You are on page 1of 180

Scriitori români de azi. Voi. II Eugen Simion Scriitori români de azi Eugen Simion CZU 859.

0-09 S 57 Ediţie de autor Coperta: Vladimir Zmeev Fotografii: Vasile Blendea ISBN 973-9355-02-l © DAVID & LITERA, 1998 ISBN 9975-74-088-X Scriitori români de azi. Voi. II Zaharia STANCU 1902—1974 Dacă dăm deoparte versurile ocazionale, avem surpriza de a descoperi în volumul Cântec şoptit (1971) un imagist profund şi un elegiac cu simţ muzical. Versurile mai vechi ale lui Zaharia Stancu cultivau o bucolică aspră şi o erotică pătimaşă. Natura rămâne şi în poemele de acum cadrul esenţial, numai că poetul o priveşte cu un ochi melancolizant, înfiorat de ideea morţii. Cele mai frumoase versuri sunt (le spune chiar autorul!) nişte romanţe naive, unde este vorba de îmbătrânire şi singurătate, de ierburi, păduri şi de moarte, teme eterne, tratate de Zaharia Stancu în stilul unui animism nostalgic: „Nu-mi mai număra anii şi zilele, Tot n-o să afli cât mai am de trăit. Eugen Simion în dumbrava din marginea satului Cântând, cucul a răguşit. Dragoste, nu mai sărut pe nimeni, Nu mai fumez nici măcar o ţigare. Altădată zburam ca un zmeu, Acum ca un lăstun de mare. Port pe tâmple fulgi de argint, Nimeni nu se-nghesuie să mi-i fure. Ca să tai stejarii rotaţi, îţi trebuie nu cuţit, ci secure. Seara vine cu paşi albaştri, Noaptea cu iepuri de catifea. Unii oameni se plimbă pe lună, Eu numai pe-această şubredă stea. Iarba e iarbă şi pe-ntuneric, Şi-n miezul nopţii rămân vii florile. Rouă se destramă atunci Când o calcă în tălpi zorile. Nu-mi mai socoti anii şi zilele, Tot n-o să afli cât mai am de trăit, în dumbrava din marginea satului Cântând, cucul a răguşit." Farmecul acestor versuri vine din simplitatea şi sinceritatea lor. Ele au o simbolistică elementară, însă plină de gravitate şi cu rezonanţe adânci. Sabia eseniniană aleargă peste zăpezile timpului (Grâu şi pălămidă), un lup misterios şi crud înghite zilele şi nopţile, vremea goneşte cu cercei roşii la urechi. Lirismul este aproape procesual şi urmează îndeaproape rit-

murile naturii. Materia plesneşte de vitalitate sau se pregăteşte să intre într-o agonie blândă, luminoasă. Anotimpurile se succed Scriitori români de azi. Voi. II implacabil, şi în succesiunea lor poetul citeşte ireversibilitatea destinului. Gândul trecerii inevitabile stăpâneşte aceste poeme cu ape limpezi şi păduri în care trăiesc, într-o curioasă înfrăţire, iepuri galbeni şi vulpi sure, cerbi cu coarne rămuroase, ursoaice leneşe, grase, arici cu ochi roşii, iscoditori, şi cocoşi înfumuraţi şi prezumţioşi (La mine-n pădure). Adolescent fiind, poetul a călărit ca sfântul Gheorghe pe un armăsar alb, focos, apoi, tânăr — ars de văpăile iubirii —, a umblat pe un cal porumbac, schimbat şi acesta, mai târziu, cu un cal murg. Acum aşteaptă al patrulea cal, desigur negru (Al patrulea cal). Alti şapte cai aleargă înspumaţi pe un câmp alb şi se pierd dincolo de zare (Caii), într-alt loc, patru cai negri trag o căruţă pe un câmp nesfârşit, sub un soare nemişcat, simbol al naturii perene, în opunere cu destinul vremelnic al omului: „Mă plimb pe câmp cu căruţa. La ea sunt înhămaţi patru cai negri. Uneori caii se văd, alteori nu se văd. Copitele lor sunt potcovite cu aur, Scapără întruna, scapără-ntruna, Câmpul n-are început, n-are sfârşit. Deasupra, cerul albastru, boltit, Şi soarele, nemişcat în amiază, Nici nu răsare soarele, nici n-apune, Stă mereu nemişcat, în amiază. Dau cu biciul în cai, caii aleargă, Dau cu biciul în soare, soarele tace, Tace şi rămâne tot nemişcat. Mi-e dor de-un amurg, ori mi-e dor De-un proaspăt răsărit, Dar soarele stă pe loc, nu se mişcă, Dau cu biciul în cai, caii aleargă. Căruţa aleargă, aleargă..." Simbolurile sunt vizibile şi chiar previzibile, însă tocmai fuga de complicaţie, de ambiguitate şi abstracţiune — într-o literatură Eugen Simion prea complicată şi abstractă, cum este cea de azi, — constituie originalitatea şi profunzimea acestor poezii întoarse în chip programatic la temele fundamentale, înaintea tuturor este presimţirea sfârşitului, figurată în mai multe feluri. O romanţă pune, eminescian, acest sentiment sub semnul timpului ce creşte ameninţător în urmă, înghiţind totul: „Viaţa mea a fost miere şi fum, Acum e drojdie, acum. Ce albă, ce trasă mi-e figura!... Mâine nimeni n-o să-mi sărute gura, Nimeni n-o să mai îmi sărute gura..." Alta (Romanţă naivă) trage acelaşi motiv în simbolul săniei de argint ce aleargă nebuneşte pe un lac îngheţat. Şi mai direct, Zaharia Stancu vorbeşte de amurg, de iubiri pierdute, de ceaţa ce se lasă peste lucruri, de o natură — în fine — atinsă de o boală misterioasă (Acum te-am văzut ca prin ceaţă, Dragoste, în pădurea veche, bătrână, Peisaj). Ritmica materiei este încetinită şi, adaptându-se ei, versurile devin legănătoare, muzicale, şoptite, cum

zice poetul. Citindu-le, ne dau senzaţia unei unduiri de sălcii plângătoare deasupra unui râu negru, de tremurare de plopi înalţi şi subţiri în amurg, de bătaie lină de valuri. Iată transpusă această viziune naturistică într-un poem admirabil: „Seara vine cu cerbi, cu bouri, Vânătorii mânjesc zarea de sânge. Se bucură în iaz broaştele ochioase, Luna ciuntită când râde, când plânge. Şireata vulpe albastră a nopţii Se furişează printre zăpezi. Trebuie să ai un ochi în frunte Dacă tii negreşit s-o vezi." Scriitori români de azi. Voi. II Sunt în volum şi versuri cu un ritm mai precipitat şi o viziune mai polemică. Acestea îşi trag amărăciunea din cucuta vechilor poeme sau transpun în catrene ceea ce autorul a dezvoltat pe larg în prozele lui. Multe versuri din această categorie sunt demne de a fi semnalate. Preferinţele noastre merg însă spre elegiile pline de demnitate şi suferinţă senină din romanţele naive şi jeluitoare. Poetul îşi reia temele în Sabia timpului (1972), volum intitulat, într-un proiect anterior, Cântecul lebedei. Şi aici e vorba de iezi şi de cai, de tinereţe şi moarte, de singurătate şi îmbătrânire, în acelaşi stil poetic elementar şi melodic. Versul renunţă la orice ornamentaţie şi se roteşte în jurul ideii de dispariţie, cu o senzaţie totuşi de clocot al lumii vegetale. Sentimentul pieirii se asociază, ca la Arghezi, cu fascinaţia lumii materiale. Stingerea provoacă, printr-o conjuraţie de forţe misterioase, o intensificare a vieţii în sfera naturii. Pădurea freamătă de urşi şi de cerbi, câmpurile de şoricărime şi păsări, iarba îşi croieşte prin întunericul pământului un drum spre lumină, peste tot e o senzaţie de prefaceri obscure, de coacere şi împlinire, un ritm implacabil al vieţii. Moartea e o plecare, o rupere din intimitatea lucrurilor, urmată de o întoarcere (în chipul poeziei populare) la ritmurile vârstei minerale: „în curând am să plec dintre voi, Nu ştiu încotro o să plec, dar o să plec. îmi voi deschide larg aripile Şi voi zbura prin văzduhul uscat şi sec. în curând am să plec dintre voi — Aşa e legea şi nu pot s-o schimb, Dar îmi voi lua cu mine sufletul, Sufletul, al trupului nimb. îl voi ţine strâns tare de mână, Nu ştiu încotro îl voi duce, dar am să-l duc. Eugen Simion Pe drum voi sufla asupra lui, Lacrimile din ochi să i le usuc. Hai, inimă, nu-ţi fie teamă, Ce tare te-am pus să baţi, şi-ai bătut, Acum a sosit ora tăcerii, Dar înainte de a tăcea, te sărut. Tu, râule, să curgi mai departe, Tu, pădure, să freamăţi mereu. Cu globul care aleargă prin spaţiu Va alerga şi trupul meu." Lirismul, naiv şi rafinat, este aproape inanalizabil. Elementele

cele mai simple. Apoi se-ndepărtează cu aripile-i blegi. sunt condamnat osânda Vieţii s-o îndur — cum o-ndurai întruna. Tăcutul. fatal. introduse în confesiunea poetului şi umplute de viaţă. înfăţişând naşterea şi agonia universului." „Dulci erau buzele tale. de-ai curajul. Zaharia Stancu numeşte acest complicat fenomen soartă. Originalitatea lui Zaharia Stancu este. pierită din senin" etc. îmi dă ocol întruna un înger sprâncenat. dar cum soarta e o abstracţiune. Văd: paloşul îi arde şi totuşi nu cutează. vorbind de aceste lucruri grave. Se pare. Mi-e capul ca un butoi plesnit Şi trupul tot acuma mă ustură ca rana Pe care flăcări roşii şi-au desfăcut năframa Şi marea în furtună nisipul şi-a zvârlit. Scriitori români de azi. iezii şi mieii zburdă în poieni fără să presimtă cuţitul. dudule? încotro s-o apuc?" etc." * „Poate viaţa nu e decât un şir de năluci. şi spiritul înţelege că destinul individual nu-i decât o mică piesă într-un mecanism teribil. cu apa Zilele mele s-au dus pe vânt. II Sunt obosit. Ţărăneşte." „Cândva gura ta era ca o rodie Şi părul lan de grâu arămiu. Prin larga mea fereastră-n odaie-mi intră luna Şi-mi cere să-i zâmbesc: aceasta e dobânda. un cerb doarme învins cu faţa la apus şi poetul se adresează pomilor cu întrebări la care nu există răspunsuri: „Ce să fac. Acestea dau versurilor un aer de suferinţă senină şi împiedică sentimentul dispariţiei să ia formele tiraniei mistice." Un poem filozofic. neagră. cu vântul." 10________________________________________________________Eugen Simion „Viaţa a trecut ca o furtună Venită din senin. unde nu se petrece. el o citeşte în fenomenele naturale. ce-a tăiat şi trupuri şi suflete de regi. cocoşii sparg liniştea nopţii. — Loveşte-n acest trup slăbit şi-ncrâncenat. şi inima poetului e neagră. apoi. Voi. cruntul sol m-ascultă. îşi recapătă puritatea şi tragismul originar. Spaima urcă în trestia spiritului. dar păunul se umflă în pene ca şi înainte. porumbul îşi revarsă în lanuri mustăţile de mătase. tocite de vreme. impersonale şi solemne ca un text vechi de lege. — Loveşte. în fond. luna umblă pe cer ca o dropie dolofană. să fugă de literatură. nimic extraordinar: copacii înfrunzesc primăvara şi-şi pierd frunzele toamna. El. ca strugurii. iarba îşi ciuleşte urechile. în inima-mi vitează. un număr mare de fraze-oracol (în Ce mult te-am iubit Zaharia Stancu procedează la fel). Ce e viaţa? Ce e tinereţea? Unde ne ducem? sunt întrebări care. care de milenii tot morţii îi slujeşte. mă priveşte. să evite meditaţia complicată. El. pe aceea a trecerii inevitabile. trezesc în noi ideea destinului şi. Poezia acumulează. Poemele lui . mierla a încetat să cânte. n-ar trezi în noi un sentiment mai pur de suferinţă stăpânită ca elegiile din Sabia timpului. notându-şi direct melancoliile: „Sunt obosit. de o înţelepciune simplă şi crudă: „Nimeni nu stăpâneşte pe vecie pământul." „Viaţa mea s-a dus pe ape.

şi acesta îi oferă un picior. Trageţi trăsuri." . Parabolă. Spuneţi-mi ce-o să mă fac fără voi.. o haită de lupi aleargă prin crângul de stele al Căii lactee (Prin crângul de stele). decât un cal sprinten. tânărul se duce pe un cal alb. La oraş. moartea. cu înţelesuri uşor de aflat. să vină acum. la cel dintâi semn. în poezia lui Zaharia Stancu.vor fi." (Sub scoarţa albă a pământului) Tinereţea nu poate fi. umbre ale destinului individual. II_______________________________________________11. un lup iese seara în calea poetului. potcovit cu potcoave de aur: e calul vieţii. fireşte. nu-mi mai trebuie cai. în momentele importante ale vietii este totdeauna de faţă şi un cal. cheamă de îndată. Calul e.O! Voi. îmi pare rău că nu mai mâncaţi jar. trageţi cotiuge. Printre stele. în fine. temut prin voracitatea lui. Toată literatura populară e plină de astfel de cai înţelepţi şi năzdrăvani. încă o dată. intimidat. într-un timp. fireşte. de vânturi prevestitoare. O! Cailor! Cailor! Spuneţi-mi pe limba voastră. de cai şi de lupi. pentru el neexistând noţiunea de frontieră spaţială. în consecinţă. îmi pare rău că nu vă mai astâmpăraţi setea Cu flăcările roşii ale focului. Cât nu m-am schimbat încă în fum. cailor! Voi. pe ce cal o va face? (Căutând dragostea şi viaţa. Urlând de foame. Pe pajiştea fumurie a cerului paşte un cal singuratic şi. ca să galopeze pe crestele întunericului: „Să vină alergând calul meu negru. cel mai eseninian dintre poetii noştri. Lupul ar fi (ca şi în Cântec şoptit) timpul care înghite totul. un principiu pozitiv. vine pe pământ. fabulos. de zăpezi care se topesc şi. în orice caz. poetul simte că timpul îi dă târcoale. în această figuraţie. visătorul aleargă cu un cal înaripat. şi întrebarea ce i-o pune este: unde-i este calul?! Attila răspunde: „Nu mai am cal... poetul va ajunge într-o zi pe un cai înaripat (Elegie). Absenţa calului înseamnă." Scriitori români de azi. Calul e din categoria animalelor bune şi joacă un rol esenţial în simbolistica poetului. Altă dată. vital. prieteni fideli ai omului. Când. cal sprinten). calul [său] negru. fapt ce înfricoşează pe poet. cum sugerează şi această elegie eseniniană: „.. un factor de coeziune între regnuri şi un agent cosmic. Voi. Dar ultima călătorie. spuneţi-mi. se întoarce în crâng (în seara albastră). un element. calul visului. dominate de toamne bogate. de care poetul leagă în chip mai direct anumite simboluri. pe scurt. Nimeni nu vă mai înhamă la o şaretă de vis. la prietenii dispăruţi înainte de vreme. într-o clipă slabă. cu aripi (Tinereţe.) în pusta maghiară. poruncitor. calul fiind şi un vehicul cosmic. deci. De oriunde s-ar afla. dar lupul îşi arată colţii. Nu mai am cai. lăsând proiectată pe cer doar umbra lui neagră (Pe pajiştea fumurie). poetul întâlneşte pe Attila. cailor! îmi pare rău că nu mai aveţi aripi. ei sunt şi martorii vârstelor interioare. Lupul. malefic. Nu-i voi pune zăbala în gură. Nimeni nu vă mai aşează pe cap un frâu de aur. care-şi arată la rândul lui coltii. nu mai am nici un cal. animism poetic graţios pe care îl întâlnim în toate versurile lui Zaharia Stancu.

estetic vorbind. în fond. apoi trece printr-un lung şir de aventuri sexuale. Ţăranul brun. Zaharia Stancu aduce în această monotonie biografică spiritul de aventură şi culoarea unei vieţi aspre. ucenic la o tăbăcărie din Roşioriide-Vede. cartea următoare. La 15 ani călătoreşte în sudul Dunării şi. în mijlocul ei. Viziunea este şi aici crudă şi superficială. Memorialistica jenează ficţiunea. fiul ţăranului din Salcia a fost de zece ori la un pas de moarte şi a trecut prin întâmplări extraordinare. în Oameni cu joben (1944) stilul şi viziunea epică se schimbă. dacă cele scrise în Jocul cu moartea sunt adevărate. insaţiabilă. dar pasionantă şi neobişnuită pentru scriitorul român care. Zile de lagăr reprezintă un document de epocă numai în parte satisfăcător. avocat sau preot. drumul Capitalei. de toate categoriile de scriitori. Lipseşte fiorul tragismului social şi acea implicare mai adâncă în existenţa individuală fără de care o confesiune nu poate interesa literatura.12________________________________________________________Eugen Simion Desculţ (1948). Fragmentar pot fi reţinute câteva scene de închisoare. Combinaţia nu este. trăieşte cu profesorul fiicei sale şi. este confesiunea nervoasă a unui pictor epileptic. autorul înregistrează obsesiile unui caz. Dacă dăm crezare cărţilor şi biografilor săi. O femeie. iar stilistic face trecerea spre naraţiunea biografică din Desculţ şi celelalte cărţi. peste Uniunea Scriitorilor. regele boemilor. Romanul studiază viaţa intimă scandaloasă a unei familii de industriaşi (Manolescu). nu ştim cât de exactă. Pădurea nebună. pe rând. cu dese crize de violenţă şi erotomanie. păstor destoinic şi demn. nu sare departe de cercul profesiunii sale. devenise înţelept şi generos. reprezintă un jurnal de detenţie (la Târgu-Jiu) complicat cu scene de ficţiune pură. fiul lui Tudor Stancu Mitroi din Salcia şi al Măriei Delcea Bratu a fost. Cei care l-au cunoscut în amurgul vieţii lui erau uluiţi de frumuseţea aristocratică a omului. ficţiunea dă o notă de neautenticitate jurnalului. Autorul evocă polemica lui cu Universul şi alte peripeţii din viaţa de gazetar politic. ca dealtfel toate femeile din familie. argat (în 1917) pe moşia Lisa. A fost legat. Tercinoiu. vânzător de ziare în Capitală şi ajutor de arhivar la judecătoria de ocol din Turnu-Măgurele etc. Jocul cu moartea. reuşită. de regulă. patologic. practică şi sodomia. punând însă accentul nu pe analiza morbidităţii. în pragul tinereţii. Fani. de la Stan Palanca. care în tinereţe avea (ne încredinţează G. Călinescu) „ochii profunzi şi foarte difidenţi" şi un temperament focos. timp de mai bine de un deceniu. Sau copilăreşte într-un orăşel de provincie şi Scriitori români de azi. iubea enorm viaţa literară şi trăia. Voi. ci pe cruzimea faptelor. Una dintre fiice revendică pe acelaşi profesor. unde îl aşteaptă o viaţă literară zgomotoasă şi o carieră socială măruntă. Se naşte la ţară şi vine la oraş ajungând profesor. Cunoştea pe toţi cei care tineau un condei în mână şi manifesta o mare deschidere . aproape în exclusivitate. Autorul face un efort de obiectivare. într-o viziune grotesc-pamfletară. la Mihail Sadoveanu. II____________________________________________13 ia. Zile de lagăr (1945). în spiritul dostoievskianismului din epocă. Şatra l-au consacrat pe Zaharia Stancu într-un gen pentru care nu dovedise în tinereţe aptitudini speciale. iarăşi. prin viaţa lui de gazetar şi de editor de reviste. proprietatea lui Nicu loanid (cunoscut în literatură sub numele de Dinu Nicodin). în ele (şi prin ele) autorul şi-a construit o biografie fabuloasă. întâia încercare de roman. Taifun (1937).

odată pornit. spre hazul tuturor. avea şi duşmani neîmpăcaţi. Un târg de provincie devine la el un spaţiu uman agitat ca o colonie americană. sub obsesia faptului. 1975) nu sunt revelatorii. Zaharia Stancu n-a avut timp s-o scrie. scriitorul. Călinescu vorbeşte de un „realism de pictor spaniol" (Contemporanul.] Nu sunt lipsit de imaginaţie. Apropierea de spaţiul cultural iberic este posibilă şi altfel: Darie este un picaro în zona Scriitori români de azi. ne simţim toţi cei de faţă vinovaţi. Vine mereu vorba de bunica teribilă şi de moartea ei de care. Zaharia Stancu este pomenit cu simpatie. pamfletarul introduce o premisă imposibilă. proză. Zaharia Stancu a încredinţat în dese rânduri pe cititorii săi că Darie este el. demonstraţia construieşte coerent în irealitate. şi cu vocea lui subţiată şi sacadată începe un viforos discurs. în cursul . blazat de prea multă analiză. Ca romancier. Cineva jigneşte într-o împrejurare oarecare pe prozator. cu faţa cretoasă. Scriitorul spusese mai mult şi mai profund în cărţile sale. El acceptă. proza lui arată o imaginaţie în fierbere. Putini scriitori români au. Knut Hamsun şi Panait Istrati. inocenţa nu se mai deosebeşte de crimă. ce destin secret conduce naraţiunea. [. însă scuza nu poate fi formulată. trădând o mare încordare interioară. astfel. de o absurditate calculată. atunci. oratorul îmbrăţişează ideea abominabilei crime şi merge cu ea până la capăt. oratorul nu mai poate fi oprit. poezie. numai că n-am nevoie de ea. Pe aceştia din urmă îi fulgera. tactic. „Toate cărţile mele sunt rupte din realitate. şi cărţile sale dau cititorului modern. spiritul să intre în alertă. Scriitorul însuşi mărturiseşte că nu ştie în ce chip îşi scrie cărţile. pamfletelor scrise. din când în când. II____________________________________________15 balcanică. Avea peste tot prieteni. încearcă să se scuze. de un pitoresc nebun. De aici înainte. creând o biografie fabuloasă (biografia lui Darie) care întunecă biografia reală. un număr impresionant de fapte epice. iar naraţiunea lui Zaharia Stancu este o succesiune de întâmplări memorabile. superioare. Faptul n-are importanţă. Aceasta este şi cauza pentru care proza a plăcut în străinătate.. în mers.spre tineri. prin noutatea tipologiei şi cruzimea relaţiilor de viaţă. Prozatorul se ridică. pentru că. scrie el undeva. Satul din câmpia Dunării este. La sfârşit publicul este înspăimântat. deşi bunica murise înainte de naşterea nepotului Zaharia.. figura lui tinde să capete lumini de legendă. 13. de la sine. G. E suficient ca o întâmplare să-i vină în minte pentru ca. ca Zaharia Stancu. în viaţa literară. Dealtfel. însă. Zaharia Stancu este un bun narator în genul Jack London. învinuirea. 14_______________________________________________________Eugen Simion pentru a culpabiliza pe adversar. în orice caz. Cartea se ordonează. Voi. Nimeni nu spusese vreodată această enormitate. până la urmă. cu lungi pamflete orale." Curios. De la un scriitor care a cunoscut atât de multă lume ne aşteptam la o bogată memorialistică. drept. este acuzat că şi-a omorât bunica de pe îngusta şi lunga vale a Călmăţuiului. El continuă să se apere de suspiciunea cum că şi-ar fi omorât bunica. IV 1956). dar o deplasează pe un teren absurd: cum că el. culpabilizat total. Sunt zeci. Confratele care jignise pe prozator este ruşinat. Cele aproape două sute de pagini de confesiuni strânse după moartea lui într-o carte (Viaţă. un mai mare gust al exoticului şi al pitorescului social. Zaharia Stancu nu respectă nici o regulă. sute de asemenea istorii care circulă şi azi.

mai documentaţi în probleme de metodologie a romanului. Desculţ a pornit de la o simplă evocare a răscoalelor din 1907. de exemplu. în 1954 istoria epică a lui Darie este continuată în nuvela Florile pământului. cazul lui Zaharia Stancu. un mod propriu de a-şi ordona impresiile. o naraţiune întinsă. Altul e. în momentul elaborării ei. putând fi urmărite după succesiunea vârstelor eroului: Darie-copil. completări. nu reuşesc în nici un chip s-o impună. o metodă. Vârstnicul Darie îşi aminteşte de copilul Darie. ajunsese la a XH-a ediţie. elimină. Atâta lipsă de interes pentru formula epică. ajuns acum la trei volume. apoi. apoi. apărută. arhitect pedant sub aparenţa unui spirit turbulent. prin reluări succesive. în fond. cu unele episoade excepţionale (Costandina). sau romanul amplificat. Autorul adaugă. în centrul lor stă biografia unui singur personaj (Darie-naratorul) şi faptele se înşiruie ca scoicile pe un fir de aţă. Un joc 16________________________________________________________Eugen Simian inexplicabil de forţe face ca stilul. Proza este. fluxul şi tonul primei relatări. evocarea a devenit. trăită în acest chip emoţional. nuanţează. o imprevizibilă evaziune din timpul şi spaţiul naraţiunii centrale. Camil Petrescu. Darie la oraş. autorul lui Desculţ a creat. doar. neavând obsesia metodei. până în 1971. în minte sunt asemenea scene izolate dintr-o pânză epică enormă: sosirea mătuşii Uţupăr la Omida. Se ştie. mai întâi. împreună cu alte episoade. Alte explicaţii teoretice prozatorul nu cunoaşte. dar nu modifică. la noi. că multi dintre cei care au cerut mai energic abolirea metodelor tradiţionale în roman au sfârşit prin a se supune unei metode cu mult mai complicate. în timp ce alţii. decât o singură carte. şi încă una foarte riguroasă. la naraţiunea din 1948 noi episoade şi le strânge într-o carte de sine stătătoare (Dulăii. Este un continuu du-te-vino în literatura lui Zaharia Stancu. Printre stele şi Carul cu foc. în fine. studiindu-şi îndelung şi cu multă ştiinţă metoda epică. în esenţă. în nişte confesiuni fără un program vizibil şi aproape nici o preocupare de compoziţie. Trebuie o oarecare perseverenţă şi îndemânare pentru a te descurca în istoria acestor reluări. cu mai multe capitole. în fond. Un exemplu e. totuşi. fiecare purtând un titlu separat: Clopote şi struguri. totuşi. Vrem numai să spunem că. în cinci ediţii (ultima din 1960). Ceea ce nu înseamnă că scriitorul n-are stil. în 1960. într-o epocă în care există o adevărată fascinaţie pentru formule. Reluările succesive adaugă. Secvenţele au o anumită autonomie şi ceea ce se fixează. publicate dealtfel şi acestea separat?! Zaharia Stancu n-a scris. într-o variantă-gigant a romanului Desculţ. topiri de pagini vechi în pagini noi sub titluri inedite. Darie în război. şi retrăită. Darie-adolescent. 1952). adolescentul sare peste etape şi evocă întâmplări din alt timp şi din alt spaţiu. lamentaţia surorii vitrege Costandina.unei redactări febrile de câteva săptămâni. metoda să apară acolo unde există mai puţin preocuparea expresă de a o dobândi. Darie în amurg. una. uşor de recunoscut şi aproape imposibil de imitat. în proza mai nouă. naraţiunea s-a transformat într-un roman-fluviu. iar. dă de bănuit: lipsa sistematică a metodei devine. cărţile sunt topite. a doua oară. transportarea pe grapă a unei mirese ce . Asta dacă facem oarecare ordine într-o pădure epică unde ramurile copacilor se amestecă. Care este Desculţ cel adevărat? Cel dintâi care. realist dur şi liric elegiac.

însă apropierea nu este în nici un fel posibilă în plan estetic. ca în toate operele cu o tendinţă monografică. este tăcut şi iute la supărare. Evocarea are. uşor de recunoscut. Ea îşi apară copiii şi. cumetri.. O umanitate elementară într-o luptă eroică cu mizeria materială iese la iveală din paginile dure. mătuşi." şi se încheie cu altă chemare. „mototolite" de băieţandrii de vârsta lor. Mătuşa Uţupăr de la Secara are o fată. în timp ce mama continuă să dea rod. viaţa unei familii. veri. Ea se individualizează pe măsură ce în carte se acumulează istoriile din viaţa satului. arhetipurile existenţei ţărăneşti. care se însoară. Intre aceste două porţi stă Darie. Voi. este analiza. Ţăranii nu sunt. copiii ajung mari şi nasc. Criza erotică nu se încheie. Cartea se deschide cu o propoziţie devenită celebră: „Tudoreee. Luaţi individual. absenţa totală a analizei şi topirea destinelor individuale în evocarea unui destin colectiv: satul din câmpia Dunării. miloasă şi neînduplecată. şi mătuşa nu ascunde faptul. reveria intelectuală. Asemenea stopcadre. dar — cum spune el — „firul rupt o clipă se înnoadă" tot atât de des. întretăiate. de tinere. fără ordine şi fără explicaţie. Acolo este meditaţia.. în centrul naraţiunii stă. din această cauză. când unul dintre ei. Diţa. eroul narator. dealtfel. Ion. bisericoşi şi nu trăiesc întotdeauna în limitele virtuţii.. alternează — spre a rămâne în sfera cinematografului — cu flash-back-un care lărgesc considerabil cadrele naraţiunii.. remarcabilă. însă reacţiile indivizilor sunt tipice şi. în primul rând. petrec la nunţi şi mor în cele din urmă de pelagră sau de bătrâneţe. în acel stil sacadat. cu toate acestea. din Omida. devine adventist... aici o oralitate dezordonată. maxima luciditate în retrăirea timpului. mama se înfricoşează pentru că abaterea de la credinţa legiuită este un păcat de neiertat. pe rând. alţi copii. la porţile oraşului: „Vino. în acelaşi timp.. la ţăranii lui Zaharia Stancu. exceptând accidentele. la rândul lor. odată . unchi. ademenirea a doi copilandri de către o femeie coaptă cu simţurile în fierbere etc. Familia lui Darie este formată din trei rânduri de copii. se ceartă. tăios. redundant pe alocuri. Se întâmplă des pe valea Călmăţuiului ca unchii să fie mai mici ca vârstă decât nepoţii. împreună formează însă o tipologie de o remarcabilă originalitate. de confesiuni libere despre timp şi moarte. Deschide poarta. Femeile calcă deseori alăturea şi fetele sunt. 2 Scriitori români de azi.. Prozatorul rupe des firul cronologiei reale. ei nu se ţin minte. Vino şi vezi minunata cetate. Tudor." Simbolurile au. o notă puternic sociologică şi etnografică. toate.Scriitori români de azi. o valoare socială. întâi. uneori. trecerea în altă vârstă: adolescenţa lui Darie. datinile. Compoziţia cărţilor se bizuie pe asemenea capricii ale memoriei. ca orice femeie. II____________________________________________17 dăruise inocenţa ei altuia. Tatăl. şi în spatele lui un potop de frati. Voi. scena atroce şi neverosimilă a culesului de struguri cu botniţe la gură. făcută cu vecinul Laurenţ Piele. II 18_______________________________________________________Eugen Simion relatate. fac copii. o familie concentrează existenţa întregii lumi ţărăneşti dintr-o zonă geografică. de o forţă de sugestie. din loc în loc. Cea de a doua marchează intrarea în oraş şi. fără ca acest fapt să mire pe cineva. Poarta pe care intră energica mătuşă Uţupăr dă spre lumea satului dunărean care reprezintă totodată şi lumea copilăriei lui Darie. Darie. Proust. A fost citat. Mama este.

în timp ce. Ulica a iubit un bărbat şi acela a părăsit-o." Pedepsirea adulterului este cumplită pe valea Călmăţuiului. De mare efect epic este obiceiul tragerii pe grapă. Scriitori români de azi. nu sunt admise în casă. Femeia este bătută barbar. cu cine pot. nene." Dada Mitra iniţiază noaptea. răspunzătoare de abaterile de la morala aceasta cam tribală ("de la muieri ni se trag toate belelile"). Nici pomeneală. ruşinată în gospodărie. Există o euforie a păcatului şi o cruzime a sincerităţii în Desculţ: „— Cu cine prinzi tu copiii. ca să scape. O prinsei cu unul în fân. în noaptea nunţii. II____________________________________________19 însă efectul pedagogic este nul." însă simţul moral al lui Stanică este coruptibil şi.cu căsătoria. fa. ciorapii. bărbatul nu vrea să-i strice. La început indignarea lui morală este mare şi nu admite nici o tranzacţie: „Eu? Să cad la învoială cu tatăl pârţotinei? Nici pomeneală. se sărbătoreşte tăierea moţului la copil. viaţa continuă. — Cu cine pot. straiele şi. mireasa. Femeile. iar de atunci fata a rămas „teşmenită". femeia nu păstrează mult timp sentimentul culpei.. Mi-a făgăduit. Petrecerea este atunci întreruptă. Tăvăleşte-mă bine. Morala este mai liberă în câmpia Dunării decât în Ardealul lui Slavici sau în Moldova lui Sadoveanu. în casă. — Să mai aduceţi şi pe alţii. Trebuie s-o tăvălesc niţeluş [. Maricica nu este. nevasta îşi avertizează bărbatul. cum ar trebui să fie. In seara de . pe tinerii din sat. îi scoate cimberul de pe cap. la rândul ei.." Grijuliu. Tăvăleşte-mă cât te ţin curelele. astfel. în proza lui Stancu şi imagini mai luminoase ale crosului ţărănesc. după o tocmeală sângeroasă.. împreună întind o cursă hulpavului negustor. Voi. Intrată. Maricica. şi Stanică... Intr-o comunitate atât de tolerantă există un cod moral sub forma unor datini ce se păstrează. Fetele neieşite la horă se duc „la dam". bărbatul aplică înşelătoarei neveste o sancţiune publică: „Ca pe Dumnezeu am rugat-o să fie cuminte măcar astă-seară. lângă căpiţa cu fin. adică nebună. o suie pe grapă şi o duce pe o iarnă cumplită înapoi socrului Vătui. ginerele ultragiat cade la învoială cu socrul. Cantonierul Marin Foamete prinde pe nevastă-sa. dar. Papelca lui Păscuţu „prinde" copii cu cine poate şi bărbatul nu zice nimic. Nimic nu se schimbă.. Pe unele dintre ele le aflăm şi la alţi prozatori ai câmpiei. păcatul şi pedepsirea vor urma. totuşi. şi acesta. cu altul pe o grămadă de fân. rochia. ginerele. pantofii din picioare. Există.. Tudoriţa. totuşi. unde învaţă să joace. cel puţin formal. — Venim şi mâine seară. Tudoriţo? — Tăvăleşte-mă. zace uitată pe grapă până ce bărbaţii se înţeleg asupra zestrei. Negustorul 20________________________________________________________Eugen Simion Agana dă roată femeii lui Beca. neîndurătoare. leşină.. apoi se scoală şi se prinde din nou în joc. Zaharia Stancu scrie o povestire autonomă pe această temă. şi zelul ei pedagogic este neostenit: „— Să veniti şi mâine seară. Papelca? o întreabă câte o muiere care-i caută rîcă. trebuie să dea soţului o sumă de bani echivalentă cu pre|ul unei secerători „Albion". ursoaica. Marine. înainte să „tupungească" femeia. naşte copii şi devine. onestă.] — Să te tăvălesc. cu sfinţenie.

Trăcălie au burţile mari. Darie. luarea de apă de la fântână în două mari vedre de aramă pentru a marca drumul de aici înainte al femeii măritate şi. este răpită de Alviţă. Copilul de ţăran se naşte într-un infern şi-şi asumă de mic o morală care-i îngăduie să supravieţuiască. Spectacolul cuprinde momente ce nu pot fi sărite. Tot atunci sunt prinşi câinii şi daţi în „tivic" ca să nu turbeze şi ca să se urnească piatra de moară (fata) din casă.. primăvara nu mai au porumb şi se îndatorează la boieri. Nunta este un spectacol şi mai complicat. c-o să moară şi Tudorache al nostru şi-oi să te îngădui şi eu pe tine la noi să mănânci şi tu pâine cu vin. o să uit. Când moare Ilie. flăcăii se urcă pe deal şi rostesc o cronică satirică a satului. culege un pumn de ţărână din câmp şi-l presară pe capul copilei — un cap lung. bărbatul îi botează cu pământ. Ginerele îşi alege un „frate de mână" care umblă prin sat cu plosca şi conduce spectacolul. sunt decimaţi de holeră. în orice caz." Copilăria lui Darie nu este. Baba Unturica îi unge cu gaz şi le bagă degetele pe gât pentru a le sparge bubele. fratele lui Iţicu. însă copilul care a văzut multe are deja o convingere: „Dacă o să trebuiască. promiţând o recompensă asemănătoare: — „Iţicule. — Mă lepăd. Nunta. senină şi (prin perspectiva omului narator) nostalgică. femeile cu mulţi copii solicită câţiva pumni de făină de la rudele mai bine aşezate etc.. ţăranii lui trec prin toate cercurile mizeriei. Ca să trăieşti. când vorbeşte. răspunde femeia. câmpurile sunt pârjolite de secetă. Gângu se roagă să fie primit la pomană. blândă şi chinuită. II____________________________________________21 S-a spus.. Bunica de la Cîrloman vorbeşte. dar — cum se dovedeşte mai târziu — căzut în patima băuturii. sensibil la acest aspect. apoi. adună toate neamurile. Când fiica. Floarea lui Tiţă Uie naşte două fete la câmp şi. flăcău înstărit şi frumos. ţuguiat. ca aceea a lui Nică a lui Ştefan a Petrii. Copiii se îmbolnăvesc de fălcariţă şi de vărsat. Voi.lăsata secului. cum este aducerea zestrei într-o căruţă deschisă pentru a putea fi văzută. Moartea bărbatului nu . Ţăranii lui Zaharia Stancu sunt — s-a observat de la început — de o neobişnuită duritate în relaţiile obişnuite de viaţă. Mai târziu el îşi ajută pumnii cu un ciomag şi un cuţit. în ucaze. Uneori mama. Evanghelina. totuşi.. Darie creşte în credinţa că în viaţă are nevoie de pumni. cu referinţe speciale asupra fetelor nemăritate. sora lui Darie. fixată după câteva săptămâni. văduvă la 17 ani. Fiica a încălcat legea aspră a vietii: şi-a luat un bărbat. umflate de dude şi de apă. A fi „om" (adică milos." Scriitori români de azi. a făcut copii. că adevărata temă a romanului este foametea. pentru ca noii-născuţi să nu moară necreştinaţi. asta vrea să dovedească prozatorul. pâine cu vin să mănânc şi eu. Ritualul este solemn biblic: „Te lepezi de Satana? întreabă bărbatul. Zaharia Stancu este. în fine. îl îndeamnă să nu uite. uneori trebuie să uiţi că eşti om". Veve Chiorul. o mizerie economică atroce şi o stare sanitară jalnică. şi nu fără justificare. că este om. mama nu ezită s-o alunge. bărbatul trebuia să trăiască. vestirea publică a inocenţei miresei — printr-un ritual de o sălbatică bucurie: jocul rachiului roşu. Faptele narate în Desculţ indică. Suferă de pelagră. blajin) înseamnă a pieri. Satul este ameninţat de inundaţii. îngăduie-mă şi pe mine la voi în casă. Bărbatul se apleacă de mijloc. — O botez cu numele Dumitra — ca pe maică-mea. chel. se întoarce acasă cu doi copii.

sărăcia moralei. O explicaţie ar fi că evenimentul este prezentat nu direct. II____________________________________________23 Ca prozator al vieţii rurale. pe timp de secetă. — Ce? Nu sunteţi în toate minţile? De ce să mă ciomăgiţi? De ce să-mi daţi foc la acareturi? . Prozatorul devine. nesublimat estetic. negustorii) sunt făpturi de întuneric. dat fiind interesul prozatorului pentru latura socială a vieţii. ţin ţăranii în viscol şi pun slugile să tragă în ei cu puştile. am venit să te ciomăgim oleacă şi să-ti dăm foc la acareturi. — Vezi că — spune unul lălâu. Ne pricopsirăm. puţin la minte — noi aici am venit să facem revoluţie.. Boierii şi acriturile satului (notarul. Cinzeacă. dacă acceptăm datele cărţii. în fapt. fraţilor. Nevoia se asociază la ea cu o curioasă plăcere... Ei se identifică cu clasa din care fac parte şi au morala şi psihologia ei.. Scriitori români de azi. Un alt preot. am putea spune că ei nu cunosc viaţa spiritului. nici o privire aruncată dincolo de hotarele acestei crâncene mizerii. — Să facem. Nici un prozator român n-a folosit culori mai sumbre şi n-a coborât mai adânc în infernul sărăciei. Noi am venit să facem revoluţie. „Asta îţi mai trebuia acum — spune tatăl. Miliarezi şi Gogu Cristofor.. ca baba Dioaica. de ce să nu facem! Şi eu sunt pentru revoluţie.. coajă de copac şi pământ ars. Zaharia Stancu dovedeşte o erudiţie inepuizabilă în a aduce noi probe în voluminosul dosar al pauperităţii ţărăneşti. Nici o tresărire mai adâncă a minţii. Indivizii n-au psihologie. ci prin mijlocirea poveştilor auzite de copilul Darie.intră în prevederile acestei norme de existenţă. iată ce aflăm în Desculţ. au preferinţă pentru pământul ars din vatră. ca Zaharia Stancu. se duc la cârciumarul Mareş: „— Poftiţi!. obsedat numai de hrană şi de reproducere. 22________________________________________________________Eugen Simion comunicând. opinia curentă faţă de astfel de cazuri — să mai fii schilod. pamfletar şi nu mai vede nuanţa. Cu ce să vă cinstesc? — Păi — spune Ghioacă — noi n-am venit să ne cinsteşti. Excesele se vor amplifica în Jocul cu moartea şi Rădăcinile sunt amare. zis şi burticosul." Morala sărăciei. se înţelege. nu pleacă dintr-un bordei (scena se petrece la oraş) până ce nu i se pune în căldăruşă o anumită suma de bani. Numai schilozi n-avem în casă. Darie începe într-o zi să şchiopăteze. Spiritul mânios se descarcă în valuri inepuizabile de fraze. dar cum n-au un boier prin apropiere. — Cum adică? — Iaca. în astfel de cazuri. Voi. reducând fiinţa ţărănească la un mecanism elementar. Prozatorul insistă neverosimil de mult în această direcţie. popa. Unii. Zaharia Stancu nu putea evita. folosindu-i ca hrană pentru cai. momentul capital al răscoalei. Ţăranii din Omida află că alte sate „fac revoluţie" şi se hotărăsc să se mişte şi ei. Să se ducă la dracu toţi boierii. Uneori probele întrec necesităţile demonstraţiei şi trădează la Zaharia Stancu un exagerat gust al atrocităţii. Ţăranii mănâncă. L-a descris însă nu cu minuţia la care ne aşteptam. Popa Bulbuc refuză să dea unor copii înfometaţi colacii primiţi la slujbă. Desculţ suferă în special de excesive descripţii sociologice în dauna analizei vieţii interioare. Căpătăm şi schilozi. „Desculţii" lui trăiesc la limita de jos a existenţei şi.

vizionară. Sunt narate şi fapte mai grave. toti să stea în jurul ei cu câte o găleată de apă pentru a nu se întinde pârjolul. umblă călare pe câmp şi oriunde întâlneşte un rumân. . eu nu sunt boier. şi „revolutia" s-ar opri aici dacă n-ar interveni dada Zvâca. apoi.. o să vie. totuşi. strigă boierului Pienaru: „Omoară-ne. Voi... opinci. Alţii. Acum ne-am răsculat pe negândite. Strigătul lui este: „Brazdă-ngustă şi adâncă". ea prezice iminenţa răscoalei şi. Mareş mai oferă şi un butoi cu vin.. nu mai încape discuţie... o oală de fasole şi le răstoarnă în burta mortului. identificarea nu este posibilă în datele propuse de Zaharia Stancu. Tunsoiu.. în genere. să răscoale satele [.— Dacă n-avem alt boier!. — Măi. în timp ce oamenii strigă: „Brazdă-ngustă şi adâncă. Prozatorul a voit. ilustraţia epică este însă neconvingătoare. II____________________________________________25 tară lege estetică. S-ar putea zice că meditaţia aparţine prozatorului. el nu poate formula o teorie filozofică despre naşterea Universului. Precup Uţupăr ia un fier de plug şi sfârtecă de la beregată până la buric pântecele logofătului. Pentru un copil de ţăran care de-abia ştie să scrie şi să citească atâta cultură uluieşte. fură trei raţe de la conac. pune izbucnirea ţărănească în relaţie cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu.. Un ţăran. sunt curente în literatura din anii '60. batjocoresc pe femeia administratorului. Ele coboară valoarea. om matur. într-un cimitir în care sunt îngropaţi soldaţi germani.] unul sau mai multi. este scena pedepsirii logofătului Filip Pisicu.]. Altă dată o s-o facem cu mai multă chibzuinţă. o lingură de lemn. femeie aprigă la fire. desigur.. cultivat şi că reveriile din cimitir nu reprezintă decât un inocent transfer de la autor la personaj. Oricât de precoce ar fi un băiat de 15 ani. a cărţii. Desculţ nu este străin de asemenea abateri de la principiul elementar al autenticităţii. şi mătuşa Uţupăr. Dar ei gândesc că odată şi odată o să se nască alt Tudor [. fierarul lancu Brătescu. apoi. este silit să mănânce păsările putrezite.. Oamenii tac şi rabdă asuprirea. însă. pentru posibilităţile ideologice ale mătuşii Uţupăr de la Secara: „— Să trăim şi noi mai bine. ucigaşule!. Apoi femeile aduc o mămăligă mare. Dacă dăm crezare frazelor de mai jos. când vine represiunea.. Logo24________________________________________________________Eugen Simion fătul. om din sat. la urmă. Cunoaşte mişcarea romantică şi evocă romanele lui Wildenbruch?!. oameni buni. O să vie vremea." Profetismul mătuşii de la Secara este cam nepotrivit cu condiţia ei. beti. Memorabilă. Teza poate fi justă. pe alocuri excepţională. îl plesneşte cu biciul.. prin violenţa simbolului.. Darie (naratorul) ştie prea mult pentru vârsta şi puterea lui de informare. Un copil înfige. Multe pagini sunt neconvingătoare şi absurde. prozatorul introduce pe scena ţărănească un socialist. care ruşinează pe bărbaţi cu vorbe grele şi răstoarnă băutura spurcată. sub ochii unui copil. neverosimile în cel mai înalt grad. să ilustreze o teză ideologică privitoare la dialectica forţelor sociale. logofete"." în altă parte. care deschide ochii sătenilor asupra evenimentelor.. ca şi voi. Represiunea este sângeroasă... el citeşte numele de pe cruce şi are reverii istorice suspect de exacte. minte dialectică. Am purtat." Cârciumarul propune ţăranilor să dea foc la şura de paie şi. Prea mult. Aşa este. Astfel de transferuri. eu sunt om de-ai voştri.. după cea mai elemenScriitori români de azi.... în timpul revoltei.

Intrând argat pe moşia ciudatului boier Arghir Arizan. ca Rebreanu în Răscoala. fiecare fir de grâu. viu ca un şarpe. Femeia care nu face copii. nu trebuie căutate personaje memorabile în Desculţ. ucenic tăbăcar la jupan Moţatu.. anafura ţăranilor care nu plătesc taxa de un leu. când se apropie zorile. stă aproape de o şatră de ţigani şi. Noaptea cerul e viu. Un plutonier neamţ împuşcă. Individul exprimă o minimă nuanţă faţă de tiparul urmat de toti. Fiecare fir de iarbă. cu toate acestea. sub acest aspect. dement. de notaţii tulburate de freamătul materiei: 26________________________________________________________Eugen Simian „Cine a spus că noaptea câmpul doarme? Noaptea. pentru a stârni curiozitatea cititorului. Carul Mare şi-a strâmbat oiştea.. e pătimaş subiectiv. un pictor obiectiv.. personajul trece printr-o sumedenie de aventuri până ajunge. el înjură şi blestemă într-un chip incredibil de nedemn pentru condiţia lui!) şi. şi de aici intră în casa lui Bănică. Zaharia Stancu este. o prinde. deasupra pietroaselor nesfârşiri bulgare. Deschide larg buzele.. apoi trece la jupan Guşă. Aseară Carul Mare era acolo.. o adulmecă.. câmpul îşi trăieşte viaţa lui. spre miazănoapte. îl vezi cum se roteşte. popii sunt de o lăcomie incredibilă (un preot nu vrea să dea. Plecat din Omida. n-are răbdare să convingă prin intermediul faptelor. îşi împănează cartea cu inutile episoade. cunoaşte fiorii împerecherii cu tânăra Zambila. Este. nu iese la câmp şi nu se lasă strivită de pumnii bărbatului este o oaie neagră în turma albă a tradiţiei. Iată de . un prozator al gloatei. Abaterile sunt rău privite. Noaptea vântul e viu. Zaharia Stancu nu-i un realist în sensul vechi al termenului. Deschide larg braţele. viu ca un şoim. Spaţiul acesta de mizerie întunecată este spart. Există unul singur: masa ţărănească. se amestecă în naraţiune şi judecă totul din unghiul unei intolerante morale de clasă. fire demenţială. impersonal al ei. Mai înainte fusese dus de un tăbăcar într-un bordel murdar. pe ţăranii care-i ies în cale. din loc în loc. în noaptea învierii. Uite!. excitat şi scârbit de trivialitatea existenţei. Psihologia colectivă se traduce în reactiuni tipice. Ochi de pamfletar. fiecare fir de floarea-soarelui ori de porumb noaptea deschide ochii. Răcoarea e lacrima stelelor. pământii. Fiecare vietate pândeşte altă vietate. întâi. Noaptea pământul e viu. luminată şi aceasta dintr-o unică direcţie. trădând o gândire primar maniheistă. Paginile despre peregrinările lui Darie în vreme de război nu mai au acuitatea şi culoarea dinainte. o înghite. la porţile Capitalei. Prozatorul are un ochi atent la asemenea aspecte patibulare. îmbrăţişează răcoarea udă. Lipseşte acea notă de gravitate simfonică în mişcarea mulţimii. Iată-l spre miazăzi. cum s-a văzut.. priveşte slava. dar pleacă şi de aici pentru că cele trei fete ale jupanului vin noaptea şi se uşurează în găleata aflată în camera în care doarme Darie. pictura socială este acum simplistă. respiră văzduh. El este cu premeditare şi prea zgomotos tezist. fără să fie. se înspăimântase şi fugise.Desculţ urmăreşte biografia lui Darie şi în alte medii sociale. Acum.. într-o noapte. Prozatorul caută pitorescul în degradarea vieţii de provincie şi. iar reactiunile s-au sacralizat în datini. El face gesturi previzibile în cutare sau cutare etapă a vieţii. în genere. ca un om... Şopârle lungi. lunecă reci printre ierburi. dată fiind formula cărţii." Este limpede că.

ce nu există în Desculţ decât destine reprezentative. Fără analiză, portretul se limitează la consemnarea datelor fizice exterioare. Omul este înalt sau scund, slab sau gras, se uită drept sau cruciş. Scriitori români de azi. Voi. II____________________________________________27 în sfera acestei psihologii colective, câteva figuri rămân, totuşi, în minte, întâi Darie, copilul „răzgâmb şi zănatic", apoi voluntara mătuşă Uţupăr de la Secara, variantă dunăreană a tipologiei feminine tradiţionale. Mai complexă psihologic este Costandina, eroina unui episod introdus în ediţia mare (1960) a cărţii şi publicat, apoi, separat, ca o nuvelă de sine stătătoare. Drama ei este drama eternă a ţăranului: pământul. Nouă este strategia pe care o foloseşte pentru a-l căpăta. Sora vitregă de la Saiele apare în familia lui Darie cu trupul mutilat de Digă, bărbatu-său, mânios că rudele de la Omida nu-i dau partea lui de pământ. Ea solicită cu umilinţă o ipotetică zestre de pământ, spre disperarea numeroşilor fraţi şi surori: „— Pământ? De unde să-ţi dăm pământ? N-avem. N-avem nici noi pentru noi... — De unde aveţi, de unde n-aveţi, să-mi daţi partea mea. Nu plec de aici până nu-mi daţi partea mea de pământ. Nu plec nici moartă..." Alungată, bătută, umilită, Costandina cere, cu glas plângăcios, partea ei de pământ. Ion, fratele vitreg, face o glumă sinistră. El manifestă înţelegere pentru soarta Costandinei şi opinează că da, trebuie să i se dea o bucată de pământ. Ideea scoate din sărite pe Evanghelina: „— Nemernicule! strigă ea. Eşti un nemernic şi un neisprăvit. Totdeauna eşti gata să dai ceva. Dacă nu ti-ar fi teamă că rămâi cu dosul gol şi râde lumea, ţi-ai da şi izmenele de pe tine." Bunătatea lui Ion este însă înşelătoare. El pregăteşte victimei o răzbunare grea. Se duce în arie, ia bulgări de pământ şi-i îndeasă în gura Costandinei. îi dă, adică, pământul pe care l-a promis în bătaie de joc... Toată scena ar fi sinistră dacă tânăra ţărancă n-ar ascunde, sub o umilinţa extremă, scandaloasă, semnele demnităţii ţărăneşti. Dusă cu forţa la Saiele, ea se întoarce repede arătându-şi gura ştirbită de Digă şi cere în continuare, jălalnic, pământul la care, după legile nescrise ale vietii ţărăneşti, ar avea dreptul. 28________________________________________________________Eugen Simion Avem toate elementele pentru a spune că Costandina este, ca Ana din Ion, tradiţionala victimă între ambiţia brutală a soţului şi îndărătnicia familiei, însă Costandina este un suflet mai complicat şi umilinţa ei are o notă smerdiakovistă. Ea urmăreşte un scop foarte precis şi, pentru a-l atinge, îşi dezarmează adversarul nu prin forţă, ci prin exacerbarea slăbiciunii ei. Pentru ţăranii din Desculţ, această cădere morală este nefirească. Ca să scape de glasul bocitor al Costandinei, familia lui Darie cedează în cele din urmă: îi dă o bucată infimă, neproductivă de pământ, totuşi, îi dă. Victima câştigă şi, intrată în posesiunea pământului, revine la demnitatea obişnuită. Glasul este, acum, aspru, îndârjit, trădând o mare forţa interioară: „ Mânca-v-ar inima câinii! striga ea. Pentru că m-aţi chinuit până să-mi daţi... partea mea de pământ, mânca-v-ar inima câinii!... Mânca-v-ar inima câinii la toti! Mi-aţi dat părticica mea de pământ, cu act mi-ati dat-o, dar m-ati pus să-mi cheltui bănişorii pe act. Mânca-v-ar inima câinii! Erau bănişorii adunaţi cu spinarea de bărbatu-meu, de Digă. Mânca-v-ar inima câinii..."

De aici se vede că umilinţa nu este decât o armă în mâna orgoliului ţărănesc. Zaharia Stancu, studiind cu mai mare atenţie un caz moral, scrie câteva zeci de pagini excepţionale. Citit după trei decenii de la apariţie, timp în care proza românească s-a îndepărtat de formula prozei lirice, Desculţ rezistă judecăţii critice. Multe pagini sunt, e drept, prăfuite, optica maniheistă a cărţii jenează, consideraţiile sociologice sunt elementare şi dezechilibrează prin abundenţa lor naraţiunea, lipsa de complexitate interioară a ţăranului şi, mai ales, absenţa oricărei note de spiritualitate pot trezi bănuieli asupra viitorului acestei literaturi; însă, în limitele ei, cartea este substanţială, vie. Forţa de a impune o tipologie văzută în determinările ei sociale şi arhetipale nu a diminuat. Intenţia de a face cronica unui veac, făcând cronica unei vieţi, este limpede la Zaharia Stancu. Jocul cu moartea (1962) reia firul Scriitori români de azi. Voi. II____________________________________________29 din Desculţ şi-l duce, în stil Panait Istrati, în sudul Dunării. Formula picarescă a prozei se lămureşte aici mai bine, deşi, esteticeşte, romanul este mai slab decât altele. Stilul de a nara rămâne acelaşi, inclusiv stilul flash-back-ului care, în Rădăcinile sunt amare (19581959), va transforma memorialistica într-o suită exasperantă de paranteze. Jocul cu moartea este o carte despre război, descris nu direct, ci prin ecourile lui. Tema cărţii ar fi descoperirea lumii de către un adolescent curios în nişte vremuri sângeroase. Darie a fost ursit de la naştere, aflăm acum, să ţipe în interiorul lui şi să nu fie auzit în afară, să nu cunoască fericirea, să fie înşelat, dar să tină mereu ochii deschişi şi să vadă enorm. Toate aceste sugestii apar în literatura lui Stancu sub forma unor comentarii a căror sursă cititorul nu o cunoaşte. O voce dinafară se insinuează în naraţiune şi glosează, ca în teatrul antic, acţiunea de pe scenă. Nu sunt foarte profunde aceste comentarii, dar ele au meritul de a introduce într-o literatură congestionată de evenimente mici dimensiunea mare, relativistă a eternităţii. Aceste suspine lirice, ce trimit la versetele Ecleziastului, în ciuda caracterului violent profan al prozei lui Stancu, sunt repede părăsite. Prozatorul se întoarce la fapte şi faptele vin, unele după altele, într-o inepuizabilă înlănţuire. Darie, vânzător de ziare în Bucureşti, este arestat de autorităţile militare germane şi băgat într-un vagon cu destinaţia Bitolia. în tren este strânsă pleava oraşului (mediul normal al romanului picaresc): borfaşi, oameni fără căpătâi, trimişi, acum, să sape tranşeele în spatele frontului. Potrivit metodei sale, prozatorul îi pune pe toti să vorbească, iar când aceştia tac, vorbeşte Darie. Darie se întoarce des cu gândul la Omida, şi unele întâmplări din Desculţ (povestea fetei Zarinca şi a turcului Daud, faptele Dioaicăi, vrăjitoarea care a scos ochii sfinţilor din biserică) mai sunt o dată narate, pe scurt. Sunt multe platitudini şi absurdităţi în Jocul cu moartea, însă, în genere, cartea interesează, ca toată literatura lui Zaharia 30________________________________________________________Eugen Simion Stancu, prin mişcarea, senzaţionalul şi culoarea ei. Darie este atacat, în vagon, de Diplomatul, zis Temistocle Filodor, zis şi Zeno Zenon, Serafim, pe adevăratul său nume, pare-se, Cosâmbescu, falsificator de bani şi nene într-o casă de toleranţă de pe Griviţa. Fost consul, Diplomatul are moravuri suspecte (este, probabil, pederast) şi ura lui faţă de Darie, numit şi Scaurus, are şi raţiuni

mai obscure. Darie se apără cu cuţitul şi reuşeşte să scape nevătămat, corporal şi moral, dintr-o lungă serie de primejdii: vagonul în care sunt închişi prizonierii ia foc, în Serbia trenul este bombardat, apoi, evadând, Darie şi Diplomatul sunt prinşi de greci, de cuţovlahi etc. înfometaţi, ei mestecă iarbă şi prind un arici şi-l frig. Scăldându-se în râu, sunt surprinşi de doi clefţi şi rămân fără haine. Două grecoaice miloase îi salvează, îi primesc în casă, îi ospătează şi-i lasă să se bucure noaptea de bunurile lor. Ca răsplată, Diplomatul le fură, la plecare, o mahmudea. Prinşi de cuţovlahi, evadaţii cunosc obiceiurile unui neam războinic, asistă la o execuţie, o înmormântare şi la o naştere simbolică. Şi cum zănaticul Darie are cunoştinţe peste tot, întâlneşte aici pe băiatul lui bei Gheorghe, fost pândar la boier Arizan, şi deapănă împreună amintiri despre viaţa de la conac. Cartea se încheie cu întoarcerea cuplului la Bucureşti şi arestarea Diplomatului, a cărui biografie rămâne, astfel, nelămurită până la capăt. Prozatorul, care nu cultivă niciodată misterul, nu dezvăluie în acest caz adevărata identitate a personajului. Ceva rămâne ascuns în biografia lui, ca şi viciul aberant pe care autorul (sincer, de obicei, până la brutalitate cu personajele sale) se fereşte să-l numească pe faţă. Războiul real din Jocul cu moartea este, în planul simbolic al cărţii, şi războiul unui tânăr cu împrejurările vieţii. Fjdstă mai multe întrupări epice ale acestui simbol. Darie se luptă cu un şarpe şi scapă de el numai datorită agilităţii. Acelaşi Darie observă apoi bătălia dintre două armate de furnici şi nu-şi ascunde gândul că aceeaşi lege acţionează şi în viaţa indivizilor, însă gândul nu este Scriitori români de azi. Voi. II____________________________________________31 dus mai departe, filozofia cărţii iese din fapte, iar faptele arată ceea ce s-a văzut mai sus. Personajele n-au o autenticitate structurală şi, din această pricină, actele şi vorbele lor par uneori neverosimile. Diplomatul este un escroc de clasă mare (consul, falsificator de bani etc.), o variantă a lui Gore Pirgu, şi dispreţul lui cinic faţă de oameni (poate real, în orice caz posibil sub latura morală) ar avea nevoie de o complexitate morală mai mare din care nu pot lipsi ipocrizia şi inteligenţa. Diplomatul spune însă de la obraz că el „dispreţuieşte oamenii pentru că muncesc, pentru că se supun legilor", în lipsa ironiei, aceste vorbe sună fals, neîndemânatic şi, prea obstinate în rău, sunt lipsite de gravitate. Ironia luminează şi face suportabilă, de regulă, literatura picarescă. Zaharia Stancu n-o are sau n-o foloseşte totdeauna şi, din această cauză, în întunericul multor întâmplări nu se zăreşte nici o adâncime. Explicaţia ce s-a adus că războiul face posibil orice nu se poate accepta, pentru că în Jocul cu moartea nu dezordinea fragmentelor epice este în discuţie, ci autenticitatea lor estetică. Meritul romanului nu constă nici în aspectul documentar (cum s-a zis). Alte scrieri sunt mai bine informate şi aduc dovezi mai pregnante despre război. Meritul cărţii lui Stancu stă în sugestia unei legături misterioase dintre inocenţă şi viciu. Darie şi Diplomatul formează un cuplu moralmente imposibil. Ceea ce îi uneşte ca un lanţ este ura. Pentru a supravieţui, ei trebuie, totuşi, să meargă împreună. Istoria acestei legături este bine făcută în roman: încercări de suprimare, momente de tandreţe, solidaritate în suferinţă şi confuzie morală — iată ce sugerează epica precipitată, descusută, a lui Zaharia Stancu.

Domnişoarele Vurtujeanu au rămas nemăritate. este grosolan şi prost. întâi. Voi. prin stil. amantul mamei sale. după Desculţ. Cartea începe cu un refuz („Unchiul Tone se uită ponciş la mine"). stilul mai supravegheat. Văzând mai puţine lucruri în desfăşurarea lor orizontală. mai întâi.Pădurea nebună (1963) a fost socotită de toti cartea cea mai bună. trăieşte cu elevele şi face politică în stilul eroilor caragialeşti. Zoie Popazu a fost căsătorită fără voia ei cu Pândele. nici astâmpărul. o concentrare a evocării. Mediul şcolar este de o mediocritate aberantă. înscrise într-un scenariu. semnele se vor înmulţi. Manolescu). aşteptând nu se ştie ce. l -l74) şi în ele sunt concentrate toate elementele principale ale viitoarei naraţiuni. varietatea experienţelor prin care trece eroul îndreptăţeşte pe S. Un altul. Insistenţa în caricatură a dus gândul criticii la I. dură şi asupra ei se fixează aceeaşi privire „poncişă". II____________________________________________33 al XlX-lea. Dobrică Tunsu. ochiul vede mai mult în adâncime. ca în romanul realist din secolul Scriitori români de azi. aşadar. Să umblu mereu prin lume. Timon. Avocatul Olimpiu Chelu s-a căsătorit cu fiica unui negustor bogat şi nu-şi primeşte în casă tatăl. în fine. care dă semne de vocaţie literară. p. pe noii ucenici. din care se va grăbi să fugă. imposibilitatea eroului de a intra şi de a se fixa în noua aşezare. Cezar Petrescu şi a tuturor nuveliştilor de la începutul secolului reapar aici. L. . cu momentul pătrunderii eroului pe poarta unui târg de provincie. Unchiul Tone este zgârcit şi alungă neamurile. Să umblu. Se pare că sunt ursit să nu-mi găsesc niciodată rostul. fatal. Materia epică este. o înseninare a spiritului creator. Iniţiere în ce? în viaţă. stau toată ziua pe banca din faţa casei şi privesc uliţa prăfoasă. Prozatorul a mai adăugat pe atâta şi a făcut o carte nouă. observaţia 32________________________________________________________Eugen Simion mai bună a vieţii morale dau paginilor coerenţă şi substanţă. lipsind simbolurile mari. Instituţiile importante ale târgului sunt: cârciuma. „cu lâncezeala lui de smârc"." Refuzul unchiului Tone de a-l primi pe Darie anunţă. Să umblu. fără poezie. mai densă în toate privinţele. om simplu şi bun. Cartea are ambiţii mai modeste şi trădează. a ajuns patron şi bate. Darie trece prin toate. Există şi o restrângere a spaţiului epic (târgul Ruşii-de-Vede îndată după primul război mondial) şi. Destinul lui este să peregrineze. Caragiale şi la Capriciile lui Goya (N. „Câinoşenia" unchiului este un semn şi.. Turtulă. dându-ne de la început sugestia că Darie. după ce se deschisese.. Un roman iniţiatic Pădurea nebună totuşi nu este. 1958. II. cum şi spune undeva: „Nu pot sta mult într-un loc. Darie întâlneşte o lume mucegăită şi mediocră.. alternanţa de stiluri a făcut să se vorbească de o structură clasică „îmbibată de romantism" (Paul Georgescu). fost ucenic tăbăcar. un univers ostil. Până la un punct aşa şi este. bordelul şi şcoala. unitară. a lui Zaharia Stancu. la rândul lui. Pădurea nebună este. un roman de moravuri provinciale. însă privirea nu rămâne imobilă. în Rădăcinile sunt amare (voi. Ca toate celelalte. Un profesor. Damian să descopere în Pădurea nebună proiectul unei iniţieri. desigur... Elementele prozei lui Sadoveanu. nu va rămâne nici în acest loc. în continuare. eroul. Două sute de pagini din roman apăruseră. ascunse. cafeneaua.. Compoziţia mai strânsă. într-o transcriere mai crudă. în curând. cartea se încheie cu o plecare (spre Bucureşti). rea. El sfătuieşte pe Darie.

încheiat din cauza nehotărâţii eroului. Neverosimilă este în Pădurea nebună imaginea grevei generale din 1920. totuşi. el este primit în familia Arpaş. voind să sugereze o alternanţă. dar mai drepte. curmă cu brutalitate inutila jeluire: „— Gata! Nu vă mai pişaţi ochii şi nu mai zbieraţi ca nişte măgăriţe. Erau o adevărată landră. dacă am face o statistică. Filipaş. cum provincia a oferit totdeauna modele de caricatură în această privinţă. Prozatorul forţează istoria şi construieşte cu obstinaţie într-o schemă ideologică falsă. Câinii ies mereu în calea lui Darie şi.. cu moravuri proaste. este ciung. primit în casă s-o mediteze.„să se facă mai bine căcănar decât scriitor". Voi. în umbra unui mare simbol: deliormanul. Astfel judecă .. Se băteau între ei pe rămăşiţele unui hoit de vită. Despa. Este puţin probabil să fi existat în târgul uitat din câmpie o conştiinţă revoluţionară atât de vie şi posibilitatea unei acţiuni de gherilă urbană." Viaţa politică nu este ignorată şi. adolescent acum. Nu este singurul în roman. La lumina acestei existenţe pierdute. La şcoală. şi are cu ea un început de idilă. II____________________________________________35 ginară. bea zdravăn şi bate bordelurile din oraş. O fată. am vedea că proza lui Stancu este străbătută de un număr mare de cârduri de câini înfometaţi şi murdari. Tehnică romantică răspândită. o coardă gravă şi mâna nu-i tremură. unde întâmplările par încă semnele destinului. târgul pare un mediocru furnicar. slujnică în casa cu fete a Aspaziei Harnik. Iată o singură imagine: „Văzui câinii. sunt experienţele lui Darie. împăcată cu fatalitatea. notaţiile egice. însă momentul epic cel mai puternic este acela al morţii unchiului Tone. îşi dă foc. bunica de la Cârlomanu reprezintă prin vitalitatea ei semnul altei lumi. ca literatură. mai aspre. Episodul plimbării în pădure şi duplicitatea fetei în urma încercării de violentare a ei de către nişte ţigani este memorabil. Evenimentele se desfăşoară. care ameninţă pe muribund cu ciomagul: „— Tone! Ce e cu tine. Zaharia Stancu îmbogăţeşte tipologia tradiţională cu câteva desene tenebroase: Stelian Paleacu. unchiul Tone moare şi neamurile îl plâng. Reintră în scenă teribila bunică de la Cârlomanu. mă băiatule? Te ştiam om în toată firea! Ce-ti veni să te iei după vise şi să ne-mpuiezi capul cu ele? Nu ti-e ruşine obrazului? Pun ciomagul pe tine dacă mai spui prostii în faţa copiilor!" Când. bunica. în perspectiva de a deveni mamă. în acelaşi fel trebuie să citim şi episodul Uruma: o poveste de dragoste petrecută în altă „pădure nebună" — stepa dobrogeană. Prozatorul introduce această soluţie imaScriitori români de azi. în genere. Un simbol al locului este Jandra de câini". în fapt. care duce o existenţă semirurală. au o mai mare consistenţă. locul unde altădată foiau în libertate vieţuitoarele sălbatice şi hoţii. Despa este sedusă de craiul profesor Timon şi. Devenit şcolar. Importante şi substanţiale. Cartea nu este prea originală la acest capitol. Zaharia Stancu atinge. că mi s-a făcut lehamite de atâtea vaiete. Voi. atingând această sferă morală. un contrast. pădurea nebună. Aceste 3 Scriitori români de azi. este rea şi terorizează pe Darie. Darie cunoaşte pe Valentina Bulgun. Lăpturel etc. II 34_______________________________________________________Eugen Simion aspecte sunt însă izolate şi nu ocupă prea mare loc în carte. unul dintre copii. iar pe deasupra mi-aţi mai asurzit şi urechile!" în orăşelul muced. aici.

Din planul reprodus pe coperta interioară a cărţii deducem că prozatorul intenţiona să publice. cu o compoziţie apocaliptică. episodul Alion Drugan — Tia Cudalbu sub forma unui roman poliţist: Actriţa. mai târziu. în sine. Există o cronologie a memoriei. separat. şi morala se întemeiază pe libertatea lor. Iubeşte viforos pe Lenk (Darie). Proiectul epic nu se opreşte aici. „Transfer" de obiect erotic ce cade sub incidenţa psihanalizei. iar când „câinele necredincios" dă semne că vrea să plece. după care ei se pot socoti bărbaţi. el înfăţişează în Pădurea nebună scene din viaţa tătarilor şi a găgăutilor din Dobrogea. Cronica începe. în Florile pământului. Un episod se petrece în 1946.Uruma. Exotismul este în nota Chateaubriand şi a tuturor prozatorilor lirici de după el. cu unele suprimări şi adaosuri. în Pădurea nebună. este. reveniri. deşi Darie este om de câmp. Pe Lenk l-ar fi adus marea. Nu există în Rădăcinile sunt amare o cronologie obiectivă a evenimentelor. bulgari. un preot. Zaharia Stancu nu mai respectă nici o tehnică epică. Aproape 200 de pagini din volumul al II-lea au intrat. în această magmă informă. Povestirea. Stancu prezentase viaţa erotică a unei şatre. un eşec. Istoria este amestecată cu ficţiunea. . greci. cât violenţa pasiunilor. într-o transcriere nouă. din care prozatorul n-a publicat decât primele cinci tomuri (1958-l959). Romanul. şchiop şi ajunge la Sorg mânat de foamete. să pună oarecare ordine. este bine construită şi are acel aer superb romantic pe care îl ştim din literatura secolului trecut. bolnave de sifilis. Alte episoade privitoare la cronica alegerilor din 1946 şi la viaţa politică şi literară interbelică formează. substanţa romanului în trei volume Vântul şi ploaia (1969). Formula memorialistică (folosită întâi în Zile de lagăr) îngăduie totul: cronică politică. fiica tătarului Selim Reşit. după ce vorbeşte în mai multe rânduri de turci. cel următor în 1922. evident. fost ocnaş. jurnal în interiorul altui jurnal etc. poem. naraţiunea este sistematic „spartă" pentru a face loc unui şir de paranteze. s-a văzut. Uruma înfige furca în pântecele armăsarului Hasan.. Mediile balcanice pestriţe atrag în chip special pe Zaharia Stancu şi. Băieţii ajunşi la pubertate sunt supuşi unei operaţii dificile (tăierea cu „trestia"). pamflet. Ochiul prozatorului nu caută atât detaliul etnografic. venirea lui Darie la Sorg. Zaharia Stancu a voit. dinspre prezent (1946) spre trecut (primul război mondial). în Pădurea nebună există mai multă „psihologie" (chiar dacă psihologia este elementară) decât în alte cărti. suspansuri. în întâmpinarea visului ei. 36________________________________________________________Eugen Simian Biografia lui Darie continuă în Rădăcinile sunt amare. aici. într-un sat de găgăuţi. Uruma are faţa de culoarea lunii şi conduce nebuneşte herghelia de cai călărind pe armăsarul Hasan. Bancherul şi câţiva oameni simpli. un ciclu epic ambiţios. bea de stinge şi pune la cale furtul turmelor. cu salturi uriaşe. dar el trebuie analizat ca documentul unei curioase rătăciri scriitoriceşti. iar tipologia ei e mai bine diferenţiată şi mai bine fixată pe pânza epocii. repetiţii. Femeile. Simţurile ei sunt sălbatice. n-au ruşine şi trag de mânecă pe cine întâlnesc în cale. Tripon. invenţie epică. în Şatra (1968) descrie mai documentat (pe 600 de pagini) exodul şi destrămarea unui trib de ţigani nomazi în timpul războiului. Ideea de a face o cronică a veacului XX se vede limpede.. totul într-un ritm nebunesc şi haotic.

De aici.. critica simpatetică a apropiat-o de Vitoria Lipan. mai multe 38_______________________________________________________Eugen Simion posibile romane) în acest labirint. Există mai multe fire (şi. O acţiune vastă.) şi. intră. Elegie. însoţiţi de o mai puternică meditaţie tristă. pe Veve Chiorul şi nenumăraţii fii şi nepoţi ai verilor din Desculţ. Licu Oroş. Romanul devine un polip uriaş. El poate fi citat ca un posibil model pentru Zaharia Stancu. Darie-naratorul revede lumea din Desculţ ce se pregăteşte să moară. la Palatul Regal. lăsând judecata critică deoparte. deci.Dintr-o pagină din Vântul şi ploaia deducem că Zaharia Stancu a voit să facă mai mult memorialistică romanţată decât să scrie un roman propriu-zis. unde naratorul. întâi. Coboară spre rădăcini. o veche iubire. Dar. Voi. Legătura dintre galeriile acestui amplu şi întortocheat edificiu o face Darie. Paralel. II____________________________________________37 etc. bătrân şi bolnav. unde. 1961). să vedem planul acestei costisitoare construcţii. Modul acesta de a amesteca istoria cu imaginaţia epică fusese folosit de Constantin Stere în ultimele volume din ciclul în preajma revoluţiei. acţiunea se mută în sudul Moldovei. a evenimentelor din 1946. în cafenelele bucureştene din deceniile interbelice. din păcate fără interes literar în cea mai mare parte. un roman detaşabil. de o inautenticitate estetică cum rareori s-a putut vedea în opera unui scriitor important. în fine. La Omida. împovărată de toate clişeele prozei din epocă. începe în volumul al IV-lea al acestei neîncheiate saga: romanul bancherului Drugan şi al actriţei Tia Cudalbu. plecată la Satu-Mare şi Bucureşti în căutarea fiului arestat. Bordea. O anticipare a tulburătorului prohod din Ce mult te-am iubit. Tatăl lui Darie moare şi meditaţia devine mai neagră. poezie a timpului. sentimentul trecerii. în satul tătărăsc Sorg din Dobrogea etc. teribilă a detenţiunii lui Licu Oroş şi a grupului de comunişti de la Satu-Mare. în fapt. şi rădăcinile duc la Satu-Mare. pentru a face loc evenimentelor. Aşa se explică de ce oameni politici ca luliu Maniu. întins pe 2. O cronică. Cartea începe la Omida. oameni politici şi gazetari citaţi în această memorialistică inconsecventă cu adevăratul lor nume. faraonică de asumare a istoriei. Urmează fragmente din jurnalul secret" al lui Darie. Darie reîntâlneşte pe Filimona. apoi. ţăranca dârză din Condorul Maramureşului. caricaturistul Raţă etc. completat cu o vastă cronică a vieţii politice şi culturale între 1920 şi 1940. în fine. regele Carol al II-lea etc. indivizi cu o stare civilă precisă ascunşi sub nume transparente (Norocel Tăunosu. Urmează cronica luptelor politice din primii ani de după cel de al doilea război mondial. El vorbeşte aici mai putin despre sine. alături de personaje inventate: Ţigănuş. Perpessicius crede că Rădăcinile ating o „înaltă ţinută literară" şi reprezintă „una din marile victorii ale romanului nostru contemporan" (Menţiuni de istorie literară şi folclor. fraţii Gânju Scriitori români de azi. există în Rădăcinile sunt amare trei rânduri de personaje: personaje fictive. Ion Mihalache. la Teliu. poetul Radu Ghindă.100 de pagini şi cu aproximativ 500 de personaje (la sfârşitul volumului al IV-lea există un glosar unde sunt citate cam atâtea nume). . superficială. însă cronica. O cronică.. nu se opreşte aici. E. Până aici ne aflăm încă în spaţiul epic din Desculţ. se desfăşoară un roman al Rafirei. candidat democrat. Licu Oroş.. în carte.R L. ajunge în vederea propagandei electorale. palpitant pe alocuri.

împotrivindu-se. Orbescu. putredă de bani. Mai vie şi — până la un punct — mai autentică este cronica politică şi literară bucureşteană. toate rugăciunile pe care le ştie. nu altul decât fiul Diplomatului din Jocul cu moartea. II____________________________________________39 iubirii lui cu Uruma. fraţii Gânju şi naratorul — candidatul blocului democrat. dar. fraţii Cioranu şi Cosâmbescu. a evenimentelor din 1945-l946. Roza este doctoriţă şi a fost închisă la Buchenwald. Este vorba de pseudomonologul interior care constă în atribuirea de gânduri unui obiect exterior. pe care. Angheliu. Se folosesc pistoale. atacaţi cu câinii special dresaţi. cum o femeie bătrână şi fără picioare. Darie întâlneşte aici pe Zambila. Licu Oroş discută în celulă. nu pot fi reţinute. oare. O bandă de bogătani şi legionari. pe zeci de pagini. La Teliu se întâmplă şi altceva: un carnaval al coincidenţelor. Portretele. în frunte cu Bosancă. Marişca Balint. Sub chipul unui călugăr descoperă pe inginerul Cosâmbescu. Orbescu. evenimente politice cunoscute. în altă parte. Prozatorul face. tipologia se dizolvă într-o satiră fără noimă. în aceste notaţii dezordonate intervine şi curioasa pasiune a prozatorului pentru ceea ce Perpessicius numeşte genul „fabulistic". Sunt şi alte exemple de decădere. în câmpia Dunării. o antologie de torţionari perverşi. Darie conversează cu un căluţ. dăm peste evenimente şi mai crude.Să fie. însă nici una nu este semnificativă din punct de vedere epic. comuniştii Licu Oroş. Aici cartea adoptă pe faţă formula 40________________________________________________________Eugen Simion memorialistică: întâmplări din gazetărie. puşti. plăcute sau neplăcute. Mamita. în general. Voi. care nu este altcineva decât fructul Scriitori români de azi. La Teliu. dealtfel. călcaţi în picioare cu bocancii. venind de la centru. o dare de seamă a lor. aşa? Să vedem ce spune romanul. femeile sunt atacate şi altfel şi. . este o unealta primejdioasă. Tot aici vede pe Roza. în Rădăcini. lung şi plictisitor. în calea lui iese şi cocoşată domnişoară Ţeţea. infirma. Lenk. cu Burticosul (un păianjen inteligent şi complice). au loc confruntări dure. grenade. Darie întâlneşte un tânăr tătar. Prefectul Buşulenga unelteşte. pe care o iubise. în perioada antebelică. format din Licu Oroş. se îndură de preotul hârbar şi-i dă drumul în pat. şi conversaţia (confesiunea) este. spânzuraţi de picioare. la Omida. Mosorel Bărbuţă. Găman. Landră. pe care acelaşi Darie o iubise. Rădăcinile sunt amare oferă. piciorul. Ţigănuş este rănit şi un medic duşman îi amputează. ca întreaga cronică. Ştefana sunt schingiuiţi de nişte sceleraţi cu nume de spaimă: Grunz. Un popa Cori atacă servitoarele şi. Velica. Prizonierii sunt bătuţi cu bastonul peste mădulare. în acest fel. Unele fapte sunt cunoscute şi din alte scrieri despre epocă. este cerută în căsătorie de inspectorul Grunz. în acelaşi stil brutal sociologic. Pocal etc. noaptea. unele dintre ele. popa cade în genunchi în faţa uşii şi spune. atacă grupul comuniştilor. mor etc. Cinicul mecena Bogdan-Piteşti reapare. îi rezistă. îl părăseşte pentru adjunctul lui. fără să fi fost nevoie. fără rost. intimităţi din viaţa oamenilor politici sunt relatate în stil repede de articol. în închisoare. Monologul se transformă atunci într-un dialog nefiresc. după oarecare vreme. fiica politicianului Angheliu. întâlniri afective. cu câteva decenii în urmă. fostă prostituată şi patroană de prostituate. din păcate. Deplasându-ne la Satu-Mare. Proza bate spre melodramă. apoi cu marea. Clemente Ţigănuş. ca adolescent. de un grotesc lipsit de fineţea creaţiei.

arta se simte mai puternic decât oriunde în aceste pagini scrise sub teroarea ideii de moarte. Poetul Coresi. dar şi o conştiinţă estetică mai fermă. Ce mult te-am iubit e un poem despre moarte şi despre viaţă. Nu s-a observat această implicaţie a cărţii: Ce mult te-am iubit prezintă asfinţitul lumii din Desculţ. şi dispar înainte de a prinde cititorul de veste şi de a şti ceva despre psihologia lor. are o limbă otrăvită. al unei obsesii şi. neverosimile şi nejustificate în nici un chip. de studiu nu se observă aici. S-a spus că Ce mult te-am iubit e un „bocet metafizic" şi un „poem al înmormântării". trec prin aceste pamflete deghizate. minimă. esteticeşte. O mare libertate. cartea rămâne. Ciclul Desculţ se încheie cu o carte tulburătoare: Ce mult te-am iubit (1968). nu poate fi decât Macedonski. dar interesant. Anecdota cu bijuteriile a mai fost de câteva ori povestită. Mai interesant este în Rădăcinile sunt amare romanul senzaţional al morţii Tiei Cudalbu. Un prozator. poet. parţial. asasinul actriţei Cudalbu nu este cunoscut. Personajele apar o dată sau de mai multe ori pe scenă. Formula dintâi e mai apropiată de esenţa cărţii. Scriitori români de azi. Nu se vede. al prozatorului. colecţionar de documente compromiţătoare. Din el se salvează doar câteva fragmente. mai întâi. Curiozitatea faţă de ele este. Nici această parte nu este scutită de sincerităţi absurde (ministrul justiţiei mărturiseşte public că rolul lui este să lingă scuipatul regal!). Zaharia Stancu descrie o umanitate sub toate formele de existenţă.sub numele de Bordea. atacă pe politicieni. O faună detestabilă.. Cartea este de două ori tristă: 41 . în acelaşi timp. dar. Reţinem şi un personaj cu o identitate literară mai precisă: arhivarul Eulampie. în ea. Ce mult te-am iubit notează momentul declinului. întocmeşte liste negre de intelectuali ce trebuie executaţi. Un filozof cu vederi de dreapta. Totul se ordonează după capriciile memoriei afective. în chip neprevăzut. Bancherul Alion Drugan este vinovat sau este o victimă a camarilei regale? Mister. Nici o preocupare de regie. Reluată. Mai simplu spus. expresiei elegiace. Romanul nu este încheiat. prozatorul arată cea mai mare libertate în modul de a organiza materia epică. Voi. Schimbaşu. nu foarte bun. sub limite admise. minte speculativă şi bun psiholog. II însă Zaharia Stancu îşi pregătea altfel sfârşitul carierei lui epice. Accentul iritat de acolo lasă loc. Norocel Tăunosu. Din cronica încărcată a vieţii literare reţinem câteva destine. Rădăcinile sunt amare reprezintă punctul cel mai de jos pe care îl atinge literatura lui Zaharia Stancu. tratat în maniera liberă a unui jurnal. care oficiază cu solemnitate într-o încăpere sărăcăcioasă şi împarte pietre (fals) preţioase. interesul pentru artă. cunoscute din literatura anterioară a autorului. obsedat de eveniment. o viaţă intelectuală precară. neizbutită.. meditaţiei. e adevărat. în Vântul şi ploaia (1969). apoi ajunge ministru şi este destituit de monarh în urma unui scandal. şi dacă Desculţ înregistrează momentul vitalităţii ei maxime. ce curios. deşi termenul metafizic vine în contradicţie cu ceea ce se ştie despre spiritul eminamente realist. aici. Faptele se leagă mai bine. dincolo de romanul poliţist se distinge un roman de moravuri. jurnalul unor destine. figuri tenebroase de mercenari ai condeiului. Jurnalul. în ciuda a ceea ce a spus critica. Balbus Mierlă. Zaharia Stancu dovedeşte că ştie să construiască o intrigă şi s-o conducă satisfăcător epic.

surori. şi un semn de fineţe şi profunzime în Ce mult te-am iubit e că sugerează cu discreţie neputinţa spiritului cultivat de a privi cu linişte procesele ce par fireşti omului simplu. Cumnatul Sămânţă cară neîncetat damigene de vin de la cârciumarul Buciuc. Voi. apoi îndată ce se întorc la casele lor. Când sora de lingură de la Saiele. îi uită. unchi. mult şi strident. mâine nu eşti". în afara unui sentiment firesc de nelinişte — pe o gamă întinsă." Bocitoarea stridentă stăruie şi. de lucruri şi de fiinţe. şi bătrână ţărancă ce îşi plânge morţii şi le trimite mesaje. ai citit degeaba. Spiritul ironic ţărănesc e neiertător şi în astfel de situaţii. pentru o clipă. o să te descurci tu. fraţii şi cumnaţii.o dată pentru că e scrisă sub semnul spaimei de moarte. Femeile îşi bocesc morţii. Moartea provoacă. îndrăzneţi şi orgolioşi din Desculţ trăiesc în Ce mult te-am iubit un amurg fără glorie. nu mai înţelege nimic. — Atunci. eşti descurcăreaţă. a revenit. Ceva e dincolo de noi toţi. şi într-un regim normal de sensibilitate. intelectual trecut prin multe. astfel de formule oraculare îşi recapătă sensul lor iniţial. La tot pasul în cartea lui Zaharia Stancu. beau haiduceşte. II____________________________________________43 Costandinei. Simte că nu mai ştie. tot ce-ai citit. n-am aflat. Naratorul asistă la înmormântarea mamei şi certitudinile. mătuşile. o mare poftă de a bea şi de a mânca. piticii. Teroarea neantului e poate la el mai puternică. Cel ce evocă e tot atât de neştiutor şi de speriat ca şi personajele în lumea 42________________________________________________________Eugen Simion cărora. ieşindu-şi din fire. nu e nici o deosebire: „— Şi tot citind ai aflat tu ce este viaţa şi ce este moartea? — Nu. iar a doua oară deoarece nu cruţă memoria noastră de lectori. mătuşi. O omor şi-ongrop mâine. în limbajul comun. Costandina. odată cu maică-ta. cititor de cărţi de înţelepciune. Gemenii Scriitori români de azi. cu o nuanţă epicureică mai pronunţată: „Azi eşti. dacă nu tace. boceşte fără rost. tatăl ameninţă: „— Du-te — spune el cuiva — du-te şi spune-i Costandinei să tacă şi că." Omul învăţat nu are cum se apăra de astfel de reproşuri naive. iar vitala mătuşă Uţupăr de la Secara rezumă această trecere rapidă de la o stare la alta prin aforismul: „Morţii cu morţii şi viii cu viii". tatăl intervine şi o sancţionează pe loc: „— Ei. totdeauna te-ai priceput să te descurci. pentru că nici el nu găseşte o explicaţie liniştitoare în privinţa morţii. viu eu acolo şi-o omor pe loc." . deodată. valorile lui se clatină. Elisabeta şi Evanghelina aştern mai multe rânduri de mese. autori şi personaje. Moartea aruncă asupra acestei lumi de fraţi. ele au şi rostul de a fixa o anumită etică a fatalităţii ţărăneşti în faţa morţii. sau. O propoziţie ca aceasta: „pentru fiecare om vine o zi când îi sună clopotul" e. Cei ce asistă la înmormântarea mamei simt. Copiii inventivi. de la resemnare la teroare — şi un fel de revanşă disperată a vietii. paradoxal. Mai este ceva de observat în cartea lui Zaharia Stancu: capacitatea de a reda aforismelor banale dramatismul lor real. între el. veri o lumină necruţătoare. o forţă obscură ne poartă şi ne hotărăşte destinul. Costandino. Sub tensiunea naraţiunii. o veselă platitudine. unchii şi nepoţii au un apetit greu de satisfăcut. făcându-le o documentată dare de seamă despre ceea ce s-a mai întâmplat pe pământ. nu mai face atâta tărăboi.

în locuri necunoscute. moartea.. prin numărul mare de semne premonitorii. Ele ajung. dar cu ce senzaţie extraordinară de profunzime şi de suferinţă! „Nimeni — îi spune autorului cineva — nu ştie unde am fost înainte de a veni pe pământ. Mai mult decât oricare altă scriere a lui 44_______________________________________________________Eugen Simion Zaharia Stancu. Zăricuţă. nimic. Asta dacă dăm faptelor o demnitate şi o măreţie epopeică. Zaharia Stancu privea pitorescul. dar prozatorul nu stăruie în această direcţie: sensul general al naraţiunii este grav. numai noi nu ştim nimic despre morţi. este bătută Scriitori români de azi. un roman independent de ciclul Desculţ. Voi. Acum se instalează în interiorul lui şi construieşte o povestire verosimilă. Este primul semn de rebeliune. o naraţiune iniţiatică. în cărţile anterioare. bunul-simţ şi restabileşte proporţiile: „Prostii! Ce-o să-i spună răposata lui Florică? Parcă el nu ştie câti copii a lăsat în urmă? Ştie. iarăşi. o femeie o ia razna.. cu o sinceritate absolută şi fără nici o preocupare de literatură. în lumea celor drepţi. ce sunt uitarea. însă Lisandra nu respectă legile morale ale şatrei. ce e.. Nimic. valoarea mitologicei treceri a râului Stix.Când. se ceartă.. trimiţând prin răposată mai multe mesaje dincolo. păcătuind. exoticul din afară. reprezentată de bulibaşa Him. Ce mult te-am iubit e cartea lui Darie. naive. fireşte. uneori se omoară între ei. se bat. Războiul distruge însă aceste relaţii.. lisandrei.. II____________________________________________45 cu biciul în faţa tuturor. a fost cumpărată pe bani grei dintr-o comunitate vecină.. pe urmă murim şi după ce murim suntem duşi la cimitir şi îngropaţi. de o aspră poezie.." Ce mult te-am iubit e o elegie pură şi înaltă în mijlocul unei păduri prolifice de surori. întrebări. de unde venim şi unde ne ducem?!. însă ştim că trăim un timp. dar într-o formă indirectă. Mortii ştiu tot despre noi. Vinovată e dra- . punându-şi. şi o meditaţie despre moarte. ca şi Ce mult team iubit. ci de o iniţiere în moarte. Epopeea acestei migraţiuni forţate constituie substanţa romanului. Zaharia Stancu scrie o naraţiune tragică şi.. care a mai intrat în literatura noastră sub înfăţişări mai totdeauna satirice. Oamenii fură. câteva întrebări fundamentale: ce e viaţa. jurnalul unei obsesii. Tema morţii este reluată în Şatra (1968). destinul. ci de o altă lume. Şatra este istoria unei deportări spre răsărit şi a degradării unor legi străvechi de existenţă. Nu mai este vorba aici de Omida şi de Darie. O lamentaţie lungă. faptele sunt însă mai modeste. Ea aduce justificarea pasiunii: „Nu sunt eu vinovată [. Trecerea „dincolo" de Fluviu are. Goşu are drept de viaţă şi de moarte asupra ei. în marginea grotescului." Zaharia Stancu a scris. Formal. singura operă de ficţiune pură a lui Zaharia Stancu. dramatic. Femeia este străină de şatră. mătuşi şi unchi ce privesc fără teroare destinul existenţei lor. prin anumite elemente. trăindu-şi până la deznădejde şi teroare obsesiile. Nu este vorba numai de iniţierea în viaţa unei mici comunităţi ce trăieşte după alte legi decât indivizii comuni. dar respectă autoritatea legii. tot aşa. viaţa şatrei curge normal. în Şatra. un Darie elegiac şi meditativ. norocul. adesea. intervine. Şatra lui Him-başa are legi statornicite de mult şi existenţa ei depinde de respectarea acestor legi.]. în fine. îi place de flăcăul Ariston şi.. nevasta lui Goşu. Şatra lui Him primeşte ordin să meargă spre răsărit şi să se aşeze dincolo de fluviu. astfel.

gostea. Dragostea m-a aprins, m-a zăpăcit, m-a orbit şi m-a aruncat în braţele lui Ariston." însă justificarea nu este primită. Ea primejduieşte structura şatrei, înţeleaptă Oarba, nevasta lui Him-bulibaşa, apără tradiţia, şi tradiţia cere înăbuşirea pasiunilor nelegiuite: „Este adevărat că străvechile noastre legi sunt aspre. Şi tot atât de adevărat este că grozav de aspre sunt şi străvechile noastre obiceiuri. Dar noi nu ne putem lepăda nici de unele, nici de altele, fără să ne pască primejdia pieirii." Pasiunea nu cedează însă în faţa raţiunii, şi Lisandra urmează să fie câştigată, cavalereşte, de candidatul cel mai puternic. Goşu şi Ariston se bat cu harapnicele, se bat cu pumnii, cu cuţitele, Goşu scoate un ochi lui Ariston, Ariston face antrenament lovind cu biciul un sac plin cu paie etc. Istoria acestei violente dragoste va colora istoria tragică a şatrei. Este unul din semnele dezagregării ei interioare. Altele vin dinafară. Him porneşte spre răsărit şi, în drum, sunt surprinşi de bombardament. O femeie tânără, Zara, moare odată cu copilul pe care îl naşte. Alt copil, Baru, intră cu burta într-un par şi, pentru a-i face agonia suportabilă, „oamenii oacheşi" (este denumirea pe care autorul o dă indivizilor din şatră) îl îmbată cu rachiu, întâlnind o coloană de soldaţi străini (prozatorul nu-i numeşte nici pe aceştia), femeile din şatră sunt ameninţate să fie violate, însă ele, la îndemnul unei bătrâne, se apără în chip barbar: ies în faţă, îşi dezgolesc spatele şi fac indecenţe în faţa soldaţilor care, scârbiţi, fug. în apropierea unui oraş, câinii se adună în haită, latră, sar în faţa cailor, voind, astfel, să avertizeze pe Him de o primejdie. Apar şi nişte muşte mari şi 46________________________________________________________Eugen Simian agresive, lui Alimut, feciorul cel mic al lui Him, un guşter îi trece peste picior. Semne negre, rău-prevestitoare. Him însoară pe Alimut cu Kera, şi prozatorul descrie în amănunt ceremonialul unei nunţi în şatră. Mergând, cum cere tradiţia, în pădure pentru a cunoaşte în libertate bucuria împreunării cu Alimut, Kera este atacată de patru inşi şi violată sub ochii tânărului soţ, maltratat şi legat de un copac. Alimut cade bolnav şi nu mai vrea să audă de Kera, pentru că, deşi nevinovată, femeia rămâne, totuşi, „spurcată". Câinele Rob visează câmpuri întinse şi pe ele mulţi iepuri care vin la el şi se roagă să fie mâncaţi. Trecând dincolo de fluviu, semnele morţii sporesc. Şătrarii sunt fixaţi într-un loc pustiu şi, ca să nu moară de frig, intră iarna în peşteri. Urşii Zozu şi Babaia, emblemele şatrei,ASunt tăiaţi şi mâncaţi. Vine, apoi, rândul cailor şi măgarilor, în condiţii de claustraţie şi mizerie, indivizii îşi pierd firea şi nu mai respectă morala tribală. Lisandra are un acces de isterie şi doctorii şatrei îi desfac o vână cu cechia ca să curgă surplusul de sânge. O altă femeie, Matahala, nevasta lui Uj hoţul, se întinde pe zăpadă cu băieţandrii. Celelalte femei o pândesc şi îi aplică o pedeapsă adecvată: îi bagă bulgări de zăpadă în locul unde păcătuise. Matahala este puternică şi loveşte, la încăierare, pe Him, bulibaşa. Tot ea instigă pe Uj hoţul să uzurpe autoritatea bulibaşei, şi reuşeşte. Him nu mai este ascultat, legea nu mai este respectată şi bulibaşa se duce să moară, demn, în pustiu. Moartea voluntară a bătrânului Him, simbolul autorităţii, este descrisă în câteva pagini admirabile. Tot la o moarte voluntară se hotărăşte şi Lisandra, după ce Goşu omoară pe Ariston. Ea rămâne în locurile pustii, în timp

ce puţinii supravieţuitori ai şatrei lui Him vor lua calea spre marele fluviu. Autoritatea, legea (Him), dispar odată cu pasiunea clocotitoare, iraţională, dizolvantă (Lisandra). Şi amândouă printr-o opţiune în care intră şi un mare orgoliu rănit. Him nu poate Scriitori români de azi. Voi. II____________________________________________47 suporta destrămarea şatrei, Lisandra nu vrea să accepte viaţa fără dragoste. Toate însemnele prozei lui Zaharia Stancu se văd aici: poezia violenţei, gustul pentru situaţiile limită, intuiţia legii morale care acţionează într-un grup şi gravitatea cu care înfăţişează momentele capitale ale existenţei: naşterea, ritualul împreunării, înmormântarea etc. Pe acest plan, romanul este profund, coerent, de o poezie amară. Cartea are şi o idee (dispariţia miturilor şi a autorităţii morale), şi ideea este bine ilustrată epic. în Şatra există însă şi un roman pe care unii l-au numit ezoteric, iar altii mitic, ritualic. Noi i-am spune inifiatic, tinând seama de simbolismul obscur ce însoţeşte, de la început, aventura şatrei lui Him spre răsărit, întâi, toti care privesc pe ţigani îi privesc ca pe nişte morţi. Observaţia revine, obsedant, în carte. Drumul peste marele fluviu este drumul spre moarte. O călătorie spre neant, presărată cu locuri şi întâmplări rău-prevestitoare. Ca în epopeile antice, fapta este anticipată de o presimţire a ei. Câinii urlă, fântânile sunt spurcate de leşuri, gesturile de insubordonare faţă de legea ancestrală a tribului cresc. Him moare cu sentimentul că „şatra nu se mai vindecă", că structurile ei sunt distruse. Toate acestea introduc o notă de mister. Him dispare fără ca să poată să-şi treacă şatra prin pustiu, s-o ducă la pământul speranţei. Rămâne, în plan simbolic, Oarba, care merge, în finalul cărţii, în urma unui convoi mizerabil de supravieţuitori. Destinul lor este nelămurit. Şatra este nu numai o iniţiere forţată în moarte, dar şi o meditaţie despre moarte şi viaţă, o lungă interogaţie. Pe dedesubtul evenimentelor crâncene, curge apa resemnării şi se întinde priveliştea eternităţii: „Viaţa, oricum ar fi trăită, nu este decât un crâmpeiAde lumină. Pentru fiecare om atât e viaţa: un crâmpei de lumină, înaintea acestui crâmpei de lumină: oceane de întuneric. După ce se va isprăvi acest crâmpei de lumină: oceane de întuneric, oceane de întuneric şi nimic altceva." Reprezentată întâi sub forma unui jurnal cutremurător (Ce mult 48_______________________________________________________Eugen Simion te-am iubit), moartea mai apare o dată în literatura lui Zaharia Stancu, într-o operă de imaginaţie, sub înfăţişarea unei morti colective, biblice. Războiul este un potop din care puţini se mai salvează. Privit din această direcţie, romanul ar putea fi interpretat ca parabola unui apocalips. Proza lui Zaharia Stancu este, într-un fel, simptomatică pentru evoluţia literaturii române postbelice sau cel putin pentru o primă fază a ei. Desculţ este o pânză vastă inegală ca valoare, animată de o tendinţă de cuprindere socială absolută. Prozatorul vrea să facă cronica unei lumi şi a unei societăţi, privind-o dintr-o unică direcţie, în sfera ei, cronica atinge uneori profunzimi remarcabile şi impune un destin colectiv şi, numai în planurile secundare, şi un destin individual: Darie. Romanul (şirul de romane) urmăreşte formarea lui morală la legea aspră a vietii. O curiozitate: Darie şi toate celelalte personaje din cărţile lui Zaharia Stancu nu cunosc valoarea „tainei" şi a discreţiei. Totul se joacă pe faţă, cu o

derutantă sinceritate, într-o neostenită fierbere a instinctelor primare. Aceasta este sursa realismului liric şi pamfletar al epicii lui Zaharia Stancu, scriitor în multe privinţe substanţial. Scriitori români de azi. Voi. II 49 Mihai BENIUC 1907—1988 Cariera literară a lui Mihai Beniuc (n. 20. XI. 1907 în Sebiş — Arad) este lungă şi complicată. O bibliografie din 1973 înregistrează aproximativ 65 de titluri de opere originale (împreună cu reeditările), dintre care aproape 50 sunt volume de versuri. Se adaugă un număr de 8 traduceri şi aproximativ 20 de titluri de lucrări ştiinţifice. De atunci poetul a mai publicat încă 7 culegeri şi va mai publica, negreşit, altele. O producţie poetică atât de mare cultura română n-a mai cunoscut. Fără a judeca valoarea liricii după numărul de titluri, să spunem că o cantitate uriaşă de versuri naşte, de regulă, o neîncredere adâncă. Poezia este, în mentalitatea curentă, o stare de graţie, o lectură de sărbătoare. Mihai Beniuc i-a pus hainele de 4 Scriitori români de azi. Voi. II 50________________________________________________________Eugen Simion lucru şi a trimis-o în fiecare zi a săptămânii să se afirme în forul cetăţii, şi asta timp de patru decenii. Critica literară a urmat-o, în acest timp, cu o gălăgioasă fidelitate, nedreptăţind-o printr-o laudă nediferenţiată. Elogiul necritic dezavantajează o operă mai mult, poate, decât negaţia critică, pentru că în negaţie există totdeauna o încercare de justificare estetică, pe când un articol encomiastic nu este decât un şir de propoziţii goale, jignitoare prin lipsa analizei doveditoare. Mihai Beniuc se identifică, apoi, în mintea multora, cu imaginea poetului oficial din anii '50: prezumţios, intolerant cu clasicii, puţin exigent cu sine, poet anecdotic, productiv ca o uzină, cântăreţ pururi entuziast dintr-o asurzitoare trâmbiţă. Moment, într-adevăr, greu pentru literatură, dominat de contuzii estetice şi, fatal, cu o ierarhie a valorilor nedreaptă, pusă cu violenţă în discuţie şi reordonată la începutul deceniului următor, când, odată cu o nouă generaţie de poeţi, revin în actualitate marii „absenţi": Blaga, Bacovia, Barbu, precedaţi de Tudor Arghezi. Mihai Beniuc, care fusese de tânăr imitat de câteva promoţii de versificatori, trece acum în umbră, şi umbra creşte pe măsură ce poezia românească şi, odată cu ea, gustul publicului se orientează spre alte forme de lirism. Mutaţie firească, dealtfel, nici un poet nu poate stăpâni mult timp scena literară şi orice mijloc artificial de a-l impune se dovedeşte fatal. Mihai Beniuc este legat de toate evenimentele vieţii literare de după al doilea război mondial, fiind mereu, cum singur spune, călare pe creasta valului, împins cu putere din spate de vântul istoriei. Istoria va lămuri, într-o zi, cu mai mare exactitate decât o putem face noi, astăzi, rolul şi locul lui în mişcarea literară postbelică în fruntea căreia a stat, ca secretar al Uniunii Scriitorilor, timp de 16 ani. El a dat, cum se zice, tonul, a ilustrat şi a impus un stil, şi, dacă stilul s-a învechit, rămâne de văzut ce a putut salva din el poezia. Scriitori români de azi. Voi. II____________________________________________51 Un fapt este sigur: Mihai Beniuc este un poet autentic, cu un debut memorabil, un poet inegal, în stare să te exaspereze prin

şi ceea ce crede spune fără ocoluri în versuri încruntate. poetul vorbeşte ca exponentul unei clase şi îşi asumă cu aspră mândrie destinul unei istorii. în genere. Beniuc nu este cel dintâi care răstoarnă acest raport (Goga. Mai târziu. O sensibilitate gâlgâitoare. Gelu. totodată. mândru de originile lui ţărăneşti. formează o carte realmente excepţională de poezie. este limpede. obsedată de istorie. vorbeşte mereu despre bătăliile sale. însă până să ajungă aici. ameninţătoare. fecundă ca o fântână. dealtfel. Mama este îngrijorată pentru că băiatul său nu creşte. poetul care duce până la ultimele consecinţe această substituire de mituri. talentul poetului este puternic. Există un număr suficient de poeme care. implicată adânc în biografie. Adversarii s-au înmulţit odată ce reputaţia poetului a crescut. Se duce la vrăjitoare şi află că „zâpticirea" fiului se . Conştiinţa de exponent al unei clase se transformă pe nesimţite la el în conştiinţă de proprietar al unei istorii milenare. acest sentiment îşi pierde. poetii sociali ardeleni îl preced). semeţia faţă de istorie. Horia. după modelul lui Goethe şi Blaga (din Hronicul). Unii i-au reproşat lui Mihai Beniuc aceasta făloşenie. Asta se vede uşor în versuri. în orice caz. într-un lung eseu. carul poetic al lui Mihai Beniuc străbate un drum lung fără ca „hârtoapele" istoriei contemporane să-l descurajeze. Drumul poeziei (1972). duşmanii i-au ţinut adesea calea. că în sângele său liric istoria plânge biblic.. tot ceea ce scrie. poetul reconstituie. conştiinţa critică pe care o cerea creatorului modern Paul Valery. dând şi un număr de date utile despre formaţia sa intelectuală. neselectivă. sacru. atitudinea inconoclastă îmi par notele cele mai profunde ale poeziei sale de început. şi criticul. dorind ca talentul să fie mai modest şi orgoliul mai bine măsurat. Monumerut sunt străbunii săi. 1938).. Aşa crede. pline la tot pasul de referinţe la viaţa satului moţesc şi la istoria Transilvaniei. iar în spatele lor. de o mare forţă de expresie. Cotruş şi. devine o figură retorică. profund. şi poezia. Din fericire. citind această operă întinsă. tunător. indiscutabil. forţa lirică. Istoria există ca să fie cântată de poet. Istoria este. tema şi cadrul poeziei lui. haiducismul. poetul. 52________________________________________________________Eugen Simion Dimpotrivă. Fiul Veselinei şi al lui Atanasie (Tănase) Beniuc din Sebiş a trecut prin multe. Poetul nu are. totdeauna.repetiţie şi să te facă să laşi cartea din mână. cu gândul că ceea ce este bun va rămâne. se află adversari pe care flăcăul pornit „de pe Crişuri" trebuie să-i răpună. Mihai a lui Tănas' a Oanii Bălintului se bătea cu cei de seama lui şi se plimba fălos pe uliţă cu căiţa militară a unchiului Uanu în cap. ascensiunea lui spre artă. lancu. Ei au trăit şi au fost martirizaţi pentru ca urmaşul să poată spune cu glas înalt. puse la un loc. Carul lui poetic este încărcat până în vârf (şi ceva pe deasupra) cu toate ierburile unei sensibilităţi ce se pune mereu în cauză şi găseşte de tot atâtea ori motive de mulţumire de sine. Drumul este presărat cu obstacole. una între altele. Proverbialul individualism poetic împinge orgoliul său atât de departe încât transformă un subiect copleşitor. nu este pus în situaţia imposibilă de a căuta acul poeziei în carul cu fân al versurilor. este. însă. Mihai Beniuc vine din lumea ţărănească. De la început (Cântece de pierzanie. Copil fiind. un poet. profetic ca Goga şi întristat ca Esenin de trecerea tinereţii. el scrie mult şi publică. într-o temă intimă. menite să ilustreze o teză previzibilă după un număr de poeme. prin repetiţie. probabil.

observată pe insula Helgoland. în acelaşi timp. cum explică serios Mihai Beniuc. însoţită de reflecţii estetice. Jozsef Attila. Aflăm. Stamatiad. Teza de doctorat (susţinută la Cluj. „memoria retine mult mai mult decât ne închipuim din experienţa aparent trecătoare. de a mai sudui. de biologie şi psihologie şi o vreme studiază viaţa păianjenilor. 54________________________________________________________Eugen Simion Drumul poeziei părăseşte. Citeşte pe Eminescu. preajmă. iar la debutul poetic din 1938 era asistent la Institutul de psihologie din Cluj. de fulgerul unui gând original. II____________________________________________53 şi se întristează. Oscilează între ştiinţă şi poezie şi. a operei. Beniuc. mai târziu publică şi alte lucrări de specialitate: Mediu. zice el. de care Mihai Beniuc va fi influenţat.datoreşte faptului că a trecut cu el pe când era prunc peste podul de la Minezel în timp ce o zmeoaică se scălda în pârâu. prozator el însuşi notabil. bineînţeles. nu se va dezbăra niciodată de această „poligamie spirituală". Puţine date despre existenţa intimă a poetului aflăm în aceste pagini sfătoase. Cassirer. redactat de Al. biologie. E. Se recomandă post negru în toate vinerile. Copilul este mai puţin înfricoşat de blestemul zmeoaicei. O. nr. nu lipsite. „un frumos talent". Scândura cu actinii porneşte de la o imagine veche. ascultă discuţia părinţilor Scriitori români de azi. T. socotind că este prea slab pentru lucrul pământului. timp de un an. La îndemnul lui citeşte pe poeţii francezi din secolul al XlX-lea şi începe să scrie el însuşi versuri. în schimb. iar inteli- . 1926). îi studiază „intensiv" între 19 şi 21 de ani. Publică. Beniuc frecventează cenaclul literar animat de profesorul de anatomie Victor Papilian. psihologie. l. armeanul. cum va zice mai târziu. Ady. ţinute de W. apărută în volumul Poezii (1943). ascuns într-un lan de porumb. Stamatiad. Colaborează la Institutul de biologie al profesorului lacob von Uexkull şi ia parte (aflăm din autobiografia citată) la o expediţie ştiinţifică în Marea Nordului. scoasă de Emil Giurgiuca şi George Boldea. Goga. Meliţa. unde merge pentru continuarea studiilor. că el (Poe) este Allahul poeziei. iar tata „scriitor" la primărie. 1934) are ca temă învăţare şi inteligenţă la animale. în 1933. audiază cursuri de filozofie. în Bilete de papagal (22 septembrie 1928) trei strofe dintr-un poem (Toamna) care avea iniţial douăsprezece. remarcă traducerea şi pe autorul ei. în ce priveşte pe aceştia din urmă. prin 1932-l933. Poezia a fost scrisă după 10 ani de la această călătorie ştiinţifică. poeţii maghiari: Petofi. întors în ţară. şi abţinerea. din partea mamei. La Cluj. vatră. şi încuiat într-o magazie de bucate. din loc în loc. Mama vrea să-l facă popă. Merge la şcoală la Arad şi aici are ca profesor pe poetul Al. de aici înainte. La Hamburg. descoperă pe Poe şi Baudelaire şi are sentimentul. iar Salonul literar. M. T. Stern. pe care.l. este prins de Zahariaş. informaţii utile despre împrejurările în care a scris cutare sau cutare poezie. Nu ignoră pe Arghezi şi Ion Barbu. dealtfel. iar autorul Florilor răului este profetul său. morale şi politice. Mohamed. In lista preferinţelor literare intră şi Esenin şi. scrie poemul Aicea printre ardeleni şi colaborează la revista Abecedar de la Brad. Koestner. fură mere şi pepeni din grădina grofului. Băiatul. Voi. însă. a fost „căşunată" de o plimbare prin Munţii Apuseni. unde ţine o prelegere despre poezia lui Barbu. biografia pentru a face o bibliografie. intitulată Laboremus (an. O traducere din Thomas Moore apare în revista elevilor de la liceul „Moise Nicoară". Elevul este pasionat.

Cântec despre fată se leagă tot de o amintire: o „scaldă" în Criş la un loc singuratic şi o competiţie de înot cu o fată din vecini. o ascensiune spre ceruri. . Mesianism. limbaj direct.! Iar muza mea. Poezia spune mult şi în multe feluri. Erosul. Poetul n-a cunoscut-o în sens biblic şi întristarea lui s-a subliniat în cântec. sfidare mândră a artei pure. Epimeteu. voit necioplit. obsedată de temele capitale şi. Voi. văzută ca un uriaş râu spumegător." însă. în momentele grele. după natura comunicaţiei ce se cere folosită la un moment dat. 1946.. între emiţător şi receptor". să vedem ce spune poezia. de Istorie. începutul (de la Cântece de pierzanie la Un om aşteaptă răsăritul. Isus. tradiţia lui Goga. dar. convocaţi toti să binecuvânteze naşterea unei arte în faţa căreia să tremure văzduhurile lumii şi să se despice catapetesmele istoriei. dacă ar trebui să-şi aleagă un simbol. cu accente pedepsitoare. lancu. gălăgioasă şi semeaţă în chip simpatic. Din serie de vrei să te cunoşti. Tonul versurilor este energic. trebuia să îmbrace uniforma şi să pornească la drum cu arma pe umăr. M. „egotistă" (zice G. n-ar ezita să arate cu degetul pe Prometeu. biografia nu explică opera. cu o mitologie dominată de marile figuri întemeietoare: Moise. Larii şi Penaţii. „Nimicul". sfântul Ilie. Din Drumul poeziei reţinem şi aceste confesiuni: „Politica a decis definitiv de soarta mea: n-aş fi plecat nici măcar în Eldorado fără aprobarea R C. Dumnezeu însuşi ("cu Dumnezeu la cot. care copleşeau poezia de concepţie. Gălinescu). în genere. e limpede. Mihai Beniuc continuă. se află. aceasta este arta! 56________________________________________________________Eugen Simian Nu mai umblaţi mereu după exemple. reflexiv şi meditativ. pe bază de elemente informaţionale şi de structuri psihice similare. „Noaptea". o cutremurare a straturilor geologice. „Firea".genţa elaborează datele memoriei în felul ei. Arta este o ţâşnire de izvoare. Beniuc declară că l-a slujit. Scriitori români de azi. o lirică puternic subiectivă. Viziunea metafizică a jalei româneşti este înlocuită de o viziune istorică aspră. inconoclastă. şi nu pe fratele său.") şi fiul său. iar ţara imaginară în care curg râuri de jale şi zboară fluturi misterioşi este demitizată. devin la Mihai Beniuc nişte noţiuni (prin reacţie) stimulative: obstacole în faţa forţei tinere a talentului: „Când voi izbi o dată eu cu barda. lângă mitul Politicului. şi limbajul poetic presupune totuşi o „conversaţie". în primul rând. din vremea războiului) este memorabil: poezie profetică. după gustul său. pururi treaz.R. Poetul este fiul şi exponentul unui neam sărac şi promite să cânte „începuturile sfinte" şi să stea de veghe la faptele contemporane. cu versuri. şi pe acesta. apoi sfinţii şi martirii din calendarul istoriei transilvane: Horia. II____________________________________________55 Acestea fiind miturile protectoare. frumoasă şi bizară. ruga din vechea poezie ardeleană a devenit (în sensul expresionismului lui Cotruş) o sudalmă.. Beniuc este corect în modul în care gândeşte această relaţie: poezia nu este justificată de existenţă. dar o poate condiţiona în unele cazuri. Exemplele-s făcute pentru proşti. „fără preget". dar bocetul metafizic a devenit o imprecaţie. Această stâncă are să se crape Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape! Băieţi.

şi exprimă o puternică angajare socială. magnifică. dai peste metaforele Scriitori români de azi. menită să ruşineze limfatica poezie intelectualistă a vremii. hotărât să-şi răpună duşmanii şi să se lupte. pentru a pune capăt „traiului veşted". semnele unei aspiraţii prometeice. acum. Poeţilor tineri. Caii lui trec vijelios peste zăpada şi noroiul veacului (Cu sania fără clopoţei). Proiecţiile unei obsesii fundamentale. Oriunde ai deschide cărţile (Cântece noi. desigur. Unele piese sunt memorabile. pentru că este expresia unei energii tinere şi se sprijină pe ideea de justiţie în favoarea unei clase oprimate: „Ca ţăranul printre snopi de grâu Voi intra masiv şi greu în vreme. Făt-Frumos. Aceste nuanţe se amestecă în versuri. 1943). Puteţi veni pe urmele-mi de sânge. Voi. Poezii. neînsoţită de obişnuitul protocol al poeziei moderne. Beniuc intră în istorie şi în poezie sub înfăţişarea săracă. la M. ale unei dorinţe secrete de a sparge frontierele realului. el trece semeţ. E slobod să mai cânt?. Este. aici. lovirea cu toiagul poeziei în stâncile vieţii sunt. clasicizate deja de şcoală (Aicea printre ardeleni. înfăşurat în giulgiurile nopţii. încrezător în steaua lui. Numai anii mei mi-i secerai. şi-mi vine câteodată-a plânge Şi mă-ndoiesc sub cruce ca Isus." Beniuc îndepărtează programatic de la sine ispita unei lirici depresive şi sofisticate de prea multă subtilitate. o mămăligă sau o bardă) duce la o mitologie lirică şi . poetul simbolist astenic caută singurătatea mizerabilă a camerei. Oraşul pierdut. Individualismul care pune în discuţie totul (demitizând obiectele sacre ale poeziei: luna ca o curcă. cu ochii aţintiţi spre un „mâine" misterios. Cu un car cât dealul de poeme. Mai urc. II____________________________________________57 acestui haiducism cosmic prefigurat într-o biografie poetică fabuloasă. urcuşul. Intrare. însă. Poezia are un crez. Ursul românesc. Cu tunete şi biciuri de lumină străbate ca sfântul Ilie într-un rădvan de foc cerul literaturii. o ridicare în văzduhuri. Beniuc. N-am cosit din holda lor un pai. şi cu Dumnezeu. Poetul este „vulturul de foc" care tulbură cu penetul său colbul cerului şi sperie luna „ca o curcă". sugerează un complex liric mai profund. şi expresia unui urieşism mai profund ce nu poate scăpa ochiului perspicace al psihanalistului. Nu-mi bat capul ce-or gândi vecinii. dorinţa de desmărginire din poezia lui Blaga a devenit. M. o misie. Lucrurile sunt văzute cu un ochi telescopic. 1940. Această „făloşenie" place.Fugi de cărări şi nu intra în temple. Oraşul pierdut. 1943. o tenace voinţă de spargere a zăgazurilor. Este vorba mereu de o trecere. dă cu buzduganul în cer." Poetul romantic se retrăgea. ia forma unui energetism colosal. este. din aceeaşi sferă mesianică. în afară de timp şi de spaţiu. Murmurând o doină trist. La mine-n sânge). molâu. Trecerea. de accelerare nebună a ritmurilor. Altele. neînfricat prin codrii vieţii şi. ridicarea. dar mândră a ţăranului. Eu am luat-o fără drum în sus. dacă va fi nevoie. toate. despicarea pământurilor. care. şi toate imaginările din versurile de tinereţe vin să întărească acest gând. multă bravadă ţărănească. Asudând sub ploile luminii. de un urcuş şi o rupere de granituri în poezia năvalnică şi premonitorie a lui Mihai Beniuc. într-adevăr.

mai grozavă, în poeme bat vijelii cumplite, se luptă ciclopii, se aud şuiere de coasă, munţii scot gemete apocaliptice, iar poetul — exponentul, crainicul unui neam vechi — călăreşte sfidător pe caii furtunii. Complexul individual devine un mare complex istoric. Biografia intimă se confundă cu biografia unui popor. 58________________________________________________________Eugen Simion Este greu, din această pricină, de delimitat tema poemului, pentru că de la Eros, Beniuc trece repede la Istorie şi la Patrie, sărind peste treptele intermediare. La mine-n sânge, Aicea printre ardeleni, Ursul românesc şi alte poeme de aceeaşi factură sunt nişte manifeste lirice în ton dur, prevestitor, de o frumuseţe, la lectură, ce nu poate fi explicată doar prin imagismul lor pietros: „Aicea printre ardeleni mă simt acasă, în fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui lancu, Ai! ce s-or mişca-ntr-o bună zi Munţii Apuseni, Ce s-or urni din loc, ca urieşii! Mi-am ridicat privirile spre cer, Dar nu-mi spune nimic mătreaţa lui de stele, Nici luna lustruită ca tingirea. îmi pun în schimb urechea pe inima ţarii Şi-aud bătăi neregulate prin gemete surde... Freamătă pădurea românească Ca-n preajma vijeliei!"... O culoare, totuşi, există în aceste versuri (culoarea violenţei) şi un rafinament ce vine din hotărârea de a spune lucrurilor pe nume, de a da simplităţii o încărcătura oraculară. Unele versuri sunt extraordinare: „Hei! fraţilor, la mine-n sânge Istoria contemporană plânge [...] sau: „Am coborât din munţi şi bolovani, Legendele lui Horia-mi curg în sânge, în doina mea Ardealul plânge Şi cer dreptate două mii de ani [...]" Scriitori români de azi. Voi. II____________________________________________59 pentru că rezumă o credinţă istorică, o mentalitate colectivă, exprimă, în fine, o suferinţă veche, de o grandoare biblică. Ca în lirica lui Goga, dar într-un chip mai puţin obscur şi iniţiatic, întâlnim în primele cărţi ale lui Beniuc şi imaginea pruncului, crainicului vestitor de schimbări adânci şi de pedepse. Este vorba de nedefinitul mâine (pe care îl sugerează, într-un volum, şi Aron Cotruş), de „un dor de altă lume", de graiul pădurii ce vesteşte „furtuna cea mare" (Oraşul pierdut) şi, într-un chip mai misterios liric, de „nou luceafăr [ce] vine crainic / pentru zorii altor zile" (Aşteptare). Titlul însuşi spune mult, poezia sugerează o veşnică stare de pândă, o aşteptare nerăbdătoare, o dorinţă neascunsă de a se petrece ceva, de a plesni, cum zice, în mod desacralizant, poetul, „băşica prezentului". Acest sentiment străbate toate cărţile şi este însoţit de o simbolistică simplă şi sugestivă. Mihai Beniuc are (acum şi mai târziu) predilecţie pentru „macii roşii" (Secere), „păunul roşu" (Destin) şi, din nou, „macii roşii" (Toboşarul timpurilor noi). Sunt cu zecile, sutele asemenea imagini ale previziunii în poezia de început, şi ele se vor amplifica în cărţile ulterioare. Dintr-un cântăreţ mânios al sfârşitului (al pierzaniei), Mihai Beniuc va

deveni un poet, invariabil, al răsăritului. Cum zice chiar el: cucuvaie ieri, azi ciocârlie. Poetul profetic, robust, hotărât să spargă stâncile inerţiei sociale şi să schimbe faţa poeziei româneşti, poetul animat de un mare, imposibil orgoliu: „Dacă astăzi Blaga şi Arghezi Sunt mai mult decât Mihai Beniuc, S-or topi răcelile zăpezii Când va fi de-aicea să mă duc"..., nu este, totuşi, ocolit de îndoială şi de „silhele" singurătăţii, în ciuda numeroaselor avertismente şi îndemnuri: 60________________________________________________________Eugen Simian „Nu-i timp de cântece duioase, De lună şi dragoste", poezia lui Mihai Beniuc gustă din strugurii tristeţii. Iată un Cântec de toamnă în stil eminescian: „Oh, cum s-a dus vara de iute! Frunza păleşte, trec rândunele, Cerul adună şi-nchide perdele Şi florile-s toate căzute. Apoi vântul mai rece pe câmpul deşert Şi seara, cu-apusuri mai sângerate, De-acum vom putrezi-n singurătate, Numai frunza va porni pe-un drum incert. Numai frunza pribeagă, departe, Pe drumul în ceaţă învins... Suflet învins, cin' te-a deprins Cu gândul la moarte?" sau, în altă parte (Toamnă de toamnă), dăm peste decorul funest al lui Bacovia: „Scuipă galben pomii pe cărare, Trece cu fanfară-o mormântare, Iară zările funebre Flutură pe cer drapele negre." Prin arterele poeziei curge, acum, tot năvalnic, tristeţea ("tristeţea curge-n mine ca un râu"), „pisica urâtului" se caţără în sufletul luptătorului tânăr, în grădina lui gândul morţii scormoneşte ca un sobol, caii de întuneric galopează pe aproape, „şarpele nopţii" îl încolăceşte, drumul trece prin „zăvoaie de tristeţe" şi, în liniştea singurătăţii, spiritul aude „murmurul pelagic/ al sfintelor creaţii de început". Scriitori români de azi. Voi. II____________________________________________61 Versurile au un sunet autentic, tristeţea nu pare să fie deloc o toană, un răsfăţ al poetului cu lancea în mâna. Existenţa îi trimite şi alt fel de mesageri şi poetul îi primeşte cu gravitate. Ei vin, mai ales, din lumea incontrolabilă a fiinţei interioare, în afară lucrurile pot fi stăpânite, înăuntru mişcarea este imprevizibilă. Fascinată de aspectul militant al lirismului, critica literară a trecut repede peste această latură, totuşi, profundă, a poeziei lui Beniuc. Cine ar bănui, citind Cu Dumnezeu la cot, Intrare, Poeţilor tineri, Destin, că acelaşi poet va scrie poemul Bucuria morţii? „Din bucuria morţii să se-nfrupte, Mi-i sufletul îndurerat flămând; Aş vrea să plec de-aici cât mai curând, Sătul de viaţă şi sătul de lupte. Ca peştele m-oi scufunda-n genuni,

Descătuşat din plasa conştiinţei. Nu voi privi cu ochii suferinţei Mai mult această lume de minuni." Sau acest PsaZm de căinţă, în stil, evident, arghezian (dar mai retoric), în care contestaţia divinităţii (... „Prea-naltul / nu e oare însuşi Marele Nimic?") se încheie într-o orgolioasă resemnare: „Ca să mi le spânzuri tu cu mâna-n cui, Iată bâta ruptă, inima şi gândul. Nu le da pe-acestea altui-nimănui. Şi te rog aşterne-mi, dacă vrei, mormântul." Acest substrat liric este legat de două cauzalităţi: sentimentul (vechi în poezia românească) al înstrăinării de vatră şi neîmplinirea erotică. Ca om plecat de la sat, Beniuc are, în ciuda energiei sale morale, sentimentul de dislocare, de rupere de matrice. Cutare poem (Tovarăşii copilăriei) reia tema lui Goga şi losif, tema, în fond, a multora: aceea a pribegiei prin lume şi a întoarcerii: 62________________________________________________________Eugen Simian „De-o fi să mai revin vreodată, obosit, Cu toiagul credinţei rupt în două, Cu visurile numai zdrenţe, Şi însetat de somnul pământului, Aş vrea ca-n cimitirul vostru nengrijit Să îmi săpaţi şi mie o groapă-adâncă. Acolo să-mi putrezească oasele bătrâne Şi să mă topesc fără urmă In sânul nepăsător al naturii." Un altul (întoarcere) exprimă direct motivul semănătorist al fugii de strivitorul oraş ("departe de stridenţa sirenelor şi lătratul motoarelor"), preconizând retragerea în mijlocul copacilor bătrâni şi al fiarelor pădureţe. Este drept că, traversând aceste deserturi ale sufletului, poezia şi-a păstrat, intactă, energia. Beniuc nu-şi murmură durerea: o afirmă răspicat, gălăgios, amintind de acei filozofi, atleţi ai pesimismului, care contrazic, prin violenţa expresiei, mesajul ei interior. în acest fel sunt scrise şi versurile erotice, sugerând o suferinţă certăreaţă şi sfătoasă acum: „îndureratul Eros încă, încă Mai hohoteşte-n plânset pe aleea Trecutului, în silha lui adâncă în care s-a pierdut fugind femeiea [...] Simţind că-i vine iar şi iar să plângă, Se face bun la inimă, ca pita Şi-mbrătişează plin de dor o stâncă In care poate-a-nmărmurit iubita." în genere, tânărul Mihai Beniuc nu este cotropit de Eros. Fire bănuitoare, descoperă uşor minciuna. Rujul de pe buzele femeilor îl face de timpuriu sceptic, la 30 de ani se simte bătrân şi, deşi „svântă rachiul, berea", nu-şi pierde în nici un fel capul, într-o Scriitori români de azi. Voi. II____________________________________________63 cofetărie reîntâlneşte o fată şi rămâne, deodată, „paf. Pe aceeaşi sau pe alta o vede pe stradă cu logodnicul la braţ, şi trece nepăsător mai departe, cu gândul la destinul său poetic: „Dar Pegasul meu va fi departe, Tropotind sălbatic fără drumuri, Pe tărâmul dincolo de moarte,

Pe unele le-a indicat poetul însuşi. meşteşugită şi rece a acestuia — zice criticul — „îşi trage M. cu surâs fatal. ireal. Beniuc anunţă eliminarea femeii din poezie şi convertirea iubirii pământene în iubirea mare. aşa cum se întâmplă. glasurile care spintecă. Caldul şi-l va stinge. pătrar din urmă. Tot nepăsător ca totdeauna. animismul colosal amintesc în chip vizibil pe Esenin. Voi. Din estetica rafinată. Poezii etc. Ci tot mai ard în sufietu-mi tăciuni Pentru-a iubirii patimă prea sfântă. apoi prin ţărănismul ei mândru. în epocă Scriitori români de azi. pot fi uşor depistaţi într-o inflexiune a versului sau în construcţia unei imagini. ajunge la negaţia cea mai violentă în poemul Ultima scrisoare din volumul Un om aşteaptă răsăritul. Beniuc entuziasmul celor mai remarcabile şi mai personale poezii". Sânul va fi iască. Arghezi. Vântul care se tânguie. mistică. eminescian. 1968). cerul şi călăreţii de întuneric ce ies din pământ (Ce sunt aceste nelinişti) sugerează atmosfera poeziei lui Blaga. distinct. în fine. cu excepţia lui D. Iar pe cer. Mai sunt şi altii. Anghel.Plin de foc şi veşnic plin de fumuri. cântecul n-ar avea identitate. pe D. Poeţii citaţi. O Călătorie cu iubita pe lac începe. întâlnim ecouri din mai multi poeti (lirica maghiară modernă nu-i deloc de ignorat). întâlnită şi în poezia lui Eminescu. Goga. Esenin. Anghel. grămezi de carne şi minciuni! Talentul meu de mult nu vă mai cântă. ci numai câteva gesturi identificabile. nostalgia de câmpuri. Oraşul pierdut. sania. însă. Eminescu şi. M. Poezia de început a lui Beniuc este originală întâi prin subiectivitatea năprasnică. la începutul unei cariere literare. de regulă. Rod al atâtor influenţe. Adevărul este că în Cântece de pierzanie. cu priveliştea blândă a unui univers erotizat şi se încheie cu perspectiva funestă din La Charogne: „Ochii tăi — frumoşii — n-au să mai privească." Un poem cu o tematică programatic romantică (Strigoii) se deschide tot eminescian (imaginea morţilor călări pe coşciuge) şi trece repede la ritmul de cavalcadă din baladele lui Bolintineanu. II. luna Va fi doar potcoava de la cal Ce-am pierdut-o-n goana năzdrăvană Peste ţări de-azur şi de opal După cine ştie care Ană!" Contestaţia femeii mincinoase. calcă. Adă mâna rece. mai târziu. II____________________________________________65 . asupra acestei opţiuni şi va scrie un număr mare de poeme în care reabilitează Erosul. curios. Tot semeţ mă voi ţinea în şa. Bacovia. Stele vor sări în urma mea. convertit într-o viziune istorică amplă de un mesianism revoluţionar. S-a pus de la început problema rădăcinilor acestui lirism. pentru ţară: „Femei." Poetul va reveni. pe Aron Cotruş. toate aceste elemente intră ca pâraiele într-un râu şi îşi pierd identitatea iniţială. Iar garoafa gurii. pe altele le-au descoperit criticii 64_______________________________________________________Eugen Simian literari. Glasul poetului se aude clar. într-un articol din 1946 (reprodus în Pagini de critică literară. Concluzia nu este încurajatoare. Vladimir Streinu cita.

Toate motivele poeziei lui M.joarda morţii". are muzicalitate. gândul datoriei faţă de ţară 5 Scriitori români de azi. conştiinţa unui destin ales. aproape anecdotice. din văi se ridică miros de sânge. se plimbă uşor prin tot vocabularul limbii române. printr-o metaforă memorabilă. Dacă-auziţi cum cântecele plâng. trecători alăturea de vreme. M. estetic vorbind. devenit emblema poetului revoluţionar Beniuc. o rezistenţă ce cuprinde şi mediul fizic. poetul nu s-a abătut timp de aproape patru decenii. Umbra lui Gelu. şi epuizează realmente speciile vegetale în construcţia de metafore de felul „plopii singurătăţii" sau . Voi. Beniuc nu este un inovator. sunt. în genere. „scrâşneşte". însă el stăpâneşte bine câteva instrumente (animismul poetic. Să ştiţi că-n miezul muntelui. Ca tehnică poetică. frunza vibrează. Dropia roşie). Băutor de vin şi meşter în cântec de iubire şi de moarte. „lumea-ntinde laba de pisică". Toate imaginile se învârt în jurul unui mare simbol (destinul patriei). place şi aerul acela semeţ. umbrele istoriei umblă prin codrii bătuţi de vânturile rele ale istoriei. Emil Botta încerca. sunt remarcabile. Versul este viguros şi. fiind cele mai unitare. când privim în urmă. Introduce cuvântul regional în poem ("ghiorţăie") şi. alţi tineri merg în direcţia avangardei şi caută să facă o sinteză între materialismul dialectic şi dicteul automatic. Pe-a inimii. Ele se referă la o realitate istorică tragică (răpirea Transilvaniei) şi sugerează. Beniuc le aflăm în primele volume care. „vântul geme rupt de tuse". şi el este prefigurat în poezia lui Beniuc de un copac în vijelie. poetul se cutremură. menit să fie profetul unui neam mândru: „Nimenea nu ştie până mâine Ce se mai alege şi din noi — Fost-am totuşi eu şi voi rămâne . M. Pădurea anunţă printr-o mie de semne vijelia apropiată. printr-o poezie ingenios livrescă. muzicalitatea versului) şi obtine efecte neaşteptate prin concretizarea violentă a limbajului. adânc. în versuri simple. în felurite moduri. în ciuda limbajului bolovănos. căutând combinaţii noi. Voi. vedem că apariţia Cântecelor de pierzanie marchează efortul poate cel mai puternic al generaţiei tinere de a ieşi de sub tutela marilor modele lirice ale momentului: Arghezi. Durerea românească geme!" Un poem care a făcut carieră este Toboşarul timpurilor noi. El exprimă o opţiune politică şi trasează un program (poezia ca o cronică a istoriei). Câteva poeme. de la care. el traduce acest sentiment mai general şi atinge. cu adevărat. în vechiul stil profetic (Durerea românească. o coardă profundă: „A trebuit să-mi pun căluş pe coardă. că prea era nebună — De-acuma surd în suflet îmi răsună Şi-mi biciuieşte carnea ca o joardă. Blaga.şi. se culpabilizează acum. El zice: „îndoiala bate icuri". Barbu. calul legendarului Gelu loveşte stâncile sure cu copitele. Beniuc se întoarce la sursele poeziei sociale tradiţionale. un drum propriu. Un om aşteaptă răsăritul (1946) multiplică temele din cărţile anterioare. şi cele mai bune. în acelaşi timp. Place şi azi implicarea făţişă a biografiei în istorie. II 66________________________________________________________Eugen Simian îl fulgeră.

o hipertrofie a eului. Cum zice poetul. lacăt şi zăvor — doar o să-l păzească de cei din popor". schema viitoarelor poeme ale lui Mihai Beniuc. acceptă G. şopteşte: Acesta e poetul Beniuc. fără complexe. Scriitori români de azi. nu tulbură încă ritmurile grave ale poemului. anunţându-l." Adversarii poetului au citit. că n-a purtat niciodată „trifoi cu patru foi" şi că zâna (muza) lui deprinsă cu tristeţea trece la alt fel de cântec. Beniuc scrie o lungă. cu egală însufleţire. o inacceptabilă trufie. voi. 1951). Lumea priveşte. 1953). în realitate. neignorând nici o dată din calendarul vieţii politice şi sociale a momentului. Avem. şi ruseşte. când umil în urma evenimentului. regele. Ştie şapte limbi. el sparge „butoiul bucuriei" şi adapă neîntrerupt versul ce aleargă când ţanţoş. Cu Versuri alese (1949) şi volumele următoare. El adaugă. Cântecele mele de pierzanie Prevesteau de mult acest război — Eu eram în mândra Transilvanie Toboşarul timpurilor noi. Se încearcă o nouă cultură agricolă într-o gospodărie colectivă? Poetul scrie un imn (Orezărie. Descălecarea sa este un fapt istoric şi. în istorie şi în politică). căutând în chip regretabil să concureze în versuri articolele de ziar. aici. Steaguri. cuşma ei săracă în poezie. pe unde mă duc... dar asta intră în biografia lirică a poetului. M. în discuţie (de la Pindar încoace poezia a fost mereu implicată. aici şi în alte versuri. Poetul are o misie sacră şi a trecut munţii ca să sădească maci roşii pe malul Dâmboviţei. Nu posibilitatea poeziei politice este. deviat apoi spre pamflet (contra trecutului) într-o succesiune de imagini apocaliptice. Se marchează un număr de ani de la un eveniment din deceniul al IV-lea? M. încă o pană colorată la clopul său moţesc şi anunţă. Voi. citat adesea pentru declaraţia orgolioasă de la început: „Pe unde trec. concentrată. II____________________________________________67 poetul nu-şi reprimă un sentiment de satisfacţie. a exalta virtuţile morale şi a purta. Punctul maxim al acestei mulţumiri de sine (hiperbolism ingenuu. abandonarea totală a simţului liric. reprezintă un act de contestaţie. ci mizeria ei estetică. de lăudăroşenie ţărănească. apărute cu regularitatea cu care se succed anotimpurile. aşa. M. Beniuc trece integral la o cronică a evenimentelor. vrea o a nu ştiu câtea broască. în care povesteşte cum s-au petrecut faptele şi ce forţe s-au confruntat. Câtă vreme ţărănimea este o clasă oprimată şi poezia se dezinteresează de ea. Beniuc nu este unicul care scrie în acest fel despre evenimentele mari şi mici ale istoriei . poemul este simpatic gălăgios. El scrie despre orice. foarte lungă baladă (voi. într-un chip sau altul. totul în acest stil involuntar comic: „Iar şarpele boa. etc.Toboşarul timpurilor noi. cu un accent." Lauda de sine. O samă de 68_______________________________________________________Eugen Simian poeme. ca să afle cine trebuie. care în poemele ulterioare va deveni excesivă. Călinescu) îl găsim în poemul Bătrânul meu. adevărat. de-al naibii.

Mărul de lângă drum) şi se pregăteşte pentru o altfel de rostire. M. Un Cântec. o închinare şi un epilog. Beniuc are. Oriunde deschizi cărţile. Steaguri (1951). . Curios. poti fi sigur că vei întâlni una sau mai multe stele care-ti vor surâde din colţul de sus al poemului. Adversarii s-au înmulţit. reluarea poate fi o adâncire a lirismului într-o zonă a muzicii interioare. în stilul specific epocii: acela care evocă. II____________________________________________69 zorilor. descoperă uşor ostilitatea: 70________________________________________________________Eugen Simion „văd tot mai clar pe cel ce mi-e duşman". ochiul. puneri în funcţiune.. de împotmolirea „căruţii capitalismului în tină". Vine la rând „tema cântecului". deprins cu adversităţile. Beniuc ceartă în versuri pe cei care ară în ţarina tristeţii şi se ceartă şi pe sine pentru vechile versuri de pierzanie. Nu este însă cazul versurilor de acum. stelei surori.. despărţirea definitivă de „pecinginea cuvintelor de tângă". care taie cu barda pe muncitori.contemporane. de crahurile de la New York şi Londra. de călăii „buhăiţi de ţuică". Legat de cele dinainte. stelei iubite. o veritabilă Odă a bucuriei. râuri de poeme. o tresărire de luciditate estetică: „mie însumi mi se pare că încep să mă repet". Trăinicie (1955). M. se amplifică în chip alarmant. în frunte. Ea anunţa pe toate tonurile trecerea la alt fel de cântec.. Câteva teme se repetă şi alcătuiesc o falsă mitologie. „E pragul unei mândre ere" — zice într-un loc — şi după aceea în alte trei sute — poetul.. a bucuriei. Voi. într-un amestec de fraze care ne fac să ne gândim cu mai mare bucurie la sfârşitul lumii. narează întâmplări. şerpii au devenit balauri. Rostirea se repetă. . Beniuc reînvie atunci vechea temă a duşmănimii. în versurile lui din această epocă. M. de grevă şi de Horia. şi având uşurinţa de a versifica. O samă de poeme (1953).. a dat tonul. dacă nu mii de versuri de o teribilă mediocritate. aici... deschis la întâmplare. Este vorba. de criză. Pune lirei o coardă nouă ("unsă cu petrol" — voi. ca Diavolul pe Dumnezeu. Un poem din 1954 are patru părţi. industrioase într-un chip inimaginabil. Azimă (1955) etc. comemorări. cel putin nepotrivită pentru dramatismul real al istoriei. dar conştiinţa se linişteşte repede şi din robinetul inspiraţiei superficiale continuă să curgă râuri. ajunge la câteva sute. deja citată. el a acoperit o suprafaţă imensă de aniversări.. Partidul m-a învăţat (1954). fiind un poet mai înzestrat decât altii.. Mărul de lângă drum (1954). comuniştii (1954). ieşiţi din grotele invidiei. dominantă.. Beniuc având darul (şi năravul) de a scrie într-o mie de feluri despre acelaşi lucru. Beniuc cultivă acum poemul epic. dedicat unei personalităţi politice a timpului. „Eroi ce rumeniţi zorii" — citim într-un volum. însă mitologia bucuriei şi a creaţiei n-ar avea pregnanţă de n-ar exista şi principiul care s-o ameninţe din umbră. stelei-simbol care veghează şi urmează cu fidelitate paşii poetului.„în lume-o groază de vrăjmaşi".. parastase sociale etc. de „cântecele mici de tristeţe". de „gâdea Hitler sângerosul". Una este aceea. — vrăjmaşi sociali şi vrăjmaşi personali. Se configurează. din când în când. este motivul stelei complice. Când conştiinţa estetică este trează. cu varianta pragului şi varianta Scriitori români de azi. o singură secvenţă (a Il-a) înnumărând 76 de strofe. în Versuri alese. face prelegeri de economie politică şi dă indicaţii de strategie ideologică în versuri. Tudor. dar.

mi s-a părut. cu un accent liric mai pur. explozia idilismului indecent. pare (şi este ca atare) artificial construit pe o antiteză elementară. Cu sufletu-n trei învelişuri: De jale. în genere. Mângâindu-se pe guşă. al falsului profetism. Şi stă-n întuneric Şi-aprinde lampe Şi-ncearcă lacăte şi chei. Zice boierul cu mâna pe burtă. aflăm şi în alte poeme. Că n-are scaun. mângâind custura. Voi. chiaburul chiondorâş Se uită-n dimineaţă cum te-ntorci.." în schimb. pătruns şi în manualele şcolare şi dat ca exemplu de artă superioară. Când versul atinge o sferă mai autentic omenească. dar are crampe. volum Mărul de lângă drum. sunetul devine mai plin: „La tâmple mi s-a strâns părul cărunt Ca sarea din adâncul ocnei scoasă. Rectific: asupra „mândrului nostru mai" (al doilea termen). şi pe unii şi pe alţii. Iată portretul unui boier: „Sătul de aur ca o căpuşă. de dor. De sânge. dealtfel. în care aurul face urât. Mărul de lângă drum). cu multe versuri proaste.îi pictează. Chivără roşie (datat 1948) are un scenariu epic. Şi-n slavă o să cânte ciocârlia!" Din acest deşert se salvează un număr de poeme mai confesive sau cu o simbolistică mai abstractă. cu o desfăşurare monoton-narativă şi o imagistică neinspirată. Şi. II____________________________________________71 îl vom goni din şesurile grase. până la exasperare şi în alte versuri: bancherii din Wall-Street (primul termen al comparaţiei) pregătesc furtuni care să se năpustească asupra plaiului nostru mândru. Pe inima mea bruma nu se lasă. Cine-i? Nu-i nimeni. printre porci Se pierde ca o gadină târâş. boierul se plânge. ci faţă de circumstanţele istoriei. Să crească-ntmse lanuri mătăsoase. Scriitori români de azi.. Câteva strofe din poemul Venisem flăcău de pe Crişuri mai pot fi citate şi azi: „Venisem flăcău de pe Crişuri. în ciuda veseliei lui programatice. abandonarea instrumentelor veritabile ale poeziei în favoarea vorbăriei goale: „Dar după gard. descoperim versurile de mai . în mohorâtul. Şi-atât." Este triumful convenţiei şi al conformismului nu faţă de istorie. dar ceva nedesluşit pluteşte pe deasupra lor şi împinge faptele spre simbol: duhul justiţiar al revoluţiei. lungul poem Furtuni de primăvară (din voi. Triumful anecdoticului şi al lipsei de intelectualitate în poezie. Dar tânăr sunt. Ci cu tractoare logodind noi glia. folosită. în culori de spaimă. Un şoarec trece covorul. de răscoale A celor din munţi şi din vale." Asemenea versuri izolate. acelaşi încă sunt.

La mine-n ramuri poame roşii ard. care sugerează un simbol simplu: arta este fructul spiritualităţii colective. lirismul. Beniuc are de timpuriu senti- . am părul rar. aici. meditaţia asupra timpului. la Lucian Blaga (Belşug). după cum politizează în chip inabil Moartea. poezia trebuie să fie accesibilă tuturor. peste margini îngăduite. Primele acorduri. poeziile din această perioadă n-au control liric. şi Erosul şi. face în Drumul poeziei câteva trimiteri. talent începe să urce din nou în Inima bătrânului Vezuv (1957). Simbolul pomului ce îşi desface generos roadele îl aflăm. pentru că M. remarcabilă. în alte texte. Iar de cătăm în calendar. caisul. asupra simbolului. în orice caz. Ar prinde groapa-n care zac să ardă Şi aş ieşi cu paloşul afară. dar nu în întregime." Digresiunea epică nu înăbuşă. iritat de numărul mare de filiaţii fixate de critica literară. Poetul revine. din această fază. Stă cu moartea „la taifas" şi se încruntă (imaginea nu displace aici) la „arţăgoasa soacră Bătrâneţea". Iar dac-ar fi cândva din nou s-o piardă. 1970. Efectul nu mai este însă acelaşi. sub o înfăţişare mai favorabilă. o decantare a poeziei începe să se întrezărească. O poezie (Iubito. II____________________________________________73 mai târziu) de a-şi explicita. Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam. Drumeţule. La tine-i joi. unde-i neaua de-astă-iarnă Şi unde-i faţa ta de nea? Prind frunze galbene să cearnă în calea ta. Revine. E ţara ce pe sânul ei ne tine. să iei fără sfială. în stil de romanţă eminesciană. el politizează Erosul. dar inegal. vorbesc prea mult şi omoară temele serioase.. Atât aş vrea doar ţării să-i mai strig: Să nu dai libertatea pe nimic. Beniuc are răul obicei (îl va păstra şi Scriitori români de azi. Să amurgesc pe drum." în altă parte (Trăinicie). M. în genere. legată de experienţa altei vârste. M.. Adu-l ţărânei ce sub mine-o am. într-un poem ce debutează cu binecunoscuta temă a pizmei: 72________________________________________________________Eugen Simion „De-ar fi să mi se-mpleticească pasul. simbolurile. Beniuc însuşi. prunul sau (în Azimă. dar „uscat". p fabulă poetică (Fuga lui Adam) vulgarizează un mare mit. să-mi vie ceasul. Hrănindu-ne pe tine şi pe mine." Notabil este des citatul Măr de lângă drum. în calea mea. Beniuc îi dă un sens social mai puternic şi-l introduce într-o pânză epică: „Sunt măr de lângă drum şi fără gard. scumpă ţară. odată cu el. Căci n-ai să dai la nimeni socoteală. dar o schimbare de ton se simte. nu mai suntem tineri) este. Ah. schimbând mărul cu cireşul. la mine-i vineri. 1955) introduce tot mărul. nu mai suntem tineri. şi din culegerile ulterioare). nu prea sus. Este o fază de tranziţie spre o poezie cu adevărat excepţională (aceea din Lumini crepusculare. Linia acestui puternic. Să-ti apăr libertatea. sunt cuceritoare: „Iubito. Motivul este vechi şi răspândit.jos. Voi. Ai părul nins.

Atâtea mi s-au grămădit cu anii Tristeţi. Beniuc în poezia din această fază (Călători prin constelaţii. multe. şiretenie de „bătrân puşcaş" care îşi contemplă rănile şi armele. Şi-n amintiri a sufletului vatră. Pe coardele timpului. La 46 de ani crede că a văzut totul şi contemplă. cu ea. Beniuc face efortul de a împăca poezia revoluţionară (activă.. S-au dus cocorul.mentul bătrâneţii. Materia şi visele. „Cuscra moarte". în afară. Printre poeţi bătrân haiduc.. Un sentiment profund de înaintare în toamna vieţii stăruie în poeme: „E timpul meu. 1963. 1964 etc.) este aceea a bătrânului haiduc. vameş fatal. dar realitatea neantului îl preocupă. Cu faruri aprinse. 1962. Ulise — „fratele mai bătrân" — şi circulă. Scriitori români de azi. deja obosit şi priveşte cu un ochi sceptic plăcerile vieţii. Timpul şi Moartea. Inima bătrânului Vezuv pune cu mai mare gravitate aceste teme în nişte versuri în care năvala vorbelor a mai contenit şi subiectivitatea autorului se schiţează mai bine. II____________________________________________75 Voi asculta cum greierul. Imaginea pe care o plimbă M. Şi eu mă voi retrage lângă foc. Nu sunt motive lirice cu totul noi. toamna — anotimpul predilect. Un vers formidabil: 74________________________________________________________Eugen Simion „Eu sunt în secol o necesitate" scuză mediocritatea altora. îmi voi lega de o tulpină calul La marginea pădurii-ntunecoase Şi-o să mă pierd în câmpul ce miroase A triste flori târzii. rodul grădinii sale. M. Voi. poate. Este. tomnaticul. în poeme pătrund mituri noi: Euridice. Cu un ceas mai devreme. cum însuşi avertizase mai înainte: „Tovarăşe Mihai Beniuc. problematica morală cu invariabila temă a fidelităţii faţă de crezul său etc. 1959. finalul. autumnalul. şoimul. desigur. facultăţile lui haiduceşti au rămas intacte. a fragi răscoapte. Mâhnit. de acela al unui timp îmbătrânit şi al mortii care dă târcoale. la 30 de ani se simte. cu amară bucurie. rânduneaua — Cu-aceeaşi strălucire stă doar steaua De seară-n cerul ca o vatră stinsă. însufleţitoare) cu meditaţia mai dificilă în jurul fatalităţilor biologice. Parcă-am rămas din epoca de piatră. Culorile toamnei. şi un răsfăţ de vechi oştean. Azi-mâine culmea-naltă va fi ninsă. A buruieni brumate peste noapte. Orfeu. încoardă scripca solitar. apare la orizont înarmată cu tradiţionala coasă. Ce-ar fi cu flinta pe spinare Să pleci doinind la vânătoare?" Câmpul lui de vânătoare este vast: istoria îndepărtată (evocată în modul lui Bolintineanu — Gelu şi Tuhutum). 1961." . intemperanta verbală este aceeaşi. finalul. Poetul cochetează încă. 1957. s-a văzut. Invăluindu-mi spatele-n cojoc. sub o infinită varietate de măşti lirice. erosul tandru. de bună seamă. frânturi de vise şi păţanii. furtunile prezentului. mai rar. care îl împresoară. E timpul meu.

motivul rădăcinii se completează cu acela al sevei şi al tulpinii (Materia şi visele). insuportabilul sentiment al îndepărtării fatale de ea (dragostea veche.. o morală a fidelităţii se configurează). incontrolabil (Cocoşul de munte. de prieteni. Etica eroismului civic nu este abandonată chiar în aceste condiţii. Materia şi visele). Am vrut să las în urma mea izvod Nepieritor.» Cine-a rostit aceste vorbe mari? Ah. Despărţirea de duşmani. Strugurele roşu (voi. Ochi de linx (voi. Ce paşi semeţi zvârleam în mers nainte. iar reflecţia poartă poezia pe căile sfârşitului. multe (şi slabe esteticeşte) închinări şi îşi falsifică. tratate. Versurile au un ce sfâşietor care ne aminteşte de sonetul eminescian: «Când eu odată voi izbi cu barda. dar. toate. El călăreşte încă pe spatele furtunii şi declară.. El nu renunţă pe de-a-ntregul la atitudinile lui luptătoare (dimpotrivă: o etică a continuităţii. M. Cheile." Reluat. II____________________________________________77 pe aproape. dar bătrânul oştean priveşte tot mai des în urmă şi ochiul se întristează. iată ce citim. meditaţie în marginea imaginii de fum a tinereţii. Cocoşul de munte (voi. erosul: „urcuşul e cu tine mai uşor când o pornim spre culmile cu dor" (Ba. motivul plecării apropiate.. Ce scurtă-i viaţa şi ce lungă-i arta! Din cântece minate de durere Am vrut s-aşez în inimi cap de pod. ale destinului orgolios. Leul cărunt continuă să dea lectii. nu se cere. mai ales. „Neînfricatul vates" se deşteaptă şi priveşte orizonturile. Cu un ceas mai devreme). nesfârşit testament. în poezie. „Cu limba spintecată". atunci. în care politicul şi erosul fuzionează. încet. Temele trec de la un poem la altul într-o reluare când aprigă. Pe coardele timpului). . întâi. Dispreţuind trifoiu-n patru foi — Azi toboşarul timpurilor noi Se duce chibzuind. festivistă. înviere (voi. Este. relectura vechilor poeme. 76________________________________________________________Eugen Simian când tăgăduitoare. când pe şaua calului nu mai poate urca. Scrie. stăruitor. Răgetul lui se aude câteodată înfricoşător în poeme. Culorile toamnei. el muşcă coasa morţii şi. imaginile semetiei. M. dacă dăm deoparte versificaţia de circumstanţă. Zi de zi). că „sunt ştafeta marilor idei". anii mei. la suprafaţa poemelor. Revin. găsim poeme de o rezonanţă lirică profundă: Ca rouă. pregăteşte lancea. Cântec pentru cai (voi. Grizzy. anii mei fugari. o nouă expediţie se profilează. Beniuc nu vrea ca duşmanii lui să doarmă liniştiţi. încă. Voi. inadmisibil. — se cere. Grizzy). cuminte. în versuri din ce în ce mai putin anecdotice. Alte drumuri) etc. Mobilizează visele şi le încolonează spre „viitorul [care] arde".. despărţirea de arme şi. într-o varietate impresionantă de nuanţe. în ciuda optimismului afişat. voi. se caţără spre adevăr „pe brânci". Pegasul murg îi stă Scriitori români de azi.Presimţirea iernii stimulează reflecţia.. A doua temă este aceea a bilanţului: rememorarea bătăliilor. uneori.. Beniuc scrie acum un lung. cu aspră solemnitate. încercată). scoate spada. în versuri atinse de aripa crepusculului. mai convingător lirice. voi. şi veteranul luptelor grele nu vrea să absenteze.

Poetul a intrat. Cine oare te-a strigat în vis. altele convenţionale. Cititorul trebuie să aibă răbdare să scobească. cu vorbe grele. Deocamdată. justificări şi disperări numai în interiorul lucrurilor vizibile. sania. ciorchine. subt unghii. nici chiar atunci când stau de vorbă cu moartea. singura pe care o cunoaşte. căci ard cumplit rărunchii. Programul va fi înfăptuit însă mai târziu.Multe versuri din această sferă de idei sunt autentice. Beniuc îl 78________________________________________________________Eugen Simion „optimizează" uneori facil. Beniuc este un poet nu al materiei (neavând simţul elementelor şi nici vocaţia marilor cicluri naturale). poezia oscilează între „demult şi acum". dulău aruncat de viaţă în turma de mistreţi. reflexe ale unei scheme lirice cunoscute. Uneori apare şi sugestia de teroare." în volumul Zori de zi. pentru că în poezia lui Beniuc nimic nu se . el caută scândura de care să se agate în lumea reală. Dar ale noastre-s. este. muntele. E ceva ce-n amintiri nu moare. dincolo de orizonturile realităţii. ca în Duhovniceasca lui Arghezi: „E ceva ce-n inimă te doare. ci un poet al existenţei în materialitate. în stânca sură a notaţiei uşoare până să dea de strugurele roşu al poeziei. şi taie pân'la os. a străbătut. în ultimul deceniu şi jumătate. dar de multe ori el comunică pe undele adevărate ale lirismului şi sugerează priveliştea destrămării. o iubeşte şi. M. printr-o experienţă mai aspră. Că-i roşu stratul. M. mari cristale. ale unui timp spiritual nesigur. cu atâta forţă lirică. Rece-ntunecată. acest sentiment al stingerii într-un univers încărcat de roduri bogate. umbroase. şi că-i dureros Să te ridici. „Fără certitudini" uneori (Lumini crepusculare). Al trecerii şi al purificării ei. Te-a strigat în vis şi n-ai deschis. N-ai deschis tăcerea ta de piatră. valea prefigurează o ultimă călătorie. M. Procesul nu este ireversibil. tremurând de patimi. Un simbol care se repetă este acela al tunelului. Nu te uita că-s aşchii mari. De cremene. Tunelul poate fi luat şi ca un simbol al trecerii poeziei lui Beniuc. jale milenară. ca în aceste versuri: „Scobeşte-n stâncă până dai de lacrimi. Poemele lui n-au metafizică. Ceea ce se petrece se situează în spaţiul controlabil al vieţii. Aşteaptă numai degetele tale înfrigurate. „urs bătrân". Acolo sunt cristalele-n adânc — Avar pământu-n miezul lui le strânge. fără vatră?" dar teroarea nu vine şi nu trece. revine într-un tunel care dă nu se ştie unde. Se înţelege uşor ce vrea să spună el. Scoica. Acolo sunt. „sănier" prin locuri rele. în poezia lui Beniuc. între imaginile unui trecut viforos şi acelea. spiritul caută (şi află) cauzalităţi. la noi. adesea. Să nu te sperii când le scoţi din crâng De beznă: roşu strugur o să-ţi pară — Le-ai înroşit cu propriul tău sânge. Numai Tudor Arghezi a mai cântat. Peţitorii neantului au o corporalitate materială. Beniuc preconizează întoarcerea la lucruri. plopul. o contestă. vorba poetului. ameninţat din toate părţile de semnele sfârşitului.

pierde. Iată o privelişte neagră a sfârşitului văzut ca un coşmar al naturii fizice. Tunelul care duce către moarte. Tunelul său sapă în toate formele lirismului. Este o carte de răscruce. Ştiam că vânătorii pe urmele-mi de sânge Cu haita lor dresată învălmăşiţi s-or strânge Şi îndrumaţi de-un câine iar vor porni în grup. Iar luna-mi linge rana ce picură mereu." Lumini crepusculare (1970) adună aceste motive şi le dă o expresie lirică puternică. Lupoaica mea-i rănită şi ea. Limba i-a rămas vie. dar. locvace. Iar pânza vrerii mi-o umflase vântul în clipa-n care poate-aş fi rămas. în mijlocul acestui univers în amurg. viziune expresionistă. în bună parte. poetul. ca lupul stoic. însă lupul beniucian nu moare fără să vorbească. Tunelul trece în volumele Alte drumuri (1967). Mozaic (1968). Lupoaicei mele lacrimi pe puii calzi îi cad — Familie de fiare ce nu iubim stăpânii. arătându-l gol către stele. Şi ce mai gropi de lup au săpat vrăjmaşii în locul fântânilor. El se nutreşte. Inima-n zale (1969) prin straturile melancoliei: „Tunelul care duce către viaţă. mi-e ruşine să vă văd aşa de trişti. zodiile şi vedeniile. Şi turbaţi de mânie. Eu recunosc în boabele roşii din corni ţâţele rănite ale căprioarelor. ameninţătoare: „Când m-am retras. Şi visul. îmi zic. Dihorii. nevăstuicile şi şobolanii mi-au spurcat izvoarele. Ciuleşte frunza-n arbori şi vântu-nşală câinii. Merg alţii-n depărtări care te-ngheaţă Când le gândeşti! Şi totuşi ce e foarte? Tot Venus e-n Amurg şi-n Dimineaţă? Am ancorat cu vasul meu în vis. acum. impetuos. . Vin unii foarte. Anunţă o resurecţie spectaculoasă a lirismului beniucian. Iar acum cântă un imn la uşa conacului pustiu. prieteni. Destin de poet inegal. însufleţită de o mare mânie pedepsitoare: „Viperele peste câmpul meu cu crini şi-au scuipat verde veninul. Prieteni. Obrazul bătrânelor stânci mi l-au umplut cu bale melcii. retras uneori în schiturile marii poezii. era vas Cu scoici. Căci n-apucai să văd măcar pământul. nu în exclusivitate. cu alge şi rugină scris. de la cele mai înalte până la cele de jos." La banchetul poeziei participă stihiile. E şi-ntr-o parte. spurcată. e şi-n altă ceaţă Şi pragul nu-l cunoşti ce le desparte. sub condiţia Scriitori români de azi. la trezire. totul se reia. Voi. spiriduşii. foarte de departe. din sevele amărăciunii. în părul codrilor mei păduchii şi-au făcut împărăţii. al lui Alfred de Vigny. II____________________________________________79 talentului său. grăbit. Şi puii-n loc de lapte sug sânge cald din ţâţe — Ne priveghează stele cu galbeni ochi de mâţe. 80_______________________________________________________Eugen Simion S-au bătut cu palma peste fund. lup crâncen cu răni adânci în trup. „borhotul vremii" se scurge prin râurile ei tulburi şi. că nu mi-au dat de urmă. Temele intrate odată în versuri mai trec o dată prin alte vămi ale poeziei. mai geme greu. hăituit. Căci urmele de sânge s-au înecat în vad.

El continuă să Scriitori români de azi. ca la marii romantici. Prin bălării doar puii o să-şi mai cerce loc. O formă specială de angoasă în faţa morţii. pământ şi în continuare: Focuri de toamnă (1974). acelaşi: orgolios. Dialog (1977). Turn de veghe) aduc tema vetrei. neîncovoiat. moartea nu-l convinge să treacă în umbra faptelor. în două registre lirice. numărul cercurilor creşte. capabil să cânte cu toate instrumentele şi pe toate tonurile. neînduplecat. nuanţări. în ultimii ani. lirismul iese. în fapt. Ţara amintirilor (1976). inevitabil chiar şi la un neclintit. introduce nume proprii şi citate ilustre în poem. pe sicrie. poezia curge fără dificultate. bătut de furtuni. în trunchiul său. în turnul de veghe al poeziei lui Beniuc conştiinţa estetică este. dovedind că debitul izvorului său liric nu a scăzut. dar furia (semn. Uneori. cu căluşul rimei în gură. naraţiunea în versuri maniheiste. printre dezastre. aceleaşi treceri (de acum previzibile) de la melancolie la agresiune. în acelaşi timp. o răzvrătire şi o acceptare. el întâmpină. acelaşi fier roşu răsucit în rana suferinţelor. Sau cel puţin aşa pare. unele chiar memorabile. de evoluţie într-o poezie care refuză să evolueze) nu mai caută alegoria. într-adevăr. trecerea este inevitabilă şi spiritul călăreşte. Rămâne pururi vatra (1974). care va deveni. avertizează M. Beniuc versifică uşor. în volumele din urmă. Se configurează. Un farmec al vitalităţii răzbate prin ele. în ultimele cărţi. o jupuire la rece a pielii de pe celulele vieţii morale. în acest caz. Iubit." Volumele ce urmează (Etape. După ce în Scrieri. Beniuc a încheiat antologia versurilor sale. Dacă-i crestezi puţin coaja. o energie impresionantă le animă. Câte un vers mai obscur — „tăcerea mea e vocea din deşert" (Turn de veghe) — ne face să bănuim o mare mâhnire interioară. destinul. Arderi. Voi. foarte profund. spirit vaticinar şi extraordinar de profund. previzibil după primul vers. superficial patetic uneori. . îmbrăcată. Viaţa „fuge ca o vulpe-n cerc". eterne. şi unul dintre ele este vatra. Dialectica este simplă: sentimentul fragilităţii. el publică în acelaşi an volumul Pământ. din asemenea reluări. Poezia devine. ignorat. II____________________________________________81 rămână în primul plan. totuşi. mai consistente. Uneori în interiorul aceluiaşi poem. M. o biografie lirică extraordinar de vie. dominantă. „în strai crepuscular". caută simboluri întăritoare. M. totuşi. „Munţii Apuseni mi-s veri primari". dintr-o mare scârbă stăpânită. bătrân şi singuratic (Schiţă de autoportret). este expresia unei stări (crize) existenţiale. bătrânul copac rezistă şi. Unul. M. îndoaie ideea până ce ideea apare. detestat. ameninţat de moarte. Versurile sunt. din ce în ce mai trează. o confesiune brutală. îndărătnic oştean. „Acelaşi sunt". volumele se D Scriitori români de azi. Tematic. contestaţii ale soluţiilor anterioare. Patrula de noapte (1975). Contestat. Beniuc a rămas. IV (1973).Când va pocni văzduhul scuipând din guri de foc — I-aud strivind cu paşii a' frunzei moarte preşuri — Cu ochi deschişi a moarte noi fi-vom două leşuri. II 82_______________________________________________________Eugen Simion aseamănă între ele şi pot fi citite din indiferent ce punct: aceeaşi elegie aspră. la urmă. o definiţie perpetuă. Beniuc. autentică. acum. ca o sevă naturală. Voi. în poemele sale fundamentale. chiar şi atunci când vorbesc de cimitire şi se pregătesc să nareze „ultima păţanie". Nu abandonează scena. un liric vizionar cu antene orientate spre toate zările. acum. Beniuc scrie.

84_______________________________________________________Eugen Simion . o implicare. Misterul marii poezii este a spune acelaşi lucru (despre moarte. Multe din aceste versuri încearcă să dea substanţă lirică unor abstracţiuni şi nu reuşesc. o urmă. electrizat în faţa mulţimilor în marş. iubire) fără să avem. nici frumos. Iar dacă simţi vreun dor. un poet al disimetriei şi al disonanţei. Este Manole care zideşte pe Ana pentru ca zidurile să dureze. este pasărea cu o aripă zdrobită. cu ochii aţintiţi spre orizonturile istoriei. este un plop singuratic ce aruncă foi ca nişte bani învechiţi. zice M. Se poate. Acolo (într-un poem) este terorizat de moarte. poezia are o mare forţă de sugestie. e unul. însă M. ca scrierile mistice care vor să figureze corporal divinitatea şi nu pot. Beniuc regăseşte forţa de a spune aceste lucruri simple şi fundamentale: „Acesta-i drumul. repetate. Câtă vreme M. într-o mie de nuanţe. de soarele care fumegă. Beniuc în alt poem (Metempsihoză). Identitatea iese din îmbrăţişarea. semne ale unei treceri iminente? M. după care urmează alte definiţii. cu egală fervoare. alte cercetări ale naturii pentru a afla acolo un semn. Scriitori români de azi. este dacul gata să proptească cerul cu suliţele sale. II____________________________________________83 neocolind. „pătrunde cu mare suflu toate locurile poeziei lui Mihai Beniuc. Portretul său liric este suma unor atitudini care se contrazic. Beniuc continuă să comenteze evenimentele. Al doilea registru este acela al poetului ocazional. a marelui univers în viaţa micului univers individual — iată ce se observă la acest prim nivel al poeziei de senectute a lui Mihai Beniuc. la lectură. Beniuc este. de mormanele de frunze moarte. configurând la urmă o fabuloasă (încă) biografie morală. Scriind. Cine nu este tulburat când citeşte în versuri despre ochii de linx ai morţii care pândesc din tufărişuri.mânioasă a destinului biologic. sfântul. Volumul Pământ. am fi înclinaţi să zicem: el este tot şi totul este el. lăsând dâre de sânge în praf. prin excelenţă. de lupii care urlă. a mai multor identităţi. în această situaţie. tribun (sau priburi) al marilor cauze sociale. Este portretul poetului la bătrâneţe. şi noi înţelegem numaidecât că foile şi banii fac aluzie la anii pierduţi ai poetului etc. Autenticitatea tonului „sfinţeşte totul" (zice Lucian Raicu — Practica scrisului şi experienţa lecturii). Ci-n sânu-i să-ţi îngăduie-a apune Cu firea-n lina ei putreziciune. între cele două registre nu există concordanţă. sentimentul repetiţiei. în limbaj biblic. Voi. el redevine bardul încrezător. o linie a destinului individual. unicul ce duce De unde nime n-are un' s-apuce Decât c-o treaptă doară mai în jos Şi nici urât nu este. sfătos. al plusului şi al minusului. pământ începe cu această interogaţie: „Acesta-s eu?" şi poeziile ulterioare nu fac decât să răspundă. Beniuc rămâne într-o sferă de relaţii intime şi „dă sama" despre stările sale de existenţă. nu mai luăm seama la gesticulaţia (figuraţia) lirică din spatele lor. M. răsar brutal în ochi şi. de corbii lui Edgar Poe (amintiţi într-un poem). „Acesta-s eu". Să nu te-azvârlă iar afar' pământul. însă locurile comune. am putea zice. nici ştiutele locuri comune". să firitisească de Anul nou pe cititorii săi şi să găsească imagini poetice noi pentru toate aniversările şi comemorările de peste an. cum puţini poeţi au realizat. aici (într-un poem vecin) este nepăsător faţă de neant.

. Beniuc ştie să fie profund atingând aceste coarde mici ale sufletului înspăimântat de apropiatul sfârşit: „Pe cine oare să-l întreb De ştie drumul spre Ereb? . cursul — Ce-ar mai cată pe-aceste plaiuri ursul? Bârlogu-i bun de-acum doar de mormânt. mă plimb. este filozofia întristării.. II____________________________________________85 O imagine mai pură a sfârşitului aflăm în poemul Ursul (voi. motivul rătăcirii lasă ecouri tulburătoare. Cu crengi ce deznădăjduit se-ndoaie — Ei însă-aşteaptă iar un anotimp. — Nici chei nu ţin. cu simbolul întors acum spre faţa întunecată. bătut de vânt şi ploaie. Dar oamenii le culcă la pământ.. atât cât sânt. Lipsit de foi. Pădurile-ar mai fi. Aşteaptă cheia.] Printre copaci la margine de lac Mă plimb şi eu ca dânşii de sărac. gravă a vieţii. Să ies de-acolo suspinând. poetul o readuce pe planul mai sărac al vieţii. Şi eu de mult am buzunare vide. M. Eu far' să mai aştept. Nu-i altă idee aici. însă. spiritul stă încă treaz. mă plimb. eternele lui obsesii: Unii îl vorbesc de rău. sentimentul insuportabil al părăsirii. trecut pe o gamă minoră.. Beniuc o pune pe mai multe chei muzicale. Uitat de toţi. Iar văilor le seacă apa. planetele conspiră etc. râurile ce seacă: „Sunt ursul poate ce-a scăpat de puşcă. Şi-aud în urmă-mi plopul cum suspină: «De ce nu prinzi şi tu o rădăcină?»" fără ca sub apăsarea acestei grave senzaţii Beniuc să renunţe la vechile. însă imaginea grandioasă a mortii nu tine mult. care se retrage din lume sub presiunea noii religii. Iată.Cu paşnica materie la cot. Ursul lui Beniuc este tot miticul Pan. al golului ce creşte înjur. de orice gând mai labirintic.. M. de urât [. Voi. singur nu deschide. Filozofia (aici şi în celelalte poeme). Focuri de toamna). gata să ceară tradiţionalul dinte al răzbunării. Scriitori români de azi.. Unele imagini ale îmbătrânirii merg spre lirismul mitic al lui Blaga: „Eu par că-s Pan ce pipăie natura Cu braţele întinse şi cu gura". Religia este aici bătrâneţea. Sub movilele de foi ale durerii." Tema este reluată în altă parte (Stau singur) în ton sfâşietor de romanţă şi cu o figuraţie mitologică mai directă. iar semnele ei: pădurile ce se împuţinează. dacă există. într-un poem (Sunt supărat). de toate şi de tot". Prin smeuriş mă pierd şi lăuruşcă Şi văduv de ursoaica mea şi trist — Mă mir şi eu de ce tot mai exist. fugind de orice complicaţie a frazei. nu am nici bani decât Să-mi cumpăr câte-o sticlă. gemând? M-am săturat de codru şi de lupte — Voi adormi-n bârlog cu labe supte. al dezrădăcinării totale: „Sunt supărat şi n-am cui să mă plâng Că lacătul din poartă e nătâng. variantă la o temă mai veche.

S-o-ntinzi cât poti. mă-ntreb. Am răscolit cenuşa-n vatră. Lucru rar la M. cu cerneală şi cu sânge: Citesc şi-mi vine când a râde. 86_______________________________________________________Eugen Simian Pădurile abia respiră Şi moare cântecul pe liră. în mine plânge ori afară? Pe unde merg se lasă seară. Mi-am destrămat în fire visul Şi-am cercetat în mine-abisul. admirabil: „De-acuma pielea ta-i ca pergamentul Pe care câte toate-a scris prezentul Cu lacrimi. M-am căţărat pe munţi de piatră. Tema dispariţiei este reluată cu o imaginaţie mai bufonă (ton sarcastic. Plutit-am pe-nspumate unde Şi n-am aflat de ea niciunde. Beniuc. Dar unde-am fost. care îşi strică deseori poemul prin prea multe paranteze explicative. Un om în lanţuri ţopăind ca ursul. flagelator) în poemul Toba. Strigând la colţuri: «Am trăit aşa!»" Peste câteva pagini. Aud plângând pe Euridice. Ştiu. versurile de acum au o curgere normală pe firul unui mare simbol liric: „Le văd cum vin de mine mai aproape De nu ştiu unde umbrele mioape Şi-ncearcă să mă pipăie cu mâna Ori mă miroase-aşa ca lupul stâna. Ah! ce-am să mânuiesc luptând baltagul. să faci din pielea-ti tobă? Iar cu femurele să bati în ea. Acum când stau la sfat cei doi fârtati? Şi unde eşti tu. oaie bucălaie? Ori te-ai făcut şi tu de mult strigoaie! în loc de-apus văd golul sângeros Din care ochiul soarelui fu scos.Căci orice fac şi orice-aş zice. Zvâcnea doar plânsu-i iar şi iară. N-ar fi mai bine s-o-ncălzeşti la sobă. Să-mi apăr turma. năuntru-afară. Voi. zvacnitoare.. II____________________________________________87 disperare la urmă. Ai fost erou în straie de paiaţă. E oare şi un alt Ereb? Stau singur şi mă-ntreb. motivul reapare în alt registru afectiv.. Ah! unde sunteţi. cu o notă potolită. Şi ramurile din copaci sunt ghioage — Doar iarba-n lacrimi vrea să se mai roage. de-a mai mare dragul!" Portretul liric nu este atât de simplu cum l-am prezentat noi şi . logodit nu sunt cu infinitul. Un viu chemându-şi propria viaţă." în volumul Rămâne pururi vatra (1974) aflăm acordurile poate cele mai grav lirice ale acestui lung recviem. când a plânge. câinii mei bărbaţi. mioritică la început. Un râu cătându-şi spre izvoare cursul. Dar parcă simt la brâu scrâşnind cuţitul. crâncenă în Scriitori români de azi.

Poetul dătător fără greş de ton alege. A fost şi Goga şi a fost Arghezi. ţinându-se modru în şa. aici. atunci. Dar încă sunt. chipul falnic se întunecă. eminescian. Dealtfel. de la Cântece de pierzanie la Dialogul din 1977. Aşa precum el a venit se duce. Dar se ştia că floarea lui Beniuc Va răsări prin ierbile livezii?" Resursele acestei încrederi în proeminenţa sinelui sunt trase de peste tot. Rămâne doar la capul său o cruce Bătută şi de ploaie şi de vânt. Modestia lui este. dispus să se măsoare cu marile modele literare. într-un vers poetul se numeşte: „un fără greşuri dătător de tonuri". tonul cel mai mohorât: acela. însă poezia este . afirmă că: „Au fost-naintea mea mai mari ca mine: Arghezi. Numele lui Blaga. care obsedau pe poet în tinereţe. tot el. Străbunii săi au fost „copiii vitregi ai furtunii". el însuşi. Beniuc cunoaşte multe atitudini. introducând o interogaţie care arată că nu l-a părăsit conştiinţa propriei forţe. Bacovia şi Goga.nici drumul poetului. în ciuda asigurării de identitate ce ni se dă în volumele din urmă. Beniuc neschimbat. Şinele energic. la „nesaţiul de repaos". al ecleziastului: „O. Este drept că. acelaşi încă sunt. Blaga. Arghezi. a călărit pe Scriitori români de azi. versurile sugerează mai degrabă contrariul. ce fălos am fost. Barbu. Din toate câte are. spune în altă parte: „Nu mai sunt acelaşi care-am fost". bătrâneţea nu i-a distrus plăcerea emulaţiei şi voinţa de întâietate: „A fost şi Eminescu şi Goşbuc. într-adevăr. nu cunoaşte însă resemnarea. nimenea nu ia nimic cu sine. II____________________________________________89 caii viscolelor pustiitoare. şi-acelaşi încă sunt. Nădejdea lui este în poezie ("nădejdea-i doar în câte-un vers"). înainte de orice.. nu rareori vanitos. o neascunsă laudă de sine." Dar. Nici măcar resemnarea într-o unică atitudine. Biografia lirică a lui M. încă cine? Cu ei nu mă măsor şi ucenic Al tuturora poate sunt un pic". Este şinele lui M. un lung bocet. cu zurgălăi. nu este aşa de direct. în mormânt. tânăr sau bătrân. cum s-a văzut înainte. dacă întoarcem cealaltă faţă a monedei. ce fălos"." Şirul confesiunilor continuă. nu bate drumul umilinţei. poetul nu trebuie crezut. cum însuşi ne încredinţează: „Ah. revin. într-un poem din Rămâne pururi vatra. O conştiinţă formidabilă a sinelui structurează aceste poeme de senectute. fără speranţă. vanitoasă. Deşi. însoţite de umbrele lui Barbu. M.Beniuc continuă să fie. Şinele veghează. printre simbolurile copleşitoare ale morţii. Voi.. Acelaşi sunt. în Dialog revine asupra comparaţiei dinainte." şi aspiră. Voievod în opincă. şinele se adumbreşte şi în poem pătrunde. 88_______________________________________________________Eugen Simian pentru a reveni: „Tot mai cobor în Maelstrom către fund. Şi Mihai Beniuc nu cântă niciodată melodia modestiei. că: „Nu vă uitaţi că părul mi-i cărunt.

autentică în cea mai mare parte. într-un volum. după alta. cu suişurile şi coborâşurile lui. vedem că nimic nu se lămureşte în versuri. însă M. terorizat de obsesiile care i-au marcat viaţa. obosită regie poetică. Beniuc este original. Nici sete nu ti-e. pentru că a vorbit şi când trebuia să tacă şi a tăcut când trebuia să vorbească tare. Obiceiul de a umple golul abstracţiunilor cu versuri sucite în toate felurile până să rimeze „senine" cu „uzine" şi „veselie" cu „Românie" nu l-a părăsit. mai ales. neînchipuit de mult. năprasnic. Te uiti în jos şi-n sus din când în când. Tot Beniuc este şi acolo. în ultimele două cărţi (Ţara amintirilor. când ghemul acestor interogaţii. în astfel de momente. schimbări. cu vocea cât se poate de tare. critica tânără îl ignoră. lângă vulcanul istoriei. Poezia. nici nu eşti flămând. Beniuc o leapădă de la sine. crescută în interiorul acestui dialog. De tine eşti aproape şi departe. Pe cel mai bun Beniuc. Lângă Vezuv. încercat de toate complexele vârstei. când bocind cu glas stins. Eşti ca o metafizică pustie.bolnavă de ea însăşi. autentic când trece arcuşul său liric pe coardele istoriei naţionale. M. un altul. aici îl aflăm: în orgoliosul testament din asfinţitul vieţii. a sporit în chip inexplicabil. când încruntându-se ca un leu închis în cuşca bătrâneţii: 90________________________________________________________Eugen Simion „Plecaşi cu aripi şi te-ntorci cu cârje. doar schimbat". în voi. Eşti parcă vântul răsfoind o carte. este substanţială. şi a făcut de multe ori ceea ce un poet autentic nu trebuie să facă. reveniri se deşiră. însă nu tot atât de profund. Focuri de toamnă) sunt remarcabile prin ştiinţa poetului de a se implica în istorie şi a face din ea o proiecţie a subiectivităţii. excelent (Patrula de noapte). răscolitor. Spre deosebire de mulţi versificatori contemporani care. Dar nu este totdeauna astfel. după poemele de tinereţe." însă lângă acest registru liric există. Pentru câtă vreme? Şi. Pentru că el a scris mult. în voi. printr-o exacerbare a identităţii. imaginile războinice ale poetului: oştean uitat. în post. cu o veche. fiind adesea mai prejos de talentul său. Dăm. şi M. el readuce tractoarele chiuitoare în poem. Şinele se îndoieşte o clipă pentru a ţâşni. dar demne a omului. paznic de far veghind somnul patriei etc. Ţi-s gândurile peşti închişi în vârşe. pentru a o schimba cu ce? La urmă. Câteva poeme pe teme patriotice (Paznic. A vorbi despre sine este. Tema identităţii secondează în ultimele cărţi ale lui Beniuc tema morţii. neputând spune ceva interesant despre ei. Beniuc nu poate fi ignorat în nici un . Dialog) numărul acestor versuri ocazionale. crezare poetului: „sunt cel de totdeauna. Este poetul social pe care îl ştim de totdeauna. ziceam. Nu însă în măsură să întunece celelalte poeme. Eşti ce pe rând la toti va să le vie. atunci. Voi. Scriitori români de azi. un mod de a te opune neantului. II____________________________________________91 Acesta este poetul Mihai Beniuc. cu un timbru liric grav. reprezentări mai directe şi mai sincere ale condiţiei pieritoare. în genere. se refugiază în temele istorice şi jignesc trecutul cu mediocritatea evocărilor lor. Revin. Patrula de noapte. Nu-ti aminteşti prea bine de-nceput Şi-n viitor te vezi ca-ntr-un trecut.

Ele nu conving estetic şi lasă impresia unei lamentabile degradări a talentului. Poetul este un El Desdichado care somnolează în solitudinea camerei sau se pierde prin codrii umbroşi unde izvoarele bocesc.fel. clare. Voi. el lasă o senzaţie de transparenţă. II____________________________________________93 semne de dezolare aspră şi a unei mitologii crepusculare. de comedii verbale în stilul fantaştilor simbolişti. rubedenia vulcanelor crăpate de sete. tristeţii sortit. 1963. Aceasta este cel puţin imaginea pe care o lasă poemele sale elegiace străbătute de sarcasm şi sparte. iar păsările fac previziuni funeste: „Singur umblam prin desime. elemente ce fac şi mai apăsătoare. ascuţit: Briareu! Aici în desime nu-i nime. purtam pe buze munţi de cărbune! Ai băut a vieţii şi a morţii frumuseţe toată. 1955). Negru de tristeţe. 1959. codrule mare. Explozie înăbuşită. om delicat şi singuratic. din loc în loc. 1959. după ce l-a îmbrăţişat cu ardoare şi a văzut în el „poate cea mai frumoasă nădejde a noului nostru lirism" (Vladimir Streinu. fântână secată. Dispariţia unui om de rând. 1937). bine articulate. în ciuda numeroaselor Scriitori români de azi. l-a ignorat multă vreme. o voce autoritară. M. doar păgâneasca treime. titanul cu braţe o mie. s-o spunem limpede. 1937. a focarelor bete. prin a Rusalelor codru vestit. Versurile sunt. Ah. piese de teatru (în Valea Cucului. strămoşul codru e Briareu. Şi mi-a dat Domnul neliniştea setei nebune. Lirismul este în primele volume (întunecatul April. tăcutele doar elocinţi vegetale şi ziulica şi eu. metalic. . imaginea rară şi căutată. tremurătoare în nişte versuri ce n-au nimic de-a face cu suprarealismul (cum s-a spus). iubitor de himere şi închinător. simpatia stâncii. Când auzit-am auzit glas ca de zimbri. ca Nerval. El este în cele 100 de poeme fundamentale risipite într-un număr astronomic de versuri. singur umblam prin desime. 1943) mai muzical şi. dimpotrivă. întoarcerea. întunecate reveriile şi meditaţiile lui Emil Botta (19121977). de factură autobiografică. de neconfundat şi de neînlocuit în poezia românească din ultimele cinci decenii. A contribuit la crearea acestei atmosfere de linişte neprielnică în jurul operei poetul însuşi. precum şi trei romane (Pe muche de cuţit. Pe-o gură de rai. Briareu! Dar gura mea e gură de cântec. 1971). 1976) atrage atenţia asupra unui poet pe care critica. cu multe abstracţiuni livreşti plasate într-un decor romantic. de lumină subţire. 92 Eugen Simion Emil BOTTA 1912—1977 Volumul de versuri Un dor fără saţiu (Ed. 1960). Eminescu. e codrul. la steaua neagră a Melancoliei. cu aluzii nedrepte la unele personalităţi ale culturii (Blaga). Beniuc a publicat şi nuvele (Ură personală.

în imaginaţia prolifică a lui Emil Botta. în cele mai reuşite poeme. modelele. Laforgue. iar urşii greoi şi solemni pe aceea a Granzilor de Spania. dar forţa lirică adevărată a lui Emil Botta vine din iubirea lui tragică pentru himere. Keats. Literatura poate fi şi ea sursă de emotie lirică şi. printre oameni el merge „cu fruntea sus" şi se simte „în exil". Este cazul lui Emil Botta. jupâniţele" stele. imaginaţie romantică spiritualizată şi voit teatralizată.gură de iad căreia îi e sete mereu. nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii. în altă parte. încă o dată. fecundate de cultură. printr-o silită luare în râs. vulpile decolorate de soare vor aduce în minte imaginea infantelor. cântăreţul din flaut va fi fugărit prin păduri de Eumenide. un ochi răpitor de Himeră ar vrea să mă piardă. desigur. Parcă mereu. zeii silvani ademenesc spre locuri ascunse Driadele. Voi. în fine. Altă dată (Cavalerul cu melc de aur) creatorul ia înfăţişarea unui cavaler urmat de Scutierul Tristeţe sau pe aceea a călătorului ce trece în rădvan negru. Imaginea cea mai profund lirică a acestui sentiment de melancolică damnaţiune o aflăm în poemul Un dor fără saţiu din volumul Pe-o gură de rai: „De un dor fără saţiu-s învins şi nu ştiu ce sete mă arde. haita de îngeri". printre copaci care plâng. II____________________________________________95 este urmărit de Piaza Rea. Sub diverse expresii. Imaginaţia lirică urcă. care." (Briareu) Reminiscenţe. O fată ce aleargă prin poieni urmărind idilic un fluture nu-i. din adânc. însă imaginea dintâi este mai puternică. produsul unei imaginaţii lirice dominate. . din Poe. gesticulaţia arlechinului nu reuşeşte să umbrească fizionomia poetului damnat să rămână în această lume le tenebreux — le veuf — l'inconsole. poeziile lui Emil Botta reiau această efigie nervaliană. atunci. aceeaşi imaginaţie să coboare. Lirismul trăieşte astfel între două stări extreme. un ţinut de amiezi fauneşti prin care aleargă minotauri şi cântă mierla mistică. Poezia configurează o ţară mitică de păduri profunde şi fluvii întunecate pe care plutesc nave rimbaudiene. ossianică. poetul lunatic este mereu întovărăşit de un saltimbanc. Eminescu. paşii lui se lasă conduşi de „adoniana lucire a stelei pierdute". pe bolta cerului. Noaptea va fi. decât o miss Anabell fluturând un drapel negru etc. pe solul lui cresc maci „haotici" şi rătăcesc într-o dezordine lumească vinovată „şleahta bizarilor. dacă avem de-a face cu un talent puternic. strălucesc palid „boieriţele. Acest spatiu poetic (unul dintre cele mai originale pe care le oferă poezia românească mai nouă) este. simbolurile celebre intrate odată în conştiinţa noastră pot reapărea într-o mitologie poetică nouă. Şi pururi n-am pace. în timp ce deasupra. patetism îmblânzit de o ironie repede convertită într-o atitudine de îndepărtare de lucruri până a da sentimentul unei existenţe disperate. spre „curtea Craiului Amurg". introduce — lângă emoţia directă — o sugestie trasă din lecturi. mitizează prin mai multe rânduri de referinţe livreşti obiectele comune ce vin în atingere cu poemul. pentru ca. 94_______________________________________________________Eugen Simion toate acestea se văd numaidecât în poeme. Cel care trece prin păduri fantomatice Scriitori români de azi.

La răsărita soarelui. scrişi cu majusculă. este vechi. E atâta nepace în sufletul meu. nimic nu mă-alină şi parc-aş visa o planetă pierdută. ori dornică ciută. în alt loc e vorba de o Dânsa. fluşturatica. nu şi versurile ca atare din 1943. care repetă numai titlul. Joimăriţele) nu dau. de „urne şi mume" etc. nici anii-lumină. La uşă îi bat zmei ce se cheamă „Balaşul. printr-o simplă antropomorfizare. Nouă este doar înfăţişarea materială a poemului. sufocate de prea multe clişee estete şi rarefiate de prea multă sentimentalitate: „Cerceluş de veinin. deşi trimiterile la alte spaţii de cultură nu lipsesc. la o nuntă cosmică participă „toţi Crinii". Mitologia poetică a lui Emil Botta capătă o notă mai apăsat naţională. poeţii conceptualişti îl foloseau în chip curent!). la pupitrul de iarbă. consistenţă poemelor abstracte. de copaci metamorfozaţi. o abstracţiune ca teroarea poate să personifice fiinţa mitică a Teroarei. şi nu ştiu ce sete mă arde mereu. intră în această mitologie ce spiritualizează totul ca o zeiască „Lucitoare". ineluş de venin. înfricoşător înăuntru. reluând de mai multe ori imaginea mierlei. . multe carate are Dânsa mea.nici timpii de aur. o realitate lirică adâncă şi misterioasă. deci mierla cu glas dulce poate simboliza şi iubirea (sincretism romantic răspândit). oh. După acelaşi principiu poetic (care. unde vine vorba de „silvestre oştiri"." Temele şi figuraţia poetică nu se schimbă în ciclul Vineri (1971) şi în poemele recente: Un dor fără spaţiu (1976). astfel. cadrul liric concret pentru abstracţiunea pe care a inventat-o. orchestra de iarbă. Mierla este numită într-un 96________________________________________________________Eugen Simian vers „doamna mea". izvoare sub lună. Berlantul". Zamfirul. bătut de alean şi de umbre cuprins. Un dor fără saţiu m-a-nvins. dirigentul orchestrei în fracul de iarbă se înclină Scriitori români de azi. transpus. Voi. în fond. nimic nu mă stinge. Nici elementele de mitologie populară (Ielele.. o stea. şi Emil Botta scrie un poem (împresurarea) în ton de ironie afectuoasă. vântul ia înfăţişarea mitică a Vântului. II____________________________________________97 şi un cântec de iarbă a izbucnit ca din pământ. acum. care poate fi identificată şi cu iubirea. Poemul în discuţie nu mi se pare profund şi nici altele care mizează prea uşor pe putinţa lucrurilor de a sugera. în înscenări lirice aproape copilăreşti în simplitatea lor poetul strânge la un loc mieii şi mialele din Ţara Bihorului şi. Prozaicul adverb înăuntru devine un majestuos. face din ea simbolul unei păsări sfinte ("îngereasca mierlă"). El formează. Orice element trecut în poezie capătă prin această ridicare la putere simbolică o nuanţă de sublimitate metafizică. sau de „acea Ţară" şi „acel Ţinut" etc. fără altă determinare.. în versuri libere şi cu o imagistică mai săracă. aici.

departe-s. vechiul meu Alcide. acest crescendo vertiginos. în plasa ei. Sunt. Eu evoc un secol de aur. s-a istovit al tinereţii pas. Fiţi atenţi cu litera T. de dor fără saţiu. de-al veşniciei cort. în umbra lui regească vrere-aş fi! Veste s-a dus că nu mai suntem tineri. profund când reapare ironia protectoare Witz-ul şi sugestia unei realităţi ermetice vizionare ca în Cervantes: „Fiţi foarte atenţi cu acest manuscris... cu înţelesu-i profund. Dragostea este o robie grea. unde îşi fac loc ideea timpului ce creşte în urmă şi nostalgia eminesciană de eternitate: 7 Scriitori români de azi. un instrument de tortură: între eroare şi teroare stă subtila. Eroica. stranie. Aceste sonuri multisolemne. Război am vrut. Eroica. cum spune el. tot. de April majestuos. acest diminuendo frenetic. cu fragila-i structură. fluşturatica. străbune codru. e a IlI-a. primăvăratica." Sau în alt poem. . m-a prins. în poartă bat şi te implor: deschide. Pe o cruce în formă de T a fost răstignită Himera: NUESTRO SENOR DON QUIJOTE EL CRISTO ESPANOL. nu-i noapte-atâta câtă ard să port. femeia este o realitate misterioasă pe care poetul o ascunde sub iniţiale (L) din discreţie. în schimb. Frig mi se mai face!" (Soledad) Erotica lui Emil Botta este discretă. în orice caz. o noapte. supusă. unui sentiment mai adânc de neîmplinire. II 98_______________________________________________________Eugen Simion „Mă duce dorul către umbre iară. Nu-s astre-n cer câte visez iubi. plăcuta seară. Dânsele) Lirismul redevine. străbune codru. mă rog acum de pace. a spus Dânsa. simfonia de iarbă.Este a IlI-a. Obişnuita sugestie de cruzime dulce. de plăcere în suferinţă pe care o aflăm la toti romanticii? Emil Botta este mai aproape de poetii moderni prin gustul pentru macabru şi teatralitate. totul şi totul e Summa. suava literă T." (Ielele. Din focul clipei stinse ce-a rămas? Lacrime doar. cu gure dulci m-au sărutat silfide. ce-s partea crudei Vineri. Voi. vechiul meu Alcide. vai.

Voi. risipeşte ceva ce trebuie să rămână într-o profundă indeterminare. pur şi simplu. grâul care a dat . iarăşi. altele din cărţi sau sunt. în ceruri gigante printre nori. putând fi. Şi obrajii scobiţi NIMENEA să-i şteargă. Scriitori români de azi. un „Dus-Pierde-Vară". unde dăm. firav fir de iarbă. Ele se concentrează în nişte poeme mai declamatorii decât cele dinainte. însă. şi ce braţe de piatră avea stânca sciţilor. Versurile sunt.evident. este creatorul. drept bocete la cer înălţate. drept ochii sleiţi de lumină goliţi. Timpul a făcut din el un martir şi într-un poem dăm peste acest portret în stil mioritic într-o variantă coşmardescă: „Negre stele. Pierde-Vară. Năzdrăvancele. o confesiune lirică tulburătoare. acel ţărmure scit! Şi mă făcui vultur pleşuv. drept lacrimi amare. Şi ocne şi steiuri de sare 100_______________________________________________________Eugen Simion drept planşete. drept plete fluturând apucate. ceea ce ne trimite cu gândul la sublimul Trântor din povestirile fantastice. aflăm. în rătăcire m-am rătăcit. dacă dăm deoparte ceaţa acestei retorici dezlânate. Vrăjitorul. II____________________________________________99 braţ de văpăi vultureşte îmbrăţişa apa. bănuim. eram ţărmure înmărmurit. rodul unor „dezordonate plăsmuiri ale minţii" (Dormind). ştergare de fier. dând uitării acel ţărmure scit. într-o definiţie care se repetă sub alte simboluri. apa care dormea. Şi în rătăcire eram fericit. parte. dar şi cu sentimentul că orice vorbă clară împuţinează. Ingrid-Scandinava dătătoare de otravă. interpretate în mai multe feluri: „Tu erai apa care doarme. Cimbrul. pasăre de foc ce vultureşte cată. Pădurencele. Şi pene de corb în stâncă tăiate. Arlechinul a îmbătrânit şi are din ce în ce mai mult gustul tragediei. peste aceeaşi mitologie neobişnuită: Câmpia de os. la rândul lor. enigmatice. la urmă. pus sub simbolul arlechinesc al lui Til-Buh-Oglindă. Să rupă din cer NIMENEA. uneori. un buimac de odinioară." Tema erotică este exprimată mai limpede în volumul Un dor fără saţiu. un Orb şi un Ştrengar. din folclorul românesc. femeia — Pierzare. Vedenia. mure în chenar de pădure. Elementele acestei mitologii poetice vin. Poetul este. Doamna cu toporaş. Drept stufoasă barbă. care.

steaguri de aur. la stăpân. tu. steaua era sub obroc.în spic tremurat. gâfâitoare. nimica nu scria. Şi mie. ce l-ar fi ajuns? Clopotul în dungă drept fluier melodios: aleargă. un vis le abate şi flutură aurul. Şi aşa. Melancolie. Ar fi o baladă. dar şi de iubire. ce-mi spuneţi? Care-i menirea supusului? Drumul e aspru şi Legea e aspră. Una dintre ele. la scrisele pietre. pe câmpia de os!" Multe din aceste balade (glasul Petrului Cercel. de melancolie. Du-te la munţi. păduri negre şi delirante „contra-păsări" şi „anti-păsări". de o stranie poezie: „Steaguri de aur au. Un spaţiu halucinant în care se află un munte diamantin şi coridoare albe. un opaiţ luna era. la Pietrele Scrise. la oraculare. de amurguri şi de personaje bizare pe care Emil Botta le roteşte în versuri crispate. pasărea . supusul. noaptea se făcea. Şi m-am văzut într-un vis uriaş visând a tinereţii splendoare: aripi de aur şi stoluri şi stoluri. sărmana-mi tristeţe a intrat la greu. „Neagră. la Pietrele Scrise. neagră. slujitoare. Scriitori români de azi. obiectele şi închipuirea lor se confundă. II___________________________________________101 păsări cu glasul de om. Oh. aleargă. Şi l-ar fi ajuns pe trist Pierde-Vară. voi. Ca un strigăt. Vedenie. în ce rugăciune stau fermecatele! La idoleşti altare slujiţi voi. Şi ce liniştite stau stolurile. înseninare!" Aici şi în alte poeme se prefigurează o călătorie în vis şi un spaţiu poetic nou în care moartea şi iubirea stau laolaltă. Voi. Pietrele Scrise) sunt nişte lamentaţii oraculare unde este vorba de moarte. Şi la munţi. nimica.

raţiunea reconstituie visele negre şi se lasă în cele din urmă împresurată de ele. oasele troznind. se lasă chinuit. sunete lemnoase. şi pe o vale a plângerii el simte suflul neantului: „Vine un chip fără chip. este sigur simbolul morţii. vine o voce fără voce. a stingerii materiei. ca şi cum un cariu ar toca stâlpii lumii. scrâşnind. într-un loc poetul este numit. Şi ce ţesătură. mai uşor de determinat este. Şi numai cristale şi doar minerale în spelunca din vale. într-un vis continuu şi terorizat de obiectele din jur. vine o faţă fără faţă. mâinile mele sunt ostenite. ce misterioasă. în continuare. ce ţepi de arici Scriitori români de azi. ce scriere cuneiformă. voind să dea. El simte tot mai des „amarnicul preţ al cenuşii". Planurile se întretaie. la piept aşezate. sunt altcineva. A sunat stingerea şi se lasă linişte. linişte. cerurile se deschid. Făpturile visului meu sunt preacurate. „Gheara Himerei" nu l-a slăbit. visele sale sunt mai bolnave. iar în locul rozei . nu mă cosi. cu o metaforă de coşmar. un alpinist trist. un sunet fără sunet. simbolul creatorului rătăcit." (Ingrid) Este greu de prins tonul adevărat şi adâncimea acestor poeme ce stau mereu la frontiera dintre proiecţia onirică şi meditaţia sceptică.galbenă-n cioc. Voi. acum. cu aripi mii. II___________________________________________103 în fluturare hidoasă! Nu mă lupt cu tine ca lacob cu îngerul. idee reluată şi în altă parte: 102_______________________________________________________Eugen Simion „Şi aud sunete seci. „uzurpat şi trădat". Un corb pleşuv a orbit şi poetul îl numeşte „un Oedip al păsărilor". vine canalia cea luminoasă. nu mă secera. dar contactul cu himerele a luat forma unui efort teribil." în acest univers cotropit de vedenii rele apare şi corbul poesc sub înfăţişarea unui cuc de pripas (Fachir). tragedianul comentează cu amărăciune pe arlechin. sacadate. posedat de vedenii. un „Sisif al moliilor". probabil. sugestia îmbătrânirii universului. Şi cad globul-soare şi altele stele. Mai statornic. El trăieşte în „starea de umbră" şi. nu mă cheamă lacob.

întâia plachetă de poeme. boala creatorului adevărat. aceea de a se identifica cu creaţia. o revoltă. Scriitori români de azi. împotriva istoriei şi a structurilor sociale.. se deschide cu o notaţie scandaloasă din B. cu himera „Eminescu se credea Eminescu". ori de câte ori întâlneşte formele compensatoare ale ironiei. Poetul ar fi suferit de o boală ciudată. de o teribilă manie a grandorii. „acum dicţionarele TREBUIE SĂ URLE". spiritul cel mai radical şi mai consecvent este Gellu Naum (n. floarea mistică din Artemis. intră Pasărea-Liră." într-o parabolă asupra artelor („Păsările" de Aristofan). 1915). S-a făcut! Considerati-vă la voi acasă. 104______________________________________________________Eugen Simion citii foarte frumoase infamii. pus în rândul arhetipurilor. apoi. poezia urcă din zonele de umbră metafizică spre ţinuturi mai calme: „Şi citii extemporalele din ora de ornitologie pe trimestrul trii. le vorbii acelor păsări nu prea zglobii. Voi. Numele lui circulă şi în versurile mai vechi. apare la Emil Botta orhideea: „floarea într-un extaz. II 105 Gellu NAUM Dintre suprarealiştii români. în legendara cameră a poetului. miturilor fundamentale. Cu o orhidee în mână şi o mierlă himerică pe umăr. Fantezia este. totală faţă de stilurile constituite ale poeziei." Stilul este acela al ei exasperării creatoare pe care îl profe- . aflat în comunicare cu forţele nopţii. un ţinut de metamorfoze onirice din care spiritul nostru reţine câteva substanţiale viziuni crepusculare. Şi citii despre Menura Superba şi despre Sagittarius Serpentarius. O revoltă. Drumeţul incendiar (1936)." Un punct de referinţă în lirismul lui Emil Botta este Eminescu. apoi Pasărea Condeier. ca întoarsă din moarte.. în volumul Un dor fără saţiu iubirea pentru Eminescu ia forma unui cult.. căci iată ce recomandă el confraţilor: „Camarazi poeţi ajunge destul am gâdilat pământul pe burtă 106_______________________________________________________Eugen Simian el dansează cu luna buric ascultând oasele de castagnetă ale monezilor sexul lui de putoare a-mpuţit apele Mediteranei. aici. Peret: „Le general nous a dit/Le doigt dans le trou du cui" şi cuprinde o instigare la revoltă. un cavaler întristat străbate. pentru a-şi prezenta scrisorile de acreditare. întâi. mai senină.Tremiere. însoţită de 3 calcuri de Victor Brauner. în poezia nouă a lui Emil Botta. „Acum fiecare poem este un arsenal de revolte". scrie poetul în prada unei furii ce se extinde şi asupra cosmosului..

1940) este extrema duritate a actului existenţial şi caracterul cu adevărat provocator. se bazează pe o negaţie neclintită a artei ca fapt estetic. numărul metaforelor ce sparg urechile şi rănesc ochii poemului şi sporeşte violenţa poemului ca limbaj integral. în poemul Vom sări afară din noi uimiţi arată o oarecare prudenţă în notaţia erotică: „O cum au să se mire străzile când n-au să mă mai găsească în zori în faţa parcurilor imense sugând ultima picătură de lapte din ugerul lunei cum au să se mire canalele de absenţa mea majestuoasă văd de pe acum rânjetul nedumerit al gardurilor şi Doamnele întmzându-se somnoroase vor spune moral: . febr.. dealtfel. 1931) Geo Bogza: „nu exasperarea împotriva unei lumi. unei categorii oarecare. Vasco da Gama. în chip fatal. Drumeţul său incendiar. ci o exasperare totală. aşa cum se poate vedea şi în celebrul Viol al lui Magritte. promite să pipăie „chiloţii străvezii ai istoriei" şi să-şi fluture „ciorapii împuţiţi lângă porţile Academiei Române". 1937. violenţa gestului se destramă şi se domoleşte. Un teritoriu asupra căruia se concentrează poetul suprarealist este erosul. suprarealismul a înlăturat cu brutalitate frunza de viţă de pe sex şi a mutat chiar locul sexului. aş putea spune chiar melancolic dacă poetul n-ar compara melancolia cu o perdea stupidă în calea simţurilor. Trecută prin straturile uniforme ale acestor imagini. Gellu Naum pune mai multă revoltă şi mai puţină ironie în această exasperare. în acest fel. a ridiculiza morala comună ce face un mare mister dintr-un act vital. Tehnica poetică a lui Voronca se baza pe o continuă emisie de metafore ce întorc pe dos logica obişnuită şi produc. Aici sunt multe de demascat şi. 33. în genere. insurecţional al imaginii. O exasperare cosmică. II___________________________________________107 încântare şi stupoare. unei ţări. între altele. în esenţă.tizase în revista Unu (nr. Gellu Naum şi. tinerii suprarealişti din anii '30. că „lumea a început să pută" şi atitudinea cea mai responsabilă a poeziei este să opună violenţei din viaţă violenţa limbajului: „E o înaltă şcoală de artă aceasta să-ţi scobeşti creierul ca pe un nas şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai poemului. Voi. Ce surprinde.. Ei vor să cultive în poezie o experienţă a limitelor şi să impună o estetică nouă care. un sentiment nedesluşit de Scriitori români de azi. Gellu Naum este încă liniştit. Credinţa lui este.. reduc imagismul şi împing poemul spre zonele primejdioase ale existenţei. în fond.". simbolul poetului. care este. Scade. aici şi în poemele ulterioare (Libertatea de a dormi pe o frunte. sprijinit pe Freud. organică.. eu singur voi şti să pipăi ca Toma rănile ireale ale Christoşilor voi fi un centaur siluind arborii poemului voi şti să confund cel mai gingaş sex cu o stropitoare şi dacă va fi nevoie voi şti să-mi aprind pletele din cenuşa lor să iasă pasărea măiastră a cântecului nou". Scopul este.

„Acel tânăr care fuma şi scuipa mult a sfârşit-o. Tot femeia Knoss are un polip pe frunte şi din polip iese o mână care mângâie „statuia fratelui magic pe pântec". fără a ţine seama de ideea.. Puterea acestui discurs se bazează. gândul e intolerant. statuile se plimbă prin oraş şi. II___________________________________________109 statui cu sâni. pe narcoticul imaginii. Totul depinde. din ceară se nasc Scriitori români de azi. iar trupurile sunt prevăzute. pentru ca spiritul cititorului să rămână treaz şi curiozitatea să nu slăbească. nu este nici de acceptat. pe căldură. Voi. iar apele duc spre străzile de carne pe care patinează femei himerice. obiectele din afară rănesc şi stârnesc o mare mânie în lumea interioară. trenurile şi arborii au.. nici de respins: depinde totdeauna de ce antrenează ea în planul poeziei!) ia adesea în cazul suprarealiştilor forma antropomorfismului. într-un lanţ nesfârşit. Provocarea lectorului (operaţie care. în puşcării. în timp ce sângele îi curge din gură ca o cravată. se topesc dând naştere la ape vagi. iar imaginea se bizuie pe ştiinţa de a răsturna sensul normal al relaţiilor dintre lucruri. trupuri de femei.. cu enorme sexe. Femeia Knoss ţine în palmă o cutie cu fluturi şi rumegă mâinile de sticlă ale statuilor.. Când poetul scrie că „sânii ca nişte vulpi . în sine. iar soarele transformă rinichii în iepuri care rod pe Knoss „pentru că ea este ca un glob foarte mică". Poemul este o provocare sau nu este nimic: iată legea. bineînţeles. Poemul poate curge în acest mod până la sfârşitul cărţii şi poate reîncepe în cartea următoare. iar mânia se întoarce în vorbe „asemeni urdorilor".. O imagine trece în altă imagine. tema iniţială.. 108______________________________________________________Eugen Simion Dar prudenţa nu este regula poetului. de puterea poetului de a combina universurile pentru ca desenul să fie mai fantastic. Gellu Naum imaginează un fabulos Cal erotic care are carnea violacee şi devoră cu imensa-i coamă oamenii şi ierburile: „Calul erotic se plimbă pe case calul erotic care miroase femeile calul erotic care are sandalele aspirante calul erotic din care curg evantaie calul erotic care se moaie la căldură ca ceara şi din stropii mari se nasc statuile cu sâni statuile care se plimbă prin oraşe când e cald şi se topesc la rândul lor în ape vagi Apele rup pieptul cu furie umflă sforile şi se scurg mai departe spre noile forme unde calul erotic doarme la umbră şi visează femei care-i trec pe spinare halucinate ca pe un pod peste prăpăstii fără să-l atingă femei care se ţin de mână ca în vis cu ochii pe jumătate închişi" Se vede mai bine din acest fragment o tehnică poetică pe care am putea-o numi tehnica asocierii infinite. Pictorii au scos mari efecte plastice combinând regnurile. Calul erotic se topeşte precum ceara. la ei. cum se cuvine. florile muşcă. totuşi." Dar eu voi fi în apele tale erotice cu mâinile ca două cărţi de rugăciuni îţi voi face jocuri de umbre". Ea îşi scoate rinichii şi-i pune pe geamuri. De regulă sensibilitatea este ulcerată. Poeţii sunt şi mai inventivi. desigur.

umbre. în fond. datat 1941 şi publicat în 1944. pentru practicile oculte. să facă verosimil neverosimilul. Trecută prin spaţiul crosului şi prin spaţiul visului. orice. în altul. personajul (simbolul) liricii sale mânios juvenile. Să dea chiar un sens nonsensului. Coerenţa interioară a poemelor este mai mare în Culoarul somnului. de fantome. eterna indignare a poetului s-a diminuat. de mediumnitate. Iată o tăcută dimineaţă cu iubire. Poetul adevărat — şi Gellu Naum este unul dintre ei —dă un sens mai profund acestor jocuri ale limbajului. în genere. fluturi. Din aceste repetate violuri asupra firescului se naşte o retorică a legăturilor imposibile. adulmecă şi cercetează cu luneta pulpele femeilor: „unde Vasco da Gama adulmecă pulpele pulpele femeilor cu jartiere pulpele femeilor cu garduri pulpele femeilor cu medalion pulpele femeilor cu o catedrală pe ceafă pulpele femeilor cu un vânt pe sân pulpele femeilor cu pulpe pe pulpe şi cu alte pulpe peste aceste pulpe" 110______________________________________________________Eugen Simion şi face şi alte gesturi. femeia este numită „pasăre în extaz" şi tot aici se face o clasificare a femeilor somnambulice: „Femei pe aceste câmpii inundate femei elastice femei sumbre femei de cristal şi de ceară nocturnă femei cu degete interminabile cu gene de gheaţă aprinsă ne vom construi curcubee de flăcări ne vom îneca liniştiţi în aceste ape amare în aceste ape metalice somnambulice femei cu pleoape tăcute ultima pasăre sapă un coridor în piepturile voastre incandescente" E cunoscut interesul suprarealiştilor pentru magia neagră şi. dovadă numărul mare de imitatori. II______________________________________________111 dar dacă părul tău sună e pentru că visează dacă pleoapa ta înfloreşte e din cauza vântului dacă mâna ta urlă este pentru că e noapte . Temele esenţiale par a fi visul şi erosul. Gellu Naum vorbeşte de întâlnirile hipnotice. „E o operaţie de magie neagră să transformi carnea unei femei în cer" — declara Magritte. cum ar fi spălarea aripilor şi plecarea către noi continente.. într-un poem este invocată „agresivitatea transparentă a visului". de fiinţe vampirice şi.îţi pătrund în urechi" şi „din măduvă ai făcut cărţi de joc". Poemele ce folosesc aceste imagini nu sunt însă tenebroase şi nici agresive. nori şi arbori: „Tăcutele dimineţi sau tăcutele nopţi e un şold e o pulpă e o panteră încerc să-ţi prind umerii servindu-mă de o vioară ca de o plasă de fluturi Scriitori români de azi. din nou. Poemele arată chiar un oarecare patetism al demonstraţiei şi o retorică mai explicită.. intitulat Cheia viselor. Deocamdată el se află încă în faza incendiară. el combină în absurd pentru a dovedi că poezia poate. uşor de învăţat. Voi. Vasco da Gama. de apa agresivă a viselor. mai pure.

vai. scrie el ignorând încă o dată faptul că transcriind decepţia lui pe hârtie face. în Teribilul interzis (1945).. Gellu Naum stabileşte instrumentele ei. se mulţumesc cu ceea ce Gellu Naum numeşte „un pesimism al plângerilor". a oricărui alt adevăr decât al viziunii". Suprarealiştii sunt nemulţumiţi însă de romantici pentru că aceştia se refugiază în miraculos şi în mistică. dincolo de aparentul ei subiectivism va deveni unul din principalele instrumente de cunoaştere".. Cartea începe (reflex cunoscut) prin a pune în acuzaţie Poezia şi.. „îngrozitoare decepţie!". Mai întâi visul.. Critica mizeriei (1945. o fatalitate." începând cu volumele Medium (1945). în genere. Gellu Naum îşi construieşte o teorie a poeziei bazată pe ideea obiectului „efialtic" şi a visului ca instrument de cunoaştere. „sunt infectat de literatură până dincolo de măduvă şi pariez că orice medic ar vedea în fiecare din nervii mei cangrena puturoasă a poeziei". peste câteva decenii. aşa cum un leu priveşte printr-o cuşcă figurile cretine ale spectatorilor îngheţaţi de răgetele lui adânci". o realitate mai puternică decât aceea a realului. în colaborare cu Paul Păun şi Virgil Teodorescu) şi. a mortii. ceea ce nu vrea să facă: literatură! Poezia (literatura) fiind. Curios. poetul nu elimină din câmpul poeziei elementele derizorii ale vieţii diurne şi nici n-ar putea. Gellu Naum.dacă urechile dorm e pentru că sunt flămânde dacă pantofii tăi râd e pentru că se gândesc şi umerii tăi dacă zboară e poate pentru că e foarte târziu Dacă mâna ta tace e pentru că este o scoică. E ceea ce constata cu imens regret Gellu Naum: n-a făcut decât literatură. contemplă urlând. „Je n'ai pu percer sans fremir ces portes d'ivoire ou du corne qui nous separent du monde invisible". filozofii Michel Foucault. despre rolul schizofreniei în procesul cunoaşterii vor vorbi. întrucât poemele de până . Literatura. zice poetul român. poezia. inevitabile chiar şi atunci când combaţi în scris literatura. Dând o atât de mare însemnătate visului. cred că nu e departe ziua când schizofrenia. Breton trimitea chiar în primul manifest al suprarealismului „a la toute puissance du reve". cuvinte de ruşine. Marea lor iubire din secolul trecut este Lautreamont. Suprarealistul Gellu Naum acceptă schizofrenia în măsura în care ea permite o experienţă a limitelor. atunci.. Medium vorbeşte de timpul şi spaţiul maldororian şi de contemplaţia maldororiană. ia ca punct de sprijin pe Gerard de Nerval despre care se bănuie că ar fi fost schizofrenic. în continuare. ne dăm seama că el citise sau era la curent cu ideile lui Bachelard despre imaginaţia materiei. a somnului.. întrucât Gellu Naum vorbeşte în Medium de semnificaţia maternă a apei. a pământului. Nerval considera visul a doua viaţă. Medium cuprinde o confesiune. deşi nu iubeşte pe romantici.. scrie el în Aurelia. Despre puterea visului vorbiseră toţi doctrinarii suprarealismului. Gilles Deleuse. apoi o epică stranie.. tocmai de aceea ne întoarcem la Nerval pentru că „schizofrenia a făcut mai mult decât raţiunea 112_______________________________________________________Eugen Simion conţinută în toate capetele timp de cinci secole. un instrument de cunoaştere mai sigur decât acela al raţiunii. dar. mai ales. deosebind-o de contemplaţia narcisiacă: „Maldoror contemplă pentru că nu poate face altfel. Tocmai de aceea. din nou o confesiune completată de un număr de vise comentate. Deviza lui este acum: „refuzul total al oricărei alte realităţi decât cea a visului.

un vampir. în acest climat favorabil apariţiei fantomelor se câştigă noaptea. cu o faimoasă şi perseverentă amploare. după ce l-am străpuns cu o sârmă.. Dar să nu uităm obiectul efialtic pe care tinde să-l creeze poezia.. pentru că va fi ucis. având o uluitoare . îi golim conţinutul şi-l înnegrim cu tuş chinezesc. în privinţa obiectului efialtic aflăm că el îşi păstrează prestigiul „feroce sintetic" şi că poate provoca două stări contrarii: exaltarea şi temperanţa: „în raportul nostru cu obiectul. particular de iraţionale. fixăm totul pe peretele 8 Scriitori români de azi. ei s-au răzvrătit împotriva zeilor din Olimp. poetul ne propune o metodă: să luăm un ou de găină cât mai mic posibil. Giganţi. din pălăria voiajorului care flutură la fereastra trenului." Apare şi Miss Terria. din această mişcare se naşte He potenţialitatea răului". La ce poate servi ea? Ne spune autorul: „Cu ajutorul acestui aparat se pot forţa stări de demi-veghe. Voi. din aripa unei păsări. o vrabie şi îndeosebi un ou. soluţiile cele mai neaşteptate. Gellu Naum dă noţiunii de efialtism o accepţie magică ("mişcarea luminii. Poetul e mulţumit şi terorizat. îl fixăm pe un ecran alb şi. a Marelui Androgin. mai ales. turburătoarele semne care apar de nu ştiu unde. aruncat mulţimii.. se pare. oraşul tot e populat de mii de oameni care merg declamând la nesfârşit". scrie el într-o notă din subsolul paginii). în acelaşi timp. un coşciug. „mare prostituată onirică. o scrumieră imobilă. din ceea ce reţin împreună cu regretul amneziei stupide care mă împiedică să-mi leg viaţa trează de absolut toate visele mele. de spaţiul agresivităţii obiectului: efialtism reţinut. efialtism exuberant. din fundul inimii mele. efialtismul ne apare sub două aspecte diferenţiate de timpul şi. Efialtes este unul dintre cei doi fii ai lui Poseidon şi ai Ifimediei. Aspectul exuberant al efialtismului este cel mai bine reprezentat în obiectele licantropice. la urmă. Voi. Se sesizează de asemenea cu o uluitoare uşurinţă aspectul efialtic al obiectelor. „un anotimp complet mov".." Pentru a provoca starea efialtică. de reverie trează. e o mişcare efialtică. de a-mi continua fără nici o urmă de ezitare toţi Scriitori români de azi. II 114_____________________________________________________Eugen Simion dinspre picioare când ne culcăm. Ea nu apare decât în vis sau în poem şi este. dintr-o hârtie găsită pe drum. suport sadic al erotomaniei şi avidă acaparatoare a poluţiilor nocturne".acum vorbesc numai de ele: „îmi place să le privesc în întregime şi cu deosebită atenţie. însoţită de un câine numit Maldoror. Din prima categorie: o carte care ne muşcă degetele sau ne injectează ochii. din unghia unei femei sau din gâtul unei broaşte". în care certitudinea eruptivă apare ca metoda cea mai sigură de gândire. Din al patrulea vis narat aflăm că Clava e cuvântul magic al poeziei şi tot de aici deducem că. un nasture încheiat etc. II___________________________________________113 paşii. interminabile. o hienă. celălalt fiind Otos. apoi. elementele cele mai halucinante". o fereastră fixă care priveşte o altă fereastră. mai ales cei care se pierd în culoarele profunde ale somnului. întrebările cele mai fecunde. în al cincilea vis îl întâlneşte pe Victor Brauner şi tot acum (nu ştiu dacă în stare onirică sau în stare de luciditate) îşi dă seama cât de profundă este cunoaşterea bazată pe vis: „Visele ne dau cu o extraordinară gratitudine. cuvântul produce o stare de delir liric: „imediat oamenii încep să spuie poeme lungi. Aceasta este metoda hipnotică de provocare a subiectivismului prin forţa impulsivă a dorinţei.

dar melcii sunt completamente surzi". „Poezia este o ştiinţă a acţiunii"... celebrele proverbe întoarse spre absurd ale suprarealiştilor. acţionează şi transformă. frumoasă împotrivire faţă de conformismele gândirii..putere de metamorfoză. Teribilul interzis) este Poet şi. Crezi că n-am să te mai ador. Lucida Voyantă. Robert. apare Fetiţa cu Cercul care cere voie să-şi ungă buzele cu Scriitori români de azi. Notele din Teribilul interzis şi Spectrul longevităţii arată puterea de speculaţie şi o tinerească." . însă Ursula este de neclintit: „Samson. „E destul de cretinizant să vorbeşti limba oamenilor." „Cuvintele sunt ca femeile — s-a spus — ele sunt totdeauna mai frumoase goale. Poetul îşi taie pletele cu o lamă. însă femeia se opune şi.. Cecile introduce cadavrul într-o valiză şi duce valiza în casa unei rivale. Acesta este poate singurul lucru care-i justifică existenţa. Luiza. însă Poetul este supărat că Ursula nu declamă şi nu-i laudă versurile şi vrea s-o alunge. Femeia moare de bună voie sau este ucisă (proza este voit ambiguă la acest punct) sărutând şuviţele de păr ale Poetului. însă erosul este dominat de umorul absurd. chiar dacă n-ai mai avea cap?"..." 116______________________________________________________Eugen Simian „Ceea ce se cere de la noi nu este de a pune în locul poeziei o altă poezie. simbolizată în prozele şi piesele de teatru din Teribilul interzis şi Castelul orbilor (1946) printr-un şir de femei enigmatice şi crude: Zenobia. Mai interesante sunt notaţiile cu caracter aforistic. acest langaj al perturbaţiunii. Cecile este iritată şi se întoarce cu faţa la perete. iar câinele este aruncat de Fetiţa cu Cercul pe geam într-un cărucior de copil de data aceasta. nu este de a încerca o nouă tentativă poetică de orice fel." „Poetul vede în măsura în care orbeşte. ezită între a se împuşca în inimă sau în cap. imbecilule. Iubirea.]. Asta asigură o viaţă îmbelşugată.".. Samson [. în afara scopului estetic. ca s-o determine. din viaţa comună." *** „Trebuie găsit obiceiul de a pierde. în valiză se află însă cadavrul unui câine. Asta când poetul scrie într-un registru grav. Naratorul din Patul de crini (voi. II___________________________________________115 sângele mortului. Părul poetului ajunge până la călcâi şi.. Ideile merg însă de regulă spre paradox. incoherent încă şi vag. se hotărăşte." „A depoetiza universul. Cecile." „Să cretinizăm limbajul. în fond. Miss Terria este. poartă tradiţionalele plete. „singur langajul poetului. el serveşte la prinderea liliecilor pe care Ursula îi vinde apoi unui negustor din apropiere.. Robert (din piesa de teatru Exact în acelaşi timp) promite Ceciliei să se sinucidă. scrie Gellu Naum în Castelul orbilor şi tot aici: vocea poetului e o „erezie capabilă să sfărâme dogmele". Va veni timpul în care toţi oamenii vor avea dreptul şi datoria de a scoate poezia din propria lor viaţă. Ursula. Luiza. în această calitate. în fine." „Orice disperare este poetică. Voi. ci de a reclama ca primă condiţie pentru eliberarea expresiei distrugerea totală şi definitivă — în sensul de total şi de definitiv care se poate accepta — a oricărui gest care poate sugera măcar sublimarea imensei dezăsperări umane. trage în inimă. Iată câteva: „Poezia adânceşte rănile pe care le face raţiunea. zice poetul tot în Castelul orbilor..

. 1953.". poeme pe teme sociale şi politice (Filonul." Din cele 122 de cadavre din Spectrul longevităţii (care amintesc de cele 152 proverbe ale lui Paul Eluard. de haz prin insolitul premisei: „Vârful genelor te susţine deasupra apelor." *** „Linişteşte-te: aceste statui nu te cunosc.. vizitând un sat în plină metamorfoză socială. II___________________________________________117 * ** „Ce se poate cere întunericului când ni se aduc lămpile?" *** „Iubesc culoarea pe care o porţi în ziua când nu apare soarele. în stilul epocii.. zbătându-se încet . că e bătrână — şi mai spune 118_____________________________________________________Eugen Simion că i-ar fi lesne să înveţe un cuvinţel de rugăciune. iar gândirea este marcată de un maniheism atât de puternic încât nu mai e loc pentru nuanţa poeziei. Cuvintele urmează legea reală a imposibilităţii supunerii. sub străvezii marame. ultima analfabetă. absolut liberă. rotund. Versurile sunt muzicale şi clasicizante: „în faţa ta e marea. Concertul pentru mâna stângă. Tabăra din munţi." *** „Se poate numi poet numai acela care deformează cu preciziune. ascultă Ravel. Poeme despre tinereţea noastră. oftează uşurel şi cască: noi prăpădim atâta cretă şi ea nu ştie să citească!. 1960. 1952. gigantic sân. încremenită lângă difuzor." „Cea mai acceptabilă atitudine critică în faţa poeziei este de a uita completamente că ştim să citim. într-o carte despre „anii cu fascişti şi popi". Voi.. asemeni visului şi asemeni acestuia semnificaţia trebuie să-i fie dereglată. Câteva melancolice reverii marine (Studii pentru un poem la ţărmul mării) sunt admonestate în notele de la subsolul paginii pe motiv că sensibilitatea contemporană nu se recunoaşte în tragismul lui Orfeu. în Soarele calm ironizează încă „versurile în redingotă" şi „ghetele cu scârţ ale clasicismului".„Un poem trebuie să fie semnificativ şi profetic." *** „Subiectul unui poem depinde de absenţa subiectului." După 1948 Gellu Naum a scris. Soarele calm.. scrie poeme în cel mai pur stil anecdotic: „Băbuţa. însă poetul." sau: „Acolo e şi lumină mai multă Pe uliţă." Scriitori români de azi.. unele dintre ele. din 1925) putem reţine aceste inteligente fragmente pline. dar nu accepta. o oaie nătângă." „Cel care nu deschide cu o singură mână această carte şi nu o citeşte cu un singur ochi nu o înţelege." „Cere-mi ce vrei. 1961). stilul este violent expresionist. Zice că-i vine greu să scrie beţe. renunţând la hazardul obiectiv şi la automatism ca sondă.

în unda tăcută şi adâncă şi-a înecat Orfeus poemele de aur. o mare ruptură între ele. ci cu o gheată. cu îndârjire. trezeşte din afund tristeţea ta nativă de om şi de poet. La o întâlnire sentimentală poetul se duce nu cu un buchet de flori în mână (simbol compromis). gheata mea nu e trandafirul public al lui Eluard oferit necunoscutelor pe străzile Parisului şi refuzat de ele. pe-aici. în Poeme alese (1974) mai amestecă o dată versurile vechi şi noi pentru a dovedi că nu există. Copacul animal (1971). în Athanor reia Vasco da Gama şi alte câteva poeme de tinereţe în ciclul Oglinda oarbă. jelind lângă catarg. în fond. Le-a adaptat numai unor noi stări lirice. Iată justificarea adusă: „fac asta nu pentru a retrăi mitul Cenuşăresei. o gheată civilă. O aventură a cercului: „Tată al somnului văr al săgeţii frate al echilibrului aleargă aleargă prin ploaie Vesela simetrie a începutului urmăreşte pe asfalt o linie dreaptă la capătul căreia aşteaptă oboseala" sau. sunt scrise aproape toate poemele din această perioadă. II___________________________________________119 şi nici din umor. într-un poem în stil demitizant. Adevărul este că. pierzându-se în larg. în noaptea scită. spre stele. insolit.şi ea. simbol al pacifismului. pesemne. Crohmălniceanu) din faza Teribilului interzis. Voi. un centaur şi tot aici. S. copita. Gellu Naum se întoarce la procedeele suprarealiste. nici pentru că aş tine cu tot dinadinsul să răstorn nişte biete valori estetice Scriitori români de azi. pe-o cremene de stâncă şi-a scăpărat. Există o mai mare coerenţă între fragmente şi o mai potolită poftă de a provoca prin imagismul în continuare îndrăzneţ. pe clinuri moi de valuri. semn că în secret poetul continua să exerseze în stilul vechiului dicteu. pe nesimţite." N-a dispărut cu totul oroarea poetului suprarealist pentru obiectele lirice tradiţionale. pe-aici trecu. excesiv demonstrativ aici. în nave cu untdelemn şi vin. o după-amiază întreagă" în acest stil de eseu liric. Heinz şi altuia Grety). eu nu sunt omul visat de Georg-Cristoph Lichtenberg: „dăduse câte un nume fiecărui papuc în parte" (unuia îi spunea. 120_______________________________________________________Eugen Simion Sentimentul tragicului existenţial nu este cu totul anulat de detaliile comice în marginea temei: „în fiecare toamnă şi în fiecare primăvară bunicul străbătea cu oile spaţiul carpato-balcanic dus-întors şi oile făceau beee . străvechea deznădejde şi geamătul deplin: pe-aici trecu Ulisse. o frumoasă sugestie de succesiune a generaţiilor şi de întoarcere la eternitatea minerală. Tatăl meu obosit (1972). Odată cu Athanor (1968). Un alt ciclu (Heradif) din acelaşi volum este datat 1958. lăsând deoparte poemele proletcultiste din anii '50. Poemele de după 1975 reiau într-o formă modificată discursul de o „ferocitate surâzătoare" (zice Ov. Gellu Naum n-a abandonat în esenţă convingerile sale suprarealiste.

Poemul cuprinde discret şi o parodie a poemului. continuă. spunea Valery. Voi. întrerupt arbitrar de un accident pe care autorul nu-l dezvăluie.. Simţul liric este în permanent contact cu forţele universului. Asta favorizează inserţia fantasticului. Centrul poemului este pretutindeni şi mizele lirismului se anunţă în tot momentul a fi promiţătoare: „Recurg la tine Bettina te rog să mă înţelegi să mă speli pe ochi sunt pohet scriu fii atentă cu picsul mă iscălesc pe texte amintire din ziua cutare şi cutare ceva mai încolo omul acela mai face un zid clădeşte în el se închide în el şi geme . fără a ocoli totuşi marile simboluri lirice.. Multe poeme îl cultivă în varianta acelui demonism al coincidenţelor pe care îl întâlnim în plastica suprarealistă. nelocalizată în timp şi spatiu. metoda efialtică. E adaptată. Unele simboluri lirice reputate sunt luate în râs. poemul său. II___________________________________________121 Admirabil piroman bântuit de incendii cu o seninătate neagră peste pene el vine tulburat de prevestirea unor flăcări sigure vultur cartezian trecut prin clasele unor aspre colegii el se împacă greu cu tăcerile mele dar ştie că purtăm acelaşi semn sub pleoapă şi simte pe genunchi acelaşi aur Noi om şi pasăre pe două jilţuri stăm îndelung de vorbă pe când iubita mea cu gesturi liniştite reînvie reconfortantul archetip al noptii" Copacul-animal vorbeşte de „ciudatul bine ştiut" şi de „migrările spre labirinturi blânde". servirea ceaiului de către Bettine. introduse într-o fabulă absurdă şi la urmă vedem că înţelesul grav al simbolurilor n-a fost eliminat de tot: „în august când cerul se umple de tauri un vultur coboară în vecinătate şi mă anunţă de la primul telefon că vine să mă vadă Scriitori români de azi. aşadar. Dacă n-ar interveni obstacolul exterior. în timp ce poetul ascultă fumegarea lucrurilor incerte. poetul ar scrie la infinit. mutatul unui butoi. unde poetul caută „cuvinte hexagonale".. o găină. cel mai neînsemnat element poate să provoace declanşarea emisiei: un bătrân mort pe bălegar. despre o aventură. în bucătăria vecinilor tropăie un cerb. în fond.. întinsul unei sârme. fără preocuparea expresă de poezie (nici măcar de antipoezie) . dar bătrânii nu-l aud pentru că ei au un ou la ureche şi ascultă „tăcerea intactă a gălbenuşului". lucrurile fumegă „în contururi incerte".exprimând astfel legile tăcute ale migratiei într-o bună zi oile au murit în transhumanta lui solitară bunicul a lăsat să-i crească nişte mustăţi lungi şi s-a apucat să mâne o turmă de pietre Apoi bunicul a murit şi el mustăţile i-au crescut şi mai lungi pietrele au intrat în pământ şi au început să-i roadă mustăţile" în ciclul Heradit. Pohemul e un discurs dintr-un discurs continuu. E aventura poeziei care descoperă şi înregistrează fluxul existenţei în actele grave şi în faptele derizorii.

de lectură: dinspre prezent (maturitate deplină) spre începuturile lirismului din faza militantă a suprarealismului. cu vremea. Solicitarea permanentă a echivocului este şi un stil al pohemului. subintitulat pohem şi pus sub semnul lui Heraclit ("intră o apă foarte pură şi foarte impură"). Lumea se arăta cam dezamăgită de echipamentul meu tehnic atât de rudimentar şi încerca să mă convingă să renunţ la glugă". Maturitatea limpezeşte şi stabilizează conştiinţele rebele. Acolo am întâlnit-o pe Catherine Mahoney. o veritabilă stea (ridica ochii spre cer). Vitalitatea unei şcoli poetice se judecă şi în funcţie de forţa ei de a se adapta noilor forme de sensibilitate. Cine distruge poemul cu mijloace lirice nu face decât să întemeieze poemul. ritmurile. însă trădarea este. totuşi. derizoriul şi profundul din fluxul tulbure al realului şi acolo unde nu ajunge cunoaşterea ajunge imaginaţia (poezia) care întemeiază în acest chip realul. probabil cele mai noi. în disputele din jurul suprarealismului s-a pronunţat des cuvântul trădare. Există mereu — la scriitorii autentici — un echilibru între cele două impulsuri. evitând astfel odioasa clasicizare a poeziei. din ciclul Purtătorul de lance îl deschid. Privirea critică surprinde mai uşor permanenţele . posibilă. Gellu Naum revine la aforisme. Procesul este. să spunem numaidecât. de la un punct al evoluţiei talentului şi de la un punct al evoluţiei poeziei însăşi. inevitabil. în fond. tratate toate în maniera umorului negru: „în dimineţile următoare mă duceam la universitate pe la ora nouă. iar poemele inedite. proverbe. o tânără actriţă. Poeme alese (1974) desfiinţează — s-a văzut — frontierele dintre vârste şi aşază versurile într-o cronologie afectivă. dreptate. Nu absentează erosul: „La Malmo făceam lecturi entuziasmate. dar neputând suporta climatul a trebuit să plec. Notaţiile incendiare din Vasco da Gama închid volumul. Voi. cu anumite avantaje faţă de obişnuita parcurgere cronologică. Suprarealiştii preconizează o revoluţie permanentă. Pohemele mele o vrăjeau. că şcolile mor tinere în artă. Pohemul adună totul. cita pe cei care au nesocotit ortodoxia suprarealistă. în fond. încă din faza lui nihilistă (Teribilul interzis) anunţa că poezia trebuie distrusă şi poezia trebuie reinventată în acelaşi timp. inevitabilă sub anumite laturi. Chiar şi conştiinţele cele mai insurgente au domolit. o dialectică care ordonează şi împacă forţele spiritului. fiorosul şi diafanul. E o propunere. în Critica mizeriei. nu numai al tinerei actriţe de la Malmo. S-a spus.eu fii atentă trebuie să-l scot 122_______________________________________________________Eugen Simion fiindcă mă strigă afară din cercul meu şi eu te ador fii atentă recurg la tine Bettina fiindcă mă cunoşti de copil dintre cele două războaie am supt amândoi la aceleaşi ziduri s-au dărâmat peste amândoi aceleaşi mame plecam Bettina la vânătoare de şoimi la pescuit pe coline cu tine şi oamenii se uitau la noi din ziduri plecau cu noi de mână liberi se regăseau o clipă două. Aveam picioarele legate cu nişte curele şi purtam pe faţă obişnuitul capuşon cu moţ ca de pitic. El are." în volumul Tatăl meu obosit. ea mă adora şi familia o alungă din casă". Căci Gellu Naum. II___________________________________________123 pe drept cuvânt. O lectură. Scriitori români de azi. Gellu Naum insuşi.

între „doamna perfectă" din poemul publicat în 1940 şi „doamna de mărimea unei seminţe" din poemul scris nu se ştie când şi publicat în 1974 e o deosebire de nuanţă. noi forme de a rupe coerenţa logică a poemului. determinată de raporturile cu obiectul liric. lentoarea. încă o dată. „zăbava" (Cezar Scriitori români de azi. vocile unor martori din afara poemului pentru a întări senzaţia că poemul este un discurs neîntrerupt. de a amesteca regnurile dând cititorului senzaţia unui univers unic în care fihinţele. La drept vorbind. acum. Poetul inventează. Esenţa portretului (vreau să spun: a poeziei ce se disimulează în asemenea schiţe de un fantastic voios) vine din plăcerea şi ştiinţa de a divaga. începe cu majusculă în mijlocul versului. Se observă fără dificultate ceea ce comentatorii lui Gellu Naum au numit temporarizarea mişcării. reproduce. II___________________________________________125 Baltag) demersului liric. nu de esenţă. El grupează la întâmplare cuvintele (firaral dracului). de a amesteca planurile temporale şi. totuşi. Femeia perfectă iese din obiectele himerice: 124______________________________________________________Eugen Simion „apele pieptenului cad în picături care se rotunjesc şi devin obiecte din aceste viori năvălesc armăsarii armăsarii lichizi pe care e bine să stai când la mâini degetele îţi cresc ca nişte unghii şi unghiile ţi se scutură ca nişte pălării sub ele se ascunde femeia perfectă ea are în locul mâinilor arbori şi călătorii osteniţi vin aici de se culcă dar arborii îi sug şi-i schimbă în păsări şi călătorii zboară cântând pe alţi arbori unde e o pâine de asfalt din care dinţii pălăriei muşcă cu poftă" în timp ce doamna de mărimea seminţei este un produs al tristeţilor carnasiere: „ea îşi clătina capul pe baza triunghiurilor noastre de ce nu înţelegeţi că e soţie de doctor cu inimă că n-avem dreptul să dormităm într-o groapă cu lei că ea este un fel de ceva (scrie pe ea) un fel de cum s-ar zice care se piaptănă prelung în timp ce o altă fihinţă se plimbă pe partea cealaltă şi noi susţinem sus şi tare că nu există nici o parte cealaltă că am pus bârnele în pământ şi la Doamna-firaral dracului de pământ că l-a răscolit ploaia că avem datoria să înaintăm spre mare şi să punem bârnele în pământ doamna aceea bizară contestă atributele poetului Marior în timp ce noi profetizăm (avem şi nişte martori dar nu mai fac doi bani)". între versurile din Purtătorul de lance şi cele din Vasco da Gama nu este o prăpastie. în stilul indirect liber. vorba poetului. un sens mai adânc în această curgere de cuvinte şi am sentimentul că-l descopăr într-un poem ce se cheamă Imposibil de trecut sub tăcere: „într-o capcană lângă o capcană . poemul întemeiază realul. Caut.lirismului şi figura spiritului creator. şi lucrurile comunică şi se condiţionează. Voi. iar discursul iese direct din fluxul existenţei şi. renunţă la punctuaţie. mai ales. introduce paranteze.

persiflante. poetul temânduse (ne-a dat atâtea dovezi!) de sublimul ridicol.. A scris însă de la început şi scrie în continuare despre iubire. Este o reverie a condiţiei existenţiale. Apare. în poemele cu linii inextricabile se ascunde uneori un spirit tihnit.. Voi. ca acel copac-animal prin care pulsează sevele reunite ale universului. iar pe strada Măria Rosetti stă buna Gerda Cosmin care înţelege ce trebuie şi are inteligenţa să tacă. pe care într-un poem o numeşte „stare de încredere fără regn" şi despre „marea migraţie inaugurală". în altă parte aflăm o imagine a memoriei care exilează şi a golului în care ne prăvălim: „(îmi aruncam lancea şi chiuiam) arbitrii îşi fluturau coamele în echivoca lor imparţialitate dar noi vroiam şi mai departe ne prăvăleam în gol nediferentiaţi de apele materne cuminţi spătoşi cu toate actele în buzunar vroiam şi mai departe spre caii împuşcaţi pe locurile lor ne exila o imensă memorie tot ce s-ar fi putut numi 126_______________________________________________________Eugen Simian astfel se aduna într-o singură imagine cu formă nedefinită exista o femeie denumită Eliza tăia lemne cu un motor străvechi noi o priveam bănuitori şi toate capetele noastre la un loc formau un trist hidrocefal rezemat în lance la capătul lumii". adesea fihinţe-obiecte. în felul său. Un poem Scriitori români de azi.. ca în aceste reverii domestice: „Iubita se rezema de uşă de frunte era o zi din cele mai propice pentru o devotată şi caldă ignorare iubita avea frunte cu buzunare cu aţă cu ac cu tot ce trebuie noi mângâiam hărţile vechi colţii de fildeş manşetele de prin dantele iubita se rezema sau plutea indiferentă la gesturile celorlalţi îşi vârâse cuţitele în teaca lor îşi vârâse pumnii în ochi (zornăia)" de o graţie oprită de notaţii tăioase. acum. apare şi casta femeie Isolda Stella. la 5-6 kilometri de cartierul sudic aşteaptă tandra Sarolee. Gellu Naum atinge aceste sublimităţi pe care poezia autentică nu le poate ocoli. II___________________________________________127 tipic pentru gândirea şi stilul său în care anecdoticul se amestecă .. ce tocmai trece într-un helicopter albastru. Câteva personaje-simboluri dintr-o poezie care inventează mereu fihinţe şi obiecte stranii.fiecare se aşază în altă capcană cu o solemnă precizie şi îşi comunică impresiile despre paradis apoi fanaticii copii ne întocmesc discursuri pe formule intuite şi întreaga imensa legătură a lumii se clatină un fel de măduvă a respingerii aduce starea aceea frenetică practica turnului aproape de nesuportat ne-am lipi obrazul de ea am spune ceva era mai bine dacă spuneam obscurele cuvinte ale celor înnobilaţi de marginile noastre pierdute". poetul Marior.

îl obliga. versurile par a înregistra. îi urmărea pe cutele cearceafului elanurile zborului încremenit". în secunda precisă a dragostei. în poemele (pohemele) lui Gellu Naum pătrund adânc obiectele în starea şi cu originea lor incertă. de fluiditate în acest spaţiu în care pomul produce broaşte şi pietrele nasc flori. pe cerul lăuntric. se rotea rivalul zăngănindu-şi armele generoase. pe când iubita. oasele uşoare îşi regăseau rând pe rând structurile şi funcţiile iniţiale. Primul ciclu de poeme din volumul Partea cealaltă se cheamă Legătura cu lucrurile şi. după o relectură atentă a versurilor: 128_______________________________________________________Eugen Simion „mamă a lucrurilor ce au cu mine eu spun masă pat magazie dar în poetica dură a legăturilor noastre trebuie să tai pâinea cu plămânii trebuie să car apă cu urechile" sau: „întunericul începe de la voci printre cărămizi iarbă urzici cârpe şi oase eu fumam un muc de ţigare lângă mine pietrele gâfâiau obosite lângă mine o mamă obscură obscenă tăcea era o seară care se balansa nu ştiu de ce se balansa până aproape foarte departe nu ştiu de ce se balansa lângă mine gâfâiau pietrele obosite" şi ce observăm? O prezenţă masivă a obiectelor materiale şi o combinaţie atât de neobişnuită a lor încât ele nu asfixiază poemul. Există chiar o senzaţie de pulsaţie. moştenire de la vreun strămoş războinic şi pasăre. sângele desfăcea aripi. la prima vedere. Undeva. Dar el se mulţumea să-l salute. în gura lui vuia un oraş depărtat. transcriere dură. .în chip brutal cu lirismul cel mai pur este înainte şi după: „O curioasă nevoie de levitaţiune. Citez la întâmplare: „Ochi pentru nas dinte pentru floare cal pentru sânge om pentru fruct apoi exista casa aceea neîntreruptă şi cuţitul de pâslă de apă existau multe sertare pline cu ceaţă exista un scaun şi se făcea o virtute apoi mai existau cutiile de scrisori pline cu frunze şi picioarele şi ghetele şi melancolia şi câteva cuvinte într-un tub de lemn şi nu ştiu unde şi nu ştiu de ce şi toate se compensau se compensau" şi. a unei stări de gratie din care vechii poeţi au făcut un mare mit. „Muncile noastre crepusculare". zice poetul. de data aceasta. E o posibilitate de trecere între „bine şi rece între negru şi clar între opac şi lichid între incert şi salubru" şi trecerea pare a fi chiar opera poeziei. mândru. Atunci retina i se făcea elice. iritant apoetică. culcată alături. să-şi lepede ultimul lest de memorie diurnă. şi să pornească mai departe dispreţuind sfârşiturile.

evident. supranumită refuzul falsei conştiinţe şi poetul îi dedică un poem în care răzbate ştiuta lui luciditate agresivă: „stăteam aşa cu degetele bine întinse era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştit mă speria ferocea mea luciditate". varianta câmpenească a aventurii poetice. un altul: Acolo lângă mal. cu toata vorbirea lor continuă.. de elaboraţie înceată în ambiguitate. 9 Scriitori români de azi. oniric. apare însoţită de o cârtiţă. ca simptom al maladiei limScriitori români de azi.. absurd.. în combinaţii uluitoare de materii. undeva. în oraşul Haralambie se poartă mănuşi cu stemă şi se desacralizează dragostea. că o forţă magnetică le ţine (şi le pune) în relaţie. Voi. Aicifihinţa şi nathura şi pohemul au o legătură în plus: aceeaşi consoană enigmatică. Gellu Naum vorbeşte în Partea cealaltă de „ferocea mea luciditate" şi nu exagerează prea mult.în stilul caracteristic.. Voi. o dereglare a sensurilor pe care o prevedea încă din secolul trecut Theophile Gautier: „La Raison ecrivant Ies memoires de la Folie sous sa dictee". publicată întâi în 1975. suspect la un poet de avangardă. înainte de a vedea ce se ascunde sub acest programatic ruralism. că în volumul Partea cealaltă este reprodusă cartea Descrierea turnului. în orice caz. . Există o anumită coerenţă. Gellu Naum o introduce (ca semn de nobleţe?. corista. însă. o impresie de veghe a spiritului. Gellu Naum este. înşelătoare în curgerea discursului liric. ca simplu joc?) în interiorul cuvântului. aşteaptă. Ce-a intervenit nou faţă de primele revolte suprarealiste este efortul de a da o mai mare funcţionalitate în poem iraţionalului într-un discurs ce respectă într-o oarecare măsură structurile de suprafaţă ale poemului.. strict formală. Un mare exod liniştit. II 130_______________________________________________________Eugen Simion Un adolescent fluid se acuplează cu o stâncă. printre exodurile poetului există şi fihinţa numită Zenobia. de o retorică răspândită în poezia ieşită din suprarealism. calculată. de „funcţionare". există în pohemele lui exasperant prozaice uneori. o alta poartă în pântec pământul cu oceane şi continente. II___________________________________________129 bajului?. totuşi. a reliefului. fii sigur. Să spunem. Poemele lasă. în realitate e vorba de înlănţuirea de propoziţii fracturate. O absurditate. foarte priceput în a crea această senzaţie de mişcare a lucrurilor. o imagine care să explodeze la întâlnirea cu privirea. bazată pe ceea ce am putea numi raţionalizarea iraţionalului. într-un colţ al frazei. Poezia determină ritmurile universului: „Când îmi aud discursul seminţele germinează mai uşor mai cu plăcere faţa lor tandră capătă forma unui scut un scut cu ochii de culoarea whiskyului clătinat şi eu trecându-mi antebraţul stâng pe sub curele pe partea unde se află împletitura de bambus îl folosesc ca să mă apăr cele două frunţi aflate faţă în faţă vin spre mine sunând înfundat ca o îmbrăţişare şi tu a cui izolare erai (se făcuse ziuă)". Impresia este că imaginile (punctul forte. Un poem este intitulat Oh culegând la ştevie. domnişoara L. cum zice el. al suprarealismului) nu mai plutesc în haos.

în natură: „La câţiva paşi de baltă şi pădure ţipătul de cocoş al vegetaţiei acoperă 132_______________________________________________________Eugen Simion . destrămarea iluziei că poezia iese dintr-o certitudine şi exprimă o relaţie durabilă cu lucrurile. relativizarea gândirii. iritaţi de poezia triumfalistă în manieră neoclasicistă. neobişnuită — cel putin în cadrele literaturii noastre — prin consecvenţa şi originalitatea ei. Voi. el recunoaşte.Poezia gândită şi scrisă în acest chip aminteşte de ceea ce s-a numit o vreme poezia cotidianului şi în care se refugiaseră numeroşi versificatori.. liniştit. că „pohemele mi s-au părut totdeauna îmbibate cu ceva care nu m-a interesat niciodată". de a trezi neîncredere în propria-i estetică. Cum ne previne. într-un poem el vorbeşte de „poeticăria" lui şi poeticăria stabileşte. a sugera în permanenţă existenţa părţii celeilalte. Dhragostea şi moahtea sunt „marile repere" şi. ele nasc — aflăm — „şoricelul jumătate alb jumătate roşu jumătate negru". de pildă. nesemnificative. In Partea cealaltă. împreunate. dimpotrivă. în ciuda efortului pe care îl depune poetul. aporiile gândirii. L-am crede pe cuvânt dacă n-am şti că dezinteresul. alţii numai veleitari. voind astfel să dea un sens non-sensului (o veche ambiţie suprarealistă).. acum. în chiar spaţiul poemului. A prinde „splendoarea liniilor rătăcite" şi a lăsa să cadă în poem clipele goale. unde tehnica digresiunii duce la desolemnizarea confesiunii. plictisul intră în corpul poemului ce vrea să prindă fluxul existenţei cu formele ei goale şi pline. unii talentaţi. II___________________________________________131 dacă nu mă insei comiteam câte un pohem ceea ce ar fi cam acelaşi lucru deşi mă feream intenţionat să fac asta mă rog lucrul ar fi discutabil dar mie pohemele mi s-au părut totdeauna îmbibate cu ceva care nu m-a interesat niciodată". O contemplaţie... Să citim un fragment din această curioasă artă poetică: „adesea impregnat de inutilitatea direcţiilor mă lăsam purtat încoace şi în colo şi nu neapărat înainte la începutul toamnei probabil în septembrie continuam să mă întreb dacă mă încadrez într-un anumit tip de peisaje şi de viduri vedeam cum lucrurile se îmbină la suprafaţă dar le simţeam respingându-se înăuntru şi mă atrăgea splendoarea liniilor rătăcitoare caracterul eretic al formelor noastre de bază îmi oferea cadrul retragerii în adânc acel mod de a trăi şi aşa mai departe Scriitori români de azi. Poezia exprimă. După ce a tăiat de mai multe ori firul poemului şi a narat o convorbire telefonică absurdă cu o domnişoară. Gellu Naum pune mai mult material inflamabil în reveriile lui casnice (numeroase şi simpatic ironice) sau atunci când prezintă relaţia dintre poezie şi obiectele din afară. Se petrec şi fapte mai grave. o fecundă insecuritate şi tinde să dea un corp liric râului impur al timpului. el nu ezită să introducă în poem bâiguielile iniţiale. o legătură mai directă între dhragoste (temă eternă) şi moahte sub semnul aceleiaşi enigmatice substituiri de consoane. Gellu Naum duce mai departe aventura începută cu Drumeţul incendiar. în care fierb revoltele obscure reprezintă o estetică destul de serioasă. toţi dezgustaţi.

în fond. să parcurgem şi acest manifest liric. Ostentaţia de a semnala banalitatea existenţei se transformă. Văzând verva cu care poetul îşi descoase poemul. ci obscuritatea surdă. cenuşiul. într-o poetică a banalităţii.comoara îngropată nu se ştie unde măsura vârstelor se cuibăreşte sub acoperiş podeaua bine definită e aşternută cu ziare un om încă neformulat închide liniştit fereastra siesta fluturilor poate să înceapă" sau o călătorie cu Zenobia într-un spaţiu profan unde lucrurile spun cuvinte auzite numai de poet: „Deocamdată e o linişte de marmură Nici femeile nu mai ştiu ele care de obicei ascultă cuvintele rostite de lucruri cuvintele care au nevoie de urechea mea ca să fie auzite a i i i şi Zenobia cu bluza ei subţire în care stă ca nişte oase a i i i şi tâmpla mea ca o potcoavă pierdută pe câmp adie vântul câte-o buruiană mă mai vede a i i i şi Zenobia spune Doamne ce bine o duce ăsta e ziua lui de naştere şi moare se duce la Alimentara cumpără baterii tot ce pofteşte îi cântă chitaristul care a murit de gât care cânta cu capul rezemat de apă ce limpede vorbeşte fără timp despre purificările dezordonate. nu feericul din natură..) probabil o să plouă pentru că bolnavii în spitalul din Niiremberg se plâng de dureri reumatice motanul paranoic s-a frecat de scaun până l-a tocit". el introduce în cartea de poheme un jurnal de modă sau un catalog de obiecte de vânzare. II___________________________________________133 Cu toată ambiguitatea programatică a textelor. nesemnificativul. Sub un pantof bărbătesc citim: „memorie care din voi va vorbi despre . şi acum. sub semnul unei singularităţi tragice. Scriitori români de azi. cum zice. Impresia este. şi aici. de jovialitate în refuz. Poemul este un crâmpei din mohorâta trecere şi complicitate a lucrurilor ostentative banale. sugerată într-un poem: „Retorica e în vervă blestemată de azi dimineaţă găinile obiectele rituale s-au îngrămădit în jurul meu (cutia cu tutun desenele dăruite de prieteni vii sau morţi soba de fier vopsită cu argint clepsidra scaunul portocaliu cufărul vechi litera U clopoţelul zen atârnat lângă o bardă bine ascuţită oasele scoase din mare şi pictate etc. umedele voluptăţi ale derizoriului. gen Neckermann. în cele din urmă. Ca să întărească ideea că poezia poate însoţi fără complexe banalitatea cea mai agresivă şi că în viaţă se petrec. cu un cuvânt ne-poeticul.". o idee putem deduce din ele şi anume că poetul caută nu zonele luminoase ale materiei. atâtea (cum sună o inscripţie). Să cităm şi începutul poemului Apokatastasis: „A duce lucrurile până la capăt până la crusta lor de şapte ori pleznită/Oribilă frumuseţe". cu valoare aforistică: „opacitatea surdă funcţionează ca un fel de contrapunct". Sau un altul. ci promiscuitatea. Confuzia posibilă: „e drept că mai există şi tăcerea dar corpurile lucrurilor ne păstrează cu ferocitate în cadrul lor în care şi tăcerea e bună doar pentru nefericiţi că-şi pot acţiona în ea pohetica lor glandă lacrimală". în care dă amuzante explicaţii pe margine. Voi. Un vers vine să întărească senzaţia de dezgolire a lucrurilor: „frumoasă e nathura cu zăcămintele ei de promiscuitate". nu ne vine să credem că el figurează..

dar şi convingerea că poezia poate să valorifice relaţiile ei cu lucrurile comune. şi a evenimentelor istorice. comentată în aceşti termeni profanatori: inima — „o gămălie de chibrit". Este un ironist. creierul — „un aparat sacru şi concret". Nu altceva cer poeţi ca Desnos. dar refuzul se transformă în cele din urmă într-o Scriitori români de azi. va fi ţinta ironiilor în Libertatea de a trage cu puşca (1946). gândurile — „o claie informă de rufe murdare" etc. 1920) este normală. sub presiunea. Ciclul se cheamă Avantajul vertebrelor şi ilustrează un vechi principiu suprarealist formulat de Robert Desnos: „Poezia poate să vorbească de tot în toată libertatea. Ea continuă să hărţuiască pe cititorul comod şi să ridiculizeze inerţiile literaturii. pentru a folosi în continuare parabola criticului. cel ce intră cu mâinile goale în grădina literelor va ieşi totdeauna cu un buchet de flori de stil în mână. de exemplu. coerentă. Voi. II___________________________________________135 opţiune sau. Negaţia poeticului nu îmbracă totuşi forme anarhice. transcendentale. Din confruntarea cu vechea retorică se naşte. începe cu chiar fiinţa poetului. un patetic mascat. indică. acestea nu se bucură de nici o stimă. Vine la rând literatura cu clişeele ei prestigioase: iubirea. dar face acest lucru în chip inteligibil. Adevărat.sora lui moartă despre capra lui vie". fişa de temperatură morală a unei generaţii. solemne.. semnalat şi la noi şi în alte literaturi: poeţii veniţi în urma suprarealiştilor încearcă să dea un caracter organizat protestului lor liric. întâia lui preocupare e să ia în deriziune obiectele sacre ale poeziei tradiţionale. Pentru ochiul rău al poetului. spaţiul sacru al evaziunii lirice de totdeauna.. fireşte. iar în dreapta unei fuste îmbrăcate de o doamnă cu o pălărie ornată de un imens porumbel: „în momentele acelea fetele noastre intră în penumbră şi iată norii experimentali refuzul programat". cerul nu-i decât un bordel unde se petrec fapte ruşinoase: . Poezia tânără din jurul anului 1940. poate." 134______________________________________________________Eugen Simian Geo DUMITRESCU Literatura sub formele ei patetice. autorul manifestă chiar o uşoară pedanterie în organizarea discursului liric. viaţa transcendentală etc. începe din nou să comunice. aşadar. Raymond Queneau (cu lirismul ironic şi fantezist al acestuia Geo Dumitrescu are oarecare afinităţi). O glumă. ceea ce vrea să spună un sentimental. Spiritul negator se structurează în măsura în care se decodifică. în ochii poetului. Mai este. Le numeşte „patetice. Sintaxa poemului lui Geo Dumitrescu (n. moartea. Jean Paulhan citează. într-una din cărţile lui. pelagra sau cele patru picioare ale patului său. lângă o şapcă: „se înţelege că trăia din propria ei respiraţie". dar şi ca urmare a unei evoluţii fireşti. ca elemente posibile de meditaţie poetică musca. cu o mare varietate de procedee. confesiunea limpede. o retorică nouă. moi şi dulci lamentări" şi anunţă că „sunt atâtea lucruri din care poţi face o poezie". un adevăr de ordin literar... apoi. cuvintele înscrise pe placa fixată la intrarea în grădina publică din Tarbes: „II est defendu d'entrer dans le jardin avec des fleurs ă la main" — şi trage concluzia că inscripţia se potriveşte şi pentru grădina literelor moderne: artele noastre poetice sunt făcute din refuzuri. Geo Dumitrescu foloseşte inteligent ironia. Autorul Libertăţii. O sursă inepuizabilă de ironie e pentru Geo Dumitrescu cosmosul.

şi momente de candoare. zdrenţuite. a fi descoperit o certitudine mai mare decât scumpul [său] pat cu patru picioare: „O.. liceanul întâlneşte o femeie cu ochi obosiţi şi buze de anilină. sunt sigur şi ţanţoş ca un ţăran pe bicicletă — e pueril să râzi de o cracă răsucită comic şi bizar. în vatra caldă. Până atunci am să mai scriu. prezentată cu o fantezie neagră. cu ridicole elanuri medievale. Nu e cruţată nici iubirea. când l-oi prinde pe boier că se uită prea lung la tine sau că îti dă târcoale prin vie. buhăite şi murdare şi nici una din ele nu se mişca. nu-i adevărat nici că stelele au colţuri — le-am văzut eu cu ochii — pe onoarea mea! Erau rotunde. constată că şi-a pierdut pălăria. pentru Dumnezeu. tot aşa. Părea că se tine acolo un dialog cu calmă disperare: îmi venea să strig ca de la galerie: — Mai tare. e timpul să ai ceea ce se cheamă obraz". oricât ar fi de nefiresc şi de ruşinos blestem de oraş. eu. ca să se împlinească Scriptura. mai tare!. ca să nu intru în puşcărie. Voi. până ce-oi cumpăra maşina de treierat scumpă şi ciudată. ca să ne anime şi să ne păzească bătătura.. Scriitori români de azi. cu buzele pline de mămăligă. El suferă de actualitate şi are o părere cât se poate de proastă despre veacul nostru. în grădina publică. tot aşa sunt sigur că mă iubesc milioane de oameni ai planetei — . Curând apoi a trebuit să-mi acopăr ochii: un nor masiv s-a depus masculin peste flasca grămadă de sex — dedesubt. într-un voiaj cunoaşte o ţărancă de 14 ani şi se gândeşte s-o aibă „numai pentru a mă gândi superior la prostia soţului tău când îi spun cu pervers zâmbet afectuos: salutare" (Ipoteze). obeză şi colerică. astăzi sunt sigur. care-l întreabă profesional: „Mă iubeşti?" Apoi adoarme. Luna. despre tine. vom face copii. Norii fluturau pelerinele lor cenuşii.. nu se vedea nici un alcov unde bătrâna libidinoasă şi-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale. proşti şi frumoşi." Sunt. năduşiţi. câteva versuri.. Mă gândesc însă că. Doreşte. Banală). în fine.Seara. O fată mai pură se cheamă Violaine şi poetul declară c-o iubeşte „evident". Violaine nu-i intelectuală şi nu înţelege capriciul pedant şi citadin al poetului. „melancolic şi cabotin". Altei femei îi promite o maşină aerodinamică „de treierat" şi o viaţă casnică prolifică: „. luna se mai vedea doar o felie pentru ochii muritorului perplex. o purificare a planetei: „Domnule Pământ. în final. şi când se trezeşte.. în concluzie... II___________________________________________137 Când l-oi dovedi pe Marin Mierlanu cu vacile în cositură. vom face copii mari. draga mea.136_______________________________________________________Eugen Simian „Ştiţi. şi mărturiseşte. n-am să te pot bate niciodată. ceea ce nu este totuşi un motiv s-o lase să-şi spele mâinile „în apele sufletului" (Poem final. se dezbrăca pentru noapte. tu sări de mi-l scapă din mâini.." în stilul acesta umoresc şi crud e scris întreg volumul.

iartă-mă". cu gravitate (falsă gravitate). ea îşi regăseşte tonul adevărat şi substanţa prin contribuţia poeţilor mai tineri. neprefăcută. în vârful unghiilor. „probabil că". valorifică şi o altă sursă (sleită şi aceasta de versificatorii din deceniul al Vl-lea). Căci autorul n-are. am explorat tăcerile din mine.. demonstrative şi polemice (Câinele de lângă pod. „nemaipomenit". „acum însă". Voi. aici. la nevoie sarcastic şi necruţător. „deşi era cu totul .. draga mea — şi că-mi păstrează inima de lemn certă şi utilă în buzunar. tonul se înăspreşte şi devine în cele din urmă agresiv. lirismul faptelor banale. ironic. acest mic recital de teroare verbală şi fantezie inteligentă care este poemul lui Geo Dumitrescu. Certitudini. Doamne. „du-te dracului". comunicând cu dezinvoltură. vocaţie de călău. Balada corăbiilor de piatră etc. Mai potrivit este să vedem în Libertatea de a trage cu puşca şi în volumele următoare o manifestare a spiritului muntenesc: polemic până la agresivitate. de miticism. lirica socială se epuizase în anecdote versificate şi goale pamflete. nu duce niciodată execuţia până la capăt. observaţii pe teme de istorie morală şi socială. totuşi. mai întâi. „cum se întâmplă adesea". „dealtfel". După ce. trece apoi la o ironie candidă şi. El face acum o poezie politică substanţială. Peste nădejdea morţii anodine. O caracteristică a spiritului muntean (Geo Dumitrescu are. cordial.. Geo Dumitrescu revine în actualitatea literară cu volumul Aventuri lirice (1963). „neserios" cu conştiinţa neseriozităţii. în legătură cu poezia lui Geo Dumitrescu. Aventurile sale dau un sens mai precis liric acestei deschideri spre social şi politic. îi rămân de la început străine." Remarcabilă este aici şi în alte versuri mobilitatea spiritului: trecerea de la un încruntat scepticism la afectarea inocenţei şi chiar 138______________________________________________________Eugen Simion la o notaţie mai directă. şi anume poezia cotidianului. Geo Dumitrescu este alături de ei. când poemul pare mai liniştit şi umoarea autorului mai bună. „mă bate gândul". ceea ce vrea să zică o anumită plăcere pentru limbajul verde şi o aplecare spre şiretenie în confesiune. „vă jur". totuşi. Macarale la marginea oraşului. Le evocă. „colosale". în limbaj caragialian. în aşternut!. mult timp. inventiv. II 139 După o tăcere de aproape două decenii. Poetul îşi terorizează obiectele. Poezia foloseşte nu numai limbajul străzii ("Doamne. le supune unui adevărat ritual al execuţiei. Poemele. marea lui satisfacţie e să tachineze. de obicei. în cerul gurii. Plăcerea lui este să facă „spirite" pe seama lor. ce bine e să ai certitudini! — în stomac. aproape reportericeşte. de candoare. Geo Dumitrescu nu-şi iubeşte obiectele şi nu se lasă niciodată dominat de ele.corăbierîn larguri de tristeţi. Trebuie lăsată să cadă exclamaţia: „Ura!" — totul pare să anunţe că marea revoluţie a început. O ultimă reflecţie ironică încheie. căci aflăm în Libertatea de a trage cu puşca şi poeme în care sarcasmul se retrage ruşinat în faţa elanului sincer: „. am numărat un veac din dimineţi". (Columb) S-a vorbit. „simpatic". cu mari rezerve.împreună cu tine.).. cu un cuvânt să le terorizeze fără să le nimicească. fără să prindem de veste. Scriitori români de azi. un înaintaş în simbolistul Minulescu) este gustul pentru teroarea verbală.

neîngăduind amintirea dreaptă a freamătului. mumii vegetale. O profesiune de credinţă (Intrare în atelier) pune problema liricii în termenii celui mai prozaic realism: stelele. fireşte. energică în banalitatea expresiei: „O. dintre acelea ce se mişcă în jurul unui simbol şi-l . glasul nu se îngroaşă. în fond. savoarea lor în versurile lui Geo Dumitrescu vin dintr-o ciudată tensiune a comunicării lor (o tensiune a simplităţii). răspândite. moarte. limbajul goneşte clişeele ce buimăcesc mintea. zicea amicul meu cu suflet de cristal. Vasăzică. deci poetul scrie cu o cerneală în care s-au dizolvat bulgări de lut. demitizantă a individului simplu. florile. să devină subiect de meditaţie lirică. nu-mi cereţi. nu mai puţin demn. să Scriitori români de azi. brav şi gălăgios. Macarale la marginea oraşelor etc. ori din retorte cu grele fierturi corosive sau chiar de pe-ntinderea bătută de soare a mării. lumea e plină de aburi. pieptul nu se bombează. Poemul începe. în acest caz. vine din desfacerea comunicării de orice solemnitate livrescă. II___________________________________________141 amuze spiritul cititorului şi să-l ţină în frâu. din paharul cu ceai de românită. toate lucrurile şi vietăţile sunt făcute din pământ. dar şi o anumită optică realistă. oamenii. o.... dezarmant de simplu. ce urcă încet din cratere stinse. în vreme ce poemul îşi face efectul asupra lui. galbene subtirimi.). însă T. o momeală: „aşa cum hoţul imaginar are totdeauna la el o bucată de carne pentru dulăul casei". Un abur? mă gândeam. pe scurt. Dar. soarele. S. Voi.. Eliot nu elimina posibilitatea ca poetul să folosească un subiect pe înţelesul tuturora.. a alungat epicul.). Rolul epicului ar fi. ia seama. din renunţarea la orice veşmânt de gală. prin aceasta. Un abur.. Geo Dumitrescu o foloseşte cu iscusinţă." în acest spirit şi cu acest limbaj lipsit de hiperbolă (nu însă şi de o expresivitate ce iese tocmai din evitarea metaforei livreşti) sunt scrise şi celelalte poeme (Problema spinoasă a nopţilor. tristele frunze presate-ntre file. epicul este.vădit". dar moarte.. poemele sale lungi şi demonstrative. însă 140_______________________________________________________Eugen Simion noutatea. purificând confesiunea. nemuritoare schelete. un abur este poezia!. în lirică. subţirimi străvezii. munţii. Idei. trecute de mii de ori prin articolele programatice. în scopul de a da culoarea prozaică a vieţii. domnule. nu pot şi nu vreau să iubesc tristele flori. în contact cu aceste teme tocite de alţii.. unde Geo Dumitrescu foloseşte şi epicul sub forme de mici întâmplări de pe stradă sau de anecdote de un haz miticesc. Farmecul (şi rezistenţa) poemelor lui Geo Dumitrescu. Prezenţa epicului la un poet iritat de retorica tradiţională ar părea nefirească dacă n-am observa numaidecât că Geo Dumitrescu introduce aceste nuclee narative într-un flux liric mai larg. dintr-o implicare totală. Poezia modernă. iar împletitura subţire a versului absoarbe în chip fatal lumina şi rouă unei existenţe comune.

construit pe o iscusită ambiguitate. când trece cu voioşie peste frontierele genurilor literare. ca şi acolo. nedespărţit. pe scurt. de aici înainte. de multă vreme ştiti că nu mă pricep să mint. subiectul unui poem delectabil prin acest amestec de şiretenie şi gravitate. un spectacol. cel ce se sacrifică pentru ca spiritul omenesc să evolueze. la urmă. Poezia devine o aventură. El este. Fireşte.] zbor către steaua adevărului". pentru „marea [. în jurul unui eveniment. trecând aceeaşi idee prin mai multe stări lirice. mai bucureştean decât oriunde. poate. simbolul conştiinţei. poate chiar undeva în mine. câine rău!". să delireze).. confesiunea ce tinde. un factor al progresului. au şi o parte pregătitoare. însă. pun pe cititor în temă printr-o succesiune de paranteze narative. aşadar. Ieremia este cel ce pierde pentru ca alţii să câştige. dar latura teatrală (în înţeles strict etimologic) nu trece neobservată nici în celelalte poeme. Poemul este. Faptul este evident în poezia erotică... de folos. propriu lui Geo Dumitrescu. aş fi putut să nu vă spun acest lucru de pe acum. e în paremiologia românească simbolul eşecului ridicol. Witz-ul care dublează fantezia şi ţine în lanţ.. de pildă.. Ieremia. el explică. Potaia Degringo se ia după biciclistul ţanţoş şi. cu o mare desfăşurare de forţe spirituale. altfel.. lângă uşa mea. . prezentarea unei întâmplări extraordinare (chiar dacă. „Scelerata concupiscenţă" a colonialismului devine. poetul povesteşte pur şi simplu ceva. dar voi ştiţi. al demnităţii regăsite. un recital. în alt poem (Balada corăbiilor de piatră).» Nevoia de cercuri (1966) respectă în esenţă tehnica poetică din Libertatea de a trage cu puşca. de râs şi plâns. Câinele Degringo poate fi. ea este comună!). Esenţial mi se pare acum gustul lui Geo Dumitrescu pentru spectacol.. Versurile au o desfăşurare narativă neascunsă. Faptul banal al apropierii macaralelor de marginea oraşului se transformă într-o epopee a periferiei care iese din inerţia socială. tema unei cosmogonii aproape romantice (aproape de n-ar fi ironia. înainte de ceea ce zic eu că este. credincios. să nu vă silesc să-l ţineţi minte până când vă va fi. Locul lui e atunci în familia genialilor „păguboşi" (evocată şi de Miron Radu Paraschivescu într-o frumoasă baladă): „De mult mi-era drag Ieremia.încarcă de mai multe sensuri. aici. un comentariu viu. nu va mai părăsi pe cel care se pregăteşte pentru „marele [.] vânătoare împotriva inerţiei şi beznei". ce a spus înainte. în această sferă de simboluri morale şi sociale. Pentru a încălca orice regulă de poezie serioasă. Geo Dumitrescu vede în el un simbol înălţător al inconformismului. în fond.. o aventură velocipedică la marginea oraşului (spaţiul liric al lui Geo Dumitrescu). este poemul Câinele de lângă pod. Excepţional. şi din această pricină n-am să pot scrie niciodată pe poarta inimii mele: «Nu intraţi. păcat de moarte la alţii: 142______________________________________________________Eugen Simion „Căci câinele Degringo se află acum. vigilenţa spiritului lucid asupra aventurii existenţiale.

Dar eu spun mereu. urma să se ivească un colţ roşcat-verzui. Şi discutam. un gard sau mai multe.. Şi apoi a mai zis cineva ceva. o sociogonie pe dos.. sub ochii noştri.. de nu şi de da. Ieremia! Dar mie mi-era drag. stângaci şi greoi era Ieremia. pe loc." Ieremia este o mică sociogonie ironică. sau aşa ceva. Şi. II___________________________________________143 în mine creştea încredinţarea că aşa apăruse în lume.. împingând uşor câţiva bulgări mărunţi.Toată lumea spune: ah. cucerind. care nu trebuia să depună nici un efort spre-a-nflori.. pentru a ajunge să bagi de seamă.. iese adevărul!». de inserare în poem a subtilităţilor limbii vorbite: „ «Şi uite-aşa — zicea domnu-nvăţător — discutând. şi tu spuneai poate. readus în final la suprafaţa marilor semnificaţii. Of. apoi un lujer subţire. Un caz de remitizare în poezia voluntar demitizantă a lui Geo Dumitrescu. Alt poem. şi vorbeam. un cuvânt tremurat. ori un cuvânt obligatoriu: mâine ori pâine. Ieremia! Dar neavând oişte.. dar tenace şi îndărătnic. toată lumea striga: ajunge. datorită lui. şi el zicea una-alta. Şi discutam mereu.. căruţa dobândise motor şi cârmă şi poate aripi. şi ziceam. şi ziceam şi vorbeam — «dar. şi tu spuneai însă.'» şi eu ziceam oare. şi el zicea cât-de-cât. mă gândeam. neavând garduri.. să dovedeşti că nu mai e nevoie de ele!. că aşa va fi să apară în lume cea dintâi ogradă fără garduri. ce nu mai poate merge în veci altundeva decât la ţintă. căci necontenit Scriitori români de azi. şi vorbele . ograda se va lărgi până-n necunoscutul zărilor.. e un exemplu cum nu se poate mai elocvent de comedie a limbajului. Bravo (mă gândeam).. 144______________________________________________________Eugen Simion şi eu ziceam dacă. Ieremia! Ai muncit. cu un simbol voit derizoriu. Ieremia! — oiştea. într-un punct de unde.. Şi toţi ne uitam în pământ. drumul sigur ce merge la ţintă. Voi. Ah. ai perseverat! Face. Ieremia. Ieremia. cea dintâi căruţă fără oişte. centimetru cu centimetru. centrul limpede al lucrurilor. fiţi atenţi» — spunea domnu-nvăţător — «trebuie să stăm la o distanţă egală de lucruri. oiştea. să strici o oişte sau mai multe.

decorul este mai sever.. el face elogiul fragilităţii victorioase. te rog". evitând . şi tocmai de aceea apăru ca un strigăt puternic nevoia mişcării risipindu-ne într-un umblet înfrigurat." Poemul are. cu ochii deschişi. prin contaminare. Geo Dumitrescu. Doamne" etc. din acest punct de vedere. E obişnuitul joc al poetului cu vorbele. în zig-zag. Un jurnal imaginar de campanie. trebuie umplute cu o băutură nouă. un înţeles mai serios." în timp ce cel ce reproduce aceste replici de umor american (în terminologia epocii) se gândeşte la lampa pe care trebuie s-o stingă. ori lăsaţi-vă barbă.. astfel că discuţia părea lâncedă şi fără picioare. dedicat „celor ce cad sub gloanţe" şi precedat de un motto eroic luat dintr-o baladă de Bolintineanu. altceva nu mai ştiu. al unei anecdote: în prăvălia de porţelanuri intră un elefant şi ce urmează se bănuie. în poezia erotică. O poezie debutează cu o replică de bodegă: „Fă-mi plata. preocupat în tot momentul să-şi pună în scenă sentimentele cele mai delicate. frâna pe care o pune desfăşurării patetice a poemului prin folosirea abilă a expresiilor culese din conversaţia de toate zilele: „Dumnezeu să mă ierte"... de a descoperi în ironistul neînduplecat dinainte un liric sentimental până la patetism (protejat. „amară şi virulentă". fireşte. Cubitus şi Radius şi celelalte constelaţii surori! Vă ordon nu vă lăsaţi! Vă ordon: nu vă lăsaţi barbă. prezintă războiul ca o comedie absurdă şi atroce. din contemplarea lui. vă ordon: faceţi cum vreţi». Un mic poem. încă o dată. după cum raţiunile regiei îi cer. apoi. o dublă surpriză: surpriza. iarăşi. şi aceasta nu poate fi decât Scriitori români de azi. vă rog. „drace". cu ochii-n pământ «căutând». rămase în urma vizitei pachidermului. Şi stingeţi odată această cumplită lampă scormonitoare. în continuare. fantezia reconstituie modelul. mai întâi. de exemplu. Un colonel strigă: „«Dar însă totuşi» şi tot el «Trăiască Alfa şi Omega. şi apoi. şi ardeau enorme iluzii şi gânduri mănoase iluminând până departe. care-mi bate în ochi!.. II___________________________________________145 sângele poetului!). Alteori. Geo Dumitrescu îl cultivă acolo unde ne-am aştepta mai puţin. gustul pentru spectacol. la Eulampia (Eu — lampa)." Asemenea răsturnări de situaţii arată. Aşteptarea iubitei (temă cum nu se poate mai comună) este un prilej de melancolie. un poet. 10 Scriitori români de azi. aşadar. Floarea pe care vrea s-o ocrotească cel ce scrutează interiorul lucrurilor este floarea adevărului. de iad. pentru ca versurile ce urmează să sugereze o scenă torţionară: „De aceea nu-mi mai puneţi întrebări. Plata. „o. II 146_______________________________________________________Eugen Simian Confesiunea ia calea indirectă a unei aventuri în care autorul se implică şi de care se îndepărtează succesiv. Ciclul Furtuni în marea serenităţii e. de simţul umorului).. al creaţiei (recipientele goale. în Dans. Rămâne intact doar un picior de dansatoare şi. pierdută. cu ajutorul. Voi.se-mbrânceau unele pe altele. Voi. fiinţă diafană.

urmărită. după ritmul lor.. capete dure de tuci şi de lemn zugrăvit. crunt voi intra cu sabia-n mână. Confuzie. voi intra călare în regatul înflorit al iluziilor. în chip mai fericit. fioros. acum. sub efectul dragostei. fantome albe.. Ironia reintră în toate drepturile ei (sub înfăţişări antonpanneşti) în Cântec de nucă verde. spintecând. în cele din urmă. „înecat de iubire". adusă neîntârziat. mâzga livrescă. unde Geo Dumitrescu îşi regăseşte puterea de invenţie verbală şi. printre măştile vechi. de flori.. de hârtie. ceasul din turn bate al treilea sfert. surâzătoare. Voind să distrugă regatul iluziilor. Geo Dumitrescu nu mai evită. dovlecii — cranii aspre. cântam. mucavale boite. la fereastră sub înfăţişarea unei femei frumoase. din care nu lipseşte o notă fantastică: câmpurile de porumbi arşi ca o pădure de săbii zdrenţuite. desfigurate. nu pleca. Iniţiativele sunt însă răsplătite. deşi oroarea de literatură nu l-a părăsit ("O. Altă dată. să vorbească de fluturi. fragile globuri mincinos poleite — sânge. pe furiş.. FJ păşeşte cu sentimente mai cordiale în mijlocul naturii şi înfăţişează câteva pasteluri fine (Pastel caligrafic de toamnă şi de primăvară).. implică în mica lui tragedie lucrurile din jur şi îşi gradează. foşnitoare mătăsuri vii. tocite. II___________________________________________147 însă la sfârşit iluzia îi zâmbeşte galeş. poetul voieşte să facă un cadou extraordinar iubitei şi-i dăruieşte. îndobitocite de sensuri!. de regulă. „un fir de protoplasma". «rămâi. cu zarea căpătâi. portocalii. înfăşurat în pelerina nopţii. el creşte „cu aproape doi centimetri" şi invocă divinitatea când femeia îşi pierde „creionul dermatograf'. tăind orbeşte în dreapta şi-n stânga. ca şi „câinele lui Pavlov" (Al treilea sfert). o. idoli albaştri şi galbeni şi mov. o rădăcină mai adâncă a sensibilităţii lui receptive la formele comicului: „Şi foaie verde trei lămâi. irezistibil. poetul pune la cale un atac curajos: „Tiptil. Fiorosul cavaler cade iremediabil în robia ei (Atac de noapte). Scriitori români de azi. Voi. rămâi». ceasul bate din nou şi poetul are un reflex pur.. deziluzie: femeia regăsită are un spirit eminamente casnic şi seamănă cu o „veche strecurătoare de supă". Crâncen măcel voi duce. nepăsătoarelor statui — . sânge pestriţ va curge în juru-mi.s-o comunice direct. femeia dispare şi îndrăgostitul dă ordine severe să fie căutată. blestemată încremenire/ a vorbelor. înjunghiind străjile..". crunt voi reteza în dreapta şi-n stânga capete uşoare de gumă bălţată. emoţiile: perdeaua freamătă. urcând în valuri de culori strigătoare până la pieptul calului.. poetul îi urează „naştere uşoară" (De după Lamartine). urgie."). Edificat. şi să cânte flăcările negre ale ochilor. uşa dulapului se deschide singură. Lângă nota fantastică este însă aproape mereu şi Witz-ul. desigur.

Sensul contestaţiei este. tulburate de spectacolul metamorfozelor interioare: „întoarce-te în nevăzut. devin enigmatice şi grave. iubire fragedă dintâi — era de Sfânta Filofteea când mă-nvăţarăţi fapta-aceea ce-o face omul cu femeia. travestiurile unui spirit care cercetează. cântând spre Maica Preacurvită: O. Geo Dumitrescu este un poet prea fin ca să nu vrea să intre în contact cu această parte ascunsă a lucrurilor. obiectele continuă să aibă un fond de mister şi în fibra lor intimă să bată o inimă patetică. atunci. căci vouă vă eram frumos şi de-a călare şi pe jos. Şi iarăşi verde trei lămâi. nemijlocite şi frumoase! Şi foaie verde şi-un pistil. du-ne iarăşi în ispită. cu semne de celebritate.. înfrigurată stalactită! „ Dacă dăm însă la o parte spuma acestui lirism inteligent şi caustic. fiţi binecuvântate-n trei şi răsplătite-n şase 148______________________________________________________Eugen Simion voi. descoperim un suflet însetat de adevăruri mari. plecam înalt şi lat în spete în triviale menuete.. erau dudui. o. Nestatornicia şi batjocura subţire nu sunt la el (la el şi la orice ironist) decât forme ale îndoielii de sine. o. Voi. cu pulpe groase. spune el într-un poem (inclus în culegerea din 1974. putem spune. Nici Hermes n-ar avea despăgubiri mai dulci decât iuţeala cu care ne desprindem. în interiorul Scriitori români de azi. acolo cresc metamorfice adâncituri pe crestele iluziei ucise de două ori. în cele din urmă. Avem surpriza. negustorite oase. certitudinea. II___________________________________________149 umbrei. Jurnal de campanie). neuitatele femei. în desfăşurarea vertiginoasă a lucrurilor. este întoarcerea. dus şi-ntors: neprihănite nimburi sângerând sub clopote de plumb. îndepărtate. Tâlcul plecării. legea şi ordinea unei existenţe universale.. de a citi nişte versuri ce nu mai spun atât de direct (şi cu o mare bucurie a demolării) ceea ce văd. Şi diridam şi alelei. să nu păşească. eram un cal cu şaua-n spate. printr-un efort de stăpânire a râsului. fete vechi.. ţinute la distanţă.. . mirări de tânăr imbecil cu ochii mari pe sub nombril. prea frumoasele femei din ultimele clase!.. iubeam iubite adecvate pe doi-trei poli şi jumătate.eram şcolar.

grotescă. întârziat în cârtire şi ironie. care împiedică fuziunea perfectă dintre idee Scriitori români de azi. însă ce impresie întăritoare de poezie profundă. tulburat de mesaje ce vin din altă realitate decât aceea care-i irită spiritul. ameninţă din nou puritatea comunicării. oase. apare. Iată pe scepticul şi copilărosul Geo Dumitrescu intrat într-o lume de simboluri intelectuale. II___________________________________________151 şi limbaj. sieşi ducând mesaje licărind. versul respiră mai scurt şi cu o gulsaţie pe care degetele spiritului nostru o prind cu greutate. Dar nu e preamărit cel ce se neagă. Geo Dumitrescu redevine muntean şi cheamă alte vorbe mai crude pentru a batjocori vorbele goale. odată cu ea. ţinutul ororilor. vocea i se schimbă şi. Versul nu mai are elocvenţa şi sfidătoarea discursivitate pe care le ştim din alte poeme. întruna sângerând. Este semnalul care pune în gardă pe ironist. mobilizează toate instrumentele unei ironii inteligente şi pătrunzătoare pentru a teroriza o realitate falsă. reflecţia se concentrează asupra golului ce se deschide în orice cuvânt. o pelerină limpede. Voi. perfida îmbulzire-a norilor — iubirea castă desfrunzind planete noi cu patru roţi. „îndobitocite de sensuri". teritoriu necunoscut.. ar fi voit să comunice . iscusite Hermes!" Lângă Sphynkterland. într-un spaţiu în care lucrurile şi vorbele se identifică. în astfel de clipe mai pure. în care. rămâne nepătat veşmânt. de care poetul vorbise mai înainte. mâzga livrescă.sub prea-vâscoase umbre. însă această idilă nu ţine mult. cu patru arbori. de purificare a spiritului. Sieşi ducând prelunga dezlegare 150_______________________________________________________Eugen Simion de adevăr. cu patru reci neanturi pure. ideea nu se mai împiedică de coaja lui înşelătoare. într-o amplitudine ameninţătoare. inertă. într-o aspiraţie comună spre puritate.. mesaje de Alături şi de-Acolo şi din ceea ce loc pătruns de har nu recunoaşte. ritmul poemului. sentimentul vidului şi al inerţiei. poetul. Privirea este arcuită spre ceva ce trece dincolo de cuvânt. o. în care muritorul lepădând tremurătoare cărnuri. din sârmele nervoase care-l străbat cu preistorică şi neporuncitoare lege.. sentiment şi expresie. El. poetul nu-i mai ia în seamă imperfecţiunile. în Tetracleea. Reapare. în plin elan spre orizonturile sublimului se produce o ruptură între cuvânt şi idee. o pelerină din cele mai albastre. Poetul este (în această viziune grotescă) un nefericit făcător de vorbe uscate. în metamorfice adâncituri. Tetracleea. întors acum spre pamflet. straniu. încremenite.. în aceste notaţii reţinute în care răzbate răsuflarea rece a neantului: „Dar nu e preamărit cel ce se neagă." Cuvântul este aici un instrument docil. lucrurile îşi leapădă cărnurile minerale şi se dezleagă de adevărul aparenţelor. sensurile se dereglează. intrând. sensurile împleticite şi confuze. sângerând.

La dracu! Ei bine. nu sufăr. Singurătate. profund serioasă (cel puţin în aparenţă). 152_______________________________________________________Eugen Simion punând la tâmplă.. Prin acest continuu exerciţiu al contestaţiei. pam-pam!. Geo Dumirescu este unul dintre poeţii cei mai importanţi de azi. făcând opoziţie literaturii din interiorul literaturii. nu e nici lună — nu-i nimic. împreună cu Constant Tonegaru. Voi. un stil. ca şi omul. printre gânduri desfăcute în şisturi virgine. nu încape îndoială. ca pe o mănuşă. şi stilul său poetic s-a impus.. omenesc. am putea spune că bucuria lui Geo Dumitrescu este să facă în versuri de o scânteietoare vervă procesul formelor fără fond. un „sentiment de toamnă".. atelier de sorcove!. nu sunt sigur! Ei bine. dar intervine blestemata uscăciune a vorbelor.. Hârtia e plină de gângănii strivite. versul se-mbunătăţeşte!". Ştefan Augustin Doinaş şi alţii. şi atunci el părăseşte tema gravă a poemului pentru a se dezlănţui asupra formelor goale. lună. momentului spiritual 45-46. Cu silă. O prelungire mai întâi a suprarealismului (Gherasim Luca. . faţa lucioasă a lucrurilor pentru a vedea dedesubturile lor groteşti.. Din tema iniţială. şi pot să declar. două deşte: «prin transcrieri succesive. refuză să îmbătrânească. într-un elan nestăvilit.» Geo Dumitrescu şi-a format. la configurarea căruia iau parte scriitori veniţi din mai multe direcţii estetice. duhnind a cerneală stătută.. dacă vreţi cu tot dinadinsul. durere sau noroc. Este stilul unei generaţii şi stilul unei personalităţi care refuză să se clasicizeze. după modelul lui Aragon şi Eluard. ticălos. Scriitori români de azi. încă de la început. dicteul automatic cu dialectica marxistă (manifestul Dialectique de la dialectique) în nişte poeme sistematic dificile. cu plăcere. sinuoase moluşte cotcodăcind duios peste neîncepute emoţii. să traducă o emoţie curată şi să verse o lacrimă. „venerabilele inerţii" care înşfacă purul sentiment de melancolie şi usucă lacrima emoţiei sincere. vorbe cu treizeci şi două de picioare.un sentiment simplu. „urmele groase de labe literare". nefericit lustragiu de cuvinte. Dacă am traduce această înverşunare (când şireată. când serioasă) în limbaj ideologic.. sentiment curat de toamnă şi. nimic nu ţine viaţa-n loc". se desfac aceste paranteze în care lirismul sarcastic al lui Geo Dumitrescu triumfă. Radu Stanca. deodată. el ciocăneşte cuvintele pentru a auzi vidul dinăuntrul lor şi întoarce pe dos. târâtoare. nu e toamnă. inerţii grase. Geo Dumitrescu. II 153 Ion CARAION 1923—1986 Ion Caraion (1923-l986) aparţine. Faţa poemului se întoarce spre comic şi negaţie: „Ah. să se ia — cum se spune — în serios. Virgil Teodorescu. Gellu Naum) şi încercarea de a uni... „toate trec.. Şi mă numesc încă o dată Popescu. stilul. a poemului.

Avem sentimentul că Ion Caraion a trăit mai mult decât oricare altul destinul generaţiei lui. de o tehnică bazată pe transferuri antropomorfice (Al. Altii au reapărut după aproape două decenii. însă dacă acceptăm că tehnica exprimă o viziune. prin refuzul principial de a accepta o doctrină cu valoare de model. vizibilă în baladele lui Radu Stanca şi Şt. şi reafirmarea lor a contribuit la resurecţia poetică din deceniul ce s-a încheiat. tinerii contestatari de după război refuză să facă o poezie a poeticului şi caută cu precădere temele antipoetice. în fapt. mai întâi. Integrallştll (Voronca. Voi. apoi. nou e doar gradul mare de concentraţie a imaginilor în spaţiul poemului. scandalizat în cele din urmă de un procedeu pe care îl găseşte facil şi rebarbativ: e tocmai ce aşteaptă poetul. încheind prea devreme o revoluţie artistică ce se anunţa interesantă. Ce s-a întâmplat cu această generaţie de scriitori se ştie. în fine. Poemul devine o confesiune legată de întâmplările imediate şi animată de limbajul străzii. buruienile îşi Ung bubele etc. O energică. la revista Albatros şi alte publicaţii. bocancii cerului. Originalitatea lui Ion Caraion stă. caracterizată în 154______________________________________________________Eugen Simion genere prin dorinţa de a subiectiviza poemul şi de a-i impune un limbaj liber. juvenilă negaţie a valorilor admise de şcoală. coşmardescul. grupaţi în Cercul literar de la Sibiu. în acest caz. Estetica literaturii moderne (o estetică a rupturii /) s-a format. de a moderniza miturile într-o lirică programatic clară şi muzicală. care dispreţuieşte — ne avertizează într-un poem — „cuminţenia reumatică / a inşilor bolnavi de centimetri pătraţi". Piru) şi observaţia este adevărată. mişcarea. manifestat în toate domeniile. terifiantul vietii comune etc. sensibilizaţi de război şi dezamăgiţi de vechile tehnici poetice. atunci. E. punctul extrem pe care îl atinge un proces început mai înainte în poezia noastră şi care consta în desfiinţarea totală a graniţelor dintre noţiuni în domeniul imaginarului. ciorapii vremii şi va atribui lucrurilor însuşiri ce se atribuie îndeobşte fiinţelor: vitrinele se cată-n buzunare. prin acumulări succesive de negaţii. fântânile se miră cu braţele la gură. Unii au dispărut de pe scena vieţii literare. Abstracţiunea cea mai pură poate intra. afirma cu mare gravitate temele generaţiei: contestarea valorilor constituite. luna îşi sumete poalele sau îşi pune fustele. Aug. ciorchinii spaimei. apărut la doi ani după Aritmetica lui Felix Anadan (Geo Dumitrescu) şi cu doi ani înaintea Plantaţiilor lui Constant Tonegaru. atunci antropomorfismul mi se pare a fi subordonat unei experienţe mai profunde: aceea pe care Paul Eluard o numea de- . Spre disperarea acestora. Primul volum Panopticum (1943). Doinaş. în combinaţie cu vocabula ce exprimă materialitatea cea mai adâncă. deci. negaţia poeticului. fără preocupări de artă. subsuoara vorbelor. ţâţele serii. Metafora nouă răneşte sensibilitatea Scriitori români de azi. stepa îşi face ghetele. în acest spirit. Nota comună a acestor tineri. mai ales) au abuzat de el. incitant. în concretizarea violentă a limbajului. cuvântul impur. Procedeul nu este cu totul nou.tendinţa. inaugurată de tinerii poeţi contestatari din Bucureşti în timpul războiului. însă atâta dispreţ pentru artă nu putea duce decât la o nouă artă poetică. e spiritul de contestaţie. probabil. II___________________________________________155 individului hrănit cu lecturi clasice. S-a vorbit. va spune.

Oraşele sunt. Un semn e muşiţa ce creşte pe ziduri. pe deasupra. insultată. Citim într-un vers: ne-au omorât bolovanii. O formă de depoetizare a cosmosului este supunerea elementelor pure. în carnea spiritului creşte o floare bolnavă. cu drumu-n brâu.. cleios. O senzaţie Scriitori români de azi. Privind în ochii iubitei. teroarea monştrilor ascunşi în lucruri. în altele dă avertismente serioase umanităţii. prozaic la culme. aerul — în genere fluid. femeia e pitică şi cenuşie. arcul revine la poziţia iniţială. Odată săgeata trimisă în direcţia vânatului.. prebiblică.sensibilizarea universului. Liricul modern nu mai acceptă ideea unui univers poetic natural şi supune unei operaţii (operaţie inversă încântării romantice!) de demitizare a obiectelor artistice tradiţionale. galei. ca la Bacovia. nu se lasă stăpânită. ca timpul. Voi. capătă la el o densitate strivitoare: timpul se scămoşează.. de putrezire a materiei.. 156_______________________________________________________Eugen Simian Din primul început de melc rotund m-aduc toţi şerpii apei îndărăt. floarea etc. 1947). Nu mai sunt liber. . fără să-l părăsească iritarea. Cântece negre. provocarea universului. atinse de cangrenă. Luna. lacul. după o clipă de zbor. accentuată printr-un limbaj voit antipoetic. în care marea-ntreagă-a deşertat tot grâul unui cântec neiertat şi toată cerga linului festin. înţelepţii conformişti ai veacului. iar în altul: cerul curge murdar din streşini pe burlane. Există şi reacţia contrară (în poemele de tinereţe mai ales): sfidarea. disperarea. Poetul este. Un spectacol de mizerie pitorească şi plictis autohton îi smulge o sudalmă nu mai puţin autohtonă: „Arde-te-ar focul. transparent — devine vâscos. stearpă. aeriene. Spiritul simte din nou. de fum. trec fierării de ceruri fără fund. desemnaţi de poet printr-o vorbă crudă: scârbe ale lumii. teribilist al generaţiei. vede cadavrele unei epoci epuizate. acoperită de un cer din care au dispărut toate astrele luminoase: „Mă trag în mine simplu ca-ntr-un scrin de timp. în stilul insolent. II___________________________________________157 copleşitoare de degradare. E ceea ce sugerează poezia lui Ion Caraion (cea din Panoptlcum şi din volumele ulterioare: OmuZ profilat pe cer. într-un loc poetul tratează pe Dumnezeu de escroc. tablou nenorocit din Orient şi provincii". în faţa unui spectacol atât de lamentabil poetul promite că se va sinucide (Omul profilat pe cer) sau că va distruge toate mitologiile. prizonierul materiei: „Mă cunosc toate lucrurile. Cosmosul revine la o materialitate confuză. de o grea materialitate. Poetului nu-i mai rămâne atunci decât violenţa disperării. solitudinea se scorojeşte. singurătatea." Vom vedea şi în alte poeme că retragerea pe care o anunţă aici poetul nu e întâmplătoare: ea constituie figura poeziei lui Ion Caraion. Nu sunt iertaţi filistinii. 1945. de emancipare. Ion Garaion zice: bălos. cu sângele-n omăt. Chiar noţiuni imateriale. reacţia lui intimă în faţa unui univers compact. întâmpină ironiile cele mai crude. deznădejdea agresivă (cu această stare de spirit sunt scrise toate versurile). pe scurt." şi întâia lui mişcare este să se ascundă. Materia provocată. unui proces violent de concretizare. sufocată de lucruri. Dealtfel.

n-am ezita să alegem ariciul." „Mai târziu. aici. leoarcă. după ce nenumărate ne fură potecile-n lume.. dincolo. amplificată de senzaţia de frică existenţială. Şi totuşi e-un străin intrat de-aseară. dacă ar trebui să găsim pentru poemul său un echivalent în lumea animală. versurile substanţiale ale lui Ion Caraion." „Viaţa mea a fost o cenuşăreasă care nu şi-a mai găsit condurii. Moralmente. chiup. trebuie să încercăm să privim prin această grilă incomodă.. întreb tăcerea. Neterminat rămâne-n urmă visul. creează în totalitate o atmosferă. fonfăie. cu dispreţul. doar disperarea Intră-n lespedea din mine. printr-o lectură inadecvată. îndrăznise să privească seninătatea cerului.. versuri prevestitoare ca un oracol: „Lebedele nu-mi ştiu zarea... fistichie. beteag. „duhovniceasca" lui Ion Caraion: „Hei! cine-nşală crângurile? Cine s-a strecurat pe urma mea-n odaie? Mă uit la lună. Ca să aflăm ce se ascunde. Estetic. unele imagini plac. totuşi.scălâmb.. terci. — copilăria-şi cheltuie caisul şi-obrajii-şi beau. Sunt. luna se despoaie. ca în această Crepusculară. Când Ion Caraion scrie ghiont costeliv de lumină sau compară pe Isus cu un biscuit uitat în ciorap (Necunoscutul ferestrelor.. Luate separat." întreg ciclul Târzia din ţara vânturilor." „O! ca Saul. 283). costeliv etc. p. Şi nici acum nu-i mort.. stă sub semnul spaimei şi al însingurării.. redondante... cu nările căscate-n bătălie. ţârloaie.. temător doar de dumnezeul care trece.. după ce. râde-un mărăcine. la cea mai mică atingere. Când şi când. de-aseară. Imaginile. ca un tâlhar ce nu şi-a vrut judeţul pe-acest polog de paie şi-ntre grinde. Scriitori români de azi. într-un moment de linişte. ţopăie. dar nu putea să moară. bătaie. mai târziu.. Ariciul s-a retras din nou în lumea lui de tenebre. ele se hrănesc dintr-o nelinişte perpetuă. Voi. mă bucur numai de greşelile pe care n-am cumpănit să nu le fac. Mă mai cuprinde din când în când cu ochii. spiritul nostru se retrage ca în faţa unui lan împrejmuit cu sârmă ghimpată.. apoi. altele nu. 158_______________________________________________________Eugen Simion Guzganii jerpeliţi de-alergătură. pe urmă-nzorzonat ca o păpuşă s-a tot zbătut. efectul este de mai multe feluri. se deschid pentru o clipă. ghiont. Cerul nu mă mai conţine. II___________________________________________159 după ce schimbătoarele feţe de oameni coşmarurile de chipurile . asfinţitul. Poemele lui au ţepi. pândesc din colţ o pradă ce-ntârzie de prea mult timp şi timpul tot n-o fură. în aşa chip încât. de un lirism substanţial. Atâtea-ncep şi nu le ştim sfârşitul. se transformă într-un ghem de ace veninoase. o stare de spirit la care trebuie să ne adaptăm pentru a nu nedreptăţi. Mi s-a părut că-l văd întâi la uşă.

condamnat fiind." Poemele nu sunt însă atât de unitare pe cât am arătat noi şi nici nu se menţin în cadrul unei unice teme. Impresia este că Ion Caraion repune. Nu se poate vorbi atunci de o evoluţie în poezia lui. O! cine mai întreabă de cei ce nu-s? de cei ce-au fost pe vremuri? Mulţimea vinde îngeri la tarabă şi arlechinii mor în Bethleemuri. însă insistenţa pe care poetul o pune pentru a împiedica izbucnirea liberă.. 1966. ca limbile de foc de pe comorile ascunse în pământ: „Singurătatea s-a-mpărţit în două.. M-am izgonit pe rând din fiecare. directă. Voi. nu mai cunoaşte pe nimeni..." „Am trecut pe lângă tine. Flacăra tragediei s-a mistuit în zonele adânci ale fiinţei şi ceea ce iese acum la suprafaţă nu e decât cenuşa unor vechi suferinţe... Muzica. Singurătatea e.. Ulise. este un simbol din categoria de mai sus. Cititorul are sentimentul că versurile închid o parabolă. 1967) e de a închide confesiunea în broderia savantă a imaginilor." „Eu am prelungit lumea cu durerile mele. Cele patru cercuri sunt Dragostea. de ce Dumnezeu? Muzica pentru că lumina şi cântecul plutesc peste „gravele cavouri". nici 160_______________________________________________________Eugen Simian nostalgia de divin n-a mai rămas curată: „O! cel puţin de-ar fi răspuns frumos / prăpastia de dor ce ne desparte. revenit în lume. Să nu mai fie nici rugina nouă." Tendinţa volumelor ulterioare (Eseu. la eternă singurătate... Fără mine întreg nu mai sunt eu. Poetul dă sentimentul că scrie nu pentru a dezvălui o experienţă trăită. dar dedesubt nu mai locuia nimeni şi — cenuşii — anotimpurile atârnau ca nişte gume". traumatizat de peregrinările lui: „Am uitat undeva o parte din mine." „Vâslesc în mine. vâslesc în singurătate. Dumnezeu şi Neliniştea. De ce Muzica. nevictorios. tema versurilor mai noi ale lui Ion Caraion. ci parcă pentru a o uita. de epuizarea unui subiect într-o carte şi Scriitori români de azi." Poemele adoptă din când în când un ton mai direct. Fără mine întreg mă voi prăbuşi." Biblicul Lazăr care. şi asupra ei meditează în ciclul Cele patru cercuri ale singurătăţii.. Un Ulise tragic. Dimineaţa nimănui. flacăra durerii pâlpâie de două-trei ori la suprafaţă. Ne despărţeam. acum. „E-n noi o spaimă care nu mai pleacă Şi-o poartă peste care n-om mai trece. într-un timp ros de incertitudini." * „îngerul meu e durerea. dealtfel. fără încetare. Doamne. ca pe lângă un zid părăsit. Dumnezeu pentru că. a confesiunii nu poate să aibă decât efectul contrar.noastre şi-au ancorat. evocat într-un poem. Horbota de imagini ascunde şi alte sugestii... de o înlănţuire de teme. II___________________________________________161 . şi nu e o surpriză să vezi că un poem de meditaţie socială sfârşeşte prin a fi un poem de dragoste. e alt simbol (Lazării morţii). Nici forfota bătrânelor pojare. singurătatea s-a-ndrăgostit de fiecare ca de-un continent scufundat. totul în discuţie.

cu simplitatea calmă a mării ce-şi bea-n fum — din ce în ce mai multe. în totalitatea lor. mirajul intră-n sate.de abordarea altuia în culegerea ce-i urmează. Prin sufletele încă. ai văzut gânduri prefăcute în cenuşă. Iar ferigi culeg în evantaie bureţi murind eterici. E-un miez de somn de iepuri ori forfotă. reia în noul poem tema pe care tocmai a părăsit-o în cel vechi. Un poem cu ritmuri mai alerte (Abur) aminteşte de lirica boemei simboliste: „Tu n-ai să mai visezi târzii seraiuri. ai văzut bărbaţi trăind cu fiicele lor şi mame iubindu-se cu fiii mai mari în lupanare. Şi-n urma corhanelor lăsate pentru o clipă-n pace. Eseu). la care latră cantoanele din câinii pădurilor de piatră.. pe sânii puri ca doua catedrale vor putrezi liturgice alaiuri". meduzele. cerul ouă nedumeriri sau stele de zinc. Arghezi (Nevinovăţie şi. sub haină. în genere. civilizaţii. familii năruite. ură. judecători. Oricum. spitale. Şi latră nemişcarea prin zloata ca tutunul. sistematic retrasă în ea însăşi: „Ai văzut femei înşelate. doctrinari care se reneagă. din ceţuri. din asemenea sclipiri. atât de rar în lirica lui Ion Caraion. câte unul — la arborii pe labe. II 162______________________________________________________Eugen Simian Pentru că am vorbit de Voiculescu ca un posibil punct de reper. Eu n-am să mai cobor din tavernale. Un altul (De la un timp) leapădă armura imaginii baroce şi dă discursului o notă de patetism. cu ieşiri scurte la suprafaţă." 11 Scriitori români de azi. sinucigaşi tineri. să mai cităm (pentru versurile vechi) pe Bacovia (Cangrena). închisoare. arbuştii ling mirarea din cornul caprei brune şi-aproape totdeauna — când stă funicularul — vin muştele de seară şi pleacă păsărarul. fugiti cu botul umed. disonantă. pastelul (e un fel de a-i spune astfel!) din Uverturi şi ferigi (voi. frenetici. trimişi la canal: amanţi şi guvernatori şi metrese. Reţinem. Versurile. găurite ies păstrăvii în crivini cu câinii de la vite. mai aproape de metamorfozele lucrurilor: „De zeităţi ferestre solar mişunătoare se-ncercuie tăcerea pe care-o sparg topoare gigantice. îşi scarpină o capră (şi-i umedă de soare) de coji de carpeni rapăni văratica ei floare: adolescenţi de aur jucându-se-n păşune. prin tigva unui rege (sub scoica spartă-n două a cerului) deasupra tăcerii. poezia limbajului pur). fete aruncându-se în viaţă pentru o noapte de dragoste. iar apoi întorcându-se acasă. constituie o confesiune tulbure. scris de un Voiculescu laic. pervertiri. curente sociale năruite. Voi. cu multe râuri ce curg pe sub pământ. popi tâlhărind. dimineaţa.. Poetul redebutează de fiecare dată. servitori fugind cu stăpânele într-o metropolă străină. .. când nimeni nu le-aude păianjenii şi viaţa..

cetăţi. generaţiile dinaintea noastră — de la un loc — n-au mers mai departe şi n-au crezut mai departe. II___________________________________________163 în vocile noastre. 164______________________________________________________Eugen Simian Curpenii tinereţii. Voi. dejecţii şi ai mers mai departe. totdeauna. cocoşi sălbatici zburând peste sat. şi n-a ştiut nimeni că-n noi sunt probleme şi sunt conştiinţe şi nimeni n-a înţeles că moare o fiară cu ochii plini de dragoste Scriitori români de azi." Cârtiţa şi aproapele (1970) concentrează lirismul şi dă o mai mare libertate confesiunii. Mi-i rău şi mi-i silă. . Aplecat peste mine ca un pom deasupra gângăniilor care-i mângâie haina. oameni întorşi din războaie cu obiceiuri ciudate.o grea ereditate apăsând cuvintele.. decrete. ai văzut societăţi. Poseidon / locuia într-un bidon. murind. şi că vine o zi în care o să aflăm în sfârşit pentru ce..). argumente şi mase. ai văzut principii. şi ai crezut mai departe.. deşi poetul nu renunţă la tehnica lui de a pune cuvintelor un dinte foarte incisiv. de a-l apropia cât mai mult de puritatea ideii. flote — iar la urmă dezastre. cândva. Aerul în care cresc versurile e mai rarefiat şi amărăciunea lor mai abstractă: „Oboseala m-a-ncolăcit ca o reptilă. Singurătatea îmi urcă la gât. se observă tendinţa de a dezornamenta poemul. conopida. un descântec în care rotirea cuvintelor dă o senzaţie de lamentaţie şi amărăciune: „Timpule hanule pragule abure viezure zgrunţure blândule mutule lemnule valule câmpule timpule numenule numenule templule vântule orbule drumule surdule râsule frumoaso altule dorule câmpule prinsule gândule pragule visule simplule părere iubito timpule beato dragule prostule altule frumoaso orbule. Ion Caraion scrie acum poeme scurte şi arată în mai mare măsură plăcerea de a se juca. dezastre. Am văzut lumea şi-am văzut ideile.. ai văzut grâu.. în hoarde. Aerul se târâie şi arde." Versul se simplifică şi. colbul — pe bust / Dezgust" etc. De-atâta-nsingurare şi de atâta urât îşi prăfuiau bolţile curcubeiele. copii năuci împânzind străzile primăvara. industriaşi puternici sfârşindu-se în braţele cocotelor — pe când armate. îmi licăre prin oase. în stilul copilăros al lui Arghezi.. cu rimele ("O sabie / avea scabie. fiecare spânzurătoare-şi visează un om şi fiecare jivină. le cucereau loc în istorie. / cu omida. taina. O poezie: 13 e o juxtapunere de vocative.

Lirismul modern nu implică. 1922) apare de la început ca un poet format şi evoluţia nu poate să însemne.. sub leaturi — vâslaşi năzărind spre uscaturi. nu mai este implicat atât de hotărât în viaţa lor obscură. nu se întrepătrund. 166_______________________________________________________Eugen Simian Ştefan Augustin DOINAŞ Ştefan Augustin Doinaş (n. Singuri în speranţă. abolirea stilurilor existente. în această accepţie. Singuri în singurătate. Obiectele nu intră în coliziune. de lâncezeală a lucrurilor. ci numai irigarea lor cu sânge Scriitori români de azi. în termenii poetului. A crea este a descoperi (a inventa) un limbaj care să înceteze a mai fi un act pur tranzitiv. dacă a cunoscut rupturi. cu mici excepţii. Voi. stăpânirea progresivă a unei metode. un expedient. Valery. spargerea formelor literare. Tehnica de a versifica n-a fost pentru el o dificultate.. Totul e târziu. cu toate acestea. O scârbă de viaţă cu febre şi come lâncezeşte în mine din nu ştiu ce veac!. pentru care limbajul este elementul esenţial în poezie. în fine. o coerenţă şi un echilibru care înlătură ideea de convulsie. Cu această perspectivă. singuri în ură. într-o stare neaşteptată de imponderabilitate: „lucrurile şi fiinţele trec unele pe lângă altele fără să se vatăme". tragedii interioare.. ne-neacă pustiurile anii. în orice caz. Această inimă niciodată n-o să mai fiarbă: i-am ascultat înţelepciunile şi-i cunosc înţelesul. nici starea de spirit nu s-a schimbat prea mult." Apare în demersul liric al lui Ion Caraion o figură nouă: detaşarea. Primul poem este tot aşa de bine scris ca şi ultimul şi. le-a dat. iar prin neoclasicismul spiritualizat al versului. Singuri în iubire. în cazul lui. traducându-le în poem. Pentru prima oară el nu se mai simte prizonierul lucrurilor." dorinţa. sentimentul târziului. o scârbă filozofică de nimicniciile vieţii: „Stătut e cuvântul. Modelul mai îndepărtat este. II___________________________________________165 „Din frumuseţea noastră rămâne moartea şi nostalgia. fatal.. o traduce doar într-un spirit de continuitate a tradiţiei. dominantă în poezia modernă. Călinescu." O senzaţie discretă de întomnare.. Doinaş se apropie de Al. II___________________________________________167 intelectual proaspăt. Poezia nu poate fi înţeleasă în afara ideii de organizare. a poetului de a se închide într-o singurătate adâncă unde să-şi poată toarce în linişte tristeţile: Scriitori români de azi. Voi. Timpu-i de piatră şi iarbă. se evită. departe de mişcarea de înnoire începută de poeţii din generaţia lui. singuri în deznădejde. Nu rămâne. adversari ai spontaneităţii rebele... poezia se purifică." Tema mai generală a poemelor de acum este conştiinţa ireversibilităţii sau. O senzaţie inedită încearcă: eliberarea de înlănţuirea cauzală a elementelor.. Destrăbălatele vânturi încalecă şesul. pe umeri. iar lacrima — fadă. Scriitorul . Philippide şi G. mai limpede şi mai aeriană.Cu zările şi epitalamii de-a valma. de Ion Pillat. devine. „Pentru mine — spune el undeva — nu mai e nimic târziu. al crizei şi. desigur. Nu-i un poet. Plutesc paralel. în acest punct.

luceferi în cascadă etc. Poemul se naşte din spuma hazardului şi a-i gândi aprioric forma este o aberaţie. Versul este un obiect de cercetare. Iubirea este o rană. Precum se pierd în ceruri meteori. o îmbrăţişează azi cu ardoare. extaz. regimul poeziei lui Doinaş. Cine cultivă. aşadar. centauri. 168______________________________________________________Eugen Simian Poemul are un nucleu epic şi cultivă cu distincţie (în cazul sentimentului erotic) pasiunea echilibrată. pentru acest liric cu simţurile supravegheate. emoţia se supune unui ceremonial complicat care temperează punctele prea calde ale confesiunii. Primele versuri anunţă aproape toate elementele lirismului său: pomi lunatici. nopţi extatice. Desprinde luntrea de la ţărm şi du-te. Conservarea formelor. Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire şi nici la jaruri vechi să nu adăşti. presimţul dă târcoale şi sub neguri grele. spiritul lui trece prin aceste vârtejuri ca salamandra prin flăcări. tratată meticulos: „Plăcerile ca luntrile vopsite şi-au şters de ape botul lor rotund. ideile au un piedestal şi. poate avea şi o valoare programatică. . Consolatoare. ideile începe prin a avea respect faţă de forme. o vopsea subţire aplică gândurilor alte măşti. aşadar. temperanţa clasică. 1972). Voluptatea. unde poemele sunt grupate tematic (o cronologie a formelor — zice autorul). Poeţii Cercului literar de la Sibiu (Radu Stanca. Tonul este totdeauna grav. compromisă. în dispreţul regulilor. pasiunea raţională şi. apropiaţi de structuralism. seara sufletul îndrăgostitului ia forma trupului uitat al femeii. metaforele sunt aranjate geometric ca statuile într-un parc desenat de Le Notre. specie părăsită. într-o epocă în care tendinţa este de a desfiinţa graniţele în literatură. multe poeme (mai ales cele din tinereţe) evocă amintirea. cuplul stă încremenit la ţărm ascultând trecerea cocorilor (La ţărm). Dealtfel. rupe farmecul nebun! Beţia asta cruntă nu-i a bună. Pentru suprarealişti. este sfântă şi dezlănţuirile pasionale îl înspăimântă: „Iubito. deşi vorbeşte în mai multe rânduri de delir. vâscoase. iar când sunt scrise sub puterea unei emoţii recente. dimpotrivă. Cine îşi propune să scrie un sonet sau o baladă pregăteşte sicriul pentru ideea ce se va naşte. în interiorul ciclurilor ordinea poemelor este însă cronologică. în spaţiul poemului. Solemnitatea este. iar clipa amintirii fericite e doar o scoică de sidef pe prund.este un agent d'ecarts în sfera limbajului. vârtejuri de lumină. şi cei ce vin în prelungirea lor. O despărţire (Elegie în gamă majoră) e o temă de suferinţă abstractă. poemul este o confesiune pură. se stinge-n golul dragostei pierdute amarul sfânt." (Symposion) Doinaş exprimă. gustat de-atâtea ori. sugestie pe care tinerii poeti de la Tel Quel. femei cu ochi hipnotici şi trupuri luminoase. Ştefan Augustin Doinaş) vor însă să reabiliteze în ochii lectorului modern balada.1 1 Cităm după volumul Versuri (Editura „Eminescu". asociindu-i mituri noi şi o ironie (cazul baladelor lui Radu Stanca) care să protejeze patetismul ideilor. efebi cu faţa pală. naiade ce dorm în scorburi în vecinătatea faunilor.

statuar şi arată o mare voinţă de perfecţiune formală. Devenit strigoi. în acest sens. Un poem de dragoste începe printr-o definiţie a sărutului: „fruct de carne şi fior/ al marelui copac interior". Soarele şi scoica narează o idilă în lumea materiei. Simbolul poate sugera destinul insolit al creatorului. Pe această schemă. superstiţie. viu.. epavele 170_______________________________________________________Eugen Simion putrede ies la suprafaţă. simbol... tragică în luptă cu proza existenţei?. şi a sacrificiului. Cum vom vedea. îmbrăţişarea Soarelui este fecundă şi ucigătoare. tu mă ucide cu fiecare vâslă." Scriitori români de azi. Apoi grădinarul piere în mlaştini şi peste oarecare vreme din craniul mortului răsare floarea pe care. victimă a cutezanţei şi a nechibzuinţei. ca pe furi. magi vestiţi vin şi pleacă. plinului. II___________________________________________169 Tendinţa mai generală este de a conceptualiza simbolurile.. femeia — un templu alb de solzi de fluturi. Simbolistica este uneori de natură folclorică (Crai de ghindă. proba bărbăţiei lui (Acel-care-nu-se-teme-denimic). Când baladele abordează teme filozofice mai complicate (Forma omului). Cu puţină imaginaţie s-ar putea spune că el prefigurează aici mitul luceafărului. Lirismul lui este. Ideea etc. virtuoasă. Graiul de Verde. grădinarul se plimbă la miezul nopţii având în loc de ochi trandafiri negri (Trandafirul negru). în esenţă. . materia — tărâm de foc şi har etc.. recurge la magie (fata lui hrăneşte trei luni la sân un şarpe. de a defini mai mult decât a sugera. cocoşii trâmbiţează.Lăsându-mă uitat. Spiritul. Şi mai în spiritul romantismului bolintinean (sau al tânărului Eminescu) .) într-o notaţie riguroasă şi cu intenţia de a scoate din ele mituri noi. o scoică oceanică.. Mister. logodnici ce se iubesc fără ştirea părinţilor. poate. Crai nou) şi sugerează.. Peste tot există asemenea imagini-pivot din care pleacă şi la care revin toate interogaţiile poemului. Mai abstract şi mai pasionat de concepte. Adâncul lumii. Balada lasă posibilitatea mai multor interpretări. în chipul basmului. Hyperion^e soarele şi Cătălina. Majoritatea privesc condiţia creatorului modern. toate combinaţiile. iniţierea tânărului. Cuvântul. într-un burg vechi din Tările-de-Jos un grădinar visează să crească un trandafir negru şi încearcă. păsări sfioase zboară cu aripi fragede. ziduri de castele părăsite etc. Adâncul fărâmii. poezia piere în explicaţii. Voi. vântul bate-n echinocţii etc. poetul vorbeşte în altă parte de Moira şi introduce noţiuni-simboluri: Adâncul-tată. în alt loc sărutul e numit neastâmpăr sfânt al cărnii. apoi îl arde şi presară cenuşa pe stratul unde cresc trandafirii). nu putuse s-o descopere. obsesia unei vocaţii (nebunii) în care numai creatorul autentic crede. Ce poate să însemne cele trei suliţe înfipte în stânci şi de ce tânărul crai se avântă nebuneşte spre acele suliţe?. simetricului. Locul. fluviile îşi schimbă vadul. princiară. soiul nou nu apare. Ştefan Augustin Doinaş are vocaţia rotundului. grădinarul priveşte peste diguri vârtejul apelor. la guri. O trestie de suferinti lichide să cânte-n deltă spumegând. E visătorul? E tinereţea fugoasă. Cel care nu se teme piere. E balada Riga Cripto a lui Doinaş. Excepţionalele balade pornesc de la elemente romantice cunoscute (peisaje arctice. El (ştim de la romantici) este bolnav de un vis pe care numai moartea îl luminează.. Ideea. inutil. poetul desfăşoară o întreagă literatură de imagini: burgul este înconjurat de holde arse de pelagră.

creatorul. cu cercei şi cu bumbi. Mistreţul cu colţi de argint este. ura iscată şi hrănită de părinţi. istoria împreunării dintre o regină . cea în care dorinţa de a moderniza mitul se realizează mai bine. ceruri încărcate ca nişte Scriitori români de azi. sorbit de vâltoare cu suflu de jar. în propozitiuni estetice aceasta s-ar traduce: arta metamorfozează. ia în braţe logodnica. mai putin latura polemică. Mai puţin cunoscută este ideea forţei transformatoare a visului. fioros policandru. care refuză apa în pustiuri în favoarea soldaţilor săi. Halucinat. unde aflăm tema îndrăgostiţilor nefericiţi. Şi aici este vorba de un idealism (în sens moral). prinţul vede peste tot în natură mistreţi cu colti de argint. şi mai amară. interesul poetului pentru o natură în stare de ebuliţie: „Un soare imens. fiul copacului. Lucullus pe ruinele cetăţii Amisus). visează să răpună un mistreţ fantastic. din stânci şi vulcani cu bogat zăcământ. Există şi un înţeles moral în aceste parabole. în timp ce cornul de vânătoare sună melancolic. în ciuda sfaturilor sănătoase date de slujitori. ţinând. Văpaia ţâşnea din căldări şi din zale. Voi.. pregătit să răzbune insulta. indiscutabil.. peisajul e însă totdeauna grandios romantic. Mecca lui. după ce ucide în dreapta şi în stânga. este aceea din Noapte de decembrie. de obstinaţie în urmărirea unui ţel înalt şi de jertfa ce intră în chip necesar la temelia oricărui vis. se urcă în turn şi se aruncă în marea înspumegată. Alexandru refuzând apa. deci. cu câteva sute de lămpi arămii. îi cuprinse gura — o frunză vânătă şi îngheţată — cu buzele lui strânse şi fierbinţi. Creatorul nu ajunge să cucerească absolutul şi e ucis de idealul în care crede. subiectivizează obiectele. cu colţi de argint. al căror cuptor cu comori minerale o umbră de foc arunca pe pământ. în alai superbele hamuri de flăcări pe cai. Alexandru cel Mare. muşcând din nou. rănea alburiul zenitului fiert. urcate de scuturi la câteva mii. e în schimb el ucis de mistreţul teribil. Prinţul nu reuşeşte să vâneze preţioasa fiară. Rolf este invitat la nunta logodnicei lui şi. valuri ce se izbesc de stânci. în planul creaţiei ar putea fi vorba de perfecţiunea artei. intră în castelul inamic cu sabia în mână. el se avântă spre inima pădurii întunecoase. de o sălbăticie studiată: Roma în flăcări. iarba. Văzduhul topit clocotea ca o lavă. Pur fantastică este balada Regele. este un simbol al justiţiei. pasionat vânător. Prinţul e." Dintre balade." Subiectele sunt uneori clasice (Funeraliile lui Demetrios. luna iau înfăţişarea animalului fabulos. Fabula este simplă: un prinţ din Levant. râurile. respinse de slavă. însă mireasa e întinsă pe catafalc şi cavalerul Rolf. Poemul nu mai ascunde aici nici un secret: „îmbrăţişând-o. II___________________________________________171 policandre.este Nunta. mistreţul — idealul. Schema baladei. sub coifuri fluide. soldaţii boleau de-un amarnic pojar. însă nu acest element se reţine în primul rând. O temă 172_______________________________________________________Eugen Simion romantică foarte răspândită. ci simţul decorativului.

Doinaş pe plan cosmic. O mişcare de ascensiune. s-ar zice că balaurul reprezintă ascetismul bisericii. Alter ego.". viaţa ce biruie ascetismul moral. 1966. Voi. Ea arată un simţ al grandiosului ordonat şi o vocaţie.şi un ulm. existenţial — el reprezintă principiul vital. Versurile de maturitate ale lui Ştefan Augustin Doinaş (Cartea mareelor. spunea Călinescu. O biruinţă ce implică însă ideea de sacrificiu. indicând o pauză a spiritului şi un gol în construcţie. Teologic. Iniţiativa aparţine factorului supranatural şi tot el suportă consecinţele cele mai grele: îşi schimbă condiţia (simbolul este ambivalent: Diavolul reprezintă şi Răul) şi acceptă determinarea terestră. este . II___________________________________________173 cuvinte. Doinaş evocă apoi renul. al virilităţii) nu-i fără însemnătate. simbol al aceleiaşi confuzii în lumea materiei. răsturnat. fioros policandru (obiect prin excelenţă statuar). a statuarului. deci. De aici vine. 1968. şi impresia că poemele. aici. Şirul ipotezelor este fără sfârşit. deci geometric). fără disonanţele. Regăsim. ceea ce implică şi un sens ascendent. Urmând schema. 1964. al imaginaţiei. rupturile pe care le reclamă poemul modern. având totdeauna volum. E un imens. spune autorul în Avertismentul ce însoţeşte volumul antologic citat!). Fiind vorba de Diavol. dar nu ies niciodată din sfera gravitaţiei terestre. de stele ce pulsează. o sinteză între două regnuri. Să recitim încă o dată versurile din această perspectivă: femeia este un templu alb. el este o întrupare a păcatului. animal decorativ şi. şi altfel. OmuZ cu compasul. tema reintegrării în unitatea originară. Seminţia lui Laokoon. Ce mi s-a întâmplat cu două Scriitori români de azi. transpusă de Şt. în mai multe rânduri este vorba de cerb. sferic. 1972) pun un şi mai mare accent pe ceea ce poetica modernă numeşte ecriture. ultima ofrandă. Nevoia de simetrie impune multe versuri de legătură (versuri-zero. Scenariul este. poate. transcendere a materiei. Orice confuzie de regnuri. 1970. Iar muntele se simte plin pe dinăuntru. Diavolul ispiteşte pe curata Cecilia luând chipul sfântului Gheorghe şi. Sfântul Gheorghe cel Fals are o notă de romanţă (povestea călugăriţei seduse).. Ipostaze. simbol. Nu cred să mă înşel spunând că poezia lui Doinaş este dominată de ideea monumentalului. repet. sărutul este un fruct (fructul fiind un produs finit. Soarele (am citat mai înainte versurile) participă şi el la această viziune monumentală a naturii. Aug. Femeia care concepe cu un copac este simbolul unui univers material din care a dispărut diferenţierea regnurilor. în timp ce pământeancă Cecilia cucereşte prin moarte iertarea şi eternitatea. lucrurile s-ar putea discuta. fireşte. într-un poem (Grota cu soare) bărbatul şi femeia constituie un grup statuar: „Bărbatul de la brâu în jos e stâncă: el ţine-n braţele-nălţate care încep treptat şi ele să-mpietrească trupul femeii. muzicale. se stilizează. ca zările. Obiectele îşi păstrează întreaga lor materialitate. cer spaţiu şi o bună perspectivă pentru a putea fi privite. Faptul că Diavolul concupiscent ia înfăţişarea sfântului Gheorghe (sfânt militar. 1967. dar nu de detaşare. Psihanaliştii ar vedea în el un simbol al iniţierii erotice. altfel. Sunt versuri rotunde. Diavolul se converteşte la legea iubirii pământene. odată păcatul înfăptuit.. prin confuzia pe care o pot crea coarnele lui rămuroase. însă pe un plan mai profund descoperim şi aici o variantă la mitul luceafărului. vertical.

începe printr-o năruire de temple: „Dar vine-un timp când orice templu moare. cosmogonie) în care viziunea statuară a lui Ştefan Aug." Printre figurile monumentalului. Doinaş alege păunul şi-i dedică un poem în şapte părţi. timpul bolteşte-un arc de vie"). Ideea este o amantă fără patimă care ţine pe umerii ei puternici echilibrul lumii dinăuntru şi al lumii dinafară (Amanta). al virtualităţii lor. la tot pasul în versurile poetului. Văzduhu-i abătut. iepure ale tainei înlăcrimate. Voi. iar frumuseţea este figurată ca o statuie de flăcări pe care timpul o transformă-n cioburi. lumina formează un arc de triumf. în perindare lină. statuile decad. Moartea. în fine. în slujba căreia poetul trăieşte. se sparg ulcioare. Este poemul (o mică." Din lumea păsărilor decorative. Când toate se ştirbesc şi se dărâmă. în fapt. expuse Scriitori români de azi. II___________________________________________175 lumii întregi. Tot aşa ideea. înalţă brusc şi tot mai mult înclină coroana lui de rămuriş uscat. cerul în totalitate este imaginat ca un vast cort. bolteşte ("bolnav de faptă. sălbatic. şi falnice alaiuri din poveste cu murmure şi susure îl bat. Şi — iată frigul ce l-a străbătut când scormonea cu coarnele prin astre. Ştefan Aug." Poezia se cheamă Frumuseţea. ca de fiară-n delir: delir al lucrurilor toate. de pildă. prin ţinuta 174_______________________________________________________Eugen Simian lui. penajul luând foc se satura ca rouă de grandoare. încet se desfăcea încet o parte. Timpul. rai pierdut de păsări. un cort. ea se preschimbă-n cioburi şi fărâmă. sus. ulciorul. Cerbul este.. pe culmi sihastre. vibrează cerbul. în timp ce elemente mai profane ca bruma sculptează sâni enormi. Alături. Pulsează leneş apele albastre sub tâmpla lui. stă umbra întâlnită la păscut. albă stalactită .poetică. Mai fulgeră prin amintire creste. Doinaş îl plasează spectaculos pe stânci sihastre (iată o tendinţă de a ordona natura!): „Ca o săgeată împlântată-n scut. făcând din braţul morţii sclavul ei. îmbăiată în dezastre. Doinaş se exprimă în termenii cei mai limpezi: „Auritoare.. sugerează demnitate şi forţă. Iar orele. iar trupurile se topesc pe-alei. statuarului trebuie să cităm şi amfora. un animal fabulos şi. El îşi desfăşura încet penajul ca un delir al lumii-nlăcrimate. cu subtilităţi tehnice ca acestea: „El nu ştia pe ce tulpini fragile îşi află loc miracolul: orbeşte-şi desfăşura rotirea printre arbori. Chiar elementele imponderabile au la el tendinţa de a participa la o arhitectură a imaginarului. razele. el scotea un sunet orb. în orice caz.

furtunos ivită din mâluri şi azururi. Copiii sunt mai mulţi. unde să fie vorba de Sfinx. Doinaş îl evocă văzând în el o parabolă a existenţei: bătrânul este acelaşi. fireşte. orgolioasă de singurătate. Statuia ca obiect de reflecţie lirică şi ca figură a spiritului în contact cu lucrurile. ca mare-ntr-un intrând. vetre. Voi. plângând sub daltă. Unele referinţe vizează simboluri mai înalte. cele mai multe au însă o valoare pur ornamentală. Ideea. fără a mai pune la socoteală referinţele propriu-zis literare. decolorat de moarte. fiecare trup e sugrumat de propriul său şarpe. cu gura tragică şi răzvrătită. de poezie.. Sub diverse forme ea veghează naşterea şi evoluţia poemului." Şi mai direct legat de această temă privilegiată este în poemele lui Doinaş motivul statuii propriu-zise. Doinaş nu caută lumea clasică din dezgust faţă de lumea modernă. în cazul poetului nostru. sursă. cu dalele lor galbene-l sporesc. ei urcă — şi-mpietresc: sălbatic grup în care-nchipuind prelungi eşarfe. Ca-n vremurile vechi. Din versurile lui s-ar putea uşor alcătui o culegere de Poemes antiques. Ce long regard sur le calme de dieu — scria Valery. Opţiunea este pur estetică. spumegând. adăugând asfaltul lângă pietre. O tandră întoarcere. Iată în ce fel este expusă această temă: „De două mii de ani — cum e firesc — e tot mai mare soclul. dintr-o parte se vede barba care i-a crescut cu firul alb. numai numărul copiilor s-a înmulţit: copiii urcă şi-mpietresc. de Penelope. de centauri şi nimfe. de Apollo îmbrăţişând pe Dafhe." Scriitori români de azi. Trecând peste alte referinţe. obiect clasic de raportare când e vorba de viaţa şi graniţele genurilor în artă. să ne oprim asupra lui Laokoon. născută cu-orhideea: aşa mă bântuie cu voluptate punând pe fruntea mea stigmat şi mir amanta fără patimă. tiranică. de Pan suflând din trestii. la mitologia greco-latină. Preferinţele noastre . Ele sunt numeroase (de la Platon la Goethe) şi arată preocuparea de a nu izola discursul liric de viaţa ideilor. de unde praguri tot mai sus invită 176_______________________________________________________Eugen Simian spre-o altă lume. Şi vin mereu. de Ulisse şi. de Orfeu revenind din Infern. de Lucullus pe ruinele cetăţii Amisus. singur şi demn în lupta lui cruntă. rând pe rând.care susţine bolta unui gând cu trupul ei de raze. profil de-argint. când fiecare fiinţă îşi avea destinul său şi frumuseţea scrisă-n mădulare. II___________________________________________177 Obsesia statuarului întâlneşte aici şi în alte versuri pasiunea lui Ştefan Augustin Doinaş pentru clasicitate. de funeraliile lui Demetrios. victime neputincioase ale unei forţe implacabile. ca oricare alta.. Ştefan Aug. pieţe. Bătrânul e la fel: un urlet mut îl ţine-n umbra deasă.

ideal (în sens platonician) al lucrurilor: „acela/ care supune lucrurile lumii/ supracerescului tipar" (Cel ce vorbeşte în locul meu). mai misterios — şi prin aceasta mai adânc liric — e poemul în aşteptare. fără angoase. II 178_______________________________________________________Eugen Simion disperării de-a stabili contacte" (Arta poetica). în fond. ceea ce înseamnă: o luptă cu limbajul (leproasele turme ale consoanelor). într-un loc (Ierarhie) poezia este văzută ca o echivalenţă între hazard şi lume. Lupta cu Minotaurul este o luptă cu Adevărul. Vocalele. poetul rareori le răstoarnă sensul. marea-n spasmuri. Scriitori români de azi. Mai neliniştit. bănuim. Doinaş nu descoperă obiectele. un Orfeu pe treapta unui univers fără glas. iar ce se roteşte în jurul lor (poezia propriu-zisă) e „rod al 12 Scriitori români de azi. dar eşti atât de mare. Un întreg ciclu (Piscul sau descrierea Poeziei) îşi propune ca obiect de reflecţie poezia şi poetul. în orice caz.merg. am văzut. cu lucrurile. repliat în el însuşi. lirismul fin al lui Doinaş este sistematic. Alte poeme vorbesc. fulgere. de destin. sunt strălucitoare ca nişte astre. Poetul este nebunul care vinde zăpadă în cetate. Monolog. fără un sentiment mai acut al tragicului. altă ieşire nu este (Lupta cu Minotaurul). aş auzi şi pasul cu care-mi dai târcoale de departe. fireşte. le evocă (cascade. spre cele dintâi. iar creatorul — cel ce găseşte echivalentul pur. noaptea brăzdată de ploi torenţiale etc. în genere. le introduce într-un sistem dinainte conceput. Valoarea lor este mai degrabă decorativă: nişte uragane înmărmurite. a destinului. ci de forţa lui: fiara din suflet care-l împinsese spre tărâmul de spaime. Universul lui respiră prin cristale şi priveşte cu ochii imobili ai statuilor. Orfeu. teroarea marilor procese vitale. că prin zarea făpturii tale ce cuprinde totul zăresc pe ţărmuri cerbul cu coroana de coarne-mpărăteşti incendiate. Pe marginea ultimului poem s-ar putea specula: Orfeu nu este învins de slăbiciunea (curiozitatea). bucură. Cine o acceptă învinge sau este învins. Orfeu revenind din infern). Voi. altfel spus. în schimb. frecvent citat. dealtfel. a morţii sau poate a divinităţii: „Dacă-aş putea să prind în scobitura urechii mele zgomotele toate de pe pământ. stai de mult în faţa mea. II___________________________________________179 şi-n urma lui. percepţia lor este pur intelectuală. de timp. Rodul lui e fapta şi fapta. poate. însă lucrurile participă la o geometrie a universului. imponderabile. totuşi. tema preferată a lui Ştefan Augustin Doinaş. cel ce risipeşte. sub ramuri. vânătorul ţinându-l şi-aşteptând să se desprindă . Când. Chiar elementele rebele. Nu cunoaşte. n-are în faţa lor nici un complex: le asumă doar. Reluând mituri vechi. dezechilibrante pe care. elementele dinainte vin în discuţie. Poetul însuşi se închipuie într-o singurătate deplină (şi scânteietoare). se înţelege. în general. Voi. Contacte.) nu pun în primejdie mecanismul bine reglat al universului. Timpul este un uliu care smulge clipa fericită a dragostei şi piere apoi în azur (Uliul). Ori. de moarte — subiecte de meditaţie calmă. Poezia este o dobândă a morţii şi o ispită a limbii. prefigurare. Tema creatorului este. este un mit mai mult al creaţiei decât al iubirii (Orfeu.

O meditaţie în care este vorba de increat." Coerentă. auster. apoi.. unde să se poată refugia implicaţiile secrete ale . spre perfecţiune. poezia lui iese din experienţa unui exerciţiu. neîncrezători în faţa oricărei tendinţe de clasicizare a versului. Doinaş. chiar şi atunci când îşi propune s-o distragă sistematic: el visează — paradox inevitabil — la o perfecţiune în imperfecţiune. în văzduh şi-n apă. trece mai uşor pragul ideilor. un poem în cinci părţi. fatal. botul sorbit — de botul care soarbe. Construind poemul. Poemele sale cele mai bune (între ele câteva excelente sonete) au o frumoasă transparenţă intelectuală. în totalitatea ei. întrebarea este dacă poezia câştigă sau suferă de pe urma acestui proces. Această obsesie a perfecţiunii îl izolează de noua generaţie de poeţi. senzaţia însă de inerţie (căci există şi o inerţie a frumuseţii. egală cu sine. totuşi. depăşind emoţia curentă. Trei ipostaze ale mării. se apropie prea mult de spiritul unei disertaţii. exerciţiu.unul de altul. E meticuloasă şi plină de abstracţiuni ce împiedică textul să se concentreze într-un simbol memorabil. o altitudine şi o gravitate care fac posibilă speculaţia. de ieşirea copilului în lume înfăşurat în ţipăt. cu idei admirabil puse în scenă. în fond. Are oroare de fragmentarismul modern. însă trebuie să remarcăm că disciplina prozodică este pentru Doinaş o formă de purificare a emoţiilor. bine compuse. E surprinzător. detaşat de senzaţiile primare. unitară. poetul se construieşte pe sine. cum se poate constata şi în eseurile lui critice. cizelat. abordează cu seriozitate tema şi duce totdeauna până la capăt poemul. din fericire. E impresia pe care ne-o dau unele poeme ale lui Ştefan Aug. însă conceptualizarea nu înseamnă. sistematică a emoţiilor directe poate usca discursul liric. explicit. un subtext. dintre care un prolog şi un epilog. pentru că. în domeniul limbajului. posibilă. de summa tenebrosa. ermetizarea ideii poetice. Prea multă abilitate tehnică strică. poezia lui Augustin Doinaş este mai puţin fructul unei experienţe. Marii poeţi îşi permit să facă din când în când şi greşeli. Perfecţiunea poate obosi. o inerţie a perfecţiunii!) este de neînlăturat. întrerup şirul versurilor frumoase. Autorul Baladelor e clar.. de pildă. şi această schimbare dă urechii şi ochiului nostru ascuţimi noi. de ce n-ar fi binevenit un spirit de geometru. apoi. Experienţa suprarealiştilor ne convinge în acest sens. Să luăm. cu o deschidere remarcabilă spre meditaţie. de disciplinare a spiritului şi de depăşire a simţurilor. unde respinge delirul verbal al tinerilor. dar un text atât de plin. constructiv?! Trebuie să acceptăm că poezia poate trăi şi sub 180______________________________________________________Eugen Simion regimul lucidităţii şi că dorinţa de perfecţiune formală nu este în toate împrejurările un semn de facilitate. lasă impresia că nu ascunde un al doilea plan. însă imperfecţiunea (ca şi perfecţiunea) absolută nu-i. Evitarea. Când în poezia română există atâtea spirite bogomilice. pentru a nu pune o prăpastie între aceste noţiuni. mai întâi. Doinaş este. Câştigă într-un anumit sens. Lirismul se obiectivizează. A face o poezie a miturilor poetice nu-i un lucru obişnuit în literatura noastră. însă meditaţia. ca la Ion Barbu. în fond. orfir etc. decât rezultatul unui exerciţiu sau.. coboară tonul. Orice creator adevărat tinde. Exerciţiu. şi tinde să conceptualizeze noţiunile curente ale existenţei. un poet preocupat de temele mari ale artei. de blânda exudaţie divină.

Un ciclu nou de poeme —Anotimpul discret (în voi. iar ţăranul se întreabă la modul lui realistic: „Ei! Ce. sondarea în straturile tulburi ale conştiinţei. există şi un viu sentiment al purificării. devine liric şi fantast. fantastic şi metafizic în genul lui Eminescu. fabulosul. Există un punct de unde observaţia minuţioasă. ca la Gib Mihăescu (Vedenia). Cadrul naraţiunii e acela al vieţii comune şi nimic nu anunţă accentul fabulos de la sfârşit.versurilor. merge la câmp şi. Latura lui psihologică e vizibilă. acolo. Există o mitologie a realismului." pentru ca. o proiecţie a spaimei. se scufundă. poet al terifiantului în Colina. Amiază de vară. Odată prozatorul fixat în formula lui realistă. lunecă spre zonele subliminare ale conştiinţei. prozatorul. în Adam şi Eva. deprins să observe şi să judece lumea more geometrico. un fantastic care derivă nu din transcrierea supranaturalului. mai toate scrieri de început. Ochiul nostru caută un dezacord. Calul. din prejudecata că realismul exclude imaginativul. II 181 Marin PREDA 1922—1980 REALISMUL PSIHOLOGIC Lectura atentă a nuvelelor lui Marin Preda (întâlnirea din pământuri. 182______________________________________________________Eugen Simion surprinzător la un doctor în ştiinţe sociale. faptele ies din relaţiile lor normale şi în jurul celor mai neînsemnate amănunte apar mari umbre. colina se umflă ca o băşică enormă. ca stâncile în mijlocul oceanului.. o sensibilitate la fabulos şi enigmatic. o iregularitate. Dar Albert Beguin descoperea un Balzac romantic. La scriitori cu un stil unitar. tenebros. La câmp. mai mult decât se recunoaşte. sub notaţia rece şi crudă. cu o violenţă neînţeleasă.. ameţeşte. în Colina fantasticul e. neverosimilului în ordinea existenţei. cu vise cumplite. copleşit de atâtea semne. Scriitorul român are. 1948) descoperă. ca să poată pătrunde înăuntru şi e dezamăgit de a nu afla. un poet al oniricului. posibilităţile într-o epică vizionară. Discursul se închide în el însuşi ca într-o crisalidă de celuloid. din studiul stărilor obsesive. vizionar. nu se ştie de unde. antologic Alfabet poetic. La Marin Preda nota terifiantă derivă din sugestia unei realităţi morale ascunse (Calul) sau din observarea minuţioasă a formelor pe care le ia presimţirea morţii (înainte de moarte). să fugă înspăimântat. se clatină. Pe neaşteptate cresc. Voi. fără să ştie. în genere. construite pe observaţia realităţii rurale. şi un moşneag. Vasile Catrina. ci. i s-au contestat. prelungit la . m-au găsit dracii?!. Apare. ca la Dostoievski. o frenezie a simţurilor matinale. îi pare că păduricea se aprinde şi piere. Scriitori români de azi. paradoxale. împresurat de o ceaţă deasă. Subiectul trece înaintea obiectului examinat şi. un autor inedit. „livresc" în sensul cel mai profund şi mai modern al termenului. disocierile de acest fel nu anulează o formulă şi o metodă. supusă obiectului. comentate pe larg de critici. apoi dispare. 1978) — arată că în lirismul ceremonis al lui Doinaş. în afara lucrurilor cunoscute. obsedat de arhetip. anxios. de care se apropie cu mijloacele prozei de analiză sau de evocare. Rebreanu e. fixată în elementele ei de bază: o completează numai pe un plan special de percepţie. tinzând spre mari construcţii narative în chipul romanticilor. în final. după un somn agitat. înainte de moarte. Totul pare un vis rău. piramide de lavă. fantastic.

băăă [.. Stroe şi Bâlea. bobica. izvorâtă dintr-o realitate morală elementară. In Calul şi înainte de moarte orice lunecare fantastică a faptelor dispare. în afară de faptul că un ţăran omoară un cal bătrân. Intuiţia sigură a lui Marin Preda e de a se fi orientat spre zonele neguroase ale psihologiei. Omul se scoală dimineaţa mai devreme. o regăsim. povestea unei agonii mărunte. cum s-a spus în nenumărate rânduri. surprinşi în gesturile lor banale.] unu. naraţiune cu o bună tehnică de a nara. „un mit al asasinatului"). hotărât să isprăvească. de 184______________________________________________________Eugen Simion unde ştii tu? Spune de unde ştii tu.. Aici intenţia polemică dă scrierii un ax... mă? [. devenit povară în gospodărie. însă dintr-o perspectivă analitică inedită. nici o intenţie de a da o aură tragicului.. în desfăşurarea naraţiunii. Doi ciobani. aşa cum cerea Lovinescu. vorbeşte blând cu el." cade ca o ghilotină peste peisajul dezolant al unei morţi intrate în ordinea faptelor banale.. căci Marin Preda păstrează faţă de dramele eroilor săi. II___________________________________________183 lumina zilei şi trăit în stare de luciditate. peste un spirit anxios.. acum. Na. înaintea altor treburi.] Soarele şi dumnezeii mă-ti. cu o pregătire şi o gradaţie a naraţiunii proprii prozatorului analist. în relatarea ei. popularizat de scrierile idilice.. Sub forma mai dramatică a angoasei. să se întrevadă această realitate morală. tendinţa de a pune proza pe un teren solid de observaţie psihologică. beleşte un cal! Cu-ţu. Dăm. Replica finală a unui observator: „Ia uite. unde sublimul. o „indiferenţă" obiectivă. îi dă apă. tristă. surprind o fată dormind pe câmp şi o violează. Nimic nu lasă însă.. în formele speciale ale eticii . scoate calul din grajd. De unde?. naaa!. comentator rece al acestui spectacol lipsit de măreţie. De la Rebreanu. după ce străbate satul. naaa!. iar când acesta din urmă indică un anotimp. prozatorul îşi fixează o atitudine mai mult estetică decât morală. psihologia ţăranului a început să fie privită ca o alcătuire de forţe divergente. Obsesia." în direcţia unei „estetici periculoase" a fost fixată şi povestirea La câmp. Voi. fiorul real al morţii aparţin însă prozatorului. o justificare estetică. în înainte de moarte. şi.. se suprapune peste idila iubirii păstoreşti. O experienţă aspră. surprinzător. Naraţiunea pare şi e în realitate o replică la imaginea amorului câmpenesc. obsedat de ideea morţii.. cât unor indivizi tipici. El se fereşte să pronunţe cuvântul hotărâtor. unde apare şi o oaie rea. Conştiinţa iminentei dispariţii trezeşte mai întâi lui Stancu lui Stăncilă o obsesivă dorinţă de a şti cu toată exactitatea când i se va împlini sorocul. Formula cu care se adresează doctorului e evazivă: „în cutare timp". schiţă a viitoarei Bisisica din Moromeţii. Să se observe că ceea ce a putut părea unor comentatori mai vechi elogiul instinctului e. Nimic nu se petrece aici. pregătirea înceată a actului final. într-o lupta inegală. un lucru la care se gândise în ziua precedentă. în Calul (în care cineva descoperă... Arhanghelii şi steaua. De unde?. apoi. în realitate.. Colina e în fapt transcrierea unei halucinaţii. Nu e nimic simbolic aici.. exorcizează cu sentimentul ascuns că poate opri un destin fatal. Psihologiile rurale pe care le examinează Marin Preda nu aparţin atât unor complicaţi. ţăranul izbucneşte cu violenţă: „— De unde ştii tu.. Ştiinţa scriitorului e de a relata impersonal gesturile înşelătoare.Scriitori români de azi. îl omoară. fără grabă. lipsa anecdotei e bătătoare la ochi.

pe care vrea să-l depăşească însă prin „filozofie" şi psihologie abisală. Paţanghele. Ilie Resteu. în faza ei iniţială. cu o valoare literară însă autonomă. Ce? Miai? îl dau dracului şi gata. în maniera lui Creangă Scriitori români de azi. să presupunem că nu eşti prost. mai ales că stai cu mine de vorbă. Aici. plăcerea de a povesti trece înaintea altor intenţii.. Ştii. ale unei compoziţii capitale. mergi cu mine la munte şi.joacă". prefigurează pe omul „rău" Ţugurlan. Paţanghel. deşi estetica autorului e orientată.]. pe Moromete. în faţa ascultătorilor. şi tu să te superi că nu vrei. a înregistrat nişte întâmplări şi le relatează. plăcerea analizei e dublată de plăcerea de a povesti. fără grabă. Miai. pentru a fi totul mai limpede: „Dar ascultaţi aicea. să-mi dai merticul tău. că a scris aşa cum spui tu [. din O adunare liniştită. — Uite. distribuie rolurile. se uneşte cu trivialul. Modane [. să vă spun eu vouă! N-am nici o nevoie. fireşte. formele orale cu accent pe vocabula pitorească. ascultă aici. ironic. prozatorul înregistrează nu zicerile tipice. Paţanghel. în formele specifice ale vorbirii ţărăneşti: „— Eşti mai prost ca mine. din In ceată.] şi e prost şi ăla unde ai citit. scrierea fundamentală a lui Marin Preda. El a făcut o călătorie cu vecinul Miai. din care deducem biografia tipică a omului de la câmpie. pus pe înavuţire. ca să vedeţi şi voi. acum. tu eşti Miai. totul. spre realismul ardelenilor. Uite. apoi. mă? Adică eu. „Vorba ceea" a lui Creangă sau „Ce'ş'copil" a lui Caragiale devine aici „nu-ş-ce". punând accent pe candoare. Dugu vede goală pe Drina şi se îndrăgosteşte fulgerător.. Filozofia e absentă şi transcrierea dramei erotice. pentru a o cuceri trebuie însă să se bată cu Achim Achim. rapace. în naraţiunea citată.săteşti. afecţiunea cu duritatea. absurdă. îti cer tie. ca şi buna tehnică a dialogului. ci reacţiile tipice. întâlnirea din pământuri e o scriere excepţională. şi chiar întrecut în anumite clipe. Moralismul începe să fie dublat. o aflăm în Moromeţii.. Ideea de spectacol e urmărită pe mai multe planuri. înţelegi? Acum tu. El organizează o mică scenă. contrazice viziunea dură din La câmp. dar ţăranul vrea tocmai să dovedească că vecinul său e cărpănos. Ca şi O adunare liniştită şi Calul. să zicem aşa: Matei. cu mijloacele prozei de analiză. Aici naţiunea se precipită. Viziunea esenţială a acestei realităţi morale. lacomul Miai Miai pe rapacele Bălan. Prozatorul. în genere. să te superi tu că nu vrei 186______________________________________________________Eugen Simian să-mi dai şi mie merticul tău. ironia atingătoare. zice Modan.. Paţanghel e un moş Nichifor Coţcariul al câmpiei dunărene. mă. valorificată estetic în toată întinderea ei. în afară de latura anecdotică. toate. revenind asupra faptelor. dimpotrivă. e de reţinut sugestia trecerii în altă vârstă morală. concluziv. Dar numai aşa. întâlnirea din pământuri e relatarea unei „cavalerii rusticane" în peisajul dunărean. de comediograf. e. II___________________________________________185 sau Caragiale. Voi." . un măgădău care revendică prioritate asupra fetei. Remarcabilă este. în ceată e monologul unui ţăran mânios." Ipoteza e. tu Miai. concepută într-un stil epic necunoscut prozei anterioare. Nuvelele par nişte secvenţe pregătitoare. Paţanghel .. în O adunare liniştită. schiţe. aducând lumini noi acolo unde un element pare neguros. ferindu-se să comenteze de la început faptele şi să tragă o încheiere morală. spiritualul cu patologicul.. ca şi în alte fragmente (întâlnirea din pământuri).

întrebat câte găini are în gospodărie. detaşată prin elementele ei de micul romantism semănătorist. schematică. al dezalienării ţăranului . demnitatea şi celelalte decurg de aici. mai degrabă. prozatorul face observaţii fine despre chipul în care se adaptează o experienţă ţărănească milenară la noile forme sociale.Cu aceste atribute de luciditate. Marin Preda încearcă. îndrăzneala (1959). descriere. Câteva fenomene sociale din epoca noastră sunt bine prezentate. cea de a doua o pânză cinematografică mai întinsă. Modelul acestei proze obiective. nuvela reprezenta un progres faţă de nivelul prozei din epocă cu teme similare. e schiţa Amiază de vară. ea rezistă fragmentar. Când i se replică. Băiculeţ. supus unui proces de renaştere etică. citită azi. altele n-am". Friguri (1963) e o încercare de evadare a prozatorului din universul ţărănesc. Paţanghel e un exemplar tipic. adeseori adus în discuţie. cu rezultate pe care le-am semnalat altă dată. I se asociază o rară putere de observaţie şi intuiţie a metamorfozelor sufletului ţărănesc. ca Păcală. Povestirea sau. Văcăruş răspunde. să fixeze o structură tipică. apoi se resemnează în neputinţa de a înţelege. Conştiinţa independenţei. că numărul real al găinilor nu e echivalent cu cel trimis pe hârtie raionului. că „mai mor găinile". Nuvela. cu intuiţii sigure privitoare la modificarea psihologiei rurale. e antrenantă. Voi. Vocea aspră a bărbatului sosit de la câmp (vocea lucidităţii) destramă această vrajă plină de teamă. Ilie Barbu din Desfăşurarea (1952) — un altul. a unei halucinaţii. De altă structură. cu o notă de ironie. căci naraţiunea revine imediat la observarea psihologiei elementare. convins fiind că cifrele şi hârtiile n-au nici o importanţă. In aceste linii sumare. analitice e Rebreanu. cel dintâi în literatura noastră care pune capăt exceselor epicii semănătoriste. O proză la zi. dar numai o clipă. Sub o formă înveselitoare. judecată în sine. capacitate de iluzionare şi uşor caracter de comediograf ironic. rămas la vechile mentalităţi gospodăreşti) şi un activist de partid. fragmentul epic pare desprins dintr-o scriere întinsă. Văcăruş trimite la raion situaţii neclare. aducând cu scrierile de început. dialog savuros între un ţăran (preşedinte de cooScriitori români de azi. arătând surprindere faţă de curiozitatea celuilalt. La apariţie. scrisă cu vervă. e înspăimântată. Marin Preda îl depăşeşte . tot aşa. Pe acest fenomen mai larg. Efectul literar imediat e acela ce duce la fixarea unei structuri morale. activistul. proprie şi eroilor din nuvele. O ţărancă aude maşina de cusut mergând singură. nuvelistica lui Marin Preda mi se pare a se desprinde dintr-un principiu estetic superior. îi dă o lecţie de pedagogie socială. ca şi Colina. se constituie psihologia sau natura moromeţiană. aflăm în Situaţiile preşedintelui. au obiceiul ăsta: le place să moară". preşedintele răspunde simplu: „Păi câte să avem? Avem atâtea câte sunt în găinărie! Alea sunt. sunt şi Ferestre întunecate (1956). Procesul moral mai general e acela. în jurul unui destin contemporan. II___________________________________________187 perativă colectivă. cu note de fantastic şi realism jovial. între altele. „indiferente". Sugestia unei după-amiezi „întoarse de demult" trimite la Mateiu Caragiale. în modul său caracteristic. bucuria. dintr-un punct estetic mai înalt. Organizate. comună în epocă. şi nuvela se ridică incontestabil peste muntele de proză sociologică. parcă ar fi spus — comentează cu maliţie prozatorul — „se mai joacă ele. prin comentariul colorat. cu semnificaţii imediate.

Proza care narează toate acestea este cu necesitate mai crispată. De pe stănoaga podiştei sale. Abia apariţia Moromeţilor (voi. critica nu mai arată acelaşi entuziasm. gesturile lor sunt libere. Spaţiul este întins. refractar. Ritmul epic se schimbă. întâiul volum este concentrat asupra unui singur personaj. Ilie Moromete priveşte cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum. de existenţă. personajele au timp să gândească şi să se exprime. Romanul a fost întâmpinat favorabil şi nici mai târziu interesul criticii nu a scăzut. pe cât era de aşteptat. ironic. Cele două părţi formează totuşi o unitate. în volumul al Il-lea. Când. conferă naraţiunilor sale o originalitate de necontestat în cadrele mai largi ale prozei de analiză. bucuria interioară începe să fie condiţionată de elemente pe care nu le poate stăpâni. viaţa nu-i tulburată de întâmplări care să schimbe şi să precipite un ritm vechi. sub presiunea numeroaselor paranteze fraza îşi pierde din fluenţă. satul aşezat pe tipare arhaice intră într-un proces rapid de destrămare. care rămâne şi aici un simbol. mai concentrată. numărul focarelor epice creşte. 188______________________________________________________Eugen Simion Disocierile pe planul analizei şi intenţia de a redescoperi psihologia rurală. Se aud glasuri care ceartă pe autor pentru ideea de a continua o carte intrată deja în conştiinţa publicului. şi au făcut-o să . existenţa. în adunarea din curtea lui locan el Scriitori români de azi. este în unele aspecte mai dens. în filozofia sufletului simplu. obişnuită cu viziunea mai senină şi stilul mai degajat din primul volum. Voi. după o lungă gestaţie. aici. I. Indignarea nu este prin nimic justificată. Stilul epic se adaptează acestei schimbări de perspectivă.însă în încercarea de a surprinde psihologia abisală. calm. Cartea este scrisă într-un stil pe alocuri ironic. Moromeţii devine romanul unei colectivităţi (satul) şi al unei civilizaţii sancţionate de istorie. în orice caz. apare volumul al Il-lea. Toate aceste modificări au derutat critica. II___________________________________________189 citeşte şi judecă necruţător evenimentele. 1955) a atras atenţia asupra dimensiunilor talentului său şi a noutăţii pe care o reprezintă formula sa epică. S-a pronunţat destul de repede cuvântul capodoperă şi de aici înainte toate scrierile prozatorului au avut de înfruntat comparaţia cu acest model. Existenţa socială este. arată şi o înstrăinare a prozatorului faţă de obiectul naraţiunii. mai profund decât primul. O anumită crispare a propoziţiilor. Naraţiunea se complică. oamenii apar invadaţi de întâmplări. Din romanul unui destin. însă puterea prejudecăţii e mare la acest punct şi spiritele critice care s-au obişnuit cu un stil şi o tipologie acceptă cu greu aceeaşi tipologie văzută dintr-un unghi diferit şi tratată cu altă metodă epică. sub puterea faptelor dinafară personajele apar micşorate. gesturile lor nu mai au spontaneitatea din prima fază. devine aspră şi demonstrativă. provenită din elaborarea lor îndelungată. pagina mai densă. ele se susţin şi se luminează reciproc. neliniştit. sfera lui de observaţie se micşorează. în 1967. Debutul extraordinar al lui Marin Preda nu l-a impus. candid şi energic până la izbucniri violente. Moromete. ca prozator. impunând o tipologie necunoscută până la Marin Preda în proza românească. întreaga desfăşurare epică este subordonată lui Ilie Moromete. Moromeţii. II. se retrage de pe podişcă în locuri mai obscure. nu-i terorizează. poate şi din prejudecata că un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. în alternarea de forţe divergente.

totuşi câtă deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar. G. în măsură prin aceasta să-şi reprezinte şi să^ trăiască în modul lor caracteristic marile drame ale existenţei. Acţiunea se petrece de la începutul verii până în toamnă în Siliştea-Gumeşti. ci. Niculae (fiul) rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale. mişcat mai mult de instincte. drumurile lor trec totdeauna prin acest spaţiu privilegiat. prejudecăţile au o viaţă mai lungă. „Tatăl — notează naratorul — avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau. Moromete priveşte lumea cu un ochi pătrunzător. Moromeţii e un mare roman prin originalitatea. Moromete povesteşte la întoarcere nişte fapte extraordinare. în chip bizar. Judecat în ansamblu. prin profunzimea naraţiunii. pe care nu le vedeau. în proză nu profesiunea şi cultura personajelor interesează. şi Scriitori români de azi. Delirul). numai după ce acest proces s-a încheiat. concentrate pe un spaţiu restrâns de viaţă. Acesta continuă totuşi să se manifeste. punctul de sprijin al Universului. ţărănească. negri într-o libertate provizorie. Moromeţii reprezintă şi o mare descoperire literară. a tipologiei şi profunzimea creaţiei. o notă înveselitoare. II___________________________________________191 Moromeţii este în bună parte romanul istoriei care încercuieşte viclean individul şi-i condiţionează viaţa interioară. previzibil. obsedat de acumulare în ordine materială şi. Preda prezintă nişte ţărani inteligenţi şi ironici. Eroul central al romanului. rurale sau citadine. ca la Slavici şi Rebreanu. neînrobiţi de marele mecanism al istoriei.) — M. o lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. Ce se vede întâi în Moromeţii este studiul acestor relaţii. M. Independent de aceste probleme de sociologie a personajelor. Alungate de istorie în alte locuri. ci capacitatea lor de a exprima condiţia umană. satul devine un fel de imago-mundi. De pe stănoaga podiştei sau de pe prispa casei. Preda înlătură imaginea acestui mecanism simplu. transformă existenţa într-un spectacol. apţi prin aceasta a 190_______________________________________________________Eugen Simion deveni eroi de proză modernă. Călinescu observa că ţăranii lui Slavici nu reprezintă caractere tipice. semnificam. oamenii lipsiţi de farmec. Faulkner) — care descrie cu precădere complexitatea oamenilor obscuri (fermieri scăpătaţi. Originalitatea lui vine din modul în care un spirit inventiv. Tipologia este. străini de patimi degradante. Ilie Moromete. unde. creator. complecşi ca structură morală. personajele revin cu gândul sau cu pasul la SilişteaGumeşti.nedreptăţească o carte curajoasă şi profundă. . întâi. Sub influenţa probabil şi a romanului american (Steinbeck. sat din câmpia Dunării. centrul de observaţie a lumii şi. Călătorind la munte pentru a vinde porumb. nu seamănă cu nici unul dintre personajele prozei anterioare." Ciudatul dar ţine pe Moromete şi pe prietenii săi la suprafaţa vieţii sociale. şi face din ţăranii săi indivizi cu o viaţă psihologică normală. ca în vechile epopei. însoţind mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare. atitudini tipice de viaţă. Un doctor docent şi un tăietor de lemne pot fi în egală măsură eroi de literatură fundamentală. ce se pun azi numai într-o cultură tânără ca a noastră. arieraţi ca Benny sau brute inocente ca Lennie etc. Reluat şi în alte cărţi (Marele singuratic. prin nimic deosebită de altă femeie din Siliştea-Gumeşti etc. în întâmplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit. munteanca tânără care tulburase pe tatăl său i se pare o ţărancă oarecare. el poate să audă şi alte glasuri ce vin din adâncul fiinţei lui. Voi.

Paraschiv. Un prim indiciu de autoritate într-o lume în care tiparele arhaice au supravieţuit. Satul se concentrează în Moromeţii (I) la viaţa unei familii şi. copiii se aşezară cu vremea unul lângă altul. Copiii din prima căsătorie (Paraschiv. masa. Achim şi Nilă. plecarea la câmp. pe Niculae. aşezaţi în 192_______________________________________________________Eugen Simion jurul ei pe nişte scăunele cât palma. mama vitregă a celor trei fraţi. Când mezinul. El şedea bine pe pragul lui. Nilă. pentru a păstra unitatea familiei.).individualizat literar în chipul în care alte spaţii reale (Salinas — marea vale din romanele lui Steinbeck sau comitatul Yoknapatawpha în romanele lui Faulkner) au devenit puncte de reper într-o geografie a imaginarului. Solemnitatea şi modestia culinară îi dau. întoarcerea de la câmp. jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc. Fără să ştie când. deasupra tuturor. Un ţăran se întoarce de la câmp şi. Descrierea mesei este înceată şi ritualul ei dezvăluie relaţiile adevărate din sânul familiei. Achim) nu se înţeleg cu cei din a doua (Ilinca. proiectul de fugă la Bucureşti al lui Paraschiv. care veghează asupra copiilor înghesuiţi în jurul unei mese joase: „Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de Sfântul Niculae. Nimic extraordinar nu se petrece la acest prim nivel în roman. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii. face mofturi la masă. Niculae. De cealaltă parte a mesei. cu participarea întregii familii etc. Nilă şi Achim. din nou masa. după fire şi neam. un caracter aproape sacru. la viaţa unei colectivităţi mai largi. Din înregistrarea vieţii de familie. lângă vatră. însă sonda. Tita. putea să se mişte în voie şi dealtfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie. din primele 20 de pagini luăm cunoştinţă de toate problemele familiei: existenţa celor două loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite. iar lângă ea îi avea pe ai ei. Toti ceilalţi stăteau umăr lângă umăr. deşi numărul copiilor crescuse. bigotismul mamei (Catrina). iese la iveală un cod al existenţei ţărăneşti. pe Ilinca şi Tita. disensiunile între fraţii vitregi. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi. prezentată pe mai multe pagini. de a merge la şcoală şi ostilitatea celorlalţi copii faţă de această idee etc. lumina naraţiunii cade pe chipul Părintelui. masa fiind prea mică. Marin Preda se foloseşte de aceste scene expozitive pentru a studia în linişte . nu are nimic din culoarea şi opulenţa marilor ospeţe din pictura olandeză. înghesuiţi. şi tatăl. stăteau spre partea dinafară a tindei. Moromete stătea parcă deasupra tuturor. primejdia/oficierii şi a datoriei la bancă. Ca în picturile vechi. ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. dimpotrivă." Ilie Moromete stăpâneşte în chip absolut peste o familie formată din două rânduri de copii învrăjbiţi între ei din cauza pământului. Niculae). este dur şi justiţiabil. Această cină ţărănească. înconjurat de întreaga familie. în fazele ei tipice (trezirea dimineaţa sub glasul aspru al tatălui. intră adânc în straturile unei spiritualităţi vechi. numai prin atingere. Cei trei fraţi vitregi. dorinţa băiatului cel mic. Niculae. mâna tatălui îl loveşte necruţător. de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. copii făcuţi cu Moromete. ia masa aşezat pe prag. stătea întotdeauna Catrina Moromete. Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă. fixată pe un spaţiu restrâns. Dealtfel.

Guica — spioana satului — are un glas înecat de curiozitate şi plăcere. în orice caz. Indivizii se diferenţiază prin mici detalii de comportament. întâm13 Scriitori români de azi.. Ceea ce urmează în roman contrazice această imagine. de care s-a făcut în interpretarea critică mult caz: „în câmpia Dunării. fruntea încordată. nimerea alături. un glas. şi cel dintâi semn de autoritate este glasul „aspru şi neînduplecat" cu care îşi strigă sora. cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial. Timpul este viclean. marcând chinul unei gândiri încete. prin ea. ironic. II 194______________________________________________________Eugen Simion plările prin care trece Ilie Moromete sunt urmate de o subtilă dialectică a glasurilor. Procedeul este folosit în genere de comportamentişti." Marin Preda dă astfel de indicaţii fine de regie şi personajele sale îşi trădează viaţa interioară prin varietatea fonică. nu se putea rotunji şi încălzi. Cuvântul exprimă o relaţie. are un glas „spălat". cât şi Bălosu se uitau în lături. pe care sunt înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei. Ţugurlan. secerişul. Voi. sub puterea unei mari exaltări. Victor Bălosu. Boţoghină. el îşi ia rolul în serios. în fine. răbdarea nu-i decât o formă de acumulare pentru o nouă criză. temătoare de copiii vitregi. supusă bărbatului. M. II___________________________________________193 Moromeţii are trei părţi şi toate încep cu o prezentare de ansamblu: aici masa. Scriitori români de azi. în partea a doua prispa. ţăranul bolnav. caracterul şi poziţia individului în ierarhia socială. programatică. apare în carte. când „puternic şi ameninţător. precedat de o pregătire aproape mistică. când drama Moromeţilor este narată şi. prozatorul revine asupra notaţiei de început: „Timpul nu mai avea răbdare. viaţa se scurgea aici fără conflicte mari". Vatică Boţoghină. glasul marchează natura acestei relaţii. Un băiat. amănunţită şi precisă. discută cu Tudor Bălosu şi Victor într-un chip care indică o înstrăinare totală: „Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia. a plecării la câmp. La sfârşit. Preda îi asociază şi analiza. Tatăl autoritar are mai multe glasuri.râurile ce se vor desface apoi în numeroasele ramificaţii. nu se lipea de celălalt. Nilă are o frunte „lată şi groasă" şi ori de câte ori acest personaj greoi. însă modificarea vieţii interioare în Moromeţii este marcată mai ales de glasuri. plecat la sanatoriu. imaginea vieţii liniştite e spulberată." Este una din multele imagini ale simetriei (să le spunem astfel) în literatura lui M. Voi. voiajorul. ezitant. libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei. Paraschiv are un râs ciudat ("parcă ar fi pârât ceva"). Copil încă. ia în gospodărie locul tatălui. atât Boţoghină. fals. din acest punct de vedere. Tema centrală în Moromeţii ar fi. cu subţirimi şi grosimi care traduc metamorfozele psihicului. fără acel respect ortodox faţă de convenţii care paralizează adesea simţul creaţiei la mulţi autori moderni. întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea gura. vulgară.. are un glas „îndepărtat şi îmbulzit de gânduri". Preda. nu va lipsi din notaţiile prozatorului. de ample . şi semnul lui fizionomie distinctiv este satisfacţia rea. când un glas „schimbat şi necunoscut". Glasul arată umoarea. exprimată de împletirea buzelor lungi ("întmzându-şi cu plăcere buzele lui împletite"). plină de evoluţii închise. Catrina. făcându-i pe toţi să tresară de teamă". „neprietenos şi străin". se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare. Ea este anunţată de prozator într-o frază liminară. nevoit să-şi vândă o parte din pământ.

existenţa nu mai este o încântare. îi lasă să se ducă de mai multe ori la munte. stimulaţi de Guica. sunt bolnavi. Lui Moromete nu-i place negustoria. Aceasta vrea să dea o idee despre rotaţia procesuală a vieţii după o lege statornică şi misterioasă care acţionează şi în natură. după lungi ezitări. crezi că i-aş fi împiedicat eu. Voi. atât. cu un sentiment înalt al independenţei. Până atunci el ţinuse piept perceptorului. voind să-şi lecuiască fiii de boala câştigului. lui Tudor Bălosu. Insuccesul nu-i dezarmează şi. după oarecare vreme. trăise senin. ca şi înainte. ei plănuiesc să fugă cu oile şi caii la Bucureşti. noi vrem să fugim de acasă». laptele în bani. şi semnalul acestui proces este. sora rea a tatălui. încet nu puteţi să mergeţi?»" Schimbarea glasului ("tulbure şi însingurat") anunţă o modificare interioară profundă. Copiii cei mari sunt lacomi de câştig şi ceartă pe tatăl lor că îşi pierde timpul stând de vorbă cu prietenii săi Cocoşilă şi Dumitru lui Nae în loc să meargă la munte şi să speculeze grâul. Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările şi faptele vieţii se stinge. II___________________________________________195 se pregăteşte un complot.mişcări în cerc. Omul liniştit şi ironic stă. ţăranul află că băieţii lui vor să-l jefuiască şi să-l părăsească. semnul noilor relaţii capitaliste în economia satului. Istoria pare la început neputincioasă. Moromete acceptă. Presat de fonciere şi de bancă. absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau şi-mi spuneau: «Mă. Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută. Tinerii Moromete au simţul acumulării burgheze. glasul: „— Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. El revine în cartea nouă la simbolurile pe care le-a părăsit în cartea anterioară. el „nu face nimic". frăţioare? le-aş fi spus. Achim şi Nilă au o poftă nemăsurată de câştig şi prima lor formă de răzvrătire faţă de autoritatea tatălui este nemulţumirea faţă de imobilitatea lui socială. liniştea îl părăseşte şi. Modelul lor e Tudor Bălosu. în familia peste care păstoreşte cu autoritate absolută Scriitori români de azi. în genere. însă banii nu vin şi. Chiar demersul epic al prozatorului se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii. Scămosule. ei vor să transforme grâul. E momentul în care începe declinul personajului. iar banii îi pricinuiesc o furie neputincioasă. lâna. pe un vulcan. jandarmului. Băieţii mei. Imaginea lui Ilie Moromete stând pe stănoaga podiştei şi fumând nepăsător ("din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus. Spargerea familiei duce la prăbuşirea lui morală. Moromete are o concepţie patriarhală şi. iar libertatea omului stăpân pe două loturi de pământ este în afara oricărei primejdii. proza lui trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar. „stă toată ziua". iar produsele să hrănească pe membrii familiei şi să acopere cheltuielile casei. ci o povară: „Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?" Moromete şi . totuşi. Dispreţul lui faţă de Bălosu vine de aici. fără linişte. fără grabă şi fără scop") vine să întărească ideea timpului încremenit şi prietenos. Pământul este făcut să dea produse. 196_______________________________________________________Eugen Simian Scămosule!? «De ce să fugiţi. Moromeţii stau sub un clopot cosmic şi drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor. Ei murmură şi-l vorbesc de rău în sat că a dat porumbul ieftin şi că. A face ceva este a face bani. Paraschiv. să lase pe Achim să plece cu oile la Bucureşti pentru a câştiga bani.

ei. care credeau că speranţele sunt bucurii adevărate şi nenorocirile numai ale altora şi care. pierzându-şi răbdarea. ci ideea de a-şi pierde fiii şi liniştea care-l face să privească existenţa ca un spectacol superior. După această pregătire înceată. izbucnirea este teribilă: Moromete ridică parul şi loveşte fără cruţare. De pe stănoaga podiştei — locul vechi de observaţie — Moromete vede un drum trist şi nişte ţărani prăpădiţi care trăiesc fără să ştie că bucuria lor este înşelătoare. Stăpânirea de sine este arma lui Moromete. Paraschiv şi Nilă . fiecăruia ce-a vrut. Gând cineva îi dă bună ziua. el nu răspunde: „Era unul dintre aceia care mai credeau că lumea era aşa cum şi-o închipuiau ei. Când aceştia. Nu faptul de a-şi pierde o parte din lot îl întunecă. ci moral. Drama nu este de ordin economic. reluă Moromete cu o sforţare. ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea» Şi această gândire sumbră şi trufaşă îl ridică pe Moromete în picioare. dintr-un simţ înalt al paternităţii rănite. întâi. le-am dat tot ce era. Până în ultima clipă el speră să-şi poată recâştiga fiii porniţi pe o cale greşită. treceau pe drum liniştit şi încrezător şi dădeau bună ziua. nu se mai văd. Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume. la toţi. Preda îşi pune eroul în condiţiile în care personajul lui Rebreanu săvârşea un gest mistic sărutând bulgării de pământ. sparg lada şi batjocoresc casa în care crescuseră. loveşte obrazul fetei care vociferează şi se roagă liniştit şi senin de fiii care nu vor să-l mai asculte. să se ducă! Să plece!" Corecţiunea şi discursul nu au nici un efect. îşi ceartă nevasta." Momentul culminant al acestei crize se desfăşoară la hotarul lotului de pământ. care se vedeau de departe şi totdeauna cu o mare bucurie. Voi. Lipseşte din meditaţia lui disperarea joasă. în loc să se oprească pe loc. bătrânul ţăran vorbeşte cu glas blând şi sfios." Scena confruntării finale este magistral construită. mă? E lume care aleargă din zi şi până în noapte pentru un pumn de făină! Şi voi ca nişte câini! Ca nişte câini turbaţi săriti unul la altul! Vă omor! Cui nu-i place la târla mea. nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu. pregătit parcă să facă faţă unei asemenea prăbuşiri. el supune unei judecăţi aspre lumea nevăzută care i-a sălbăticit copiii şi l-a silit pe el însuşi să iasă din cercul de bucurii în care trăise.. Moromete nu mai face nici un gest simbolic. care între timp sărise din pat şi se ghemuise într-un colţ: — Şi tu. să se trezească şi să se înspăimânte. se revoltă pe faţă împotriva tatălui. M. II___________________________________________197 „ «Am făcut tot ce trebuia. Nilă? Tu. Durerea lui Moromete vine. prieteni vechi. cere un foc băiatului cel mic. închis în lumea gândurilor. Gândul prăbuşirii unei ordini durabile este primit cu o tristeţe rece.Dumitru lui Nae. încercările celorlalţi de a-i atrage în discuţiile politice rămân fără rezultat. înstrăinarea de starea de inocenţă în care trăise îi pare mai rea decât moartea: Scriitori români de azi.. glasul lui devenind un urlet: „— Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti! Apoi se întoarse spre Nilă.

fata pe care o iubeşte. Bălosu asmute câinele şi goneşte de la poartă cu înjurături pe Birică. Deşi cea mai importantă. Existenţa dăinuie în artă. Pilduitoare este în acest sens istoria cuplului Birică-Polina. de făcut nu ţi-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuţi câinele pe mine. după o explicaţie dură cu Polina. Insă în locul fetei apare tatăl. Lovitura are efect în alt plan. dacă de furat nu te-am furat. iar când. OmuZ creator este învins de omul social. Un altul. ar fi ocolit confruntarea directă sau s-ar fi retras în chip viclean. Moromete rămâne „îndepărtat şi nepăsător". E pe cale de a . nu desfigurează pe indivizi. Voi. mânios că e tratat ca un ţigan. Din Moromete dinainte nu mai rămâne decât capul de humă făcut în timpul unei adunări în poiana lui locan de Din Vasilescu. după un obicei statornicit în viaţa satului. continuă imperturbabil să se nască. venit să cheme la poartă. istoria Moromeţilor nu acoperă toată suprafaţa romanului. a bolii lui Boţoghină. fata lui Tudor Bălosu. să treacă prin întâmplări vesele şi triste şi să moară în cele din urmă. nea Tudore? De ce să asmuţi câinele pe mine. instinctele ies la suprafaţa textului. a răzvrătirii lui Ţugurlan) vin să coloreze viaţa unui sat de câmpie în care oamenii. Omul netulburat şi ironic părăseşte stănoaga podiştei. tema tânărului ţăran care se foloseşte de fata unui om înstărit pentru a pune mâna pe avere e generală în literatura rurală. Furia lui este expresia unei conştiinţe morale ultragiate. sub apăsarea unui soare moleşitor de câmpie. Primul semn pe care îl avem despre tânărul ţăran este cântecul. Lupta pentru existenţă. este admirabil sugerat în Moromeţii. Fantezia lui se închide.sparg lada de zestre a fetelor. Preda o reia. cu mintea stăpânită de gândul posesiunii. Foşnetul acestei vitalităţi necurmate. evitând o rupere totală a relaţiilor. Rolul lui s-a încheiat. nea Tudore. e îndrăgostit de Polina. asemănătoare în latura ei socială cu aceea a lui Ion şi a Anei din romanul lui Rebreanu. iau banii şi covoarele şi fug cu caii. 'tu-ţi dumnezeul măti Bălosule! Chiorule!'" Birică nu dezarmează şi. o răpeşte şi apoi se linişteşte. prozatorul aduce imediat alte elemente care luminează faţa sufletului ţărănesc. lăsând locul altora. Marin Preda înlătură din viziunea lui imaginea omului înlănţuit de instincte. Birică. totuşi. trăind sub ameninţarea unui timp capricios. nu mai răspunde la cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind nici una din acele întâmplări care fermecau pe prietenii săi din SilisteaGumeşti. schimbând sensul strategiei şi umanizând tipurile. crâncenă şi aici ca peste tot. dumneata trebuie să asmuţi câinele? Ce ţi-am făcut eu dumitale? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuţi câinele pe mine. pentru o clipă. Moromete bate la poarta lui Tudor Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. II___________________________________________199 de cântecul lui Birică. Birică. Masa Morometilor e tulburată Scriitori români de azi. nea Tudore. băiat sărac. să iubească. inocenţa şi durerea sinceră: „— De ce să asmuţi câinele pe mine. iar acesta se apără invocând o dreptate imanentă. Dealtfel. care are alte socoteli şi vrea s-o mărite cu un ţăran cu avere. reacţionează cu o violenţă verbală din care se deduc. dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea. ameninţând cu o răzbunare şi mai mare. mă. Alte istorii (aceea a lui Birică şi a Polinei. Trufaşul 198______________________________________________________Eugen Simion vecin n-are totuşi satisfacţia de a-l vedea pe Moromete umilit: sub puterea unei lovituri năprasnice.

femeia de la ţară nu-i. şi gestul împreunării simple. istoria lui Birică şi a Polinei se opreşte aici. Polina se întoarse cu umărul şi îl aşteptă dintr-o parte. — De ce să nu dau cu târnăcopul? Şi ea nu răspunse şi deodată el înţelese că de mult stă el aici singur cu ea. Polina nu-i. după ce îşi duce bărbatul pe mirişte pentru a smulge cu forţa grâul ce i se cuvine şi a da tatălui nedrept o lecţie ("Cum nu înţelegi tu. împins de la spate de energica lui femeie. Polina e. este simbolică. o victimă între avariţia tatălui şi lăcomia inumană a soţului. în orice caz. El o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată. sub lumina zilei. femeia de la sat nu-i. din desfăşurarea naraţiunii.. va pune mâna în gâtul socrului. Polina nu luptă însă decât pentru zestrea ei şi. Demonstraţia epică s-a făcut. daţi în judecată de Bălosu. ca o eroină roman- . cu ochii deschişi. cu toată puterea trupului. parte din familia Marei şi a Vitoriei Lipan. însă. Nimic din violenţa trivială a altor acuplări câmpeneşti descrise de literatură.. structural. II) aşteaptă cu răbdare ani întregi bărbatul pe care l-a ales şi recurge la complicate stratageme pentru a-l câştiga. Dintr-o notă aflăm. păzit de lumina mare a zilei. Pasiunile izbucnesc viforos şi. avem pentru o clipă impresia că nevasta lui Birică face. Scena posesiunii pe pământul reavăn. însă intervine. odată cu aceasta. mai târziu. întâi.se resemna faţă de refuzul socrului de a-i da zestrea Polinei. tânăra lui femeie care dovedeşte o energie extraordinară. e de o religiozitate poetică: „— Ai de gând să mai dai mult cu târnăcopul ăla? întrebă ea zâmbind ciudat. cealaltă faţă (bărbătească. că trebuie să-l faci pe tata să tremure când ţi-o pomeni numele?! Pe marginea satului să te ocolească. Mărioara Fântână (Moromeţii. în ea se trezesc energii nebănuite. numai o sursă de pământ şi Scriitori români de azi. dispar de pe scena satului. Voi. este invadat aici de un mare sentiment. întreprinzătoare) a tipologiei tradiţionale." Nu este în intenţia lui M. Dealtfel. şi gemu când el o apucă şi o înfăşură în braţe. o simplă unealtă în mâinile bărbatului ambiţios şi posesiv. în liniştea şi complicitatea şesului. Ioane. II___________________________________________201 o uzină de copii. iar ţăranul tânăr şi sărac nu caută cu obstinaţie să parvină călcând în picioare legea şi sentimentul. în viziunea lui Preda. a Il-a) şi din clipa aceea destinul ei este marcat. numai când o ridică pe sus închise ea ochii. indirect. Aruncă târnăcopul. se lăsă greu. Criza erotică are anumită complexitate. ed. Văzând modul hotărât în care conduce ostilităţile dintre tată şi soţ. ei pierd procesul şi. peste puţin timp. iar pe Polina o iubeşte cu o duioşie de licean. dând curs liber sentimentului. neaşteptat. cum s-a afirmat. Birică e sfios. parcă la pândă. Rădiţa vede un flăcău tăcut (episodul tinereţii lui Ilie Moromete este trecut din Marele singuratic în Moromeţii. că. Devenind nevastă. au nevoie uneori de suportul unei mari tenacităţi. când te-o vedea!"). ca Ana. se poate deduce o schiţă de tipologie în acest sens. Ea moare. pentru a se împlini. Bărbatul care. ascultă cu respect de părinţi. fata tânără pe care prejudecăţile sociale o împiedică să se însoţească cu bărbatul care-i place şi atunci riscă totul. 200_______________________________________________________Eugen Simion se retrage cu discreţie în umbra bărbatului. Preda de a studia feminitatea rurală în raport cu psihologia vârstei. II.

Nevasta lui Ţugurlan. Reaua ei luciditate arată un simţ matern treaz. Supărarea ei este activă şi. lumina care seamănă cu bucuria şi care de fapt nu e departe de ea. Achim şi Nilă pun la cale fuga la Bucureşti. a trăit! [. vizitează casa în ziua în care are loc prima tentativă de evadare a fiilor.] Ce tot îi dai zor cu cimitirul? [. Anghelina 202_______________________________________________________Eugen Simion se gândeşte la ce vor face copiii ei. capacitate de a-şi reprezenta şi mental sentimentul. Ruinarea materială a familiei e o primejdie mai mare şi. de o curiozitate patologică. Din recomandarea pe care o face lui Boţoghină: „Vasile. ca aceea a păianjenului. va să zică. A stat omul acasă. care îngropase 12 copii. să nu scăpăm din vedere pe Guica. Ciorapul pe care îl tine atârnat de gât şi la care împleteşte întruna e semnul acestei existenţe mărunte care se desfăşoară. orgoliul. S-a observat şi cu alt prilej că femeile din proza lui Preda poartă adesea o lumină pe faţă. Anghelina şi Boţoghină se luaseră din dragoste şi. îmbătrânită într-o ură măruntă. ţesând la nesfârşit pânza de intrigi.. la urmă. dintr-un motiv. De-o suspiciune tenebroasă. a mai mâncat un ou. de regulă mai complicată intelectual. Lumina nu se stinge nici în sărăcie şi suferinţă. Nevasta lui Boţoghină reprezintă cazul femeii mature care îşi apără copiii. când bărbatul hotărăşte să vândă o parte din pământ pentru a-şi putea îngriji sănătatea.tică... Guica e un fel de verişoară Bette în condiţiile vieţii ţărăneşti. Când. Pe Moromete îl urăşte pentru că s-a însurat a doua oară. să nu mori pe acolo. La incitaţia ei. e socotită un accident. totuşi. Ea savurează dinainte catastrofa şi. vorbele nemiloase trădează o iubire şi o îngrijorare normală faţă de soarta copiilor. Dragostea este pentru ele o boală ce le intră în trup fără a le paraliza. esenţială. Cu mici deosebiri de comportament şi cu o mai mare. în colţuri obscure. a femeii crescute la oraş. iar când ea apare. ele intră în aceeaşi categorie tipologică. femeia revine la starea normală. Apropiată prin vârstă şi credinţa în superstiţii . dacă a avut zile. devine crâncenă şi calculată: „— Păi dar. te repezi la pământ. din prea multă dragoste.. nu-şi pierde semnul blândeţii şi al frumuseţii morale. a mai tăiat un pui şi. înainte de a înţelege suferinţele bărbatului. Paraschiv. îndeosebi pe cele proaste. femeia. până atunci înţelegătoare şi blândă. după ce născuse trei copii bărbatului care o subjugase cu privirea. sora lui Moromete. Se va vedea că Preda nu face o deosebire mare între psihologia femeii de la sat şi cea.." Fiind la capitolul femei.] Du-te la cimitir dacă nu mai eşti în stare să trăieşti!" Cruzimea Anghelinei nu-i. ce-ţi pasă ţie! Ai uitat că ai doi copii care umblă cu spinarea goală [. îşi găseşte un scop în a aţâţa pe copiii cei mari împotriva tatălui. Ea reprezintă tipul femeii sterile şi rele. poate. Lumina continuă să strălucească: „Avea în priviri şi pe chip acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită. totuşi. tremurând ca o coardă de arc întinsă. Boala nu intră în prevederile familiei ţărăneşti. Ea şi-a făcut un scop în a trage de limbă pe cei care trec pe drum şi a colporta veştile. Vasile!" se înţelege firea ei adevărată. unde posibilitatea de intrigă şi de disimulare este mai mică. fatalitatea se întâmplă şi pământul e vândut. Acesta rămâne totdeauna la pândă.] S-a mai îmbolnăvit lumea şi nu şi-a vândut pământul. absurd.. nemaiputând înlătura ceea ce s-a săvârşit. Guica adulmecă răul şi prezice dezastrele.

1 Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie.de Guica este Catrina. ţăranul frustrat rămâne ostil: „—Ce e. M. care. Tugurlan ar reprezenta necesitatea care se opune brutal iluziei libertăţii. de cealaltă — un realism lucid. Suntem aicea un număr de oameni care. să-l atragă în cercul preocupărilor lui. un sentiment de gratuitate. încercarea lui Moromete de a-l potoli sau invitaţia lui Dumitru lui Nae de a participa cu o mai mare linişte morală la dezbaterile lor. de înjuri p-acilea? Lasă. Tugurlan vorbeşte urât.. Ei stau „la margine" şi vorbele lor nu sunt luate în seamă. nu mai încape vorbă. [. Ipoteza este seducătoare. Editura Eminescu. pe scurt.. Din Vasilescu şi Marmoroşblanc.. Pe de o parte. ai ceva cu mine? întrebă şi Moromete tot aşa. A avut 13 copii. aruncându-i lui Moromete o privire întunecată. II___________________________________________203 Unicul detaliu care o diferenţiază aici este viaţa ei dublă. avem pretenţia că e ceva de capul nostru şi. Revolta lui e tulbure.. încearcă să-l aducă la o poziţie raţională şi. Moromete. şi dintre aceştia nu trăieşte decât unul. un revoltat de tip camusian. în ierarhia adunării. nu fac decât să-l învrăjbească şi mai mult. surprins de violenţa şi înstrăinarea din glasul lui Ţugurlan (glasul indică în acest areopag temperatura morală şi are valoarea unui cod). Scriitori români de azi. mai de curând1. 204______________________________________________________Eugen Simion politică ("Ce dracu. Inutil. iar când intervine.] — Ce să am cu dumneata! răspunse Ţugurlan neprietenos.] — Păi vezi că ai? spuse Moromete cu un glas care lupta între supărare şi omenie. 1973. îmbrăţişând punctul de vedere al unui personaj neutru (opinia satului). că n-o să ne procopsim noi mai mult ca tine! Fă şi tu politică. incomod. un simţ înalt al contemplaţiei. Nedreptăţit la împroprietărire. Făcând un cuplu simbolic cu Moromete. — Ei. Ţugurlane. glasul lui e „neprietenos şi străin". — Păi asta e politică ce faceţi voi? zise Ţugurlan. sufletul acestor dezbateri. prin aceasta. mă Ţugurlane. Un personaj neîndoios memorabil este Tugurlan. în roman. ocupă un loc inferior. şi ţăranii sunt nemulţumiţi că le strică bucuria conversaţiei. în vis şi realitate. Tugurlan strică această ierarhie.. şi frica morbidă de Diavol. Ţugurlan nu vrea să facă politică şi petrecerile ţăranilor din SilişteaGumeşti îi par inutile şi vinovate. nu aşa. tradusă întâi printr-o mare agresivitate verbală. Tugurlan s-a înstrăinat de sat. să revenim la tipologia mare a cărţii. de a f ace. [. Este ea şi adevărată? Tugurlan reprezintă. văzând în Moromeţii o radiografie a straturilor sociale.. mai târziu. o intransigenţă împinsă până la nihilism. din anonimat. însă Catrina va deveni un personaj cu o identitate literară mai bine conturată abia în volumul al Il-lea. . nediferenţiată. individul nemulţumit de condiţia sa. el apare prima oară la adunarea din curtea fierarului locan şi. cam nepăsător şi cam supărat. Ura cumplită împotriva bărbatului o va scoate. du-te dracului"). Ungheanu îl numeşte. un om „rău şi neprietenos. aşadar. de care lumea se cam ferea". Tugurlan se alătură instinctiv grupului format de Ion al lui Miai. aşa se vorbeşte! spuse Moromete nemulţumit. Voi. Critica din deceniul a Vl-lea l-a socotit un reprezentant al păturii sărace a satului. naratorul îl prezintă ca un om „cu înfăţişarea întunecată". El se uită la toţi cu o privire grea şi provocatoare. Părăsind terenul feminităţii.

. însă pentru scurt timp şi fără să poată împiedica procesul de destrămare a satului tradiţional. Nu-i exagerat a spune că vocea duşmănoasă care tulbură petrecerea ţăranilor din Siliştea-Gumeşti este vocea aspră a istoriei imediate. formele lui atroce (sarcasmul). nu spune un neadevăr. punând mâna pe pământ la împroprietărire. Ţugurlane?". Caragiale spune că este un sentimental. împotriva firii sale adevărate. până la urmă posibilă. Ţugurlan exprimă în aceeaşi măsură un caz complicat de inconformism ţărănesc.. Moromete a fost numit un ironist. Destinul lui nu se împlineşte. Ea ar fi trebuit să arate că timpul nu este atât de calm şi bucuriile ţăranilor nu sunt eterne. consternată. şi a treia că nu suntem mai deştepţi decât Ion al lui Miai. de detaşarea ironică a naratorului. omul neprietenos simte nevoia să se împace cu satul. în volumul al Il-lea el reapare de două ori în viaţa satului. nu e aşa. n-au mai ajutat pe alţii să-şi capete drepturile şi. asociată cu un orgoliu teribil al înstrăinării ("el de o parte şi toti ceilalţi în afară. începe să se topească. dar şi apropie. fireşte. simte direct violenţa timpului. După oarecare vreme. Starea de furie în care el se simţise atâtia ani bine." Ţugurlan reproşează celorlalţi că. totuşi. se cred deştepţi. Ţugurlan este. Voi. Ironia este o formă a participării. furioasă pe vorbele lui Ţugurlan. totodată. II___________________________________________205 Dialectica subţire a lui Moromete nu rămâne fără efect. starea tipic morometiană. simbolică. Contrar a ce se zice. Moromete este singurul care înţelege mesajul lor ascuns: „ — Staţi. discută lucruri inutile. o vreme.. socotind pe alţii proşti. fiul lui Aristide. în fond. Din toată adunarea. prinzând (după alte întâlniri cu Moromete) gustul speculaţiei. nici o încredere"). pentru că şi în cazul lui intervine istoria sub forma fatalităţii întâmplării: luând de piept pe morarul Tache. alta că din pricina lui Cocoşilă a rămas Ion al lui Miai fără pământ. sau se împlineşte rău. Râsul izolează. atras de ea. începe să facă politică. Apoi glasul lui devine „profetic" şi. însă puterea iluziei este mai mare şi omul revoltat se lasă el însuşi. lipsit de ocrotirea proprietăţii. L. lăsaţi-l. Ţugurlan are de-a face cu jandarmul. fac politică. care fură şi înşală oamenii. 206_______________________________________________________Eugen Simian S-a vorbit. într-un fel. Primul semn al liniştii care încolţeşte în el este descoperirea lucrurilor din jur.— Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Ţugurlan cu brutalitate. cum ar fi dorit prietenul lui. stabileşte o punte de comunicare.. Exprimând o dramă socială mai largă. Când 1. căci numai tragedia îngheaţă şi separă. şi pe tema capacităţii lui de disimulare . în legătură cu stilul romanului. luciditatea celui care. un spirit justiţiar cu un destin potrivnic. nici o apropiere. Instalarea nu-i. intervenţia în adunarea din curtea fierarului este. exceptând. Scriitori români de azi. în imprecaţiile lui lipsite de culoare se afirmă realismul. ironia nu distruge sau distruge după ce subiectul şi-a asumat obiectul. că am înţeles ce vrea să spună: [. Părăseşte starea de furie pentru a intra în starea de linişte şi contemplaţie. aranjaţi şi mulţumiţi de ceea ce au. ridicat pe un fond de inocenţă: Istoria manipulează într-un chip imprevizibil aceste elemente. a ei. un instrument — dacă judecăm lucrurile sub aspect social — al istoriei şi o victimă. e arestat şi trimis la închisoare.] Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică. Ilie Moromete. Previziunile lui sumbre nu sunt lipsite de adevăr.

Sunt multe adunări în Morometii (cina. Păzea. Vidrighin) etc. adeseori. cu un cuvânt. Udubeaşcă. însă pregătirea nu s-a încheiat. numai după aceea. cadrul necesar pentru desfăşurarea eroului său. ea nu exprimă însă integral psihologia complexă a personajului apt să trăiască pe mai multe registre. joacă o comedie intrată deja într-un ritual. ies la podişcă. despre care a fost vorba de mai multe ori până acum.s-a scris o întreagă literatură. deştepţilor [. Scriitori români de azi. Voi. Plecarea de acasă. traversarea uliţei. într-un mod din care nu se înţelege dacă este amical sau ironic. protagoniştii dezbaterii. gândurile. taifasurile de pe aria de treierat etc. Ţăranii îmbracă întâi veşminte curate. Spiritul lui are nevoie pentru a se manifesta de public. dă. în mişcarea vieţii obişnuite. un spectacol pregătitor. se foloseşte de supapa umorului. alta judecă. în fapt. Ea este narată pe 30 de pagini de o sclipitoare vervă.. apoi despre Mizdra şi un oarecare Năstase a lui Besensac. povestesc despre cei absenţi anecdote usturătoare. Moromete şi Cocoşilă.) şi mai toate au ca actor principal pe acelaşi Ilie Moromete. se tatonează. apoi trec pe la frizerul satului şi. stau de vorbă cu cei care trec pe drum. că am citit eu înaintea ta şi sunt mai deştept. cu un cuvânt. se admonestează amical. discuţiile din curtea lui Ilie Moromete. în acelaşi timp. Ţăranii vorbesc toţi deodată. joacă la nevoie comedia inocenţei etc. un spirit creator care. Memorabilă este. amplifică... „Petrecerile" ţăranilor din Siliştea-Gumeşti sunt. una spune. se simt de departe. Modul lui de a comunica este apostrofa: „— Mă. lasă. Degeaba are doi creieri!". se cheamă cu nume bizare (Marmoroşblanc. se duc la locul adunării. ascultă aici la mine. prieteni şi adversari politici. Umorul sancţionează şi. Venirea lui e anunţată de Dumitru lui Nae. crainicul acestui parlament sătesc: „Daţi-vă la o parte! [.. totodată.. că vine Cocoşilă!" Numitul Cocoşilă înjură după fiecare propoziţie. pune în lumină. Urmează prezentarea actorilor. Prozatorul voieşte să sugereze că acest banchet spiritual ţărănesc ocupă un loc important în existenţa satului. Preda nu se închid într-o virtute sau un viciu.]. Moromete discută cu cineva despre ploaia care tocmai a căzut şi despre viitoarea recoltă de grâu. în acelaşi stil care marchează o veselie lipsită de vulgaritate. selectează. E larma obişnuită pe care o provoacă încercarea instrumentelor înaintea concertului.). în acest sens. chestionează pe un alt ţăran. spinii ocrotesc floarea unei candori profunde.. Concertul începe după ce şi ultimul mare actor intră pe scenă: Cocoşilă.. intrarea în curtea lui locan se desfăşoară după un anumit protocol. Moromete? Nu mai citi. prânzul la câmp. De remarcat că eroii lui M. Moromete e..] Asculţi.] Ce v-am spus eu vouă alaltăieri? [. Până să ajungă acolo. creează. nişte spectacole de ironie într-o tulburătoare varietate de nuanţe. povesteşte prietenului său mai tânăr Dumitru lui Nae despre Victor Bălosu şi despre „facultăţile" lui ("asta devine după facultăţi"). Formula pleacă de la un adevăr (Moromete îşi ascunde.. creează. bucuria este o stare ce înfloreşte în atmosfera de emulaţie a dialogului. Asprimea învelişului ascunde adesea un fruct moral gingaş. vorbele lor lasă să se vadă o inteligenţă spontană .. repetăm termenul. raşi proaspăt. adunarea de duminică din curtea lui locan. nu sunt (cel puţin când e vorba de ţărani) brute sau îngeri. II___________________________________________207 Ţăranii din Siliştea-Gumeşti vin la aceste adunări cu solemnitatea cu care spiritele credincioase merg la biserică.

aşa. sau a unor dezrădăcinaţi. batjocura pe care o mânuiesc cu abilitate nu dezvăluie un gol moral. se uită curios la ea. în genere. din disponibilitatea şi stereotipia eroilor caragialeşti. a ridica o casă şi a sădi un pom care să dea umbră şi dacă se poate fructe. după lungi pertractări. Moromete aprobă. se apucă şi taie chitanţa. desacralizat. luând tăcerea ţăranului drept un răspuns afirmativ. se plimbă. îl împresoară. spiritul rural. spiritele bigote de genul Catrinei sau Guica sunt dezarmate prin ironia subţire. dealtfel.. voiajorul). Voi. o abatere de la normalitate. râsul nu este vulgar. monstruosul ca un accident. ţărănişti. politica e obiectul unei savuroase comedii verbale. joacă în faţa ei o comedie grozavă. bazată pe experienţa milenară a amânării.. Nevasta lui Boţoghină îşi ceartă bărbatul că n-a urmat exemplul lui Moromete şi s-a grăbit să-şi achite impozitele. cu o inocenţă calculată. ceilalţi ţărani sunt liberali. iei o mie de lei şi mai încolo. priveşte trivialul. strigă supărat la nevastă. ţăranul ia foaia. ameninţă. în aceste schimburi de replici tăioase. n-are încotro. crezi că noi fătăm bani?" E o strategie complicată aici. iar ţăranul se face că nu-l vede. De aceasta ţăranii vor să scape. Intr-o societate în care administraţiile se schimbă des. Ironia nu le 208______________________________________________________Eugen Simion alterează profunzimea. Moromete e liberal dizident (dacă reţinem bine nuanţa) pentru că a citit un discurs pe această temă şi i-a plăcut. Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am.] Păi da. îl păcăleşte. iorghişti. fac comentarii inteligente. politica este mitul cel mai puternic. Pe lorga îl preţuiesc pentru că are „doi creieri". fireşte". de o furcă aruncată lângă grajd. Se spune că pentru omul modern. Moromete nu înfruntă răul. ipoteza: „Păi. a plivi şi a secera. Ţăranii lui Preda n-au noţiunea demoniacului. evaziunii. a plăti foncierea e o dovadă de prostie. ci o linişte şi o generozitate. fără a avea vreo noţiune elementară de ideologie. Acesta intervine. iau metaforele la propriu şi se întreabă. care sunt roşi de ambiţia puterii. Nimic. care găsesc într-o politică a violenţei o compensaţie. după care tace. aduce argumente. Sub o formă mai abstractă. mai discutăm noi! Ce. S-ar putea spune că politica este subiectul petrecerii lor. Fondul moral e sănătos. unde-i . iată o rânduială în care politica nu poate interveni în nici un chip.." La urmă. chestiunea se aranjează. în care ţăranul crede cu mai mare putere.şi colorată. Sentimentul lui este că a tras pe sfoară pe perceptorul Jupuitu. Moromete dă o sumă mai mică.. apoi se întoarce spre reprezentantul legii şi zice scurt: Scriitori români de azi. şi. Când cele două femei discută chestiunea trupului devorat după moarte de viermi şi a sufletului care se plimbă fără astâmpăr ca un abur. clasice. în afara unor indivizi mai practici. cu viclenie. tema spectacolului de duminică. viaţa are legi mai vechi şi mai statornice. ca locan şi Aristide. II___________________________________________209 „N-am". o întoarce pe toate feţele şi o restituie: „Păi nu ţi-am spus că n-am? zise Moromete nevinovat. se plimbă! [. ca Victor Bălosu (i se spune. A semăna. Moromete citeşte un articol din ziar şi ţăranii râd cu gura până la urechi. am putea spune. iar perceptorul acceptă pentru că n-are încotro: „Ia. că datoriile amânate vor fi într-o zi şterse. Politica e în afara existenţei lor. Perceptorul intră în curte. Politica îmbracă uneori haina administraţiei constrângătoare. Ţăranii din Moromeţii au despre acest mit păreri foarte curioase. se interesează de soarta unor seceri vechi. Suma e considerabilă.

deosebirea este doar că limbajul lor este mai complicat." Cine petrece cu asemenea gratuităţi nu poate avea un spirit elementar.. dar. Ideea unui ţăran cu mintea greoaie. — Primul agricultor o fi mergând şi el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul comentariilor. în lumea şi cu fantezia lor specifică. — O fi având pământ? se interesă cineva. II___________________________________________211 că protagoniştii acestui banchet sunt. — Eşti prost! reflectă Cocoşilă. în fond. într-o lume în care spiritele sunt atât de caustice s-ar putea bănui că poezia n-are nici o şansă. se uita invidios la Moromete care ştia să găsească în ziar astfel de lucruri. Adunarea din curtea lui locan este universitatea lor. nepricepător de subtilităţi. iese cu plugul din curtea palatului şi se duce şi el la arat.. Ele par atunci de un absurd total. iese de aici ruşinată. Cocoşilă. — Merge. căci nu se vede?! Delirul verbal al unui Mitică jurnalist este cu fineţe ironizat prin încercarea de a da un conţinut foarte concret formulelor goale. Auziţi ce zice majestatea-sa. Când se desprimăvărează. se răsuci Moromete spre Cocoşilă. — Nu cred. Moromete. a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupatiunea principală a românilor. nu este totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală». adică ocupaţiunea ta mintală. II 210_______________________________________________________Eugen Simion principală a românului. din nenorocire. — Are! afirmă Cocoşilă. şi râsul său gâlgâi puternic şi leneş mai departe.. Voi. Marin Preda are. lăsând pentru moment ziarul la o parte. Scena lecturii şi a comentării articolului despre „Marele congres agricol" este memorabilă: „ — Auziţi ce zice regele! spuse el şi îndată se făcu tăcere deplină.starea de asediu.. Voi. Expresiei „slăvire a crimei" i se dă un înţeles religios. — He-he! izbucni pe neaşteptate Dumitru lui Nae. de ce să nu meargă? zise locan. Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă în ziar.] «Domnilor. Cocoşilă... Mintea iscoditoare a lui Moromete descoperă asemenea combinaţii obscure de cuvinte care excită spiritul rural. nişte spirite socratice dedate cu otrava speculaţiei. dacă este ocupatiunea manuală 14 Scriitori români de azi. mulţumirea lor iese din relaţiile pe care le stabilesc între nişte noţiuni îndepărtate de existenţa lor şi noţiunile curente de viaţă. cel mai adânc dispreţ. Tăcerea continua.. am spus-o şi eu. adăugă rotunjind mieros pe „majestatea-sa" [. He. Are. arta lui literară . Nu altfel procedează filozofii de profesie. he. se îndoi cineva. ele se bucură de jocurile inteligenţei. cam vreun lot şi jumătate!. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa[ — în fine! încheie Moromete aceste scurte observaţii şi apucă din nou ziarul în mână. Dumitru lui Nae dezbat nişte abstracţiuni. aşa.. pentru proza rurală duioasă. pe Mihai. e la alte prostii! Cocoşilă nu răspunse. „articolului de înfierare" un sens gospodăresc. în plus. N-ar fi exagerat să spunem Scriitori români de azi. Trebuie să-i dea să mănânce. că trebuie să-l tină şi pe-ăla micu. Are mai mult. ia uitaţi-vă cum a rămas Moromete! — Adică. receptivă doar la aspectul practic al lucrurilor. he.

cuprinde familia Moromeţilor în dimineaţa în care iese la secerat: „Dimineaţa e alburie şi satul răsună încă de cântecul cocoşilor. o pregătire înceată şi solemnă pentru o muncă dură care. totuşi căruţa şi caii înhămaţi aşteaptă în bătătură de mult timp. nemulţumit parcă de faptul că totul e în ordine. scoate una şi-i pipăie zimtii. A fost uitat ceva. furioşi. apoi sfărâmă câteva spice în mână şi duc la gură boabele ca pe o împărtăşanie. Printre aceştia. în Moromeţii pagini unde lirismul iese ca o pată de ulei şi se întinde pe suprafaţa textului. trezeşte copiii. le acoperă repede. şi când omul se apropie de ele. Se pare că s-a întâmplat ceva. cutare. adică „nepăsător faţă de ceea ce se aduna în urma lui. ca aceea a Rostovilor când Nataşa se pregăteşte de primul ei bal. Da! «Ăsta micu. lucrează. secerile şi bota cu apă sunt puse în căruţă. răzgândindu-se. Preda a descris de două ori momentul sacru (pentru ţăran) al secerişului. foarte grăbit şi foarte îngrijorat.se constituie prin radicalizarea conştiinţei ţărăneşti şi expurgarea stilului de toate nuanţele lirice. Omul se scoală. aşteaptă ceva. uitând de toate şi pierzându-se pe mirişte în contemplări nesfârşite. O nelinişte. mâncarea gătită de cu seară. pregătirea de seceriş. se uită prin grădină. Este aici un ritual care vine de departe. de pildă. Există. îşi face de lucru pe lângă căruţă. altădată. Morometii nu încep numaidecât seceratul. muierea se supără şi-i răspunde că a pus-o de mult. iese afară cu un aer grav. întrebând-o dacă a pus mâncarea în căruţă. la mămăliga încă aburindă. în această clipă muierea strigă din prag înfuriată: «Ce mai aşteptaţi? Ce vă tot învârtiţi? Ei. cu o fervoare care aminteşte de marile scene iniţiatice din literatura lui Balzac şi Tolstoi. scoate zăbala din gura animalului. Se uită peste lan. dă totul la o parte şi se uită la oalele cu fiertură de buruieni. la Curte. plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru obişnuit. omul şi copiii sunt gata. sau moartea care zguduie viaţa unei familii. bagă unuia din cai în gură. apoi străbate lanul încet şi stă de vorbă cu vecinul. şi trece la cai. le numără. Moromete rămâne prin comportamentul lui aparte marele preot. dar bărbatul nu aude. apucă hăţurile." El nu pune mâna pe seceră. Omul se apropie de căruţă. Animalele aşteaptă liniştite. să meargă şi el la secere». tatăl are reputaţia de leneş." Ajunşi la capul locului. Nu este nimic de făcut. Lirismul vine din modul nuanţat de a înfăţişa fără poezie verbală solemnitatea unor gesturi. Paraschiv murmură ori de câte ori Ilie Moromete îşi pierde vremea stând pe stănoaga . nu ascultă. intră în casă şi strigă la femeie fără rost. se întâmplă ca unul din cai să ofteze adânc. străbate curtea. omul se uită la hamuri. zice omul cu un glas pătruns de o neaşteptată gravitate. îi trage smocul de sub cureaua deApe frunte şi. nu se ştie însă pentru ce căruţa stă timp atât de îndelungat în mijlocul bătăturii. cu buzele în jos. a fost uitat cine 212_______________________________________________________Eugen Simion ştie ce lucru. Omul se învârteşte pe loc. înhamă caii şi umblă de colo până colo prin curte. voi! dati-i drumul odată!» Căruţa însă tot nu se porneşte. ce stai cu capul între urechi?! Hei. în timp ce copiii. încearcă secerile. era celebrată religios. se uită la secerile vârâte între scoarţele loitrei. momente din existenţa ţărănească. asemeni. totuşi. o bagă la loc şi începe apoi să caute sub cergă. El scrie fără culoare şi fără obişnuita figuraţie a limbajului. topiti de arşiţă.

Niculae cere ajutor fraţilor mai mari. răspunde indirect. va exprima mai limpede (Delirul) mirarea şi supărarea copiilor faţă de obiceiul tatălui de a se uita Scriitori români de azi. şi nefericirea lui se cheamă Bisisica..podiştei. demonică. Bisisica n-are nimic din duioşia şi înţelepciunea sfântă a mioarei din baladă şi. şi conducătorul lor. în loc de răspuns. Jocul trimite la vechi rituri.. în acest solid roman realist există şi un al doilea plan. Un loc important ocupă în carte salcâmul. unde semnele. Desprinderea de familie este o temă adiacentă în Moromeţii. Copiii nu înţeleg în nici un chip bucuria contemplaţiei sau a dialogului. în curtea lui Tudor Bălosu intră căluşarii. scoală mai devreme decât de obicei pe Nilă pentru a merge împreună în grădina unde străjuieşte salcâmul uriaş. admitem cazul că fiind ocupat. Moromete e întrebat de vecinul său. unul dintre cele mai importante în Moromeţii. în stilul lui caracteristic. Separat. Tudor Bălosu. Ieşit pe podişcă. Copilul este terorizat. noaptea are coşmaruri. El nu mai iese la sapă. şi un mare obstacol în faţă: voinţa tatălui. în Moromeţii se profilează şi o dramă a lui Niculae. prin vechimea lui. cu o şireată inocenţă. Copiii joacă pe câmp bobicul.. ea va deveni esenţială în alte cărţi ale lui Marin Preda. ameninţându-l cu represalii cumplite dacă nu zdrobeşte picioarele adversarului. pentru că dacă va ploua. voiajorul: „Dar Victor al tău. strigă un cuvânt fără înţeles: Abreaaau şi izbeşte cu o sabie roşie în mulţime. în grădină sau în alt loc. Tatăl îl ironizează: ("altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem").. Ţugurlan dă fiului său aceeaşi lecţie. Mutul este vopsit pe faţă şi are sub fusta murdară un phalus de lemn pe care îl arată ameninţător publi214______________________________________________________Eugen Simion cului. picioarele îi sunt pline de bube. ideea de şcoală neintrând în vederile lor. Copilul cel mic vrea să înveţe carte şi el întâmpină rezistenţa familiei. A le analiza pe toate nu e cu putinţă aici. mărturiseşte cu trufie vulgară Paraschiv.. cere veşti despre fiul lui Bălosu. va face grâu şi va putea plăti foncierea fără să vândă salcâmul." E limpede că Moromete nu vrea să discute despre salcâm şi. Salcâmul este sacrificat. într-o dimineaţă. de a voit sau nu prozatorul. Preda mai dărâmă un mit. Despre el se va vorbi mult în roman şi. o oaie rea. Niculae n-are decât un singur aliat. şi reproşul curent este că tatăl îi trage pe sfoară. Nici copilăria nu este idilică (alt mit al literaturii). dacă-i vinde sau nu „sălcâmu-ăla". singur sau cu altii.. Mai târziu. Voi. Despre el este vorba încă din primele paragrafe ale cărţii. Bălosule? Sau de când e voiajor nu-l mai aranjează? [. Nu este fără rost a-l studia mai atent. băiatul cel mic simte că se desprinde de familie. Bătut de o măgăoaie. Moromete face previziuni meteorologice ("să ţii minte că la noapte o să plouă") şi. şi Achim pune în mâna fratelui său vitreg un ciomag şi-l sileşte să se bată.. la sfârşitul unei zile de muncă. fraţii şi surorile îl reped cu grosolănie. mama. în cele din urmă. gândind sau spunând lucruri care n-au o aplicaţie practică imediată.] Adică. intrat. un mut. II___________________________________________213 îndelung la cineva.. prevederile lui Moromete nu se îndeplinesc şi. Ideea acestei pedagogii sălbatice a fost reluată şi de alţi prozatori români. un alt fiu. Achim. făcând din ea un personaj. Voinţa rămânând neînduplecată. acest arbore devine un simbol. în viaţa familiei: . Niculae are obligaţia să pască oile. „O sută de inşi cu carte şi nu mă dau pe ei". simbolurile trimit la altă faţă a existenţei ţărăneşti.

totodată. Lunecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea la rădăcina copacului. El reprezintă.. dacă apropierea nu scandalizează. ca şi Bisisica şi caii. „Acum totul — notează naratorul —se făcuse mic: grădina. s-ar putea spune. unitatea. Toată lumea cunoştea acest salcâm. caii. trăinicia Moromeţilor. fără el. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mâncau florile. Prăbuşirea lui anunţă un sfârşit. este un simbol şi o pavăză.. un personaj ca oricare altul şi. după alţi interpreţi. Arborele este simbolul verticalităţii. s-ar putea fantaza. şi un simbol masonic solar. iar în timpul iernii îngheţa. un fir invizibil leagă acest element natural de simbolurile mari ale cărţii. E limpede că arborele semnifică ceva. Destinul unuia este anticipat de . Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri şi netezeau cea mai lungă gheaţă de prin împrejurimi. fiind în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei. în doctrinele ezoterice el înseamnă şi viaţa spiritului. cerul deschis şi câmpia (cosmosul) „năpădesc" ograda. o valoare premonitorie. o modificare de ierarhii în lumea Moromeţilor. II___________________________________________215 deodată pustie. Tatăl vrea să stea de vorbă cu Paraschiv. Nu credem că Marin Preda s-a gândit la toate acestea. Jung arborele este şi o imagine maternă." Apar. E un arbore cu autoritate. obişnuită să citească în astfel de lucruri un curs al vremii viitoare. ca să se mire proştii! Pune mâna. Salcâmul va mai fi o dată evocat în naraţiune într-unul din momentele de suceală ale lui Ilie Moromete.. un simbol. Toamna. salcâmul are.. Faptele s-ar putea judeca şi din punct de vedere simbolologic. Ca atâtea alte semne în literatura lui Preda. — într-adins. E. dominator. loviturile de topor sunt ascultate cu spaimă. scara ce leagă pământul de cer etc. arborele duce cu gândul la viaţă şi la moarte. ca nişte semne rău prevestitoare. cu alte cuvinte.] Nilă îşi dădu pălăria pe ceafă şi întrebă încă o dată: — Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!. întâi. [. Moromete însuşi arătau bicisnici. înţelegi? Aşa. Nilă.. Când erau mici. ar fi. salcâmul lui are o valoare mai profană. Voi. G. arhetipul puterii. într-adins. în chip special. cade la gânduri întunecate. iar în timpul iernii jucau mija. el face parte. privind grădina fără salcâmul falnic. Moromete (reluăm imaginea dinainte) arată bicisnic. la 216_______________________________________________________Eugen Simian păcatul originar etc. nu te mai uita. Arborele îi dădea grandoare. sursa vieţii. îl tăiem." Salcâmul este doborât şi. Paraschiv.„ — Salcâmul?! întrebă flăcăul uimit. Tăierea salcâmului tulbură viaţa familiei. am putea spune că salcâmul în discuţie este dublul vegetal al lui Moromete. Salcâmul. că se face ziuă. ca nişte lovituri ale destinului. şi mama. gospodăria Morometilor apare Scriitori români de azi. viroaga se umplea cu apă. în fine. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile. Fără el. apoi se răzgândeşte şi. anticipat în acest chip de o dramă în lumea vegetală. ciorile. răspunse Moromete. pentru C. un punct stabil de referinţă.. Pentru unii el este un simbol al paternităţii autoritare (doborâre = castraţie). un element axial (axul lunii). la cunoaşterea binelui şi a răului (pomul vieţii). Salcâmul. alegându-l ca loc de întâlnire. din universul familiei ţărăneşti. Odată cu tăierea arborelui începe şi declinul familiei. phalic. „umbre de îndoială şi nesiguranţă îi licăreau acum în priviri". modestă. o destrămare.

speriat că într-o zi şi aceştia îi vor fi refuzaţi. Stilul este eseistic şi. scris după ce prozatorul se familiarizase (în Risipitorii) cu procedee epice noi. odată câştigat de ideile schimbărilor. obişnuiţi cu personajele din primul volum. nu-i mai dau siguranţa dinainte. se pregătesc răsturnări spectaculoase. Spuse altfel. Niciodată în proza mai nouă nu s-a pus cu un mai mare curaj estetic destinul civilizaţiei ţărăneşti şi nu avem cunoştinţă să fi căpătat. afirmate de fiu. sapă cu o hotărâre ce vine din adâncurile fiinţei lui şanţul care să apere şira de paie. Ce se impune înainte de orice e iluzia rebarbativă a lui Moromete. de cotele Scriitori români de azi. Ilie Moromete e. personajul unei proze superioare. Romanul are şi astfel de corespondenţe care-i sporesc considerabil valoarea. iar când tatăl. Impresia e însă falsă. câteva scene antologice. mediocră amorţire. Este evident că autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita. stă măreţia tragică a acestui bătrân ţăran idealist. Când pe scena cărţii reapare Ilie Moromete.jîn altă parte a satului. Faţă de actualul activist de partid. hotărât să refacă unitatea pierdută a familiei. lucrurile par simple şi încheierea ar fi că ele s-au mai discutat şi altă dată. să-şi recâştige fiul ce-i mai rămăsese (Niculae). o motivare literară mai pregnantă ca aici. în acest sens. îi cheamă cu o nefirească duioşie. în parte refăcute. Moromete încearcă. de a ironiza. Cea care vine imediat în minte e aceea în care bătrânul ţăran. La început. între două civilizaţii. Prezentând-o sub toate formele. Drama idealismului moral ţărănesc este tema celui de al IIlea volum al Moromeţilor. şi aici. în îndârjirea cu care el vrea să apere aceste nenorocite paie (să-i folosim limbajul) se citeşte o disperare fără margini. în acest context. acceptăm cu greu ipostaza lor (mediocră social) de acum. Ideile de înnoire radicală a satului. îi respinge cu agresivitate ideile. formulată şi altfel. adică altă dată. bani. refuzul lor ia forme neaşteptate. Rolul lui de stăpân absolut în familie îi fusese retras. îşi recapătă plăcerea de a medita. el devine apostolul lor incoruptibil. în ultimă instanţă. fatal. îndată ce. fiul său. în timp ce. când n-avem de lucru. în frazele pe care le . lucrurile se schimbă. Tânărul Moromete crede într-o nouă religie a binelui şi a răului şi. Ea stă însă sub semnul unui hotărât tragism. II___________________________________________217 împovărătoare. Discuţiile dintre tată şi fiul său capătă. în spatele replicilor formulate cu aceeaşi dezinvoltură. udat până la piele de o ploaie repede şi caldă de vară. Marin Preda se menţine aproape peste tot în linia fină şi înaltă a vocaţiei sale de analist. Constrâns defonciere. ieşit dintr-o lungă. feciorii plecaţi la Bucureşti nu se mai întorc. întâmpină protestul tatălui. bătrânul ţăran avea conştiinţa încărcată: îl împiedicase să înveţe. a unui mod de existenţă sub presiunea înnoirilor fulgerătoare prin care trece satul românesc) nu se vede limpede. se simte că mulţumirea eroului nu mai e aceeaşi. că mai poate trăi ocolit de evenimente. Sunt. acum. Niculae. până acum. Nici un copil nu-l mai ascultă şi observaţiile lui spirituale se întorc împotriva sa. Moromete îi solicită. şi în iluzia personajului că mai poate reface ceva. neîmpăcat cu gândul că tot ceea ce a făcut el a fost greşit şi că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate. şi el nedreptăţit. atunci. loturile.destinul celuilalt. statura lui ia proporţiile fabuloase pe care le ştim. sensul unei confruntări între două moduri de a concepe viaţa. Ilinca îi răspunde: „vorbim duminică". ideea mare a cărţii (dispariţia unei civilizaţii străvechi şi. Voi.

să cearnă totul prin sita ironiei. că civilizaţia loturilor individuale. Singura modificare este că. va dispărea. în virtutea unei superioare. şi. ţine un fel de cârciumă. Giugudel. tâmpitule?. celor care consideră că vechile rânduieli ale satului trebuie să piară. Scriitori români de azi. şi marea lui plăcere este să bea cu autorităţile (notarul şi primarul). se hotărăşte să nu mai vorbească. deşi are aproape 70 de ani. Vocaţia socială a prozatorului află aici un câmp bun de observaţie şi. Valache. uneori foarte profunde. Despre aceştia Marin Preda scrie un alt roman. prin el..] Că tu vii să-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. mă. Moromete poate. explozivă şi provoacă pe arie un grav conflict. un personaj nevăzut. Şi ce-o să mănânci. cu consecinţe tragice asupra satului. vechii săi prieteni. ca semn al puterii. apelând la o justiţie nevăzută.] Aşa că vezi [. cu o formulă pioasă: „Ţi-o spun cu lacrimi în ochi". e prea inteligent pentru a nu-şi da seama că pământul nu mai reprezintă nimic. vorbind despre politică. Ieşit de acolo. Numitul Gae e un spirit primar agresiv.. altele noi să se afirme? Ilie Moromete nu mai crede nici el în eternitatea valorilor pe care le apără. Cu Matei Dimir.. numai unul. trebuie spus că Moromeţii e şi o pânză întinsă.] eu te las pe tine să trăieşti! Dar rău fac. fiului său. Evenimentele sunt supuse unei analize necruţătoare. Alienarea ia la el forma unei muţenii absolute. N-are filozofie de negustor. Gae.. Nae Cismaru. chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el! [. deodată. acum.. îl înjură şi-l sileşte să achite cotele. . figurile centrale ale satului. deşi formula s-a banalizat. intră cu ciomagul la el. care însoţesc trecerea unei întinse categorii sociale spre altă formă de existenţă. Exclus din partid. Omul care arată atâta omenească sinceritate are însă o fire demenţială. Ţinta ironiilor usturătoare nu mai sunt. mă. zice prozatorul despre eroul său). o altă rezonanţă decât cea obişnuită. nu eu? [. a satului postbelic. Ouăbei. Costache al Joichii. Biznac? Ce-o să mănânci. Bălosu şi fiul Victor. inutil." Toate acestea Moromete le pronunţă cu o duioşie despre care nu ştim cui se adresează: lui însuşi. în cele din urmă. Adam Fântână etc.. el consemnează în linişte tot ceea ce se petrece în viaţa satului. fără ca. el ameninţă pe silişteni cu „ascuţirea luptei de clasă" şi-i bagă. Bilă e reprezentantul „Arlus"u-lui în sat şi. a seceratului manual etc.. de o excepţională autenticitate literară. Un ţăran. el continuă să dea roată primăriei.. Vorbele capătă. şi Moromete pare profetul 218______________________________________________________Eugen Simion unei cauze iremediabil pierdute: „Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui. Niculae. deocamdată. el umblă cu creioanele în piept şi se adresează invariabil. împins de evenimente pe scena satului. Voi... el vrea să amâne. la puşcărie. Şi de ce crezi tu că n-ai fi ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari. II___________________________________________219 demitizante. sugerând dramele obscure. termenul fatal. că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta. foarte viu.. Valache le-a plătit o dată. Mantaroşie. Cu hotărârea cu care îndepărtează ideea morţii. olimpiene inerţii ("prizonier fără scăpare al elementelor şi al lui însuşi". ci Bilă. Unele dintre ele capătă o expresivitate literară excepţională. el este judecat şi băgat la beci.adresează cuiva. Isosică. în cercul bătrânilor „liberali" adunaţi în pridvorul caselor sale. şi ţăranii nici nu-l socotesc ca atare.

topit în ţesătura cărţii. este Isosică. el este purtat în roabă de nepotul Sande şi. Simbolul acestei civilizaţii în asfinţit. învingător iese un necunoscut. preocuparea pentru o realitate spirituală mai adâncă. Şi Preda. după un moment de revitalizare (dragostea pentru Fica). Ideea lui este că numai un om puternic şi drept se poate opune violenţei instaurate în Siliştea-Gumeşti de Vasile al Moaşii. se sperie de comisia care umblă după cote. Instrumentul lui e Ciulea. moare spunând doctorului: „Domnule. Scriitori români de azi. înmormântarea. Beju. semn al unei istorii care pătrunde violent în viaţa tradiţională a satului. după cum se simte în Morometii. E corespondentul mai înzestrat al Guicăi în noua lume a satului. dar lucrurile nu se schimbă prea mult. Dispare. rea de gură. şi un roman al lui Niculae (reluat. mai mult decât în primul volum (în legătură desigur şi cu ideea cărţii). construieşte o intrigă complicată în scopul de a-şi îndepărta adversarii politici. II___________________________________________221 Există. Siliştea-Gumeşti a intrat. arhetipale. s-a specializat în demascarea duşmanilor. eu totdeauna am dus o viaţa independentă". după oarecare timp. satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor pline de spirit. Pe această mică scenă politică au loc mari manevre. lumea plină de farmec a lui Moromete va fi Niculae. Ilie Moromete încearcă să stăvilească acest proces şi readuce în acest sens în sat pe Ţugurlan. pregătirile pentru secerat. atins şi el de violenţa istoriei. Jocul băieţilor pe câmp (bobicul). Fără cai. el este un lago de ţară. Asistăm. Plotoagă. odată ce praporii flutură la poarta Morometilor. istoria se suprapune peste imaginea unei realităţi arhaice. fuge şi se îneacă în râu. presimte viitoarele mişcări ale adversarului. spirit realist. Zdroncan. un ţăran nevinovat. pierzând totodată. Isosică. fiul unei femei care văzuse pe Dumnezeu. ca personaj literar. şi orga220_______________________________________________________Eugen Simion nizează o acţiune de compromitere („operaţia Cotigoaia"). Ilie Moromete. Cel care va duce mai departe. Mai interesant. într-o zvârcolire tragică. Bilă îşi scoate creioanele. chipul în care tinerii ţărani tratează chestiunile erotice. parastasul. om dur. cenzurează scrisorile. are. formele de ritual (spălatul picioarelor. în roman la o adevărată bătălie pentru putere în Siliştea-Gumeşti. Isosică. Satul arhaic. II. o femeie teribilă. lipsită de măreţie. dealtfel. Un activist stângist. o agonie lentă. Procesul este obiectiv. „legătura cu Uniunea Sovietică". Gheorghe. curând. Vasile al Moaşii. Fiii s-au împrăştiat demult. cu ierarhii sigure. Ciulea are un surprinzător fler detectivist. Inteligent. Alarmat. Adam Fântână. secretar de partid. muncitor la un siloz. satul ca imagine a lumii statornice. unul trădează. are un har ciudat: pe el nu-l latră câinii. la Rusalii). combinaţii shakespeariene. definitiv. casa Morometilor trece în mâinile Ţiţei. Asupra satului aşezat de altădată. „nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi". dezvoltat în Marele singuratic). unicul copil rămas în preajma bătrânului ţăran. intrată. civilizaţia moromeţiană sunt sortite să piară. cum zic ţăranii. istoria nu ţine seama decât într-o mică măsură de voinţa oamenilor. însă conjuraţii se suspectează între ei. ea leagă şi dezleagă firele în Siliştea-Gumeşti. în închipuire. lasă ca râurile tulburi ale istoriei să invadeze această mică aşezare liniştită din câmpia Dunării. Mantaroşie vor să îndepărteze pe responsabilul morii.deposedat de putere. Din el. inventiv. soţia. . spionul satului. se abat „evenimente pline de viclenie". Voi. în alt sistem de relaţii. Ţugurlan se întoarce. ca dintr-o groapă fără fund.

întărind ideea unui cod al vieţii ţărăneşti. întoarsă în sat. totuşi. ele se pierd în râurile mari ale naraţiunii. sunt tratate cu linişte epică. în intenţia de monografie. într-o stare normală de beatitudine a simţurilor. întâlnind nişte legi morale severe.atitudinile curente ale bărbatului în familie. după câţiva ani. mama şi fiica. Excelent înfăţişat este în Morometii. cum se îmbracă şi ce este îngăduit unei fete etc. Niculae Moromete. şi notaţii mai dure. mai departe. fără ostentaţie. Fata lui Adam Fântână are un mers nicăieri. Este ghicit.. trece după prima experienţă pe acest plan printr-o stare de greaţă. O scenă nefirească pentru ceea ce ne-am obişnuit să numim sănătatea morală. alta de lesbianism ţărănesc 222_______________________________________________________Eugen Simion etc. uneori sub forme ironice. se manifestă colateral. Ileana suferă şi ea de . O fată de vârsta lui îl surprinde într-o poziţie echivocă şi de aici înainte fata va fi obsedată de ceea ce văzuse. unde el dusese fata pe care o iubeşte. dar. O silă imensă îl paralizează. Greaţa nu durează. experienţa se repetă. tărăgănat. erosul ţărănesc. e drept. cu altul în patul alăturat. sub forme aberante. Situaţiile fundamentale în dragoste. suspicios. iar fata ei. Sora e una din acele firi bune şi slabe de care e plină şi literatura rusească. Dostoievski şi Tolstoi au făcut din ele nişte sfinte. pudoarea ţărănească este aceea în care buna şi slaba femeie. cum se poartă o femeie măritată. înfăţişate în carte. pentru cei care o văd. peste drum. vorbeşte de rău pe băiat. aceasta înseamnă că el se duce undeva. gata oricând a fi întrerupt pentru a sta de vorbă cu cineva. „cu paşi rari şi cu fruntea plecată şi tăcut. aşternut. de departe. tânăr de tot. violent şi. Nu s-ar putea spune că eroul rural este senin. o veşnicie şi. Un om porneşte de acasă şi. nu în chip etnografic superficial. moravurile rurale nu sunt totdeauna sănătoase. ci vizând o atitudine proprie faţă de existenţă în toate actele fundamentale ale vieţii. pe care literatura le-a tratat în nenumărate chipuri. calm. sunt aici văzute prin oglinda unei psihologii speciale. străbătând fără rost câmpiile. Ileana lui Costică Roşu nu înţelege această inerţie bizară şi. Femeile. după mers. mersul nenorocirii. Povestea unei fete care iubeşte fără speranţă. fără să se ruşineze de fetele cu care stă. povestea unui tânăr care este maltratat de fraţii şi părintele fetei încât înnebuneşte şi umblă de atunci numai călare. fără violenţa naturalistă. trecute în proză. „ceva se înţepeneşte în mintea ei" şi. Sunt. fără pudoarea prozatorului vechi care întoarce ochii de la astfel de lucruri mai delicate. Nişte fete „petrec în covergă" şi un adolescent le priveşte cu uimire şi dezgust. Marin Preda se apropie de Sadoveanu din direcţia însă a prozei de analiză. apoi. sunt. se lasă întinsă în iarbă. Dacă merge rar. Văduva lui Ilie Pipă se culcă într-un pat cu un băiat. o scenă de isterie colectivă. strivit parcă de fâlfâitul morţii care i-a intrat în curte". acolo. ceilalţi ghicesc unde se duce. şi în ierarhia morală a satului locul lor e foarte jos. Preda e doar un realist care notează cu cruzime. II. alteori cu o evidentă notă lirică. El izbucneşte tulbure. dacă se duce într-un loc mai apropiat. la o rudă din celălalt capăt al satului. De mare efect e în roman prezentarea stărilor existenţiale care însoţesc aceste viclenii ale instinctului erotic. natura umană are peste tot şi laturile ei umbroase. temperat.. n-au ruşine. Fata este întrebată şi răspunsul este contestat în şoaptă. pe câmp. intenţii ascunse. mersul e liber. Sora. vinovate trădează paşii ei nehotărâţi etc. văzând un flăcău.

Ilie Moromete moare. rămase în cutele memoriei sale. proiecţii semnificative pe ecranul enorm al fanteziei. o viziune unitară coerentă.. totuşi întâlnite undeva. devine el însuşi un personaj. Romanul este. cu conştiinţa încărcată. şi anume personajul cel mai bine plasat pentru a judeca pe celelalte şi a da faptelor. Una dintre ele se repede cu ghearele în parul lui Niculae: „Odaia se umpluse de gâfâitul muierii". trăia în sculptura naivă a lui Din Vasilescu. cândva. II___________________________________________223 bărbat intrat în mijlocul unui grup de femei tinere. Râsul impertinent al tânărului bărbat sălbăticeşte aceste femei şi revolta creşte odată cu o misterioasă aţâţare. viaţa interioară (viaţa de sub ochi) o amplifică pe cea dintâi şi o prelungeşte dincolo de limitele timpului. spargerea naraţiunii .boala feminităţii prediste: buimăceala ("lovită de o buimăceală care îi încetini şi mai mult mişcările. văzute undeva. Criza trece şi femeia se potoleşte brusc. Niculae îşi aminteşte ce s-a petrecut demult. n-are linişte până ce tatăl nu reapare în existenţa sa onirică. ele sunt însă totdeauna posibile. la urmă.. în literatura romană. omul unei civilizaţii care piere. cu simţurile încordate. în planul imaginaţiei. se întâlnesc într-o nouă alcătuire: „Dar era o lumină şi o zi mişcătoare şi nu neapărat aceea care tocmai se încheiase. Personajele continuă să exprime pe autor." Procedeul epic este de efect. notează prozatorul. M. este în Moromeţii prezentarea acelei stări tulburi pe care o trăieşte un Scriitori români de azi. „A se face lumină sub ochi" este semnul deschiderii porţii spre o lume fantastică în care lucrurile şi fiinţele. fiindcă nu se mira de ele. reale şi imaginare. omul adunărilor liniştite. opera unei elaboraţii exemplare. se uită plin de uimire la oamenii şi lucrurile care îşi vedeau de mersul lor ca într-o viaţă adevărată. autorul continuă să fie regizorul acestor destine. 224______________________________________________________Eugen Simion Moromete cel vechi. şi fiul. Risipitorii (1962) reprezintă pentru Marin Preda trecerea de la stilul epic indirect la stilul direct. reformulează gânduri. acum. impresii. scăldaţi adesea în culori niciodată văzute pe pământ. aşezate la casele lor. Voi. trăieşte de aici înainte în închipuirea Fiului. retrăieşte. măritate. subtilă ca intuiţie a psihologiei colective. fatal. obiectivă are o durată şi un spaţiu limitate. Viaţa exterioară. Trecerea înseamnă. structura romanescă mai variată. Nu era o părere. şi dă în acelaşi timp o prelungire ipotetică faptelor. în fapt. de parcă ar fi picnit-o somnul". mâhnit că-şi părăsise în ultimii ani tatăl. acela care dă posibilitatea autorului să-şi exprime ideile fără a mai recurge la limbajul personajelor. şi sub acest aspect. Limbajul este. Preda poate să concentreze în acest plan al naraţiunii un mare număr de fapte. intervenind în dialogul cărţii. Niculae (erosul este văzut în Moromeţii cu ochii acestui personaj imprevizibil) merge în casa Stelei lui Jugavru şi acolo întâlneşte fetele cu care copilărise. unde se petrec întâmplările ratate în existenţa obişnuită. şi aceasta este semnul că fiul şi tatăl se împăcaseră sub puterea unei lumini a spiritului care poate smulge din neant fiinţele şi le poate da viaţă. totuşi libertatea prozatorului faţă de personaje rămâne relativă. Niculae e auzit râzând în somn. Moromete tragic. Puternică. pe această temă gravă. mai subiectiv. Prozatorul ştie mai mult decât eroii săi şi. Niculae are şi altă viaţă. Scenele scăldate de lumina de sub ochi sunt sau nu adevărate. Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris mai mişcător. femei.

La această familie de personaje trebuie să adăugăm pe doctorul Munteanu şi pe doctorul Sârbu. doctorul Munteanu. dar ele nu justifică totul. Petre Sterian este muncitor la „Ateliere". ştie să tacă. Gabi. la acest punct. participă la viaţa politică. cazul cel mai interesant este acela al doctorului Munteanu. analizându-le. Primul acoperă o mare arie socială şi se întinde pe spaţiul a două generaţii: părinţii (Petre şi Rodica Sterian. pe scurt. Prozatorul descoperă o relaţie coerentă. 1969). o ezitare. Voi. Doctorul Munteanu face politică. bun specialist. înainte şi după cel de al doilea război mondial.şi introducerea masivă a eseului. Constanţa. în genere. activistul perspicace. în altă parte. Constanţa. epoca le este favorabilă. materia romanului şi. Din roman al spaţiului social. rămas până la sfârşit fără identitate literară precisă. el câştigă pe toate planurile. Vale. pentru a reveni. Gabi Sterian ratează în viaţa sentimentală. Ei au tot ce trebuie pentru a reuşi. cu preocuparea (tehnică Scriitori români de azi. Mimi Arvanitache). şi ea luminează prea puţin destinele personajului. romanul unui sentiment. într-o schemă sociologică (muncitorul onest. La prima vedere. verificată!) de a subordona viaţa psihologică unui ansamblu de forţe economice şi politice. Toma Sterian — fratele celui dintâi. în triumful sau eşecul individului intră şi o voinţă bine sau rău dirijată.) şi. destinul pot justifica multe. care leagă viaţa individului de ceea ce el numeşte. ca bătrânul Arvanitache etc. Epoca. atinşi de rigorile revoluţiei. om de voinţă fermă. secretă. Marin Preda nu face nimic pentru a evita la acest capitol obsesiile maniheistice ale prozei din deceniul al Vl-lea. II___________________________________________225 realistă cunoscută. Copiii intră în alt sistem de relaţii. talentul lui Marin Preda îşi regăseşte forţa lui reală. şi al vechiului lor prieten. lucru nou la Marin Preda. mama doctorului Munteanu etc. apoi se retrage brusc. Părinţii intră. II 226_______________________________________________________Eugen Simian în Risipitorii. accentul căzând acum pe funcţiile morale ale individului. Risipitorii este romanul unei familii şi. se căsă- . totuşi viaţa lor ia adesea un curs tragic. fără explicaţii. dr. urmărite în existenţa (sau existentialitatea) lor. Explicaţiile diferă. individul care şi-a pierdut. în fapt. Dramele lor constituie. Istoria. subdestin. complicitatea. Gabi sunt intelectuali. lucru curios. a IlI-a. şi viaţa lor morală este mai bogată. în altul de incapacitatea de a vedea şi accepta eroarea. Risipitorii constituie şi în alte privinţe o carte de experiment. o lipsă de angajare morală. odată cu situaţia socială. istoria prieteniei lor fiind una din temele privilegiate ale cărţii. Toma. Ca să facă istoria părinţilor. Munteanu. este cunoscută. apoi ratează lamentabil. într-un caz e vorba de conformism moral. ceea ce îl pierde este ambiţia lui socială. Lungu. personalitatea. Aşa cum se prezintă în forma definitivă (ed. Risipitorii devine un roman al timpului psihologic. a forţelor subiective lângă complicitatea existenţei obiective. 15 Scriitori români de azi. şi eşecurile lor nu se mai explică social. Inteligent. la îndemnul fratelui său. prozatorul recurge la istoria socială. Voi. şotii Arvanitache — oameni cu stare.) şi copiii (Constanţa. mai marea libertate a autorului de a tulbura discursul epic prin reflecţii personale. activist de partid. şi faptul că Marin Preda a dat trei versiuni arată că la dificultăţile demersului s-a adăugat şi o nemulţumire de ordin estetic faţă de soluţiile iniţiale. ştie să vorbească. şi eşecul lor provoacă eşecul altora.

singurul creator. liniare. toată voinţa lui a pus-o în slujba unei ambiţii profesionale: aceea de a descoperi secretul unei boli teribile. dr. încearcă să se sinucidă. şi doctorul. Părăsind meseria. el a ales să slujească. după doctorul Sârbu. Voi." însă doctorul Sârbu. pe cea din urmă. este de a fi încercat să-şi părăsească meseria. apoi o părăseşte pentru a se recăsători cu fata unui om politic bine plasat. totuşi. pe doctorul Strihan. avansează un punct de vedere contrazis sau verificat mai târziu de ei sau de alte personaje. îndepărtează această ipoteză. Este locul de a observa că personajele lui Marin Preda nu se definesc de la început şi. totală. Având de ales între Idee şi Ambiţie. Ce l-a învins pe acest tânăr făcut să învingă? Ambiţia socială nu explică totul. ce ni se înfăţişase. cum se spune. La Marin Preda ceea ce domină este categoria personajelor rotunde (observaţia este valabilă şi pentru Moromeţii. Doctorul Munteanu. — pe care o capătă prin vecinătatea cu ideile. efortul lui a fost ca pe porţile libertăţii să nu năvălească urangutanii cu bâtele în mână. mai penetrant. El furnizează doctorului Sârbu faptele doveditoare: n-a persecutat. schizofrenia. Confruntarea are loc. circulară. Natura moromeţiană este prin excelenţă o natură. „Pasiunile lui au o anumită puritate — concede. Aventura doctorului Munteanu este judecată aspru de ceilalţi. II___________________________________________227 deosebea în literatura modernă personaje rotunde şi personaje plate. repliabile. Vina lui. ascunse. Conversaţia este o formă nu de elucidare. Aventura lui diplomatică e justificată prin dorinţa de a . evitând confesiunea directă. E. singura pârghie morală pentru un intelectual. că ştim totul. Marele singuratic). Dispreţul şi greaţa faţă de ipocrizia generală l-au împins la această soluţie extremă. apoi mărturisirile sale răstoarnă perspectiva. doctorul Munteanu este un arivist obişnuit. dar e silit s-o părăsească repede şi să revină de unde a plecat. dezvăluie totdeauna adevăruri parţiale. Pentru altii. ele nu intră într-o schemă prestabilită. Strihan. din aceeaşi serie tipologică. doctorul Strihan este un vechi adversar politic. ca o formă lamentabilă a labilităţii în compromis ne apare. intransigentul doctor Sârbu. Intrusul. majoritatea ambiţiilor sunt norocoase pe acest plan. vorbind despre ei sau despre alţii. el şi-a pregătit terenul ca să fie dispreţuit şi să devină un om slab ("jucăria — zice el — altor forţe sociale care n-au nici un interes ca psihologiile profesionale să se coaguleze şi să-şi câştige o relativă independenţă în lupta socială"). văzând actele lui şi comentariile celorlalţi. doctorul Sârbu. acum. Nu sunt pozitive sau negative. incapabil să rămână senin şi puternic în faţa schimbărilor. îi prevede înfrângerea. Constanţa. fără ezitări. şi vechiul lui prieten. ambigue. Intră în diplomaţie. Personajul capătă altă dimensiune morală: ceea ce părea mărunt carierism devine expresia unei obsesii pozitive. până atunci. duşmanul lui.M. în genere. ci de amânare a revelaţiei adevărului. Ar fi dat o lovitură puternică orgoliului profesional. Ele se definesc pe măsură ce existenţa lor se complică. deloc pur. aducând fapte până atunci ignorate din viaţa lui. deloc liberal. Despre doctorul Munteanu avem impresia. ele revin adesea la punctul de plecare.toreşte cu Constanţa. Forster Scriitori români de azi. Doctorul Munteanu îşi justifică actul lui disperat prin imposibilitatea de a accepta eroarea. sunt nişte conştiinţe tulburate care îşi trăiesc succesele sau înfrângerile cu luciditate. ca o dorinţă superioară de perseverenţă în idee. Personajul însuşi îşi justifică eşecul.

la idee şi va încerca să-şi realizeze altfel aspiraţiile. cu alte cuvinte. un individ. solar. a practicat conştient o pedagogie a entuziasmului. însă nici această destăinuire nu justifică integral personalitatea şi înfrângerea doctorului Munteanu. aşadar. într-adevăr tulburătoare: înfrângerea începuse nu pe plan social. dar dacă va constata. II___________________________________________229 Eşecul doctorului Munteanu are şi această latură psihanalitică. fără acces la contemplaţie). totuşi. sunt tot atât de intratabili ca şi cei al căror suflet zace în întunericul cel mai adânc. însă. în conştiinţa că trebuie să moară ("că nu e etern şi că trebuie să obţină eternitatea prin idee"). el cunoaşte calea de a renunţa. Mama doctorului este o fiinţă superioară şi cultivă în fiul ei ideea că este un om de excepţie şi. Sârbu se reface prin intermediul inteligentului doctor Drăghici. cum ne lasă să înţelegem. totuşi secretul eşecului nu ni se dezvăluie până la capăt. n-a putut rămâne senin şi a eşuat în intrigă 228______________________________________________________Eugen Simion măruntă. doctorul Munteanu mai avansează o ipoteză. Prietenia faţă de doctorul Sârbu nu-i suficientă. pe un anumit plan. Prietenia cu dr.. Nu renunţă. tristeţea ei nu dispare. echilibrul lui este provizoriu. dimpotrivă. noua şotie. Marin Preda îi dă. Măreţia omului constă. adesea. înfrângerea doctorului Munteanu este iremediabilă. de ipocrizie. Conflict tipic freudian. un personaj pozitiv. stimulatoare. Personalitatea ei nu este anihilantă (castratoare). Greaţa şi dispreţul l-au doborât şi moartea i s-a părut (iată o idee gidiană la Marin Preda!) singura formă de libertate. voinţa mamei ca fiul să depăşească mediocritatea soţului. La originile ambiţiei lui neobişnuite ar sta. altă dezlegare: mama nu acceptă ca doctorul Munteanu să părăsească pe Constanţa şi nici mai târziu.. în consecinţă. aşteaptă un copil. ci în raporturile lui cu mama. caz încă deschis... care.. în conversaţia cu prietenul său. iraţională şi mediocră. Mama este. Doctorul Munteanu e. este un personaj de umbră.." Scriitori români de azi. „Oamenii — spune el — care trăiesc sub imperiul unei lumini lăuntrice. acceptă compromisul. un idealist (în sens moral) şi. pentru a se impune. şi fiul are faţă de mamă un sentiment de iubire plină de stimă. că oamenii n-au nevoie de serviciile lui. Contactul cu proza modernă . cum e mama. deci. fireşte. dar a pierdut cârma. încă o dată. potrivit ideii că adevărul are uneori nevoie. voind să slujească adevărul. subiect de reflecţie pentru cititor. spirit fin. Marele singuratic mama. Cert este că orgoliul nu a putut proteja personajul în faţa forţei dure a subdestinului. încă o dată. în relaţii mediocre şi să rateze un mare sentiment (iubirea pentru Constanţa). îi rămâne deschisă încă o poartă a libertăţii. după el. înfrângerea constă în faptul că mama s-a îndrăgostit de Constanţa şi că fiul nu mai poate avea nici o putere asupra ei.se instrui. Această încheiere arată că soluţia doctorului Munteanu nu este definitivă. un practician fără ambiţii. lucru neobişnuit în proza lui Marin Preda (în Moromeţii. de ce? Explicaţiile lui sunt puternice. Iată un personaj nou (absent în carte) şi o relaţie pe care literatura psihanalitică a speculat-o îndelung. Voi. Puritatea pasiunilor lui nu l-a ferit să intre. Eşecul lui este existenţial şi nici o cauză nu-l poate explica până la capăt. dealtfel doctorul Sârbu l-a părăsit când i-a fost mai greu. Doctorul Munteanu este un adevărat risipitor. A vrut să fie consecvent cu ideea la care a aderat. că trebuie să realizeze în viaţă ceva mare. aici. când Irina.

că rămân în faţa lor la fel de nătângă şi de proastă cum rămâneam în faţa mamei când îmi punea fierul în mână să calc o rufă?. doctorul Sârbu joacă rolul de instrument al justiţiei. ea cade într-o stare depresivă din care numai timpul şi priceperea doctorului Drăghici o pot scoate. Voi.. desigur. reflectează autorul. la prima vedere. cu reacţii imprevizibile. îndrăgostită de doctorul Munteanu. pe patul spitalului. provizorie. Eşecul ei este. mama. fără să facă ceva pentru a o împiedica. Mai puţin realizat artistic. cum este aceea. să se observe. el face uneori erori. Având vocaţia adevărului. soţia nenorocoasă a doctorului Munteanu. trebuie spus că el este un Mercuţio care foloseşte în loc de sabie silogismul. adevărul — parţial. este cel mai puţin apărat dintre toate. un doctor Munteanu mai puţin orgolios şi mai intransigent. incapabilă să accepte compromisul. se gândeşte la eşecul ei în căsnicia cu doctorul Munteanu. de pe teren. Constanţa inaugurează un tip feminin care va reveni în operele ulterioare: feminitatea buimacă. doctorul Sârbu este personajul socratic al cărţii. Nu e de mirare că s-a recăsătorit atât de curând. Are pentru doctorul Munteanu un sentiment de prietenie şi forma lui de a stima este de a fi sincer până la brutalitate. apoi. gratuit. la eroii lui Marin Preda o conştiinţă a culpabilităţii. intransigenţa îl împinge spre eroare. doctorul Munteanu voise să-şi scape prietenul de o femeie rea şi nesinceră. Părăsită de soţ. cunoaşte un rău de existenţă asemănător care o va duce. însingurarea Constanţei este explicată în alţi . Fiica. în ochii doctorului Munteanu el este un personaj culpabil. de a considera că prietenul său a procedat neloial luându-i pe doctoriţa Tiberiu.i-a dat lui Marin Preda ideea de a construi o psihologie abisală pe fundamentul moral al unui carierist vanitos. în viaţa doctorului Munteanu. atunci când. un eşec prin ricoşeu. viciul lui este viciul reflecţiei. fiind un sentiment lipsit de finalitate. apoi părăsită. de refuz de a accepta viaţa. Revenind la doctorul Sârbu. să-i spun că îmi merge prost cu elevii.. Căci prietenia. Crescuse greu ("parcă avea două mâini stângi"). căci ce amintiri puteau să-l împiedice pe el să mă uite. Prin el. Judecă fără milă pe prietenul care îşi părăseşte profesiunea şi-i prezice căderea. înainte de a accepta o explicaţie." Scriitori români de azi. o făceam doar ca să mă vait. Prietenia faţă de doctorul Munteanu nu este necondiţionată şi. II___________________________________________231 Ca şi în cazul altor personaje. procedând astfel. când eu treceam totdeauna mută prin faţa lui când veneam acasă. impenetrabilă. trecuse şi ea printr-o fază de buimăceală. de retragere în sine. Rodica Sterian. De-abia mai târziu aflăm însă că. o justiţie care însă îmbrăţişează cauza celui judecat. de exemplu. în cele din urmă. el verifică toate ipotezele. relevă o personalitate puternică. avusese dificultăţi la şcoală. să fi vărsat o lacrimă. soluţia este. Aici va încerca să-şi înţeleagă vina: „De ce oare — se întreabă — n-am scos eu o lacrimă când m-am despărţit de bărbatul meu? Barem când a plecat să fi plâns. ameninţată de moarte. că m-a uitat atât de repede. Plăcerea lui este de a conversa. şi când deschideam gura. Mai impenetrabil este cazul Constanţei Sterian. apoi îşi revenise şi-şi crescuse cu pricepere copiii. devenind adultă. prozatorul ne dă 230_______________________________________________________Eugen Simion imaginea unui sentiment fragil angajat într-o luptă inegală cu mentalităţile dure ale epocii. O are şi Constanţa. Există.

un şef de personal ipocrit. fără metafizică. prima ei reacţie este sa fugă. foarte modern ca viziune asupra psihologiei umane şi substanţial în analiza unor cazuri de conştiinţă. Călin Surupăceanu. delapidatori etc. complementare sau contradictorii. mândră. O conjuraţie pune în primejdie viaţa Brigăzii tineretului. Prozatorul clasic închidea individul într-o categorie (melancolic. pe lângă interesul şi entuziasmul muncitorilor. Risipitorii înfăţişează şi mediul uzinei. Tehnica romanului constă în a prezenta o serie de adevăruri succesive. Vale 232_______________________________________________________Eugen Simion este un tânăr inginer care. opera pe care o discutăm nu ocoleşte aceste zone. Dorinţa de a face. în limbajul literaturii au pătruns termeni ca dublu. Mimi Arvanitache acceptă greu dragostea lui Gabi Sterian. E partea cea mai datată şi mai neizbutită sub raport epic într-un roman. în realitate.). Perspectiva la acest punct este sociologizantă şi analiza nu reuşeşte să treacă peste vidul ei. în afară de fabrică. interpretat de inclementul doctor Sârbu. victimă în cele din urmata istoriei. Spuse astfel. o birocraţie rea. intrând în uzină. un roman al spaţiului social nu l-a părăsit pe Marin Preda şi. pe care o studia apoi cu sentimentul unei obiectivităţi depline. urmărind destinul unui individ puternic şi inteligent. ajunge pe un şantier. lucrurile par simple. ca în Personna lui Bergman. un grafic foarte sugestiv al formelor pe care le ia angoasa. după o complicată poveste sentimentală. pentru ca şi acest adevăr subiectiv. are ceea ce se . se împrieteneşte repede. care dezvăluie o nouă concepţie asupra persoanei şi o nouă metodă de analiză. altfel. la îndemnul inginerului Dan. autorul Risipitorilor ia ca pretext o tulburare psihică pentru a studia un caz existenţial (alienarea).termeni de doctorul Munteanu (el pune. un inginer fricos. întocmeşte fişa clinică a Constanţei (în cazul acesta este vorba şi de o boală adevărată). dovedind astfel că psihologia omului modern se constituie dintr-o sumă de ambiguităţi. accentul pe consecinţele morale ale unui avort!). la curent cu toate aceste descoperiri. îi atrage atenţia şi periferia urbană (prezentată în pagini admirabile). pesimist etc. îl părăseşte într-o criză de demnitate. ucenic vopsitor într-o mahala bucureşteană. vechi legionari. obiectul lui (psihologia individului) s-a dovedit a avea adâncimi la care vechile instrumente de analiză nu mai ajung. apoi. în genere. paralel. Un tânăr. în Intrusul (1968) observaţia se concentrează asupra unui individ şi. când tânărul dă semne de iritare. Marin Preda scrie romanul unui destin din care se pot deduce mai multe lucruri. descurajantă: un şef al serviciului de aprovizionare machiavelic. E vorba de o naraţiune ce înaintează într-o direcţie unică. se califică. expansiv. dându-ne. împrumutaţi din psihanaliză. şi naraţiunea deschide spre ele perspective adânci şi tulburătoare. medical. în chipul prozei moderne. devine electrician. complex. să se stabilească pentru totdeauna în mijlocul unei lumi venite de peste tot. Hortensia Papadat-Bengescu făcea o dare de seamă despre evoluţia ulcerului. Omul este sociabil. imprevizibilă se vede şi din studiul altor personaje. viaţă secretă. Scriitorul modern a pierdut această siguranţă. întâlneşte. Preferinţa scriitorului pentru feminitatea curioasă. parţial. refulare. însă intenţiile malefice sunt dejucate. să fie reluat. ajută la ridicarea unui oraş nou şi se pregăteşte. Prin altă ramură a familiei Sterian (Vale). femeile ratează în literatura lui Preda din orgoliu. Marin Preda.

ipotetică şi. Călin Surupăceanu. Cartea începe în momentul în care neprevăzutul de care vorbim apare şi împinge destinul acestui mărunt electrician spre o zonă tragică. Există un capitol în Intrusul în care eroul încearcă să-şi explice această tristă înlănţuire. totuşi. fără să ştim dacă acolo unde se duce. plecând într-un necunoscut tot atât de putin promiţător? Acestea sunt întrebările pe care le pune prozatorul şi le oferă cititorului pentru a medita el însuşi asupra lor. Nu e totuşi aşa. Accidentul pune între el şi lumea în care până atunci se integrase perfect o barieră de netrecut. desigur. de neînţeles poate fi o simplă ratare. în cele din urmă. Istoria acestui destin e mult mai complexă şi cu ecouri mai adânci în conştiinţă decât se observă la prima vedere. a fost. E un fel de parabolă a posibilităţilor de existenţă. şi acest act are pentru el consecinţele cele mai dureroase. într-un loc necunoscut. se pare că nimic n-o să-l împiedice să trăiască satisfăcut în oraşul unde el a pus prima piatră. săvârşeşte un act curajos. dar şansa e nesigură. e ocolit de prieteni şi nu găseşte nici o înţelegere în jur. lipsiţi de înţelegere. neînţelegere şi. e mai mult decât o dezbatere etică. apoi. dacă nimeni nu e vinovat de acest eşec. va găsi linişte şi înţelegere. împrejurarea că el pleacă în căutarea aceluiaşi inginer Dan. Marin Preda lasă personajului său o şansă. echilibrul. poate. dacă nimic nu stă în calea acestei reabilitări. Tânărul Călin Surupăceanu îşi va regăsi. Dacă multe fapte se pot explica şi dacă înţelesul multor tragedii e limpede. Nimic nu anunţă în el un Meursault. fără să ştie. el încearcă să ducă viaţa dinainte. fără să dorească. ostilitate. să spunem că personajul. E limpede că romanul are un secret. de existenţă. întâmpină. un om tare. ceva neprevăzut se întâmplă şi curmă firul unei existenţe fără traumatisme. Cartea se deschide în clipa în care personajul se hotărăşte să părăsească oraşul. Călin Surupăceanu reface în fantezie istoria societăţii omeneşti. sensul existenţei sale încurcate. Dar ele nu sunt decât nişte punţi spre altă întrebare. devine eroul unei tragedii inexplicabile. cum se întâmplă că. într-un anume sens. pentru a merge în altă parte. Voi. nu pentru că ei ar hotărî un complot al indiferenţei. pe deasupra voinţei şi înţelegerii oamenilor. părăseşte totul. II___________________________________________233 a complica lucrurile. Ars pe faţă şi pe mâini. e părăsit de femeia de care era iubit şi pe care o iubeşte. care. E mai mult chiar decât o excepţională naraţiune despre nefericirea unui individ. dar toate acestea nu înlătură şi nu explică mai ales drama al cărei erou. iritare. mutilat. făcând un act ieşit din comun. dacă este aşa. individul nu mai poate lega 234______________________________________________________Eugen Simion firul rupt al existenţei sale şi. dar nu pentru că oamenii ar fi răi. îndoială. inteligent şi drept. copilul şi prietenii. nu e. Ca un nou Candide (un Candide al epocii industriale!). fără prea mare importanţă. cum e aceea a unui tânăr care. poate. dar faptul nu mai e posibil. alungat de nelinişti. şi în această utopică derulare vrea să afle care este cea mai bună dintre existenţe şi în ce chip trebuie să trăiască . va afla din nou plăcerea de a trăi şi va înţelege. hotărâtoare. Fără Scriitori români de azi. Cum se face că omul care săvârşeşte un act de eroism. neînţelegător şi neînţeles. ci din cu totul alte pricini? Şi. unde lasă soţia.cheamă vocaţia adaptării. care-i deschisese ochii asupra lumii ce se pregătea să intre hotărâtor în câmpul istoriei şi să schimbe faţa societăţii. îşi va reface familia. o victimă a complicităţii vieţii şi a istoriei. fără însemnătate.

romanul unei ratări. o meditaţie încordată. pentru a pune bazele unei lumi fără tragedii. Totul e însă zadarnic. Marele singuratic depăşeşte motivaţia realistă şi tinde să facă dintr-un caz (istoria unui tânăr care eşuează în încercarea de a impune semenilor o 236_______________________________________________________Eugen Simian noua religie!') un destin. pentru ca ura şi violenţa să nu triumfe în lume. Cu Marele singuratic (1972). Marele singuratic este până la un punct. conflict moral. în această linie (linia centrală a cărţii). apoi. secretul tragediei. Constanţa. Intrusul are. dacă omul n-ar trebui readus în starea lui paradisiacă. şi dintr-o nevoie. aceasta e explicaţia eşecului tânărului Surupăceanu. Literatura română număra mulţi resemnaţi. încolţesc ura şi îndoiala. înfrânţi. Ce sugerează el e că nu există totdeauna o potrivire între logica destinului individual şi logica Scriitori români de azi. de echilibru. prin aceasta." Acesta să fie. Nu oferă o soluţie şi. „Omul — spune prozatorul — e o divinitate înlănţuită de puterea condiţiilor. nu se resemnează în faţa necesităţii oarbe. Munteanu. încearcă. Marin Preda revine la romanescul tradiţional (istoria unui destin. verifică efectele forţei. el depăşeşte marginile unei bune cărţi de proză. al ideii de istorie. E mai mult decât atât: e o confesiune. ne întrebăm. la drept vorbind. o privire cercetătoare pe care un prozator ce crede în valorile morale eterne o aruncă lumii de azi. Tema mai intimă a cărţii este încercarea de a ieşi din istorie. nici spiritul de justiţie al inginerului Dan.) cu o experienţă nouă. societate şi al relaţiilor dintre individ şi . poate. că individul. în orice caz. adică la starea inocenţei. mânat de o forţă oarbă pe care prozatorul o numeşte subdestin. ale înţelepciunii. Marele singuratic este un roman ideologic. intriga sentimentală etc. împiedicând să se manifeste vocaţia spre fericire a omului. inadaptaţi. o idee superioară despre existenţă şi despre destinul uman şi. cu observaţia că personajul nu are nici un moment o psihologie de învins. în intenţia de a-şi apăra independenţa spiritului. II___________________________________________235 existenţei. naraţiunea este din când în când spartă) şi cu dorinţa de a trata din unghiul său de vedere o problemă dezbătută de toată literatura modernă: raportul dintre personalitatea individului şi determinismul istoriei. violenţa şi complicitatea. boicot (o vorbă. nici chiar propria voinţă nu-l ajută să se salveze? înţelept şi inspirat. ceea ce presupune OA plasare în istorie şi o atitudine conştientă în faţa circumstanţelor. în fond. victima istoriei. Călin Surupăceanu. silit de circumstanţe. Dealtfel. ca şi Risipitorii şi Intrusul. ce nu place prozatorului!) al istoriei? Niculae Moromete. împotriva voinţei şi calităţilor sale. ambele soluţii. încheierea e că nu ieşim din condiţia noastră şi o fatală complicitate împinge individul spre zone abisale de existenţă.omul pentru ca fratele să nu-şi omoare fratele. ci pe justificarea unor acte de existenţă cu prelungiri în sfera conştiinţei. Angajare. dând termenului din urmă înţelesul originar: un roman al soluţiilor de viaţă. totuşi. Marin Preda lasă eroilor săi (dr. deci. Voi. prezentarea mediilor sociale. pentru că în insula utopică unde Călin şi Măria s-au retras. în ce priveşte tehnica epică (eseul pătrunde masiv. solitudine. poate deveni. eroul de acum al naraţiunii. acţiune (cu riscul eşecului) sau retragere. ea nici nu există. în proza sa accentul nu cade pe analiza formelor de înfrângere. pe care nici sfaturile doamnei Sorana. Niculae Moromete) o şansă de salvare. se întreabă. El încearcă puterea religiei. Marin Preda nu trage nici o concluzie. Spiritul. Prin aceasta.

umplând astfel spaţiul alb lăsat în fresca (încă neîncheiată) a Moromeţilor. la soluţia de existenţă a tatălui său. la această lumină retrospectivă. Când vechii lui prieteni îl caută. Efortul personajului său este însă să scape acestei determinări. că orice istorie are o preistorie şi retragerea cea mai profundă suportă o presiune extraordinară a faptelor. în continuarea Moromeţilor. Personajul care uneşte aceste fire este Niculae. ci un loc otrăvit: „Tu trebuie să întrevezi soluţia care să-ţi explice pentru ce visul tău s-a spulberat. La sfatul prietenului său. nu încearcă să le refacă pe cele vechi. Trăieşte singur. Marin Preda înţelege. se izolase la această fermă horticolă şi căuta. notarul. inserată în codul naraţiunii realiste. Ei sunt purtători de istorie şi marele însingurat nu vrea să intre în această capcană. dar mai abili decât el. el trăieşte fără să vrea (observă bine D. Scene odată relatate (călătoria tatălui la Bucureşti. Revine. protocolar. Micu) într-o continuă nostalgie de istorie. unde scenele de violenţă abundă. după el superioară aceleia în care credea tatăl său. o vede din când în când. 1967). Lângă cel dintâi se află şi un roman de familie. să îmbrăţişeze din nou formula angajării. Istoria acestei retrageri este reluată în Marele singuratic. arată că Marin Preda vrea să ducă până la capăt istoria unei familii şi că biografia personajelor sale nu este încheiată. în însingurare. Nu credinţa a fost rea. dragostea lui Niculae pentru o Ileana superficială şi colportoare. îl îndepărtaseră cu brutalitate. pentru a impune o nouă credinţă. Pe Marioara Fântână. şi semnul premonitor vine sub forma unei şopârle: „Cum să aflu dacă puterea pe care o simţeam copleşindu-mă . personalitatea lui capătă consistenţă. reveniri. o scurtă. Din această stare îl scoate Simina. povestire poliţistă (asasinarea lui Damian Gheorghe).. Pierzând o iluzie. cu care are un copil. şi. [. Boicotând istoria. crede ea. apoi. altfel zis. puse în noi relaţii. Aceasta descoperă secretul bizarului horticultor şi-l îndeamnă să reintre în istoria activă. Fusese un spirit religios. tânărul activist se retrage la o fermă din jurul Capitalei. prin episodul Simina. poate deveni apostolul noii credinţe? Apostolul are nevoie de un semn.. căderea lui politică) sunt reluate. o formă acceptabilă de trai. ci faptul că ai fost silit din pricina unei înfrângeri s-o părăseşti.aceste noţiuni. fiul cel mic al lui Moromete. II. continuându-şi studiile în domeniul horticulturii.]. ca realist. Dar este el ales. Toate aceste reluări. De-abia acum. însă oameni mai puţin dotaţi. şi lectura Bibliei. Singurătatea. Cunoaştem de acolo istoria eşecului său politic şi tot de acolo ştim că. Voi. nu-i un refugiu. nutreşte gândul de a crea alta: vrea să dea oamenilor o nouă religie. în umbra istoriei. Niculae voise să distrugă temeliile familiei ţărăneşti. completate. prin dispariţia precipitată a personajului. nu caută prietenii noi. Niculae nu-i primeşte. Nu este însă unicul plan al naraţiunii. pentru a scăpa unei represiuni brutale. ajuns om politic important. Redescoperă viaţa naturii şi totodată plăcerea Scriitori români de azi." Convingerea pictoriţei are darul de a tulbura pe „Grădinarul Miciurin" (cum îşi spune el cu ironie) şi-l obligă să rejudece din alt unghi evenimentele prin care a trecut. o pictoriţă instalată la Castel.. II___________________________________________237 contemplaţiei. în fine. prezent încă din primul volum al ciclului şi înfăţişat pe larg în cel de al II-lea (Moromeţii. Marele singuratic este şi un roman de dragoste. şi moartea absurdă a unui cumnat îi clătinaseră credinţa. Trecutul continuă totuşi să-l obsedeze..

să mă apăr de soare. Romanul se încheie. E vorba de un procedeu al prozei moderne. M-am întors cu faţa în sus şi mi-am dus cotul la ochi. Revenirea în istorie este tot atât de dificilă ca şi ruperea de ea. între alţii. confuză. şi horticultorul cunoaşte o nouă decepţie. în loc s-o ia la fugă înapoi şi să se piardă pe întinsa mirişte. de mult coborâse spre marea de porumburi. ca ura să-l stăpânească. şi constă în prezenţa unei scene-cheie anticipative (un vis). în lumea nestructurată a faptelor el întrezăreşte o posibilă organizare şi. ca nişte zeităţi protectoare. Iubirea Siminei îl scoate din izolarea în care se instalase comod şi-l readuce nu în istorie. care nu se ştie ce făcea acolo jos de stătea atât de îndelung nemişcat. când dunga palmei mele i-a atins uşor picioarele din faţă. Ar însemna să consult un destin mic.. iar caii. Uite. cu această sugestie de înverşunare a destinului contra unui om inteligent şi onest care găsise calea să iasă din singurătatea în care îl aruncase o istorie politică zbuciumată. Spiritul lectorului este pus.. în Căderea Casei Usher. apoi. dar în situaţia de a medita asupra lumii din care fusese izgonit. mi-am zis. probabil.va deveni Idee? Un semn puteam primi numai din partea destinului. pentru că istoria Scriitori români de azi. cu gura deschisă şi cu guşa palpitând de căldura zilei de vară.. nici un băiat. Va avea el tăria să treacă şi această probă dură şi să continue drumul ce duce spre religia nouă? Cartea se putea încheia cu această întrebare. Eşecul social nu a făcut... ce-ar fi să caut 238______________________________________________________Eugen Simion un semn în şopârla asta? De ce-o fi venit ea la mine tocmai acum. deci. miniatural. Şi cum stăteam cu nasul în iarbă. aici.. nici nu-mi dădeam seama cum se scursese parcă în câteva clipe o după-amiază întreagă. nici un om nu trecuse pe la capătul loturilor. îşi schimbă ideologia şi-şi pierd sentimentele.. în gardă. Gide crede că prezenţa oglinzii în pictură nu este întâmplătoare. nici o muiere. lăsând cititorului posibilitatea să aleagă el însuşi o soluţie. şi atât de aproape. însă prozatorul. dar. Circumstanţele se dovedesc. Niculae n-a ajuns să întemeieze o nouă religie. în proză procedeul a fost utilizat. odată cu funcţiile. ea dă o imagine sintetică a tabloului şi dă ochiului putinţa de a descoperi în acest plan secund. astfel. nu se îndepărtaseră nici ei de micul lor stăpân. din nou. un sens. îi este atât de plăcut să se gândească la ea. de Poe. gândind altfel faptele şi. II___________________________________________239 continuă să se manifeste şi în zonele ei de penumbră (comunitatea restrânsă de la fermă trece prin evenimente grave!). reflectat. a scris un . care în acele clipe mă vedea şi mă ştia. am văzut foarte aproape de mine o şopârlă care se uita direct la mine. Soarele însă nu mai era acolo unde credeam eu. cum se întâmplă cu spiritele slabe care. şi pentru a nu repeta situaţia din Intrusul. şi nu fuge? [. comparabil cu rolul oglinzii într-un tablou de Memling sau Quentin Metsys.. Mult timp pusese destinul ca să-şi arate semnul. din care deducem desfăşurarea ulterioară a faptelor. Unde să-l caut? în firele ierbii? Nu." Scena este de o mare frumuseţe şi ilustrează în roman ceea ce Gide numeşte undeva „mise en abyme". a făcut deodată o săritură peste palma mea întinsă. Şi nimeni nu turburase cu nimic această dezvăluire secretă. Şi a repetat apoi această săritură de trei ori.] Şi într-adevăr. în fapt. profunzimile celui dintâi. Voi. Niculae Moromete e pe cale de a reveni la credinţa lui părăsită (să redevină activist). spune chiar el. folosit intens azi de noii romancieri. puternice. însă Simina moare.

epilog din care se deduce că marele solitar reintră imediat în activitatea politică, stimulat şi de o tânără şi firavă zootehniciană, copleşită de treburile cooperativei. Epilogul nu justifică psihologic această decizie şi, scris în altă notă decât restul romanului, îl dezechilibrează, în afara tonului real al cărţii (a vocii narative) mi se par şi paginile despre creatorii de la Castel, care, judecate separat, nu sunt totuşi lipsite de vervă şi pitoresc. Substanţa adevărată a romanului o constituie însă meditaţia istorică şi sociologică, în marginile permise de proză, într-un dialog în care viaţa sentimentelor se uneşte cu viaţa ideilor. Discuţiile creatorilor sunt haotice şi dramele lor se prăbuşesc în bufonerie (este aici o tradiţie satirică a prozei noastre!), fără nici o legătură, nici unele, nici altele, cu tema gravă a cărţii. Justificarea ar fi că acesta este mediul în care trăieşte Simina, pictoriţă şi fostă soţie de pictor, însă drama ei (inspiraţia care întârzie să vină) se explică prea puţin prin destrăbălările şi logoreea artiştilor alcoolici. Simina este un artist modest, care începe să picteze bine în clipa în care iubeşte. Psihologic, ea face parte din familia 240_______________________________________________________Eugen Simion Constanţei Sterian, Mimi Arvanitache..., familie de femei voluntare şi lunatice, imprevizibile. Ea forţează prietenia cu Niculae Moromete, apoi, când acesta face o observaţie nepotrivită, se retrage şi reapare peste un an. Fusese căsătorită cu un pictor talentat şi brutal, voise să picteze, însă fără mare succes. Obsesia picturii o împiedică, apoi, să trăiască. Dragostea lui Niculae o stimulează, şi modesta Simina are momentul ei de sclipire, după care, epuizată, moare. Ideile ei sunt sănătoase, arta nu-i sminteşte mintea: vrea să se căsătorească, să facă copii, când vizitează satul lui Niculae intră repede în gratiile tatălui, bătrânul ţăran Moromete, ataşează, în fine, dragostei o mare importanţă: „în zilele noastre — spune ea — oamenii nu mai găsesc în dragoste o soluţie a ambiţiilor lor, fiindcă nu mai aleargă acum după fericire, ci după altceva". Niculae este un intelectual cu simţ practic, în idee el caută o finalitate. Judecă mai degrabă ca un sociolog cu simţul temperanţei dezvoltat: „întrebarea e însă dacă o idee prinde fără să ne smintim în acelaşi timp la cap..." Iubeşte clasa din care a ieşit, dar, ca şi autorul lui, consideră că întoarcerea la vechea civilizaţie rurală este imposibilă (regăsim în Marele singuratic reluate ideile pe această temă din Imposibila întoarcere). Niculae gândeşte la ceva în stil englezesc, să se păstreze, adică, „şi ce era bun înainte şi să se facă şi revoluţie", soluţie ce vine în întâmpinarea exigenţelor formulate de tatăl său, neîmpăcat cu ideea (ştim toate acestea din Moromeţii, II) că tot ceea ce a făcut el este nefolositor. Figura tatălui reapare şi în Marele singuratic, deşi, e limpede, romanul e acaparat de problemele Fiului. Ca totdeauna când vine vorba de acest personaj, naraţiunea capătă o vibraţie nouă, celelalte personaje intră în umbră. Marin Preda prezintă, încă o dată, toamna târzie a bătrânului ţăran, apoi, întorcând cealaltă parte a tabloului, înfăţişează tinereţea şi iubirile lui Moromete. Viaţa lui intimă ne era necunoscută, şi prozatorul descrie acum, în pagini de mare poezie şi înţelegere a psihologiei elementare, Scriitori români de azi. Voi. II___________________________________________241 dragostea unui tânăr ţăran, poreclit Mutul, pentru Rădiţa şi, mai târziu, pentru sora ei, Fica. De o rară fineţe sunt şi acelea despre afecţiunea dintre bătrânul ţăran şi tânăra pictoriţă (sugestie din

Galsworthy?), soţia posibilă a fiului. Ilie Moromete este personajul ordonator al prozei lui Marin Preda, arhetipul său, firele naraţiunii, oricât de îndepărtate ar fi, ajung la el. Reuşit este şi romanul de dragoste propriu-zis, unde tema iubirii este deliberat confundată cu tema creaţiei. Tot aşa, scurta povestire poliţistă unde apare şi un colonel de miliţie, care vorbeşte de Dostoievski (replică la Animale bolnave de N. Breban, unde un plutonier profesează idei din Nietzsche!?). Marin Preda pare că se amuză, apoi ia în serios subiectul şi construieşte o naraţiune unde crima se produce, în stil dostoievskian, dintr-un complex al umilinţei. Ferma nu este un loc al liniştii, violenţa, gelozia, trădarea înfloresc şi aici. Nu există viaţă, vrea să spună autorul, în care pasiunile umane, cu formele lor de purificare şi abjecţie, să nu se manifeste. Viaţa este contagioasă, solitudinea absolută nu-i posibilă, istoria ne înlănţuie şi în chilii. Marin Preda mărturiseşte în nişte însemnări cu caracter autobiografic că şi-a scris cărţile fără ca să întrezărească în ele tema povestitorului, adică tema lui. A terminat Moromeţii şi a văzut că personajele au fost mai puternice decât el: şi-au impus tema lor. A început al doilea volum şi situaţia nu s-a schimbat: alte teme veneau de la sine, acopereau spaţiul romanului, fără ca prozatorul să poată împiedica acest proces de substituire. Lui nu-i mai rămâne decât să reflecteze la tema lui şi, în aşteptarea revelaţiei, să scrie în continuare romane unde să fie totdeauna vorba de alţii. Tema povestitorului este o frumoasă promisiune... Se înţelege fără dificultate că prozatorul realist trăieşte conştient o dramă (drama deturnării subiectivităţii), dar drama nu-l împiedică să-şi scrie cărţile, având sentimentul că, scriind despre 16 Scriitori români de azi. Voi. II 242_______________________________________________________Eugen Simion alţii, prozatorul se caută şi se exprimă, în fapt, pe sine. Chestiunea nu-i deloc complicată estetic, toată lumea este de acord că în artă obiectivitatea nu-i decât o formă a subiectivităţii, el fiind totdeauna eu. Nici Marin Preda nu crede, bineînţeles, altfel, dovadă că valorile morale pe care le exprimă în opera de ficţiune le apără acum (Imposibila întoarcere, 1971) în chip direct. Autorul este cel ce vorbeşte aici, ideile şi observaţiile lui trec pe primul plan; s-ar putea spune atunci că prozatorul şi-a aflat, în sfârşit, tema. Să nu ne grăbim însă. In Imposibila întoarcere e vorba, adevărat, de scriitor, de familie şi de studiile lui, dar, înaintând în lectură, observăm că nici de data aceasta Marin Preda nu scapă de obsesiile vechi, obsesii, în cea mai mare parte, ale lumii din care a ieşit şi pe care a înfătişat-o în romane. Obsesiile lui rămân, în continuare, obsesiile altora, tema lui e, fatal, tema lor. Ei înseamnă şi aici ţăranii. „Imposibila întoarcere" este metafora destinului lor în faţa civilizaţiei industriale. Un destin foarte dur. Ca societatea de azi să se hrănească, citeşte Marin Preda într-o statistică, trebuie ca numărul ţăranilor să se micşoreze. Maşinile au nevoie de spaţiu, industria, ca să poată fi productivă în agricultură, trebuie ca plugul, caii, mica industrie rurală să dispară. Proces fatal, nimic de făcut în această direcţie, maşina ia locul ţăranului. Dar acest cult pentru maşină, întreabă Marin Preda, este el bun sau nu? „Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să ne perfecţionăm utilele noastre maşini cu care să zburăm şi în Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieşit, mama noastră, şi care

înconjura cu albastrul ei strălucitor globul pământesc?..." Ar fi, dar istoria este mai tare decât voinţa noastră; omul fetişizează maşina şi devine în cele din urmă victima ei. Iată un fapt inacceptabil pentru un prozator crescut în cultul valorilor morale. Pentru el nici o revoluţie, socială sau tehnică, nu este scuzabilă dacă striveşte personalitatea omului. Nu-i, fireşte, singurul care-şi pune problema civilizaţiei actuale. Sociologii, Scriitori români de azi. Voi. II___________________________________________243 ecologii de pretutindeni se întreabă, neliniştiţi, despre soarta individului în faţa expansiunii industriale. Termenul de represiune, când este vorba de societatea de consum, împrumutat din cărţile lui Marcuse, revine adesea în discuţie. Marin Preda nu-i nici sociolog, nici futurolog, eseurile lui nu se bazează pe anchete, sondaje, studii speciale şi nici nu fac previziuni. E doar un creator înzestrat cu vocaţia reflecţiei şi, întrucât metoda lui de lucru se bazează pe observaţia individului într-un sistem de relaţii, reflecţiile privesc mai ales locul acestui individ în societatea de azi. Imposibila întoarcere este, în fapt, un jurnal unde analiza fenomenului social se uneşte cu confesiunea. Subiectele variază, întrun loc e vorba de psihologia etnică, în altă parte de diferenţa (temă mai veche în cultura românească) dintre orăşean şi ţăran. Remarcabil în aceste texte este modul liber de a gândi câteva aspecte ale civilizaţiei actuale şi de a da sugestii de o adâncime simplă acolo unde alţii cu mai multă ştiinţă, dar cu o mai mică intuiţie a sensului existenţei, se încurcă în subtilităţi, în fond, ca artist, Marin Preda gândeşte social şi vede existenţial. Pentru el civilizaţia este o noţiune ce nu are nici un sens în afara vieţii individului. Faţă de istorie el are o atitudine din care lipseşte sentimentul de flatare. A trecut prin multe, a văzut multe. „Ştim multe", notează el undeva, „revoluţia franceză e un poem idilic faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani"... Ideea, de pildă, că poporul nostru s-a salvat boicotând istoria nu place prozatorului. Cum să boicoteze badea Gheorghe istoria?: „în realitate peste aceste plaiuri a curs sânge [...], mai degrabă putem spune că istoria l-a dus de nas pe badea Gheorghe şi că el a învăţat, din vicleniile ei, viclenii şi mai mari şi a ştiut în felul acesta să i le dejoace, uimind pe foarte mulţi din acest continent..." Nici părerea că noi, românii, aranjăm în cele din urmă toate lucrurile şi că ieşim teferi din tragediile istoriei nu convinge pe scriitor: „aranjarea asta ne costă", zice el. De o mare fineţe dialectică este delimitarea pe care o face între 244______________________________________________________Eugen Simion spiritul primar agresiv şi spiritul revoluţionar. Spiritul primar contestă totul, valorile spiritului în primul rând. Curiozitatea este că el începe să se manifeste şi în rândul intelighenţei dezamăgite de conformismul culturii. Marin Preda comentează, la acest punct, atitudinea lui Sartre, Genet şi a altor contestatari occidentali folosind vorbe dure. Exemplele se pot discuta (mai conformist, mai ipocrit mi se pare, de pildă, tipul conte sta tarului frivol, gauchistul de pe Bd. Saint-Germain), ideea unui nihilism masochist, iresponsabil, trebuie însă reţinută. Tema violenţei reapare şi în alte texte, însă, indiferent de unde ar porni, Marin Preda revine la obsesia lui fundamentală: ţăranii. Ia să vedem ce spun fărâmi?!, ce se mai întâmplă la sat?... Lumea morală a satului continuă să fie un punct de referinţă. Satul i se pare, în comparaţie cu oraşul, chiar şi în condiţiile societăţii

. ceea ce nu-l împiedică pe Marin Preda să considere Bietul loanide o operă ucisă de estetism." Făcând elogiul existenţei naturale.industriale. „conştiinţe adormite sau buimăcite". Marin Preda este... Camil Petrescu sunt nume care revin în discuţie. Părerile noastre pot fi. evazionismul nu are nici o şansă. înainte de a 246_______________________________________________________Eugen Simian fi o victimă a istoriei. Estetică clară. ce faci. pe I. nu mai este nici o îndoială. Marin Preda ridiculizează pe cei care întorc spatele istoriei şi se refugiază în subtilităţile compoziţiei romaneşti. Rebreanu. o colectivitate mai omogenă: „Acolo omul e acasă pe orice uliţă. tot vorbind de ţărani. Călinescu. arta fiind mai aproape de natură prin cruzimea ei infantilă decât morala. aici ca şi în alte intervenţii. un realism. în care individul. îl găseşti peste tot: ce faci. n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. E bine. sătul de propriile sale fapte. creatorii de metafore în proză.. El admiră. L. Este cea de a doua temă generală a volumului Imposibila întoarcere: fatalitatea relaţiei în literatură. un realist şi. ne avertizează el. dar în cazul unui prozator interesează mai puţin justeţea observaţiei. nu-i nici un secret. îl irită. ar putea fi suspectat de tradiţionalism. literatura. chiar dacă omul. la acest punct. cercul vechilor liberali s-a destrămat. şi nu sfinţi. în general.? în prevederile literare ale lui Marin Preda nu intră nici/ăcătoru de cuvinte. noul roman este pus în cauză. Caragiale şi consideră că secretul originalităţii lui e de a fi arătat (observaţie fină) „conştiinţe falsificate de cuvinte". judecăţile arată opţiunea pentru un realism obsedat de fatalitatea relaţiei individ-societate. II___________________________________________245 nu poate fi scoasă din dialectica implacabilă a existenţei. El cere literaturii precizie. Este literatura fantastică un gen inactual. Voi. Scriitori români de azi. scriitorii sunt conştiinţe ale colectivităţii naţionale. evazionistă dacă gândim literatura ca expresie a unei determinări stricte. Ilie. nu însă şi înţelepciunea asiatică din Ostrovul lupilor.. eficace: romanul este legat de istorie ("fără ea se asfixiază"). Ideea că. e rău? E ceea ce se întâmplă. de pildă. altele. de regulă.]. Sadoveanu este altă preferinţă literară. ţăranul gândeşte la procentele lui şi nu mai simte nici o plăcere să vorbească despre ceea ce s-a petrecut cu el cu un deceniu în urmă. decât opţiunea pe care ea o implică. atent la efectele acestei relaţii pe planul psihologicului. este imposibilă. Se înţelege că.. Năstase Besensac are televizor.. apără condiţia literaturii realiste. Mateiu Caragiale. a fi modern înseamnă a fi cât mai aproape de adevăr. Gheorghe! [. dacă mai poate fi numit astfel. „Iată — afirmă prozatorul — ăsta e ţăranul din zilele noastre." însă acceptarea fatalităţii istorice nu scuteşte pe scriitor de obligaţia de a observa soarta individului în mijlocul acestor mecanisme. fireşte. adică liricii. în aceste condiţii. Fără să fie numit. în cazul lui Marin Preda. morala poate constitui pentru artă o primejdie. Omul se uită la om şi se bucură. întoarcerea. ignoră ea dialectica implacabilă a existenţei. Rareori în literatura . îşi joacă toate şansele. Ar fi de discutat. de asemenea. în orice caz. Marin Preda se fereşte să idilizeze viaţa patriarhală." Alte idei le deducem din reflecţiile autorului pe marginea cărţilor pe care le-a citit. din jocul dialecticii sociale. adâncime a observaţiei. locul şi justificarea prozei fantastice.. în fine. scoasă. fidelitate totală faţă de om: „Scriitorul nu trebuie să părăsească omul. creaţie a spiritului uman matur etc.

„Eu nu mă gândesc niciodată decât la ceea ce am cunoscut — confirmă într-un loc prozatorul — şi la ceea ce am trăit direct. să-i spună unui scriitor. Pe el îl interesează altceva. Imposibila întoarcere ne confirmă încă o dată ideea că. de pildă. manifestă o buimăceală. bolnav. Cum va ieşi scriitorul pe care îl ştim din acest fiu de ţăran lipsit de calităţile necesare pentru a deveni un bun ţăran? Iată un secret. Moromete. Mitul tatălui (esenţial în literatura lui Marin Preda) revine şi în Imposibila întoarcere. răsturnată.. în aceeaşi ordine. de pildă. Tolstoi. Ce putem spune este că Marin Preda rămâne consecvent cu sine. ci şi maturitatea: eroul preferat. traumatizante ar fi relaţiile (copilul. dar care mi se par mult prea depărtate şi prea abstracte. Opera e judecată în funcţie de partea ei de adevăr. prietenii. realitatea sunt pentru prozator noţiuni-cheie şi că în afara lor literatura nu are înţeles. filozofia hieratică a budismului?: „Mă plictisesc înţelepciunile acestea pe care le înţeleg. ele nu pot întuneca figura unui mare personaj: tatăl. nu poate fi justificată niciodată până la capăt (vocaţia pentru artă). Cea de a treia temă a cărţii este tema moralistului. o stare de încetinire în faţa fenomenelor vitale. ci din fascinaţia paternităţii. dar să admitem că pentru un realist drumul spre adevăr trece printr-o experienţă personală. de la un punct al confesiunii. Imaginarul este o noţiune secundă. „Scriind — mărturiseşte scriitorul — totdeauna am admirat ceva. interacţiunile în care trăieşte literatura. să spună mare lucru 247 . a fost tatăl meu. Se vede şi de aici că istoria. Celine. Malraux.română un scriitor şi-a înţeles atât de bine vocaţia şi a reflectat." Fraza poate fi." înţelepciunea orientală a eroului din Ostrovul lupilor nu poate. II Fatalitatea relaţiei continuă să fie şi tema Convorbirilor1. asista la o discuţie despre iminenta lui moarte. Dostoievski (scriitorul cel mai des citat). dacă trebuie să justificăm psihologic o vocaţie care. secretul care străjuieşte la poarta oricărui mare destin literar. Insolubile pentru cine? Pentru omul matur. Familia. Camus sunt comentaţi din acest punct de vedere. omologat. Scriitori români de azi. Orice formă de realism presupune un cult al istoriei şi o neîncredere principială faţă de ceea ce nu este trăit. o carte bună fiind o carte care exprimă într-o manieră acceptabilă estetic un adevăr social şi psihologic. fireşte. la posibilităţile ei. Consider că numai asta are valoare. miracolul copilăriei." Şi din aceste eseuri şi din opera de ficţiune propriu-zisă deducem că Marin Preda nu trăieşte ceea ce psihanaliştii sustin că orice copil trăieşte: complexul tatălui castrator. o creaţie preexistentă. cu mai mare luciditate. Marin Preda nu arată intenţia de a-l lămuri. Copil. în fond. care a existat în realitate. obsedat de determinările. Prozatorul întreţine conştient o confuzie între personajele cărţilor şi indivizii ce i-au servit ca modele. şcoala. care mi-a fermecat nu numai copilăria. El însuşi începe să se simtă. „locul de refugiu al problemelor insolubile". Oricât de dure. un personaj al operei şi să-şi creeze un rol printre ficţiunile sale. în cazul lui Marin Predat îndemnul de a scrie a apărut nu din complexul. adevărul. Imaginile cunoscute din operă sunt înfăţişate acum în chip mai direct şi puse în legătură cu o biografie ce se poate controla. Voi. literatura proprie sunt subiectele evocate la acest capitol. desigur. copilăria. apoi poartă cămaşa ce era destinată înmormântării lui!). Ce poate. real.. Nu-mi sugerează o realitate la care să ader cu o convingere fundamentală.

Convorbirile trec la altă temă şi ne înfăţişează o călătorie în Vietnam. despre familia şi copilăria scriitorului. şi arta nu trebuie să cultive inerţiile publicului. chiar în trădare. impropriu. prin artă. Toate acestea sunt importante şi arată o gândire cu un ritm foarte original. deşi Sadoveanu este pe lista preferinţelor lui.prozatorului. pe larg. de 1 Florin Mugur. prin forţa gândirii ei artistice. de lumea ţărănească. bucătăria. eroul unei iluzii. Un semn de întrebare ridică şi Don Quijote. notele de călătorie n-au nici o justificare. în josnicie. de trădări. relatează pe câteva zeci de pagini delectabile ce i s-a Scriitori români de azi. Marin Preda crede că cititorul român are un ataşament limitat faţă de o operă care propune de la început o convenţie: convenţia unei nebunii pilduitoare. Totul este ca transformările rapide. pentru că nu există. Nu şi-a pierdut încrederea nici în posibilităţile literaturii. însoţite adesea de o ironie inteligentă. 248______________________________________________________Eugen Simion asemenea. jurnalele. Le trece. nu sunt bariere spre infern pe care omul să nu le treacă. el aduce argumente şi nuanţe noi. specific. înjosirile la care a fost supusă fiinţa omenească de către alte fiinţe omeneşti naşte în conştiinţele noastre îndoiala: se pare că această limită nu există. S-aAdovedit că el le poate trece. de pildă. într-o lume dominată de superputeri militare şi economice. direct. Acesta este însă un detaliu. cum e aceea. din nou. Despre psihologia cititorului este totuşi greu de spus ceva definitiv. Alte dialoguri sunt consacrate subiectelor literare propriu-zise." însă scriitorul realist nu şi-a pierdut încrederea în şansele individului. în altul efortul pe care l-a depus pentru a-şi crea un stil propriu. în stilul grav şi profund pe care îl ştim din Imposibila întoarcere. El poate. modul de existenţă al asiaticilor) sunt fine. în realitate. a păţit destule lucruri şi observaţiile pe care le face (despre psihologia. acceptabilă. Tendinţa este de a reduce lucrurile generale la o schemă mai simplă. II___________________________________________249 întâmplat lui în acest voiaj lung. fidel ideii că numai ce este trăit direct are însemnătate. E vorba. că secolul nostru a dovedit că nu există o limită a răului: „Eu m-am format într-un anumit spirit şi am trăit încă din adolescenţă cu ideea că există o limită pe care omul nu o poate trece: în mistificare. radicale. de civilizaţia actuală. Cum? Ne întoarcem la eterna problemă a pătrunderii unei literaturi mici în universalitate. Numai dacă ai păţit ceva ai dreptul să vorbeşti. Lui Marin Preda nu-i plac situaţiile prea complicate. în primul rând. cu amănunte extraordinar de vii. de ticăloşii. Educaţia gustului se face. zice Marin Preda. Prozatorul. Altfel. El. şi ceea ce mi se pare azi inacceptabil. în nenumărate alte acţiuni care măsoară mizeria umană. deosebit de acela al personajelor. 1973). Dar ceea ce s-a făcut în secolul nostru în materie de mistificări. . La idei deja formulate. poate fi mâine comun. Voi. un prototip al cititorului şi gustul nu se poate determina cu o unică măsură. să nu-l aducă în situaţia de a-şi pierde sufletul (obsesie dostoievskiană). prozatorul. în ce constă iluzia lui Moromete. prin care trece omul. afirmă el în altă parte. evolua. încă o dată. Convorbiri cu Marin Preda (Editura Albatros. de dramele secolului nostru şi. Convorbirile lui Marin Preda ating chestiuni mai importante. într-un loc. şansa unei naţiuni mai mici este să se impună. „Trebuie să fim mulţumiţi de natura umană". autorul explicând.

cu personajele. exemplară. Civilizaţia de azi? Ia să vedem. N-am avut nici un moment impresia. ermetism. Printre scriitorii citaţi de Marin Preda în sprijinul ideilor lui literare nu figurează niciodată marii fantaşti. Toată cartea (ca şi Imposibila întoarcere) este plină de astfel de fapte care asediază imaginaţia copilului. care să intimideze spiritul curios al lui Marin Preda. Chiar când vorbeşte de noţiuni mai puţin limpezi. brutale. 250_______________________________________________________Eugen Simion întâmplări lipsite de simbolismul curent. Contactul cu faptele de existenţă (descoperirea unei relaţii) constituie elementul esenţial al evocării. o operă trebuie înţeleasă. Pentru acest mare prozator obiectele în sine n-au valoare. . adică. eludând cronologia reală în favoarea unei cronologii stricte de creaţie. Căci.. Ele se petrec la şcoală. istoria Moromeţilor. judecat. încă o dată.. să ne gândim. ci vârsta când omul descoperă existenţa sub forme. de obicei. Un băiat de 9 ani asistă la împerecherea dintre un armăsar şi o iapă. al vieţii omeneşti). în familie. o problemă. de natură sexuală. şi cea dintâi grijă a lui este să le reducă la dimensiuni accesibile judecăţii clare. în adunările ţăranilor şi sunt de o banalitate... liricii nebuloşi. N-am spus însă că ceea ce ridică aceste Convorbiri deasupra obişnuitelor confesiuni făcute de scriitori este o excepţională conştiinţă existenţială a faptului. II___________________________________________251 solidară prin simbolurile fundamentale cu celelalte secvenţe ale compoziţiei. vorbind de această vârstă. simpatiile lui merg spre Balzac. Voi. autonomă şi. că există un subiect. Marin Preda continuă. de genul Poe sau Nerval.. Dostoievski. descoperirea unei relaţii sau a unei atitudini umane fundamentale. iar lirismul se retrage în spatele lucrurilor. Citesc într-o convorbire cu Andre Pierre de Mandiargues că plăcerea lui de a se juca printre stânci sau de a se scălda în mare era o plăcere erotică inconştientă. Sentimentul naturii este la Marin Preda aproape absent. mai degrabă. Ca să ne placă. Prozatorul evocă.iar subtilităţile care ascund adevărul esenţial îl deranjează. în acelaşi timp. citind aceste Convorbiri. Un ţăran impasibil aruncă la momentul potrivit o oală de apă rece şi armăsarul se retrage fulgerător. Cu Delirul (1975). fixând scenele esenţiale. Literatura? Să ne gândim şi la literatură. Realistul nu se lasă terorizat de temele pe care le abordează. cum n-am avut. lirism în proză vine şi de aici. Scena stârneşte curiozitatea inocentă a copilului şi e povestită cu o răceală care lipseşte de obicei în scrierile memorialistice. adesea. spiritul rămâne calm şi încearcă să explice ceea ce uneori este inexplicabil. parcurgând eseurile din Imposibila întoarcere. miturile pe care le cunoaştem deja (în primul rând tatăl). Ca s-o înţelegem. cum e aceea de subdestin. Alţi scriitori. Pentru scriitorul român copilăria nu-i nici Ozana cea frumos curgătoare (paradisul. dar pe o linie colaterală. în prezenţa unei femei tinere isterizate. Scriitori români de azi. scene care fixează. Opoziţia lui faţă de evazionism. Este interesant de observat ce loc ocupă şi aici copilăria.. de asemenea. observă că a mai rămas un spaţiu gol şi-l acoperă trăgând din tema centrală un fir ce duce în cele din urmă la o creaţie nouă. Mirosul unor plante acvatice era. înţeles are însemnătate. descoperă în jocurile copilăriei simboluri sexuale. El procedează în felul unui pictor mural care. să vedem ce se întâmplă cu literatura. pentru autorul Moromeţilor numai ceea ce este cuprins. trebuie ca premisele ei să fie limpezi. Punctul de plecare este şi aici Siliştea-Gumeşti.

O scenă se petrece în cabinetul lui Hitler. între ele aceea ce defineşte sentimentul claselor faţă de o istorie în stare de criză. Delirul abordează mai multe teme. cu aparenţă de adevăr. excepţionale sub raport literar. Romanul unui destin colectiv într-o epocă tulbure şi tragică (al doilea război mondial) ambiţionează să fie Delirul. O mutaţie serioasă s-a petrecut şi în gustul publicului care. Romanul are structura unui evantai şi îmbrăţişează.). o abatere fără urmări de la o regulă milenară de vieţuire. şi de aici. după câteva luni. Preda urmăreşte în Delirul istoria unor tineri care îşi pregătesc cariera socială şi trăiesc marile lor pasiuni sentimentale într-o epocă plină de evenimente copleşitoare: instaurarea dictaturii militare. la 1793. Confesiunile. însă după 50 de pagini pregătitoare. M. va fi fatal. Ţăranii din Siliştea-Gumeşti manifestă o suspectă indiferenţă. care a studiat mai întâi acest proces în cazul unui individ (Marele singuratic). ficţiunea vine dintr-o concepţie pe care o regăsim şi la alti romancieri moderni. J. racordând totul la un punct fix de observaţie. caută cărţile documentate. faptele izolate se leagă între ele ca lichidul în nişte vase comunicante. un personaj ajunge pe frontul de răsărit şi narează ceea ce vede acolo etc. Steiner. Publicarea de documente revelatorii despre istoria din ultimele cinci decenii a schimbat în bună măsură optica scriitorului realist. Iubirea dintre un tânăr şi o tânără. pline de fapte de spaimă. Nilă e mulţumit că pe el nu-l concentrează ca pe altii. prelungesc această indiferenţă naivă faţă de timp. jurnalele unor oameni politici de felul lui Speer (în inima celui de-al III-lea Reich) sunt devorate. . A înfăţişa în aceste condiţii drama unor indivizi şi a ignora faptele politice mai generale este cu neputinţă. R Joffroy etc. începutul celui de-al doilea război mondial etc. carte în care ficţiunea nu tinde să transfigureze istoria reală. un număr enorm de fapte şi destine. Cu aceste aripi larg deschise asupra evenimentelor. excedat de operele de ficţiune. Nilă are credinţa că ordinul de concentrare îl ocoleşte. neobişnuite în proza românească. Invenţia romanescă se dovedeşte în multe cazuri inferioară posibilităţii de invenţie a istoriei şi un prozator care vrea să reconstituie adevărul moral al unei epoci nu poate ignora documentele de 252_______________________________________________________Eugen Simion arhivă. observă acum mecanismul care reglează destinul unui popor implicat într-o istorie precipitată şi violentă. Marin Preda. observa odată G. ci să se insereze în ea. Mutaţi la oraş (fiii lui Moromete).centrul universului românesc al lui M. Perrault. Preda. ajunge în alte centre europene. din toamnă. acţiunea trece la oraş (Bucureşti). şi a trăi în afara acestor determinări este imposibil. Y. un fenomen apărut într-un punct geografic tinde să se universalizeze. Faptul că prozatorul dă o mare extindere documentului şi că în acest prim volum istoria domină. ordinul vine. „serioase". interesaţi de condiţia individului în epocile de traumă colectivă (exemplele pot fi culese de peste tot: de la Malraux până la Michel Deon. Călinescu. rebeliunea legionară. şi când. un fapt atroce (uciderea lui Dumitru lui Nae de către legionari) nu trezeşte neliniştea ce s-ar putea bănui: ţăranii sunt dispuşi să creadă că este mai degrabă un accident. F. este simplă şi verificată: istoria timpurilor moderne este contagioasă. Totul este interdependent. pe urmele evenimentelor. iubirea dintre un cetăţean şi o cetăţeană. alta la cartierul general al armatei engleze. Ideea care stă în spatele acestor evaziuni.

o medicinistă orgolioasă şi imprevizibilă în decizii. ci şi indivizii superior dotaţi (în bine sau în rău) pot orienta într-un sens sau altul istoria. Studiul acestor pasiuni va ocupa un loc important în roman. Femeia pe care şi-o dispută aceşti tineri este Luchi. desigur. şi cei care reproşează prozatorului excesul de informaţii cad într-un suspect purism estetic. Ideea mai generală ce stă în centrul cărţii este că nu numai istoria îşi selectează exponenţii. Toate acestea se citesc cu interes.Achim. din acest unghi sociologic. indivizi abjecţi fac uneori ceea ce vor cu ea. într-o carte mai bine documentată decât un roman. o viziune mai coerentă şi mai profundă despre aceleaşi evenimente? Este. Nu este. nu este o zeiţă fără pată. rezumă în chip personal conflictul dintre Garda de fier şi mareşalul Antonescu. dar şi ca un fenomen dintr-o serie ce trebuie determinată. evreii. Astfel de reflecţii. intelectul printr-un ce natural. separat. un medic tăcut şi dur (Spurcaciu). în orice caz. el închide cu oarecare nepăsare fereastra. Paginile ce concentrează aceste observaţii deschid epica şi satisfac şi. face istorie pură. posibil ca în viitor acest fapt să se . Când vecinii lui din cartier. în acest sens. pentru el existenţa se înfăţişează nu numai tipologic. distrugându-şi ouăle. dar cu un mare instinct de adaptare (Paul Ştefan)." Atenţia romanului nu cade propriu-zis asupra acestei clase. descrie scene de război şi dă. Achim din Siliştea-Gumeşti. Delirul Scriitori români de azi.. copiază articole din presa timpului. mai apropiat de noi. respingând ideea fatalităţii despre care Tolstoi credea că acţionează şi în istorie.. mă? Eu. mă?!. e Tolstoi. dar solid. iar ultimul. Romancierul mărturiseşte a fi interesat de latura umană a acestui complicat determinism. un jurnalist inteligent şi intrigant (Adrian Popescu). oare. care a deschis un mic magazin de consum. dă un număr impresionant de documente. e admirabil!). II___________________________________________253 ar putea fi definit ca istoria a trei tineri care iubesc aceeaşi femeie în nişte timpuri grele. potrivit metodei sale. posibil ca un cercetător să poată aduce. l-a descris în chip documentat pentru a justifica o stare de spirit mai generală şi a determina aerul moral pe care îl respiră eroii săi. psihologia socială a momentului şi. e Camil Petrescu. cu sentimentul că pe el. Totdeauna romancierul realist a pus psihologiei o ramă istorică şi. al doilea.. Istoria. el e mai presus de vârtejuri şi deci de primejdii. sunt ridicaţi şi împuşcaţi. pregăteşte dispariţia speţei. cu studiile neîncheiate. o versiune pitorească şi sugestivă a bătăliei pentru Anglia. sunt numeroase şi dau cărţii un 254______________________________________________________Eugen Simion al doilea plan. prozatorul încearcă să fixeze. dublate de o imagistică sobră şi sugestivă (exemplul păsării de baltă. ca toate femeile din proza lui Marin Preda. are şi el sentimentul că timpul nu-l nimereşte: fiind departe de ce se întâmplă în sferele politice. după Shirer. astfel de lucruri nu-l pot atinge: „Să mă omoare? [.] Pe mine. se poate discuta despre soarta istoriei în roman şi se poate pune întrebarea (ea s-a şi pus) dacă un romancier trebuie să concureze un istoric. Acum. prin refuzul oricărei ispite de snobism. Unul este un intelectual de provenienţă rurală. întâlnind un eveniment capital (războiul).. Voi. care. înainte de a defini psihologia individuală. Marin Preda gândeşte încet. ci asupra păturilor intelectuale şi. un altul. Un exemplu. ideologic. însă. pe care îl citează şi Marin Preda.

apropiată de epicentrul delirului!) este Ilie Moromete. faptele. fără voia lor. Cel care introduce pe Paul Ştefan în lumea oraşului (într-o lume." Paul Ştefan. nu poate spune ce vrea. filozoful armoniei rurale. într-un chip copleşitor uneori. în Delirul. Moromete se urcă decis în căruţă „cu acea mişcare sigură a ţăranilor care ştiu că ei sunt adevăraţii stăpâni ai lumii şi nu cred că au nevoie de alţii ca să trăiască. nici măcar descripţia istorică. posibil ca o categorie de cititori (interesaţi în primul rând de evenimentele politice) să caute studiul scris de istoricul de profesie şi să ignore (sau să fie nemulţumiţi) de versiunea dată de romancier. tatăl şi de ce natură este gândul lui. naraţiunea are câteva momente capitale şi o tipologie ce se reţine. ci altceva: istoria tinde să domine. astfel. prin aceste succesive reproduceri. dintr-un univers şi vrea să intre în altul (oraşul). Romanul lui Tolstoi nu s-a învechit din această pricină. Voi. nici personaj ele cărţii nu mai pot fi înţelese în afara acestei relaţii. romancierul are faţă de omul de ştiinţă un avantaj ce nu poate fi neglijat: talentul de a epiciza istoria. în raza delirului. Dar Delirul nu este un roman încheiat şi este de aşteptat ca în desfăşurarea ulterioară Marin Preda să pună accentul pe ficţiune. atunci când ea vine în atingere cu istoria. unul din simbolurile ei profunde. Din perspectiva lor. pentru a fi mai clari. planurile cărţii. nu este nici o îndoială. neavând alte arme decât instinctul lui de adaptare. iese. se luminează şi sensul călătoriei 256_______________________________________________________Eugen Simian . naratorul evită să descrie direct scena întâlnirii dintre tată şi fii. Va scădea. E la mijloc o tehnică pe care o înţelegem mai târziu. puternic istoricizată. Bătrânul ţăran merge la Bucureşti sub puterea unui gând pe care autorul refuză să-l dezvăluie. Ea este povestită de un martor în mai multe rânduri şi. Scriitori români de azi. Toţi comentatorii cărţii au remarcat prezenţa din nou impunătoare a tatălui (Ilie Moromete). de pildă. Ce se poate obiecta prozatorului nu este faptul că a adus istoria în roman. Despre campania lui Napoleon în Rusia s-a scris mult şi. iarăşi. precar. lucrurile.întâmple. interesul pentru Delirul? Este. Un intelectual de tot tânăr părăseşte satul. Marin Preda notează doar gesturile exterioare ale personajului. altfel zis. Totuşi. esteticeşte. probabil. când evenimentele se precipită şi fiii ţăranului din Siliştea-Gumeşti intră. care asistă la întâlnirea dintre Moromete şi fiii lui. adică. se întunecă şi mai mult. Să revedem. pentru că evenimentele se amestecă într-un chip atât de original cu viaţa intimă a personajelor. neliniştită şi ţeapănă a ţăranului care încearcă să se descurce singur într-un mare oraş. atitudinea. ficţiunea. romanul. într-un oraş primejdios — un gând „la care ţinea cu tărie. Dealtfel. şi nici istoria. Comportamentist la acest punct. cu adevărat. Preda) este memorabilă. în loc să se lămurească. El ştie că bătrânul ţăran avea un gând pentru copiii lui aşezaţi. echilibrând. Orice este posibil în legătură cu o carte de literatură. deşi îndoielile îl asaltau" — dar mai mult nu poate spune. gândul lui Moromete devine una din temele cărţii şi. Iritat de explicaţia evazivă pe care i-o dă cineva. a treia — nu mai ştim! — descrisă de M. atunci. Marin Preda dă o versiune asupra unei istorii tragice şi ea rezistă (şi va rezista) în măsura în care va rezista. II___________________________________________255 în forma actuală. mai documentat şi mai profund decât o face Tolstoi în Război şi pace. Repetat. Călătoria lui la oraş (a doua. mai puţin semnificaţia demersului său.

Inutil. Prin extindere. trăieşte el însuşi experienţe capitale. prin căsătorie. cel care introduce pe Paul Ştefan în lumea presei şi. Adrian Popescu. involuntar. Tentativa de acum are şi alt mobil: instinctele fine ale lui Moromete îi spun că o furtună neobişnuită se apropie şi oraşul nu este locul sigur unde Paraschiv. concentrat la secţia de transporturi militare. în lumea muncitorească şi. el devine involuntar un agent al timpului nerăbdător şi tot el îi tulbură ritmul încercând să-şi recupereze fiii. plecând din sat cu două amintiri grele. cartea începe. adică. de la un punct. devin temele mari ale romanului. Niki va deschide ochii tânărului ziarist asupra legii ce se ascunde în spatele evenimentelor politice. Partea aceasta a judecăţii lui o cunoaştem din povestirea primei lui încercări de conciliere (Moromeţii. de ei pentru a observa şi din direcţia păturilor umile viaţa agitată a Capitalei. le trimite mereu „la muncă". Bătrânul ţăran nu pricepe cum cineva poate să-şi lase casa şi curtea lui plină de animale şi să se instaleze între pereţii unei camere şi să trăiască. Paul Ştefan. să-i readucă în spaţiul securizant de la Siliştea-Gumeşti. să opteze şi să caute în viaţa sentimentală cu ardoare o împlinire (recuperare) morală. Căci politica şi iubirea stăpânesc destinul acestui intelectual abia ieşit din adolescenţă. Penetraţia în noua istorie se face în prezenţa şi sub semnul lui Ilie Moromete. Nilă şi Achim se pot adăposti. Paraschiv. Niki Dumitrescu. de ordin gospodăresc. Noua generaţie nu ocupă un loc central în carte. de la început. vede şi aude multe. Sursa cea mai importantă în roman rămâne observaţia directă a realităţii. Nilă şi Achim sunt Scriitori români de azi. Delirul împletind formula romanului politic cu analiza vieţii pasionale a eroului. martorul (şi complicele) atrocităţilor de la Jilava. Conducând la porţile oraşului pe Paul Ştefan. omul „chemat" de legionari. un rost. Paul Ştefan vine la oraş să se „arănească". Ioana) sunt. Paul Ştefan participă la evenimente. II___________________________________________257 nişte spioni mărunţi. fiii iau în râs eforturile tatălui şi scena discuţiei dintre cei patru este de mare subtilitate epică. Acestea sunt de ordin politic şi sentimental. prin amplificare.lui Moromete şi secretul gândului său pentru fiii contestatari. Satul este mai bine ocrotit în faţa unor astfel de vârtejuri sociale. să exprime o neîncredere structurală în eveniment. Sunt în Delirul şi personaje mai bine plasate. Ceva din mentalitatea bătrânului Moromete faţă de fiii săi răzbate în această strategie faţă de personaje. Amintirile (uciderea lui Dumitru lui Nae de către legionari şi noaptea de dragoste cu o tânără ţărancă. II). Luchi. totuşi. Secretul lui Moromete este. de pildă. Achim pătrunde. să fie acaparată de problemele lui. ca şi Megherel. Niki . Achim va fi spionul naratorului. de fapt. problemele lui Paul Ştefan devin problemele unei generaţii silite. temele vieţii lui şi. romancierul nu-şi cruţă personajele. Nilă e portar într-un bloc. Voi. Ce urmează e în mai mică legătură cu familia Moromeţilor. Paraschiv e sudor la „Ateliere" şi strânge bani să-şi facă o casă în Colentma. va cutreiera în timpul războiului ţara de la un capăt la altul. mai întâi. să-şi facă. Prozatorul se foloseşte. izolat într-o lume necunoscută. Prezenţa lor episodică vrea să ilustreze un fenomen de infiltraţie ţărănească în lumea oraşului. Ca şi acela. el rezervându-şi dreptul de a contempla cerul evenimentelor. agentul lui sentimental (în familia acestuia va cunoaşte pe Luchi). astfel.

scuzat în intervenţia lui neloială de pasiunea autentică pe care o are pentru fată. iar istoria — un mecanism secret ce trebuie cunoscut. dealtfel. dr. Ca personaj literar. Existenţa este pentru Paul Ştefan o experienţă. preferat pentru sentimentul de stabilitate pe care îl inspiră. fără complexe de alt ordin. sentimentul. Presimţirea primejdiei radicalizează opiniile şi sentimentele. cum le zice prozatorul. A şti este obsesia (şi vocaţia) acestui fiu de ţăran intrat. Chestiunea poate fi urmărită în toate cărţile lui Marin Preda. judecat. oameni cu un intelect mai fin. apoi privirea lui se goleşte de orice semnificaţie exterioară. animat de o mare curiozitate şi cu o dorinţă remarcabilă de a trăi evenimentul în sensul mai degrabă al eroilor lui Malraux. în orice caz. ca eroii balzacieni. în primul rând. dar nu văd. Paul Ştefan se defineşte mai ales prin viaţa lui sentimentală. ceva îi uneşte. trec deseori prin momente de uitare. fiul său Niculae. cunoscut în tipologia predistă. Adrian Popescu (care mărturiseşte a fi avut legături intime cu Luchi). spre obiectele dinafară. Voi. Iubirea pentru Luchi îi dezvăluie complexitatea morală. care au 17 Scriitori români de azi. Nici un fenomen nu este atât de complicat pentru a nu fi înţeles. întâi. Ascendentul lui faţă de Adrian Popescu. anturată de doi tineri intelectuali. Două sunt. Invitat de Secretarul de redacţie. spre paiaţele. Simptom. Paul Ştefan e. apoi istoria celor ce suportă presiunea istoriei. Marin Preda scrie. E semnul că viaţa se retrage în interior. sub supravegherea şi încurajarea medicinistei care. II 258______________________________________________________Eugen Simion acaparat şi paralizat voinţa multora. dar n-au vedere. proaspătul jurnalist intră în familia Dumitrescu. este intensificarea vederii. se dovedeşte a fi o fiinţă inocentă. al unei ameninţări obscure. A merge la ţintă — notează prozatorul — este înzestrarea lui. II___________________________________________259 veche prietenie leagă pe cei doi. Adrian Popescu. iar acum nepotul. l-ar năuci.. femeie voluntară şi capricioasă. Cariera socială este un pretext pentru prozator de a înfăţişa un mediu şi a pune cu acuitate probleme de ordin istoric. Conflictul este pe cale de a se aplana. Tânărul din Siliştea-Gumeşti se instalează în redacţia ziarului Ziua. Paul Ştefan. Fenomenul invers. dar mai complicat. altul medic. într-o istorie imposibilă. De aici firele duc spre cercurile dominante (generalul Antonescu şi cei din jurul lui).Dumitrescu. cei doi. Ulterior aflăm că Luchi fusese la un pas de căsătoria cu doctorul Spurcaciu. Ilie Moromete. frecventează din nou pe Luchi şi . Spurcaciu. Logodna s-a stricat din cauza intrigii celuilalt concurent. O veche rivalitate şi totodată o Scriitori români de azi. prin coridorul servitutilor. unul ziarist. în astfel de clipe ei se uită. Mânat de un instinct sigur şi cu o putere care vine din inconştienţa lui tinerească abordează direct pe directorul unui mare cotidian. unde cunoaşte pe Luchi. ieşit din somnul interior. excelent post de observaţie a realităţii politice a vremii. istoria celor ce decid în istorie. Paul Ştefan vede rapid şi profund. în fapt. Grigore Patriciu. însuşirile acestui personaj: spiritul practic (realismul) şi capacitatea de a trăi interior (buimăceala lui ciclică). O deschidere enormă a ochiului. altfel. fixând între cele două planuri destinul acestui tânăr ziarist. în ciuda aparenţelor. intrat şi el în tehnica moromeţiană. la început. vine din ştiinţa de a simplifica tactic nişte fenomene ce. Niki Dumitrescu etc. Voi. şi câştigă. fără a mai trece. Spurcaciu au un aer comun. au privire. norocos. iar gândurile se desfăşoară pe alt plan.

imprevizibila Luchi este. Vă luaţi examenele vânzând perechi de boi ca să compromiteţi toate profesiunile nobile: medicina. se dovedeşte a fi acum necruţătoare. o neştiutoare şi. De fiecare dată când oraşele înfloresc. îndrăgostit de-a binelea de Luchi. încolţit şi incapabil să mai scoţi un cuvânt aşa cum arăţi tu în clipa de faţă. arhitectura. ambiţioase şi nu-şi pun instinctele în slujba puterii. Luchi face parte. Revederea este o revelaţie şi. căutaţi drumurile de intrare cele mai potrivite şi atacaţi direct în familiile noastre şi toată civilizaţia cetăţii se degradează. mutilate. Luchi îl alungă. mai norocos decât cei doi. Simina etc. şi a iubi un bărbat este a-i ocroti destinul. ca şi Constanţa. prezent la întâlnirea dintre Luchi şi Paul Ştefan. ca atâtea femei din literatura română. erotic. le luaţi cu asalt. după care. Doctorul Spurcaciu. ingenios. surprinsă de grosolănia medicului. căzând într-unul din momentele lui de uitare. Li se alătură Paul Ştefan... nu ştiţi decât să rânjiţi cu dinţii voştri laţi. buimăceală. Nu acceptă. daţi năvală. orgolioasă. Din elementele epice de până acum două personaje se impun: Luchi şi Adrian Popescu. punând problema sociologic. a războiului. dragostea pentru Luchi se încheie brutal. la un ideal masculin. Voluntară. [. Tăcutul. Dragostea este pentru ele un mod de existenţă.caută.] Voi nu sunteţi adevăraţii ţărani. ziaristul pleacă pe front (trimis de ziar în calitate de corespondent). manieratul medic izbucneşte isteric şi. Luchi ("singurul lucru sigur pe această lume") îl părăsise. adevăraţii ţărani nu arată aşa ca tine. şi pe un plan şi pe celălalt. ignorează pe orgolioasa studentă. sub privirea poruncitoare şi „albită" a doctorului Spurcaciu. şi să trageţi sfori. istoria. care. nu sunt. condiţia de victimă (altă variantă tradiţională). întâlnirea cu el este o sărbătoare. altfel zis. învăţământul. apoi. dintr-o familie psihologică diferenţiată prin câteva trăsături de tipologia feminină tradiţională. se arată înspăimântat şi furios de penetraţia elementului rural în lumea 260_______________________________________________________Eugen Simian urbană: „Vă cunosc pe toţi din facultate. Spurcaciu are un spirit mai precis. pe de altă parte. demn. Adrian Popescu este subtil. a-i obţine deciziunea. care au dat atâtea valori. de succes pentru că. personalitatea lui respiră forţă şi echilibru. puse în acord cu ideologia oficială. unde descoperă realitatea neînchipuit de aspră. Ies cub terrewc. cu decizii rapide şi accese puternice de demnitate. totuşi. fără să ştie. un adevărat ţăran s-ar fi ridicat imediat şi. plini de mămăligă. dă acestuia o lecţie dură de morală citadină. Are şi la propriu şi la figurat un şoc ce nu dispare nici când se întoarce în Bucureşti.. se dăruie tânărului ziarist. Cartea se încheie în acest mod indecis. Debutul lui ca jurnalist fusese un eşec (spiritual). jignită şi înspăimântată de fapta ei. evită să-l mai vadă. Ce mai aştepţi? Afară!" Fericirea lui Paul Ştefan a fost. femeia din proza lui Marin Preda nu aspiră. Trimite articole ce-i sunt. care se arătase binevoitoare cu el. ar fi părăsit imediat scena. la început este uluit de hotărârea fetei de a-l alege pe el. Medicinista se simte fericită în compania acestor bărbaţi inteligenţi şi evită să ia o hotărâre. separat. Paul Ştefan trece prin mai multe stări. din motive ce se vor lămuri mai târziu. neeroică. scurtă. nesigur. ţăranca tânără din Siliştea- . nici acesta. Inteligenta. câştigă repede simpatia fetei şi chiar mai mult decât atât. „Ce rost are o muiere dacă nu poate să facă nimic pentru un bărbat?" se întreabă Ioana.

Un număr de pagini reconstituie debutul literar al auto262_______________________________________________________Eugen Simian rului: amintiri.Gumeşti. Ioana. Face lucruri pe care nu le agreează pentru a câştiga în ochii mamei locul pe care îl deţinuse. Simina. indirect. Voi. aflând că băiatul pe care îl iubeşte în tăcere pleacă din sat. II___________________________________________261 antologică!). Delirul este şi pe această latură o carte substanţială. pe care vrea să-l ajungă. cu fruntea groasă şi pururi încruntată. Gheorghe. nu este altul decât personajul din Moromeţii şi Delirul. fără vise.. „omul chemat" din Delirul. dealtfel. unul dintre cei mai pătrunzători pe care i-a dat proza românească. esenţial şi neobişnuit în literatura noastră. intriga cu un sentiment teribil al riscului. un analist foarte fin al psihologiei feminine. Femeia are dealtfel iniţiativă în proza lui M. se întreabă ea. portarul unui bloc de pe C. Rosetti. în stimă. Obsesia lui n-ar fi mama.) ca de nişte indivizi cu o stare civilă precisă şi reia la persoana întâi scene pe care le-a narat înainte. asemănător cu acela al doctului Munteanu din Risipitorii. Luchi fac cu o neruşinată inocenţă primul pas. Criza de demnitate urmează aproape inevitabil după o iniţiativă riscantă. Altele (nu puţine) intră în sfera literaturii de ficţiune: mici naraţiuni ce pot fi citite independent. care. Răul pe care îl face şi de care este obsedat nu-i stăpâneşte totuşi fiinţa. nu este nici un roman de formaţie. A. Prozatorul este sigur de complicitatea şi de puterea de înţelegere a cititorului său: fratele Nilă. Luchi se supără des. cum l-au socotit unii comentatori. şi pe Luchi o cucereşte prin numeroase semne de devotament amical. căci. în opera de ficţiune. Megherel etc. ziaristul trăieşte un complex. tatăl.. Paraschiv. indiscutabil. Acest aspect este. Viaţa ca o pradă (1977) nu este propriu-zis o carte de memorii. însă avertizat de critică. Ilie. ele devin intratabile. „la ce bun că un om se dovedeşte capabil de cel mai frumos gest. şi Marin Preda a avut. despre naşterea şi criza vocaţiei literare. adevărul se uneşte la el cu minciuna.. jignite. ci tatăl. eu (naratorul) părând a fi un personaj ca oricare altul. însă tocmai această stăruinţă de a fi la fel indică (ipoteza este pur speculativă) o obsesie profundă. Prin alte aspecte. Are cultul prieteniei.. nu mai încape îndoială. prozatorul îşi pune personajul să respire singur ideea complexului oedipian. dar şi de cel mai urât?" însă confuzia de planuri este un semn al epocii. Aliajul acesta între urât şi frumos nu-i pe placul studentei. Prozatorul vorbeşte despre personajele din cărţile sale anterioare (Nilă. ca şi când destinul întregii lumi s-ar sprijini . fără a reuşi. o intuiţie excepţională creând acest personaj. cartea lui Marin Preda poate fi apropiată şi de formula lui Gide din Jurnalul „Falsificatorilor de bani". portrete de scriitori cunoscuţi. Viaţa ca o pradă este şi un jurnal. experienţe de lectură etc. în sensul Cuvintelor lui JeanPaul Sartre. Remarcabil este şi portretul moral al lui Adrian Popescu. Marin Preda este. Adrian e un mitoman. Lipseşte din acest gest orice urmă de umilinţă. Greoi. Preda. Ca şi acela. o prelungire a literaturii în conştiinţa individuală şi a tipologiei livreşti în viaţă. Urăşte structural pe legionari pentru că aceştia vor să golească pe om de vise şi. îl cheamă să-şi petreacă noaptea cu ea (scenă erotică Scriitori români de azi. în care tragicul trăieşte la un loc cu mistificaţia. Trecerea de la universul livresc la universul existenţial se face fără nici o pregătire specială. individul este o biată creatură la îndemâna fiarelor. evocare a atmosferei cultural-politice de la începutul deceniului al V-lea.

omul se plimbă cu aceleaşi gesturi şi trece prin aceleaşi evenimente. stângaci. Viaţa ca o pradă începe cu faptele petrecute în planul existenţei (deşteptarea conştiinţei individuale în mijlocul familiei) şi dezbate în primele capitole o temă ce a intrat şi în epica propriu-zisă: despărţirea de familie. Cu un pas în urma evenimentelor pentru a le putea judeca mai bine. clasificatoare. în hainele unui mare personaj. Glasul lui este. când gros. în memorii. şi în romanele citate. autoritar sau sfâşietor ironic. asta era uluitor". Moromeţianismul a devenit (ca donquijotismul. un roman-indirect (ca Şantier al lui Mircea Eliade). într-o nouă Scriitori români de azi. necruţător cu formele abjecţiei umane. prin structura specială a cărţii lui. îi regăsim. identificabili. după ce au trăit o dată ca ficţiuni. Unii sunt interesaţi de biografia autorului. unde personajele. un spectacol verbal: „Cum o spunea. după ce a avut girul autenticităţii estetice. întâi. să-i dea girul autenticităţii documentare. Viaţa începe să imite literatura.pe ea. Preda vine. fratele meu. şi în confesiunea autobiografică de acum. evadarea din lumea ţărănească. este prototipul personajului din cărţile mele! Nu simte nevoia unei justificări. gălăgios subiectiv. din alt unghi. Asemenea scrieri plac din motive diferite. în sfera vietii obişnuite. Fiul real nu-şi ascunde uimirea faţă de capacitatea tatălui de a crea. totuşi nu imperios. l-a creat. despărţirea de părintele autoritar. Scena despărţirii Fiului de Tatăl său este. determinabilă. pe care l-am semnalat în mai multe rânduri în cărţile lui Marin Preda. Rar caz de identificare între literatura şi existenţa biografică a creatorului. Am putea numi Viaţa ca o pradă. de două ori cel putin. bovarismul) o atitudine umană. din toate aceste pricini. Am mai auzit. II___________________________________________263 naraţiune ce îşi propune să deconspire literatura în umbra căreia a crescut. Marin Preda îl 264______________________________________________________Eugen Simian identifică. în primul rând. Voi. Pentru criticul literar. în veşmintele ficţiunii. Tatăl mai apare o dată mişcându-se. Mitul paternităţii. încrezător în valorile morale. Ton superior ironic care fereşte confesiunea de poezia lucrurilor ce mor. un prilej de a-şi verifica intuiţiile. Despărţirea de familie este. prezentă. multe uşi se deschid sau se închid în faţa imaginaţiei critice. Şi Marin Preda nu ne dezamăgeşte aşteptările. din orice povestire. această replică (în Moromeţii şi Delirul). când „împiedicat". dincolo de plăcerea lecturii. tonul autoritar din Imposibila întoarcere şi Convorbiri cu Florin Mugur: subiectiv. . şi în Viaţa ca o pradă. Cartea a avut succes (de public şi de critică) şi este explicabil de ce. aici. de regulă. suficient de detaşat însă pentru a le îmbrăţişa cu o privire totalizantă. este reluat. ca şi acela al lui Ilie Moromete. acum. Tatăl real al prozatorului are toate atributele mitului literar pe care. alţii vor să afle lucruri noi despre cărţile sale. Când un mare scriitor vorbeşte de cărţile şi despre vocaţia lui literară. Nu reuşeşte însă decât s-o întărească. mai vin a doua oară în faţa ochilor noştri ca indivizi reali. tonul unui spirit implicat în marile probleme ale istoriei contemporane. Marin Preda nu spune în nici un loc: fiti atenţi că Nilă de aici. Această confuzie voită de planuri dă cititorului sentimentul că faptele s-au petrecut întocmai în creaţia literară şi în viaţă. în întâmpinarea tuturor. Viaţa ca o pradă este. După ce a creat un concept moral prin opera lui literară. un stil de existenţă.

legendarul. Adică auzeam. în atmosfera literară a momentului. de regulă. Şi tăcu vreme îndelungată. sună la uşa unui scriitor-ministru (Nichifor Crainic). se poate numi psihologia creaţiei. Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau. dar nu eram nici neliniştit... Ce selectează.. un băiat ca şi el. Naratorul (devenit propriul său erou literar) află de existenţa unui tânăr cerc literar ("Albatros") şi. Acest sentiment de neîncredere care mi se năştea în conştiinţă în acea toamnă era adânc şi cu anii a devenit foarte stabil şi m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic. după oarecare vreme. el însuşi obsedat de . nu mai este dispus să încurajeze alte destine. dă de urma liderului. noi am numit-o generaţia pierdută. despre sine. Câteva portrete sunt memorabile (Miron Radu Paraschivescu. ce înţelege un spirit de 20 de ani. dar constatăm că tema nu mai poate fi exprimată în afara unei mitologii literare. chiar atunci când mă însoţea să mă urc în tren nu avea să-mi dea nici un leu. caută pe editorul care izbutise în viaţă. puteau avea o durată.. să se observe ca un personaj.. De observat că dialogurile hotărâtoare dintre Tată şi Fiu au loc. spune lucruri interesante despre ceea ce.. la modul propriu. M. Deziluzie totală! Editorul. însă. Matei Călăraşu foloseşte strategia lui Ilie Moromete: „— Domnule. în Viaţa ca o pradă este vorba mai ales de apariţia interesului pentru literatură şi despre fatalele vicisitudini ale debutantului. desigur..R. dar nu înţelegeam. scenele au savoare. Cartea intră. în literatura lui Preda. Răsturnări nefireşti. că el de bani nu mai avea cum să facă rost. El însuşi începe să se comporte şi. Acelaşi tânăr citeşte cartea autobiografică a unui editor şi. II___________________________________________265 Nu auzeam.R. într-o carte anterioară. Notaţiile sunt colorate. Marin Preda dă o istorie verosimilă a generaţiei pe care.] — Te duci la Bucureşti. ambele esenţiale pentru biografia unui creator. aşa cum nu credeam în lucrurile nefireşti. tu auzi ce spun eu aicea?! Scriitori români de azi.. nu avea.. Tânărul. încurajat de promisiunile de acolo. începe pe ocolite. înţelegeam sau nu înţelegeam?! — Bă. — dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că începând din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care urma să merg singur. Discuţia pregătitoare are loc pe drumul ce duce din sat spre gară. Nu eram atent la el. în timpul unei călătorii şi. începu el. şi scriitorul se poartă lamentabil.. de acum. Sergiu Filerot. Indirect." Marin Preda anunţase. ezitând să-i spună direct ceea ce gândeşte.admirabilă.. se configurează în aceste pagini evocatoare şi alte două motive: experienţa lecturii şi experienţa erotică. cu o formulă veche şi pretenţioasă. reluă tata. A descoperit-o. te duci la Bucureşti. de 20 de ani. Fiul ia în râs vorbele grave ale părintelui. nu puteau avea viitor [. bine instalat. mai târziu. cu acest detaliu. sunt edificatoare pentru preocupările unei generaţii. observându-se. prozatorul nu-şi mai poate sau nu mai vrea să-şi gândească existenţa în afara mitologiei pe care a creat-o. Şi cu o insistenţă cu care vocea sa groasă se ferea să mă sperie. începu să-mi spună că mai mult decât făcuse pentru mine până atunci nu mai putea. indirect. Voi. poetul comunist de la Statistică). Scena se repetă: tatăl hotărăşte să-şi ia mâna de pe umărul tânărului de 18 ani şi. Vorbind. discuţiile cu M..R. ameninţat de mizerie. că a descoperit tema autorului.R. Este Geo Dumitrescu. Ion Caraion.

Meditaţia în jurul neputinţei de a scrie îl face să scrie. cu o mare dorinţă de acaparare pe acest plan. în 266_______________________________________________________Eugen Simian propria creaţie. jurnalul unui scriitor care aşteaptă revelaţia unei mari teme literare.R.R. în Imposibila întoarcere. pentru că totdeauna alte elemente împing viaţa unui tânăr spre un mare destin artistic.. îl plictisesc nota oraculară şi furia filozofului contra moralei raţionale.. însetat de asemenea fapte. şi filozoful supraomului nu-i place. în Convorbiri. excelentă. Marin Preda se pregăteşte de mult să dea o justificare vocaţiei sale epice. Aventura lecturii intră în aventura conştiinţei sale. el coboară spre rădăcinile acestui misterios fenomen. înţelegem că pentru Marin Preda cuvântul este poarta care duce spre secretul creaţiei. La recomandarea lui M. epic vorbind. Despre ce să scrie? Şi narează despre ceea ce n-ar trebui (sau nu poate) să scrie: despre familie. Nici o explicaţie nu concordă cu alta. voind să răspundă. o scenă de dragoste cu o misterioasă opticiană.]. Nu se poate imagina o întrebare mai dificilă pentru un creator.. fascinat de ultimul. însă Viaţa ca o pradă împinge aventura conştiinţei şi spre altă zonă. II___________________________________________267 Aşteptarea temei duce gândul spre o interogaţie fundamentală: originile şi natura specială a vocaţiei. în faţa acestei interogaţii. în felul lui Hemingway din Sărbătoare continuă el povesteşte ceea ce i se întâmplă pe acest plan. i se face rău şi vomită.literatură. Voi. el trebuie să vorbească despre ceva unic. Retras la Sinaia să scrie o carte. ca şi secretul care prezidează naşterea fiinţei umane. Marin Preda nu are obişnuita reţinere a memorialistului. autorul vede că nu poate să scrie nimic. ci ascultătorul: Miron Radu Paraschivescu. în a primi ideile culturii. şi ea va rămâne. angoasa) talentului care se formează şi redebutează cu un mare efort. Tocmai de aceea şi sunt interesante: nu ne interesează atât justeţea comentariului. să scrie? Marin Preda citeşte pe Dostoievski şi Tolstoi. Şi nu în ultimul rând!. Este zona (problematica. am văzut-o şi a început să-mi .R. Parcurge pe nerăsuflate Vocea subterană şi. O confirmă limpede în Viaţa ca o pradă în nişte pagini superior eseistice: „Am devenit scriitor descoperind treptat forţa lui magică [. Cartea are. un scenariu simplu.. Marin Preda nu împinge atât de departe cruzimea confesiunii: relatează doar lui M. totdeauna cu sentimentul că n-a spus totul. pentru că. citeşte şi pe Nietzsche. într-o zi. Scriitori români de azi.. în orice caz.R. irepetabil. Când am înţeles că eu şi natura n-aveam o soartă comună. dar urmându-l. copilărie. dornic. Un creator autentic trebuie să ajungă. aflat în faza de formaţie. că adică eu voi dispărea în cele din urmă. Notaţiile acestea au sinceritatea (şi naivitatea) vârstei. despre generaţia sa etc. cu simţurile şi fantezia pururi inflamate. Trageţi împotriva moralei nu-i o propoziţie convenabilă pentru cine a crescut în cultul valorilor morale ţărăneşti. în romane dă indirect (totdeauna când este vorba de figura tutelară a Tatălui) o sugestie despre darul neobişnuit de a spune. n-a mers până la capăt. cât modul personal al unui creator. din acest punct de vedere. pe cel dintâi. în privinţa crosului. Proverbiala perdea nu mai este trasă peste scenele intime. ferindu-se să dea amănunte. şcoală.. şi aceasta mi se pare a fi cea mai originală şi mai profundă. Cel care iese mai luminat pe dinăuntru din asemenea relatări este nu naratorul (eroul) aventurii. până la urmă. la urmă. Scena este. Prozatorul american nu ezită să spună ce face în cameră cu tânăra lui soţie după ce stinge lumina.

în afară de cai. în vremea războiului. trăsnetul. să cadă apa peste mine şi eu să stau sub ea şi să gândesc că sunt fiul naturii.] Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat. spre orizonturi nedefinite. Simbolul ei manifest este explicat de autor în următoarele fraze: „Intenţiile mele asaltau din toate părţile viaţa pe care o cunoscusem până atunci fără să reuşesc să intru în miezul ei. în volumul întâlnirea din pământuri. II___________________________________________269 apucau. Imagini groteşti îmi reveneau în minte. prozatorul se gândeşte la schiţa uitată în paginile unui cotidian şi atunci ceva se luminează în mintea lui: „Salcâmul acela trebuia ferit. în aşteptarea marii teme. Scriitorul află." Un amănunt privitor la destinul operei atrage atenţia în acest jurnal.placă. Desigur. care ar fi deschis drumul celorlalţi. nici una din formele vizibile. Singurul lucru care mă făcea să rămân mut de fascinaţie era cuvântul rostit de oameni. marea temă. vijelia. ci pentru că va dăinui şi. se propteau în picioare bâţâind din cap şi scheunând. calul rezista. publicată în Timpul. De unde? Din ce loc? Am stat mult să-i văd ce fac şi mă uitam la ei râzând.. După trei decenii. prozatorul ridică din umeri: vede. cu nimic deosebit de animale şi păsări. Nu mă contopeam cu ploile. Animalele. mi-erau familiare. Prima îmbucătură. Văzusem odată un cal mort într-o văgăună.. o pradă care nu cedează dacă nu ştii de .. scriitorul. îndepărtarea n-a fost însă decât o conservare a lor. dar nu pentru că era frumoasă. Vântul. în spinare.. dar e. în chip expres. având multă vreme fiorul eternităţii. Este vorba de schiţa Salcâmul. mie îmi plăcea câmpia.. Nu era printre ei nici unul bătrân şi experimentat care să-i înveţe. pe care adesea o visam. Dar de oriunde îl Scriitori români de azi. îşi înfigeau dinţii în burtă. „ei şi?". „N-aveam însă nici fiorul cosmic. sclipitoare.. în sfârşit.. zăpezile nu-mi dădeau un fior cosmic. Auzul îl făcuse să înţeleagă că există. aşa cum m-am născut eu. Marin Preda se apropie de literatură sub puterea 268______________________________________________________Eugen Simian de fascinaţie a cuvântului. ale talentului literar. intim. Marin Preda scrie Moromeţii. de literatură. le scăpa. se vor naşte şi alţii şi o vor vedea ca şi mine.. „Ce se întâmplase?" Ca să răspundă. ca Sartre. Voi." Codul duce spre familia pe care o părăsise şi spre nepăsarea care se instaurase în sufletul tatălui său. căci mugetul sau behăitul lor nu-mi spunea decât că le e foame sau sete sau că trebuiau date la taur. temele revin într-o carte (cea de faţă) ce vorbeşte despre dificultăţile creaţiei. nu-mi vorbeau nici ele. de la început şi nici mai târziu. care putea fi ucis într-o carte de nuvele [. de peştii din baltă şi raţa sălbatică. nici geologic. viaţa nu e un cal mort." Jean-Paul Sartre mărturiseşte că a ajuns la literatură imitând (pentru plăcerea celor mari) literatura. cu o grămadă de căţelandri schelălăind de foame şi de neputinţă care se repezeau în el să-l sfârtece.. Când un coleg îi atrage atenţia asupra felului cum respiră munţii majestuoşi şi arată cu mâna în depărtare. din motive pe care nici autorul nu ştie să le explice. de obicei. după ce îndepărtase din imaginaţia lui numeroase altele... Nu are greaţă. şi neinclusă. nu reuşeau nimic. După mulţi ani. Marin Preda nu are. în pulpe. o amânare pentru alt timp epic. era ceva de preţ. Nu credeam că pământul e în mod egal al meu şi al lupoaicei din pădure. pentru un scriitor tânăr.. Forţa cuvântului îl împinge spre literatură şi-l face scriitor. dar nici nu se dă în vânt după calităţile pe care le reclamă.

pornind de la roman spre eseistică şi istorie literară. Are în acest timp gânduri napoleoniene ("vreau să fac din viaţa mea o capodoperă". Personajele dintr-un roman se cheamă Bibiloi. începe să noteze scene din viaţa Cuţaridei şi. Mateiu Garagiale). microbist fanatic şi mitoman. Gică-Marafet etc. întâia lui vocaţie a fost teatrul. Ibsen. cenaclul ziarului „Fapta" (condus de Mircea Damian). aşa se scrie?" După mărturisirile din acelaşi Jurnal. Apariţia cărţii. Groapa este rescrisă de 13 ori. caişi şi amante. Cu Groapa. apar şi detractorii. îi place. Unii socotesc Groapa un poem şi laudă lirismul . în 1945 lucrează la o piesă (Omul care vorbise cu Dumnezeu) inspirată de istoria lui Petrache Lupu. în 1957. „Inimioară". acum. El ne deschide (dar numai pe jumătate) o fereastră spre începuturile misterioase ale creaţiei. Cu Shakespeare „nu se împacă". Eugen Barbu intră în atenţia generală. pentru că (explică autorul într-un loc) în teatru poţi fi tendenţios cu mai mare libertate decât în alte genuri. „modestia a fost creată pentru proşti. ciobanul care conversase cu DumScriitori români de azi." Gândul de a scrie despre o lume mai aspră s-a născut şi din reacţia faţă de cărţile pe care le consultă. citeşte în noua serie a cenaclului Sburătorul capitolul Aia Mică." Simbolul latent. vrea să fie un scriitor total. importate direct din romanele franţuzeşti. jurnale etc. a fost un eveniment. de felul cum se face jurnalistică în epocă: „Mama voastră de ziarişti. Voi. obişnuiţi cu alt fel de literatură. 270_______________________________________________________Eugen Simian Eugen BARBU 1924—1993 ROMANUL PITORESC ŞI BAROC Modelul declarat al lui Eugen Barbu e G. II___________________________________________271 nezeu. scenarii cinematografice. Ca şi acela. piese de teatru. cartea este pe punctul de a deveni un tulburător roman despre neliniştea care precede scrierea unui mare roman.unde s-o apuci. Călinescu. Dintr-o confesiune despre originile creaţiei. şi din nou spre roman şi nuvelistică. iritat. în prealabil. Fox-Movietone. Marin Preda este asaltat din toate părţile de imaginaţia sa epică. Mucală. iar în 1946 deschide în acelaşi ziar o rubrică de articole polemice Faptă fi răsplată. 1959) şi de trei cărţi pe teme sportive: Balonul e rotund. Nicu Vânzare Bună. Vorbind despre ele. Impetuosul autor frecventa. în schimb. exact ce mai trebuia pentru ca romanul să stârnească interesul publicului. Munca de jos (în „Viaţa românească". după ce. a publicat reportaje. aşa cum păpădia există pentru porci") şi priveşte cu un ochi încruntat literatura pe care o citeşte: „mă indignează spiritul ieftin care pluteşte în cea mai mare parte a literaturii noastre. Unsprezece şi Tripleta de aur (toate în 1956). un volum de versuri. Dacă datele din Jurnal (1966) sunt exacte. scrise într-un stil sprinten şi colorat. în 1946. Sunt contestate limbajul naturalist şi atitudinea de simpatie faţă de personaje (manglitorii din groapa lui Ouatu). este lăudat. Cam multe Olguţe. Se retine într-o oarecare măsură figura unui frizer. codul secret al operei trebuie să-l descoperim noi. însă contestaţia este slabă şi valul criticii favorabile o mătură repede. la lectură. nedumerind pe „venerabilii din fotolii". pus într-o filiaţie flatantă (Arghezi. Moşa Mariancovici. încă din 1945. precedat de o nuvelă.

ci din vitalitatea notaţiei şi intuiţia unui timbru uman autentic sub învelişuri sociale degradate. — Noroc. Voi. Cerul se întuneca. multă mişcare epică. poezia amară şi viziunea umană necruţătoare merg.M. Deschiderea epică este în stilul concentrat al scenariului de film: „Peste rufe fâlfâia seara. ar constitui un procedeu al prozei moderne. după prozator. G. bidinărese. Romanul se constituie din mai multe fragmente (apărute şi separat. Sărmanul Klopstock (Nepotul lui Nenea Tache Vameşul). ci printr-o varietate de destine şi ceremonialuri. în genere. nu din aglomerarea de elemente specifice (acestea există prin forţa lucrurilor). Groapa înfăţişează un caleidoscop uman nu printr-un unic subiect. Zamfirescu făcuse la noi biografia unui cartier şi plasase în mediile sociale pestriţe conştiinţe morale mari. ca nuvele de sine Scriitori români de azi. O monografie a periferiei bucureştene încearcă şi Eugen Barbu ("Groapa este într-un fel monografia unui cartier. Şedea şi privea locul cu palmele la spate. Stilul decis. Garagiale. limbaj crud (limbaj fără iluzii). hoţi. în Europa de după război o proză aspră despre categoriile sociale defavorizate. în Groapa există. Mijlocul şi-l sugrumase într-o curea lată de piele. de la origini la integrarea lui în Capitală" — Şerban Cioculescu).L. însă cu alt limbaj şi altă imaginaţie epică. sifonări. sceptică. pe o peliculă întinsă. artificializând descrierea printr-un stil epic inadecvat. ritualurile şi folclorul lui. Psihologie puţină. vânjos. două planuri epice şi autorul mărturiseşte undeva că a ezitat să unească cele două fire într-o naraţiune unică sau să scrie două romane independente. mai degrabă. în opoziţie cu idilismul literar mai vechi. bătută în ţinte. şeful! aruncă unul. altii se arată satisfăcuţi de nota balzaciană a cârtii 272_______________________________________________________Eugen Simion (romanul lui Stere). spectaculos. Aceeaşi privire imobilă. Se cultivă. Trecură mai departe. parlagii. în fapt.. Bărbatul se gândea că iar începe treaba.. Gunoierii se întorceau grămadă. II___________________________________________273 stătătoare: Morcovii. îmbrăcat cu o haină groasă şi pantaloni strânşi pe pulpe. ca la Arghezi din Poarta neagră. negustori etc. a gunoierului Grigore (personajul martor în naraţiune) închide cartea: „Se aşezase pe un scăunel şi privea groapa. Omul se opri. Adevărul este că există un element comun care leagă aceste secvenţe. în sensul filmului neorealist şi al literaturii lui Moravia şi Passolini. legate între ele prin nişte „cârlige" epice care. A optat pentru prima soluţie punând în acelaşi cadru istoria „întemeierii" cârciumarului Stere şi „întemeierea" unui cartier nou Cuţarida. Oraşul scânteia îndepărtat. Zamfirescu etc.". şi anume mentalitatea unui mediu social. G. „Rudele" lui Bică-Jumate).. M. Toţi sunt de acord că autorul Groapei scrie altfel despre lumea periferiei urbane decât vechii ei evocatori lirici: Carol Ardeleanu. Peste malurile ei galbene zburau păsări. Culoarea şi lirismul vin. acuitate senzorială a vieţii în manifestările ei tipice — acestea sunt notele care se văd de la început în Groapa. prinse cinematografic. — Noroc! Grigore era îndesat. . cu lumea. cărămidari. văzută însă fără sentimentalism şi fără preocuparea expresă pentru culoare. tramvaişti.din subtext. Preponderenţa valorilor auditive şi excepţionala capacitate senzorială a stilului îndreptăţesc pe comentatori să-l pună pe Eugen Barbu în descendenţa lui Creangă şi I. Lumea este aceeaşi: gunoieri.

încercările de evaziune prin violenţă etc. Să se fi sculat morţii. indivizii sunt văzuţi în laturile lor întunecate. puşcăria) şi ceremonialul ei: nunta. Ultima este intitulată Vânzarea. decât formal. II 274______________________________________________________Eugen Simion — Ţi se pare. trece spărgătorul de lemne.Nu se schimba nimic în viaţa lui. Intenţia prozatorului de a surprinde aceste laturi este vizibilă. II___________________________________________275 Stere apare în cartier cu puţini bani în buzunar. nu-l mai lua somnul. Noaptea de primăvară.) care indică accesul într-o localitate.. Balul meseriaşilor. Era mai bătrân şi mai ostenit. ucenic la negustorul Pândele Vasiliu. Descins în Cuţarida. prin ele. el îndură mari umilinţe şi învaţă să fie necruţător când este vorba de bani. biserica. înmormântarea. Groapa însumează 24 de mici naraţiuni detaşabile. dar cu o mare ambiţie de înavuţire în suflet. acolo-şi aşteptau moartea."1 Deschidere şi închidere obişnuite în romanul realist: un element (drumul. 1 Citez după Groapa. Aglaia tot mai bodogănea: — Grigore. Scriitori români de azi. într-un plan al cărţii (istoria cârciumarului Stere Drăgănoiu. Biografia lui nu are nici un mister: băiat de la ţară. Asta dacă ţinem cu dinadinsul să interpretăm simbolic faptele. îşi aprinsese toate stelele. la urmă. botezul. ediţia a V-a. împreună înfăţişează o lume ce se formează şi se degradează repede. fără tradiţie şi fără un sistem de valori morale. tu nu-l auzi? Bărbatul ascultă puţin şi spuse dând din umeri: 18 Scriitori români de azi. numai el şi cu Aglaia nu se clintiseră de la rampă. aceeaşi la sfârşitul romanului. ici. Voi. ca toţi ariviştii din romanele lui Balzac şi Stendhal. Voi. rece şi înaltă.. pe care-l păzea. Se tăiaseră străzi noi. apoi se însoară avantajos. metoda este. poarta etc. Spiritul care descrie viaţa Cuţaridei este intolerant.. istoria străzii şi a vieţii comune). „Groapa" pe care alunecă privirea scepticului Grigore nu mai este. cum s-a mai observat. aceea a romanului din secolul trecut: prezentare cronologică. să fure nişte mături? Nu mai apucase să strângă bani să-şi ridice şi el o casă. dădea târcoale avutului primăriei. instituţie şi. familie. altele: La spovedit. cu fata unui dogar (Lina lui Marin Roşioru). S-a constituit între timp o comunitate cu instituţiile (cârciuma. Nu mai aveai loc. însă Eugen Barbu fuge acum de orice simbol exterior şi îndepărtează de la sine ispita imaginilor literare. 1970. se mai deschiseseră câteva prăvălii. unii nu mai erau. Cine să vie aici. sporeşte capitalul şi lărgeşte sfera comerţului. spoveditul. obiectivă a faptelor şi. O secvenţă (prima) se cheamă Nunta. a unui destin social tipic. Alcătuirea (nunta) şi trădarea (vânzarea) unei lumi. Câr- . s-ar fi rătăcit prin mahala. pune pe picioare o mică afacere (cârciuma). Paznicul Grigore este martorul impasibil al unei lumi care se întemeiază prin ceea ce alungă satul şi prin ceea ce leapădă oraşul: o lume nestructurată. Istoria înavuţirii sale merge paralel cu istoria creşterii mahalalei. Editura Eminescu. reluarea elementului iniţial pentru a sugera îndepărtarea naratorului de drama pe care a descris-o.. Priveghi etc. între cele două priviri mute ale martorului se petrec însă evenimente care modifică structura acestui mic univers uman. colo doar o licărire de umanitate într-o mentalitate de o sumbră primitivitate. pestriţă. Câmpul Cuţaridei se umpluse de lume. creşte iarba. La pârnaie. se scula cu noaptea în cap.

să nu mai vorbim. Primăvara îşi punea şal la gât. Se vede încă de acum că Eugen Barbu este un prozator al străzii şi al micilor grupuri umane. fălos de avutul lui. risipitor la botezul copilului. dealtfel. punctul statornic într-un mediu de o mare mobilitate. dacă dreptatea ar fi o sârmă. dus în lume". indivizii îşi adaptează pasiunile şi dispar. Foarte reuşită în Groapa este şi istoria domesticirii Linei sub puterea aceleiaşi dorinţe de înavuţire. Nunta lui Stere. mureau tigăncile când râdea. Observator fin. ca muierile. nu are ochi pentru grosolanul cârciumar. iubeşte un băiat din cartier şi. de mătase. perfect adaptată. tramvaist. Eugen Barbu nu face. nu are o psihologie specială sau are una previzibilă: aceea a omului hotărât să se înstărească. Un fular alb. Temperamentul se identifică total cu interesul. spălat. Cristache Cuţu. dădea frigu-n ele. Este centrul (cronotropul) unui univers de aluviuni. Biografia Cuţaridei este mai bogată şi. timid faţă de femei. moralmente. petrecăreţ. predispoziţia 276_______________________________________________________Eugen Simian pentru trădare sau ambiţia. analiză psihologică. Naşte în curând un copil şi cu asta viaţa ei sentimentală dispare. lucrează la morgă. Marin Roşioru. parfumat tot. tigluit. scuipă des şi are o vorbă a lui: „Bă. când un lăptar falnic din Bolintin. Mândru. . cu tipologia şi fazele tipice de petrecere. prozatorul atinge notele cele mai profunde ale literaturii sale. de bogăţia lui. este „om al dracului. chibzuit. timidă şi sălbatică. măritată. are sentimentul că existenţa ei se termină. Fata dogarului este. Ea începe să ţină la familie ca la o proprietate şi. Lina se simte ultragiată. descrierea capătă forţă şi culoare. avea pantofi cu scârţ şi baston. propoziţia lui capitală este „beau şi pup". Nea Fane. altfel. răbdător cu clienţii dificili. Ele sugerează latura esenţială (efeminarea. zis şi Carambol pentru că îi place să joace biliard. îi face ochi dulci. obrazul lui ca un cur de copil ! şiavea şi nişte dinţi. ca individ. Stere. Cu socrul. Ori de câte ori ochiul se plimbă pe locuri aglomerate. Bărbierit. se ceartă pentru că nu vrea să treacă pe actul de proprietate numele Linei. Portretele propriu-zise (acelea făcute de narator) sunt reduse." în această notă exterioară. buna Lină devine o negustoreasă aprigă. Aici se discută. Titi Aripă este un pleşcar. Cristu Surcel. se face politică. naşi. portretele sunt memorabile.ciuma este locul de întâlnire a unor indivizi veniţi de peste tot. aprig în fond când este vorba de avutul său. în spatele voinţei de a ajunge. logodnic) violentează conştiinţa pură. Mentalitatea comună (manifestată de părinţi. apoi. descrie doar în chip obiectiv procesul verosimil de întemeiere a unei averi şi de modelare a unei psihologii simple. pentru că a arăta ceea ce a reuşit să strângă intră în codul moral al arivistului bucureştean. la început. încrâncenarea instinctuală) a unui caracter văzut în manifestările lui sociale. numai aur. personajele lui se definesc cinematografic (comportamentist) prin gesturi şi acţiune. descriind momentele ei caracteristice. Stere este mut. semnul caracteristic al personalităţii lui este ţinuta exterioară exagerat dichisită: „călcat. aş îndrepta-o eu!" Bea să nu se prăpădească de scârbă şi are o filozofie de viaţă bazată pe un pesimism înţelegător. se comunică noutăţile din cartier. când este măritată cu sila. este îndesat la trup. smulge salba de galbeni de la gâtul unei ibovnice când are dovada infidelităţii ei. Eugen Barbu nu forţează faptele (în sensul vechii literaturi moralizatoare).

a zestrei sunt prinse. aşteptarea probei de virginitate. udându-le verzele putrezite. nunta. II___________________________________________277 Groapa. că şef era câinele lui Matei! Nu mişca unul. în trăsură. violentă. Ceata se oprea împrejur. inventarierea. al tâmplarului. El scormonea pământul. cu spete mari. pe sub gardurile negre. pe la grădinile oltenilor. Toţi priveau pieziş. numai colţi. şi-ntr-acolo apucau. Sătul. venirea hingherilor şi alungarea lor cu pietre. pe mal. unul după altul. Era lacom. toate. Adulmecau gunoaiele şi cu nasul tot sub coada căţelelor din jur. Erau o ceată: al lui Gogu. cât viţeii. urcau malurile. ca stăpânii! Albi. Voi. Primăvara venea neştiută. strategia cotoiului şi. cearta între vecini. primăvara. în sine. Javrele. Gunoierii descărcau sus. Sub garduri încolţeau mărăcinii. sfinţirea mirilor în faţa altarului. priceput să sugereze o mentalitate colectivă. Mirosise osul. Al lui Chirică. cruzimea lui sunt urmărite într-un capitol de o mare savoare epică (Săptămâna brânzii). Corciturile oltenilor lipăiau lângă şef. scene obişnuite ca pedepsirea unei femei infidele. de un ochi rapid şi pătrunzător. camioanele. după ce toate obstacolele au fost îndepărtate prin diplomaţia peţitoarei. în fond. Plecau pe urmă mai departe. Nemâncaţi. împreunarea pisicilor pe acoperişuri. Râpile galbene se umpleau de câini. moţăia 278______________________________________________________Eugen Simion de-a-n picioarele. întâi vine Aglaia. în frunte. al lui Chirică. Se lăsau pe malul gârlei. glumele deocheate ale femeilor în vârstă. Aveau boturile ascuţite şi ochii fierbinţi de poftă. Tot nu mişcau. roşcaţi. îl rupea aşchii-aşchii şi scotea dintr-o dată măduva galbenă şi putredă. nu te-apropiai. Nunta. ai mecanicului. la urmă. se fudulea privindu-i cum se încaieră pentru ciozvârta rămasă. Dulăul rotea ochii la ăilalţi. şotia gunoierului Grigore reprezentând factorul de legătură într-un microcosmos format din elemente eterogene). coborând pe drumul îngust. Mahalaua creştea spre Filantropia. Era beteag de un picior. hămesiţi. Gerul se subtia. luarea pe sus a miresei şi trecerea peste prag. ridica ochii. apoi. flocos şi întunecat. negri. Nu sunt uitaţi câinii mahalalei. de către soborul babelor din cartier. ai gunoierilor. Ieşea tot praful din el. semnificativă. peţitoarea (cu rol de agent în Scriitori români de azi. lung ca un castravete şi bolâu. Al lui Chirică rămânea mai în urmă. până-l sângera. apoi se întorceau spre groapă. ai lui Stere şiAd-ăi fără căpătâi. la sfârşit. petrecăreaţă. călătoria. Zăvozii se năpusteau scormonind. discursul naşului. în fine lupta pentru zestre şi. Orarul Cuţaridei cuprinde. şi descrierea unei haite care străbate uliţele prăfoase este făcută cu încetinire ca într-un film de Antonioni. pentru un mod de existenţă. Vineţiul fochistului bătea aerul cu coada ridicată. Această sminteală teribilă a instinctelor este înfăţişată într-o pagină antologică: „Prin februarie se ardeau gunoaiele şi se reparau gardurile. trecerea în revistă a morţilor. ospăţul. grămadă. La unul de blană şi-l târnosea. ridicarea unei biserici etc. că mergeau ca la nuntă. este un spectacol formidabil: venirea rudelor.este admirabilă. la urmă. Din când în când. Când dădea iama în grămadă însemna că terminase. Din cauza lui era să se omoare omul cu oltenii într-o . Al cârciumarului sufla cu limba scoasă. la fotograf. şi din fundurile lor se rostogoleau resturi grase. după care urmează aducerea la vedere a fetei. că-l prinseseră grădinarii în bostani şi-l împuşcaseră. pentru că os se afla sub laba sa. apoi apare logodnicul timid şi prezumţios. putin ridicolă în dorinţa ei de fast.

Un ucenic brutar. — Acu. cere mai multă solidaritate umană şi mai mare justiţie: „Păi să fie aşa o înfrăţire. Voind să se aşeze în Cuţarida. om cărpănos şi rău. Femeile stau afară şi îşi aşteaptă bărbaţii să-i ducă. chivuţe. beţi.. II___________________________________________279 vorbă cu Isus şi. şi-mi merge bine. Te zdruncina? — Oho. De-aia umblai tu după alde Tilică? Ia vezi apa aia!" Violenţa limbajului traduce o violenţă a existenţei. doborâţi în cele din urmă de alcool şi de mizerie. otrăvite. Mielu. — Cu pruna asta a lui? 280_______________________________________________________Eugen Simion — Cu. Romanul se leagă de cel dinainte prin obişnuitele ." Dimineaţa. „corditorii" fiind florile negre. e limpede. personajele şi când încearcă să construiască psihologii mai pozitive (vezi capitolul despre greva tramvaiştilor) nu reuşeşte.. bărba-tău! — Slab! — Mai putea? — Ei. a Cuţaridei se bazează pe un pesimism moral agresiv şi. Prozatorul nu-şi iubeşte. — Coană Aglaia. ale periferiei. Gogu Croitorul moare şi Aglaia. furioase. se adună seara la cârciuma lui Stere şi cere „o sticlă de lampă numărul doi". fă. Bică-Jumate. Bică-Jumate moare într-o zi şi femeile din mahala.dimineaţă. când iese din cârciumă la miezul nopţii. O naraţiune care se plachează pe cea dinainte. Dumnezeu să-l ierte! Spune.R. — Că doar nu ti-o fi ruşine! — în faţa mortului? — Ce dacă? E gata! N-aude. dezvelindu-şi dintii galbeni şi rari. Un ceferist amărât bea seară de seară câte-o cinzeacă şi. „o injecţie". Gunoierii sunt nişte „drângălăi" de la ţară. nu vede. tăcuţi şi crânceni. parlagii la abator şi aceeaşi armată.. întrebat ce doreşte. este devotat stăpânului. în latura ei bărbătească. ridică pumnul spre cer şi strigă: „Tu-ţi Dumnezeul tău. să nu mai curgă sânge. este intrigată de ceea ce vede şi chestionează pe nevasta defunctului: „— Gata albia? întrebă." Parlagiul Marin Pisică visează că stă de Scriitori români de azi. Că eu mă hrănesc numai cu iarbă. apăsă cocoşată.. Dimineaţa pleacă spre centrul oraşului o armată de zidari. Scenele ating uneori o cruzime maximă. câtă vreme romancierul tine faptele în interiorul acestei viziuni. Voi.. cartea are o mare forţă epică. Mielu cere bani cu împrumut de la brutar şi. Groapa lui Ouatu este placenta din care ies şi locul lor de refugiu. sugerate şi de cel de al doilea roman din Groapa: acela care narează aventurile bandei lui Bozoncea. înnebuneşte. refuzat.. să trăiască oameni şi animale laolaltă. Filozofia de viaţă. Doamne. împiedică înmormântarea lui în cimitir etc. „manglitorii". şi dumneata. Cocoşată râse. — Da slab. chemată să spele cadavrul. care le-ai făcut pe toate strâmbe. acasă. Doamne. „o adormire". lucrători la C. de-ţi baţi joc de sufletul meu. când se trezeşte. — Spune.F.." în dosul faptelor comune se profilează şi o tipologie şi o dramă umană specifică. cu verdeţuri. Marin Pisică merge la Abator şi este omorât de un taur.

jefuieşte un cerşetor. în cercul lui strâmt. mituieşte gardienii de închisoare pentru a-i face scăpaţi pe hoţi etc. Pentru că şi pe staroste ar fi trebuit să-l întrebe de ce face totdeauna prăduiala în două: jumătate şi-o opreşte lui şi jumătate le-o aruncă celorlalţi. produs execrabil al violenţei capitaliste. vorbind de marii profesionişti ai şişului. dar. Ucenicul ar fi vrut să mai spună câte ceva. Un hoţ nu poate prăda. să-mi daţi mie ce rămâne peste ce vi se cuvine. de exemplu. Voi. vrea putere şi Puterea. să le dau şi ălor de n-au deloc. simbolul gangsterului modern. cu eroii şi întâmplările ei extraordinare. totuşi. mai mult decât cutare? Da' cutare de ce are. Da' ce-i al lor? Cine-a făcut împărţeala asta? Cine tine legile în palma lui? Păi să-l judec eu. să-l întreb pe fiecare: Tu de ce ai. Didina ţiganca a fost ibovnica lui Sandu Mână Mică. cunoaşte calea de acces spre ascunzişul manglitorilor şi duce.„clenciuri" epice: Florea hoţul vede pe Sinefta şi din acea clipă nu mai are linişte. Are şi o mitologie. banda are. Bozoncea îi aplică o sancţiune aspră: îl scuipă în gură. El face intrarea lui Paraschiv în viaţa interlopă. pe scurt. pentru a o umili. strâmbi. de spargerile vestite etc. împarte câştigul. şeful absolut. Nu mai respectă nimic şi pe nimeni." însă curând firea lui violentă iese la iveală. tu-le neamul lor! se amestecă Paraschiv. Aia Mică. tocmeşte avocaţii pentru procese. omoară dintr-o ură bestială împotriva individului. după ce. visul lui. de factură romantică. el reprezintă Legea într-o lume ce trăieşte în afara legii. furios pe legile care guvernează viaţa. când. Bozoncea este. Unele sunt adevărate. . o morală bazată pe noţiunea de onoare. Breasla are spaţiul ei de vânătoare şi nu intră în teritorii străine. a devenit proprietatea lui rezervată. Gheorghe are o carieră lungă în spate şi strânge în ascuns bani să-şi cumpere o casă la ţară şi să crească Scriitori români de azi. N-are simţul posesiunii şi urăşte pe oameni pentru că sunt lacomi: „— Oamenii-s urâţi. scoate cuţitul. în consecinţă. pe scurt. cuvântul la el este cuvânt. „stăpânul". o adolescentă din cartier. este setos de sânge. Ca câinii! Mârâie dacă te-apropii de ce-i al lor. mă. Violentând morala curentă. mai mult decât tine? Ia să netezesc eu. fantele. Puşcăria îl radicalizează.. E sentimental. bătrânul Gheorghe este sincer înspăimântat pentru că ucenicul nesocoteşte drepturile senioriale. Pungaşii formează o breaslă şi şeful ei este Bozoncea. banda lui Bozoncea fură iepele de şişic ale unor căruţari. uşor mitoman şi generos ca un vagabond din literatura lui Gorki. botează. plăcând stăpânului. Prins şi bătut la politie. batjocoreşte. într-o zi. este reprezentată de Bozoncea. Cruzimea nu mai are un scop utilitar. vrea numaidecât Puterea. spală totul în sânge. La început. un hoţ. totuşi. loial. mă. II___________________________________________281 porumbei. dar îşi înghiţi vorbele. pe studentul Procopie în acele locuri tainice etc. un milog sau nu poate atenta la bunurile stăpânului. cunună. Paraschiv cutează. El stabileşte strategia. Paraschiv ucide nu ca să se apere. la dimensiuni bucureştene. Paraschiv este un tânăr simpatic. nu spune nimic. rabdă. autoritatea stăpânului şi-i va lua ibovnica. Va submina. a trăda este actul cel mai josnic în această lume. o sileşte să se culce cu toti pungaşii. ca unor câini. ager la minte. însă Ucenicul nu respectă legile ei. Se ridică împotriva rânduielilor tradiţionale ale breslei. altele inventate. E. Când Titi Aripă. Nimeni n-are curajul să ridice ochii asupra ei şi.. Gheorghe-Treanţă nu mai termină cu „basmele" lui.

Eugen Barbu era mai bine pregătit pentru a întâmpina asemenea teme dificile. Vorbele sunt topite în ritmul precipitat. în chip mai pregnant decât cel anterior. balcanicii iubitori de vocabule pitoreşti pot fi citaţi. un roman în stilul lui Malraux: formarea unei conştiinţe de sine prin acţiune. întretăiate şi urmate de un număr apreciabil de nuvele pe teme similare (Munca de jos. / S-a ales. cu precădere în acela care se interesează de implicaţia politicului în existenţa individului. în Facerea lumii este descris momentul luării puterii. în intenţie. Speranţa. mânca-ţi-aş ocarina. La apariţia cărţii. Şoseaua Nordului (1959) şi Facerea lumii (1964). că-i al dracului şi nu se uită! Şi mi-ar trebui să trăiesc uşor. El a voit să creeze un nou tip literar pornind de la definiţia omului ca sumă a relaţiilor sociale. gaborii. revoluţia ca afirmare a libertăţii individuale etc.) Lumea asta-i o hazna. bules / De ea" — şi manglitorii se simt cumnaţii lui Dumnezeu-piele goală etc. incită. dar ironia nu izolează vorbele crude în frază. Casa nouă etc. II___________________________________________283 care Eugen Barbu manifestă predilecţie. genul pentru Scriitori români de azi. Ultimul roman cuprinde. să-mi cânte lăutarii şi să joc. Este şi puţină ironie în stilul naraţiunii. Prin toate aceste elemente. a ţine în şişuri. critica literară a fost satisfăcută într-o oarecare măsură: roman „de o excepţională însemnătate şi cu realizări deosebite" (Ov. trosnitori. Să nu-l văd (. Limbajul este dur. nevasta unuia este gătită ca un vicleim. Mateiu Garagiale şi. caramangiu. să am bani. nu mi-e milă de om. Groapa este. hodorogule (. codoşul (Gheorghe) cântă la apusul soarelui: „Mingea mea. starostele dileşte cu laba peste gură pe Ucenic. tăios al cărţii. aceste idei pătrund în romanul european. După Condiţia umană. devine aici limbajul funcţional al naraţiunii. o operă epică de primă mână. Dac-aş putea să-i iau sufletul. Treanţă! Mie omu mi-e duşman. S. sub raport epic. să vă-ngrop. Personajele şi naratorul vorbesc în acelaşi fel. „Codul" verbal al Cuţaridei dovedeşte o fantezie remarcabilă: hoţii zic cataroiul./ Mingea mea. obsedat de aceste relaţii. anticipate. mă fraţilor. însă multe încercări au eşuat. percutant. vorbele ruşinoase nu supără pentru că ele exprimă o imaginaţie productivă şi o umanitate elementară. Groapa sugerează rădăcinile ei îndepărtate. identificarea destinului individual cu destinul istoriei. fără de care opera literară nu se poate constitui ca atare. mişto cosor.. Oaie şi ai săi — aici fiind vorba de un mediu semi-rural. această viziune a violenţei umane şi este în întregime scris în stilul cruzimii celiniene. ..) arată ambiţia lui Eugen Barbu de a face cronica unei clase. Şi felul place.. Sandule. savoare lexicală menită să placă estetului.„Nu pricep — îl întreabă sentimentalul Gheorghe — de ce pângăreşti tu lucrurile? — Gura. în genere. Romanul românesc postbelic este câteva decenii. pentru că în interiorul acestei relaţii nu se observă factorul psihologic şi o filozofie elementară de viaţă. şi mai este şi azi. Voi. Crohmălniceanu). Şoseaua Nordului este. să dau cu ei de-azvârlita. şi să am putere!" Romanul traduce în pagini excepţional de profunde. indiscutabil.) Nu mi-e 282_______________________________________________________Eugen Simion milă. să n-am spor.. Insă ce era acolo ornament. în Şoseaua Nordului clasa muncitoare este deja politiceşte formată şi participă la un act istoric de anvergură. confuze. un roman politic în interiorul unui roman de moravuri. cu multe „tării" luate dintr-o fabuloasă oralitate. mila mă-si de mireasă (e vorba de lună).

loc de penitenţă pentru lucrătorii slabi şi indisciplinati. puse la un loc. de o rotunjime clasică (Pe ploaie.1962). Scriitori români de azi. Cele mai multe nuvele sunt dependente de tematica şi stilul romanelor. totuşi. Tereza. pe alocuri. Voi. se încurcă la un moment dat cu o muncitoare mai tânără." (Viaţa studenţească. Eugen Barbu le are. Munca de jos reapar. în alte texte). în forme concentrate. dealtfel. puterea de a individualiza un peisaj social şi de a fixa un portret în comportamentul lui exterior sunt însuşiri ce se cer naratorului modern.. fragmente dintr-o mare frescă neîncheiată (Franzeluţă. Munca de jos (apărută şi sub titlul: Gloaba. Piesele vor fi reluate în culegerile ulterioare: Martiriul sfântului Sebastian (1969). în vârstă. Onestul şi priceputul tipograf Antonică este dat la „munca de jos" din cauza unei abateri etice (om însurat. câteva titluri noi.. nr. Unele naraţiuni au intrat propriuzis în structura romanelor: Morcovii şi înmormântarea lui Dumitru Alexandru (aici varianta nuvelistică este mai amplă) în Groapa. 1955) atrăgea atenţia asupra posibilităţii lui Eugen Barbu de a conduce epic. rezultatul unei reflecţii anterioare? Cineva se duce să-şi rişte viaţa numai de dragul aventurii? Revoluţionarii treceau la acţiune numai de dragul de a fi împuşcaţi? Nu este oare rezultatul unei atitudini în faţa vieţii?. variat. „Munca de jos" se cheamă „gloaba". Răspunsul merge în sensul esteticii comportiste (pe care prozatorul o îmbrăţişează. o maşină veche. n-au. la nuvelele existente. Eroul solidei naraţiuni Ziua unui pierdevară. de un senzaţional. prozatorului obiecţia că personajele nu arată ceea ce gândesc. Prânzul de duminică. întâia nuvelă. dar respinge obiecţia privitoare la natura spirituală a eroilor săi zicând: „Dar acţiunea nu este. fără risipă de vorbe. oare. într-un limbaj autentic. dezafectată. cu mici naraţiuni inegale ca valoare. altfel zis. esenţială şi în culegerea Oaie şi ai săi (1958). nuvelele. Morcovii. Oul sau chiar Un pumn de caise. o dezbatere morală. Smintirea jupâniţei Ruxandra. Eugen Barbu însuşi concede (într-un interviu) că romanul are „destule scăderi". e întâlnit şi în romanul Şoseaua Nordului etc. nu poate să nu fie vorba şi de implicaţia vieţii lor interioare. Miresele (1975). în chip indiscutabil şi le foloseşte fie în nuvele propriu-zise. o viaţă interioară puternică. scrierile cele mai importante ale autorului. trebuie spus. Nunta cu ighemonicon). fiind vorba de faptele oamenilor. totuşi. Nuvela este un lung monolog. ca faptele în proză trebuie să fie astfel înfăţişate încât să nu simţim lipsa vieţii interioare a eroilor. suspect). în cea mai curată operă comportistă există o latură a psihologicului (deci a analizei). II___________________________________________285 care adaugă. Gică Hau-Hau. pentru că. superficiala Domnica). marcând ritmurile bunului-simţ raţional în luptă cu un suflet orbit de patimă. Tema morală va fi. fie într-un fel de studii epice. Proză pură nu există. şi în volumul Prânzul de duminică (1962) care concentrează piesele capitale ale nuvelisticii lui Eugen Barbu. mai explicit. 32. independente.aducând. 284______________________________________________________Eugen Simion Nuvelistica lui Eugen Barbu este superioară. Anticipează sau urmează Groapa şi Princepele. Orgoliul lui Antonică este grav lezat. apoi mintea îi vine la cap şi repararea „gloabei" coincide cu recuperarea lui morală. . în Şoseaua Nordului şi Facerea lumii. Dând deoparte ceea ce este învechit şi de prisos în demonstraţia epică (o bună parte din Oaie şi ai săi. Simţul limbii. Patru peşti).

nu se clinteşte. Naratorul (devenit şi el un personaj) ascultă nişte poveşti pe care.. în Păunii face o descripţie. este Pe ploaie. şi acum se desparte de ea din motive care se lămuresc indirect. furios că păunii i-au distrus într-o noapte florile. Capodopera acestei nuvelistici. cadrul (cu elementele banale ale vieţii). Marin. de Anca? — întreabă. lăptărese. în sensul nuvelisticii lui Cehov. într-o tăcere religioasă. află patru schelete. Marin. Călătorie cu autocarul este aproape un reportaj. însă N. îi bate până le cad penele şi apoi vrea să se sinucidă pentru că păsările sunt 286_______________________________________________________Eugen Simian mereu triste (Păunii). implicită sau explicită. nici un alt artificiu literar. cel mai mic. N. în rest. întâmplarea este anunţată în naraţiunea Prânzul de duminică. apoi. O călătorie. Povestirea. Primeşte într-o seară (deschidere clasică în nuvelă!) vizita unui vechi amic. înghesuită într-un autobuz hodorogit. şi atunci muri- . Loviti de trăsnet. Trei ţărani — cosaşi se urcă într-un vagon de tren şi. Ce legătură are moartea peştilor cu despărţirea lui N. cu priviri magnetice"). naratorul. acelaşi impersonal narator aude o întâmplare cu un cultivator de orhidee. Cel care relatează este un fost angajat la ferma aceluiaşi Dobrotă. Eugen Barbu observă. se încheie într-o premeditată nehotărâre (Patru peşti). care. scot din traistă o bucată de mămăligă rece şi ceapă şi mănâncă fără grabă. povestea tristă a trei ţărani. bune descripţii panoramice. că încolo le-am terminat pe toate. le relatează fără să se simtă că le înfrumuseţează. negustori de zarzavaturi). o dă pe glumă şi se retrage." Satul e înspăimântat. admirabilă. apoi mulţimea oboseşte. câteva întâmplări banale şi atât. Nuvela are acea privire de sus a faptelor pe care o întâlnim în bunele nuvele vechi. Asta-mi mai trebuia. ci în interiorul faptelor mărunte. important în desfăşurarea epică: unul dintre cei trei frati. La întoarcere. Dobrotă.formează un volum substanţial de proză. cheamă lângă el pe Zamfira. fala căminului. Doi dintre ţăranii trăsniţi mor repede. mai întâi. şi-o pune să joace. foarte sugestivă. mistifică. Ochiul nuvelistului prinde repede esenţialul. Este prezentat. venite la faţa locului. trăsniţi în timp ce coseau. care îi povesteşte după oarecare ezitare drama lui sentimentală: luase pe Anca. Din comparaţia celor două serii de fapte (tinerii beau coniac franţuzesc şi fac gesturi insolente). nu dă nici o explicaţie în plus. prozatorul scoate o idee morală pe care o şi comunică la urmă în puţine vorbe. Femeia plecase în vacanţă şi abandonase cei patru peşti exotici ("teribili. dumnezeii mamei voastre. urmează să se însoare a doua zi. cei trei sunt acoperiţi cu pământ şi. păr alb mi-ati scos. tragicul banalităţii. sălbăticită de durere. lacomi. fata cu care urma să se însoare. logodnica amicului comun T. Eugen Barbu pune astfel de fapte banale într-un cadru epic pregătitor. organizat în jurul unui portret: fata bătrână care îşi caută un soţ. nuvela având şi un sens social. Şeful de post înjură de departe: „Nu vă mai astâmpăraţi. cu insistenţa asupra unui amănunt ce va deveni. obiectivă şi cu fineţe moralizatoare. autorităţile sunt iritate de năpasta ce a căzut pe capul lor. ulterior. Literatura nu mai stă în anticamera vieţii sau deasupra ei. a lumii suburbane (lăutari. Peştii muriseră asfixiaţi. trăgând din el şi o judecată morală. cel mai tânăr. mama celor trei ţărani se tânguie. Fata. indiferenţi la peisajul maiestuos. devoranţi. Călătorind cu un autobuz periferic. şiret. contrastantă cu larma făcută de un grup de tineri bine hrăniţi. femeile bocesc.

avea aerul unui om gata să iasă din groapă şi să-i arate fetei că nu vorbise degeaba şi că OAsă-i facă tot ceea ce spusese. Noroc că domnişoara Aurica nu se mişca de la locul ei. sau îmi dai bobocul. Proprietara magazinului de îmbrăcat mirese aici gătea. II___________________________________________287 — Stau încă o zi aşa. Domnişoara Aurica este un portret balzacian. apoi. mi-ai fost vreo tălăniţă. aici dormea. izolată de restul armatei. Geniştii vor să se predea. da să zâmbească. şi vânzătorului de ziare îi venea s-o ia la fugă. stă faţă în faţă cu o companie de soldaţi sovietici şi. nuvela nu reuşeşte să dea acel sentiment al tragicului pe care îl presupune un caz de conştiinţă.bundul trimite după preot să-i cunune. sunt împuşcaţi. Marin părea înveselit de un gând ciudat. Scriitori români de azi. cu un ultim efort. şi ies zdravăn. . se îmbracă provocator (în stilul baroc grotesc de suburbie). numai bine. Critica literară n-a ezitat să vadă aici nunta tragică din Mioriţa. Doi soldaţi. ea face elogiul dezertării. pentru că avea în ea ceva bărbătesc şi desfrânat. m-auzi tu. ofiţerul trage în canistra plină de apă. limită sunt puse şi personajele din O canistră de apă. spirit demenţial. dar totul se transforma într-un rânjet.." într-o situaţie. că te-aude lumea! — Şi dacă m-aude? Să te văd eu. vorbele lui măscăroase. veselia bizară în faţa morţii sunt bine gradate în desfăşurarea naraţiunii: „în ochii îngropatului sclipi o speranţă neruşinată. Care sunt reacţiile indivizilor în faţa unei opţiuni decisive? Eugen Barbu dă confruntării un înţeles politic. trimişi de un ofiţer fanatic. cu câteva bune scene de război. Eugen Barbu face (în sensul lui G. dezlânată. dar ofiţerul. dă anunţuri matrimoniale. De-a viaţa şi de-a moartea. — îmi capăt eu puterile şi-o să te stâlcesc.. înverşunarea tânărului ţăran de a trăi.. poezia este amară şi tragicul trage spre grotescul atroce. numai laţe. în încăperea veche mirosea a cartofi râncezi. O grupă de genişti. o canistră de apă. Portretul fizic şi descrierea interiorului arată siguranţa deplină a stilului: „Patroana avea o faţă albă ca a morţilor şi un păr decolorat. eşuând. — Taci. acceptă mai degrabă moartea tuturor decât depunerea armelor. observat cu răceală. servindu-se de încă o încăpere alăturată. Proprietara magazinului de îmbrăcat mirese — La şicul elegant — caută de multă vreme un 288______________________________________________________Eugen Simion bărbat. Tema opţiunii este reluată în lunga naraţiune. de proporţiile unui mic roman. Este împuşcat de actorul Anatol. Voi. la mijloc. Lungă. însă. şi stomacul lui sensibil de băutor se întorcea pe dos. legat cu panglici galbene. şi-o să te coţăiesc de s-o chemi pe mă-ta să te scape! Obrazul fetei se îmbujora şi privi în jur. Ca şi acolo. de om înrăit. Excepţionale sunt povestirile care gravitează în jurul tipologiei din Groapa. Gura veştedă şi subţire. face avansuri pline de înţeles. Călinescu) studiul psihologiei fetei bătrâne. pentru că atunci faldurile rochiei sale ar fi pus în mişcare aerul stătut. cade într-o neagră mizantropie. Dramatismul real al nuvelei iese din studiul reacţiei omului aflat într-o situatie-limită. după care geniştii se predau. dar. o naraţiune de război în stil cinematografic. face plimbări strategice. în general. Dramatismul ar fi fost şi mai puternic dacă prozatorul nu facilita intriga nuvelei făcând din ofiţer un lamentabil individ..

Iată o masă în casa boierului Belivacă: „Stăpânul se aşeză în capul mesei. simpatic. Tipul aminteşte de rolul jucat. Intrarea cămăruţei era întotdeauna acoperită cu o perdea." îndrăgostită de domnul Lică Rădulescu de la circul Marconi. stopată de replica demitizantă a unui vagabond care. Este. tăios. să nu s-amestece. Prozatorul n-are sentimentul compătimirii pentru eroii lui. în genere. aceea care înfăţişează rătăcirile lui Franzeluţă. Ţine şi discursuri. pe urmă luară icre de chefal şi salată . apoi. Fu poftit şi vătăjelul mai la coada mesei. Prima parte a nuvelei. Portarul. copil răzgâiat şi nefericit al Scriitori români de azi. II___________________________________________289 străzii. Pândeşte dimineaţa la poarta cimitirului „Sfânta Vinere" pe văduvele venite să cumpere locuri de veci şi se propune să ia parte la înmormântări ca rudă din provincie: avocat. Partea a doua nu are autenticitate. bărbat însurat şi escroc sentimental. Franzeluţă (din nuvela cu acelaşi titlu) este un Gavroche de periferie bucureşteană. în stilul acela savant şi ironic pe care îl ştim. Limba şi epicul spectaculos sunt. un fel de „Azil de noapte". îşi scoase anteriul. în primele. culoarea peisajului social. doctor. într-un film. naraţiunile cu haiduci (Vânzarea de frate. rupse pâinea şi-o muie în sare. la dreapta şi la stânga. Din pasta Princepelui ies nuvelele mai noi: Nunta cu ighemonicon. un buton de manşete. o tabacheră din cabina artistului. aici. descrise. Merge şi la ghicitoarea cartierului şi." Este mediul şi stilul care convin cel mai mult talentului epic al lui Eugen Barbu. mereu cu acel aer serios. lungă până în duşumele. dar nici să nu simtă că boier Hristea Belivacă e bucuros că s-a întors la el acasă. impenetrabil. în afara profesiunii. toate. în scurte povestiri unde este vorba de pasiuni nimicitoare. este superioară estetic. Gică Hau-Hau vinde ziare şi practică o cerşetorie demnă ameninţând pe negustori cu moartea: „Moarte pomanagiilor" sau „Ai să mori. care. văzându-i faţa la lumina felinarului. într-o seară. ai să mori". mă. într-o oarecare măsură. ea se lasă înşelată de o femeie de serviciu care-i vinde o cutie de chibrituri. femeile. Smintirea jupâniţei Ruxandra.în care nu pătrundea nimeni. de mese pantagruelice în stil oriental. mai agresiv: „Lăsati-o. cele două. după caz. practică şi meseria de rudă de închiriat. e rece. De la ospăţul Princepelui au rămas câteva firimituri şi prozatorul le organizează. portretul se realizează printr-o acumulare (foarte inspirată aici) de dovezi care discreditează progresiv personajul. Miresele şi. demn. un moralist care caută tragicul umanităţii mărunte în grotescul banalităţii. dă referinţe despre decedat. profesor. că e o babă. un vagabond gorkian care trăieşte după legea lui. Drăgulănescu. de Jean Gabin. unde-i plăcea mai mult decât la Bucureşti. respectabil. acestea din urmă în legătură mai directă cu scenariul scris de prozator pentru un serial cinematografic. dovedeşte o putere de invenţie remarcabilă. Voi. începură cu un ghiudem de ţară şi pastrama de Ţarigrad. este un domn solemn. 1968). de interioare de epocă. De dincolo se auzea sfârâitul unei fierturi aşezate deasupra unei lămpi de gaz. urându-le poftă bună la ceilalţi. tot aşa. remarcabile. unde se adună scursura Bucureştiului. a interioarelor râncede. strigă altuia. Iarna se retrage în Pensiunea Camelia. a vitrinelor în care îngălbenesc păpuşile împodobite inestetic. Eroul din Ziua unui pierde-vară este. acea poezie tristă a străzii.

Voi. nunta. este descoperit şi severul Belivacă pedepseşte pe îndrăzneţul pictor cu emascularea. pisăloagă. cu sclipiri cărturăreşti. Gustul macabrului. unde este vorba de un prizonier care se întoarce acasă după multi ani. ceea ce vrea să zică mai multe feluri de simboluri şi aluzii. Smintită din dragoste. O femeie. Cele mai reuşite.). fraza mătăsoasă. Un compozitor este nedreptăţit de colegii lui şi suferă în tăcere. şi aici. aventurier scăpătat care vrea să pună mâna pe averea boierului. Amza. cine nu cunoaşte faptele. calea haiduciei. Amza. Socrate lonescu) nu-şi ascund mulţumirea. exact în ziua în care se căsătoreşte fiica lui. este că romanul are o filozofie sau încearcă a avea una meditând în jurul ideii de putere. II___________________________________________291 şi de atunci trăieşte izolată de lume. Voi. smulse dintr-un jurnal.19 Scriitori români de azi. Puterea ar fi dat adevărata temă a cărţii lui Eugen Barbu. într-o solitudine mâhnită şi demnă. Gavril Buzea. ironic. aici. cotârcirea pisicilor pe acoperişurile Bucureştilor etc. Radu Ralet. cu alt simbol final. sunt scenele colective (masa. crudă şi som- . Despre Princepde (1969) s-au spus lucruri adevărate. ceea ce şi sunt în realitate. distant faţă de fapte. dimpotrivă. pictorul bisericii. Femeile se îndemnau mai mult cu ochii. Fabula lor este străvezie. Păcatul. care nu-i lipseşte lui Eugen Barbu. Mai reuşită este Bătrâna. loachim. nuvela este însă bine scrisă. pescuieşte într-o zi din Dunăre 19 mirese înecate şi. între ele şi acela că-i un roman istoric „cu cheie". mâncat de confraţi. dă foc bisericii în ziua în care Dafina se cunună cu Radu Ralet şi ia. obiectiv. Alt fapt. îl vizitează şi. Unei muntence îi este omorât bărbatul Scriitori români de azi. Ruxandra. se sinucide şi duşmanii (Goran. Prozatorul nu mai este. Dafina Dabija. ci traduce o stare de spirit. şi este omorât de nişte ungureni. în Martiriul sfanţului Sebastian sunt câteva fragmente. dar tatăl are în vedere un aristocrat. nu propune o tipologie (în marginile limitate ale nuvelei). culoarea istorică. Un intelectual eminent. este în vorbă cu un tânăr din garda domnească. Gustul este îndoielnic. din ramura haiducească a nuvelisticii. şi păcătuieşte cu el în altar (gust dubios!). cum cereau mesele bune deprinse prin cele străinătăţi. unde intriga din Baltagul este reluată într-o naraţiune scurtă. iute căzute în aprigu-i stomac. estetic. Când ajunseră la urdă şi la caşcaval. şi prazul şi conopida. poate să ia naraţiunile ca expresia unei crize morale. apoi. Schimbă cănile şi ceru un vin de Tokay să-i cadă bine şi o încheie cu mânătărci. rănit în orgoliu. cât îl priveşte pe boier Hristea Belivacă el avea unde băga. Confuzia voită de planuri împinge povestirea spre fantastic. stăpânul parcă mai crescuse. iar pretextul — o epocă aberantă. pe care o iubise cândva. în fine. urmă apoi mielul stropit cu o arămească chihlimbarie. II 290_______________________________________________________Eugen Simion din cea învăluită. Povestirea nu-i rea. jigniţi că străinul se lăuda cu banii lui. transpare şi în povestirea Miresele. cu referinţe la întâmplări din viaţa literară. trăieşte sexual până mireasa putrezeşte. confesiv. repetându-se. straniul coincidenţelor se observă şi în povestirea Soarta unui om. cu una dintre ele. tâlhar ascuns în baltă. însă." Fata boierului. Ruxandra moare într-o mănăstire de lângă Capna. Excelente sunt. este. Interesul pentru senzaţional. Marchidan. incontestabil. se îndrăgosteşte de Duţă. Ca într-o bortă se duseră şi anghinarele. agitat. fiica boierului Hrisanti. îi dezvăluie moravuri rele din viaţa artistică.

acolo. Rari sunt cei ce mai fac. o cale indirectă. cu nici unul. De existenţa acestuia vorbesc. intervine şi spânzură pe uzurpator. II___________________________________________293 în mână. transpusă în câmpul inerţiilor răsăritene. Eugen Barbu procedează în felul romancierilor moderni pentru care istoria nu-i decât un punct de pornire pentru naraţiuni. punând la un loc elemente petrecute sub domnii diferite. pentru aceasta. de pildă. luând ca puncte de reper câteva scene-cheie. Eugen Barbu n-a ignorat. Purtând cuca domnească şi cabaniţa. când Bucureştii rămăseseră sub stăpânirea grecului Malamos şi a desperaţilor oploşiţi la vechea curte domnească. Voi. cum ar fi. 292_______________________________________________________Eugen Simion Modelul stilistic al lui Eugen Barbu — au observat toţi — rămâne Craii de Curtea Veche. bocceagiul se preumblă. cu înţelesuri amare. dar nu se identifică. în Princepele rolul se schimbă: messerul Ottaviano este factorul activ al istoriei şi. în configuraţia cărţii. mai toţi caută în istorie o filozofie a existenţei. Personajul lui Eugen Barbu ar putea fi. călare pe un măgar. în legătură cu sfârşitul domniei lui Alexandru Şuţu (1802). cu indicaţia. . căpetenia crailor. Piru stabileşte (în Ramuri) sursele de informaţie ale scrierii şi fixează cronologia ei. în continuare. să mai facem o trimitere. de încearcă a merge până la un punct în această direcţie. S-au făcut şi se pot face. cunoscător de cronici. aşadar. alegând. consemnată şi în cronica lui Dionisie Eclesiarhul. apelpisiţilor de la Curtea Veche. Princepele ar putea fi identificat — după alte amănunte — cu Constantin Hangerli ori Nicolae Mavrogheni. O idee despre confruntarea între două culturi şi două forme de civilizaţie îi putea veni de la Sadoveanu (Zodia Cancerului). cu rolul însă pasiv de a înregistra formele unei civilizaţii străvechi. Scriind despre fanariotism. bineînţeles. prin oraşul părăsit şi prădat. roman istoric pur. ci de a surprinde esenţa unui fenomen mai larg: fanariotismul. Cea mai răspândită este parabola. până ce Beşleagă Ibrahim Bosniacul. topuzul Scriitori români de azi. tuiurile şi stindardele. elementul esenţial al Princepelui este altul: parabola. N. Sigur este că autorul Groapei nu voieşte să facă o simplă operă de reconstituire istorică ori. dealtfel. în Princepele. amănunţit înfăţişate de prozator. Organizând în acest chip faptele. E vorba. naraţiune numai în planurile secunde istorică. fără însemnătate. întrucât intenţia scriitorului nu este — s-a văzut — de a descrie o epocă fixată între două date precise. desigur. multe speculaţii pe tema cronologiei. azi. el semnifică ideea de putere (în înţelesul lui Machiavelli). lorga în Istoria Bucureştilor şi Dionisie Fotino în Istoria generală a Daciei. că acesta n-a fost omorât. pe Ghica şi Filimon. că este vorba de Alexandru Ipsilante (1796 — 1797). în formula adusă la strălucire de romantici. Paul de Marenne. dintr-o perioadă — aceasta din urmă — mai îndepărtată. între alţii. moartea Princepelui. El a încercat o sinteză (observaţia îi aparţine). Al. cu ramificaţii întinse în spaţiul istoriei noastre. dacă n-am şti. cum n-a ignorat lucrările de specialitate din care citează la tot pasul. întâmplarea este narată şi în Princepele cu oarecare modificări.ptuoasă în istoria noastră: epoca fanariotă. ci a fugit de frica fermanului şi de n-ar fi şi alte elemente din care să reiasă că Princepele seamănă cu multi dintre aceşti negustori de tronuri voievodale. ce se afla cu soldaţii la Cotroceni. Şi acolo apare un reprezentant al Apusului. Alexandru Şuţu. şi de Malamos Bozagiul. până la urmă. Dacă am abordat însă chestiunea cronologiei.

miezul ei filozofic. un punct de vedere asupra istoriei şi ilustrează un mod de a rezista în faţa violenţei ei prin alt fel de abilitate: aceea a retragerii. chiromant şi cabalist. de fanariotism fascinant în amoralitatea lui fundamentală. mai puţin profundă. Al doilea este Ottaviano. engomioane etc. Limbajul cărţii este. dar verosimil. Trăim. baroneasa Buller. Cartea este. cult. elaborat cu pedanterie de scotocitor în documente. năimiţii şi scurşii de la Curtea Veche. deşi sub forme elementare. pe un teritoriu pe care îl cunoaşte bine şi într-o libertate desăvârşită a spiritului. sub acest aspect. pictura. vulpe şi leu în acelaşi timp. o alta. Fiicele trăiesc cu taţii. aici. boluzen. om subţire. o documentaţie (cam specioasă. însă. bazată pe abilitate. a unei lumi colorate. pitorească până la violenţă. a conservării. Păunită Cantacuzen. verişoară de mare postelnic. Eugen Barbu desfăşoară trâmbe de imagini pe toată întinderea naraţiunii. care. ori petreceri la hanuri murdare între pederaşti atinşi de streche. între mătăsurile unui stil încărcat. exponentul tradiţiei autohtone. Este latura ce apropie mai mult Princepele de somptuozitatea Crailor de Curtea Veche şi cea în care talentul prozatorului de a înfăţişa medii caleidoscopice se observă mai bine. din plin. fanatice.în romanul pe care îl discutăm. dându-ne — privitor la epocă — o sugestie de măreţie a viciului. în orice caz — şi agreabil la lectură. se drăgosteşte cu băieşiţele. şalurile şi mătăsurile. tălăniţele din cârciumile sordide ori femeile din lumea bună. Episodul ciumei este un exemplu. imbrohorul. o femeie teribilă. mamele cu fiii. Opus acestei viziuni este loan Valahul. în Princepele. voit licenţioasă. pe ştiinţă. Locul manglitorilor din Cuţarida îl iau. indiscutabil excepţională. de murdărie acoperită de catifele grele. neînchipuit de crud — când este nevoie — vrea să fie simbolul unei istorii ce uneşte violenţa cu fineţea corupţiei. costumele epocii. în complicata artă a guvernării. e răstignită pe iarbă de patru căldărari. fanariotul care suferă de melanholie. gargantuelice. Altele înfăţişează interioarele încărcate. într-o atmosferă de lux şi spurcăciune. boieroaicele bătrâne înghesuie prin locuri obscure slugile mai tinere. îşi pierd orice pudoare şi devin căţele. E la mijloc. El reprezintă o anumită filozofie a puterii (cea din Princepele lui Machiavelli). desigur. o Ruxandra Florescu se ţine cu câinii. alchimist şi cunoscător de ştiinţe ermetice. crepusculare. cu o ştiinţă elementară ca aceea a oierilor şi magilor sadovenieni. cu multe vocabule de epocă — nu ştim cât de real. de a fi. la porţile Orientului. cititor în zapise şi alcătuitor de folete. ca şi la Mateiu Caragiale. Catrina Moruzi. ci atmosfera epocii. colorat. invertirii de la hanul „La Norocul Cailor". anateftere. Este primul element al parabolei şi cel mai important. tot aşa. ori suceşte fraza în stilul cărturăresc vechi spre a-i da mai multă solemnitate. arta culinară. Prozatorul spune: căzături de kiramele. abuzivă). la hanuri deocheate bărbaţi cu vicii aberante se muşcă de urechi şi iniţiază pe tineri în practici sexuale scandaloase. El aduce. de rafinament şi decadenţă. real şi imaginar totodată. ghiuluri. venit în Valahia după ce trecuse pe la marile curţi europene. adică. Autorul Groapei se află. spectacolele de un grotesc 294______________________________________________________Eugen Simion grandios — pe măsura epocii — praznice teribile. îşi face loc expresia incisivă. sâlpen. solemn. pune ţiganii robi să-i frece sânii cu zăpadă spre a-i menţine într-o bună condiţie. dar şi . astrolog şi acesta. Căci ceea ce se impune numaidecât nu este înţelesul parabolei. sub spaima de ciumă.

Puterea de tip feudal nu se lipseşte. şi în lumea crepusculară a fanariotismului începem 296_______________________________________________________Eugen Simian să desluşim siluetele adversarilor de azi ai scriitorului. pentru a scuti pe cel ce domneşte de răzbunare. orgi de lemn. pentru că rezistenţa pe care o opune loan Valahul este superficială. El pune stăpânire pe spiritul fanariotului. devenit sfătuitorul şi exaporitul Princepelui. Voi. dreptate. Ottaviano cunoaşte bine acest mecanism şi. Ottaviano visează la o tiranie care să umilească pe om prin neputinţa lui. adică. în dialectica fabulei din Princepele. totuşi. opere nemuritoare. o slăbiciune a romanului au. acum. ambiţioasa lui mamă. Câinii melanholiei sfâşie însă sufletul acestui despot pe care puterea nu l-a făcut mai fericit. indiscutabil. Nivelul cărţii coboară. capabil de a trece. ce apare la curtea întristatului Princepe însoţit de sfere armilare.contribuţia unei fantezii aprinse. de ajutorul vicleniei. cum este. cazane şi retorte şi tot ce intră în competenţa unui alchimist. ea să fie aşa de severă încât să nu mai fie necesar a o repeta. Dar să ne întoarcem la Ottaviano. vrea să-l vindece de această tristeţe păgubitoare. stratul cel mai solid al romanului lui Eugen Barbu. şi cei ce văd. metamorfozaţi într-o ceată de coprofagi. Acesta este însă punctul cel mai neconvingător al cărţii. abilităţii. este. harfe. şi în acest sens sugerează o mare lucrare ce se dovedeşte a fi falimentară şi costisitoare. iluzia aurului. aceea că cel mai uşor lucru pe lume este să fii nedrept şi că orice tiranie se sprijină pe o castă. Dintre personajele cărţii lui Eugen Barbu. loan Valahul. Evocarea se transformă în pamflet. să-l ofenseze. să creeze. Răzbunarea însă trebuie folosită pentru că este o dovadă a forţei. lipsit de consistenţă literară. tulbură pe Evanghelina. interpus între Princepe şi ceilalţi — boieri şi grămătici — desăvârşeşte o operă a calomniei şi a ruinei. ostenit de putere. de pildă. şi cultivă. la toţi. paginile ce urmează sunt nişte goale pamflete lipsite de putinţa (şi forţa) de a ataca o idee pe faţă. filozofia şi demnitatea unui popor şi ale unei istorii. Crud şi inteligent. căci frica este legea guvernării. fără a avea însă nesăbuinţa de a se încrede în ea. un tiran ce suferă de boala sufletelor alese: melanholia. intrigii. figura acestui vrăjitor medieval este cea mai vie. la atitudini energice când puterea este primejduită. dar nu află calea spre desăvârşire şi perfecţiune. ca şi . Se înţelege numaidecât ce evenimente şi mentalităţi depăşite vrea să figureze prozatorul sub costumele epocii fanariote. scriitorul schimbă. Ceea ce a mai lăsat intact Fanarul corupt strică. acest iscusit şarlatan. foaia şi devine publicistul agresiv pe care îl ştim. sclavul ideii de putere — cum îşi spune chiar el — geniul rău al Princepelui. II___________________________________________295 totodată. în schimb. Mintea lui urmăreşte ceva perfect — ne încredinţează prozatorul. cum se zice. Adversarul lui. Acesta este cadrul general al parabolei de care vorbeam şi. aici. însă. planisfere. Când este aplicată. Primul element al parabolei este — spuneam — Princepele. să facă din el un despot absolut. El sfătuieşte pe Princepe să lucreze în spirit. lăsând să cadă în sufletul vicios al Princepelui un grăunte de inefabil — ceva desăvârşit. Scriitori români de azi. Messerul Ottaviano. apoi. păşind pe acest teren. el are despre putere idei sănătoase. loan Valahul ilustrează înţelepciunea pământului. şi cel dintâi sfat pe care îl dă este să folosească forţa.

destrăbălată. pentru că nervozitatea cuvintelor. risipită de energia frazei şi caracterul imperios. şi cele câteva opere de artă tipografică. Eugen Barbu a convins de la început. Reportajele lui (Pe-un picior de plai. în absenţa comentariului. în Bucureştiul cu uliţe puturoase. loan Valahul vorbeşte de nişte cărturari care ar reprezenta demnitatea şi viaţa spirituală a unui popor supus la umilinţe colosale. iată. vede repede ceea ce trebuie şi.. Voi. patetic şi maliţios. Cât în şapte zile. Merge la mare şi scrie un poem despre „astrul lichid". va reuşi. 1957. a unei filozofii de viaţă. dar nu poate. Sfârşitul naraţiunii dă o sugestie despre felul în care se manifestă mecanismul istoriei. lucid. acela care o ridică deasupra unei naraţiuni pătimaşe şi colorate. probabil. Foamea de spaţiu 1969. descoperite de Princepe la mănăstirea Horezu." Scenariul transformă o puternică operă epică într-o melodramă. într-un scenariu de film. c-a fost stăpânul nostru. Ca şi Evanghelina.. Princepelui i se taie capul de către trimisul Sultanului. Din Groapa.filozofia lui. detestă (şi evită) lirismul acela solemn şi artificial din 298______________________________________________________Eugen Simion scrierile altor reporteri contemporani. fără prea mare aderenţă la substanţa cărţii: „toate uşile se strâng în braţele morţii". şi echilibrul ideologic al cărţii se clatină. şi o negustorime lacomă. iar peste aceste destine istoria. E. autorul detaşează romanul hoţilor şi-l pune. iar trupul lui este sfâşiat de câini. Cercul se închide şi se deschide. în vremea aceasta. decât în naraţiune. Eugen Barbu nu-şi ascunde iritarea faţă de „prăjitura epică" (Cât în şapte zile). însă aceştia nu se văd în roman. Ridicându-se. n-are preferinţe. pe celălalt plan al cărţii. Ottaviano este mai întâi pedepsit de Princepe pentru infidelitate. căderea frunzelor îi inspiră o meditaţie melancolică. filozofia mai adâncă a Princepelui. în schimb. „dacă Măria-Ta voieşte a învăţare ceva este a se feri de vorbe mari mai mult ca de sabie. apoi cade în genunchi şi-l sărută. în replici crude. în urma lui. 1960. merge la ţară şi relatează despre munca agricolă." etc. se repetă.. reunite în 1972 sub titlul Cu o torfă alergând în faţa nopţii. spirit modern.. „necredinţa vine din slăbiciune". în chipul acesta o latură a parabolei rămâne obscură. chiar dacă mecanismul ei teribil face să apară de fiecare dată alte forme. Haricleea. va accepta toate umilinţele şi. starostele.. inteligentă şi ambiţioasă. 1970) au plăcut şi plac pentru că prozatorul scrie cu nerv. Ca publicist. soţia Princepelui. Dealtfel. Dialogurile nu mai au savoarea şi poezia din roman. mai crude. dă semne că va lupta de aici înainte pentru a aduce pe tron pe fiul ei. Eugen Barbu face parte din categoria acelor scriitori care nu pot fi cu adevărat trişti. pe gură. intră un alt domnitor şi. agerimea (şi cruzimea) metaforei trădează structura lor . încă o dată. un alt messer. neconvingătoare. Scrie despre orice. mai ales. contemplativi. dostoievskian. Sunt şi modificări curioase: Paraschiv înfige cuţitul în Bozoncea. Pământul ţi-este străin şi nu ţi-ascund că neamul nu vă iubeşte. formulată în câteva propoziţii generale. şi regretă sincer. slabul de minte Hrisanti. Scriitori români de azi. sau liota de grămătici — simple caricaturi — nu sunt suficiente pentru a da sentimentul unei intelectualităţi profunde şi. II___________________________________________297 Prozatorul este consecvent.. Jurnal în China. neuitând pe dulcii noştri semănătorişti cărora reporterul le-ar tăia mâna dreaptă. radical al subiectivităţii. strigă lăutarilor: „Cântati-i. cu multă sărăcie şi o boierime mizerabilă.

cu trunchiuri mineralizate. Pulberea reintră în altă alcătuire. de misterul feminin. groteşti. întâi. II___________________________________________299 distruge pe măsură ce asumă cu o foame de căpcăun mitologic obiectele. evocată într-un reportaj. prin Jurnal trec într-un lung şir misterioase făpturi ascunse sub iniţialele de M. partizană. Eugen Barbu este însă. obiectele intră. strada este. dar prima femeie pe care o cunoaşte îi provoacă o mare decepţie. Tânărul este deja sceptic. neînduplecat. ca orice tânăr. în America. ce grosolănii. Lirismul de care a tot vorbit critica literară vine din această perpetuă agresiune. în China. ca făina dintre măselele de piatră ale unei mori.violentă. să vedem ce spune această primă confesiune a lui Eugen Barbu. despărţiri. imaginară. în spaţiul culturii. Jurnalele şi eseurile lui Eugen Barbu arată aceeaşi lăcomie a spiritului. Ajungând într-un oraş străin.. cu formele şi energia lor iniţială. Decepţia nu-l descurajează. Moartea lui Lovinescu este anunţată în 1946. repet. maiestuoase. Oriunde deschizi cărţile sale. scena unei neîntrerupte comedii umane. iritare. însă nu dreptul creatorului de a inventa în Jurnale este în discuţie — ci autenticitatea jurnalului. Cele mai profunde pagini sunt acelea în care fantezia moralistului se plimbă în voie pe marile artere citadine.. etc. de şcoală. Evocarea este zdrenţuită de sarcasmul moralistului. un reporter citadin. Notaţia este crudă. plimbări. cu precădere. este spartă de razele soarelui care se ridică poruncitor la orizont. Scriitori români de azi. unele cunoscute şi din operele de ficţiune. proaspătă este îngreuiată de o erudiţie cam specioasă. duce un lung război: scrisori. ce snobism!". Cu M. Este atras. întâi. S. predilecţia pentru lumile caleidoscopice. Se poate alcătui. acest „fluviu negru de bitum". acum. Sunt note. autorul nu trece sub tăcere experienţa lui pe acest plan. dezgustat de asemenea chiţibuşuri. ascunde o nelinişte de fiară la pândă. deviat. reporterul Cercetează de îndată strada: cartea de vizită a unei civilizaţii. dublată de o voinţă rară de cuprindere. Pure. însemnări privitoare la familie. Jurnal (1966) este rescris după note mai vechi. „Ce erori.. orice jurnal este puţin „aranjat" în clipa în care este destinat tiparului!). O latură importantă a creatorului este pusă astfel în lumină de publicistica sa: lăcomia de spaţiu. observă spectacolul ei. strada. solemne. în coşurile acestui mecanism devorator şi ies sub formă de pulbere. din consultarea lor. A. sensibil la poezia şi mizeria contrastelor sociale. posesivă. Eugen Barbu respinge.. F. atunci. Din detritusurile şi haosul lor iese. iar scrisori. Eugen Barbu consultă. vie. fii sigur. portretul interior al unui tânăr care nu se simte bine unde se găseşte şi care vrea să devină scriitor. rău. o subtilă poezie: a trivialului. altfel nu pot fi explicate unele erori de datare. în reliefurile abrupte şi poetice ale paginii literare. în notele de călătorie (grupate în Foamea de spaţiu. B. ora^uZ este spaţiul lui spiritual. revederi. Voi. valoarea lui ca document uman şi opţiunile pe care le propune.. Jurnal în China şi răspândite în Caietele Princepelui) impresia imediată. vei găsi. caută grotescul banalităţii. Crede . încremenirea timpului printre copacii bătrâni. Real sau inventat (în fond. Tăcerea unei păduri bătrâne. oriunde călătoreşte. adevăratul său personaj. cruzimea faţă de lucruri.. când toată lumea ştie că marele critic murise cu trei ani în urmă! Eugen Barbu s-a apărat (într-o motivare din primul tom al Caietelor Princepelui) invocând dreptul scriitorului de a inventa. notează el. a graţiosului şi a violenţei lumii moderne.

dar peste câteva zile se căsătoreşte şi elevul militar meditează.că dragostea este o chestiune de orgoliu: „femeile ne plac în măsura în care plac şi altora". fără oroare. unde este detaşat." Şi." Observaţie bună.. Trage o primă concluzie: „Totdeauna am inspirat ori ură.. Dezamăgitoare este doar. fată urâtă şi inteligentă. Nu se ţine: plutonierul cu termen redus se mută la o gazdă şi. îi vorbeşte insistent de căsătorie şi autorul se gândeşte. apoi se simte îngrozitor. în continuare. îl urăşte. Este sceptic asupra colegilor şi într-un . de departe. îşi ia un angajament solemn: „Nu pot să mă culc cu femei urâte.. Voi. în schimb.. la fugă. nu trebuie un mare sacrificiu s-o respecţi! Dar nici această filozofie nu-i aduce mulţumirea. mai sceptic. este „numai muşchi" şi-i dă misoginului o imagine mai dumnezeiască despre femeie. Un şef de grupă îi citeşte jurnalul" şi gestul i se pare revoltător." La l septembrie 1942. în acelaşi stil cam băieţesc Scriitori români de azi. însă lacrima se zvântă repede. şi face cu ea un „popas erotic" în nişte stuf. îl asediază şi scepticul nu rezistă. Peste câteva rânduri dăm peste un citat şi un comentariu care întăresc această etică a luptătorului.. Jurnalul lui Eugen Barbu ne regalează. copleşit de disciplina militară. în continuare. pe perioada 1942-l965. lipsa observaţiei profunde asupra femeii. A.. A. ca Dumnezeu. mai introdusă în viaţă. II___________________________________________301 fanfaron pe care îl găsim şi la unii prozatori americani. îi vine bine uşor. Filozofie comodă.. morala ofiţerilor etc. s-a văzut. să le vedem împreună.. după care. proaspătul bacalaureat intră la Şcoala de ofiţeri de jandarmi şi este. Reia aventura domestică cu M. destul de răspândită. are sentimentul că profesorul D. Jurnal aduce şi date despre viaţa spirituală a autorului. Oprim şirul acestei reci beţii erotice aici. la faptul că există o „trivialitate a fecioriei". chiar dacă ar călca peste cadavre". „în porţii săptămânale". Şcolar fiind. Este o greşeală să le ocroteşti: „ele 300______________________________________________________Eugen Simion preferă să le priveşti întâi ca pe ceva ce trebuie luat". O fată i s-ar da. „Dragostea în cele din urmă este trivială" — notează autorul complet lămurit. după aceea. O femeie fără nume se rătăceşte în camera tânărului dezamăgit într-o noapte de primăvară isterizată şi urmează „delirul prelung al dragostei". iar comentariul şcolarului: „Iată o frază de care am să ţin minte. fără surprize. Şi junele elev de la Şcoala militară ia de unde poate. o iubeşte trei zile şi. trădându-le de câte ori îmi vine bine. Scrie cu stiloul pe piciorul ei dezgolit şi gândeşte. Şi cum datele spirituale merg mână în mână cu cele de ordin moral. Romanul sentimental s-ar opri aici dacă autorul s-ar ţine de cuvânt. Un sentiment de mijloc nu mi-a fost îngăduit. Pe S. îi trimite şampanie. Simulează brutalitatea şi. iarăşi. ori-ori intră (se va vedea) în codul moral al scriitorului. cedează. ori dragoste. cunoaşte pe senzuala A. „rezultatele sunt excelente"^ O lacrimă totuşi: „Bietele femei!". în Oltenia. B. Citatul dintr-un romancier: „Drumul învingătorului este înainte. fuge. după ce se plimbă cu o fată cu codiţe. pe care însă tânărul duplicitar o bea cu M. Caută Spiritul la femei şi nu dă decât peste o meschinărie practică care-i displace şi-l hotărăşte să nu mai iubească pe nici una. la chemarea sângelui (scena este reluată în Incognito)." Aceeaşi B. în acest carnaval al femeilor. Autorul care îşi deschide astfel sufletul are şi o filozofie erotică bazată pe milă: „mi-e milă de femei şi de aceea le iubesc în felul meu. „se sfinţeşte" noaptea cu alta.

II___________________________________________303 Textul se poate psihanaliza. Este vizitat de L. sifilitici. Omul îşi anticipează (sau îşi copiază) cărţile. violenţi. Privesc copiii cu mutre de cretini." Interesant. L. începe să scrie. contestatară. cam literară. Scriitori români de azi. Bovarismul intră în formula unui complex." Revenit la şcoală. Tânărul plutonier este indignat. se simte singur şi are o mare poftă de răfuială. dar. anti-burgheză. Ne-au lăsat jurnale doctorii de ţară. ea este verificată de proza lui Eugen Barbu." Citeşte o biografie a lui D'Annunzio şi indiscreţia. câteva amenzi. Voi. Caragiale." Se îmbolnăveşte de scabie. Este repartizat la un post de jandarmi din Oltenia. oamenii bisericii.. şi ce observă?: „Simt tot mai mult nevoia să scriu despre ce e urât şi murdar în viaţă. provocatoare." Observaţia aminteşte de o replică a lui 1. Meniul. ca eroul lui Camus. irespect programatic faţă de valorile constituite. cu spiritul!" Sunt în Jurnal şi scene epice. Dăm. Asta este inedit în literatura noastră. însemnările sale sunt triste. în proză. Ce observă el? Că „ţăranii sunt alcoolici. iar E. însă L. Elevul nu-i deloc entuziasmat de ceea ce vede. şi Jurnalul notează. este lamentabil şi. pentru grotescul patologic şi inaderenţa aproape programatică la tragic. stă toată vremea în cârciumă." Un preot afirma că „însuşi Dumnezeu e jandarm". îl scoate din sărite. voinic de ar putea tăia sare la ocnă.. cu o ură aproape fizică. aplică sătenilor. şi tânărul devine îndrăzneţ. cu o rochie ostentativă. Asta se vede din abundenţa caricaturii când prezint ţipi care mă dezgustă. Impresia generală asupra vieţii la ţară este tot rea: „Toată Oltenia e murdară şi plină de sifilis. vrea să scandalizeze pe cititorul pios al Jurnalului. dar un scriitor care să fi trecut printr-o experienţă atât de specială n-am mai avut. „Mi se face frică de ceea ce voi deveni. vulgaritatea de acolo îl 302______________________________________________________Eugen Simion exasperează: ar merita palme. peste altă mărturisire: „îmi urăsc personajele (nu pe toţi). gras şi „cu obrazul roşu de nun mare". nu varsă nici o lacrimă. O anchetă într-o şatră de ţigani este o schiţă reuşită. şi fapte de existenţă mai grave. murdari şi neîngrijiţi şi îmi spun că «Dulcea Românie» e guvernată de nişte criminali. Sunt notate. îmbunătăţiri radicale. într-o comună de lângă Caracal şi aici îl aşteaptă dezastre noi. în continuare. Asta ar explica preocuparea. în jurnal. dispreţuitoare de norme morale comune. pentru a-l îmbunătăţi. la instigaţia soldatului ajutor. scene din viaţa plutonierului cu termen redus. furioase. „îmi vine să râd" — zice autorul ca de o glumă bună. Este limpede că Eugen Barbu scrie (şi publică) acest Jurnal ca să dea o anumită imagine despre sine: cu ostentaţie dură. Tânărul se gândeşte să-şi întemeieze mai bine existenţa. prietenele vin îmbrăcate adecvat momentului. Meniul cunoaşte. imbecili din naştere. cărţile îl revoltă şi ideea de a deveni om mare îl scoate din sărite: „La dracu.loc scapă această observaţie neagră: „Generaţia noastră nu se poate lăuda decât cu viţiile sale. Atitudinea. Mama moare şi autorul. Deocamdată complexul viitorului autor al Groapei se manifestă printr-o calculată furie juvenilă. Viaţa civilă nu este mai luminoasă. Doctorul satului este un alcoolic cu ochii apoşi. învăţătorul. în ziua înmormântării. a doua zi. Sunt şi . peste câteva pagini. ca o pedeapsă pentru ce a fost urât şi murdar în viaţa mea. oamenii politici. Ajunge. apoi. oricum. la post. scriitorii — bineînţeles —. îl respinge amintindu-i de doliu.

Proza lui Dickens care. Comentatorul lasă deoparte ironia şi întreabă dacă „e numai un cinism jucat sau o atitudine consecventă?". De unul cel putin (Dostoievski) se va arăta. nu-i mai spune mare lucru ("gen uşor şi neprofund"). mistificată. dar interesant 304______________________________________________________Eugen Simion pentru ceea ce el vrea să dovedească: într-un mare spirit trăieşte un poet de curte duplicitar. când arde teatrul . protectoarea sa. farsorul din geniu şi nu geniul din farsor? Cartea este un lung colaj de citate ("să ne înţelegem. istoria unui spirit. faptul că Eugen Barbu a continuat să scrie. vorba autorului. Uneori cam sunt. mai târziu. Sunt însemnări despre cărţile scrise şi. dar este biografia (fragmentată. de exemplu. nu vreau să fac din Goethe un caz". din chibrite. Cum să interpretăm. este invidios (gelozia geniului!). Savonarola şi Saint-Just. spre sfârşitul vieţii. El îşi alege acum trei strămoşi spirituali: Dostoievski. la 16 ani un poem religios (Coborârea în Infern a lui Isus Cristos). geniul ascunde un farsor. Cartea vrea să dovedească faptul că olimpianismul omului de la Weimar este fals: omul are mari slăbiciuni. Sursa principală este volumul lui Eckermann: Convorbiri cu Goethe în ultimii ani. mai ales. întrebarea este de ce alege Eugen Barbu. Jurnalul reprezintă un document de psihologie scriitoricească. totuşi. Puţin demonism nu strică. îi cade din nou în mână. cum ar fi dorit autorul. serenitatea statuilor. zic. catedrale". şi. Eugen Barbu însuşi va înregistra în Caietele Princepelui numeroase „cuvintele" osebite. nu ştim cât de reală ori imaginară. n-are o consecventă stimă faţă de valori şi nu este până la capăt sincer. Partea a doua a volumului cuprinde Jurnalul unor romane. îşi contestă prietenii. înţelegem ce vrea să spună autorul. dar şi mistificarea este o latură a personalităţii: ea trădează un adânc bovarism moral!). mii de pagini? într-un singur fel: că Jurnalul înregistrează şi acele (foarte frecvente) clovnerii ale creatorului care vrea să fie luat şi altfel decât este. Săptămâna nebunilor). este acceptată de esteţii fini. n-are inimă (când află de moartea Marii Ducese. biografia. Din afirmaţiile culese de la alţii. 17). parte dintre ele. în genere. pare lui Eugen Barbu „cam minoră". trecute. cu cuvinte. contestat (şi nu fără justificare) de specialişti. mărturiseşte lui Eckermann (evident cu ironie): poemul „îmi va fi un minunat paşaport spre sferele cereşti". nu-şi întrerupe discursul asupra unui articol apărut atunci într-o revistă. găsind că mărturisirile din el sunt anodine. apoi îl uită şi când. totuşi. nu am nici o părere despre Goethe! Sunt un colportor de ştiri vechi despre autorul lui Faust şi nici măcar nu încerc să pun ordine în aceste „fişe". Neagă (cât de sincer?) chiar acest Jurnal. Eugen Barbu scrie un eseu: Măştile lui Goethe (1967). în cartea sa. îi dăm dreptate. Goethe scrie. publicat. nu-i aşa?. dar literatura. unui tânăr cu mari aspiraţii literare în nişte vremuri tulburi. iar citatele sunt legate între ele prin comentarii usturătoare. N-a devenit. De pe acum are gustul de a răni convingerile noastre literare. îi place Biblia („ce roman senzaţional"). uneori cu mare poftă. mai târziu. între timp. îl publică. pentru că spiritul se manifestă rar şi în lucruri minore. în Caietele Princepelui. cititorul e liber să aleagă ce vrea. nescrise (Frica. dar arta se face. Elimină dintr-un poem nişte versuri mai sincere pentru a nu supăra pe contemporanii influenţi.notaţii mai profunde: „a face artă din cuvinte e ca şi când ai ridica. şi Eugen Barbu îşi construieşte în Jurnal o efigie întunecată şi ameninţătoare. Sunt vânate cuvintele care contrazic. p. dar autorul îl publică şi. foarte plictisit.

Portrait 20 Scriitori români de azi. „deşi nici el — comentează Eugen Barbu — nu excela în sensul acesta" etc). Tocmai masca geniului lipseşte! Caietele Princepelui (l-6. Care este gustul său literar? Gustul merge mai ales spre literatura ocultă şi spre cronici. preţioasa carte" (Fraţii Karamazov)? — se întreabă el. ascunde cu grijă o natură de histrion. în viaţa de toate zilele. comentarii critice etc. omul celebru. 54). Eliade este un autor favorit. mai putin iluştri. aceste selecţii. însemnări morale. Mai nimic. revine şi face o mărturisire derutantă: „Acest Jurnal de lectură. studiile din De la Zamolxis la Gingis Han sunt rezumate pe multe pagini. stufoasa. II___________________________________________305 în timpul vieţii lui şi mult timp după aceea. „Cea mai frumoasă carte de poezie pe care o avem" — zice Eugen Barbu despre Folet — „o operă nebună". voind să arate vidul ce se ascunde în interiorul statuilor. Reproduce. un pamflet moral.din localitate şi toată lumea participă la stingerea incendiului. mai puţin olimpieni. traduceri din articole de dicţionar. sacralizat. acelaşi Goethe spune despre unul şi altul că n-au caracter. Colajul nu este. de Iranul antic. deşi marii biografi ai lui Goethe au arătat contrariul!) şi scapă din vedere geniul care stăpâneşte peste aceste impurităţi? Cine este. Scriitori români de azi. în volumul al II-lea. alese cu grijă de la admiratorii şi detractorii lui Goethe. M. sunt scrieri de căpătâi. Viaţa lui Nifon. manifestă. plicticos. Voi. liste de cuvinte rare. vor să arate că olimpianismul este o poză studiată. Impresia este că. Faptele. Este limpede. Reţine puţine lucruri. în fine. Citeşte multe cărţi despre magie şi extrage lungi citate. . care ar fi stat la baza Princepelui. de ce autorul român scoate cu voluptate la lumină impuritatea geniului (să admitem că există. de Attila. Voi. Dar ele. întrebarea este. din dicţionare. în fapt. fragmente epice din romane nepublicate. romanul Leş Gommes a fost aruncat în avionul de Boston: „ilizibil". în fond. adorat. cu rezumate şcolăreşti ale unor cărţi mai mult sau mai putin importante. creatorul lui Faust? Asta nu se vede în Măştile lui Goethe. cartea lui Michel Butor. de viaţa sexuală a animalelor şi rezumă. La modification. nu-i spun mare lucru. de pretutindeni şi de totdeauna. pag. Eugen Barbu are în vedere câţiva contemporani de-ai săi. rezumă gustul meu literar" (II. subintitulate: Jurnal de creaţie. de semnele alhimice şi corporative. obiectiv. încă o dată. nu-i singurul. că. impuritatea geniului. o carte a lui Gourmont. 1972-l977). explicaţii (elementare) despre budism. lui Eugen Barbu nu-i place noul roman. Foletul novei. în fine. lamentabile slăbiciuni de caracter ale poetului curtean. citate din autori de mărimi diferite. „Ce aş mai reţine din complicata. Goethe se plânge. dimineaţa. cum zice autorul. indiferent. îi pare o operă „cu totul banală". că n-a dormit bine. scriind despre Goethe aşa cum scrie. că umanistul care a fost socotit. sensul lui polemic sare în ochi. dealtfel. Alte opere. Eugen Barbu este interesat de simbolistica amuletelor. doct. talismanurilor. constituie o opera curioasă. în acest sens. simbolul spiritualităţii europene. Măştile lui Goethe constituie. dimpotrivă. II 306______________________________________________________Eugen Simian d'un inconnu de Nathalie Sarraute — „o mizerie fără cap şi coadă". Autorul se justifică în primul volum: „Acest jurnal împănat cu citate exprimă o hartă spirituală". Dar Leş Gommes de animatorul noului roman? Ei bine. mai noi. cretin. la o nouă lectură a romanului. Ea adună fişe de lectură.

Eugen Barbu care. Mai ţine un jurnal. apoi aria Caietelor s-a extins. Imaginea lui Baudelaire: profundul doliu al nopţii este notată. Este Scriitori români de azi. se arăta neîncrezător în puterea umanistului de a-şi stăpâni. Răbdare! Mai sunt acolo 20-30 de ani până când o să puteţi să citiţi grozăviile. dar paternitatea viitorului pui este incertă pentru că Gică Doi este leneş. se arată preocupat de stilul lui Odobescu şi. făptură delicioasă. cu adevărat. Voi. II. Soluţia este găsită. consemnează părerile lui loan Rotaru şi Sorin Alexandrescu. de la domnitorii fanarioţi autorul a ajuns la Tamerlan şi la cultura chineză antică. Când H. capricios şi scriitorul. Căţelul Gică Doi n-are parteneră. Să vedem. este trist. sparte din loc în loc (din fericire) de însemnări cu caracter mai personal. metafore de zile mari. Ele pot interesa într-un singur fel. Eugen Barbu ia aere de fermier. se pare. deocamdată nedezvăluit. notează cheltuielile de întreţinere.. cu o lăcomie extraordinară. pag. Caietele constituie. II. Zalis publică o carte despre Flaubert. fără literatură. un pictor animalier când ironic. opinia lui Rilke (n-am organ pentru Goethe) la fel. A publica aceste note dezordonate de lectură este o eroare. ce spune Jurnalul de creaţie tipărit. Barcelona rămâne. scrieri docte şi scrieri diletantice. din Dicţionarul de simboluri reproduce articole întregi. în curtea de la Poiana apare căţeluşa Barcelona. uluitor de repede. „înghite" pur şi simplu cărţile. semn că autorul reciteşte aceleaşi texte sau încurcă fişele. unde descoperim în Eugen Barbu un tandru poet al universului mic. consolez că Jurnalul meu postum. Acestea pot interesa. Magicienii şi misticii Tibetului nu-l lasă indiferent.". dacă am reţinut bine. când elegiac. după oarecare vreme. 29: „Mă. nu am putut să le spun pentru că erau insuportabile pentru contemporani. Dintr-un articol al lui Dan Hăulică este reprodusă o frază despre fantasticul modern în voi. citiţi şi asimilaţi repede. de un umor fin. înregistrează propoziţii celebre. căci iată ce citim în voi. asta iniţial. trece în Caietele Princepelui la o atitudine contrară: asumă. laboratorul său de creaţie. grea. apetitul lui sexual lasă de dorit etc. minore. Există în Caiete un Jurnal de la Poiana foarte amuzant. aceeaşi frază o regăsim în voi. însemnările din această sferă sunt. face recensământul păsărilor. deocamdată. II___________________________________________307 un enorm colaj de rezumate. pag. extrase.totem etc. prin cultură. pentru că ele vorbesc într-un mod mai direct de cel care a scris Groapa. indirect: sugerează un imens complex al culturii. îngrijorat. pare preocupat de soarta unei păunite care trebuie să ouă. care pot fi înţelese la un spirit . caută o soluţie. idei care i-ar putea folosi.. 255. Ele au voit să dovedească felul cum a fost scris Princepele. Din loc în loc stilul devine scorţos la modul matein. de o varietate derutantă. O îndârjită. de două ori. va repara eroarea că am vrut să trec peste unele lucruri. Eugen Barbu nu-şi ascunde plăcerea de a fi proprietar şi de a-şi asuma astfel de griji. Eugen Barbu o citeşte şi găseşte ceva interesant de notat. scăderile morale. răsfăţată. într-o cantitate de texte ce înspăimântă. iritată voinfă recuperatoare — se observă în aceste pachete de fişe. în acest sens. 58. note despre autori mari şi autori neînsemnaţi. repet. cu note. teribile despre contemporani. V pag. citeşte orice îi cade în mână.. de fapt cel în care totul e notat telegrafic şi dur. Nu am vrut să trec. are dreptate autorul. în Măştile lui Goethe. Uneori aceleaşi extrase sunt date de mai multe ori. fără flori de stil.

cu mare atenţie. deasupra aceluiaşi bulevard. când îl văzusem a doua oară. I se vorbise despre mine.aplecat toată ziua asupra literaturii cabalistice. foarte rare la acea vreme în România. fragmente epice. II___________________________________________309 însumate. în jurnal. poate unde sta destins şi privea pomii înfloriţi ai acelei zile superbe de primăvară. un volum din Operele lui Stalin şi priveam absent deşertul de asfalt de la ora 11. avea o ostentaţie căreia i se pune surdină şi asta nu puteam să nu observ. dintr-o dată. obsedant. Ce curios! Eugen Barbu publică studiile pregătitoare înainte de a compune operele. remarcabile. note de lectură. în 1975.. cum se întâmplă la noi şi-acum: când te uită. geloasă de a şti ce se spune despre fiul ei. când mă apropiasem de el mai mult. cu haine din stofe străine. ceva mai târziu. nu bătător la ochi. asupra poeţilor de azi. te uită toţi. Nu mai trebuie să precizăm care este modelul acestui ambiţios proiect. Era spre primăvară. Sunt cronici. puţin umed. încărcată de mobile înalte. scurtă şi precisă. se îmbrăca. Ca un pictor care expune schiţele. fişele. până când l-am zărit întâmplător pe un mare bulevard. puţin rece. a cărui fişă caracterologică revine. Dimov. când te iubesc. dar cu o atenţie dureroasă. Nu ştiu de ce. A lua însă volumul tipărit drept o veritabilă istorie a literaturii este o greşeală. Un tip memorabil promite a fi Condotierul. Eugen Barbu propune o altă schemă de valori decât aceea avansată . avea o statură atletică. soseam tocmai din tipografia în care lucram. rătăcite în aceste faraonice Caiete. l-am zărit a doua oară. mă izbise aerul său de canalie. cu o mobilitate a privirii ce nu mi-a scăpat. ţinuţi cu distincţie în lessă. sfida adică cu discreţie sărăcia generală. Eugen Barbu anunţă şi proiectul grandios al unei Istorii polemice şi antologice a literaturii române de la origini până în prezent din care a publicat. dacă se putea. plină de o tăcere grea. Poate pentru că nu se ştia privit. după o noapte grea de nesomn. Janus. te sufocă toţi. Iată o variantă: „Omul care a reuşit în viaţă. de o vârstă incertă. A venit şi el. cineva m-a introdus în casa părinţilor săi. Adrian Păunescu) şi judecăţi subiective.. însă independent de bizarul orar de creaţie. nu deschideai aparatul de radio să nu auzi pe cineva vorbind despre el. Ogarii îl duceau în galop într-o plimbare forţată. corectasem. un volum de 500 de pagini dedicat Poeziei române contemporane. Voi. Era un om la modă cum se spune. într-un balcon. Scriitori români de azi. unde trona o femeie cu ochi magnetici. formează jurnalul unor romane nescrise. una din acele case pe care Leon Daudet le numea maison ă cancer. Autorul a făcut el însuşi eroarea de a-l intitula astfel. Mă măsura în treacăt. care. Caietele cuprind şi multe fişe pentru proiecte epice (Frica. cu portrete în stil călinescian reuşite (Romulus Vulpescu. cu plafoane înscrise parcă sub turla unei catedrale prost împărţite. nu strident. discutabile ca oricare altele. L-am recunoscut imediat. Numai de nu l-ar împiedica preocuparea prea mare pentru proiecte să-şi încheie cărţile propriu-zise. lent. atât de bine disimulat mai apoi. voia să afle totul şi. Pe urmă. când este vorba în realitate de impresii personale. greoi. Mai târziu cu o lună. aproape târât de doi câini englezeşti." Sunt zeci — sute de asemenea portrete. să-i spunem tot Condotierul. studiile interesează ca nişte eseuri romaneşti. Săptămâna 308______________________________________________________Eugen Simion nebunilor) şi câteva sunt. înainte de a expune (de a crea) tablourile. aşa încât mi-a dispărut repede de sub priviri. era pentru mine numai o abstracţie. cu adevărat.

Jebeleanu. nebună care ne poartă din podul Institutului medico-legal în anticamera Mareşalului Antonescu. Tomozei. fabricatori inegali. Dealtfel. Lumea aceasta amestecată. cu date de ordin mai mult bibliografic. independent de inextricabila intrigă din actualul Incognito. Nichita Stănescu. dezvoltate.de critica literară propriu-zisă. constituie un teren bun de vânătoare pentru scriitorul moralist şi pamfletar care este Eugen Barbu. Portretul ei capătă o anumită substanţă mai ales în volumul al Il-lea. Mai reuşită. Ilarie Voronca. deodată. Poeţii sunt sistematizaţi nu pe generaţii sau stiluri. Intriga şi o parte din tipologia cârtii apăruseră anterior în Războiul undelor (scris în colaborare cu Nicolae-Paul Mihail). Emil Botta. Este bine prinsă. impostori. Ana Blandiana sunt minimalizaţi. cu intenţia. Partidul Comunist Român este de asemenea preocupat de experienţele aceluiaşi Vrăbiescu şi trimite pe militantul Dima Tronaru să convingă pe . există. neascunsă de a răsturna clasamentele curente. roman de moravuri. împarte aceeaşi cămară spirituală cu boemul Teodor Pîcă etc. Matei Bogasieru (tot în volumul al Il-lea). II___________________________________________311 român. cerebral. O femeie. 310______________________________________________________Eugen Simion O istorie polemică şi antologică este un tipic volum de scriitor. în acest compartiment intră. loan Alexandru şi Ion Gheorghe — şi nu se ştie de ce. ceilalţi sunt nişte lirici expresionişti. cu simpatii şi antipatii previzibile. Din Incognito au apărut două volume şi se anunţă al treilea. Voi. deliranţi. eseistic. Beniuc sunt înregistraţi la un capitol general. Foarte generos este Eugen Barbu cu poeţii balcanici si bizantini. din mai multe locuri şi. Fundoianu. Copiii teribili (de la Saşa Pană la loanid Romanescu). nu iartă nimic (în lumea bărbătească) şi îşi pune farmecele în slujba intereselor. o direcţie pe care el o susţine şi altfel. Un proiect vast. atmosfera de derută şi violenţă a epocii. Marin Sorescu. toate elementele care. în stil senzaţional. este o Caty Zănoagă mai rafinată. epic vorbind. trecând uşor de la elogiu la pamflet. Romanul politic propriu-zis are o intrigă neverosimilă. aventurieri. pe lângă Dan Mutaşcu. Al doilea fir epic autentic îl întrezărim în capitolul privitor la călătoria unei trupe de deţinuţi spre front. Un roman care porneşte. Un savant Scriitori români de azi. Păcatele poeţilor. Ambiţioasă. cu punct de plecare într-un scenariu cinematografic. aici. rea. poet al livrescului. istoria familiei Slătineanu (cu evocări câmpeneşti în stil Duiliu Zamfirescu) mi se pare a fi punctul de plecare al unui posibil roman de moravuri. Nu i se poate nega vivacitatea comentariului. cu suspens-uri teribile. infantili. Roman politic. citim nişte naraţiuni repezi. Mihaela Minulescu şi Cezar Baltag. Uneori tipul de sensibilitate este greu de descifrat: Mai mulţi soldaţi. pentru că unul este un poet emblematic. roman poliţist. In fine. este cine-romanul Incognito. Miron Radu Paraschivescu. Vrăbiescu. cu fire epice care duc la Liga Naţiunilor şi plonjează în lumea spionajului continental. Printre contemporani sunt trecuţi şi B. în curs de realizare. ci după forma sensibilităţii. pregăteşte o formidabilă bombă termică de care se interesează mai multe servicii de spionaj. SoZari si baladişti etc. grăbită să trăiască lacom toate senzaţiile. până ce firele se vor uni. în genere. şotia subsecretarului de stat lonescu-Tismana. ultimul pe care îl propune deocamdată Eugen Barbu. ar putea duce la crearea unui personaj veritabil. apoi. o mişcare epică. este cronica mondeno-politică a cercurilor conducătoare din anii războiului. impură. Evelyne.

.. fata profesorului......................... Romanul pitoresc şi baroc..E Hasdeu............. planurile romanului nu se articulează nici în volumul al doilea......... Format: 70xl08V32 Coli tipar: 13..... str. unele episoade de naraţiune poliţistă (asasinarea dublului spion Arghirescu... în cabinetul lui lonescu-Tismana....166 MARIN PREDA....... un condotier al saloanelor aristocratice....... 312______________________________________________________Eugen Simion CUPRINS ZAHARIA STANCU ....... Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi .270 Eugen Simion SCRIITORI ROMÂNI DE AZI Volumul II Apărut: 1998.................. încurajează pe Gerda Hoffman.... valorificând astfel însuşirile epice ce-i sunt caracteristice........... falsa mătuşă.......... curios..... 2...... MD 2005.65.......... să incendieze laboratorul de la Mija........ evident... se plimbă romantic la Mogoşoaia cu o prinţesă şi participă la întreţinerea bunei condiţii feminine a Evelynei. Casa de editură «LITERA» str. spioană germană.....153 ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ...... căutarea de către Mizdrache şi Ciripoi a unui volum de Flaubert în care se află codul unei reţele de spionaj etc............. în scopuri subversive.. Republica Moldova Departamentul Edituri. Pot fi reţinute...... Mitropolit Petru Movilă. Este greu de zis ce va deveni Incognito. Chişinău............................ subsecretar de stat la Interne........ este şi ea sechestrată etc....... Unele dintre ele sunt pamflete deghizate........ Judecate separat............. Redactor: Vlad Boldur Editor: Anatol Vidraşcu Tiparul executat sub comanda nr. în afara capitolelor citate înainte............. Silvia...................... B.....58...92 GELLUNAUM... Princepele şi un volum (selectiv) de nuvele................ Adversarii literari ai autorului nu sunt nici de data aceasta cruţaţi.. Vasile Dănacu s-a infiltrat... 35......... într-o înlănţuire vertiginoasă şi cu o semnificaţie ce ne scapă... MD 2004. nimeni nu-l suspectează..... Combinatul Poligrafic........ dacă prozatorul va reuşi să detaşeze un element unitar şi semnificativ din această complicată cronică pentru a scrie un roman de la început până la sfârşit autentic... Tehnoredactor: Cristina Rusu Corector: Ana Surdu. însă.. Profesorul Vrăbiescu este răpit de Gestapo.... Fapte multe........) sunt reuşite...3 MIHAI BENIUC ......... Chişinău........... şi câteva fişe caracterologice din lumea artistică şi culturală a Bucureştiului.......................... Comuniştii par (s-a observat de către critică la apariţia primului volum) nişte muşchetari moderni..... în guvernul Antonescu şi...... la nevoie (ceea ce se şi întâmplă).....181 EUGEN BARBU. apoi de forţele patriotice. Realismul psihologic. în general........................ Acelea ce pot fi observate în cărţile lui fundamentale: Groapa.. Coli editoriale: 14..........49 EMILBOTTA... sub numele de Armând Sachelarie........... Republica Moldova Operator: Vitalie Eşanu..............134 ION CARAION.105 GEO DUMITRESCU. şi ideea polemică a cărţii se dizolvă în cronică mondenă. nr.... Armând devine...........profesor să înceteze cercetările sau....... nr............... în stilul cunoscut din Princepele..........