2
+ (y − y
0
)
2
+ (z − z
0
)
2
= r
2
(ecuaţia sferei).
M ∈ B(A, r) · (x − x
0
)
2
+ (y − y
0
)
2
+ (z − z
0
)
2
< r
2
(inecuaţia bilei).
Spaţiul R
k
Operaţii algebrice
Adunarea vectorilor şi înmulţirea cu scalari se efectuează pe componente:
(x
1
, x
2
, …x
k
) + (y
1
, y
2
, …y
k
)
DEF
= (x
1
+ y
1
, x
2
+ y
2
, …x
k
+ y
k
) şi
z(x
1
, x
2
, …, x
k
)
DEF
= (zx
1
, zx
2
, …, zx
k
), unde z ∈ R şi
(x
1
, x
2
, …x
k
), (y
1
, y
2
, …y
k
) ∈ R
k
. Împreună cu cele două operaţii R
k
este
spaţiu vectorial peste R.
Observaţie. Spaţiul R
2
se identifică în aplicaţii cu subspaţiul
¡(x, y, 0) : x, y ∈ R) al lui R
3
. Mai general, spaţiul R
k
se identifică cu
subspaţiul (x
1
, . . . , x
k
, 0) : x
i
∈ R, i = 1, . . . , k al lui R
k+1
, cu care este
izomorf ca spaţiu vectorial.
Produs scalar. Normă. Distanţă
1) Produs scalar în R
k
: vectorii x = (x
1
, x
2
, …, x
k
) şi y = (y
1
, y
2
, …, y
k
) au
produsul scalar 〈x, y)
DEF
= ∑
i=1
k
x
i
y
i
6
2) Norma uzuală în R
k
(norma euclidiană): ‖(x
1
, x
2
, …, x
k
)‖
DEF
= ∑
i=1
k
x
i
2
Observaţie x = (x
1
, x
2
, …, x
k
) ∈ R
k
¬ ‖x‖ = 〈x, x) .
3) Distanţa uzuală în R
k
(distanţa euclidiană): este dată de formula
d x, y = ∑
i=1
n
(x
i
− y
i
)
2
, unde am notat x = (x
1
, . . . , x
k
),
y = (y
1
, . . . , y
k
) ∈ R
k
.
Observaţie. d(x, y) = ‖x − y‖.
Proprietăţi ale normei euclidiene
(N1) Pozitivitate: ‖x‖ ≥ 0, ∀x ∈ R
k
şi ‖x‖ = 0 · x = 0 ;
(N2) Omogenitate absolută: ‖zx‖ = |z| - ‖x‖, ∀z ∈ R, ∀x ∈ R
k
;
(N3). Subaditivitate: ‖x + y‖ ≤ ‖x‖ + ‖y‖, ∀x, y ∈ R
k
.
. Am
notat cu 0 =(0, 0, . . . , 0) vectorul nul din R
k
.
Proprietăţi ale distanţei euclidiene
Folosind proprietăţile de mai sus ale normei euclidiene se demonstrează
următoarele proprietăţi ale distanţei euclidiene d(x, y) = ‖x − y‖.
(D1) Pozitivitate: d(x, y) ≥ 0, ∀x, y ∈ R
k
şi d(x, y) = 0;
(D2) Simetrie: d(x, y) = d(y, x), ∀x, y ∈ R
k
;
(D3) Inegalitatea triunghiului: d(x, z) ≤ d(x, y) + d(y, z), ∀x, y, z ∈ R
k
.
4) Sferă şi bilă în R
k
(cu centrul a ∈ R
k
şi raza r > 0)
S(a, r)
DEF
= ¡x ∈ R
k
: d(x, a) = r) = ¡x ∈ R
k
: ‖x − a‖ = r)
B(a, r)
DEF
= ¡x ∈ R
k
: d(x, a) < r) = ¡x ∈ R
k
: ‖x − a‖ < r).
Observaţie. În cazul k = 1 avem x = x
1
şi
‖x‖ = x
2
= |x|, d(x, y) = |x − y|.
S(a, r) = ¡x ∈ R : |x − a| = r) = ¡a − r, a + r)
B(a, r) = ¡x ∈ R : |x − a| < r) = (a − r, a + r)
În cazul k = 2, notăm uneori elementele din R
2
cu (x, y), (a, b), etc., pentru
a nu încărca notaţia cu indici.
‖(x, y)‖ = x
2
+ y
2
; d((x
1
, y
1
), (x
2
, y
2
)) = (x
1
− x
2
)
2
+ (y
1
− y
2
)
2
. În
acest caz,
S((a, b), r) = (x, y) ∈ R
2
: (x − a)
2
+ (y − b)
2
= r
2
este cercul cu
centrul de coordonate M(a, b), având raza r, notat C(M, r);
B((a, b), r) = (x, y) ∈ R
2
: (x − a)
2
+ (y − b)
2
< r
2
este interiorul
cercului C(M, r) de mai sus, numit disc de centru M(a, b) şi rază r.
Definiţie. Diametrul unei mulţimi A ⊂ R
k
este cantitatea
diam(A) := sup¡d(x, y) : x, y ∈ A). Spunem că o mulţime A ⊂ R
k
este
mărginită dacă diam(A) < +.
O mulţime A ⊂ R
k
este mărginită · ∃ M > 0 astfel încât ‖x‖ ≤ M pentru
orice x ∈ A.
Noţiuni de topologie în R
k
Definiţie. Se numeşte vecinătate a unui punct a ∈ R
k
o mulţime V ⊂ R
k
care conţine o bilă deschisă centrată în acel punct (∃r > 0 a.î. B(a, r) ⊂ V).
7
Mulţimea vecinătăţilor unui punct a ∈ R
k
se va nota cu V(a).
Definiţie. O mulţime D ⊂ R
k
se numeşte mulţime deschisă dacă fie este
vidă, fie este vecinătate pentru fiecare punct al său.
(O mulţime nevidă D ⊂ R
k
este deschisă · ∀a ∈ D, ∃ r = r(a) > 0 a.î.
B(a, r) ⊂ D).
Definiţie. O mulţime D ⊂ R
k
se numeşte mulţime deschisă dacă are
complementara deschisă (F ⊂ R
k
este închisă ·R
k
\F este deschisă).
Exemplu. Bilele deschise B(a, r) sunt mulţimi deschise , sferele S(a, r)
sunt mulţimi închise, bilele închise B(a, r)  S(a, r) sunt mulţimi închise.
În definiţiile de mai jos considerăm un punct a ∈ R
k
şi o mulţime M ⊂ R
k
.
Definiţie. Spunem că a este punct interior pentru mulţimea M dacă M este
o vecinătate a punctului a.
(a ∈ R
k
este interior mulţimii M ⊂ R
k
· M ∈ V(a) · ∃ r > 0 a.î.
B(a, r) ⊂ M).
Dacă a este punct interior pentru M, atunci a ∈ M.
Definiţie. Spunem că a este punct exterior pentru mulţimea M dacă a este
punct interior pentru complementara R
k
∖ M. Dacă a nu este nici punct
interior, nici punct exterior pentru M, spunem că a este punct frontieră pentru
M.
Definiţie. Spunem că a este punct aderent pentru mulţimea M dacă orice
vecinătate a punctului a conţine puncte din M (∀V ∈ V(a), V ∩ A ≠ ).
Orice punct al unei mulţimi este punct aderent pentru mulţime, dar nu şi
reciproc.
Definiţie. Spunem că a este punct de acumulare pentru mulţimea M dacă
orice vecinătate a punctului a conţine puncte din M diferite de a
(∀V ∈ V(a), V ∩ (A\¡a)) ≠ ).
Definiţie. Spunem că un punct a ∈ M este punct izolat al mulţimii M dacă
a nu este punct de acumulare pentru M.
a ∈ M este punct izolat al mulţimii M · ∃ r > 0 a. î. B(a, r) ∩ M = ¡a).
Mulţimea punctelor interioare pentru M se numeşte interiorul mulţimii M
şi se notează cu intM sau

M. Mulţimea punctelor aderente pentru M se numeşte
aderenţa sau închiderea mulţimii M şi se notează cu clM sau M. Mulţimea
punctelor frontieră pentru M se numeşte frontiera mulţimii M şi se notează cu
∂M. Mulţimea punctelor de acumulare pentru M se numeşte mulţimea derivată
a mulţimii M şi se notează cu M

.
8
Capitolul 2. Şiruri
2.1. Şiruri de numere reale
2.1.1. Noţiuni introductive
Noţiunea de şir este fundamentală pentru Analiza matematică şi aplicaţiile
acesteia. Importanţa noţiunii de şir rezultă şi din observaţiile de mai jos.
Procesele discrete cu o infinitate de etape sunt descrise cu ajutorul şirurilor.
Când studiem în practică procese continue, acestea sunt deseori ”discretizate”,
adică sunt aproximate cu procese discrete, mai uşor de abordat. Una din
condiţiile necesare şi suficiente de existenţă a limitei unei funcţii
f : D ⊂ R
k
→ R
p
într-un punct se exprimă cu ajutorul limitelor de şiruri.
Definiţii, exemple
Intuitiv, un şir cu termeni într-o mulţime dată se reprezintă ca o succesiune
infinită de elemente ale acelei mulţimi. Un şir nu este determinat dacă se
precizează doar mulţimea termenilor săi.
Definiţie. Numim şir de numere reale orice funcţie cu valori reale,
definită pe o submulţime a mulţimii numerelor naturale de forma
N
k
= ¡n ∈ N : n ≥ k), unde k ∈ N.
De obicei luăm k = 1 (N
k
= N

) sau k = 0 (N
k
= N).
Şirul f : N
k
÷ R, f(n)
NOT
= a
n
se notează mai simplu: (a
n
)
n≥k
sau (a
n
)
n∈N
k
.
Elementul a
n
se numeşte termenul de rang n al şirului.
Intuitiv, un subşir al unui şir se obţine selectând o infinitate de termeni ai
şirului, pe care-i vom renumerota păstrându-le ordinea.
Fiind dat un şir de numere reale (a
n
)
n≥1
şi un şir strict crescător de numere
naturale n
1
< n
2
<…< n
k
< n
k+1
<…spunem că (a
n
k
)
k≥1
este un subşir al său.
Orice şir are o infinitate de subşiruri.
Definiţie. Numim subşir al unui şir de numere reale f : N
k
÷ R orice
restricţie a acestei funcţii la o submulţime infinită a domeniului său de
definiţie.
Exemple.
1) Şirul numerelor naturale (a
n
= n, n ∈ N), şirul numerelor naturale pare
(b
n
= 2n, n ∈ N), şirul numerelor naturale impare (a
n
= 2n + 1, n ∈ N)şirul
răsturnatelor numerelor naturale nenule (a
n
=
1
n
, n ∈ N

, dat şi sub forma:
1,
1
2
,
1
3
, …
1
n
, …).
2) Progresie aritmetică cu raţia r ∈ R : a
n+1
= a
n
+ r (n ∈ N

). Din relaţia
de recurenţă rezultă formula termenului general: a
n
= a
1
+ (n − 1)r (n ∈ N

)
3) Progresie geometrică cu raţia q ∈ R

: b
n+1
= b
n
- q (n ∈ N

). Din
relaţia de recurenţă rezultă că b
n
= b
1
- q
n−1
(n ∈ N

) (formula termenului
general).
4) Reamintim formulele pentru suma primilor n termeni ai unei progresii:
Pentru o progresie aritmetică (a
n
)
n≥1
: a
1
+ a
2
+…+a
n
=
n(a
1
+an)
2
sau,
echivalent: a
1
+ a
2
+…+a
n
= na
1
+
n(n−1)
2
r.
Pentru o progresie geometrică (b
n
)
n≥1
: b
1
+ b
2
+…+b
n
= b
1
-
q
n
−1
q−1
(unde
q ≠ 1). Cazul q = 1 este foarte simplu : b
n
= b
1
, ∀n ∈ N

, de unde
b
1
+ b
2
+…+b
n
= nb
1
.
9
Tipuri speciale de şiruri (şiruri monotone, şiruri mărginite)
Şiruri monotone
Sunt mai uşor de studiat şirurile ai căror termeni fie cresc, fie descresc,
numite şiruri crescătoare, respectiv şiruri descrescătoare.
Definiţie. . Un şir (a
n
)
n≥1
se numeşte crescător dacă a
n
≤ a
n+1
, ∀n ∈ N

,
respectiv descrescător dacă a
n
≥ a
n+1
, ∀n ∈ N

.
Un şir se numeşte monoton dacă este crescător sau descrescător
Observaţie
1) Dacă inegalităţile de mai sus sunt stricte, adică a
n
< a
n+1
, ∀n ∈ N

sau
a
n
> a
n+1
, ∀n ∈ N

, şirul (a
n
)
n≥1
se numeşte strict crescător, respectiv strict
descrescător.
2) (a
n
)
n≥1
crescător · a
1
≤ a
2
≤ a
3
≤…≤ a
n−1
≤ a
n
≤ a
n+1
≤…
(a
n
)
n≥1
descrescător · a
1
≥ a
2
≥ a
3
≥…a
n−1
≥ a
n
≥ a
n+1
≥… .
3) (a
n
)
n≥1
monoton · diferenţa (a
n+1
− a
n
) (a doi termeni consecutivi)
păstrează semn constant când n ∈ N

.
Exemplu. Studiaţi monotonia şirului a
n
= n + 1 − n , n ∈ N.
Amplificând cu expresia conjugată numitorului obţinem a
n
=
1
n+1 + n
.
Atunci, pentru orice n ∈ N avem
a
n+1
− a
n
=
1
n+2 + n̄+1

1
n+1 + n
=
n − n+2
( n+2 + n+1 )( n+1 + n )
< 0.
Rezultă că şirul (a
n
)
n≥0
este strict descrescător.
4) Unele şiruri nu sunt monotone (Exemplu: a
n
= (−1)
n
, n ∈ N

).
Şiruri mărginite
Definiţie. Un şir de numere reale se numeşte mărginit dacă mulţimea
termenilor săi este mărginită, adică există în R un interval mărginit care
conţine toţi termenii şirului.
Deci: (a
n
)
n≥1
este şir mărginit în R · ∃a, b ∈ R cu a ≤ b astfel încât
a
n
∈ |a, b], ∀n ≥ 1.
Se demonstrează următoarea caracterizare ”simetrică” a şirurilor mărginite:
(a
n
)
n≥1
este mărginit · ∃M > 0 a.î. |a
n
| ≤ M, ∀n ≥ 1.
(„·“: Dacă |a
n
| ≤ M, atunci a
n
∈ |−M, M]; „¬“: Dacă a
n
∈ |a, b], atunci
|a
n
| ≤ max(|a|, |b|))
Un şir de numere reale (a
n
)
n≥1
se numeşte mărginit superior (majorat),
respectiv mărginit inferior (minorat), dacă mulţimea termenilor săi este
majorată: ∃b ∈ R a.î. a
n
≤ b, ∀n ≥ 1, respectiv minorată : ∃a ∈ R a.î.
a
n
≥ a, ∀n ≥ 1. Se observă că un şir este mărginit dacă şi numai dacă el este
mărginit inferior şi mărginit superior.
Şirurile care nu sunt mărginite se numesc nemărginite. Un şir care nu este
mărginit superior, respectiv nu este mărginit inferior, se numeşte nemajorat,
respectiv neminorat.
Se observă că:
1) (a
n
)
n≥1
este şir nemajorat · ∀b ∈ R, ∃ n ≥ 1 a.î. a
n
> b ;
2) (a
n
)
n≥1
este şir neminorat · ∀a ∈ R, ∃ n ≥ 1 a.î. a
n
< a .
Exemple.
1) Orice şir crescător sau descrescător este mărginit inferior, respectiv
mărginit superior, de primul termen.
2) Un şir crescător poate să nu fie mărginit superior (de exemplu,
a
n
= n, n ≥ 1).
10
3) Un şir descrescător poate să nu fie mărginit inferior (de exemplu,
a
n
= −n, n ≥ 1).
2.1.2 Şiruri convergente
Definiţie
Pentru anumite şiruri se constată că termenii şirului se apropie oricât de
mult de un un număr dat, numit limita şirului, pe măsură ce rangul termenilor
creşte. Această apropiere de limita şirului este sistematică, în sensul că de la un
rang încolo toţi termenii şirului se află la distanţă mai mică decât c faţă de
limită, şi aceasta pentru fiecare c > 0. Rangul minim începând cu care termenii
şirului se află la distanţă mai mică decât c faţă de limită creşte pe măsură ce c
scade.
De exemplu, termenii şirului a
n
=
1
n
, n ∈ N

se apropie tot mai mult de
zero când n creşte. Mai exact, distanţa de la termenii şirului zero devine mai
mică decât un c > 0 dacă şi numai dacă
1
n
< c · n >
1
c
· n ≥ |
1
c
] + 1, n
fiind număr natural (Notăm cu |x] partea întreagă a numărului real x, definită
prin condiţiile: |x] ∈ Z şi |x] ≤ x < |x] + 1).
Există şi şiruri nemonotone având comportarea descrisă mai sus. De
exemplu, termenii şirului b
n
=
1
n
(−1)
n
, n ∈ N

se apropie tot mai mult de
zero când n creşte, dar şirul nu este monoton. De asemenea, este posibil ca
distanţele de la termenii şirului la un număr să se apropie oricât de mult de
zero, dar fără a forma un şir descrescător (exemplu:
1
2
, 1,
1
4
,
1
3
,....,
1
2n
,
1
2n−1
,...).
Definiţie. Spunem că şirul de numere reale (x
n
)
n≥1
are limita a ∈ R dacă
orice interval deschis centrat în a conţine toţi termenii şirului, de la un rang
încolo, adică:
∀c > 0, ∃ N(c) ∈ N astfel încât |x
n
− a| < c, ∀n ≥ N(c).
Numim şir convergent orice şir care are limită în R (are limită finită). Un
şir care nu este convergent se numeşte divergent.
Se mai spune că şirul (x
n
)
n≥1
are limita a ∈ R dacă orice interval deschis
centrat în a conţine toţi termenii şirului, cu excepţia unui număr finit de
termeni. Dacă şirul (x
n
)
n≥1
are limita a ∈ R, mai spunem că acest şir converge
către a sau tinde către a.
Pentru a exprima pe scurt faptul că (x
n
)
n≥1
are limita a ∈ R, folosim una
din notaţiile : lim
n→
x
n
= a sau x
n
→ a.
Propoziţia ”∃ N(c) ∈ N astfel încât |x
n
− a| < c, ∀n ≥ N(c)” arată că
distanţele de la termenii şirului la limita şirului sunt mai mici decât c, de la
rangul N(c) încolo.
Exemple. 1) Limita unui şir constant este constanta respectivă: x
n
= c,
n ≥ 1 ¬ lim
n→
x
n
= c.
Evident, în acest caz putem lua N(c) = 1 pentru orice c > 0.
2)
lim
n→
1
n
= 0;
1
n
− 0 < c · n >
1
c
· n >
1
c
2
· n ≥
1
c
2
+ 1.
Notând N(c) =
1
c
2
+ 1 (pentru c > 0 arbitrar), avem îndeplinită condiţia
∀n ≥ N(c), |x
n
− a| < c, unde x
n
=
1
n
şi a = 0.
11
Vecinătăţi. Topologia mulţimii R
Vecinătăţile unui punct din R sunt mulţimile care includ intervale deschise
şi mărginite centrate în acel punct. Notând familia vecinătăţilor unui punct
x
0
∈ R cu V(x
0
) , avem
V ∈ V(x
0
)
DEF
· ∃ c > 0 a.î. (x
0
− c, x
0
+ c) ⊂ V.
Echivalent, vecinătăţile unui punct din R sunt mulţimile care includ intervale
deschise şi mărginite ce conţin acel punct, adică
V ∈ V(x
0
) · ∃ a, b ∈ R a.î. a < x
0
< b şi (a, b) ⊂ V.
O mulţime nevidă D ⊂ R se numeşte deschisă dacă D este vecinătate
pentru fiecare punct al său. Mulţimea vidă este prin definiţie submulţime
deschisă a lui R. O mulţime F ⊂ R se numeşte închisă dacă are
complementara R\F deschisă.
Exemple. Orice reuniune de intervale deschise din R este mulţime
deschisă. Reciproc, orice mulţime deschisă D ⊂ R se poate scrie ca reuniune
de intervale deschise, mai exact ca reuniune a unei familii finite sau
numărabile de intervale deschise disjuncte două câte două. Orice interval
închis din R este mulţime închisă, în particular orice submulţime cu un singur
element a lui R este închisă.
Definiţia noţiunii de şir convergent se reformulează cu ajutorul noţiunii de
vecinătate: un şir de numere reale (x
n
)
n≥1
este convergent dacă există a ∈ R
astfel încât orice vecinătate a punctului a conţine toţi termenii şirului, de la un
rang încolo.
Proprietăţi ale limitei unui şir convergent
1) Limita unui şir convergent este unic determinată.
2) Când aplicăm una din operaţiile următoare unui şir convergent, obţinem
tot un şir convergent, având aceeaşi limită ca şirul iniţial: extragem un subşir;
adăugăm sau eliminăm un număr finit de termeni; schimbăm ordinea
termenilor.
Consecinţă. Dacă un şir are două subşiruri cu limite diferite, atunci şirul
este divergent .De exemplu , şirul a
n
= (−1)
n
, n ∈ N are subşirurile constante
a
2n
= 1, n ∈ N şi a
2n+1
= −1, n ∈ N , având limitele 1, respectiv −1, deci şirul
(a
n
)
n∈N
nu este convergent.
Faptul că un număr finit de termeni nu influenţează limita şirului explică de
ce uneori în locul notaţiei (a
n
)
n≥k
se poate folosi notaţia simplificată (a
n
).
Limite şi inegalităţi
1) Criteriul majorării Dacă |x
n
− a| ≤ r
n
, ∀n ≥ 1 şi r
n
→ 0, atunci
x
n
→ a.
2) Trecerea la limită în inegalităţi Dacă (x
n
)
n≥1
şi (y
n
)
n≥1
sunt şiruri
convergente şi x
n
≤ y
n
, ∀n ≥ 1, atunci lim
n→
x
n
≤ lim
n→
y
n
.
În particular, limita unui şir convergent de numere pozitive este pozitivă şi
limita unui şir convergent de numere negative este negativă. Din faptul că
termenii unui şir convergent sunt strict pozitivi (respectiv, strict negativi) nu
rezultă că limita şirului este strict pozitivă (respectiv, strict negativă), după
cum se observă considerând şirul (
1
n
)
n≥1
(respectiv, (−
1
n
)
n≥1
). Se spune că
12
prin trecere la limită în inegalităţi, inegalităţile stricte devin nestricte.
3) Criteriul cleştelui Dacă (a
n
)
n≥1
şi (b
n
)
n≥1
sunt şiruri convergente cu
aceeaşi limită: lim
n→
a
n
= lim
n→
b
n
= l şi a
n
≤ x
n
≤ b
n
, ∀n ≥ 1, atunci
∃lim
n→
x
n
= l.
Exemplu. Să se arate că lim
n→
2
n
n!
= 0 (În general, lim
n→
a
n
n!
= 0 pentru orice
a ∈ R).
Soluţie.
Estimăm
2
n
n!
=
2
1
-
2
2
-
2
3
-
2
4
-. . . -
2
n
<
2
1
-
2
2
-
2
3
-
2
3
-. . . -
2
3
. Pentru
orice n ≥ 3 avem 0 <
2
n
n!

2
1
-
2
2
-
2
3
n−2
, şi cum
lim
n→
2
1
-
2
2
-
2
3
n−2
= 0, rezultă lim
n→
2
n
n!
= 0.
Condiţie necesară de convergenţă. Condiţie suficientă de convergenţă.
Studiem legătura şirurilor convergente cu alte clase de şiruri: şiruri
mărginite, şiruri monotone.
Teoremă (Condiţie necesară de convergenţă) Orice şir convergent de
numere reale este mărginit.
Consecinţă. Orice şir nemărginit de numere reale este divergent.
Observaţie. Nu orice şir mărginit este convergent. De exemplu, şirul
x
n
= (−1)
n
, n ≥ 1, este mărginit, dar nu are limită.
În schimb, se demonstrează următoarea
Teoremă (Lema lui Césaro) Orice şir mărginit de numere reale are cel
puţin un subşir convergent.
Teoremă. (de convergenţă a şirurilor monotone). Orice şir monoton şi
mărginit de numere reale este convergent. Mai exact: orice şir crescător şi
majorat are ca limită marginea superioară a mulţimii termenilor săi; orice şir
descrescător şi minorat are ca limită marginea inferioară a mulţimii
termenilor săi.
Observaţie. Nu orice şir convergent este monoton. De exemplu, şirul
x
n
=
(−1)
n
n
, n ≥ 1, nu este monoton, dar converge la 0.
Operaţii cu şiruri convergente
Lemă. Dacă lim
n→
a
n
= lim
n→
b
n
= 0, atunci lim
n→
(a
n
+ b
n
) = 0 şi lim
n→
(ca
n
) = 0,
∀c ∈ R.
Teoremă.
Fie (x
n
)
n≥1
şi (y
n
)
n≥1
şiruri convergente. Atunci:
1) Şirul (x
n
+ y
n
)
n≥1
este convergent şi lim
n→
(x
n
+ y
n
) = lim
n→
x
n
+ lim
n→
y
n
2) Şirul (x
n
- y
n
)
n≥1
este convergent şi lim
n→
(x
n
- y
n
) = lim
n→
x
n
- lim
n→
y
n
3) Dacă lim
n→
y
n
≠ 0, atunci există k ≥ 1 astfel încât subşirul (
xn
yn
)
n≥k
este
convergent şi lim
n→
xn
yn
=
lim
n→
xn
lim
n→
yn
4) Dacă x
n
≥ 0 pentru orice n, atunci şirul ( x
n
)
n≥1
este convergent şi
lim
n→
x
n
= lim
n→
x
n
.
Observaţii.
Proprietatea de la 1) se numeşte proprietatea de aditivitate a limitei: ”limita
sumei este egală cu suma limitelor”.
Luând în 2) şirul (y
n
)
n≥1
constant deducem că lim
n→
(cx
n
) = c - lim
n→
x
n
,
pentru orice c ∈ R (proprietatea de omogenitate a limitei: ”constanta iese în
13
faţa limitei”)
Fiecare egalitate din Teorema precedentă are loc dacă membrul său drept
are sens. Altfel spus, dacă are sens membrul drept al egalităţii, atunci are sens
şi membrul stâng şi cei doi membri sunt egali.
Şiruri remarcabile. Şiruri tip
1) Limita unei progresii geometrice.
Fie şirul puterilor unui număr real q, adică şirul definit prin x
n
= q
n
pentru
n ≥ 1.
Avem q
0
= 1 pentru q ≠ 0.
Dacă q = 0, şirul este constant : x
n
= 0, ∀n ≥ 1 . Dacă q = 1, şirul este
constant: x
n
= 1, ∀n ≥ 1, deci lim
n→
q
n
= 1, dacă q = 1.
Pentru a studia monotonia şirului, calculăm
x
n+1
− x
n
= q
n+1
− q
n
= q
n
(q − 1). Discuţie după baza q:
I. Dacă q > 1, atunci (x
n
)
n≥1
este strict crescător.
II. Dacă q ∈ (0, 1), atunci (x
n
)
n≥1
este strict descrescător.
În cazul II, şirul (x
n
)
n≥1
este monoton şi mărginit , deci este convergent.
Trecem la limită în relaţia de recurenţă: x
n+1
= qx
n
, ∀n. Rezultă
lim
n→
x
n+1
= q - lim
n→
x
n
. Notăm lim
n→
x
n
= l. Atunci lim
n→
x
n+1
= l. Obţinem l = q - l,
de unde l(q − 1) = 0. Dar (q − 1) ≠ 0, de unde l = 0.
Am demonstrat că lim
n→
q
n
= 0, dacă q ∈ (0, 1). Dacă q = 0, evident
lim
n→
q
n
= 0.
III. Dacă q ∈ (−1, 0), atunci |x
n
| = |q
n
| = |q|
n
→ 0, deoarece |q| ∈ (0, 1),
de unde x
n
→ 0.
Rezultă că lim
n→
q
n
= 0, dacă q ∈ (−1, 1) .
Mai general, orice progresie geometrică având raţia de modul subunitar
converge la zero.
În cazul I, şirul strict crescător (x
n
)
n≥1
este nemărginit superior:
q
n
= |1 + (q − 1)]
n
> 1 + n(q − 1), ∀n ≥ 1 (inegalitatea lui Bernoulli).
Se va arăta că lim
n→
q
n
= +, dacă q > 1 . În plus:
nu există lim
n→
q
n
, dacă q ∈ (−, −1].
2) Numărul e.
a
n
= (1 +
1
n
)
n
, n ≥ 1 este un şir crescător, cu termenii în intervalul |2, 3].
Fiind monoton şi mărginit, acest şir are limită. Limita sa este un număr
iraţional din intervalul |2, 3], notat cu e. Numărul e = 2, 718282182845. . . este
folosit pe scară largă în matematică, ca bază a exponenţialei e
x
(notată şi cu
expx) şi a logaritmului natural lny. De reţinut :
e
DEF
= lim
n→
1 +
1
n
n
.
Se arată că (1 +
1
n
)
n
< e < (1 +
1
n
)
n+1
, ∀n ≥ 1. Vom demonstra că
e = lim
n→
1 +
1
1!
+
1
2!
+. . . +
1
n!
. Cu ajutorul acestei relaţii se calculează de
obicei aproximările prin lipsă ale numărului e, cu eroare oricât de mică.
Numerele 1 (unitatea reală), i (unitatea imaginară) , m (raportul dintre
lungimea şi diametrul unui cerc oarecare) şi numărul e sunt legate prin
următoarea relaţie
14
e
im
+ 1 = 0.
3) Limita raportului a două polinoame
Fiind date două polinoame de acelaşi grad, cu coeficienţi reali,
P(x) = a
p
x
p
+. . . +a
1
x + a
0
şi Q(x) = b
p
x
p
+. . . +b
1
x + b
0
(unde a
p
≠ 0 şi
b
p
≠ 0 ) se cere să calculăm lim
n→
P(n)
Q(n)
.
Scoţând factor forţat puterea cea mai mare a lui n, scriem
P(n) = n
p
a
p
+ a
p−1
1
n
+. . . +a
1
1
n
p−1
+ a
0
1
n
p
şi
Q(n) = n
p
b
p
+ b
p−1
1
n
+. . . +b
1
1
n
p−1
+ b
0
1
n
p
. Avem
P(n)
Q(n)
= a
p
+ a
p−1
1
n
+. . . +a
1
1
n
p−1
+ a
0
1
n
p
- b
p
+ b
p−1
1
n
+. . . +b
1
1
n
p−1
+ b
0
1
n
p
−1
.
Toate puterile naturale ale lui
1
n
tind la 0 când n → , de unde
lim
n→
P(n)
Q(n)
=
a
p
b
p
.
Limita la  a raportului a două polinoame de acelaşi grad este egală cu
raportul coeficienţilor termenilor de grad maxim.
2.1.3. Dreapta reală încheiată. Şiruri care au limită
. Şiruri cu limită infinită
Pentru a studia în mod unitar mulţimile mărginite şi mulţimile nemărginite
de numere reale se ataşează mulţimii R două elemente notate cu (+) şi
(−). Reuniunea R  ¡−, +)
NOT
= R se mai numeşte şi dreapta reală
încheiată.
Relaţia de ordine „≤“ se extinde la R convenind ca − < x < , ∀x ∈ R.
În R orice mulţime are margine inferioară şi margine superioară. Dacă o
mulţime nevidă A ⊂ R nu este majorată, atunci supA = + în R. Dacă o
mulţime nevidă A ⊂ R nu este minorată, atunci inf A = − în R. Pentru orice
mulţime A ⊂ R avem inf A ≤ supA, cu egalitate doar în cazul când A are un
singur element.
Definiţie. Spunem că un şir (x
n
)
n≥1
are limita (+) dacă orice număr este
mai mic decât toţi termenii şirului, cu excepţia unui număr finit de termeni,
adică ∀M ∈ R, ∃ N(M) ∈ N astfel încât x
n
> M, ∀n ≥ N(M). În acest caz
scriem lim
n→
x
n
= +.
Definiţie. Spunem că un şir (x
n
)
n≥1
are limita (−) dacă orice număr este
mai mare decât toţi termenii şirului, cu excepţia unui număr finit de termeni,
adică ∀m ∈ R, ∃ N(m) ∈ N astfel încât x
n
< m, ∀n ≥ N(m).În acest caz
scriem lim
n→
x
n
= −.
Observaţii.
1) lim
n→
x
n
= + ¬ (x
n
)
n≥1
este nemajorat. Reciproca este falsă (Ex:
1, 2, 1, 3, 1, 4, 1, 5, …, 1, n… este un şir nemajorat, dar nu are limită).
2) lim
n→
x
n
= − ¬ (x
n
)
n≥1
este neminorat.
3) lim
n→
x
n
= − · lim
n→
(−x
n
) = +.
Teoremă (Limita unui şir monoton şi nemărginit) Orice şir monoton şi
nemărginit are limită infinită.
Mai exact, dacă un şir nemărginit (x
n
)
n≥1
este crescător (respectiv,
15
descrescător), atunci lim
n→
x
n
= + (respectiv, lim
n→
x
n
= −).
Vom extinde operaţiile algebrice de la R la R, folosind operaţiile cu şiruri
care au limită.
Se extinde structura topologică de la R la R, introducând noţiunea de
vecinătate a lui (+), respectiv a lui (−). O mulţime de numere reale se
numeşte vecinătate a punctului (+) dacă mulţimea conţine un interval deschis
nemajorat (de forma (a, +)). O mulţime de numere reale se numeşte
vecinătate a punctului (−) dacă mulţimea conţine un interval deschis
neminorat (de forma (−, b)).
Definiţia unitară a limitei
Folosind vecinătăţile din R ale punctelor din R se definesc în mod unitar
limitele de şiruri, atât cele finite, cât şi cele infinite.
Pe baza definiţiilor anterioare ale limitelor şi vecinătăţilor, se verifică uşor
următoarea
Propoziţie. Şirul de numere reale (x
n
)
n≥1
are limita a ∈ R dacă şi numai
dacă pentru orice vecinătate V ∈ V(a) există un număr natural N(V) astfel
încât x
n
∈ V pentru orice n ≥ N(V).
Condiţia necesară şi suficientă pentru ca un şir să aibă o limită dată,
exprimată în Propoziţia anterioară, este numită definiţia cu vecinătăţi a limitei
unui şir.
Puncte de acumulare infinite. Reamintim că un punct din R
k
se numeşte
punct de acumulare pentru o mulţime dacă orice vecinătate a punctului, din
care scoatem acel punct, are elemente comune cu mulţimea dată. Având
A ⊂ R, se observă că + (respectiv, −) este punct de acumulare pentru A în
R dacă şi numai dacă A nu este majorată (respectiv, A nu este minorată).
Un şir de numere reale poate fi în una din următoarele trei situaţii
distincte: are limită finită (este convergent), are limită infinită sau nu are
limită (este oscilant). Aşadar, şirurile divergente sunt de două tipuri: şiruri
care au limită infinită şi şiruri care nu au limită.
Unele proprietăţi studiate pentru clasa şirurilor convergente rămân valabile
pentru şiruri care au limită.
1) Un şir poate avea cel mult o limită.
2) Când aplicăm una din operaţiile următoare unui şir care are limită,
obţinem un şir care are aceeaşi limită ca şirul iniţial:
extragem unui subşir; adăugăm sau înlăturăm un număr finit de termeni;
schimbăm ordinea termenilor.
Consecinţă. Dacă un şir are două subşiruri cu limite diferite, atunci şirul
respectiv nu are limită.
3) Trecerea la limită în inegalităţi Dacă (x
n
)
n≥1
şi (y
n
)
n≥1
sunt şiruri
care au limită şi x
n
≤ y
n
, ∀n ≥ 1, atunci lim
n→
x
n
≤ lim
n→
y
n
.
4) Orice şir monoton de numere reale are limită. Limita unui şir crescător
este marginea superioară a mulţimii termenilor săi. Limita unui şir descrescător
este marginea inferioară a mulţimii termenilor săi.
2.1.4. Operaţii cu şiruri care au limită
Suma a două şiruri care au limită
Am demonstrat că pentru două şiruri cu limite finite limita sumei este egală
cu suma limitelor. Se arată că
16
1) lim
n→
x
n
= x ∈ Rşi lim
n→
y
n
= + ¬ lim
n→
(x
n
+ y
n
) = +.
2) lim
n→
x
n
= x ∈ Rşi lim
n→
y
n
= − ¬ lim
n→
(x
n
+ y
n
) = −
3) lim
n→
x
n
= lim
n→
y
n
= ± ¬ lim
n→
(x
n
+ y
n
) = ±. .
Pe baza acestor reguli de calcul cu limite de şiruri, pentru a putea afirma şi
în aceste cazuri că limita sumei este egală cu suma limitelor, se enunţă reguli
corespunzătoare de adunare în R:
(1) x + (+) = +; (2) x + (−) = − (∀x ∈ R) şi
(3.1) (+) + (+) = +; (3.2) (−) + (−) = −.
Se spune că  −  este caz de nedeterminare (caz exceptat la adunare) în
sensul că din lim
n→
x
n
= lim
n→
y
n
= ±, nu putem trage o concluzie generală
privind existenţa şi valoarea limitei lim
n→
(x
n
− y
n
).
În toate cazurile următoare avem lim
n→
x
n
= lim
n→
y
n
= +, dar lim
n→
(x
n
− y
n
)
poate lua orice valoare sau nu există.
a) x
n
= n + a, y
n
= n (n ≥ 1), unde a ∈ R ¬ (x
n
− y
n
) → a (limită finită
oarecare );
b) x
n
= 2n, y
n
= n ¬ (x
n
− y
n
) → +
c) x
n
= 2n, y
n
= 3n ¬ (x
n
− y
n
) → −
d) x
n
= n + (−1)
n
→ +, y
n
= n ¬ (x
n
− y
n
) = (−1)
n
nu are limită.
În consecinţă, în R nu se definesc (nu au sens) (+) +(−), (+) −(+),
(−) −(−).
Produsul a două şiruri care au limită
Am demonstrat că pentru două şiruri cu limite finite limita sumei este egală
cu suma limitelor. Se arată că
1) lim
n→
x
n
= x ∈ R ∖ ¡0) şi
lim
n→
y
n
= ± ¬ lim
n→
(x
n
- y
n
) =
±, dacă x > 0
∓, dacă x < 0
2) lim
n→
x
n
= lim
n→
y
n
= ± ¬ lim
n→
(x
n
- y
n
) = +
3) lim
n→
x
n
= ± şi lim
n→
y
n
= ∓ ¬ lim
n→
(x
n
- y
n
) = −.
Pe baza acestor reguli de calcul cu limite de şiruri , pentru a putea afirma şi
în aceste cazuri că limita produsului este egală cu produsul limitelor se enunţă
reguli corespunzătoare de înmulţire în R:
1) x - (±) =
±, dacă x > 0
∓, dacă x < 0
;
2) (±) - (±) = +;
3) (±) - (∓) = −.
Spunem că 0 -  este caz de nedeterminare (caz exceptat la înmulţire) în
sensul că din lim
n→
x
n
= 0 şi lim
n→
y
n
= ± nu putem trage o concluzie generală
privind existenţa şi valoarea limitei lim
n→
(x
n
- y
n
).
În toate cazurile următoare avem lim
n→
x
n
= 0 şi lim
n→
y
n
∈ ¡−, +), dar
lim
n→
(x
n
- y
n
) poate lua orice valoare sau nu există.
a) x
n
=
1
n
, y
n
= a - n (unde a ∈ R\¡0))¬ (x
n
- y
n
) = a → a (limită finită
nenulă oarecare )
b) x
n
=
1
n
2
, y
n
= n ¬ (x
n
- y
n
) =
1
n
→ 0
17
c) x
n
=
1
n
, y
n
= ±n ¬ (x
n
- y
n
) → ±
d) x
n
=
(−1)
n
n
, y
n
= n ¬ (x
n
- y
n
) = (−1)
n
nu are limită.
În consecinţă, în R nu se definesc (nu are sens) produsele 0 - (+),
0 - (−).
Câtul a două şiruri care au limită
Avem lim
n→
xn
yn
= lim
n→
(x
n
-
1
yn
), unde y
n
≠ 0 pentru orice n. Deoarece am
studiat complet limitele produselor de şiruri, e suficient să studiem lim
n→
1
yn
. Se
arată că
1) lim
n→
y
n
= ± ¬ lim
n→
1
yn
= 0.
2) lim
n→
y
n
= 0 şi y
n
> 0 (de la un rang încolo)¬ lim
n→
1
yn
= +.
3) lim
n→
y
n
= 0 şi y
n
< 0 (de la un rang încolo)¬ lim
n→
1
yn
= −.
4) Dacă şirul (y
n
) cu lim
n→
y
n
= 0 are termeni strict pozitivi şi termeni strict
negativi de rang oricât de mare, atunci lim
n→
1
yn
nu există.
5) lim
n→
x
n
= ± şi lim
n→
y
n
= c ≠ 0 ¬ lim
n→
xn
yn
=
± dacă c > 0
∓ dacă c < 0
.
Pe baza acestor regulilor de la 1) şi 5), pentru a putea afirma şi în aceste
cazuri că limita raportului este egală cu raportul limitelor, se enunţă regulile
corespunzătoare de împărţire în R:
1
±
= 0, de unde
c
±
= 0 , ∀c ∈ R,
respectiv
±
c
=
± dacă c > 0
∓ dacă c < 0
.
Observaţii. Nu putem asocia o regulă de calcul algebric cazurilor 2) şi
3), totuşi, scriem convenţional:
1
+0
= + şi
1
−0
= −.
Afirmaţia de la punctul 4) arată că raportul
1
0
nu are sens în R, după cum
nu avea sens în R.
Spunem că
0
0
şi


sunt cazuri de nedeterminare (cazuri exceptate la
împărţire), în sensul că nu putem trage o concluzie generală privind existenţa şi
valoarea limitei lim
n→
xn
yn
în cazurile următoare:
a) lim
n→
x
n
= lim
n→
y
n
= 0 ;
b) Limitele lim
n→
x
n
, lim
n→
y
n
sunt ambele infinite.
Pentru orice număr real a ∈ R există şirurile x
n
→ 0 şi y
n
→ 0 astfel încât
xn
yn
→ a, de exemplu x
n
=
a
n
, y
n
=
1
n
, n ≥ 1. De asemenea, dacă a = ±,
există şirurile x
n
→ 0 şi y
n
→ 0 astfel încât
xn
yn
→ a, de exemplu x
n
=
1
n
,
y
n
= ±
1
n
2
, n ≥ 1.
Calculul unei limite în cazul de nedeterminare


se reduce cu uşurinţă la
calculul unei alte limite în cazul
0
0
. Dacă lim
n→
x
n
, lim
n→
y
n
∈ ¡±), scriem
lim
n→
xn
yn
= lim
n→
1/yn
1/xn
, iar ultima limită este de tip
0
0
.
Dacă lim
n→
x
n
∈ R ∖ ¡0) şi lim
n→
y
n
= 0, iar şirul (y
n
) are termeni strict
pozitivi şi termeni strict negativi de rang oricât de mare, atunci nu există
lim
n→
xn
yn
.
Cele de mai sus justifică de ce nu se definesc (nu au sens) în R rapoartele
cu numitorul zero şi rapoartele
+
+
,
−
+
,
+
−
,
−
−
.
18
Puteri
Pentru puteri de şiruri convergente se demonstrează că: dacă lim
n→
x
n
= x şi
lim
n→
y
n
= y şi dacă x
y
are sens (adică x > 0 pentru y ≤ 0 şi x ≥ 0 pentru y > 0),
atunci lim
n→
(x
n
)
yn
= lim
n→
x
n
lim
n→
yn
. În acest caz se spune că, pentru a calcula
limita unei puteri, limita se distribuie bazei şi exponentului.
Presupunem că lim
n→
x
n
= x ∈ |0, +]\¡1).
1) Dacă x > 1 şi lim
n→
y
n
= +, atunci lim
n→
(x
n
)
yn
= +.
2) Dacă x > 1 şi lim
n→
y
n
= −, atunci lim
n→
(x
n
)
yn
= 0.
3) Dacă x ∈ |0, 1) şi lim
n→
y
n
= +, atunci lim
n→
(x
n
)
yn
= 0.
4) Dacă x ∈ (0, 1) şi lim
n→
y
n
= −, atunci lim
n→
(x
n
)
yn
= +.
5) Dacă x = + şi lim
n→
y
n
= y ≠ 0, atunci
lim
n→
(x
n
)
yn
=
+, dacă y > 0
0, dacă y < 0
Observaţie. 1) ¬ 2) şi, analog, 3) ¬ 4).
Fie x > 1 şi lim
n→
y
n
= −. Atunci (x
n
)
yn
=
1
(xn)
−yn
şi
(x
n
) → x > 1
(−y
n
) → +
. Aplicând 1) ¬ (x
n
)
(−yn)
→ + ¬ (x
n
)
yn
→ 0 (
1
+
).
Astfel, se definesc în R : x
+
=
+, dacă x ∈ (1, +]
0, dacă x ∈ |0, 1)
şi
x
−
=
0, dacă x ∈ (1, +]
+, dacă x ∈ (0, 1)
.
Cazurile de nedeterminare (cazurile exceptate) la calcul limitei unei puteri
sunt 1

, 0
0
, 
0
. Altfel spus, nu putem afirma nimic despre existenţa şi
valoarea limitei lim
n→
(x
n
)
yn
dacă are loc una din situaţiile lim
n→
x
n
= 1 şi
lim
n→
y
n
= ±, sau lim
n→
x
n
= lim
n→
y
n
= 0, respectiv lim
n→
x
n
= +, lim
n→
y
n
= 0.
Cea mai simplă limită de tipul 1

este cea care defineşte numărul e:
lim
n→
(1 +
1
n
)
n
= e. Mai general, se demonstrează că:
lim
n→
x
n
= ± ¬ lim
n→
(1 +
1
x
n
)
xn
= e.
Prin logaritmare, cazurile de nederminare 1

, 0
0
şi 
0
se reduc la cazul de
nedeterminare mai uşor de tratat 0 -  .
Scriem (x
n
)
yn
= e
ln(xn)
yn
= e
yn-lnxn
a) x
n
→ 1, y
n
→ ± ¬ lim
n→
y
n
- lnx
n
e de tip ± - 0
b) x
n
↘ 0, y
n
→ 0 ¬ lim
n→
y
n
- lnx
n
e de tip 0 - (−)
c) x
n
→ +, y
n
→ 0 ¬ lim
n→
y
n
- lnx
n
e de tip 0 - (+) .
Nu se definesc (nu au sens) în R puterile 1

, 0
0
şi 
0
.
Exemple. 1) Limita unui polinom. Fie P(x) = a
p
x
p
+. . . +a
1
x + a
0
un
19
polinom cu coeficienţi reali, de grad p ≥ 1. Se cere lim
n→
P(n).
Dacă toţi coeficienţii polinomului sunt strict pozitivi, respectiv strict
negativi, atunci limita cerută este +, respectiv −, pe scurt este egală cu
a
p
- (+). Dacă polinomul are cel puţin un coeficient strict pozitiv şi cel puţin
un coeficient strict negativ, atunci limita cerută este de tip  − . Scoţând
factor forţat puterea lui n cu exponent maxim, scriem
P(n) = n
p
a
p
+ a
p−1
1
n
+. . . +a
1
1
n
p−1
+ a
0
1
n
p
. Cum lim
n→
n
p
= + şi
lim
n→
a
p
+ a
p−1
1
n
+. . . +a
1
1
n
p−1
+ a
0
1
n
p
= a
p
, rezultă că lim
n→
P(n) = a
p
- (+).
2) Limita unei progresii geometrice.
Revenim la problema calculării limitei lim
n→
q
n
pentru q > 1 şi q ≤ −1.
3) Calculaţi lim
n→
(a
n
− b
n
), unde a, b > 1 sunt numere distincte.
lim
n→
a
n
= + şi lim
n→
b
n
= +, deci limita este de tip  − . Puterea cu baza
mai mare tinde ”mai rapid” la infinit şi va fi scoasă factor forţat.
Dacă a > b scriem a
n
− b
n
= a
n
|1 − (
b
a
)
n
] şi cum lim
n→
(
b
a
)
n
= 0,
lim
n→
(a
n
− b
n
) = +. Dacă b > a scriem a
n
− b
n
= b
n a
b
n
− 1 şi cum
lim
n→
a
b
n
= 0, lim
n→
(a
n
− b
n
) = −.
4) Limita raportului a două polinoame
Fiind date două polinoame cu coeficienţi reali, P(x) = a
p
x
p
+. . . +a
1
x + a
0
şi Q(x) = b
q
x
q
+. . . +b
1
x + b
0
(unde a
p
≠ 0 şi b
q
≠ 0 ) se cere să calculăm
lim
n→
P(n)
Q(n)
.
Q are un număr finit de rădăcini reale, de unde rezultă că există un număr
natural N mai mare decât orice rădăcină a lui Q. Atunci Q(x) ≠ 0,
∀x ∈ |N, +), în particular are sens raportul
P(n)
Q(n)
, ∀n ≥ N.
Observăm că dacă p, q ≥ 1, limita cerută este de tip


. Scoţând factor
forţat puterea cea mai mare a lui n din fiecare polinom, scriem
P(n) = n
p
a
p
+ a
p−1
1
n
+. . . +a
1
1
n
p−1
+ a
0
1
n
p
şi
Q(n) = n
q
b
q
+ b
q−1
1
n
+. . . +b
1
1
n
q−1
+ b
0
1
n
q
.
Atunci
P(n)
Q(n)
= n
p−q
(a
p
+ a
p−1
1
n
+. . . +a
0
1
n
p
) - (b
q
+ b
q−1
1
n
+. . . +b
0
1
n
q
)
−1
.
Avem lim
n→
(a
p
+ a
p−1
1
n
+. . . +a
0
1
n
p
) - (b
q
+ b
q−1
1
n
+. . . +b
0
1
n
q
)
−1
=
ap
bq
. Pe de
altă parte, lim
n→
n
p−q
=
1, dacă p = q
0, dacă p < q
+, dacă p > q
. Rezultă că
lim
n→
P(n)
Q(n)
=
ap
bp
, dacă p = q
0, dacă p < q
ap
bq
- (+), dacă p > q
.
Limita la  a raportului a două polinoame de acelaşi grad este egală cu
raportul coeficienţilor dominanţi corespunzători.
2.1.5. Şiruri fundamentale de numere reale
De regulă, într-un proces de aproximare a unei mărimi x ∈ R printr-un şir
20
(x
n
)
n≥1
nu cunoaştem dinainte pe x, dar intuim că şirul (x
n
)
n≥1
este convergent
observând că distanţele mutuale dintre termeni devin oricât de mici când
rangurile termenilor cresc.
Pentru a caracteriza noţiunea de şir convergent fără a face apel la elemente
exterioare şirului, cum este limita, Cauchy a introdus noţiunea de şir
fundamental. Noţiunea de şir fundamental este necesară şi pentru a defini
noţiunea de număr real pornind de la şiruri de numere raţionale.
Se va arăta că în mulţimea numerelor reale noţiunile de şir convergent şi şir
fundamental sunt echivalente.
Definiţie. Un şir de numere reale (x
n
)
n≥1
se numeşte şir fundamental (sau
şir Cauchy) dacă:
∀c > 0, ∃ N(c) număr natural a.î ∀m, n ≥ N(c) avem |x
m
− x
n
| < c.
Reformulări ale definiţiei Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(F1) (x
n
)
n≥1
este şir fundamental (în sensul definiţiei de mai sus);
(F2) ∀c > 0, ∃N(c) număr natural a.î. ∀n ≥ N(c), ∀p ∈ N avem
|x
n+p
− x
n
| < c;
(F3) Există un şir de numere pozitive convergent la zero (a
n
)
n≥1
astfel încât
|x
n+p
− x
n
| ≤ a
n
, ∀p ∈ N, ∀n ∈ N.
Teoremă. Orice şir convergent din R este şir fundamental.
Lemă. Orice şir fundamental din R este mărginit.
Lemă. (Lema lui Cesaro) Orice şir mărginit din R are un subşir
convergent.
Lemă. Dacă un şir fundamental din R are un subşir convergent, atunci
acel şir este convergent la limita subşirului respectiv.
Din cele trei leme de mai sus rezultă următoarea
Teoremă. Orice şir fundamental din R este convergent (R este spaţiu
metric complet).
Din ultimele două teoreme urmează
Criteriul lui Cauchy. Un şir de numere reale este convergent dacă şi
numai dacă este şir fundamental.
Exemple. Folosind criteriul lui Cauchy, stabiliţi dacă şirul dat este sau nu
convergent.
1) x
n
= 1 +
1
2
2
+
1
3
2
+…+
1
n
2
; x
n+p
− x
n
=
1
(n+1)
2
+
1
(n+2)
2
+…+
1
(n+p)
2
.
x > 1 ¬
1
x
2
<
1
(x−1)-x
=
1
x−1

1
x
;
|x
n+p
− x
n
| < (
1
n

1
n+1
) + (
1
n+1

1
n+2
) +…+(
1
n+p−1

1
n+p
) ·
· |x
n+p
− x
n
| <
1
n

1
n+p
¬ |x
n+p
− x
n
| <
1
n
→ 0 ¬ (x
n
)
n≥1
este
fundamental, deci este convergent.
Se arată că lim
n→
1 +
1
2
2
+…+
1
n
2
=
m
2
6
.
2) x
n
= 1 +
1
2
+…+
1
n
;
x
n+p
− x
n
=
1
n+1
+
1
n+2
+…+
1
n+p
¬
p
n+p
< |x
n+p
− x
n
| <
p
n+1
. Pentru.
p = n rezultă: |x
2n
− x
n
| >
n
n+n
=
1
2
.
Distanţele |x
2n
− x
n
| nu devin oricât de mici când n creşte¬ (x
n
)
n≥1
nu este
şir fundamental, deci (x
n
)
n≥1
este divergent.
Dar şirul (x
n
)
n≥1
este crescător, deci are limita +. Am arătat că
21
lim
n→
(1 +
1
2
+…+
1
n
) = + .
3) x
n
=
sino
3
+
sin2o
3
2
+…+
sinno
3
n
.
x
n+p
− x
n
=
sin(n+1)o
3
n+1
+
sin(n+2)o
3
n+2
+…+
sin(n+p)
3
n+p
¬
|x
n+p
− x
n
| ≤
1
3
n+1
≤1
|sin(n + 1)o| +
1
3
n+2
≤1
|sin(n + 2)o| +…+
1
3
n+p
≤1
|sin(n + p)o|
¬ |x
n+p
− x
n
| ≤
1
3
n+1
+
1
3
n+2
+…+
1
3
n+p
=
1
3
n+1
1 +
1
3
+
1
3
2
+…+
1
3
p−1
.
Aplicăm formula sumei unei progresii geometrice:
1 + q + q
2
+…+q
n
=
q
n+1
−1
q−1
(q ≠ 1).
1 +
1
3
+
1
3
2
+…+
1
3
p−1
=
1
3
p
−1
1
3
−1
=
1−
1
3
p
2
3
=
3
2
1 −
1
3
p
<
3
2
.
Rezultă că: |x
n+p
− x
n
| <
1
3
n+1
-
3
2
=
1
2-3
n
→ 0, deci (x
n
)
n≥1
este
fundamental şi implicit, convergent.
Folosind faptul că orice şir Cauchy de numere reale este convergent se
demonstrează următorul rezultat, foarte important prin aplicaţiile sale.
Teoremă (Metoda aproximaţiilor succesive)
Fie I ⊂ R un interval închis şi f : I ÷ I o funcţie cu proprietatea că există
o ∈ (0, 1) astfel încât |f(x) − f(y)| ≤ o - |x − y|, ∀x, y ∈ I. Atunci ecuaţia
f(x) = x, x ∈ I are o soluţia unică ç şi pentru orice x
0
∈ R şirul definit prin
relaţia de recurenţă x
n+1
= f(x
n
), n ∈ N, este convergent către ç. În plus,
pentru orice n ∈ N are loc inegalitatea
|x
n
− ç| ≤
o
n
1 − o
|x
1
− x
0
|.
Observaţie. O funcţie f : A ⊂ R → R cu proprietatea că există o ∈ (0, 1)
astfel încât |f(x) − f(y)| ≤ o - |x − y|, ∀x, y ∈ A se numeşte contracţie.
Pentru ca o funcţie derivabilă pe un interval f : I ÷ R să fie contracţie
este suficient ca M := sup¡|f

(x)| : x ∈ R) < 1.
Observaţie. Dacă f : I ÷ I este o contracţie, orice şir definit prin
x
n+1
= f(x
n
), n ∈ N este numit şir al aproximaţiilor succesive. Acest şir este
utilizat pentru rezolvarea aproximativă a ecuaţiei f(x) = x, x ∈ I, atunci când
nu este posibil să aflăm o soluţie exactă. x
0
se numeşte aproximaţie iniţială,
iar termenul x
n
se numeşte aproximaţie de ordinul n.
Exemplu. Să se arate că ecuaţia (x + 1)tgx − 1 = 0 are o soluţie unică ç în
intervalul |0,
m
4
]. Să se construiască un şir al aproximaţiilor succesive (x
n
)
n∈N
cu x
0
= 0, având limita ç, şi să se determine un număr natural n cât mai mic
pentru care |x
n
− ç| < 10
−4
.
Soluţie. Fie F(x) = (x + 1)tgx − 1, x ∈ |0,
m
4
]. Calculăm F(0) = −1 < 0
şi F(
m
4
) =
m
4
> 0. Funcţia continuă F are proprietatea valorilor intermediare
(vezi capitolul ”Limite şi continuitate”), de unde rezultă că ecuaţia F(x) = 0,
x ∈ |0,
m
4
] are cel puţin o soluţie. Dar F este strict crescătoare (ca produs al
funcţiilor strict crescătoare şi pozitive (x + 1) şi tgx, x ∈ |0,
m
4
], este funcţie
strict crescătoare), de unde rezultă că ecuaţia F(x) = 0, x ∈ |0,
m
4
] are cel mult
o soluţie. În concluzie, ecuaţia F(x) = 0, x ∈ |0,
m
4
] are exact o soluţie.
Pentru a putea aplica metoda aproximaţiilor succesive, trebuie să punem
22
ecuaţia dată sub forma f(x) = x, unde f : |0,
m
4
] → |0,
m
4
] este o contracţie.
Observăm că (x + 1)tgx − 1 = 0, x ∈ |0,
m
4
] · tgx =
1
x+1
,
x ∈ |0,
m
4
] · x = arctg
1
x+1
, x ∈ |0,
m
4
]. Funcţia f(x) := arctg
1
x+1
este
descrescătoare şi pozitivă pe |0,
m
4
], deci pentru orice x ∈ |0,
m
4
] avem
0 < f(
m
4
) ≤ f(x) ≤ f(0) =
m
4
. Putem considera I = |0,
m
4
] şi f : I → I.
Avem f

(x) = −
1
(x+1)
2
+1
, de unde |f

(x)| =
1
(x+1)
2
+1
≤ |f

(0)| =
1
2
, pentru
orice x ≥ 0. Din |f

(x)| ≤
1
2
, ∀x ∈ |0,
m
4
] rezultă
|f(x) − f(y)| ≤
1
2
- |x − y|, ∀x, y ∈ I, deci f este o contracţie, cu o =
1
2
.
Construim şirul aproximaţiilor succesive x
n+1
= f(x
n
), adică x
n+1
= arctg
1
xn+1
,
n ∈ N, cu x
0
= 0. Avem x
1
= arctg1 =
m
4
. Aplicând estimarea erorii
|x
n
− ç| ≤
o
n
1−o
|x
1
− x
0
| rezultă |x
n
− ç| ≤
m
2
n+1
. Pentru ca |x
n
− ç| < 10
−4
este
suficient ca
m
2
n+1
< 10
−4
, adică 2
n+1
> 10
4
m. Calculând puterile lui 2 observăm
că 2
14
= 16384 < 31415 < 10
4
m < 31416 < 2
15
. Pentru n = 14 are loc
estimarea cerută |x
14
− ç| < 10
−4
.
2.2. Şiruri în R
k
Fie R
k
= ¡(x
1
, x
2
, …, x
k
) : x
1
, x
2
, . . . , x
k
∈ R). Pe R
k
definim norma
euclidiană ‖x‖ = ∑
i=1
k
(x
i
)
2
, unde x = (x
1
, x
2
, …, x
k
). Funcţia
d : R
k
× R
k
→ R definită prin d(x − y) = ‖x − y‖ este o distanţă, numită
distanţa euclidiană pe R
k
. Vom lucra cu şiruri din spaţiul metric (R
k
, d).
Notăm termenii unui şir oarecare (x
n
)
n≥1
din R
k
prin
x
n
= (x
n1
, x
n2
, …, x
nk
).
Definiţie. Fie (x
n
)
n≥1
şir din R
k
şi x ∈ R
k
. Spunem că lim
n→
x
n
= x în R
k
dacă lim
n→
d(x
n
, x) = 0 în R.
Observaţie. lim
n→
x
n
= x în
R
k
· lim
n→
‖x
n
− x‖ = 0 · lim
n→

i=1
k
(x
ni
− x
i
)
2
= 0.
Definiţie. Un şir (x
n
)
n≥1
din R
k
se numeşte şir fundamental dacă
∀c > 0, ∃ N(c) număr natural a.î ∀m, n ≥ N(c) avem d(x
m
, x
n
) < c.
Definiţie. Spunem că un şir (x
n
)
n≥1
din R
k
este mărginit dacă
mulţimea termenilor săi este mărginită.
Observaţie. Un şir (x
n
)
n≥1
din R
k
este mărginit · există M > 0 astfel încât
‖x
n
‖ ≤ M pentru orice n ≥ 1.
Teoremă (Convergenţa pe componente)
Fie x
n
= (x
n1
, x
n2
, …, x
nk
) ∈ R
k
, n ≥ 1 şi x = (x
1
, x
2
, …, x
k
) ∈ R
k
. Atunci
lim
n→
x
n
= x în R
k
· lim
n→
x
ni
= x
i
în R, pentru i ∈ ¡1, 2, …, k).
(Aplicăm regula lim
n→
(x
n1
, x
n2
, …, x
nk
) = lim
n→
x
n1
, lim
n→
x
n2
, …, lim
n→
x
nk
dacă
limita din membrul stâng există sau toate limitele din membrul drept există).
Demonstraţie. Necesitatea („¬“): Fie i ∈ ¡1, 2, …, k). Avem
|x
ni
− x
i
| ≤ ∑
j=1
k
(x
nj
− x
j
)
2
= ‖x
n
− x‖. Din 0 ≤ |x
ni
− x
i
| ≤ ‖x
n
− x‖ şi
lim
n→
‖x
n
− x‖ = 0, aplicând Criteriul majorării sau Criteriul cleştelui, rezultă
23
lim
n→
x
ni
= x
i
.
Suficienţa („·“) : Avem ‖x
n
− x‖ ≤ ∑
i=1
k
|x
ni
− x
i
|. Din lim
n→
x
ni
= x
i
,
∀i ∈ ¡1, 2, …, k) rezultă lim
n→

i=1
k
|x
ni
− x
i
| = 0. Din inegalitatea precedentă,
aplicând Criteriul majorării sau Criteriul cleştelui, rezultă lim
n→
‖x
n
− x‖ = 0,
adică lim
n→
x
n
= x în R
k
. ¯
Observaţie. Analog se demonstrează că:
a) şirul (x
n
)
n≥1
este mărginit în R
k
· ∀i ∈ ¡1, …, k) şirul componentelor
(x
ni
)
n≥1
este mărginit în R.
b) şirul (x
n
)
n≥1
este fundamental în R
k
· ∀i ∈ ¡1, …, k) şirul (x
ni
)
n≥1
este
fundamental în R.
Folosind echivalenţa de la punctul b), teorema precedentă şi faptul că în R
orice şir fundamental este convergent, se arată în R
k
un şir este convergent
dacă şi numai dacă este şir fundamental.
Exemplu. Fie în R
3
şirul x
n
=
2
n
+3
n
3
n
+4
n
,
2n
2
−n+3
n
2
+2n−4
, nsin
1
n
. Calculaţi
n→
lim x
n
.
Soluţie. Avem
n→
lim
2
n
+3
n
3
n
+4
n
= 0,
n→
lim
2n
2
−n+3
n
2
+2n−4
= 2 şi
n→
lim nsin
1
n
=
n→
lim
sin(1/n)
1/n
=
x→0
lim
sinx
x
= 1, de unde
n→
lim x
n
= (0, 1, 2).
Teoremă (Operaţii cu şiruri convergente în R
k
)
Fie (x
n
)
n≥1
şi (y
n
)
n≥1
şiruri convergente în R
k
. Atunci:
1) Şirul (x
n
+ y
n
)
n≥1
este convergent în R
k
şi
n→
lim (x
n
+ y
n
) =
n→
lim x
n
+
n→
lim y
n
;
2) Pentru orice z ∈ R, şirul (zx
n
)
n≥1
este convergent în R
k
şi
n→
lim (zx
n
) = z
n→
lim x
n
.
Demonstraţie. Notăm
n→
lim x
n
= x şi
n→
lim y
n
= y. Atunci
n→
lim ‖x
n
− x‖ = 0
şi
n→
lim ‖y
n
− y‖ = 0.
1) Scriem ‖(x
n
+ y
n
) − (x + y)‖ = ‖(x
n
− x) + (y
n
− y)‖, de unde rezultă,
aplicând inegalitatea triunghiului:
‖(x
n
+ y
n
) − (x + y)‖ ≤ ‖x
n
− x‖ + ‖y
n
− y‖. Cum
n→
lim (‖x
n
− x‖ + ‖y
n
− y‖) = 0, deducem că
n→
lim ‖(x
n
+ y
n
) − (x + y)‖ = 0,
adică
n→
lim (x
n
+ y
n
) = x + y.
2) Fie z ∈ R. Avem ‖zx
n
− zx‖ = ‖z(x
n
− x)‖ = |z| - ‖x
n
− x‖ → 0
pentru n → , de unde
n→
lim (zx
n
) = zx. ¯
24
Capitolul 3. Serii de numere reale
Vom studia noţiunea de serie de numere reale, strâns legată de noţiunea de
şir. Intuitiv, a considera o serie înseamnă a încerca să aflăm suma termenilor
unui şir ( a
1
+ a
2
+…+a
n
+…= ?).
3.1. Suma unei serii. Serii convergente
Adunarea este o operaţie binară pe R: (x, y) ∈ R × R ¬ x + y ∈ R.
Prin recurenţă se defineşte suma a 3, 4, …, n numere reale:
a
1
+ a
2
+ a
3
= (a
1
+ a
2
) + a
3
; a
1
+ a
2
+ a
3
+ a
4
= (a
1
+ a
2
+ a
3
)a
4
; …
a
1
+ a
2
+…a
n−1
+ a
n
= (a
1
+ a
2
+…+a
n−1
) + a
n
.
Sumele cu număr finit de termeni nu se schimbă prin gruparea termenilor şi
schimbarea ordinii termenilor, deoarece adunarea este asociativă şi comutativă
pe R . Se utilizează notaţia prescurtată a sumelor cu simbolul ∑("sigma"):

k=1
n
a
k
DEF
= a
1
+ a
2
+…+a
n
.
Exemple.

k=1
n
k = 1 + 2 +…+n =
n(n+1)
2
; ∑
k=1
n
k
2
= 1
2
+ 2
2
+…+n
2
=
n(n+1)(2n+1)
6
;

k=0
n
q
k
=
1−q
n+1
1−q
, ∀q ∈ C ∖¡1).
Definiţie. Se numeşte serie de numere reale o expresie de forma

n=1

a
n
= a
1
+ a
2
+…+a
n
+…,
unde a
n
∈ R, n ≥ 1. (Numim a
n
termenul general al seriei).
Ca şi termenii unui şir, termenii unei serii pot fi numerotaţi şi începând cu
n = 0 sau n = 2, …n = N
0
, … ∑
n=N
0

a
n
= a
N
0
+ a
N
0
+1
+ a
N
0
+2
+… (N
0
∈ N).
Sumele parţiale ale unei serii. Suma unei serii
Dacă vrem să calculăm suma primilor n termeni, s
n
= a
1
+ a
2
+…+a
n
,
vom calcula succesiv sumele
s
2
= a
1
+ a
2
, s
3
= s
2
+ a
3
, s
4
= s
3
+ a
4
, …, s
k+1
= s
k
+ a
k+1
, …, s
n
= s
n−1
+ a
n
.
Asociem seriei ∑
n=1

a
n
, sumele s
n
= ∑
k=1
n
a
k
, n ≥ 1, numite sume parţiale ale
seriei.
Observaţie. Cunoscând sumele parţiale ale seriei se află termenii seriei.
Din
s
n
= a
1
+ a
2
+…+a
n−1
+ a
n
s
n−1
= a
1
+ a
2
+…+a
n−1
deducem: a
n
= s
n
− s
n−1
, pentru
n ≥ 2.
Ne interesează comportarea şirului sumelor parţiale când n → .
25
Definiţie. Spunem că o serie de numere reale are suma s ∈ R dacă şirul
sumelor parţiale ale seriei are limită şi limita este egală cu s
Cu alte cuvinte, suma unei serii este limita şirului sumelor parţiale ale
seriei, dacă această limită există. Dacă şirului sumelor parţiale ale seriei nu
are limită, spunem că seria nu are sumă.
Scriem cele de mai sus sub forma: (suma seriei) ∑
n=1

a
n
= s · lim
n→

k=1
n
a
k
= s
sau: (suma seriei) ∑
n=1

a
n
= lim
n→

k=1
n
a
k
.
Definiţie Se numeşte serie convergentă o serie pentru care şirul
sumelor parţiale este convergent. O serie care nu este convergentă se numeşte
divergentă.
Vom folosi abrevierile: serie C:=serie convergentă, serie D:=serie
divergentă.
Observaţii.
1) O serie este convergentă dacă şi numai dacă seria are sumă finită.
2) A stabili natura unei serii înseamnă a decide dacă seria este convergentă
sau divergentă.
3) Seriile divergente sunt de două tipuri: cele care nu au sumă ( pentru care
nu există lim
n→
s
n
) şi cele care au sumă infinită (lim
n→
s
n
∈ ¡+, −)).
Dacă putem afla o formulă a termenului general pentru şirul sumelor
parţiale (s
n
)
n≥1
, studiul seriei se reduce la problema calculării limitei lim
n→
s
n
.
Pentru cele mai multe serii nu se poate proceda astfel şi atunci sunt
necesare criterii care ne ajută să stabilim natura seriei. Vom enunţa o condiţie
necesară de convergenţă, o condiţie necesară şi suficientă de convergenţă,
precum şi numeroase condiţii suficiente de convergenţă/divergenţă.
În studiul seriilor se pun următoarele probleme:
1

Determinarea naturii seriei ;
2

Calculul exact al sumei seriei ;
3

Aproximarea sumei seriei, cu eroare mai mică decât un c > 0 dat , în
cazul în când seria este convergentă.
Evident, rezolvarea problemei 2

asigură şi rezolvarea problemelor
problemelor 1

şi 3

. Dacă nu putem aborda direct 2

, trecem la rezolvarea
problemei 1

. În cazul unei serii convergente pentru care nu putem rezolva
problema 2

abordăm problema 3

.
Influenţa unui număr finit de termeni asupra seriei
Dacă aplicăm unei serii una din următoarele transformări: adăugăm un
număr finit de termeni sau eliminăm un număr finit de termeni, natura seriei
nu se schimbă.
(De la un rang încolo, termenii noului şir al sumelor parţiale se obţin
adunând o constantă la termenii vechiului şir al sumelor parţiale. Prin adunarea
cu un şir constant, natura unui şir dat –convergent sau divergent – nu se
schimbă.)
Astfel, seriile ∑
n=0

a
n
, ∑
n=1

a
n
, ∑
n=2

a
n
, …∑
n=N

a
n
, … au aceeaşi natură.
Exemple. 1) Seria geometrică ∑
n=0

q
n
(q ∈ R)
26
Sumele parţiale s
n
= 1 + q + q
2
+…+q
n
(n ≥ 0) se pot calcula:
q ≠ 1 ¬ s
n
=
1−q
n+1
1−q
; q = 1 ¬ s
1
=
n+1 ori
1 + 1 +…+1= (n + 1)
Suma seriei geometrice : s = lim
n→
s
n
=
1
1−q
, dacă|q| < 1
+, dacă q ≥ 1
şi nu există,
dacă q ≤ −1. Vom scrie: ∑
n=0

q
n
=
1
1−q
, dacă |q| < 1 .

n=0

1
2
n
= 1 +
1
2
+
1
2
2
+
1
2
3
+…= 2; ∑
n=0

1
3
n
=
1
1−
1
3
=
3
2
; ∑
n=0

(−1)
n
nu
are limită (şirul sumelor parţiale: 1,0,1,0,1,0... nu are limită).
2) ∑
n=1

1
n
2
+n
; s
n
= ∑
k=1
n
1
k
2
+k
= ∑
k=1
n
1
k(k+1)
= ∑
k=1
n
1
k

1
k+1
Avem suma „telescopică“:
s
n
= (
1
1

1
2
) +
1
2

1
3
+
1
3

1
4
+…+(
1
n−1

1
n
) + (
1
n

1
n+1
)
După reduceri obţinem s
n
= 1 −
1
n+1
. Suma seriei este s = lim
n→
s
n
= 1.
3) ∑
n=1

1
n
; s
n
= 1 +
1
2
+…+
1
n
¬ şirul (s
n
)
n≥1
este crescător, deci are
limită, finită sau egală cu (+).
Am arătat (pe baza criteriului lui Cauchy) că şirul (s
n
)
n≥1
nu este
convergent. Aşadar, lim
n→
s
n
= +, deci (suma seriei) ∑
n=1

1
n
= +.
4) ∑
n=1

1
n
2
; s
n
= 1 +
1
2
2
+…+
1
n
2
este şir crescător.
Din
1
k
2
<
1
(k−1)-k
(∀k ≥ 1) deducem (luând k = 2, 3, …, n) şi însumând
inegalităţile obţinute): s
n
< 1 + ∑
k=2
n
1
(k−1)-k
= 1 + (1 −
1
n
) < 2. Şirul (s
n
)
n≥1
este monoton şi este mărginit (1 < s
n
< 2, ∀n ≥ 1), rezultă că este
convergent. Se arată că lim
n→
s
n
=
m
2
6
(≃ 1, 644934).
Condiţii de convergenţă (necesară; necesară şi suficientă)
Fie seria ∑
n=1

a
n
. Am arătat că a
n
= s
n
− s
n−1
, pentru n ≥ 2.
Teoremă (Condiţie necesară de convergenţă a seriilor). Dacă o serie
este convergentă, atunci termenul său general tinde la zero.
Demonstraţie. Teorema afirmă că: ∑
n=1

a
n
este convergentă
¬ lim
n→
a
n
= 0. Fie ∑
n=1

a
n
o serie convergentă. Considerăm sumele parţiale
s
n
= a
1
+ a
2
+…+a
n
, n ≥ 1. Prin ipoteză, ∃ s := lim
n→
s
n
∈ R. Din
a
n
= s
n
− s
n−1
, ∀n ≥ 2 şi lim
n→
s
n
= lim
n→
s
n−1
= s rezultă lim
n→
a
n
= s − s = 0. ¯
Corolar. Dacă nu avem lim
n→
a
n
= 0, atunci seria ∑
n=1

a
n
este divergentă.
Teoremă ( Criteriul general al lui Cauchy)
O serie de numere reale este convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor
27
sale parţiale este şir fundamental. Cu alte cuvinte,

n=1

a
n
este convergentă · ∀c > 0, ∃N(c) ∈ N a.î. ∀n ≥ N(c), ∀p ∈ N,
avem |a
n+1
+ a
n+2
+…+a
n+p
| < c.
Demonstraţie. Aplicăm criteriul lui Cauchy şirului sumelor parţiale (în
virtutea faptului că ∑
n=1

a
n
este convergentă
DEF
· (s
n
)
n≥1
este convergent
crit.
Cauchy
· (s
n
)
n≥1
este fundamental). (s
n
)
n≥1
şir fundamental
DEF
· ∀c > 0, ∃N(c)
a.î. ∀n ≥ N(c), ∀p ∈ N, avem |s
n+p
− s
n
| < c.
Dar s
n
= a
1
+ a
2
+…+a
n
şi s
n+p
= a
1
+ a
2
+…+a
n
+ a
n+1
+…+a
n+p
, deci
|s
n+p
− s
n
| = |a
n+1
+ a
n+2
+…+a
n+p
|. ¯
Pentru exemple de aplicare a Criteriului lui Cauchy pentru serii, vezi
paragraful ”Şiruri fundamentale de numere reale”.
Serii absolut convergente. Serii semiconvergente
Definiţie. O serie ∑
n=1

a
n
se numeşte absolut convergentă dacă seria

n=1

|a
n
| este convergentă .
Exemple. 1) Seria geometrică∑
n=0

q
n
, cu q ∈ (−1, 1) este absolut
convergentă.
2) Seria ∑
n=1

(−1)
n
n
este convergentă, dar nu este absolut convergentă.
Teoremă. Orice serie absolut convergentă de numere reale este
convergentă.
Observaţie. Există serii convergente care nu sunt absolut convergente
şi ele se numesc serii semiconvergente.
Operaţii cu serii de numere reale
Pentru sume obişnuite reamintim următoarele reguli de calcul:
a) Adunarea termen cu termen a sumelor cu aceiaşi indici

k=1
n
a
k
+

k=1
n
b
k
=

k=1
n
(a
k
+ b
k
)
b) Înmulţirea unei sume cu o constantă („termen cu termen“):
z -

k=1
n
a
k
=

k=1
n
(za
k
).
Analog, suma a două serii ∑
n=1

a
n
şi ∑
n=1

b
n
este seria ∑
n=1

(a
n
+ b
n
), iar
produsul cu z ∈ R al unei serii ∑
n=1

a
n
este ∑
n=1

(z - a
n
).
Teoremă Fie ∑
n=1

a
n
şi ∑
n=1

b
n
serii convergente de numere reale. Atunci:
a) Suma seriilor date este convergentă şi:
28
(suma seriei)

n=1

(a
n
+ b
n
) = (suma seriei)

n=1

a
n
+ (suma seriei)

n=1

b
n
b) ∀z ∈ R, seria ∑
n=1

(za
n
) este convergentă şi:
(suma seriei)

n=1

(za
n
) = z - (suma seriei)

n=1

a
n
.
3.2. Serii cu termeni pozitivi
Studiul seriilor cu termeni pozitivi este mai simplu decât cel al seriilor cu
termeni reali oarecare, dar este relevant pentru cazul general , deoarece din
convergenţa seriei cu termeni pozitivi ∑
n=1

|a
n
| rezultă convergenţa seriei ∑
n=1

a
n
.
Fie seria ∑
n=1

a
n
cu termeni pozitivi: a
n
≥ 0, ∀n ≥ 1. Considerăm şirul
sumelor parţiale: s
n
= a
1
+ a
2
+…+a
n
, n ≥ 1. Cum
s
n+1
− s
n
= a
n+1
≥ 0, ∀n ≥ 1, şirul sumelor parţiale ale unei serii cu
termeni pozitivi este crescător.
Cunoaştem că orice şir crescător are limită şi limita sa este finită (respectiv,
este + ) dacă şirul este majorat (respectiv, nemajorat). De aici rezultă că orice
serie cu termeni pozitivi are sumă, iar suma seriei este finită (respectiv + )
dacă şirul sumelor parţiale este majorat (respectiv, nemajorat).
Teoremă. O serie cu termeni pozitivi este convergentă dacă şi numai dacă
şirul sumelor parţiale este majorat. Suma oricărei serii cu termeni pozitivi este
marginea superioară a mulţimii sumelor parţiale ale seriei.
În multe cazuri convergenţa sau divergenţa unei serii cu termeni pozitivi se
stabileşte comparând seria dată cu o altă serie cu termeni pozitivi, a cărei
natură este cunoscută. De obicei comparăm seria dată cu o serie geometrică
sau o serie armonică generalizată.
Teoremă (Primul criteriu al comparaţiei cu inegalităţi)
Fie seriile cu termeni pozitivi ∑
n=1

a
n
şi ∑
n=1

b
n
a.î. a
n
≤ b
n
, ∀n ≥ n
0
(pentru
un număr natural n
0
≥ 1).
a) Dacă seria ∑
n=1

b
n
este convergentă , atunci seria ∑
n=1

a
n
este convergentă .
b) Dacă seria ∑
n=1

a
n
este divergentă, , atunci seria ∑
n=1

b
n
este divergentă.
Demonstraţie. Eliminând eventual câţiva termeni din fiecare serie
putem presupune că n
0
= 1, iar natura fiecărei serii rămâne neschimbată.
Fie sumele parţiale ale celor două serii, s
n
= a
1
+ a
2
+…+a
n
şi
o
n
= b
1
+ b
2
+…+b
n
. Din ipoteză rezultă
0 ≤ s
n
≤ o
n
, ∀n ≥ 1.
a) Dacă seria ∑
n=1

b
n
este convergentă, atunci ∃M > 0 a.î. o
n
≤ M, ∀n ≥ 1.
29
Inegalitatea de mai sus arată că s
n
≤ M, ∀n ≥ 1, deci (s
n
) este mărginit
superior şi conform teoremei precedente, seria ∑
n=1

a
n
este convergentă.
b) Presupunem că seria ∑
n=1

a
n
este divergentă. Dacă seria ∑
n=1

b
n
ar fi
convergentă, rezultă conform punctului precedent că seria ∑
n=1

a
n
este
convergentă, ceea ce contrazice ipoteza. Aşadar, seria ∑
n=1

b
n
este divergentă. ¯
Teorema (Al doilea criteriu al comparaţiei cu inegalităţi)
Fie seriile cu termeni pozitivi ∑
n=1

a
n
şi ∑
n=1

b
n
a.î.
a
n+1
an

b
n+1
bn
, ∀n ≥ n
0
(pentru un număr natural n
0
≥ 1).
a) Dacă seria ∑
n=1

b
n
este convergentă , atunci seria ∑
n=1

a
n
este convergentă .
b) Dacă seria ∑
n=1

a
n
este divergentă, , atunci seria ∑
n=1

b
n
este divergentă.
Teorema ( Criteriul comparaţiei cu limită)
Fie seriile cu termeni pozitivi ∑
n=1

a
n
şi ∑
n=1

b
n
. Presupunem că b
n
> 0 de la
un rang încolo şi că există lim
n→
a
n
b
n
= l. Atunci:
a) În cazul l ∈ (0, +) seriile date au aceeaşi natură.
b) l = 0 şi ∑
n=1

b
n
este convergentă ¬ ∑
n=1

a
n
este convergentă.
c) l = + şi ∑
n=1

b
n
este divergentă ¬ ∑
n=1

a
n
este divergentă.
Vom folosi mai jos abrevierile: CCI:=criteriul comparaţiei cu inegalităţi,
CCL:= criteriul comparaţiei cu limită.
Exemple. Folosind criteriile de comparaţie pentru serii cu termeni pozitivi
stabiliţi natura seriilor următoare:
1) ∑
n=1

1
n
o
pentru o ∈ (−, 1]  |2, +) (serie armonică generalizată); 2)

n=1

1
n!
; 3) ∑
n=0

1
1+a
n
(a ≥ 0 dat); 4) ∑
n=1

sin
o
n
(o ∈ (0, m)dat).
Soluţie.
1) ∑
n=1

1
n
este divergentă şi
1
n
o

1
n
, ∀n ≥ 1, dacă o ∈ (−, 1]
(CCI)
¬ ∑
n=1

1
n
o
este divergentă, ∀o ∈ (−, 1].

n=1

1
n
2
este convergentă şi
1
n
o

1
n
2
, ∀n ≥ 1, dacă o ∈ |2, +)
(CCI)
¬ ∑
n=1

1
n
o
este convergentă, ∀o ∈ |2, +).
2) Observăm că (∗)
1
n!
=
1
1-2-…(n−2)-(n−1)-n

1
(n−2)-(n−1)-n
, ∀n ≥ 3.
Considerăm seria ∑
n=3

1
(n−2)-(n−1)-n
. Avem
lim
n→
1
(n−2)-(n−1)-n
1
n
3
= lim
n→
n
3
(n−2)-(n−1)-n
= 1
(CCL)
¬ seria precedentă are aceeaşi natură ca
30

n=1

1
n
3
, deci este convergentă
(∗)
(CCI)
¬ seria dată este convergentă.
3) Calculăm limita termenului general al seriei:
lim
n→
1
1 + a
n
=
1, dacă a ∈ |0, 1)
1
2
, dacă a = 1
0, dacă a > 1
Pentru ca seria să fie convergentă, este necesar ca limita termenului general
să fie zero. Deci a ∈ |0, 1] ¬ seria este divergentă.
Cazul a > 1 :
1
1+a
n
<
1
a
n
= (
1
a
)
n
(∀n ≥ 0) şi seria ∑
n=1

(
1
a
)
n
este
convergentă (fiind serie geometrică cu raţia q =
1
a
∈ (0, 1)
(CCI)
¬ seria dată e
convergentă.
4) ∑
n=1

sin
o
n
(o ∈ (0, m) dat). Seria dată este cu temeni pozitivi, datorită
faptului că funcţia sinus este pozitivă pe |0, m]. Având
n→
lim
o
n
= 0, pentru a
estima sin
o
n
apelăm la limita fundamentală lim
x→0
sinx
x
= 1 („sinx ≃ x dacă
x ≃ 0“). Din lim
n→
sin
o
n
o
n
= 1 şi faptul că seria ∑
n=1

o
n
este divergentă (cu suma
o∑
n=1

1
n
= +) rezultă că seria dată este divergentă. Am aplicat CCL, punctul
a).
3.3. Criterii de convergenţă pentru serii de numere reale
Criteriile de convergenţă pentru serii furnizează condiţii suficiente pentru
convergenţa şi, respectiv, divergenţa unei serii.
Nici un criteriu de convergenţă nu are aplicabilitate universală (există
cazuri în care nu putem decide, pe baza unui anumit criteriu, dacă o serie este
convergentă sau nu). Următoarele criterii de convergenţă: criteriul raportului
(D’Alembert) şi criteriul rădăcinii (Cauchy) pornesc de la compararea seriei
date cu o .serie geometrică.
Fie seria ∑
n=1

a
n
(a
n
∈ R). În aplicarea criteriului raportului studiem
mărginirea sau limita şirului |
a
n+1
an
| ( dacă a
n
≠ 0 de la un rang încolo). În
aplicarea criteriului rădăcinii studiem mărginirea sau limita şirului
n
|a
n
| .
Criteriul rădăcinii are o arie de aplicabilitate mai largă decât criteriul
raportului, dar este mai dificil de aplicat decât acesta Amintim următoarea
proprietate, care stabileşte o legătură între cele două criterii.
Lemă. Fie a
n
≠ 0, ∀n ≥ 1. Avem lim
n→
n
|a
n
| = lim
n→
|
a
n+1
an
|, dacă limita din
membrul drept există.
Teoremă (Criteriul raportului)
Fie seria ∑
n=1

a
n
, cu a
n
≠ 0 de la un rang încolo. Considerăm raportul
D
n
= |
a
n+1
an
|.
31
I. (Criteriul raportului cu mărginire)
a) Dacă de la un rang încolo avem D
n
≤ r < 1, unde r este o constantă,
atunci seria dată este absolut convergentă, deci convergentă.
b) Dacă de la un rang încolo avem D
n
≥ 1, atunci seria dată este
divergentă.
II. (Criteriul raportului cu limită)
Presupunem că există lim
n→
|
a
n+1
an
| = L.
a) Dacă L < 1 atunci seria dată este convergentă .
b) Dacă L > 1 atunci seria dată este divergentă.
Observaţie. În cazul în care L := lim
n→
|
a
n+1
an
| = 1 nu putem preciza natura
seriei pe baza criteriului raportului. Avem L = 1 atât pentru unele serii
convergente, de exemplu ∑
n=1

1
n
2
, cât şi pentru unele serii divergente, de
exemplu ∑
n=1

1
n
.
Demonstraţie (Criteriul raportului).
I. Eliminând, eventual, un număr finit de termeni ai seriei putem presupune
că inegalitatea din enunţ are loc ∀n ≥ 1.
a) Din: |
a
2
a
1
| ≤ L < 1, |
a
3
a
2
| ≤ L, …, |
an
a
n−1
| ≤ L rezultă (înmulţind
inegalităţile) că |
a
2
a
1
-
a
3
a
2
-…-
a
n−1
a
n−2
-
an
a
n−1
| ≤ L
n−1
, adică
|a
n
| ≤ L
n−1
- |a
1
| (∀n ≥ 1).
Seria geometrică ∑
n=1

L
n−1
este C (deoarece L ∈ (0, 1)) ¬ ∑
n=1

L
n−1
- |a
1
| este
C
(CCI)
¬ ∑
n=1

|a
n
| este C ¬ ∑
n=1

a
n
este C.
b) Din |
a
n+1
an
| ≥ 1 pentru orice n ≥ 1 că şirul cu termeni strict pozitivi
(|a
n
|)
n≥1
este crescător, deci există lim
n→
|a
n
| = sup¡|a
n
| : n ≥ 1) > 0 . Cum nu
avem lim
n→
a
n
= 0, seria ∑
n=1

a
n
este divergentă.
II. a) lim
n→
D
n
= L < 1 ¬de la un rang încolo D
n

L+1
2
NOT
= r < 1
Ia)
¬seria
este C.
b) lim
n→
D
n
= L > 1 ¬de la un rang încolo D
n

L+1
2
NOT
= r > 1
Ib)
¬seria este
D.
Teoremă (Criteriul rădăcinii)
Fie seria ∑
n=1

a
n
. Considerăm C
n
=
n
|a
n
| (n ≥ 1).
I. (Criteriul rădăcinii cu mărginire)
a) Dacă de la un rang încolo avem C
n
≤ r < 1, unde r este o constantă,
atunci seria dată este absolut convergentă, deci convergentă.
b)Dacă pentru o infinitate de termeni avem C
n
≥ 1, atunci seria dată este
divergentă.
II. (Criteriul rădăcinii cu limită)
Presupunem că există lim
n→
n
|a
n
| = L.
a) Dacă L < 1, seria dată este C.
32
b) Dacă L > 1, seria dată este D.
Observaţie. În cazul în care L := lim
n→
n
|a
n
| = 1 nu putem preciza natura
seriei pe baza criteriului rădăcinii. Avem L = 1 atât pentru unele serii
convergente, de exemplu ∑
n=1

1
n
2
, cât şi pentru unele serii divergente, de
exemplu ∑
n=1

1
n
.
Indicaţii.
(1) Pentru a reţine implicaţiile din enunţul criteriului raportului sau
criteriului rădăcinii aplicaţi criteriul respectiv seriei geometrice ∑
n=0

q
n
.
(2) Aplicarea criteriului rădăcinii este recomandabilă dacă a
n
este o putere
cu exponent întreg multiplu de n.
(3) În majoritatea cazurilor, pentru început încercăm să aplicăm criteriul
raportului, iar dacă acesta nu dă rezultate trecem la aplicarea criteriului
rădăcinii.
(4) Dacă seria are o infinitate de termeni nuli, criteriul raportului nu se
poate aplica, spre deosebire de criteriul rădăcinii.
Exemple. Stabiliţi natura seriilor următoare folosind criteriul raportului sau
rădăcinii:
1) ∑
n=1

nx
n−1
(discuţie după x ∈ R) ; Avem a
n
= nx
n−1
. Aplicăm criteriul
raportului.
|
a
n+1
an
| =
(n+1)x
n
nx
n−1
=
n+1
n
- |x| ¬ lim
n→
|
a
n+1
an
| = |x|.
|x| < 1 ¬seria este C , |x| > 1 ¬ seria este D.. Cazul |x| = 1 trebuie studiat
separat.
|x| = 1 · x = 1 sau x = −1. Pentru x = 1 : ∑
n=1

nx
n−1
= ∑
n=1

n = + ¬ seria
este divergentă. Pentru
x = −1 : ∑
n=1

nx
n−1
= ∑
n=1

(−1)
n−1
n = 1 − 2 + 3 − 4 + 5 − 6 +…¬ şirul sumelor
parţiale are două subşiruri cu limitele +, respectiv −, deci seria nu are sumă
(în particular, este D).
2) ∑
n=1

x
n
n!
; Avem a
n
=
x
n
n!
. Aplicăm criteriul raportului, deoarece este greu
să lucrăm cu
n
n! . |
a
n+1
an
| =
|x|
n+1
(n+1)!
-
n!
|x|
n
=
|x|
n+1
¬ lim
n→
|
a
n+1
an
| = 0 < 1 ¬ seria
dată este C (∀x ∈ R). Se va demonstra că ∑
n=0

x
n
n!
= e
x
, ∀x ∈ R.
3) ∑
n=1

n
2
+ 1 − n
n
; a
n
= n + 1 − n
n
(> 0). Aplicăm criteriul
rădăcinii.
n
|a
n
| = n
2
+ 1 − n =
(n
2
+1)−n
2
n
2
+1 +n
¬ lim
n→
n
|a
n
| = 0 < 1 ¬ seria dată este
C.
Pentru serii cu termeni strict pozitivi (de la un rang încolo) se mai poate
aplica următorul criteriu, mai general decât criteriul raportului.
33
Teoremă (Criteriul Raabe-Duhamel (R-D))
Fie seria ∑
n=1

a
n
, cu a
n
> 0 de la un rang încolo. Considerăm şirul
R
n
= n(
an
a
n∗1
− 1)
I. (Criteriul R-D cu mărginire)
a) Dacă de la un rang încolo avem D
n
≥ r > 1, unde r este o constantă,
atunci seria dată este absolut convergentă, deci convergentă.
b) Dacă de la un rang încolo avem D
n
≤ r < 1, unde r este o constantă,
atunci seria dată este divergentă.
II. (Criteriul R-D cu limită)
Presupunem că există lim
n→
R
n
= L.
a) Dacă L > 1 atunci seria dată este convergentă .
b) Dacă L < 1 atunci seria dată este divergentă.
Din criteriul Raabe-Duhamel cu limită putem deduce criteriul raportului cu
limită, în cazul seriilor cu termeni strict pozitivi.
Definiţie. O serie numere reale se numeşte serie alternată dacă termenii săi
sunt nenuli şi semnele lor alternează. O serie alternată se poate scrie sub forma

n=1

(−1)
n+1
a
n
sau ∑
n=1

(−1)
n
a
n
, unde a
n
> 0 pentru n ≥ 1. Cele două forme se
obţin una din cealaltă prin înmulţire cu (−1), corespunzând cazului când
primul termen este strict pozitiv, respectiv strict negativ.
Teoremă (Criteriul lui Leibniz). Dacă şirul (a
n
)
n≥1
este descrescător şi
convergent la zero, atunci seria alternată ∑
n=1

(−1)
n+1
a
n
este convergentă.
3.4. Serii de puteri
Seriile de puteri sunt utilizate în aproximarea uniformă cu polinoame a
funcţiilor elementare.
Numim serie de puteri (centrată în x
0
∈ R) o expresie de forma

n=0

c
n
(x − x
0
)
n
, unde c
n
∈ R (n ≥ 0) sunt constante şi x ∈ R este variabil.
Numerele c
n
se numesc coeficienţii seriei de puteri. (Notând x − x
0
= y,
studiul seriei de mai sus se reduce la studiul seriei de puteri ∑
n=0

c
n
y
n
. De aceea,
este suficient să analizăm cazul x
0
= 0).
Mulţimea de convergenţă
Ne interesează mulţimea de convergenţă a seriei de puteri, adică
M
NOT
= x ∈ R : seria numerică

n=0

c
n
x
n
este convergentă .
Mai scriem ∑
n=0

c
n
x
n
= c
0
+ c
1
x + c
2
x
2
+…+c
n
x
n
+…
Observăm că pentru x = 0 sumele parţiale ale seriei sunt toate egale cu
c
0
, deci suma seriei este c
0
. Rezultă că centrul seriei aparţine mulţimii de
convergenţă.
34
Teorema lui Abel. Pentru orice serie de puteri ∑
n=0

c
n
x
n
există o
cantitate R ∈ |0, +] unic determinată (numită raza de convergenţă a seriei
de puteri) astfel încât:
(1) dacă |x| < R seria este absolut convergentă.
(2) dacă |x| > R seria este divergentă.
Demonstraţie. Notăm cu M mulţimea de convergenţă a seriei de puteri.
Dacă M = ¡0), luăm R = 0 şi teorema este demonstrată.
I. Dacă există x
0
∈ M ∖ ¡0), se demonstrează că (−|x
0
|, |x
0
|) ⊂ M. (Seria
numerică ∑
n=0

c
n
x
0
n
este convergentă¬
n→
lim c
n
x
0
n
= 0 ¬şirul (c
n
x
0
n
)
n≥1
este
mărginit: există M > 0 astfel încât |c
n
x
0
n
| ≤ M, ∀n ≥ 1. Dacă |x| ≤ |x
0
|, atunci
|c
n
x
n
| ≤ |c
n
x
0
n
|, ∀n ≥ 1. Conform Criteriului comparaţiei cu inegalităţi, seria

n=0

c
n
x
n
este absolut convergentă). Deducem că divergenţa seriei de puteri
într-un punct x
1
atrage divergenţa seriei pentru orice x cu |x| > |x
1
|.
(Presupunem prin reducere la absurd că există x
1
∉ M şi x
2
∈ M cu |x
2
| > |x
1
|.
Conform raţionamentului de mai sus, (−|x
2
|, |x
2
|) ⊂ M. Dar x
1
∈ (−|x
2
|, |x
2
|),
de unde x
1
∈ M, contradicţie).
II. Notăm
R := supM.
Atunci R ∈ |0, +]. Cazul R = 0 a fost discutat mai sus.
a) Presupunem că R ∈ (0, +). Fiind dat x ∈ (−R, R), |x| nu majorează M,
deci există x
3
∈ M astfel încât |x| < x
3
< R. Atunci |x| ∈ (−|x
3
|, |x
3
|) ⊂ M,
deci seria ∑
n=0

c
n
x
n
este absolut convergentă. Dacă există x ∈ M cu |x| > R, din
(−|x|, |x|) ⊂ M deducem că supM ≥ |x|, adică R ≥ |x|, contradicţie.
b) Presupunem că R = +. Implicaţia (2) este adevărată, întrucât falsul
implică orice. Mulţimea M nu este majorată. Fiind dat x ∈ (−, +), există
x
4
∈ M astfel încât |x| < x
4
. Conform Criteriului de comparaţie cu inegalităţi,
seria ∑
n=0

c
n
x
n
este absolut convergentă. ¯
Observaţie Fie R raza de convergenţă a unei seriei de puteri. Avem
a) R = 0 ·seria de puteri converge numai pentru x = 0;
b) R = + · seria de puteri converge pentru orice x ∈ R.
Mulţimea M de convergenţă a seriei de puteri satisface condiţiile
(−R, R) ⊂ M ⊂ |−R, R], aşadar M este un interval.
Calculul razei de convergenţă
Notăm ¡ := lim
n→
|
c
n+1
cn
| sau ¡ := lim
n→
n
|c
n
| , dacă limita respectivă există
Reamintim că dacă există limita lim
n→
|
c
n+1
cn
|, atunci există limita lim
n→
n
|c
n
| şi cele
două limite sunt egale.
Ca o consecinţă a teoremei Cauchy-Hadamard, rezultă că seria de puteri

n=0

c
n
x
n
are raza de convergenţă dată de :
35
R =
1
¡
, dacă 0 < ¡ < +,
0, dacă ¡ = +,
+, dacă ¡ = 0.
Mai putem scrie R = lim
n→
|
cn
c
n+1
| sau R = lim
n→
1
n
|cn |
(dacă c
n
≠ 0 de la un rang
încolo).
Justificăm în continuare formulele razei de convergenţă.
a) Presupunem că există lim
n→
|
c
n+1
cn
|
NOT
= ¡. Aplicăm seriei ∑
n=0

c
n
x
n
criteriul
raportului (pentru x ≠ 0). Calculăm
L := lim
n→
D
n
= lim
n→
c
n+1
x
n+1
cnx
n
= lim
n→
|
c
n+1
cn
| - |x| = ¡|x|. Pentru 0 < ¡ < +, seria
este C · ¡|x| < 1, adică |x| <
1
¡
. Dacă ¡ = +, atunci pentru orice x ≠ 0
avem l = +, deci seria de puteri este D. Dacă ¡ = 0, atunci l = 0 < 1, deci
seria de puteri este C pentru orice x real.
b) Presupunem că există lim
n→
n
|c
n
|
NOT
= ¡. Aplicăm seriei ∑
n=0

c
n
x
n
criteriul
rădăcinii.
L := lim
n→
C
n
= lim
n→
n
|c
n
x
n
| = lim
n→
n
|c
n
|
n
|x|
n
= ¡|x|. Discuţia se face la fel
ca la a).
Operaţii cu serii de puteri
Teoremă (Operaţii algebrice cu serii de puteri)
Fie seriile ∑
n=0

a
n
x
n
şi ∑
n=0

b
n
x
n
, cu razele de convergenţă R
1
, respectiv R
2
.
Atunci:1) Seria ∑
n=0

(a
n
+ b
n
)x
n
are raza de convergenţă R

≥ min(R
1
, R
2
).
2) Seria ∑
n=0

za
n
x
n
are raza de convergenţă R
1
, pentru orice z ∈ R.
3) Produsul seriilor date, definit prin ∑
n=0


i+j=n
a
i
b
j
x
n
, are raza de
convergenţă R

≥ min(R
1
, R
2
).
Vom aminti câteva proprietăţi fundamentale ale seriilor de puteri,
presupunând cunoscute noţiunile de derivată şi integrală, precum şi formulele
de derivare, respectiv integrare a polinoamelor. Pentru a demonstra afirmaţiile
următoare sunt necesare proprietăţile seriilor uniform convergente de funcţii.
Teoremă (Derivarea şi integrarea seriilor de puteri)
Fie seria de puteri ∑
n=0

c
n
x
n
cu raza de convergenţă R > 0. Notăm cu s(x)
suma seriei în punctul x. Atunci:
1) Seria derivatelor ∑
n=0

(c
n
x
n
)

= ∑
n=0

nc
n
x
n−1
are tot raza de convergenţă R.
2) s

(x) = ∑
n=1

nc
n
x
n−1
, ∀x ∈ (−R, R).
3) Pentru orice număr natural k suma seriei de puteri este derivabilă de k
36
ori pe (−R, R) şi s
(k)
(x) = ∑
n=0

(a
n
x
n
)
(k)
, ∀x ∈ (−R, R).
4) Pentru orice interval |a, b] ⊂ (−R, R) avem

a
b
s(x) dx = 
a
b

n=0

a
n
x
n
dx =

n=0


a
b
a
n
x
n
dx =

n=0

a
n
n + 1
- (b
n+1
− a
n+1
)
Formulele de mai sus arată că seria de puteri se derivează termen cu termen
pe (−R, R), respectiv că seria de puteri se integrează termen cu termen pe orice
interval închis şi mărginit inclus în (−R, R).
Aplicaţie (Aflarea coeficienţilor seriei de puteri cunoscând suma seriei
de puteri)
Dacă s(x) = ∑
n=0

c
n
(x − x
0
)
n
, x ∈ (−R, R), se demonstrează că c
n
=
s
(n)
(x
0
)
n!
pentru orice n ≥ 0.
Scriem s(x) = c
0
+ c
1
(x − x
0
) + c
2
(x − x
0
)
2
+. . . +c
n
(x − x
0
)
n
+. . . ,
x ∈ (−R, R). Pentru x = x
0
obţinem s(x
0
) = c
0
. Derivăm suma seriei de puteri:
s

(x) = c
1
+ 2c
2
(x − x
0
) +. . . +nc
n
(x − x
0
)
n−1
+. . , x ∈ (−R, R). Făcând aici
x = x
0
rezultă s

(x
0
) = c
1
. Derivând suma seriei precedente avem
s
′′
(x) = 2c
2
+ 3 - 2c
3
(x − x
0
) +. . . +n(n − 1)c
n
(x − x
0
)
n−2
+. . , x ∈ (−R, R) şi cu
înlocuirea x = x
0
rezultă s
′′
(x
0
) = 2c
2.
. Se demonstrează prin inducţie după n
că după n derivări termenul liber al seriei de puteri este |c
n
(x − x
0
)]
(n)
= n!c
n
.
Atunci s
(n)
(x
0
) = n!c
n
, q.e.d.
Fiind dată o funcţie f : I → R indefinit derivabilă pe intervalul I, pentru
orice punct x
0
∈ I se consideră seria de puteri

n=0

f
(n)
(x
0
)
n!
(x − x
0
)
n
,
numită seria Taylor a funcţiei f relativ la punctul x
0
. Vom reveni asupra acestei
noţiuni când vom studia formula lui Taylor. Am demonstrat mai sus că orice
serie de puteri centrată într-un punct x
0
, având raza de convergenţă nenulă,
este seria Taylor a sumei sale relativ la x
0
.
Exemple.
1) Avem ∑
n=0

x
n
= 1 + x + x
2
+ x
3
+…=
1
1−x
pentru |x| < 1. Pentru |x| > 1
seria geometrică cu raţia x este divergentă, deci raza de convergenţă a seriei

n=0

x
n
este R = 1. deoarece Derivând suma seriei obţinem
1
(1−x)
2
= ∑
n=0

nx
n−1
= 0 + 1 + 2x + 3x
2
+…+nx
n−1
+… (pentru |x| < 1).
2) Considerăm seria ∑
n=1

x
n
n
= x +
x
2
2
+
x
3
3
+….
Calculăm raza de convergenţă: R = lim
n→
|
an
a
n+1
| = lim
n→
|
1
n
- (n + 1)| = 1.
Seria este: convergentă pentru |x| < 1, divergentă pentru |x| > 1. Fie s(x)
suma seriei pentru |x| < 1.
37
s

(x) = ∑
n=1

(
x
n
n
)

= ∑
n=1

x
n−1
= 1 + x + x
2
+…¬ s

(x) =
1
1−x
(pentru
|x| < 1).
s(x) este o primitivă a funcţiei
1
1−x
pe intervalul (−1, 1), de unde
s(x) = −ln|x − 1| + c = −ln(1 − x) + c, unde c este o constantă. Înlocuind
x = 0 deducem c = 0. Avem ln(1 − x) = −∑
n=1

x
n
n
pentru x ∈ (−1, 1). Se arată
că egalitatea precedentă rămâne adevărată pentru x = −1.
3)
1
1+x
2
=
1
1−(−x
2
)
= ∑
n=0

(−x
2
)
n
= ∑
n=0

(−1)
n
- x
2n
= 1 − x
2
+ x
4
− x
6
+…
Raza de convergenţă: R = 1 (seria geometrică de mai sus este C
· |−x
2
| < 1 · |x| < 1).
Integrând egalitatea
1
1+x
2
= 1 − x
2
+ x
4
− x
6
+… rezultă:
arctg x = c + x −
x
3
3
+
x
5
5

x
7
7
+…+(−1)
n
-
x
2n+1
2n+1
+… (pentru |x| < 1),
unde c este o constantă. Înlocuind x = 0 rezultă c = 0. Obţinem
arctg x = ∑
n=0

(−1)
n
-
x
2n+1
2n+1
, pentru x ∈ (−1, 1).
4) Fie seria ∑
n=0

x
n
n!
. Raza de convergenţă:
R = lim
n→
|
an
a
n+1
| = lim
n→
1
n!
- (n + 1)! = +.
Deoarece R = +, seria de puteri converge pentru orice x ∈ R. Fie s(x)
suma seriei. Avem:
s

(x) =

n=0

x
n
n!

=

n=1

nx
n−1
n!
=

n=1

x
n−1
(n − 1)!
= s(x).
Din s

(x) = s(x), ∀x ∈ R, rezultă că există k ∈ R a.î. s(x) = ke
x
.
(Într-adevăr, s

(x) − s(x) = 0, ∀x ∈ R ·e
−x
(s

(x) − s(x)) = 0, ∀x ∈ R ·
0 = e
−x
s

(x) + (e
−x
)

s(x) = (e
−x
s(x))

, ∀x ∈ R ·e
−x
s(x) este funcţie
constantă pe R) .
Înlocuind x = 1 deducem k = 1 (cunoscând că e = ∑
n=0

1
n!
).
Am arătat că pentru orice x ∈ R avem
e
x
=

n=0

x
n
n!
.
38
Capitolul 4. Limite şi continuitate
Introducere. Noţiunea de limită a unei funcţii unui punct este
fundamentală pentru întreaga analiză matematică, noţiunile de limită a unui şir
şi de derivată fiind cazuri particulare ale acesteia. Vom trata problema limitei
unei funcţii definită pe o mulţime dintr-un spaţiu X, cu valori în alt spaţiu Y, în
cazul următor: X = R
k
şi Y = R
p
, fiecare înzestrat cu distanţa euclidiană
respectivă. Altfel spus, vom studia limitele funcţiilor de mai multe variabile
reale, cu valori în spaţii euclidiene finit dimensionale.
Fiind dată o funcţie f : A ⊂ X → Y se pune problema studierii comportării
valorilor funcţiei în vecinătatea unui punct dat a ∈ X. Se cere să se cerceteze
ce se întâmplă cu f(x) când x ∈ A se apropie din ce în ce mai mult de punctul
a. Pentru ca problema să aibă obiect, este necesar să existe puncte din A oricât
de apropiate de a, adică a să fie punct de acumulare pentru domeniul de
definiţie al funcţiei. Nu este necesar ca a să aparţină domeniului de definiţie al
funcţiei; chiar dacă a ∈ A, stabilirea comportării funcţiei f în vecinătatea (în
jurul) punctului a nu presupune luarea în considerare a valorii f(a). Se va
spune că funcţia dată are limita l ∈ Y în punctul a dacă se constată că oricum
ne-am apropia "suficient de mult" de a prin puncte din mulţimea A valorile
funcţiei în aceste puncte se apropie "oricât de mult" de l.
4.1. Limita unei funcţii într-un punct
Definiţie. Fie funcţia f : A ⊂ R
k
→ R
p
şi a ∈ R
k
un punct de acumulare
pentru mulţimea A ⊂ R
k
. Se spune că l ∈ R
p
este limita funcţiei f în punctul a,
şi se notează lim
x→a
f(x) = l, dacă este îndeplinită condiţia:
pentru orice vecinătate V a lui l în R
p
există o vecinătate U a lui a în R
k
astfel încât f(U ∩ A  ¡a)) ⊂ V (adică pentru orice x ∈ U ∩ A cu x ≠ a avem
f(x) ∈ V).
Teoremă (de caracterizare a noţiunii de limită )
Fie funcţia f : A ⊂ R
k
→ R
p
, a ∈ R
k
un punct de acumulare pentru
mulţimea A şi l ∈ R
p
. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(1) ∀V ∈ V(l), ∃U ∈ V(a) a.î. f(U ∩ A ∖ ¡a)) ⊂ V (definiţia cu
vecinătăţi);
(2) ∀c > 0, ∃o(c) > 0 a.î. ∀x ∈ A cu
0 < ‖x − a‖ < o(c) avem ‖f(x) − l‖ < c (definiţia cu c şi o);
(3) ∀ (x
n
)
n≥1
şir din A ∖ ¡a) cu x
n
→ a, avem f(x
n
) → l (definiţia cu
şiruri).
Subînţelegem că în (2) folosim normele euclidiene corespunzătoare, dar
proprietatea respectivă rămâne valabilă dacă schimbăm normele, datorită
faptului că orice două norme pe un spaţiu R
m
au raportul mărginit pe
R
m
∖ ¡(0, 0, . . . , 0)).
Din definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii într-un punct deducem
următoarele proprietăţi.
Propoziţia (Unicitatea limitei). O funcţie f : A ⊂ R
k
→ R
p
nu poate
avea două limite distincte într-un punct dat.
Demonstraţie. Folosim unicitatea limitei unui şir din R
p

Propoziţie. Dacă există (x
n

), (x
n
′′
) şiruri din A ∖ ¡a) pentru care
39
lim
n→
x
n

= lim
n→
x
n
′′
= a şi lim
n→
f(x
n

) ≠ lim
n→
f(x
n
′′
), atunci f nu are limită în punctul a.
Pentru a demonstra că nu există lim
x→a
f(x) = l, este suficient să găsim două
şiruri de elemente din A ∖ ¡a), care tind la a şi sunt transformate prin f în
două şiruri cu limite diferite.
Propoziţia. Fie f : A ⊂ R
k
→ R
p
, f = (f
1
, . . . , f
p
) şi a ∈ R
k
un punct de
acumulare pentru mulţimea A. Atunci
lim
x→a
(f
1
(x), …, f
p
(x)) = (l
1
, …, l
p
) ∈ R
p
· lim
x→a
f
i
(x) = l
i
∈ R, ∀i ∈ ¡1, …, p).
Demonstraţie. Aplicăm definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii într-un
punct şi Teorema de convergenţă pe componente pentru şiruri din R
p
. ¯
Practic, echivalenţa de mai sus arată că putem aplica regula
lim
x→a
f
1
(x), f
2
(x), …, f
p
(x) = (lim
x→a
f
1
(x), lim
x→a
f
2
(x), . . . , lim
x→a
f
p
(x)), dacă toate
limitele din membrul drept există şi sunt finite (echivalent, dacă limita din
membrul stâng există).
Astfel,studiul limitei unei funcţii vectoriale se reduce la studiul
limitelor componentelor funcţiei .
Exemplu.
lim
x→0
sinx
x
,
e
x
−1
x
,
ln(1+x)
x−1
= lim
x→0
sinx
x
, lim
x→0
e
x
−1
x
, lim
x→0
ln(1+x)
x−1
= (1, e, 0).
Rezultatul următor este o condiţie necesară şi suficientă de existenţă a
limitei unei funcţii într-un punct, în care nu intervine valoarea limitei, şi este
analoga Criteriului lui Cauchy de la şiruri.
Teoremă (Criteriul Cauchy-Bolzano)
Fie funcţia f : A ⊂ R
k
→ R
p
, a ∈ R
k
un punct de acumulare pentru
mulţimea A. Atunci există
x→a
lim f(x) ∈ R
p
dacă şi numai dacă ∀c > 0,
∃o = o(c) > 0 a.î. ∀x

, x
′′
∈ A cu 0 < d(x

, a) < o şi 0 < d(x
′′
, a) < o, avem
d(f(x

), f(x
′′
)) < c.
4.2. Limite la ± şi limite infinite ale funcţiilor reale de variabilă
reală
Fiind dată funcţia f : A ⊂ R → R, a ∈ R un punct de acumulare pentru
mulţimea A (în R) şi l ∈ R, se pune problema să precizăm ce înseamnă că
lim
x→a
f(x) = l dacă cel puţin una din cantităţile a şi l este infinită.
Problema calculării limitei lim
x→+
f(x) (respectiv, lim
x→−
f(x)) se pune dacă şi
numai dacă domeniul de definiţie al lui f este mulţime nemajorată (respectiv,
neminorată). Semnificaţia intuitivă a faptului că lim
x→a
f(x) = + (respectiv, a
faptului că lim
x→a
f(x) = −) este aceea că f(x) creşte peste orice valoare dată
(respectiv, f(x) scade sub orice valoare dată) când x se apropie suficient de
mult de a ∈ R.
Definiţie. Fie funcţia f : A ⊂ R → R şi a ∈ R un punct de acumulare
pentru mulţimea A ⊂ R. Se spune că l ∈ R este limita funcţiei f în punctul a,
şi se notează lim
x→a
f(x) = l, dacă este îndeplinită condiţia: pentru orice vecinătate
V a lui l în R există o vecinătate U a lui a în R astfel încât
f(U ∩ A  ¡a)) ⊂ V.
Avem lim
x→a
f(x) = l · ∀ (x
n
)
n≥1
şir din A ∖ ¡a) cu x
n
→ a, avem f(x
n
) → l
(Definiţia cu şiruri a limitei).
40
Exemplu. O funcţie periodică neconstantă f : R → R nu are limită la
+, nici la − (Găsim a, b ∈ R a.î. f(a) ≠ f(b) şi construim şirurile
x
n

= a + nT, x
n
′′
= b + nT, unde T > 0 este perioada lui f. Atunci (x
n

), (x
n
′′
) tind
la +. Avem f(x
n

) = f(a) şi f(x
n
′′
) = f(b). Dacă ar exista lim
x→+
f(x) = l, ar
rezulta f(a) = l = f(b), de unde se ajunge la concluzia falsă f(a) = f(b)).
Astfel, funcţiile trigonometrice sin, cos, tg, ctg nu au limită la +, nici la −.
Observaţie. Dacă avem de calculat
n→
lim f(n), unde f este o funcţie reală
definită pe un interval de forma (a, +), studiem
x→+
lim f(x). Dacă există
x→+
lim f(x)
NOT
= l ∈ R, atunci conform definiţiei cu şiruri a limitei avem şi
n→
lim f(n) = l. Dacă nu există
x→+
lim f(x), nu putem afirma nimic despre
n→
lim f(n).
Exemplu.
n→
lim
n
n =
n→
lim e
lnn
n
= e
n→
lim
lnn
n
(dacă există
n→
lim
lnn
n
). Studiem
limita de funcţie
x→+
lim
lnx
x
(aflată în cazul de nedeterminare


). Putem aplica
regula lui L’Hospital:
x→+
lim
lnx
x
=
x→+
lim
(lnx)

x

=
x→+
lim
1
x
= 0. Rezultă că
n→
lim
lnn
n
=
x→+
lim
lnx
x
= 0, de unde
n→
lim
n
n = e
0
= 1.
Din definiţia cu vecinătăţi a limitei şi caracterizările vecinătăţilor din R
rezultă următoarele forme ale "definiţiei cu c şi o " :
(1) Pentru a ∈ R, lim
x→a
f(x) = l ∈ R ·∀c > 0, ∃o > 0 a.î. ∀x ∈ A cu
0 < |x − a| < o avem |f(x) − l| < c
(2) lim
x→+
f(x) = l ∈ R ·∀c > 0 , ∃o > 0 a.î. ∀x ∈ A cu x > o avem
|f(x) − l| < c;
(3) lim
x→−
f(x) = l ∈ R ·∀c > 0, ∃o > 0 a.î. ∀x ∈ A cu x < −o avem
|f(x) − l| < c;
(4)
x→a
lim f(x) = +·∀c > 0, ∃o > 0 a.î. ∀x ∈ A cu |x − a| < o avem
f(x) > c;
(5)
x→a
lim f(x) = −·∀c > 0, ∃o > 0 a.î. ∀x ∈ A cu |x − a| < o avem
f(x) < −c;
(6) lim
x→+
f(x) = + (respectiv, lim
x→+
f(x) = −) ·∀c > 0, ∃o > 0 a.î.
∀x ∈ A cu x > o avem f(x) > c (respectiv, f(x) < −c);
(7) lim
x→−
f(x) = + (respectiv, lim
x→−
f(x) = −) ·∀c > 0, ∃o > 0 a.î.
∀x ∈ A cu x < −o avem f(x) > c (respectiv, f(x) < −c).
4.3. Operaţii cu funcţii reale care au limită într-un punct
Folosind definiţia cu şiruri pentru limite de funcţii şi proprietăţile limitelor
de şiruri din spaţii euclidiene se demonstrează următoarele proprietăţi ale
limitelor de funcţii reale sau vectoriale definite pe spaţii metrice.
Teoremă . Fie f, g : A ⊂ R
k
→ R şi a ∈ R
k
un punct de acumulare pentru
mulţimea A . Presupunem că funcţiile f şi g au limite în punctul a. Atunci:
(1) Dacă suma limitelor are sens, funcţia sumă f + g are limită în a şi
lim
x→a
|f(x) + g(x)] = lim
x→a
f(x) + lim
x→a
g(x).
(2) Pentru orice z ∈ R funcţia zf are limită în a şi lim
x→a
zf(x) = zlim
x→a
f(x).
(3) Dacă produsul limitelor are sens, funcţia produs f - g are limită în a şi
lim
x→a
|f(x) - g(x)] = lim
x→a
f(x) - lim
x→a
g(x).
41
(4) Dacă are sens câtul limitelor, funcţia cât f/g are limită în a şi
lim
x→a
f(x)
g(x)
=
lim
x→a
f(x)
lim
x→a
g(x)
.
(5) Dacă f ≥ 0 şi are sens limita lui f la puterea limita lui g, atunci funcţia
putere f
g
are limită în a şi lim
x→a
f(x)
g(x)
= (lim
x→a
f(x))
lim
x→a
g(x)
.
Teoremă. Fie f, g : A ⊂ R
k
→ R
p
şi a ∈ R
k
un punct de acumulare pentru
A Presupunem că funcţiile f şi g au limite în punctul a. Atunci:
(1) Funcţia sumă f + g are limită în a şi
lim
x→a
|f(x) + g(x)] = lim
x→a
f(x) + lim
x→a
g(x).
(2) Pentru orice z ∈ R funcţia zf are limită în a şi lim
x→a
zf(x) = zlim
x→a
f(x).
Teorema (Limitele funcţiilor compuse ) Fie X, Y , Z spaţii euclidiene finit
dimensionale, A ⊂ X, B ⊂ Y, C ⊂ Y şi funcţiile f : A → B, g : B → C.
Presupunem că a este punct de acumulare pentru A în X şi b este punct de
acumulare pentru B în Y. În aceste condiţii, dacă există lim
x→a
f(x) = b, f(x) ≠ b
pentru x ≠ b şi există lim
y→b
g(y) = l, atunci există lim
x→a
g(f(x)) = l.
(Pe scurt: lim
x→a
g(f(x)) = lim
y→b
g(y), dacă lim
x→a
f(x) = b şi f(x) ≠ b pentru
x ≠ b)
4.4. Funcţii continue
Vom compara valorile unei funcţii pe o vecinătate a unui punct fixat cu
valoarea funcţiei în acel punct. Intuitiv, faptul că funcţia f este continuă în
punctul a înseamnă că f(x) se apropie oricât de mult de f(a) când x se apropie
suficient de mult de a (într-o exprimare foarte simplificată,
x ≃ a ¬ f(x) ≃ f(a)). Problema continuităţii unei funcţii într-un punct se pune
numai dacă funcţia este definită în acel punct.
Fie X = R
k
şi Y = R
p
spaţii euclidiene finit dimensionale.
Definiţie. Fie funcţia f : A ⊂ X → Y şi a ∈ A Se spune că f este continuă
în punctul a dacă pentru orice vecinătate V a lui f(a) în Y există o vecinătate U
a lui a în X astfel încât pentru orice x ∈ U ∩ A avem f(x) ∈ V, pe scurt
f(U ∩ A) ⊂ V.â
Definiţie. Spunem că funcţia f : A ⊂ X → Y este continuă pe mulţimea
B ⊂ A dacă funcţia dată este continuă în fiecare punct a ∈ B.
Dacă f nu este continuă într-un punct a al domeniului său de definiţie,
spunem că a este punct de discontinuitate pentru f.
Observaţie. O funcţie f : A ⊂ X → Y este continuă în orice punct izolat
al domeniului său de definiţie.
Teoremă. Fie funcţia f : A ⊂ X → Y şi a ∈ A punct de acumulare pentru
A. Atunci f este continuă în punctul a dacă şi numai dacă lim
x→a
f(x) = f(a).
Observaţie. Din punct de vedere practic, limita unei funcţii continue
într-un punct se calculează prin înlocuire, adică lim
x→a
f(x) se obţine atribuind
valoarea a lui x în expresia f(x). Această observaţie facilitează considerabil
calculul limitelor uzuale.
Teoremă (de caracterizare a continuităţii într-un punct)
Fie X = R
k
şi Y = R
p
, funcţia f : A ⊂ X → Y şi a ∈ A. Atunci
următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(1) ∀V ∈ V(f(a)), ∃U ∈ V(a) a.î. f(U ∩ A) ⊂ V (definiţia cu vecinătăţi);
(2) ∀ (x
n
)
n≥1
şir din A cu x
n
→ a, avem f(x
n
) → f(a) (definiţia cu şiruri);
42
(3) ∀c > 0, ∃o > 0 a.î. ∀x ∈ A cu ‖x − a‖ < o avem ‖f(x) − f(a)‖ < c
(definiţia cu c − o).
Observaţie. O funcţie vectorială este continuă într-un punct (respectiv, pe
o mulţime) dacă şi numai dacă toate componentele sale scalare sunt continue
în acel punct (respectiv, pe acea mulţime).
În următoarele teoreme, A, B, C sunt mulţimi din spaţii euclidiene finit
dimensionale.
Teoremă (păstrarea semnului pe o vecinătate) Dacă f : A → R este
continuă în punctul a ∈ A şi f(a) ≠ 0, atunci f(x) are acelaşi semn cu f(a)
într-o vecinătate a lui a. (∃U ∈ V(a) a.î. f(x) - f(a) > 0, ∀x ∈ U ∩ A).
Teoremă (Operaţii cu funcţii continue). Fie f, g : A → R
p
şi a ∈ A .
Dacă funcţiile f şi g sunt continue în punctul a (respectiv, pe o mulţime
B ⊂ A), atunci funcţiile f + g , zf (unde z ∈ R)sunt continue în a (respectiv, pe
B). În cazul p = 1, dacă funcţiile f şi g sunt continue în punctul a (respectiv,
pe o mulţime B ⊂ A), atunci funcţiile f - g şi f/g (dacă g(a) ≠ 0) sunt continue
în a (respectiv, pe B).
Teorema (Continuitatea funcţiilor compuse) Fie funcţiile f : A → B,
g : B → C şi funcţia compusă g ∘ f : A → C. Dacă f este continuă în punctul
a ∈ A şi g este continuă în punctul f(a), atunci g ∘ f este continuă în punctul a.
Calculul limitelor de funcţii se simplifică utilizând continuitatea funcţiilor
elementare şi proprietăţile operaţiilor cu limite.
Exemple de funcţii continue
1) Funcţiile reale de o variabilă reală numite funcţii elementare (funcţii
polinomiale, funcţii raţionale, funcţii exponenţiale, funcţii logaritmice, funcţii
putere, funcţii trigonometrice directe şi inverse) sunt continue pe domeniile lor
maxime de definiţie. Pornind de la un număr finit de funcţii elementare şi
aplicându-le operaţii algebrice dintre cele menţionate în teoremele de mai sus ,
se obţin funcţii continue pe domeniile lor maxime de definiţie.
2) Funcţiile proiecţie x = (x
1
, x
2
, …, x
k
)
P
i
÷ x
i
(i = 1, 2, …, k) sunt
continue pe R
k
deoarece ∀a = (a
1
, a
2
, …, a
k
) ∈ R
k
avem
|P
i
(x) − P
i
(a)| = |x
i
− a
i
| ≤ ‖x − a‖, deci
‖x − a‖ < c ¬ |P
i
(x) − P
i
(a)| < c. (Este verificată condiţia din definiţia cu
c − o a continuităţii pentru o(c) = c)
Propoziţie. Dacă f : A ⊂ R
k
→ R
p
, f(x
1
, . . . , x
k
) = g(x
i
),
∀(x
1
, . . . , x
k
) ∈ A şi g : P
i
(A) ⊂ R → R
p
este funcţie continuă , atunci f este
continuă pe A.
Cu alte cuvinte, dacă o funcţie f de mai multe variabile depinde efectiv
numai de o variabilă, iar această dependenţă se exprimă printr-o funcţie
continuă g, atunci f este continuă.
3) Polinoamele de n nedeterminate definesc funcţii continue pe R
n
(conform observaţiilor 1) şi 2) de mai sus).
4.5. Proprietăţi globale ale funcţiilor continue
În ceea ce urmează, X şi Y sunt spaţii euclidiene finit dimensionale.
Definiţie. Spunem că o mulţime A ⊂ X este conexă prin arce dacă pentru
orice două puncte x
1
, x
2
∈ A există un drum cu extremităţile x
1
şi x
2
, având
imaginea inclusă în A.
Un arc din spaţiul X este imaginea unui interval închis şi mărginit |a, b] din
R printr-o funcţie continuă f : |a, b] → X.
43
Teoremă . Imaginea printr-o funcţie continuă a unei mulţimi conexe prin
arce este o mulţime conexă prin arce.
Corolar. (Teorema valorilor intermediare) Orice funcţie reală continuă
pe un interval din R, f : I → R, ia odată cu două valori distincte oarecare f(a),
f(b) şi orice valoare dintre f(a) şi f(b), cel puţin într-un punct situat între a şi
b.
Teoremă. Imaginea printr-o funcţie continuă f : A ⊂ R
k
→ R
p
a unei
mulţimi închise şi mărginite este o mulţime închisă şi mărginită.
Corolar. (Teorema valorilor extreme) Orice funcţie reală continuă pe o
mulţime închisă şi mărginită şi mărginită din R
k
este mărginită şi îşi atinge
marginile.
Mai exact, dacă funcţia f : A ⊂ R
k
→ R este continuă şi mulţimea A este
închisă şi mărginită, atunci există punctele x
1
, x
2
∈ A a.î.
f(x
1
) ≤ f(x) ≤ f(x
2
) pentru orice x ∈ A.
Valorile extreme ale lui f (margini atinse) sunt f(x
1
), numită minim global
al lui f, şi f(x
2
), numită maxim global al lui f. Punctul x
1
( respectiv, x
2
) se
numeşte punct de minim global (respectiv, punct de maxim global) pentru
funcţia f.
Teoremă. Orice funcţie continuă f : A ⊂ R
k
→ R
p
pe o mulţime închisă şi
mărginită A este uniform continuă, adică: .∀c > 0, ∃o = o(c) > 0 a.î.
∀x, y ∈ A cu ‖x − y‖ < o, avem ‖f(x) − f(y)‖ < c
4.6. Limita restricţiei unei funcţii la o submulţime. Limite
iterate
Calculul unor limite conduce la cazuri de nedeterminare. În calculul
limitelor pentru funcţii de mai multe variabile, în cazurile de nedeterminare
0
0
şi


, nu dispunem de un instrument comod cum este regula lui L’Hospital
pentru funcţii reale de o variabilă reală. Să presupunem că nu putem calcula
direct limita într-un punct a pentru o funcţie f de mai multe variabile. Pentru a
obţine indicii privind existenţa/ inexistenţa limitei sau valoarea limitei, studiem
limitele în a pentru restricţii ale funcţiei date la curbe ce trec prin a. Dacă
limitele în punctul a pentru două restricţii ale funcţiei f sunt diferite, atunci
funcţia f nu are limită în a.
Vom numi limita uzuală lim
x→a
f(x) limita globală a funcţiei f în punctul a,
pentru a o deosebi de alte tipuri de limite discutate în continuare.
Limite laterale
Fie f : A ⊂ R → R şi a ∈ R. Limita la stânga a funcţiei f în a este limita
în a pentru restricţia lui f la A ∩ (−, a), iar limita la dreapta a funcţiei f în a
este limita în a pentru restricţia lui f la A ∩ (a, +). Limita la stânga şi limita
la dreapta ale unei funcţii într-un punct se numesc limitele laterale ale funcţiei
în acel punct şi se notează cu lim
x<a
x→a
f(x), respectiv lim
x>a
x→a
f(x). Studiul limitei la
stânga, respectiv al limitei la dreapta, pentru funcţia f : A ⊂ R → R în a are
sens numai dacă a este punct de acumulare pentru A ∩ (−, a), respectiv
pentru A ∩ (a, +).
Presupunând că are sens studiul limitei la stânga şi al limitei la dreapta,
funcţia f are limită în punctul a dacă şi numai dacă limitele sale laterale în a
44
există şi sunt egale.
Limita restricţiei funcţiei la o submulţime E („de-a lungul lui E“)
Fie (X, d
1
) şi (Y, d
2
) spaţii metrice şi f : D ⊂ X ÷ Y. Presupunem că
E ⊂ D şi a ∈ X este punct de acumulare pentru E.
Avem lim
x→a
x∈E
f(x) = L
DEF
· ∀V ∈ V(L), ∃U ∈ V(a) a.î.
x ∈ U ∩ E\¡a) ¬ f(x) ∈ V.
Se observă că lim
x→a
f(x) = l ¬ lim
x→a
x∈E
f(x) = l pentru orice E ⊂ D cu a ∈ E

(întrucât f(U ∩ E\¡a)) ⊂ f(U ∩ D\¡a))). În concluzie:
Limita de-a lungul oricărei submulţimi este egală cu limita globală , dacă
aceasta din urmă există. De aici rezultă că dacă limitele de-a lungul a două
submulţimi sunt diferite, atunci limita globală nu există..
Limita într-un punct după o direcţie pentru funcţii de k variabile
Se numeşte astfel limita în acel punct a restricţiei funcţiei la o dreaptă care
trece prin acel punct şi are direcţia considerată. Calculul limitei după o direcţie
revine la calculul limitei unei funcţii de o singură variabilă, deoarece pe o
dreaptă coordonatele punctului curent depind de un singur parametru.
Cazul k = 2.
Fie (a, b) ∈ R
2
şi d o dreaptă care trece prin (a, b).
Dacă d ∦ Oy folosim ecuaţia explicită a dreptei (d) : y − b = m(x − a) (
m este panta dreptei d, adică m = tg o, unde o = ∡(Ox, d)). Dacă d ‖ Oy,
avem (d) : x = a. Cele două cazuri considerate pot fi tratate unitar folosind
ecuaţiile (d) :
x−a
p
=
y−b
q
, unde (p, q) ∈ R
2
∖ ¡(0, 0)) este un vector director
al dreptei d. De aici, notând cu t valoarea celor două rapoarte egale obţinem
ecuaţiile parametrice
(d)
x = a + pt
y = b + qt
, t ∈ R.
Pentru a calcula limita după o direcţie a unei funcţii de două variabile
aplicăm formula:
lim
(x,y)→(a,b)
(x,y)∈d
f(x, y) = lim
t→0
f(a + pt, b + qt)
Avem lim
(x,y)→(a,b)
(x,y)∈d
f(x, y) = lim
x→a
f(x, b + m(x − a)), dacă d ∦ Oy, respectiv
lim
(x,y)→(a,b)
(x,y)∈d
f(x, y) =
y→b
lim f(a, y) dacă d ‖ Oy.
Exemple. 1) Studiaţi existenţa limitei lim
(x,y)→(0,0)
f(x, y) unde
f(x, y) =
ax+by
cx+dy
, a, b, c, d ≠ 0 şi ad ≠ bc.
Notăm (d
m
) : y = mx. Avem L
m
:= lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈dm
f(x, y) = lim
x→0
ax+bmx
cx+dmx
=
a+bm
c+dm
45
(depinde efectiv de m).
Se arată că m
1
≠ m
2
¬ L
m
1
≠ L
m
2
(calculăm
a+bm
1
c+dm
1

a+bm
2
c+dm
2
=
(ad−bc)(m
2
−m
1
)
(c+dm
1
)(c+dm
2
)
) . Rezultă că limita cerută nu există.
Mai putem observa că lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈Ox
f(x, y) = lim
x→0
f(x, 0) = lim
x→0
ax
cx
=
a
c
şi
lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈Oy
f(x, y) = lim
y→0
f(0, y) =
b
d
sunt diferite.
2) Studiaţi existenţa limitei lim
(x,y)→(0,0)
xy
2
x
2
+ y
4
.
Notăm f(x, y) =
xy
2
x
2
+ y
4
, (d
m
) : y = mx. Avem
lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈dm
f(x, y) = lim
x→0
f(x, mx) = lim
x→0
x - m
2
x
2
x
2
+ m
4
x
4
= lim
x→0
m
2
x
1 + m
4
x
2
= 0, pentru
orice m real. În plus, lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈Oy
f(x, y) = lim
y→0
= 0
f(0, y)= 0. Deci limita în origine
după orice direcţie este zero. Totuşi, nu există lim
(x,y)→(0,0)
f(x, y). Fie parabola
(P) : x = y
2
. Avem:
lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈P
f(x, y) = lim
y→0
f(y
2
, y) = lim
y→0
y
2
- y
2
y
4
+ y
4
=
1
2
≠ 0 = lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈dm
f(x, y),
de unde rezultă că nu există lim
(x,y)→(0,0)
f(x, y).
Cazul k = 3.
Fie (a, b, c) ∈ R
3
şi d o dreaptă care trece prin (a, b, c), de ecuaţii
(d) :
x − a
p
=
y − b
q
=
z − c
s
. Ecuaţiile parametrice ale dreptei
sunt (d) : x = a + pt, y = b + qt, z = c + st ( t ∈ R).
Legea de corespondenţă pentru restricţia unei funcţii f = f(x, y, z) la dreapta
d se obţine înlocuind în f(x, y, z) expresiile date de ecuaţiile parametrice pentru
x, y şi z . Pentru n → , avem (a + pt
n
, b + qt
n
, c + st
n
) → (a, b, c) dacă şi
numai dacă t
n
→ 0. Formula de calcul pentru limita după o direcţie în spaţiu
este:
lim
(x,y,z)→(a,b,c)
(x,y,z)∈d
f(x, y, z) = lim
t→0
f(a + pt, b + qt, c + st)
Observaţie. Dacă limitele după două direcţii ale funcţiei într-un punct sunt
diferite, atunci limita globală a unei funcţii în acel punct nu există.
Exemplu. Studiaţi dacă există limita considerată, iar în cazul unui răspuns
afirmativ calculaţi limita
L := lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈d
(x
2
+ y
2
) ln(x
2
+ y
2
)
Soluţie. Scriem ecuaţiile parametrice ale unei drepte care trece prin origine
(d) : x = pt, y = qt (t ∈ R ). Avem
46
lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈d
f(x, y) =
t→0
lim f(pt, qt). lim
(x,y)→(0,0)
(x,y)∈d
(x
2
+ y
2
) ln(x
2
+ y
2
) =
t→0
lim |(p
2
+ q
2
)t
2
] ln|(p
2
+
pentru pentru orice dreaptă d care trece prin origine. Am aplicat regula de
calcul pentru limita compunerii a două funcţii şi regula lui L’Hospital în cazul
0
0
.
Dacă limita globală cerută există, atunci ea are valoarea L = 0. Faptul că
L = 0 înseamnă, conform definiţiei limitei că
∀c > 0, ∃ o > 0 a. î. 0 < x
2
+ y
2
< o ¬ |(x
2
+ y
2
) ln(x
2
+ y
2
)| < c.
Notând r = x
2
+ y
2
, această implicaţie este echivalentă cu
r→0
lim r
2
lnr
2
= 0,
ceea ce este adevărat. Deci limita globală cerută există şi este zero.
Limite iterate pentru funcţii de k variabile reale
Cazul k = 2. Limitele iterate ale funcţiei f : D ⊂ R
2
÷ R într-un punct
(a, b), punct interior al mulţimii D, se definesc prin: L
1
= lim
x→a
lim
y→b
f(x, y) şi
L
2
= lim
y→b
lim
x→a
f(x, y).
Se observă că dacă (a, b) este punct interior al lui D, există c > 0 astfel
încât (a − c, a + c) × (b − c, b + c) ⊂ D, adică x ∈ (a − c, a + c) şi
y ∈ (b − c, b + c) ¬ (x, y) ∈ D. Pentru a calcula L
1
: pentru fiecare
x ∈ (a − c, a + c) calculăm lim
y→b
f(x, y)
NOT
= l
1
(x), apoi L
1
= lim
x→a
l
1
(x). Analog,
pentru a calcula L
2
: pentru fiecare y ∈ (b − c, b + c) calculăm
lim
x→a
f(x, y)
NOT
= l
2
(y), apoi L
2
= lim
y→b
l
2
(y).
Limitele iterate ale unei funcţii într-un punct nu sunt în mod necesar egale.
Dacă există limita globală într-un punct , atunci limitele iterate în acel
punct interior există şi sunt egale cu limita globală.
(∃L = lim
(x,y)→(a,b)
f(x, y) ¬ ∃L
1
= L şi ∃L
2
= L). Este posibil ca limitele iterate
într-un punct să fie egale fără ca limita globală să existe.
Pentru o funcţie de k variabile se pot considera k! limite iterate. De
exemplu, pentru k = 3 se pot scrie 3! = 6 limite iterate: lim
x→a
lim
y→b
lim
z→c
f(x, y, z),
lim
x→a
lim
z→c
lim
y→b
f(x, y, z), lim
y→b
lim
x→a
lim
z→c
f(x, y, z), lim
y→b
lim
z→c
lim
x→a
f(x, y, z), lim
z→c
lim
x→a
lim
y→b
f(x, y, z) şi lim
z→c
lim
y→b
lim
x→a
f(x, y, z).
Exemplu. Calculaţi limitele iterate în origine ale funcţiei f(x, y) =
ax+by
cx+dy
,
unde c ≠ 0, d ≠ 0.
Limitele iterate sunt: L
1
= lim
x→0
lim
y→0
ax+by
cx+dy
= lim
x→0
ax+b-0
cx+d-0
= lim
x→0
a
c
=
a
c
şi
L
2
= lim
y→0
lim
x→0
ax+by
cx+dy
= lim
y→0
a-0+by
c-0+dy
= lim
y→0
b
d
=
b
d
.
Dacă
a
c

b
d
, atunci L
1
≠ L
2
, deci nu există limita globală în origine a lui
f. Dacă
a
c
=
b
d
NOT
= r, atunci f(x, y) ≡ r (este funcţie constantă), deci limita
globală în origine a lui f este r.
47
Capitolul 5. Derivate şi diferenţiale pentru
funcţii de o variabilă reală
Calculul diferenţial este o parte clasică fundamentală a Analizei
matematice, bazată pe noţiunea de derivată. Derivata descrie matematic viteza
de variaţie a unei funcţii şi admite diferite interpretări, după natura funcţiei şi a
argumentului său. Noţiunea de derivată, aşa cum a fost studiată în liceu, este
utilizată în studiul variaţiei funcţiilor de o variabilă şi are aplicaţii importante
în numeroase ramuri ale matematicii, fizică, tehnică, chimie, economie,
biologie, etc. În cadrul cursului de Analiză matematică, trecerea de la derivarea
funcţiilor de o variabilă la derivarea parţială a funcţiilor de mai multe variabile
se realizează în mod natural şi permite extinderea ariei de aplicabilitate a
calculului diferenţial la funcţii de tipul f : D ⊂ R
k
→ R
p
.
Noţiunea de derivată a fost introdusă în secolul al XVII-lea, de Isaac
Newton şi Gottfried Leibniz, care au ajuns la necesitatea definirii şi utilizării ei
pornind de la probleme de mecanică (studiul mişcării planetelor), respectiv de
geometrie (problema tangentelor).
5.1. Derivata unei funcţii de o variabilă reală într-un punct
Introducere
Înainte de a trece la însuşirea regulilor şi formulelor de derivare este
importantă înţelegerea semnificaţiei noţiunii de derivată, pornind de la
definiţia acesteia şi de la unele aplicaţii ale ei.
Problema vitezei
Studiem mişcarea rectilinie a unui mobil într-un interval de timp I = |a, b].
Pe traiectoria mişcării alegem un punct de referinţă (origine) O, un sens pozitiv
şi o unitate de lungime. Notăm cu s(t) spaţiul parcurs de mobil de la momentul
iniţial a până la un moment oarecare t ∈ |a, b].
Dacă mişcarea este uniformă, în orice unitate de timp se parcurge acelaşi
spaţiu v, numit viteza mobilului. Atunci pentru orice momente t
0
, t ∈ |a, b]
avem s(t) − s(t
0
) = v(t − t
0
), de unde v =
s(t)−s(t
0
)
t−t
0
dacă t ≠ t
0
.
Raportul v
|t
0
,t]
:=
s(t)−s(t
0
)
t−t
0
se numeşte viteza medie în intervalul de timp
|t
0
, t] sau |t, t
0
]. Viteza instantanee la momentul t
0
, notată cu v(t
0
), este
valoarea spre care tinde viteza medie pe intervalul de timp |t
0
, t] sau |t, t
0
]
când lungimea acestui interval tinde la zero. Altfel spus,
v(t
0
) =
t→t
0
lim
s(t) − s(t
0
)
t − t
0
.
Problema tangentei
Fie graficul unei funcţii f : I → R, definit de ecuaţia explicită
(G
f
) : y = f(x), x ∈ I. Coarda care uneşte două puncte ale graficului, unul
fixat M
0
(x
0
, f(x
0
)) şi celălalt mobil M(x, f(x)) are panta (coeficientul unghiular)
m
M
0
M
=
f(x)−f(x
0
)
x−x
0
. Se pune problema dacă pentru x → x
0
coarda M
0
M se
apropie de o dreaptă fixată M
0
T. Răspunsul este afirmativ dacă şi numai dacă
există limita pantei coardei M
0
M pentru x → x
0
, caz în care notăm
48
m := lim
x→x
0
f(x) − f(x
0
)
x − x
0
şi numim m panta tangentei M
0
T la graficul considerat, în punctul M
0
.
Definiţii
Definiţie. Fie f : A ⊂ R ÷ R şi x
0
∈ A punct de acumulare pentru A.
Spunem că funcţia f are derivată în punctul x
0
dacă există limita
lim
x→x
0
f(x) − f(x
0
)
x − x
0
. Limita precedentă se numeşte derivata funcţiei f în punctul
x
0
şi se notează cu f

(x
0
).
Spunem că f este derivabilă în punctul x
0
dacă derivata funcţiei în punctul
x
0
există şi este finită.
Pe scurt: f

(x
0
) := lim
x→x
0
f(x) − f(x
0
)
x − x
0
dacă limita din membrul drept există,
iar f se numeşte derivabilă în x
0
dacă f

(x
0
) ∈ R.
Observaţii
1) În aplicaţii se consideră funcţii f : I ⊂ R ÷ R, unde I este un interval,
iar în acest caz orice punct x
0
∈ I este punct de acumulare pentru I.
1) Pentru derivata funcţiei f (de variabilă x) în punctul x
0
se mai utilizează
notaţia
df
dx
(x
0
), care are avantajul de a pune în evidenţă argumentul x. De
exemplu, dacă g este funcţie de variabila t, derivata funcţiei g în punctul t
0
se
notează cu
dg
dt
(t
0
).
2) "Viteza medie de variaţie“ a unei funcţii f pe un interval de forma |x
0
, x]
sau |x, x
0
] este raportul dintre variaţia funcţiei f(x) − f(x
0
) şi variaţia
argumentului x − x
0
. „Viteza de variaţie“ în punctul x
0
a lui f se defineşte ca
limită a vitezei medii de variaţie a funcţiei f pe un interval de extremităţi x
0
şi
x, pentru x → x
0
. Aşadar, f

(x
0
) este „viteza de variaţie“ a funcţiei f în punctul
x
0
.
3) Dacă există o limită laterală în x
0
a raportului
f(x) − f(x
0
)
x − x
0
, aceasta se
numeşte derivată laterală a funcţiei f în punctul x
0
.
Aplicaţii
1) Revenim la problema tangentei. Graficul funcţiei f admite tangentă în
punctul M
0
(x
0
, f(x
0
)) dacă şi numai dacă f are derivată în x
0
, iar panta
tangentei respective este derivata f

(x
0
). Dacă f este derivabilă în x
0
, ecuaţia
tangentei este (M
0
T) : y = f

(x
0
)(x − x
0
) + f(x
0
). Dacă f

(x
0
) este infinită,
tangenta M
0
T este paralelă cu axa Oy, deci are ecuaţia (M
0
T) : x = x
0
.
Derivata la stânga (respectiv, la dreapta) a funcţiei f în punctul x
0
este panta
semitangentei la stânga (respectiv, la dreapta) în M
0
la graficul lui f.
2) Fie q(t) sarcina electrică care străbate o secţiune oarecare a unui circuit
în intervalul de timp |0, t]. Intensitatea medie a curentului electric în circuit, în
intervalul de timp |t
0
, t] sau |t, t
0
] este
q(t)−q(t
0
)
t−t
0
. Intensitatea instantanee la
momentul t
0
este lim
t→t
0
q(t)−q(t
0
)
t−t
0
=
dq
dt
(t
0
).
Definiţie. Spunem că funcţia f : A ⊂ R ÷ R este derivabilă pe mulţimea
B ⊂ A dacă f este derivabilă în fiecare punct din B. Funcţia care face să-i
corespundă fiecărui punct x ∈ B numărul f

(x) se numeşte derivata funcţiei f
pe mulţimea B şi se notează cu f

: B → R.
49
Dacă spunem că funcţia f : A ⊂ R ÷ R este derivabilă, se subînţelege că
ea este derivabilă pe A.
Exemple. Reamintim cum se calculează, folosind definiţia, derivatele unor
funcţii elementare.
a) Derivata unei funcţii constante f(x) ≡ c pe R este funcţia identic nulă
(scriem c

= 0). Într-adevăr, pentru orice x
0
∈ R,
f(x) − f(x
0
)
x − x
0
=
c−c
x−x
0
= 0 are
limita 0 pentru x → x
0
.
b) Fie f(x) = x
n
, x ∈ R, unde n ∈ N. Folosind formula
a
n
− b
n
= (a − b)

k=1
n
a
n−k
b
k−1
rezultă
lim
x→x
0
f(x) − f(x
0
)
x − x
0
= lim
x→x
0
1
x − x
0
(x − x
0
)

k=1
n
x
n−k
x
0
k−1
=

k=1
n
x
0
n−k
x
0
k−1
= nx
0
n−1
;
am aplicat continuitatea polinomului

k=1
n
x
n−k
x
0
k−1
în x
0
.
Atunci (x
n
)

= nx
n−1
pe R. Se arată că pentru orice p ∈ R avem
(x
p
)

= px
p−1
pe (0, +).
c) Fie f(x) = sinx, x ∈ R.Folosind scrierea diferenţei de sinusuri ca produs
de funcţii trigonometrice, obţinem
lim
x→x
0
f(x) − f(x
0
)
x − x
0
= lim
x→x
0
sin
x−x
0
2
x−x
0
2
cos
x + x
0
2
= cos x
0
- lim
x→x
0
sin
x−x
0
2
x−x
0
2
= cos x
0
;
am aplicat continuitatea funcţiei cos şi limita fundamentală lim
t→0
sint
t
= 1.
Rezultă (sinx)

= cos x pe R. Analog, (cos x)

= −sinx pe R.
Teoremă. Dacă o funcţie reală de variabilă reală este derivabilă într-un
punct, atunci funcţia este continuă în acel punct.
Operaţii cu funcţii derivabile
Teoremă (Operaţii algebrice cu funcţii derivabile). Fie
f, g : A ⊂ R ÷ R şi x
0
∈ A punct de acumulare pentru A. Dacă f şi g sunt
derivabile în x
0
, atunci:
1) suma f + g este derivabilă în x
0
şi (f + g)

(x
0
) = f

(x
0
) + g

(x
0
);
2) pentru orice constantă c ∈ R, cf este derivabilă în x
0
şi
(c - f)

(x
0
) = c - f

;
3) produsul f - g este funcţie derivabilă în x
0
şi
(fg)

(x
0
) = f

(x
0
) - g(x
0
) + f(x
0
) - g

(x
0
);
4) dacă în plus g(x
0
) ≠ 0, atunci câtul
f
g
este funcţie derivabilă în x
0
şi
f
g

(x
0
) =
f

(x
0
)-g(x
0
)−f(x
0
)-g

(x
0
)
g
2
(x
0
)
.
În particular, aplicaţia care asociază unei funcţii derivabile
f : A ⊂ R ÷ R derivata sa f

: A ÷ R este liniară.
Foarte utile în aplicaţii sunt regulile de derivare a funcţiei compuse,
respectiv a inversei unei funcţii, date de următoarele teoreme.
Teoremă (Derivata unei funcţii compuse) Fie I, J intervale din R şi
funcţiile f : I → J, g : J → R. Dacă f este derivabilă în punctul x
0
∈ I şi g este
derivabilă în punctul f(x
0
), atunci funcţia compusă g ∘ f : I → R este
derivabilă în x
0
şi
50
(g ∘ f)

(x
0
) = g

(f(x
0
)) - f

(x
0
).
Observaţii.
1) Dacă u : I → J şi F : J → R sunt funcţii derivabile, regula de derivare a
funcţiilor compuse se mai scrie sub forma (F(u(x))

= F

(u(x)) - u

(x), x ∈ I.
2) Notăm corespondenţele stabilite de funcţii cu y = f(x), z = g(y) ,
z = (g ∘ f)(x), iar derivatele respective cu
dy
dx
(x) = f

(x),
dz
dy
(y) = g

(y),
dz
dx
(x) = (g ∘ f)

(x). Cu notaţia y
0
= f(x
0
) regula de derivare a funcţiilor
compuse se scrie sub forma
dz
dx
(x
0
) =
dz
dy
(y
0
) -
dy
dx
(x
0
),
care formal este analogă cu regula de înmulţire a unor rapoarte.
Exemple.
(u(x)
n
)

= nu(x)
n−1
- u

(x), unde n ∈ N

; (u(x)
p
)

= pu(x)
p−1
- u

(x), unde
p ∈ R, dacă u(x) > 0;
(e
u(x)
)

= e
u(x)
- u

(x); (a
u(x)
)

= a
u(x)
lna - u

(x);(lnu(x))

=
1
u(x)
- u

(x);
(sinu(x))

= cos u(x) - u

(x); (cos u(x))

= −sinu(x) - u

(x);
(tgu(x))

=
1
cos
2
u(x)
- u

(x), etc.
Am aplicat formula de derivare a funcţiei compuse luând totdeauna
f(x) = u(x), respectiv g(y) = y
n
, g(y) = y
p
, g(y) = e
y
, g(y) = a
y
, g(y) = lny,
g(y) = siny, g(y) = cos y, g(y) = tgy.
Teoremă (Derivata inversei unei funcţii ) Fie I, J intervale din R şi
funcţia bijectivă f : I → J. Dacă f este derivabilă în punctul x
0
şi f

(x
0
) ≠ 0,
atunci funcţia inversă f
−1
: J → I este derivabilă în punctul corespunzător
f(x
0
) şi
(f
−1
)

(f(x
0
)) =
1
f

(x
0
)
Observaţie.
Notăm corespondenţele stabilite de funcţii cu y = f(x), x = f
−1
(y),
derivatele respective cu
dy
dx
(x) = f

(x),
dx
dy
(y) = (f
−1
)

(y)şi y
0
= f(x
0
). Regula
de derivare a funcţiei inverse se scrie sub forma
dx
dy
(y
0
) =
1
dy
dx
(x
0
)
.
Exemplu. arcsin : (−1, 1)] → este inversa funcţiei bijective
f := sin : (−
m
2
,
m
2
) → (−1, 1). Avem (f
−1
)

(x) =
1
f

(f
−1
(x))
, adică
(arcsinx)

=
1
cos(arcsinx)
. Dar cos(arcsinx) = 1 − sin
2
(arcsinx)

1 − x
2
, de
unde (arcsinx)

=
1
1−x
2
pentru x ∈ (−1, 1).
Se arată că funcţia arcsin are derivata egală cu + în fiecare din punctele
−1 şi 1.
5.2. Proprietăţi ale funcţiilor derivabile pe intervale
Reamintim principalele rezultate studiate în liceu referitoare la funcţii
derivabile pe intervale. Vom aprofunda chestiunile referitoare la puncte de
extrem local în paragraful ”Extreme locale ale funcţiilor de o variabilă reală”.
51
Teorema lui Fermat
Fie I un interval din R. Dacă funcţia f : I → R are derivată într-un punct
de extrem local a situat în interiorul intervalului I, atunci f

(a) = 0.
Consecinţă a Teoremei lui Fermat (Teorema lui Darboux) Dacă
f : I → R este o funcţie derivabilă pe intervalul I, atunci derivata sa
f

: I → R are proprietatea valorilor intermediare: pentru orice a < b din I,
pentru care f

(a) ≠ f

(b), şi orice număr z cuprins între f

(a) şi f

(b), există
c ∈ (a, b) astfel încât z = f

(c).
De aici deducem că dacă derivata f

nu se anulează pe un interval, atunci
derivata este fie strict pozitivă, fie strict negativă, pe acel interval.
Teorema lui Rolle
Fie f : |a, b] → R o funcţie continuă pe |a, b] şi derivabilă pe (a, b). Dacă
f(a) = f(b), atunci există cel puţin un punct c ∈ (a, b) astfel încât f

(c) = 0.
Teorema lui Lagrange
Fie f : |a, b] → R o funcţie continuă pe |a, b] şi derivabilă pe (a, b).
Atunci există cel puţin un punct c ∈ (a, b) astfel încât
f(b) − f(a) = f

(c) - (b − a).
Consecinţe ale Teoremei lui Lagrange
1) Dacă derivatele a două funcţii derivabile pe un interval sunt egale pe
acel interval, atunci diferenţa celor două funcţii este constantă pe acel interval.
În particular, dacă derivata unei funcţii este nulă pe un interval, atunci funcţia
este constantă pe acel interval.
2) Folosind semnul derivatei unei funcţii pe un interval, deducem
monotonia funcţiei pe acel interval.
Propoziţie. Fie f : I → R o funcţie derivabilă pe intervalul I. Dacă f

este
strict pozitivă pe I, atunci f este strict crescătoare pe I. Dacă f

este strict
negativă pe I, atunci f este strict descrescătoare pe I. În plus, f este crescătoare
pe I dacă şi numai dacă f

este pozitivă pe I, iar f este descrescătoare pe I dacă
şi numai dacă f

este negativă pe I.
Folosind Propoziţia de mai sus şi Teorema lui Darboux deducem
următoarea regulă
Corolar. Dacă derivata unei funcţii derivabile pe un interval nu se
anulează pe acel interval, atunci funcţia este strict monotonă.
Pentru a studia monotonia unei funcţii derivabile pe un interval f : I → R,
stabilim intervalele pe care derivata păstrează semn constant. Notăm
extremităţile intervalului I cu a şi b, unde − ≤ a < b ≤ + . Rezolvăm
ecuaţia f

(x) = 0, x ∈ I Presupunem că ecuaţia are un număr finit de soluţii,
notate x
1
< x
2
<. . . < x
n
. Pe fiecare din intervalele (a, x
1
), (x
1
, x
2
), ...,(x
n−1
, x
n
),
(x
n
, b) derivata f

păstrează semn constant, deci f este strict monotonă.
Exemplu. Determinaţi intervalele de monotonie ale funcţiei f : R → R,
f(x) = 3x
4
− 16x
3
+ 6x
2
+ 72x − 12.
Soluţie. Am arătat în exemplul anterior că f

(x) = 12(x + 1)(x − 2)(x − 3),
deci f

(x) = 0 · x ∈ ¡−1, 2, 3). Folosind semnele factorilor de gradul I din
descompunerea polinomului f

(x) obţinem f

(x) < 0 pentru
x ∈ (−, −1)  (2, 3) şi f

(x) > 0 pentru x ∈ (−1, 2)  (3, +). Rezultă că f are
următoarele intervale de monotonie: descreşte strict pe (−, −1] (de la
52
x→−
lim f(x) = + la f(−1) = −1), creşte strict pe |−1, 2] (de la f(−1) = −1 la
f(2) = 16), descreşte strict pe |2, 3] (de la f(2) = 16 la f(3) = 9) şi creşte strict
pe |3, +) (de la f(3) = 9 la
x→+
lim f(x) = +).
Teorema lui Cauchy
Fie f, g : |a, b] → R două funcţii continue pe |a, b] şi derivabile pe (a, b),
astfel încât g

(x) ≠ 0 pentru orice x ∈ (a, b). Atunci există cel puţin un punct
c ∈ (a, b) astfel încât
f(b) − f(a)
g(b) − g(a)
=
f

(c)
g

(c)
.
Următoarele consecinţe ale Teoremei lui Cauchy, regulile lui L’Hospital
pentru cazurile de nedeterminare
0
0
, respectiv


, au o deosebită importanţă
practică pentru calculul limitelor.
Teoremă. (Regula lui L’Hospital pentru cazul
0
0
) Fie I un interval din
R, x
0
∈ R un punct de acumulare pentru I şi f, g : I ∖ ¡x
0
) → R două funcţii.
Presupunem că sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1)
x→x
0
lim f(x) = 0 şi
x→x
0
lim g(x) = 0;
2) f şi g sunt derivabile pe I ∖ ¡x
0
);
3) g

(x) ≠ 0 pentru orice x ∈ I ∖ ¡x
0
);
4) există limita în x
0
a raportului derivatelor celor două funcţii (finită sau
infinită);
Atunci
x→x
0
lim
f(x)
g(x)
=
x→x
0
lim
f

(x)
g

(x)
.
Teoremă. (Regula lui L’Hospital pentru cazul


) Fie I un interval din
R, x
0
∈ R un punct de acumulare pentru I şi f, g : I ∖ ¡x
0
) → R două funcţii.
Presupunem că sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1)
x→x
0
lim |g(x)| = +
2) f şi g sunt derivabile pe I ∖ ¡x
0
);
3) g

(x) ≠ 0 pentru orice x ∈ I ∖ ¡x
0
);
4) există limita în x
0
a raportului derivatelor celor două funcţii (finită sau
infinită);
Atunci
x→x
0
lim
f(x)
g(x)
=
x→x
0
lim
f

(x)
g

(x)
.
5.3. Derivate de ordin superior
Fie f : A ⊂ R → R şi x
0
∈ A punct de acumulare pentru A. Dacă f este
derivabilă într-o vecinătate a punctului x
0
(adică există c > 0 a.î. f derivabilă
pe A ∩ (x
0
− c, x
0
+ c) ), se poate pune problema dacă funcţia derivată f

(definită pe A ∩ (x
0
− c, x
0
+ c)) este derivabilă sau nu în x
0
.
Definiţie. Fiind date f : A ⊂ R → R şi x
0
∈ A punct de acumulare pentru
A, spunem că f este derivabilă de două ori în punctul x
0
dacă f este derivabilă
53
într-o vecinătate a punctului x
0
şi derivata f

este derivabilă în punctul x
0
.
Derivata lui f

în punctul x
0
se notează f
′′
(x
0
) sau
d
2
f
dx
2
(x
0
) şi se numeşte
derivata a doua (sau de ordinul doi) a funcţiei f în punctul x
0
.
Pentru a evita ambiguităţile, vom numi f

derivata de ordinul întâi a funcţiei
f. De asemenea, convenim să spunem că o funcţie f este propria sa derivată de
ordinul zero. Se folosesc notaţiile: f
(0)
= f, f
(1)
= f

, f
(2)
= f
′′
, f
(3)
= f
′′′
,
f
(4)
= f
IV
, etc.
Inductiv, se definesc derivabilitatea de n ori şi derivata de ordinul n ≥ 2 a
unei funcţii într-un punct. Derivata de ordinul n a funcţiei f în punctul x
0
se
notează cu f
(n)
(x
0
).
Definiţie. Fiind date f : A ⊂ R → R şi x
0
∈ A punct de acumulare pentru
A, spunem că f este derivabilă de n ori în punctul x
0
dacă f este derivabilă de
(n − 1) ori într-o vecinătate a punctului x
0
şi derivata de ordinul (n − 1) este
derivabilă în punctul x
0
. Derivata lui f
(n−1)
în punctul x
0
se notează f
(n)
(x
0
) sau
d
n
f
dx
n
(x
0
) şi se numeşte derivata de ordinul n a funcţiei f în punctul x
0
.
Dacă f este derivabilă de n ori pe intervalul I ⊂ R, scriem f
(n)
= (f
(n−1)
)

pe
I.
Definiţie. Spunem că o funcţie f : I → R este de clasă C
n
pe intervalul
I ⊂ R, n ≥ 1, dacă f este derivabilă de n ori pe I şi derivata sa de ordinul n,
f
(n)
, este continuă pe I. Mulţimea funcţiilor reale de clasă C
n
pe I se notează cu
C
n
(I).
Pentru uniformitatea limbajului se notează cu C
0
(I) mulţimea funcţiilor
reale continue pe I.
Deoarece orice funcţie derivabilă pe un interval este continuă pe acel
interval, se observă că C
0
(I) ⊃ C
1
(I) ⊃ C
2
(I) ⊃. . . C
n
(I) ⊃ C
n+1
(I) ⊃. . . Se
notează C

(I) :=
[
n=0

C
n
(I).
Definiţie. Spunem că funcţia f : I → R este indefinit derivabilă pe
intervalul I ⊂ R dacă pentru orice n ∈ N

funcţia f este derivabilă de n ori
Se observă că mulţimea funcţiilor reale indefinit derivabile pe intervalul I
este tocmai C

(I).
Exemple. O funcţie elementară este indefinit derivabilă pe orice interval
deschis inclus în domeniul său de definiţie.
Prin inducţie după n se arată că pentru orice n au loc egalităţile:
1) (e
ax
)
(n)
= a
n
e
ax
pe R, unde a ∈ R este o constantă;
2) (sinx)
(n)
= sin(x +
nm
2
) şi (cos x)
(n)
= cos(x +
nm
2
) pe R;
3) (
1
x+c
)
(n)
=
(−1)
n
n!
(x+c)
n+1
pe R ∖¡−c), unde c ∈ R este o constantă.
Teoremă (Operaţii algebrice cu funcţii derivabile de n ori)
Fie f, g : A ⊂ R ÷ R şi x
0
∈ A punct de acumulare pentru A. Dacă f şi g
sunt derivabile de n ori în x
0
, atunci:
1) suma f + g este derivabilă de n ori în x
0
şi
(f + g)
(n)
(x
0
) = f
(n)
(x
0
) + g
(n)
(x
0
);
2) pentru orice constantă c ∈ R, cf este derivabilă în x
0
şi
(c - f)
(n)
(x
0
) = c - f
(n)
(x
0
);
3) produsul f - g este funcţie derivabilă de n ori în x
0
şi
54
(fg)
(n)
(x
0
) =

k=0
n
C
n
k
f
(n−k)
(x
0
)g
(k)
(x
0
).
Ultima formula de mai sus se numeşte regula lui Leibniz şi poate fi reţinută
prin analogie cu formula binomului lui Newton:
(a + b)
n
=

k=0
n
C
n
k
a
n−k
b
k
.
5.4. Diferenţiale. Funcţii diferenţiabile
Definiţii. Caracterizare
Noţiunea de diferenţială a fost introdusă pentru a aproxima local, în
vecinătatea unui punct, o funcţie dată cu o funcţie de grad cel mult 1 . Mai
mult, dacă aproximăm f(x) într-o vecinătate a punctului a printr-o funcţie de
grad cel mult 1, se cere ca eroarea aproximării să tindă la zero pentru x → a,
mai repede decât distanţa de la x la a. Această condiţie relativă la aproximare
va fi formulată riguros în ceea ce urmează.
Definiţie. Fie I un interval din R, f : I → R o funcţie şi a ∈ I. Spunem că f
este diferenţiabilă în punctul a dacă există o constantă c ∈ R şi o funcţie
o : I → R cu lim
x→a
o(x) = 0 = o(a) astfel încât pentru orice x ∈ I avem
f(x) = f(a) + c(x − a) + o(x) - |x − a|.
Vom spune că f : I → R este diferenţiabilă pe o mulţime A ⊂ I dacă
funcţia este diferenţiabilă în fiecare punct din A.
Constanta c şi funcţia o din definiţia unei funcţii diferenţiabile într-un
punct sunt unic determinate.
Definiţie. Dacă f satisface egalitatea de mai sus, numim diferenţială a
funcţiei f în punctul a aplicaţia liniară T : R → R definită prin T(h) = ch. Mai
notăm T = df(a).
Teoremă. O funcţie f : I → R este diferenţiabilă într-un punct din I dacă şi
numai dacă este derivabilă în acel punct. În cazul când f este diferenţiabilă
(derivabilă) în punctul a ∈ I, condiţia de diferenţiabilitate
f(x) = f(a) + c(x − a) + o(x) - |x − a| este satisfăcută pentru constanta
c = f

(a).
Obţinem legea de corespondenţă a diferenţialei în punctul a :
df(a)(h) = f

(a)h .
Formula de calcul a diferenţialei
Aplicând formula de mai sus pentru funcţia identitate f(x) = x, x ∈ R,
avem dx(a)(h) = h, h ∈ R, pentru orice a ∈ R. Cum aplicaţia dx(a) nu
depinde de a, fiind funcţia identitate pentru orice a ∈ R, o vom nota mai
simplu cu dx.
Să presupunem acum că f : I → R este diferenţiabilă în punctul a. Atunci
df(a)(h) = f

(a) - dx(h) pentru h ∈ R, adică are loc egalitatea de funcţii
df(a) = f

(a) - dx. Dacă f : I → R este diferenţiabilă pe intervalul I, scriem
pentru orice x ∈ I egalitatea
55
df(x) = f

(x)dx,
adică diferenţiala funcţiei f este egală cu produsul dintre derivata sa şi
diferenţiala lui x.
Aproximare liniară
Dacă f satisface condiţia de diferenţiabilitate
f(x) = f(a) + c(x − a) + o(x) - |x − a|, neglijăm termenul o(x) - |x − a| (care
tinde la zero pentru x → a, mai repede decât distanţa de la x la a) şi astfel
obţinem aproximarea următoare, pentru x ≅ a:
f(x) ≅ f(a) + f

(a)(x − a).
Din punct de vedere geometric, relaţia de mai sus arată că aproximăm graficul
unei funcţii, pe o vecinătate a unui punct a punct în care funcţia este
derivabilă, cu tangenta la grafic în punctul de abscisă a. Într-adevăr,
y = f(a) + f

(a)(x − a) este ecuaţia tangentei la graficul lui f în punctul de
abscisă a.
Mai putem scrie, pentru x ≅ a, relaţia de aproximare
f(x) − f(a) ≅ f

(a)(x − a), adică diferenţa f(x) − f(a) este aproximativ
proporţională cu diferenţa (x − a), coeficientul de proporţionalitate fiind
derivata f

(a).
Exemplu. Pentru x ≅ 0 utilizăm aproximările liniare e
x
≅ 1 + x,
1 + x ≅ 1 +
x
2
,
n
1 + x ≅ 1 +
x
n
, sinx ≅ x, cos x ≅ 1, ln(1 + x) ≅ x.
Aplicaţie. Estimaţi cu cât creşte raza unui disc cu raza R
0
= 1 m dacă aria
sa creşte cu ΔA = 2 m
2
.
Notăm f(R) = mR
2
, R ∈ (0, +) aria discului de rază R. Dacă raza discului
creşte cu h metri, aria creşte cu ΔA = f(R
0
+ h) − f(R
0
) ≅ f

(R
0
)h. Dar
f

(R) = 2mR. Se cere f(R
0
+ h) − f(R
0
) = 2. Atunci ΔA ≅ 2mR
0
h, de unde
h ≅
1
2mR
0
ΔA. Pentru datele numerice considerate obţinem h ≅
1
m
.
Dacă nu utilizăm aproximarea liniară, calculăm f(R
0
+ h) − f(R
0
) =
m(R
0
+ h)
2
− mR
0
2
= m(h
2
+ 2R
0
h). Impunând condiţia ca aria discului să
crească cu ΔA obţinem ecuaţia de gradul II h
2
+ 2R
0
h −
1
m
ΔA = 0, cu
rădăcinile h
1
= −R
0
+ R
0
2
+
1
m
ΔA şi h
2
= −R
0
R
0
2
+
1
m
ΔA . Valoarea cerută
este h
1
(unica rădăcină pozitivă a ecuaţiei de gradul II); se observă că
R
0
+ h
2
< 0, deci h
2
nu poate fi soluţia problemei. Rezultă
h = R
0
2
+
1
m
ΔA − R
0
, care se aproximează cu
1
2mR
0
ΔA.
Diferenţiale de ordin superior
Fie I un interval din R, f : I → R o funcţie şi a ∈ I. Spunem că f este
diferenţiabilă de două ori în punctul a dacă este derivabilă într-o vecinătate a
punctului a şi derivata f

este diferenţiabilă în a.
Diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în punctul a se notează cu d
2
f(a) şi
se defineşte prin
d
2
f(a)(h) = f
′′
(a)h
2
.
Inductiv, se definesc noţiunile de funcţie diferenţiabilă de n ori şi diferenţială
de ordinul n într-un punct, unde n ≥ 2.
56
Definiţie. Spunem că funcţia f : I → R este diferenţiabilă de n ori în
punctul a ∈ I dacă f
(n−1)
, derivata de ordinul (n − 1) a funcţiei, există într-o
vecinătate a punctului a şi este diferenţiabilă în a.
Diferenţiala de ordinul n a funcţiei f în punctul a se notează cu d
n
f(a) şi şi
se defineşte prin
d
n
f(a)(h) = f
(n)
(a)h
n
.
Se observă că d
n
f(a) este fie un polinom omogen de gradul n, fie
polinomul identic nul.
5.5. Formula lui Taylor pentru funcţii de o variabilă reală
Formula lui Taylor permite aproximarea controlată a funcţiilor derivabile
prin polinoame. Astfel, fiind dată o funcţie f derivabilă de (n + 1) ori pe un
interval I ⊂ R , se va aproxima f în vecinătatea unui punct oarecare a ∈ D
printr-un polinom de grad ≤ n, notat T
n,a
astfel încât:
(i) Derivatele de ordin ≤ n în punctul a ale lui f şi T
n,a
coincid;
(ii) lim
x→a
f(x)−Tn,a(x)
(x−a)
n
= 0.
Polinomul T
n,a
cu proprietatea (i) există, este unic determinat şi se numeşte
polinomul Taylor de ordin n asociat funcţiei f în punctul a.
Relaţia (ii) arată că eroarea aproximării f(x) ≅ T
n,a
(x), adică
|f(x) − T
n,a
(x)|, tinde la zero mai repede decât (x − a)
n
, când x → a.
Formula lui Taylor pentru polinoame
Teoremă (Formula lui Taylor pentru polinoame)
Fie P : R ÷ R, P(x) = a
n
x
n
+ a
n−1
x
n−1
+…+a
1
x + a
0
o funcţie
polinomială şi fie a ∈ R (a
k
∈ R, k = 0, n şi a
n
≠ 0). Atunci
P(x) =

k=0
n
P
(k)
(a)
k!
(x − a)
k
Demonstraţie. Se demonstrează (prin inducţie după n, folosind Schema lui
Horner) că există c
0
, c
1
, …, c
n
∈ R, cu c
n
≠ 0, astfel încât
(∗) P(x) = c
0
+ c
1
(x − a) + c
2
(x − a)
2
+…+c
n
(x − a)
n
Să determinăm coeficienţii c
k
în funcţie de polinomul P şi de a ∈ R.
Înlocuim x = a în (∗) ¬ P(a) = c
0
. Derivăm (∗) apoi înlocuim x = a în
relaţia obţinută:
P

(x) = c
1
+ 2c
2
(x − a) +…+kc
k
(x − a)
k
+…+nc
n
(x − a)
n
¬ P

(a) = c
1
.
Derivând (∗) de k ori
c
0
+ c
1
(x − a) +…+c
k−1
(x − a)
k−1
(k)
≡ 0; (x − a)
k
(k)
= k! obţinem:
P
(k)
(x) = k!c
k
+ (k + 1)k…2c
k+1
(x − a) +…+n(n − 1)…(n − k + 1)c
n
(x − a)
n−k
,
de unde P
(k)
(a) = k!c
k
, deci c
k
=
P
(k)
(a)
k!
(pentru orice k ∈ ¡0, 1, …, n)).
Să observăm că P
(k)
≡ 0 pentru orice k mai mare decât gradul polinomului P.
57
Deci P(x) = ∑
k=0
n
c
k
(x − a)
k
= ∑
k=0
n
P
(k)
(a)
k!
(x − a)
k
. ¯
Aplicaţie. Un număr real a este rădăcină cu ordinul de multiplicitate m a
polinomului P dacă şi numai dacă P

(a) = 0, P
′′
(a) = 0,..., P
(m−1)
(a) = 0 şi
P
(m)
(a) ≠ 0.
Formula lui Taylor pentru funcţii derivabile de n ori
În cele de mai jos I ⊂ R este un interval care nu se reduce la un punct.
Fie a ∈ I şi f : I → R derivabilă de n ori în punctul a, unde n ∈ N

. Prin
analogie cu membrul drept al formulei lui Taylor pentru polinoame vom
defini T
n,a
(x) := ∑
k=0
n
f
(k)
(a)
k!
(x − a)
k
pentru x ∈ I. Dezvoltat scriem
T
n,a
(x) = f(a) +
f

(a)
1!
(x − a) +
f
′′
(a)
2!
(x − a)
2
+. . . +
f
(n)
(a)
n!
(x − a)
n
.
T
n,a
este un polinom de grad cel mult n, numit polinomul Taylor de ordin n
asociat funcţiei f în punctul a. Din
Tn,a
(p)
(x) = ∑
k=0
n
f
(k)
(a)
k!
k(k − 1). . . (k − p + 1)(x − a)
k−p
= ∑
k=p
n
f
(k)
(a)
(k−p)!
(x − a)
k−p
rezultă că, pentru p = 0, 1, . . . , n avem:
Tn,a
(p)
(a) = f
(p)
(a),
Notăm R
n,a
(x) = f(x) − T
n,a
(x), x ∈ I. Identitatea f(x) = T
n,a
(x) + R
n,a
(x),
x ∈ I, se numeşte formula lui Taylor de ordinul n, corespunzătoare funcţiei f în
punctul a, iar funcţia R
n,a
se numeşte restul formulei lui Taylor de ordinul n
respective.
Aplicând de n ori Teorema lui Cauchy rezultă :
Lemă. Dacă f : I → R este derivabilă de n ori în punctul a ∈ I, atunci
lim
x→a
f(x)−Tn,a(x)
(x−a)
n
= 0.
Teoremă (Formula lui Taylor cu rest Peano)
Dacă f : I → R este derivabilă de n ori în punctul a ∈ I, unde n ∈ N

,
atunci există o funcţie o
n
: I → R cu lim
x→a
o
n
(x) = 0 = o
n
(a) astfel încât
pentru orice x ∈ I avem
f(x) =

k=0
n
f
(k)
(a)
k!
(x − a)
k
+ o
n
(x) - (x − a)
n
.
În cazul particular n = 1 se obţine o variantă a identităţii din definiţia
diferenţiabilităţii funcţiei f în punctul a.
Teoremă (Formula lui Taylor cu rest Lagrange)
Dacă f : I → R este derivabilă de (n + 1) ori pe intervalul I, unde n ∈ N

,
atunci pentru orice puncte distincte a, x ∈ I există un punct ç între a şi x astfel
încât
f(x) =

k=0
n
f
(k)
(a)
k!
(x − a)
k
+
f
(n+1)
(ç)
(n + 1)!
- (x − a)
n+1
.
58
Teorema (Formula lui Taylor cu rest sub forma integrală)
Dacă f : I → R este clasă C
n+1
pe intervalul I, atunci pentru orice puncte
a, x ∈ I avem
f(x) =

k=0
n
f
(k)
(a)
k!
(x − a)
k
+ (n + 1) 
a
x
f
(n+1)
(t)
(n + 1)!
(x − t)
n
dt.
Demonstraţie. Se calculează integrala din membrul drept integrând prin
părţi de n ori (vezi Capitolul ” Integrarea funcţiilor de o variabilă reală.
Integrala Riemann”).
Exemple. Scrieţi formula lui Taylor cu rest Lagrange corespunzătoare
funcţiei f în punctul a :
1) f(x) = e
x
, x ∈ R şi a ∈ R.
f
(k)
(x) = (e
x
)
(k)
= e
x
, ∀k ≥ 0 ¬
e
x
= e
a
+
e
a
1!
(x − a) +
e
a
2!
(x − a)
2
+ +
e
a
n!
(x − a)
n
+
Rn(x)
e
çn
(n+1)!
(x − a)
n+1
,
unde ç
n
este între a şi x.
Fie M maximul funcţiei f pe |a, x] ¬ ∀n ≥ 1, e
çn
∈ (0, M].
Cum lim
n→
(x−a)
n+1
(n+1)!
= 0 şi e
çn
este mărginit
¬ lim
n→
R
n
(x) = 0 ¬ e
x
= lim
n→

k=0
n
e
a
k!
(x − a)
k
.
Obţinem dezvoltarea în serie de puteri:
e
x
= ∑
n=0

e
a
n!
(x − a)
n
(∀a ∈ R, ∀x ∈ R). Pentru a = 0 : e
x
= ∑
n=0

x
n
n!
, ∀x ∈ R.
2) f(x) = ln(x + 1), x ∈ (−1, +) şi a = 0.
f

(x) =
1
x+1
= (x + 1)
−1
; f
′′
(x) = (−1)(x + 1)
−2
; … ;
f
(n)
(x) =
(−1)
n−1
(n−1)!
(x+1)
n
(n ≥ 1). Atunci
f
(k)
(0)
k!
=
(−1)
k−1
-(k−1)!
k!(x+1)
k
x=0
=
(−1)
k−1
k
.
Rezultă ln(x + 1) = ln1 + ∑
k=1
n
(−1)
k−1
k
x
k
+
(−1)
n
-n!
(n+1)!
-
1
(çn+1)
n
-x
n+1
. Aici
R
n
(x) =
(−1)
n
-n!
(n+1)!
-
1
(çn+1)
n
-x
n+1
.
Se arată că lim
n→
R
n
(x) = 0, ∀x ∈ (−1, 1), de unde
ln(x + 1) = ∑
n=1

(−1)
n−1
n
x
n
, ∀x ∈ (−1, 1).
3) f(x) = cos x; g(x) = sinx şi a = 0.
f
(n)
(x) = (cos x)
(n)
= cos(x +
nm
2
); g
(n)
(x) = (sinx)
(n)
= sin(x +
nm
2
).
cos x = ∑
k=0
n
1
k!
cos
km
2
x
k
+
Rn(x)
x
n+1
(n+1)!
- cos(ç
n
+
nm
2
), (unde ç
n
este între 0 şi x);
sinx = ∑
k=0
n
1
k!
sin
km
2
x
k
+
¡n(x)
x
n+1
(n+1)!
- sin(p
n
+
nm
2
) (unde p
n
este între 0 şi x)..
Deoarece lim
n→
x
n+1
(n+1)!
= 0, ∀x ∈ R, iar
59
cos(ç
n
+
nm
2
), sin(p
n
+
nm
2
) ∈ |−1, 1], rezultă că lim
n→
R
n
(x) = 0 şi
lim
n→
¡
n
(x) = 0, ∀x ∈ R.
Atunci, pentru orice x ∈ R: cos x = lim
n→

k=0
n
1
k!
cos
km
2
x
k
, deci
cos x = ∑
n=0

1
n!
cos
nm
2
- x
n
şi sinx = lim
n→

k=0
n
1
k!
sin
km
2
x
k
, deci
sinx = ∑
n=0

1
n!
sin
nm
2
- x
n
. Calculând cos
nm
2
, respectiv sin
nm
2
, obţinem :
cos x =

k=0

(−1)
k
(2k)!
- x
2k
= 1 −
x
2
2!
+
x
4
4!

x
6
6!
+
x
8
8!

sinx =

k=0

(−1)
k
(2k + 1)!
- x
2k+1
= x −
x
3
3!
+
x
5
5!

x
7
7!
+
x
9
9!

5.6. Extreme locale pentru funcţii reale de o variabilă reală
Multe probleme practice pot fi formulate matematic ca probleme de extrem
– probleme în care se cere determinarea valorilor maxime sau minime ale unei
funcţii, precum şi a punctelor în care aceste valori sunt atinse, numite puncte
de extrem.
Pentru unele funcţii elementare, cum sunt funcţia de gradul I şi funcţia de
gradul II, funcţiile exponenţiale şi funcţiile logaritmice, funcţiile
trigonometrice directe sin, cos, tg , ctg şi funcţiile trigonometrice inverse,
aflarea punctelor de extrem pe un anumit interval se face cu uşurinţă, deoarece
ştim să studiem monotonia funcţiilor respective. Vom arăta cum putem afla
punctele de extrem local în cazul mai general al unei funcţii derivabile pe un
interval, pe baza determinării rădăcinilor şi semnului derivatei de ordinul I a
funcţiei. Dacă am calculat rădăcinile derivatei de ordinul I , dar studiul
semnului derivatei se face cu dificultate, vom afla punctele de extrem local
determinând semnele unor derivate de ordin superior în punctele rădăcinile
derivatei de ordinul I.
Definiţii. Exemple
Definiţie. Fie o funcţie f : D ⊂ R ÷ R. Spunem că a ∈ D este punct de
minim global al funcţiei f dacă f(x) ≥ f(a) pentru orice x ∈ D. Spunem că
a ∈ D este punct de maxim global al funcţiei f dacă f(x) ≤ f(a) pentru orice
x ∈ D.
Definiţie. Fie o funcţie f : D ⊂ R ÷ R.
Spunem că a ∈ A este punct de minim local al funcţiei f dacă există o
vecinătate V a punctului a astfel încât f(x) ≥ f(a) pentru orice x ∈ V ∩ D.
Spunem că a ∈ D este punct de maxim local al funcţiei f dacă există o
vecinătate V a punctului a astfel încât f(x) ≤ f(a) pentru orice x ∈ V ∩ D.
Punctele de minim şi cele de maxim (local, respectiv global) se numesc
puncte de extrem (local, respectiv global).
Valoarea funcţiei într-un punct de minim/maxim (local, respectiv global) se
numeşte minim/maxim (local, respectiv global) al funcţiei f.
Observaţie.
60
1) Orice punct de minim (respectiv, maxim) global este şi punct de minim
(respectiv, maxim) local, în schimb reciproca este falsă.
2) Un punct a ∈ A este punct de extrem global (respectiv, local) al funcţiei
f : D ⊂ R ÷ R dacă şi numai dacă diferenţa f(x) − f(a) păstrează semn
constant pe D (respectiv, pe intersecţia lui D cu o vecinătate a punctului a), cu
posibilitatea de a se anula.
Cazuri particulare remarcabile
1) Dacă f este monotonă pe |a, b] (crescătoare sau descrescătoare),atunci
extremele globale ale lui f sunt f(a) şi f(b)
2) Dacă f este continuă pe un interval închis şi mărginit |a, b], atunci
conform Teoremei valorilor extreme ∃x
m
, x
M
∈ |a, b] a.î.
f(x
m
) ≤ f(x) ≤ f(x
M
), ∀x ∈ |a, b] (f este mărginită şi îşi atinge marginile).
Astfel, x
m
este un punct de minim global, iar x
M
este un punct de maxim
global.
3) Fie f : I ÷ R şi a un punct interior al intervalului I. Dacă ∃ o > 0 a.î.
f este crescătoare pe |a − o, a] şi descrescătoare pe |a, a + o] (respectiv,
descrescătoare pe |a − o, a], crescătoare pe |a, a + o]) , atunci a este punct de
maxim local pentru f (respectiv, punct de minim local pentru f). Dacă f este
strict monotonă pe un interval de forma |a − o, a + o], unde o > 0, atunci a nu
este punct de extrem local pentru f.
Exemplu. Fie funcţia de gradul II f : R ÷ R , f(x) = ax
2
+ bx + c, unde
a, b, c ∈ R, cu a ≠ 0. Notăm ca de obicei Δ = b
2
− 4ac.
Din forma canonică f(x) = a(x +
b
2a
)
2
+
−Δ
4a
se observă că singurul punct
de extrem local al funcţiei date este x
V
= −
b
2a
, iar acesta este şi punct de
extrem global. x
V
este punct de minim local dacă a > 0, respectiv x
V
este punct
de maxim local dacă a < 0. Valoarea extremă corespunzătoare este
f(x
V
) = −
Δ
4a
.
Derivata funcţiei de gradul II este f

(x) = 2ax + b, care se anulează pentru
x = −
b
2a
= x
V
. Avem a f

(x) < 0 pentru orice x < x
V
şi af

(x) > 0 pentru orice
x > x
V
. Pentru a > 0 (a < 0)funcţia f este strict descrescătoaret (crescătoare)
pe (−, x
V
] şi strict crescătoare (descrescătoare) pe |x
V
, +), deci x
V
este punct
de minim (maxim) local şi nu există puncte de maxim (minim) local.
Determinarea punctelor de extrem local cu ajutorul derivatelor
Dacă f : I ÷ R este derivabilă pe intervalul I studiul monotoniei funcţiei f
se realizează cu ajutorul derivatei f

: I ÷ R, stabilind rădăcinile acesteia şi,
implicit, intervalele pe care derivata păstrează semn constant. Această tehnică
de lucru ne sugerează o metodă de determinare a punctelor de extrem local ale
unei funcţii derivabile. Rezultatul fundamental pentru această metodă este
Teorema lui Fermat, enunţată în paragraful ”Proprietăţi ale funcţiilor
derivabile pe intervale”.
Teorema lui Fermat
Fie I un interval din R. Dacă funcţia f : I → R are derivată într-un punct
de extrem local a situat în interiorul intervalului I, atunci f

(a) = 0.
Demonstraţie. Vom presupune că a este punct de minim local. Deoarece a
este punct de minim local interior al intervalului I, există o > 0 astfel încât
(a − o, a + o) ⊂ I şi f(x) ≥ f(a) pentru orice x ∈ (a − o, a + o). Din existenţa
derivatei f

(a) = lim
x→a
f(x)−f(a)
x−a
şi observaţiile anterioare rezultă
61
f

(a) =
x<a
lim
x→a
f(x) − f(a)
x − a
≤ 0 şi f

(a) =
x>a
lim
x→a
f(x) − f(a)
x − a
≥ 0,
deoarece x ∈ (a − o, a) ¬ f(x) − f(a) ≥ 0 şi x − a < 0 ¬
f(x)−f(a)
x−a
≤ 0, iar
x ∈ (a, a + o) ¬ f(x) − f(a) ≥ 0 şi x − a > 0 ¬
f(x)−f(a)
x−a
≥ 0.
Din f

(a) ≤ 0 şi f

(a) ≥ 0 rezultă f

(a) = 0.
Dacă a este punct de maxim local pentru f, atunci a este punct de minim
local pentru (− f), şi din raţionamentul anterior rezultă (−f)′(a) = 0, adică
f

(a) = 0. ¯
Observaţie. Dacă funcţia f : I → R are derivată într-un punct de extrem
local a situat într-o extremitate intervalului I, nu este necesar ca f

(a) = 0. De
exemplu, o funcţie f : |a, b] → R cu derivata strict pozitivă are punctul de
minim x = a şi punctul de maxim x = b.
Definiţie. Numim punct staţionar al unei funcţii f : I ⊂ R ÷ R un
punct în care f are derivată nulă.
Dacă f : I ⊂ R ÷ R este derivabilă, punctele staţionare ale funcţiei f sunt
rădăcinile derivatei f

: I ⊂ R ÷ R.
Teorema lui Fermat arată că punctele de extrem local ale unei funcţii
f : I ⊂ R ÷ R, situate în interiorul intervalului I şi în care f are derivată, sunt
puncte staţionare ale funcţiei. Însă nu orice punct staţionar este un punct de
extrem local: de exemplufuncţia f : R ÷ R, f(x) = x
3
are punctul
staţionar a = 0, care nu este punct de extrem local, întrucât f este strict
crescătoare.
Pentru a stabili dacă un punct staţionar a al unei funcţii f : I ⊂ R ÷ R
este sau nu punct de extrem pentru f , iar când a este punct de extrem, dacă este
punct de minim sau punct de maxim, avem două metode principale. Ambele
metode sunt aplicabile şi la cazul când punctul staţionar este o extremitate a
intervalului de definiţie I, dar aici prezentăm numai cazul în care punctul
staţionar este interior lui I.
Metoda I. Studiem semnul derivatei într-o vecinătate a unui punct
staţionar (cu alte cuvinte, stabilim monotonia funcţiei la stânga şi la dreapta
punctului critic).
Dacă derivata are semn negativ la stânga lui a şi semn pozitiv la dreapta
lui a, atunci a este punct de minim. Dacă derivata are semn pozitiv la stânga
lui a şi semn negativ la dreapta lui a, atunci a este punct de maxim. Dacă
derivata are acelaşi semn (strict negativ sau strict pozitiv) la stânga şi la
dreapta lui a , atunci a nu este punct de extrem.
Exemplu. Determinaţi maximul volumului unei piramide triunghiulare
regulate având muchiile laterale de lungime l.
Soluţie Volumul unei piramide este V =
A
b
-h
3
. Fie x lungimea laturii
bazei. x ∈ 0, l 3 . (Pentru x = 0 şi x = l 3 piramida degenerează). Atunci
A
b
=
x
2
3
4
, h = l
2

x
2
3
, de unde rezultă că volumul piramidei triunghiulare
regulate cu latura bazei egală cu x este V(x) =
3
3-4
- x
2
l
2

x
2
3
, unde
x ∈ 0, l 3 . (Pentru x = 0 şi x = l 3 piramida degenerează). Calculăm
derivata volumului în raport cu x.
62
V

(x) =
3
3-4
2x l
2

x
2
3
+ x
2
-
1
2 l
2

x
2
3
- −
2x
3
¬ V

(x) =
3
3-4
2x
3 l
2

x
2
3
-
Pentru a stabilim semnul derivatei V

(x) aflăm întâi punctele în care se
anulează derivata. V

(x) = 0 · (x = 0 sau 2l
2
− x
2
= 0) şi
x ∈ 0, l 3 · (x = 0 sau x = ±l 2 ) şi x ∈ 0, l 3 · x ∈ 0, l 2
Facem tabelul de variaţie al funcţiei volum:
x 0 l 2 l 3
V

(x) 0 + 0 − −
V(x) 0 ↗ V l 2 ↘ 0
Tabelul arată că V(x) ≤ V l 2 , ∀x ∈ 0, l 3 , de unde
max
x∈ 0,l 3
V(x) = V l 2 =
3
3-4
- 2l
2
-
l
3
=
l
3
3-2
=
l
3
6
. Punctul x = l 2 este
punct de maxim global. Se observă că max
x∈ 0,l 3
V(x) se obţine dacă şi numai
dacă muchiile laterale sunt două câte două perpendiculare.
Metoda II . Studiem semnul derivatei a doua în punctul staţionar.
Pentru a reţine mai uşor criteriul de mai jos, reamintim semnificaţia
geometrică a semnului derivatei a doua . Fie f : I ⊂ R ÷ R derivabilă de
două ori.
1) f
′′
(x) ≥ 0, ∀x ∈ I ¬ f este convexă (graficul lui f „ţine apa“). Exemple
de funcţii convexe pe R: x
2
, e
x
;
2) f
′′
(x) ≤ 0, ∀x ∈ I ¬ f este concavă (graficul lui f „nu ţine apa“).
Exemple de funcţii concave: lnx pe (0, +); sinx pe |0, m]; −g, unde g e
convexă pe intervalul I.
Teoremă (Testul derivatei a doua). Fie f : I ÷ R o funcţie
derivabilă de două ori într-un punct a ∈ I . Presupunem că f

(a) = 0.
1) Dacă f
′′
(a) > 0, atunci a este punct de minim local pentru f.
2) Dacă f
′′
(a) < 0, atunci a este punct de maxim local pentru f.
Cele două cazuri din teorema precedentă pot fi ilustrate cu următoarele
tabele de variaţie.
1) Dacă f
′′
(a) > 0:
x a − o
1
a a + o
2
f(x) ↘
(minim local)
f(a) ↗
2) Dacă f
′′
(a) < 0:
x a − o
1
a a + o
2
f(x) ↗
(maxim local)
f(a) ↘
5.7. Derivarea funcţiilor vectoriale de o variabilă reală
63
Considerăm funcţii vectoriale de o variabilă reală, de forma f : I ÷ R
k
,
unde I ⊂ R este un interval şi k ≥ 2. Notăm
f(t) = (f
1
(t), f
2
(t), …, f
k
(t)) ∈ R
k
, unde t ∈ I. Funcţiile f
i
: I ÷ R (i = 1, k)
se numesc componentele funcţiei vectoriale f.
Fie t
0
∈ I. Dacă există limita lim
t→t
0
1
t−t
0
|f(t) − f(t
0
)] ∈ R
k
, atunci valoarea
acestei limite se numeşte derivata funcţiei f în punctul t
0
şi se notează f

(t
0
)
sau
df
dt
(t
0
).
S-a arătat în paragraful 4.1.1. că existenţa limitei într-un punct a unei
funcţii vectoriale este echivalentă cu existenţa limitelor finite în acel punct ale
tuturor componentelor scalare ale funcţiei. În plus, limita se distribuie
componentelor funcţiei. În cazul de faţă, deducem că există limita
lim
t→t
0
1
t−t
0
|f(t) − f(t
0
)] dacă şi numai dacă pentru i = 1, . . . , k există limita
lim
t→t
0
f
i
(t)−f
i
(t
0
)
t−t
0
∈ R. În plus,
lim
t→t
0
1
t−t
0
|f(t) − f(t
0
)] = lim
t→t
0
f
1
(t)−f
1
(t
0
)
t−t
0
, . . . , lim
t→t
0
f
k
(t)−f
k
(t
0
)
t−t
0
, adică
f

(t
0
) = f
1

(t
0
), f
2

(t
0
), …, f
k

(t
0
) .
Cu alte cuvinte, derivarea unei funcţii vectoriale se efectuează pe componente.
În cazul k = 2 (respectiv, k = 3) funcţiile vectoriale de o variabilă reală
sunt utilizate pentru a descrie curbele plane (respectiv, din spaţiu) şi mişcarea
punctelor materiale în plan (respectiv, în spaţiu).
Mulţimea valorilor unei funcţii continue
f : I ÷ R
3
, f(t) = f
1
(t), f
2
(t), f
3
(t) are ca imagine o curbă în spaţiul fizic,
curba Γ dată de ecuaţiile parametrice:
(Γ)
x = f
1
(t)
y = f
2
(t)
z = f
3
(t)
, t ∈ |a, b] · (Γ) : r
´
= f
1
(t) - i
´
+ f
2
(t) - j
´
+ f
3
(t) - k
´
.
Dacă t reprezintă variabila timp, ecuaţiile de mai sus sunt ecuaţii de
mişcare ale unui punct material, pe traiectoria Γ.
Vectorul viteză. Ecuaţia tangentei la o curbă în spaţiu
Considerăm un punct a cărui mişcare este descrisă de ecuaţiile de mai sus.
Notăm poziţia punctului la un moment oarecare t prin M
t
. Avem
M
t
(f
1
(t), f
2
(t), f
3
(t)). Pentru t = t
0
notăm M
0
:= M
t
0
. Notăm cu r
´
(t) = OM
t
vectorul de poziţie la momentul t. Avem
r
´
(t) = f
1
(t)i
´
+ f
2
(t)j
´
+ f
3
(t)k
´
Vectorul deplasare corespunzător intervalului de timp |t
0
, t] este
M
0
M
t
= r
´
(t) − r
´
(t
0
)
Vectorul viteză medie în intervalul de timp |t
0
, t] sau |t, t
0
] este:
1
t − t
0
M
0
M
t
=
r
´
(t) − r
´
(t
0
)
t − t
0
.
64
Vectorul viteză instantanee la momentul t
0
, pe care-l vom nota cu v
´
(t
0
),
este prin definiţie limita pentru t → t
0
a vectorului viteză medie pe intervalul
de timp determinat de t
0
şi t, dacă această limită există:
v
´
(t
0
) := lim
t→t
0
r
´
(t) − r
´
(t
0
)
t − t
0
Mai notăm v
´
(t
0
) =
dr ´
dt
(t
0
). În mecanică se mai utilizează următoarea
notaţie a derivatei , inspirată de lucrările lui Newton:
dr ´
dt
NOT
=
-
r .
Vectorul viteză instantanee este derivata vectorului de poziţie în raport cu
timpul.
Cum
r ´(t)−r ´(t
0
)
t−t
0
=
f
1
(t)−f
1
(t
0
)
t−t
0
i
´
+
f
2
(t)−f
2
(t
0
)
t−t
0
j
´
+
f
3
(t)−f
3
(t
0
)
t−t
0
k, observăm că v
´
(t
0
)
există dacă şi numai dacă există şi sunt finite limitele lim
t→t
0
fm(t)−fm(t
0
)
t−t
0
= f
m

(t
0
),
m = 1, 2, 3. În plus, dacă este definit, vectorul viteză la momentul t
0
este
v
´
(t
0
) = f
1

(t
0
)i
´
+ f
2

(t
0
)j
´
+ f
3

(t
0
)k
´
.
Dacă vectorul viteză instantanee la momentul t
0
este definit şi nenul,
atunci pentru t → t
0
coarda M
0
M
t
se apropie de o dreaptă fixată, care trece prin
M
0
, numită tangenta în M
0
la Γ. Vectorul viteză instantanee este tangent la
traiectorie, în fiecare punct al acesteia. Ecuaţiile tangentei în M
0
la Γ sunt:
x − f
1
(t
0
)
f
1

(t
0
)
=
y − f
2
(t
0
)
f
2

(t
0
)
=
z − f
3
(t
0
)
f
3

(t
0
)
, dacă
f
1

(t
0
), f
2

(t
0
), f
3

(t
0
) ≠ (0, 0, 0).
Vectorul acceleraţie
Să presupunem că vectorul viteză (instantanee) v
´
este definit pe un interval
de timp I ⊂ R. Variaţia vectorului viteză este descrisă cu ajutorul noţiunii de
acceleraţie. Vectorul acceleraţie (instantanee) la un moment t
0
∈ I este
derivata în punctul t
0
a vectorului viteză:
a(t
0
) := lim
t→t
0
v
´
(t) − v
´
(t
0
)
t − t
0
.
Cum vectorul viteză este derivata vectorului de poziţie în raport cu timpul,
dacă există, vectorul acceleraţie este derivata a doua a vectorului de poziţie în
raport cu timpul, a(t
0
) =
d
2
r ´
dt
2
(t
0
). În mecanică se foloseşte şi notaţia
d
2
r ´
dt
2
=
--
r .
A doua lege a dinamicii (legea lui Newton) arată că rezultanta forţelor care
acţionează asupra unui punct material este egală cu produsul dintre masa
punctului material şi acceleraţia acestuia : F = ma. Din cele de mai sus rezultă
că legea lui Newton se mai scrie sub forma
F = m
d
2
r
´
dt
2
.
Aplicaţie.
Un punct de masă m se mişcă astfel încât vectorul său de poziţie la
momentul t este r (t) = acos ot i + bsinot j , t ∈ |0, ), unde a, b, o sunt
constante strict pozitive. a) Să se arate că traiectoria punctului considerat este o
elipsă şi rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului considerat are
direcţia vectorului de poziţie şi sens opus acestuia; b) Verificaţi prin calcul că
65
vectorul viteză este tangent la traiectorie; c) Determinaţi momentele de timp la
care mărimea vectorului viteză este minimă, respectiv maximă.
Soluţie. a) Traiectoria mişcării este curba situată în planul (xOy) definită
prin ecuaţiile parametrice (Γ) : x = acos ot, y = bsinot (t ∈ |0, )). Se
observă că mişcarea este periodică, cu perioada T =
2m
o
, deoarece funcţiile
cos ot şi sinot au această perioadă. Eliminând parametrul t din ecuaţiile de mai
sus obţinem ecuaţia
x
2
a
2
+
y
2
b
2
= 1, ecuaţia unei elipse E cu axele de simetrie
Ox şi Oy, având lungimile semiaxelor a şi b. Reciproc, pentru orice punct
(x, y) ∈ E există t ∈ |0, ) astfel încât x = acos ot, y = bsinot. Rezultă că
Γ = E.
Pentru a afla rezultanta F a forţelor care acţionează asupra punctului
considerat aplicăm legea lui Newton şi calculăm derivata a doua a vectorului
de poziţie.
Vectorul viteză la momentul t este
dr ´
dt
=
d
dt
(acos ot) i +
d
dt
(bsinot ) j ,
deci
dr ´
dt
= −oasinot i + obcos ot j . Vectorul acceleraţie la momentul t este
d
2
r ´
dt
2
= −o
2
acos ot i − o
2
bsinot j . Atunci
F = m
d
2
r ´
dt
2
= −mo
2
acos ot i + bsinot j . Se observă că F = −mo
2
r (t), de
unde rezultă că F are direcţia lui r (t) şi sens opus acestuia.
b) Ecuaţia tangentei la traiectorie în punctul corespunzător unui moment
oarecare t se obţine din ecuaţia elipsei E, prin dedublare. Această ecuaţie este
(d
t
) :
x-acos ot
a
2
+
y-bsinot
b
2
= 1. Un vector normal la tangenta d
t
este
n
t
=
1
a
cos ot i +
1
b
sinot j . Produsul scalar
n
t
-
dr ´
dt
=
1
a
cos ot(−oasinot) +
1
b
sinot(obcos ot) = 0, deci
dr ´
dt
 n
t
.
Rezultă că vectorul viteză
dr ´
dt
are direcţia dreptei d
t
, deci este tangent la
traiectoria Γ în punctul având vectorul de poziţie r (t).
c) Mărimea vitezei este
v(t) :=
dr ´
dt
= (−oasinot)
2
+ (obcos ot)
2
= o a
2
sin
2
ot + b
2
cos
2
ot
= o b
2
+ (a
2
− b
2
) sin
2
ot .
Dacă a = b avem v(t) = bo (mărimea vitezei este constantă); în acest caz
mişcarea considerată este circulară uniformă.
Dacă a < b (respectiv, a > b), din 0 ≤ sin
2
ot ≤ 1 rezultă ao ≤ v(t) ≤ bo
(respectiv, bo ≤ v(t) ≤ ao), valoarea minimă (respectiv, maximă) ao fiind
atinsă pentru ot =
(2k+1)m
2
, k ∈ N şi valoarea maximă (respectiv, minimă) bo
fiind atinsă pentru ot = km, k ∈ N.
66
Capitolul 6. Derivate şi diferenţiale pentru funcţii
de mai multe variabile reale
6.1. Derivate parţiale
Este dificil să studiem variaţia unei funcţii când valorile variabilelor de
care depinde funcţia se modifică simultan. Vom folosi metoda variaţiei
parţiale: fixăm valorile tuturor variabilelor cu excepţia uneia din ele şi studiem
funcţia de o singură variabilă obţinută astfel. Din punct de vedere geometric,
aceasta înseamnă să studiem restricţia funcţiei la o dreaptă paralelă cu o axă de
coordonate.
Cazul funcţiilor scalare de două variabile reale
Notăm (x
1
, x
2
) = (x, y). Fie (a, b) ∈ D punct fixat, interior lui D. Studiem
variaţia funcţiei într-o vecinătate a punctului fixat când păstrăm o coordonată
constantă, egală cu coordonata respectivă a punctului (a, b) şi lăsăm să varieze
cealaltă coordonată. Deoarece (a, b) este punct interior al lui D, există o rază
r > 0 astfel încât discul de centru (a, b) şi rază r este inclus în D. Funcţiile
parţiale ale lui f relativ la (a, b) sunt
g
1
(x) = f(x, b), x ∈ (a − r, a + r) şi g
2
(y) = f(a, y), y ∈ (b − r, b + r).
Derivatele parţiale ale funcţiei f în punctul (a, b) se definesc ca fiind derivatele
funcţiilor parţiale ale lui f relativ la (a, b) în punctele corespunzătoare.
Pe scurt, păstrăm constant y = b şi studiem funcţia x ÷ f(x, b), pentru care
calculăm derivata în x = a, respectiv păstrăm constant x = a şi studiem funcţia
y ÷ f(a, y), pentru care calculăm derivata în y = b. .
Definiţie Spunem că f = f(x, y) are în punctul (a, b):
1) derivată parţială în raport cu x dacă există limita:
lim
x→a
f(x, b) − f(a, b)
x − a
.
Această limită se numeşte derivata parţială în raport cu x a funcţiei f în punctul
(a, b) şi se notează
∂f
∂x
(a, b) (sau f
x

(a, b)).
2) derivată parţială în raport cu y dacă există limita:
lim
y→b
f(a, y) − f(a, b)
y − b
.
Această limită se numeşte derivata parţială în raport cu y a funcţiei f în punctul
(a, b) şi se notează
∂f
∂y
(a, b) (sau f
y

(a, b)).
Spunem că f este derivabilă parţial în (a, b) în raport cu una din variabile
dacă f are derivată parţială finită în (a, b) în raport cu acea variabilă.
Pe scurt, scriem
∂f
∂x
(a, b)
DEF
= lim
x→a
f(x,b)−f(a,b)
x−a
(respectiv,
∂f
∂y
(a, b, c)
DEF
= lim
y→b
f(a,y)−f(a,b)
y−b
), dacă limita din membrul drept există.
Definiţie Spunem că f este derivabilă parţial în raport cu x (respectiv, în
67
raport cu y) pe o mulţime A ⊂ D dacă f este derivabilă parţial în raport cu x
(respectiv, în raport cu y) în orice punct din A. În acest caz, se defineşte funcţia
∂f
∂x
: A ÷ R numită derivata parţială a funcţiei f în raport cu x pe mulţimea A
(respectiv,
∂f
∂y
: A ÷ R numită derivata parţială a funcţiei f în raport cu x pe
mulţimea A).
Practic,
∂f
∂x
(x, y) se calculează considerând y constant şi derivând f ca
funcţie de x şi
∂f
∂y
(x, y) se calculează considerând x constant şi derivând f ca
funcţie de y. Observăm că nu mai este necesar să enunţăm reguli de derivare
parţială a sumei, produsului, câtului, etc., menţinându-se regulile de derivare a
funcţiilor de o singură variabilă.
Exemple
1) Calculaţi pe baza definiţiei derivatele parţiale
∂f
∂x
(1,
m
2
) şi
∂f
∂y
(1, 0)
pentru f(x, y) = e
sinxy
.
∂f
∂x
1,
m
2
= lim
x→1
f(x,
m
2
) − f(1,
m
2
)
x − 1
= lim
x→1
e
m
2
x
− e
m
2
x − 1
= lim
x→1
m
2
e
m
2
x
1
=
m
2
e
m
2
;
∂f
∂y
(1, 0) = lim
y→0
f(1, y) − f(1, 0)
y − 0
= lim
y→0
e
siny
− 1
y
= lim
y→0
e
siny
cos y
1
= 1.
2)
f(x, y) = ax
3
+ bx
2
y + cxy
2
+ dy
3
+ ex
2
+ fxy + gy
2
+ hx + ky (a, b, …, k ∈ R
constante).
∂f
∂x
(x, y) = 3ax
2
+ 2bxy + cy
2
+ 0 + 2ex + fy + 0 + h + 0,
∂f
∂y
(x, y) = 0 + bx
2
+ 2cxy + 3dy
2
+ 0 + fx + 2gy + 0 + k.
(Observaţie:
∂x
∂y
= 0 şi
∂y
∂x
= 0).
4)
f(x, y) = arctg
y
x
;
∂f
∂x
= (arctg)

(
y
x
) -

∂x
(
y
x
) =
1
1+(
y
x
)
2
- y - −
1
x
2
= −
y
x
2
+y
2
.
∂f
∂y
= (arctg)

(
y
x
) -

∂y
(
y
x
) =
1
1+(
y
x
)
2
-
1
x
- 1 =
x
x
2
+y
2
.
Cazul funcţiilor scalare de trei variabile reale
Notăm (x
1
, x
2
, x
3
) = (x, y, z). Fie (a, b, c) ∈ D punct fixat, interior lui D.
Există r > 0 astfel încât bila de centru (a, b, c) şi rază r este inclusă în D.
Definim derivatele parţiale ale funcţiei f în (a, b) ca fiind derivatele funcţiilor
parţiale ale lui f relativ la (a, b, c): g
1
(x) = f(x, b, c), x ∈ (a − r, a + r)
̇
;
g
2
(y) = f(a, y, c), y ∈ (b − r, b + r); g
3
(z) = f(a, b, z), z ∈ (c − r, c + r) în
punctele x = a, y = b, respectiv z = c.
Vom nota
∂f
∂x
(a, b, c)
DEF
= lim
x→a
f(x, b, c) − f(a, b, c)
x − a
∂f
∂y
(a, b, c)
DEF
= lim
y→b
f(a, y, c) − f(a, b, c)
y − b
∂f
∂z
(a, b, c)
DEF
= lim
z→c
f(a, b, z) − f(a, b, c)
z − c
68
(dacă limita respectivă din membrul drept există ).
Practic,
∂f
∂x
(x, y) se calculează considerând y şi z constante şi derivând f
ca funcţie de x,
∂f
∂y
(x, y) se calculează considerând x şi z constante şi
derivând f ca funcţie de y, iar
∂f
∂z
(x, y) se calculează considerând x şi y
constante şi derivând f ca funcţie de z.
Exemple
1) f(x, y, z) = x
p
y
q
z
r
¬
∂f
∂x
= px
p−1
y
q
z
r
;
∂f
∂y
= x
p
qy
q−1
z
r
;
∂f
∂z
= x
p
y
q
rz
r−1
.
(Factorii care nu depind de variabila în raport cu care derivăm sunt
consideraţi constanţi, deci rămân neschimbaţi când derivăm produsul).
2) Calculaţi pe baza definiţiei
∂f
∂z
(1, 2, 3) pentru f(x, y, z) = x
2
+ y
2
+ z
2
.
∂f
∂z
(1, 2, 3) = lim
z→3
f(1,2,z)−f(1,2,3)
z−3
= lim
z→3
5+z
2
− 14
z−3
== lim
z→3
1
2 5+z
2
2z =
3
14
.
Altă metodă: derivăm f în raport cu z considerând x şi y constante;
∂f
∂z
(x, y, z) =
1
2 x
2
+y
2
+z
2
2z =
z
x
2
+y
2
+z
2
, pe R
3
∖ ¡(0, 0, 0)), de unde
∂f
∂z
(1, 2, 3) =
3
14
.
Cazul general
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
k
→ R, f = f(x
1
, x
2
, . . . , x
k
) şi
a = (a
1
, a
2
, …a
k
) ∈ D punct interior lui D. Fie j ∈ ¡1, 2, …, k).
Spunem că f are derivată parţială în raport cu variabila x
j
în punctul a
dacă există limita
lim
x
j
→a
j
f(a
1
, …, a
j−1
, x
j
, a
j+1
, …, a
n
) − f(a
1
, …, a
j−1
, a
j
, a
j+1
, …, a
n
)
x
j
− a
j
.
Valoarea limitei de mai sus se numeşte derivata parţială în raport cu x
j
a
funcţiei f în punctul a şi se notează
∂f
∂x
j
(a
1
, a
2
, …, a
n
) sau f
x
j

(a
1
, a
2
, …, a
n
).
Spunem că f este derivabilă parţial în raport cu x
j
în punctul a dacă există
şi este finită derivata parţială
∂f
∂x
j
(a
1
, a
2
, …, a
n
).
Pe scurt,
∂f
∂x
j
(a
1
, a
2
, …, a
n
)
DEF
= lim
x
j
→a
j
f(a
1
,…,a
j−1
,x
j
,a
j+1
,…,an )−f(a
1
,…,a
j−1
,a
j
,a
j+1
,…,an )
x
j
−a
j
Observaţie. Derivata unei coordonate în raport cu altă coordonată este
nulă
∂x
i
∂x
j
= 0 pentru orice i ≠ j, deoarece când derivăm în raport cu x
j
coordonata x
i
rămâne constantă).
6.2. Aplicaţii ale derivatelor parţiale de ordinul I în teoria
câmpurilor
Introducem noţiunile de gradient al unui câmp scalar, respectiv de
divergenţă şi rotor ale unui câmp vectorial, necesare pentru formularea
matematică a unor legi ale fizicii. De exemplu, divergenţa şi rotorul apar în
ecuaţiile lui Maxwell ale câmpului electromagnetic. Noţiunea de gradient
intervine în exprimarea forţei gravitaţionale (respectiv, electrostatice) în
funcţie de potenţialul gravitaţional (respectiv, electrostatic). Gradientul este
util şi în geometrie (studiul suprafeţelor definite de ecuaţii implicite), probleme
de optimizare (metoda gradientului), etc. Teoria câmpurilor studiază cu
mijloacele Analizei matematice funcţii scalare sau vectoriale care descriu
69
variaţia în spaţiu a unor mărimi fizice.
Definiţie. Se numeşte câmp scalar o funcţie cu valori reale definită pe o
mulţime din R
3
. Notăm un câmp scalar sub forma
f : D ⊂ R
3
÷ R, f = f(x, y, z).
De exemplu, temperatura la un moment dat este descrisă de un câmp scalar
f dacă fixăm în spaţiu un reper cartezian şi notăm cu f(x, y, z) temperatura în
punctul de coordonate (x, y, z).
Definiţie. Numim câmp vectorial pe mulţimea D ⊂ R
3
o funcţie de
forma v
´
(x, y, z) = v
1
(x, y, z) - i
´
+ v
2
(x, y, z) - j
´
+ v
3
(x, y, z) - k
´
, unde
v
1
, v
2
, v
3
: D ÷ R sunt câmpuri scalare.
Exemple de câmpuri vectoriale: viteza particulei unui fluid la un moment
dat, intensitatea unui câmp electrostatic generat de o sarcină electrică,
acceleraţia gravitaţională.
Pentru a descrie ”viteza de variaţie” a unui câmp scalar f într-un punct
(a, b, c) se defineşte un vector ale cărui coordonate în baza i , j, k sunt
derivatele parţiale
∂f
∂x
,
∂f
∂y
,
∂f
∂z
calculate în (a, b, c).
Definiţie. Se numeşte gradient al câmpului scalar
f : D ⊂ R
3
÷ R, f = f(x, y, z) în punctul (a, b, c) ∈ D vectorul
grad f(a, b, c)
DEF
=
∂f
∂x
(a, b, c) - i
´
+
∂f
∂y
(a, b, c) - j
´
+
∂f
∂z
(a, b, c) - k
´
.
Am presupus că f este derivabilă în (a, b, c) în raport cu fiecare din
variabilele sale.
Se defineşte operatorul lui Hamilton (nabla) prin
∇ = i
´

∂x
+ j
´

∂y
+ k
´ ∂
∂z
.
Formal avem ∇f = i
´
∂f
∂x
+ j
´
∂f
∂y
+ k
´
∂f
∂z
, adică ∇f = gradf.
O imagine asupra câmpului vectorial f : D ⊂ R
3
÷ R este dată de
suprafeţele de nivel ale acestuia, definite ca mulţimi de puncte din spaţiu pe
care f rămâne constantă. De exemplu, punctele unei regiuni care au aceeaşi
temperatură formează o suprafaţă izotermă, iar punctele de egală presiune
alcătuiesc o suprafaţă izobară.
Se demonstrează că vectorul gradient grad f(a, b, c) este perpendicular pe
planul tangent în punctul (a, b, c) la suprafaţa de nivel a câmpului f, care trece
prin punctul (a, b, c). Atunci, dacă vectorul grad f(a, b, c) este nenul, ecuaţia
planului tangent în (a, b, c) la suprafaţa de nivel (S) : f(x, y, z) = f(a, b, c) este
∂f
∂x
(a, b, c)(x − a) +
∂f
∂y
(a, b, c)(y − b) +
∂f
∂z
(a, b, c)(z − c) = 0.
Exemple.
1) Fie r(x, y, z) = x
2
+ y
2
+ z
2
( distanţa de la originea O la M(x, y, z),
mărimea vectorului de poziţie r
´
= x - i
´
+ y - j
´
+ z - k
´
). Avem
∂r
∂x
(x, y, z) =
1
2 x
2
+y
2
+z
2
-

∂x
(x
2
+ y
2
+ z
2
) =
1
2 x
2
+y
2
+z
2
- 2x =
x
r(x,y,z)
.
70
Analog
∂r
∂y
(x, y, z) =
y
r(x,y,z)
şi
∂r
∂z
(x, y, z) =
z
r(x,y,z)
.
Rezultă grad r(x, y, z) =
1
r(x,y,z)
- x - i
´
+ y - j
´
+ z - k
´
. Pe scurt,
grad r =
1
r
- r
´
( versorul vectorului de poziţie).
Suprafeţele de nivel ale câmpului scalar r sunt sferele centrate în origine.
Notăm A(a, b, c). Planul tangent la sfera (S
A
) : x
2
+ y
2
+ z
2
= a
2
+ b
2
+ c
2
în punctul A este perpendicular pe raza OA. Se observă că grad r(a, b, c) este
versorul lui OA, deci este perpendicular pe planul tangent în A la suprafaţa de
nivel S
A
.
2) grad
1
r
=

∂x
1
r
- i
´
+

∂y
1
r
- j +

∂z
1
r
- k. Avem

∂x
1
r
= −
1
r
2
∂r
∂x
= −
1
r
2
-
x
r
= −
x
r
3
. Analog,

∂y
1
r
= −
y
r
3
,

∂z
1
r
= −
z
r
3
. Rezultă
grad
1
r
= −
1
r
3
r .
Câmpul vectorial
1
r
3
r este definit în orice punct cu excepţia originii. Acest
câmp vectorial intervine, înmulţit cu constante scalare, în expresia forţei
gravitaţionale care acţionează asupra unui punct material plasat în M(x, y, z)
datorită un punct material plasat în origine, ca şi în expresia forţei
electrostatice care acţionează asupra unei sarcini electrice punctiforme plasate
în M(x, y, z) datorită unei sarcini electrice plasate în origine.
Definiţie. Un câmp scalar f : D ⊂ R
3
÷ R se numeşte potenţial scalar al
câmpului vectorial v
´
= v
1
i
´
+ v
2
j
´
+ v
3
k
´
, unde v
1
, v
2
, v
3
: D ⊂ R
3
÷ R, pe
mulţimea D dacă
gradf = v
´
pe D.
De exemplu, câmpul scalar
1
r
se numeşte potenţial newtonian, fiind potenţial
scalar pentru câmpul −
1
r
3
r a cărui importanţă fizică a fost amintită mai sus.
Definiţie. Fie câmpul vectorial v
´
= v
1
i
´
+ v
2
j
´
+ v
3
k
´
, unde
v
1
, v
2
, v
3
: D ⊂ R
3
÷ R. Se numeşte divergenţa câmpului vectorial v
´
în
punctul (a, b, c) şi se notează cu div v
´
numărul
div v
´
(a, b, c)
DEF
=
∂v
1
∂x
(a, b, c) +
∂v
2
∂y
(a, b, c) +
∂v
3
∂z
(a, b, c).
Am presupus că derivatele parţiale din membrul drept al formulei de mai
sus există şi sunt finite.
Dacă toate componentele v
1
, v
2
, v
3
: D ⊂ R
3
÷ R ale unui câmp vectorial
v
´
= v
1
i
´
+ v
2
j
´
+ v
3
k
´
sunt derivabile parţial în raport cu x, y respectiv z pe D,
atunci se defineşte cîmpul scalar div v
´
: D ÷ R.
Folosind operatorul nabla se scrie div v
´
= ∇ - v, adică divergenţa div v
´
este
un produs scalar formal între vectorul nabla şi vectorul v
´
.
Un câmp vectorial cu divergenţa identic nulă se numeşte solenoidal sau
fără surse.
Exemple. 1) Fie vectorul de poziţie r
´
= x - i
´
+ y - j
´
+ z - k
´
. Avem
71
div r
´
= div x - i
´
+ y - j
´
+ z - k
´
=
∂x
∂x
+
∂y
∂y
+
∂z
∂z
= 1 + 1 + 1 = 3.
2) Fie v
´
(x, y, z) =
1
r
3
r
´
.
Componentele lui v
´
sunt v
1
(x, y, z) =
1
r
3
x, v
2
(x, y, z) =
1
r
3
y,
v
3
(x, y, z) =
1
r
3
z.
Avem
∂v
1
∂x
(x, y, z) =

∂x
1
r
3
x +
1
r
3
∂x
∂x
= x

∂x
(r
−3
) +
1
r
3
= −3x
1
r
4
∂r
∂x
+
1
r
3
= −
3x
r
4
-
x
r
+
1
r
3
= −
3x
2
r
5
+
1
r
3
.
Analog,
∂v
2
∂y
(x, y, z) = −
3y
2
r
5
+
1
r
3
şi
∂v
3
∂z
(x, y, z) = −
3z
2
r
5
+
1
r
3
. Atunci
div
1
r
3
r
´
= −
3
r
5
(x
2
+ y
2
+ z
2
) +
3
r
3
= −
3
r
5
r
2
+
3
r
3
= 0. Pe scurt,
div
1
r
3
r
´
= 0 pe R
3
∖ ¡(0, 0, 0)). Altfel spus, div (gradr) = 0 pe
R
3
∖ ¡(0, 0, 0)).
Definiţie. Fie câmpul vectorial v
´
= v
1
i
´
+ v
2
j
´
+ v
3
k
´
, unde
v
1
, v
2
, v
3
: D ⊂ R
3
÷ R sunt derivabile parţial pe D în raport cu toate
variabilele lor. Se numeşte rotorul câmpului vectorial v
´
şi se notează cu rot v
´
câmpul vectorial care se scrie sub forma simbolică:
rot v
´
DEF
=
i
´
j
´
k
´

∂x

∂y

∂z
v
1
v
2
v
3
Dezvoltând după prima linie determinantul simbolic de mai sus obţinem
expresia explicită a rotorului:
rot v
´
DEF
=
∂v
3
∂y

∂v
2
∂z
- i
´

∂v
3
∂x

∂v
1
∂z
- j
´
+
∂v
2
∂x

∂v
1
∂y
- k
´
.
Formal, putem scrie rot v
´
ca produsul vectorial al vectorilor nabla şi v
´
:
rot v
´
= ∇ × v
´
.
Un câmp vectorial cu rotorul identic nul se numeşte irotaţional sau
laminar.
Exemple.
1) rot r =
∂z
∂y

∂y
∂z
- i
´

∂z
∂x

∂x
∂z
- j
´
+
∂y
∂x

∂x
∂y
- k
´
= 0 (vectorul
nul), deoarece orice derivată parţială a unei coordonate în raport cu altă
coordonată este identic nulă.
2) Fie v
´
câmpul vitezelor pe care le au la un moment dat punctele unui corp
care efectuează o mişcare de rotaţie cu viteza unghiulară constantă o în jurul
unei axe fixe, ce trece prin origine. Notăm cu s = s
1
i
´
+ s
2
j
´
+ s
3
k
´
versorul axei
de rotaţie. Se notează o = o s (vectorul viteză unghiulară). Atunci
v
´
(x, y, z) = o × r
este viteza punctului de coordonate (x, y, z). Folosind formula produsului
72
vectorial avem v
´
(x, y, z) = o (s
2
z − s
3
y) - i − (s
1
z − s
3
x) - j
´
+ (s
1
y − s
2
x) - k
Atunci rot v
´
=
i
´
j
´
k
´

∂x

∂y

∂z
o(s
2
z − s
3
y) o(s
3
x − s
1
z) o(s
1
y − s
2
x)
, de unde
rot v
´
= 2o(s
1
i
´
+ s
2
j
´
+ s
3
k
´
). Aşadar, rotorul câmpului vitezelor în mişcarea de
rotaţie în jurul unei axe, cu viteză unghiulară constantă, este dublul vectorului
viteză unghiulară.
3) rot
1
r
3
r =
i
´
j
´
k
´

∂x

∂y

∂z
x
r
3
y
r
3
z
r
3
, de unde
rot
r
r
3
=

∂y
z
r
3


∂z
y
r
3
- i
´


∂x
z
r
3


∂z
x
r
3
- j
´
+

∂x
y
r
3


∂y
x
r
3
- k
´
. Dar

∂y
z
r
3
= z - (−3)r
−4 ∂r
∂y
= −3
yz
r
5
şi

∂z
y
r
3
= −3
zy
r
5
, deci coeficientul lui i
´
din rot
1
r
3
r este 0. Analog,
coeficienţii versorilor j
´
şi k
´
sunt nuli. Rezultă rot
1
r
3
r = 0 (în tot spaţiul,
cu excepţia originii).
6.3. Derivata într-un punct după un versor
Considerăm o funcţie de 3 variabile f : D ⊂ R
3
÷ R, f = f(x, y, z) şi
(a, b, c) ∈ D punct interior al mulţimii D. Fie v
´
= p - i
´
+ q - j
´
+ s - k
´
un versor
(adică un vector de lungime 1: ‖v
´‖ = p
2
+ q
2
+ s
2
= 1).
Studiem viteza de variaţie a funcţiei f în punctul fixat M
0
(a, b, c) sesizată
de un observator care se deplasează pe o dreaptă care trece prin (a, b, c), în
direcţia şi sensul indicate de versorul v
´
. Această viteză de variaţie, notată
df
dv
(a, b, c), se numeşte derivata funcţiei f în punctul (a, b, c) după versorul v
´
.
Scriem ecuaţiile parametrice ale dreptei care trece prin (a, b, c) şi are
direcţia dată de versorul v
´
: (d) : x = a + pt, y = b + qt, z = c + st, unde t ∈ R.
Acestea sunt ecuaţiile unei mişcări uniforme pe dreapta d, cu viteza v
´
, pentru
care poziţia la momentul t = 0 este punctul (a, b, c). Deoarece (a, b, c) ∈ D
este punct interior al mulţimii D există un număr r > 0 astfel încât
(a + pt, b + qt, c + st) ∈ D pentru orice t ∈ (−r, r). La un moment t ∈ (−r, r)
observatorul sesizează valoarea f(a + pt, b + qt, c + st)
NOT
= g(t) a mărimii
descrise de f. Viteza de variaţie
df
dv
(a, b, c) este derivata g

(0).
Definiţie. Fie funcţia f : D ⊂ R
3
÷ R, f = f(x, y, z), punctul interior
(a, b, c) ∈ D şi versorul v
´
= p - i
´
+ q - j
´
+ s - k
´
. Spunem că funcţia f este
derivabilă în punctul (a, b, c) după versorul v
´
dacă funcţia
g(t) := f(a + pt, b + qt, c + st) este derivabilă în t = 0. Derivata funcţiei f în
(a, b, c) după versorul v
´
este numărul real
df
dv
(a, b, c) := g

(0).
Pe scurt,
df
dv
(a, b, c) = lim
t→0
f(a + pt, b + qt, c + st) − f(a, b, c)
t
.
73
Mai general, pentru f : D ⊂ R
k
÷ R, f = f(x
1
, …, x
k
) şi
ā = (a
1
, a
2
, …, a
k
) ∈ D, v̄ = (v
1
, v
2
, …, v
k
) ∈ R
k
cu ‖v̄ ‖ = 1 se defineşte
derivata funcţiei f în punctul ā după versorul v̄ prin
df
dv
(a) = lim
t→0
f(ā + tv̄ ) − f(ā)
t
,
dacă există limita din membrul drept.
Se va arăta că: dacă f admite derivate parţiale continue într-o vecinătate a
unui punct, atunci derivata după un versor v̄ a funcţiei f în acel punct este egală
cu produsul scalar dintre gradientul lui f în acel punct şi v̄, adică
df
dv
(a, b, c) = grad f(a, b, c) - v
´
,
respectiv
df
dv
(ā) = grad f(ā) - v̄.
Mai explicit,
df
dv
(a, b, c) =
∂f
∂x
(a, b, c) - p +
∂f
∂y
(a, b, c) - q +
∂f
∂z
(a, b, c) - s,
respectiv:
df
dv
(ā) = ∑
i=1
k
∂f
∂x
i
(ā) - v
i
.
Exemplu. Calculaţi derivata după versorul vectorului: w
´
= 2i
´
− j
´
+ 3k
´
a
funcţiei f(x, y, z) = x
2
yz − xy
3
z
2
+ xy
2
z
3
în punctul A(0, 1, 2).
Soluţie Versorul cerut este
v
´
=

‖w´‖
=
1
2
2
+(−1)
2
+3
2
- w
´
=
1
14
2i
´
− j
´
+ 3k
´
.
grad f =
∂f
∂x
- i
´
+
∂f
∂y
- j
´
+
∂f
∂z
- k
´
¬ grad f = (2xyz − y
3
z
2
+ y
2
z
3
) - i
´
+ (x
2
z − 3xy
(x
2
y − 2xy
3
z + 3xyz
2
) - k
´
¬ grad f(0, 1, 2) = 4i
´
.
df
dv
(0, 1, 2) = grad f(0, 1, 2) - v
´
= 4i
´
-
1
14
2i
´
− j
´
+ 3k
´
= 4 -
2
14
=
8
14
.
6.4. Funcţie diferenţiabilă. Diferenţiala unei funcţii scalare
Derivatele parţiale ale unei funcţii sunt utilizate pentru a aproxima variaţia
unei funcţii între un punct fixat şi un punct mobil (apropiat de cel fixat) cu o
combinaţie liniară a variaţiilor coordonatelor, combinaţie în care coeficienţii
sunt derivatele parţiale corespunzătoare. De exemplu, pentru o funcţie de 3
variabile se pune problema efectuării aproximării
f(x, y, z) − f(a, b, c) ≃
∂f
∂x
(a, b, c) - (x − a) +
∂f
∂y
(a, b, c) - (y − b) +
∂f
∂z
(a, b, c) - (z − c
O funcţie f pentru care eroarea aproximării de mai sus tinde la zero când
(x, y, z) → (a, b, c), mai rapid decât distanţa de la (x, y, z) la (a, b, c), se va numi
funcţie diferenţiabilă în (a, b, c).
Definiţii. Condiţii necesare, condiţie suficientă de diferenţiabilitate
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
3
÷ R, f = f(x, y, z) şi (a, b, c) punct interior
al mulţimii D. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă în punctul (a, b, c) dacă
există constantele c
1
, c
2
, c
3
∈ R şi funcţia o : D ÷ R cu
lim
(x,y,z)→(a,b,c)
o(x, y, z) = 0 astfel încât pentru orice (x, y, z) ∈ D avem:
74
(*) f(x, y, z) − f(a, b, c) = c
1
(x − a) + c
2
(y − b) + c
3
(z − c) +
o(x, y, z) - (x − a)
2
+ (y − b)
2
+ (z − c)
2
.
Spunem că f este diferenţiabilă pe o mulţime A ⊂ D dacă f este diferenţiabilă
în fiecare punct din A.
Dăm definiţia noţiunii de funcţie diferenţiabilă în cazul general al funcţiilor
de mai multe variabile. Pentru k = 1 se regăseşte definiţia unei funcţii
diferenţiabile de o variabilă reală.
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
k
÷ R şi ā = (a
1
, …, a
k
) punct interior al
mulţimii D. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă în punctul ā dacă există
constantele c
i
∈ R (i = 1, k) şi funcţia o : D ÷ R cu lim
x̄→ā
o(x̄ ) = 0 astfel
încât pentru orice x̄ = (x
1
, . . . , x
k
) ∈ D avem:
(**) f(x̄ ) − f(ā) =

i=1
k
c
i
(x
i
− a
i
) + o(x̄ ) - ‖x̄ − ā‖.
Observaţie. Se arată că, dacă există, constantele c
1
, . . . , c
k
şi funcţia o
pentru care are loc (**) sunt unic determinate.
Definiţie. Fie funcţia f : D ⊂ R
3
÷ R diferenţiabilă în punctul
(a, b, c) ∈ D, satisfăcând identitatea (*). Se numeşte diferenţială a funcţiei f în
punctul (a, b, c) aplicaţia liniară T : R
3
÷ R definită prin
T(h
1
, h
2
, h
3
) = c
1
h
1
+ c
2
h
2
+ c
3
h
3
. Se notează T = df(a, b, c).
Definiţie. Fie funcţia f : D ⊂ R
k
÷ R diferenţiabilă în punctul
ā = (a
1
, …, a
k
) ∈ D, satisfăcând satisfăcând identitatea (**). Se numeşte
diferenţială a funcţiei f în punctul ā aplicaţia liniară T : R
k
÷ R definită prin
T(h
1
, …, h
k
) = ∑
i=1
k
c
i
h
i
. Se notează T = df(ā).
Cu notaţiile de mai sus, (*) şi (**) se scriu sub forma:
f(x, y, z) − f(a, b, c) = df(a, b, c)(x − a, y − b, z − c) +
o(x, y, z) - (x − a)
2
+ (y − b)
2
+ (z − c)
2
,
respectiv
f(x̄ ) − f(ā) = df(ā)(x̄ − ā) + o(x̄ ) - ‖x̄ − ā‖.
Citim expresia df(ā)(x̄ − ā) sub forma: diferenţiala funcţiei f în punctul ā
aplicată vectorului (x̄ − ā).
Observaţie. Orice funcţie diferenţiabilă într-un punct este continuă în
acel punct.
Dacă în identitatea (**) facem x̄ → ā, observăm că ‖x̄ − ā‖ → 0 şi x
i
→ a
i
pentru i = 1, . . . , k, de unde f(x̄ ) − f(ā) → 0, adică f(x̄ ) → f(ā).
Teoremă ( Condiţie necesară de diferenţiabilitate pentru funcţii de 3
variabile)
Dacă funcţia f : D ⊂ R
3
÷ R este diferenţiabilă în punctul (a, b, c),
75
atunci f are derivate parţiale în (a, b, c). Mai exact, dacă este satisfăcută
identitatea (*), atunci
∂f
∂x
(a, b, c) = c
1
,
∂f
∂y
(a, b, c) = c
2
,
∂f
∂z
(a, b, c) = c
3
.
Demonstraţie.
∂f
∂x
(a, b, c)
DEF
= lim
x→a
f(x,b,c)−f(a,b,c)
x−a
(3)
= lim
x→a
c
1
(x−a)+0+0+o(x,b,c)-|x−a|
x−a
, deci
∂f
∂x
(a, b, c) = lim
x→a
c
1
+
→0
o(x, b, c) -
=±1
-
|x−a|
x−a
= c
1
Analog se arată că
∂f
∂y
= c
2
,
∂f
∂z
= c
3
. ¯
Teoremă ( Condiţie necesară de diferenţiabilitate pentru funcţii de k
variabile)
Dacă funcţia f : D ⊂ R
k
÷ R este diferenţiabilă în punctul ā, atunci f are
derivate parţiale în ā. Mai exact, dacă este satisfăcută identitatea (**), atunci
∂f
∂x
i
(ā) = c
i
pentru i = 1, . . . , k.
Existenţa derivatelor parţiale finite într-un punct este condiţia necesară, dar
nu şi suficientă pentru diferenţiabilitatea în acel punct.
Teoremă. (Diferenţiabilitate şi derivabilitate după un versor) Dacă
funcţia f : D ⊂ R
k
÷ R este diferenţiabilă în punctul ā = (a
1
, …, a
k
), atunci f
este derivabilă în ā în raport cu orice versor v̄ = (v
1
, v
2
, …, v
k
) ∈ R
k
şi
df
dv
(ā) = grad f(ā) - v̄.
Teoremă (Condiţie suficientă de diferenţiabilitate)
Dacă f : D ⊂ R
k
÷ R admite derivate parţiale continue
∂f
∂x
i
, i = 1, . . . , k,
pe o vecinătate a punctului ā ∈ D interior lui D, atunci f este diferenţiabilă în
punctul (a, b, c).
Formula de calcul a diferenţialei
Fie f diferenţiabilă în (a, b, c). Conform teoremei precedente,
df(a, b, c)(h
1
, h
2
, h
3
) =
∂f
∂x
(a, b, c) - h
1
+
∂f
∂y
(a, b, c) - h
2
+
∂f
∂z
(a, b, c) - h
3
.
Considerăm cazul particular al proiecţiilor P
1
, P
2
, P
3
: R
3
÷ R,
P
1
(x, y, z) = x, P
2
(x, y, z) = y, P
3
(x, y, z) = z. Se observă că pentru orice punct
(a, b, c) ∈ R
3
, P
1
(x, y, z) − P
1
(a, b, c) = 1 - (x − a) + 0 - (y − b) + 0 - (z − c) +
0 - (x − a)
2
+ (y − b)
2
+ (z − c)
2
, de unde dP
1
(a, b, c)(h
1
, h
2
, h
3
) = h
1
.
Pe scurt, scriem (dx)(h
1
, h
2
, h
3
) = h
1
. Analog, (dy)(h
1
, h
2
, h
3
) = h
2
şi
(dz)(h
1
, h
2
, h
3
) = h
3
. Atunci putem scrie
df(a, b, c) =
∂f
∂x
(a, b, c)dx +
∂f
∂y
(a, b, c)dy +
∂f
∂z
(a, b, c)dz.
Dacă f este diferenţiabilă pe o mulţime deschisă D ⊂ R
3
scriem:
df =
∂f
∂x
dx +
∂f
∂y
dy +
∂f
∂z
dz pe D.
76
Analog, dacă f este diferenţiabilă pe o mulţime deschisă D ⊂ R
k
scriem:
df =

i=1
k
∂f
∂x
i
dx
i
pe D.
Operaţii cu funcţii diferenţiabile
Amintim regulile de diferenţiere a sumei, produsului, puterii, câtului.
Dacă f şi g sunt funcţii diferenţiabile într-un punct interior ā al mulţimii
D ⊂ R
k
, atunci au loc egalităţile de funcţii
d(f + g) = df + dg; d(f - g) = g - df + f - dg
d(f
p
) = pf
p−1
df ; d
f
g
=
g-df−f-dg
g
2
,
unde toate diferenţialele sunt calculate în punctul ā .
Se demonstrează că se poate aplica următoarea regulă de diferenţiere a
funcţiilor compuse: dacă f : D ⊂ R
k
→ R este diferenţiabilă într-un punct ā
şi g : f(D) → R este diferenţiabilă (derivabilă) în punctul corespunzător f(ā ),
atunci g ∘ f : D ⊂ R
k
→ R este diferenţiabilă în ā şi
d(g ∘ f)(ā) = g

(f(ā)) - df(ā).
Aproximare liniară
Pe baza Teoremei ”Condiţie necesară de diferenţiabilitate pentru funcţii de
k variabile” , identitatea (*) din definiţia diferenţiabilităţii devine
f(x, y, z) − f(a, b, c) =
∂f
∂x
(a, b, c)(x − a) +
∂f
∂y
(a, b, c)(y − b) +
∂f
∂z
(a, b, c)(z − c) +
o(x, y, z) - (x − a)
2
+ (y − b)
2
+ (z − c)
2
Neglijând în formula de mai sus ultimul termen, care tinde la zero mai repede
decât distanţa de la (x, y, z) la (a, b, c), obţinem aproximarea
f(x, y, z) − f(a, b, c) ≃
∂f
∂x
(a, b, c)(x − a) +
∂f
∂y
(a, b, c)(y − b) +
∂f
∂z
(a, b, c)(z − c)
În general, pentru o funcţie f : D ⊂ R
k
÷ R diferenţiabilă în punctul ā
vom folosi aproximarea
f(x̄ ) − f(ā) ≃

i=1
k
∂f
∂x
i
(ā) - (x
i
− a
i
),
pentru valori mici ale distanţei ‖x̄ − ā‖. Se spune că aproximăm variaţia
funcţiei f de la punctul ā la punctul x̄ prin variaţia corespunzătoare a
diferenţialei funcţiei. Formula de aproximare de mai sus se mai scrie
simplificat sub forma
Δf ≅

i=1
k
∂f
∂x
i
(ā) - Δx
i
.
77
Interpretare geometrică
În cazul unei funcţii de 3 variabile, planul de ecuaţie
∂f
∂x
(a, b, c)(x − a) +
∂f
∂y
(a, b, c)(y − b) +
∂f
∂z
(a, b, c)(z − c) = 0 trece prin
punctul (a, b, c) şi are normala N = gradf(a, b, c), unde presupunem
gradf(a, b, c) ≠ 0. După cum am menţionat când am introdus noţiunea de
gradient, acest plan este planul tangent la suprafaţa de nivel (S) :
f(x, y, z) = f(a, b, c). Astfel, formula de aproximare a variaţiei funcţiei prin
variaţia diferenţialei arată că în vecinătatea punctului (a, b, c) de
diferenţiabilitate aproximăm suprafaţa de nivel a funcţiei f prin acel punct cu
planul tangent în (a, b, c) la această suprafaţă.
Exemple.
1) Aproximaţi E = 9 - (1, 95)
2
+ (8, 1)
2
.
Soluţie Fie f(x, y) = 9x
2
+ y
2
; E = f 1, 95; 8, 1 . Aproximăm:
1, 95 ≃ 2 = a
8, 1 ≃ 8 = b
. Folosim aproximarea liniară:
f(x, y) − f(a, b) ≃
∂f
∂x
(a, b) - (x − a) +
∂f
∂y
(a, b) - (y − b).
∂f
∂x
=
1
2 9x
2
+y
2
- 9 - 2x =
9x
9x
2
+y
2
;
∂f
∂y
=
1
2 9x
2
+y
2
- 2y =
y
9x
2
+y
2
. . Avem
E − f(2, 8) ≃
9-2
9-2
2
+8
2
- (1, 95 − 2) +
8
9-2
2
+8
2
- (8, 1 − 8) = −1, 8 - 0, 05 + 0, 8 -
2) Se prelucrează o piesă conică având raza R = 10 cm şi înălţimea h = 25
cm. Ştiind că erorile maxime admise la prelucrare sunt de 0, 1 cm pentru rază şi
de 0, 2 cm pentru înălţime, să se estimeze valoarea abaterii volumului faţă de
volumul standard.
Soluţie Volumul conului este V = f(R, h) , unde f(R, h) =
m
3
R
2
h. Vom
utiliza aproximarea liniară sub forma
f(R, h) − f(R
0
, h
0
) ≃
∂f
∂R
(R
0
, h
0
) - (R − R
0
) +
∂f
∂h
(R
0
, h
0
) - (h − h
0
). Valoarea
absolută a abaterii volumului faţă de volumul standard este
|f(R, h) − f(R
0
, h
0
)| ≃
∂f
∂R
(R
0
, h
0
) - (R − R
0
) +
∂f
∂h
(R
0
, h
0
) - (h − h
0
) ≤
∂f
∂R
(R
0
, h
0
) - |R − R
0
| +
∂f
∂R
(R
0
, h
0
) - |h − h
0
|.
Calculăm derivatele parţiale
∂f
∂R
(R, h) =
m
3
(2R)h şi
∂f
∂h
(R, h) =
m
3
R
2
.
Datele problemei arată că R
0
= 10, h
0
= 25, |R − R
0
| ≤ 0, 1 şi
|h − h
0
| ≤ 0, 2. Atunci
|f(R, h) − f(R
0
, h
0
)| ≤ 500
m
3
- 0, 1 + 100
m
3
- 0, 2 = 70
m
3
≤ 70
3,15
3
, de unde
rezultă că abaterea volumului faţă de volumul standard este de aproximativ
±73, 5 (cm
3
).
6.5. Funcţii vectoriale diferenţiabile
Fie f : D ⊂R
k
÷ R
p
, f = (f
1
, . . . , f
p
), unde f
i
: D ⊂ R
k
÷ R . Notăm
variabila vectorială a funcţiei f sub forma x = (x
1
, . . . , x
k
). Definiţia noţiunii de
funcţie diferenţiabilă se extinde uşor de la funcţii scalare la funcţii vectoriale.
Definiţii. Caracterizare
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
k
÷ R
p
şi a = (a
1
, …, a
k
) punct interior al
mulţimii D. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă în punctul a dacă există o
78
aplicaţie liniară T : R
k
÷ R
p
şi funcţia o : D ÷ R
p
cu lim
x→a
o(x) = 0 astfel
încât pentru orice x = (x
1
, . . . , x
k
) ∈ D avem:
(***) f(x) − f(a) = T(x − a) + o(x) - ‖x − a‖.
Observaţie. Condiţia ca relaţia (***) să aibă loc şi lim
x→a
o(x) = 0 este
echivalentă cu
x→a
lim
f(x) − f(a) − T(x − a)
‖x − a‖
= 0.
Aplicaţia liniară T pentru care are loc relaţia de mai sus, dacă există, este unic
determinată.
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
k
÷ R
p
diferenţiabilă în punctul a, satisfăcând
(***). Aplicaţia liniară T se numeşte diferenţiala lui f în punctul a şi se notează
df(a).
Aşadar, dacă f diferenţiabilă în punctul a, avem
f(x) − f(a) = df(a)(x − a) + o(x) - ‖x − a‖, unde lim
x→a
o(x) = 0.
Teoremă. Fie f : D ⊂ R
k
÷ R
p
, f = (f
1
, . . . , f
p
) şi a = (a
1
, …, a
k
) punct
interior al mulţimii D. Atunci f este diferenţiabilă în punctul a dacă şi numai
dacă toate componentele sale f
i
, i = 1, . . . , p sunt diferenţiabile în punctul a. În
plus, dacă f este diferenţiabilă în a, are loc egalitatea
df(a) = (df
1
(a), . . . , df
p
(a)).
Astfel, studiul diferenţiabilităţii unei funcţii vectoriale se reduce la studiul
diferenţiabilităţii componentelor sale scalare.
Matrice jacobiană. Determinant funcţional
Fie f = (f
1
, f
2
, …, f
p
) : D ⊂ R
k
÷ R
p
diferenţiabilă în punctul a. Atunci,
pentru fiecare i ∈ ¡1, . . , p), componenta f
i
este diferenţiabilă în punctul a, deci
există o funcţie o
i
: D ÷ R cu
x→a
lim o
i
(x) = 0, astfel încât pentru orice x ∈ D
avem
f
i
(x) − f
i
(a) =

j=1
k
∂f
i
∂x
j
(a)(x
j
− a
j
) + o
i
(x)‖x − a‖.
Ansamblul relaţiilor de mai sus se mai poate scrie sub forma matriceală:
(f
i
(x) − f
i
(a))
i=1,p
T
=
∂f
i
∂x
j
(a)
j=1,k
i=1,p
-(x
j
− a
j
)
j=1,k
T
+ ‖x − a‖(o
i
(x))
i=1,p
T
.
Notând o(x) := (o
1
(x), o
2
(x), . . . , o
p
(x)), avem
x→a
lim o(x) = 0
Definiţie. Se numeşte matrice jacobiană a funcţiei f : D ⊂ R
k
÷ R
p
în
punctul a matricea J
f
(a) =
∂f
i
∂x
j
(a)
j=1,k
i=1,p
, unde presupunem că toate
derivatele parţiale
∂f
i
∂x
j
(a) există şi sunt finite.
Definiţie. Se numeşte determinant funcţional al funcţiilor f
1
, f
2
, …, f
k
79
relativ la variabilele x
1
, x
2
, …, x
k
, calculat în punctul a, şi se notează cu
D(f
1
,f
2
,…,f
k
)
D(x
1
,x
2
,…,x
k
)
(a) determinantul matricii jacobiene
∂f
i
∂x
j
(a)
1≤i,j≤k
a funcţiei
f : D ⊂ R
k
÷ R
k
, f = (f
1
, f
2
, . . . , f
k
) în punctul a.
Exemplu.
Considerăm aplicaţia care indică modul de calcul al coordonatelor
carteziene când cunoaştem coordonatele polare (în planul (xOy)).
1.
x = r cos ç
y = r sinç
sau (x, y) = f(r, ç) = r cos ç, r sinç . Aici f
1
(r, ç) = r cos ç,
f
2
(r, ç) = r sinç
Atunci
D(x,y)
D(r,ç)
=
∂x
∂r
∂x
∂ç
∂y
∂r
∂y
∂ç
=
cos ç −r sinç
sinç r cos ç
= r(cos
2
ç + sin
2
ç) = r.
6.6. Diferenţiala şi derivatele funcţiilor compuse
În problemele care implică o schimbare de variabilă sau dependenţa unei
mărimi z de o mărime x, nu directă, ci prin intermediul unei a treia variabile y,
este necesar adesea calculul unor derivate de funcţii compuse.
Reamintim teorema de derivare a funcţiilor compuse de la funcţii de o
variabilă.
Teoremă Fie I, J intervale din R şi f : I ÷ J, g : J ÷ R. Dacă f
derivabilă în a şi g derivabilă în f(a), atunci (g ∘ f) este derivabilă în a şi
(g ∘ f)

(a) = g

(f(a)) - f

(a).
Observaţie. Folosind diferenţialele relaţia de mai sus se scrie:
d(g ∘ f)(a) = dg(f(a)) ∘ df(a)
Folosind notaţia y = f(x), z = g(y); f

(x) =
dy
dx
, g

(y) =
dz
dy
regula de
derivare a funcţiei compuse se mai scrie sub forma:
dz
dx
(a) =
dz
dy
(f(a)) -
dy
dx
(a)
(Relaţia de mai sus este analogă identităţii algebrice
Δz
Δx
=
Δz
Δy
-
Δy
Δx
şi de
aceea mai uşor de reţinut).
În cazul funcţiilor de mai multe variabile, regula de derivare a funcţiei
compuse se demonstrează cu ajutorul noţiunii de diferenţială.
Teoremă (Diferenţiala unei funcţii compuse)
Fie f : D ⊂ R
k
→ Δ ⊂ R
p
şi g : Δ ⊂ R
p
→ R
q
, unde D şi Δ sunt mulţimi
deschise. Dacă f este diferenţiabilă în punctul a ∈ D şi g este diferenţiabilă în
punctul corespunzător f(a), atunci funcţia compusă g ∘ f este diferenţiabilă în
a şi
d(g ∘ f)(a) = dg(f(a)) ∘ df(a)
(„Diferenţiala funcţiei compuse se obţine compunând diferenţialele celor
două funcţii, calculate în puncte corespunzătoare“).
Consecinţă (Regula de derivare în lanţ pentru funcţii compuse)
Notăm y = f(x), z = g(y), de unde z = (g ∘ f)(x)
NOT
= h(x).
Considerând matricele asociate diferenţialelor, relaţia
80
dh(a) = dg(f(a)) ∘ df(a) devine:
∂h
i
∂x
j
(a)
j=1,k
i=1,q
=
∂g
i
∂ym
(a)
m=1,p
i=1,q
-
∂fm
∂x
j
(a)
j=1,k
m=1,p
În membrul drept înmulţim „linia i“ a matricei lui g cu „coloana j“ a
matricei lui f. Rezultă
∂h
i
∂x
j
(a) =
∂g
i
∂y
1
(f(a)) …
∂g
i
∂yp
(f(a)) -
∂f
1
∂x
j
(a)
.
∂fp
∂x
j
(a)
,
adică, pentru i = 1, q, j = 1, k, avem
∂(g ∘ f)
i
∂x
j
(a) =
∂g
i
∂y
1
(f(a)) -
∂f
1
∂x
j
(a) + +
∂g
i
∂y
p
(f(a)) -
∂f
p
∂x
j
(a).
Dacă nu mai precizăm punctele în care calculăm derivatele şi notăm
y = f(x), z = g(y) relaţia de mai sus se scrie:
∂z
i
∂x
j
=
∂z
i
∂y
1
-
∂y
1
∂x
j
+
∂z
i
∂y
2
-
∂y
2
∂x
j
+ +
∂z
i
∂y
p
-
∂y
p
∂x
j
,
unde z
i
= z
i
y
1
(x
1
, …, x
k
), y
p
(x
1
, …, x
k
) .
Cazuri particulare.
Vom presupune că f : D ⊂ R
k
→ Δ ⊂ R
p
şi g : Δ ⊂ R
p
→ R
q
sunt
diferenţiabile (pe domeniile lor de definiţie). Particularizăm formula de
derivare a funcţiilor compuse dând valori numerelor naturale k, p şi q astfel
încât să obţinem cazuri des întâlnite în aplicaţii.
1) Fie p = 1şi q = 1. Notăm y := y
1
. Pentru (x
1
, . . . x
k
) ∈ D avem

∂x
j
g(f(x
1
, . . . x
k
)) = g

(f(x
1
, . . . x
k
)) -
∂f
∂x
j
(x
1
, . . . x
k
).
Pentru a deduce formula de mai sus direct, este suficient să aplicăm
Teorema de derivare a funcţiei compuse pentru funcţia de o singură variabilă
x
j
÷ g(f(x
1
, . . . x
k
)), unde x
i
rămân constante pentru i ≠ j.
2) Fie k = 1 şi q = 1. Notăm t := x
1
. Pentru t ∈ D avem
d
dt
g(f
1
(t), . . . , f
p
(t)) =
∂g
∂y
1
(f(t)) -
df
1
dt
(t) + +
∂g
∂y
p
(f(t)) -
df
p
dt
(t).
Dacă p = 3 regăsim, cu alte notaţii, fomula dedusă în Exemplul care precede
Teorema privind diferenţiala unei funcţii compuse.
3) Fie k = 2 , p = 3 şi q = 1. Notăm (u, v) := (x
1
, x
2
),
(x, y, z) := (y
1
, y
2
, y
3
) şi t = g(x(u, v), y(u, v), z(u, v)). Avem
81
∂t
∂u
=
∂t
∂x
-
∂x
∂u
+
∂t
∂y
-
∂y
∂u
+
∂t
∂z
-
∂z
∂u
;
∂t
∂v
=
∂t
∂x
-
∂x
∂v
+
∂t
∂y
-
∂y
∂v
+
∂t
∂z
-
∂z
∂v
.
Exemplu.Calculaţi (u(x)
v(x)
)

, unde u, v : I → R sunt funcţii derivabile pe
intervalul I ⊂ R şi u(x) > 0 pentru orice x ∈ I.
Soluţie. Avem de calculat
d
dx
(g(f(x)), unde f(x) = (u(x), v(x)) şi
g(u, v) = u
v
.
d
dx
(u(x)
v(x)
) =

∂u
(u
v
)
u=u(x),v=v(x)
-
du
dx
(x) +

∂v
(u
v
)
u=u(x),v=v(x)
-
dv
dx
(x).
Dar

∂u
(u
v
) = vu
v−1
(am derivat o funcţie putere) şi

∂v
(u
v
) = u
v
lnu (am
derivat o funcţie exponenţială). Atunci
(u
v
)

= vu
v−1
- u

+ u
v
lnu - v

,
unde se subînţelege variabila x.
Formula de mai sus se demonstra la liceu scriind puterea ca exponenţială
cu baza e şi aplicând regula de derivare a funcţiilor compuse pentru funcţii de
o variabilă. Derivând u(x)
v(x)
= e
lnu(x)
v(x)
= e
v(x) lnu(x)
rezultă
(u(x)
v(x)
)

= e
v(x) lnu(x)
- (v(x) lnu(x))

= u(x)
v(x)
- (v(x) lnu(x))

. Dar
(v(x) lnu(x))

= v

(x) lnu(x) + v(x) -
1
u(x)
- u

(x), de unde
(u(x)
v(x)
)

= u(x)
v(x)
lnu(x) - v

(x) + v(x)u(x)
v(x)−1
- u

(x).
Aplicaţie.
Două maşini A şi B se deplasează pe două străzi perpendiculare, către
intersecţia străzilor, cu vitezele constante v
A
= 80 km/h şi v
B
= 90 km/h.
Calculaţi viteza instantanee cu care se apropie A şi B între ele când A, B se află
la 0,3 km şi respectiv 0,4 km de intersecţie.
Soluţie. Notăm cu O punctul de intersecţie al străzilor (asimilăm fiecare
stradă cu un segment de dreaptă). Dacă x := OA şi y := OB, atunci distanţa
dintre cele două maşini este AB = x
2
+ y
2
NOT
= f(x, y).
Distanţa dintre cele două maşini la momentul t este f(x(t), y(t)). Viteza cu
care se modifică această distanţă (la momentul t):
d
dt
f(x(t), y(t)) =
∂f
∂x
(x(t), y(t)) -
dx
dt
(t) +
∂f
∂y
(x(t), y(t)) -
dy
dt
(t).
Avem
∂f
∂x
=
1
2 x
2
+y
2
-

∂x
(x
2
+ y
2
) =
x
x
2
+y
2
şi
∂f
∂y
=
1
2 x
2
+y
2
-

∂y
(x
2
+ y
2
) =
y
x
2
+y
2
În cazul considerat:
dx
dt
= 80 (km/h),
dy
dt
= 90 (km/h), x(t
0
) = 0, 3
(km), y(t
0
) = 0, 4 (km). Atunci
∂f
∂x
(0, 3; 0, 4) =
3
5
şi
∂f
∂y
(0, 3; 0, 4) =
4
5
(mărimi adimensionale), de unde
d
dt
f(x(t), y(t))
t=t
0
=
3
5
- 80 +
4
5
- 90 = 120
(km/h).
82
6.7. Derivate parţiale de ordin superior
Cazul funcţiilor de 2 variabile
Fie f : D ⊂ R
2
÷ R şi (a, b) ∈ D punct interior lui D. Dacă derivatele
parţiale
∂f
∂x
şi
∂f
∂y
există şi sunt finite pe o vecinătate V a punctului (a, b), se
pune problema determinării derivatelor parţiale ale acestora în (a, b). Avem

∂x
∂f
∂x
(a, b) = lim
x→a
∂f
∂x
(x, b) −
∂f
∂x
(a, b)
x − a
,
dacă limita din membrul drept există. Analog,

∂y
∂f
∂x
(a, b) = lim
y→b
∂f
∂x
(a,y)−
∂f
∂x
(a,b)
y−b
,

∂x
∂f
∂y
(a, b) = lim
x→a
∂f
∂y
(x,b)−
∂f
∂y
(a,b)
x−a
,

∂y
∂f
∂y
(a, b) = lim
y→b
∂f
∂y
(a,y)−
∂f
∂y
(a,b)
y−b
.
Derivatele parţiale ale funcţiilor
∂f
∂x
şi
∂f
∂y
se numesc derivate parţiale de
ordinul doi ale lui f şi se notează:

∂x
∂f
∂x
=

2
f
∂x
2
NOT
= f
xx
′′

∂y
∂f
∂x
=

2
f
∂y∂x
NOT
= f
xy
′′
;

∂x
∂f
∂y
=

2
f
∂x∂y
NOT
= f
yx
′′

∂y
∂f
∂y
=

2
f
∂y
2
NOT
= f
yy
′′
.
O funcţie de două variabile poate avea 2
2
= 4 derivate parţiale de ordinul
doi. Derivatele

2
f
∂x∂y
şi

2
f
∂y∂x
se numesc derivate mixte.
Prin recurenţă se definesc derivatele parţiale de ordin n ≥ 1, care se
notează sub forma

n
f
∂x
1
∂x
2
...∂xn
unde x
1
, x
2
, . . . , x
n
∈ ¡x, y). O funcţie de două
variabile poate avea 2
n
derivate parţiale de ordinul n şi toate derivatele sale
sunt mixte , cu excepţia derivatelor

n
f
∂x
n
şi

n
f
∂y
n
.
De exemplu,

3
f
∂x∂y
2
=

∂x

2
f
∂y
2
,

3
f
∂y∂x∂y
=

∂y

2
f
∂x∂y
,

3
f
∂x
2
∂y
=

∂x

2
f
∂x∂y
,

3
f
∂y
3
=

∂y

2
f
∂y
2
.
Cazul general (funcţii de k variabile)
Fie f : D ⊂ R
k
÷ R, f = f(x
1
, …, x
k
) şi ā = (a
1
, …, a
k
) ∈ D. Dacă
derivata parţială
∂f
∂x
i
(i ∈ ¡1, …k)) există şi este finită pe o vecinătate V a
punctului ā, se pune problema calculării sale derivatelor parţiale

∂x
j
∂f
∂x
i
(ā)
NOT
=

2
f
∂x
j
∂x
i
(ā), j ∈ ¡1, 2, …, k)
Se observă că există cel mult k
2
derivate parţiale de ordinul doi ale funcţiei
f în punctul ā.
Prin inducţie după n se definesc derivatele de ordinul n ale lui f, care sunt
de forma

n
f
∂y
1
∂y
2
...∂yn
, unde y
1
, y
2
, . . . , y
n
∈ ¡x
1
, . . . , x
k
). Se pune problema
existenţei unei derivate de ordin n de forma

n
f
∂y
1
∂y
2
...∂yn
într-un punct dacă există
şi este finită pe o vecinătate a acelui punct derivata de ordin (n − 1) notată cu
83

n−1
f
∂y
2
...∂yn
. Avem

n
f
∂y
1
∂y
2
...∂yn
(ā)
DEF
=

∂y
1

n−1
f
∂y
2
...∂yn
(ā)
Exemple.
1) Pentru u(x, y) = e
x
2
−y
2
cos(2xy) calculaţi

2
u
∂x
2
+

2
u
∂y
2
şi

2
u
∂x∂y


2
u
∂y∂x
.
∂u
∂x
= 2xe
x
2
−y
2
cos(2xy) − 2ye
x
2
−y
2
sin(2xy) = 2e
x
2
−y
2
|xcos(2xy) − ysin(2xy)];
∂u
∂y
= −2ye
x
2
−y
2
cos(2xy) − 2xe
x
2
−y
2
sin(2xy) = −2e
x
2
−y
2
|ycos(2xy) + xsin(2xy)];

2
u
∂x
2
=

∂x
∂u
∂x
= e
x
2
−y
2
|(4x
2
− 4y
2
+ 2) cos(2xy) − 8xysin(2xy)];

2
u
∂y
2
=

∂y
∂u
∂y
= e
x
2
−y
2
|(4y
2
− 4x
2
− 2) cos(2xy) + 8xysin(2xy)], de unde

2
u
∂x
2
+

2
u
∂y
2
= 0 (în orice punct din R
2
).

2
u
∂x∂y
=

∂x
∂u
∂y
= e
x
2
−y
2
|−8xz cos(2xy) + (4y
2
− 4x
2
− 2) sin(2xy)] =

2
u
∂y∂x
,
de unde

2
u
∂x∂y


2
u
∂y∂x
= 0 (în orice punct din R
2
).
2e
x
cos y;

2
u
∂y∂x
=

∂y
∂u
∂x
= −e
x
siny
2) Fie f(x, y) = x
3
y − y
2
x
2
, (x, y) ∈ R
2
.
Calculaţi derivatele parţiale de ordinul 3 ale lui f (în care derivăm de două
ori în raport cu x şi o dată în raport cu y).
f
x

= 3x
2
y − 2xy
2
¬ f
xx
′′
= 6xy − 2y
2
; f
xy
′′
= 3x
2
− 4xy
f
y

= x
3
− 2x
2
y ¬ f
yx
′′
= 3x
2
− 4xy ; f
yy
′′
= −2x
2
;
f
xxx
′′′
= 6y ; f
xxy
′′′
= 6x − 4y ; f
xyx
′′′
= 6x − 4y ; f
xyy
′′′
= −4x
f
yxx
′′′
= 6x − 4y ; f
yxy
′′′
= −4x ; f
yyx
′′′
= −4x ; f
yyy
′′′
= 0
.
Observăm că: f
xy
′′
= f
yx
′′
şi
f
xxy
′′′
= f
xyx
′′′
= f
yxx
′′′
= 6x − 4y, f
xyy
′′′
= f
yxy
′′′
= f
yyx
′′′
= −4x.
6.8. Condiţii suficiente pentru egalitatea derivatelor mixte
Cazul funcţiilor de 2 variabile
În condiţii pe care le vom preciza, derivatele mixte

2
f
∂x∂y
şi

2
f
∂y∂x
sunt egale.
Teoremă (Egalitatea derivatelor mixte de ordinul al doilea).
Fie f : D ⊂ R
2
÷ R, f = f(x, y) şi (a, b) punct interior al mulţimii D.
a) Dacă derivatele mixte

2
f
∂x∂y
şi

2
f
∂y∂x
sunt definite pe o vecinătate a
punctului (a, b) şi dacă acestea sunt continue în (a, b), atunci

2
f
∂x∂y
(a, b) =

2
f
∂y∂x
(a, b) (Criteriul lui Schwartz).
b) Dacă derivatele de ordinul I
∂f
∂x
şi
∂f
∂y
sunt definite pe o vecinătate a
punctului (a, b) şi sunt diferenţiabile în (a, b), atunci

2
f
∂x∂y
(a, b) =

2
f
∂y∂x
(a, b)
(Criteriul lui Young).
Corolar (Consecinţă a Criteriului lui Schwarz) Dacă f : D ⊂ R
2
÷ R
are derivate parţiale mixte de ordinul doi continue pe mulţimea deschisă D,
atunci aceste derivate coincid pe D.
Cazul funcţiilor de k variabile
Fie n ≥ 1 un număr natural.
Definiţie. Spunem că o funcţie f : D ⊂ R
k
÷ R este de clasă C
n
pe
mulţimea deschisă D şi notăm f ∈ C
n
(D) dacă toate derivatele parţiale de
ordin n ale lui f există şi sunt continue pe D. Spunem că f este de clasă C

pe D
84
dacă f ∈ C
n
(D) pentru orice n ≥ 1.
Observaţie. Notăm cu C
0
(D) mulţimea funcţiilor continue pe D.
Avem:
C
0
(D) ⊃ C
1
(D) ⊃ C
2
(D) ⊃ ⊃ C
n
(D) ⊃ C
n+1
(D) ⊃
Dacă f ∈ C
1
(D), atunci f este diferenţiabilă pe D, deci este continuă pe D.
Dacă f ∈ C
n+1
(D), atunci toate derivatele parţiale de ordin (n + 1) ale lui f sunt
continue pe D, de unde rezultă că toate derivatele parţiale de ordin n ale lui f
sunt diferenţiabile, implicit continue, pe D., deci f ∈ C
n
(D).
Teoremă ( Egalitatea derivatelor mixte).
Dacă f ∈ C
n
(D), unde D ⊂ R
k
este o mulţime deschisă, atunci valoarea
într-un punct oarecare a unei derivate mixte de ordin cel mult n a funcţiei f nu
depinde de ordinea în care se efectuează derivările succesive.
De exemplu, dacă f ∈ C
3
(D), f = f(x, y), atunci f
xy
′′
= f
yx
′′
,
f
xxy
′′′
= f
xyx
′′′
= f
yxx
′′′
şi f
xyy
′′′
= f
yxy
′′′
= f
yyx
′′′
pe D.
Mai general, dacă f ∈ C
n
(D) , unde D ⊂ R
k
este o mulţime deschisă,
atunci

n
f
∂x
i
1
∂x
i
2
...∂x
in
=

n
f
∂x
i
o(1)
∂x
i
o(2)
...∂x
io(n)
pe D, pentru orice
i
1
, i
2
, . . . , i
n
∈ ¡1, 2, . . . , k) şi orice permutare o : ¡1, 2, . . . , n) → ¡1, 2, . . . , n).
6.9. Diferenţiale de ordin superior
Fie D ⊂ R
k
o mulţime deschisă şi f ∈ C
2
(D), f = f(x
1
, …, x
k
). Derivatele
parţiale de ordinul I
∂f
∂x
i
(i = 1, n) au la rândul lor derivate parţiale continue,
deci sunt diferenţiabile pe D. Se pune problema calculării diferenţialei lui df,
notată d(df) = d
2
f, numită diferenţiala de ordinul II a lui f.
Cazul funcţiilor de 2 variabile
Aplicând formal regulile de diferenţiere obţinem.
d(df) = d
∂f
∂x
dx +
∂f
∂y
dy = d
∂f
∂x
- dx + d
∂f
∂y
- dy +
∂f
∂x
-
=0
d(dx) +
∂f
∂y
-
=0
d(dy)

2
f
∂x
2
dx +

2
f
∂y∂x
dy dx +

2
f
∂x∂y
dx +

2
f
∂y
2
dy dy ¬
d
2
f =

2
f
∂x
2
(dx)
2
+ 2

2
f
∂x∂y
dx - dy +

2
f
∂y
2
(dy)
2
Am scris d(dx) = 0 şi d(dy) = 0 deoarece aplicaţiile (a, b) ÷ dx(a, b) şi
(a, b) ÷ dy(a, b) sunt constante pe R
2
. Am aplicat de asemenea egalitatea
derivatelor mixte

2
f
∂x∂y
=

2
f
∂y∂x
, valabilă pe baza consecinţei Criteriului lui
Schwarz.
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
2
÷ R şi (a, b) punct interior al mulţimii D.
Spunem că f este diferenţiabilă de două ori în (a, b) dacă derivatele
parţiale
∂f
∂x
şi
∂f
∂y
există pe o vecinătate a punctului (a, b) şi sunt diferenţiabile
în (a, b).
Dacă f este diferenţiabilă de două ori în (a, b), atunci conform Criteriului
lui Young derivatele mixte în (a, b) sunt egale:

2
f
∂x∂y
(a, b) =

2
f
∂y∂x
(a, b).
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
2
÷ R diferenţiabilă în punctul (a, b). numim
diferenţială de ordinul doi a lui f în (a, b) forma pătratică d
2
f(a, b) : R
2
÷ R
85
definită prin
d
2
f(a, b)(h
1
, h
2
) =

2
f
∂x
2
(a, b)(h
1
)
2
+ 2

2
f
∂x∂y
(a, b)h
1
h
2
+

2
f
∂y
2
(a, b)(h
2
)
2
Se mai scrie, restrângând membrul drept din egalitatea de mai sus:
d
2
f(a, b)(h
1
, h
2
) = h
1

∂x
+ h
2

∂y
2
f(a, b),
unde exponentul 2 arată că se efectuează o ridicare formală la pătrat, apoi
operatorii de derivare se aplică funcţiei f, în punctul (a, b); mai exact, avem
h
1

∂x
+ h
2

∂y
2
= (h
1
)
2 ∂
2
∂x
2
+ 2h
1
h
2

2
∂x∂y
+ (h
2
)
2 ∂
2
∂y
2
. Ţinând seama de
expresiile diferenţialelor dx şi dy, egalitatea de mai sus devine
d
2
f = dx

∂x
+ dy

∂y
2
f în punctul (a, b).
Cazul funcţiilor de k variabile
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
k
÷ R şi ā = (a
1
, …, a
k
) ∈ D punct interior.
Spunem că f este diferenţiabilă de două ori în punctul a dacă toate derivatele
parţiale
∂f
∂x
i
ale lui f există într-o vecinătate a lui a şi sunt diferenţiabile în
punctul a. În acest caz, numim diferenţială de ordinul doi a lui f în punctul ā
forma pătratică d
2
f(ā) : R
k
÷ R definită prin
d
2
f(ā)(h
1
, h
2
, …, h
k
)
DEF
=

i=1
k

j=1
k

2
f
∂x
i
∂x
j
(a) - h
i
- h
j
.
Formal putem scrie: d
2
f = dx
1
-

∂x
1
+ dx
2
-

∂x
2
+…+dx
k
-

∂x
k
2
f, în
punctul ā, deoarece

2
f
∂x
i
∂x
j
(a) =

2
f
∂x
j
∂x
i
(a), conform Criteriului lui Young.
Definiţie. Fie f : D ⊂ R
k
÷ R şi ā = (a
1
, …, a
k
) ∈ D punct interior.
Spunem că f este diferenţiabilă de n ori în punctul ā dacă toate derivatele
parţiale de ordinul (n − 1) ale lui f există într-o vecinătate a lui ā şi sunt
diferenţiabile în ā. În acest caz, numim diferenţială de ordinul n a lui f în
punctul ā aplicaţia d
2
f(ā) : R
k
÷ R definită prin
d
n
f(ā)(h
1
, h
2
, …, h
k
)
DEF
=

1≤i
1
,i
2
,...,in≤k

n
f
∂x
i
1
∂x
i
2
. . . ∂x
in
(ā)h
i
1
h
i
2
. . . h
in
.
Se observă că d
n
f(ā) este un polinom omogen de gradul n sau este polinom
identic nul.
Observaţii.
1) Dacă f este diferenţiabilă de n ≥ 2 ori în punctul ā, atunci de asemenea f
este diferenţiabilă de (n − 1) ori în punctul ā.
2) Dacă f este de clasă C
n
pe o vecinătate a punctului ā, atunci f este
diferenţiabilă de n ori în ā.
Într-adevăr, din faptul că derivatele de ordinul (n − 1) au toate derivatele
parţiale continue pe o bilă centrată în ā, rezultă că derivatele de ordinul (n − 1)
86
sunt diferenţiabile pe acea bilă, în particular în punctul ā.
Presupunem că f este de clasă C
n
pe o bilă centrată în ā. Atunci derivatele
mixte de ordinul n ale lui f pe acea bilă, în particular în în punctul ā, nu depind
de ordinea derivărilor succesive, conform consecinţei Criteriului lui Schwarz.
În acest caz egalitatea de mai sus se mai scrie sub forma
d
n
f(ā)(h
1
, h
2
, …, h
k
) = h
1

∂x
1
+ h
2

∂x
2
+…+h
k

∂x
k
n
f(ā)
sau
d
n
f = dx
1

∂x
1
+ dx
2

∂x
2
+…+dx
k

∂x
k
n
f în punctul ā.
Are loc următoarea generalizare a regulii binomului lui Newton:
(A
1
+ A
2
+. . . +A
k
)
n
=

n
i
∈N
n
1
+n
2
+...+n
k
=n
n!
n
1
!n
2
!...n
k
!
(A
1
)
n
1
(A
2
)
n
2
. . . (A
k
)
n
k
. Atunci
d
n
f =

n
i
∈N
n
1
+n
2
+...+n
k
=n
n!
n
1
!n
2
!. . . n
k
!

n
f
∂x
1
n
1
∂x
2
n
2
. . . ∂x
k
n
k
(dx
1
)
n
1
(dx
2
)
n
2
. . . (dx
k
)
n
k
.
În cazul unei funcţii f = f(x, y) de clasă C
n
pe o vecinătate a punctului
(a, b), avem d
n
f(a, b)(h
1
, h
2
) = h
1

∂x
+ h
2

∂y
n
f(a, b), adică
d
n
f(a, b) = dx

∂x
+ dy

∂y
n
f, în punctul (a, b).
Se dezvoltă formal h
1

∂x
1
+ h
2

∂x
2
n
după regula binomului lui Newton,
apoi se aplică operatorul de derivare obţinut funcţiei f, în punctul (a, b):
d
n
f(a, b)(h
1
, h
2
) =

k=0
n
C
n
k

n
f
∂x
n−k
∂y
k
(a, b)(h
1
)
n−k
(h
2
)
k
.
6.10. Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile
Fiind dată o funcţie f ∈ C
n+1
(D), unde D ⊂ R
k
este mulţime deschisă, se va
aproxima f în vecinătatea unui punct a ∈ D printr-un polinom de grad cel mult
n, T
n,a
: R
k
→ R , numit polinomul Taylor de ordin n asociat lui f în punctul a,
astfel încât sunt îndeplinite condiţiile :
a) T
n,a
(a) = f (a) şi d
i
T
n,a
(a) = d
i
f(a) pentru i = 1, 2, . . . , n;
b) lim
x→a
|f(x)−Tn,a(x)|
‖x−a‖
n
= 0 (eroarea aproximării f(x) ≅ T
n,a
(x) tinde la zero
mai repede decât ‖x − a‖
n
).
Am studiat în capitolul precedent noţiunea de polinom Taylor cazul
funcţiilor de o variabilă. Aplicând formula lui Taylor cu rest Lagrange
demonstrată acolo pentru restricţia funcţiei de mai multe variabile f la un
segment de dreaptă parametrizat, cu o extremitate în punctul fixat a , se obţine
următorul rezultat.
Teoremă ( Formula lui Taylor cu rest Lagrange, pentru funcţii de mai
multe variabile)
Fie f : D ⊂ R
k
÷ R o funcţie diferenţiabilă de (n + 1) ori pe o bilă
B(a, r) ⊂ D.
87
Pentru orice x ∈ B(a, r) există un punct ç = ç(x) pe segmentul |a, x] astfel
încât:
f(x) =f(a) +
1
1!
df(a)(x − a) +
1
2!
d
2
f(a)(x − a) + +
1
n!
d
n
f(a)(x − a) +
1
(n + 1)!
d
n+1
f(ç)(x − a)
Corolar ( Formula lui Taylor cu rest Peano, pentru funcţii de mai
multe variabile)
Fie f : D ⊂ R
k
÷ R o funcţie de clasă C
n
ori pe o bilă B(a, r) ⊂ D.
Atunci există o funcţie o : D ÷ R cu
n→
lim o(x) = 0 astfel încât
f(x) =f(a) +
1
1!
df(a)(x − a) +
1
2!
d
2
f(a)(x − a) + +
1
n!
d
n
f(a)(x − a) +
o(x) - ‖x − a‖
n
Formula din teorema precedentă (respectiv, formula din corolarul
precedent ) se numeşte formula lui Taylor de ordinul n, corespunzătoare
funcţiei f în punctul a cu rest Lagrange (respectiv, cu rest Peano) .
Reamintim definiţia unui segment din R
k
: |a, x]
= ¡a + t(x − a) : t ∈ |0, 1]).
Notăm
T
n,a
(x) := f(a) +
1
1!
df(a)(x − a) +
1
2!
d
2
f(a)(x − a) + +
1
n!
d
n
f(a)(x − a),
x ∈ R
k
. Cunoscând că d
i
f(a)este polinom omogen de grad i, pentru orice
i ∈ ¡1. 2, . . . , n) (dacă nu este polinom identic nul) se observă că T
n,a
este un
polinom de grad cel mult n în x
1
, x
2
, . . . , x
k
. Polinomul T
n,a
definit mai sus se
numeşte polinom Taylor de ordin n asociat lui f în punctul a. Se observă că
T
n,a
(a) = f(a), deoarece d
i
f(a)(0) = 0 pentru orice i ∈ ¡1. 2, . . . , n). Se poate
arăta că d
i
T
n,a
(a) = d
i
f(a) pentru i = 1, 2, . . . , n.
În formula lui Taylor din enunţul teoremei de mai sus, termenul
1
(n+1)!
d
n+1
f(ç)(x − a) se numeşte restul de ordinul n al formulei lui Taylor.
Se observă că
|f(x)−Tn,a(x)|
‖x−a‖
n
= ‖x − a‖
1
(n+1)!
d
n+1
f(ç)
x−a
‖x−a‖
dacă
x ∈ B(a, r) ∖ ¡a). Când x → a, avem ‖x − a‖ → 0, ç(x) → a. Când derivatele
parţiale de ordinul (n + 1) ale lui f sunt continue în a, funcţia
d
n+1
f(ç(x))
x−a
‖x−a‖
rămâne mărginită într-o vecinătate a punctului a (din care
omitem punctul a). Rezultă în acest caz
lim
x→a
|f(x) − T
n,a
(x)|
‖x − a‖
n
= 0.
Relaţia precedentă rămâne adevărată într-un caz mai general decât cel din
enunţul teoremei de mai sus, dacă f are derivate parţiale de ordinul n continue
într-o vecinătate a punctului a (vezi [4], vol. 1, pag. 623).
Neglijând restul de ordinul n al formulei lui Taylor obţinem aproximarea
funcţiei f prin polinomul Taylor T
n,a
, foarte utilă în aplicaţii:
88
f(x) ≅ f(a) +
1
1!
df(a)(x − a) +
1
2!
d
2
f(a)(x − a) + +
1
n!
d
n
f(a)(x − a)
Particularizăm formula lui Taylor la cazul funcţiilor de 2 variabile. Fie
f : D ⊂ R
2
÷ R , f = f(x, y) o funcţie diferenţiabilă de (n + 1) ori pe un disc
Δ ⊂ D centrat în (a, b). Avem
d
i
f(a, b)(x − a, y − b) =

j=0
i
C
i
j ∂
i
f
∂x
i−j
∂y
j
(a, b)(x − a)
i−j
(y − b)
j
pentru
i ∈ ¡1. 2, . . . , n). Pentru fiecare (x, y) ∈ Δ există un punct notat (ç, p) ∈ R
2
,
situat pe segmentul cu capetele (a, b) şi (x, y), astfel încât:
f(x, y) = f(a, b) +
1
1!
∂f
∂x
(a, b)(x − a) +
∂f
∂y
(a, b)(y − b) +
1
2!

2
f
∂x
2
(a, b)(x − a)
2
+ 2

2
f
∂x∂y
(a, b)(x − a)(y − b) +

2
f
∂y
2
(a, b)(y − b)
2
+. . . +
1
n!

j=0
n
Cn
j ∂
n
f
∂x
n−j
∂y
j
(a, b)(x − a)
n−j
(y − b)
j
+
1
(n + 1)!

j=0
n+1
C
n+1
j ∂
n+1
f
∂x
n−j
∂y
j
(ç, p)(x − a)
n+1−j
(y − b)
j
.
Exemplu. Folosind formula lui Taylor de ordinul trei, să se calculeze
valoarea aproximativă pentru e
0,1
sin0, 2.
Considerăm f(x, y) = e
x
siny, de clasă C

pe tot planul R
2
. Scriem formula
lui Taylor de ordinul trei corespunzătoare funcţiei f în punctul (a, b) = (0, 0)
(aproximăm 0, 1 ≅ 0 şi 0, 2 ≅ 0).
Calculăm derivatele parţiale f
x

= e
x
siny, f
y

= e
x
cos y; f
xx
′′
= e
x
siny,
f
xy
′′
= e
x
cos y, f
yy
′′
= −e
x
siny; f
xxx
′′′
= e
x
siny, f
xxy
′′′
= e
x
cos y, f
xyy
′′′
= −e
x
siny,
f
yyy
′′′
= −e
x
cos y. Folosim aproximarea
f(x, y) ≅ f(0, 0) +
1
1!
|f

x
(0, 0)x + f
y

(0, 0)y] +
1
2!
|f
xx
′′
(0, 0)x
2
+ 2f
xy
′′
(0, 0)xy + f
yy
′′
(0, 0)y
2
] +
1
3!
|f
xxx
′′′
(0, 0)x
3
+ 3f
xxy
′′′
(0, 0)x
2
y + 3f
xyy
′′′
(0, 0)xy
2
+ f
yyy
′′′
(0, 0)],
adică f(x, y) ≅ y + xy +
1
6
(x
2
y − y
3
). Pentru x = 0, 1 şi y = 0, 2 obţinem
e
0,1
sin0, 2 ≅ 0, 2 - 1, 1 −
1
6
0, 2 - 0, 3 - 0, 1, adică e
0,1
sin0, 2 ≅ 0, 219.
6.11. Extreme locale ale funcţiilor de mai multe variabile
În cele mai multe probleme de maxim şi minim care provin din practică,
funcţia ale cărei extreme se cer (numită şi funcţie obiectiv) depinde de mai
multe variabile reale.
Definiţii
Definiţiile noţiunilor de punct de minim, punct de maxim, minim, maxim
(local sau global) date pentru funcţii reale de o variabilă reală se extind imediat
89
la funcţii reale de mai multe variabile reale.
Definiţie. Fie o funcţie f : D ⊂ R
k
÷ R. Spunem că a ∈ D este punct de
minim global al funcţiei f dacă f(x) ≥ f(a) pentru orice x ∈ D. Spunem că
a ∈ D este punct de maxim global al funcţiei f dacă f(x) ≤ f(a) pentru orice
x ∈ D.
Definiţie. Fie o funcţie f : D ⊂ R
k
÷ R.
Spunem că a ∈ A este punct de minim local al funcţiei f dacă există o
vecinătate V a punctului a astfel încât f(x) ≥ f(a) pentru orice x ∈ V ∩ D.
Spunem că a ∈ D este punct de maxim local al funcţiei f dacă există o
vecinătate V a punctului a astfel încât f(x) ≤ f(a) pentru orice x ∈ V ∩ D.
Punctele de minim şi cele de maxim (local, respectiv global) se numesc
puncte de extrem (local, respectiv global).
Valoarea funcţiei într-un punct de minim/maxim (local, respectiv global) se
numeşte minim/maxim (local, respectiv global) al funcţiei f.
Determinarea punctelor de extrem local cu ajutorul diferenţialelor
Condiţii necesare de existenţă a unui extrem local
Teorema lui Fermat se extinde uşor de la cazul funcţiilor reale de o
variabilă reală la cel al funcţiilor reale de mai multe variabile reale. Dacă un
punct situat în interiorul domeniului de definiţie al funcţiei este punct de
extrem local, atunci diferenţiala funcţiei în acel punct este identic nulă (
presupunând că această diferenţială există).
Teorema lui Fermat Dacă funcţia
f : D ⊂ R
k
÷ R, f = f(x
1
, x
2
, …, x
k
) are derivate parţiale
∂f
∂x
i
(a), i = 1, 2, . . . , k, în punctul de extrem a situat în interiorul lui D, atunci
∂f
∂x
1
(a) =
∂f
∂x
2
(a) = =
∂f
∂x
k
(a) = 0.
Demonstraţie. Fie a = (a
1
, a
2
, …, a
k
) ∈ D punct de extrem local pentru
f . Este suficient să studiem cazul când a este punct de maxim local.
Există r > 0 astfel încât pentru orice x ∈ B(a, r) avem f(x) ≤ f(a).
Funcţia parţială g
1
(x
1
) = f(x
1
, a
2
, …, a
k
), x
1
∈ (a
1
− r, a
1
+ r) are maxim
local în punctul x
1
= a
1
(deoarece x
1
∈ (a
1
− r, a
1
+ r) ¬
(x
1
, a
2
, …, a
k
) ∈ B(a, r) ¬ f(x
1
, a
2
, …, a
k
) ≥ f(a
1
, a
2
, …, a
k
), adică
g(x
1
) ≥ g(a
1
))
̇
. Aplicând funcţiei g
1
Teorema lui Fermat pentru funcţii cu
variabilă reală, rezultă că g
1

(a
1
) = 0, adică
∂f
∂x
1
(a) = 0.
Analog, funcţia parţială g
2
(x
2
) = f(a
1
, x
2
, a
3
…, a
k
), x
2
∈ (a
2
− r, a
2
+ r)
are maxim local în x
2
= a
2
şi aplicând funcţiei g
2
Teorema lui Fermat , rezultă
că g
2

(a
1
) = 0, adică
∂f
∂x
2
(a) = 0. Aplicând raţionamentul de mai sus funcţiei
parţiale de variabilă x
i
asociate lui f în punctul a obţinem
∂f
∂x
i
(a) = 0 pentru
i = 1, 2, . . . , k. ¯
Corolar. Dacă funcţia f : D ⊂ R
k
÷ R, f = f(x
1
, x
2
, …, x
k
) este
diferenţiabilă în punctul de extrem a situat în interiorul lui D, atunci
df(a) = 0.
Definiţie. Numim punct staţionar al unei funcţii f : D ⊂ R
k
÷ R un
punct în care există toate derivatele parţiale funcţiei şi acestea sunt nule.
Punctele staţionare se mai numesc şi puncte critice.
90
Punctele staţionare sunt soluţiile (x
1
,x
2
, . . . , x
k
) ∈ D ale sistemului format
cu ecuaţiile
∂f
∂x
i
= 0, i = 1, 2, . . . , k.
Interpretare geometrică. Se consideră în spaţiul tridimensional o
suprafaţă S definită de o ecuaţie explicită , (S) : z = f(x, y), (x, y) ∈ D, unde
f : D ⊂ R
2
÷ R este o funcţie de clasă C
1
pe mulţimea deschisă D. Ecuaţia
implicită a suprafeţei este (S) : F(x, y, z) = 0, unde F(x, y, z)
DEF
= f(x, y) − z.
Ecuaţia planului tangent la S într-un punct (a, b, c) ∈ S este
∂F
∂x
(a, b, c) - (x − a) +
∂F
∂y
(a, b, c) - (y − b) +
∂F
∂z
(a, b, c) - (z − c) = 0, adică
∂f
∂x
(a, b) - (x − a) +
∂f
∂y
(a, b) - (y − b) − |z − f(a, b)] = 0 ·
z = f(a, b) +
∂f
∂x
(a, b) - (x − a) +
∂f
∂y
(a, b) - (y − b).
Observăm că (a, b) este punct staţionar al funcţiei f dacă şi numai dacă planul
tangent la graficul funcţiei în punctul (a, b, f(a, b)) este paralel cu planul (xOy).
Fie P
(a,b)
planul care trece prin (a, b, f(a, b)) şi este paralel cu (xOy). Punctul
(a, b) este punct de minim (respectiv, punct de maxim) local al funcţiei f dacă
şi numai dacă într-o vecinătate a acestui punct graficul funcţiei se găseşte
deasupra planului P
(a,b)
(respectiv, sub planul P
(a,b)
).
Reciproca Teoremei lui Fermat nu este adevărată, în sensul e posibil ca un
punct interior domeniului de definiţie să fie punct staţionar funcţiei fără ca el
să fie punct de extrem local. Dăm un exemplu tipic, care ilustrează această
posibilitate.
Exemplu. Fie f : R
2
÷ R, f(x, y) = y
2
− x
2
. Determinăm punctele
staţionare ale funcţiei, rezolvând sistemul:
∂f
∂x
= 0
∂f
∂y
= 0
. Avem
∂f
∂x
= −2x;
∂f
∂y
= 2y., de unde rezultă că f are un singur punct staţionar, originea O(0, 0).
Dar f(x, 0) = −x
2
≤ f(0, 0) pentru orice x ∈ R, deci originea este punct de
maxim (global) pentru restricţia lui f la axa Ox, iar f(0, y) = y
2
≥ f(0, 0) pentru
orice y ∈ R, deci originea este punct de minim (global) pentru restricţia lui f la
axa Oy. Un punct poate fi simultan punct de minim şi punct de maxim (local,
respectiv global) doar dacă funcţia este constantă (local, respectiv global).
Rezultă că originea O(0, 0) nu este punct de extrem local al funcţiei f. Graficul
funcţiei este o suprafaţă numită paraboloid hiperbolic, în formă de şa. Această
observaţie justifică următoarea
Definiţie. Se numeşte punct şa al unei funcţii f : D ⊂ R
k
÷ R un punct
staţionar al funcţiei, care nu este şi punct de extrem local al funcţiei.
Pentru a studia semnul diferenţei f(x) − f(a), unde a este punct staţionar al
funcţiei f, se aplică formula lui Taylor cu rest Peano pentru funcţia f în punctul
a.
Condiţii suficiente de existenţă a unui extrem local
Pentru a stabili dacă un punct staţionar al unei funcţii de mai multe
variabile este punct de maxim local, de minim local sau nu este punct de
extrem, se studiază semnul diferenţialei a doua a funcţiei în punctul staţionar.
Se foloseşte teoria referitoare la semnul unei forme pătratice, studiată în
cadrul algebrei liniare, pe care o vom reaminti mai jos pe scurt.
91
Fie A = (a
ij
) ∈ M
k
(R) o matrice simetrică . Aplicaţia Q : R
k
→ R
definită prin Q(h) =

i=1
k

j=1
k
a
ij
h
i
h
j
pentru fiecare h = (h
1
, . . . . , h
k
) se numeşte
formă pătratică.
Definiţie. Spunem că forma pătratică Q este:
a) pozitiv definită dacă Q(h) > 0 pentru orice vector nenul h ∈ R
k
;
b) negativ definită dacă Q(h) < 0 pentru orice vector nenul h ∈ R
k
.
Observăm că o formă pătratică Q este negativ definită dacă şi numai dacă
opusa ei (−Q) este pozitiv definită.
Polinomul caracteristic P(z) = det(A − zI) al unei matrice simetrice
A = (a
ij
) ∈ M
k
(R) are toate rădăcinile reale; notăm aceste rădăcini, numite
valori proprii ale matricei A, cu z
1
, . . . , z
k
. Metoda transformărilor ortogonale
arată că există o bază B a lui R
k
(formată cu vectori proprii ai matricei A) în
care matricea asociată formei pătratice Q(h
1
, . . . . , h
k
) =

i=1
k

j=1
k
a
ij
h
i
h
j
este
B = diag(z
1
, z
2
, . . . , z
k
). În concluzie: o formă pătratică este pozitiv definită
(respectiv, negativ definită) dacă şi numai dacă o matrice asociată ei are toate
valorile proprii strict pozitive (respectiv, strict negative).
Exemplu. Fie A =
r s
s t
∈ M
2
(R). Matricea A este asociată în baza
canonică formei pătratice Q : R
2
→ R, Q(u, v) = rs
2
+ 2suv + tv
2
. Polinomul
caracteristic al matricei A este
P(z) =
r − z s
s t − z
= z
2
− (r + t)z + (rt − s
2
) şi are rădăcinile reale
z
1,2
=
(r+t)± (r−t)
2
+4s
2
2
. Semnul acestor rădăcini se discută cu ajutorul semnelor
produsului z
1
z
2
= rt − s
2
= det A şi sumei z
1
+ z
2
= r + t. Atunci:
Q(u, v) > 0 pentru orice (u, v) ≠ (0, 0) · rt − s
2
> 0 şi r + t > 0;
Q(u, v) < 0 pentru orice (u, v) ≠ (0, 0) · rt − s
2
> 0 şi r + t < 0.
În particular, r > 0 şi rt − s
2
> 0 ¬ Q este pozitiv definită, respectiv r < 0
şi rt − s
2
> 0 ¬ Q este negativ definită. Într-adevăr, dacă rt − s
2
> 0, atunci
rt > s
2
> 0, deci r şi t au acelaşi semn, în particular suma r + t are semnul lui
r.
Dacă rt − s
2
< 0 forma pătratică Q are semn variabil: există (u
1
, v
1
),
(u
2
, v
2
) ∈ R
2
astfel încât Q(u
1
, v
1
) > 0 şi Q(u
2
, v
2
) < 0.
La concluziile de mai sus se ajunge şi pe cale elementară, folosind semnul
trinomului de gradul II.
Vom presupune că r, s şi t nu sunt toţi nuli, altfel Q ≡ 0.
Pentru (u, v) ≠ (0, 0) scriem Q(u, v) = v
2
r(
u
v
)
2
+ 2s
u
v
+ t dacă v ≠ 0,
respectiv Q(u, v) = u
2
t(
v
u
)
2
+ 2s
v
u
+ r dacă u ≠ 0.
Dacă r = 0 sau t = 0, avem fie s = 0 şi atunci Q are semnul singurului său
coeficient nenul, fie s ≠ 0 şi atunci Q are semn variabil : pentru r = 0,
Q(u, v) - s < 0 dacă
u
v
< −
t
2s
şi Q(u, v) - s > 0 dacă
u
v
> −
t
2s
; pentru t = 0,
Q(u, v) - s < 0 dacă
v
u
< −
r
2s
şi Q(u, v) - s > 0 dacă
v
u
> −
r
2s
.
92
Rămâne să considerăm cazul r ≠ 0 şi t ≠ 0. Funcţiile de gradul II x ÷
rx
2
+ 2sx + t şi x ÷ tx
2
+ 2sx + r au acelaşi discriminant
Δ = 4(s
2
− rt) = −4det A.
Se observă că Q este pozitiv sau negativ definită dacă şi numai dacă
Δ < 0, adică rt − s
2
> 0. Mai exact, dacă rt − s
2
> 0, numerele r şi t au acelaşi
semn, iar funcţiile de gradul II de mai sus, şi implicit Q(u, v) păstrează semnul
lui r. Dacă rt − s
2
< 0, adică Δ > 0, funcţiile de gradul II de mai sus îşi
schimbă semnul, deci forma pătratică Q are semn variabil. Dacă rt − s
2
= 0,
Q(u, v) ≥ 0 dacă r şi t sunt strict pozitive, respectiv Q(u, v) ≤ 0 dacă r şi t sunt
strict pozitive, dar Q(u, v) se anulează pentru
v
u
= −
r
t
, deci Q nu este nici
pozitiv definită, nici negativ definită.
Lemă. O formă pătratică Q : R
k
→ R. Q : R
k
→ R este pozitiv definită
dacă şi numai dacă există o constantă strict pozitivă m astfel încât pentru
orice h ∈ R
k
are loc inegalitatea
Q(h) ≥ m‖h‖
2
.
Pentru h = (h
1
, . . . , h
k
) notăm ‖h‖ = h
1
2
+. . . h
k
2
(norma euclidiană).
Teoremă (Testul diferenţialei a doua pentru funcţii de mai multe
variabile)
Fie f : D ⊂ R
k
÷ R o funcţiei de clasă C
2
pe mulţimea deschisă D.
Presupunem că a este punct staţionar al funcţiei f (df(a) = 0). Considerăm
forma pătratică Q := d
2
f(a), diferenţiala a doua a funcţiei f în punctul a.
(1) Dacă Q este pozitiv definită, atunci a este punct de minim local al
funcţiei f;
(2) Dacă Q este negativ definită, atunci a este punct de maxim local al
funcţiei f;
(3) Dacă Q are semn variabil, atunci a nu este punct de extrem local al
funcţiei f.
Următorul rezultat dă condiţii suficiente explicite pentru ca un punct
staţionar al unei funcţii de mai multe variabile să fie punct de extrem local.
Spre deosebire de teorema precedentă, teorema care urmează poate fi aplicată
direct în rezolvarea exerciţiilor, fără a cunoaşte noţiunile de Algebră liniară pe
care ne bazăm aici.
Teoremă (Testul hessianei pentru funcţii de mai multe variabile)
Fie f : D ⊂ R
k
÷ R o funcţie de clasă C
2
pe mulţimea deschisă D şi fie a
punct staţionar al funcţiei f. Considerăm matricea derivatelor parţiale de
ordinul II ale lui f în punctul a : H(a) =

2
f
∂x
i
∂x
j
(a)
j=1,k
i=1,k
(numită hessiana lui
f în punctul a).
Notăm cu Δ
p
(a) determinantul format cu elementele din H(a) situate pe
liniile 1, 2, …, p şi coloanele 1, 2, …, p. Atunci:
(1) Dacă Δ
p
(a) > 0 pentru p = 1, 2, …, k ¬ a este punct de minim local
pentru f.
(2) Dacă Δ
1
(a) < 0, Δ
2
(a) > 0, Δ
3
(a) < 0, …, (−1)
k
Δ
k
(a) > 0 (semnele
determinanţilor alternează începând cu (−)), atunci a este punct de maxim
local pentru f.
(3) Dacă Δ
p
(a) ≠ 0 pentru p = 1, 2, …, k, dar semnele acestor
93
deteminanţi nu satisfac condiţiile de la unul din punctele precedente, atunci a
nu este punct de extrem local pentru f.
În cazul funcţiilor de 2 variabile, folosind discuţia elementară referitoare la
semnul formelor pătratice definite pe R
2
obţinem următorul rezultat, care este
doar parţial o particularizare a teoremei precedente, acoperind şi cazuri ce nu
erau discutate în aceasta.
Propoziţie. Fie f : D ⊂ R
2
÷ R o funcţie de clasă C
2
pe mulţimea
deschisă D şi fie (a, b) un punct staţionar al funcţiei f. Notăm r :=

2
f
∂x
2
(a, b),
s :=

2
f
∂x∂y
(a, b) =

2
f
∂y∂x
(a, b) şi t :=

2
f
∂y
2
(a, b). Atunci:
I. Dacă rs − t
2
> 0, atunci (a, b) este punct de extrem local al funcţiei f, şi
anume :
dacă r > 0, atunci (a, b) este punct de minim,
dacă r < 0, atunci (a, b) este punct de maxim.
II. Dacă rs − t
2
< 0, atunci (a, b) nu este punct de extrem local al funcţiei
f.
III. Dacă rs − t
2
= 0 şi r, s, t nu sunt toate nule, atunci (a, b) este punct de
extrem local al funcţiei f, şi anume :
dacă r + t > 0, atunci (a, b) este punct de
minim,
dacă r + t < 0, atunci (a, b) este punct de
maxim.
Exemple. Determinaţi punctele de extrem local ale funcţiilor următoare
1) f : R
3
÷ R, f(x, y, z) = x
2
y + yz + 32x − z
2
.
a) Determinăm punctele staţionare ale funcţiei, ca soluţii ale sistemului de
mai jos:
∂f
∂x
= 2xy + 32 = 0
∂f
∂y
= x
2
+ z = 0
∂f
∂z
= y − 2z = 0
·
z = −x
2
y = −2x
2
−4x
3
+ 32 = 0 ¬ x = 2
·
x = 2
y = −8
z = −4
.
Funcţia are un singur punct staţionar: (2, −8, −4).
b) Scriem matricea hessiană H =
f
xx
′′
f
xy
′′
f
xz
′′
f
yx
′′
f
yy
′′
f
yz
′′
f
zx
′′
f
zy
′′
f
zz
′′
(este matrice
simetrică, deoarece f ∈ C
2
(R)). H =
2y 2x 0
2x 0 1
0 1 −2
;
Δ
1
= f
xx
′′
; Δ
2
=
f
xx
′′
f
xy
′′
f
yx
′′
f
yy
′′
; Δ
3
= det H, deci Δ
1
= 2y,
Δ
2
=
2y 2x
2x 0
= −4x
2
, Δ
3
= 8x
2
− 2y.
94
În punctul (2, −8, −4) : Δ
1
= −16 < 0, Δ
2
= −16 < 0 ¬ (2, −8, −4) nu
este punct de extrem local.
2) f : R
2
÷ R, f(x, y) = x
3
+ 3xy
2
− 15x − 12y + 1.
a)
∂f
∂x
= 3x
2
+ 3y
2
− 15 = 0
∂f
∂y
= 6xy − 12 = 0
. Notând S := x + y şi P := xy sistemul
simetric alăturat devine
S
2
− 2P = 5
P = 2
·
S = ±3
P = 2
.
Pentru S = 3 şi P = 2 obţinem punctele staţionare (2, 1) şi (1, 2). Pentru
S = −3 şi P = 2 obţinem punctele staţionare (−2, −1) şi (−1, −2).
În concluzie, funcţia dată are 4 puncte staţionare, pe care le vom nota
A(2, 1), B(1, 2), C(−2, −1), D(−1, −2).
b) H =
f
xx
′′
f
xy
′′
f
yx
′′
f
yy
′′
, de unde H =
6x 6y
6y 6x
. Atunci Δ
1
= 6x,
Δ
2
= det H = 36(x
2
− y
2
)
În A(2, 1) avem Δ
1
= 12 > 0, Δ
2
= 108 > 0, deci (2, 1) este punct de
minim local.
În B(1, 2) avem Δ
1
= 6 > 0, Δ
2
= −108 < 0, deci (1, 2) nu este punct de
extrem local.
În C(−2, −1) avem Δ
1
= −12 < 0, Δ
2
= 108 > 0, deci (−2, −1) este punct
de maxim local.
În D(−1, −2) avem Δ
1
= −6 < 0, Δ
2
= −108 < 0, deci (−1, −2) nu este
punct de extrem local.
3) f(x, y, z) = 3x
2
+ y
2
+ 2z
2
− 2xy + 2yz.
a)
∂f
∂x
= 6x − 2y = 0
∂f
∂y
= 2y − 2x + 2z = 0
∂f
∂z
= 4z + 2y = 0
· (x, y, z) = (0, 0, 0). Singurul punct
staţionar este originea.
b)
H =
6 −2 0
−2 2 2
0 2 4
¬ Δ
1
= 6; Δ
2
=
6 −2
−2 2
= 8; Δ
3
= det H = 48 + 0 +
Δ
1
> 0, Δ
2
> 0, Δ
3
> 0 ¬ punctul staţionar (0, 0, 0) este punct de minim
local.
În plus, observăm că
f(x, y, z) = x 3 −
y
3
2
+ y
2
3
+ z
3
2
2
+
1
2
z
2
≥ 0 = f(0, 0, 0), deci
(0, 0, 0) este chiar punct de minim global.
95
Capitolul 7. Integrarea funcţiilor de o variabilă
reală. Integrala Riemann
Calculul diferenţial şi calculul integral sunt aspecte complementare ale
studierii funcţiilor.
Din punctul de vedere al aplicaţiilor în geometrie, calculul
diferenţial/integral a apărut pentru a rezolva problema determinării tangentelor
la curbe, respectiv a ariilor unor figuri plane.
În studiul variaţiei în timp a unei mărimi fizice, derivata reprezintă viteza
instantanee de variaţie a acelei mărimi, în timp ce operaţia de integrare este
folosită pentru a obţine variaţia mărimii între două momente când se cunosc
vitezele instantanee de variaţie (măsurate experimental, de exemplu).
Operaţiile de derivare şi integrare sunt inverse una celeilalte, în sensul
următor:
d
dx

a
x
f(t)dt = f(x) (unde f este continuă pe un interval I
şi a, x ∈ I) şi

a
x
F

(t)dt = F(x) − F(a) (unde F ∈ C
1
(I) şi a, x ∈ I).
7.1. Noţiunea de integrală Riemann
Pentru a înţelege definiţia noţiunii de integrală Riemann este necesar să
pornim de la o problemă care conduce la această noţiune, cum este problema
determinării ariei subgraficului unei funcţii pozitive (în geometrie). O
problemă analogă este problema calculării lucrului mecanic efectuat de o forţă
care-şi deplasează punctul de aplicaţie pe o dreaptă şi păstrează direcţia acelei
drepte.
Aria subgraficului unei funcţii pozitive
Fie f : |a, b] ÷ R, cu f(x) ≥ 0, ∀x ∈ |a, b].
Numim subgrafic al funcţiei f regiunea din planul (xOy) mărginită de
graficul funcţiei f, axa Ox şi dreptele x = a şi x = b. Reprezentând subgraficul
S
f
al lui f ca submulţime a R
2
, avem
S
f
= (x, y) : a ≤ x ≤ b şi 0 ≤ y ≤ f(x) .
Dacă funcţia pozitivă f este constantă: f(x) = c, ∀x ∈ |a, b], atunci S
f
este
un dreptunghi cu baza pe segmentul |a, b] al axei Ox şi înălţimea egală cu c,
deci aria(S
f
) = c - (b − a).
Dacă funcţia f nu este constantă, împărţim intervalul |a, b] în subintervale
cu interioarele disjuncte, iar pe fiecare din aceste subintervale aproximăm
funcţia f cu o constantă (egală cu valoarea funcţiei într-un punct arbitrar din
subinterval). În consecinţă, aria porţiunii din subgrafic corespunzătoare unui
subinterval se aproximează cu aria unui dreptunghi.
Fie Δ = (a = x
0
< x
1
<…< x
k−1
< x
k
<…< x
n
= b) o diviziune a
intervalului |a, b]. O caracteristică importantă a diviziunii este descrisă de
numărul
96
max
1≤k≤n
(x
k
− x
k−1
)
NOT
= ‖Δ‖,
numit norma lui Δ.
Alegem ç
k
∈ |x
k−1
, x
k
] (k = 1, n) . Familia de puncte ç
Δ
= (ç
1
, ç
2
, …, ç
n
)
se numeşte sistem de puncte intermediare asociat diviziunii Δ.
Pe |x
k−1
, x
k
] vom utiliza aproximarea f(x) ≃ f(ç
k
).
Fie D
k
dreptunghiul cu baza pe segmentul |x
k−1
, x
k
] al axei Ox şi înălţimea
egală cu f(ç
k
). Avem aria(D
k
) = f(ç
k
) - (x
k
− x
k−1
).
Aria submulţimii lui S
f
cuprinsă între dreptele x = x
k−1
şi x = x
k
se
aproximează cu aria(D
k
). Rezultă aproximarea:
aria(S
f
) ≃

k=1
n
f(ç
k
) - (x
k
− x
k−1
).
Definiţia integralei Riemann
Definiţie. Se numeşte sumă Riemann ataşată funcţiei f, diviziunii Δ şi
sistemului de puncte intermediare ç
Δ
numărul
o(f; Δ, ç
Δ
) :=

k=1
n
f(ç
k
) - (x
k
− x
k−1
).
Dacă f este continuă (dar nu numai în acest caz) se constată că, pe măsură
ce ‖Δ‖ → 0, suma Riemann o(f; Δ, ç
Δ
) se apropie oricât de mult de un număr
I. Atunci aria(S
f
) = I
NOT
= 
a
b
f(x)dx.
Definiţie. Fie f : |a, b] ÷ R. Spunem că f este integrabilă Riemann pe
|a, b] dacă există un număr real I astfel încât :
oricare ar fi şirul de diviziuni (Δ
N
)
N≥1
ale intervalului |a, b] cu
lim
N→
‖Δ
N
‖ = 0, şi oricare ar fi alegerea sistemelor de puncte intermediare ç
Δ
N
,
avem
lim
N→
o(f; Δ
N
, ç
Δ
N
) = I
Numărul I de mai sus se numeşte integrala Riemann sau integrala definită
a funcţiei f pe intervalul |a, b] şi se notează 
a
b
f(x)dx.
Observaţie. Subgraficul unei funcţii pozitive f : |a, b] ÷ R are arie dacă
şi numai dacă f este integrabilă Riemann, iar aria subgraficului este egală cu
integrala 
a
b
f(x)dx.
Observaţie. Pentru uşurinţa calculului cu integrale Riemann, se fac
următoarele convenţii:
97

b
a
f(x)dx
DEF
= −
a
b
f(x)dx (unde a < b) ; 
a
a
f(x)dx = 0.
Teoremă. Funcţia f : |a, b] ÷ R este integrabilă Riemann pe |a, b] dacă
şi numai dacă există un număr real I cu proprietatea că :
pentru orice c > 0, există p(c) > 0 astfel încât , oricare ar fi diviziunea Δ
a intervalului |a, b] cu ‖Δ‖ < p(c) şi oricare ar fi sistemul de puncte
intermediare ç
Δ
asociat diviziunii Δ, are loc inegalitatea
|o(f; Δ, ç
Δ
) − I| < c.
Corolar. Dacă funcţia f : |a, b] ÷ R este integrabilă Riemann pe |a, b],
atunci f este mărginită pe |a, b].
Exprimăm pe scurt proprietatea integralei Riemann I = 
a
b
f(x)dx descrisă în
enunţul teoremei precedente prin
‖Δ‖→0
lim o(f; Δ, ç
Δ
) = I.
Exemplu. Orice funcţie constantă pe |a, b] este integrabilă pe |a, b]. Mai
exact, 
a
b
c dx = c(b − a).
Fie o funcţie constantă f(x) = c, x ∈ |a, b], unde c ∈ R. Pentru o diviziune
arbitrară Δ şi un sistem oarecare de puncte intermediare ç
Δ
asociat diviziunii
Δ, notate ca mai sus, calculăm suma Riemann corespunzătoare:
o(f; Δ, ç
Δ
) = ∑
k=1
n
f(ç
k
) - (x
k
− x
k−1
) = c - ∑
k=1
n
(x
k
− x
k−1
) = c(b − a), deoarece

k=1
n
(x
k
− x
k−1
) = (−x
0
+ x
1
) + (−x
1
+ x
2
) +. . . +(−x
n−2
+ x
n−1
) + (−x
n−1
+ x
n
)
= x
n
− x
0
= b − a
(geometric: suma lungimilor intervalelor parţiale |x
k−1
, x
k
] pentru k = 1, . . , n,
este lungimea intervalului |a, b], adică b − a).
Cum toate sumele Riemann au aceeaşi valoare I = c(b − a), rezultă din
definiţia integralei Riemann că 
a
b
f(x)dx = c(b − a) = aria(S
f
).
Primitive. Formula Leibniz-Newton
Dacă o funcţie integrabilă pe |a, b] are o primitivă pe |a, b], atunci integrala
este egală cu variaţia primitivei de la a la b. Acest rezultat fundamental
demonstrat de Leibniz şi Newton permite, într-un număr mare de cazuri,
reducerea problema calculării unei integralelor definite la problema
determinării unei primitive a funcţiei pe care o integrăm.
Definiţie. Se numeşte primitivă pe intervalul I a funcţiei f : I ÷ R orice
funcţie derivabilă F : I ÷ R a cărei derivată este egală cu f (adică
F

(x) = f(x) pentru orice x ∈ I).
98
Lemă.
a) Suma dintre o constantă reală oarecare şi o primitivă a unei funcţii f pe
un interval I este de asemenea o primitivă a lui f pe I;
b) Diferenţa a oricare două primitive ale funcţii f pe un interval I este
constantă
Demonstraţie. a) F

(x) = f(x), ∀x ∈ I şi
c ∈ R ¬ (F(x) + c)

= F

(x) + c

= F

(x) + 0 = f(x), ∀x ∈ I.
b) F
1

(x) = f(x), ∀x ∈ I şi F
2

(x) = f(x), ∀x ∈ I ¬ F
1

(x) − F
2

(x) = 0,
∀x ∈ I · |F
1
(x) − F
2
(x)]

= 0, ∀x ∈ I ¬ ∃ c ∈ R a.î.F
1
(x) − F
2
(x) = c,
∀x ∈ I. Ultima implicaţie se bazează pe o consecinţă a Teoremei lui Lagrange
şi utilizează ipoteza ”I este interval”.¯
Propoziţie. Dacă funcţia f : I ÷ R admite o primitivă F pe intervalul I,
atunci mulţimea tuturor primitivelor lui f pe I este ¡F + c : c ∈ R).
Se notează cu  f(x)dx mulţimea primitivelor funcţiei f : I ÷ R, numită şi
integrală nedefinită a funcţiei f pe intervalul I. Fiind dată funcţia F : I ÷ R
se introduce notaţia F + C = ¡F + c : c ∈ R), unde C este mulţimea funcţiilor
constante pe intervalul I. În concluzie, dacă F este o primitivă pe intervalul I a
funcţiei f : I ÷ R, atunci
 f(x)dx = F + C
Inversând coloanele tabelului cu derivatele funcţiilor elementare se obţine
un tabel cu primitivele unor funcţii elementare.
Metodele prin care se calculează primitivele funcţiilor raţionale şi primitive
reductibile la acestea (din funcţii exponenţiale, funcţii trigonometrice, funcţii
iraţionale- în expresia cărora variabila apare sub un radical) sunt prezentate în
detaliu în [4], vol. 1.
Folosind proprietăţile integralei Riemann vom demonstra că orice funcţie
continuă pe un interval admite primitive pe acel interval.
Formula Leibniz-Newton (Calculul integralei Riemann cu ajutorul
unei primitive)
Fie f : |a, b] ÷ R o funcţie integrabilă Riemann care are o primitivă F pe
|a, b]. Atunci are loc egalitatea

a
b
f(x)dx = F(b) − F(a).
Folosim şi notaţia mai concisă F(b) − F(a)
NOT
= F(x)|
a
b
(variaţia lui F de la
a la b).
Exemplu. Pentru orice număr natural n avem

a
b
x
n
dx =
x
n+1
n+1
a
b
=
b
n+1
n+1

a
n+1
n+1
=
1
n+1
(b
n+1
− a
n+1
). În particular,

a
b
xdx =
1
2
(b
2
− a
2
).
Aplicaţie (Lucru mecanic)
Lucrul mecanic efectuat de forţa F = F(x) i pentru deplasarea unui punct
99
de la a la b pe axa Ox este dat de formula
L
a,b
= 
a
b
F(x)dx.
Aplicaţie. Forţa necesară pentru a întinde un resort de lungime dată l până
la o lungime l + x, unde x > 0, este proporţională cu deformarea x, adică
F(x) = kx. Aici k > 0 este o constantă care depinde de resort, numită constanta
elastică a resortului. Lucrul mecanic necesar pentru a întinde resortul de la
lungimea l + x
1
la lungimea l + x
2
, unde x
1
< x
2
este L = 
x
1
x
2
kx dx = k
x
2
2
x
1
x
2
.
Aşadar, L = k
x
1
+x
2
2
(x
2
− x
1
). Se observă că forţa medie necesară pentru a
întinde resortul de la lungimea l + x
1
la lungimea l + x
2
, adică o forţă constantă
care efectuează lucrul mecanic necesar acestei întinderi, este k
x
1
+x
2
2
, adică
tocmai media aritmetică dintre F(x
1
) şi F(x
2
).
7.2. Criteriul lui Darboux
Vom enunţa o condiţie necesară şi suficientă de integrabilitate Riemann, în
care nu intervine valoarea integralei.
Fie f : |a, b] → R o funcţie mărginită. Se consideră o diviziune
Δ = (a = x
0
< x
1
<…< x
k−1
< x
k
<…< x
n
= b) o diviziune a intervalului
|a, b] şi marginile funcţiei pe fiecare interval cu capetele în două puncte
consecutive de diviziune:
m
k
:= inf¡f(x) : x ∈ |x
k−1
, x
k
]) , M
k
:= sup¡f(x) : x ∈ |x
k−1
, x
k
]) ; k = 1, . . . , n.
Definiţie. Se numeşte sumă Darboux inferioară ataşată funcţiei f şi
diviziunii Δ numărul s
Δ
(f) := ∑
k=1
n
m
k
- (x
k
− x
k−1
).
Se numeşte sumă Darboux superioară ataşată funcţiei f şi diviziunii Δ
numărul S
Δ
(f) := ∑
k=1
n
M
k
- (x
k
− x
k−1
).
Pentru o diviziune dată putem ataşa funcţiei f o infinitate de sume
Riemann, dar numai două sume Darboux, s
Δ
(f) şi S
Δ
(f). Pentru orice sistem de
puncte intermediare ç
Δ
, suma Riemann corespunzătoare este în intervalul
determinat de sumele Darboux:
s
Δ
(f) ≤ o(f; Δ, ç
Δ
) ≤ S
Δ
(f).
Revenim la problema ariei subgraficului. Fie f : |a, b] → R o funcţie
pozitivă. Fiind dată diviziunea
Δ = (a = x
0
< x
1
<…< x
k−1
< x
k
<…< x
n
= b) considerăm, pentru
k = 1, . . . , n, dreptunghiul cu baza pe segmentul |x
k−1
, x
k
] al axei Ox şi
înălţimea m
k
(respectiv M
k
). Reuniunea acestor dreptunghiuri formează o
figură ”înscrisă în subgraficul lui f ”(respectiv, ”circumscrisă subgraficului lui
f”), având aria s
Δ
(f) (respectiv, S
Δ
(f) ). Dacă există, aria subgraficului se află
în intervalul s
Δ
(f), S
Δ
(f) , pentru orice diviziune Δ.
Pe măsură ce adăugăm unei diviziuni noi puncte, suma Darboux inferioară
100
creşte, iar suma Darboux superioară scade, şi astfel intervalul s
Δ
(f), S
Δ
(f) se
micşorează. Se arată că intersecţia tuturor acestor intervale este
Δ
sup s
Δ
(f),
Δ
inf S
Δ
(f) , iar f este integrabilă Riemann pe |a, b] dacă şi numai
dacă acest intervalul se reduce la un punct.
Teoremă (Criteriul lui Darboux) O funcţie f : |a, b] ÷ R este
integrabilă Riemann pe |a, b] dacă şi numai dacă f este mărginită şi
pentru orice c > 0, există o(c) > 0 astfel încât oricare ar fi diviziunea Δ cu
‖Δ‖ < c are loc inegalitatea
S
Δ
(f) − s
Δ
(f) < c.
Pe baza Criteriului lui Darboux se stabilesc următoarele condiţii suficiente
pentru ca o funcţie reală definită pe un interval compact să fie integrabilă
Riemann.
Teoremă (Clase de funcţii integrabile Riemann)
Fie o funcţie f : |a, b] ÷ R . Atunci f este integrabilă Riemann dacă este
îndeplinită cel puţin una din condiţiile:
1) f este continuă;
2) f este monotonă ;
3) f este mărginită şi mulţimea punctelor sale de discontinuitate este finită
sau numărabilă.
7.3. Proprietăţi ale integralei Riemann şi ale funcţiilor
integrabile
1. Proprietatea de liniaritate Dacă funcţiile f, g : |a, b] ÷ R sunt integrabile şi
o, [ ∈ R, atunci funcţia of + [g este integrabilă pe |a, b] şi

a
b
|of(x) + [g(x)]dx = o 
a
b
f(x)dx + [ 
a
b
g(x)dx.
În particular, 
a
b
|f(x) + g(x)]dx = 
a
b
f(x)dx + 
a
b
g(x)dx şi 
a
b
z - f(x)dx = z - 
a
b
f(x)dx ,
∀ z ∈ R.
2. Proprietatea de aditivitate ca funcţie de interval Dacă funcţia
f : |a, b] ÷ R este integrabilă şi c ∈ |a, b], atunci f este integrabilă pe |a, c] şi
|c, b] şi are loc egalitatea

a
b
f(x)dx = 
a
c
f(x)dx + 
c
b
f(x)dx.
În particular, dacă funcţia f : |a, b] ÷ R este integrabilă şi |c, d] ⊂ |a, b], atunci
f este integrabilă pe |c, d] (proprietatea de ereditate a integrabilităţii Riemann).
3. Proprietatea de monotonie. Dacă funcţiile f, g : |a, b] ÷ R sunt integrabile şi
f(x) ≤ g(x), ∀x ∈ |a, b] , atunci 
a
b
f(x)dx ≤ 
a
b
g(x)dx.
4. Proprietatea de ”stabilitate”. Dacă funcţia f : |a, b] ÷ R este integrabilă şi
dacă modificăm valorile funcţiei într-un număr finit de puncte, atunci funcţia
101
obţinută este integrabilă pe |a, b] şi are aceeaşi integrală pe |a, b] ca şi f.
5. Teoremă (Majorarea modulului integralei). Dacă funcţia f : |a, b] ÷ R este
integrabilă, atunci funcţia |f| : |a, b] ÷ R este integrabilă şi

a
b
f(x)dx ≤ 
a
b
|f(x)|dx.
6. Teoremă (Operaţii cu funcţii integrabile) Dacă funcţiile f, g : |a, b] ÷ R sunt
integrabile, atunci sunt integrabile pe |a, b] şi funcţiile: fg,
f
g
, f
g
, f
(presupunând că ultimele funcţii pot fi definite pe tot intervalul |a, b]).
7. Formule de medie.
Teoremă (Prima formulă de medie). Dacă funcţiile f, g : |a, b] ÷ R sunt
integrabile şi g(x) ≥ 0 , ∀x ∈ |a, b], atunci există j ∈ |m, M], unde m, M sunt
marginile funcţiei f, astfel încât

a
b
f(x)g(x)dx = j 
a
b
g(x)dẋ .
Corolar. Dacă funcţia f : |a, b] ÷ R este continuă, iar funcţia g : |a, b] ÷ R
este integrabilă şi g(x) ≥ 0, ∀x ∈ |a, b], atunci există c ∈ |a, b] astfel încât

a
b
f(x)g(x)dx = f(c) 
a
b
g(x)dẋ .
Exemplu. Folosind inegalitatea evidentă
1
1+x
2
≤ 1 să se arate că m < 4.
Soluţie. Aplicăm pe intervalul |0, 1] proprietatea de monotonie a integralei
şi Observaţia care-i urmează. Obţinem 
0
1
1
1+x
2
dx < 
0
1
1dx ·
arctg x
0
1
< x
0
1
· arctg 1 − arctg 0 < 1 ·
m
4
− 0 < 1 · m < 4.
Folosind prima formulă de medie putem demonstra că orice funcţie
continuă pe un interval admite primitive pe acel interval, rezultat cunoscut în
mod tradiţional sub denumirea de Teoremă fundamentală a calculului
diferenţial şi integral.
Cunoscând formula Leibniz-Newton, observăm că dacă o funcţie f : I → R
ar admite pe intervalul I o primitivă F, atunci am avea
F(x) = F(a) + 
a
x
f(t)dt
pentru orice a, x ∈ I. Am notat variabila de integrare cu o altă literă decât x,
deoarece x apare ca limită de integrare.
Teoremă (de existenţă a primitivelor unei funcţii continue)
Fie f : I → R o funcţie continuă . Considerăm un punct oarecare a ∈ I, pe
care-l menţinem fixat şi definim F : I → R prin F(x) = 
a
x
f(t)dt, x ∈ I. Atunci F
este o primitivă pe intervalul I a funcţiei f.
102
7.4. Metode de integrare
Pentru determinarea primitivelor, ca şi pentru calculul integralelor definite
ale funcţiilor continue se aplică în multe cazuri metoda integrării prin părţi sau
metoda schimbării de variabilă. Vom prezenta aceste metode pentru calculul
integralelor definite, indicând adaptările necesare în cazul integralelo
nedefinite (primitivelor).
Metoda integrării prin părţi
Această metodă se aplică dacă integrandul este de forma
h(x) := f(x) - g

(x) şi dacă produsul f

(x) - g(x) este mai uşor de integrat decât
h(x).
Teoremă ( Formula de integrare prin părţi) Fie f, g : |a, b] ÷ R funcţii
derivabile cu derivate continue. Atunci

a
b
f

(x) - g(x)dx = f(x)g(x)|
a
b
− 
a
b
f(x) - g

(x)dx.
Demonstraţie. Folosind formula de derivare a unui produs,
(f(x)g(x))

= f

(x)g(x) + f(x)g

(x), ∀x ∈ |a, b]. Funcţiile f

- g, f - g

şi suma
lor (f - g)

sunt continue pe |a, b], deci sunt integrabile Riemann pe|a, b].
Integrăm egalitatea de mai sus pe |a, b] şi aplicăm formula Leibniz-Newton
pentru membrul stâng. Obţinem 
a
b
(f(x)g(x))

dx = 
a
b
f

(x)g(x)dx + 
a
b
f(x)g

(x)dx, adică f(x)g(x)|
a
b
= 
a
b
f

(x)g(x)dx + 
a
b
f(x)g

(x)dx, de
unde rezultă formula din enunţ. ¯
1. Observaţie. Formula integrării prin părţi pentru integrale nedefinite se scrie sub
forma  f

(x)g(x)dx = f(x)g(x) −  f(x)g

(x)dx, pe un interval pe care f şi g sunt
derivabile, cu derivate continue (pe scurt, sunt funcţii de clasă C
1
).
Exemple. Calculaţi primitivele şi integralele definite următoare:
1)  xe
x
dx ; 2)  lnx dx ; 3) 
0
1
x - arctgx dx; 4)  xcos x dx .
Soluţie.
Dacă integrandul se scrie sub forma unui produs f
1
(x) - f
2
(x) astfel încât f
1
este
polinom, f
1
(x) = lnx sau f
1
(x) = arctg x, atunci alegem ”părţile” din membrul
drept astfel: g(x) = f
1
(x) şi f

(x) = f
2
(x), cu condiţia să putem determina uşor o
primitivă f a funcţiei f
2
.
1) Alegem g(x) = x, deci f

(x) = e
x
. Atunci g

(x) = 1 şi putem lua
f(x) = e
x
. Aplicăm formula integrării prin părţi sub forma:
 xe
x
dx =  x(e
x
)

dx = xe
x
− (x)

e
x
dx = xe
x
−  e
x
dx = xe
x
− e
x
+ C, deci
 xe
x
dx = x(e
x
− 1) + C.
Mai general, pentru orice constantă a ≠ 0,
103
 xe
ax
dx =  x
e
ax
a

dx = x
e
ax
a
− (x)
′ e
ax
a
dx
= x
e
ax
a
− 
e
ax
a
dx = x
e
ax
a

e
ax
a
2
+ C =
e
ax
a
2
(ax − 1) + C
2) Alegem g(x) = lnx, deci f

(x) = 1. Atunci g

(x) =
1
x
şi putem lua
f(x) = x.
 lnx dx = (x)

lnx
dx = xlnx −  x -
1
x
dx = xlnx −  1dx = xlnx − x + C = x(lnx − 1) + C.
3) Alegem g(x) = arctgx, deci f

(x) = x. Atunci g

(x) =
1
x
2
+1
şi putem lua
f(x) =
x
2
2
.
I
NOT
= 
0
1
x - arctgx dx = 
0
1
x
2
2

- arctgx
dx =
x
2
2
- arctgx
0
1
− 
0
1
x
2
2
- (arctgx)

dx =
1
2
arctg1 −
1
2

0
1
x
2
x
2
+1
dx. . Calculăm
o primitivă a funcţiei raţionale
x
2
x
2
+1
= 1 −
1
x
2
+1
şi aplicăm formula
Leibniz-Newton: 
0
1
x
2
x
2
+1
dx = (x − arctgx)|
0
1
= 1 − arctg1 + arctg0. Atunci
I =
1
2
(arctg1 − 1 + arctg1 − arctg0) = arctg1 −
1
2

1
2
arctg0. Dar
arctg0 = 0 şi arctg1 =
m
4
, de unde I =
m−2
4
.
4) Alegem g(x) = x, deci f

(x) = cos x. Atunci g

(x) = 1 şi putem lua
f(x) = sinx.
 xcos x dx =  x(sinx)

dx = xsinx −  sinxdx = xsinxxsinx − (x)

sinxdx + cos x + C.
Metoda schimbării de variabilă
Teorema (Prima schimbare de variabilă)
Fie u : I ÷ J o funcţie derivabilă cu derivata continuă şi f : J ÷ R o
funcţie continuă. Atunci, pentru orice a, b ∈ I are loc egalitatea

a
b
f(u(x)) - u

(x)dx = 
u(a)
u(b)
f(y)dy.
Observaţie. Practic, pentru a aplica metoda schimbării de variabilă
procedăm în modul următor. Notăm
u(x) = y
(cu alte cuvinte, efectuăm schimbarea de variabilă y := u(x)). Diferenţiem
formal egalitatea de mai sus
u

(x)dx = dy.
Limitele de integrare date x
1
= a şi x
2
= b se înlocuiesc cu limitele de
integrare y
1
= u(a) şi y
2
= u(b). Noile limite de integrare se calculează
104
înlocuind pe x cu a, respectiv cu b, în y = u(x): pentru x = a avem y = u(a) şi
pentru x = b avem y = u(b)). Când x variază de la a la b, y = u(x) variază de
la u(a) la u(b).
1. În final, efectuăm următoarele transformări: 
a
b
se schimbă cu 
u(a)
u(b)
, f(u(x)) cu f(y),
iar u

(x)dx = dy. Regăsim pe cale formală formula de schimbare de variabilă.
Observaţie. Pentru integrale nedefinite scriem  f(u(x)) - u

(x)dx = F(u(x)) + C,
unde  f(y)dy = F(y) + C.
Corolar (A doua schimbare de variabilă)
Fie u : I → J surjectivă, derivabilă, cu derivata continuă şi nenulă în
fiecare punct din I şi f : J → R o funcţie continuă. Atunci, pentru orice a, b ∈ I
are loc egalitatea

a
b
f(u(x))dx = 
u(a)
u(b)
f(y) - (u
−1
)

(y) dy.
Observaţie. Practic, pentru a calcula 
a
b
f(u(x))dx folosind ”a doua
schimbare de variabilă” notăm u(x) = y, apoi exprimăm de aici pe x ca funcţie
de y: x = u
−1
(y). Diferenţiem formal egalitatea precedentă, de unde
dx = (u
−1
)

(y) dy. Limitele de integrare a şi b se înlocuiesc cu limitele de
integrare u(a) şi u(b), la fel ca la prima schimbare de variabilă.
Pentru a aplica metoda de mai sus este suficient să verificăm că u este
derivabilă, cu derivata continuă şi nenulă în fiecare punct din |a, b], iar f este
continuă pe intervalul de extremităţi u(a) şi u(b).
Exemple. Calculaţi: 1) 
px+q
ax
2
+bx+c
dx, unde a, b, c, p, q sunt constante, a ≠ 0
şi b
2
− 4ac < 0; 2) 
0
1
e
ax
f(e
ax
)dx, unde a ≠ 0 este o constantă şi f admite pe
(0, +) o primitivă F; 3) 
−R
R
R
2
− x
2
dx, unde R > 0 este o constantă.
Soluţie.
1) Folosim forma canonică a funcţiei de gradul doi:
ax
2
+ bx + c = a (x +
b
2a
)
2
+
−Δ
4a
2
, unde Δ = b
2
− 4ac. Cum Δ < 0, putem
nota d :=
−Δ
4a
2
. Se observă că a(ax
2
+ bx + c) = a
2
(x +
b
2a
)
2
+ d
2
> 0 pe
R.
Caz particular I: Presupunem că px + q = (ax
2
+ bx + c)

, adică p = 2a şi
q = b. Efectuăm schimbarea de variabilă ax
2
+ bx + c = y. Diferenţiind
această egalitate avem (2ax + b)dx = dy. Integrala nedefinită transformată este

1
y
dy = ln|y| + C. Atunci 
2ax+b
ax
2
+bx+c
dx = ln|ax
2
+ bx + c| + C (pe R).
Caz particular II: p = 0, q = 1.

1
ax
2
+ bx + c
dx = 
1
a (x +
b
2a
)
2
+ d
2
dx =
1
a

1
(x +
b
2a
)
2
+ d
2
dx.
105
Notând x +
b
2a
= y şi diferenţiind dx = dy, asociem ultimei integrale
nedefinite de mai sus 
1
y
2
+d
2
dy.=
1
d
arctg
y
d
+ C. Atunci

1
ax
2
+bx+c
dx =
1
a
-
1
d
arctg
1
d
(x +
b
2a
) , de unde

1
ax
2
+bx+c
dx =
2
−Δ
arctg
2ax+b
−Δ
+ C.
Cazul general : Împărţind numărătorul la derivata numitorului avem
px + q =
p
2a
(2ax + b) + q −
pb
2a
. Atunci

px+q
ax
2
+bx+c
dx =
p
2a
ln|ax
2
+ bx + c| + q −
pb
2a
2
−Δ
arctg
2ax+b
−Δ
+ C.
2) Efectuăm schimbarea de variabilă e
ax
= y, de unde obţinem prin
diferenţiere ae
ax
dx = dy. Atunci e
ax
dx =
1
a
dy. Schimbăm limitele de
integrare: x
1
= 0 ¬ y
1
= 1 şi x
1
= 1 ¬ y
1
= e
a
.

0
1
e
ax
f(e
ax
)dx = 
1
e
a
1
a
f(y)dy =
1
a
- F(y)|
1
e
a
=
1
a
|F(e
a
) − F(1)].
3) Prima schimbare de variabilă se mai poate aplica sub forma

o
[
f(x)dx = 
a
b
f(u(t)) - u

(t)dt, unde o = u(a) şi [ = u(b). Practic, notăm
x = u(t), t ∈ I, diferenţiem: dx = u

(t)dt şi alegem numerele a, b ∈ I (în
general, nu sunt unic determinate) astfel încât o = u(a) şi [ = u(b).
Pentru a transforma R
2
− x
2
= R 1 − (
x
R
)
2
într-o expresie fără radicali,
reamintim că 1 − sin
2
o = |cos o|. Efectuăm schimbarea de variabilă
x = Rsint,
de unde R
2
− x
2
= R|cos t| şi dx = Rcos t dt. Alegem intervalul I în care
variază t astfel încât Rsint să ia toate valorile de la −R la R când t parcurge I,
de exemplu I = |−
m
2
,
m
2
]. Alegem t
1
, t
2
∈ I astfel încât −R = Rsint
1
şi
R = Rsint
2
, adică t
1
= −
m
2
, t
2
=
m
2
.

−R
R
R
2
− x
2
dx = 

m
2
m
2
R|cos t| - Rcos t dt = R
2


m
2
m
2
cos
2
t dt =
R
2


m
2
m
2
1+cos 2t
2
dt =
R
2
2
(t +
1
2
sin2t)

m
2
m
2
=
R
2
2
|(
m
2
+
1
2
sinm) − (−
m
2
+
1
2
sin(−m))] =
mR
2
2
.
Observaţie. Deoarece y = R
2
− x
2
, x ∈ |−R, R] este ecuaţia explicită a
semicercului centrat în origine, de rază R, situat în semiplanul y ≥ 0, valoarea
integralei calculate reprezintă jumătate din aria unui disc de rază R. Regăsim
formula ariei unui disc A = mR
2
, unde R este raza discului.
Propoziţie. Dacă a > 0 şi f : |−a, a] → R este integrabilă Riemann, atunci

−a
a
f(x)dx = 
0
a
|f(x) + f(−x)]dx. În particular:
a) Dacă f este funcţie impară, adică f(−x) = −f(x) pentru orice x ∈ |−a, a],
106
atunci 
−a
a
f(x)dx = 0;
b) Dacă f este funcţie pară, adică f(−x) = f(x) pentru orice x ∈ |−a, a],
atunci 
−a
a
f(x)dx = 2 
0
a
f(x)dx.
7.5. Aplicaţii ale integralei Riemann
Amintim pe scurt câteva aplicaţii ale integralei Riemann în rezolvarea unor
probleme de analiză, geometrie, mecanică. După cum am arătat la începutul
acestui capitol, chiar unele dintre aceste aplicaţii au condus la apariţia
calculului integral. Demonstraţiile formulelor pe care le enunţăm aici pot fi
găsite, de exemplu, în [1] şi [4], vol. 1.
1. Calculul limitelor unor şiruri
Fie f : |a, b] → R o funcţie integrabilă Riemann. Atunci
n→
lim
b−a
n

k=1
n
f(a + k
b−a
n
) = 
a
b
f(x)dx şi
n→
lim
b−a
n

k=1
n
f(a + (k − 1)
b−a
n
) 
a
b
f(x)dx.
Exemplu. Calculaţi
n→
lim s
n
, unde s
n
= 1 −
1
2
+
1
3

1
4
+. . . . +
1
2n−1

1
2n
.
Soluţie. Se arată că
1 −
1
2
+
1
3

1
4
+. . . . +
1
2n−1

1
2n
=
1
n+1
+
1
n+2
+. . . +
1
2n
(identitatea lui Botez).
Atunci s
n
=

k=1
n
1
n+k
=

k=1
n
1
n 1+
k
n
=
1
n

k=1
n
1
1+
k
n
. Pentru k = 1, 2, . . , n avem
k
n
=
1
n
,
2
n
, . . . , respectiv
n
n
, care împreună cu 0 formează o diviziune cu
puncte echidistante a intervalului |a, b] = |0, 1]. Observăm că putem scrie x
n
sub forma unei sume Riemann : s
n
=
b−a
n

k=1
n
f(a + k
b−a
n
), unde a = 0, b = 1,
f(x) =
1
1+x
. Atunci
n→
lim s
n
= 
0
1
1
1+x
dx = ln(1 + x)|
0
1
, deci
n→
lim 1 −
1
2
+
1
3

1
4
+. . . . +
1
2n−1

1
2n
= ln2. De aici mai rezultă

n=1

(−1)
n+1 1
n
= ln2.
2. Aria unei suprafeţe plane mărginite de două grafice
Fie f, g : |a, b] → R două funcţii Se consideră suprafaţa plană cuprinsă
între graficele celor două funcţii şi dreptele x = a şi x = b, identificată cu
mulţimea
S
f,g
= (x, y) ∈ R
2
: x ∈ |a, b], f(x) ≤ y ≤ g(x) sau f(x) ≤ y ≤ g(x) .
Dacă f şi g sunt integrabile Riemann, atunci S
f,g
are arie şi
aria(S
f,g
) = 
a
b
|f(x) − g(x)|dx.
107
În particular, suprafaţei plane S
f
cuprinse între graficul unei funcţii integrabile
f : |a, b] → R şi dreptele x = a şi x = b este aria(S
f
) = 
a
b
|f(x)|dx.
Exemplu. Demonstraţi că aria suprafeţei plane mărginită de o elipsă având
lungimile semiaxelor a şi b este A(a, b) = mab.
Alegem ca axe Ox şi Oy axele de simetrie ale elipsei. Ecuaţia implicită a
elipsei date este
x
2
a
2
+
y
2
b
2
= 1. De aici explicităm y = ±
b
a
a
2
− x
2
, unde
x ∈ |−a, a]. Suprafaţa plană mărginită de elipsă este cuprinsă între graficele
funcţiilor f, g : |−a, a] → R definite prin f(x) =
b
a
a
2
− x
2
şi
g(x) = −
b
a
a
2
− x
2
(şi dreptele x = a, x = b). Aplicând formula pentru
aria(S
f,g
) obţinem
A(a, b) = 2
b
a

−a
a
a
2
− x
2
dx = 2
b
a
-
ma
2
2
= mab.
Am folosit valoarea calculată anterior a integralei 
−a
a
a
2
− x
2
dx, care
reprezintă jumătate din aria unui disc de rază a. În cazul particular a = b = R
elipsa este un cerc de rază R şi calculând A(R, R) = mR
2
regăsim formula ariei
unui disc.
3. Volumul unui corp de rotaţie.
Rotind în jurul unei axe Ox subgraficul unei funcţii pozitive f : |a, b] → R
se obţine un corp de rotaţie notat cu K
f
, numit corp de rotaţie determinat de f.
Identificăm K
f
cu mulţimea (x, y, z) ∈ R
3
: x ∈ |a, b] şi y
2
+ z
2
≤ f(x) .
Se cere volumul corpului K
f
, notat cu V(K
f
).
Propoziţie. Dacă f : |a, b] → R este o funcţie continuă şi pozitivă, atunci
corpul de rotaţie determinat de f are volumul
V(K
f
) = m 
a
b
f
2
(x)dx.
Exemplu. Să se calculeze volumul corpului de rotaţie determinat de
funcţia f(x) = 2ax , x ∈ |0, h] (volumul unui paraboloid de rotaţie).
V(K
f
) = m 
0
h
2axdx = ma - x
2
|
0
h
= mah
2
.
4. Lungimea graficului unei funcţii de clasă C
1
Fie f : |a, b] → R şi G
f
= (x, y) ∈ R
2
: x ∈ |a, b] şi y = f(x) graficul
său. .
Numim lungime a graficului unei funcţii definite pe un interval compact
marginea superioară a lungimilor liniilor poligonale înscrise în acel grafic.
Propoziţie. Dacă f : |a, b] → R este o funcţie de clasă C
1
(derivabilă, cu
derivata continuă), atunci lungimea graficului funcţiei este numărul
108
l(G
f
) = 
a
b
1 + f

(x)
2
dx.
Exemplu. Calculaţi lungimea graficului funcţiei f(x) = e
x
, x ∈ |0, 1].
Soluţie. Avem 1 + f

(x)
2
= 1 + e
2x
, de unde l(G
f
) = 
0
1
1 + e
2x
dx.
Pentru a calcula integrala precedentă folosim "a doua schimbare de variabilă".
Notăm e
2x
= y, de unde x =
1
2
lny, unde y > 0. Diferenţiind ultima egalitate
rezultă dx =
1
2y
dy. Cum derivata funcţiei u(x) = e
2x
, x ∈ R, este continuă şi
nu se anulează, este aplicabilă "a doua schimbare de variabilă". Schimbăm
limitele de integrare: x
1
= 0 ¬ y
1
= 1 şi x
2
= 1 ¬ y
2
= e
2
. Atunci

0
1
1 + e
2x
dx = 
1
e
2
1 + y
1
2y
dy =
1
2

1
e
2
1
y
1 + y dy. Pentru a calcula integrala
precedentă folosim "prima schimbare de variabilă". Pentru a elimina radicalul,
notăm y = x
2
− 1, unde alegem x ≥ 0. Diferenţiind rezultă dy = 2xdx.
Schimbăm limitele de integrare: pentru y
1
= 1 avem x
1
= 1 + y
1
= 2 ,
pentru y
2
= e
2
avem x
2
= 1 + y
2
= 1 + e
2
. Atunci
l(G
f
) =
1
2

1
e
2
1
y
1 + y dy =
1
2

2
1+e
2
x
x
2
− 1
2xdx = 
2
1+e
2
x
2
x
2
− 1
dx.
Avem de calculat integrala unei funcţii raţionale, folosind metoda
descompunerii în fracţii simple.
x
2
x
2
−1
= 1 +
1
(x−1)(x+1)
= 1 +
A
x−1
+
B
x+1
, unde A, B sunt constante. Atunci

x
2
x
2
−1
dx = x + Aln|x − 1| + B̸ ln|x + 1| + C. Se determină constantele A şi B din
identitatea
1
(x−1)(x+1)
=
A
x−1
+
B
x+1
, x ∈ R ∖ ¡1, −1), echivalentă cu
1 = A(x + 1) + B(x − 1), x ∈ R ∖ ¡1, −1). Dacă mulţimea punctelor în care
două polinoame iau valori egale are un număr de elemente mai mare decât
maximul gradelor acelor polinoame, atunci polinoamele sunt identice. Rezultă
că 1 = A(x + 1) + B(x − 1) pentru orice x ∈ R. Dând ca valori lui x rădăcinile
numitorului x
2
− 1 deducem că A =
1
2
, B = −
1
2
. În final,
l(G
f
) =̀ x +
1
2
ln(x − 1) −
1
2
ln(x + 1)
2
1+e
2
=
1 + e
2
− 2 +
1
2
ln
( 2 + 1)( 1 + e
2
− 1)
( 2 − 1)( 1 + e
2
+ 1)
.
5. Aria unei suprafeţe de rotaţie.
Prin rotirea în jurul axei Ox, graficul unei funcţii pozitive f : |a, b] → R
generează o suprafaţă pe care o vom numi suprafaţa de rotaţie determinată de f
şi o vom nota cu L
f
. Identificăm L
f
cu mulţimea
109
(x, y, z) ∈ R
3
: x ∈ |a, b] şi y
2
+ z
2
= f(x) .
Propoziţie. Dacă f : |a, b] → R este o funcţie de clasă C
1
(derivabilă, cu
derivata continuă), atunci suprafaţa de rotaţie L
f
determinată de f are aria
aria(L
f
) = 2m 
a
b
f(x) 1 + f

(x)
2
dx.
Exemplu. Calculaţi aria suprafeţei de rotaţie determinate de funcţia cosinus
hiperbolic f(x) = ch x, x ∈ |0, 1].
Soluţie. Prin definiţie, funcţiile hiperbolice sunt ch x =
e
x
+e
−x
2
(cosinus
hiperbolic) şi sh x =
e
x
−e
−x
2
(sinus hiperbolic). Se observă că (ch x)

= sh x şi
(sh x)

= ch x. Un calcul simplu arată că are loc identitatea (analogă cu relaţia
fundamentală a trigonometriei) ch
2
x − sh
2
x = 1.
Avem 1 + f

(x)
2
= 1 + sh
2
x = ch x. Atunci aria(L
f
) = 2m 
0
1
ch
2
x
dx =
m
2

0
1
(e
2x
+ e
−2x
+ 2) dx =
m
2
(
1
2
e
2x

1
2
e
−2x
+ 2x)
0
1
, de unde
aria(L
f
) =
m
4
(4 + e
2
− e
−2
).
6. Coordonatele centrului de greutate al unei plăci plane
O placă plană este un corp material cu grosime neglijabilă, astfel încât va fi
identificată cu o mulţime de puncte din plan. Vom considera deocamdată
numai cazul particular al unei plăci plane cu aceeaşi densitate în toate punctele
sale. Presupunem că placa este cuprinsă între graficele a două funcţii şi
dreptele x = a şi x = b, fiind identificată cu mulţimea
S
f,g
= (x, y) ∈ R
2
: x ∈ |a, b], f(x) ≤ y ≤ g(x) . Atunci coordonatele
centrului de greutate G al plăcii omogene S
f,g
sunt date de formulele
x
G
=
1
aria(S
f,g
)

a
b
x|g(x) − f(x)]dx, y
G
=
1
aria(S
f,g
)

a
b
|g
2
(x) − f
2
(x)]dx,
unde aria(S
f,g
) = 
a
b
|g(x) − f(x)]dx.
Exemplu. Calculaţi coordonatele centrului de greutate al plăcii omogene
mărginite de parabola y
2
= 2px şi dreapta x = h, unde p şi h sunt constante
strict pozitive.
Soluţie. y
2
= 2px · y = ± 2p - x , deci |a, b] = |0, 1],
f(x) = − 2p - x şi g(x) = 2p - x . Se observă că |g
2
(x) − f
2
(x)] = 0
pentru orice x, de unde y
G
= 0, deci centrul de greutate al plăcii se află pe Ox.
Din punct de vedere fizic, acest rezultat era de aşteptat, datorită faptului că
placa omogenă este simetrică faţă de Ox.
aria(S
f,g
) = 
0
h
2 2p - x dx = 2 2p 
0
h
x
1
2
dx = 2 2p
x
3
2
3
2 0
h
=
4
3
h
3
2
2p .
110
Atunci
x
G
=
3
4 2p
h

3
2

0
2
x - 2 2p - x dx =
3
2
h

3
2

0
h
x
3
2
dx =
3
2
h

3
2
x
5
2
5
2 0
h
=
3
5
h.
Este interesant faptul că abscisa centrului de greutate nu depinde de parametrul
p al parabolei.
111
Capitolul 8. Integrale improprii
În acest capitol extindem noţiunea de integrală Riemann (integrala unei
funcţii mărginite pe un interval închis şi mărginit) la cazul când intervalul de
integrare este necompact. Vom considera integrale de forma 
I
f(x)dx, în care
fie că funcţia f este mărginită pe intervalul I, dar I nu este mărginit sau I nu
este închis, fie că intervalul I este mărginit, dar funcţia f este nemărginită pe I.
Necesitatea introducerii unor asemenea integrale (numite integrale
improprii) decurge din problema calculării ariilor unor regiuni plane
nemărginite, ca şi din studierea unor fenomene fizice pe intervale de timp
nemărginite.
În definirea şi studierea integralelor improprii se pleacă de la integrala
Riemann, aşa cum în definirea şi studierea seriilor numerice se pleacă de la
sume cu un număr finit de termeni. În ambele cazuri intervine un proces de
trecere la limită. Există o strânsă analogie între studiul convergenţei
integralelor improprii şi studiul convergenţei seriilor, mai ales în ceea ce
priveşte criteriile de convergenţă.
8.1. Definiţii ale integralelor improprii de prima speţă şi de a
doua speţă
Integrale improprii cu limite de integrare infinite
Aceste integralele improprii pot avea una din formele 
a
+
f(x)dx, 
−
b
f(x)dx
sau 
−
+
f(x)dx, unde a, b ∈ R şi se mai numesc integrale improprii de speţa I.
Problemă
Să se calculeze aria subgraficului funcţiei f(x) =
1
x
o
, x ∈ |1, +), unde
o > 0 este un număr dat.
Subgraficul funcţiei f se identifică cu
S
f
= (x, y) ∈ R
2
: x ∈ |1, +) şi 0 ≤ y ≤ f(x) .
Notăm cu S(t) mulţimea de puncte din plan mărginită de graficul lui f, axa
Ox şi dreptele x = 1, x = t. Ştim că aria(S(t)) = 
1
t
f(x)dx şi observăm că,
datorită faptului că f este pozitivă, această arie creşte odată cu t. Există atunci
lim
t→
aria(S(t)) =
t≥1
sup aria(S(t)) ∈ |0, +)  ¡+).
Este natural să considerăm că aria(S
f
)
DEF
= lim
t→
aria(S(t)) şi

1
+
f(x)dx
DEF
= aria(S
f
). Astfel am defini

1
+
f(x)dx
DEF
= lim
t→

1
t
f(x)dx.
112
Pentru o ≠ 1 calculăm

1
t
f(x)dx = 
1
t
1
x
o
dx = 
1
t
x
−o
dx =
x
−o+1
−o+1
1
t
=
1
1−o
(t
1−o
− 1). Atunci:

1
+
f(x)dx = lim
t→
1
1−o
(t
1−o
− 1) =
1
1−o
lim
t→
t
1−o
− 1 , de unde

1
+
f(x)dx =
1
o−1
, dacă o > 1
+, dacă o ∈ (0, 1)
. Pentru o = 1 calculăm

1
t
f(x)dx = 
1
t
1
x
dx = lnx|
1
t
= lnt − ln1 = lnt, de unde 
1
+
f(x)dx = lim
t→
lnt = +
.
Definiţii
Definiţie. Fie f : |a, +) ÷ R o funcţie integrabilă pe |a, t] pentru orice
număr real t > a. Dacă există limita lim
t→

a
t
f(x)dx (finită sau infinită), atunci se
defineşte integrala improprie a funcţiei f pe intervalul |a, +) prin

a
+
f(x)dx
DEF
= lim
t→

a
t
f(x)dx.
Dacă limita de mai sus este finită se spune că integrala 
a
+
f(x)dx este
convergentă. Dacă limita de mai sus este infinită sau nu există se spune că
integrala 
a
+
f(x)dx este divergentă.
Dacă limita lim
t→

a
t
f(x)dx nu există, atunci integrala 
a
+
f(x)dx nu are sens. De
exemplu, 
0
+
cos x dx nu are sens, deoarece lim
t→

0
t
cos x dx = lim
t→
sint nu există.
Observaţie. Condiţia ca funcţia f : |a, +) ÷ R să fie integrabilă pe |a, b]
pentru orice număr real b > a este îndeplinită dacă f este continuă.
Analog se definesc integralele improprii :

−
b
f(x)dx
DEF
= lim
t→−

t
b
f(x)dx, unde funcţia f : (−, b] ÷ R este integrabilă pe
|t, b], ∀t < b, iar limita lim
t→−

t
b
f(x)dx există.

−
+
f(x)dx
DEF
=
a→−
lim
b→+

a
b
f(x)dx, unde funcţia f : R ÷ R o funcţie integrabilă pe
orice interval |a, b], iar limita
a→−
lim
b→+

a
b
f(x)dx există.
Dacă există c ∈ R astfel încât integralele improprii 
−
c
f(x)dx şi 
c
+
f(x)dx
113
sunt convergente, atunci pentru oricare c ∈ R aceste integrale sunt definite şi
putem scrie

−
+
f(x)dx = 
−
c
f(x)dx + 
c
+
f(x)dx.
Calculul integralelor improprii de speţa I (Consecinţă a definiţiei)
Dacă f admite o primitivă F pe intervalul de definiţie, putem scrie:
1) 
a
+
f(x)dx = lim
t→+
F(x)|
a
t
= lim
t→+
F(t) − F(a)
NOT
= F(x)|
a
+
, dacă primitiva F
are limită la +;
2) 
−
b
f(x)dx = lim
t→−

t
b
f(x)dx = lim
t→−
F(x)|
t
b
= F(b) − lim
t→−
F(t)
NOT
= F(x)|
−
b
,
dacă primitiva F are limită la −;
3) 
−
+
f(x)dx =
a→−
lim
b→

a
b
f(x)dx =
a→−
lim
b→
F(x)|
a
b
=
a→−
lim
b→
|F(b) − F(a)]
= lim
b→
F(b) − lim
a→−
F(a) = F(x)|
−
+
, dacă primitiva F are limite la − şi la
+, iar cel puţin una dintre aceste limite este finită. Formal, se aplică şi în
aceste cazuri formula Leibniz-Newton.
Exemple. Calculaţi pe baza definiţiei (sau a consecinţei definiţiei)
următoarele integrale:
1) 
0
+
e
cx
dx, unde c ∈ R; 2) 
−
b
1
x
2
+4x+13
dx; 3) 
0
+
xe
−x
dx.
Soluţie. 1) O primitivă a funcţiei f(x) = e
cx
este F(x) =
1
c
e
cx
dacă c ≠ 0,
respectiv F(x) = x dacă c = 0. Pentru c = 0 avem 
0
+
1dx = x|
0
+
= +.
Presupunem c ≠ 0. Atunci

0
+
e
cx
dx =
1
c
e
cx
|
0
+
=
1
c
lim
x→+
e
cx
− 1 =
+, dacă c > 0

1
c
, dacă c < 0
.
Se observă că integrala improprie 
0
+
e
cx
dx este convergentă dacă şi numai
dacă c < 0.
2) Funcţia f(x) =
1
x
2
+4x+13
este definită şi continuă pe R, deoarece
x
2
+ 4x + 13 nu are rădăcini reale. Calculăm o primitivă pe R a funcţiei f.
x
2
+ 4x + 13 = (x + 2)
2
+ 3
2
¬ 
1
x
2
+4x+13
dx = 
1
(x+2)
2
+3
2
dx
NOT
= F(x) + C.
Efectuăm substituţia x + 2 = y, de unde dx = dy. Integrala nedefinită
transformată este 
1
y
2
+3
2
dx
NOT
=
1
3
arctg
y
3
+ C. Putem lua F(x) =
1
3
arctg
x+2
3
.
Atunci

−
b
1
x
2
+4x+13
dx =
1
3
arctg
x+2
3 −
b
=
1
3
arctg
x+2
3 −
b
=
1
3
arctg
b+2
3
− lim
x→−
arctg
x+2
3
lim
x→−
arctg
x+2
3
= lim
t→−
arctgt =
m
2
.
3) Folosind metoda integrării prin părţi:
114
 xe
−x
dx =  x(−e
−x
)

dx = x(−e
−x
) −  x

(−e
−x
)dx = −xe
−x
+  e
−x
dx = −xe
−x
− e
−x
+
Atunci 
0
+
xe
−x
dx = lim
t→+

0
t
xe
−x
dx = lim
t→+
|−e
−x
(x + 1)]|
0
t
= lim
t→+
|1 − e
−t
(t + 1)]
= lim
t→+
1 −
t+1
e
t
= 1.
Integrale improprii cu limite de integrare finite şi funcţii de integrat
nemărginite
Aceste integralele improprii pot avea una din formele 
a+0
b
f(x)dx, 
a
b−0
f(x)dx
sau 
a+0
b−0
f(x)dx, unde a, b ∈ R şi se mai numesc integrale improprii de speţa a
doua. Semnificaţia modului cum sunt scrise limitele de integrare este
următoarea: funcţia f este definită pe (a, b] în primul caz, pe |a, b) în al doilea
caz şi pe (a, b) în al treilea caz. Toate cele trei tipuri de integrale improprii de
speţa a doua se notează mai simplu ca 
a
b
f(x)dx, tipul rezultând din intervalul de
definiţie al funcţiei de integrat.
Problemă
Să se calculeze aria subgraficului funcţiei f(x) =
1
x
o
, x ∈ (0, 1], unde
o > 0 este un număr dat.
Aici subgraficul funcţiei f se identifică cu mulţimea
S
f
= (x, y) ∈ R
2
: x ∈ (0, 1] şi 0 ≤ y ≤ f(x) .
Notăm cu S(t) mulţimea de puncte din plan mărginită de graficul lui f, axa
Ox şi dreptele x = t, x = 1. aria(S(t)) = 
t
1
f(x)dx creşte când t scade către 0,
datorită faptului că f este pozitivă . Atunci există
lim
t→0
t>0
aria(S(t)) =
t∈(0,1]
sup aria(S(t)) ∈ |0, +)  ¡+).
Este natural să considerăm că aria(S
f
)
DEF
= lim
t→0
t>0
aria(S(t)) şi

0+0
1
f(x)dx
DEF
= aria(S
f
). Astfel am defini

0+0
+
f(x)dx
DEF
= lim
t→0
t>0

t
1
f(x)dx .
Pentru o ≠ 1 calculăm

t
1
f(x)dx = 
t
1
1
x
o
dx = 
t
1
x
−o
dx =
x
−o+1
−o+1
t
1
=
1
1−o
(1 − t
1−o
). Atunci:
115

0+0
1
f(x)dx = lim
t→0
t>0
1
1−o
(1 − t
1−o
) =
1
1−o
(1 − lim
t→0
t>0
t
1−o
), de unde

1
+
f(x)dx =
+, dacă o > 1 (integrala este convergentă)
1
1−o
, dacă o ∈ (0, 1) (integrala este divergentă)
.
Pentru o = 1 calculăm 
t
1
f(x)dx = 
t
1
1
x
dx = lnx|
t
1
= ln1 − lnt = −lnt, de
unde 
0+0
1
f(x)dx = lim
t→0
t>0
(−lnt) = + (integrala este divergentă).
Definiţii
Definiţie. Fie f : (a, b] ÷ R o funcţie integrabilă pe |t, b] pentru orice
t ∈ (a, b]. Dacă există limita lim
t→a
t>a

t
b
f(x)dx (finită sau infinită), atunci se
defineşte integrala improprie a funcţiei f pe intervalul (a, b] prin

a+0
b
f(x)dx
DEF
= lim
t→a
t>a

t
b
f(x)dx.
Dacă limita de mai sus este finită se spune că integrala 
a+0
b
f(x)dx este
convergentă. Dacă limita de mai sus este infinită sau nu există se spune că
integrala 
a+0
b
f(x)dx este divergentă.
Analog se definesc integralele improprii:

a
b−0
f(x)dx
DEF
= lim
t→b
t<b

a
t
f(x)dx, unde funcţia f : |a, b) ÷ R este integrabilă pe
|a, t], ∀t ∈ |a, b), iar limita lim
t→b
t<b

a
t
f(x)dx există.

a+0
b−0
f(x)dx
DEF
=
v↗b
lim
t↘a

t
v
f(x)dx, unde funcţia f : R ÷ R o funcţie integrabilă pe
orice interval compact |t, v] ⊂ (a, b), iar limita
v↗b
lim
t↘a

t
v
f(x)dx există.
Calculul integralelor improprii de speţa a II-a (Consecinţă a definiţiei)
Dacă f admite o primitivă F pe intervalul său de definiţie, putem scrie:
1) 
a+0
b
f(x)dx = lim
t→a
t>a
F(x)|
t
b
= F(b) − lim
t→a
t>a
F(t), dacă primitiva F are limită la
dreapta în punctul a;
116
2) 
a
b−0
f(x)dx = lim
t→b
t<b

a
t
f(x)dx = lim
t→b
t<b
F(x)|
a
t
= lim
t→b
t<b
F(t) − F(b), dacă primitiva
F are limită la stânga în punctul b;
3)

a+0
b−0
f(x)dx =
v↗b
lim
t↘a

t
v
f(x)dx =
v↗b
lim
t↘a
F(x)|
t
v
=
v↗b
lim
t↘a
|F(v) − F(t)] = lim
v→b
v<b
F(v) − lim
t→a
t>a
F(t) =,
dacă primitiva F are limită la stânga în punctul b şi limită la dreapta în punctul
a, iar cel puţin una dintre aceste limite este finită.
Exemple. Calculaţi pe baza definiţiei: 1) 
0
4
1
x
dx; 2) 
a
b
1
(x−a)
z
dx ; 3)

a
b
1
(b−x)
z
dx , unde z ∈ R; 4) 
0
1
lnx dx.
Soluţie.
1) f(x) =
1
x
, x ∈ (0, 4]. Avem lim
x→0
x>0
1
x
= +. Integrala de calculat se scrie
mai explicit ca 
0+0
4
1
x
dx

0+0
4
1
x
dx = lim
t→0
t>0

t
4
1
x
dx = lim
t→0
t<0
x
(−1/2)+1

1
2
+1
t
4
= lim
t→0
t<0
2 x |
t
4
= 2 2 − lim
t→0
t<0
t = 4.
2) 
a+0
b
1
(x−a)
z
dx = lim
t→a
t>a

t
b
1
(x−a)
z
dx = lim
t→a
t>a

t
b
(x − a)
−z
dx = lim
t→a
t>a
(x−a)
−z+1
−z+1
t
b
=
1
1−z
lim
t→a
t>a
|(b − a)
1−z
− (t − a)
1−z
] =
1
1−z
(b − a)
1−z
, dacă z < 1
+, dacă z > 1
Dacă z = 1,

a+0
b
1
(x − a)
z
dx = 
a+0
b
1
x − a
dx = lim
t→a
t>a

t
b
1
x − a
dx =
lim
t→a
t>a
ln(x − a)|
t
b
= lim
t→a
t>a
|ln(b − a) − ln(t − a)] = +.
3) 
a
b−0
1
(b−x)
z
dx = lim
t→b
t<b

a
t
1
(b−x)
z
dx = lim
t→b
t<b

a
t
(b − x)
−z
dx = lim
t→b
t<b
(b−x)
−z+1
z−1
a
t
=
1
z−1
lim
t→b
t<b
|(b − t)
1−z
− (b − a)
1−z
] =
1
1−z
(b − a)
1−z
, dacă z < 1
+, dacă z > 1
.
Dacă z = 1,
117

a
b−0
1
(b − x)
z
dx = 
a
b−0
1
b − x
dx = lim
t→b
t<b

a
t
1
b − x
dx
= lim
t→b
t<b
|−ln(b − x)]|
a
t
= −lim
t→a
t>a
|ln(b − t) − ln(b − a)] = +.
4) f(x) = lnx, x ∈ (0, 1]. Avem lim
x→0
x>0
lnx = −. Integrala de calculat
este 
0+0
1
lnxdx = lim
t→0
t>0

t
1
lnx dx. Dar

t
1
lnxdx = 
t
1
x

lnxdx = xlnx|
t
1
− 
t
1
x(lnx)

dx = −t lnt − 
t
1
x -
1
x
dx
= −t lnt − x|
t
1
= t(1 − lnt) − 1.
Limita lim
t→0
t>0
t(1 − lnt) este de tip 0 - . Scriem lim
t→0
t>0
t(1 − lnt) =
lim
t→0
t>0
(1−lnt)
1
t
= lim
t→0
t>0

1
t

1
t
2
= lim
t→0
t>0
t = 0, de unde 
0+0
1
lnx dx = −1.
Observăm că aria mulţimii mărginite de graficul funcţiei de mai sus şi
axele Ox şi Oy este egală cu − 
0+0
1
lnxdx = 1. Această mulţime este
simetrica faţă de origine a subgraficului funcţiei g(x) = e
x
, x ∈ (−, 0)., iar
subgraficul respectiv are aria egală cu 
−
0
e
x
dx = e
x
|
−
0
= 1 −
x→−
lim e
x
= 1.
8.2. Proprietăţi generale ale integralelor improprii
În ceea ce urmează tratăm în mod unitar integralele improprii pe intervale
nemărginite, respectiv mărginite. Vom considera un interval I ⊂ R de forma
I = |a, b) sau I = (a, b] , unde a, b ∈ R ¡−, +) . Fie funcţia f : I → R,
integrabilă pe orice subinterval compact al lui I. Se consideră integrala
Riemann R(t) a lui f pe un interval variabil |a, t] ⊂ I , respectiv |t, b] ⊂ I.
Valoarea integralei improprii 
I
f(x)dx a funcţiei f pe intervalul I este valoarea
limitei
t<b
t→b
lim R(t), respectiv
t>a
t→a
lim R(t), dacă limita există. Integrala R(t) joacă
rolul sumei parţiale s
n
a unei serii

n=1

a
n
, iar valoarea integralei improprii
joacă rolul sumei seriei. O integrală improprie este convergentă dacă şi numai
dacă limita care o defineşte este finită.
Definiţie. Spunem că integrala improprie 
I
f(x)dx este absolut convergentă
118
dacă integrala improprie 
I
|f(x)|dx este convergentă.
Pe baza Criteriului Cauchy-Bolzano de la limite de funcţii se demonstrează
următoarea condiţie necesară şi suficientă de convergenţă a integralelor
improprii, analogă criteriului lui Cauchy pentru serii de numere reale.
Teorema (Criteriul Cauchy-Bolzano pentru integrale improprii). Fie
I = |a, b) (respectiv, I = (a, b]) şi f : I → R integrabilă pe orice interval
compact conţinut în I. Integrala 
I
f(x)dx este convergentă dacă şi numai dacă
pentru orice c > 0 există c
c
∈ I astfel încât pentru orice x

, x
′′
∈ (c
c
, b)
(respectiv, x

, x
′′
∈ (a, c
c
)) are loc inegalitatea 
x

x
′′
f(x)dx < c.
Corolar. Orice integrală improprie absolut convergentă este convergentă.
Observaţie. Există integrale improprii care sunt convergente fără a fi
absolut convergente, de exemplu 
0
+
sinx
x
dx.
Teorema (Formula de integrare prin părţi) Fie I = |a, b) (respectiv,
I = (a, b]), a, b ∈ R ¡−, +) şi f, g : I → R funcţii derivabile, cu derivata
continuă . Presupunem că există şi este finită limita
x<b
x→b
lim |f(x)g(x)] (respectiv,
x>a
x→a
lim |f(x)g(x)]). Dacă una din integralele 
I
f

(x)g(x)dx , 
I
f (x)g

(x)dx este
convergentă, atunci şi cealaltă este convergentă şi

I
f

(x)g(x)dx =
x<b
x→b
lim |f(x)g(x)] − f(a)g(a) − 
I
f (x)g

(x)dx,
(respectiv, 
I
f

(x)g(x)dx = f(b)g(b) −
x>a
x→a
lim |f(x)g(x)] − 
I
f (x)g

(x)dx).
Teorema (Formula de schimbare de variabilă) Fie I = |a, b) şi
f : I → R o funcţie continuă . Fie J = |o, [) şi u : J → I o funcţie strict
crescătoare, derivabilă, cu derivata continuă, cu u(o) = a şi
t<[
t→[
lim u(t) = b.
Dacă una din integralele 
I
f (x)dx , 
J
f (u(t))u

(t)dt este convergentă, atunci şi
cealaltă este convergentă şi cele două integrale sunt egale.
Teorema de mai sus se transpune la intervale deschise în stânga şi închise
în dreapta.
8.3. Criterii de convergenţă pentru integrale improprii
Pentru anumite integrale improprii nu putem afla cu uşurinţă o primitivă a
funcţiei de integrat. În asemenea cazuri se pune problema de a stabili natura
integralei improprii (convergentă sau divergentă) în mod indirect, fără a mai
încerca să calculăm valoarea integralei. Vom prezenta câteva condiţii
119
suficiente pentru ca o integrală improprie să fie convergentă, respectiv
divergentă. În cele ce urmează vom considera intervale de integrare de forma
I = |a, b), unde − < a < b ≤ +. Toate rezultatele se transpun uşor la
intervale de forma (a, b], cu − ≤ a < b < +, precum şi la intervale deschise
(a, b), unde − ≤ a < b ≤ +. Criteriile de convergenţă pentru integrale
improprii sunt analoge criteriilor de convergenţă pentru serii, de altfel pot fi
deduse cu ajutorul acestora (vezi [Puiu]).
Cazul când funcţia de integrat păstrează acelaşi semn este mult mai simplu
decât cel în care funcţia de integrat are semn variabil. Având o funcţie
f : |a, b) → |0, +) integrabilă pe orice subinterval compact al lui I := |a, b),
funcţia F : |a, b) → R definită prin F(t) = 
a
t
f(x)dx este crescătoare, în
consecinţă are limită în punctul b, adică există 
I
f (x)dx =
t<b
t→b
lim F(t). Limita în
punctul b a unei funcţii crescătoare F : |a, b) → R există şi este
t<b
t→b
lim F(t) = sup¡F(t) : t ∈ |a, b)), deci este finită dacă F este majorată,
respectiv este + dacă F este nemajorată.
Teoremă (Condiţie necesară şi suficientă de integrabilitate pentru o
funcţie pozitivă)
Fie I = |a, b) şi f : I → |0, +) o funcţie integrabilă pe orice subinterval
compact al lui I. Atunci integrala 
I
f (x)dx este convergentă dacă şi numai
dacă funcţia F : I → R definită prin F(t) = 
a
t
f(x)dx este mărginită superior.
Integrala unei funcţii negative există dacă şi numai dacă integrala opusei
acelei funcţii există, iar în cazul în care există, valorile celor două integrale
sunt opuse.
Pentru a stabili natura integralei improprii a unei funcţii pozitive se
compară funcţia de integrat cu o funcţie pozitivă a cărei integrală pe intervalul
dat se cunoaşte.
Teoremă (Criteriul comparaţiei cu inegalităţi)
Fie I = |a, b) şi f, g : I → |0, +) funcţii integrabile pe orice subinterval
compact al lui I. Presupunem că 0 ≤ f(x) ≤ g(x) pentru orice x ∈ I. În aceste
condiţii:
a) Dacă 
I
g(x)dx este convergentă, atunci 
I
f (x)dx este convergentă;
b) Dacă 
I
g(x)dx este divergentă, atunci 
I
f (x)dx este divergentă.
Teoremă (Criteriul comparaţiei cu limită)
Fie I = |a, b) şi f, g : I → |0, +) funcţii integrabile pe orice subinterval
compact al lui I. Presupunem există limita L :=
x<b
x→b
lim
f(x)
g(x)
. În aceste condiţii:
a) Dacă L este un număr strict pozitiv, atunci integralele 
I
f (x)dx şi
120

I
g(x)dx au aceeaşi natură;
b) Dacă L = 0 şi integrala 
I
g(x)dx este convergentă, atunci 
I
f (x)dx este
convergentă;
c) Dacă L = + şi integrala 
I
g(x)dx este divergentă, atunci 
I
f (x)dx este
divergentă.
Prezentăm aplicaţii ale Criteriului de comparaţie cu limită, foarte eficiente
în rezolvarea problemelor, bazate pe compararea funcţiei de integrat cu o
funcţie putere.
Teoremă (Criteriul cu puteri, pentru integrale pe intervale
nemărginite). Fie I = |a, +) şi f : I → |0, +) o funcţie integrabilă pe orice
subinterval compact al lui I. Presupunem că pentru un număr real z există în
R limita
L :=
x→+
lim x
z
f(x).
Dacă z > 1 şi limita L este finită, atunci integrala 
I
f (x)dx este convergentă.
Dacă z ≤ 1 şi L ≠ 0, atunci integrala 
I
f (x)dx este divergentă.
Teorema (Criteriul cu puteri, pentru integrale pe intervale mărginite).
Fie I = |a, b) (respectiv, I = (a, b] )şi f : I → |0, +) o funcţie integrabilă pe
orice subinterval compact al lui I. Presupunem că pentru un număr real z
există în R limita
L :=
x<b
x→b
lim (b − x)
z
f(x),
(respectiv,
L :=
x>a
x→a
lim ( x − a)
z
f(x)).
Dacă z < 1 şi limita L este finită, atunci integrala 
I
f (x)dx este convergentă.
Dacă z ≥ 1 şi L ≠ 0, atunci integrala 
I
f (x)dx este divergentă.
Exemple. Stabiliţi pentru fiecare din integralele următoare dacă este
convergentă sau divergentă.
1) 
a
+
P(x)
Q(x)
dx, unde P, Q sunt polinoame, a ∈ R; 2) 
0
+
e
−x
2
dx; 3)

0
+
e
−ox
cos [x dx, 
0
+
e
−ox
sin[x dx, unde o > 0; 4) 
1
+
e
−x
x
p−1
dx, unde p > 0.
Soluţie. Aplicăm Criteriul cu puteri corespunzător intervalului de
integrare, nemărginit sau mărginit.
121
1) Notăm gradele celor două polinoame: p := gradP, q := gradQ. Pentru
orice număr real z avem
L :=
x→+
lim x
z
P(x)
Q(x)
=
0, dacă z + p < q
±, dacă z + p > q
ap
bq
, dacă z + p = q
,
unde am notat cu a
p
, b
q
coeficientul dominant al polinomului P, respectiv Q.
Pentru q − p ≥ 2, considerăm z ∈ (1, q − p) şi deducem că integrala dată este
convergentă. Pentru q − p ≤ 1, considerăm z = 1 şi deducem că integrala dată
este divergentă.
Analog se demonstrează că integrala 
−
a
P(x)
Q(x)
dx este convergentă dacă şi
numai dacă q − p ≥ 2.
2) Dacă z > 0, atunci
x→+
lim x
z
e
−x
2
=
x→+
lim
x
z
e
x
2
=
y→+
lim
y
z
2
e
y
= 0. În particular,
luând z > 1 deducem că integrala 
0
+
e
−x
2
dx este convergentă.
Metoda a II-a. Integrala 
c
+
e
−ox
dx, unde o > 0 şi c ∈ R, este convergentă.
Observăm comparaţia
e
−x
2
≤ e
−x
, dacă x ≥ 1.
Din convergenţa integralei 
1
+
e
−x
dx rezultă, conform Criteriului comparaţiei cu
inegalităţi, că integrala 
1
+
e
−x
2
dx este convergentă. Dar 
0
+
e
−x
2
dx = 
0
1
e
−x
2
dx +

1
+
e
−x
2
dx.
3) Utilizăm inegalităţile: |e
−ox
cos [x| ≤ e
−ox
şi |e
−ox
sin[x| ≤ e
−ox
, pentru
orice x ∈ R. Având o > 0, integrala 
0
+
e
−ox
dx este convergentă. Criteriul
comparaţiei cu inegalităţi arată că sunt convergente şi 
0
+
|e
−ox
cos [x| dx,

0
+
|e
−ox
sin[x| dx. Aceasta înseamnă că integralele date sunt absolut
convergente, în particular sunt convergente.
4) Fie f(x) = e
−x
x
p−1
, x > 0. Avem
x→+
lim x
z
f(x) =
x→+
lim x
z+p−1
e
−x
. Dacă
122
z > 1 − p, limita precedentă este de tip  - 0:
x→+
lim x
z
f(x) =
x→+
lim
x
z+p−1
e
x
= 0. În
particular, luând z > 1 > 1 − p, Criteriul cu puteri pentru intervale nemărginite
arată că integrala dată este convergentă.
Să considerăm şi integrala 
0
1
e
−x
x
p−1
dx, unde 0 < p < 1 (dacă p ≥ 1
aceasta este o integrală Riemann, nu este improprie). Avem
x>0
x→0
lim x
z
f(x) =
x>0
x→0
lim x
z+p−1
e
−x
= 0 pentru z ∈ (1 − z, 1) . Criteriul cu puteri pentru
intervale mărginite arată că integrala 
0
1
e
−x
x
p−1
dx este convergentă pentru orice
p ∈ (0, 1).
În concluzie integrala Γ(p) := 
0
+
e
−x
x
p−1
dx (numită integrala lui Euler de
speţa a doua), este convergentă pentru orice p > 0.
Folosind integrarea prin părţi se demonstrează relaţia de recurenţă
Γ(p + 1) = pΓ(p), pentru orice p > 0.
Prin inducţie după n se arată că Γ(n + 1) = n!, pentru orice număr natural n.
8.4. Aplicaţii. Transformata Laplace a unei funcţii original
Ca aplicaţie la studiul integralelor improprii, prezentăm succint câteva
chestiuni introductive referitoare la transformata Laplace. Această noţiune are
numeroase aplicaţii în electotehnică şi teoria sistemelor, prin intermediul
aşa-numitului calcul operaţional. Pentru o tratare detaliată a transformării
Laplace şi calculului operaţional trimitem la [10].
Definiţie. O funcţie f : R ÷ R se numeşte funcţie original dacă f satisface
următoarele condiţii:
(O1) f(t) = 0, ∀t < 0;
(O2) f este derivabilă pe porţiuni;
(O3) ∃M > 0, s
0
≥ 0 a.î. |f(t)| ≤ Me
s
0
t
, ∀t ≥ 0.
Numărul s
0
de mai sus se numeşte indice de creştere al funcţiei f.
Cel mai simplu exemplu de funcţie original este funcţia treaptă unitate,
p : R →R cu p(t) = 0 pentru t < 0 şi p(t) = 1 pentru t > 0, unde valoarea
p(0) se alege convenabil. Funcţii original sunt şi produsele dintre treapta
unitate şi următoarele funcţii: e
at
(unde a ∈ R), t
n
(unde n ∈ N), funcţiile
mărginite şi derivabile pe R ( în particular cos ot şi sinot) . Se arată că suma şi
produsul a două funcţii original sunt de asemenea funcţii original.
Definiţie. Transformata Laplace a unei funcţii original f, notată
L|f(t)] = F(p) este funcţia definită prin F(p) = 
0

f(t)e
−pt
dt, unde p > s
0
.
Observaţie.

0

|f(t)e
−pt
|dt = 
0

≤Me
s
0
t
-
|f(t)| -e
−pt
dt ≤ M - 
0

e
(s
0
−p)t
dt = M
e
(s
0
−p)t
(s
0
−p)
0

=
123
M
s
0
−p
=0
lim
t→
e
<0
(s
0
−p)t
−1 =
M
p−s
0
¬ 
0

|f(t)e
−pt
|dt < + ¬ integrala

0

f(t)e
−pt
dt din definiţia transformatei Laplace este convergentă.
Exemple.
1) Transformata Laplace a funcţiei f(t) = e
zt
este
L|e
zt
] =
1
p − z
,
unde p > z. Avem
F(p) = 
0

e
zt
- e
−pt
dt = 
0

e
(z−p)t
dt =
e
(z−p)t
z−p
0

=
1
z−p
lim
t→
e
(z−p)t
− 1 .
Dacă
p > z ¬ (z − p) < 0 ¬ lim
t→
e
(z−p)t
= lim
x→
e
x
= 0 ¬ F(p) = −
1
z−p
=
1
p−z
.
2) Transformata Laplace a funcţiei f
n
(t) = t
n
e
zt
(n ∈ N) este
L|t
n
e
zt
] =
n!
(p − z)
n+1
,
unde p > z. Notăm F
n
(p) = L|t
n
e
zt
](p). Am calculat mai sus F
0
(p) =
1
p−z
.
F
n
(p) = 
0

t
n
e
(z−p)t
dt = 
0

t
n e
(z−p)t
z−p

dt = t
n e
(z−p)t
z−p
0

− 
0

(t
n
)

-
e
(z−p)t
z−p
dt
(am aplicat formula de integrare prin părţi). Dar
lim
t→
t
n
e
(z−p)t
= lim
t→
t
n
e
(p−z)t
|


]
= 0 (deoarece p − z > 0) şi
lim
t→0
t
n
e
(z−p)t
= 0 - 1 = 0, deci t
n e
(z−p)t
z−p
0

= 0. Atunci
F
n
(p) =
n
p−z

0

t
n−1
e
(z−p)t
dt ¬ F
n
(p) =
n
p−z
F
n−1
(p) (n ≥ 1)
(relaţie de recurenţă). Rezultă:
F
n
(p) =
n
p−z
-
n−1
p−z
- -
2
p−z
-
1
p−z
- F
0
(p) =
n!
(p−z
0
)
-
1
p−z
F
0
(p)=
n!
(p−z)
n+1
.
3) Transformatele Laplace ale funcţiilor f(t) =e
ot
cos ot şi g(t) = e
ot
sinot
sunt
L|e
ot
cos ot] =
p − o
(p − o)
2
+ o
2
; L|e
ot
sinot] =
o
(p − o)
2
+ o
2
,
unde p > o.
Notăm transformatele Laplace F(p) = L|e
ot
cos ot], G(p) = L|e
ot
sinot].
Avem F(p) = 
0

e
(o−p)t
cos otdt, G(p) = 
0

e
(o−p)t
sinotdt. Folosind Criteriul
comparaţiei cu inegalităţi se arată că integralele de mai sus sunt convergente
pentru orice p > o.
Vom folosi formula lui Euler
124
e
x+iy
= e
x
(cos y + i siny).
Atunci F(p) + iG(p) = 
0

e
(o−p)t
(cos ot + i sinot)dt = 
0

e
|(o−p)+io]t
dt
=
T→+
lim 
0
T
e
|(o−p)+io]t
dt.
Se demonstrează că regula de derivare (e
ct
)

= ce
ct
, unde c este o
constantă, rămâne valabilă în cazul când c este număr complex. Atunci
e
ct
c
,
unde c ≠ 0 este număr complex, este o primitivă pe R a funcţiei e
ct
.
Menţionăm că derivata unei funcţii cu valori complexe u(t) + iv(t) se face pe
componente: (u(t) + iv(t))

= u

(t) + i v

(t), dacă derivatele din membrul drept
există şi sunt finite. Formula Leibniz-Newton se transpune şi ea la funcţii cu
valori complexe.

0
T
e
|(o−p)+io]t
dt =
e
|(o−p)+io]t
(o − p) + io
0
T
=
1
(o − p) + io
(e
|(o−p)+io]T
− 1).
Dar |e
|(o−p)+io]T
| = e
(o−p)T
- |cos ot + i sinot| = e
(o−p)T
→ 0, pentru T → +,
deoarece o − p < 0. Rezultă că
T→+
lim e
|(o−p)+io]T
= 0, în mulţimea numerelor
complexe. Atunci
F(p) + iG(p) =
T→+
lim
1
(o − p) + io
(e
|(o−p)+io]T
− 1) =
1
(p − o) − io
,
de unde, amplificând fracţia de mai sus cu conjugatul numitorului şi
identificând părţile reale, respectiv imaginare, obţinem rezultatele menţionate.
125
Capitolul 9. Integrale curbilinii
Integralele curbilinii sunt necesare când ”însumăm” valorile unei mărimi
distribuite de-a lungul unei curbe. Integrale curbilinii intervin în calculul unor
mărimi fizice cum sunt: lucrul mecanic efectuat de o forţă asupra unui punct
material a cărui traiectorie se cunoaşte, tensiunea electromotoare într-un circuit
plasat într-un câmp electric dat, masa unui fir neomogen, coordonatele
centrului de greutate al unui fir .
Integralele curbilinii sunt de două tipuri:
-integrale curbilinii de prima speţă, de forma 
Γ
f(x, y, z)ds;
-integrale curbilinii de a doua speţă, de forma

Γ
P(x, y, z)dx + Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz.
9.1. Noţiunea de curbă
Traiectoria unei mişcări, un circuit electric, un fir material se reprezintă
geometric printr-o curbă din spaţiul tridimensional. În studiul mişcării unui
punct material nu ne interesează doar mulţimea poziţiilor punctului material (o
mulţime de puncte din spaţiul tridimensional, identificat cu R
3
) ci şi modul în
care aceste poziţii se succed în timp, descris prin ecuaţiile de mişcare. În
geometrie ecuaţiile de mişcare ale unui punct material sunt numite ecuaţii
parametrice ale traiectoriei mişcării.
Drumuri
Considerăm un arc de curbă Γ descris prin ecuaţii parametrice
(Γ) :
x = f(t)
y = g(t)
z = h(t)
, t ∈ |a, b],
unde funcţiile f, g, h : |a, b] → R sunt presupuse continue.
Dacă parametrul t reprezintă variabila timp relaţiile de mai sus pot fi
interpretate ca ecuaţii de mişcare ale unui punct material. Vectorul de poziţie
al punctului la momentul t este r (t) = f (t) i + g(t) j + h(t) k. Punctul M
t
de
coordonate (f(t), g(t), h(t)) este ”poziţia la momentul t”. Fie A := M
a
şi
B := M
b
poziţia la momentul iniţial t = a, respectiv la momentul final t = b.
Atunci A se numeşte punct iniţial al arcului Γ, iar B se numeşte punct final al
arcului Γ; punctele A şi B sunt extremităţile arcului Γ şi notăm Γ = AB.
Definiţie. Numim drum în spaţiu o funcţie continuă , : |a, b] → R
3
,
,(t) = (f(t), g(t), h(t)).
Observaţie. Dacă h ≡ 0 atunci funcţia continuă , : |a, b] → R
3
,
,(t) = (f(t), g(t), 0) se numeşte drum în planul (xOy).
Un drum în plan este o funcţie continuă , : |a, b] → R
2
, ,(t) = (f(t), g(t))
şi, conform observaţiei de mai sus, poate fi considerat un caz particular de
drum în spaţiu.
126
Exemple.
1) Ecuaţii parametrice ale unui segment |AB], unde A(x
1
, y
1
, z
1
) şi
B(x
2
, y
2
, z
2
) :
|AB] :
x = x
1
+ t(x
2
− x
1
)
y = y
1
+ t(y
2
− y
1
)
z = z
1
+ t(z
2
− z
1
)
, t ∈ |0, 1].
2) Ecuaţii parametrice ale unui cerc C(M
0
, R) de centru M
0
(x
0
, y
0
) şi rază
R > 0 (situat în planul (xOy)):
C(M
0
, R) :
x = x
0
+ Rcos(ot + ç)
y = y
0
+ Rsin(ot + ç)
, t ∈ 0,
2m
o
.
Acestea sunt ecuaţiile unei mişcări circulare uniforme, cu viteza unghiulară
o şi cu faza iniţială ç. În mişcarea descrisă de aceste ecuaţii cercul C(M
0
, R)
este parcurs o singură dată, în sens trigonometric (sensul invers celui al
mişcării acelor de ceasornic).
În problemele de geometrie şi de analiză matematică este suficient să
considerăm cazul particular o = 1, ç = 0.
3) Ecuaţii parametrice ale unei elipse E cu axele de simetrie Ox şi Oy, cu
lungimile semiaxelor a, b > 0:
E :
x = acos t
y = bsint
, t ∈ |0, 2m].
4) Ecuaţii parametrice ale unei ramuri H
1
a hiperbolei H, unde
(H) :
x
2
a
2

y
2
b
2
= 1, situate în semiplanul ¡(x, y) : x > 0):
H
1
:
x = a cht
y = b sht
, t ∈ R.
Acest fapt justifică denumirea de funcţii hiperbolice dată funcţiilor cht =
e
t
+e
−t
2
(cosinus hiperbolic) şi sht =
e
t
−e
−t
2
(sinus hiperbolic).
5) Ecuaţii parametrice ale unei spire de elice circulară:
x = Rcos ot
y = Rsinot
z = ht
, t ∈ 0,
2m
o
.
Operaţii cu drumuri. Tipuri de drumuri
Să considerăm două puncte care se deplasează în sensuri opuse pe acelaşi
arc (AB), pe care îl parcurg în acelaşi interval de timp |a, b] astfel încât poziţia
ocupată de un punct la momentul t va fi ocupată de celălalt la momentul
a + b − t. Ajungem la noţiunea de opus al unui drum.
127
Definiţie. Se numeşte opus al drumului , : |a, b] → R
3
drumul
,

: |a, b] → R
3
definit prin ,

(t) = ,(a + b − t), t ∈ |a, b].
În aplicaţii, dacă arcul parametrizat AB este definit de drumul ,, atunci
notăm cu BA arcul parametrizat definit de drumul opus ,

, iar AB şi BA se
numesc arce parametrizate opuse.
Două drumuri se pot identifica, din punctul de vedere al proprietăţilor
studiate în Analiza matematică, dacă unul se obţine din celălalt printr-o
schimbare de parametru dată de o funcţie continuă şi strict crescătoare.
Definiţie. Două drumuri ,
1
: |a
1
, b
1
] → R
3
şi ,
2
: |a
2
, b
2
] → R
3
se
numesc echivalente (şi notăm ,
1
 ,
2
) dacă există o funcţie continuă şi strict
crescătoare h : |a
1
, b
1
] → |a
2
, b
2
] cu h(a
1
) = a
2
şi h(b
1
) = b
2
, astfel încât
,
1
(t) = ,
2
(h(t)) pentru orice t ∈ |a
1
, b
1
].
Relaţia  definită mai sus pe mulţimea drumurilor din spaţiu este o
veritabilă relaţie de echivalenţă (reflexivă, simetrică şi tranzitivă). Toate
drumurile echivalente cu un drum dat , formează clasa de echivalenţă a
drumului ,, numită curba cu reprezentarea parametrică ,.
Având arcele AB şi BC, parametrizate de drumurile ,
1
: |a, b] → R
3
,
respectiv ,
2
: |b, c] → R
3,
vom parametriza arcul AB  BC considerând
drumul , : |a, c] → R
3
definit prin ,(t) = ,
1
(t) dacă t ∈ |a, b] şi ,(t) = ,
2
(t)
dacă t ∈ |b, c]; arcul AB  BC parametrizat astfel se numeşte juxtapunerea
arcelor AB şi BC.
Definiţie. Un drum , : |a, b] → R
3
se numeşte închis dacă extremităţile
sale coincid.
Definiţie. Un drum , : |a, b] → R
3
se numeşte simplu neînchis dacă este
injectiv şi simplu închis când ,(t
1
) = ,(t
2
), a ≤ t
1
< t
2
≤ b · t
1
= a şi
t
2
= b.
Orice drum echivalent cu un drum simplu închis (respectiv, neînchis) este
şi el simplu închis (respectiv, neînchis). O mulţime de drumuri echivalente cu
un drum simplu închis (respectiv, neînchis) , se numeşte curbă simplă închisă
(respectiv, arc simplu).
Pe imaginea unui drum simplu (închis sau neînchis) putem stabili două
sensuri de parcurs (două orientări). Sensul de parcurs pe un arc simplu se
determină precizând punctul iniţial şi punctul final al arcului parametrizat (se
demonstrează că orice două drumuri simple neînchise cu aceeaşi imagine,
având acelaşi punct iniţial şi acelaşi punct final, sunt echivalente). Astfel,
sensurile de parcurs pe un arc simplu de extremităţi A şi B corespund arcelor
parametrizate AB şi BA . Pe o curbă simplă închisă sensul de parcurs indus de
un drum poate fi determinat precizând ordinea de trecere prin trei puncte
distincte arbitrare ale curbei. Sensul de parcurs pe o curbă simplă închisă din
planul (xOy) poate fi sens trigonometric (pozitiv) sau sensul acelor de
ceasornic (negativ).
Definiţie. Spunem că un drum , : |a, b] → R
3
, ,(t) = (f(t), g(t), h(t)) este
de clasă C
1
dacă funcţiile f, g, h : |a, b] → R sunt de clasă C
1
(derivabile, cu
derivate continue). Spunem că un drum , : |a, b] → R
3
, ,(t) = (f(t), g(t), h(t))
este neted dacă este de clasă C
1
şi derivata sa nu se anulează, adică
(f

(t), g

(t), h

(t)) ≠ (0, 0, 0) pentru orice t ∈ |a, b]. Un drum
, : |a, b] → R
3
se numeşte neted pe porţiuni dacă există o diviziune
128
Δ = (a = t
0
< t
1
<. . . < t
n−1
< t
n
= b) astfel încât restricţia lui , la |t
k−1
, t
k
]
este drum neted, pentru orice k ∈ ¡1, 2, . . . , n).
Vectorul viteză v(t) = f

(t) i + g

(t) j + h

(t) k este tangent la arcul de
curbă parametrizat prin ,, în punctul M(f(t), g(t), h(t)). Pentru un drum neted
vectorul viteză este o funcţie continuă şi nu se anulează. Ecuaţiile dreptei
tangente în M
0
(f(t
0
), g(t
0
), h(t
0
)) la imaginea lui , sunt
x − f(t
0
)
f

(t
0
)
=
y − g(t
0
)
g

(t
0
)
=
z − h(t
0
)
h

(t
0
)
.
Lungimea unui drum
Definim noţiunea de lungime a unui drum, generalizând noţiunea de
lungime a graficului unei funcţii, discutată în cadrul aplicaţiilor integralei
Riemann. Fie , : |a, b] → R
3
, ,(t) = (f(t), g(t), h(t)) un drum. Pentru a înscrie
o linie poligonală în arcul de curbă parametrizat prin ,, considerăm o diviziune
Δ = (a = t
0
< t
1
<. . . < t
n−1
< t
n
= b) a intervalului |a, b] ; unind punctele
corespunzătoare M
k
(f(t
k
), g(t
k
), h(t
k
)) obţinem linia poligonală înscrisă în ,,
asociată diviziunii Δ, Γ
Δ
:=
_
k=1
n
|M
k−1
M
k
]. Lungimea liniei poligonale Γ
Δ
este
l(Γ
Δ
) =

k=1
n
|f(t
k
) − f(t
k−1
)]
2
+ |g(t
k
) − g(t
k−1
)]
2
+ |h(t
k
) − h(t
k−1
)]
2
.
Folosind inegalitatea triunghiului, se observă că adăugând unei diviziuni unul
sau mai multe puncte creşte lungimea liniei poligonale înscrise
corespunzătoare. Se pune problema până unde poate creşte lungimea unei
asemenea linii poligonale înscrise.
Definiţie. Se numeşte lungime a unui drum marginea superioară a
lungimilor liniilor poligonale înscrise în acel drum. Spunem că un drum este
rectificabil dacă drumul are lungime finită.
Notând lungimea drumului , cu l(,), avem
l(,)
DEF
= sup l(Γ
Δ
) : Δ diviziune a intervalului |a, b] .
Se demonstrează că:
1) Orice două drumuri echivalente au aceeaşi lungime (se poate vorbi
despre lungimea unei curbe);
2) Lungimea unui drum , : |a, b] → R
3
, ,(t) = (f(t), g(t), h(t)) de clasă C
1
este dată de formula
l(,) = 
a
b
dr
dt
(t) dt,
adică l(,) = 
a
b
|f

(t)]
2
+ |g

(t)]
2
+ |h

(t)]
2
dt. Aşadar, orice drum de clasă C
1
este rectificabil.
Formula de mai sus arată că distanţa parcursă de un punct în mişcare este
129
integrala mărimii vectorului viteză.
Notăm cu s(t) lungimea arcului AM
t
⊂ AB, unde M
t
este punctul de
coordonate (f(t), g(t), h(t)). Atunci s(t) = 
a
t
dr
dt
(t) dt pentru t ∈ |a, b].
Deducem că pentru orice t ∈ |a, b] avem
ds
dt
=
dr
dt
,
ds
dt
=
dr
dt
, adică
ds
dt
= |f

(t)]
2
+ |g

(t)]
2
+ |h

(t)]
2
(derivata în raport cu timpul a spaţiului
parcurs de un punct în mişcare este mărimea vectorului viteză). Diferenţiala
funcţiei s(t) este ds =
dr
dt
dt şi se numeşte element de arc al curbei Γ.
9.2. Integrale curbilinii de prima speţă şi de a doua speţă.
Definiţii şi formule de calcul
Probleme de tipul calculului masei unui fir şi calculului lucrului mecanic
conduc la noţiunile de integrală curbilinie de prima speţă şi de integrală de
speţa a doua, respectiv.
Integrale curbilinii de prima speţă
Fie arcul de curbă parametrizat Γ = AB definit de drumul , : |a, b] → R
3
,
,(t) = (f)t), g(t), h(t)) şi fie F : Γ → R o funcţie.
Unei diviziuni Δ = (a = t
0
< t
1
<. . . < t
n−1
< t
n
= b) a intervalului |a, b] îi
corespunde o diviziune a arcului AB, Δ
Γ
= (A = M
0
, M
1
,....,M
n−1
, M
n
= B),
unde am notat M
k
= M
t
k
. Considerăm puncte intermediare asociate diviziunii
Δ, notate t
k
∈ |t
k−1
, t
k
], k = 1, . . . , n, cărora le corespund pe arcul AB punctele
intermediare N
k
= M
t
k
∈ M
k−1
M
k
, k = 1, . . . , n.
Vom presupune că , are lungime finită.
Definiţie. Se numeşte sumă integrală pe drumul , : |a, b] → R
3
,
,(t) = (f(t), g(t), h(t)) a funcţiei F : ,(|a, b]) → R , asociată diviziunii Δ a
intervalului |a, b] şi punctelor intermediare t
k
, numărul
o
Δ
(f; t
k
) =

k=1
n
F(N
k
) - l M
k−1
M
k
=

k=1
n
F(f(t
k
), g(t
k
), h(t
k
)) - |s(t
k
) − s(t
k−1
)].
Definiţie. Spunem că funcţia F : Γ → R este integrabilă pe drumul
, : |a, b] → R
3
(sau integrabilă pe arcul parametrizat Γ ) dacă există un
număr real I astfel încât pentru orice şir de diviziuni (Δ
n
)
n≥1
ale intervalului
|a, b] cu
n→
lim ‖Δ
n
‖ = 0, şi pentru orice alegere a punctelor intermediare t
k
n
asociate diviziunii Δ
n
, avem
n→
lim o
Δn
(f; t
k
n
) = I.
Numărul I din definiţia de mai sus se notează 
Γ
F(x, y, z) ds sau

AB
F(x, y, z) ds şi se numeşte integrala curbilinie de prima speţă a funcţiei F
de-a lungul arcului parametrizat Γ (pe drumul ,).
Calculul integralei curbilinii de prima speţă al unei funcţii pe un arc se
reduce la calculul unei integrale Riemann dacă arcul este parametrizat de un
130
drum de clasă C
1
, iar funcţia este continuă pe mulţimea punctelor arcului.
Teorema (Calculul integralei curbilinii de prima speţă)
Fie arcul Γ parametrizat de drumul , : |a, b] → R
3
,
,(t) = (f(t), g(t), h(t)) şi funcţia F : Γ → R. Dacă , este de clasă C
1
şi funcţia
F este continuă, atunci F este integrabilă pe arcul Γ şi

Γ
F(x, y, z) ds = 
a
b
F(f(t), g(t), h(t)) - f

(t)
2
+ g

(t)
2
+ h

(t)
2
dt.
Simplificând notaţiile, formula de mai sus se scrie sub forma

Γ
F(x, y, z) ds = 
a
b
F(x(t), y(t), z(t)) - x

(t)
2
+ y

(t)
2
+ z

(t)
2
dt .
Integrale curbilinii de a doua speţă
Definiţie. Se numeşte sumă integrală în raport cu x pe drumul
, : |a, b] → R
3
, ,(t) = (f(t), g(t), h(t)) a funcţiei F : ,(|a, b]) → R , asociată
diviziunii Δ a intervalului |a, b] şi punctelor intermediare t
k
, numărul
o
Δ
x
(f; t
k
) =

k=1
n
F(f(t
k
), g(t
k
), h(t
k
)) - |f(t
k
) − f(t
k−1
)].
Suma integrală în raport cu y, respectiv cu z, a funcţiei F se defineşte prin
o
Δ
y
(f; t
k
) =

k=1
n
F(f(t
k
), g(t
k
), h(t
k
)) - |g(t
k
) − g(t
k−1
)],
respectiv
o
Δ
z
(f; t
k
) =

k=1
n
F(f(t
k
), g(t
k
), h(t
k
)) - |h(t
k
) − h(t
k−1
)].
Definiţie. Spunem că funcţia F : Γ → R este integrabilă în raport cu x pe
drumul , : |a, b] → R
3
(sau integrabilă în raport cu x pe arcul parametrizat
Γ ) dacă există un număr real I
x
astfel încât pentru orice şir de diviziuni

n
)
n≥1
ale intervalului |a, b] cu
n→
lim ‖Δ
n
‖ = 0, şi pentru orice alegere a
punctelor intermediare t
k
n
asociate diviziunii Δ
n
, avem
n→
lim o
Δn
x
(f; t
k
n
) = I
x
.
Numărul I
x
din definiţia de mai sus se notează 
Γ
F(x, y, z) dx sau

AB
F(x, y, z) dx şi se numeşte integrala curbilinie de speţa a doua în raport cu x
a funcţiei F de-a lungul arcului parametrizat Γ (pe drumul ,). Analog se
definesc noţiunea de funcţie integrabilă în raport cu y pe un arc şi integrala

Γ
F(x, y, z) dy, respectiv noţiunea de funcţie integrabilă în raport cu z pe un arc
şi integrala 
Γ
F(x, y, z) dz.
131
Notăm dr = dx i + dy j + dzk (vectorul deplasare elementară).
Definiţie. Se numeşte circulaţie a câmpului vectorial
v(x, y, z) = P(x, y, z) i + Q(x, y, z) j + R(x, y, z) k, (x, y, z) ∈ D pe arcul
parametrizat Γ ⊂ D integrala

Γ
v - dr = 
Γ
P(x, y, z) dx + Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz.
Denumirea de circulaţie provine din cazul când v este câmpul vitezelor
particulelor unui fluid, la un moment dat. Dacă v = F este un câmp de forţe,
circulaţia câmpului v pe Γ este lucrul mecanic al câmpului de forţe de-a lungul
lui Γ.
Integralele curbilinii de speţa a doua în raport cu x,y, z sunt forme
particulare ale circulaţiei. Considerând cazul particular z ≡ 0, circulaţia unui
câmp vectorial plan v(x, y) = P(x, y) i + Q(x, y) j pe un arc Γ ⊂ (xOy) este

Γ
v - dr = 
Γ
P(x, y) dx + Q(x, y)dy.
Teorema (Calculul integralelor curbilinii de speţa a doua)
Fie arcul Γ parametrizat de drumul , : |a, b] → R
3
,
,(t) = (f(t), g(t), h(t)) şi funcţia F : Γ → R. Dacă drumul , este de clasă C
1
şi funcţia F este continuă, atunci F este integrabilă pe arcul Γ în raport cu
fiecare din coordonatele x, y, z şi

Γ
F(x, y, z) dx = 
a
b
F(f(t), g(t), h(t)) - f

(t)dt,

Γ
F(x, y, z) dy = 
a
b
F(f(t), g(t), h(t)) - g

(t)dt,

Γ
F(x, y, z) dz = 
a
b
F(f(t), g(t), h(t)) - h

(t)dt.
Consecinţă. Fie arcul Γ parametrizat de drumul , : |a, b] → R
3
,
,(t) = (f(t), g(t), h(t)) şi funcţiile P, Q, R : Γ → R. Dacă , este de clasă C
1
şi
funcţiile P, Q, R sunt continue,atunci

Γ
P(x, y, z) dx + Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz
=

a
b
|P(,(t)) - f

(t) + Q(,(t)) - g

(t) + R(,(t)) - h

(t)]dt
132
Observaţie. Fie t =
1
dr
dr versorul tangentei la Γ, orientat în sensul
creşterii spaţiului parcurs s. Pe Γ avem ds = ‖dr ‖. Se observă următoarea
legătură între integralele curbilinii de speţa a doua şi integrala curbilinie de
prima speţă:

Γ
v - dr = 
Γ
v - tds.
Observaţie. Definiţiile şi proprietăţile integralelor curbilinii pot fi
introduse riguros utilizând integrala Stieltjes, o generalizare a integralei
Riemann. Vezi [4] vol.2, [5], [8]. Orice funcţie continuă pe un arc rectificabil
este integrabilă, respectiv este integrabilă în raport cu coordonatele x,y, z pe
acel arc.
Algoritm de calcul. Să presupunem că avem de calculat 
Γ
F(x, y, z) ds sau

Γ
P(x, y, z) dx + Q(x, y, z)dy + R(x, y, z)dz, unde Γ este arc parametrizat de un
drum de clasă C
1
şi F, P, Q, R sunt funcţii continue pe Γ.
Pasul 1. Scriem ecuaţiile parametrice ale arcului
Γ :
x = x(t)
y = y(t)
z = z(t)
, t ∈ |a, b].
Pasul 2. Calculăm derivatele x

(t), y

(t), z

(t). Dacă este cazul, calculăm
ds
dt
(t) = (x

(t))
2
+ (y

(t))
2
+ (z

(t))
2
.
Pasul 3. Transformăm integrala curbilinie într-o integrală Riemann pe
intervalul în care variază t, după cum urmează. În expresia funcţiei F
(respectiv, P, Q, R) înlocuim x := x(t), y := y(t) şi z := z(t). Efectuăm
substituţiile ds =
ds
dt
- dt (respectiv, dx = x

(t)dt, dy = y

(t)dt şi dz = z

(t)dt).
Pasul 4. Calculăm integrala Riemann de la pasul 3.
Exemple. Calculaţi integralele curbilinii:
1) I = 
Γ
(x
2
+ y
2
) lnz ds, unde Γ :
x = e
t
cos t
y = e
t
sint
z = e
t
, t ∈ |0, m].
2)I = 
Γ
(x
2
+ y
2
)dx + xydy, Γ : y = x
2
, x ∈ |0, 1].
Soluţie.
1) Pe Γ avem: (x
2
+ y
2
) lnz = (e
2t
cos
2
t + e
2t
sin
2
t) - lne
t
= te
2t
. Elementul
de arc ds =
ds
dt
dt = (x

(t))
2
+ (y

(t))
2
+ (z

(t))
2
dt. Calculăm derivatele
funcţiilor coordonate:
x

(t) = (e
t
cos t)

= e
t
(cos t − sint); y

(t) = (e
t
sint)

= e
t
(sint + cos t);
z

(t) = (e
t
)

= e
t
.
Atunci
(x

(t))
2
+ (y

(t))
2
+ (z

(t))
2
= e
2t
(cos t − sint)
2
+ (sint + cos t)
2
+ 1 = 3e
2t
,
de unde ds = e
t
3 dt.
Transformăm integrala curbilinie într-o integrală Riemann pe intervalul
133
unde variază t:

Γ
(x
2
+ y
2
) lnz ds = 
0
m
te
2t
- e
t
3 dt = 3 
0
m
te
3t
dt = 3
1
9
e
3t
(3t − 1)
0
m
, de
unde I =
3
9
|e
3m
(3m − 1) + 1].
2) Scriem ecuaţiile parametrice ale arcului dat
Γ :
x = t
y = t
2
¬
dx = dt
dy = 2tdt
(pe Γ). Atunci

Γ
(x
2
+ y
2
)dx + xydy = 
0
1
|(t
2
+ t
4
) - 1 + t
3
- 2t] dt = 
0
1
(t
2
+ 3t
4
)dt, de unde
I =
t
3
3
0
1
+
3t
5
5
0
1
=
1
3
+
3
5
=
14
15
.
9.4. Aplicaţii ale integralelor curbilinii
În cele de mai jos vom presupune că Γ este un arc parametrizat rectificabil
(în particular, Γ poate fi parametrizat de un drum de clasă C
1
), iar funcţiile de
integrat sunt continue pe Γ.
1. Lungimea unui arc rectificabil. l(Γ) = 
Γ
ds
Considerăm un fir material reprezentat geometric prin arcul Γ, având
densitatea ¡(x, y, z) în punctul (x, y, z).
2. Masa firului material. m
Γ
= 
Γ
¡(x, y, z)ds
3. Coordonatele centrului de greutate al firului material cu masa m
Γ
sunt date de formulele:
x
G
=
1
m
Γ

Γ
x - ¡(x, y, z) ds;
y
G
=
1
m
Γ

Γ
y - ¡(x, y, z) ds;
z
G
=
1
m
Γ

Γ
z - ¡(x, y, z) ds.
4. Momente de inerţie ale firului material
Momentul de inerţie al firului faţă de un punct M
0
(x
0
, y
0
, z
0
) este
I
M
0
= 
Γ
|(x − x
0
)
2
+ (y − y
0
)
2
+ (z − z
0
)
2
] - ¡(x, y, z) ds.
Momentul de inerţie al firului faţă de o dreaptă D este
I
D
= 
Γ
|dist((x, y, z), D)]
2
- ¡(x, y, z) ds.
Reamintim că distanţa de la un punct M
0
la o dreaptă D ce trece printr-un
punct A şi are un vector director v se calculează cu formula
134
dist(M
0
, D) =
AM
0
×v
v
.
5. Lucrul mecanic efectuat de un câmp de forţe F de-a lungul unui arc
Γ = AB :
L
AB
= 
AB
F - dr .
6. Tensiunea electromotoare indusă într-un circuit Γ = AB de un câmp
electric de intensitate E este
U
Γ
= 
AB
E - dr .
7. Interpretare geometrică a integralei curbilinii de prima speţă
Fie AB : x = x(t), y = y(t); t ∈ |a, b] un arc de curbă neted în planul (xOy)
şi F = F(x, y) o funcţie reală continuă şi pozitivă pe AB. Se construieşte o
suprafaţă cilindrică L având curba directoare AB şi generatoarele paralele cu
Oz. Pe suprafaţa L se consideră arcul parametrizat
A

B

:
x = x(t)
y = y(t)
z = F(x(t), y(t))
, t ∈ |a, b].
Se arată că 
AB
F(x, y, z)ds este aria porţiunii din suprafaţa cilindrică L mărginită
de arcele AB, A

B

şi generatoarele AA

, BB

.
Exemple. Calculaţi :
1) Lucrul mecanic al unui câmp constant de forţe F = P i + Qj + Rk pe
arcul de elice circulară Γ :
x = acos t
y = asint
z = ht
, t ∈ |t
1
, t
2
], unde a, h > 0 sunt
constante.
2) Lucrul mecanic al unui câmp de forţe centrale F
̄
= f(r) - r pe elipsa
(E) :
x
2
a
2
+
y
2
b
2
= 1, unde r = ‖r ‖, parcursă o singură dată în sens
trigonometric.
3) Calculaţi coordonatele centrului de greutate al unui fir omogen de
densitate ¡ reprezentat prin ecuaţiile Γ :
x = Rcos t
y = Rsint
, t ∈ |0, m].
135
Soluţie.
1)
L
Γ
= 
Γ
Pdx + Qdy + Rdz = 
t
1
t
2
|P - (−asint) + Q - acos t + R - h] dt = a(Pcos t + Qsin
2) Scriem ecuaţiile parametrice ale elipsei
(E) :
x = acos t
y = bsint
, t ∈ |0, 2m]. Pe elipsă
r̄ = x i + y j = acos t - ī + bsint - j
̄
r = x
2
+ y
2
= a
2
cos
2
t + b
2
sin
2
t
. Diferenţiind coordonatele punctului
curent al elipsei avem
dx = −asint dt
dy = bcos t dt
. Rezultă
L
E
= 
E
F
̄
- dr̄ = 
0
2m
f a
2
cos
2
t + b
2
sin
2
t - |acos t - (−asint) + bsint - bcos t] dt =
3) Γ este un semicerc de rază R. Masa firului omogen este
m
Γ
= ¡ - l(Γ) = ¡ - mR. Elementul de arc pe Γ este ds = R - dt
ds
dt
= x

(t)
2
+ y

(t)
2
= R
2
sin
2
t + R
2
cos
2
t = R ¬ ds = R - dt . Din
motive de simetrie centrul de greutate al firului se află pe Oy.
x
G
=
1
m¡R
- 
0
m
¡ - Rcos t - Rdt =
¡R
2
m¡R

0
m
cos t dt =
R
m
sint|
0
m
= 0
y
G
=
1
m¡R

0
m
¡ - Rsint - Rdt =
R
m
- (−cos t)|
0
m
=
2R
m
∈ (
R
2
,
3R
4
)
9.5. Proprietăţi ale integralelor curbilinii de prima speţă şi de a
doua speţă
Următoarele proprietăţi decurg din proprietăţile corespunzătoare ale
integralei Stieltjes, iar în cazul particular al integralelor pe drumuri de clasă C
1
sunt consecinţe ale proprietăţilor integralei Riemann.
Se demonstrează că integralele unei funcţii pe două drumuri echivalente
sunt egale. Dacă avem de calculat o integrală curbilinie pe o curbă simplă Γ,
pentru care am ales un sens de parcurs, valoarea integralei respective nu
depinde de drumul simplu pe care îl alegem pentru a parametriza Γ.
Schimbarea sensului de parcurs pe curbă are ca efect păstrarea integralei
curbilinii de prima speţă şi înmulţirea cu (−1) a circulaţiei.
Mai mult, dacă Γ este curbă simplă închisă (imagine a unui drum simplu
închis), valoarea unei integrale curbilinii pe Γ nu depinde de punctul iniţial al
unui drum simplu închis care parametrizează Γ, ci doar de sensul de parcurs
indus de acest drum.
Teoremă (Proprietăţi ale integralelor curbilinii de prima speţă)
Fie AB şi BC arce parametrizate rectificabile şi F, G funcţii reale continue
pe AB. Atunci
136
1) 
AB
|oF(x, y, z) + [G(x, y, z)]ds = o 
AB
F(x, y, z)ds + [ 
AB
G(x, y, z)ds, pentru
orice constante reale o, [ (proprietatea de liniaritate);
2) 
ABBC
F(x, y, z)ds = 
AB
F(x, y, z)ds + 
BC
F(x, y, z)ds (proprietatea de
aditivitate);
3) 
BA
F(x, y, z)ds = 
AB
F(x, y, z)ds (independenţa de orientare).
Teoremă (Proprietăţi ale integralelor curbilinii de speţa a doua)
Fie AB şi BC arce parametrizate rectificabile şi v, w câmpuri vectoriale
continue pe AB. Atunci . Atunci
1) 
AB
ov + [w - dr = o 
AB
v - dr + [ 
AB
w - dr , pentru orice constante
reale o, [ (proprietatea de liniaritate);
2) 
ABBC
v - dr = 
AB
v - dr + 
BC
v - dr (proprietatea de aditivitate);
3) 
BA
v - dr = − 
AB
v - dr (dependenţa de orientare).
Observaţii. Proprietatea de aditivitate a integralelor curbilinii se
generalizează, prin inducţie după n: integrala pe o juxtapunere de n arce
parametrizate este egală cu suma integralelor pe acele arce.
Dependenţa de orientare a circulaţiei se poate exprima simplu astfel:
integralele din v̄ - dr̄ pe arce parametrizate opuse sunt numere opuse.
9.6. Problema independenţei de drum a circulaţiei unui
câmp vectorial
Noţiunea de independenţă de drum
Vom numi domeniu în R
3
orice mulţime deschisă şi conexă, adică mulţime
deschisă în care orice două puncte pot fi unite printr-un arc de curbă conţinut
în acea mulţime; arcul respectiv poate fi ales astfel încât să fie neted pe
porţiuni (în particular, linie poligonală) sau neted.
În fizică se arată că lucrul mecanic al unui câmp de forţe care provine
dintr-un potenţial nu depinde de drum, ci doar de capetele drumului.
Spunem că forţa F
̄
provine din potenţialul V dacă
F
̄
(x, y, z) = ∇V(x, y, z), ∀(x, y, z) ∈ D (unde D ⊂ R
3
este domeniu).
Fie F
̄
= ∇V
DEF
=
∂V
∂x
- ī +
∂V
∂y
- j
̄
+
∂V
∂z
- k
̄
. Considerăm două puncte
A(x
A
, y
A
, z
A
), B(x
B
, y
B
, z
B
) ∈ D. Luăm AB ⊂ D arc parametrizat de un drum de
clasă C
1
, ,(t) = (x(t), y(t), z(t)), t ∈ |a, b]. Calculăm lucrul mecanic .
L
AB
= 
AB
F - dr . Formal avem F - dr . =
∂V
∂x
dx +
∂V
∂y
dy +
∂V
∂z
dz = dV. Atunci
L
AB
= 
a
b
∂V
∂x
(,(t)) - x

(t) +
∂V
∂y
(,(t)) - y

(t) +
∂V
∂z
(,(t)) - z

(t) dt =
137

a
b
d
dt
|V(x(t), y(t), z(t))] dt = V(x
B
, y
B
, z
B
) − V(x
B
, y
B
, z
B
).
Am arătat că lucrul mecanic efectuat de un câmp de forţe care provine
dintr-un potenţial, pe un drum, este diferenţa de potenţial dintre capetele
drumului (potenţialul în punctul final minus potenţialul în punctul iniţial).
Definiţie. Fie v = P i + Qj + Rk un câmp vectorial continuu pe domeniul
D ⊂ R
3
. Spunem că circulaţia 
Γ
v - dr nu depinde de drum în domeniul D (în
raport cu o clasă C de arce) dacă pentru orice două arce AMB, ANB conţinute
în D (şi aparţinând clasei C) avem

AMB
v - dr = 
ANB
v - dr .
În cele ce urmează, C este clasa arcelor parametrizate de drumuri de clasă
C
1
.
Circulaţia 
Γ
v - dr nu depinde de drum în domeniul D dacă şi numai dacă
circulaţia respectivă este nulă pe orice curbă simplă închisă conţinută în D,
aparţinând clasei C.
Condiţii pentru independenţa de drum a circulaţiei
Teoremă (Condiţia necesară şi suficientă pentru independenţa de
drum a circulaţiei) Fie D ⊂ R
3
un domeniu şi P, Q, R : D ÷ R funcţii
continue. Atunci integrala 
Γ
Pdx + Qdy + Rdz nu depinde de drum în domeniul
D dacă şi numai dacă există o funcţie V : D ÷ R de clasă C
1
astfel încât
dV = Pdx + Qdy + Rdz (pe D).
Observaţie. O funcţie V satisfăcând condiţia de mai sus se numeşte
potenţial al câmpului vectorial F = P i + Qj + Rk. Egalitatea
dV = Pdx + Qdy + Rdz (pe D) este echivalentă cu sistemul (∗) :
∂V
∂x
= P,
∂V
∂y
= Q,
∂V
∂z
= R pe D.
Teoremă (Condiţie necesară/ condiţie suficientă pentru independenţa
de drum a circulaţiei)
Fie D ⊂ R
3
un domeniu şi P, Q, R : D ÷ R funcţii de clasă C
1
. În aceste
condiţii
(1) Dacă sistemul (∗) admite soluţii, atunci
(∗ ∗) rot P i + Qj + Rk = 0 pe D.
(2) Reciproc, dacă este îndeplinită condiţia (∗ ∗) şi în plus D = I × J × K
este un produs cartezian de intervale, atunci sistemul (∗) admite soluţii.
Dacă există, soluţiile sistemului (∗) sunt de forma
V(x, y, z) = 
AM
Pdx + Qdy + Rdz + c, unde A(x
0
, y
0
, z
0
) ∈ D este un punct fixat,
M(x, y, z) ∈ D,
138
AM ⊂ D este un arc de clasă C
1
, iar c este o constantă reală arbitrară.
În cazul de la punctul (2) soluţiile sistemului (∗) se pot scrie sub forma
(∗ ∗ ∗) V(x, y, z) = 
x
0
x
P(t, y
0
, z
0
)dt + 
y
0
y
Q(x, u, z
0
)du + 
z
0
z
R(x, y, v)dv + c,
unde (x, y, z) ∈ D.
Observaţie. Aplicând formula rotorului avem
rot P i + Qj + Rk =
∂R
∂y

∂Q
∂z
i +
∂P
∂z

∂R
∂x
j +
∂Q
∂x

∂P
∂y
k.
Aşadar, identitatea vectorială (∗ ∗) este echivalentă cu sistemul de identităţi
scalare:
∂P
∂y
=
∂Q
∂x
,
∂Q
∂z
=
∂R
∂y
şi
∂R
∂x
=
∂P
∂z
pe D.
Corolar. Fie D = I × J × K un produs cartezian de intervale şi
P, Q, R : D ÷ R funcţii de clasă C
1
. Atunci integrala 
Γ
Pdx + Qdy + Rdz nu
depinde de drum în D dacă şi numai dacă în orice punct din D au loc
egalităţile
∂P
∂y
=
∂Q
∂x
,
∂Q
∂z
=
∂R
∂y
,
∂R
∂x
=
∂P
∂z
.
Teoremele de mai sus se particularizează la cazul plan.
Teoremă. Dacă D ⊂ R
2
este un domeniu şi P, Q, R : D ÷ R sunt funcţii
continue, atunci integrala 
Γ
Pdx + Qdy nu depinde de drum în domeniul D
dacă şi numai dacă există o funcţie V : D ÷ R de clasă C
1
astfel încât
dV = Pdx + Qdy (pe D).
Teoremă. Fie D ⊂ R
2
un domeniu şi P, Q : D ÷ R funcţii de clasă C
1
.
În aceste condiţii
(1) Dacă există V astfel încât dV = Pdx + Qdy pe D, atunci
∂P
∂y
=
∂Q
∂x
pe D.
(2) Reciproc, dacă
∂P
∂y
=
∂Q
∂x
pe D şi în plus D = I × J este un produs
cartezian de intervale, atunci există V astfel încât dV = Pdx + Qdy pe D.
Dacă există V astfel încât dV = Pdx + Qdy pe D, atunci
V(x, y) = 
AM
Pdx + Qdy + c, unde A(x
0
, y
0
) ∈ D este un punct fixat,
M(x, y) ∈ D, AM ⊂ D este un arc de clasă C
1
, iar c este o constantă reală.
În cazul de la punctul (2) putem scrie
V(x, y) = 
x
0
x
P(t, y
0
)dt + 
y
0
y
Q(x, u)du + c, (x, y) ∈ D.
Corolar. Fie D = I × J un produs cartezian de intervale şi P, Q : D ÷ R
funcţii de clasă C
1
. Atunci integrala 
Γ
Pdx + Qdy nu depinde de drum în D
dacă şi numai dacă în orice punct din D are loc egalitatea
∂P
∂y
=
∂Q
∂x
.
139
Algoritm pentru calculul funcţiei potenţial V
Se dau P, Q, R funcţii de clasă C
1
pe D = I × J × K (mai general, pe un
domeniu simplu conex) şi se cere determinarea funcţiilor V cu proprietatea că
∂V
∂x
= P,
∂V
∂y
= Q,
∂V
∂z
= R.
Pasul 1. Verificăm dacă este îndeplinită condiţia
rot P i + Qj + Rk = 0 pe D.
Dacă nu, problema nu are soluţie. Dacă da, problema are soluţie şi trecem
la pasul următor.
Pasul 2. Integrala 
Γ
Pdx + Qdy + Rdz nu depinde de drum în D. Fixăm un
punct arbitrar A(x
0
, y
0
, z
0
) ∈ D. Soluţiile problemei sunt de forma
V(x, y, z) = 
AM
Pdx + Qdy + Rdz + c,
unde M(x, y, z) ∈ D, AM ⊂ D este un arc de clasă C
1
, iar c este o constantă
reală arbitrară.
Dacă D = I × J × K putem aplica formula (∗ ∗ ∗).
Exemple
1) Determinaţi V a.î.
V
x

= 10x + 6y + 2
V
y

= 6y + 8y − 4
, ∀(x, y) ∈ R
2
;
2) Verificând că este independentă de drum, să se calculeze

AB
y
z
dx +
x
z
dy −
xy
z
2
dz, unde A(−1, 3, 1) , B(2, 6, 3). şi AB nu intersectează
planul z = 0.
Soluţie.
1) Cu notaţiile de la teorie, avem
P(x, y) = 10x + 6y + 2, Q(x, y) = 6x + 8y − 4
rot (Pī + Qj
̄
) =
ī j
̄
k
̄

∂x

∂y

∂z
P Q 0
=
∂Q
∂x

∂P
∂y
k
̄
;
∂Q
∂x
= 6
∂P
∂y
= 6
¬
∂P
∂y
=
∂Q
∂x
pe R
2
, deci problema are soluţie.
V(x, y) = 
x
0
x
(10t + 6y
0
+ 2)dt + 
y
0
y
(6x + 8u − 4)du ¬ V(x, y) = 10
t
2
2
x
0
x
+ (6y
0
+ 2)
(6x − 4)(y − y
0
) +
8u
2
2
y
0
y
.
V(x, y) = 5x
2
− 5x
0
2
+ 6y
0
x + 2x − 6x
0
y
0
− 2x
0
+ 6xy − 4y − 6y
0
x + 4y
0
+ 4y
2

(5x
2
+ 6xy + 4y
2
+ 2x − 4y) − (5x
0
2
+ 6x
0
y
0
+ 4y
0
2
+ 2x
0
− 4y
0
) = 5x
2
+ 6xy + 4y
c, unde c este o constantă. .
Metoda a II-a:
V
x

= 10x + 6y + 2 ¬ V = (10x + 6y + 2)dx + c(y) = 5x
2
+ 6yx + 2x + c(y).
Înlocuind expresia aflată pentru V în a doua ecuaţie din sistem vom
140
determina c

(y) : V
y

= 6x + c

(y) = 6x + 8y − 4 ¬
c(y) = (8y − 4)dy + c ¬ c(y) = 4y
2
− 4y + c. Aşadar
V = 5x
2
+ 6yx + 2x + 4y
2
− 4y + c.
2) Dacă AB nu intersectează planul z = 0, lucrăm cu D = R × R ×(0, +)
sau D = R × R ×(−, 0).
rot P i + Qj + Rk = rot
y
z
i +
x
z
j −
xy
z
2
k = −
x
z
2
+
x
z
2
ī − −
y
z
2
+
y
z
2
în orice punct din D ¬ integrala nu depinde de drum în D.
Metoda I : Calculăm funcţia potenţial V a câmpului vectorial
P i + Qj + Rk, aplicând formula (∗ ∗ ∗) :
V(x, y, z) = 
x
0
x
y
0
z
0
dt + 
y
0
y
x
z
0
du + 
z
0
z

xy
v
2
dv + c, .
Atunci
V(x, y, z) =
y
0
z
0
(x − x
0
) +
x
z
0
(y − y
0
) + xy(
1
z

1
z
0
) + c =
xy
z

x
0
y
0
z
0
+ c =
xy
z
+ c

,
unde c

este o constantă reală oarecare. Rezultă că integrala cerută este variaţia
potenţialului de la A la B:

AB
y
z
dx +
x
z
dy −
xy
z
2
dz = V(2, 6, 3) − V(−1, 3, 1) =
2-6
3

(−1)-3
1
= 4 + 3 = 7.
Metoda II: Rezolvăm sistemul (V
x

=
y
z
; V
y

=
x
z
; V
z

= −
xy
z
2
). Integrând
prima egalitate în raport cu x obţinem V(x, y, z) =
xy
z
+ c(y, z). Înlocuind
această expresie în ultimele două ecuaţii ale sistemului obţinem condiţiile:
x
z
+
∂c
∂y
=
x
z
şi −
xy
z
2
+
∂c
∂z
= −
xy
z
2
, adică
∂c
∂y
=
∂c
∂z
= 0 (pe domeniul D), de
unde c(y, z) = c (constantă). Deci V(x, y, z) =
xy
z
+ c. Mai departe procedăm
ca la metoda a doua.
În final, vom arăta cum din formula V(x, y, z) = 
AM
Pdx + Qdy + Rdz + c
se deduce formula (∗ ∗ ∗), în cazul D = I × J × K.
Deoarece curba netedă sau netedă pe porţiuni poate fi aleasă de noi, vom
alege ca AM să fie reuniunea a 3 segmente paralele cu axele de coordonate:
AM = AB  BC  CM, unde A(x
0
, y
0
, z
0
), M(x, y, z) şi B(x, y
0
, z
0
), C(x, y, z
0
).
Notăm o := Pdx + Qdy + Rdz. Avem 
AM
o = 
AB
o + 
BC
o + 
CM
o.
Pe AB : y = y
0
(constant), z = z
0
(constant), de unde dy = 0, dz = 0, iar
abscisa x
NOT
= t variază de la x
0
la x.
Analog, pe BC avem dx = 0, dz = 0 şi ordonata y
NOT
= u variază de la y
0
la
y, iar pe CM avem dx = 0, dy = 0 şi cota z
NOT
= v variază de la z
0
la z.
Atunci 
AB
o = 
x
0
x
P(t, y
0
, z
0
)dt; 
BC
o = 
y
0
y
Q(x, u, z
0
)du şi

CM
o = 
z
0
z
R(x, y, v)dv. Înlocuind în formula iniţială obţinem (∗ ∗ ∗).
141
Capitolul 10. Integrale duble
Integralele multiple sunt necesare când se pune problema ”însumării”
valorilor unei funcţii de mai multe variabile. Vom studia integralele duble,
adică integralele de forma 
D
f(x, y)dxdy , unde D ⊂ R
2
este o mulţime
compactă (închisă şi mărginită) care are arie,. În mod analog vom introduce în
capitolul următor integralele triple, adică integralele de forma

D
f(x, y, z)dxdydz , unde D ⊂ R
3
este o mulţime compactă care are volum. În
ambele cazuri de mai sus funcţia f : D ÷ R este de obicei continuă; mai
general, poate fi o funcţie mărginită pentru care mulţimea punctelor de
discontinuitate are arie nulă în cazul D ⊂ R
2
, respectiv are volum nul în cazul
D ⊂ R
3
.
10.1. Noţiunea de arie a unei mulţimi de puncte din plan
Vom numi domeniu dreptunghiular compact reuniunea dintre un
dreptunghi şi interiorul său. Unui domeniu dreptunghiular compact cu laturile
paralele cu axele Ox şi Oy îi corespunde o mulţime de forma
D = |a, b] × |c, d], unde a ≤ b, c ≤ d sunt numere reale.
Din geometria alementară se cunoaşte formula ariei unui domeniu
dreptunghiular:aria(|a, b] × |c, d]) = (b − a) - (d − c).
Definiţie. Numim mulţime elementară în plan orice reuniune a unui număr
finit de domenii dreptunghiulare compacte având laturile paralele cu axele Ox
şi Oy.
Dacă avem o mulţime E = D
1
 D
2
…D
n
, unde D
i
, i = 1, . . . , n, sunt
domenii dreptunghiulare compacte cu laturile paralele cu axele Ox şi Oy,
având interioarele disjuncte două câte două, se defineşte aria mulţimii E prin
aria(E)
DEF
=

i=1
n
aria(D
i
).
Se arată că suma din membrul drept nu depinde de descompunerea de forma
E = D
1
 D
2
…D
n
a mulţimii elementare E.
Pentru o mulţime M ⊂ R
2
se definesc
A
i
(M) = sup aria(E

) : E

este mulţime elementară, E

⊂ M şi
A
e
(M) = sup aria(E
′′
) : E
′′
este mulţime elementară, E
′′
⊃ M . Cantităţile
pozitive A
i
(M) şi A
e
(M) sunt numite măsura Jordan (aria) interioară,
respectiv exterioară, a mulţimii plane M.
Definiţie. Spunem că o mulţime M ⊂ R
2
are arie (sau: M este măsurabilă
Jordan, M este carabilă) dacă ariile sale interioară şi exterioară coincid:
A
i
(M) = A
e
(M). În acest caz, cantitatea A(M) := A
i
(M) = A
e
(M) se numeşte
aria ( măsura Jordan a) mulţimii plane M.
Se demonstrează că următoarele mulţimi sunt măsurabile Jordan:
1) Reuniunea şi diferenţa a două mulţimi măsurabile Jordan;
2) Subgraficul unei funcţii continue şi pozitive pe |a, b](măsura Jordan
respectivă fiind integrala Riemann a funcţiei pe |a, b]);
142
3) Orice arc de curbă rectificabil are măsura Jordan nulă;
4) O mulţime mărginită a cărei frontieră este reuniunea unui număr finit de
curbe simple închise rectificabile.
10.2. Definiţia integralei duble
În ceea ce urmează D ⊂ R
2
este o mulţime compactă care are arie.
Considerăm un corp cilindric având baza D (situată în planul (xOy)) şi
generatoarele paralele cu Oz, identificat cu mulţimea
(x, y, z) ∈ R
3
: (x, y) ∈ R
2
, z ≥ 0 . Dorim să calculăm volumul
cilindroidului K decupat din acest corp cilindric de o suprafaţă S de ecuaţie
(S) : z = f(x, y), (x, y) ∈ D (unde f ≥ 0). K se identifică cu mulţimea
(x, y, z) ∈ R
3
: (x, y) ∈ R
2
, 0 ≤ z ≤ f(x, y) , numită şi subgraficul funcţiei f
pe D.
Observăm că dacă f(x, y) = c (o constantă pozitivă ) , atunci K este un
cilindru drept cu baza D şi înălţimea egală cu c, deci volumul cerut este
V(K) = c - aria(D).
În cazul general, pentru a aproxima volumul V(K) al cilindroidului K cu
suma volumelor unor cilindri, vom diviza baza D în submulţimi ”de diametru
mic” şi pe fiecare din aceste submulţimi vom aproxima f(x, y) prin valoarea sa
într-un punct din acea submulţime.
Definiţie. Numim diviziune a mulţimii compacte măsurabile Jordan
D ⊂ R
2
o familie finită de mulţimi compacte măsurabile Jordan, cu
interioarele disjuncte două câte două, a căror reuniune este D.
Definiţie. Numim normă a unei diviziuni a mulţimii compacte măsurabile
Jordan D ⊂ R
2
maximul diametrelor mulţimilor care formează diviziunea.
Notăm cu Δ = (D
1
, D
2
, . . , D
n
) o diviziune a mulţimii D.
Atunci ‖Δ‖
DEF
= max¡diam(D
i
) : i = 1, . . . , n). Diametrul unei mulţimi M
dintr-un spaţiu metric (X, d) este marginea superioară a distanţelor dintre două
puncte ale mulţimii M, adică diam(M) = sup¡d(x, y) : x, y ∈ M).
Se pot obţine diviziuni de normă oricât de mică ale mulţimii D împărţind D
cu ajutorul unor drepte paralele cu axele de coordonate.
Pentru i ∈ ¡1, 2, …, n), considerăm un punct oarecare P
i
(o
i
, [
i
) ∈ D
i
.
Definiţie. O familie de puncte P = (P
1
, . . . , P
n
) cu P
i
∈ D
i
se numeşte
sistem de puncte intermediare asociat diviziunii Δ.
Considerăm o diviziune Δ = (D
1
, D
2
, . . , D
n
) a mulţimii D şi
P = (P
1
, . . . , P
n
), cu P
i
(o
i
, [
i
), sistem de puncte intermediare asociat
diviziunii Δ. Vom utiliza aproximarea f(x, y) ≃ f(o
i
, [
i
) pentru (x, y) ∈ D
i
. Se
construieşte un cilindru cu baza pe D
i
, având înălţimea egală cu f(o
i
, [
i
). Ca
urmare a acestei construcţii, volumul V(K) al cilindroidului se aproximează
astfel:
V(K) ≃

i=1
n
f(o
i
, [
i
) - aria(D
i
).
Definiţie. Se numeşte sumă Riemann ataşată funcţiei f : D ⊂ R
2
→ R,
diviziunii Δ = (D
1
, D
2
, . . , D
n
) a mulţimii D şi sistemului de puncte
intermediare P = (P
1
, . . . , P
n
) numărul
143
o
Δ
(f, P) =

i=1
n
f(P
i
) - aria(D
i
).
Am notat f(P) := f(o, [) dacă P are coordonatele (o, [) în planul (xOy).
Definiţie. Spunem că funcţia f : D ⊂ R
2
→ R este integrabilă Riemann
dacă există un număr real I astfel încât pentru orice şir de diviziuni (Δ
n
) ale
mulţimii D şi orice alegere a sistemelor de puncte intermediare P
n
asociate
acestor diviziuni, avem
|o
Δn
(f, P
n
) − I| < c.
Numărul I de mai sus se numeşte integrala dublă a funcţiei f pe D şi se notează
I = 
D
f(x, y)dxdy.
Revenind la cazul unei funcţii pozitive, putem spune că cilindroidul
K = (x, y, z) ∈ R
3
: (x, y) ∈ R
2
, 0 ≤ z ≤ f(x, y) are volum dacă şi numai
dacă funcţia f : D ⊂ R
2
→ R este integrabilă Riemann, iar volumul
V(K) = 
D
f(x, y)dxdy.
Expresia dxdy din formula integralei duble se interpretează intuitiv ca arie
a unui dreptunghi având laturile paralele cu axele de coordonate, de lungimi dx
şi dy.
Observaţie. Orice funcţie integrabilă Riemann f : D ⊂ R
2
→ R este
mărginită. Reciproca este falsă.
Observaţie. Aria mulţimii compacte măsurabile Jordan D se scrie ca
integrală dublă pe D din funcţia constantă 1:
aria(D) = 
D
dxdy.
Exemple de funcţii integrabile Riemann. Fie D ⊂ R
2
o mulţime
compactă care are arie. Se demonstrează că următoarele condiţii sunt suficiente
pentru ca o funcţie f : D ÷ R să fie integrabilă Riemann:
1) f este continuă;
2) f este mărginită şi mulţimea punctelor în care f este discontinuă are arie
nulă.
10.3. Proprietăţi ale integralei duble
Proprietăţile care urmează se enunţă şi se demonstrează prin analogie cu
proprietăţile integralei Riemann pentru funcţii de o variabilă reală.
1. Proprietatea de liniaritate Dacă funcţiile f, g : D ⊂ R
2
÷ R sunt
integrabile şi o, [ ∈ R, atunci funcţia of + [g este integrabilă pe D şi

D
|of(x, y) + [g(x, y)]dxdy = o 
D
f(x, y)dxdy + [ 
D
g(x, y)dxdy.
144
În particular, 
D
|f(x, y) + g(x, y)]dxdy = 
D
f(x, y)dxdy + 
D
g(x, y)dxdy şi

D
zf(x, y)dxdy = z
D
f(x, y)dxdy , ∀ z ∈ R.
2. Proprietatea de aditivitate ca funcţie de mulţime. Dacă funcţia
f : D ⊂ R
2
÷ R este integrabilă şi avem D = D
1
 D
2
, unde D
1
, D
2
sunt
mulţimi compacte, măsurabile Jordan, cu interioarele disjuncte, atunci f este
integrabilă pe D
1
şi D
2
şi are loc egalitatea

D
f(x, y)dxdy = 
D
1
f(x, y)dxdy + 
D
2
f(x, y)dxdy.
În particular, dacă funcţia f : D ÷ R este integrabilă şi D
1
⊂ D este
mulţimi închisă, măsurabilă Jordan, atunci f este integrabilă pe D
1
(proprietatea de ereditate a integrabilităţii Riemann).
3. Proprietatea de monotonie. Dacă funcţiile f, g : D ⊂ R
2
÷ R sunt
integrabile şi f(x, y) ≤ g(x, y), ∀(x, y) ∈ D , atunci

D
f(x, y)dxdy ≤ 
D
g(x, y)dxdy.
4. Proprietatea de ”stabilitate”. Dacă funcţia f : D ⊂ R
2
÷ R este
integrabilă şi dacă modificăm valorile funcţiei într-un număr finit de puncte
atunci funcţia obţinută este integrabilă pe D şi are aceeaşi integrală pe D ca şi
f.
5. Teorema de majorare a modulului integralei. Dacă funcţia
f : D ⊂ R
2
÷ R este integrabilă, atunci funcţia |f| : D ÷ R este integrabilă
şi

D
f(x, y)dxdy ≤ 
D
|f(x, y)|dxdy.
6. Teoremă (Operaţii cu funcţii integrabile) Dacă funcţiile
f, g : D ⊂ R
2
÷ R sunt integrabile, atunci sunt integrabile pe |a, b] şi
funcţiile: f + g, f - g.
7. Teoremă (prima formulă de medie). Dacă funcţiile
f, g : D ⊂ R
2
÷ R sunt integrabile şi g(x, y) ≥ 0 , ∀(x, y) ∈ D, atunci există
j ∈ |m, M], unde m, M sunt marginile funcţiei f, astfel încât

D
f(x, y)g(x, y)dxdy = j
D
g(x, y)dxdy.
Corolar. Dacă funcţia f : D ⊂ R
2
÷ R este continuă, iar funcţia
g : D ÷ R este integrabilă şi g(x, y) ≥ 0, , ∀(x, y) ∈ D, atunci există
(c, d) ∈ D astfel încât 
D
f(x, y)g(x, y)dxdy = f(c, d) 
D
g(x, y)dxdy.
10.4. Calculul integralei duble
Numim domeniu compact închiderea unei mulţimi deschise şi conexe
mărginite.
Vom da metode de calcul pentru integrala dublă a unei funcţii
f : D ⊂ R
2
÷ R în câteva cazuri în care domeniul compact D are o formă
destul de simplă.
145
Reducerea unei integrale duble la o integrală iterată
Fie D = |a, b] × |c, d] domeniu compact dreptunghiular. Atunci pentru
orice funcţie f continuă pe D avem

|a,b]×|c,d]
f(x, y)dxdy = 
a
b

c
d
f(x, y)dy dx = 
c
d

a
b
f(x, y)dx dy.
În acest caz integrala dublă se calculează ca o succesiune de două integrale
simple (integrale pe intervale compacte din R) pe intervalele fixate |a, b] şi
|c, d].
Teoremă. Fie f : |a, b] × |c, d] → R. Dacă pentru orice x ∈ |a, b] există
integrala Riemann F(x) := 
c
d
f(x, y)dy şi dacă F este integrabilă pe |a, b],
atunci f este integrabilă pe D şi 
|a,b]×|c,d]
f(x, y)dxdy = 
a
b

c
d
f(x, y)dy dx.
Analog, dacă pentru orice y ∈ |c, d] există integrala Riemann
G(y) := 
a
b
f(x, y)dx şi dacă G este integrabilă pe |c, d], atunci f este integrabilă
pe D şi 
|a,b]×|c,d]
f(x, y)dxdy = 
c
d

a
b
f(x, y)dx dy.
Integrala dublă pe un domeniu simplu în raport cu o axă de
coordonate
Un domeniu compact din plan se numeşte simplu în raport cu una din
axele de coordonate dacă intersecţia sa cu o paralelă oarecare dusă la acea axă
este fie mulţimea vidă, fie un segment închis de dreaptă (care se poate reduce
la un punct).
Vom numi domeniu compact simplu în raport cu Oy o mulţime închisă D
y
mărginită de graficele a două funcţii continue pe un interval compact |a, b] şi
dreptele x = a, x = b
̇
:
D
y
= (x, y) ∈ R
2
: x ∈ |a, b] şi y
1
(x) ≤ y ≤ y
2
(x) ,
unde y
1
, y
2
: |a, b] → R sunt funcţii continue.
Vom numi domeniu compact simplu în raport cu Ox o mulţime D
x
de
forma
D
x
= (x, y) ∈ R
2
: y ∈ |c, d] şi x
1
(y) ≤ x ≤ x
2
(y) ,
unde x
1
, x
2
: |c, d] → R sunt funcţii continue.
Domeniile dreptunghiulare compacte, discurile închise, reuniunea dintre o
elipsă cu axele de simetrie paralele cu axele Ox, Oy şi interiorul elipsei sunt
exemple de domenii simple în raport cu ambele axe. Unele domenii se pot
descompune, ducând convenabil paralele la axele Ox, Oy , în subdomenii
simple în raport cu una din axe, astfel încât subdomeniile au interioarele
disjuncte două câte două; aplicând proprietatea de aditivitate a integralei duble,
146
o integrală pe un asemenea domeniu se scrie ca sumă de integrale pe domenii
simple în raport cu una din axe.
Teoremă (de descompunere a integralei duble ca succesiune de două
integrale simple)
1) Fie D
y
= (x, y) ∈ R
2
: x ∈ |a, b] şi y
1
(x) ≤ y ≤ y
2
(x) domeniu
simplu în raport cu Oy şi f : D
y
→ R . Dacă pentru orice x ∈ |a, b] există
integrala Riemann F(x) := 
y
1
(x)
y
2
(x)
f(x, y)dy şi dacă F este integrabilă pe |a, b],
atunci f este integrabilă pe D
y
şi

Dy
f(x, y)dxdy = 
a
b

y
1
(x)
y
2
(x)
f(x, y)dy dx.
2) Fie D
x
= (x, y) ∈ R
2
: y ∈ |c, d] şi x
1
(y) ≤ x ≤ x
2
(y) domeniu
simplu în raport cu Oy şi f : D
x
→ R . Dacă pentru orice y ∈ |c, d] există
integrala Riemann G(y) := 
x
1
(y)
x
2
(y)
f(x, y)dx şi dacă G este integrabilă pe |c, d],
atunci f este integrabilă pe D
x
şi

Dx
f(x, y)dx = 
c
d

x
1
(y)
x
2
(y)
f(x, y)dx dy.
De exemplu, formulele de mai sus se pot aplica pentru orice funcţie
continuă pe domeniul simplu respectiv.
Teorema precedentă generalizează teorema de descompunere a integralei
pe un domeniu dreptunghiular compact.
Semnificaţia intuitivă a formulelor de descompunere a integralei duble este
următoarea. Pentru a „însuma“ valorile funcţiei f(x, y) pe D
y
, pentru fiecare
x ∈ |a, b] „însumăm“ valorile funcţiei f pe secţiunea lui D
y
cu paralela la Oy
dusă prin punctul (x, 0), apoi „însumăm“ aceste „sume“ când x parcurge
|a, b]. Pentru a „însuma“ valorile funcţiei f(x, y) pe D
x
, „însumăm“ pentru
fiecare y ∈ |c, d] valorile funcţiei f pe secţiunea lui D
x
cu paralela la Ox care
conţine punctele de ordonată y, apoi „însumăm“ aceste „sume“ când y parcurge
|c, d].
În aplicaţii se mai notează : 
a
b

u
1
(x)
u
2
(x)
f(x, y)dy dx = 
a
b
dx 
u
1
(x)
u
2
(x)
f(x, y)dy şi

c
d

v
1
(y)
v
2
(y)
f(x, y)dx dy = 
c
d
dy 
v
1
(y)
v
2
(y)
f(x, y)dx .
Observaţie.

|a,b]×|c,d]
g(x) - h(y)dxdy = 
a
b

c
d
g(x) - h(y)dy dx = 
a
b
g(x) - 
c
d
h(y)dy dx.
147
Rezultă 
|a,b]×|c,d]
g(x) - h(y)dxdy = 
a
b
g(x)dx - 
c
d
h(y)dy, unde
g : |a, b] → R şi h : |c, d] → R sunt funcţii integrabile.
Exemple.
1) Calculaţi 
D
(ysinx + xcos y)dxdy, unde D = |0,
m
2
] × |
m
2
, m].
I = 
D
(ysinx + xcos y)dxdy = 
D
ysinxdxdy + 
D
xcos ydxdy. Calculăm cele
două integrale din membrul drept aplicând observaţia de mai sus.
I
1
= 
0,
m
2
×
m
2
,m
ysinxdxdy = 
0
m/2
sinxdx - 
m/2
m
ydy = (−cos x)|
0
m/2
-
y
2
2
m/2
m
=
3m
2
8
I
2
= 
0,
m
2
×
m
2
,m
xcos ydxdy = 
0
m/2
xdx - 
m/2
m
cos ydy =
x
2
2
0
m/2
- siny|
m/2
m
= −
m
2
8
Rezultă I = I
1
+ I
2
=
3m
2
8

m
2
8
=
m
2
4
.
2) Calculaţi 
D
xydxdy, unde D este domeniul mărginit de curbele de
ecuaţii y =
1
2
x
2
, y = x
2
(parabole) şi x = 1, x = 2 (drepte paralele cu Oy).
Aici D = (x, y) ∈ R
2
: x ∈ |1, 2],
1
2
x
2
≤ y ≤ x
2
este domeniu simplu
în raport cu Oy. Aici u
1
(x) =
1
2
x
2
, u
2
(x) = x
2
.
I = 
D
xydxdy = 
1
2

1
2
x
2
x
2
xydy dx ¬ I = 
1
2
x - 
1
2
x
2
x
2
ydy dx =

1
2
x -
y
2
2
y=
1
2
x
2
y=x
2
dx = 
1
2
x -
1
2
x
4

x
4
4
dx =
63
16
.
3) Transformaţi integrala dublă 
D
f(x, y)dxdy într-o succesiune de integrale
simple , în cazul domeniului
D = (x, y) ∈ R
2
: x
2
+ y
2
≤ 4, x
2
+
y
2
4
≥ 1, x ≥ 0 .
Domeniul compact D este mărginit de jumătăţile cercului de ecuaţie
x
2
+ y
2
= 4 şi elipsei de ecuaţie x
2
+
y
2
4
= 1 situate în semiplanul închis x ≥ 0.
Domeniul D este simplu în raport cu Ox. Pentru y ∈ |−2, 2] avem
(x, y) ∈ D ·
1
2
4 − y
2
≤ x ≤ 4 − y
2
. Atunci

D
f(x, y)dxdy = 
−2
2

1
2
4−y
2
4−y
2
f(x, y)dx dy.
10.5. Schimbare de variabile în integrala dublă
La integrarea funcţiilor de o variabilă scopul unei schimbări de variabilă
era obţinerea unei funcţii de integrat de o formă mai simplă, pentru care să
aflăm mai uşor primitiva. La integrarea funcţiilor de două variabile, scopul
principal al unei schimbări de variabile este acela de a înlocui domeniul de
148
integrare cu un alt domeniu, având o structură geometrică mai simplă.
Fie D

şi D domenii compacte măsurabile Jordan în plan şi T : D

→ D o
transformare dată de T(u, v) = (x(u, v), y(u, v)).
Definiţie. Spunem că transformarea T de mai sus este regulată dacă
a) T este bijectivă, continuă şi cu inversa continuă;
b) T este de clasă C
1
pe int(D) (mulţimea punctelor interioare lui D);
c) Jacobianul
D(x,y)
D(u,v)
=
∂x
∂u
∂x
∂v
∂y
∂u
∂y
∂v
nu se anulează pe int(D).
Se demonstrează următorul rezultat, analog primei formule de schimbare
de variabilă.
Teorema (Schimbare de variabile în integrala dublă) Fie D şi D

domenii compacte măsurabile Jordan în R
2
, T : D

→ D o transformare
regulată şi f : D → R o funcţie continuă. Atunci

D
f(x, y)dxdy = 
D

f(x(u, v), y(u, v))
D(x, y)
D(u, v)
dudv.
Observaţie.
La trecerea în coordonate polare scriem x = r cos ç, y = r sinç, adică
T(r, ç) = (r cos ç, r sinç). T este de clasă C
1
pe |0, +) × |0, 2m). Jacobianul
D(x,y)
D(r,ç)
= r se anulează numai pentru r = 0. Aplicaţia
T : |0, +) × |0, 2m) → R
2
este surjectivă, dar nu este injectivă:
T(0, ç
1
) = T(0, ç
2
) = 0 pentru orice ç
1
, ç
2
∈ |0, 2m). Restricţia T
: (0, +) × |0, 2m) → R
2
∖ ¡(0, 0)) este bijectivă, de clasă C
1
, cu jacobianul
nenul. Inversa ei se obţine exprimând coordonatele polare în funcţie de cele
carteziene. Astfel, r(x, y) = x
2
+ y
2
şi
ç(x, y) =
arctg
y
x
, dacă x > 0, y ≥ 0
arctg
y
x
+ m, dacă x < 0
arctg
y
x
+ 2m, dacă x > 0, y < 0
m
2
, dacă x = 0, y > 0
m
2
, dacă x = 0, y < 0
.
Se observă că T
−1
: R
2
∖ ¡(0, 0)) → (0, +) × |0, 2m),
T
−1
(x, y) = (r(x, y), ç(x, y)) este continuă pe R
2
∖ ¡(x, 0) : x ≥ 0) şi
discontinuă în punctele semiaxei ¡(x, 0) : x ≥ 0). Pentru ca T să fie
transformare regulată, este necesar şi suficient să luăm restricţia
T : (0, +) × (0, 2m) → R
2
∖ ¡(x, 0) : x ≥ 0), T(r, ç) = (r cos ç, r sinç).
Dacă D ⊂ R
2
∖ ¡(x, 0) : x ≥ 0), luăm D

= T
−1
(D) şi aplicăm formula
schimbării de variabile sub forma
149

D
f(x, y)dxdy = 
D

f(r cos ç, r sinç) - rdrdç.
Dacă D conţine puncte ale semiaxei ¡(x, 0) : x ≥ 0), formula de mai sus se
poate totuşi aplica, deoarece intersecţia dintre D şi ¡(x, 0) : x ≥ 0) are arie
nulă. În acest caz D

este închiderea mulţimii T
−1
(D ∖ ¡(x, 0) : x ≥ 0)).
Cazurile cele mai frecvent întâlnite în aplicaţii sunt:
a) D este disc centrat în origine, de rază R. Vom lua D

= |0, R] × |0, 2m].
Atunci

x
2
+y
2
≤R
2
f(x, y)dxdy = 
0
R
dr 
0
2m
f(r cos ç, r sinç) - rdç =

0
2m
dç 
0
R
f(r cos ç, r sinç) - rdr.
b) D este coroana circulară mărginită de cercurile centrate în origine de
raze R
1
< R
2
. Atunci luăm D

= |R
1
, R
2
] × |0, 2m] şi avem

R
1
2
≤x
2
+y
2
≤R
2
2
f(x, y)dxdy = 
R
1
R
2
dr 
0
2m
f(r cos ç, r sinç) - rdç =

0
2m
dç 
R
1
R
2
f(r cos ç, r sinç) - rdr.
Exemplu. Calculaţi 
D
e
−(x
2
+y
2
)
dxdy, unde
D = (x, y) ∈ R
2
: x ≥ 0, y ≥ 0, x
2
+ y
2
≤ R
2
.
D este intersecţia dintre discul închis centrat în origine, de rază R, şi
închiderea cadranului I. Când (x, y) descrie D, coordonatele polare variază
independent după cum urmează : r ∈ |0, R] şi ç ∈ |0,
m
2
]. Luăm D

= |0, R]
×|0,
m
2
] (T
−1
(D ∖ ¡(x, 0) : x ≥ 0)) = (0, R] ×(0,
m
2
] are închiderea D

).
Observăm că x
2
+ y
2
= r
2
, dxdy = rdrdç. Atunci

D
e
−(x
2
+y
2
)
dxdy = 
0
m
2
dç 
0
R
e
−r
2
- rdr = 
0
R
e
−r
2
- rdr - 
0
m
2
dç =
m
4
1 − e
−R
2
.
10.6. Aplicaţii ale integralei duble
1. Aria unui domeniu compact măsurabil. aria(D) = 
D
dxdy
2. Volumul unui cilindroid. Volumul corpului
K = (x, y, z) ∈ R
3
: (x, y) ∈ D şi 0 ≤ z ≤ f(x, y) (mărginit de: planul
(xOy), suprafaţa (S) : z = f(x, y), (x, y) ∈ D şi suprafaţa laterală a corpului
cilindric având baza D şi generatoarele paralele cu Oz) este
150
V(K) = 
D
f(x, y)dxdy.
Se consideră o placă plană având forma domeniului compact D ⊂ R
2
şi
densitatea ¡ = ¡(x, y) |¡] = kg/m
2
.
3. Masa plăcii este M = 
D
¡(x, y)dxdy
4. Coordonatele centrului de greutate al plăcii :
x
G
=
1
M

D
x - ¡(x, y)dxdy şi y
G
=
1
M

D
y - ¡(x, y)dxdy
5. Momentele de inerţie ale plăcii: în raport cu Ox,
I
x
= 
D
y
2
- ¡(x, y)dxdy; în raport cu Oy, I
y
= 
D
x
2
- ¡(x, y)dxdy.
6. Fluxul magnetic prin suprafaţa plană având forma domeniului compact
D ⊂ (xOy), când inducţia magnetică într-o regiune din spaţiu care conţine D
este B(x, y, z) = B
1
(x, y, z) i + B
2
(x, y, z) j + B
3
(x, y, z) k, se calculează după
formula  = 
D
B(x, y, 0) - ndxdy, unde n = k este versor al normalei la
(xOy). Atunci  = 
D
B
3
(x, y, z)dxdy.
10.7. Formula lui Green-Riemann
Această formula stabileşte o legătură între integrala curbilinie şi integrala
dublă. Astfel, circulaţia unui câmp vectorial pe o curbă simplă închisă
rectificabilă parcursă în sens trigonometric este egală cu fluxul prin domeniul
compact mărginit de aceea curbă al rotorului acelui câmp vectorial.
Vom nota cu 
Γ
Pdx + Qdy integrala pe o curbă simplă închisă rectificabilă
Γ parcursă în sens trigonometric.
Lemă. Dacă domeniul compact D = D
y
⊂ R
2
simplu în raport cu Oy este
mărginit de o curbă simplă închisă rectificabilă Γ şi dacă funcţiile reale P, Q
sunt de clasă C
1
pe o mulţime deschisă care conţine D, atunci

Γ
P(x, y)dx = −
D
∂P
∂y
(x, y)dxdy.
Lemă. Dacă domeniul compact D = D
x
simplu în raport cu Ox este
mărginit de o curbă simplă închisă rectificabilă Γ şi dacă funcţiile reale P, Q
sunt de clasă C
1
pe o mulţime deschisă care conţine D, atunci

Γ
Q(x, y)dy = 
D
∂Q
∂x
(x, y)dxdy.
Din cele două leme precedente deducem imediat următorul rezultat
fundamental.
Teoremă (Formula Green-Riemann) Dacă domeniul compact
D = D
xy
⊂ R
2
simplu în raport cu ambele axe este mărginit de o curbă simplă
închisă rectificabilă Γ şi dacă funcţiile reale P, Q sunt de clasă C
1
pe o
151
mulţime deschisă care conţine D, atunci

Γ
P(x, y)dx + Q(x, y)dy = 
D
∂Q
∂x
(x, y) −
∂P
∂y
(x, y) dxdy.
Teorema de mai sus rămâne valabilă dacă eliminăm ipoteza ca domeniul
compact D să fie simplu în raport cu ambele axe.
Formula lui Green se extinde la domenii compacte mărginite de un număr
finit n ≥ 2 de curbe simple închise rectificabile; dintre acestea, o curbă Γ le
conţine în interiorul său pe celelalte, care sunt exterioare două câte două, să le
notăm Γ
1
, . . . , Γ
n−1
. Se arată că

Γ
P(x, y)dx + Q(x, y)dy −

k=1
n−1

Γ
k
P(x, y)dx + Q(x, y)dy = 
D
∂Q
∂x
(x, y) −
∂P
∂y
(x, y) dxdy
Aplicaţie (Calculul ariilor cu ajutorul unor integrale curbilinii de speţa
a doua)
Fie D un domeniu compact mărginit de curba simplă închisă rectificabilă
Γ. Avem aria(D) = 
D
dxdy. Pentru aputea aplica formula lui Green-Riemann,
alegem două funcţii P şi Q cât mai simple astfel încât
∂Q
∂x

∂P
∂y
≡ 1. Putem lua
P(x, y) = −
1
2
y şi Q(x, y) =
1
2
x, unde (x, y) ∈ R
2
. Atunci
aria(D) = 
D
∂Q
∂x
(x, y) −
∂P
∂y
(x, y) dxdy = 
Γ
P(x, y)dx + Q(x, y)dy, de unde
aria(D) =
1
2

Γ
(−ydx + xdy).
Exemplu. Aria domeniului D mărginit de elipsa
E :
x = acos t
y = bsint
, t ∈ |0, 2m] este
aria(D) =
1
2

0
2m
|−bsint - (−asint) + acos t - bcos t]dt =
1
2
ab - 
0
2m
dt, deci
aria(D) = mab.
152
Capitolul 11. Integrale triple
11.1. Noţiunea de volum al unei mulţimi de puncte din spaţiu
Unui paralelipiped dreptunghic închis cu muchiile paralele cu axele Ox, Oy
şi Oz îi corespunde o mulţime de forma D = |a, b] × |c, d] × |e, f], unde
a ≤ b, c ≤ d şi e ≤ f sunt numere reale.
Din geometria alementară se cunoaşte formula volumului unui
paralelipiped dreptunghic: V(|a, b] × |c, d] × |e, f]) = (b − a) - (d − c) - (f − e).
Definiţie. Numim mulţime elementară în spaţiu orice reuniune a unui
număr finit de paralelipipede dreptunghice având muchiile paralele cu axele
Ox şi Oy.
Dacă avem o mulţime elementară E = D
1
 D
2
…D
n
, unde D
i
,
i = 1, . . . , n, sunt paralelipipede cu laturile paralele cu axele de coordonate,
având interioarele disjuncte două câte două, se defineşte volumul mulţimii E
prin
V(E)
DEF
=

i=1
n
V(D
i
).
Se arată că suma din membrul drept nu depinde de descompunerea de forma
E = D
1
 D
2
…D
n
a mulţimii elementare.
Pentru o mulţime M ⊂ R
3
se definesc
V
i
(M) = sup V(E

) : E

este mulţime elementară, E

⊂ M şi
V
e
(M) = sup V(E
′′
) : E
′′
este mulţime elementară, E
′′
⊃ M . Cantităţile
pozitive V
i
(M) şi V
e
(M) sunt numite măsura Jordan interioară (volumul
interior), respectiv măsura Jordan exterioară (volumul exterior) ale mulţimii
plane M.
Definiţie. Spunem că o mulţime M ⊂ R
3
are volum (sau: M este
măsurabilă Jordan) dacă volumul său interior şi volumul său exterior coincid:
V
i
(M) = V
e
(M). În acest caz, cantitatea V(M) := V
i
(M) = V
e
(M) se numeşte
volumul ( măsura Jordan a) mulţimii de puncte din spaţiu M.
Se demonstrează că următoarele mulţimi sunt măsurabile Jordan în spaţiu:
1) Reuniunea şi diferenţa a două mulţimi măsurabile Jordan;
2) Subgraficul unei funcţii continue şi pozitive pe un domeniu compact
D ⊂ R
2
(volumul respectiv fiind integrala dublă a funcţiei pe D);
3) Orice suprafaţă netedă pe porţiuni are volumul nul;
4) O mulţime mărginită a cărei frontieră este reuniunea unui număr finit de
suprafeţe simple închise netede pe porţiuni.
11.2. Definiţia integralei triple
În ceea ce urmează dorim să calculăm masa unui corp material care se
reprezintă prin mulţimea D ⊂ R
3
. Presupunem că mulţimea D este compactă
şi are volum. Notăm cu ¡(x, y, z) densitatea corpului în punctul (x, y, z) ∈ D,
unde |¡] = kg/m
3
. Observăm că dacă ¡ x, y, z = c (o constantă pozitivă ),
masa corpului considerat este M = c - V(D).
În cazul general, pentru a aproxima masa corpului cu suma maselor unor
corpuri omogene (cu densitate constantă), vom diviza D în submulţimi ”de
153
diametru mic” şi pe fiecare din aceste submulţimi vom aproxima ¡(x, y, z) prin
valoarea sa într-un punct din acea submulţime.
Definiţie. Numim diviziune a mulţimii compacte măsurabile Jordan
D ⊂ R
3
o familie finită de mulţimi compacte măsurabile Jordan, cu
interioarele disjuncte două câte două, a căror reuniune este D.
Definiţie. Numim normă a unei diviziuni a mulţimii compacte măsurabile
Jordan D ⊂ R
3
maximul diametrelor mulţimilor care formează diviziunea.
Notăm cu Δ = (D
1
, D
2
, . . , D
n
) o diviziune a mulţimii D. Atunci
‖Δ‖
DEF
= max¡diam(D
i
) : i = 1, . . . , n). .
Se pot obţine diviziuni de normă oricât de mică ale mulţimii D împărţind D
cu ajutorul unor plane paralele cu (xOy), (yOz)şi (xOz).
Pentru i ∈ ¡1, 2, …, n), considerăm un punct oarecare P
i
o
i
, [
i
, ,
i
∈ D
i
.
Definiţie. O familie de puncte P = (P
1
, . . . , P
n
) cu P
i
∈ D
i
se numeşte
sistem de puncte intermediare asociat diviziunii Δ.
Considerăm o diviziune Δ = (D
1
, D
2
, . . , D
n
) a mulţimii D şi
P = (P
1
, . . . , P
n
), cu P
i
(o
i
, [
i
, ,
i
), sistem de puncte intermediare asociat
diviziunii Δ. Vom utiliza aproximarea ¡(x, y, z) ≃ ¡(o
i
, [
i
, ,
i
) pentru
(x, y, z) ∈ D
i
. Atunci
M ≃

i=1
n
¡(o
i
, [
i
, ,
i
) - V(D
i
).
Membrul drept al relaţiei de mai sus este analog sumei Riemann asociate unei
funcţii definite pe un interval compact din R.
Definiţie. Se numeşte sumă Riemann ataşată funcţiei f : D ⊂ R
3
→ R,
diviziunii Δ = (D
1
, D
2
, . . , D
n
) a mulţimii D şi sistemului de puncte
intermediare P = (P
1
, . . . , P
n
) numărul
o
Δ
(f, P) =

i=1
n
f(P
i
) - V(D
i
).
Am notat f(P) := f(o, [, ,) dacă P are coordonatele o, [, , .
Definiţie. Spunem că funcţia f : D ⊂ R
3
→ R este integrabilă Riemann
dacă există un număr real I astfel încât pentru orice şir de diviziuni (Δ
n
) ale
mulţimii D şi orice alegere a sistemelor de puncte intermediare P
n
asociate
acestor diviziuni, avem
|o
Δn
(f, P
n
) − I| < c.
Numărul I de mai sus se numeşte integrala triplă a funcţiei f pe D şi se notează
I = 
D
f(x, y, z)dxdydz.
Masa corpului considerat este integrala triplă a densităţii :
M = 
D
¡(x, y, z)dxdydz.
Expresia dxdydz din formula integralei duble se interpretează intuitiv ca
volum al unui paralelipiped dreptunghic având muchiile paralele cu axele de
coordonate, de lungimi dx , dy şi dz.
154
Observaţie. Orice funcţie integrabilă Riemann f : D ⊂ R
3
→ R este
mărginită. Reciproca este falsă.
Observaţie. Volumul mulţimii compacte măsurabile Jordan D se scrie ca
integrală triplă pe D din funcţia constantă 1:
V(D) = 
D
dxdydz.
Exemple de funcţii integrabile Riemann. Fie D ⊂ R
3
o mulţime
compactă care are volum. Se demonstrează că următoarele condiţii sunt
suficiente pentru ca o funcţie f : D ÷ R să fie integrabilă Riemann:
1) f este continuă;
2) f este mărginită şi mulţimea punctelor în care f este discontinuă are
volum nul.
11.3. Proprietăţi ale integralei triple
Proprietăţile care urmează se enunţă şi se demonstrează prin analogie cu
proprietăţile integralei Riemann pentru funcţii de o variabilă reală.
1. Proprietatea de liniaritate Dacă funcţiile f, g : D ⊂ R
3
÷ R sunt
integrabile şi o, [ ∈ R, atunci funcţia of + [g este integrabilă pe D şi

D
|of(x, y, z) + [g(x, y, z)]dxdydz =
= o 
D
f(x, y, z)dxdydz + [ 
D
g(x, y, z)dxdydz.
2. Proprietatea de aditivitate ca funcţie de mulţime. Dacă funcţia
f : D ⊂ R
3
÷ R este integrabilă şi avem D = D
1
 D
2
, unde D
1
, D
2
sunt
mulţimi compacte, măsurabile Jordan, cu interioarele disjuncte, atunci f este
integrabilă pe D
1
şi D
2
şi are loc egalitatea

D
f(x, y, z)dxdydz = 
D
1
f(x, y, z)dxdydz. +
D
2
f(x, y, z)dxdydz.
În particular, dacă funcţia f : D ÷ R este integrabilă şi D
1
⊂ D este
mulţimi compactă, măsurabilă Jordan, atunci f este integrabilă pe D
1
(proprietatea de ereditate a integrabilităţii Riemann).
3. Proprietatea de monotonie. Dacă funcţiile f, g : D ⊂ R
3
÷ R sunt
integrabile şi f(x, y, z) ≤ g(x, y, z), ∀(x, y, z) ∈ D , atunci

D
f(x, y, z)dxdydz ≤ 
D
g(x, y, z)dxdydz.
4. Proprietatea de ”stabilitate”. Dacă funcţia f : D ⊂ R
3
÷ R este
integrabilă şi dacă modificăm valorile funcţiei într-un număr finit de puncte
atunci funcţia obţinută este integrabilă pe D şi are aceeaşi integrală pe D ca şi
f.
5. Teorema de majorare a modulului integralei. Dacă funcţia
f : D ⊂ R
3
÷ R este integrabilă, atunci funcţia |f| : D ÷ R este integrabilă
155
şi 
D
f(x, y, z)dxdydz ≤ 
D
|f(x, y, z)|dxdydz.
6. Teoremă (Operaţii cu funcţii integrabile) Dacă funcţiile
f, g : D ⊂ R
3
÷ R sunt integrabile, atunci sunt integrabile pe D şi funcţiile:
f + g, f - g.
7. Teoremă (prima formulă de medie). Dacă funcţiile
f, g : D ⊂ R
3
÷ R sunt integrabile şi g(x, y, z) ≥ 0 , ∀(x, y, z) ∈ D, atunci
există j ∈ |m, M], unde m, M sunt marginile funcţiei f, astfel încât

D
f(x, y, z)g(x, y, z)dxdydz = j 
D
g(x, y, z)dxdydz.
Corolar. Dacă funcţia f : D ⊂ R
3
÷ R este continuă, iar funcţia
g : D ÷ R este integrabilă şi g(x, y, z) ≥ 0, , ∀(x, y, z) ∈ D, atunci există
(a, b, c) ∈ D astfel încât

D
f(x, y, z)g(x, y, z)dxdydz = f(a, b, c) 
D
g(x, y, z)dxdydz.
11.4. Calculul integralei triple
Numim domeniu compact închiderea unei mulţimi deschise şi conexe
mărginite.
Vom da metode de calcul pentru integrala dublă a unei funcţii
f : D ⊂ R
2
÷ R în câteva cazuri în care domeniul compact D are o formă
destul de simplă.
Reducerea unei integrale triple la o integrală iterată
1) Fie D = |a, b] × |c, d] × |h, k] un paralelipiped dreptunghic. Atunci
pentru orice funcţie f continuă pe D avem
(∗) 
|a,b]×|c,d]×|h,k]
f(x, y)dxdy = 
a
b

c
d

h
k
f(x, y, z)dz dy dx
În acest caz integrala triplă se calculează ca o succesiune de trei integrale
simple (integrale pe intervale compacte din R). Schimbând ordinea integralelor
din membrul drept (există 6 permutări) rezultatul obţinut rămâne acelaşi.
Mai mult, are loc următoarea
Teoremă. Fie f : |a, b] × |c, d] × |h, k] → R. Dacă pentru orice
(x, y) ∈ |a, b] × |c, d] există integrala Riemann F
1
(x, y) := 
h
k
f(x, y, z)dz, pentru
orice x ∈ |a, b] există integrala F
2
(x) := 
c
d
F(x, y)dy şi dacă F
2
este
integrabilă pe |a, b], atunci f este integrabilă pe D şi are loc egalitatea (∗).
Integrala triplă pe un domeniu simplu în raport cu o axă de
coordonate
Un domeniu compact din spaţiu se numeşte simplu în raport cu una din
axele de coordonate dacă intersecţia sa cu o paralelă oarecare dusă la acea axă
este fie mulţimea vidă, fie un segment închis de dreaptă (care se poate reduce
la un punct).
156
Vom numi domeniu compact simplu în raport cu Oz o mulţime închisă D
z
mărginită de graficele a două funcţii continue pe un domeniu compact
măsurabil Jordan Δ din planul (xOy) şi suprafaţa laterală a cilindrului drept cu
baza Δ :
D
z
= (x, y, z) ∈ R
3
: (x, y) ∈ Δ şi z
1
(x, y) ≤ z ≤ z
2
(x, y) ,
unde z
1
, z
2
: Δ → R sunt funcţii continue pe domeniul compact măsurabil
Jordan Δ ⊂ R
2
.
Se numeşte domeniu compact simplu în raport cu Oy o mulţime D
y
de
forma
D
y
= (x, y, z) ∈ R
3
: (x, z) ∈ Δ şi y
1
(x, z) ≤ y ≤ y
2
(x, z) ,
unde y
1
, y
2
: Δ → R sunt funcţii continue pe domeniul compact măsurabil
Jordan Δ ⊂ R
2
.
De asemenea, se numeşte domeniu compact simplu în raport cu Ox o
mulţime D
x
de forma
D
x
= (x, y, z) ∈ R
3
: (y, z) ∈ Δ şi x
1
(y, z) ≤ y ≤ x
2
(y, z) ,
unde x
1
, x
2
: Δ → R sunt funcţii continue pe domeniul compact măsurabil
Jordan Δ ⊂ R
2
.
În toate cazurile de mai sus mulţimea plană Δ este proiecţia ortogonală a
domeniului simplu în raport cu o axă pe planul de coordonate perpendicular pe
acea axă.
Unele domenii se pot descompune, ducând convenabil plane paralele cu
(xOy), (yOz)şi (xOz), în subdomenii simple în raport cu una din axe, astfel
încât subdomeniile au interioarele disjuncte două câte două; aplicând
proprietatea de aditivitate a integralei triple, o integrală pe un asemenea
domeniu se scrie ca sumă de integrale pe domenii simple în raport cu una din
axe.
Teoremă (de descompunere a integralei triple ca succesiune dintre o
integrală dublă şi o integrală simplă)
1) Fie D
z
= (x, y, z) ∈ R
3
: (x, y) ∈ Δ şi z
1
(x, y) ≤ z ≤ z
2
(x, y)
domeniu simplu în raport cu Oz şi f : D
z
→ R . Dacă pentru orice (x, y) ∈ Δ
există integrala Riemann F(x, y) := 
z
1
(x,y)
z
2
(x,y)
f(x, y, z)dz şi dacă F este integrabilă
pe Δ, atunci f este integrabilă pe D
z
şi

Dz
f(x, y, z)dxdydz = 
Δ

z
1
(x,y)
z
2
(x,y)
f(x, y, z)dz dxdy.
2) Fie D
y
= (x, y, z) ∈ R
3
: (x, z) ∈ Δ şi y
1
(x, z) ≤ y ≤ y
2
(x, z)
domeniu simplu în raport cu Oy şi f : D
y
→ R . Dacă pentru orice (x, y) ∈ Δ
există integrala Riemann G(x, z) := 
y
1
(x,z)
y
2
(x,z)
f(x, y, z)dy şi dacă G este integrabilă
157
pe Δ, atunci f este integrabilă pe D
y
şi

Dy
f(x, y, z)dxdydz = 
Δ

y
1
(x,z)
y
2
(x,z)
f(x, y, z)dy dxdz.
3) Fie D
x
= (x, y, z) ∈ R
3
: (y, z) ∈ Δ şi x
1
(y, z) ≤ x ≤ x
2
(y, z)
domeniu simplu în raport cu Ox şi f : D
x
→ R . Dacă pentru orice (y, z) ∈ Δ
există integrala Riemann H(y, z) := 
x
1
(y,z)
x
2
(y,z)
f(x, y, z)dx şi dacă H este integrabilă
pe Δ, atunci f este integrabilă pe D
x
şi

Dx
f(x, y, z)dxdydz = 
Δ

x
1
(y,z)
x
2
(y,z)
f(x, y, z)dx dydz.
De exemplu, formulele de mai sus se pot aplica pentru orice funcţie
continuă pe domeniul simplu respectiv.
Teorema precedentă generalizează teorema de descompunere a integralei
pe paralelipiped.
Semnificaţia intuitivă a formulelor de descompunere a integralei triple este
următoarea. Pentru a „însuma“ valorile funcţiei f(x, y, z) pe D
z
, pentru fiecare
punct (x, y) ∈ Δ „însumăm“ valorile funcţiei f pe secţiunea lui D
z
cu paralela
la Oz dusă prin punctul (x, y, 0) , apoi „însumăm“ aceste „sume“ când (x, y)
parcurge Δ.
Observaţie.

|a,b]×|c,d]×|e,f]
g(x) - h(y) - k(z)dxdydz = 
a
b
g(x)dx - 
c
d
h(y)dy - 
e
f
k(z)dz, unde
g : |a, b] → R , h : |c, d] → R şi k : |e, f] → R sunt funcţii integrabile.
Integrala triplă pe un domeniu cuprins între două plane paralele cu
un plan de coordonate
Teoremă (de descompunere a integralei triple ca succesiune dintre o
integrală simplă şi o integrală dublă) Fie D ⊂ R
3
un domeniu compact
măsurabil Jordan şi f : D → R o funcţie continuă. Dacă D este cuprins între
planele z = c şi z = d, iar secţiunea lui D cu planul z = h se proiecteză
ortogonal pe planul (xOy) după domeniul Δ
h
, pentru h ∈ |c, d] , atunci

D
f(x, y, z)dxdydz = 
c
d

Δz
f(x, y, z)dxdy dz.
Exemple.
1) Calculaţi I = 
D
(xy + yz + zx)dxdydz, unde D = |a, b] × |c, d] × |e, f].
Soluţie. Folosind liniaritatea integralei şi descompunerea din Observaţia
158
precedentă avem I = 
a
b
xdx - 
c
d
ydy - 
e
f
dz + 
a
b
dx - 
c
d
ydy - 
e
f
zdz + 
a
b
xdx - 
c
d
dy - 
e
f
dz,
de unde
I =
1
4
(b − a)(d − c)(f − e)|(b + a)(d + c) + (d + c)(f + e) + (f + e)(b + a)].
2) Calculaţi volumul corpului K mărginit de paraboloidul eliptic
P : z =
x
2
a
2
+
y
2
b
2
şi planul z = h, unde a, b, h > 0.
Soluţie. Avem V(K) = 
K
dxdydz. Domeniul compact K este simplu în
raport cu Oz, fiind cuprins între graficul funcţiei u
1
(x, y) =
x
2
a
2
+
y
2
b
2
şi graficul
funcţiei u
2
(x, y) ≡ h. Se consideră proiecţia lui K pe planul (xOy), reprezentată
de mulţimea Δ = (x, y) ∈ R
2
:
x
2
a h
2
+
y
2
b h
2
≤ 1 .

K
dxdydz = 
Δ

u
1
(x,y)
u
2
(x,y)
1dz dxdy = 
Δ
|u
2
(x, y) − u
1
(x, y)]dxdy =
= 
Δ
h −
x
2
a
2
+
y
2
b
2
dxdy = h - aria(Δ) − 
Δ
x
2
a
2
+
y
2
b
2
dxdy.
Am calculat în capitolul ”Integrale duble” 
Δ
x
2
a
2
+
y
2
b
2
dxdy =
m
2
abh
2
şi ştim
că aria(Δ) = ma h - b h = mabh, de unde
V(K) = h - mabh −
m
2
abh
2
=
m
2
abh
2
.
11.5. Schimbare de variabile în integrala triplă
Ca şi la integrarea funcţiilor de două variabile, la integrarea funcţiilor de
trei variabile scopul principal al unei schimbări de variabile este acela de a
înlocui domeniul de integrare cu un alt domeniu, având o structură geometrică
mai simplă.
Fie D

şi D domenii compacte măsurabile Jordan în spaţiu şi T : D

→ D o
transformare dată de T(u, v, w) = (x(u, v, w), y(u, v, w), z(u, v, w)).
Definiţie. Spunem că transformarea T de mai sus este regulată dacă
a) T este bijectivă, continuă şi cu inversa continuă;
b) T este de clasă C
1
pe int(D) (mulţimea punctelor interioare lui D);
c) Jacobianul
D(x,y,z)
D(u,v,w)
=
∂x
∂u
∂x
∂v
∂x
∂w
∂y
∂u
∂y
∂v
∂y
∂w
∂z
∂u
∂z
∂v
∂z
∂w
nu se anulează pe int(D).
Se demonstrează următorul rezultat, analog primei formule de schimbare
de variabilă.
Teoremă (Schimbare de variabile în integrala triplă) Fie D şi D

domenii compacte măsurabile Jordan în R
3
, T : D

→ D o transformare
regulată şi f : D → R o funcţie continuă. Atunci
159

D
f(x, y, z)dxdydz = 
D

f(x(u, v, w), y(u, v, w), z(u, v, w))
D(x, y, z)
D(u, v, w)
dudvdw.
Observaţie.
La trecerea în coordonate sferice scriem x = r cos çsin0, y = r sinçsin0,
z = r cos 0, adică T(r, 0, ç) = (r cos çsin0, r sinçsin0, r cos 0). Aplicaţia T este
de clasă C
1
pe |0, +) × |0, m] × |0, 2m). Jacobianul
D(x,y,z)
D(r,0,ç)
= r
2
sin0 se
anulează numai dacă r = 0 sau 0 = 0 sau 0 = m, adică pe imaginea inversă
prin T a axei Oz . Aplicaţia T : |0, +) × |0, m] × |0, 2m) → R
3
este surjectivă,
dar nu este injectivă.. Restricţia
T : (0, +) × (0, m) × |0, 2m) → R
3
∖ ¡(0, 0, z) : z ∈ R) este bijectivă, de
clasă C
1
, cu jacobianul nenul. Inversa ei se obţine exprimând coordonatele
sferice în funcţie de cele carteziene. Astfel, r(x, y, z) = x
2
+ y
2
+ z
2
,
0(x, y, z) = arccos
z
x
2
+y
2
+z
2
şi ç(x, y, z) se calculează ca unghi polar.
Se observă că T
−1
: R
3
∖ ¡(0, 0, z) : z ∈ R) → (0, +) × (0, m) × |0, 2m),
T
−1
(x, y, z) = (r(x, y, z), 0(x, y, z), ç(x, y, z)) este continuă pe
R
3
∖ ¡(x, 0, z) : x ≥ 0, z ∈ R) şi discontinuă în punctele semiplanului
(x, 0, z) : x ≥ 0, z ∈ R . Pentru ca T să fie transformare regulată, este
necesar şi suficient să luăm restricţia
T : (0, +) × (0, m) × (0, 2m) → R
3
∖ ¡(x, 0, z) : x ≥ 0, z ∈ R),
T(r, 0, ç) = (r cos çsin0, r sinçsin0, r cos 0).
Dacă D ⊂ R
3
∖ ¡(x, 0, z) : x ≥ 0, z ∈ R), luăm D

= T
−1
(D) şi aplicăm
formula schimbării de variabile sub forma

D
f(x, y, z)dxdydz = 
D

f(r cos çsin0, r sinçsin0, r cos 0) - r
2
sin0 drd0dç.
Dacă D conţine puncte ale semiplanului ¡(x, 0, z) : x ≥ 0, z ∈ R), formula
de mai sus se poate totuşi aplica, deoarece intersecţia dintre D şi acest
semiplan are volum nul. În acest caz D

este închiderea mulţimii
T
−1
(D ∖ ¡(x, 0, z) : x ≥ 0, z ∈ R)).
Dacă D este o bilă centrată în origine de rază R, vom lua
D

= |0, R] × |0, m] × |0, 2m].
Atunci

x
2
+y
2
+z
2
≤R
2
f(x, y, z)dxdydz =

0
R
r
2
dr 
0
m
sin0d0 
0
2m
f(r cos çsin0, r sinçsin0, r cos 0)dç
Dacă D este un cilindru circular cu generatoarele paralele cu Oz, atunci
este convenabilă folosirea coordonatelor cilindrice (r, ç, z).
160
Exemplu. Folosind coordonatele sferice, calculaţi:
1) Volumul bilei de rază R.
Soluţie. Putem lua bila D cu centrul în origine, întrucât volumul este
invariant la translaţii. În coordonate sferice, lui D îi corespunde paralelipipedul
D

= |0, R] × |0, m] × |0, 2m]. Avem
V = 
D
dxdydz = 
0
R
r
2
dr 
0
m
sin0d0 
0
2m
dç = 
0
2m
dç - 
0
m
sin0d0 
0
R
r
2
dr,de unde
V = 2m - 2 -
R
3
3
. Am demonstrat formula cunoscută de la geometrie
V =
4mR
3
3
.
2) 
D
x
2
+ y
2
+ z
2
dxdydz, unde D : x
2
+ y
2
+ z
2
≤ 4.
Soluţie. Domeniul compact D este o bilă cu centrul în origine, de rază 2. În
coordonate sferice, lui D îi corespunde paralelipipedul
D

= |0, 2] × |0, m] × |0, 2m]. Avem

D
x
2
+ y
2
+ z
2
dxdydz = 
0
R
r
2
dr 
0
m
sin0d0 
0
2m
rdç == 2m 
0
R
r
3
dr - 
0
m
sin0d0 = mR
4
.
11.6. Aplicaţii ale integralei triple
1. Volumul unui domeniu compact măsurabil. V(D) = 
D
dxdydz
Se consideră un corp având forma domeniului compact D ⊂ R
3
şi
densitatea ¡ = ¡(x, y, z) |¡] = kg/m
3
.
2. Masa corpului este M = 
D
¡(x, y, z)dxdydz.
3. Coordonatele centrului de greutate al corpului sunt abscisa
x
G
=
1
M

D
x - ¡(x, y, z)dxdydz , ordonata y
G
=
1
M

D
y - ¡(x, y, z)dxdydz şi
cota z
G
=
1
M

D
z - ¡(x, y, z)dxdydz.
4. Momentele de inerţie ale plăcii în raport cu axele de coordonate
I
Ox
= 
D
(y
2
+ z
2
) - ¡(x, y, z)dxdydz, I
Oy
= 
D
(x
2
+ z
2
) - ¡(x, y, z)dxdydz,
I
Oz
= 
D
(x
2
+ y
2
) - ¡(x, y, z)dxdydz.
5. Momentele de inerţie ale plăcii în raport cu planele de coordonate
I
xOy
= 
D
z
2
- ¡(x, y, z)dxdydz, I
yOz
= 
D
x
2
- ¡(x, y, z)dxdydz,
I
xOz
= 
D
y
2
- ¡(x, y, z)dxdydz.
161
BIBLIOGRAFIE
1. N. Boboc, I. Colojoară, Matematică (Elemente de analiză matematică),
Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
2. G. M. Fihtenholţ, Curs de calcul diferenţial şi integral, vol. I-III, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1963-1965.
3. Gh. Gussi, O. Stănăşilă, T. Stoica, Matematică (Elemente de analiză
matematică), Manual pentru clasa a XI-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1984.
4. M. Nicolescu, N. Dinculeanu, S. Marcus, Analiză matematică, volumele
I şi II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
5. V. Postolică, V. Nimineţ, Analiză matematică, Matrix Rom, Bucureşti,
2000.
6. Gh. Procopiuc, Analiză matematică, Iaşi, 2002, http://.
7. M. Roşculeţ, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
8. O. Stănăşilă, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
9. S. Stewart, Calculus: Early Vectors, Preliminary Edition, volume II,
Brooks/ Cole Publishing Company, Pacific Grove, California, 1997.
10. I. Gh. Şabac, Matematici speciale, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
Culegeri de exerciţii şi probleme
11. L. Aramă, T. Morozan, Culegere de probleme de calcul diferenţial şi
integral, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978.
12. Gh. Bucur, E. Cîmpu, S. Găină, Culegere de probleme de calcul
diferenţial şi integral, volumele II şi III, Editura Tehnică, Bucureşti, 1966.
13. S. Chiriţă, Probleme de matematici superioare, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1989.
14. N. Donciu, D. Flondor, Algebră şi analiză matematică (culegere de
probleme), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
15. V. Postolică, G. Spătaru-Burcă -Analiză Matematică. Exerciţii şi
probleme, Editura MatrixRom, Bucureşti, 2002.
162

Introducere
Acest material cuprinde notele unui curs de Analiză Matematică predat studenţilor de la Facultatea de Inginerie în primul semestru al anului I. Scopul cursului ” Matematici aplicate 1 (Analiză Matematică)” este de a-i învăţa pe studenţi să utilizeze puternicele instrumente ale Calculului diferenţial si integral, pentru funcţii de una sau mai multe variabile reale. Stăpânirea matematicii de liceu, la nivel mediu, este necesară studenţilor pentru ca noţiunile şi metodele Analizei matematice studiate în facultate să le fie accesibile. Având în vedere această cerinţă, în cursul de faţă cele mai multe cunoştinţe de Analiză matematică din liceu sunt recapitulate şi reexplicate, dintr-un punct de vedere superior. Prin metodele şi rezultatele sale, matematica a jucat şi joacă un rol fundamental în progresele ştiinţei şi tehnicii. Numeroase domenii ale matematicii, printre care şi calculul diferenţial şi integral, au apărut din necesitatea rezolvării unor probleme practice. Isaac Newton (1642-1727) a ajuns să pună bazele calculului diferenţial si integral pentru că avea nevoie de un instrument de rezolvare a problemelor de mecanică. În acelaşi timp, Gottfried Leibniz (1646-1716) a obţinut rezultate asemănătoare cu cele ale lui Newton pornind de la necesitatea rezolvării unor probleme interne ale matematicii, de exemplu, probleme cu conţinut geometric. Calculul diferenţial şi integral permite abordarea generală, sistematică şi unitară, a unor probleme din fizică, tehnică, economie, biologie, etc. El este indispensabil pentru diverse domenii ale matematicii ( teoria ecuaţiilor diferenţiale, geometria diferenţială, analiza numerică, calculul probabilităţilor şi statistică). Analiza matematică este un domeniu vast al matematicii, cu multe ramuri, dintre care abordăm aici doar calculul diferenţial şi integral clasic, dintr-un punct de vedere modern. Analiza matematică studiază funcţiile pe baza noţiunii de limită. Noţiunea matematică de limită este specifică Analizei şi stă la baza definirii altor noţiuni fundamentale cum sunt cele de derivată si integrală. Noţiunea de limită intervine in legătură cu orice procedeu de aproximare în care eroarea aproximării poate fi micşorată oricât de mult. În Calculul diferenţial se studiază derivatele (vitezele de variaţie ale unor mărimi). Cunoaşterea valorilor unei funcţii si derivatei sale într-un punct permite aproximarea funcţiei respective, în apropierea acelui punct, printr-o anumită funcţie de gradul I, printr-un procedeu numit liniarizare. Comportarea derivatei unei funcţii de o variabilă pe un interval oferă informaţii privind continuitatea, monotonia, extremele funcţiei. În multe probleme de optimizare se face apel la derivate. Câteva mărimi care se exprimă ca derivate sunt panta tangentei la graficul unei funcţii, viteza si acceleraţia unui mobil la un moment dat, intensitatea curentului electric, rata inflaţiei. Calculul integral se ocupă cu problema găsirii variaţiei unei mărimi ca rezultat al cumulării (însumării, într-un anume sens) a vitezelor sale de variaţie. Câteva mărimi care se exprimă ca integrale sunt lungimea drumului parcurs de un mobil (pentru care cunoaştem mărimea vectorului viteză ca funcţie de timp), aria unei figuri plane, volumul unui corp în spaţiu, coordonatele centrului de greutate şi

momentele de inerţie ale unui corp material. Operaţiile de derivare si integrare sunt într-un anume sens inverse una celeilalte, ceea ce uneşte Calculul diferenţial si Calculul integral într-un ansamblu unitar . În liceu au fost studiate cu ajutorul metodelor Analizei matematice doar funcţii reale de o variabilă reală. În procesele studiate de ştiinţele naturii şi societăţii se consideră sisteme cu multe grade de libertate, a căror stare este caracterizată de un număr mare de parametri. Se impune astfel studiul funcţiilor de mai multe variabile, cu valori în spaţii multidimensionale. Pentru aceste tipuri de funcţii este necesară introducerea unor noţiuni noi, cum sunt: derivatele parţiale, diferenţiala, integralele: curbilinii, duble, triple, de suprafaţă, etc. De ce, la nivelul liceului, Analiza matematică este considerată o disciplină de studiu mai dificilă decât alte discipline matematice? Iată câteva răspunsuri posibile, utile pentru a scoate în evidenţă unele trăsături generale ale acestui domeniu: - La Algebră şi Trigonometrie au fost studiate anumite funcţii, numite funcţii elementare. Definirea riguroasă a unor funcţii (exponenţială, logaritm, puteri cu exponent real) nu este posibilă fără contribuţia Analizei matematice. În Analiză se trece de la particular la general în studiul funcţiilor, studiindu-se clase de funcţii având proprietăţi cum sunt continuitatea, derivabilitatea, integrabilitatea; - În Analiză rolul inegalităţilor este preponderent faţă de cel al egalităţilor; - Procedeele de aproximare, aflate in centrul atenţiei in Analiza matematică, implica un număr nelimitat de etape; -Infinitul este un concept intrinsec, esenţial al Analizei matematice; -Teoremele care exprimă condiţii necesare şi suficiente sunt rare în Analiză, mai frecvent sunt formulate fie condiţii necesare, fie condiţii suficiente pentru ca o proprietate să aibă loc. În cadrul acestui curs, am urmărit să introducem cele mai multe noţiuni pe baza unor exemple care să motiveze utilitatea noţiunilor respective. Teoria studiată este sintetizată în definiţii, enunţuri şi unele demonstraţii, care sunt ilustrate cu exemple şi contraexemple. Pe baza teoriei se formulează concluzii practice pentru rezolvarea exerciţiilor si problemelor. Când este cazul, se enunţă algoritmi de rezolvare a unor probleme. Sunt prezentate modele de rezolvare completă a unor exerciţii şi probleme tipice. Accesul la partea aplicativă (exerciţii, probleme, aplicaţii in fizică şi tehnică) este scopul final al parcurgerii teoriei. Experienţa arată că unele chestiuni teoretice fundamentale, deşi dificil de înţeles în profunzime, pot fi totuşi aplicate eficient de către cel care le-a utilizat frecvent şi conştient în rezolvarea de exerciţii şi probleme. Studiul existenţei limitelor şi calculul limitelor (de şiruri sau de funcţii) pot fi probleme dificile, dar utilizarea unor reguli şi formule de calcul permit determinarea derivatelor şi integralelor fără a apela direct la limite. Materia expusă în acest curs este restrânsă, în concordanţă cu timpul alocat cursurilor şi seminariilor. În Bibliografie am indicat câteva cărţi de Analiză matematică utile pentru aprofundarea teoriei şi a unor culegeri care pot fi folosite cu succes ca surse de de exerciţii şi probleme rezolvate, atât de necesare în studiul individual.

......................48 5............. Derivate şi diferenţiale pentru funcţii de o variabilă reală 5........1........Cuprins Capitolul 1..... Operaţii cu funcţii reale care au limită într-un punct 4... Spaţiul euclidian R k Capitolul 2........5..............1..... Derivate ale funcţiilor vectoriale de o variabilă reală........... Proprietăţi ale funcţiilor derivabile pe intervale....2..........1........... Serii convergente................. Şiruri în R k Capitolul 3........ Limite la  şi limite infinite ale funcţiilor reale de variabilă reală.........42 4...................43 4.....1.3................................. Condiţii necesare şi suficiente de existenţă a limitei unei funcţii într-un punct 4............................7.................................................... Funcţii continue...3..... Dreapta reală încheiată................. Extreme locale pentru funcţii reale de o variabilă reală......4........... Formula lui Taylor pentru funcţii de o variabilă reală..........2..........4.................... Spaţii euclidiene 1....1..............15 2....11 2.......2...1.....3..........................1..........16 2....... Operaţii cu şiruri care au limită..64 ....... 4...3....4........1.. Şiruri de numere reale 2............. Şiruri care au limită.......34 Capitolul 4....44 Capitolul 5..... Serii cu termeni pozitivi... Criterii de convergenţă pentru serii de numere reale.......6....................51 5.60 5...... Noţiuni introductive....31 3..4.........1................................... Derivata unei funcţii de o variabilă reală într-un punct................................................................ Proprietăţi globale ale funcţiilor continue........2...57 5.......1..... Şiruri convergente.....55 5.........20 2.... Funcţii diferenţiabile... Serii de numere reale 3...1.....1.................................................... Limita unei funcţii într-un punct.2........................ Diferenţiale....... Limite iterate......5........... Mulţimea numerelor reale.. Derivate de ordin superior.........9 2.................. Şiruri fundamentale de numere reale........25 3....... Serii de puteri.... Şiruri 2..3.......... Limite şi continuitate pentru funcţii între spaţii metrice 4.....1........39 4.....2........................29 3................................1..........1 1..................................... Limita restricţiei unei funcţii la o submulţime........ Suma unei serii...53 5............2....................1...................

.............. Derivate şi diferenţiale pentru funcţii de mai multe variabile reale 6............................................... Integrale curbilinii de prima speţă şi de a doua speţă..2......4............. Extreme locale ale funcţiilor de mai multe variabile...... Integrarea funcţiilor de o variabilă reală.... Criteriul lui Darboux...............Capitolul 6.............. Integrala Riemann 7..........112 8.........1.....1.........3................ ormula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile.............................136 9......126 9..87 F 6...4........2... Proprietăţi generale ale integralelor improprii................... Metode de integrare.......................... Integrarea funcţiilor de o variabilă reală.78 6.............................9............................. Diferenţiale de ordin superior.......130 9.......................................... Definiţii şi formule de calcul...... Derivate parţiale de ordin superior....74 6...............137 ....1........ Aplicaţii ale integralei Riemann..............6..........119 8. Problema independenţei de drum a circulaţiei unui câmp vectorial..............4................107 Capitolul 8...........................69 6....3............................... Aplicatii ale integralelor curbilinii...................2..................... Funcţie diferenţiabilă........89 Capitolul 7..........................................................................................80 6..................... Derivate parţiale.5. Propriet ăţi ale integralelor curbilinii de prima speţă şi de a doua speţă........4..........10...... Aplicaţii............3......... Derivata într-un punct după un versor.......................... Noţiunea de curbă....5...............................67 6.. Integrale curbilinii 9.............73 6......... Noţiunea de integrală Riemann.............101 7.............................1......................... Definiţii ale integralelor improprii de prima speţă şi de a doua speţă...... Transformata Laplace a unei funcţii original.................2........ ................100 7.......84 6.... Proprietăţi ale integralei Riemann şi ale funcţiilor integrabile....... Aplicaţii ale derivatelor parţiale de ordinul I în teoria câmpurilor..103 7..... Diferenţiala şi derivatele funcţiilor compuse............................118 8..... Conditii suficiente de egalitate a derivatelor mixte................................................................................123 Capitolul 9............... Diferenţiala unei funcţii scalare.........3..83 6...... Integrale improprii 8....7.....5.................134 9.. Funcţii vectoriale diferenţiabile........8...........................................11...............................85 6.......... Criterii de convergenţă pentru integrale improprii..............................96 7........

...............5.143 10...........3..........7... Definiţia integralei triple..156 11.......................161 BIBLIOGRAFIE.. Calculul integralei triple............. Aplicaţii ale integralei triple..................................................................... Calculul integralei duble. Aplicaţii ale integralei duble..........5....151 Capitolul 11. Formula lui Green-Riemann.................................. Proprietăţi ale integralei triple.........................2...144 10...........148 10.................153 11.................................159 11..............6....................145 10...6.........3.......4....155 11.2..162 ...... Proprietăţi ale integralei duble.............. Definiţia integralei duble...................150 10..... Integrale duble 10....Capitolul 10.......... Schimbare de variabile în integrala dublă.... Integrale triple 11........................ Noţiunea de arie a unei mulţimi de puncte din plan........... Noţiunea de volum al unei mulţimi de puncte din spaţiu.................. Schimbare de variabile în integrala triplă........153 11....................................142 10.................1................................................1...................4..............

de tipul a. b. Structura algebrică şi de ordine Definiţie. dar nu satisface condiţia (R3) din definiţia unui sistem de numere reale. (R2) există o relaţie de ordine totală ”≤” pe mulţimea R. Vom considera cunoscute noţiunile de mulţime. Mai mult. . astfel încât R. notăm cu −A  −a : a ∈ A. Mulţimea R a numerelor reale este suficientă pentru exprimarea rezultatului oricărei măsurători. Observaţie. (2) 0 ≤ x şi 0 ≤ y  0 ≤ x  y (compatibilitatea cu „“). satisface de asemenea condiţiile (R1) şi (R2). b. Axioma marginii superioare este cea care face diferenţa dintre R şi Q şi stă la baza obţinerii rezultatelor specifice Analizei matematice. spre deosebire de submulţimile sale N. cu a. cu operaţiile uzuale de adunare şi înmulţire şi cu relaţia uzuală de ordine ”≤”. a. notăm a  b dacă şi numai dacă b  a. Intervalele care nu îşi conţin nici o extremitate. Proprietatea (R3) se numeşte axioma marginii superioare sau axioma lui Cantor-Dedekind. b. Fiind date numerele reale a. relaţie şi funcţie. în care este valabilă axioma marginii superioare.  este corp comutativ. R este un corp comutativ total ordonat. precum şi structurile algebrice de grup şi corp. b. Faptul că relaţia de ordine ≤” pe mulţimea R este compatibilă cu operaţiile algebrice înseamnă că au loc implicaţiile (1) x ≤ y şi z ∈ Rx  z ≤ y  z (compatibilitatea cu „“). Se observă că M ∈ R este un majorant pentru mulţimea A ⊂ R  −M este un minorant pentru mulţimea −A.   R. Fiind dată o mulţime A ⊂ R . b şi a. b ∈ R. b. În plus. . M  sup A  −M  inf−A. Mulţimea numerelor raţionale Q. a. Spaţii euclidiene 1. Cel mai mare minorant al unei mulţimi se numeşte margine inferioară a mulţimii A şi se notează cu inf A.Capitolul 1. b. Folosind relaţiile de ordine definite pe R mai sus. −. Pe scurt. −. se introduc intervalele mărginite a. compatibilă cu operaţiile algebrice. (R3) orice mulţime majorată din R are un cel mai mic majorant. Mulţimea numerelor reale (R) Evoluţia noţiunii de număr poate fi sintetizată prin incluziunile N ⊂ Z ⊂ Q ⊂ R ⊂ C. b. 1 . Rezultă că proprietatea (R3) este echivalentă cu (R3’) orice mulţime minorată din R are un cel mai mare minorant. iar DEF a ≥ b  a  b sau a  b. a. −. Cel mai mic majorant al unei mulţimi A se numeşte margine superioară a mulţimii A şi se notează cu sup A . Se numeşte sistem de numere reale orice mulţime R cu următoarele proprietăţi: (R1) există două operaţii algebrice  (adunarea) şi  (înmulţirea) pe mulţimea R. Z şi Q.1. . precum şi intervalele nemărginite a.

999…  1. iar intervalele care îşi conţin extremităţile finite. n ∈ N ∗ ) obţinem n reprezentarea lui x ca fracţie zecimală aplicând algoritmul împărţirii pentru a efectua m : n.. .a np −a a . 999. ceea ce atrage periodicitatea fracţiei zecimale ce corespunde numărului raţional m . . k−1 10 Mulţimea numerelor raţionale se identifică cu mulţimea fracţiilor zecimale periodice.a a a . 1.. Dacă x  a 0  0. a np   1 2 n n1 n200. . Reprezentarea numerelor reale ca fracţii zecimale O fracţie zecimală este expresie de forma a 0  0.. o fracţie zecimală periodică simplă se transformă în n a 1 . . de tipul a. a 1 a 2 … a n … . a 1 a 2 … a n … . unde n ∈ N ∗ . a n a n1 a n2 . . 2 . b ∈ R cu a  b astfel încât A ⊂ a. Am notat a 1 a 2 . . Observaţie. a p   99. k ≥ 1.. . deci după cel mult n  1 împărţiri un rest se va repeta.  10k−1 ∈ Q. a 1 . atunci numărul întreg a 0 se numeşte partea întreagă a fracţiei zecimale x şi notăm a 0  x. a n−1  10  a n (numărul format cu cifrele a 1 . . a 2 . obţinem 10x  9  x.. de unde x  1. pentru n  1 scriem x  a 0 . a 1 a 2 . .. (2) există un interval mărginit care include pe A (există a.. a n  a 1  10 n−1  a 2  10 n−2 . Observaţie. Cifrele a k . 0. b se numesc intervale deschise. 0.a. a. . b ). cu perioada de lungime p ∈ N ∗ ... . obţinut pentru n  0. 1. . . a 1 a 2 . Scriem atunci 0. a k−1 şi a a identificăm x cu a 0  a 1  1022 . a 1 a 2 … a n …  x este partea fracţionară a lui x . Reciproc. Următoarele afirmaţii sunt echivalente pentru o mulţime A ⊂ R: (1) A este mărginită (adică A admite un minorant şi un majorant în R.a 0. .9 p ori n ori că prima fomulă de transformare este un caz particular al celei de-a doua. Se poate considera 99. iar dacă n  0 fracţia zecimală periodică se numeşte periodică mixtă Dacă x  a 0  0. . . .  sau −. a p .0 1 2 n . a 1 a 2 . se numesc zecimalele fracţiei a 0  0. b. . iar pentru n ≥ 2 avem x  a 0 . M). de la n  1 −a zecimală încolo). O fracţie zecimală are perioada 9 dacă există un număr natural nenul n astfel încât a k  9. NOT iar 0. ∀k ≥ 1.. . 01. Resturile obţinute la împărţirile succesive sunt din mulţimea finită 0. . Analog. cu convenţiile de mai sus. Spunem că o fracţie zecimală este periodică. a 1 a 2 …  0. a 1 a 2 … a n … şi a k  0 pentru orice k ≥ n. dacă există n ∈ N astfel încât a kp  a k pentru orice k ≥ n  1 (zecimalele se repetă din p în p. Pentru a evita ambiguităţile de scriere excludem fracţiile zecimale care au perioada (9). . b se numesc intervale închise. . a 1 a 2 . 0. a np . deoarece notând x  0. Dacă n  0 fracţia zecimală periodică se numeşte periodică simplă şi se scrie sub forma 0. 09  0. . . ≤ )..9p . .. a 1 a 2 … a n … .a fracţie ordinară folosind formula 0. 1. . . unde a 0 ∈ Z şi a k ∈ 0. a n ). . … 9. (3) există un interval mărginit simetric faţă de origine care include pe A ̀ (există M  0 astfel încât A ⊂ −M. . 9  0. a n a n1 a n2 .. ∀k ≥ n. etc.  sau −. iar o o fracţie p ori zecimală periodică mixtă se transformă în fracţie ordinară folosind formula a a . 009  0. Fiind dat un număr raţional x  m (m.. n − 1.

b 1 b 2 … b n … dacă a 0  b 0 sau există k ∈ N ∗ astfel încât a k  b k şi a i  b i pentru orice i ∈ 0. 41421357. are aproximările cu eroare  10 −5 următoare: prin lipsă: 3. de exemplu. Aproximările prin adaos sunt definite a a prin x ′′  x ′n  10 −n . Exemplu: 2  1. Considerăm ca unitate de măsură lungimea unui segment de pe dreaptă (ale cărui capete nu coincid). Fiecare din segmentele orientate OA şi OB reprezintă un sens de parcurs pe dreapta d. definirea şi studierea operaţiilor interne pe mulţimea fracţiilor zecimale ridică probleme destul de dificile. . x ′2  a 0 . a 1 a 2 … a n …  b 0  0. 14159. aproximările prin lipsă şi prin adaos de ordin n. Atunci x ′n ≤ x  x ′′ şi x ′′ − x ′n  10 −n . Numărului 0 (zero) îi corespunde originea O . astfel încât distanţa OU  1. rădăcinile pătrate ale numerelor naturale care nu sunt pătrate perfecte sunt numere iraţionale. . Alegem pe fiecare din aceste semidrepte câte un punct diferit de origine. n n x ′n ( respectiv. x ′1  a 0 . . Se cunoaşte din gimnaziu modul în care se reprezintă pe axa numerelor mulţimile N.. . Fie d o dreaptă oarecare pe care fixăm un punct O numit origine. . Se defineşte întâi relaţia ”” pe mulţimea fracţiilor zecimale: spunem că a 0  0. A. 14160. x ′n  a 0  0. Fiind date fracţiile zecimale x şi y spunem că x ≤ y dacă x  y sau x  y. Q. prin adaos: 1. lungimea diagonalei unui pătrat având lungimea laturilor egală cu un număr raţional l este numărul iraţional l 2 . iar semidreapta OB se numeşte semiaxă negativă. etc. pentru n 10 n ≥ 1. Originea împarte dreapta d în două semidrepte. cel reprezentat de OA. 1. . Z.   3. Pentru x  a 0  0. . n aproximarea prin adaos) cu eroare mai mică decât 10 −n a fracţiei zecimale x. cele neperiodice reprezintă numere iraţionale. a 1 a 2 … a n … considerăm aproximările prin lipsă cu k zecimale exacte: x ′0 : a 0 pentru k  0.Nu toate fracţiile zecimale sunt periodice. . atunci semidreapta OA se numeşte semiaxă pozitivă. x ′′ ) se numeşte aproximarea prin lipsă ( respectiv. . Mulţimea fracţiilor zecimale înzestrată cu aceste operaţii este un sistem de numere reale. . prin adaos 3. De exemplu. Numărului 1 îi corespunde un punct U ∈ d situat pe semiaxa pozitivă. 4142135623… are aproximările cu eroare  10 −8 următoare: prin lipsă: 1.. 2. sens de parcurs şi unitate de măsură. 3 . apoi operaţiile interne de adunare şi înmulţire. Atunci distanţa dintre orice două puncte ale dreptei se exprimă printr-un număr pozitiv. În particular. . a 1 a 2 pentru k  2. Se introduc pe mulţimea fracţiilor zecimale relaţia de ordine. Alegem în mod convenţional una din aceste sensuri ca fiind pozitiv. Reprezentarea geometrică a numerelor reale Axa numerelor reale este definită ca fiind o dreaptă înzestrată cu origine. respectiv B.. Fracţiile zecimale cu o infinitate de zecimale nenule se aproximează cu fracţii zecimale având un număr finit de zecimale nenule. .  10nn . a 1 pentru k  1. Datorită faptului că mulţimea zecimalelor unei fracţii zecimale este infinită şi există fracţii zecimale neperiodice. a 1 a 2 … a n pentru k  n. Relaţia ”≤” este o relaţie de ordine pe mulţimea fracţiilor zecimale. k − 1.. 41421356. 1415926535897932384. unde n  1. unde am identificat x ′n cu a 0  a 1  1022 .

b ∈ R. funcţia F : R →d definită prin Fx  M x este bijectivă. Acestor funcţii li se aplică operaţii de derivare şi integrare specifice. numerele reale se identifică cu puncte ale unei drepte. Prezentăm pe scurt pentru R k : structura algebrică (de spaţiu vectorial). economie etc. Aplicaţii Se numeşte modul al numărului real x sau valoare absolută a numărului x x. a  . Modulul unui număr real. unde Aa. y ∈ R. ∀x ∈ R şi ∣ x ∣ 0  x  0 2) Omogenitate: ∣ x ∣∣  ∣  ∣ x ∣. a −   a  . Fiind dat un punct M ∈ d. Distanţa dintre două numere reale Se defineşte ca fiind distanţa euclidiană dintre imaginile numerelor pe axa numerelor. fiecărui punct M ∈ d îi corespunde un număr real unic x astfel încât sunt îndeplinite condiţiile de mai sus. b ∣ a − b ∣ . … x n ∈ R. x 2 . dacă x  0 are abscisa x . Proprietăţile modulului 1) Pozitivitate: ∣ x ∣≥ 0. Bb. b  AB. Se demonstrează formula de calcul a distanţei: da. atunci ∣ x ∣ OM (modulul unui număr real este distanţa de la origine la imaginea acelui număr pe axă). intervin mărimi care depind de două sau mai multe variabile reale. 5) ∣ x − y ∣≥∣∣ x ∣ − ∣ y ∣∣. numărul real x  F −1 M se numeşte abscisa punctului M (pe axa numerelor) şi în acest caz scriem Mx. care le extind pe cele cunoscute din studiul funcţiilor reale de o variabilă reală. şi reciproc. y ∈ R Din 3) rezultă inegalităţile: 4) ∣ x 1  x 2 … x n ∣≤∣ x 1 ∣  ∣ x 2 ∣ …  ∣ x n ∣. ∀n ≥ 1. Fx  M x de la mulţimea R a numerelor reale la dreapta d. . ∀x. b distanţa dintre numerele a. Observăm că dacă punctul M numărul definit prin ∣ x ∣ −x. avem DEF da. a  .Fiecărui număr real x îi corespunde un punct unic M  M x ∈ d astfel încât x. respectiv M este situat pe semiaxa pozitivă dacă x  0. se observă geometric (şi se demonstrează algebric) că avem: |x − a|    x ∈ a − . Reciproc. Conform celor de mai sus.2. Astfel. Spaţiul euclidian R k În cele mai multe probleme de fizică. Cum |x − a| este distanţa dintre x şi a. |x − a|    x ∈ −. dacă x  0 x  0. Aproximări ale numerelor reale Spunem că x este aproximat prin a cu eroare mai mică decât  (unde   0) dacă ∣ x − a ∣ . tehnică. ∀. x ∈ R 3) ∣ x  y ∣≤∣ x ∣  ∣ y ∣. 1. Unul din obiectivele acestui curs este studiul funcţiilor de k variabile reale (k ≥ 2). Notând cu da. dacă x ≥ 0 şi M este situat pe semiaxa pozitivă dacă distanţa OM  −x. ∀x 1 . ∀x. DEF Se stabileşte astfel o corespondenţă bijectivă F : R →d . dacă x ≥ 0 . cu valori reale sau cu valori vectoriale. 4 . |x − a|    x ∈ a − .

i j k Punem în evidenţă corespondenţa dintre operaţiile cu vectori tridimensionali şi operaţiile respective cu triplete. … . sunt similare reprezentării numerelor reale pe o dreaptă. şiruri în R k (studiul pe coordonate). numit vector de poziţie al punctului M în raport cu originea O. DEF R k  R  R … R (produs cartezian). y : x. după direcţiile axelor de coordonate. x 2 . 2) Înmulţirea cu scalari reali a vectorilor:      ai  bj  ck  a    b    c  . b 1 . c. Oy. b. c  OM  a    b    c  . c 1  c 2 . Normă. j . produsul scalar. y. k (R este mulţimea secvenţelor ordonate de k numere reale). respectiv R 3 . i  1. 3 . respectiv Oz au coordonatele a. Produs scalar. 2  v v Se demonstrează formula de calcul pentru produsul scalar al doi vectori exprimaţi în baza i . x 2 . y ∈ R. z : x. în spaţiu) un reper cartezian Oxy (respectiv. c  a. x 2 ∈ R. Mai notăm 2 R  x. c 1   a 2 . x 2  : x 1 . x k  ∈ R se numeşte vector. x 2 . k : a 1  b 1  c 1  a 2  b 2  c 2  a 1 a 2  b 1 b 2  c 1 c 2 . Avem Ma. i  1. c 2   a 1  a 2 . ordonata b. x 2 . înzestrată cu operaţiile de adunare a tripletelor şi de înmulţire cu scalari. b. Oxyz). b 1  b 2 . Mulţimea R 3 . R 3  R  R  R  x 1 . a1i j k i j k Adunarea tripletelor: DEF a 1 . … . … . i j k Înmulţirea cu scalari reali a tripletelor: a. z ∈ R Considerând în plan (respectiv. iar x 1 . b. x k  : x i ∈ R. k k ori Spaţiul euclidian tridimensional R 3 Operaţii algebrice Un punct M din spaţiu are coordonatele a. b. i j k i j k 2) Norma (lungimea) unui vector se calculează ca fiind lungimea diagonalei unui paralelipiped dreptunghic având lungimile muchiilor egale cu DEF 5 . Exemple. Distanţă 1) Produsul scalar al vectorilor 1 şi 2 este definit prin v v DEF   v  1  2  ‖v 1 ‖  ‖v 2 ‖  cosv 1 . c (abscisa a.norma şi distanţa euclidiană. respectiv c. b 2 . este spaţiu vectorial izomorf cu spaţiul V 3 al vectorilor liberi tridimensionali. x k se numesc componentele vectorului x. Mai notăm 3 R  x. Aceste reprezentări ale R 2 . Descompunem vectorul OM. x 3  : x i ∈ R. Un element x  x 1 . cota c) dacă şi numai dacă proiecţiile lui M pe Ox. noţiuni de topologie. între punctele spaţiului fizic şi R 3 ). y. 1) Adunarea vectorilor:      b 1  c 1  a 2  b 2  c 2  a 1  a 2 i  b 1  b 2 j  c 1  c 2 k. b. R 2  R  R  x 1. se stabileşte o corespondenţă bijectivă între punctele planului şi R 2 (respectiv. adică R  x 1 .

y 2 . 0 : x i ∈ R. . c 2   a 1 − a 2  2  b 1 − b 2  2  c 1 − c 2  2 .  Aplicând formula normei ‖v ‖ rezultă M 1 M 2  a 1 − a 2  2  b 1 − b 2  2  c 1 − c 2  2 . c 1  . x k  şi y  y 1 . M ∈ BA. Distanţa dintre două triplete este distanţa dintre punctele care le corespund în spaţiu. Avem AM  x − x 0  2  y − y 0  2  z − z 0  2 . . … y k  ∈ R k . i  1. Distanţă 1) Produs scalar în R k : vectorii x  x 1 . x k   x 1 . . b 1 . x 2 . … . x k . y 2 . sferă şi bilă în R 3 ). respectiv. . Notăm Ax 0 . . v 2   ‖v 1 − v 2 ‖. x 2 . y 0 . v v Analog . y 2 . Spaţiul R k Operaţii algebrice Adunarea vectorilor şi înmulţirea cu scalari se efectuează pe componente: DEF x 1 . . 4) Folosind legătura dintre distanţa în R 3 şi distanţa euclidiană determinăm mulţimile din R 3 care corespund unei sfere. x 2 . a 2 . … . definim: produsul scalar a două triplete: a 1 . y k  au produsul scalar 〈x. . Exprimăm distanţa euclidiană dintre puncte ca lungime a unui vector deplasare: M 1 M 2  M 2 M 1  OM 1 − OM 2 . x 2  y 2 . a 2 . b i . … . c i . într-un reper fixat: d a 1 . r  x − x 0  2  y − y 0  2  z − z 0  2  r 2 (inecuaţia bilei). . z 0  şi Mx. r  M : AM  r. Observăm că: dv 1 . … . b 2 . Observăm că M ∈ SA. b 2 . z. Observaţie. Normă. respectiv unei bile (numite. … y k   x 1  y 1 . b 2 . c 2   a 1 a 2  b 1 b 2  c 1 c 2 şi norma unui triplet: ‖a. x k . r  x − x 0  2  y − y 0  2  z − z 0  2  r 2 (ecuaţia sferei). r  M : AM  r. x 2 . k al lui R k1 . 2. cu care este izomorf ca spaţiu vectorial. y 1 . Împreună cu cele două operaţii R k este spaţiu vectorial peste R. c 1  şi M 2 a 2 . Dar    OM 1 − OM 2  a 1 − a 2 i  b 1 − b 2 j  c 1 − c 2 k. c‖  a 2  b 2  c 2 3) Fie M 1 a 1 . spaţiul R k se identifică cu subspaţiul x 1 . respectiv BA. Mai general. unde  ∈ R şi x 1 .lungimile proiecţiilor acelui vector pe axele de coordonate. sfera şi respectiv bila de centru A şi rază r  0 sunt definite prin SA. b 1 . 0 : x. b 1 . y. În spaţiul tridimensional. y ∈ R al lui R 3 . Notăm v i  a i . c 1  . x 2 . … x k   y 1 . y. … x k  y k  şi DEF x 1 . Aplicând Teorema lui Pitagora obţinem:      ai  bj  ck  ‖v ‖   v a2  b2  c2  Observăm legătura dintre normă şi produs scalar:     ‖v ‖ 2 sau v v  ‖v ‖     . Produs scalar. b. c 2  două puncte în spaţiu. i  1. Spaţiul R 2 se identifică în aplicaţii cu subspaţiul x. … x k . y  ∑ x i y i i1 DEF k 6 .

a  r  x ∈ R k : ‖x − a‖  r DEF Ba. . . y ∈ A. (D2) Simetrie: dx. numit disc de centru Ma. r ⊂ V). Ba. r. a  r Ba. .2) Norma uzuală în R k (norma euclidiană): ‖x 1 . r  x. (N2) Omogenitate absolută: ‖x‖  ||  ‖x‖. … . y ∈ R k . ∀x. . z. . unde am notat x  x 1 . r  x ∈ R k : dx. . y  0. z ≤ dx. x 2 . notat CM. Se numeşte vecinătate a unui punct a ∈ R k o mulţime V ⊂ R k care conţine o bilă deschisă centrată în acel punct (∃r  0 a. r  x ∈ R : |x − a|  r  a − r. y. 4) Sferă şi bilă în R k (cu centrul a ∈ R k şi raza r  0) DEF Sa. . Diametrul unei mulţimi A ⊂ R k este cantitatea diamA : supdx. Spunem că o mulţime A ⊂ R k este mărginită dacă diamA  . y ∈ R k . y 2   x 1 − x 2  2  y 1 − y 2  2 . b. r de mai sus. y‖  x 2  y 2 . etc. a  r  x ∈ R k : ‖x − a‖  r. Definiţie. b. dx. Am (N3). ∀x. Proprietăţi ale normei euclidiene (N1) Pozitivitate: ‖x‖ ≥ 0. x k ‖  k DEF ∑ x2 i i1 k Observaţie x  x 1 . b. dx 1 . ‖x. x k . Observaţie. Subaditivitate: ‖x  y‖ ≤ ‖x‖  ‖y‖. notăm uneori elementele din R 2 cu x. Ba. x . r  x ∈ R k : dx. Sa. x 2 . 7 .î. a  r În cazul k  2. r  x ∈ R : |x − a|  r  a − r. y 1 . (D3) Inegalitatea triunghiului: dx. Noţiuni de topologie în R k Definiţie. y  ∑x i − y i  2 . y ∈ R 2 : x − a 2  y − b 2  r 2 este interiorul cercului CM. pentru a nu încărca notaţia cu indici. x. notat cu 0 0. 3) Distanţa uzuală în R k (distanţa euclidiană): este dată de formula d x. Proprietăţi ale distanţei euclidiene Folosind proprietăţile de mai sus ale normei euclidiene se demonstrează următoarele proprietăţi ale distanţei euclidiene dx. x 2 . ∀x ∈ R k şi ‖x‖  0  x  0 . ∀ ∈ R. . ∀x ∈ R k . b. având raza r. dx. Observaţie. y  ‖x − y‖. . În acest caz. x k  ∈ R  ‖x‖  〈x. . y k  ∈ R k . y. y  dy. y ∈ R 2 : x − a 2  y − b 2  r 2 este cercul cu centrul de coordonate Ma. y  |x − y|. … . y  dy. . ∀x. y ∈ R k şi dx. 0 vectorul nul din R k . z ∈ R k .. O mulţime A ⊂ R k este mărginită  ∃ M  0 astfel încât ‖x‖ ≤ M pentru orice x ∈ A. y  ‖x − y‖. (D1) Pozitivitate: dx. 0. i1 n y  y 1 . y : x. . y ≥ 0. r  x. a. . În cazul k  1 avem x  x 1 şi ‖x‖  x 2  |x|. b şi rază r. ∀x. Sa.

Spunem că un punct a ∈ M este punct izolat al mulţimii M dacă a nu este punct de acumulare pentru M. O mulţime D ⊂ R k se numeşte mulţime deschisă dacă are complementara deschisă (F ⊂ R k este închisă  R k \F este deschisă). r sunt mulţimi închise. Ba. (a ∈ R k este interior mulţimii M ⊂ R k  M ∈ Va  ∃ r  0 a. r ⊂ M). sferele Sa. atunci a ∈ M. r sunt mulţimi închise. V ∩ A\a ≠ ). Spunem că a este punct aderent pentru mulţimea M dacă orice vecinătate a punctului a conţine puncte din M (∀V ∈ Va. spunem că a este punct frontieră pentru M. Definiţie. r sunt mulţimi deschise . Dacă a nu este nici punct interior. Exemplu.Mulţimea vecinătăţilor unui punct a ∈ R k se va nota cu Va. Spunem că a este punct interior pentru mulţimea M dacă M este o vecinătate a punctului a. r ∩ M  a. În definiţiile de mai jos considerăm un punct a ∈ R k şi o mulţime M ⊂ R k . Ba. nici punct exterior pentru M. Definiţie. Mulţimea punctelor de acumulare pentru M se numeşte mulţimea derivată a mulţimii M şi se notează cu M ′ . 8 . O mulţime D ⊂ R k se numeşte mulţime deschisă dacă fie este vidă. Ba. Orice punct al unei mulţimi este punct aderent pentru mulţime. Bilele deschise Ba.î. Dacă a este punct interior pentru M. Spunem că a este punct de acumulare pentru mulţimea M dacă orice vecinătate a punctului a conţine puncte din M diferite de a (∀V ∈ Va. r  Sa. Mulţimea punctelor interioare pentru M se numeşte interiorul mulţimii M ∘ şi se notează cu intM sau M. ∃ r  ra  0 a. dar nu şi reciproc. Definiţie. Definiţie. Mulţimea punctelor frontieră pentru M se numeşte frontiera mulţimii M şi se notează cu ∂M. V ∩ A ≠ ). Definiţie. a ∈ M este punct izolat al mulţimii M  ∃ r  0 a. fie este vecinătate pentru fiecare punct al său. bilele închise Ba.î. Spunem că a este punct exterior pentru mulţimea M dacă a este punct interior pentru complementara R k ∖ M. r ⊂ D). î. Definiţie. Mulţimea punctelor aderente pentru M se numeşte aderenţa sau închiderea mulţimii M şi se notează cu clM sau M. (O mulţime nevidă D ⊂ R k este deschisă  ∀a ∈ D. Definiţie.

Numim şir de numere reale orice funcţie cu valori reale. n ∈ N)şirul răsturnatelor numerelor naturale nenule (a n  1 . pe care-i vom renumerota păstrându-le ordinea. Fiind dat un şir de numere reale a n  n≥1 şi un şir strict crescător de numere naturale n 1  n 2 …  n k  n k1 … spunem că a n k  k≥1 este un subşir al său. Orice şir are o infinitate de subşiruri. Numim subşir al unui şir de numere reale f : N k  R orice restricţie a acestei funcţii la o submulţime infinită a domeniului său de definiţie. fn  a n se notează mai simplu: a n  n≥k sau a n  n∈N k . un subşir al unui şir se obţine selectând o infinitate de termeni ai şirului. Importanţa noţiunii de şir rezultă şi din observaţiile de mai jos. 1 . Din relaţia de recurenţă rezultă că b n  b 1  q n−1 n ∈ N ∗  (formula termenului general). definită pe o submulţime a mulţimii numerelor naturale de forma N k  n ∈ N : n ≥ k. Din relaţia de recurenţă rezultă formula termenului general: a n  a 1  n − 1r n ∈ N ∗  3) Progresie geometrică cu raţia q ∈ R ∗ : b n1  b n  q n ∈ N ∗ . 1 . dat şi sub forma: n 1. Procesele discrete cu o infinitate de etape sunt descrise cu ajutorul şirurilor. de unde b 1  b 2 … b n  nb 1 . unde k ∈ N. Definiţie.1. acestea sunt deseori ”discretizate”. şirul numerelor naturale impare (a n  2n  1. Intuitiv. Când studiem în practică procese continue. un şir cu termeni într-o mulţime dată se reprezintă ca o succesiune infinită de elemente ale acelei mulţimi. NOT Şirul f : N k  R. Elementul a n se numeşte termenul de rang n al şirului. Şiruri 2. şirul numerelor naturale pare (b n  2n. Una din condiţiile necesare şi suficiente de existenţă a limitei unei funcţii f : D ⊂ R k → R p într-un punct se exprimă cu ajutorul limitelor de şiruri. exemple Intuitiv. Un şir nu este determinat dacă se precizează doar mulţimea termenilor săi. Definiţii. q n −1 Pentru o progresie geometrică b n  n≥1 : b 1  b 2 … b n  b 1  q−1 (unde q ≠ 1). n ∈ N ∗ . ∀n ∈ N ∗ . Şiruri de numere reale 2. … ). n 2 3 2) Progresie aritmetică cu raţia r ∈ R : a n1  a n  r n ∈ N ∗ . Cazul q  1 este foarte simplu : b n  b 1 . De obicei luăm k  1 (N k  N ∗ ) sau k  0 (N k  N). adică sunt aproximate cu procese discrete. n ∈ N). Noţiuni introductive Noţiunea de şir este fundamentală pentru Analiza matematică şi aplicaţiile acesteia. Exemple. n ∈ N). 2 nn−1 echivalent: a 1  a 2 … a n  na 1  2 r. 9 .1. 4) Reamintim formulele pentru suma primilor n termeni ai unei progresii: na 1 a n  Pentru o progresie aritmetică a n  n≥1 : a 1  a 2 … a n  sau. 1) Şirul numerelor naturale (a n  n.Capitolul 2. … 1 . mai uşor de abordat. Definiţie.1.

respectiv strict descrescător. („“: Dacă |a n | ≤ M. adică există în R un interval mărginit care conţine toţi termenii şirului. n ∈ N ∗ ). adică a n  a n1 . |a n | ≤ M. n2  n1 ̄  0. Un şir de numere reale se numeşte mărginit dacă mulţimea termenilor săi este mărginită. respectiv şiruri descrescătoare.Tipuri speciale de şiruri (şiruri monotone. n ∈ N. a n ≤ b. respectiv mărginit superior. atunci |a n | ≤ max|a|. ∀n ∈ N ∗ sau a n  a n1 . ∀n ∈ N ∗ . „“: Dacă a n ∈ a.î. ∀n ∈ N ∗ . . Se observă că: 1) a n  n≥1 este şir nemajorat  ∀b ∈ R. 4) Unele şiruri nu sunt monotone (Exemplu: a n  −1 n . ∀n ∈ N ∗ . 1 Amplificând cu expresia conjugată numitorului obţinem a n  . Deci: a n  n≥1 este şir mărginit în R  ∃a. atunci a n ∈ −M. se numeşte nemajorat. 2) a n  n≥1 este şir neminorat  ∀a ∈ R. respectiv minorată : ∃a ∈ R a. şiruri mărginite) Şiruri monotone Sunt mai uşor de studiat şirurile ai căror termeni fie cresc. a n ≥ a. ∀n ≥ 1.î. respectiv neminorat. respectiv descrescător dacă a n ≥ a n1 . Şiruri mărginite Definiţie. Exemplu. respectiv nu este mărginit inferior. 10 .î. Studiaţi monotonia şirului a n  n  1 − n . 2) Un şir crescător poate să nu fie mărginit superior (de exemplu. Definiţie. ∀n ≥ 1. ∀n ≥ 1. 2) a n  n≥1 crescător  a 1 ≤ a 2 ≤ a 3 ≤… ≤ a n−1 ≤ a n ≤ a n1 ≤… a n  n≥1 descrescător  a 1 ≥ a 2 ≥ a 3 ≥… a n−1 ≥ a n ≥ a n1 ≥… . Se observă că un şir este mărginit dacă şi numai dacă el este mărginit inferior şi mărginit superior. a n  a . şirul a n  n≥1 se numeşte strict crescător. Exemple. Se demonstrează următoarea caracterizare ”simetrică” a şirurilor mărginite: a n  n≥1 este mărginit  ∃M  0 a. n ≥ 1. b.î. de primul termen. 3) a n  n≥1 monoton  diferenţa a n1 − a n  (a doi termeni consecutivi) păstrează semn constant când n ∈ N ∗ . ∃ n ≥ 1 a. Un şir care nu este mărginit superior. numite şiruri crescătoare. Şirurile care nu sunt mărginite se numesc nemărginite. Un şir a n  n≥1 se numeşte crescător dacă a n ≤ a n1 . 1) Orice şir crescător sau descrescător este mărginit inferior. b ∈ R cu a ≤ b astfel încât a n ∈ a. fie descresc. b. Un şir se numeşte monoton dacă este crescător sau descrescător Observaţie 1) Dacă inegalităţile de mai sus sunt stricte. pentru orice 1 a n1 − a n  n ∈ N avem 1 −  n1  n n1  n n − n2  n2  n1  n1  n  Rezultă că şirul a n  n≥0 este strict descrescător. a n  n. ∃ n ≥ 1 a. M. respectiv mărginit inferior (minorat). ∀n ≥ 1. a n  b . Atunci.î. dacă mulţimea termenilor săi este majorată: ∃b ∈ R a. |b|) Un şir de numere reale a n  n≥1 se numeşte mărginit superior (majorat).

∀n ≥ N” arată că distanţele de la termenii şirului la limita şirului sunt mai mici decât . adică: ∀  0. pe măsură ce rangul termenilor creşte. Exemple.  n→ n Notând N  12  1 (pentru   0 arbitrar).. n ≥ 1  lim x n  c.. numit limita şirului. Un şir care nu este convergent se numeşte divergent. în acest caz putem lua N  1 pentru orice   0. de la rangul N încolo. distanţa de la termenii şirului zero devine mai mică decât un   0 dacă şi numai dacă 1    n  1  n ≥  1   1. 2n−1 Definiţie. n   n fiind număr natural (Notăm cu x partea întreagă a numărului real x. |x n − a|  . definită prin condiţiile: x ∈ Z şi x ≤ x  x  1). Mai exact. Spunem că şirul de numere reale x n  n≥1 are limita a ∈ R dacă orice interval deschis centrat în a conţine toţi termenii şirului. 1 . de la un rang încolo. n→ Evident. dar fără a forma un şir descrescător (exemplu: 1 . este posibil ca distanţele de la termenii şirului la un număr să se apropie oricât de mult de 1 zero. ∃ N ∈ N astfel încât |x n − a|  . 2) 1 lim 1n  0. în sensul că de la un rang încolo toţi termenii şirului se află la distanţă mai mică decât  faţă de limită. n ∈ N ∗ se apropie tot mai mult de n zero când n creşte. − 0    n  1  n  12  n ≥ 12  1. n→ Propoziţia ”∃ N ∈ N astfel încât |x n − a|  . Rangul minim începând cu care termenii şirului se află la distanţă mai mică decât  faţă de limită creşte pe măsură ce  scade. a n  −n. 2 4 3 1 . avem îndeplinită condiţia ∀n ≥ N.2 Şiruri convergente Definiţie Pentru anumite şiruri se constată că termenii şirului se apropie oricât de mult de un un număr dat.. cu excepţia unui număr finit de termeni. Există şi şiruri nemonotone având comportarea descrisă mai sus. Pentru a exprima pe scurt faptul că x n  n≥1 are limita a ∈ R. 1) Limita unui şir constant este constanta respectivă: x n  c. dar şirul nu este monoton. 11 . Numim şir convergent orice şir care are limită în R (are limită finită).). De exemplu. folosim una din notaţiile : lim x n  a sau x n → a.. De exemplu. şi aceasta pentru fiecare   0. mai spunem că acest şir converge către a sau tinde către a. Se mai spune că şirul x n  n≥1 are limita a ∈ R dacă orice interval deschis centrat în a conţine toţi termenii şirului.. 2n . n ∈ N ∗ se apropie tot mai mult de n zero când n creşte. termenii şirului b n  1 −1 n . 2. 1 . unde x n  1n şi a  0. termenii şirului a n  1 . ∀n ≥ N.1. De asemenea...3) Un şir descrescător poate să nu fie mărginit inferior (de exemplu. n ≥ 1. 1. Dacă şirul x n  n≥1 are limita a ∈ R. Această apropiere de limita şirului este sistematică..

atunci lim x n ≤ lim y n . O mulţime F ⊂ R se numeşte închisă dacă are complementara R\F deschisă. Definiţia noţiunii de şir convergent se reformulează cu ajutorul noţiunii de vecinătate: un şir de numere reale x n  n≥1 este convergent dacă există a ∈ R astfel încât orice vecinătate a punctului a conţine toţi termenii şirului. Reciproc. atunci şirul este divergent . Notând familia vecinătăţilor unui punct x 0 ∈ R cu Vx 0  . Orice interval închis din R este mulţime închisă. a  x 0  b şi a. x 0   ⊂ V. strict negativi) nu rezultă că limita şirului este strict pozitivă (respectiv. avem V ∈ Vx 0   ∃   0 a. vecinătăţile unui punct din R sunt mulţimile care includ intervale deschise şi mărginite ce conţin acel punct. Se spune că n n DEF 12 . limita unui şir convergent de numere pozitive este pozitivă şi limita unui şir convergent de numere negative este negativă. x 0 − . obţinem tot un şir convergent. n ∈ N şi a 2n1  −1. având limitele 1. 2) Când aplicăm una din operaţiile următoare unui şir convergent. Exemple. ∀n ≥ 1. în particular orice submulţime cu un singur element a lui R este închisă. schimbăm ordinea termenilor. Din faptul că termenii unui şir convergent sunt strict pozitivi (respectiv. Consecinţă. deci şirul a n  n∈N nu este convergent.î. n ∈ N are subşirurile constante a 2n  1. strict negativă).î. Faptul că un număr finit de termeni nu influenţează limita şirului explică de ce uneori în locul notaţiei a n  n≥k se poate folosi notaţia simplificată a n . atunci x n → a. − 1  n≥1 ). b ∈ R a. Mulţimea vidă este prin definiţie submulţime deschisă a lui R. 2) Trecerea la limită în inegalităţi Dacă x n  n≥1 şi y n  n≥1 sunt şiruri convergente şi x n ≤ y n . O mulţime nevidă D ⊂ R se numeşte deschisă dacă D este vecinătate pentru fiecare punct al său. Echivalent. având aceeaşi limită ca şirul iniţial: extragem un subşir. Dacă un şir are două subşiruri cu limite diferite. adică V ∈ Vx 0   ∃ a. şirul a n  −1 n .Vecinătăţi. orice mulţime deschisă D ⊂ R se poate scrie ca reuniune de intervale deschise. n→ n→ În particular. Orice reuniune de intervale deschise din R este mulţime deschisă. după cum se observă considerând şirul  1  n≥1 (respectiv. ∀n ≥ 1 şi r n → 0. de la un rang încolo. Limite şi inegalităţi 1) Criteriul majorării Dacă |x n − a| ≤ r n . Topologia mulţimii R Vecinătăţile unui punct din R sunt mulţimile care includ intervale deschise şi mărginite centrate în acel punct. Proprietăţi ale limitei unui şir convergent 1) Limita unui şir convergent este unic determinată. mai exact ca reuniune a unei familii finite sau numărabile de intervale deschise disjuncte două câte două.De exemplu . b ⊂ V. respectiv −1. adăugăm sau eliminăm un număr finit de termeni. n ∈ N .

prin trecere la limită în inegalităţi, inegalităţile stricte devin nestricte. 3) Criteriul cleştelui Dacă a n  n≥1 şi b n  n≥1 sunt şiruri convergente cu aceeaşi limită: lim a n  lim b n  l şi a n ≤ x n ≤ b n , ∀n ≥ 1, atunci n→ n→ ∃ lim x n  l. n→ n n Exemplu. Să se arate că lim 2  0 (În general, lim a  0 pentru orice n! n! n→ n→ a ∈ R). Soluţie. n Estimăm 2  2  2  2  2 . . .  2  2  2  2  2 . . .  2 . Pentru n n! 1 2 3 4 1 2 3 3 3 n n−2 , şi cum orice n ≥ 3 avem 0  2 ≤ 2  2  2 n! 1 2 3 n n−2  0, rezultă lim 2  0. lim 2  2  2 2 3 n→ 1 n→ n! Condiţie necesară de convergenţă. Condiţie suficientă de convergenţă. Studiem legătura şirurilor convergente cu alte clase de şiruri: şiruri mărginite, şiruri monotone. Teoremă (Condiţie necesară de convergenţă) Orice şir convergent de numere reale este mărginit. Consecinţă. Orice şir nemărginit de numere reale este divergent. Observaţie. Nu orice şir mărginit este convergent. De exemplu, şirul x n  −1 n , n ≥ 1, este mărginit, dar nu are limită. În schimb, se demonstrează următoarea Teoremă (Lema lui Césaro) Orice şir mărginit de numere reale are cel puţin un subşir convergent. Teoremă. (de convergenţă a şirurilor monotone). Orice şir monoton şi mărginit de numere reale este convergent. Mai exact: orice şir crescător şi majorat are ca limită marginea superioară a mulţimii termenilor săi; orice şir descrescător şi minorat are ca limită marginea inferioară a mulţimii termenilor săi. Observaţie. Nu orice şir convergent este monoton. De exemplu, şirul −1 n x n  n , n ≥ 1, nu este monoton, dar converge la 0. Operaţii cu şiruri convergente Lemă. Dacă lim a n  lim b n  0, atunci lima n  b n   0 şi limca n   0, n→ n→ n→ n→ ∀c ∈ R. Teoremă. Fie x n  n≥1 şi y n  n≥1 şiruri convergente. Atunci: 1) Şirul x n  y n  n≥1 este convergent şi limx n  y n   lim x n  lim y n n→ n→ n→ 2) Şirul x n  y n  n≥1 este convergent şi limx n  y n   lim x n  lim y n n→ n→ n→ 3) Dacă lim y n ≠ 0, atunci există k ≥ 1 astfel încât subşirul  x n  n≥k este yn n→ convergent şi lim n→
xn yn

lim x n→ n lim y n→ n

4) Dacă x n ≥ 0 pentru orice n, atunci şirul  x n  n≥1 este convergent şi lim x n  lim x n . n→ n→ Observaţii. Proprietatea de la 1) se numeşte proprietatea de aditivitate a limitei: ”limita sumei este egală cu suma limitelor”. Luând în 2) şirul y n  n≥1 constant deducem că limcx n   c  lim x n , n→ n→ pentru orice c ∈ R (proprietatea de omogenitate a limitei: ”constanta iese în

13

faţa limitei”) Fiecare egalitate din Teorema precedentă are loc dacă membrul său drept are sens. Altfel spus, dacă are sens membrul drept al egalităţii, atunci are sens şi membrul stâng şi cei doi membri sunt egali. Şiruri remarcabile. Şiruri tip 1) Limita unei progresii geometrice. Fie şirul puterilor unui număr real q, adică şirul definit prin x n  q n pentru n ≥ 1. Avem q 0  1 pentru q ≠ 0. Dacă q  0, şirul este constant : x n  0, ∀n ≥ 1 . Dacă q  1, şirul este constant: x n  1, ∀n ≥ 1, deci lim q n  1, dacă q  1. n→ Pentru a studia monotonia şirului, calculăm x n1 − x n  q n1 − q n  q n q − 1. Discuţie după baza q: I. Dacă q  1, atunci x n  n≥1 este strict crescător. II. Dacă q ∈ 0, 1, atunci x n  n≥1 este strict descrescător. În cazul II, şirul x n  n≥1 este monoton şi mărginit , deci este convergent. Trecem la limită în relaţia de recurenţă: x n1  qx n , ∀n. Rezultă lim x n1  q  lim x n . Notăm lim x n  l. Atunci lim x n1  l. Obţinem l  q  l, n→ n→ n→ n→ de unde lq − 1  0. Dar q − 1 ≠ 0, de unde l  0. Am demonstrat că lim q n  0, dacă q ∈ 0, 1. Dacă q  0, evident n→ lim q n  0. n→ III. Dacă q ∈ −1, 0, atunci |x n |  |q n |  |q| n → 0, deoarece |q| ∈ 0, 1, de unde x n → 0. Rezultă că lim q n  0, dacă q ∈ −1, 1 . n→ Mai general, orice progresie geometrică având raţia de modul subunitar converge la zero. În cazul I, şirul strict crescător x n  n≥1 este nemărginit superior: q n  1  q − 1 n  1  nq − 1, ∀n ≥ 1 (inegalitatea lui Bernoulli). Se va arăta că lim q n  , dacă q  1 . În plus: n→ nu există lim q n , dacă q ∈ −, −1. n→ 2) Numărul e. n a n  1  1  , n ≥ 1 este un şir crescător, cu termenii în intervalul 2, 3. n Fiind monoton şi mărginit, acest şir are limită. Limita sa este un număr iraţional din intervalul 2, 3, notat cu e. Numărul e  2, 718282182845. . . este folosit pe scară largă în matematică, ca bază a exponenţialei e x (notată şi cu exp x) şi a logaritmului natural ln y. De reţinut :
DEF e  lim 1  1 n n→ n n1 n

.

Se arată că 1  1   e  1  1  , ∀n ≥ 1. Vom demonstra că n n 1 1 1 e  lim 1  1!  2! . . .  n! . Cu ajutorul acestei relaţii se calculează de n→ obicei aproximările prin lipsă ale numărului e, cu eroare oricât de mică. Numerele 1 (unitatea reală), i (unitatea imaginară) ,  (raportul dintre lungimea şi diametrul unui cerc oarecare) şi numărul e sunt legate prin următoarea relaţie

14

e i  1  0. 3) Limita raportului a două polinoame Fiind date două polinoame de acelaşi grad, cu coeficienţi reali, Px  a p x p . . . a 1 x  a 0 şi Qx  b p x p . . . b 1 x  b 0 (unde a p ≠ 0 şi Pn b p ≠ 0 ) se cere să calculăm lim Qn . n→ Scoţând factor forţat puterea cea mai mare a lui n, scriem 1 Pn  n p a p  a p−1 1 . . . a 1 n p−1  a 0 n1p şi n 1 Qn  n p b p  b p−1 1 . . . b 1 n p−1  b 0 n1p . Avem n
1  a p  a p−1 1 . . . a 1 n p−1  a 0 n1p  b p  b p−1 1 . . . b 1 n n 1 Toate puterile naturale ale lui n tind la 0 când n → , de unde Pn Qn 1 n p−1

 b0

1 np

−1

.

lim n→

ap Pn  . bp Qn

Limita la  a raportului a două polinoame de acelaşi grad este egală cu raportul coeficienţilor termenilor de grad maxim.

2.1.3. Dreapta reală încheiată. Şiruri care au limită
. Şiruri cu limită infinită Pentru a studia în mod unitar mulţimile mărginite şi mulţimile nemărginite de numere reale se ataşează mulţimii R două elemente notate cu  şi NOT −. Reuniunea R  −,   R se mai numeşte şi dreapta reală încheiată. Relaţia de ordine „≤“ se extinde la R convenind ca −  x  , ∀x ∈ R. În R orice mulţime are margine inferioară şi margine superioară. Dacă o mulţime nevidă A ⊂ R nu este majorată, atunci sup A   în R. Dacă o mulţime nevidă A ⊂ R nu este minorată, atunci inf A  − în R. Pentru orice mulţime A ⊂ R avem inf A ≤ sup A, cu egalitate doar în cazul când A are un singur element. Definiţie. Spunem că un şir x n  n≥1 are limita  dacă orice număr este mai mic decât toţi termenii şirului, cu excepţia unui număr finit de termeni, adică ∀M ∈ R, ∃ NM ∈ N astfel încât x n  M, ∀n ≥ NM. În acest caz scriem lim x n  . n→ Definiţie. Spunem că un şir x n  n≥1 are limita − dacă orice număr este mai mare decât toţi termenii şirului, cu excepţia unui număr finit de termeni, adică ∀m ∈ R, ∃ Nm ∈ N astfel încât x n  m, ∀n ≥ Nm.În acest caz scriem lim x n  −. n→ Observaţii. 1) lim x n    x n  n≥1 este nemajorat. Reciproca este falsă (Ex: n→ 1, 2, 1, 3, 1, 4, 1, 5, … , 1, n… este un şir nemajorat, dar nu are limită). 2) lim x n  −  x n  n≥1 este neminorat. n→ 3) lim x n  −  lim−x n   . n→ n→ Teoremă (Limita unui şir monoton şi nemărginit) Orice şir monoton şi nemărginit are limită infinită. Mai exact, dacă un şir nemărginit x n  n≥1 este crescător (respectiv,

15

Definiţia unitară a limitei Folosind vecinătăţile din R ale punctelor din R se definesc în mod unitar limitele de şiruri. Reamintim că un punct din R k se numeşte punct de acumulare pentru o mulţime dacă orice vecinătate a punctului. Pe baza definiţiilor anterioare ale limitelor şi vecinătăţilor. O mulţime de numere reale se numeşte vecinătate a punctului  dacă mulţimea conţine un interval deschis nemajorat (de forma a. Având A ⊂ R. Dacă un şir are două subşiruri cu limite diferite. atunci lim x n   (respectiv. Limita unui şir crescător este marginea superioară a mulţimii termenilor săi. O mulţime de numere reale se numeşte vecinătate a punctului − dacă mulţimea conţine un interval deschis neminorat (de forma −. n→ n→ Vom extinde operaţiile algebrice de la R la R. are limită infinită sau nu are limită (este oscilant). ∀n ≥ 1. din care scoatem acel punct. 1) Un şir poate avea cel mult o limită. Operaţii cu şiruri care au limită Suma a două şiruri care au limită Am demonstrat că pentru două şiruri cu limite finite limita sumei este egală cu suma limitelor. adăugăm sau înlăturăm un număr finit de termeni. se verifică uşor următoarea Propoziţie. folosind operaţiile cu şiruri care au limită. introducând noţiunea de vecinătate a lui . Un şir de numere reale poate fi în una din următoarele trei situaţii distincte: are limită finită (este convergent). exprimată în Propoziţia anterioară. se observă că  (respectiv. b). Limita unui şir descrescător este marginea inferioară a mulţimii termenilor săi.descrescător). ).1. Condiţia necesară şi suficientă pentru ca un şir să aibă o limită dată. atunci şirul respectiv nu are limită. schimbăm ordinea termenilor. 2) Când aplicăm una din operaţiile următoare unui şir care are limită. atunci lim x n ≤ lim y n . este numită definiţia cu vecinătăţi a limitei unui şir. lim x n  −). obţinem un şir care are aceeaşi limită ca şirul iniţial: extragem unui subşir. Unele proprietăţi studiate pentru clasa şirurilor convergente rămân valabile pentru şiruri care au limită. Şirul de numere reale x n  n≥1 are limita a ∈ R dacă şi numai dacă pentru orice vecinătate V ∈ Va există un număr natural NV astfel încât x n ∈ V pentru orice n ≥ NV. −) este punct de acumulare pentru A în R dacă şi numai dacă A nu este majorată (respectiv. Aşadar. Se extinde structura topologică de la R la R. 2. are elemente comune cu mulţimea dată. respectiv a lui −. atât cele finite. Consecinţă. n→ n→ 4) Orice şir monoton de numere reale are limită. A nu este minorată).4. Se arată că 16 . 3) Trecerea la limită în inegalităţi Dacă x n  n≥1 şi y n  n≥1 sunt şiruri care au limită şi x n ≤ y n . şirurile divergente sunt de două tipuri: şiruri care au limită infinită şi şiruri care nu au limită. Puncte de acumulare infinite. cât şi cele infinite.

y n  n  x n  y n   1 → 0 n lim y n    limx n  y n   n→ n→ . dar n→ n→ limx n  y n  poate lua orice valoare sau nu există. nu putem trage o concluzie generală n→ n→ privind existenţa şi valoarea limitei limx n − y n . se enunţă reguli corespunzătoare de adunare în R: (1) x    . (2) x  −  − ∀x ∈ R şi (3. dacă x  0 . în R nu se definesc (nu au sens)  −. n→ n→ n→ Pe baza acestor reguli de calcul cu limite de şiruri. − −−. Spunem că 0   este caz de nedeterminare (caz exceptat la înmulţire) în sensul că din lim x n  0 şi lim y n   nu putem trage o concluzie generală n→ n→ privind existenţa şi valoarea limitei limx n  y n .2) −  −  −.1)     . n→ n→ n→ Pe baza acestor reguli de calcul cu limite de şiruri . y n  n  x n − y n   −1 n nu are limită. . 1) x    ∓. 3)   ∓  −. Produsul a două şiruri care au limită Am demonstrat că pentru două şiruri cu limite finite limita sumei este egală cu suma limitelor. y n  3n  x n − y n  → − d) x n  n  −1 n → . n→ În toate cazurile următoare avem lim x n  lim y n  . Se arată că 1) lim x n  x ∈ R ∖ 0 şi n→ ∓. y n  a  n (unde a ∈ R\0) x n  y n   a → a (limită finită n nenulă oarecare ) b) x n  n12 . b) x n  2n. y n  n  x n − y n  →  c) x n  2n. . dacă x  0 17 .1) lim x n  x ∈ Rşi lim y n    limx n  y n   . Se spune că  −  este caz de nedeterminare (caz exceptat la adunare) în sensul că din lim x n  lim y n  . (3. dacă x  0 2)     . n→ În toate cazurile următoare avem lim x n  0 şi lim y n ∈ −. pentru a putea afirma şi în aceste cazuri că limita sumei este egală cu suma limitelor. dacă x  0 2) lim x n  lim y n    limx n  y n    n→ n→ n→ 3) lim x n   şi lim y n  ∓  limx n  y n   −. dar limx n − y n  n→ n→ n→ poate lua orice valoare sau nu există. y n  n n ≥ 1.  −. a) x n  n  a. pentru a putea afirma şi în aceste cazuri că limita produsului este egală cu produsul limitelor se enunţă reguli corespunzătoare de înmulţire în R: . n→ n→ n→ 2) lim x n  x ∈ Rşi lim y n  −  limx n  y n   − n→ n→ n→ 3) lim x n  lim y n    limx n  y n   . În consecinţă. unde a ∈ R  x n − y n  → a (limită finită oarecare ). n→ a) x n  1 .

în R nu se definesc (nu are sens) produsele 0  . atunci lim y1n nu există. iar şirul y n  are termeni strict n→ n→ pozitivi şi termeni strict negativi de rang oricât de mare. e suficient să studiem lim y1n . n→ n→ 3) lim y n  0 şi y n  0 (de la un rang încolo) lim y1n  −. n→ n→ 2) lim y n  0 şi y n  0 (de la un rang încolo) lim y1n  . scriem 0 n→ n→ 1/y lim x n  lim 1/x n . de exemplu x n  1 . 0  −.  . − −    c 1 . de exemplu x n  n . n→ n→ Pentru orice număr real a ∈ R există şirurile x n → 0 şi y n → 0 astfel încât xn a 1 y n → a. ∓ dacă c  0 Observaţii. n ≥ 1. Nu putem asocia o regulă de calcul algebric cazurilor 2) şi 1 1 3). se enunţă regulile c 1 corespunzătoare de împărţire în R:   0. yn n  x n  y n  →  5) lim x n   şi lim y n  c ≠ 0  lim n→ n→ n→ xn yn   dacă c  0   dacă c  0 18 . n→ y n Cele de mai sus justifică de ce nu se definesc (nu au sens) în R rapoartele cu numitorul zero şi rapoartele  . În consecinţă. − . De asemenea. n ≥ 1. lim y n sunt ambele infinite. − .c) x n  d) x n   n  x n  y n   −1 n nu are limită. . yn 0 n→ n→ n Dacă lim x n ∈ R ∖ 0 şi lim y n  0. totuşi. Deoarece am n→ y n n→ studiat complet limitele produselor de şiruri. unde y n ≠ 0 pentru orice n. Câtul a două şiruri care au limită Avem lim x n  limx n  y1n . scriem convenţional: 0   şi −0  −. după cum 0 nu avea sens în R. ∀c ∈ R. Dacă lim x n . Afirmaţia de la punctul 4) arată că raportul 1 nu are sens în R. există şirurile x n → 0 şi y n → 0 astfel încât x n → a. n→ n→ 4) Dacă şirul y n  cu lim y n  0 are termeni strict pozitivi şi termeni strict n→ negativi de rang oricât de mare. lim y n ∈ . pentru a putea afirma şi în aceste cazuri că limita raportului este egală cu raportul limitelor. iar ultima limită este de tip 0 . n→ . yn  n −1 n n . de unde   0 . y n  n . Spunem că 0 şi  sunt cazuri de nedeterminare (cazuri exceptate la  0 respectiv împărţire). atunci nu există lim x n . n→ n→ b) Limitele lim x n . ∓ dacă c  0 Pe baza acestor regulilor de la 1) şi 5). Se n→ arată că 1) lim y n    lim y1n  0. dacă a  . yn n 1 y n   n 2 . în sensul că nu putem trage o concluzie generală privind existenţa şi valoarea limitei lim x n în cazurile următoare: n→ y n a) lim x n  lim y n  0 . Calculul unei limite în cazul de nedeterminare  se reduce cu uşurinţă la  calculul unei alte limite în cazul 0 .

Fie x  1 şi lim y n  −. n→ n→ Prin logaritmare. Fie Px  a p x p . 1)  2) şi. pentru a calcula n→ n→ limita unei puteri. y n →   lim y n  ln x n e de tip   0 n→ b) x n ↘ 0. atunci limx n  y n  .Puteri Pentru puteri de şiruri convergente se demonstrează că: dacă lim x n  x şi n→ lim y n  y şi dacă x y are sens (adică x  0 pentru y ≤ 0 şi x ≥ 0 pentru y  0). 1 şi lim y n  −. . 1 şi lim y n  . n→ Nu se definesc (nu au sens) în R puterile 1  . lim y n  0.  . 1 şi . n→ n→ 3) Dacă x ∈ 0. se definesc în R : x   x −  0. dacă x ∈ 1. se demonstrează că: n n→ 1 lim x n    lim1  x n  x n  e. limita se distribuie bazei şi exponentului. \1.  0 . Presupunem că lim x n  x ∈ 0. y n → 0  lim y n  ln x n e de tip 0  − n→ c) x n → . dacă x ∈ 0. n→ atunci limx n  y n  lim x n n→ . n→ n→ 2) Dacă x  1 şi lim y n  −. n→ 1) Dacă x  1 şi lim y n  . analog. sau lim x n  lim y n  0. În acest caz se spune că. Altfel spus. y n → 0  lim y n  ln x n e de tip 0   . dacă x ∈ 0. n→ n→ n→ n→ n→ Cea mai simplă limită de tipul 1  este cea care defineşte numărul e: lim1  1  n  e. nu putem afirma nimic despre existenţa şi valoarea limitei limx n  y n dacă are loc una din situaţiile lim x n  1 şi n→ n→ lim y n  . 0 0 . 0 0 şi  0 . atunci limx n  y n  0. dacă x ∈ 1. n→ n→ 4) Dacă x ∈ 0. 1) Limita unui polinom. Mai general. . cazurile de nederminare 1  . dacă y  0 0. atunci n→ limx n  y n  n→ .  0. n→ n→ 5) Dacă x   şi lim y n  y ≠ 0. a 1 x  a 0 un 19 . 3)  4). Astfel. atunci limx n  y n  0. dacă y  0 lim y n Observaţie. respectiv lim x n  . Aplicând 1)  x n  −y n  →   x n  y n → 0   . Exemple. 1 Cazurile de nedeterminare (cazurile exceptate) la calcul limitei unei puteri sunt 1  . atunci limx n  y n  . Atunci x n  y n  x n1−yn şi  n→ x n  → x  1 −y n  →  1 . . 0 0 şi  0 se reduc la cazul de nedeterminare mai uşor de tratat 0   . yn Scriem x n  y n  e lnx n   e y n ln x n a) x n → 1.

Revenim la problema calculării limitei lim q n pentru q  1 şi q ≤ −1. respectiv strict negativi. în particular are sens raportul Qn . Px  a p x p . a 1 x  a 0 şi Qx  b q x q . . pe scurt este egală cu a p  . respectiv −. n n→ n→ 2) Limita unei progresii geometrice. Observăm că dacă p. .polinom cu coeficienţi reali. atunci limita cerută este de tip  − . . a 1 n p−1  a 0 n1p  a p . Dacă polinomul are cel puţin un coeficient strict pozitiv şi cel puţin un coeficient strict negativ.5. lima − b   −. . Cum lim n p   şi n n→ 1 lim a p  a p−1 1 . Pn ∀x ∈ N. lim n→ Pn  Qn 0. n→ n→ 4) Limita raportului a două polinoame Fiind date două polinoame cu coeficienţi reali. . a n→ a n a lima n − b n   . . . Se cere lim Pn. Rezultă că . b 0 1 nq  −1 1 nq  . de unde rezultă că există un număr natural N mai mare decât orice rădăcină a lui Q. q ≥ 1. dacă p  q Limita la  a raportului a două polinoame de acelaşi grad este egală cu raportul coeficienţilor dominanţi corespunzători. . . . n→ lim a n   şi lim b n  . limita cerută este de tip  . b 1 x  b 0 (unde a p ≠ 0 şi b q ≠ 0 ) se cere să calculăm Pn lim Qn . de grad p ≥ 1. a 1 n p−1  a 0 n1p . a 1 n p−1  a 0 n1p şi n 1 Qn  n q b q  b q−1 1 . . .1. . a 0 1 np   b q  b q−1 . atunci limita cerută este . dacă p  q . dacă p  q ap bq  . Pe de 1. dacă p  q ap bp . n→ 3) Calculaţi lima n − b n . Puterea cu baza n→ n→ mai mare tinde ”mai rapid” la infinit şi va fi scoasă factor forţat. dacă p  q . într-un proces de aproximare a unei mărimi x ∈ R printr-un şir 20 . . lim n n→ p−q . . deci limita este de tip  − . a 0 1 np   b q  b q−1 1 n 1 n . n→ Q are un număr finit de rădăcini reale. Dacă b  a scriem a n − b n  b n − 1 şi cum b n→ n a n n lim b  0. . Atunci Qx ≠ 0. b  1 sunt numere distincte. −1 . . n→ Dacă toţi coeficienţii polinomului sunt strict pozitivi. . n Atunci Pn Qn  n p−q a p  a p−1 1 n 1 n . . scriem 1 Pn  n p a p  a p−1 1 . Şiruri fundamentale de numere reale De regulă. . . b 0  ap bq Avem lima p  a p−1 n→ altă parte. ∀n ≥ N. dacă p  q  0. scriem 1 Pn  n p a p  a p−1 1 . n n Dacă a  b scriem a n − b n  a n 1 −  b   şi cum lim b   0. rezultă că lim Pn  a p  . b 1 n q−1  b 0 n1q . Scoţând factor  forţat puterea cea mai mare a lui n din fiecare polinom. Scoţând factor forţat puterea lui n cu exponent maxim. unde a. 2.

n→ 2) x n  1  1 …  1 . (Lema lui Cesaro) Orice şir mărginit din R are un subşir convergent. n ≥ N avem |x m − x n |  . Definiţie. ∀p ∈ N avem |x np − x n |  . Un şir de numere reale este convergent dacă şi numai dacă este şir fundamental. Din ultimele două teoreme urmează Criteriul lui Cauchy. ∃N număr natural a. x np − x n  n1 2  1 2 …  np 2 . ∀n ∈ N. Pentru. deci x n  n≥1 este divergent. dar intuim că şirul x n  n≥1 este convergent observând că distanţele mutuale dintre termeni devin oricât de mici când rangurile termenilor cresc. stabiliţi dacă şirul dat este sau nu convergent.î ∀m. Pentru a caracteriza noţiunea de şir convergent fără a face apel la elemente exterioare şirului. Lemă. Reformulări ale definiţiei Următoarele afirmaţii sunt echivalente: (F1) x n  n≥1 este şir fundamental (în sensul definiţiei de mai sus). Folosind criteriul lui Cauchy. Orice şir fundamental din R este mărginit. n 2 p p 1 1 1 x np − x n  n1  n2 …  np  np  |x np − x n |  n1 . deci este convergent. 2 Se arată că lim 1  212 …  n12  6 . Se va arăta că în mulţimea numerelor reale noţiunile de şir convergent şi şir fundamental sunt echivalente. (F3) Există un şir de numere pozitive convergent la zero a n  n≥1 astfel încât |x np − x n | ≤ a n . Un şir de numere reale x n  n≥1 se numeşte şir fundamental (sau şir Cauchy) dacă: ∀  0. (F2) ∀  0. Dacă un şir fundamental din R are un subşir convergent. Dar şirul x n  n≥1 este crescător. 1 1 1) x n  1  212  312 …  n12 . cum este limita. Orice şir convergent din R este şir fundamental. Am arătat că 21 . atunci acel şir este convergent la limita subşirului respectiv. Din cele trei leme de mai sus rezultă următoarea Teoremă. ∀n ≥ N. Lemă. Noţiunea de şir fundamental este necesară şi pentru a defini noţiunea de număr real pornind de la şiruri de numere raţionale. Exemple. 1 1 x  1  x12  x−1x  x−1 − 1 . ∀p ∈ N. 2 Distanţele |x 2n − x n | nu devin oricât de mici când n creşte x n  n≥1 nu este şir fundamental. n p  n rezultă: |x 2n − x n |  nn  1 . deci are limita . x 1 1 1 1 1 |x np − x n |   n − n1    n1 − n2  …  np−1 − n2 1 np  1  |x np − x n |  1 − np  |x np − x n |  1 → 0  x n  n≥1 este n n fundamental.x n  n≥1 nu cunoaştem dinainte pe x. Lemă.î. Orice şir fundamental din R este convergent (R este spaţiu metric complet). Cauchy a introdus noţiunea de şir fundamental. ∃ N număr natural a. Teoremă.

4 Pentru a putea aplica metoda aproximaţiilor succesive. Să se construiască un şir al aproximaţiilor succesive x n  n∈N 4 cu x 0  0. de unde rezultă că ecuaţia Fx  0. Să se arate că ecuaţia x  1tgx − 1  0 are o soluţie unică  în intervalul 0. x ∈ 0. Funcţia continuă F are proprietatea valorilor intermediare 4 4 (vezi capitolul ”Limite şi continuitate”).   are exact o soluţie. Calculăm F0  −1  0 4 şi F      0. orice şir definit prin x n1  fx n . ≤1 1  q  q 2 … q n  1 1 3 q n1 −1 q−1 q ≠ 1. deci x n  n≥1 este Rezultă că: |x np − x n |  3 n1  fundamental şi implicit. 1 astfel încât |fx − fy| ≤   |x − y|.lim1  n→ 1 2 …  1    . x ∈ 0. foarte important prin aplicaţiile sale.   are cel mult 4 o soluţie. Dar F este strict crescătoare (ca produs al 4 funcţiilor strict crescătoare şi pozitive x  1 şi tgx. 1 23 n Observaţie. Dacă f : I  I este o contracţie. Acest şir este utilizat pentru rezolvarea aproximativă a ecuaţiei fx  x. Folosind faptul că orice şir Cauchy de numere reale este convergent se demonstrează următorul rezultat. În plus. x ∈ 0. de unde rezultă că ecuaţia Fx  0. Fie Fx  x  1tgx − 1. trebuie să punem 22 . pentru orice n ∈ N are loc inegalitatea |x n − | ≤  n |x 1 − x 0 |. ecuaţia Fx  0. 3 3 3 sinnp sinn1 sinn2 x np − x n  3 n1  3 n2 …  3 np  1 1 1 |x np − x n | ≤ 3 n1 |sinn  1|  3 n2 |sinn  2| …  3 np |sinn  p| 1 1 1 1  |x np − x n | ≤ 3 n1  3 n2 …  3 np  3 n1 1  Aplicăm formula sumei unei progresii geometrice: ≤1 ≤1 1 3  1 32 1 …  3 p−1 . este convergent către .  . 1 −1 3p 1 −1 3  1 32 1 …  3 p−1   3 2 1−  → 0. 1 astfel încât |fx − fy| ≤   |x − y|. x 0 se numeşte aproximaţie iniţială. Soluţie. Observaţie. iar termenul x n se numeşte aproximaţie de ordinul n. şi să se determine un număr natural n cât mai mic pentru care |x n − |  10 −4 .   are cel puţin o soluţie. x ∈ 0. Atunci ecuaţia fx  x. ∀x. atunci când nu este posibil să aflăm o soluţie exactă. x ∈ I are o soluţia unică  şi pentru orice x 0 ∈ R şirul definit prin relaţia de recurenţă x n1  fx n . n ∈ N. x ∈ 0. este funcţie 4 strict crescătoare). x ∈ I. n 2 n 3) x n  sin   sin 2 …  sin n .  . având limita . 1− 1 1 3p 2 3  3 2 1− 1 3p  3 2 .  . Exemplu. y ∈ I. ∀x. În concluzie. n ∈ N este numit şir al aproximaţiilor succesive. y ∈ A se numeşte contracţie. Teoremă (Metoda aproximaţiilor succesive) Fie I ⊂ R un interval închis şi f : I  I o funcţie cu proprietatea că există  ∈ 0. Pentru ca o funcţie derivabilă pe un interval f : I  R să fie contracţie este suficient ca M : sup|f ′ x| : x ∈ R  1. convergent. O funcţie f : A ⊂ R → R cu proprietatea că există  ∈ 0.

x nk   lim x n1 . adică x n1  arctg x n1 . n→ n→ (Aplicăm regula limx n1 . rezultă n→ 23 . Aplicând estimarea erorii 4 n  |x n − | ≤ 1− |x 1 − x 0 | rezultă |x n − | ≤ 2 n1 . Notăm termenii unui şir oarecare x n  n≥1 din R k prin x n  x n1 . y ∈ I. Calculând puterile lui 2 observăm că 2 14  16384  31415  10 4   31416  2 15 . numită distanţa euclidiană pe R k . Observaţie. Definiţie. . 1 n ∈ N. cu x 0  0. … . unde f : 0. Din |f |fx − fy| ≤ 1  |x − y|. lim x nk dacă n→ n→ n→ n→ limita din membrul stâng există sau toate limitele din membrul drept există). … . . x  0 în R. unde x  x 1 . … .î ∀m. n→ Observaţie. … . x 2 . 4 1 1 x ∈ 0. x n2 . ∃ N număr natural a.  . x 2 . x n2 . Şiruri în R k Fie R k  x 1 . . Un şir x n  n≥1 din R k este mărginit  există M  0 astfel încât ‖x n ‖ ≤ M pentru orice n ≥ 1. deci pentru orice x ∈ 0. Un şir x n  n≥1 din R k se numeşte şir fundamental dacă ∀  0. 2. x k  : x 1 . de unde |f ′ x|  ≤ |f ′ 0|  1 . 2 2 Construim şirul aproximaţiilor succesive x n1  fx n . x nk  ∈ R k .2. Spunem că lim x n  x în R k n→ dacă lim dx n . ∀x. Fie x n  n≥1 şir din R k şi x ∈ R k . aplicând Criteriul majorării sau Criteriul cleştelui. Vom lucra cu şiruri din spaţiul metric R k . 4 4 4 1 Avem f ′ x  − 1 2 . Pe R k definim norma euclidiană ‖x‖  k k ∑x i  2 . … . Pentru n  14 are loc estimarea cerută |x 14 − |  10 −4 . pentru 2 2 . 4 4 1 Observăm că x  1tgx − 1  0. x k ∈ R. n ≥ N avem dx m . Avem x 1  arctg1   . k.    x  arctg x1 . Necesitatea („“): Fie i ∈ 1. x 2 . d. Spunem că un şir x n  n≥1 din R k este mărginit dacă mulţimea termenilor săi este mărginită. Atunci lim x n  x în R k  lim x ni  x i în R. deci f este o contracţie. Funcţia fx : arctg x1 este 4 4 descrescătoare şi pozitivă pe 0. x k  ∈ R k .ecuaţia dată sub forma fx  x. … . Din 0 ≤ |x ni − x i | ≤ ‖x n − x‖ şi j1 k lim‖x n − x‖  0. lim x n  x în n→ R  lim‖x n − x‖  0  lim ∑x ni − x i  2  0. Avem |x ni − x i | ≤ ∑x nj − x j  2  ‖x n − x‖. Definiţie. cu   1 .   este o contracţie. … . ∀x ∈ 0. x n   . adică 2 n1  10 4 .   avem 4 4 0  f   ≤ fx ≤ f0   . Demonstraţie. Pentru ca |x n − |  10 −4 este  suficient ca 2 n1  10 −4 . n ≥ 1 şi x  x 1 . 2. . x nk . k. x ∈ 0. Funcţia i1 k d : R  R → R definită prin dx − y  ‖x − y‖ este o distanţă. lim x n2 . x ∈ 0.    tgx  x1 . Putem considera I  0. … .   şi f : I → I. n→ n→ k i1 k Definiţie.  rezultă orice x ≥ 0.  . x n2 .   → 0. ′ x1 1 x| ≤ 1 2  4 x1 1 2. x 2 . … . pentru i ∈ 1. x k . Teoremă (Convergenţa pe componente) Fie x n  x n1 .

n→ 2) Pentru orice  ∈ R.  n→ Observaţie. de unde lim x n  0. n→ aplicând Criteriul majorării sau Criteriul cleştelui. Avem lim lim n sin n→ 1 n i1 lim n→ n→ sin1/n 1/n 2 n 3 n 3 n 4 n  0. Avem ‖x n − x‖  ‖x n − x‖  ||  ‖x n − x‖ → 0 pentru n → . … . n→ k Suficienţa („“) : Avem ‖x n − x‖ ≤ ∑|x ni − x i |. n n 2n 2 −n3 Exemplu. de unde rezultă.lim x ni  x i . n 2 2n−4 . aplicând inegalitatea triunghiului: ‖x n  y n  − x  y‖ ≤ ‖x n − x‖  ‖y n − y‖. Analog se demonstrează că: a) şirul x n  n≥1 este mărginit în R k  ∀i ∈ 1. Atunci: 1) Şirul x n  y n  n≥1 este convergent în R k şi lim x n  y n   lim x n  n→ n→ lim y n . şirul x n  n≥1 este convergent în R k şi lim x n    lim x n . Din lim x ni  x i . Din inegalitatea precedentă. Fie în R 3 şirul x n  2 n 3 n . Cum lim ‖x n − x‖  ‖y n − y‖  0. Atunci lim ‖x n − x‖  0 n→ n→ n→ n→ şi lim ‖y n − y‖  0. 2. n→ i1 k ∀i ∈ 1. n→ 1) Scriem ‖x n  y n  − x  y‖  ‖x n − x  y n − y‖. de unde lim x n   x. lim sin x x n→ 2n 2 −n3 n 2 2n−4  2 şi n→ n→ lim x→0  1. Notăm lim x n  x şi lim y n  y. k şirul componentelor x ni  n≥1 este mărginit în R. … . 2. n sin 1 . 1. teorema precedentă şi faptul că în R orice şir fundamental este convergent. Teoremă (Operaţii cu şiruri convergente în R k ) Fie x n  n≥1 şi y n  n≥1 şiruri convergente în R k . Calculaţi lim x n . … . n→ n→ n→ 2) Fie  ∈ R. n→ Demonstraţie. deducem că lim ‖x n  y n  − x  y‖  0. b) şirul x n  n≥1 este fundamental în R k  ∀i ∈ 1. n→ adică lim x n  x în R k . se arată în R k un şir este convergent dacă şi numai dacă este şir fundamental. k şirul x ni  n≥1 este fundamental în R. n 3 4 Soluţie. rezultă lim‖x n − x‖  0. adică lim x n  y n   x  y.  n→ 24 . k rezultă lim ∑|x ni − x i |  0. Folosind echivalenţa de la punctul b).

Se numeşte serie de numere reale o expresie de forma ∑ a n  a 1  a 2 … a n … . ∑ k 2  1 2  2 2 … n 2  k1 n nn12n1 6 . numite sume parţiale ale seriei. n ≥ 1. Sumele parţiale ale unei serii.Capitolul 3. 4. Asociem seriei ∑ a n .  Definiţie. Prin recurenţă se defineşte suma a 3. ∀q ∈ C ∖1. s 3  s 2  a 3 . vom calcula succesiv sumele s 2  a 1  a 2 . deoarece adunarea este asociativă şi comutativă pe R . Ca şi termenii unui şir. n ≥ 1. a considera o serie înseamnă a încerca să aflăm suma termenilor unui şir ( a 1  a 2 … a n …  ?). sumele s n  ∑ a k . strâns legată de noţiunea de şir. n numere reale: a 1  a 2  a 3  a 1  a 2   a 3 . … . … ∑ a n  a N 0  a N 0 1  a N 0 2 … nN 0  N 0 ∈ N. n1 unde a n ∈ R. s 4  s 3  a 4 . s n  a 1  a 2 … a n . Observaţie. k1 n n Exemple. Cunoscând sumele parţiale ale seriei se află termenii seriei. Sumele cu număr finit de termeni nu se schimbă prin gruparea termenilor şi schimbarea ordinii termenilor. (Numim a n termenul general al seriei). termenii unei serii pot fi numerotaţi şi începând cu n  0 sau n  2. n1 k1  n 25 . s n  a 1  a 2 … a n−1  a n deducem: a n  s n − s n−1 . Se utilizează notaţia prescurtată a sumelor cu simbolul ∑ ("sigma"):  ∑ a k DEF a 1  a 2 … a n . Suma unei serii Dacă vrem să calculăm suma primilor n termeni. Suma unei serii. pentru Din s n−1  a 1  a 2 … a n−1 n ≥ 2. y ∈ R  R  x  y ∈ R. … . Ne interesează comportarea şirului sumelor parţiale când n → . 3. Serii convergente Adunarea este o operaţie binară pe R: x. nn1 2 ∑ k  1  2 … n  ∑ qk  k0 k1 n 1−q n1 1−q .1. … . Serii de numere reale Vom studia noţiunea de serie de numere reale. s k1  s k  a k1 . s n  s n−1  a n . a 1  a 2  a 3  a 4  a 1  a 2  a 3 a 4 . … a 1  a 2 … a n−1  a n  a 1  a 2 … a n−1   a n . . Intuitiv. … n  N 0 .

serie D:serie divergentă. 1) Seria geometrică ∑ q n q ∈ R n0 26 . în cazul în când seria este convergentă. termenii noului şir al sumelor parţiale se obţin adunând o constantă la termenii vechiului şir al sumelor parţiale. … ∑ a n . Vom enunţa o condiţie necesară de convergenţă. n→ n→ Dacă putem afla o formulă a termenului general pentru şirul sumelor parţiale s n  n≥1 . n→ Definiţie Se numeşte serie convergentă o serie pentru care şirul sumelor parţiale este convergent. Observaţii. suma unei serii este limita şirului sumelor parţiale ale seriei. Vom folosi abrevierile: serie C:serie convergentă. ∑ a n . 2) A stabili natura unei serii înseamnă a decide dacă seria este convergentă sau divergentă. (De la un rang încolo. natura unui şir dat –convergent sau divergent – nu se schimbă. studiul seriei se reduce la problema calculării limitei lim s n . o condiţie necesară şi suficientă de convergenţă. −). precum şi numeroase condiţii suficiente de convergenţă/divergenţă. Prin adunarea cu un şir constant. cu eroare mai mică decât un   0 dat . 3 ∘ Aproximarea sumei seriei. … au aceeaşi natură. n1 k1  n n1 k1  n Influenţa unui număr finit de termeni asupra seriei Dacă aplicăm unei serii una din următoarele transformări: adăugăm un număr finit de termeni sau eliminăm un număr finit de termeni.Definiţie. rezolvarea problemei 2 ∘ asigură şi rezolvarea problemelor problemelor 1 ∘ şi 3 ∘ . 1) O serie este convergentă dacă şi numai dacă seria are sumă finită. trecem la rezolvarea problemei 1 ∘ . Dacă şirului sumelor parţiale ale seriei nu are limită. Spunem că o serie de numere reale are suma s ∈ R dacă şirul sumelor parţiale ale seriei are limită şi limita este egală cu s Cu alte cuvinte. Dacă nu putem aborda direct 2 ∘ . natura seriei nu se schimbă. n0 n1 n2      nN Exemple. Evident. ∑ a n .) Astfel. 3) Seriile divergente sunt de două tipuri: cele care nu au sumă ( pentru care nu există lim s n ) şi cele care au sumă infinită (lim s n ∈ . În cazul unei serii convergente pentru care nu putem rezolva problema 2 ∘ abordăm problema 3 ∘ . O serie care nu este convergentă se numeşte divergentă. 2 ∘ Calculul exact al sumei seriei . n→ Pentru cele mai multe serii nu se poate proceda astfel şi atunci sunt necesare criterii care ne ajută să stabilim natura seriei. În studiul seriilor se pun următoarele probleme: 1 ∘ Determinarea naturii seriei . seriile ∑ a n . Scriem cele de mai sus sub forma: (suma seriei) ∑ a n  s  lim ∑ a k  s n→ sau: (suma seriei) ∑ a n  lim ∑ a k . dacă această limită există. spunem că seria nu are sumă.

0. Fie ∑ a n o serie convergentă. ∃ s : lim s n ∈ R.1. Prin ipoteză.1.  n→ n→ n→ Corolar. necesară şi suficientă)  Fie seria ∑ a n .0. Dacă nu avem lim a n  0. Am arătat (pe baza criteriului lui Cauchy) că şirul s n  n≥1 nu este convergent. ∑ k1 n 1 kk1 1 4 ∑ n0  1 3n n  1 k 1 1− 1 3  1 k1 3 2 . Se arată că lim s n  6 ≃ 1. pentru n ≥ 2. ∑−1 n nu n0  are limită (şirul sumelor parţiale: 1. n→ . 644934. ∑ n0  1 2n   1 1 n 2 n 1 2  1 22 n  …  2.  sn  1  1 k−1k 1 22 …  n12 este şir crescător. n→ Condiţii de convergenţă (necesară. n 1 k−1k 1 k2 ∀k ≥ 1 deducem (luând k  2. dacă q ≥ 1 şi nu există. dacă|q|  1 . 2) ∑ n1 . n ≥ 1. lim s n  . Demonstraţie. q  1  s 1 1  1 … 1 n  1 n1 ori Suma seriei geometrice : s  lim s n  n→ dacă q ≤ −1. atunci termenul său general tinde la zero. . … . sn  ∑ k1 1 k 2 k ∑ k1 − Avem suma „telescopică“: sn   1 − 1   1 − 1  1 − 1 2 2 3 3 După reduceri obţinem s n  1 − 3) ∑ n1  1 n 1 n1 1 1 …  n−1 − 1    1 − n1  n n . sn  1  1 2 …  1  şirul s n  n≥1 este crescător. ∑ qn  n0 1 23  1 1−q . rezultă că este 2 convergent. dacă |q|  1 . Vom scrie: 1 1−q . finită sau egală cu . Am arătat că a n  s n − s n−1 . Suma seriei este s  lim s n  1. Aşadar. Dacă o serie este convergentă. atunci seria ∑ a n este divergentă.  n1 n1  Teorema afirmă că: ∑ a n este convergentă n1  lim a n  0.Sumele parţiale s n  1  q  q 2 … q n n ≥ 0 se pot calcula: 1−q n1 q ≠ 1  s n  1−q . n→ Teoremă ( Criteriul general al lui Cauchy) O serie de numere reale este convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor n1  27 . Din n→ a n  s n − s n−1 . deci (suma seriei) ∑ n→ 4) ∑ Din n1  n1 1 n2  1 n  . 3. Teoremă (Condiţie necesară de convergenţă a seriilor). Şirul s n  n≥1 este monoton şi este mărginit (1  s n  2. ∀n ≥ 2 şi lim s n  lim s n−1  s rezultă lim a n  s − s  0.0. n şi însumând  1  1 − k2 1 n inegalităţile obţinute): s n  1  ∑   2. nu are limită).. deci are n limită. Considerăm sumele parţiale n→ s n  a 1  a 2 … a n .. ∀n ≥ 1.

∀p ∈ N. vezi paragraful ”Şiruri fundamentale de numere reale”. convergentă. Observaţie. s n  n≥1 şir fundamental  ∀  0. suma a două serii ∑ a n şi ∑ b n este seria ∑a n  b n . k1   n1 Analog. Orice serie absolut convergentă de numere reale este convergentă. iar produsul cu  ∈ R al unei serii ∑ a n este ∑  a n . Demonstraţie. Există serii convergente care nu sunt absolut convergente şi ele se numesc serii semiconvergente. Exemple. avem |s np − s n |  . Operaţii cu serii de numere reale Pentru sume obişnuite reamintim următoarele reguli de calcul: a) Adunarea termen cu termen a sumelor cu aceiaşi indici ∑ ak  ∑ bk  k1 k1 n n ∑a k  b k  k1 n n b) Înmulţirea unei sume cu o constantă („termen cu termen“):   ∑ ak  k1   n ∑a k . Dar s n  a 1  a 2 … a n şi s np  a 1  a 2 … a n  a n1 … a np . Teoremă Fie ∑ a n şi ∑ b n serii convergente de numere reale. avem |a n1  a n2 … a np |  . n1 DEF n1   s n  n≥1 este fundamental).î. 1 este absolut n0 −1 n n  este convergentă. Serii absolut convergente. Teoremă. Atunci: n1 n1  n1  n1 n1  n1 a) Suma seriilor date este convergentă şi: 28 . dar nu este absolut convergentă.  Pentru exemple de aplicare a Criteriului lui Cauchy pentru serii. cu q ∈ −1.î. ∃N a. deci |s np − s n |  |a n1  a n2 … a np |. Aplicăm criteriul lui Cauchy şirului sumelor parţiale (în virtutea faptului că ∑ a n este convergentă  s n  n≥1 este convergent Cauchy  DEF crit. Serii semiconvergente Definiţie.  n1 O serie ∑ a n se numeşte absolut convergentă dacă seria n1  ∑|a n | este convergentă . Cu alte cuvinte.sale parţiale este şir fundamental. ∃N ∈ N a. ∀n ≥ N. 2) Seria ∑ n1  1) Seria geometrică∑ q n . ∀p ∈ N. ∀n ≥ N. ∑ a n este convergentă  ∀  0.

Fie seria ∑ a n cu termeni pozitivi: a n ≥ 0. Demonstraţie.î. Cunoaştem că orice şir crescător are limită şi limita sa este finită (respectiv. Teoremă (Primul criteriu al comparaţiei cu inegalităţi) Fie seriile cu termeni pozitivi ∑ a n şi ∑ b n a. a) Dacă seria ∑ b n este convergentă. iar natura fiecărei serii rămâne neschimbată. atunci ∃M  0 a. De obicei comparăm seria dată cu o serie geometrică sau o serie armonică generalizată. dar este relevant pentru cazul general .î.2. seria ∑a n  este convergentă şi: n1  (suma seriei) ∑a n     n1  (suma seriei) ∑ an. nemajorat). ∀n ≥ 1. Considerăm şirul sumelor parţiale: s n  a 1  a 2 … a n . Din ipoteză rezultă 0 ≤ s n ≤  n . De aici rezultă că orice serie cu termeni pozitivi are sumă.(suma seriei) ∑a n  b n   (suma seriei) ∑ a n  (suma seriei) ∑ b n n1 n1 n1    b) ∀ ∈ R. deoarece din convergenţa seriei cu termeni pozitivi ∑|a n | rezultă convergenţa seriei ∑ a n . nemajorat). b) Dacă seria ∑ a n este divergentă. ∀n ≥ 1. Cum s n1 − s n  a n1 ≥ 0. atunci seria ∑ b n este divergentă. atunci seria ∑ a n este convergentă . Fie sumele parţiale ale celor două serii. Teoremă. a cărei natură este cunoscută. a n ≤ b n . ∀n ≥ 1. Eliminând eventual câţiva termeni din fiecare serie putem presupune că n 0  1. n1  n1 n1   29 . Serii cu termeni pozitivi Studiul seriilor cu termeni pozitivi este mai simplu decât cel al seriilor cu termeni reali oarecare. n1  3. ∀n ≥ n 0 (pentru un număr natural n 0 ≥ 1). ∀n ≥ 1.  n1  n1 n1 n1   n1  n1 n1   a) Dacă seria ∑ b n este convergentă . Suma oricărei serii cu termeni pozitivi este marginea superioară a mulţimii sumelor parţiale ale seriei. O serie cu termeni pozitivi este convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor parţiale este majorat. iar suma seriei este finită (respectiv  ) dacă şirul sumelor parţiale este majorat (respectiv. şirul sumelor parţiale ale unei serii cu termeni pozitivi este crescător. În multe cazuri convergenţa sau divergenţa unei serii cu termeni pozitivi se stabileşte comparând seria dată cu o altă serie cu termeni pozitivi. este  ) dacă şirul este majorat (respectiv. n ≥ 1.  n ≤ M. . s n  a 1  a 2 … a n şi  n  b 1  b 2 … b n .

 Teorema (Al doilea criteriu al comparaţiei cu inegalităţi) Fie seriile cu termeni pozitivi ∑ a n şi ∑ b n a. c) l   şi ∑ b n este divergentă  ∑ a n este divergentă. deci s n  este mărginit superior şi conform teoremei precedente. dat.Inegalitatea de mai sus arată că s n ≤ M. ∀ ∈ 2. ∀n ≥ n 0 a) Dacă seria ∑ b n este convergentă . 2) n n1 n1 n1 n1  n1    ∑ n1  1 n! . 1  ∑ n1 este divergentă. (CCI)  1 n Soluţie. Presupunem că b n  0 de la n1 n1 un rang încolo şi că există lim a n  l.  (serie armonică generalizată). Atunci: n→ b n a) În cazul l ∈ 0. Teorema ( Criteriul comparaţiei cu limită)   n1 n1  Fie seriile cu termeni pozitivi ∑ a n şi ∑ b n .  n1  n1 n1 n1   a n1 an n1  n1  ≤  b n1 bn . b) Dacă seria ∑ a n este divergentă. ∀n ≥ 1. Vom folosi mai jos abrevierile: CCI:criteriul comparaţiei cu inegalităţi. Avem (CCL)  lim n→ n3 n−2n−1n  1  seria precedentă are aceeaşi natură ca 30 . . 1  2. seria ∑ a n este convergentă. ∀ ∈ −. 1) ∑ n1 1 n2 este divergentă şi ≥ ≤ 1 n .  n3 1 n−2n−1n .  seriile date au aceeaşi natură. ∑ n1  este convergentă şi 1 n 1 n2 . 4) ∑ sin n1 1 n   n  ∈ 0. b) Presupunem că seria ∑ a n este divergentă. atunci seria ∑ a n este convergentă . 3) ∑ n0 1 n   1 1a n a ≥ 0 dat).   ∑ n1 1 n−2n−1n (CCI)  1 n este convergentă. Aşadar. (pentru un număr natural n 0 ≥ 1).î. ∀n ≥ 1. dacă  ∈ −. seria ∑ b n este divergentă. ∀n ≥ 1. . Folosind criteriile de comparaţie pentru serii cu termeni pozitivi stabiliţi natura seriilor următoare:  1) ∑ 1 pentru  ∈ −. ∀n ≥ 3. ceea ce contrazice ipoteza. CCL: criteriul comparaţiei cu limită. rezultă conform punctului precedent că seria ∑ a n este convergentă. Exemple. atunci seria ∑ b n este divergentă. dacă  ∈ 2. 1. 1 1 2) Observăm că ∗ n!  12…n−2n−1n ≤ Considerăm seria ∑ lim n→ 1 n−2n−1n 1 n3 . b) l  0 şi ∑ b n este convergentă  ∑ a n este convergentă. Dacă seria ∑ b n ar fi n1  n1  n1  convergentă.

∑ n1  1 n3 . 1 .  n1 31 . Din lim n→ ∑ a). respectiv. datorită lim  x→0  n n1 sin x x n→  n faptului că funcţia sinus este pozitivă pe 0. cu a n ≠ 0 de la un rang încolo. (CCI) ∗ 3) Calculăm limita termenului general al seriei: 1.  dat. Având lim estima sin  n  0. care stabileşte o legătură între cele două criterii. Fie seria ∑ a n a n ∈ R. 4) ∑ sin n1   n ∈ 0.serie geometrică. Avem lim n |a n |  lim| aa n |. Criterii de convergenţă pentru serii de numere reale Criteriile de convergenţă pentru serii furnizează condiţii suficiente pentru convergenţa şi. Considerăm raportul n1 D n  | aa n |. dar este mai dificil de aplicat decât acesta Amintim următoarea proprietate. dacă o serie este convergentă sau nu). Am aplicat CCL. Următoarele criterii de convergenţă: criteriul raportului (D’Alembert) şi criteriul rădăcinii (Cauchy) pornesc de la compararea seriei date cu o . Nici un criteriu de convergenţă nu are aplicabilitate universală (există cazuri în care nu putem decide. este necesar ca limita termenului general să fie zero. n1  1 n  1 şi faptul că seria ∑ este divergentă (cu suma  ) rezultă că seria dată este divergentă. punctul 3. 1  seria este divergentă. n1 Lemă. Pentru ca seria să fie convergentă. lim 1 n  n→ 1  a 1 2 dacă a ∈ 0.3. În aplicarea criteriului rădăcinii studiem mărginirea sau limita şirului n |a n | . Deci a ∈ 0. divergenţa unei serii. pentru a apelăm la limita fundamentală sin  n  n  1 „ sin x ≃ x dacă x ≃ 0“. 1  seria dată e n1 (CCI)  ∈ 0. . Cazul a  1 : 1 1a n  1 an  1 a n ∀n ≥ 0 şi seria ∑ 1  este a 1 a  n convergentă (fiind serie geometrică cu raţia q  convergentă. Fie a n ≠ 0. pe baza unui anumit criteriu. Teoremă (Criteriul raportului)  n1 Fie seria ∑ a n . ∀n ≥ 1. Criteriul rădăcinii are o arie de aplicabilitate mai largă decât criteriul raportului. dacă limita din n→ n→ membrul drept există. Seria dată este cu temeni pozitivi. În aplicarea criteriului raportului studiem n1 mărginirea sau limita şirului | aa n |  dacă a n ≠ 0 de la un rang încolo). deci este convergentă  seria dată este convergentă. dacă a  1 dacă a  1 0.

b) Dacă de la un rang încolo avem D n ≥ 1. … . de exemplu ∑ exemplu ∑ n1  n1 1 n  1 n2 . a) lim D n  L  1 de la un rang încolo D n ≤ n→ este C. a) Din: | a 2 | ≤ L  1. 1)  ∑ L n−1  |a 1 | este C  ∑|a n | este C  ∑ a n este C. un număr finit de termeni ai seriei putem presupune că inegalitatea din enunţ are loc ∀n ≥ 1. | a 3 | ≤ L. seria dată este C. b)Dacă pentru o infinitate de termeni avem C n ≥ 1. unde r este o constantă. b) lim D n  L  1 de la un rang încolo D n ≥ n→ Teoremă (Criteriul rădăcinii) Fie seria ∑ a n . Considerăm C n  n1  n L1 NOT  2 r  1 seria Ib) Ia) L1 NOT  2 r  1 seria este |a n | n ≥ 1. atunci seria dată este divergentă. II. (Criteriul raportului cu mărginire) a) Dacă de la un rang încolo avem D n ≤ r  1. Avem L  1 atât pentru unele serii convergente. cât şi pentru unele serii divergente. atunci seria dată este divergentă. II. deci există lim |a n |  sup|a n | : n ≥ 1  0 . 32 . n1 b) Din | aa n | ≥ 1 pentru orice n ≥ 1 că şirul cu termeni strict pozitivi |a n | n≥1 este crescător. I. deci convergentă. eventual. Eliminând. n→ a) Dacă L  1 atunci seria dată este convergentă . Seria geometrică ∑ L n−1 este C (deoarece L ∈ 0. (Criteriul raportului cu limită) n1 Presupunem că există lim| aa n |  L. (Criteriul rădăcinii cu mărginire) a) Dacă de la un rang încolo avem C n ≤ r  1. deci convergentă. seria ∑ a n este divergentă.I. de . unde r este o constantă. atunci seria dată este absolut convergentă. (Criteriul rădăcinii cu limită) Presupunem că există lim n |a n |  L. atunci seria dată este absolut convergentă. Demonstraţie (Criteriul raportului). În cazul în care L : lim| aa n |  1 nu putem preciza natura n→ seriei pe baza criteriului raportului. n1 Observaţie. D. n→ a) Dacă L  1. adică a n−2 n−1 |a n | ≤ L n−1  |a 1 | ∀n ≥ 1. I. n→ n1  II. b) Dacă L  1 atunci seria dată este divergentă. Cum nu n→   (CCI)  n1  n1 n1 n1 avem lim a n  0. | aa n | ≤ L rezultă (înmulţind a1 a2 n−1 a2 a3 inegalităţile) că | a 1  a 2 …  a n−1  aa n | ≤ L n−1 .

pentru început încercăm să aplicăm criteriul raportului.b) Dacă L  1. de exemplu ∑ exemplu ∑ n1  n1 1 n  1 n2 .. iar dacă acesta nu dă rezultate trecem la aplicarea criteriului rădăcinii. Pentru x  −1 : ∑ nx n1  n−1 n1 n1   n1  n0   ∑−1 n−1 n  1 − 2  3 − 4  5 − 6 …  şirul sumelor n1  parţiale are două subşiruri cu limitele . |x|  1  x  1 sau x  −1. ∀x ∈ R. n n 1 −n 2 n . Avem a n  xn n! . Aplicăm criteriul raportului. Pentru x  1 : ∑ nx n−1  ∑ n    seria este divergentă. criteriul raportului nu se poate aplica. seria dată este D. spre deosebire de criteriul rădăcinii. |x|  1  seria este D. cât şi pentru unele serii divergente. Avem a n  nx n−1 . Avem L  1 atât pentru unele serii convergente. deci seria nu are sumă (în particular. Stabiliţi natura seriilor următoare folosind criteriul raportului sau rădăcinii: 1) ∑ nx n−1 (discuţie după x ∈ R) . 33 . este D). respectiv −. n1x n a n1 n1  n1  |x|  lim| aa n |  |x|. n |x| n1  n1  lim| aa n |  0  1  seria n→  n0 xn n!  e x . | aa n |  |x| n1 n1!  dată este C (∀x ∈ R). mai general decât criteriul raportului. În cazul în care L : lim n |a n |  1 nu putem preciza natura n→ seriei pe baza criteriului rădăcinii. Aplicăm criteriul raportului. Observaţie. Cazul |x|  1 trebuie studiat separat. an  n1 −n  0. (1) Pentru a reţine implicaţiile din enunţul criteriului raportului sau criteriului rădăcinii aplicaţi criteriul respectiv seriei geometrice ∑ q n . (4) Dacă seria are o infinitate de termeni nuli. deoarece este greu  n! |x| n n1 să lucrăm cu n n! . | a n |  nx n−1 n n→ |x|  1 seria este C . Indicaţii. Exemple. (2) Aplicarea criteriului rădăcinii este recomandabilă dacă a n este o putere cu exponent întreg multiplu de n. de . (3) În majoritatea cazurilor. Aplicăm criteriul n1 |a n |  n2  1 − n  n 2 1−n 2 n 2 1 n  lim n |a n |  0  1  seria dată este n→ C. 2) ∑ n1  xn n! . Pentru serii cu termeni strict pozitivi (de la un rang încolo) se mai poate aplica următorul criteriu. Se va demonstra că ∑ 3) ∑ rădăcinii.

4. Dacă şirul a n  n≥1 este descrescător şi convergent la zero. Considerăm şirul R n  n aa n − 1 n∗1 I. unde r este o constantă. Mulţimea de convergenţă Ne interesează mulţimea de convergenţă a seriei de puteri. Numim serie de puteri (centrată în x 0 ∈ R) o expresie de forma ∑ c n x − x 0  n . b) Dacă de la un rang încolo avem D n ≤ r  1. unde r este o constantă. n1  n1 n1   3. II. n→ a) Dacă L  1 atunci seria dată este convergentă . cu a n  0 de la un rang încolo. Cele două forme se obţin una din cealaltă prin înmulţire cu −1. este suficient să analizăm cazul x 0  0). (Criteriul R-D cu limită) Presupunem că există lim R n  L. O serie alternată se poate scrie sub forma n1  ∑−1 n1 a n sau ∑−1 n a n . atunci seria dată este divergentă.Teoremă (Criteriul Raabe-Duhamel (R-D)) Fie seria ∑ a n . deci suma seriei este c 0 . Din criteriul Raabe-Duhamel cu limită putem deduce criteriul raportului cu limită. (Notând x − x 0  y. Definiţie. respectiv strict negativ. (Criteriul R-D cu mărginire) a) Dacă de la un rang încolo avem D n ≥ r  1. O serie numere reale se numeşte serie alternată dacă termenii săi sunt nenuli şi semnele lor alternează. n0  Numerele c n se numesc coeficienţii seriei de puteri. De aceea. Rezultă că centrul seriei aparţine mulţimii de convergenţă. în cazul seriilor cu termeni strict pozitivi. unde c n ∈ R n ≥ 0 sunt constante şi x ∈ R este variabil. atunci seria dată este absolut convergentă. Serii de puteri Seriile de puteri sunt utilizate în aproximarea uniformă cu polinoame a funcţiilor elementare. deci convergentă. corespunzând cazului când primul termen este strict pozitiv. Teoremă (Criteriul lui Leibniz). b) Dacă L  1 atunci seria dată este divergentă.  n0 studiul seriei de mai sus se reduce la studiul seriei de puteri ∑ c n y n . Mai scriem ∑ c n x n  c 0  c 1 x  c 2 x 2 … c n x n … Observăm că pentru x  0 sumele parţiale ale seriei sunt toate egale cu c 0 . atunci seria alternată ∑−1 n1 a n este convergentă. unde a n  0 pentru n ≥ 1. adică M  NOT x∈R:  seria numerică ∑ c n x n este convergentă n0  . n0 34 .

. Dacă există x ∈ M cu |x|  R. Deducem că divergenţa seriei de puteri într-un punct x 1 atrage divergenţa seriei pentru orice x cu |x|  |x 1 |. Fiind dat x ∈ −. întrucât falsul implică orice. Conform raţionamentului de mai sus. de unde x 1 ∈ M. I. (Seria numerică ∑ c n x n este convergentă lim c n x n  0 şirul c n x n  n≥1 este 0 0 0 mărginit: există M  0 astfel încât |c n x n | ≤ M. Implicaţia (2) este adevărată. seria 0 n0 n→  ∑ c n x n este absolut convergentă). Avem a) R  0 seria de puteri converge numai pentru x  0. Notăm cu M mulţimea de convergenţă a seriei de puteri. din −|x|. Dacă există x 0 ∈ M ∖ 0. a) Presupunem că R ∈ 0. luăm R  0 şi teorema este demonstrată. . |x 2 | ⊂ M. contradicţie). b) R    seria de puteri converge pentru orice x ∈ R. Atunci R ∈ 0. Dar x 1 ∈ −|x 2 |. |x| ⊂ M deducem că sup M ≥ |x|. R. Dacă M  0. Demonstraţie. aşadar M este un interval. seria ∑ c n x n este absolut convergentă. Mulţimea M de convergenţă a seriei de puteri satisface condiţiile −R. ∀n ≥ 1. |x| nu majorează M. ∀n ≥ 1. (2) dacă |x|  R seria este divergentă. −|x 2 |. Dacă |x| ≤ |x 0 |. R. Ca o consecinţă a teoremei Cauchy-Hadamard. |x 0 | ⊂ M. deci seria ∑ c n x n este absolut convergentă.  unic determinată (numită raza de convergenţă a seriei de puteri) astfel încât: (1) dacă |x|  R seria este absolut convergentă.Teorema lui Abel. Atunci |x| ∈ −|x 3 |. Conform Criteriului de comparaţie cu inegalităţi. Cazul R  0 a fost discutat mai sus.  Observaţie Fie R raza de convergenţă a unei seriei de puteri. Pentru orice serie de puteri ∑ c n x n există o n0  cantitate R ∈ 0. n0  n0  n0  Calculul razei de convergenţă n1 Notăm  : lim| cc n | sau  : lim n |c n | . |x 3 | ⊂ M. deci există x 3 ∈ M astfel încât |x|  x 3  R. se demonstrează că −|x 0 |. . atunci există limita lim n |c n | şi cele n→ n→ două limite sunt egale. Mulţimea M nu este majorată. b) Presupunem că R  . atunci 0 |c n x n | ≤ |c n x n |. dacă limita respectivă există n→ n→ n1 Reamintim că dacă există limita lim| cc n |. |x 2 |. Notăm R : sup M. contradicţie. rezultă că seria de puteri ∑ c n x n are raza de convergenţă dată de : n0  35 . (Presupunem prin reducere la absurd că există x 1 ∉ M şi x 2 ∈ M cu |x 2 |  |x 1 |. II. există x 4 ∈ M astfel încât |x|  x 4 . Conform Criteriului comparaţiei cu inegalităţi. R ⊂ M ⊂ −R. adică R ≥ |x|. Fiind dat x ∈ −R.

are raza de convergenţă R ′ ≥ minR 1 . presupunând cunoscute noţiunile de derivată şi integrală. Discuţia se face la fel n→ n→ n→ ca la a). seria L : lim D n  lim c n1 x n cnx n→ n→ n→ 1 este C  |x|  1. dacă 0    . Pentru a demonstra afirmaţiile următoare sunt necesare proprietăţile seriilor uniform convergente de funcţii. deci seria de puteri este D. . dacă   0. Pentru 0    . respectiv R 2 . n0    n0 Atunci:1) Seria ∑a n  b n x n are raza de convergenţă R ′ ≥ minR 1 . dacă   . 2) Seria ∑ a n x n are raza de convergenţă R 1 . Atunci:   n0 n0  n0 ijn  1) Seria derivatelor ∑c n x n  ′  ∑ nc n x n−1 are tot raza de convergenţă R. deci seria de puteri este C pentru orice x real. R Mai putem scrie R  lim| cc n | sau R  lim n→ n1 n→ n 1 |c n | (dacă c n ≠ 0 de la un rang încolo). 3) Pentru orice număr natural k suma seriei de puteri este derivabilă de k 36 . precum şi formulele de derivare. b) Presupunem că există lim n |c n |  . L : lim C n  lim n |c n x n |  lim n |c n | n |x| n  |x|. R 2 . Dacă   . Justificăm în continuare formulele razei de convergenţă. Aplicăm seriei ∑ c n x n criteriul n→ rădăcinii. cu razele de convergenţă R 1 . a) Presupunem că există n1 lim| cc n n→ |  . 0. n0  n0 3) Produsul seriilor date. atunci l  0  1. n0 NOT  Operaţii cu serii de puteri Teoremă (Operaţii algebrice cu serii de puteri) Fie seriile ∑ a n x n şi ∑ b n x n . n0  2) s x  ∑ nc n x ′ n1 n−1 . Teoremă (Derivarea şi integrarea seriilor de puteri) Fie seria de puteri ∑ c n x n cu raza de convergenţă R  0. Notăm cu sx suma seriei în punctul x. respectiv integrare a polinoamelor. Aplicăm seriei ∑ c n x n criteriul n0 NOT  raportului (pentru x ≠ 0). adică |x|   . R 2 . ∀x ∈ −R. atunci pentru orice x ≠ 0 avem l  . Calculăm n1 n1  lim| cc n |  |x|  |x|. definit prin ∑ ∑ a i b j x n . Dacă   0. Vom aminti câteva proprietăţi fundamentale ale seriilor de puteri.1  . pentru orice  ∈ R. R.

q. . R. n→ n1 n→ n Seria este: convergentă pentru |x|  1. x ∈ −R. având raza de convergenţă nenulă. nc n x − x 0  n−1 . deci raza de convergenţă a seriei ∑ x n este R  1. . . x ∈ −R. b ⊂ −R. . . . . R. Făcând aici x  x 0 rezultă s ′ x 0   c 1 . Fiind dată o funcţie f : I → R indefinit derivabilă pe intervalul I.ori pe −R. R. respectiv că seria de puteri se integrează termen cu termen pe orice interval închis şi mărginit inclus în −R. Pentru |x|  1 seria geometrică cu raţia x este divergentă. R. R. deoarece Derivând suma seriei obţinem n0 1 1−x 2  ∑ nx n−1  0  1  2x  3x 2 … nx n−1 … n0  n1 xn n  (pentru |x|  1). Fie sx suma seriei pentru |x|  1. se demonstrează că c n  n0  s n x 0  n! pentru orice n ≥ 0. Scriem sx  c 0  c 1 x − x 0   c 2 x − x 0  2 .d. x ∈ −R. R şi s k x  ∑a n x n  k . Derivând suma seriei precedente avem s ′′ x  2c 2  3  2c 3 x − x 0  . x ∈ −R. Calculăm raza de convergenţă: R  lim| aa n |  lim| 1  n  1|  1. 37 . c n x − x 0  n . Am demonstrat mai sus că orice serie de puteri centrată într-un punct x 0 . R avem n0 b b b   sx dx   ∑ a n x a a n0  n dx  ∑  anx n0 a  n dx  ∑ n0  a n  b n1 − a n1  n1 Formulele de mai sus arată că seria de puteri se derivează termen cu termen pe −R. Exemple. Derivăm suma seriei de puteri: s ′ x  c 1  2c 2 x − x 0  . pentru orice punct x 0 ∈ I se consideră seria de puteri ∑ n0  f n x 0  x − x 0  n . . . . 2) Considerăm seria ∑  x x2 2  x3 3 … . Vom reveni asupra acestei noţiuni când vom studia formula lui Taylor. nn − 1c n x − x 0  n−2 . . . este seria Taylor a sumei sale relativ la x 0 . Atunci s n x 0   n!c n . ∀x ∈ −R. 1) Avem ∑ x n  1  x  x 2  x 3 …  n0   1 1−x pentru |x|  1. R. 4) Pentru orice interval a. Pentru x  x 0 obţinem sx 0   c 0 . n! numită seria Taylor a funcţiei f relativ la punctul x 0 . . Se demonstrează prin inducţie după n că după n derivări termenul liber al seriei de puteri este c n x − x 0  n  n!c n .e. . divergentă pentru |x|  1. R şi cu înlocuirea x  x 0 rezultă s ′′ x 0   2c 2. Aplicaţie (Aflarea coeficienţilor seriei de puteri cunoscând suma seriei de puteri) Dacă sx  ∑ c n x − x 0  n .

n→ n1 n→ Deoarece R  . Se arată că egalitatea precedentă rămâne adevărată pentru x  −1. Obţinem arctg x  ∑−1 n  4) Fie seria ∑ n0 n0  xn n!  x 2n1 2n1 .î. (Într-adevăr. n! 38 . s ′ x − sx  0. ∑ n0 xn . de unde sx  − ln|x − 1|  c  − ln1 − x  c. ∀x ∈ R. Înlocuind x  0 deducem c  0. 1.s ′ x  ∑ xn   ∑ x n−1  1  x  x 2 …  s ′ x  n  ′  |x|  1). Raza de convergenţă: 1 R  lim| aa n |  lim n!  n  1!  . seria de puteri converge pentru orice x ∈ R. Fie sx suma seriei. . unde c este o constantă. Avem: s x  ′ ∑ n0  xn n! ′  ∑ n1  nx n−1  n! ∑ n1  x n−1  sx. Avem ln1 − x  − ∑ n1  xn n n1 n1 1 1−x (pentru pentru x ∈ −1. sx  ke x . ∀x ∈ R e −x s ′ x − sx  0. arctg x  c  x − x3  x5 − x7 … −1 n  x 2n1 unde c este o constantă. 1. 1 sx este o primitivă a funcţiei 1−x pe intervalul −1. n − 1! Din s ′ x  sx. ∀x ∈ R  0  e −x s ′ x  e −x  ′ sx  e −x sx ′ . pentru x ∈ −1. Înlocuind x  0 rezultă c  0. 3) 1 1x 2  1 1−−x 2   ∑−x   ∑−1 n  x 2n  1 − x 2  x 4 − x 6 … n0 n0  2 n  Raza de convergenţă: R  1 (seria geometrică de mai sus este C  |−x 2 |  1  |x|  1). ∀x ∈ R e −x sx este funcţie constantă pe R) . Înlocuind x  1 deducem k  1 (cunoscând că e  ∑ Am arătat că pentru orice x ∈ R avem e  x n0   1 n! ). rezultă că există k ∈ R a. 1 Integrând egalitatea 1x 2  1 − x 2  x 4 − x 6 … rezultă: 3 5 7 2n1 … (pentru |x|  1). 1.

x ′′  şiruri din A ∖ a pentru care n 39 . ∀x ∈ A cu 0  ‖x − a‖   avem ‖fx − l‖   (definiţia cu  şi ). cu valori în spaţii euclidiene finit dimensionale. ∃  0 a.1. Noţiunea de limită a unei funcţii unui punct este fundamentală pentru întreaga analiză matematică. vom studia limitele funcţiilor de mai multe variabile reale. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente: (1) ∀V ∈ Vl. Demonstraţie.î. Altfel spus. Propoziţie. Din definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii într-un punct deducem următoarele proprietăţi. avem fx n  → l (definiţia cu şiruri). Folosim unicitatea limitei unui şir din R p . fU ∩ A ∖ a ⊂ V (definiţia cu vecinătăţi). este necesar să existe puncte din A oricât de apropiate de a. Subînţelegem că în (2) folosim normele euclidiene corespunzătoare. Nu este necesar ca a să aparţină domeniului de definiţie al funcţiei. (2) ∀  0. Limite şi continuitate Introducere. a ∈ R k un punct de acumulare pentru mulţimea A şi l ∈ R p . cu valori în alt spaţiu Y. stabilirea comportării funcţiei f în vecinătatea (în jurul) punctului a nu presupune luarea în considerare a valorii fa. Teoremă (de caracterizare a noţiunii de limită ) Fie funcţia f : A ⊂ R k → R p . dar proprietatea respectivă rămâne valabilă dacă schimbăm normele. Se cere să se cerceteze ce se întâmplă cu fx când x ∈ A se apropie din ce în ce mai mult de punctul a. şi se notează lim fx  l. Se va spune că funcţia dată are limita l ∈ Y în punctul a dacă se constată că oricum ne-am apropia "suficient de mult" de a prin puncte din mulţimea A valorile funcţiei în aceste puncte se apropie "oricât de mult" de l. 0. ∃U ∈ Va a. 0.Capitolul 4. Propoziţia (Unicitatea limitei). noţiunile de limită a unui şir şi de derivată fiind cazuri particulare ale acesteia. Pentru ca problema să aibă obiect. . Limita unei funcţii într-un punct Definiţie.î. în cazul următor: X  R k şi Y  R p . chiar dacă a ∈ A. dacă este îndeplinită condiţia: x→a pentru orice vecinătate V a lui l în R p există o vecinătate U a lui a în R k astfel încât fU ∩ A  a ⊂ V (adică pentru orice x ∈ U ∩ A cu x ≠ a avem fx ∈ V). fiecare înzestrat cu distanţa euclidiană respectivă. adică a să fie punct de acumulare pentru domeniul de definiţie al funcţiei. O funcţie f : A ⊂ R k → R p nu poate avea două limite distincte într-un punct dat. . 4. datorită faptului că orice două norme pe un spaţiu R m au raportul mărginit pe R m ∖ 0. (3) ∀ x n  n≥1 şir din A ∖ a cu x n → a. . Vom trata problema limitei unei funcţii definită pe o mulţime dintr-un spaţiu X. Dacă există x ′n . Fie funcţia f : A ⊂ R k → R p şi a ∈ R k un punct de acumulare pentru mulţimea A ⊂ R k . Se spune că l ∈ R p este limita funcţiei f în punctul a. Fiind dată o funcţie f : A ⊂ X → Y se pune problema studierii comportării valorilor funcţiei în vecinătatea unui punct dat a ∈ X. .

x −1 x −1 ln1x ln1x  lim sin x . Avem lim fx  l  ∀ x n  n≥1 şir din A ∖ a cu x n → a. echivalenţa de mai sus arată că putem aplica regula lim f 1 x. Teoremă (Criteriul Cauchy-Bolzano) Fie funcţia f : A ⊂ R k → R p .lim x ′n  lim x ′′  a şi lim fx ′n  ≠ lim fx ′′ . Se spune că l ∈ R este limita funcţiei f în punctul a. . lim f p x. a x→a faptului că lim fx  −) este aceea că fx creşte peste orice valoare dată x→a (respectiv. dacă toate x→a x→a x→a x→a limitele din membrul drept există şi sunt finite (echivalent. 40 . … . . lim f 2 x. x→a lim Problema calculării limitei x→ fx (respectiv. … . este suficient să găsim două x→a şiruri de elemente din A ∖ a. … . Semnificaţia intuitivă a faptului că lim fx   (respectiv.studiul limitei unei funcţii vectoriale se reduce la studiul limitelor componentelor funcţiei . dacă limita din membrul stâng există). . … . în care nu intervine valoarea limitei.î. lim x−1  1. care tind la a şi sunt transformate prin f în două şiruri cu limite diferite. lim e x . Exemplu. . f  f 1 . neminorată). x ′′ ∈ A cu 0  dx ′ . avem dfx ′ . l p  ∈ R p  lim f i x  l i ∈ R. lim sin x . f p  şi a ∈ R k un punct de acumulare pentru mulţimea A. e x . . n n→ n→ n n→ n→ Pentru a demonstra că nu există lim fx  l. f 2 x. avem fx n  → l x→a (Definiţia cu şiruri a limitei). Aplicăm definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii într-un punct şi Teorema de convergenţă pe componente pentru şiruri din R p . Limite la  şi limite infinite ale funcţiilor reale de variabilă reală Fiind dată funcţia f : A ⊂ R → R. x→a x→0 x→0 x→0 x→0 4. fx ′′   . Fie funcţia f : A ⊂ R → R şi a ∈ R un punct de acumulare pentru mulţimea A ⊂ R. ∃    0 a. x→− fx) se pune dacă şi lim numai dacă domeniul de definiţie al lui f este mulţime nemajorată (respectiv. e. . fx scade sub orice valoare dată) când x se apropie suficient de mult de a ∈ R. Fie f : A ⊂ R k → R p . a  . x−1 x x Rezultatul următor este o condiţie necesară şi suficientă de existenţă a limitei unei funcţii într-un punct. ∀x ′ . . atunci f nu are limită în punctul a. Atunci există lim fx ∈ R p dacă şi numai dacă ∀  0. Astfel. a ∈ R k un punct de acumulare pentru mulţimea A. Atunci limf 1 x. Definiţie. x→a x→a Demonstraţie. f p x  lim f 1 x. dacă este îndeplinită condiţia: pentru orice vecinătate x→a V a lui l în R există o vecinătate U a lui a în R astfel încât fU ∩ A  a ⊂ V. a ∈ R un punct de acumulare pentru mulţimea A (în R) şi l ∈ R. şi este analoga Criteriului lui Cauchy de la şiruri. ∀i ∈ 1.  Practic. Propoziţia. p. 0. f p x  l 1 .2. . şi se notează lim fx  l. a   şi 0  dx ′′ . se pune problema să precizăm ce înseamnă că lim fx  l dacă cel puţin una din cantităţile a şi l este infinită.

î. ∃  0 a. Dacă ar exista x→ fx  l.î. funcţia produs f  g are limită în a şi limfx  gx  lim fx  lim gx.î. Atunci x ′n . nu putem afirma nimic despre lim fn. Observaţie. (5) lim fx  −∀  0. x→− fx  −) ∀  0.Exemplu. O funcţie periodică neconstantă f : R → R nu are limită la . x ′′  tind n n lim la . Dacă avem de calculat lim fn. (6) x→ fx   (respectiv. (4) lim fx  ∀  0. lim lim ∀x ∈ A cu x  − avem fx   (respectiv. ctg nu au limită la . ar n rezulta fa  l  fb. Studiem limita de funcţie lim lim n→ ln n n x→ (aflată în cazul de nedeterminare  lim n→ ln x x′ x→ n ′ . ∃  0 a. funcţia sumă f  g are limită în a şi limfx  gx  lim fx  lim gx. ∀x ∈ A cu x   avem lim |fx − l|  . lim n→ n n lim e ln x x n→ ln x x ln n n e n→ lim ln n n n→ (dacă există lim n→ ln n n   ). (3) x→− fx  l ∈ R ∀  0. x→a x→a x→a 41 . Dacă nu există lim fx. de unde lim x→  lim n  e  1.î. Avem fx ′n   fa şi fx ′′   fb. nici la − (Găsim a. ∃  0 a. ∃  0 a. ∀x ∈ A cu |x − a|   avem fx  . (7) x→− fx   (respectiv. lim lim ∀x ∈ A cu x   avem fx   (respectiv. funcţiile trigonometrice sin. Astfel. x ′′  b  nT. Presupunem că funcţiile f şi g au limite în punctul a. Operaţii cu funcţii reale care au limită într-un punct Folosind definiţia cu şiruri pentru limite de funcţii şi proprietăţile limitelor de şiruri din spaţii euclidiene se demonstrează următoarele proprietăţi ale limitelor de funcţii reale sau vectoriale definite pe spaţii metrice. x→ fx  −) ∀  0. Dacă există x→ n→ n→ lim fx  l ∈ R. Putem aplica regula lui L’Hospital: lim  lim x→ ln x x  0. x→a x→a (3) Dacă produsul limitelor are sens. ∀x ∈ A cu x→a 0  |x − a|   avem |fx − l|   (2) x→ fx  l ∈ R ∀  0 .î. Fie f. b ∈ R a. Rezultă că Din definiţia cu vecinătăţi a limitei şi caracterizările vecinătăţilor din R rezultă următoarele forme ale "definiţiei cu  şi  " : (1) Pentru a ∈ R. cos. ∀x ∈ A cu |x − a|   avem fx  −. unde f este o funcţie reală definită pe un interval de forma a. . studiem lim fx. tg. Atunci: (1) Dacă suma limitelor are sens. nici la −. atunci conform definiţiei cu şiruri a limitei avem şi x→ NOT x→ lim fn  l.î. fx  −). unde T  0 este perioada lui f. lim fx  l ∈ R ∀  0. ∃  0 a. x→a x→a x→a (2) Pentru orice  ∈ R funcţia f are limită în a şi lim fx   lim fx. ∃  0 a. x→ 0 1 x  0. Teoremă .3. Exemplu. fa ≠ fb şi construim şirurile x ′n  a  nT. de unde se ajunge la concluzia falsă fa  fb). x→a x→a 4.î. ∀x ∈ A cu x  − avem lim |fx − l|  .î. fx  −). g : A ⊂ R k → R şi a ∈ R k un punct de acumulare pentru mulţimea A . ∃  0 a.

C ⊂ Y şi funcţiile f : A → B. Z spaţii euclidiene finit dimensionale. atunci există lim gfx  l. Fie funcţia f : A ⊂ X → Y şi a ∈ A Se spune că f este continuă în punctul a dacă pentru orice vecinătate V a lui fa în Y există o vecinătate U a lui a în X astfel încât pentru orice x ∈ U ∩ A avem fx ∈ V. x→a x→a x→a (2) Pentru orice  ∈ R funcţia f are limită în a şi lim fx   lim fx. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente: (1) ∀V ∈ Vfa. Fie X  R k şi Y  R p spaţii euclidiene finit dimensionale.4. Atunci: (1) Funcţia sumă f  g are limită în a şi limfx  gx  lim fx  lim gx. (2) ∀ x n  n≥1 şir din A cu x n → a. spunem că a este punct de discontinuitate pentru f. ∃U ∈ Va a. fx ≠ b x→a pentru x ≠ b şi există lim gy  l. adică lim fx se obţine atribuind x→a valoarea a lui x în expresia fx. Fie f. funcţia cât f/g are limită în a şi lim fx fx x→a lim gx  lim gx . g : A ⊂ R k → R p şi a ∈ R k un punct de acumulare pentru A Presupunem că funcţiile f şi g au limite în punctul a. avem fx n  → fa (definiţia cu şiruri). funcţia f : A ⊂ X → Y şi a ∈ A. Fie funcţia f : A ⊂ X → Y şi a ∈ A punct de acumulare pentru A. 42 . x→a x→a Teoremă. limita unei funcţii continue într-un punct se calculează prin înlocuire. faptul că funcţia f este continuă în punctul a înseamnă că fx se apropie oricât de mult de fa când x se apropie suficient de mult de a (într-o exprimare foarte simplificată. Definiţie. Problema continuităţii unei funcţii într-un punct se pune numai dacă funcţia este definită în acel punct. Atunci f este continuă în punctul a dacă şi numai dacă lim fx  fa. A ⊂ X. fU ∩ A ⊂ V (definiţia cu vecinătăţi). Teoremă (de caracterizare a continuităţii într-un punct) Fie X  R k şi Y  R p . În aceste condiţii. Teoremă. Spunem că funcţia f : A ⊂ X → Y este continuă pe mulţimea B ⊂ A dacă funcţia dată este continuă în fiecare punct a ∈ B. Dacă f nu este continuă într-un punct a al domeniului său de definiţie. atunci funcţia x→a putere f g are limită în a şi lim fx gx  lim fx lim gx .â Definiţie. g : B → C. dacă există lim fx  b. x→a x→a Teorema (Limitele funcţiilor compuse ) Fie X.(4) Dacă are sens câtul limitelor. x→a Observaţie. Intuitiv. x→a (5) Dacă f ≥ 0 şi are sens limita lui f la puterea limita lui g. B ⊂ Y. Presupunem că a este punct de acumulare pentru A în X şi b este punct de acumulare pentru B în Y. O funcţie f : A ⊂ X → Y este continuă în orice punct izolat al domeniului său de definiţie. Funcţii continue Vom compara valorile unei funcţii pe o vecinătate a unui punct fixat cu valoarea funcţiei în acel punct. Observaţie. x ≃ a  fx ≃ fa). Din punct de vedere practic. pe scurt fU ∩ A ⊂ V. dacă lim fx  b şi fx ≠ b pentru x→a x→a y→b x ≠ b) 4.î. Această observaţie facilitează considerabil calculul limitelor uzuale. x→a y→b x→a (Pe scurt: lim gfx  lim gy. Y .

(3) ∀  0, ∃  0 a.î. ∀x ∈ A cu ‖x − a‖   avem ‖fx − fa‖   (definiţia cu  − ). Observaţie. O funcţie vectorială este continuă într-un punct (respectiv, pe o mulţime) dacă şi numai dacă toate componentele sale scalare sunt continue în acel punct (respectiv, pe acea mulţime). În următoarele teoreme, A, B, C sunt mulţimi din spaţii euclidiene finit dimensionale. Teoremă (păstrarea semnului pe o vecinătate) Dacă f : A → R este continuă în punctul a ∈ A şi fa ≠ 0, atunci fx are acelaşi semn cu fa într-o vecinătate a lui a. (∃U ∈ Va a.î. fx  fa  0, ∀x ∈ U ∩ A). Teoremă (Operaţii cu funcţii continue). Fie f, g : A → R p şi a ∈ A . Dacă funcţiile f şi g sunt continue în punctul a (respectiv, pe o mulţime B ⊂ A), atunci funcţiile f  g , f (unde  ∈ R)sunt continue în a (respectiv, pe B). În cazul p  1, dacă funcţiile f şi g sunt continue în punctul a (respectiv, pe o mulţime B ⊂ A), atunci funcţiile f  g şi f/g (dacă ga ≠ 0) sunt continue în a (respectiv, pe B). Teorema (Continuitatea funcţiilor compuse) Fie funcţiile f : A → B, g : B → C şi funcţia compusă g ∘ f : A → C. Dacă f este continuă în punctul a ∈ A şi g este continuă în punctul fa, atunci g ∘ f este continuă în punctul a. Calculul limitelor de funcţii se simplifică utilizând continuitatea funcţiilor elementare şi proprietăţile operaţiilor cu limite. Exemple de funcţii continue 1) Funcţiile reale de o variabilă reală numite funcţii elementare (funcţii polinomiale, funcţii raţionale, funcţii exponenţiale, funcţii logaritmice, funcţii putere, funcţii trigonometrice directe şi inverse) sunt continue pe domeniile lor maxime de definiţie. Pornind de la un număr finit de funcţii elementare şi aplicându-le operaţii algebrice dintre cele menţionate în teoremele de mai sus , se obţin funcţii continue pe domeniile lor maxime de definiţie. Pi 2) Funcţiile proiecţie x  x 1 , x 2 , … , x k   x i i  1, 2, … , k sunt continue pe R k deoarece ∀a  a 1 , a 2 , … , a k  ∈ R k avem |P i x − P i a|  |x i − a i | ≤ ‖x − a‖, deci ‖x − a‖    |P i x − P i a|  . (Este verificată condiţia din definiţia cu  −  a continuităţii pentru   ) Propoziţie. Dacă f : A ⊂ R k → R p , fx 1 , . . . , x k   gx i , ∀x 1 , . . . , x k  ∈ A şi g : P i A ⊂ R → R p este funcţie continuă , atunci f este continuă pe A. Cu alte cuvinte, dacă o funcţie f de mai multe variabile depinde efectiv numai de o variabilă, iar această dependenţă se exprimă printr-o funcţie continuă g, atunci f este continuă. 3) Polinoamele de n nedeterminate definesc funcţii continue pe R n (conform observaţiilor 1) şi 2) de mai sus).

4.5. Proprietăţi globale ale funcţiilor continue
În ceea ce urmează, X şi Y sunt spaţii euclidiene finit dimensionale. Definiţie. Spunem că o mulţime A ⊂ X este conexă prin arce dacă pentru orice două puncte x 1 , x 2 ∈ A există un drum cu extremităţile x 1 şi x 2 , având imaginea inclusă în A. Un arc din spaţiul X este imaginea unui interval închis şi mărginit a, b din R printr-o funcţie continuă f : a, b → X.

43

Teoremă . Imaginea printr-o funcţie continuă a unei mulţimi conexe prin arce este o mulţime conexă prin arce. Corolar. (Teorema valorilor intermediare) Orice funcţie reală continuă pe un interval din R, f : I → R, ia odată cu două valori distincte oarecare fa, fb şi orice valoare dintre fa şi fb, cel puţin într-un punct situat între a şi b. Teoremă. Imaginea printr-o funcţie continuă f : A ⊂ R k → R p a unei mulţimi închise şi mărginite este o mulţime închisă şi mărginită. Corolar. (Teorema valorilor extreme) Orice funcţie reală continuă pe o mulţime închisă şi mărginită şi mărginită din R k este mărginită şi îşi atinge marginile. Mai exact, dacă funcţia f : A ⊂ R k → R este continuă şi mulţimea A este închisă şi mărginită, atunci există punctele x 1 , x 2 ∈ A a.î. fx 1  ≤ fx ≤ fx 2  pentru orice x ∈ A. Valorile extreme ale lui f (margini atinse) sunt fx 1 , numită minim global al lui f, şi fx 2 , numită maxim global al lui f. Punctul x 1 ( respectiv, x 2 ) se numeşte punct de minim global (respectiv, punct de maxim global) pentru funcţia f. Teoremă. Orice funcţie continuă f : A ⊂ R k → R p pe o mulţime închisă şi mărginită A este uniform continuă, adică: .∀  0, ∃    0 a.î. ∀x, y ∈ A cu ‖x − y‖  , avem ‖fx − fy‖  

4.6. Limita restricţiei unei funcţii la o submulţime. Limite iterate
Calculul unor limite conduce la cazuri de nedeterminare. În calculul limitelor pentru funcţii de mai multe variabile, în cazurile de nedeterminare 0 0 şi  , nu dispunem de un instrument comod cum este regula lui L’Hospital  pentru funcţii reale de o variabilă reală. Să presupunem că nu putem calcula direct limita într-un punct a pentru o funcţie f de mai multe variabile. Pentru a obţine indicii privind existenţa/ inexistenţa limitei sau valoarea limitei, studiem limitele în a pentru restricţii ale funcţiei date la curbe ce trec prin a. Dacă limitele în punctul a pentru două restricţii ale funcţiei f sunt diferite, atunci funcţia f nu are limită în a. Vom numi limita uzuală lim fx limita globală a funcţiei f în punctul a, x→a pentru a o deosebi de alte tipuri de limite discutate în continuare.

Limite laterale
Fie f : A ⊂ R → R şi a ∈ R. Limita la stânga a funcţiei f în a este limita în a pentru restricţia lui f la A ∩ −, a, iar limita la dreapta a funcţiei f în a este limita în a pentru restricţia lui f la A ∩ a, . Limita la stânga şi limita la dreapta ale unei funcţii într-un punct se numesc limitele laterale ale funcţiei în acel punct şi se notează cu lim fx, respectiv lim fx. Studiul limitei la x→a x→a stânga, respectiv al limitei la dreapta, pentru funcţia f : A ⊂ R → R în a are sens numai dacă a este punct de acumulare pentru A ∩ −, a, respectiv pentru A ∩ a, . Presupunând că are sens studiul limitei la stânga şi al limitei la dreapta, funcţia f are limită în punctul a dacă şi numai dacă limitele sale laterale în a
xa xa

44

există şi sunt egale.

Limita restricţiei funcţiei la o submulţime E („de-a lungul lui E“)
Fie X, d 1  şi Y, d 2  spaţii metrice şi f : D ⊂ X  Y. Presupunem că E ⊂ D şi a ∈ X este punct de acumulare pentru E. DEF Avem lim fx  L  ∀V ∈ VL, ∃U ∈ Va a.î.
x→a x∈E

x ∈ U ∩ E\a  fx ∈ V. Se observă că lim fx  l  lim fx  l pentru orice E ⊂ D cu a ∈ E ′ x→a
x→a x∈E

(întrucât fU ∩ E\a ⊂ fU ∩ D\a). În concluzie: Limita de-a lungul oricărei submulţimi este egală cu limita globală , dacă aceasta din urmă există. De aici rezultă că dacă limitele de-a lungul a două submulţimi sunt diferite, atunci limita globală nu există..

Limita într-un punct după o direcţie pentru funcţii de k variabile
Se numeşte astfel limita în acel punct a restricţiei funcţiei la o dreaptă care trece prin acel punct şi are direcţia considerată. Calculul limitei după o direcţie revine la calculul limitei unei funcţii de o singură variabilă, deoarece pe o dreaptă coordonatele punctului curent depind de un singur parametru. Cazul k  2. Fie a, b ∈ R 2 şi d o dreaptă care trece prin a, b. Dacă d ∦ Oy folosim ecuaţia explicită a dreptei d : y − b  mx − a  m este panta dreptei d, adică m  tg , unde   ∡Ox, d. Dacă d ‖ Oy, avem d : x  a. Cele două cazuri considerate pot fi tratate unitar folosind y−b ecuaţiile d : x−a  q , unde p, q ∈ R 2 ∖ 0, 0 este un vector director p al dreptei d. De aici, notând cu t valoarea celor două rapoarte egale obţinem ecuaţiile parametrice d x  a  pt y  b  qt , t ∈ R.

Pentru a calcula limita după o direcţie a unei funcţii de două variabile aplicăm formula:
x,y→a,b x,y∈d

lim

fx, y  lim fa  pt, b  qt
t→0

Avem lim lim

x,y→a,b x,y∈d

fx, y  lim fx, b  mx − a, dacă d ∦ Oy, respectiv x→a

x,y→a,b x,y∈d

fx, y lim fa, y dacă d ‖ Oy.
y→b

Exemple. 1) Studiaţi existenţa limitei
axby cxdy

x,y→0,0

lim

fx, y unde
axbmx x→0 cxdmx

fx, y  , a, b, c, d ≠ 0 şi ad ≠ bc. Notăm d m  : y  mx. Avem L m : lim

x,y→0,0 x,y∈d m

fx, y  lim

abm cdm

45

y∈d m orice m real.y→0. Avem x2  y4 2 2 2 x lim fx.y∈d m de unde rezultă că nu există lim x.y→0.0 x. z expresiile date de ecuaţiile parametrice pentru x.y∈Oy diferite.y→0. cdm 1 cdm 1 2 Mai putem observa că lim fx. Avem: x. d m  : y  mx. z  lim fa  pt. y. Fie parabola lim fx.0 x.y→0. y. pentru x→0 x→0 x 2  m x x→0 1  m 4 x x. b  qt. c. lim fx. y  lim f0. y  lim fx.y→0. y  lim fx. atunci limita globală a unei funcţii în acel punct nu există.y∈P lim fx. b. Cazul k  3. avem a  pt n . y. x2  y4 2) Studiaţi existenţa limitei Notăm fx.y∈d Soluţie.y.y→0.0 x.z→a. de ecuaţii y−b d : x − a  q  z − c . y  lim y→0 y→0 y2  y2  1 ≠0 4 4 2 y y x. y  lim fy 2 . y şi z .b. c dacă şi numai dacă t n → 0. b. b. y. Exemplu. Fie a. 0  lim ax  cx lim fx. Se arată că m 1 ≠ m 2  L m 1 ≠ L m 2 (calculăm ad−bcm 2 −m  abm 1 2 − abm2  cdm cdm 1 ) .y→0.0 x. Totuşi.y→0.z∈d lim fx. c  st n  → a. z  c  st ( t ∈ R). xy 2 .0 x. c  st t→0 Observaţie. În plus. y y→0 x. c ∈ R 3 şi d o dreaptă care trece prin a. Ecuaţiile parametrice ale dreptei p s sunt d : x  a  pt. Deci limita în origine y→0 0 x.y. iar în cazul unui răspuns afirmativ calculaţi limita L : lim x 2  y 2  lnx 2  y 2  x. y  lim f0. y  2 x. Formula de calcul pentru limita după o direcţie în spaţiu este: x. Studiaţi dacă există limita considerată. Scriem ecuaţiile parametrice ale unei drepte care trece prin origine d : x  pt. Avem 46 . mx  lim x  m 4 4  lim m x 2  0. y  qt (t ∈ R ). x.0 fx. y  b  qt. z la dreapta d se obţine înlocuind în fx.y→0. Legea de corespondenţă pentru restricţia unei funcţii f  fx. y. y 0. Rezultă că limita cerută nu există.y∈Oy lim fx. Dacă limitele după două direcţii ale funcţiei într-un punct sunt diferite.y→0.0 x.y∈Ox  b sunt d x→0 x→0 a c şi x.(depinde efectiv de m).c x. Pentru n → .0 x. nu există P : x  y 2 .0 lim xy . y.0 după orice direcţie este zero. b  qt n .

Pentru o funcţie de k variabile se pot considera k! limite iterate. deci limita c d Exemplu. ceea ce este adevărat.0 x. Am aplicat regula de calcul pentru limita compunerii a două funcţii şi regula lui L’Hospital în cazul 0 . Pentru a calcula L 1 : pentru fiecare NOT x ∈ a − .y→0. lim lim lim fx. De exemplu. x→a z→c x→a y→b y→b globală în origine a lui f este r. unde c ≠ 0.b într-un punct să fie egale fără ca limita globală să existe. 0  x 2  y 2    |x 2  y 2  lnx 2  y 2 |  .x. atunci L 1 ≠ L 2 . y. Analog. 0 Dacă limita globală cerută există. punct interior al mulţimii D. y. a    b − . lim x→a z→c x→a z→c z→c x→a z→c y→b y→b y→b lim lim fx. deci nu există limita globală în origine a lui NOT f. b.0 x.y∈d lim fx. atunci ea are valoarea L  0. y ∈ D. adică x ∈ a − . pentru k  3 se pot scrie 3!  6 limite iterate: lim lim lim fx. y. y. x→a y→b pentru a calcula L 2 : pentru fiecare y ∈ b − . z. y. y→0 x→0 y→0 y→0 b a Dacă c ≠ d . atunci fx. Notând r  x 2  y 2 .y∈d t→0 pentru pentru orice dreaptă d care trece prin origine. y lim fpt. a   calculăm lim fx. b este punct interior al lui D. y. lim lim lim fx. x→a y→b Se observă că dacă a.y→0. se definesc prin: L 1  lim lim fx. y  l 2 y. Faptul că L  0 înseamnă. r→0 Limite iterate pentru funcţii de k variabile reale Cazul k  2. z. x→0 y→0 x→0 x→0 axby a0by b b L 2  lim lim cxdy  lim c0dy  lim d  d . axby Limitele iterate sunt: L 1  lim lim cxdy  lim axb0  lim a  a şi c c cxd0 axby 47 . ∃   0 a. b   calculăm NOT lim fx. î. z. z. Limitele iterate ale funcţiei f : D ⊂ R 2  R într-un punct a. d ≠ 0. b   ⊂ D. Dacă a  b  r. y şi x→a y→b L 2  lim lim fx. Calculaţi limitele iterate în origine ale funcţiei fx. atunci limitele iterate în acel punct interior există şi sunt egale cu limita globală.y→a. z şi lim lim lim fx. y. lim x 2  y 2  lnx 2  y 2  lim p 2  q 2 t 2  lnp 2  t→0 x. Este posibil ca limitele iterate x. x→a y→b Limitele iterate ale unei funcţii într-un punct nu sunt în mod necesar egale. x→a z→c y→b lim lim lim fx. y ≡ r (este funcţie constantă). Deci limita globală cerută există şi este zero. y  l 1 x. conform definiţiei limitei că ∀  0. apoi L 2  lim l 2 y. această implicaţie este echivalentă cu lim r 2 ln r 2  0. a   şi y ∈ b − . b    x. apoi L 1  lim l 1 x. (∃L  lim fx. Dacă există limita globală într-un punct . qt. y  ∃L 1  L şi ∃L 2  L). z. există   0 astfel încât a − . y  cxdy .

în orice unitate de timp se parcurge acelaşi spaţiu v. notată cu vt 0 . fizică. după natura funcţiei şi a argumentului său. t ∈ a. În cadrul cursului de Analiză matematică.t : t−t 0 0 se numeşte viteza medie în intervalul de timp t 0 . tehnică. fx are panta (coeficientul unghiular) fx−fx  m M 0 M  x−x 0 0 . este valoarea spre care tinde viteza medie pe intervalul de timp t 0 . pornind de la definiţia acesteia şi de la unele aplicaţii ale ei. Coarda care uneşte două puncte ale graficului. Altfel spus. Derivata unei funcţii de o variabilă reală într-un punct Introducere Înainte de a trece la însuşirea regulilor şi formulelor de derivare este importantă înţelegerea semnificaţiei noţiunii de derivată. Derivate şi diferenţiale pentru funcţii de o variabilă reală Calculul diferenţial este o parte clasică fundamentală a Analizei matematice. definit de ecuaţia explicită G f  : y  fx. un sens pozitiv şi o unitate de lungime. de unde v  t−t 0 0 dacă t ≠ t 0 . Răspunsul este afirmativ dacă şi numai dacă există limita pantei coardei M 0 M pentru x → x 0 . caz în care notăm 48 . unul fixat M 0 x 0 . bazată pe noţiunea de derivată. 5. b. economie. Noţiunea de derivată a fost introdusă în secolul al XVII-lea. Notăm cu st spaţiul parcurs de mobil de la momentul iniţial a până la un moment oarecare t ∈ a. Derivata descrie matematic viteza de variaţie a unei funcţii şi admite diferite interpretări. etc. trecerea de la derivarea funcţiilor de o variabilă la derivarea parţială a funcţiilor de mai multe variabile se realizează în mod natural şi permite extinderea ariei de aplicabilitate a calculului diferenţial la funcţii de tipul f : D ⊂ R k → R p . respectiv de geometrie (problema tangentelor). Viteza instantanee la momentul t 0 . t − t0 Problema tangentei Fie graficul unei funcţii f : I → R. numit viteza mobilului. t 0  când lungimea acestui interval tinde la zero. este utilizată în studiul variaţiei funcţiilor de o variabilă şi are aplicaţii importante în numeroase ramuri ale matematicii. st−st  Raportul v t 0 . chimie. fx 0  şi celălalt mobil Mx. biologie. vt 0  lim t→t 0 st − st 0  . t sau t. b st−st  avem st − st 0   vt − t 0 . Atunci pentru orice momente t 0 .Capitolul 5. Dacă mişcarea este uniformă. t 0 . x ∈ I. Se pune problema dacă pentru x → x 0 coarda M 0 M se apropie de o dreaptă fixată M 0 T. t sau t. aşa cum a fost studiată în liceu. Pe traiectoria mişcării alegem un punct de referinţă (origine) O. b. de Isaac Newton şi Gottfried Leibniz.1. Problema vitezei Studiem mişcarea rectilinie a unui mobil într-un interval de timp I  a. care au ajuns la necesitatea definirii şi utilizării ei pornind de la probleme de mecanică (studiul mişcării planetelor). Noţiunea de derivată.

Derivata la stânga (respectiv. în qt−qt  intervalul de timp t 0 . Fie f : A ⊂ R  R şi x 0 ∈ A punct de acumulare pentru A. Graficul funcţiei f admite tangentă în punctul M 0 x 0 . t→t Definiţie. tangenta M 0 T este paralelă cu axa Oy. f ′ x 0  este „viteza de variaţie“ a funcţiei f în punctul x0. aceasta se numeşte derivată laterală a funcţiei f în punctul x 0 . unde I este un interval. De dx 0 exemplu. Definiţii Definiţie. t. la dreapta) în M 0 la graficul lui f. „Viteza de variaţie“ în punctul x 0 a lui f se defineşte ca limită a vitezei medii de variaţie a funcţiei f pe un interval de extremităţi x 0 şi x. Limita precedentă se numeşte derivata funcţiei f în punctul x→x 0 x 0 şi se notează cu f ′ x 0 . care are avantajul de a pune în evidenţă argumentul x. Aplicaţii 1) Revenim la problema tangentei. Aşadar. ecuaţia tangentei este M 0 T : y  f ′ x 0 x − x 0   fx 0 . iar în acest caz orice punct x 0 ∈ I este punct de acumulare pentru I. iar panta tangentei respective este derivata f ′ x 0 . Observaţii 1) În aplicaţii se consideră funcţii f : I ⊂ R  R. Intensitatea medie a curentului electric în circuit. fx − fx 0  lim dacă limita din membrul drept există. Pe scurt: f ′ x 0  : x→x x − x0 0 ′ iar f se numeşte derivabilă în x 0 dacă f x 0  ∈ R. Intensitatea instantanee la qt−qt  dq momentul t 0 este lim t−t 0 0  dt t 0 . Spunem că funcţia f are derivată în punctul x 0 dacă există limita fx − fx 0  lim x − x 0 . Funcţia care face să-i corespundă fiecărui punct x ∈ B numărul f ′ x se numeşte derivata funcţiei f pe mulţimea B şi se notează cu f ′ : B → R. 2) Fie qt sarcina electrică care străbate o secţiune oarecare a unui circuit în intervalul de timp 0. deci are ecuaţia M 0 T : x  x 0 . 0 49 . x 0  este raportul dintre variaţia funcţiei fx − fx 0  şi variaţia argumentului x − x 0 . Dacă f ′ x 0  este infinită. în punctul M 0 . la dreapta) a funcţiei f în punctul x 0 este panta semitangentei la stânga (respectiv. derivata funcţiei g în punctul t 0 se dg notează cu t . Spunem că f este derivabilă în punctul x 0 dacă derivata funcţiei în punctul x 0 există şi este finită. fx − fx 0  3) Dacă există o limită laterală în x 0 a raportului x − x 0 . Dacă f este derivabilă în x 0 . t 0  este t−t 0 0 .m : x→x lim 0 fx − fx 0  x − x0 şi numim m panta tangentei M 0 T la graficul considerat. dt 0 2) "Viteza medie de variaţie“ a unei funcţii f pe un interval de forma x 0 . dacă g este funcţie de variabila t. pentru x → x 0 . fx 0  dacă şi numai dacă f are derivată în x 0 . Spunem că funcţia f : A ⊂ R  R este derivabilă pe mulţimea B ⊂ A dacă f este derivabilă în fiecare punct din B. 1) Pentru derivata funcţiei f (de variabilă x) în punctul x 0 se mai utilizează df notaţia x . t sau t. x sau x.

J intervale din R şi funcţiile f : I → J. aplicaţia care asociază unei funcţii derivabile f : A ⊂ R  R derivata sa f ′ : A  R este liniară. g : A ⊂ R  R şi x 0 ∈ A punct de acumulare pentru A. Într-adevăr. pentru orice x 0 ∈ R. Exemple. . c) Fie fx  sin x. Teoremă (Derivata unei funcţii compuse) Fie I. 0 Atunci x n  ′  nx n−1 pe R. a) Derivata unei funcţii constante fx ≡ c pe R este funcţia identic nulă fx − fx 0  c−c (scriem c ′  0). cos x ′  − sin x pe R. c 3) produsul f  g este funcţie derivabilă în x 0 şi fg ′ x 0   f ′ x 0   gx 0   fx 0   g ′ x 0 . atunci funcţia compusă g ∘ f : I → R este derivabilă în x 0 şi 50 . x 0   g g 2 x  0 În particular. cf este derivabilă în x 0 şi  f ′ x 0   c  f ′ . b) Fie fx  x n . Analog. date de următoarele teoreme. unde n ∈ N. x ∈ R. Fie f. Operaţii cu funcţii derivabile Teoremă (Operaţii algebrice cu funcţii derivabile). Foarte utile în aplicaţii sunt regulile de derivare a funcţiei compuse. Rezultă sin x ′  cos x pe R.  x−x 0  0 are x − x0 limita 0 pentru x → x 0 .Folosind scrierea diferenţei de sinusuri ca produs de funcţii trigonometrice. Reamintim cum se calculează. atunci: 1) suma f  g este derivabilă în x 0 şi f  g ′ x 0   f ′ x 0   g ′ x 0 . 0 0 0 k1 am aplicat continuitatea polinomului ∑ x n−k x k−1 în x 0 . Se arată că pentru orice p ∈ R avem p ′ x   px p−1 pe 0. Teoremă. 2 lim  x→x lim x−x 0 cos 0 x→x 0 x−x 0 x − x0 x→x 0 0 0 2 2 2 k1 am aplicat continuitatea funcţiei cos şi limita fundamentală lim t→0 sin t t  1. folosind definiţia. derivatele unor funcţii elementare. 2) pentru orice constantă c ∈ R. f 4) dacă în plus gx 0  ≠ 0. se subînţelege că ea este derivabilă pe A. Dacă f este derivabilă în punctul x 0 ∈ I şi g este derivabilă în punctul fx 0 . g : J → R. Dacă f şi g sunt derivabile în x 0 . atunci funcţia este continuă în acel punct.Dacă spunem că funcţia f : A ⊂ R  R este derivabilă. x ∈ R. atunci câtul g este funcţie derivabilă în x 0 şi ′ x gx −fx g ′ x  ′ f 0 f 0 0 0 . obţinem x−x 0 sin x−x 0 fx − fx 0  x  x 0  cos x  lim sin 2  cos x . Folosind formula a n − b n  a − b ∑ a n−k b k−1 rezultă k1 n n n fx − fx 0   x→x x − x 0 x − x 0  ∑ x n−k x k−1  lim 1 lim 0 x − x0 x→x 0 0 k1 n ∑ x n−k x k−1  nx n−1 . respectiv a inversei unei funcţii. Dacă o funcţie reală de variabilă reală este derivabilă într-un punct.

1.   → −1. 1−x dx x 0  ′ 1 − x 2 . dacă ux  0 . unde p ∈ R. dy y  g ′ y. Observaţii. a ux  ′  a ux ln a  u ′ x. tg ux ′  cos 21ux  u ′ x. regula de derivare a funcţiilor compuse se mai scrie sub forma Fux ′  F ′ ux  u ′ x. Am aplicat formula de derivare a funcţiei compuse luând totdeauna fx  ux. de Se arată că funcţia arcsin are derivata egală cu  în fiecare din punctele −1 şi 1. iar derivatele respective cu dx x  f ′ x. gy  cos y. gy  ln y. gy  y p . Dacă f este derivabilă în punctul x 0 şi f ′ x 0  ≠ 0. Exemple. 1 e ux  ′  e ux  u ′ x. etc. ux n  ′  nux n−1  u ′ x. sin ux ′  cos ux  u ′ x.ln ux ′  ux  u ′ x. gy  e y . unde n ∈ N ∗ . 51 . dy Exemplu. gy  tg y. Notăm corespondenţele stabilite de funcţii cu y  fx. J intervale din R şi funcţia bijectivă f : I → J. Vom aprofunda chestiunile referitoare la puncte de extrem local în paragraful ”Extreme locale ale funcţiilor de o variabilă reală”. dy derivatele respective cu dx x  f ′ x. gy  a y . arcsin : −1. Dar cosarcsin x  1 − sin 2 arcsin x unde arcsin x ′  1 2 pentru x ∈ −1. 1) Dacă u : I → J şi F : J → R sunt funcţii derivabile.g ∘ f ′ x 0   g ′ fx 0   f ′ x 0 . Proprietăţi ale funcţiilor derivabile pe intervale Reamintim principalele rezultate studiate în liceu referitoare la funcţii derivabile pe intervale. dy dz z  g ∘ fx.2. dy dx dx care formal este analogă cu regula de înmulţire a unor rapoarte. x  f −1 y. cos ux ′  − sin ux  u ′ x. x ∈ I. respectiv gy  y n . ux p  ′  pux p−1  u ′ x. Teoremă (Derivata inversei unei funcţii ) Fie I. Avem f −1  ′ x  f ′ f −1 x . atunci funcţia inversă f −1 : J → I este derivabilă în punctul corespunzător fx 0  şi f −1  ′ fx 0   1 f x 0  ′ Observaţie. Cu notaţia y 0  fx 0  regula de derivare a funcţiilor dx compuse se scrie sub forma dz x 0   dz y 0   dy x 0 . 1 → este inversa funcţiei bijective 1 f : sin : −  . dx y  f −1  ′ yşi y 0  fx 0 . gy  sin y. 2) Notăm corespondenţele stabilite de funcţii cu y  fx. 5. adică 2 2 1 arcsin x ′  cosarcsin x . z  gy . Regula dy de derivare a funcţiei inverse se scrie sub forma dx y 0   dy 1 . 1. dz x  g ∘ f ′ x.

b astfel încât fb − fa  f ′ c  b − a. x 1 .Teorema lui Fermat Fie I un interval din R. Dacă funcţia f : I → R are derivată într-un punct de extrem local a situat în interiorul intervalului I. stabilim intervalele pe care derivata păstrează semn constant. atunci f este strict descrescătoare pe I.x n−1 . x ∈ I Presupunem că ecuaţia are un număr finit de soluţii. iar f este descrescătoare pe I dacă şi numai dacă f ′ este negativă pe I. pentru care f ′ a ≠ f ′ b.. b şi derivabilă pe a. 3. unde − ≤ a  b ≤  . . şi orice număr  cuprins între f ′ a şi f ′ b. Consecinţă a Teoremei lui Fermat (Teorema lui Darboux) Dacă f : I → R este o funcţie derivabilă pe intervalul I. 2) Folosind semnul derivatei unei funcţii pe un interval. b astfel încât f ′ c  0. b. fx  3x 4 − 16x 3  6x 2  72x − 12. atunci f este strict crescătoare pe I. Atunci există cel puţin un punct c ∈ a.. Dacă derivata unei funcţii derivabile pe un interval nu se anulează pe acel interval. x n . deci f este strict monotonă. . Determinaţi intervalele de monotonie ale funcţiei f : R → R. Am arătat în exemplul anterior că f ′ x  12x  1x − 2x − 3.  x n . b şi derivabilă pe a. f este crescătoare pe I dacă şi numai dacă f ′ este pozitivă pe I. notate x 1  x 2 . Dacă fa  fb. 2  3. Pentru a studia monotonia unei funcţii derivabile pe un interval f : I → R. Folosind Propoziţia de mai sus şi Teorema lui Darboux deducem următoarea regulă Corolar. atunci derivata este fie strict pozitivă. există c ∈ a. . atunci există cel puţin un punct c ∈ a. Propoziţie. −1 (de la 52 . În particular. deducem monotonia funcţiei pe acel interval. dacă derivata unei funcţii este nulă pe un interval. x 1 . Dacă f ′ este strict negativă pe I. Rezolvăm ecuaţia f ′ x  0. Notăm extremităţile intervalului I cu a şi b. 3 şi f ′ x  0 pentru x ∈ −1. Rezultă că f are următoarele intervale de monotonie: descreşte strict pe −. Exemplu. Soluţie. atunci f ′ a  0. Teorema lui Rolle Fie f : a. b astfel încât   f ′ c. deci f ′ x  0  x ∈ −1. 2. b → R o funcţie continuă pe a. De aici deducem că dacă derivata f ′ nu se anulează pe un interval. atunci derivata sa f ′ : I → R are proprietatea valorilor intermediare: pentru orice a  b din I. fie strict negativă. atunci funcţia este strict monotonă. b → R o funcţie continuă pe a. Fie f : I → R o funcţie derivabilă pe intervalul I. pe acel interval. atunci funcţia este constantă pe acel interval. Dacă f ′ este strict pozitivă pe I. b derivata f ′ păstrează semn constant. b. În plus. x n . Folosind semnele factorilor de gradul I din descompunerea polinomului f ′ x obţinem f ′ x  0 pentru x ∈ −. atunci diferenţa celor două funcţii este constantă pe acel interval. −1  2. Pe fiecare din intervalele a.. Consecinţe ale Teoremei lui Lagrange 1) Dacă derivatele a două funcţii derivabile pe un interval sunt egale pe acel interval. . Teorema lui Lagrange Fie f : a. x 2 .

Fiind date f : A ⊂ R → R şi x 0 ∈ A punct de acumulare pentru A. 3 (de la f2  16 la f3  9) şi creşte strict pe 3. (Regula lui L’Hospital pentru cazul 0 ) Fie I un interval din 0 R. descreşte strict pe 2. gb − ga g c Următoarele consecinţe ale Teoremei lui Cauchy. Atunci există cel puţin un punct c ∈ a. 3) g ′ x ≠ 0 pentru orice x ∈ I ∖ x 0 .î. b. Presupunem că sunt îndeplinite următoarele condiţii: 1) lim |gx|   2) f şi g sunt derivabile pe I ∖ x 0 . f derivabilă pe A ∩ x 0 − . x 0 ∈ R un punct de acumulare pentru I şi f. b.  (de la f3  9 la lim fx  ). b şi derivabile pe a. g : I ∖ x 0  → R două funcţii. Atunci x→x 0 x→x 0 x→x 0 x→ x→− lim fx   la f−1  −1). x 0 ∈ R un punct de acumulare pentru I şi f. creşte strict pe −1. spunem că f este derivabilă de două ori în punctul x 0 dacă f este derivabilă 53 . b astfel încât fb − fa f ′ c  ′ . Teorema lui Cauchy Fie f. 2 (de la f−1  −1 la lim fx f ′ x lim ′ . g : a. regulile lui L’Hospital pentru cazurile de nedeterminare 0 .f2  16). astfel încât g ′ x ≠ 0 pentru orice x ∈ a. au o deosebită importanţă  0 practică pentru calculul limitelor. gx x→x 0 g x 5.3. 4) există limita în x 0 a raportului derivatelor celor două funcţii (finită sau infinită). x 0  ) este derivabilă sau nu în x 0 . se poate pune problema dacă funcţia derivată f ′ (definită pe A ∩ x 0 − . Definiţie. gx x→x 0 g x Teoremă. (Regula lui L’Hospital pentru cazul  ) Fie I un interval din  R. b → R două funcţii continue pe a. Teoremă. 3) g ′ x ≠ 0 pentru orice x ∈ I ∖ x 0 . respectiv  . 2) f şi g sunt derivabile pe I ∖ x 0 . Derivate de ordin superior Fie f : A ⊂ R → R şi x 0 ∈ A punct de acumulare pentru A. 4) există limita în x 0 a raportului derivatelor celor două funcţii (finită sau infinită). g : I ∖ x 0  → R două funcţii. Dacă f este derivabilă într-o vecinătate a punctului x 0 (adică există   0 a. Presupunem că sunt îndeplinite următoarele condiţii: 1) lim fx  0 şi lim gx  0. Atunci x→x 0 x→x 0 lim fx f ′ x lim ′ . x 0   ).

convenim să spunem că o funcţie f este propria sa derivată de ordinul zero. f 2  f ′′ . f 1  f ′ . f 3  f ′′′ . atunci: 1) suma f  g este derivabilă de n ori în x 0 şi f  g n x 0   f n x 0   g n x 0 . Prin inducţie după n se arată că pentru orice n au loc egalităţile: 1) e ax  n  a n e ax pe R. . Derivata lui f n−1 în punctul x 0 se notează f n x 0  sau dnf x 0  şi se numeşte derivata de ordinul n a funcţiei f în punctul x 0 . 2) pentru orice constantă c ∈ R. g : A ⊂ R  R şi x 0 ∈ A punct de acumulare pentru A. 2) sin x n  sinx  n  şi cos x n  cosx  n  pe R. se definesc derivabilitatea de n ori şi derivata de ordinul n ≥ 2 a unei funcţii într-un punct. scriem f n  f n−1  ′ pe I. unde c ∈ R este o constantă. f 4  f IV . 2 2 n −1 n n! 1 3)  xc   xc n1 pe R ∖−c. Inductiv. Fiind date f : A ⊂ R → R şi x 0 ∈ A punct de acumulare pentru A. spunem că f este derivabilă de n ori în punctul x 0 dacă f este derivabilă de n − 1 ori într-o vecinătate a punctului x 0 şi derivata de ordinul n − 1 este derivabilă în punctul x 0 . Exemple. Deoarece orice funcţie derivabilă pe un interval este continuă pe acel interval. dacă f este derivabilă de n ori pe I şi derivata sa de ordinul n. Se notează C I :   C n I. dx n Dacă f este derivabilă de n ori pe intervalul I ⊂ R. C n I ⊃ C n1 I ⊃. Definiţie. Spunem că funcţia f : I → R este indefinit derivabilă pe intervalul I ⊂ R dacă pentru orice n ∈ N ∗ funcţia f este derivabilă de n ori Se observă că mulţimea funcţiilor reale indefinit derivabile pe intervalul I este tocmai C  I. De asemenea. se observă că C 0 I ⊃ C 1 I ⊃ C 2 I ⊃. O funcţie elementară este indefinit derivabilă pe orice interval deschis inclus în domeniul său de definiţie. vom numi f ′ derivata de ordinul întâi a funcţiei f. Mulţimea funcţiilor reale de clasă C n pe I se notează cu C n I. Spunem că o funcţie f : I → R este de clasă C n pe intervalul I ⊂ R. . .într-o vecinătate a punctului x 0 şi derivata f ′ este derivabilă în punctul x 0 . n ≥ 1. Definiţie. Pentru uniformitatea limbajului se notează cu C 0 I mulţimea funcţiilor reale continue pe I. Se folosesc notaţiile: f 0  f. etc. . 3) produsul f  g este funcţie derivabilă de n ori în x 0 şi 54 . f n . cf este derivabilă în x 0 şi c  f n x 0   c  f n x 0 . Dacă f şi g sunt derivabile de n ori în x 0 . n0  Definiţie. Teoremă (Operaţii algebrice cu funcţii derivabile de n ori) Fie f. este continuă pe I. Pentru a evita ambiguităţile. Derivata de ordinul n a funcţiei f în punctul x 0 se notează cu f n x 0 . d2f Derivata lui f ′ în punctul x 0 se notează f ′′ x 0  sau dx 2 x 0  şi se numeşte derivata a doua (sau de ordinul doi) a funcţiei f în punctul x 0 . unde a ∈ R este o constantă.

fg x 0  

n

∑ C kn f n−k x 0 g k x 0 .
k0

n

Ultima formula de mai sus se numeşte regula lui Leibniz şi poate fi reţinută prin analogie cu formula binomului lui Newton: a  b 
n

∑ C kn a n−k b k .
k0

n

5.4. Diferenţiale. Funcţii diferenţiabile Definiţii. Caracterizare
Noţiunea de diferenţială a fost introdusă pentru a aproxima local, în vecinătatea unui punct, o funcţie dată cu o funcţie de grad cel mult 1 . Mai mult, dacă aproximăm fx într-o vecinătate a punctului a printr-o funcţie de grad cel mult 1, se cere ca eroarea aproximării să tindă la zero pentru x → a, mai repede decât distanţa de la x la a. Această condiţie relativă la aproximare va fi formulată riguros în ceea ce urmează. Definiţie. Fie I un interval din R, f : I → R o funcţie şi a ∈ I. Spunem că f este diferenţiabilă în punctul a dacă există o constantă c ∈ R şi o funcţie  : I → R cu lim x  0  a astfel încât pentru orice x ∈ I avem x→a fx  fa  cx − a  x  |x − a|. Vom spune că f : I → R este diferenţiabilă pe o mulţime A ⊂ I dacă funcţia este diferenţiabilă în fiecare punct din A. Constanta c şi funcţia  din definiţia unei funcţii diferenţiabile într-un punct sunt unic determinate. Definiţie. Dacă f satisface egalitatea de mai sus, numim diferenţială a funcţiei f în punctul a aplicaţia liniară T : R → R definită prin Th  ch. Mai notăm T  dfa. Teoremă. O funcţie f : I → R este diferenţiabilă într-un punct din I dacă şi numai dacă este derivabilă în acel punct. În cazul când f este diferenţiabilă (derivabilă) în punctul a ∈ I, condiţia de diferenţiabilitate fx  fa  cx − a  x  |x − a| este satisfăcută pentru constanta c  f ′ a. Obţinem legea de corespondenţă a diferenţialei în punctul a : dfah  f ′ ah .

Formula de calcul a diferenţialei
Aplicând formula de mai sus pentru funcţia identitate fx  x, x ∈ R, avem dxah  h, h ∈ R, pentru orice a ∈ R. Cum aplicaţia dxa nu depinde de a, fiind funcţia identitate pentru orice a ∈ R, o vom nota mai simplu cu dx. Să presupunem acum că f : I → R este diferenţiabilă în punctul a. Atunci dfah  f ′ a  dxh pentru h ∈ R, adică are loc egalitatea de funcţii dfa  f ′ a  dx. Dacă f : I → R este diferenţiabilă pe intervalul I, scriem pentru orice x ∈ I egalitatea

55

dfx  f ′ xdx, adică diferenţiala funcţiei f este egală cu produsul dintre derivata sa şi diferenţiala lui x.

Aproximare liniară
Dacă f satisface condiţia de diferenţiabilitate fx  fa  cx − a  x  |x − a|, neglijăm termenul x  |x − a| (care tinde la zero pentru x → a, mai repede decât distanţa de la x la a) şi astfel obţinem aproximarea următoare, pentru x ≅ a: fx ≅ fa  f ′ ax − a. Din punct de vedere geometric, relaţia de mai sus arată că aproximăm graficul unei funcţii, pe o vecinătate a unui punct a punct în care funcţia este derivabilă, cu tangenta la grafic în punctul de abscisă a. Într-adevăr, y  fa  f ′ ax − a este ecuaţia tangentei la graficul lui f în punctul de abscisă a. Mai putem scrie, pentru x ≅ a, relaţia de aproximare fx − fa ≅ f ′ ax − a, adică diferenţa fx − fa este aproximativ proporţională cu diferenţa x − a, coeficientul de proporţionalitate fiind derivata f ′ a. Exemplu. Pentru x ≅ 0 utilizăm aproximările liniare e x ≅ 1  x, x x 1  x ≅ 1  2 , n 1  x ≅ 1  n , sin x ≅ x, cos x ≅ 1, ln1  x ≅ x. Aplicaţie. Estimaţi cu cât creşte raza unui disc cu raza R 0  1 m dacă aria sa creşte cu ΔA  2 m 2 . Notăm fR  R 2 , R ∈ 0,  aria discului de rază R. Dacă raza discului creşte cu h metri, aria creşte cu ΔA  fR 0  h − fR 0  ≅ f ′ R 0 h. Dar f ′ R  2R. Se cere fR 0  h − fR 0   2. Atunci ΔA ≅ 2R 0 h, de unde 1 1 h ≅ 2R 0 ΔA. Pentru datele numerice considerate obţinem h ≅  . Dacă nu utilizăm aproximarea liniară, calculăm fR 0  h − fR 0   R 0  h 2 − R 2  h 2  2R 0 h. Impunând condiţia ca aria discului să 0 1 crească cu ΔA obţinem ecuaţia de gradul II h 2  2R 0 h −  ΔA  0, cu 1 1 rădăcinile h 1  −R 0  R 2   ΔA şi h 2  −R 0 R 2   ΔA . Valoarea cerută 0 0 este h 1 (unica rădăcină pozitivă a ecuaţiei de gradul II); se observă că R 0  h 2  0, deci h 2 nu poate fi soluţia problemei. Rezultă 1 1 h  R 2   ΔA − R 0 , care se aproximează cu 2R 0 ΔA. 0

Diferenţiale de ordin superior
Fie I un interval din R, f : I → R o funcţie şi a ∈ I. Spunem că f este diferenţiabilă de două ori în punctul a dacă este derivabilă într-o vecinătate a punctului a şi derivata f ′ este diferenţiabilă în a. Diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în punctul a se notează cu d 2 fa şi se defineşte prin d 2 fah  f ′′ ah 2 . Inductiv, se definesc noţiunile de funcţie diferenţiabilă de n ori şi diferenţială de ordinul n într-un punct, unde n ≥ 2.

56

Definiţie. Spunem că funcţia f : I → R este diferenţiabilă de n ori în punctul a ∈ I dacă f n−1 , derivata de ordinul n − 1 a funcţiei, există într-o vecinătate a punctului a şi este diferenţiabilă în a. Diferenţiala de ordinul n a funcţiei f în punctul a se notează cu d n fa şi şi se defineşte prin d n fah  f n ah n . Se observă că d n fa este fie un polinom omogen de gradul n, fie polinomul identic nul.

5.5. Formula lui Taylor pentru funcţii de o variabilă reală
Formula lui Taylor permite aproximarea controlată a funcţiilor derivabile prin polinoame. Astfel, fiind dată o funcţie f derivabilă de n  1 ori pe un interval I ⊂ R , se va aproxima f în vecinătatea unui punct oarecare a ∈ D printr-un polinom de grad ≤ n, notat T n,a astfel încât: (i) Derivatele de ordin ≤ n în punctul a ale lui f şi T n,a coincid; fx−T n,a x (ii) lim x−a n  0. x→a Polinomul T n,a cu proprietatea (i) există, este unic determinat şi se numeşte polinomul Taylor de ordin n asociat funcţiei f în punctul a. Relaţia (ii) arată că eroarea aproximării fx ≅ T n,a x, adică |fx − T n,a x|, tinde la zero mai repede decât x − a n , când x → a.

Formula lui Taylor pentru polinoame
Teoremă (Formula lui Taylor pentru polinoame) Fie P : R  R, Px  a n x n  a n−1 x n−1 … a 1 x  a 0 o funcţie polinomială şi fie a ∈ R (a k ∈ R, k  0, n şi a n ≠ 0). Atunci Px 


k0

n

P k a x − a k k!

Demonstraţie. Se demonstrează (prin inducţie după n, folosind Schema lui Horner) că există c 0 , c 1 , … , c n ∈ R, cu c n ≠ 0, astfel încât ∗ Px  c 0  c 1 x − a  c 2 x − a 2 … c n x − a n Să determinăm coeficienţii c k în funcţie de polinomul P şi de a ∈ R. Înlocuim x  a în ∗  Pa  c 0 . Derivăm ∗ apoi înlocuim x  a în relaţia obţinută: P ′ x  c 1  2c 2 x − a … kc k x − a k … nc n x − a n  P ′ a  c 1 . Derivând ∗ de k ori k k c 0  c 1 x − a … c k−1 x − a k−1 ≡ 0; x − a k  k! obţinem: P k x  k!c k  k  1k… 2c k1 x − a … nn − 1… n − k  1c n x − a n−k , de unde P k a  k!c k , deci ck 
P k a k!

(pentru orice k ∈ 0, 1, … , n).

Să observăm că P k ≡ 0 pentru orice k mai mare decât gradul polinomului P.

57

x ∈ I. atunci există o funcţie  n : I → R cu lim  n x  0   n a astfel încât x→a pentru orice x ∈ I avem fx  p ∑ k0 n f k a x − a k   n x  x − a n . pentru p  0.a x  fx − T n. Un număr real a este rădăcină cu ordinul de multiplicitate m a polinomului P dacă şi numai dacă P ′ a  0.a x  R n. unde n ∈ N ∗ . iar funcţia R n. Notăm R n.. . atunci pentru orice puncte distincte a. x→a Teoremă (Formula lui Taylor cu rest Peano) Dacă f : I → R este derivabilă de n ori în punctul a ∈ I. 1.a x : ∑ k0 n f k a k! x − a k pentru x ∈ I.a x lim x−a n  0. P ′′ a  0..  x − a n . x − a k  k! n  1! 58 . unde n ∈ N ∗ . . corespunzătoare funcţiei f în punctul a. x ∈ I.a x.. .a a  f p a.. Identitatea fx  T n.Deci Px  ∑ c k x − a k  ∑ k0 k0 n n P k a k! x − a k . atunci fx−T n. . Formula lui Taylor pentru funcţii derivabile de n ori În cele de mai jos I ⊂ R este un interval care nu se reduce la un punct. 1! 2! n! T n. Dezvoltat scriem T n. k − p  1x − a k−p  ∑ kp n f k a k−p! x − a k−p rezultă că. Teoremă (Formula lui Taylor cu rest Lagrange) Dacă f : I → R este derivabilă de n  1 ori pe intervalul I. Prin analogie cu membrul drept al formulei lui Taylor pentru polinoame vom defini T n. numit polinomul Taylor de ordin n asociat funcţiei f în punctul a. P m−1 a  0 şi P m a ≠ 0. Din T n. x ∈ I există un punct  între a şi x astfel încât fx  ∑ k0 n f n1  f k a  x − a n1 . Fie a ∈ I şi f : I → R derivabilă de n ori în punctul a. se numeşte formula lui Taylor de ordinul n. k! În cazul particular n  1 se obţine o variantă a identităţii din definiţia diferenţiabilităţii funcţiei f în punctul a. . .a se numeşte restul formulei lui Taylor de ordinul n respective. Aplicând de n ori Teorema lui Cauchy rezultă : Lemă. . .  Aplicaţie.a x  fa  f ′ a f ′′ a f n a x − a  x − a 2 .a este un polinom de grad cel mult n. n avem: T n.a x. unde n ∈ N ∗ . Dacă f : I → R este derivabilă de n ori în punctul a ∈ I.a x  ∑ k0 p n f k a k! kk − 1.

gx  sin x şi a  0.Teorema (Formula lui Taylor cu rest sub forma integrală) Dacă f : I → R este clasă C n1 pe intervalul I. Fie M maximul funcţiei f pe a. Aici  1  n 1 n x n1 . f ′′ x  −1x  1 −2 . x ∈ −1. 1. x ∈ R şi a ∈ R. sin x  ∑ k0 1 k! k 2 x  k x n1 n1!  sin n   n x n 2  Deoarece x n1 lim n1! n→  0. f n x  cos x n  cosx  n . g n x  sin x n  sinx  2 cos x  ∑ k0 n n 1 k! . ∀x ∈ R. 1 f ′ x  x1  x  1 −1 . … . de unde n→ lnx  1  ∑ n1  −1 n−1 n x n . x−a n1 Cum lim n1!  0 şi e  n este mărginit n→  lim R n x  0  e x  lim ∑ n→ n→ k0 n ea k! R n x x − a k . x  ∀n ≥ 1. M. cos sin k 2 x x k  n1!  cos n  R n x n1 n 2 . x ∈ I avem fx  ∑ k0 n f k a f n1 t x − a k  n  1  x − t n dt. Se arată că lim R n x  0. f n x  −1 n−1 n−1! x1 n n ≥ 1. ∀x ∈ R.  şi a  0. n 2 3) fx  cos x. Integrala Riemann”). Rezultă lnx  1  ln 1  ∑ R n x  −1 n n! n1! xk  −1 n n! n1! x n1 . ∀x ∈ R. 1! 2! n! unde  n este între a şi x.. Exemple. ∀k ≥ 0  a a a en e x  e a  e x − a  e x − a 2    e x − a n  n1! x − a n1 . f k x  e x  k  e x .  xn n! Obţinem dezvoltarea în serie de puteri: ex  ∑ n0  ea n! x − a n ∀a ∈ R. 1. ∀x ∈ −1. 2) fx  lnx  1. atunci pentru orice puncte a. k! n  1! a x Demonstraţie. Atunci n k1 −1 k−1 k f k 0 k!   −1 k−1 k−1! k!x1 1  n 1 n k x0  −1 k−1 k . e  n ∈ 0. Scrieţi formula lui Taylor cu rest Lagrange corespunzătoare funcţiei f în punctul a : 1) fx  e x . unde  n este între 0 şi x. unde  n este între 0 şi x. ∀x ∈ −1. Pentru a  0 : e x  ∑ n0 . Se calculează integrala din membrul drept integrând prin părţi de n ori (vezi Capitolul ” Integrarea funcţiilor de o variabilă reală. iar 59 .

Spunem că a ∈ D este punct de maxim global al funcţiei f dacă fx ≤ fa pentru orice x ∈ D. funcţiile exponenţiale şi funcţiile logaritmice. cum sunt funcţia de gradul I şi funcţia de gradul II. funcţiile trigonometrice directe sin. precum şi a punctelor în care aceste valori sunt atinse. cos. Spunem că a ∈ A este punct de minim local al funcţiei f dacă există o vecinătate V a punctului a astfel încât fx ≥ fa pentru orice x ∈ V ∩ D. rezultă că lim R n x  0 şi n→ n 1 k! Atunci. Fie o funcţie f : D ⊂ R  R. respectiv global). dar studiul semnului derivatei se face cu dificultate. Punctele de minim şi cele de maxim (local. Spunem că a ∈ D este punct de minim global al funcţiei f dacă fx ≥ fa pentru orice x ∈ D. respectiv global) al funcţiei f. Valoarea funcţiei într-un punct de minim/maxim (local. Dacă am calculat rădăcinile derivatei de ordinul I . Definiţii. deci 1 k! sin x k . vom afla punctele de extrem local determinând semnele unor derivate de ordin superior în punctele rădăcinile derivatei de ordinul I. Observaţie. deci n 2  x n . numite puncte de extrem. tg . Vom arăta cum putem afla punctele de extrem local în cazul mai general al unei funcţii derivabile pe un interval. aflarea punctelor de extrem pe un anumit interval se face cu uşurinţă.cos n  n . 1. Fie o funcţie f : D ⊂ R  R. deoarece ştim să studiem monotonia funcţiilor respective. pentru orice x ∈ R: cos x  lim ∑ n→ cos x  ∑ sin x  ∑ n0 n0  1 n! 1 n! cos k 2 cos sin n 2 n 2  x n şi sin x  lim ∑ n→ k0 n k0 k 2 x k . Spunem că a ∈ D este punct de maxim local al funcţiei f dacă există o vecinătate V a punctului a astfel încât fx ≤ fa pentru orice x ∈ V ∩ D. pe baza determinării rădăcinilor şi semnului derivatei de ordinul I a funcţiei. obţinem : cos x  sin x  ∑ ∑ k0 k0   2 4 6 8 −1 k  x 2k  1 − x  x − x  x −  2! 4! 6! 8! 2k! 3 5 7 9 −1 k  x 2k1  x − x  x − x  x −  3! 5! 7! 9! 2k  1! 5. ctg şi funcţiile trigonometrice inverse. 60 . Calculând cos n 2 . Pentru unele funcţii elementare. respectiv sin . Extreme locale pentru funcţii reale de o variabilă reală Multe probleme practice pot fi formulate matematic ca probleme de extrem – probleme în care se cere determinarea valorilor maxime sau minime ale unei funcţii.6. Definiţie. ∀x ∈ R. Exemple Definiţie. sin n  2 lim  n x  0. respectiv global) se numesc puncte de extrem (local. respectiv global) se numeşte minim/maxim (local. n→  n 2  ∈ −1.

Pentru a  0 a  0funcţia f este strict descrescătoaret (crescătoare) pe −. Cazuri particulare remarcabile 1) Dacă f este monotonă pe a. Astfel. 2) Un punct a ∈ A este punct de extrem global (respectiv. Valoarea extremă corespunzătoare este Δ fx V   − 4a . în schimb reciproca este falsă. Notăm ca de obicei Δ  b 2 − 4ac. unde   0. cu a ≠ 0. iar x M este un punct de maxim global. atunci f ′ a  0.1) Orice punct de minim (respectiv. maxim) local. local) al funcţiei f : D ⊂ R  R dacă şi numai dacă diferenţa fx − fa păstrează semn constant pe D (respectiv. Derivata funcţiei de gradul II este f ′ x  2ax  b.atunci extremele globale ale lui f sunt fa şi fb 2) Dacă f este continuă pe un interval închis şi mărginit a. iar acesta este şi punct de extrem global. Rezultatul fundamental pentru această metodă este Teorema lui Fermat. a  . enunţată în paragraful ”Proprietăţi ale funcţiilor derivabile pe intervale”. x V  şi strict crescătoare (descrescătoare) pe x V . f este crescătoare pe a − . c ∈ R. există   0 astfel încât a − . 3) Fie f : I  R şi a un punct interior al intervalului I. a şi descrescătoare pe a. Deoarece a este punct de minim local interior al intervalului I. crescătoare pe a. descrescătoare pe a − . Demonstraţie. b (crescătoare sau descrescătoare). unde a. atunci conform Teoremei valorilor extreme ∃x m . implicit. care se anulează pentru b x  − 2a  x V . deci x V este punct de minim (maxim) local şi nu există puncte de maxim (minim) local. a   ⊂ I şi fx ≥ fa pentru orice x ∈ a − . Dacă ∃   0 a.î. intervalele pe care derivata păstrează semn constant. fx  ax 2  bx  c. ∀x ∈ a. a  ) . Avem a f ′ x  0 pentru orice x  x V şi af ′ x  0 pentru orice x  x V . stabilind rădăcinile acesteia şi. Fie funcţia de gradul II f : R  R . fx m  ≤ fx ≤ fx M . Această tehnică de lucru ne sugerează o metodă de determinare a punctelor de extrem local ale unei funcţii derivabile.î. a  . b (f este mărginită şi îşi atinge marginile). maxim) global este şi punct de minim (respectiv. Determinarea punctelor de extrem local cu ajutorul derivatelor Dacă f : I  R este derivabilă pe intervalul I studiul monotoniei funcţiei f se realizează cu ajutorul derivatei f ′ : I  R. cu posibilitatea de a se anula. Din existenţa fx−fa derivatei f ′ a  lim x−a şi observaţiile anterioare rezultă x→a 61 . b. x M ∈ a. Dacă f este strict monotonă pe un interval de forma a − . atunci a nu este punct de extrem local pentru f. b a. . atunci a este punct de maxim local pentru f (respectiv. b. Teorema lui Fermat Fie I un interval din R. b 2 Din forma canonică fx  ax  2a   −Δ se observă că singurul punct 4a b de extrem local al funcţiei date este x V  − 2a . pe intersecţia lui D cu o vecinătate a punctului a). x V este punct de minim local dacă a  0. x m este un punct de minim global. punct de minim local pentru f). a   (respectiv. Exemplu. respectiv x V este punct de maxim local dacă a  0. a. Dacă funcţia f : I → R are derivată într-un punct de extrem local a situat în interiorul intervalului I. Vom presupune că a este punct de minim local.

x ∈ 0. Teorema lui Fermat arată că punctele de extrem local ale unei funcţii f : I ⊂ R  R. atunci a nu este punct de extrem. x−a x−a x→a xa fx−fa deoarece x ∈ a − . Dacă derivata are semn negativ la stânga lui a şi semn pozitiv la dreapta lui a. Exemplu. avem două metode principale. Fie x lungimea laturii 3 bazei. Soluţie Volumul unei piramide este V  A b h . stabilim monotonia funcţiei la stânga şi la dreapta punctului critic). l 3 . Ambele metode sunt aplicabile şi la cazul când punctul staţionar este o extremitate a intervalului de definiţie I. nu este necesar ca f ′ a  0. dacă este punct de minim sau punct de maxim. o funcţie f : a. sunt puncte staţionare ale funcţiei. b → R cu derivata strict pozitivă are punctul de minim x  a şi punctul de maxim x  b. Pentru a stabili dacă un punct staţionar a al unei funcţii f : I ⊂ R  R este sau nu punct de extrem pentru f . Însă nu orice punct staţionar este un punct de extrem local: de exemplufuncţia f : R  R. (Pentru x  0 şi x  l 3 piramida degenerează). Calculăm derivata volumului în raport cu x. l 3 .f ′ a lim x→a xa fx − fa fx − fa ≤ 0 şi f ′ a lim ≥ 0. iar când a este punct de extrem. Definiţie. atunci a este punct de minim. a  fx − fa ≥ 0 şi x − a  0  x−a ≤ 0. care nu este punct de extrem local. punctele staţionare ale funcţiei f sunt rădăcinile derivatei f ′ : I ⊂ R  R. h l2 − x2 3 . Dacă derivata are acelaşi semn (strict negativ sau strict pozitiv) la stânga şi la dreapta lui a . întrucât f este strict crescătoare. Atunci Ab  x2 3 4 . Dacă derivata are semn pozitiv la stânga lui a şi semn negativ la dreapta lui a. iar fx−fa x ∈ a. unde x ∈ 0. atunci a este punct de maxim. adică f ′ a  0. Dacă a este punct de maxim local pentru f. Determinaţi maximul volumului unei piramide triunghiulare regulate având muchiile laterale de lungime l. a    fx − fa ≥ 0 şi x − a  0  x−a ≥ 0. Din f ′ a ≤ 0 şi f ′ a ≥ 0 rezultă f ′ a  0. de unde rezultă că volumul piramidei triunghiulare 3 2 regulate cu latura bazei egală cu x este Vx  34  x 2 l 2 − x3 . Metoda I. dar aici prezentăm numai cazul în care punctul staţionar este interior lui I. Studiem semnul derivatei într-o vecinătate a unui punct staţionar (cu alte cuvinte. fx  x 3 are punctul staţionar a  0. Dacă f : I ⊂ R  R este derivabilă. şi din raţionamentul anterior rezultă −f′a  0.  Observaţie. Numim punct staţionar al unei funcţii f : I ⊂ R  R un punct în care f are derivată nulă. situate în interiorul intervalului I şi în care f are derivată. (Pentru x  0 şi x  l 3 piramida degenerează). Dacă funcţia f : I → R are derivată într-un punct de extrem local a situat într-o extremitate intervalului I. De exemplu. atunci a este punct de minim local pentru − f. 62 .

atunci a este punct de maxim local pentru f.l 3 dacă muchiile laterale sunt două câte două perpendiculare. l 3  x  0 sau x  l 2  şi x ∈ 0. ∀x ∈ 0. ∀x ∈ I  f este concavă (graficul lui f „nu ţine apa“). l 2 Facem tabelul de variaţie al funcţiei volum: x 0 l 2 0 − ↘ l 3 − 0 V ′ x 0  Vx 0 ↗ V l 2 Tabelul arată că Vx ≤ V l 2 . Exemple de funcţii convexe pe R: x 2 . Punctul x  l 2 este punct de maxim global. 2) f ′′ x ≤ 0. . reamintim semnificaţia geometrică a semnului derivatei a doua . Teoremă (Testul derivatei a doua). ∀x ∈ I  f este convexă (graficul lui f „ţine apa“). . atunci a este punct de minim local pentru f. sin x pe 0. Studiem semnul derivatei a doua în punctul staţionar.7. unde g e convexă pe intervalul I. V ′ x  0  x  0 sau 2l 2 − x 2  0 şi x ∈ 0. 2) Dacă f ′′ a  0. 1) Dacă f ′′ a  0. 1) f ′′ x ≥ 0. l 3  x ∈ 0. Se observă că max Vx se obţine dacă şi numai x∈ 0. Fie f : I ⊂ R  R derivabilă de două ori. Cele două cazuri din teorema precedentă pot fi ilustrate cu următoarele tabele de variaţie.V ′ x  3 34 2x l 2 − x2 3  x2  1 2 2 l 2 − x3  − 2x 3  V ′ x  3 34 2x 3 2 l 2 − x3  Pentru a stabilim semnul derivatei V ′ x aflăm întâi punctele în care se anulează derivata. Metoda II . 1) Dacă f ′′ a  0: x fx 2) Dacă f ′′ a  0: x fx a − 1 ↗ a fa (maxim local) a − 1 ↘ a fa (minim local) a  2 ↗ a  2 ↘ 5. l 3 x∈ 0. de unde  l3 6 max Vx  V l 2  3 34  2l 2  l 3  32 l3 . Pentru a reţine mai uşor criteriul de mai jos. −g. Exemple de funcţii concave: ln x pe 0. Presupunem că f ′ a  0. e x . Derivarea funcţiilor vectoriale de o variabilă reală 63 . Fie f : I  R o funcţie derivabilă de două ori într-un punct a ∈ I .l 3 .

limita se distribuie componentelor funcţiei. 1 Fie t 0 ∈ I. lim t→t 0 f k t−f k t 0  t−t 0 . t sau t. z  f 3 t Dacă t reprezintă variabila timp.1. f 2 t. t ∈ a. În cazul k  2 (respectiv. În cazul de faţă. În plus. de forma f : I  R k . . f ′k t 0  . . Cu alte cuvinte. În plus. f k t ∈ R k . Pentru t  t 0 notăm M 0 : M t 0 . . f 3 t.Considerăm funcţii vectoriale de o variabilă reală. unde t ∈ I. . unde I ⊂ R este un interval şi k ≥ 2. f 2 t. … . … . k există limita t→t 0 t→t 0 t→t 0 lim lim f i t−f i t 0  t−t 0 ∈ R. Notăm poziţia punctului la un moment oarecare t prin M t . Funcţiile f i : I  R i  1. 0 1 t→t 0 t−t 0 ft − ft 0   lim t→t f 1 t−f 1 t 0  t−t 0 . deducem că există limita 1 lim t−t 0 ft − ft 0  dacă şi numai dacă pentru i  1. S-a arătat în paragraful 4. x  f 1 t Γ Vectorul viteză. b  Γ :   f 1 t    f 2 t    f 3 t  . . t este M 0 M t  t − t 0  r r Vectorul viteză medie în intervalul de timp t 0 . k  3) funcţiile vectoriale de o variabilă reală sunt utilizate pentru a descrie curbele plane (respectiv. Notăm ft  f 1 t. . că existenţa limitei într-un punct a unei funcţii vectoriale este echivalentă cu existenţa limitelor finite în acel punct ale tuturor componentelor scalare ale funcţiei. t 0  este: r r 1 M 0 M  t − t 0  . t t − t0 t − t0 64 . în spaţiu). Avem    t  f 1 ti  f 2 tj  f 3 tk r Vectorul deplasare corespunzător intervalului de timp t 0 . Notăm cu t  OM t r vectorul de poziţie la momentul t. din spaţiu) şi mişcarea punctelor materiale în plan (respectiv. derivarea unei funcţii vectoriale se efectuează pe componente. Avem M t f 1 t. pe traiectoria Γ. f 3 t are ca imagine o curbă în spaţiul fizic.1. adică f ′ t 0   f ′1 t 0 . . atunci valoarea acestei limite se numeşte derivata funcţiei f în punctul t 0 şi se notează f ′ t 0  df sau dt t 0 . . curba Γ dată de ecuaţiile parametrice: r i j k y  f 2 t . f 2 t. Mulţimea valorilor unei funcţii continue f : I  R 3 . ecuaţiile de mai sus sunt ecuaţii de mişcare ale unui punct material. Dacă există limita lim t−t 0 ft − ft 0  ∈ R k . f ′2 t 0 . Ecuaţia tangentei la o curbă în spaţiu Considerăm un punct a cărui mişcare este descrisă de ecuaţiile de mai sus. k se numesc componentele funcţiei vectoriale f. ft  f 1 t.

Vectorul acceleraţie (instantanee) la un moment t 0 ∈ I este derivata în punctul t 0 a vectorului viteză: at 0  : lim t→t 0 t − t 0  v v . inspirată de lucrările lui Newton: dr  r . în fiecare punct al acesteia. Vectorul viteză instantanee este tangent la traiectorie. dacă ′ ′ f 1 t 0  f 2 t 0  f ′3 t 0  f ′1 t 0 . dacă această limită există: t 0  : lim v t→t 0 t − t 0  r r t − t0 NOT  Mai notăm t 0   v  dr dt t 0 . unde a. a) Să se arate că traiectoria punctului considerat este o elipsă şi rezultanta forţelor care acţionează asupra punctului considerat are direcţia vectorului de poziţie şi sens opus acestuia. v Dacă vectorul viteză instantanee la momentul t 0 este definit şi nenul. b) Verificaţi prin calcul că 65 . Din cele de mai sus rezultă că legea lui Newton se mai scrie sub forma 2 2 Cum vectorul viteză este derivata vectorului de poziţie în raport cu timpul. În mecanică se foloseşte şi notaţia d 2r  r . t−rt   r f t−f t  f t−f t  f t−f t  i j v Cum t−t 0 0  1 t−t 1 0   2 t−t 2 0   3 t−t 3 0 k . 2. f ′2 t 0 . 0. atunci pentru t → t 0 coarda M 0 M t se apropie de o dreaptă fixată. care trece prin M 0 . dt dt A doua lege a dinamicii (legea lui Newton) arată că rezultanta forţelor care acţionează asupra unui punct material este egală cu produsul dintre masa punctului material şi acceleraţia acestuia : F  ma. În mecanică se mai utilizează următoarea  notaţie a derivatei . dacă există. observăm că t 0  0 0 0 f m t−f m t 0   f ′m t 0 . Ecuaţiile tangentei în M 0 la Γ sunt: y − f 2 t 0  z − f 3 t 0  x − f 1 t 0    . numită tangenta în M 0 la Γ. pe care-l vom nota cu t 0 . 0. vectorul acceleraţie este derivata a doua a vectorului de poziţie în  r F  m d . at 0   d 2r t 0 . b. În plus. . există dacă şi numai dacă există şi sunt finite limitele lim t−t 0 m  1. t − t0   raport cu timpul. f ′3 t 0  ≠ 0. Variaţia vectorului viteză este descrisă cu ajutorul noţiunii de acceleraţie. t→t 0 Vectorul acceleraţie Să presupunem că vectorul viteză (instantanee)  este definit pe un interval v de timp I ⊂ R. dacă este definit.  sunt constante strict pozitive. Un punct de masă m se mişcă astfel încât vectorul său de poziţie la momentul t este r t  a cos t i  b sin t j . dt Vectorul viteză instantanee este derivata vectorului de poziţie în raport cu timpul. t ∈ 0. dt 2 2 Aplicaţie.Vectorul viteză instantanee la momentul t 0 . 3. vectorul viteză la momentul t 0 este    t 0   f ′1 t 0 i  f ′2 t 0 j  f ′3 t 0 k. v este prin definiţie limita pentru t → t 0 a vectorului viteză medie pe intervalul de timp determinat de t 0 şi t.

deci este tangent la dt traiectoria Γ în punctul având vectorul de poziţie r t. Dacă a  b (respectiv. a  b). k ∈ N şi valoarea maximă (respectiv. a dt b  Rezultă că vectorul viteză dr are direcţia dreptei d t . deoarece funcţiile  cos t şi sin t au această perioadă. y  b sin t. ecuaţia unei elipse E cu axele de simetrie Ox şi Oy. Eliminând parametrul t din ecuaţiile de mai y2 x2 sus obţinem ecuaţia a 2  b 2  1. Reciproc. dt  deci dr  −a sin t i  b cos t j . k ∈ N. Soluţie. Se observă că mişcarea este periodică. deci dr  n t . a) Traiectoria mişcării este curba situată în planul xOy definită prin ecuaţiile parametrice Γ : x  a cos t.vectorul viteză este tangent la traiectorie. c) Mărimea vitezei este  vt : dr  −a sin t 2  b cos t 2   a 2 sin 2 t  b 2 cos 2 t dt   b 2  a 2 − b 2  sin 2 t . Produsul scalar a b   dr n t  dt  1 cos t−a sin t  1 sin tb cos t  0. Rezultă că Γ  E. pentru orice punct x. cu perioada T  2 . y ∈ E există t ∈ 0. având lungimile semiaxelor a şi b. Pentru a afla rezultanta F a forţelor care acţionează asupra punctului considerat aplicăm legea lui Newton şi calculăm derivata a doua a vectorului de poziţie. c) Determinaţi momentele de timp la care mărimea vectorului viteză este minimă. y  b sin t (t ∈ 0. ). Atunci dt 2  F  m d 2r  −m 2 a cos t i  b sin t j . prin dedublare. Se observă că F  −m 2 r t. 66 . în acest caz mişcarea considerată este circulară uniformă. de dt 2 unde rezultă că F are direcţia lui r t şi sens opus acestuia. Dacă a  b avem vt  b (mărimea vitezei este constantă). Această ecuaţie este yb sin t  1. respectiv maximă.  d d Vectorul viteză la momentul t este dr  dt a cos t i  dt b sin t  j . Vectorul acceleraţie la momentul t este dt d 2 r  − 2 a cos t i −  2 b sin t j .  astfel încât x  a cos t. din 0 ≤ sin 2 t ≤ 1 rezultă a ≤ vt ≤ b (respectiv. minimă) b 2 fiind atinsă pentru t  k. valoarea minimă (respectiv. Un vector normal la tangenta d t este d t  : xa cos t  b 2 a2 n t  1 cos t i  1 sin t j . b ≤ vt ≤ a). maximă) a fiind 2k1 atinsă pentru t  . b) Ecuaţia tangentei la traiectorie în punctul corespunzător unui moment oarecare t se obţine din ecuaţia elipsei E.

b. a  r şi g 2 y  fa. Vom folosi metoda variaţiei parţiale: fixăm valorile tuturor variabilelor cu excepţia uneia din ele şi studiem funcţia de o singură variabilă obţinută astfel. b şi se notează ∂x a. x ∈ a − r. în 67 . y. pentru care calculăm derivata în y  b. Pe scurt. b şi rază r este inclus în D. b (sau f ′y a. b  lim (respectiv. b  r. Definiţie Spunem că f  fx. Spunem că f este derivabilă parţial în a. Studiem variaţia funcţiei într-o vecinătate a punctului fixat când păstrăm o coordonată constantă. b şi se notează ∂y a. Deoarece a. 2) derivată parţială în raport cu y dacă există limita: lim y→b fa.b−fa. Fie a. scriem ∂x a.Capitolul 6. y. b în punctele corespunzătoare. egală cu coordonata respectivă a punctului a.b ∂f ). b − fa. păstrăm constant y  b şi studiem funcţia x  fx. x−a x→a DEF fa. b este punct interior al lui D. dacă limita din membrul drept există. b. pentru care calculăm derivata în x  a. Derivate şi diferenţiale pentru funcţii de mai multe variabile reale 6. Cazul funcţiilor scalare de două variabile reale Notăm x 1 . y ∈ b − r. y are în punctul a.1. DEF fx. b: 1) derivată parţială în raport cu x dacă există limita: lim x→a fx. b şi lăsăm să varieze cealaltă coordonată. x 2   x.b ∂f Pe scurt. respectiv păstrăm constant x  a şi studiem funcţia y  fa. b . b . y. b se definesc ca fiind derivatele funcţiilor parţiale ale lui f relativ la a. y − fa.y−fa. b în raport cu acea variabilă. b în raport cu una din variabile dacă f are derivată parţială finită în a. b ∈ D punct fixat. a. Din punct de vedere geometric. b. c  lim y−b ∂y y→b Definiţie Spunem că f este derivabilă parţial în raport cu x (respectiv. b). interior lui D. y−b Această limită se numeşte derivata parţială în raport cu y a funcţiei f în punctul ∂f a. b (sau f ′x a. Derivate parţiale Este dificil să studiem variaţia unei funcţii când valorile variabilelor de care depinde funcţia se modifică simultan. b sunt g 1 x  fx. x−a Această limită se numeşte derivata parţială în raport cu x a funcţiei f în punctul ∂f a. Derivatele parţiale ale funcţiei f în punctul a. b). există o rază r  0 astfel încât discul de centru a. Funcţiile parţiale ale lui f relativ la a. . aceasta înseamnă să studiem restricţia funcţiei la o dreaptă paralelă cu o axă de coordonate.

y. b. în raport cu y) în orice punct din A. câtului. z − fa. x ∈ a − r. ∂y 4) y ∂f y fx.  2  − f1. Observăm că nu mai este necesar să enunţăm reguli de derivare parţială a sumei. b. ∂x  arctg ′  x   ∂f ∂y 2) fx. Fie a. b ca fiind derivatele funcţiilor ̇ parţiale ale lui f relativ la a. c DEF ∂f a. y se calculează considerând x constant şi derivând f ca funcţie de y. y. produsului. … . g 2 y  fa. ∂f 1. respectiv z  c.   şi ∂y 1. a  r. c − fa. b. b. Exemple ∂f ∂f 1) Calculaţi pe baza definiţiei derivatele parţiale ∂x 1. b. Vom nota fx. Există r  0 astfel încât bila de centru a. x−1  2  x  lim e 2 − e 2  lim x→1 x→1 x−1    2 e2x   e2. x 3   x. ∂y ∂y y y ∂ ∂x x  1 x  arctg ′  x   y ∂ ∂y x  y 1 y 2 1 x   1 1 y 2 1 x  x  x 2 y 2  y  − x12 . etc. z. c − fa. x 2 . se defineşte funcţia ∂f : A  R numită derivata parţială a funcţiei f în raport cu x pe mulţimea A ∂x ∂f (respectiv. y  b. y  ax 3  bx 2 y  cxy 2  dy 3  ex 2  fxy  gy 2  hx  ky (a. b. 0 2 pentru fx. b. ∂y : A  R numită derivata parţială a funcţiei f în raport cu x pe mulţimea A). y  arctg x . 1. Cazul funcţiilor scalare de trei variabile reale Notăm x 1 . c  lim z−c z→c ∂z 68 . 2 1  sin y f1. c ∈ D punct fixat.  − x 2 y 2 . b. b. k ∈ R constante). c  lim y→b y−b ∂y fa.. y − f1.  2 ∂x  lim x→1 fx. y  0  bx 2  2cxy  3dy 2  0  fx  2gy  0  k. c  r în punctele x  a. 0  lim y→0 y→0 y→0 1 y−0 ∂y (Observaţie: ∂x  0 şi ∂x  0). Definim derivatele parţiale ale funcţiei f în a. y. c DEF ∂f a. y  e sin xy . c şi rază r este inclusă în D. 0 e sin y cos y ∂f  lim e y − 1  lim  1. menţinându-se regulile de derivare a funcţiilor de o singură variabilă. z ∈ c − r. b. ∂x x. c. y ∈ b − r. ∂x ∂f x. În acest caz. b. ∂f x. z. g 3 z  fa. b. ∂f Practic. b. c. b  r. c: g 1 x  fx. interior lui D. b. c  lim x−a x→a ∂x fa. y se calculează considerând y constant şi derivând f ca ∂f funcţie de x şi ∂y x. y  3ax 2  2bxy  cy 2  0  2ex  fy  0  h  0.raport cu y) pe o mulţime A ⊂ D dacă f este derivabilă parţial în raport cu x (respectiv. c DEF ∂f a.

x j . y. k. Exemple ∂f ∂f ∂f 1) fx. a 2 . … . necesare pentru formularea matematică a unor legi ale fizicii. y.…. fa . ∂f 1 x. respectiv de divergenţă şi rotor ale unui câmp vectorial. ∂f 2) Calculaţi pe baza definiţiei ∂z 1. a n  sau f ′x j a 1 .a n −fa . iar ∂z x. a j1 .a . deci rămân neschimbaţi când derivăm produsul). Fie j ∈ 1. ∂f ∂z ∂f 1. a j . ∂x x. 2. de unde ∂z 2 2 2 ∂f ∂z 1. … . Noţiunea de gradient intervine în exprimarea forţei gravitaţionale (respectiv.a n  DEF ∂f lim a 1 . … . a 2 . y se calculează considerând x şi y constante şi derivând f ca funcţie de z. a n  − fa 1 .….2. De exemplu. a n  . f  fx 1 . Gradientul este util şi în geometrie (studiul suprafeţelor definite de ecuaţii implicite).x . etc. ∂f Practic. 3 pentru fx. 3  lim f1. a 2 .a . a j−1 . 2. 3  2 x y z 3 .z−f1. Spunem că f este derivabilă parţial în raport cu x j în punctul a dacă există ∂f şi este finită derivata parţială ∂x j a 1 . Altă metodă: derivăm f în raport cu z considerând x şi y constante. electrostatic). y se calculează considerând y şi z constante şi derivând f ∂f ca funcţie de x.2. a j1 .a . y. … . a n .…. divergenţa şi rotorul apar în ecuaţiile lui Maxwell ale câmpului electromagnetic. 6. 2. x 2 . Fie f : D ⊂ R k → R. … . a 2 . Pe scurt. Aplicaţii ale derivatelor parţiale de ordinul I în teoria câmpurilor Introducem noţiunile de gradient al unui câmp scalar. a n   x →a 1 j−1 j j1 x j −a j 1 j−1 j j1 ∂x j j j Observaţie. 0. ∂z  x p y q rz r−1 .a .3 z−3 z→3  lim z→3 5z 2 − 14 z−3  lim 1 z→3 2 5z 2 2z  3 14 . xj − aj Valoarea limitei de mai sus se numeşte derivata parţială în raport cu x j a ∂f funcţiei f în punctul a şi se notează ∂x j a 1 . a j−1 . x k  şi a  a 1 . Spunem că f are derivată parţială în raport cu variabila x j în punctul a dacă există limita lim x →a j j fa 1 . ∂y  x p qy q−1 z r . . a n . … . pe R 3 ∖ 0. ∂y x. electrostatice) în funcţie de potenţialul gravitaţional (respectiv.…. 2. probleme de optimizare (metoda gradientului).2. Derivata unei coordonate în raport cu altă coordonată este nulă ∂x ij  0 pentru orice i ≠ j. . . 0.a . . … . … . z  x 2  y 2  z 2 . … a k  ∈ D punct interior lui D. y se calculează considerând x şi z constante şi derivând f ca funcţie de y. a 2 .(dacă limita respectivă din membrul drept există ). (Factorii care nu depind de variabila în raport cu care derivăm sunt consideraţi constanţi. z  2z  2 z 2 2 . Teoria câmpurilor studiază cu mijloacele Analizei matematice funcţii scalare sau vectoriale care descriu 69 . z  x p y q z r  ∂x  px p−1 y q z r . … . 14 x y z Cazul general Definiţie. deoarece când derivăm în raport cu x j ∂x coordonata x i rămâne constantă).

punctele unei regiuni care au aceeaşi temperatură formează o suprafaţă izotermă. i j k ∂x ∂y ∂z ∂f ∂f ∂f j k Formal avem ∇f   ∂x   ∂y   ∂z . c la suprafaţa de nivel S : fx. z  v 1 x. z  ∂x 2 2 2 2 2 2 2 x y z 2 x y z 70 . c este ∂f ∂f ∂f a. y. c  DEF ∂f ∂f ∂f a. cy − b  a. Definiţie. mărimea vectorului de poziţie   x    y    z  ).z . z  fa. b. z. adică ∇f  grad f. y. Se defineşte operatorul lui Hamilton (nabla) prin ∇   ∂  ∂   ∂ . f  fx. unde v v 1 . c    j a. b. b. intensitatea unui câmp electrostatic generat de o sarcină electrică. i O imagine asupra câmpului vectorial f : D ⊂ R 3  R este dată de suprafeţele de nivel ale acestuia. Definiţie. b. v 3 : D  R sunt câmpuri scalare. c. iar punctele de egală presiune alcătuiesc o suprafaţă izobară. Atunci. cz − c  0. Notăm un câmp scalar sub forma f : D ⊂ R 3  R. definite ca mulţimi de puncte din spaţiu pe care f rămâne constantă. z. c se defineşte un vector ale cărui coordonate în baza ∂f ∂f ∂f i . c    i a. b. y. z  . y. acceleraţia gravitaţională. y. z    v 3 x. y. b. Numim câmp vectorial pe mulţimea D ⊂ R 3 o funcţie de i j k forma x. k ∂x ∂y ∂z Am presupus că f este derivabilă în a. z. c. Se demonstrează că vectorul gradient grad fa. Definiţie. b. c este perpendicular pe planul tangent în punctul a. b. ecuaţia planului tangent în a. y. Se numeşte gradient al câmpului scalar 3 f : D ⊂ R  R. x. c  . Pentru a descrie ”viteza de variaţie” a unui câmp scalar f într-un punct a. c la suprafaţa de nivel a câmpului f. ∂y . b. v 2 . b. dacă vectorul grad fa.variaţia în spaţiu a unor mărimi fizice. 1) Fie rx. c este nenul.y. Exemple de câmpuri vectoriale: viteza particulei unui fluid la un moment dat. temperatura la un moment dat este descrisă de un câmp scalar f dacă fixăm în spaţiu un reper cartezian şi notăm cu fx. ∂z calculate în a. y. b. b. b. De exemplu. c ∈ D vectorul grad fa. y. care trece prin punctul a. f  fx. b. y. z temperatura în punctul de coordonate x. De exemplu. b. c în raport cu fiecare din variabilele sale. Avem r i j k ∂r ∂ 1 1 x 2 2 2  ∂x x  y  z    2x  rx. y. z în punctul a. b. z    v 2 x. y. j. k sunt derivatele parţiale ∂x . Se numeşte câmp scalar o funcţie cu valori reale definită pe o mulţime din R 3 . ∂y ∂z ∂x Exemple. cx − a  a. b. z  x 2  y 2  z 2 ( distanţa de la originea O la Mx.

c  v DEF ∂v 1 a. unde v v 1 . y. z datorită unei sarcini electrice plasate în origine. Fie câmpul vectorial   v 1  v 2  v 3. c  ∂v 2 a. i j k Definiţie.y. v De exemplu. Rezultă  − r12 ∂r ∂x  − r12  x r  − rx3 . câmpul scalar 1 se numeşte potenţial newtonian.z   . z  ∂r z x. y. ∂ ∂ i ∂ 2) grad r1  ∂x r1    ∂y r1  j  ∂z r1  k . v 3 : D ⊂ R 3  R. Un câmp scalar f : D ⊂ R 3  R se numeşte potenţial scalar al i j k câmpului vectorial   v 1  v 2  v 3. Definiţie. adică divergenţa div  este v v un produs scalar formal între vectorul nabla şi vectorul .z şi Rezultă grad rx. y grad 1  − 1 r .z . Se observă că grad ra. z  rx. Pe scurt. Dacă toate componentele v 1 . înmulţit cu constante scalare. b. c. r r3 Câmpul vectorial r13 r este definit în orice punct cu excepţia originii. r r Suprafeţele de nivel ale câmpului scalar r sunt sferele centrate în origine. unde v 1 . ∂z 1  x  y  z i j rx. b. Acest câmp vectorial intervine. pe v mulţimea D dacă grad f   pe D. v 3 : D ⊂ R 3  R ale unui câmp vectorial   v 1  v 2  v 3 sunt derivabile parţial în raport cu x. z datorită un punct material plasat în origine. c  ∂v 3 a. b. z  y rx.y. v Folosind operatorul nabla se scrie div   ∇  v .Analog ∂r ∂y x. v 2 . Analog. b. v 2 . i j k v atunci se defineşte cîmpul scalar div  : D  R. fiind potenţial r scalar pentru câmpul − r13 r a cărui importanţă fizică a fost amintită mai sus. c şi se notează cu div  numărul v div a. ∂x ∂y ∂z Am presupus că derivatele parţiale din membrul drept al formulei de mai sus există şi sunt finite. y. v Un câmp vectorial cu divergenţa identic nulă se numeşte solenoidal sau fără surse. Avem r i j k 71 . ca şi în expresia forţei electrostatice care acţionează asupra unei sarcini electrice punctiforme plasate în Mx. y. Planul tangent la sfera S A  : x 2  y 2  z 2  a 2  b 2  c 2 în punctul A este perpendicular pe raza OA. Se numeşte divergenţa câmpului vectorial  în v punctul a. Notăm Aa. c este versorul lui OA. b. ∂ ∂y 1 r  − r3 . deci este perpendicular pe planul tangent în A la suprafaţa de nivel S A .y. 1) Fie vectorul de poziţie   x    y    z  . în expresia forţei gravitaţionale care acţionează asupra unui punct material plasat în Mx. Exemple. b. c. y respectiv z pe D. k grad r  1   ( versorul vectorului de poziţie). b. Avem ∂ ∂x ∂ ∂z 1 r 1 r  − rz3 . v 3 : D ⊂ R 3  R. v 2 . y.

y. ∂y ∂y ∂z ∂z i j k 1) rot r  ∂y − ∂z   − ∂x − ∂x    ∂x − ∂x    0 (vectorul ∂z ∂y nul). y. Pe scurt. Altfel spus.div   div x    y    z    r i j k 1  2) Fie x. v 3 : D ⊂ R 3  R sunt derivabile parţial pe D în raport cu toate variabilele lor. 0. Atunci ∂y ∂z r r div r13   − r35 x 2  y 2  z 2   r33  − r35 r 2  r33  0. z  v 1 v 3 x. z    r v este viteza punctului de coordonate x. k Formal. ce trece prin origine. ∂v 2 x. v ∂x ∂x  ∂y ∂y 1 r3  ∂z ∂z  1  1  1  3. Se numeşte rotorul câmpului vectorial  şi se notează cu rot  v v câmpul vectorial care se scrie sub forma simbolică:  i rot   v DEF ∂ ∂x  j ∂ ∂y  k ∂ ∂z v1 v2 v3 Dezvoltând după prima linie determinantul simbolic de mai sus obţinem expresia explicită a rotorului: rot   v DEF ∂v 3 − ∂v 2 ∂y ∂z − i ∂v 3 − ∂v 1 ∂x ∂z  j ∂v 2 − ∂v 1 ∂x ∂y  . putem scrie rot  ca produsul vectorial al vectorilor nabla şi : v v   ∇  . y. Exemple. i j k Definiţie. Avem ∂v 1 x. Notăm cu s  s 1  s 2  s 3 versorul axei de rotaţie. 0. z  − r 5  r13 şi ∂v 3 x. deoarece orice derivată parţială a unei coordonate în raport cu altă coordonată este identic nulă. 1 x  1 ∂x  x ∂ r −3   1 ∂x r3 r 3 ∂x r3 2  −3x 1 ∂r  1  − 3x  x  1  − 3x  1 . Atunci x. Folosind formula produsului 72 . y. y. z. z  r 3 z. r5 r 4 ∂x r3 r3 r3 r4 r 3y 2 2 Analog. z  r 3 r. y. 0. 2) Fie  câmpul vitezelor pe care le au la un moment dat punctele unui corp v care efectuează o mişcare de rotaţie cu viteza unghiulară constantă  în jurul i j k unei axe fixe. Se notează    s (vectorul viteză unghiulară). y. y. y. z  − 3z5  r13 . r div r13   0 pe R 3 ∖ 0. v 2 . rot v v Un câmp vectorial cu rotorul identic nul se numeşte irotaţional sau laminar. div grad r  0 pe 3 R ∖ 0. v 2 x. Fie câmpul vectorial   v 1  v 2  v 3. 1 r3 Componentele lui  sunt v 1 x. z  y. z  ∂ ∂x ∂x x. unde v v 1 . 0.

r NOT observatorul sesizează valoarea fa  pt. y. c df . b. b. c : g ′ 0. b  qt. c  st  gt a mărimii df descrise de f. Viteza de variaţie dv a.  0 (în tot spaţiul. c  st este derivabilă în t  0. Studiem viteza de variaţie a funcţiei f în punctul fixat M 0 a. Rezultă rot j k cu excepţia originii). se numeşte derivata funcţiei f în punctul a. b. y  b  qt. b. cu viteză unghiulară constantă. b. Fie funcţia f : D ⊂ R 3  R. b. notată v df v a. r. fa  pt. z. b. deci coeficientul lui  din rot i x r3 ∂r −3r −4 ∂y ∂ ∂z  j  −3 r 5 şi yz r r este 0. z   s 2 z − s 3 y  i − s 1 z − s 3 x    s 1 y − s 2 x  k v j  i Atunci rot   v ∂ ∂x  j ∂ ∂y  k ∂ ∂z . z  c  st. Această viteză de variaţie. z şi v i j k a. c după versorul  este numărul real dv a. b. c. c ∈ D şi versorul   p    q    s  . f  fx. b  qt. punctul interior v i j k a. Definiţie. c. c este derivata g ′ 0. v Acestea sunt ecuaţiile unei mişcări uniforme pe dreapta d. b. c sesizată de un observator care se deplasează pe o dreaptă care trece prin a. Pe scurt. c după versorul  dacă funcţia v gt : fa  pt. c  lim t t→0 dv 73 . de unde s 2 z − s 3 y s 3 x − s 1 z s 1 y − s 2 x i j k rot   2s 1  s 2  s 3. c  st ∈ D pentru orice t ∈ −r. Aşadar. b  qt. c ∈ D este punct interior al mulţimii D există un număr r  0 astfel încât a  pt. cu viteza . pentru v care poziţia la momentul t  0 este punctul a. c. y. b. c  st − fa. b. Spunem că funcţia f este derivabilă în punctul a. b.vectorial avem x. este dublul vectorului viteză unghiulară. b. f  fx. Dar k  z 1 r3 y r3 zy  −3 r 5 . Analog. rotorul câmpului vitezelor în mişcarea de v rotaţie în jurul unei axe. Deoarece a. c după versorul . unde t ∈ R. b  qt. coeficienţii versorilor  şi  sunt nuli. de unde − i ∂ ∂y ∂ ∂x z r3 z r3 rot  ∂ ∂z  ∂ ∂x y r3 − x r3 − 1 r3 −  . y. Fie   p    q    s   un versor 2 2 2  (adică un vector de lungime 1: ‖v ‖  p  q  s  1). c şi are direcţia dată de versorul : d : x  a  pt. b.3. Derivata funcţiei f în df v a. La un moment t ∈ −r.    i j k 3) rot r r3 1 r3 r ∂ ∂y  z r3 ∂ ∂y ∂ ∂x x r3 ∂ ∂y y r3 ∂ ∂z y r3 ∂ ∂z z r3 . b. a. dv Scriem ecuaţiile parametrice ale dreptei care trece prin a. Derivata într-un punct după un versor Considerăm o funcţie de 3 variabile f : D ⊂ R 3  R. c ∈ D punct interior al mulţimii D. în direcţia şi sensul indicate de versorul . 6.

z  0 astfel încât pentru orice x. 1. a 2 . b. c. z − fa. z şi a. Soluţie Versorul cerut este  w 1   j      w  1 2i −   3k . 1. f  fx 1 . f  fx. b. c 2 . Calculaţi derivata după versorul vectorului: w  2i −   3k a 2 3 2 2 3 funcţiei fx. 2  grad f0. pentru o funcţie de 3 variabile se pune problema efectuării aproximării ∂f ∂f ∂f fx. c  k i1 ∂f ∂x i ∂f ∂x a. a k  ∈ D. v  v 1 . b. y. Diferenţiala unei funcţii scalare Derivatele parţiale ale unei funcţii sunt utilizate pentru a aproxima variaţia unei funcţii între un punct fixat şi un punct mobil (apropiat de cel fixat) cu o combinaţie liniară a variaţiilor coordonatelor. z la a. c  s. c  . c  y − b  ∂z a.z→a. y. c  z − c O funcţie f pentru care eroarea aproximării de mai sus tinde la zero când x. mai rapid decât distanţa de la x. b. adică ̄ df v a. v k  ∈ R k cu ‖v ‖  1 se defineşte ̄ ̄ derivata funcţiei f în punctul ā după versorul v prin ̄ fā  tv  − fā df ̄ . Spunem că funcţia f este diferenţiabilă în punctul a. b. … . 2  4i. v 2 . De exemplu. c punct interior al mulţimii D. Definiţii. dv respectiv df ā  grad fā  v. ā  ∑ ā  v i . pentru f : D ⊂ R k  R. combinaţie în care coeficienţii sunt derivatele parţiale corespunzătoare. c dacă există constantele c 1 .c 74 . x k  şi ā  a 1 . z  x yz − xy z  xy z în punctul A0. … . c  p  ∂f ∂y a. c ≃ ∂x a. c. c  q  ∂f ∂z a. c  grad fa. b. … . y. b. y. v 2 ‖w ‖ 2 2 i  grad f  2xyz − y 3 z 2  y 2 z 3     x 2 z − 3xy  x 2 y − 2xy 3 z  3xyz   k  grad f0. b. condiţie suficientă de diferenţiabilitate Definiţie.Mai general. ̄ dv Mai explicit. df    j v 0. b. c. b. 1. a  lim t t→0 dv dacă există limita din membrul drept.   j  Exemplu. 2    4i  1 2i −   3k  4  2  8 . c 3 ∈ R şi funcţia  : D  R cu lim x. y. b. b. z ∈ D avem: x. y. 1.4. Fie f : D ⊂ R 3  R. Condiţii necesare. Funcţie diferenţiabilă. atunci derivata după un versor v a funcţiei f în acel punct este egală ̄ cu produsul scalar dintre gradientul lui f în acel punct şi v. c  x − a  ∂y a. 2. Se va arăta că: dacă f admite derivate parţiale continue într-o vecinătate a unui punct. b. se va numi funcţie diferenţiabilă în a.b.y. respectiv: df dv df dv a. b. y. grad f  dv 14 14 14 14 2 −1 3 ∂f ∂f ∂f    ∂y    ∂z   i j k ∂x 2  6. b. z → a.

respectiv fx  − fā  dfāx − ā  x   ‖x − ā‖. b. observăm că ‖x − ā‖ → 0 şi x i → a i ̄ ̄ pentru i  1. b. … . k şi funcţia  : D  R cu lim x   0 astfel ̄ x→ā ̄ încât pentru orice x  x 1 . . satisfăcând identitatea (*). Spunem că funcţia f este diferenţiabilă în punctul ā dacă există constantele c i ∈ R i  1. … . b. . Se notează T  dfa. de unde fx  − fā → 0. Definiţie. z − fa. ̄ ̄ Teoremă ( Condiţie necesară de diferenţiabilitate pentru funcţii de 3 variabile) Dacă funcţia f : D ⊂ R 3  R este diferenţiabilă în punctul a. Se numeşte diferenţială a funcţiei f în punctul ā aplicaţia liniară T : R k  R definită prin Th 1 . a k  punct interior al mulţimii D. c ∈ D. z − c  x. . z  x − a 2  y − b 2  z − c 2 . k. Spunem că f este diferenţiabilă pe o mulţime A ⊂ D dacă f este diferenţiabilă în fiecare punct din A. Fie f : D ⊂ R k  R şi ā  a 1 . z − fa.(*) fx. h 3   c 1 h 1  c 2 h 2  c 3 h 3 . Se notează T  dfā. x k  ∈ D avem: ̄ (**) fx  − fā  ̄ ̄ ̄ ∑ c i x i − a i   x   ‖x − ā‖. y. a k  ∈ D. dacă există. c. satisfăcând satisfăcând identitatea (**). . constantele c 1 . (*) şi (**) se scriu sub forma: fx. Se arată că. y. . adică fx  → fā. c k şi funcţia  pentru care are loc (**) sunt unic determinate. Dacă în identitatea (**) facem x → ā. h k   ∑ c i h i . Se numeşte diferenţială a funcţiei f în punctul a. y. . c  dfa. i1 k 75 . Fie funcţia f : D ⊂ R k  R diferenţiabilă în punctul ā  a 1 . z  x − a 2  y − b 2  z − c 2 . . . ̄ ̄ ̄ ̄ Citim expresia dfāx − ā sub forma: diferenţiala funcţiei f în punctul ā ̄ aplicată vectorului x − ā. . Definiţie. … . Pentru k  1 se regăseşte definiţia unei funcţii diferenţiabile de o variabilă reală. c  c 1 x − a  c 2 y − b  c 3 z − c  x. ̄ Observaţie. i1 k Observaţie. Orice funcţie diferenţiabilă într-un punct este continuă în acel punct. . c aplicaţia liniară T : R 3  R definită prin Th 1 . Cu notaţiile de mai sus. b. y. b. c. . cx − a. h 2 . Definiţie. . b. Dăm definiţia noţiunii de funcţie diferenţiabilă în cazul general al funcţiilor de mai multe variabile. y − b. Fie funcţia f : D ⊂ R 3  R diferenţiabilă în punctul a. b.

atunci f are derivate parţiale în a. z  y. c  h 1  a. (dyh 1 . c. . … . b.  Teoremă ( Condiţie necesară de diferenţiabilitate pentru funcţii de k variabile) Dacă funcţia f : D ⊂ R k  R este diferenţiabilă în punctul ā. b. P 3 x. k. h 3   h 1 . Mai exact. atunci f este diferenţiabilă în punctul a. cdz.b. y. b. . Atunci putem scrie dfa. atunci ∂f ā  c i pentru i  1. y. P 3 : R 3  R. h 3   h 2 şi (dzh 1 . h 3   h 1 . . (Diferenţiabilitate şi derivabilitate după un versor) Dacă funcţia f : D ⊂ R k  R este diferenţiabilă în punctul ā  a 1 . h 2 . deci a. a k . c  c 3 . h 2 . P 2 . dacă este satisfăcută identitatea (*). b. y. Formula de calcul a diferenţialei Fie f diferenţiabilă în a. b. b.c|x−a|  lim 1 x−a x−a x→a |x−a| x−a 1 . dar nu şi suficientă pentru diferenţiabilitatea în acel punct. dfa. ch 1 . ∂z  c 3 . k. cdy  a. b.c 3 c x−a00x. . a. b. b.c−fa. b. pe o vecinătate a punctului ā ∈ D interior lui D. v 2 . P 2 x. c ∈ R 3 . c.b. c  h 2  a. c  lim x→a fx. ch 1 . scriem (dxh 1 . Se observă că pentru orice punct a. z − P 1 a. DEF a. … . b. . z  z. c  c 2 . P 1 x. b. z  x. ̄ dv Teoremă (Condiţie suficientă de diferenţiabilitate) ∂f Dacă f : D ⊂ R k  R admite derivate parţiale continue ∂x i . c  1  x − a  0  y − b  0  z − c  0  x − a 2  y − b 2  z − c 2 . c  x→a ∂f →0 ∂f   c1 Analog se arată că ∂y  c 2 . c  lim c 1 x. cdx  a. c  ∂f ∂f ∂f a. h 2 . b. ∂x ∂y ∂z ∂f ∂x ∂f ∂x Demonstraţie. Conform teoremei precedente. h 2 . c  h 3 . b. atunci ∂f ∂f ∂f a. de unde dP 1 a. b. Analog. h 3   ∂f ∂f ∂f a. b. c  c 1 . h 2 . b. a. . . ∂x i Existenţa derivatelor parţiale finite într-un punct este condiţia necesară. ∂x ∂y ∂z Considerăm cazul particular al proiecţiilor P 1 . b. ∂y ∂z ∂x Dacă f este diferenţiabilă pe o mulţime deschisă D ⊂ R 3 scriem: ∂f ∂f ∂f df  ∂x dx  ∂y dy  ∂z dz pe D. Teoremă. atunci f este derivabilă în ā în raport cu orice versor v  v 1 . Mai exact. h 3   h 3 . . b. P 1 x. y. dacă este satisfăcută identitatea (**).b. atunci f are derivate parţiale în ā. i  1. v k  ∈ R k şi ̄ df ā  grad fā  v. Pe scurt. 76 . c. b.

cx − a  a. cx − a  a. care tinde la zero mai repede decât distanţa de la x. cy − b  a. Se spune că aproximăm variaţia ̄ funcţiei f de la punctul ā la punctul x prin variaţia corespunzătoare a ̄ diferenţialei funcţiei. b. Dacă f şi g sunt funcţii diferenţiabile într-un punct interior ā al mulţimii D ⊂ R k . produsului. ∂x i pentru valori mici ale distanţei ‖x − ā‖. b. y. identitatea (*) din definiţia diferenţiabilităţii devine fx. b. z − fa. Se demonstrează că se poate aplica următoarea regulă de diferenţiere a funcţiilor compuse: dacă f : D ⊂ R k → R este diferenţiabilă într-un punct ā şi g : fD → R este diferenţiabilă (derivabilă) în punctul corespunzător fā . dacă f este diferenţiabilă pe o mulţime deschisă D ⊂ R k scriem: df  ∑ i1 k ∂f ∂x i dx i pe D. b. ∂x i 77 . Aproximare liniară Pe baza Teoremei ”Condiţie necesară de diferenţiabilitate pentru funcţii de k variabile” . df p   pf p−1 df . y. b. b. c ≃ ∂f ∂f ∂f a. atunci au loc egalităţile de funcţii df  g  df  dg.Analog. obţinem aproximarea fx. Formula de aproximare de mai sus se mai scrie simplificat sub forma Δf ≅ ∑ i1 k ∂f ā  Δx i . puterii. b. d df  g  g  df  f  dg f g gdf−fdg g2  . Operaţii cu funcţii diferenţiabile Amintim regulile de diferenţiere a sumei. z  x − a 2  y − b 2  z − c 2 Neglijând în formula de mai sus ultimul termen. atunci g ∘ f : D ⊂ R k → R este diferenţiabilă în ā şi dg ∘ fā  g ′ fā  dfā. câtului. unde toate diferenţialele sunt calculate în punctul ā . cz − c  ∂x ∂y ∂z x. y. z − fa. y. z la a. cy − b  a. pentru o funcţie f : D ⊂ R k  R diferenţiabilă în punctul ā vom folosi aproximarea fx  − fā ≃ ̄ ∑ i1 k ∂f ā  x i − a i . c. b. b. c  ∂f ∂f ∂f a. cz − c ∂y ∂z ∂x În general.

… . b. x k . 05  0. . 2. c de diferenţiabilitate aproximăm suprafaţa de nivel a funcţiei f prin acel punct cu planul tangent în a. z  fa. h 0 | ≤ 500   0. 1) Aproximaţi E  9  1. 5 (cm 3 ). a k  punct interior al mulţimii D. h 0   |R − R 0 |  ∂R R 0 . Caracterizare Definiţie. formula de aproximare a variaţiei funcţiei prin variaţia diferenţialei arată că în vecinătatea punctului a. c. . de unde 3 3 3 3 rezultă că abaterea volumului faţă de volumul standard este de aproximativ 73. y − fa. h   R 2 h. f  f 1 . c. b  y − b. 1 2 . h 0  25.Interpretare geometrică În cazul unei funcţii de 3 variabile. b. y  9x 2  y 2 . f p . 2 cm pentru înălţime. 1 şi |h − h 0 | ≤ 0. Definiţii. 92 2 8 2  8. h − fR 0 . 1 2 9x 2 y 2 8   2y  y 9x 2 y 2 . ∂f ∂y ∂f ∂y a. Fie f : D ⊂ R k  R p şi a  a 1 . 1  100   0. 1 cm pentru rază şi de 0. h   2Rh şi ∂h R. 8  6.5. h 0   R − R 0   ∂h R 0 . h   R 2 . unde fR. Vom 3 utiliza aproximarea liniară sub forma ∂f ∂f fR. cy − b  ∂z a. Soluţie Fie fx. b ≃  1 2 9x 2 y 2 a. h . h 0   |h − h 0 |. 95 ≃ 2  a 8. 95 2  8. 8. 1 − 8  −1. 95. După cum am menţionat când am introdus noţiunea de gradient. cx − a  ∂y a.15 . cz − c  0 trece prin ∂x punctul a. Folosim aproximarea liniară: ∂f ∂x fx. b. b. h 0 | ≃ ∂R R 0 . să se estimeze valoarea abaterii volumului faţă de volumul standard. h 0   R − R 0   ∂h R 0 . Ştiind că erorile maxime admise la prelucrare sunt de 0. . Funcţii vectoriale diferenţiabile Fie f : D ⊂R k  R p . Valoarea absolută a abaterii volumului faţă de volumul standard este ∂f ∂f |fR. Spunem că funcţia f este diferenţiabilă în punctul a dacă există o 78 . h 0   h − h 0  ≤ ∂f ∂f R 0 . 95 − 2  2) Se prelucrează o piesă conică având raza R  10 cm şi înălţimea h  25 cm. . c ≠ 0. 1 . acest plan este planul tangent la suprafaţa de nivel S : fx. 8  0. h − fR 0 . . Atunci |fR. 2  70  ≤ 70 3. 1 ≃ 8  b ∂f ∂x . h 0  ≃ ∂R R 0 . unde f i : D ⊂ R k  R . Definiţia noţiunii de funcţie diferenţiabilă se extinde uşor de la funcţii scalare la funcţii vectoriale. b. . h − fR 0 . h 0   h − h 0 . Soluţie Volumul conului este V  fR. c la această suprafaţă. 3 3 Datele problemei arată că R 0  10. b. . ∂R ∂f ∂f Calculăm derivatele parţiale ∂R R. Avem E − f2. b  x − a  9x 9x 2 y 2  9  2x  92 92 2 8 2 . E  f 1. Aproximăm: 1. Astfel. . b. Exemple. b. 8 ≃  1. y. Notăm variabila vectorială a funcţiei f sub forma x  x 1 . . b. c şi are normala N  grad fa. unde presupunem grad fa. planul de ecuaţie ∂f ∂f ∂f a. |R − R 0 | ≤ 0.

avem lim x  0 Definiţie.aplicaţie liniară T : R k  R p şi funcţia  : D  R p cu lim x  0 astfel x→a încât pentru orice x  x 1 . Aplicaţia liniară T se numeşte diferenţiala lui f în punctul a şi se notează dfa.p ∂f i a ∂x j i1. este unic determinată. . satisfăcând (***). . i  1. dacă există. În plus. . a k  punct interior al mulţimii D. . Atunci f este diferenţiabilă în punctul a dacă şi numai dacă toate componentele sale f i .  p x. f p  şi a  a 1 . studiul diferenţiabilităţii unei funcţii vectoriale se reduce la studiul diferenţiabilităţii componentelor sale scalare. . are loc egalitatea dfa  df 1 a. Se numeşte determinant funcţional al funcţiilor f 1 .p j1. ‖x − a‖ Aplicaţia liniară T pentru care are loc relaţia de mai sus. . pentru fiecare i ∈ 1. Observaţie. … . . dacă f este diferenţiabilă în a. . ∂x j Ansamblul relaţiilor de mai sus se mai poate scrie sub forma matriceală: f i x − f i a T  i1. f 2 .k x j − a j  T  ‖x − a‖ i x T . . f 2 . Definiţie. deci există o funcţie  i : D  R cu lim  i x  0.k x→a 79 . . f  f 1 . . … . . . Se numeşte matrice jacobiană a funcţiei f : D ⊂ R k  R p în ∂f punctul a matricea J f a  ∂xij a i1. p sunt diferenţiabile în punctul a.p j1. Determinant funcţional Fie f  f 1 . unde lim x  0. df p a. x→a Teoremă. . Condiţia ca relaţia (***) să aibă loc şi lim x  0 este x→a echivalentă cu lim x→a fx − fa − Tx − a  0. . . x k  ∈ D avem: (***) fx − fa  Tx − a  x  ‖x − a‖.  2 x. unde presupunem că toate derivatele parţiale a există şi sunt finite. componenta f i este diferenţiabilă în punctul a. . Fie f : D ⊂ R k  R p . . f p  : D ⊂ R k  R p diferenţiabilă în punctul a. dacă f diferenţiabilă în punctul a. Matrice jacobiană. astfel încât pentru orice x ∈ D avem f i x − f i a  x→a k ∑ j1 ∂f i ax j − a j    i x‖x − a‖. Atunci. . avem fx − fa  dfax − a  x  ‖x − a‖. Astfel. . f k ∂f i ∂x j j1. .k Notând x :  1 x. … .p . p. . Fie f : D ⊂ R k  R p diferenţiabilă în punctul a. Definiţie. i1. Aşadar. .

g : J  R. Observaţie.   r cos . este necesar adesea calculul unor derivate de funcţii compuse.j≤k  ∂x ∂r ∂y ∂r ∂x ∂ ∂y ∂  cos  −r sin  sin  r cos   rcos 2   sin 2   r. În cazul funcţiilor de mai multe variabile. f  f 1 . . f ′ x  dx . calculat în punctul a. nu directă. Considerând matricele asociate diferenţialelor. 1≤i. Aici f 1 r.relativ la variabilele x 1 . f 2 .   r cos . . Reamintim teorema de derivare a funcţiilor compuse de la funcţii de o variabilă. Considerăm aplicaţia care indică modul de calcul al coordonatelor carteziene când cunoaştem coordonatele polare (în planul xOy). Teoremă (Diferenţiala unei funcţii compuse) Fie f : D ⊂ R k → Δ ⊂ R p şi g : Δ ⊂ R p → R q .x . x k . Folosind diferenţialele relaţia de mai sus se scrie: dg ∘ fa  dgfa ∘ dfa dy dz Folosind notaţia y  fx. atunci funcţia compusă g ∘ f este diferenţiabilă în a şi Δy dg ∘ fa  dgfa ∘ dfa („Diferenţiala funcţiei compuse se obţine compunând diferenţialele celor două funcţii. Teoremă Fie I.x  1 2 k f : D ⊂ R k  R k . Exemplu. şi se notează cu Df 1 .f k  ∂f a funcţiei a determinantul matricii jacobiene ∂xij a Dx . Dacă f este diferenţiabilă în punctul a ∈ D şi g este diferenţiabilă în punctul corespunzător fa. 6. ci prin intermediul unei a treia variabile y. z  gy.…. de unde z  g ∘ fx  hx. atunci g ∘ f este derivabilă în a şi g ∘ f ′ a  g ′ fa  f ′ a.6. calculate în puncte corespunzătoare“).y Dr. x 2 . 1. regula de derivare a funcţiei compuse se demonstrează cu ajutorul noţiunii de diferenţială. y  r sin  f 2 r.…. f k  în punctul a. Dacă f derivabilă în a şi g derivabilă în fa.   r sin  Atunci Dx. … . Diferenţiala şi derivatele funcţiilor compuse În problemele care implică o schimbare de variabilă sau dependenţa unei mărimi z de o mărime x. r sin  . relaţia 80 . g ′ y  dy regula de derivare a funcţiei compuse se mai scrie sub forma: dz a  dz fa  dy a dy dx dx Δz Δz (Relaţia de mai sus este analogă identităţii algebrice Δx  Δy  Δx şi de aceea mai uşor de reţinut). z  gy. . unde D şi Δ sunt mulţimi deschise. J intervale din R şi f : I  J. . x  r cos  sau x. Consecinţă (Regula de derivare în lanţ pentru funcţii compuse) NOT Notăm y  fx.f 2 . y  fr.

x   g ′ fx . x k  . .q m1. p  3 şi q  1. . .k a i1. Pentru x 1 . Vom presupune că f : D ⊂ R k → Δ ⊂ R p şi g : Δ ⊂ R p → R q sunt diferenţiabile (pe domeniile lor de definiţie). x k . fomula dedusă în Exemplul care precede Teorema privind diferenţiala unei funcţii compuse. x k . x .k În membrul drept înmulţim „linia i“ a matricei lui g cu „coloana j“ a matricei lui f. p şi q astfel încât să obţinem cazuri des întâlnite în aplicaţii. 2) Fie k  1 şi q  1. q. y p x 1 . . ∂x j ∂y 1 ∂x j ∂y p ∂x j Dacă nu mai precizăm punctele în care calculăm derivatele şi notăm y  fx. . 3) Fie k  2 . 1) Fie p  1şi q  1. y 2 . . … . x. . .p j1. . v. y 3  şi t  gxu. pentru i  1. y. x 2 . unde x i rămân constante pentru i ≠ j. . . Notăm t : x 1 . Rezultă ∂f 1 ∂x j ∂g i ∂y 1 a  . . v. j  1. . ∂x j ∂y 1 ∂x j ∂y 2 ∂x j ∂y p ∂x j unde z i  z i y 1 x 1 . este suficient să aplicăm Teorema de derivare a funcţiei compuse pentru funcţia de o singură variabilă x j  gfx 1 . v. . … . Avem 81 . cu alte notaţii. z : y 1 . x k  ∈ D avem ∂ gfx . . Cazuri particulare. k. x   ∂f x . avem ∂g ∘ f i ∂f p ∂g i ∂f ∂g i a  fa  1 a    fa  a. z  gy relaţia de mai sus se scrie: ∂z i  ∂z i  ∂y 1  ∂z i  ∂y 2    ∂z i  ∂y p . . Particularizăm formula de derivare a funcţiilor compuse dând valori numerelor naturale k. f p t  ∂g ft  df 1 t    ∂g ft  df p t. Notăm y : y 1 .dha  dgfa ∘ dfa devine:  ∂g i ∂y m ∂h i ∂x j a i1. dt dt dt ∂y p ∂y 1 Dacă p  3 regăsim. Pentru t ∈ D avem d gf 1 t. yu. v : x 1 .p  ∂f m ∂x j a m1. a ∂h i a  ∂x j fa … ∂g i ∂y p fa  ∂f p ∂x j adică. 1 k 1 k 1 k ∂x j ∂x j Pentru a deduce formula de mai sus direct. . . zu. Notăm u. .q j1.

0. atunci distanţa NOT dintre cele două maşini este AB  x 2  y 2  fx. de unde ux vx  ′  ux vx ln ux  v ′ x  vxux vx−1  u ′ x.vvx  dv x. yt  ∂x xt. vx şi gu. ∂x ∂v ∂y ∂v ∂z ∂v ∂v Exemplu. Atunci ∂x 0. 0. Soluţie. Dacă x : OA şi y : OB. dt dt Avem ∂f ∂y ∂f ∂x   1  1 2 x 2 y 2 2 x 2 y 2 ∂ x 2  ∂y  ∂ ∂x x 2  y 2   y x 2 y 2 dy x x 2 y 2 şi y2   În cazul considerat: dx  80 km/h. către intersecţia străzilor. unde fx  ux. v  u v . Dar 1 vx ln ux ′  v ′ x ln ux  vx  ux  u ′ x. dx ∂ Dar ∂u u v   vu v−1 (am derivat o funcţie putere) şi derivat o funcţie exponenţială). Distanţa dintre cele două maşini la momentul t este fxt.∂t  ∂t  ∂x  ∂t  ∂y  ∂t  ∂z . y. Formula de mai sus se demonstra la liceu scriind puterea ca exponenţială cu baza e şi aplicând regula de derivare a funcţiilor compuse pentru funcţii de vx o variabilă. d ux vx   ∂ u v  dx ∂u uux. yt 0   0. Viteza cu care se modifică această distanţă (la momentul t): ∂f ∂f dy d fxt.vvx  du x  ∂ u v  dx ∂v ∂ ∂v uux. xt 0   0. 3 dt ∂f ∂f km.4 km de intersecţie. unde u. d Soluţie.Calculaţi ux vx  ′ . B se află la 0. v : I → R sunt funcţii derivabile pe intervalul I ⊂ R şi ux  0 pentru orice x ∈ I. Avem de calculat dx gfx. Două maşini A şi B se deplasează pe două străzi perpendiculare.3 km şi respectiv 0. Notăm cu O punctul de intersecţie al străzilor (asimilăm fiecare stradă cu un segment de dreaptă). dt  90 km/h. 3. yt tt  5  80  5  90  120 0 (km/h. ∂u ∂x ∂u ∂y ∂u ∂z ∂u ∂t  ∂t  ∂x  ∂t  ∂y  ∂t  ∂z . 82 . yt. Aplicaţie. de unde dt fxt. 3. yt  dt t. 4 km. Derivând ux vx  e ln ux  e vx ln ux rezultă ux vx  ′  e vx ln ux  vx ln ux ′  ux vx  vx ln ux ′ . unde se subînţelege variabila x. yt  dx t  ∂y xt. cu vitezele constante v A  80 km/h şi v B  90 km/h. Calculaţi viteza instantanee cu care se apropie A şi B între ele când A. 4  4 5 5 d 3 4 (mărimi adimensionale). Atunci u v   u v ln u (am u v  ′  vu v−1  u ′  u v ln u  v ′ . 4  3 şi ∂y 0.

.b x−a ∂f .. Analog. Derivatele ∂x∂y şi ∂y∂x se numesc derivate mixte. . … k există şi este finită pe o vecinătate V a punctului ā.. . . a k  ∈ D.∂y n într-un punct dacă există şi este finită pe o vecinătate a acelui punct derivata de ordin n − 1 notată cu ∂nf 83 . b  lim y→b y→b a. b. . Prin inducţie după n se definesc derivatele de ordinul n ale lui f. O funcţie de două variabile poate avea 2 2  4 derivate parţiale de ordinul doi. ∂3f ∂y 3 ∂2f ∂2f  ∂ ∂y ∂2f ∂y 2 ∂3f ∂x∂y 2  ∂ ∂x ∂2f ∂y 2 . a. . . x−a ∂f ∂y ∂f dacă limita din membrul drept există. ∂ ∂x ∂ ∂y ∂f ∂y ∂f ∂y    f ′′ yx  f ′′ yy .∂x n unde x 1 .. x 2 .7. . … . ∂3f ∂y∂x∂y  ∂ ∂y ∂2f ∂x∂y . Dacă ∂f derivata parţială ∂x i i ∈ 1. ∂ ∂x ∂f ∂y a. y 2 . b ∈ D punct interior lui D. x k  şi ā  a 1 . b. se pune problema determinării derivatelor parţiale ale acestora în a. x k . b  lim x→a ∂f ∂y x. . . … . b  lim a. O funcţie de două variabile poate avea 2 n derivate parţiale de ordinul n şi toate derivatele sale ∂nf ∂nf sunt mixte .6.b− ∂y a..b y−b Derivatele parţiale ale funcţiilor ordinul doi ale lui f şi se notează: ∂ ∂x ∂ ∂y ∂f ∂x ∂f ∂x ∂f ∂x şi se numesc derivate parţiale de ∂2f ∂x∂y ∂2f ∂y 2 NOT NOT   ∂2f ∂x 2 ∂2f ∂y∂x NOT  f ′′ xx  f ′′ xy NOT ..y− ∂f ∂y ∂f . . cu excepţia derivatelor ∂x n şi ∂y n . b − ∂x a. x n ∈ x. se pune problema calculării sale derivatelor parţiale ∂ ∂x j ∂f ∂x i ā  NOT ∂2f ā. Cazul general (funcţii de k variabile) Fie f : D ⊂ R k  R. Derivate parţiale de ordin superior Cazul funcţiilor de 2 variabile Fie f : D ⊂ R 2  R şi a. … . Se pune problema existenţei unei derivate de ordin n de forma ∂y 1 ∂y 2 .y− ∂x a. unde y 1 .b y−b a. . k Se observă că există cel mult k 2 derivate parţiale de ordinul doi ale funcţiei f în punctul ā. De exemplu. . 2. f  fx 1 ..∂y n . y n ∈ x 1 . Dacă derivatele ∂f ∂f parţiale ∂x şi ∂y există şi sunt finite pe o vecinătate V a punctului a. y. Prin recurenţă se definesc derivatele parţiale de ordin n ≥ 1. ∂3f ∂x 2 ∂y  ∂ ∂x ∂2f ∂x∂y . b . b  lim x→a ∂x ∂f ∂x ∂f ∂y ∂f ∂x x. ∂x j ∂x i j ∈ 1. care sunt ∂nf de forma ∂y 1 ∂y 2 . a. . Avem ∂ ∂x ∂ ∂y ∂ ∂y ∂f ∂x ∂f ∂y ∂f a. care se ∂nf notează sub forma ∂x 1 ∂x 2 .

b. ∂2f ∂2f a) Dacă derivatele mixte ∂x∂y şi ∂y∂x sunt definite pe o vecinătate a punctului a. Avem ∂y 1 ∂y 2 . Teoremă (Egalitatea derivatelor mixte de ordinul al doilea).∂ n−1 f ∂y 2 . f ′′′  6x − 4y . b  ∂y∂x a. ∂y 2 2 2 ∂2u ∂ ∂2u  ∂x ∂u  e x −y −8xz cos2xy  4y 2 − 4x 2 − 2 sin2xy  ∂y∂x ∂x∂y ∂y ∂2u ∂2u unde ∂x∂y − ∂y∂x  0 (în orice punct din R 2 ). atunci ∂x∂y a. y şi a. derivatele mixte ∂x∂y şi ∂y∂x sunt egale. Definiţie. ∂2u ∂ 2e x cos y. f ′′′  −4x yyx . ∂y∂x  ∂y ∂u  −e x sin y ∂x 2 3 2 2  2xe cos2xy − 2ye sin2xy  2e x cos2xy − y sin2xy. f ′′  3x 2 − 4xy xx xy . 2 2 ∂ ∂u  e x −y 4y 2 − 4x 2 − 2 cos2xy  8xy sin2xy. Spunem că f este de clasă C  pe D 84 . y  e x −y cos2xy calculaţi ∂ u  ∂x 2 ∂u ∂x x 2 −y 2 x 2 −y 2 ∂nf DEF ∂ n−1 f ∂u ∂y ∂2u ∂y 2 ∂2u ∂x 2 de 2) Fie fx. ∂2u ∂ ∂u x 2 −y 2 2 2  ∂x ∂x  e 4x − 4y  2 cos2xy − 8xy sin2xy. xxy xyx yxx xyy yxy yyx 6.∂y n ā  ∂y 1 ∂y 2 . y ∈ R . b  ∂y∂x a. f ′x  3x 2 y − 2xy 2  f ′′  6xy − 2y 2 .8. x..∂y n ā Exemple. f ′′′  −4x xxy xyx xyy .. ∂x 2  ∂2u ∂y 2 x 2 −y 2 şi ∂2u ∂x∂y − ∂2u ∂y∂x .. Observăm că: f ′′  f ′′ şi xy yx f ′′′  f ′′′  f ′′′  6x − 4y. atunci aceste derivate coincid pe D. b punct interior al mulţimii D.∂y n ∂ . b (Criteriul lui Young). atunci ∂2f ∂2f a. f ′′′  f ′′′  f ′′′  −4x. Spunem că o funcţie f : D ⊂ R k  R este de clasă C n pe mulţimea deschisă D şi notăm f ∈ C n D dacă toate derivatele parţiale de ordin n ale lui f există şi sunt continue pe D. f ′′′  0 yyy f ′′′  6x − 4y . b. f ′′  −2x 2 f ′y  x 3 − 2x 2 y yx yy f ′′′  6y xxx .. b şi sunt diferenţiabile în a. b şi dacă acestea sunt continue în a. y  x y − y x . f  fx. Cazul funcţiilor de k variabile Fie n ≥ 1 un număr natural. de unde ∂y ∂y 2  ∂ u  0 (în orice punct din R 2 ). Corolar (Consecinţă a Criteriului lui Schwarz) Dacă f : D ⊂ R 2  R are derivate parţiale mixte de ordinul doi continue pe mulţimea deschisă D. x 2 −y 2 x 2 −y 2 x 2 −y 2  −2ye cos2xy − 2xe sin2xy  −2e y cos2xy  x sin2xy.. Fie f : D ⊂ R 2  R.  f ′′  3x 2 − 4xy . f ′′′  −4x yxx yxy . ∂x∂y b) Dacă derivatele de ordinul I ∂f ∂x ∂2f ∂2f şi ∂f ∂y sunt definite pe o vecinătate a ∂2f ∂2f punctului a. . 2 2 2 1) Pentru ux. Calculaţi derivatele parţiale de ordinul 3 ale lui f (în care derivăm de două ori în raport cu x şi o dată în raport cu y). Condiţii suficiente pentru egalitatea derivatelor mixte Cazul funcţiilor de 2 variabile În condiţii pe care le vom preciza.. f ′′′  6x − 4y . b (Criteriul lui Schwartz).

. k şi orice permutare  : 1. b dacă derivatele ∂f ∂f parţiale ∂x şi ∂y există pe o vecinătate a punctului a. . x k . b şi sunt diferenţiabile în a. y. Definiţie. f  fx. b şi a. Notăm cu C 0 D mulţimea funcţiilor continue pe D. Fie f : D ⊂ R 2  R diferenţiabilă în punctul a. . i n ∈ 1. Fie f : D ⊂ R 2  R şi a.∂x 1 2 n i 1 . n au la rândul lor derivate parţiale continue. deci f ∈ C n D. atunci conform Criteriului ∂2f ∂2f lui Young derivatele mixte în a. b. b sunt egale: ∂x∂y a. b. b  ∂y∂x a.. implicit continue. atunci toate derivatele parţiale de ordin (n  1 ale lui f sunt continue pe D. Derivatele ∂f parţiale de ordinul I ∂x i i  1. notată ddf  d 2 f. . ∂nf ∂nf pe D. b  dya. Cazul funcţiilor de 2 variabile Aplicând formal regulile de diferenţiere obţinem. b : R 2  R 85 . . Definiţie.. Teoremă ( Egalitatea derivatelor mixte). . 2. dacă f ∈ C n D . b  dxa. n. Se pune problema calculării diferenţialei lui df. unde D ⊂ R k este o mulţime deschisă.. atunci valoarea într-un punct oarecare a unei derivate mixte de ordin cel mult n a funcţiei f nu depinde de ordinea în care se efectuează derivările succesive. de unde rezultă că toate derivatele parţiale de ordin n ale lui f sunt diferenţiabile. ∂f ∂f ∂f ∂f ddf  d ∂x dx  ∂y dy  d ∂x  dx  d ∂y  dy  ∂2f ∂x 2 ∂f ∂x ddx  ∂y ddy 0 0 ∂f dx  ∂2f ∂y∂x dy dx  d2f  ∂2f ∂x∂y dx  ∂2f ∂y 2 dy dy  ∂2f ∂2f ∂2f dx  dy  dx 2  2 dy 2 ∂x∂y ∂x 2 ∂y 2 Am scris ddx  0 şi ddy  0 deoarece aplicaţiile a. . b forma pătratică d 2 fa. 1 2 i n  6. Dacă f ∈ C n D. . deci este continuă pe D. numim diferenţială de ordinul doi a lui f în a. Am aplicat de asemenea egalitatea ∂2f ∂2f derivatelor mixte ∂x∂y  ∂y∂x . n → 1. . b sunt constante pe R 2 . Diferenţiale de ordin superior Fie D ⊂ R k o mulţime deschisă şi f ∈ C 2 D. . Spunem că f este diferenţiabilă de două ori în a. . .. b punct interior al mulţimii D. De exemplu. pentru orice atunci ∂x i ∂x i . b.9. 2. atunci f este diferenţiabilă pe D.. . xy yx f ′′′  f ′′′  f ′′′ şi f ′′′  f ′′′  f ′′′ pe D. numită diferenţiala de ordinul II a lui f. dacă f ∈ C 3 D. . atunci f ′′  f ′′ . Dacă f ∈ C n1 D. b.dacă f ∈ C n D pentru orice n ≥ 1. . Dacă f este diferenţiabilă de două ori în a. deci sunt diferenţiabile pe D. valabilă pe baza consecinţei Criteriului lui Schwarz.∂x i  ∂x i ∂x i . xxy xyx yxx xyy yxy yyx Mai general. … . f  fx 1 . . i 2 . 2. Observaţie. unde D ⊂ R k este o mulţime deschisă. Avem: C 0 D ⊃ C 1 D ⊃ C 2 D ⊃  ⊃ C n D ⊃ C n1 D ⊃  Dacă f ∈ C 1 D. pe D.

În acest caz. b. h k   Formal putem scrie: d 2 f  dx 1  punctul ā. numim diferenţială de ordinul n a lui f în punctul ā aplicaţia d 2 fā : R k  R definită prin d n fāh 1 . h i n . numim diferenţială de ordinul doi a lui f în punctul ā forma pătratică d 2 fā : R k  R definită prin d fāh 1 . bh 1 .. conform Criteriului lui Young. În acest caz. atunci de asemenea f este diferenţiabilă de n − 1 ori în punctul ā. … . h 2   h1 ∂  h2 ∂ ∂x ∂y fa. ∂x i ∂x j ∂ ∂x 2 ∂ ∂x 1  dx 2  … dx k  ∂ ∂x k 2 f.i 2 . . b. ∂x i 1 ∂x i 2 . atunci f este diferenţiabilă de n ori în ā. bh 1 h 2  a.. Fie f : D ⊂ R k  R şi ā  a 1 . deoarece ∂2f ∂2f ∂x i ∂x j 2 DEF ∑∑ i1 j1 k k ∂2f a  h i  h j . din faptul că derivatele de ordinul n − 1 au toate derivatele parţiale continue pe o bilă centrată în ā. … .. rezultă că derivatele de ordinul n − 1 86 . Definiţie. a k  ∈ D punct interior. . h 2   ∂2f ∂2f ∂2f a. … . . … . mai exact. . bh 1 . Spunem că f este diferenţiabilă de două ori în punctul a dacă toate derivatele ∂f parţiale ∂x i ale lui f există într-o vecinătate a lui a şi sunt diferenţiabile în punctul a. apoi operatorii de derivare se aplică funcţiei f. 1) Dacă f este diferenţiabilă de n ≥ 2 ori în punctul ā. h 2 . h k   DEF 1≤i 1 . unde exponentul 2 arată că se efectuează o ridicare formală la pătrat. în a  ∂x j ∂x i a. Cazul funcţiilor de k variabile Definiţie.i n ≤k ∑ ∂nf āh i 1 h i 2 .definită prin d 2 fa. Fie f : D ⊂ R k  R şi ā  a 1 . 2) Dacă f este de clasă C n pe o vecinătate a punctului ā. restrângând membrul drept din egalitatea de mai sus: d 2 fa. în punctul a. Spunem că f este diferenţiabilă de n ori în punctul ā dacă toate derivatele parţiale de ordinul n − 1 ale lui f există într-o vecinătate a lui ā şi sunt diferenţiabile în ā.. Observaţii. b. egalitatea de mai sus devine d2f  dx ∂  dy ∂ ∂x ∂y 2 f în punctul a. bh 2  2 2 2 ∂x∂y ∂x ∂y 2 Se mai scrie. a k  ∈ D punct interior. ∂x i n Se observă că d n fā este un polinom omogen de gradul n sau este polinom identic nul. h 2 . Ţinând seama de expresiile diferenţialelor dx şi dy. Într-adevăr. avem 2 ∂ ∂ ∂2 ∂2 ∂2 h 1 ∂x  h 2 ∂y  h 1  2 ∂x 2  2h 1 h 2 ∂x∂y  h 2  2 ∂y 2 . bh 1  2  2 a.

dx k  n k .. bh 1 . unde D ⊂ R k este mulţime deschisă. k0 n n 6. n d fa..a x| b) lim ‖x−a‖ n  0 (eroarea aproximării fx ≅ T n. se va aproxima f în vecinătatea unui punct a ∈ D printr-un polinom de grad cel mult n.a : R k → R . în punctul a. avem d n fa. . bh 1  n−k h 2  k . b. b  ∂ ∂ Se dezvoltă formal h 1 ∂x 1  h 2 ∂x 2 după regula binomului lui Newton. T n. bh 1 . n 1 !n 2 !. astfel încât sunt îndeplinite condiţiile : a) T n. adică d n fa. h 2 . . Presupunem că f este de clasă C n pe o bilă centrată în ā.. . în particular în punctul ā. Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile Fiind dată o funcţie f ∈ C n1 D. .a a  f a şi d i T n. y de clasă C n pe o vecinătate a punctului n ∂ ∂ a. numit polinomul Taylor de ordin n asociat lui f în punctul a.n k ! n 1 n 2 . h k   sau dnf  dx 1 ∂  dx 2 ∂ … dx k ∂ ∂x 1 ∂x 2 ∂x k n h 1 ∂  h 2 ∂ … h k ∂ ∂x 1 ∂x 2 ∂x k n fā f în punctul ā. |fx−T n. ∂x n k 1 2 k În cazul unei funcţii f  fx. 87 . ..10. Am studiat în capitolul precedent noţiunea de polinom Taylor cazul funcţiilor de o variabilă. Are loc următoarea generalizare a regulii binomului lui Newton: n! A 1  n 1 A 2  n 2 . . Atunci A 1  A 2 . Teoremă ( Formula lui Taylor cu rest Lagrange. b. Aplicând formula lui Taylor cu rest Lagrange demonstrată acolo pentru restricţia funcţiei de mai multe variabile f la un segment de dreaptă parametrizat. 2. r ⊂ D. conform consecinţei Criteriului lui Schwarz. . h 2   n ∂ ∑ C kn ∂x n−kf∂y k a. b.n k n n i ∈N ∂nf n! dx 1  n 1 dx 2  n 2 .a a  d i fa pentru i  1. . Atunci derivatele mixte de ordinul n ale lui f pe acea bilă. .a x tinde la zero x→a mai repede decât ‖x − a‖ n ). A k  n  ∑ n 1 !n 2 !.n k n n i ∈N dnf  ∑ n 1 n 2 . n k ! ∂x n 1 ∂x n 2 . . n. în punctul a. h 2   h 1 ∂x  h 2 ∂y fa. nu depind de ordinea derivărilor succesive. se obţine următorul rezultat. A k  n k . cu o extremitate în punctul fixat a . . . pentru funcţii de mai multe variabile) Fie f : D ⊂ R k  R o funcţie diferenţiabilă de n  1 ori pe o bilă Ba... . b: ∂ ∂ dx ∂x  dy ∂y n f. în particular în în punctul ā. apoi se aplică operatorul de derivare obţinut funcţiei f. … .sunt diferenţiabile pe acea bilă. . În acest caz egalitatea de mai sus se mai scrie sub forma d n fāh 1 .

.a definit mai sus se numeşte polinom Taylor de ordin n asociat lui f în punctul a.a este un polinom de grad cel mult n în x 1 . . n1! n. x k .a a  d i fa pentru i  1. deoarece d i fa0  0 pentru orice i ∈ 1. Când derivatele parţiale de ordinul n  1 ale lui f sunt continue în a. x astfel încât: fx fa  1 dfax − a  1 d 2 fax − a    1 d n fax − a  1! 2! n! 1 d n1 fx − a n  1! Corolar ( Formula lui Taylor cu rest Peano. . Când x → a. . 623). x → a. k x ∈ R . . termenul 1 d n1 fx − a se numeşte restul de ordinul n al formulei lui Taylor.a 1 x−a Se observă că ‖x−a‖ n  ‖x − a‖ n1! d n1 f ‖x−a‖ dacă x ∈ Ba. r ∖ a. . x  a  tx − a : t ∈ 0. 2. Se observă că T n. pentru funcţii de mai multe variabile) Fie f : D ⊂ R k  R o funcţie de clasă C n ori pe o bilă Ba. n. Cunoscând că d i faeste polinom omogen de grad i. ‖x − a‖ n Relaţia precedentă rămâne adevărată într-un caz mai general decât cel din enunţul teoremei de mai sus.a a  fa. 2. Reamintim definiţia unui segment din R k : a. 1. Se poate arăta că d i T n. 2. . corespunzătoare funcţiei f în punctul a cu rest Lagrange (respectiv. avem ‖x − a‖ → 0. vol. . .a x|  0. Polinomul T n. În formula lui Taylor din enunţul teoremei de mai sus. cu rest Peano) . funcţia x−a d n1 fx ‖x−a‖ rămâne mărginită într-o vecinătate a punctului a (din care omitem punctul a). pag. foarte utilă în aplicaţii: 88 . dacă f are derivate parţiale de ordinul n continue într-o vecinătate a punctului a (vezi [4]. . formula din corolarul precedent ) se numeşte formula lui Taylor de ordinul n. n (dacă nu este polinom identic nul) se observă că T n.a . Neglijând restul de ordinul n al formulei lui Taylor obţinem aproximarea funcţiei f prin polinomul Taylor T n.a x : fa  1! dfax − a  2! d 2 fax − a    n! d n fax − a. .Pentru orice x ∈ Ba. Notăm 1 1 1 T n. Rezultă în acest caz |fx−T x| lim x→a |fx − T n. n. x 2 . . . . r ⊂ D. . . Atunci există o funcţie  : D  R cu lim x  0 astfel încât n→ fx fa  1 dfax − a  1 d 2 fax − a    1 d n fax − a  1! 2! n! x  ‖x − a‖ n Formula din teorema precedentă (respectiv. 1. pentru orice i ∈ 1. r există un punct   x pe segmentul a.

Extreme locale ale funcţiilor de mai multe variabile În cele mai multe probleme de maxim şi minim care provin din practică. 2. 2.1 sin 0. 0x 3  3f ′′′ 0. 2  1. 0y 2   xy yy 2! xx 1 f ′′′ 0. bx − a n−j y − b j  n−j j0 n n ∂ f ∑ C jn1 ∂x n−j ∂y j . bx − a. y ≅ f0. xx f ′′  e x cos y. j0 n1 n1 Exemplu. y o funcţie diferenţiabilă de n  1 ori pe un disc Δ ⊂ D centrat în a. 1 ≅ 0 şi 0. b  1 1! 1 2! ∂f ∂f a. y  fa. bx − ay − b  a. Considerăm fx. . 3  0. bx − a  a. x − a n1−j y − b j . f ′y  e x cos y. y  e x sin y. n. Folosind formula lui Taylor de ordinul trei. 6 6. 2 ≅ 0. 1 şi y  0. 0x 2 y  3f ′′′ 0. Pentru fiecare x. b  0. 0xy  f ′′ 0. y ≅ y  xy  1 x 2 y − y 3 . xy yy xxx xxy xyy f ′′′  −e x cos y. 0y  1! 1 f ′′ 0. Calculăm derivatele parţiale f ′x  e x sin y. punct de maxim. b şi x. y − b  i ∑ C ji ∂x ∂ f∂y i i−j i j a. 2 ≅ 0. 2 ≅ 0).1 sin 0. 2  0. f ′′′  −e x sin y. . Fie f : D ⊂ R 2  R . . Definiţii Definiţiile noţiunilor de punct de minim. 0  1 f ′ x 0. f ′′′  e x sin y. 0 (aproximăm 0. bx − a i−j y − b j pentru j0 i ∈ 1. y. situat pe segmentul cu capetele a. bx − a 2  2 a. . y ∈ Δ există un punct notat . 0x  f ′y 0. 0x 2  2f ′′ 0. f ′′  −e x sin y. 1. 1 − 1 0.1 sin 0. 0xy 2  f ′′′ 0. by − b 2 ∂x∂y ∂x 2 ∂y 2 . f ′′′  e x cos y. .11. să se calculeze valoarea aproximativă pentru e 0.  1 n! 1 n  1! ∑ C jn ∂x∂ f∂y j a. 0. b. f ′′  e x sin y. Folosim aproximarea yyy fx. 2 obţinem 6 e 0. 219.fx ≅ fa  1 dfax − a  1 d 2 fax − a    1 d n fax − a 1! 2! n! Particularizăm formula lui Taylor la cazul funcţiilor de 2 variabile. adică e 0. by − b  ∂y ∂x ∂2f ∂2f ∂2f a. Scriem formula lui Taylor de ordinul trei corespunzătoare funcţiei f în punctul a. xxy xyy yyy 3! xxx adică fx.  ∈ R 2 . . astfel încât: fx. maxim (local sau global) date pentru funcţii reale de o variabilă reală se extind imediat 89 . Pentru x  0. minim. funcţia ale cărei extreme se cer (numită şi funcţie obiectiv) depinde de mai multe variabile reale. de clasă C  pe tot planul R 2 . Avem d fa. f  fx.

a k  ∈ D punct de extrem local pentru f . Valoarea funcţiei într-un punct de minim/maxim (local. a k . ∂x 1 Demonstraţie. a k  ≥ fa 1 . x 2 ∈ a 2 − r. a 2 . . respectiv global) se numesc puncte de extrem (local. a 2  r are maxim local în x 2  a 2 şi aplicând funcţiei g 2 Teorema lui Fermat . … . . Numim punct staţionar al unei funcţii f : D ⊂ R k  R un punct în care există toate derivatele parţiale funcţiei şi acestea sunt nule.la funcţii reale de mai multe variabile reale. a 2 . Dacă un punct situat în interiorul domeniului de definiţie al funcţiei este punct de extrem local. a 2 . a k  ∈ Ba. 90 . adică ̇ gx 1  ≥ ga 1 ). Determinarea punctelor de extrem local cu ajutorul diferenţialelor Condiţii necesare de existenţă a unui extrem local Teorema lui Fermat se extinde uşor de la cazul funcţiilor reale de o variabilă reală la cel al funcţiilor reale de mai multe variabile reale. … . … . 2. respectiv global). rezultă că g ′1 a 1   0. … . Aplicând funcţiei g 1 Teorema lui Fermat pentru funcţii cu ∂f variabilă reală. a 2 . funcţia parţială g 2 x 2   fa 1 . în punctul de extrem a situat în interiorul lui D. Definiţie. Fie a  a 1 . r avem fx ≤ fa. x k  are derivate parţiale ∂f a. respectiv global) al funcţiei f. Există r  0 astfel încât pentru orice x ∈ Ba. r  fx 1 . i  1. . Este suficient să studiem cazul când a este punct de maxim local. atunci dfa  0. x 2 . . Spunem că a ∈ D este punct de maxim local al funcţiei f dacă există o vecinătate V a punctului a astfel încât fx ≤ fa pentru orice x ∈ V ∩ D. a k . k. x 2 . Funcţia parţială g 1 x 1   fx 1 . . . atunci ∂x i ∂f ∂f ∂f a  ∂x 2 a    ∂x k a  0. a 1  r  x 1 . atunci diferenţiala funcţiei în acel punct este identic nulă ( presupunând că această diferenţială există). k. . a 3 … . Dacă funcţia f : D ⊂ R k  R. . Definiţie. respectiv global) se numeşte minim/maxim (local. x 2 . … . Punctele de minim şi cele de maxim (local.  Corolar. a 2 . 2. Fie o funcţie f : D ⊂ R k  R. Definiţie. Aplicând raţionamentul de mai sus funcţiei ∂f parţiale de variabilă x i asociate lui f în punctul a obţinem ∂x i a  0 pentru i  1. Spunem că a ∈ D este punct de maxim global al funcţiei f dacă fx ≤ fa pentru orice x ∈ D. … . f  fx 1 . Teorema lui Fermat Dacă funcţia k f : D ⊂ R  R. adică ∂x 2 a  0. Analog. … . a 1  r are maxim local în punctul x 1  a 1 (deoarece x 1 ∈ a 1 − r. x k  este diferenţiabilă în punctul de extrem a situat în interiorul lui D. Fie o funcţie f : D ⊂ R k  R. Spunem că a ∈ D este punct de minim global al funcţiei f dacă fx ≥ fa pentru orice x ∈ D. x 1 ∈ a 1 − r. Spunem că a ∈ A este punct de minim local al funcţiei f dacă există o vecinătate V a punctului a astfel încât fx ≥ fa pentru orice x ∈ V ∩ D. rezultă ∂f că g ′2 a 1   0. a k . adică ∂x 1 a  0. f  fx 1 . Punctele staţionare se mai numesc şi puncte critice.

se studiază semnul diferenţialei a doua a funcţiei în punctul staţionar. studiată în cadrul algebrei liniare. b. Condiţii suficiente de existenţă a unui extrem local Pentru a stabili dacă un punct staţionar al unei funcţii de mai multe variabile este punct de maxim local. y. x. Se consideră în spaţiul tridimensional o suprafaţă S definită de o ecuaţie explicită .x 2 . Determinăm punctele staţionare ale funcţiei. rezolvând sistemul: ∂f ∂y ∂f ∂x ∂f ∂y 0 0 . b  x − a  a. în formă de şa. pe care o vom reaminti mai jos pe scurt. y ∈ D. în sensul e posibil ca un punct interior domeniului de definiţie să fie punct staţionar funcţiei fără ca el să fie punct de extrem local.b ). Exemplu. iar f0. i  1. de minim local sau nu este punct de extrem. punct de maxim) local al funcţiei f dacă şi numai dacă într-o vecinătate a acestui punct graficul funcţiei se găseşte deasupra planului P a. 0. se aplică formula lui Taylor cu rest Peano pentru funcţia f în punctul a. y  y 2 ≥ f0. 91 . . 2. z  0. originea O0. fa. deci originea este punct de maxim (global) pentru restricţia lui f la axa Ox. Se numeşte punct şa al unei funcţii f : D ⊂ R k  R un punct staţionar al funcţiei. Avem ∂f ∂x  −2x. .Punctele staţionare sunt soluţiile x 1 . b. Ecuaţia planului tangent la S într-un punct a. care ilustrează această posibilitate. Fie P a. y. b  y − b. Se foloseşte teoria referitoare la semnul unei forme pătratice. Dar fx. Fie f : R 2  R. Un punct poate fi simultan punct de minim şi punct de maxim (local. b este punct de minim (respectiv. y  y 2 − x 2 . b. respectiv global) doar dacă funcţia este constantă (local. b  x − a  ∂f ∂y a. 0 pentru orice x ∈ R. b. . c  z − c  0. .b planul care trece prin a. ∂y ∂x z  fa. sub planul P a.  2y. b  y − b − z − fa. b. b este paralel cu planul xOy. . Rezultă că originea O0. deci originea este punct de minim (global) pentru restricţia lui f la axa Oy. c  x − a  ∂F a. y. x k  ∈ D ale sistemului format ∂f cu ecuaţiile ∂x i  0. S : z  fx. care nu este şi punct de extrem local al funcţiei. fx. c ∈ S este ∂F a. Reciproca Teoremei lui Fermat nu este adevărată. . b  Observăm că a. de unde rezultă că f are un singur punct staţionar. y − z. 0  −x 2 ≤ f0. unde f : D ⊂ R 2  R este o funcţie de clasă C 1 pe mulţimea deschisă D. unde Fx. . . b. 0 nu este punct de extrem local al funcţiei f. Pentru a studia semnul diferenţei fx − fa. b şi este paralel cu xOy. k. respectiv global). unde a este punct staţionar al funcţiei f.. 0 pentru orice y ∈ R. c  y − b  ∂F a. z  fx. b  0  ∂f ∂f a. Dăm un exemplu tipic.b (respectiv. Această observaţie justifică următoarea Definiţie. adică ∂x ∂y ∂z ∂f ∂x a. Punctul a. b este punct staţionar al funcţiei f dacă şi numai dacă planul tangent la graficul funcţiei în punctul a. Interpretare geometrică. Graficul funcţiei este o suprafaţă numită paraboloid hiperbolic. Ecuaţia DEF implicită a suprafeţei este S : Fx. fa.

v  rs 2  2suv  tv 2 . v 2  ∈ R 2 astfel încât Qu 1 . cu  1 . În concluzie: o formă pătratică este pozitiv definită (respectiv. r  0 şi rt − s 2  0  Q este pozitiv definită.Fie A  a ij  ∈ M k R o matrice simetrică . . Dacă rt − s 2  0 forma pătratică Q are semn variabil: există u 1 . altfel Q ≡ 0. v 1 . Semnul acestor rădăcini se discută cu ajutorul semnelor  1. deci r şi t au acelaşi semn. v  s  0 dacă u  − 2s . Dacă r  0 sau t  0. r s ∈ M 2 R. negativ definită) dacă şi numai dacă o matrice asociată ei are toate valorile proprii strict pozitive (respectiv. . . v v v v respectiv Qu. v v v v r r Qu. Qu. Aplicaţia Q : R k → R k k definită prin Qh  ∑ ∑ a ij h i h j pentru fiecare h  h 1 .  k . . Metoda transformărilor ortogonale arată că există o bază B a lui R k (formată cu vectori proprii ai matricei A) în care matricea asociată formei pătratice Qh 1 . În particular. Vom presupune că r. rt r−t 2 4s 2 92 . 0  rt − s 2  0 şi r  t  0. t t Qu. v 2   0. avem fie s  0 şi atunci Q are semnul singurului său coeficient nenul. u 2 . La concluziile de mai sus se ajunge şi pe cale elementară. v ≠ 0. v  s  0 dacă u  − 2s şi Qu. . v  0 pentru orice u. Polinomul caracteristic P  detA − I al unei matrice simetrice A  a ij  ∈ M k R are toate rădăcinile reale.  2 . atunci rt  s 2  0. h k  se numeşte i1 j1 formă pătratică. fie s ≠ 0 şi atunci Q are semn variabil : pentru r  0. . v  0 pentru orice u. . . Spunem că forma pătratică Q este: a) pozitiv definită dacă Qh  0 pentru orice vector nenul h ∈ R k . 0  rt − s 2  0 şi r  t  0. Atunci: Qu.  k . . h k   ∑ ∑ a ij h i h j este i1 j1 k k B  diag 1 . pentru t  0. . Într-adevăr.2  2 produsului  1  2  rt − s 2  det A şi sumei  1   2  r  t. v  v 2 r u  2  2s u  t dacă v ≠ 0. . Qu. Pentru u. . Observăm că o formă pătratică Q este negativ definită dacă şi numai dacă opusa ei −Q este pozitiv definită. Fie A  s t canonică formei pătratice Q : R 2 → R. . . s şi t nu sunt toţi nuli. v ≠ 0. . strict negative). respectiv r  0 şi rt − s 2  0  Q este negativ definită. în particular suma r  t are semnul lui r. . . v ≠ 0. . Polinomul caracteristic al matricei A este r− s   2 − r  t  rt − s 2  şi are rădăcinile reale P  s t− . v  u 2 t u  2  2s u  r dacă u ≠ 0. numite valori proprii ale matricei A. b) negativ definită dacă Qh  0 pentru orice vector nenul h ∈ R k . v 1   0 şi Qu 2 . Matricea A este asociată în baza Exemplu. Definiţie. folosind semnul trinomului de gradul II. dacă rt − s 2  0. v  s  0 dacă u  − 2s şi Qu. notăm aceste rădăcini. 0 scriem Qu. v  s  0 dacă u  − 2s .

deci forma pătratică Q are semn variabil. Presupunem că a este punct staţionar al funcţiei f (dfa  0). Pentru h  h 1 . Următorul rezultat dă condiţii suficiente explicite pentru ca un punct staţionar al unei funcţii de mai multe variabile să fie punct de extrem local. (3) Dacă Δ p a ≠ 0 pentru p  1. 2. Δ 3 a  0. v ≥ 0 dacă r şi t sunt strict pozitive. Δ 2 a  0. Dacă rt − s 2  0. Qu.k (numită hessiana lui j1. numerele r şi t au acelaşi semn. k. . Funcţiile de gradul II x  rx  2sx  t şi x  tx 2  2sx  r au acelaşi discriminant Δ  4s 2 − rt  −4 det A. adică rt − s 2  0. deci Q nu este nici t pozitiv definită. dar semnele acestor 93 . .Rămâne să considerăm cazul r ≠ 0 şi t ≠ 0. (3) Dacă Q are semn variabil. … . … .k f în punctul a). 1 k Teoremă (Testul diferenţialei a doua pentru funcţii de mai multe variabile) Fie f : D ⊂ R k  R o funcţiei de clasă C 2 pe mulţimea deschisă D. Considerăm matricea derivatelor parţiale de ∂2f ordinul II ale lui f în punctul a : Ha  ∂x i ∂x j a i1. 2. (2) Dacă Δ 1 a  0. Atunci: (1) Dacă Δ p a  0 pentru p  1. adică Δ  0. . 2. h 2 (norma euclidiană). k  a este punct de minim local pentru f. nici negativ definită. atunci a este punct de maxim local al funcţiei f. v păstrează semnul lui r. funcţiile de gradul II de mai sus îşi schimbă semnul. … . h k  notăm ‖h‖  h 2 . p. Teoremă (Testul hessianei pentru funcţii de mai multe variabile) Fie f : D ⊂ R k  R o funcţie de clasă C 2 pe mulţimea deschisă D şi fie a punct staţionar al funcţiei f. p şi coloanele 1. −1 k Δ k a  0 (semnele determinanţilor alternează începând cu −). atunci a este punct de maxim local pentru f. diferenţiala a doua a funcţiei f în punctul a. Notăm cu Δ p a determinantul format cu elementele din Ha situate pe liniile 1. iar funcţiile de gradul II de mai sus. teorema care urmează poate fi aplicată direct în rezolvarea exerciţiilor. fără a cunoaşte noţiunile de Algebră liniară pe care ne bazăm aici. atunci a nu este punct de extrem local al funcţiei f. . (2) Dacă Q este negativ definită. Mai exact. v ≤ 0 dacă r şi t sunt v strict pozitive. atunci a este punct de minim local al funcţiei f. şi implicit Qu. … . Considerăm forma pătratică Q : d 2 fa. Se observă că Q este pozitiv sau negativ definită dacă şi numai dacă Δ  0. respectiv Qu. dar Qu. O formă pătratică Q : R k → R. 2. Spre deosebire de teorema precedentă. Lemă. Dacă rt − s 2  0. (1) Dacă Q este pozitiv definită. . dacă rt − s 2  0. . v se anulează pentru u  − r . Q : R k → R este pozitiv definită dacă şi numai dacă există o constantă strict pozitivă m astfel încât pentru orice h ∈ R k are loc inegalitatea 2 Qh ≥ m‖h‖ 2 . … .

În cazul funcţiilor de 2 variabile. Dacă rs − t 2  0. acoperind şi cazuri ce nu erau discutate în aceasta. şi anume : dacă r  0. Exemple. Dacă rs − t 2  0 şi r. s. −4. deci Δ 1  2y. fx. dacă r  t  0. III. şi anume : dacă r  t  0. atunci a. t nu sunt toate nule.deteminanţi nu satisfac condiţiile de la unul din punctele precedente. II. b un punct staţionar al funcţiei f. atunci a. y. f ′′ f ′′ f ′′ xx xy xz b) Scriem matricea hessiană H  f ′′ f ′′ f ′′ yx yy yz f ′′ f ′′ f ′′ zx zy zz 2y 2x simetrică. deoarece f ∈ C R). atunci a. atunci a. dacă r  0. z  x 2 y  yz  32x − z 2 . Δ 2  xx Δ2  2y 2x 2x 0 . z  −4 Funcţia are un singur punct staţionar: 2. b este punct de maxim. b. Determinaţi punctele de extrem local ale funcţiilor următoare 1) f : R 3  R. b este punct de minim. 2x 0 0 1 −2 Δ 1  f ′′ . 94 . atunci a.  −4x 2 . Δ 3  8x 2 − 2y. Atunci:  2xy  32  0  x2  z  0  y − 2z  0  z  −x 2 y  −2x 2 −4x 3  32  0  x  2  x2 y  −8 . b este punct de extrem local al funcţiei f. b  ∂2f ∂y∂x a. atunci a. atunci a. atunci a nu este punct de extrem local pentru f. folosind discuţia elementară referitoare la semnul formelor pătratice definite pe R 2 obţinem următorul rezultat. H  f ′′ f ′′ xx xy f ′′ f ′′ yx yy 2 (este matrice 0 1 . Dacă rs − t 2  0. b şi t : ∂2f ∂y 2 a. b. ca soluţii ale sistemului de mai jos: ∂f ∂x ∂f ∂y ∂f ∂z ∂2f ∂x∂y a. care este doar parţial o particularizare a teoremei precedente. Fie f : D ⊂ R 2  R o funcţie de clasă C 2 pe mulţimea ∂2f deschisă D şi fie a. b este punct de minim. Δ 3  det H. a) Determinăm punctele staţionare ale funcţiei. b nu este punct de extrem local al funcţiei f. Notăm r : ∂x 2 a. s : I. b este punct de maxim. b este punct de extrem local al funcţiei f. −8. Propoziţie.

y. z  x 3 − y 3 2  y 2 3 z 3 2 2  1 2 z 2 ≥ 0  f0. În plus. Δ 2  108  0. 2. 1. În C−2. P2 P2 Pentru S  3 şi P  2 obţinem punctele staţionare 2. Δ 2  108  0. 0. 0 este punct de minim local. a) ∂f ∂x ∂f ∂y  3x 2  3y 2 − 15  0  6xy − 12  0 . observăm că fx. z  3x 2  y 2  2z 2 − 2xy  2yz. 2. −4 : Δ 1  −16  0. deci 2. În concluzie. de unde H  . 0. Singurul punct  4z  2y  0 staţionar este originea. −2 avem Δ 1  −6  0. deci 1. −1. −2. fx. Pentru S  −3 şi P  2 obţinem punctele staţionare −2. Δ 3  0  punctul staţionar 0. y. deci −2. funcţia dată are 4 puncte staţionare. −1 şi −1. deci −1. Δ 3  det H  48  0  0 2 4 Δ 1  0. C−2. Δ 2  −108  0. −8. 1 şi 1. D−1. 2 avem Δ 1  6  0. y  x 3  3xy 2 − 15x − 12y  1. B1. −8. Δ 2  −108  0.În punctul 2. z  0. În D−1. 0. Atunci Δ 1  6x. 0. 95 . 0. 6y 6x f ′′ f ′′ yx yy simetric alăturat devine Δ 2  det H  36x 2 − y 2  În A2. 2) f : R 2  R. 1 avem Δ 1  12  0. Δ 2  0. pe care le vom nota A2. 2 nu este punct de extrem local. −2. 0 este chiar punct de minim global. −4 nu este punct de extrem local. −1 avem Δ 1  −12  0. −2 nu este punct de extrem local. Δ 2  H −2 2 2 6 −2 −2 2  8. În B1. deci 0. 1 este punct de minim local. 0. f ′′ f ′′ 6x 6y xx xy b) H  . Δ 2  −16  0  2. a) ∂f ∂x ∂f ∂y ∂f ∂z S 2 − 2P  5  6x − 2y  0  2y − 2x  2z  0  x. 3) fx. Notând S : x  y şi P : xy sistemul  S  3 . −1 este punct de maxim local. y. b) 6 −2 0  Δ 1  6.

b al axei Ox şi înălţimea egală cu c. ∀x ∈ a. y : a ≤ x ≤ b şi 0 ≤ y ≤ fx . a x 7. ∀x ∈ a. Integrarea funcţiilor de o variabilă reală. Reprezentând subgraficul S f al lui f ca submulţime a R 2 . Dacă funcţia pozitivă f este constantă: fx  c. x ∈ I). b. Noţiunea de integrală Riemann Pentru a înţelege definiţia noţiunii de integrală Riemann este necesar să pornim de la o problemă care conduce la această noţiune. respectiv a ariilor unor figuri plane. cu fx ≥ 0. b. avem S f  x. derivata reprezintă viteza instantanee de variaţie a acelei mărimi. de exemplu). x ∈ I) şi  F ′ tdt  Fx − Fa (unde F ∈ C 1 I şi a. axa Ox şi dreptele x  a şi x  b.1. b  R. Integrala Riemann Calculul diferenţial şi calculul integral sunt aspecte complementare ale studierii funcţiilor. Din punctul de vedere al aplicaţiilor în geometrie. În consecinţă. Aria subgraficului unei funcţii pozitive Fie f : a. cum este problema determinării ariei subgraficului unei funcţii pozitive (în geometrie). b în subintervale cu interioarele disjuncte. în sensul următor: d dx  ftdt  fx (unde f este continuă pe un interval I a x şi a. Operaţiile de derivare şi integrare sunt inverse una celeilalte. b. În studiul variaţiei în timp a unei mărimi fizice. deci ariaS f   c  b − a. O problemă analogă este problema calculării lucrului mecanic efectuat de o forţă care-şi deplasează punctul de aplicaţie pe o dreaptă şi păstrează direcţia acelei drepte.Capitolul 7. calculul diferenţial/integral a apărut pentru a rezolva problema determinării tangentelor la curbe. Numim subgrafic al funcţiei f regiunea din planul xOy mărginită de graficul funcţiei f. Dacă funcţia f nu este constantă. în timp ce operaţia de integrare este folosită pentru a obţine variaţia mărimii între două momente când se cunosc vitezele instantanee de variaţie (măsurate experimental. Fie Δ  a  x 0  x 1 …  x k−1  x k …  x n  b o diviziune a intervalului a. aria porţiunii din subgrafic corespunzătoare unui subinterval se aproximează cu aria unui dreptunghi. atunci S f este un dreptunghi cu baza pe segmentul a. O caracteristică importantă a diviziunii este descrisă de numărul 96 . împărţim intervalul a. iar pe fiecare din aceste subintervale aproximăm funcţia f cu o constantă (egală cu valoarea funcţiei într-un punct arbitrar din subinterval).

k1 n Dacă f este continuă (dar nu numai în acest caz) se constată că. Atunci ariaS f   I   fxdx.  Δ  : ∑ f k   x k − x k−1 . pe măsură ce ‖Δ‖ → 0. x k  al axei Ox şi înălţimea egală cu f k .  Δ  se apropie oricât de mult de un număr I. Δ. Alegem  k ∈ x k−1 . Observaţie. Aria submulţimii lui S f cuprinsă între dreptele x  x k−1 şi x  x k se aproximează cu ariaD k . b şi se notează  fxdx. Fie f : a. Subgraficul unei funcţii pozitive f : a. şi oricare ar fi alegerea sistemelor de puncte intermediare  Δ N .  n  se numeşte sistem de puncte intermediare asociat diviziunii Δ. x k  k  1. Pe x k−1 . b dacă există un număr real I astfel încât : oricare ar fi şirul de diviziuni Δ N  N≥1 ale intervalului a. 1≤k≤n NOT numit norma lui Δ.  2 . Familia de puncte  Δ   1 . x k  vom utiliza aproximarea fx ≃ f k . Pentru uşurinţa calculului cu integrale Riemann. k1 n Definiţie. … .maxx k − x k−1   ‖Δ‖. n . Definiţie. Observaţie. Rezultă aproximarea: ariaS f  ≃ Definiţia integralei Riemann ∑ f k   x k − x k−1 . Spunem că f este integrabilă Riemann pe a. Δ N . b  R. Avem ariaD k   f k   x k − x k−1 . suma Riemann f. Fie D k dreptunghiul cu baza pe segmentul x k−1 . iar aria subgraficului este egală cu integrala  fxdx.  Δ N   I b a Numărul I de mai sus se numeşte integrala Riemann sau integrala definită a funcţiei f pe intervalul a. se fac următoarele convenţii: a b 97 . b  R are arie dacă şi numai dacă f este integrabilă Riemann. b cu lim‖Δ N ‖  0. Se numeşte sumă Riemann ataşată funcţiei f. diviziunii Δ şi sistemului de puncte intermediare  Δ numărul f. avem N→ N→ a NOT b lim f. Δ.

b. Orice funcţie constantă pe a. are loc inegalitatea |f. . deoarece k1 k1 n n a b ∑x k − x k−1   −x 0  x 1   −x 1  x 2  . . x ∈ a. ‖Δ‖→0 a b Exemplu. Mai exact. b. Exprimăm pe scurt proprietatea integralei Riemann I   fxdx descrisă în enunţul teoremei precedente prin lim f. . notate ca mai sus. rezultă din definiţia integralei Riemann că  fxdx  cb − a  ariaS f . b este integrabilă pe a. b cu ‖Δ‖   şi oricare ar fi sistemul de puncte intermediare  Δ asociat diviziunii Δ. . atunci f este mărginită pe a. b are o primitivă pe a. Se numeşte primitivă pe intervalul I a funcţiei f : I  R orice funcţie derivabilă F : I  R a cărei derivată este egală cu f (adică F ′ x  fx pentru orice x ∈ I). fxdx b a DEF  −  fxdx (unde a  b) . Formula Leibniz-Newton Dacă o funcţie integrabilă pe a. oricare ar fi diviziunea Δ a intervalului a. b dacă şi numai dacă există un număr real I cu proprietatea că : pentru orice   0. a b Primitive. a b  fxdx  0. b. x k  pentru k  1. Corolar.  Δ  − I|  . Δ. unde c ∈ R. există   0 astfel încât . Fie o funcţie constantă fx  c. Pentru o diviziune arbitrară Δ şi un sistem oarecare de puncte intermediare  Δ asociat diviziunii Δ. b. atunci integrala este egală cu variaţia primitivei de la a la b. b  R este integrabilă Riemann pe a.  Δ   ∑ f k   x k − x k−1   c  ∑x k − x k−1   cb − a. Δ. a a Teoremă. este lungimea intervalului a. 98 .  c dx  cb − a. Definiţie. într-un număr mare de cazuri. reducerea problema calculării unei integralelor definite la problema determinării unei primitive a funcţiei pe care o integrăm. −x n−2  x n−1   −x n−1  x n  k1 n  xn − x0  b − a (geometric: suma lungimilor intervalelor parţiale x k−1 . Cum toate sumele Riemann au aceeaşi valoare I  cb − a. Δ. calculăm suma Riemann corespunzătoare: f. adică b − a). n. Funcţia f : a. b. b.  Δ   I. Acest rezultat fundamental demonstrat de Leibniz şi Newton permite. . b  R este integrabilă Riemann pe a. Dacă funcţia f : a.

b) F ′1 x  fx. funcţii trigonometrice. ∀x ∈ I şi c ∈ R  Fx  c ′  F ′ x  c ′  F ′ x  0  fx. Formula Leibniz-Newton (Calculul integralei Riemann cu ajutorul unei primitive) Fie f : a.î. atunci mulţimea tuturor primitivelor lui f pe I este F  c : c ∈ R. a b Folosim şi notaţia mai concisă Fb − Fa  Fx| b (variaţia lui F de la a a la b). Pentru orice număr natural n avem NOT  x n dx   xdx  a a b 1 2 b x n1 n1 b a  b n1 n1 − a n1 n1  1 n1 b n1 − a n1 . Folosind proprietăţile integralei Riemann vom demonstra că orice funcţie continuă pe un interval admite primitive pe acel interval. Exemplu. vol. a) F ′ x  fx. funcţii iraţionale. În particular. Atunci are loc egalitatea  fxdx  Fb − Fa. 1. b  R o funcţie integrabilă Riemann care are o primitivă F pe a.Lemă. a) Suma dintre o constantă reală oarecare şi o primitivă a unei funcţii f pe un interval I este de asemenea o primitivă a lui f pe I. b 2 − a 2 . Ultima implicaţie se bazează pe o consecinţă a Teoremei lui Lagrange şi utilizează ipoteza ”I este interval”. Dacă funcţia f : I  R admite o primitivă F pe intervalul I. Metodele prin care se calculează primitivele funcţiilor raţionale şi primitive reductibile la acestea (din funcţii exponenţiale. ∀x ∈ I  F ′1 x − F ′2 x  0. b) Diferenţa a oricare două primitive ale funcţii f pe un interval I este constantă Demonstraţie. ∀x ∈ I.în expresia cărora variabila apare sub un radical) sunt prezentate în detaliu în [4]. Se notează cu  fxdx mulţimea primitivelor funcţiei f : I  R. ∀x ∈ I  F 1 x − F 2 x ′  0. ∀x ∈ I. Propoziţie. atunci  fxdx  F  C Inversând coloanele tabelului cu derivatele funcţiilor elementare se obţine un tabel cu primitivele unor funcţii elementare. ∀x ∈ I  ∃ c ∈ R a. În concluzie.F 1 x − F 2 x  c. dacă F este o primitivă pe intervalul I a funcţiei f : I  R. Aplicaţie (Lucru mecanic) Lucrul mecanic efectuat de forţa F  Fx i pentru deplasarea unui punct 99 . ∀x ∈ I şi F ′2 x  fx. unde C este mulţimea funcţiilor constante pe intervalul I. Fiind dată funcţia F : I  R se introduce notaţia F  C  F  c : c ∈ R. numită şi integrală nedefinită a funcţiei f pe intervalul I. b.

Se observă că forţa medie necesară pentru a Aşadar. . Dacă există.de la a la b pe axa Ox este dat de formula L a. adică 2 tocmai media aritmetică dintre Fx 1  şi Fx 2 . M k : supfx : x ∈ x k−1 . n. în care nu intervine valoarea integralei. ”circumscrisă subgraficului lui f”).b   Fxdx. adică Fx  kx. aria subgraficului se află în intervalul s Δ f. Pe măsură ce adăugăm unei diviziuni noi puncte. s Δ f şi S Δ f. Aici k  0 este o constantă care depinde de resort. b şi marginile funcţiei pe fiecare interval cu capetele în două puncte consecutive de diviziune: m k : inffx : x ∈ x k−1 .2. este proporţională cu deformarea x. x1 7. S Δ f . . Reuniunea acestor dreptunghiuri formează o figură ”înscrisă în subgraficul lui f ”(respectiv. Δ. . k  1. Fie f : a. suma Darboux inferioară k1 n k1 n 100 . dreptunghiul cu baza pe segmentul x k−1 . Se numeşte sumă Darboux inferioară ataşată funcţiei f şi diviziunii Δ numărul s Δ f : ∑ m k  x k − x k−1 . dar numai două sume Darboux. a b Aplicaţie. Pentru orice sistem de puncte intermediare  Δ . b → R o funcţie mărginită. x k  . Revenim la problema ariei subgraficului. x k  . . Se consideră o diviziune Δ  a  x 0  x 1 …  x k−1  x k …  x n  b o diviziune a intervalului a. numită constanta elastică a resortului. Lucrul mecanic necesar pentru a întinde resortul de la x2 lungimea l  x 1 la lungimea l  x 2 . . L  k întinde resortul de la lungimea l  x 1 la lungimea l  x 2 . pentru orice diviziune Δ. Forţa necesară pentru a întinde un resort de lungime dată l până la o lungime l  x. având aria s Δ f (respectiv. este k x 1 x 2 . x k  al axei Ox şi înălţimea m k (respectiv M k . Fie f : a. pentru k  1. unde x  0. adică o forţă constantă care efectuează lucrul mecanic necesar acestei întinderi. x 2 − x 1 . Pentru o diviziune dată putem ataşa funcţiei f o infinitate de sume Riemann. . . S Δ f ). suma Riemann corespunzătoare este în intervalul determinat de sumele Darboux: s Δ f ≤ f. unde x 1  x 2 este L  x 1 x 2 2  kx dx  k x2 2 x2 x1 . Criteriul lui Darboux Vom enunţa o condiţie necesară şi suficientă de integrabilitate Riemann. . Definiţie. Se numeşte sumă Darboux superioară ataşată funcţiei f şi diviziunii Δ numărul S Δ f : ∑ M k  x k − x k−1 .  Δ  ≤ S Δ f. b → R o funcţie pozitivă. n. Fiind dată diviziunea Δ  a  x 0  x 1 …  x k−1  x k …  x n  b considerăm.

b  R sunt integrabile şi . b  R este integrabilă şi dacă modificăm valorile funcţiei într-un număr finit de puncte. Proprietatea de liniaritate Dacă funcţiile f. 3. b dacă şi numai dacă acest intervalul se reduce la un punct. b  R sunt integrabile şi fx ≤ gx. d (proprietatea de ereditate a integrabilităţii Riemann). Dacă funcţia f : a. ∀  ∈ R. Proprietatea de monotonie. S Δ f se micşorează. b. Atunci f este integrabilă Riemann dacă este îndeplinită cel puţin una din condiţiile: 1) f este continuă. 2. b  R . g : a. atunci funcţia f  g este integrabilă pe a. şi astfel intervalul s Δ f. iar suma Darboux superioară scade. 4. a b a b a În particular. a a c b c b În particular. Teoremă (Clase de funcţii integrabile Riemann) Fie o funcţie f : a. ∀x ∈ a. b şi are loc egalitatea a a a a b a b b  fxdx   fxdx   fxdx. g : a. b dacă şi numai dacă f este mărginită şi pentru orice   0. dacă funcţia f : a. Proprietatea de aditivitate ca funcţie de interval Dacă funcţia f : a. Teoremă (Criteriul lui Darboux) O funcţie f : a. atunci  fxdx ≤  gxdx. b. b  R este integrabilă Riemann pe a.  ∈ R. există   0 astfel încât oricare ar fi diviziunea Δ cu ‖Δ‖   are loc inegalitatea S Δ f − s Δ f  . Pe baza Criteriului lui Darboux se stabilesc următoarele condiţii suficiente pentru ca o funcţie reală definită pe un interval compact să fie integrabilă Riemann. atunci f este integrabilă pe c. 3) f este mărginită şi mulţimea punctelor sale de discontinuitate este finită sau numărabilă. atunci funcţia a a b b 101 . b  R este integrabilă şi c ∈ a. Dacă funcţiile f. atunci f este integrabilă pe a. b .3. Proprietăţi ale integralei Riemann şi ale funcţiilor integrabile 1. Proprietatea de ”stabilitate”. inf S Δ f . 2) f este monotonă . Δ Δ 7.creşte. fx  gxdx   fxdx   gxdx şi    fxdx     fxdx . iar f este integrabilă Riemann pe a. b  R este integrabilă şi c. c şi c. Se arată că intersecţia tuturor acestor intervale este sup s Δ f. b şi b b b fx  gxdx    fxdx    gxdx. d ⊂ a.

5. Atunci F este o primitivă pe intervalul I a funcţiei f. b  R este integrabilă şi  fxdx a b ≤ |fx|dx. Teoremă (Operaţii cu funcţii integrabile) Dacă funcţiile f. b astfel încât ̇  fxgxdx  fc  gxdx. b  R sunt f integrabile. b  R este integrabilă. M sunt marginile funcţiei f. Teoremă (Prima formulă de medie). rezultat cunoscut în mod tradiţional sub denumirea de Teoremă fundamentală a calculului diferenţial şi integral. atunci am avea Fx  Fa   ftdt a x pentru orice a. atunci există  ∈ m. Teoremă (de existenţă a primitivelor unei funcţii continue) Fie f : I → R o funcţie continuă . pe care-l menţinem fixat şi definim F : I → R prin Fx   ftdt. Formule de medie. b. b  R este integrabilă şi gx ≥ 0. Am notat variabila de integrare cu o altă literă decât x. M. b  R sunt integrabile şi gx ≥ 0 . x ∈ I. Folosind inegalitatea evidentă ≤ 1 să se arate că   4.obţinută este integrabilă pe a. Dacă funcţiile f. a a b b Corolar. a b b Exemplu. Dacă funcţia f : a. Cunoscând formula Leibniz-Newton. b şi funcţiile: fg. atunci funcţia |f| : a. g . deoarece x apare ca limită de integrare. g : a. unde m. atunci există c ∈ a. b. 7. Aplicăm pe intervalul 0. g : a. f (presupunând că ultimele funcţii pot fi definite pe tot intervalul a. iar funcţia g : a. observăm că dacă o funcţie f : I → R ar admite pe intervalul I o primitivă F. a x 102 . a b 6. Folosind prima formulă de medie putem demonstra că orice funcţie continuă pe un interval admite primitive pe acel interval. Soluţie. ∀x ∈ a. Dacă funcţia f : a. Teoremă (Majorarea modulului integralei). b şi are aceeaşi integrală pe a. Considerăm un punct oarecare a ∈ I. b  R este continuă. f g . 1 proprietatea de monotonie a integralei şi Observaţia care-i urmează. atunci sunt integrabile pe a. b ca şi f. x ∈ I. b). ∀x ∈ a. astfel încât ̇  fxgxdx    gxdx. Obţinem  1 1 0 1 1 1x 2 a 1 1x 2 dx   1dx   4 0 1 arctg x 0  x 0  arctg 1 − arctg 0  1  − 0  1    4.

pe un interval pe care f şi g sunt derivabile. sunt funcţii de clasă C 1 ). g : a. f  g ′ şi suma lor f  g ′ sunt continue pe a. Formula integrării prin părţi pentru integrale nedefinite se scrie sub forma  f ′ xgxdx  fxgx −  fxg ′ xdx. deci f ′ x  e x . f 1 x  ln x sau f 1 x  arctg x. ca şi pentru calculul integralelor definite ale funcţiilor continue se aplică în multe cazuri metoda integrării prin părţi sau metoda schimbării de variabilă. indicând adaptările necesare în cazul integralelo nedefinite (primitivelor).4. Atunci f a b ′ x  gxdx  fxgx| b a −  fx  g ′ xdx. 4)  x cos x dx . Vom prezenta aceste metode pentru calculul integralelor definite. b. atunci alegem ”părţile” din membrul drept astfel: gx  f 1 x şi f ′ x  f 2 x. adică a b fxgx| b a   f xgxdx   fxg ′ xdx. a b Demonstraţie. Metode de integrare Pentru determinarea primitivelor.7. cu derivate continue (pe scurt. cu condiţia să putem determina uşor o primitivă f a funcţiei f 2 . Folosind formula de derivare a unui produs. de a a b b unde rezultă formula din enunţ. b şi aplicăm formula Leibniz-Newton pentru membrul stâng. Exemple. Metoda integrării prin părţi Această metodă se aplică dacă integrandul este de forma hx : fx  g ′ x şi dacă produsul f ′ x  gx este mai uşor de integrat decât hx. deci  xe x dx  xe x − 1  C. b. deci sunt integrabile Riemann pea. 2)  ln x dx . ∀x ∈ a. Obţinem fxgx dx   f ′ ′ b a ′ b a ′ xgxdx   fxg xdx. Mai general. x 1 Soluţie. 1) Alegem gx  x. Aplicăm formula integrării prin părţi sub forma:  xe x dx   xe x  ′ dx  xe x − x ′ e x dx  xe x −  e x dx  xe x − e x  C. 3)  x  arctgx dx. Teoremă ( Formula de integrare prin părţi) Fie f. Atunci g ′ x  1 şi putem lua fx  e x . 0 103 . Funcţiile f ′  g. Integrăm egalitatea de mai sus pe a. Dacă integrandul se scrie sub forma unui produs f 1 x  f 2 x astfel încât f 1 este polinom. b  R funcţii derivabile cu derivate continue. b.  1. ′ ′ fxgx  f xgx  fxg ′ x. Calculaţi primitivele şi integralele definite următoare: 1)  xe dx . pentru orice constantă a ≠ 0. Observaţie.

Observaţie. Diferenţiem formal egalitatea de mai sus u ′ xdx  dy. I  dx  NOT  x  arctgx dx   0 1 1 x2 2 ′  arctgx 1 2 1 x 2 1 x2 2  arctgx 1 0 − 0 1 0 x2 2  arctgx ′ dx  x2 x 2 1 arctg1 − 1 2  0 1 x2 x 2 1 dx. Atunci g ′ x  x 21 şi putem lua 1 2 fx  x2 . pentru orice a. deci f ′ x  1. Atunci 0 Metoda schimbării de variabilă I  1 arctg1 − 1  arctg1 − arctg0  arctg1 − 1 − 1 arctg0. Atunci g ′ x  1 şi putem lua fx  sin x. efectuăm schimbarea de variabilă y : ux).  x cos x dx   xsin x ′ dx  x sin x −  sin xdx  x sin xx sin x − x ′ sin xdx  cos x  C. Noile limite de integrare se calculează 104 . 4 4 4) Alegem gx  x. Calculăm o primitivă a funcţiei raţionale Leibniz-Newton:  0 1 x2 x 2 1  1− şi aplicăm formula dx  x − arctgx| 1  1 − arctg1  arctg0. b ∈ I are loc egalitatea  fux  u xdx   ′ a ua b ub fydy. deci f ′ x  x. . xe ax dx   x e ax a ′ ax ax dx  x ea − x ′ ea dx ax ax ax ax ax  x ea −  ea dx  x ea − e 2  C  e 2 ax − 1  C a a 2) Alegem gx  ln x. x 3) Alegem gx  arctgx. pentru a aplica metoda schimbării de variabilă procedăm în modul următor. Teorema (Prima schimbare de variabilă) Fie u : I  J o funcţie derivabilă cu derivata continuă şi f : J  R o funcţie continuă. Limitele de integrare date x 1  a şi x 2  b se înlocuiesc cu limitele de integrare y 1  ua şi y 2  ub. Atunci g ′ x  1 şi putem lua x fx  x. de unde I  −2 . Atunci. deci f ′ x  cos x. Dar 2 2 2 arctg0  0 şi arctg1   .  ln x dx  x ′ ln x dx  x ln x −  x  1 dx  x ln x −  1dx  x ln x − x  C  xln x − 1  C. Notăm ux  y (cu alte cuvinte. Practic.

a ≠ 0 şi b 2 − 4ac  0. cu derivata continuă şi nenulă în fiecare punct din a. efectuăm următoarele transformări:  se schimbă cu  . Cum Δ  0. 3)  −R R R 2 − x 2 dx. în y  ux: pentru x  a avem y  ua şi pentru x  b avem y  ub). Diferenţiem formal egalitatea precedentă. c. apoi exprimăm de aici pe x ca funcţie de y: x  u −1 y. iar f este continuă pe intervalul de extremităţi ua şi ub. Calculaţi: 1)  ax 2 bxc dx. pentru a calcula  fuxdx folosind ”a doua schimbare de variabilă” notăm ux  y. Integrala nedefinită transformată este  1 dy  ln|y|  C. fux cu fy. putem nota d : R. cu derivata continuă şi nenulă în fiecare punct din I şi f : J → R o funcţie continuă. respectiv cu b. Diferenţiind această egalitate avem 2ax  bdx  dy. Soluţie. Observaţie.  1 dx  ax 2  bx  c  1 a x  b 2a  d 2 2 dx  1 a  x  b 2a 1 dx. Atunci. unde Δ  b 2 − 4ac. Efectuăm schimbarea de variabilă ax 2  bx  c  y. Pentru a aplica metoda de mai sus este suficient să verificăm că u este derivabilă. b a Observaţie. q  1. În final. Când x variază de la a la b. unde  fydy  Fy  C. Regăsim pe cale formală formula de schimbare de variabilă. la fel ca la prima schimbare de variabilă. y  ux variază de la ua la ub. Pentru integrale nedefinite scriem  fux  u ′ xdx  Fux  C. −Δ 4a 2 .  o primitivă F. pxq Exemple. Practic. 2)  e ax fe ax dx. q sunt constante. Se observă că aax 2  bx  c  a 2 x  b 2a   d2 2  0 pe Caz particular I: Presupunem că px  q  ax 2  bx  c ′ . 2   d2 105 . de unde dx  u −1  ′ y dy.înlocuind pe x cu a. b. a ua b ub iar u ′ xdx  dy. Atunci  ax2axb dx  ln|ax 2  bx  c|  C (pe R). pentru orice a. Limitele de integrare a şi b se înlocuiesc cu limitele de integrare ua şi ub. 1. unde R  0 este o constantă. derivabilă. p. 1) Folosim forma canonică a funcţiei de gradul doi: b 2 −Δ ax 2  bx  c  a x  2a   4a 2 . adică p  2a şi q  b. b. unde a ≠ 0 este o constantă şi f admite pe 0 1 0. Corolar (A doua schimbare de variabilă) Fie u : I → J surjectivă. b ∈ I are loc egalitatea  fuxdx   a ua b ub fy  u −1  ′ y dy. y 2 bxc Caz particular II: p  0. unde a.

Atunci d   Cazul general : Împărţind numărătorul la derivata numitorului avem p pb px  q  2a 2ax  b  q − 2a . Practic.  . Deoarece y  R 2 − x 2 . de unde obţinem prin diferenţiere ae ax dx  dy. Propoziţie. adică t 1  −  . x 2 Pentru a transforma R 2 − x 2  R 1 −  R  într-o expresie fără radicali. Atunci e ax dx  1 dy. b ∈ I (în general. adică f−x  −fx pentru orice x ∈ −a. situat în semiplanul y ≥ 0. t ∈ I. În particular: −a 0 a a a) Dacă f este funcţie impară. Regăsim formula ariei unui disc A  R 2 . valoarea integralei calculate reprezintă jumătate din aria unui disc de rază R. Alegem intervalul I în care variază t astfel încât R sin t să ia toate valorile de la −R la R când t parcurge I. a 1 ea  0 e ax fe ax dx   1 1 fydy  1  Fy| e  1 Fe a  − F1. 1 arctg d  C. a. de rază R. a a a 1 3) Prima schimbare de variabilă se mai poate aplica sub forma   b a −Δ −Δ 1 ax 2 bxc 1 ax 2 bxc dx  dx  1 a  2 −Δ b arctg 1 x  2a  . Dacă a  0 şi f : −a. atunci − 2  2  R2 2    2 1 2 sin  − −   2 1 2 sin−  R 2 2 . nu sunt unic determinate) astfel încât   ua şi   ub. notăm x  ut. unde   ua şi   ub. R este ecuaţia explicită a semicercului centrat în origine. 2 2  −R R R 2 − x 2 dx   R|cos t|  R cos t dt  R 2  cos 2 t dt  − 2 − 2  2  2 R2 dt   − 2  2 1cos 2t 2 1 2 R2 2 t  sin 2t Observaţie.b Notând x  2a  y şi diferenţiind dx  dy. unde R este raza discului. Atunci p  axpxq dx  2a ln|ax 2  bx  c|  q − pb 2 arctg 2axb  C. de unde d arctg 2axb  C. asociem ultimei integrale y 1 nedefinite de mai sus  y 2 d 2 dy. de exemplu I  −  .  fxdx  fx  f−xdx. 106 . 1 d −Δ  fxdx   fut  u ′ tdt. a → R este integrabilă Riemann. Schimbăm limitele de a integrare: x 1  0  y 1  1 şi x 1  1  y 1  e a . t 2 ∈ I astfel încât −R  R sin t 1 şi 2 2 R  R sin t 2 . Alegem t 1 . 2 bxc 2a 2) Efectuăm schimbarea de variabilă e ax  y. diferenţiem: dx  u ′ tdt şi alegem numerele a. x ∈ −R. Efectuăm schimbarea de variabilă x  R sin t. de unde R 2 − x 2  R|cos t| şi dx  R cos t dt. t 2   . reamintim că 1 − sin 2   |cos |.

Se arată că 1 1 − 1  1 − 1 . unde a  0. atunci S f. de exemplu. . După cum am arătat la începutul acestui capitol.g  x. g : a. Observăm că putem scrie x n sub forma unei sume Riemann : s n  fx  n→ 1 1x b−a n ∑ fa  k b−a . a. n avem  1 . . Dacă f şi g sunt integrabile Riemann. . adică f−x  fx pentru orice x ∈ −a. vol. b  1.  2n (identitatea lui Botez). Calculaţi lim s n . 2 . . . Aria unei suprafeţe plane mărginite de două grafice Fie f.  2n−1 4  1 1x dx  ln1  x| 1 . . . De aici mai rezultă  ln 2. −a 0 a 7. 2. chiar unele dintre aceste aplicaţii au condus la apariţia calculului integral. 1.  2n−1 − . ∑−1 n1 1 n n1 2. mecanică. 1 k 1 n . identificată cu mulţimea S f. Pentru k  1. în [1] şi [4]. . Aplicaţii ale integralei Riemann Amintim pe scurt câteva aplicaţii ale integralei Riemann în rezolvarea unor probleme de analiză. . Atunci lim n→ b−a n ∑ fa  k k1 n b−a n    fxdx şi lim a n→ n→ b b−a n ∑ fa  k − 1 k1 1  1 2 3 n b−a n   fxdx. . ∑ k1 n 1 nk  ∑ k1 n  1 n1  1 k n 1 n  1 n ∑ k1 n n 1 n2 1 . . Calculul limitelor unor şiruri Fie f : a. n k1 . care împreună cu 0 formează o diviziune cu n n n puncte echidistante a intervalului a. unde s n  1 − Soluţie. Atunci lim s n   1 2 1 lim 1 −  1 3 − n→ 0 1 1 . 1.atunci  fxdx  0. Demonstraţiile formulelor pe care le enunţăm aici pot fi găsite.g are arie şi ariaS f. . b → R o funcţie integrabilă Riemann. fx ≤ y ≤ gx sau fx ≤ y ≤ gx . b → R două funcţii Se consideră suprafaţa plană cuprinsă între graficele celor două funcţii şi dreptele x  a şi x  b. . . b  0. deci 0 − 1 2n  ln 2. respectiv n . atunci  fxdx  2  fxdx. . 1.  2n−1 − 2 3 4 Atunci s n  k n 1 2n − 1 4 1 . a 1 2n b Exemplu.g   |fx − gx|dx. . −a a a b) Dacă f este funcţie pară. a b 107 . geometrie. . b.5. y ∈ R 2 : x ∈ a. .

Propoziţie. a → R definite prin fx  b a 2 − x 2 şi a gx  − b a 2 − x 2 (şi dreptele x  a. h (volumul unui paraboloid de rotaţie). b  2 b a a b  −a a 2 a 2 − x 2 dx  2 b  a  ab. b → R şi G f  x. Identificăm K f cu mulţimea x. Suprafaţa plană mărginită de elipsă este cuprinsă între graficele funcţiilor f. g : −a.În particular. Demonstraţi că aria suprafeţei plane mărginită de o elipsă având lungimile semiaxelor a şi b este Aa. unde a x ∈ −a. b şi y 2  z 2 ≤ fx . atunci lungimea graficului funcţiei este numărul 0 h 108 . Alegem ca axe Ox şi Oy axele de simetrie ale elipsei. Numim lungime a graficului unei funcţii definite pe un interval compact marginea superioară a lungimilor liniilor poligonale înscrise în acel grafic. numit corp de rotaţie determinat de f. 3. Aplicând formula pentru a ariaS f. Să se calculeze volumul corpului de rotaţie determinat de funcţia fx  2ax . a b Exemplu. Rotind în jurul unei axe Ox subgraficul unei funcţii pozitive f : a. 0 4. b  ab. z ∈ R 3 : x ∈ a. b → R este o funcţie continuă şi pozitivă. În cazul particular a  b  R elipsa este un cerc de rază R şi calculând AR. b → R şi dreptele x  a şi x  b este ariaS f   |fx|dx. VK f     2axdx  a  x 2 | h  ah 2 . x ∈ 0. b → R este o funcţie de clasă C 1 (derivabilă. Propoziţie. Dacă f : a. cu derivata continuă). R  R 2 regăsim formula ariei unui disc. Exemplu.g  obţinem Aa. a. Se cere volumul corpului K f . notat cu VK f . suprafaţei plane S f cuprinse între graficul unei funcţii integrabile f : a. atunci corpul de rotaţie determinat de f are volumul VK f     f 2 xdx. a 2 a Am folosit valoarea calculată anterior a integralei  −a a 2 − x 2 dx. Ecuaţia implicită a y2 x2 elipsei date este a 2  b 2  1. care reprezintă jumătate din aria unui disc de rază a. b şi y  fx graficul său. y ∈ R 2 : x ∈ a. De aici explicităm y   b a 2 − x 2 . x  b). b → R se obţine un corp de rotaţie notat cu K f . Dacă f : a. . Volumul unui corp de rotaţie. y. Lungimea graficului unei funcţii de clasă C 1 Fie f : a.

pentru y 2  e 2 avem x 2  1  y 2  1  e 2 . x ∈ R ∖ 1. x ∈ R. Calculaţi lungimea graficului funcţiei fx  e x . 1  e 2 − 2  1 ln 2  2 − 1 1  e 2  1 5. −1. Soluţie. Pentru a elimina radicalul. notăm y  x 2 − 1. atunci polinoamele sunt identice. Identificăm  f cu mulţimea 109 . unde alegem x ≥ 0. B sunt constante. Se determină constantele A şi B din ̸ 1 A B identitatea x−1x1  x−1  x1 . Prin rotirea în jurul axei Ox. b → R generează o suprafaţă pe care o vom numi suprafaţa de rotaţie determinată de f şi o vom nota cu  f . folosind metoda descompunerii în fracţii simple. Atunci x 2 −1 x2  x 2 −1 dx  x  A ln|x − 1|  B ln|x  1|  C. Dând ca valori lui x rădăcinile numitorului x 2 − 1 deducem că A  1 . echivalentă cu 1  Ax  1  Bx − 1. Exemplu. În final. x2 1 A B  1  x−1x1  1  x−1  x1 . Diferenţiind ultima egalitate 2 1 rezultă dx  2y dy. Dacă mulţimea punctelor în care două polinoame iau valori egale are un număr de elemente mai mare decât maximul gradelor acelor polinoame. este continuă şi nu se anulează. x ∈ 0. Diferenţiind rezultă dy  2xdx. Aria unei suprafeţe de rotaţie. unde A. Cum derivata funcţiei ux  e 2x . Schimbăm limitele de integrare: x 1  0  y 1  1 şi x 2  1  y 2  e 2 . este aplicabilă "a doua schimbare de variabilă". de unde lG f    0 1 1  e 2x dx. 1. x ∈ R ∖ 1. B  − 1 . −1. graficul unei funcţii pozitive f : a. Notăm e 2x  y. Atunci  0 1 e2 1  e 2x dx   1 e2 1y 1 2y dy  1 2  1 1 y 1  y dy. de unde x  1 ln y. Avem 1  f x ′ 2  1  e 2x . Rezultă că 1  Ax  1  Bx − 1 pentru orice x ∈ R. unde y  0. Pentru a calcula integrala precedentă folosim "prima schimbare de variabilă". Pentru a calcula integrala precedentă folosim "a doua schimbare de variabilă". 2 2 lG f   x  1 lnx − 1 − 1 lnx  1 ̀ 2 2 1e 2 2   2  1 1  e 2 − 1 .lG f    a b 1  f x ′ 2 dx. x2 − 1 Avem de calculat integrala unei funcţii raţionale. Schimbăm limitele de integrare: pentru y 1  1 avem x 1  1  y 1  2 . Atunci e2 1e 2 1e 2 lG f   1 2  1 1 1  y dy  1 y 2  2 x 2xdx  2 x −1  2 x 2 dx.

4 6. ariaS f. b  0. Atunci coordonatele centrului de greutate G al plăcii omogene S f. b → R este o funcţie de clasă C 1 (derivabilă. funcţiile hiperbolice sunt ch x  e e (cosinus 2 e x −e −x hiperbolic) şi sh x  2 (sinus hiperbolic). unde p şi h sunt constante strict pozitive. Soluţie. Avem 1  f x 1 ′ 2  1  sh x  ch x. Presupunem că placa este cuprinsă între graficele a două funcţii şi dreptele x  a şi x  b. de unde 1 aria f    4  e 2 − e −2 . cu derivata continuă). Coordonatele centrului de greutate al unei plăci plane O placă plană este un corp material cu grosime neglijabilă. y ∈ R 2 : x ∈ a.g  b  xgx − fxdx. Se observă că ch x ′  sh x şi ′ sh x  ch x. Dacă f : a. acest rezultat era de aşteptat. astfel încât va fi identificată cu o mulţime de puncte din plan. z ∈ R 3 : x ∈ a. b. deci a. 1.g   a 2 0 h 2p  x dx  2 2p x 0 h 1 2 dx  2 2p x2 3 2 3 h 0  4 3 h 2 2p . y 2  2px  y   2p  x . de unde y G  0. Vom considera deocamdată numai cazul particular al unei plăci plane cu aceeaşi densitate în toate punctele sale. 1. Atunci aria f   2  ch 2 x 2 0  2 1 dx   2 e 2x  e −2x  2 dx  0  1 e 2x − 2 1 2 e −2x  2x 0 . x −x Soluţie.x. 3 110 . x ∈ 0. datorită faptului că placa omogenă este simetrică faţă de Ox. ariaS f. y.g  x. Se observă că g 2 x − f 2 x  0 pentru orice x. fiind identificată cu mulţimea S f. Un calcul simplu arată că are loc identitatea (analogă cu relaţia fundamentală a trigonometriei) ch 2 x − sh 2 x  1.g   gx − fxdx. deci centrul de greutate al plăcii se află pe Ox. Din punct de vedere fizic. Exemplu. Calculaţi coordonatele centrului de greutate al plăcii omogene mărginite de parabola y 2  2px şi dreapta x  h. a b 1 yG  g 2 x − f 2 xdx. Prin definiţie. Propoziţie. fx  − 2p  x şi gx  2p  x .g sunt date de formulele 1 xG  ariaS f. b şi y 2  z 2  fx . Exemplu. fx ≤ y ≤ gx .g  a b unde ariaS f. atunci suprafaţa de rotaţie  f determinată de f are aria aria f   2  fx 1  f x ′ a b 2 dx. Calculaţi aria suprafeţei de rotaţie determinate de funcţia cosinus hiperbolic fx  ch x.

Atunci xG  3 4 2p h − 3 2 x  2 0 2 2p  x dx  3 2 h − 3 2 x 0 h 3 2 dx  3 2 h− 3 2 x2 5 2 5 h 0  3 5 h. 111 . Este interesant faptul că abscisa centrului de greutate nu depinde de parametrul p al parabolei.

aşa cum în definirea şi studierea seriilor numerice se pleacă de la sume cu un număr finit de termeni. Integrale improprii În acest capitol extindem noţiunea de integrală Riemann (integrala unei funcţii mărginite pe un interval închis şi mărginit) la cazul când intervalul de integrare este necompact. În ambele cazuri intervine un proces de trecere la limită. Există atunci lim ariaSt sup ariaSt ∈ 0. această arie creşte odată cu t.  şi 0 ≤ y ≤ fx . unde a. t→ t≥1 1 t − Este natural să considerăm că ariaS f   lim ariaSt şi  1  t→ DEF  fxdx  ariaS f . În definirea şi studierea integralelor improprii se pleacă de la integrala Riemann. Problemă Să se calculeze aria subgraficului funcţiei fx  1 . fie că intervalul I este mărginit. b ∈ R şi se mai numesc integrale improprii de speţa I.  fxdx a − b sau  fxdx. Definiţii ale integralelor improprii de prima speţă şi de a doua speţă Integrale improprii cu limite de integrare infinite  Aceste integralele improprii pot avea una din formele   fxdx. axa Ox şi dreptele x  1. Există o strânsă analogie între studiul convergenţei integralelor improprii şi studiul convergenţei seriilor. Subgraficul funcţiei f se identifică cu S f  x. . mai ales în ceea ce priveşte criteriile de convergenţă. t→ 1 t 112 . x  t. Ştim că ariaSt   fxdx şi observăm că. Vom considera integrale de forma  fxdx. dar I nu este mărginit sau I nu este închis. datorită faptului că f este pozitivă.   . ca şi din studierea unor fenomene fizice pe intervale de timp nemărginite. unde x   0 este un număr dat. Astfel am defini DEF  fxdx 1 DEF  lim  fxdx. y ∈ R 2 : x ∈ 1.Capitolul 8.1. Notăm cu St mulţimea de puncte din plan mărginită de graficul lui f. x ∈ 1. dar funcţia f este nemărginită pe I. I 8. Necesitatea introducerii unor asemenea integrale (numite integrale improprii) decurge din problema calculării ariilor unor regiuni plane nemărginite. în care fie că funcţia f este mărginită pe intervalul I.

unde funcţia f : R  R o funcţie integrabilă pe  b→ a→− a b b→ a a→− b orice interval a. 1  fxdx   1 dx  ln x| t1  ln t − ln 1  ln t. fxdx   1  1 1 t Pentru  ≠ 1 calculăm t 1 x dx   x − dx  1 1 1− t x −1 −1 1 1− t 1  t→ 1 1− t 1− − 1.  prin  a  fxdx a DEF  lim  fxdx. De exemplu. b. dacă  ∈ 0. de unde  fxdx  lim ln t   x t→ . b pentru orice număr real b  a este îndeplinită dacă f este continuă. Analog se definesc integralele improprii : − 0 t→ 0  a t  fxdx  t→−  fxdx. Atunci:  fxdx  lim t→  1 t 1− − 1  1 −1 lim t 1− − 1 . Condiţia ca funcţia f : a. Definiţii Definiţie. Fie f : a. atunci se t→ t 1 1 t defineşte integrala improprie a funcţiei f pe intervalul a.  cos x dx nu are sens.   R o funcţie integrabilă pe a. iar limita lim  fxdx există. unde funcţia f : −. Dacă limita de mai sus este infinită sau nu există se spune că integrala  fxdx este divergentă. de unde . a t→  t  a t→ Dacă limita lim  fxdx nu există. b  R este integrabilă pe lim t b t b DEF b lim t. dacă   1 . Observaţie. Pentru   1 calculăm  1  fxdx  t .   R să fie integrabilă pe a. iar limita t→−  fxdx există. Dacă există c ∈ R astfel încât integralele improprii  fxdx şi  fxdx − c c  113 . b. t pentru orice număr real t  a. atunci integrala  fxdx nu are sens. t→ a  a t Dacă limita de mai sus este finită se spune că integrala  fxdx este convergentă. Dacă există limita lim  fxdx (finită sau infinită). deoarece lim  cos x dx  lim sin t nu există.  −  fxdx DEF lim  fxdx. ∀t  b.

b − t→− a t→ t→  NOT 2)  fxdx  lim  fxdx  lim Fx| b  Fb − lim Ft  Fx| b . 3)  xe −x dx. 1) O primitivă a funcţiei fx  e cx este Fx  e cx dacă c ≠ 0. 3 3 3  − b 1 x 2 4x13 dx  1 3 arctg x2 3 b −  1 3 arctg x2 3 b −  1 3 arctg b2 − x→− arctg x2 lim 3 3 x→− lim arctg x2  lim arctgt   .sunt convergente. 3)  fxdx  lim  fxdx  lim Fx| b  lim Fb − Fa a −  b b→ a a→− b→ a→− Fx|  . Atunci  0  e cx dx  1 c e cx | 0   1 c lim e cx − 1 x→   0 . − c c  − Calculul integralelor improprii de speţa I (Consecinţă a definiţiei) Dacă f admite o primitivă F pe intervalul de definiţie. 2 3 t→− 3) Folosind metoda integrării prin părţi: 114 . Exemple. putem scrie: 1)  fxdx  lim Fx| ta  lim Ft − Fa  Fx|  . respectiv Fx  x dacă c  0. 1 2) Funcţia fx  x 2 4x13 este definită şi continuă pe R. Calculaţi pe baza definiţiei (sau a consecinţei definiţiei) următoarele integrale: 1)  e dx. − b→ a→− t t→− t→− b NOT  lim Fb − a→− Fa  lim b→ dacă primitiva F are limite la − şi la . dacă c  0 − 1 . atunci pentru oricare c ∈ R aceste integrale sunt definite şi putem scrie   fxdx   fxdx   fxdx. se aplică şi în aceste cazuri formula Leibniz-Newton. t − dacă primitiva F are limită la −. Pentru c  0 avem  1dx  x|   . Calculăm o primitivă pe R a funcţiei f. dacă primitiva F a are limită la . deoarece x 2  4x  13 nu are rădăcini reale. Putem lua Fx  1 arctg x2 . dacă c  0 c . 2)  cx 0  b − 1 x 2 4x13 dx. Formal. iar cel puţin una dintre aceste limite este finită. NOT 1 1 x 2  4x  13  x  2 2  3 2   x 2 4x13 dx   x2 2 3 2 dx  Fx  C. Integrala nedefinită NOT y 1 transformată este  y 2 3 2 dx  1 arctg 3  C. 0 Presupunem c ≠ 0. Se observă că integrala improprie  e cx dx este convergentă dacă şi numai dacă c  0. unde c ∈ R. 0  0 1 c  Soluţie. Atunci Efectuăm substituţia x  2  y. de unde dx  dy.

Aici subgraficul funcţiei f se identifică cu mulţimea S f  x. pe a.1 t 1 a b a0 Este natural să considerăm că ariaS f   lim ariaSt şi DEF  fxdx DEF ariaS f . datorită faptului că f este pozitivă . y ∈ R 2 : x ∈ 0.   . 1 şi 0 ≤ y ≤ fx . Atunci: 115 . b în al treilea caz. b în primul caz. Notăm cu St mulţimea de puncte din plan mărginită de graficul lui f. t→0 t t0 DEF 1 00  fxdx   t t 1 Pentru  ≠ 1 calculăm 1 1 x dx   x − dx  t 1 x −1 −1 1 t  1 1− 1 − t 1− . unde x   0 este un număr dat. unde a. Problemă Să se calculeze aria subgraficului funcţiei fx  1 . 0 t→ t→ Integrale improprii cu limite de integrare finite şi funcţii de integrat nemărginite Aceste integralele improprii pot avea una din formele b−0  fxdx. ariaSt   fxdx creşte când t scade către 0. x  1. 1. Atunci există lim ariaSt  sup ariaSt ∈ 0. Astfel am defini  00  1 t→0 t0  fxdx  lim  fxdx . Semnificaţia modului cum sunt scrise limitele de integrare este următoarea: funcţia f este definită pe a. b ∈ R şi se mai numesc integrale improprii de speţa a doua. xe −x dx   x−e −x  ′ dx  x−e −x  −  x ′ −e −x dx  −xe −x   e −x dx  −xe −x − e −x  Atunci  xe dx  lim  xe −x dx  lim −e −x x  1| t0  lim 1 − e −t t  1 −x  0 t t→  lim 1 − t→ t1 et  1. Toate cele trei tipuri de integrale improprii de speţa a doua se notează mai simplu ca  fxdx. x ∈ 0. axa Ox şi dreptele x  t. tipul rezultând din intervalul de definiţie al funcţiei de integrat. t→0 t0 t∈0.  fxdx a0 a b b−0 sau  fxdx. b în al doilea caz şi pe a.

b. 1 (integrala este divergentă) 1 t 1 x . unde funcţia f : a. b. dacă primitiva F are limită la t a0 t→a ta t→a ta b dreapta în punctul a. b  R o funcţie integrabilă pe t. unde funcţia f : R  R o funcţie integrabilă pe t↘a t v↗b v t↘a t v↗b DEF v t→b a tb orice interval compact t. Fie f : a. Analog se definesc integralele improprii: b−0 a a0 b a0  fxdx DEF lim  fxdx. dacă  ∈ 0. dacă   1 (integrala este convergentă) 1 1− 1 t . Dacă limita de mai sus este infinită sau nu există se spune că integrala  fxdx este divergentă. Calculul integralelor improprii de speţa a II-a (Consecinţă a definiţiei) Dacă f admite o primitivă F pe intervalul său de definiţie. v ⊂ a. 116 . b pentru orice t ∈ a. atunci se t→a t ta b defineşte integrala improprie a funcţiei f pe intervalul a. b  R este integrabilă pe  t→b a tb t t a. de unde t→0 t0  fxdx  1 . iar limita lim  fxdx există. b. b−0 a0  fxdx  lim  fxdx. Dacă există limita lim  fxdx (finită sau infinită). b prin  fxdx a0 b DEF  lim  fxdx. de t unde  fxdx  lim− ln t   (integrala este divergentă). fxdx  lim 00  t→0 t0 1 1 1− 1 − t 1−   1 1− 1 − lim t 1− . ∀t ∈ a. Pentru   1 calculăm  fxdx   1 t→0 t0 dx  ln x| 1  ln 1 − ln t  − ln t. iar limita lim  fxdx există. 00 Definiţii Definiţie. t. putem scrie: 1)  fxdx  limFx| b  Fb − lim Ft. t→a ta t b b Dacă limita de mai sus este finită se spune că integrala  fxdx este convergentă.

1) fx  . 0 1 x 1 Soluţie. 4. Avem lim 4 x→0 x0 1 x 4 1 x  . 117 . Integrala de calculat se scrie mai explicit ca  00 dx 1 x b  00 4 1 x b dx  lim  t→0 t t0 1 x−a  dx  lim x− 1 1 t→0 t0 2 −1/21 4 t b  lim2 x | t  2 2 − lim t t→0 t0 t→0 t0 4  4. 3)  a b 1 b−x  dx . 2)  a0 dx  lim  t→a t ta 1 x−a  dx  lim x − a − dx  lim t→a t ta t→a ta 1 1− x−a −1 −1 b t  1 1− limb − a 1− − t − a 1−   t→a ta b − a 1− . Calculaţi pe baza definiţiei: 1)  4 0 1 x dx. t t↘a t↘a t↘a v↗b t v↗b v↗b v→b vb t→a ta v dacă primitiva F are limită la stânga în punctul b şi limită la dreapta în punctul a. iar cel puţin una dintre aceste limite este finită. dacă   1 b Dacă   1. t t→a ta b−0 a 1 b−x  t t b−x −1 −1 t a 3)   dx  lim  t→b a tb 1 b−x  dx  lim b − x − dx  lim t→b a tb t→b tb 1 1− 1 −1 limb − t 1− − b − a 1−   t→b tb b − a 1− . unde  ∈ R. dacă   1 .2)  fxdx  lim  fxdx  limFx| ta  lim Ft − Fb. Dacă   1. dacă primitiva a t→b a tb t→b tb t→b tb b−0 t F are limită la stânga în punctul b. dacă   1 . Exemple. x ∈ 0. 3) b−0 a0  fxdx lim  fxdx lim Fx| v lim Fv − Ft  lim Fv − lim Ft .  a0 b 1 dx  x − a   a0 t→a ta b 1 1 x − a dx  lim  x − a dx  t→a ta t limlnx − a| b  limlnb − a − lnt − a  . 4)  ln x dx. dacă   1 . 2)  a b 1 x−a  dx .

O integrală improprie este convergentă dacă şi numai dacă limita care o defineşte este finită. Valoarea integralei improprii  fxdx a funcţiei f pe intervalul I este valoarea limitei lim Rt. Proprietăţi generale ale integralelor improprii În ceea ce urmează tratăm în mod unitar integralele improprii pe intervale nemărginite. Integrala de calculat este  ln xdx  lim  ln x dx. Fie funcţia f : I → R. Integrala Rt joacă t→b tb t→a ta I rolul sumei parţiale s n a unei serii ∑ a n . Dar 00 1 t→0 t t0 1 1 1 1 1 x→0 x0  ln xdx   x ′ ln xdx  t t x ln x| 1 t −  xln x dx  −t ln t −  x  1 dx x ′ t t  −t ln t − t→0 t0 x| 1 t  t1 − ln t − 1. t→b tb 4) fx  ln x. Definiţie. t ⊂ I . integrabilă pe orice subinterval compact al lui I. unde a. iar valoarea integralei improprii joacă rolul sumei seriei. Scriem lim t1 − ln t  lim t→0 t0 1−ln t 1 t  lim −1 t 1 t→0 − t 2 t0  lim t  0.. Această mulţime este simetrica faţă de origine a subgraficului funcţiei gx  e x . t→0 t0 00 1 1 Observăm că aria mulţimii mărginite de graficul funcţiei de mai sus şi axele Ox şi Oy este egală cu −  ln xdx 00 0  1. 0. 1. b ∈ R −.2. respectiv t. de unde  ln x dx  −1. dacă limita există. Vom considera un interval I ⊂ R de forma I  a. Spunem că integrala improprie  fxdx este absolut convergentă I n1  118 . Se consideră integrala Riemann Rt a lui f pe un interval variabil a. − − x→− 8. x ∈ 0. respectiv lim Rt. b . iar subgraficul respectiv are aria egală cu  e x dx  e x | 0  1 − lim e x  1. b ⊂ I. b sau I  a. Avem lim ln x  −. t→0 t0 Limita lim t1 − ln t este de tip 0  . x ∈ −.  . respectiv mărginite.b−0  a b−0 1 dx  b − x   a 1 dx  lim  1 dx b−x b−x t→b tb a t→a ta t  lim− lnb − x| ta  − limlnb − t − lnb − a  .

Vom prezenta câteva condiţii 119 . b şi f : I → R o funcţie continuă . Fie I  a. cu derivata continuă. I  a. Teorema (Criteriul Cauchy-Bolzano pentru integrale improprii). Dacă una din integralele  f xdx .  şi u : J → I o funcţie strict crescătoare. b (respectiv.  şi f. Fie J  . cu derivata continuă . cu u  a şi lim ut  b. În asemenea cazuri se pune problema de a stabili natura integralei improprii (convergentă sau divergentă) în mod indirect. Integrala  fxdx este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice   0 există c  ∈ I astfel încât pentru orice x ′ . I x→b xb I (respectiv. de exemplu  0 sin x x dx. lim fxgx). b ∈ R −. x→a I xa I Teorema (Formula de schimbare de variabilă) Fie I  a.dacă integrala improprie |fx|dx este convergentă.  f utu ′ tdt este convergentă. b (respectiv. analogă criteriului lui Cauchy pentru serii de numere reale. b) şi f : I → R integrabilă pe orice interval compact conţinut în I. b x ′′ I I (respectiv. Orice integrală improprie absolut convergentă este convergentă.3. atunci şi cealaltă este convergentă şi cele două integrale sunt egale. I J t→ t 8. Corolar. Teorema de mai sus se transpune la intervale deschise în stânga şi închise în dreapta. Pe baza Criteriului Cauchy-Bolzano de la limite de funcţii se demonstrează următoarea condiţie necesară şi suficientă de convergenţă a integralelor improprii. g : I → R funcţii derivabile. atunci şi cealaltă este convergentă şi x→a xa I I x→b xb  f ′ xgxdx lim fxgx − faga −  f xg ′ xdx. fără a mai încerca să calculăm valoarea integralei. derivabilă. x ′ . I  a. x ′′ ∈ c  .  f ′ xgxdx  fbgb −lim fxgx −  f xg ′ xdx). c  ) are loc inegalitatea  fxdx x′  . Există integrale improprii care sunt convergente fără a fi  absolut convergente. Observaţie. a. Teorema (Formula de integrare prin părţi) Fie I  a. Presupunem că există şi este finită limita lim fxgx (respectiv. Criterii de convergenţă pentru integrale improprii Pentru anumite integrale improprii nu putem afla cu uşurinţă o primitivă a funcţiei de integrat. b). Dacă una din integralele  f ′ xgxdx .  f xg ′ xdx este convergentă. x ′′ ∈ a.

Teoremă (Condiţie necesară şi suficientă de integrabilitate pentru o funcţie pozitivă) Fie I  a. b şi f. b. b → R există şi este lim Ft  supFt : t ∈ a.  funcţii integrabile pe orice subinterval compact al lui I. de altfel pot fi deduse cu ajutorul acestora (vezi [Puiu]). valorile celor două integrale sunt opuse. atunci integralele  f xdx şi I x→b xb I I I I 120 . Teoremă (Criteriul comparaţiei cu limită) Fie I  a. atunci  f xdx este divergentă. b. b → 0. iar în cazul în care există. unde −  a  b ≤ . b) Dacă  gxdx este divergentă. Având o funcţie f : a. precum şi la intervale deschise a. unde − ≤ a  b ≤ . g : I → 0. b → R definită prin Ft   fxdx este crescătoare.  o funcţie integrabilă pe orice subinterval compact al lui I. funcţia F : a. respectiv este  dacă F este nemajorată. În aceste condiţii: a) Dacă L este un număr strict pozitiv. Atunci integrala  f xdx este convergentă dacă şi numai I t→b tb dacă funcţia F : I → R definită prin Ft   fxdx este mărginită superior.suficiente pentru ca o integrală improprie să fie convergentă.  funcţii integrabile pe orice subinterval fx compact al lui I. Pentru a stabili natura integralei improprii a unei funcţii pozitive se compară funcţia de integrat cu o funcţie pozitivă a cărei integrală pe intervalul dat se cunoaşte. respectiv divergentă. b şi f. b. în a I t→b tb t consecinţă are limită în punctul b. Presupunem există limita L :lim gx . adică există  f xdx lim Ft. Teoremă (Criteriul comparaţiei cu inegalităţi) Fie I  a. Cazul când funcţia de integrat păstrează acelaşi semn este mult mai simplu decât cel în care funcţia de integrat are semn variabil. Presupunem că 0 ≤ fx ≤ gx pentru orice x ∈ I. În aceste condiţii: a) Dacă  gxdx este convergentă. b. Criteriile de convergenţă pentru integrale improprii sunt analoge criteriilor de convergenţă pentru serii. g : I → 0. deci este finită dacă F este majorată. cu − ≤ a  b  . b şi f : I → 0. Limita în punctul b a unei funcţii crescătoare F : a. b.  integrabilă pe orice subinterval compact al lui I : a. a t Integrala unei funcţii negative există dacă şi numai dacă integrala opusei acelei funcţii există. Toate rezultatele se transpun uşor la intervale de forma a. atunci  f xdx este convergentă. În cele ce urmează vom considera intervale de integrare de forma I  a.

I b) Dacă L  0 şi integrala  gxdx este convergentă. foarte eficiente în rezolvarea problemelor. c) Dacă L   şi integrala  gxdx este divergentă. atunci integrala  f xdx este convergentă.  I I 1)   a  Px Qx dx. Presupunem că pentru un număr real  există în R limita L : lim x  fx. pentru integrale pe intervale nemărginite).  o funcţie integrabilă pe orice subinterval compact al lui I. unde p  0. Dacă  ≤ 1 şi L ≠ 0. I  a. x→a xa Dacă   1 şi limita L este finită. bazate pe compararea funcţiei de integrat cu o funcţie putere. L :lim  x − a  fx). Exemple. Presupunem că pentru un număr real  există în R limita L :lim b − x  fx. Fie I  a. unde   0.  şi f : I → 0. gxdx au aceeaşi natură. b (respectiv. atunci integrala  f xdx este divergentă. Q sunt polinoame. Teorema (Criteriul cu puteri. a ∈ R. 3) 2 0  e −x cos x dx. 2)    e −x dx. 0 0 1 Soluţie. x→b xb I I (respectiv.  o funcţie integrabilă pe orice subinterval compact al lui I. Fie I  a. atunci  f xdx este divergentă. nemărginit sau mărginit. atunci integrala  f xdx este divergentă. Prezentăm aplicaţii ale Criteriului de comparaţie cu limită. Teoremă (Criteriul cu puteri. atunci  f xdx este I I convergentă. 4)  e −x x p−1 dx.  e −x sin x dx. pentru integrale pe intervale mărginite). x→ I I Dacă   1 şi limita L este finită. 121 . Dacă  ≥ 1 şi L ≠ 0. Stabiliţi pentru fiecare din integralele următoare dacă este convergentă sau divergentă. unde P. Aplicăm Criteriul cu puteri corespunzător intervalului de integrare. atunci integrala  f xdx este convergentă. b )şi f : I → 0.

dacă x ≥ 1. În particular. este convergentă. că integrala  e 1 −x 2 dx este convergentă. pentru  orice x ∈ R. Integrala Observăm comparaţia  e −x dx. 4) Fie fx  e −x x p−1 . 2 1 3) Utilizăm inegalităţile: |e −x cos x| ≤ e −x şi |e −x sin x| ≤ e −x . Avem lim x  fx  lim x p−1 e −x . dacă   p  q . atunci lim x  e −x  lim x→  x 2 x→ e x 2  lim y2 y y→ e  0. Aceasta înseamnă că integralele date sunt absolut 0 x→ x→ convergente. în particular sunt convergente. Analog se demonstrează că integrala numai dacă q − p ≥ 2. Dar e 0 −x 2 dx   e −x dx  2 1 0  e −x dx. 0  |e −x sin x| dx. considerăm   1 şi deducem că integrala dată este divergentă. respectiv Q. Criteriul 0  comparaţiei cu inegalităţi arată că sunt convergente şi   |e −x cos x| dx. Pentru q − p ≤ 1. integrala  e −x dx este convergentă. dacă   p  q . 0 Metoda a II-a. q : grad Q. considerăm  ∈ 1. Având   0. ap . x  0. unde   0 şi c ∈ R.1) Notăm gradele celor două polinoame: p : grad P. b q coeficientul dominant al polinomului P.  Din convergenţa integralei   e −x dx rezultă. Pentru q − p ≥ 2. Pentru orice număr real  avem Px L : lim x   Qx x→ 0. q − p şi deducem că integrala dată este convergentă. dacă   p  q bq unde am notat cu a p . Dacă 122 . 2  − a Px Qx dx este convergentă dacă şi  2) Dacă   0. conform Criteriului comparaţiei cu 1  inegalităţi. c 2 e −x ≤ e −x . luând   1 deducem că integrala   e −x dx este convergentă.

î. Această noţiune are numeroase aplicaţii în electotehnică şi teoria sistemelor. În concluzie integrala Γp : 0  1  e −x x p−1 dx (numită integrala lui Euler de 0 speţa a doua). (O2) f este derivabilă pe porţiuni. luând   1  1 − p. funcţiile mărginite şi derivabile pe R ( în particular cos t şi sin t) . Cel mai simplu exemplu de funcţie original este funcţia treaptă unitate. ∀t  0. Definiţie. Aplicaţii.  0 −pt −pt  |fte |dt   |ft| e dt ≤ M   e s 0 −pt dt  M e 00−p s  ≤Me s 0 t 0  s −pt  0  123 . O funcţie f : R  R se numeşte funcţie original dacă f satisface următoarele condiţii: (O1) ft  0. Numărul s 0 de mai sus se numeşte indice de creştere al funcţiei f. Se arată că suma şi produsul a două funcţii original sunt de asemenea funcţii original. unde 0  p  1 (dacă p ≥ 1 aceasta este o integrală Riemann. |ft| ≤ Me s 0 t . limita precedentă este de tip   0: lim x  fx  lim x→ particular. În intervale mărginite arată că integrala  e −x x p−1 dx este convergentă pentru orice p ∈ 0. Prin inducţie după n se arată că Γn  1  n!. Transformata Laplace a unei funcţii original f. Definiţie. prin intermediul aşa-numitului calcul operaţional. Folosind integrarea prin părţi se demonstrează relaţia de recurenţă Γp  1  pΓp. unde p  s 0 .  : R →R cu t  0 pentru t  0 şi t  1 pentru t  0. notată Lft  Fp este funcţia definită prin Fp   fte −pt dt. 8. (O3) ∃M  0. 1. prezentăm succint câteva chestiuni introductive referitoare la transformata Laplace. este convergentă pentru orice p  0. Transformata Laplace a unei funcţii original Ca aplicaţie la studiul integralelor improprii. unde valoarea 0 se alege convenabil.  0  0 Observaţie.  1 − p.4. ∀t ≥ 0. 1 . Să considerăm şi integrala  e −x x p−1 dx. pentru orice număr natural n. Criteriul cu puteri pentru x→0 x0 x→0 x0 0 1 x→ x p−1 ex  0. t n (unde n ∈ N). Criteriul cu puteri pentru intervale nemărginite arată că integrala dată este convergentă. s 0 ≥ 0 a. Avem lim x  fx lim x p−1 e −x  0 pentru  ∈ 1 − . pentru orice p  0. Pentru o tratare detaliată a transformării Laplace şi calculului operaţional trimitem la [10]. Funcţii original sunt şi produsele dintre treapta unitate şi următoarele funcţii: e at (unde a ∈ R). nu este improprie).

Atunci n p−  t n−1 e −pt dt  F n p  1 p− F n−1 p n ≥ 1 n! p− 0  (relaţie de recurenţă). 3) Transformatele Laplace ale funcţiilor ft e t cos t şi gt  e t sin t sunt p−  . Gp   e −pt sin tdt. Am calculat mai sus F 0 p  F n p   t n e −pt dt   t n e −pt −p . Le t sin t  .  0  0 Avem Fp   e −pt cos tdt. t→ 1 p− Dacă 1 p     − p  0  lim e −pt  lim e x  0  Fp  − −p  x→ t→ 2) Transformata Laplace a funcţiei f n t  t n e t n ∈ N este Lt n e t    0  0 . Gp  Le t sin t.s 0 −pt M s 0 −p  0 lim e t→ 0 0 −1  M p−s 0   |fte −pt |dt    integrala 0   fte −pt dt din definiţia transformatei Laplace este convergentă. Le t cos t  2 2 p −    p −  2   2 unde p  . p−  0 unde p  . n! . Exemple. Avem  0 t −pt Fp   e  e dt   e −pt dt  0  e −pt −p  1 −p lim e −pt − 1 . dt  t n e −pt −p −  t n  ′  e −pt −p dt (am aplicat formula de integrare prin părţi). p −  n1 ′  0  0 1 p− unde p  . Dar   tn lim t n e −pt  lim p−t  0 (deoarece p −   0) şi e t→ t→ lim t n e −pt  0  1  0. 1) Transformata Laplace a funcţiei ft  e t este Le t   1 . deci t n t→0 F n p  n p−  0 e −pt −p  0  0. Rezultă: n n−1 2 F n p  p−  p−    p−   F 0 p  F 0 p 1 p− n! p− n1 . Notăm F n p  Lt n e t p. Folosind Criteriul comparaţiei cu inegalităţi se arată că integralele de mai sus sunt convergente pentru orice p  . Vom folosi formula lui Euler 124 . Notăm transformatele Laplace Fp  Le t cos t.

125 . este o primitivă pe R a funcţiei e ct . e −piT − 1   − p  i p −  − i de unde. Formula Leibniz-Newton se transpune şi ea la funcţii cu valori complexe. pentru T → . obţinem rezultatele menţionate.  − p  i Dar |e −piT |  e −pT  |cos t  i sin t|  e −pT → 0.e xiy  e x cos y  i sin y. Se demonstrează că regula de derivare e ct  ′  ce ct . T→ 0 T 0  −pt cos t  i sin tdt   e −pit dt 0   e −pit dt  0 T e −pit  − p  i T  0 1 e −piT − 1. unde c ≠ 0 este număr complex. deoarece  − p  0. Atunci Fp  iGp  lim T→ T→ 1 1 . Menţionăm că derivata unei funcţii cu valori complexe ut  ivt se face pe componente: ut  ivt ′  u ′ t  i v ′ t. rămâne valabilă în cazul când c este număr complex. respectiv imaginare. dacă derivatele din membrul drept există şi sunt finite. unde c este o ct constantă. în mulţimea numerelor complexe. Atunci Fp  iGp   e  lim  e −pit dt. Atunci ec . Rezultă că lim e −piT  0. amplificând fracţia de mai sus cu conjugatul numitorului şi identificând părţile reale.

un circuit electric. -integrale curbilinii de a doua speţă. b → R 3 . poate fi considerat un caz particular de drum în spaţiu. t  ft. z  ht unde funcţiile f. Vectorul de poziţie al punctului la momentul t este r t  f t i  gt j  ht k . t ∈ a. Integrale curbilinii Integralele curbilinii sunt necesare când ”însumăm” valorile unei mărimi distribuite de-a lungul unei curbe. tensiunea electromotoare într-un circuit plasat într-un câmp electric dat. g. Un drum în plan este o funcţie continuă  : a. b. Punctul M t de coordonate ft. Dacă h ≡ 0 atunci funcţia continuă  : a. b → R 2 . gt. Integrale curbilinii intervin în calculul unor mărimi fizice cum sunt: lucrul mecanic efectuat de o forţă asupra unui punct material a cărui traiectorie se cunoaşte. descris prin ecuaţiile de mişcare. 0 se numeşte drum în planul xOy. gt. Observaţie. de forma  fx. zdy  Rx. 126 .Capitolul 9. zdz. În geometrie ecuaţiile de mişcare ale unui punct material sunt numite ecuaţii parametrice ale traiectoriei mişcării. y. zdx  Qx. punctele A şi B sunt extremităţile arcului Γ şi notăm Γ  AB. Drumuri Considerăm un arc de curbă Γ descris prin ecuaţii parametrice x  ft Γ : y  gt . Γ Γ 9. masa unui fir neomogen. În studiul mişcării unui punct material nu ne interesează doar mulţimea poziţiilor punctului material (o mulţime de puncte din spaţiul tridimensional. Numim drum în spaţiu o funcţie continuă  : a. identificat cu R 3 ) ci şi modul în care aceste poziţii se succed în timp. gt şi. gt. Integralele curbilinii sunt de două tipuri: -integrale curbilinii de prima speţă. y. Definiţie. ht este ”poziţia la momentul t”. Atunci A se numeşte punct iniţial al arcului Γ. b → R sunt presupuse continue. Fie A : M a şi B : M b poziţia la momentul iniţial t  a. zds. b → R 3 . ht. t  ft. h : a. respectiv la momentul final t  b. Noţiunea de curbă Traiectoria unei mişcări.1. iar B se numeşte punct final al arcului Γ. un fir material se reprezintă geometric printr-o curbă din spaţiul tridimensional. de forma  Px. Dacă parametrul t reprezintă variabila timp relaţiile de mai sus pot fi interpretate ca ecuaţii de mişcare ale unui punct material. conform observaţiei de mai sus. y. coordonatele centrului de greutate al unui fir . y. t  ft.

 z  ht Operaţii cu drumuri. În mişcarea descrisă de aceste ecuaţii cercul CM 0 .   0. Ajungem la noţiunea de opus al unui drum. y : x  0: H1 : x  a cht y  b sht . 4) Ecuaţii parametrice ale unei ramuri H 1 a hiperbolei H. 2 . t ∈ 0. unde y2 x2 H : a 2 − b 2  1. R este parcurs o singură dată. y 1 . 2. b astfel încât poziţia ocupată de un punct la momentul t va fi ocupată de celălalt la momentul a  b − t. cu viteza unghiulară  şi cu faza iniţială . 1. 2 5) Ecuaţii parametrice ale unei spire de elice circulară: x  R cos t y  R sin t . 1) Ecuaţii parametrice ale unui segment AB.  y  y 0  R sint   x  x 0  R cost   Acestea sunt ecuaţiile unei mişcări circulare uniforme. cu lungimile semiaxelor a. t ∈ 0. b  0: E: x  a cos t y  b sin t . 127 . t ∈ 0. pe care îl parcurg în acelaşi interval de timp a. R : . 2 . t ∈ 0.Exemple. în sens trigonometric (sensul invers celui al mişcării acelor de ceasornic). z 1  şi Bx 2 . 3) Ecuaţii parametrice ale unei elipse E cu axele de simetrie Ox şi Oy. t ∈ R. e t e −t 2 Acest fapt justifică denumirea de funcţii hiperbolice dată funcţiilor cht  t −t (cosinus hiperbolic) şi sht  e −e (sinus hiperbolic). situate în semiplanul x. R de centru M 0 x 0 . z 2  : x  x 1  tx 2 − x 1  AB : y  y 1  ty 2 − y 1  . unde Ax 1 . y 2 . z  z 1  tz 2 − z 1  2) Ecuaţii parametrice ale unui cerc CM 0 . y 0  şi rază R  0 (situat în planul xOy): CM 0 . În problemele de geometrie şi de analiză matematică este suficient să considerăm cazul particular   1. Tipuri de drumuri Să considerăm două puncte care se deplasează în sensuri opuse pe acelaşi arc AB.

Definiţie. simetrică şi tranzitivă). b. 0 pentru orice t ∈ a. Definiţie. Două drumuri  1 : a 1 . dacă unul se obţine din celălalt printr-o schimbare de parametru dată de o funcţie continuă şi strict crescătoare. b. adică f ′ t. Un drum  : a. Pe imaginea unui drum simplu (închis sau neînchis) putem stabili două sensuri de parcurs (două orientări). arc simplu). ht este neted dacă este de clasă C 1 şi derivata sa nu se anulează. Astfel. Definiţie. g ′ t. O mulţime de drumuri echivalente cu un drum simplu închis (respectiv. b 1  → R 3 şi  2 : a 2 . b şi t   2 t dacă t ∈ b. Având arcele AB şi BC. atunci notăm cu BA arcul parametrizat definit de drumul opus  − . b → R sunt de clasă C 1 (derivabile. Toate drumurile echivalente cu un drum dat  formează clasa de echivalenţă a drumului . b → R 3 . Orice drum echivalent cu un drum simplu închis (respectiv. astfel încât  1 t   2 ht pentru orice t ∈ a 1 . Sensul de parcurs pe o curbă simplă închisă din planul xOy poate fi sens trigonometric (pozitiv) sau sensul acelor de ceasornic (negativ). b → R 3 drumul  − : a. arcul AB  BC parametrizat astfel se numeşte juxtapunerea arcelor AB şi BC. În aplicaţii. g. b → R 3 se numeşte închis dacă extremităţile sale coincid. Două drumuri se pot identifica. Definiţie. b → R 3 . având acelaşi punct iniţial şi acelaşi punct final. Se numeşte opus al drumului  : a. respectiv  2 : b. Pe o curbă simplă închisă sensul de parcurs indus de un drum poate fi determinat precizând ordinea de trecere prin trei puncte distincte arbitrare ale curbei. Un drum  : a. b → R 3 . Definiţie. Spunem că un drum  : a. ht este de clasă C 1 dacă funcţiile f. gt. b → R 3 se numeşte neted pe porţiuni dacă există o diviziune 128 . t  ft. c → R 3. sensurile de parcurs pe un arc simplu de extremităţi A şi B corespund arcelor parametrizate AB şi BA . 0. vom parametriza arcul AB  BC considerând drumul  : a. Relaţia  definită mai sus pe mulţimea drumurilor din spaţiu este o veritabilă relaţie de echivalenţă (reflexivă. Sensul de parcurs pe un arc simplu se determină precizând punctul iniţial şi punctul final al arcului parametrizat (se demonstrează că orice două drumuri simple neînchise cu aceeaşi imagine. b 1  → a 2 . b → R 3 se numeşte simplu neînchis dacă este injectiv şi simplu închis când t 1   t 2 . neînchis) este şi el simplu închis (respectiv. t  ft. h : a. neînchis). b 1 . Un drum  : a. iar AB şi BA se numesc arce parametrizate opuse. t ∈ a. sunt echivalente). numită curba cu reprezentarea parametrică . a ≤ t 1  t 2 ≤ b  t 1  a şi t 2  b. b 2  → R 3 se numesc echivalente (şi notăm  1   2 ) dacă există o funcţie continuă şi strict crescătoare h : a 1 . cu derivate continue). b 2  cu ha 1   a 2 şi hb 1   b 2 . parametrizate de drumurile  1 : a. c. din punctul de vedere al proprietăţilor studiate în Analiza matematică. neînchis)  se numeşte curbă simplă închisă (respectiv. dacă arcul parametrizat AB este definit de drumul . h ′ t ≠ 0. b → R 3 definit prin  − t  a  b − t. gt. Spunem că un drum  : a. c → R 3 definit prin t   1 t dacă t ∈ a.

. se observă că adăugând unei diviziuni unul sau mai multe puncte creşte lungimea liniei poligonale înscrise corespunzătoare. b → R 3 . . ht. Lungimea liniei poligonale Γ Δ este k1 n ∑ k1 n ft k  − ft k−1  2  gt k  − gt k−1  2  ht k  − ht k−1  2 . Γ Δ : lΓ Δ   M k−1 M k . ht un drum. n. Pentru un drum neted vectorul viteză este o funcţie continuă şi nu se anulează. . considerăm o diviziune Δ  a  t 0  t 1 . Spunem că un drum este rectificabil dacă drumul are lungime finită. gt 0 . 2. discutată în cadrul aplicaţiilor integralei Riemann. gt k . Se pune problema până unde poate creşte lungimea unei asemenea linii poligonale înscrise.  t n−1  t n  b a intervalului a. t  ft. avem l  sup lΓ Δ  : Δ diviziune a intervalului a. orice drum de clasă C 1 este rectificabil. . Aşadar. 2) Lungimea unui drum  : a. .Δ  a  t 0  t 1 . Se demonstrează că: 1) Orice două drumuri echivalente au aceeaşi lungime (se poate vorbi despre lungimea unei curbe). . unind punctele corespunzătoare M k ft k . . ht k  obţinem linia poligonală înscrisă în . asociată diviziunii Δ. . t  ft. ht de clasă C 1 este dată de formula l  b DEF  a b d r t dt. b . în punctul Mft. Fie  : a. Notând lungimea drumului  cu l. Folosind inegalitatea triunghiului.  t n−1  t n  b astfel încât restricţia lui  la t k−1 . t k  este drum neted. ′ ′ f t 0  g t 0  h ′ t 0  Lungimea unui drum Definim noţiunea de lungime a unui drum. Vectorul viteză v t  f ′ t i  g ′ t j  h ′ t k este tangent la arcul de curbă parametrizat prin . gt. gt. generalizând noţiunea de lungime a graficului unei funcţii. dt adică l   a f ′ t 2  g ′ t 2  h ′ t 2 dt. Formula de mai sus arată că distanţa parcursă de un punct în mişcare este 129 . Pentru a înscrie o linie poligonală în arcul de curbă parametrizat prin . Se numeşte lungime a unui drum marginea superioară a lungimilor liniilor poligonale înscrise în acel drum. ht 0  la imaginea lui  sunt x − ft 0  y − gt 0  z − ht 0    . Ecuaţiile dreptei tangente în M 0 ft 0 . Definiţie. b . pentru orice k ∈ 1. b → R 3 . gt.

ht şi fie F : Γ → R o funcţie. . b avem  d r . ∑ Ff k . g k . . Unei diviziuni Δ  a  t 0  t 1 . k  1. Definiţie. z ds şi se numeşte integrala curbilinie de prima speţă a funcţiei F de-a lungul arcului parametrizat Γ (pe drumul ). . dt 9. y. b îi corespunde o diviziune a arcului AB. Definiţii şi formule de calcul Probleme de tipul calculului masei unui fir şi calculului lucrului mecanic conduc la noţiunile de integrală curbilinie de prima speţă şi de integrală de speţa a doua.. Diferenţiala funcţiei st este ds  d r dt şi se numeşte element de arc al curbei Γ. . respectiv. t  ft. n. .. Considerăm puncte intermediare asociate diviziunii Δ. unde M t este punctul de coordonate ft. Spunem că funcţia F : Γ → R este integrabilă pe drumul  : a. M n  B.2. Δ Γ  A  M 0 . . ht a funcţiei F : a. k  1.M n−1 . Notăm cu st lungimea arcului AM t ⊂ AB. Se numeşte sumă integrală pe drumul  : a. unde am notat M k  M t k . t  ft. b → R 3 (sau integrabilă pe arcul parametrizat Γ ) dacă există un număr real I astfel încât pentru orice şir de diviziuni Δ n  n≥1 ale intervalului a. Calculul integralei curbilinii de prima speţă al unei funcţii pe un arc se reduce la calculul unei integrale Riemann dacă arcul este parametrizat de un AB Γ 130 . ds  d r . .. Integrale curbilinii de prima speţă Fie arcul de curbă parametrizat Γ  AB definit de drumul  : a. M 1 . b → R . y.. . n. b → R 3 . Vom presupune că  are lungime finită.  t n−1  t n  b a intervalului a.  n   I. b şi punctelor intermediare  k . k Numărul I din definiţia de mai sus se notează  Fx. notate  k ∈ t k−1 . asociată diviziunii Δ a intervalului a. ht. .  k    ∑ FN k   l k1 n k1 n M k−1 M k  st k  − st k−1 . z ds sau n→ n→  Fx. Atunci st   a ds dt t dr dt  d pentru t ∈ a. adică dt dt dt ds  f ′ t 2  g ′ t 2  h ′ t 2 (derivata în raport cu timpul a spaţiului dt parcurs de un punct în mişcare este mărimea vectorului viteză). b cu lim ‖Δ n ‖  0. . h k  Definiţie. gt. avem lim  Δ n f. numărul  Δ f. Integrale curbilinii de prima speţă şi de a doua speţă. cărora le corespund pe arcul AB punctele intermediare N k  M  k ∈ M k−1 M k . t k . şi pentru orice alegere a punctelor intermediare  n k asociate diviziunii Δ n . gt. Deducem că pentru orice t ∈ a. gt.. b.integrala mărimii vectorului viteză. b → R 3 .

h k  k1 n  ft k  − ft k−1 . y. Spunem că funcţia F : Γ → R este integrabilă în raport cu x pe drumul  : a. b şi punctelor intermediare  k . b → R .drum de clasă C 1 . h k  k1 n  ht k  − ht k−1 . yt.  k  Δ  ∑ Ff k . y. ht  Γ a b f ′ t 2  g ′ t 2  h ′ t 2 dt. g k . ht şi funcţia F : Γ → R. gt. z ds   Fft. z dx sau n→ n→  Fx. şi pentru orice alegere a punctelor intermediare  n asociate diviziunii Δ n . h k  k1 n  gt k  − gt k−1 . respectiv  z f. atunci F este integrabilă pe arcul Γ şi  Fx. numărul  x f. y. a funcţiei F se defineşte prin y  Δ f. Suma integrală în raport cu y. b → R 3 (sau integrabilă în raport cu x pe arcul parametrizat Γ ) dacă există un număr real I x astfel încât pentru orice şir de diviziuni Δ n  n≥1 ale intervalului a. Simplificând notaţiile. Definiţie. z dy.  n   I x . respectiv cu z. g k . Γ a b Integrale curbilinii de a doua speţă Definiţie. avem lim  x n f. Se numeşte sumă integrală în raport cu x pe drumul  : a. Γ 131 . ht a funcţiei F : a. y. y. Teorema (Calculul integralei curbilinii de prima speţă) Fie arcul Γ parametrizat de drumul  : a. z dx şi se numeşte integrala curbilinie de speţa a doua în raport cu x a funcţiei F de-a lungul arcului parametrizat Γ (pe drumul ). Δ k k Numărul I x din definiţia de mai sus se notează  Fx. b → R 3 . z dz. g k . formula de mai sus se scrie sub forma  Fx. y. gt. b → R 3 . Dacă  este de clasă C 1 şi funcţia F este continuă. t  ft. t  ft. asociată diviziunii Δ a intervalului a. zt  x ′ t 2  y ′ t 2  z ′ t 2 dt .  k   ∑ Ff k .  k  Δ  ∑ Ff k . iar funcţia este continuă pe mulţimea punctelor arcului. gt. Analog se definesc noţiunea de funcţie integrabilă în raport cu y pe un arc şi integrala  Fx. respectiv noţiunea de funcţie integrabilă în raport cu z pe un arc Γ AB Γ şi integrala  Fx. b cu lim ‖Δ n ‖  0. z ds   Fxt.

la un moment dat. y. Considerând cazul particular z ≡ 0. z j  Rx. Dacă drumul  este de clasă C 1 şi funcţia F este continuă. y. z şi  Fx. y. R sunt continue. Fie arcul Γ parametrizat de drumul  : a. z dx  Qx. z i  Qx. z  Px. y.Notăm d r  dx i  dy j  dz k (vectorul deplasare elementară). ht  g ′ tdt. z ∈ D pe arcul parametrizat Γ ⊂ D integrala  v  d r   Px. y. y. Integralele curbilinii de speţa a doua în raport cu x. Q. y. y  Px. t  ft. zdy  Rx. y. ht  f ′ tdt. gt. ht şi funcţia F : Γ → R. Dacă v  F este un câmp de forţe. circulaţia câmpului v pe Γ este lucrul mecanic al câmpului de forţe de-a lungul lui Γ. y dx  Qx. y j pe un arc Γ ⊂ xOy este  v  d r   Px. y. z dz   Fft. Q. x. y. gt. ht şi funcţiile P. y. z k . y i  Qx. ydy. gt. Γ a b  Fx. Γ Γ Denumirea de circulaţie provine din cazul când v este câmpul vitezelor particulelor unui fluid. Dacă  este de clasă C 1 şi funcţiile P. zdy  Rx. y. y. R : Γ → R. b → R 3 . atunci F este integrabilă pe arcul Γ în raport cu fiecare din coordonatele x. b → R 3 . gt.atunci  Px. z dx  Qx. z dx   Fft. Γ Γ Teorema (Calculul integralelor curbilinii de speţa a doua) Fie arcul Γ parametrizat de drumul  : a. Definiţie. zdz.y. gt. zdz Γ  Pt  f ′ t  Qt  g ′ t  Rt  h ′ tdt a b 132 . t  ft. z dy   Fft. z sunt forme particulare ale circulaţiei. y. Se numeşte circulaţie a câmpului vectorial v x. Γ a b b  Fx. circulaţia unui câmp vectorial plan v x. ht  h ′ tdt. y. Γ a Consecinţă.

t ∈ a. R) înlocuim x : xt. Calculăm integrala Riemann de la pasul 3. y. Atunci ′ x t 2  y ′ t 2  z ′ t 2  e 2t cos t − sin t 2  sin t  cos t 2  1  3e 2t . Definiţiile şi proprietăţile integralelor curbilinii pot fi introduse riguros utilizând integrala Stieltjes. Γ Γ Γ z  et 2)I  x 2  y 2 dx  xydy. orientat în sensul creşterii spaţiului parcurs s. Γ : y  x 2 .y. y. P. y. 1. y. după cum urmează. b. z dx  Qx. dt Pasul 3.Observaţie.2. Fie   1 dr d r versorul tangentei la Γ. În expresia funcţiei F (respectiv. R sunt funcţii continue pe Γ. dt Pasul 4. Soluţie. x ∈ 0. Efectuăm substituţiile ds  ds  dt (respectiv. Pe Γ avem ds  ‖d r ‖. Exemple. respectiv este integrabilă în raport cu coordonatele x. Transformăm integrala curbilinie într-o integrală Riemann pe intervalul în care variază t. Γ Γ Observaţie. unde Γ : y  e t sin t . Q. Orice funcţie continuă pe un arc rectificabil este integrabilă. y ′ t. unde Γ este arc parametrizat de un drum de clasă C 1 şi F. Q. Dacă este cazul. Elementul de arc ds  ds dt  x ′ t 2  y ′ t 2  z ′ t 2 dt. dx  x ′ tdt. z  zt Pasul 2. 1) Pe Γ avem: x 2  y 2  ln z  e 2t cos 2 t  e 2t sin 2 t  ln e t  te 2t . Să presupunem că avem de calculat  Fx. Calculăm derivatele dt funcţiilor coordonate: x ′ t  e t cos t ′  e t cos t − sin t. z ′ t  e t  ′  e t . zdz. Calculaţi integralele curbilinii: x  e t cos t 1) I  x 2  y 2  ln z ds. o generalizare a integralei Riemann. Pasul 1. . de unde ds  e t 3 dt. z ds sau  Px. calculăm ds t  x ′ t 2  y ′ t 2  z ′ t 2 . Vezi [4] vol. z ′ t. P. z pe acel arc. Se observă următoarea legătură între integralele curbilinii de speţa a doua şi integrala curbilinie de prima speţă:  v  d r   v   ds. [5]. Algoritm de calcul. t ∈ 0. [8]. Transformăm integrala curbilinie într-o integrală Riemann pe intervalul Γ 133 . dy  y ′ tdt şi dz  z ′ tdt). y ′ t  e t sin t ′  e t sin t  cos t. Scriem ecuaţiile parametrice ale arcului x  xt Γ: y  yt . Calculăm derivatele x ′ t. zdy  Rx. y : yt şi z : zt.

z ds. 2) Scriem ecuaţiile parametrice ale arcului dat xt dx  dt (pe Γ). Γ Momentul de inerţie al firului faţă de o dreaptă D este I D  distx. iar funcţiile de integrat sunt continue pe Γ. m Γ   x. 2. Γ  z  x. Γ 4. 1. y. y. D 2  x. y. z. y. z în punctul x. lΓ   ds Considerăm un fir material reprezentat geometric prin arcul Γ. y.4. Atunci  Γ: 2 yt dy  2tdt 3 0 0   x 2  y 2 dx  xydy  t 2  t 4   1  t 3  2t dt  t 2  3t 4 dt. Lungimea unui arc rectificabil.unde variază t: Γ x 2  y 2  ln z ds   te 2t  e t 3 dt  3  te 3t dt  3 1 e 3t 3t − 1  . 9. Aplicaţii ale integralelor curbilinii În cele de mai jos vom presupune că Γ este un arc parametrizat rectificabil (în particular. zds 3. y. Coordonatele centrului de greutate al firului material cu masa m Γ sunt date de formulele: 1 xG  mΓ 1 yG  mΓ 1 zG  mΓ Γ Γ  x  x. de unde Γ 1 0 1 0 I t3 3 1 0  3t 5 5 1 0  1 3  3 5  14 15 . z ds. z. y. z ds. de 9 0 unde I  9 e 3 3 − 1  1. având densitatea x. Γ poate fi parametrizat de un drum de clasă C 1 ). y 0 . y. Γ  y  x. z ds. z 0  este I M 0  x − x 0  2  y − y 0  2  z − z 0  2   x. Momente de inerţie ale firului material Momentul de inerţie al firului faţă de un punct M 0 x 0 . Γ Reamintim că distanţa de la un punct M 0 la o dreaptă D ce trece printr-un punct A şi are un vector director v se calculează cu formula 134 . Masa firului material. z ds. y.

̄ 2) Lucrul mecanic al unui câmp de forţe centrale F  fr  r pe elipsa y2 x2 E : a 2  b 2  1. Interpretare geometrică a integralei curbilinii de prima speţă Fie AB : x  xt. y. Tensiunea electromotoare indusă într-un circuit Γ  AB de un câmp electric de intensitate E este UΓ   E  dr. Exemple. b un arc de curbă neted în planul xOy şi F  Fx. unde a. A ′ B ′ şi generatoarele AA ′ . zds este aria porţiunii din suprafaţa cilindrică  mărginită AB de arcele AB. Pe suprafaţa  se consideră arcul parametrizat x  xt A′B′ : y  yt z  Fxt. parcursă o singură dată în sens trigonometric. t ∈ t 1 . . AB 7. b. Se construieşte o suprafaţă cilindrică  având curba directoare AB şi generatoarele paralele cu Oz. yt Se arată că . unde r  ‖ r ‖. Calculaţi : 1) Lucrul mecanic al unui câmp constant de forţe F  P i  Q j  R k pe x  a cos t arcul de elice circulară Γ : y  a sin t . h  0 sunt z  ht constante. D  AM 0  v v . AB 6. t ∈ a.  Fx. t ∈ 0. BB ′ . densitate  reprezentat prin ecuaţiile Γ : y  R sin t 135 . t ∈ a. Lucrul mecanic efectuat de un câmp de forţe F de-a lungul unui arc Γ  AB : L AB   F  dr. t 2 . 3) Calculaţi coordonatele centrului de greutate al unui fir omogen de x  R cos t . y o funcţie reală continuă şi pozitivă pe AB. y  yt. 5.distM 0 .

Soluţie.5. xG  yG  1 R 1 R  0     R cos t  R dt  0  R 2 R  cos t dt  0  R  sin t|   0 0 ∈ R. Diferenţiind coordonatele punctului t1 t2 curent al elipsei avem ̄ ̄ L E   F  dr   f E 0 2 . Elementul de arc pe Γ este ds  R  dt ds  x ′ t 2  y ′ t 2  R 2 sin 2 t  R 2 cos 2 t  R  ds  R  dt . 2. dacă Γ este curbă simplă închisă (imagine a unui drum simplu închis). ci doar de sensul de parcurs indus de acest drum. Atunci 136 . valoarea unei integrale curbilinii pe Γ nu depinde de punctul iniţial al unui drum simplu închis care parametrizează Γ. 2 3R 4    R sin t  R dt  R   − cos t|   0 2R   9. Din dt motive de simetrie centrul de greutate al firului se află pe Oy. valoarea integralei respective nu depinde de drumul simplu pe care îl alegem pentru a parametriza Γ. Pe elipsă E : y  b sin t r  x i  y j  a cos t  ī  b sin t  ̄ j ̄ r x2  y2  a 2 cos 2 t  b 2 sin 2 t dx  −a sin t dt dy  b cos t dt a 2 cos 2 t  b 2 sin 2 t . Schimbarea sensului de parcurs pe curbă are ca efect păstrarea integralei curbilinii de prima speţă şi înmulţirea cu −1 a circulaţiei. Proprietăţi ale integralelor curbilinii de prima speţă şi de a doua speţă Următoarele proprietăţi decurg din proprietăţile corespunzătoare ale integralei Stieltjes. iar în cazul particular al integralelor pe drumuri de clasă C 1 sunt consecinţe ale proprietăţilor integralei Riemann. Se demonstrează că integralele unei funcţii pe două drumuri echivalente sunt egale. Masa firului omogen este m Γ    lΓ    R. Rezultă  a cos t  −a sin t  b sin t  b cos t dt  3) Γ este un semicerc de rază R. pentru care am ales un sens de parcurs. G funcţii reale continue pe AB. t ∈ 0. Dacă avem de calculat o integrală curbilinie pe o curbă simplă Γ. Teoremă (Proprietăţi ale integralelor curbilinii de prima speţă) Fie AB şi BC arce parametrizate rectificabile şi F. 1) Γ L Γ   Pdx  Qdy  Rdz   P  −a sin t  Q  a cos t  R  h dt  aP cos t  Q sin 2) Scriem ecuaţiile parametrice ale elipsei x  a cos t . Mai mult.

F DEF ̄ Fie F  ∇ V  ∂V  ī  ∂V  ̄  ∂V  k. zds   Fx. z. linie poligonală) sau neted. pentru AB AB AB orice constante reale . y. Atunci 1)   v  w  d r    v  d r    w  d r . y. y.  ∂V dx  ∂V dy  ∂V dz  dV. Atunci ∂x ∂y ∂z L AB   a AB b ∂V ∂x t  x ′ t  ∂V ∂y t  y ′ t  ∂V ∂z t  z ′ t dt  137 . L AB   F  d r . zds (proprietatea de ABBC AB BC aditivitate). adică mulţime deschisă în care orice două puncte pot fi unite printr-un arc de curbă conţinut în acea mulţime. y. yt. zds. 3)  Fx.  (proprietatea de liniaritate). Bx B . z  ∇ Vx. y B . Proprietatea de aditivitate a integralelor curbilinii se generalizează. w câmpuri vectoriale continue pe AB. ABBC AB AB AB 3)  v  d r  −  v  d r (dependenţa de orientare). y. Atunci . y. AB AB BC Observaţii. În fizică se arată că lucrul mecanic al unui câmp de forţe care provine dintr-un potenţial nu depinde de drum. y. b. zds (independenţa de orientare). y. Problema independenţei de drum a circulaţiei unui câmp vectorial Noţiunea de independenţă de drum Vom numi domeniu în R 3 orice mulţime deschisă şi conexă. z  Gx. arcul respectiv poate fi ales astfel încât să fie neted pe porţiuni (în particular.  (proprietatea de liniaritate). y. AB Teoremă (Proprietăţi ale integralelor curbilinii de speţa a doua) Fie AB şi BC arce parametrizate rectificabile şi v . ci doar de capetele drumului. Calculăm lucrul mecanic . zds    Gx. 2)  v  d r   v  d r   v  d r (proprietatea de aditivitate). y. y A . Formal avem F  d r .1)  Fx. Dependenţa de orientare a circulaţiei se poate exprima simplu astfel: integralele din v  dr pe arce parametrizate opuse sunt numere opuse. prin inducţie după n: integrala pe o juxtapunere de n arce parametrizate este egală cu suma integralelor pe acele arce. Luăm AB ⊂ D arc parametrizat de un drum de clasă C 1 . ̄ ̄ BA 9. z A . pentru orice constante reale . ̄ Spunem că forţa F provine din potenţialul V dacă ̄ x. zt. ∀x. 2)  Fx. zds  BA  Fx. z ∈ D (unde D ⊂ R 3 este domeniu). zds    Fx.6. Considerăm două puncte j ∂z ̄ ∂x ∂y Ax A . z B  ∈ D. y. t  xt. t ∈ a. y. zds   Fx.

Q. AMB ANB C1. Egalitatea dV  Pdx  Qdy  Rdz (pe D) este echivalentă cu sistemul ∗ : ∂V  P. atunci ∗ ∗ rot P i  Q j  R k  0 pe D. y. z 0  ∈ D este un punct fixat. dacă este îndeplinită condiţia ∗ ∗ şi în plus D  I  J  K este un produs cartezian de intervale. Spunem că circulaţia  v  d r nu depinde de drum în domeniul D (în Γ raport cu o clasă C de arce) dacă pentru orice două arce AMB. z B  − Vx B . pe un drum. z   Pdx  Qdy  Rdz  c. soluţiile sistemului ∗ sunt de forma Vx. ANB conţinute în D (şi aparţinând clasei C) avem  v  dr   v  dr. C este clasa arcelor parametrizate de drumuri de clasă Circulaţia  v  d r nu depinde de drum în domeniul D dacă şi numai dacă Γ Condiţii pentru independenţa de drum a circulaţiei circulaţia respectivă este nulă pe orice curbă simplă închisă conţinută în D. zt dt  Vx B . y 0 . z ∈ D. În cele ce urmează. Γ Observaţie. z B . y B . este diferenţa de potenţial dintre capetele drumului (potenţialul în punctul final minus potenţialul în punctul iniţial). Am arătat că lucrul mecanic efectuat de un câmp de forţe care provine dintr-un potenţial. Mx. unde Ax 0 . Definiţie. O funcţie V satisfăcând condiţia de mai sus se numeşte potenţial al câmpului vectorial F  P i  Q j  R k . ∂x ∂V  Q. ∂V  R pe D. (2) Reciproc. R : D  R funcţii continue. Dacă există. atunci sistemul ∗ admite soluţii. aparţinând clasei C. Atunci integrala  Pdx  Qdy  Rdz nu depinde de drum în domeniul D dacă şi numai dacă există o funcţie V : D  R de clasă C 1 astfel încât dV  Pdx  Qdy  Rdz (pe D). R : D  R funcţii de clasă C 1 . y. y B . a b d dt Vxt. Teoremă (Condiţia necesară şi suficientă pentru independenţa de drum a circulaţiei) Fie D ⊂ R 3 un domeniu şi P. ∂y ∂z Teoremă (Condiţie necesară/ condiţie suficientă pentru independenţa de drum a circulaţiei) Fie D ⊂ R 3 un domeniu şi P. AM 138 . Fie v  P i  Q j  R k un câmp vectorial continuu pe domeniul D ⊂ R 3 . yt. În aceste condiţii (1) Dacă sistemul ∗ admite soluţii. Q.

Fie D ⊂ R 2 un domeniu şi P. y ∈ D. z   Pt. x. R : D  R sunt funcţii continue. atunci există V astfel încât dV  Pdx  Qdy pe D. y. ∂R  ∂P . Atunci integrala  Pdx  Qdy nu depinde de drum în D dacă şi numai dacă în orice punct din D are loc egalitatea Γ ∂P ∂y  ∂Q ∂x . atunci ∂P  ∂Q pe D. Atunci integrala  Pdx  Qdy  Rdz nu depinde de drum în D dacă şi numai dacă în orice punct din D au loc ∂Q ∂Q egalităţile ∂P  ∂x . z ∈ D. y   Pt. AM ∂Q Γ Γ Mx. Dacă există V astfel încât dV  Pdx  Qdy pe D. ∂x ∂y (2) Reciproc. z 0 du   Rx. AM ⊂ D este un arc de clasă C 1 . În cazul de la punctul (2) soluţiile sistemului ∗ se pot scrie sub forma ∗ ∗ ∗ Vx. ∂y ∂y ∂x ∂z Teoremele de mai sus se particularizează la cazul plan. ∂z  ∂R . Q. Fie D  I  J un produs cartezian de intervale şi P. y ∈ D. udu  c. unde Ax 0 . dacă ∂P  ∂x pe D şi în plus D  I  J este un produs ∂y cartezian de intervale. x0 y0 z0 x y z unde x. Fie D  I  J  K un produs cartezian de intervale şi P. y 0 dt   Qx. iar c este o constantă reală. y 0 . R : D  R funcţii de clasă C 1 . Teoremă. z 0 dt   Qx. Observaţie. y. atunci Vx. Aşadar. Q : D  R funcţii de clasă C 1 . Q. identitatea vectorială ∗ ∗ este echivalentă cu sistemul de identităţi ∂Q ∂Q scalare: ∂P  ∂x . Dacă D ⊂ R 2 este un domeniu şi P. vdv  c. Q : D  R funcţii de clasă C 1 . Teoremă. 139 . x0 y0 x y Corolar.AM ⊂ D este un arc de clasă C 1 . În aceste condiţii (1) Dacă există V astfel încât dV  Pdx  Qdy pe D. ∂z  ∂R şi ∂R  ∂P pe D. y 0  ∈ D este un punct fixat. În cazul de la punctul (2) putem scrie Vx. iar c este o constantă reală arbitrară. y   Pdx  Qdy  c. Aplicând formula rotorului avem ∂Q rot P i  Q j  R k  ∂R − ∂z i  ∂P − ∂R ∂y ∂z ∂x j  ∂Q ∂x − ∂P ∂y k. y. u. ∂y ∂y ∂x ∂z Corolar. atunci integrala  Pdx  Qdy nu depinde de drum în domeniul D dacă şi numai dacă există o funcţie V : D  R de clasă C 1 astfel încât dV  Pdx  Qdy (pe D).

6. Q. problema are soluţie şi trecem la pasul următor. y ∈ R 2 . 3. deci problema are soluţie. unde c este o constantă. să se calculeze  dx  x dy − xy dz. iar c este o constantă reală arbitrară. y  10 t2 x0 x x0  6y 0  2 6x − 4y − y 0   Vx. Q 0 ∂Q ∂x ∂P ∂y 6 6  x ∂Q ∂x pe R 2 . B2. y  10x  6y  2. Metoda a II-a: V ′x  10x  6y  2  V  10x  6y  2dx  cy  5x 2  6yx  2x  cy. pe un domeniu simplu conex) şi se cere determinarea funcţiilor V cu proprietatea că ∂V  P. Soluţiile problemei sunt de forma Vx. avem Px. Fixăm un punct arbitrar Ax 0 . Dacă da. 1) Determinaţi V a.Algoritm pentru calculul funcţiei potenţial V Se dau P. ∀x. ∂V  R. y. Pasul 2. 1 . y   10t  6y 0  2dt   6x  8u − 4du  Vx. Integrala  Pdx  Qdy  Rdz nu depinde de drum în D. ∂x ∂y ∂z Pasul 1. Dacă nu. y. 1) Cu notaţiile de la teorie. Dacă D  I  J  K putem aplica formula ∗ ∗ ∗. problema nu are soluţie. şi AB nu intersectează z z2 y z planul z  0. ′ V y  6y  8y − 4 2) Verificând că este independentă de drum.î. y   2x − 6x 0 y 0 − 2x 0  6xy − 4y − 6y 0 x  4y 0  4y 2 − 2 5x  6xy  4y  2x − 4y − 5x 2  6x 0 y 0  4y 2  2x 0 − 4y 0   5x 2  6xy  4y 0 0 c. Înlocuind expresia aflată pentru V în a doua ecuaţie din sistem vom 8u 2 y . Qx. R funcţii de clasă C 1 pe D  I  J  K (mai general. AM ⊂ D este un arc de clasă C 1 . Soluţie. Verificăm dacă este îndeplinită condiţia rot P i  Q j  R k  0 pe D. z  Γ  Pdx  Qdy  Rdz  c. unde A−1. z 0  ∈ D. . y  6x  8y − 4 ̄ ̄ ī j k ∂Q ∂ ∂ ∂ ̄ rot Pī  Qj    ∂x − ∂x ∂y ∂z P  ∂P ∂y AB ∂P ∂y ̄ k. 3. AM unde Mx. 2 y0 5x 2 − 5x 2  6y 0 x 0 2 y0 140 . y 0 . z ∈ D. Exemple V ′x  10x  6y  2 . y 2 Vx. ∂V  Q.

y. În final. 6. y.în orice punct din D  integrala nu depinde de drum în D. z 0 . z  z  cy. V ′y  x . Deci Vx. iar pe CM avem dx  0. y. pe BC avem dx  0. Rezultă că integrala cerută este variaţia potenţialului de la A la B:  y dx  x dy − xy dz  V2. Atunci     Pt. y. y xy y rot P i  Q j  R k  rot z i  x j − z 2 k  − zx2  zx2 ī − − z 2  z y z2  x0 x y0 z 0 dt  y  y0 xy x z 0 du   − v 2 dv  c. Cx. z   Pdx  Qdy  Rdz  c se deduce formula ∗ ∗ ∗. y. z 0 . vom alege ca AM să fie reuniunea a 3 segmente paralele cu axele de coordonate: AM  AB  BC  CM. Mx. y 0 . unde Ax 0 . Aşadar V  5x 2  6yx  2x  4y 2 − 4y  c. z  z 0 x − x 0   zx0 y − y 0   xy 1 − z10   c  z − z 0 0  c  z  c ′ . aplicând formula ∗ ∗ ∗ : Vx. z z 3 1 z2 Metoda II: Rezolvăm sistemul (V ′x  z . vom arăta cum din formula Vx. z unde c ′ este o constantă reală oarecare. 2) Dacă AB nu intersectează planul z  0. iar NOT abscisa x  t variază de la x 0 la x. z0 z Atunci y0 xy x0y xy Vx. z  z 0 (constant). z  determina c ′ y : V ′y  6x  c ′ y  6x  8y − 4  cy  8y − 4dy  c  cy  4y 2 − 4y  c. în cazul D  I  J  K. y. z AB x0 x y AM AB BC CM AM AB y xy     Qx. z  c (constantă). Notăm  : Pdx  Qdy  Rdz. z. u. adică ∂y  ∂z  0 (pe domeniul D). 3 − V−1. dy  0 şi cota z  v variază de la z 0 la z. V ′z  − z 2 ). . CM z0 141 . dz  0. z 0 du şi BC y0     Rx. Înlocuind această expresie în ultimele două ecuaţii ale sistemului obţinem condiţiile: xy xy ∂c ∂c ∂c ∂c x x z  ∂y  z şi − z 2  ∂z  − z 2 . Înlocuind în formula iniţială obţinem ∗ ∗ ∗. 0. z 0 dt. y.  sau D  R  R −. z  z  c. de xy unde cy. z 0 . 3. de unde dy  0. z şi Bx. dz  0 şi ordonata y  u variază de la y 0 la NOT y. Deoarece curba netedă sau netedă pe porţiuni poate fi aleasă de noi. 1  26 − −13  4  3  7. vdv. y. Mai departe procedăm ca la metoda a doua. NOT Analog. y 0 . y 0 . Avem           . lucrăm cu D  R  R 0. Integrând z xy prima egalitate în raport cu x obţinem Vx. Metoda I : Calculăm funcţia potenţial V a câmpului vectorial P i  Q j  R k . Pe AB : y  y 0 (constant).

1. . . adică integralele de forma  fx. Spunem că o mulţime M ⊂ R 2 are arie (sau: M este măsurabilă Jordan.Capitolul 10. 2) Subgraficul unei funcţii continue şi pozitive pe a. Pentru o mulţime M ⊂ R 2 se definesc A i M  sup ariaE ′  : E ′ este mulţime elementară. b). Dacă avem o mulţime E  D 1  D 2 … D n . respectiv are volum nul în cazul D ⊂ R3. unde D i . Definiţie. mai general. respecti