Principiul subsidiarităţii

Construcţia europeană este deseori privită ca un proces pragmatic urmărind un scop (nu dintre cele mai înalte, într-o ordine de valori) acela de a aduce prosperitatea materială printr-un efort conjugat al mai multor ţări, care, împreună pot face faţă competiţiei economice generalizată la scară planetară şi sunt în măsură să dezvolte raporturi de pace. în optica a numeroşi cercetători ai construcţiei europene, aceasta ar fi doar expresia unei opţiuni pentru „ unt" —pentru a-l invoca aici pe C. Noica - ce nu se interesează prea mult de valorile spirituale, confortul cotidian, pacea socială şi împăcarea istorică cu vecinii fiind mai preţioase decât savantele consideraţii despre un model uman şi social definitoriu acestui spaţiu geopolitic. în realitatea sa profundă construcţia europeană nu se opreşte la acest orizont. Ea implică mai întâi, o regândire a conceptelor forjate în epoca modernă vizând determinarea condiţiei umane, a rolului comunităţilor umane, a politicii şi statului, a atributelor lor fundamentale: identitate, independenţă, suveranitate, iar apoi a practicilor politico-juridice, economice şi sociale. a) De la termen la concept între conceptele menite să structureze o nouă viziune asupra capacităţii oamenilor de a-şi construi istoria, de a angaja instrumente 19 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii tradiţionale în realizarea unei funcţii noi şi de a născoci noi „formule politice " se află şi cel al subsidiarităţii.' Recursul la principiul subsidiarităţii, relativ târziu marcat de autorii construcţiei continentului nostru, este menit să pună în valoare o tradiţie a culturii şi civilizaţiei europene, un mod conceptual prin care acestea îşi probează nu numai originalitatea ci şi anduranţa, nu numai specificitatea faţă de alte culturi ci şi bogăţia de determinaţii, complexitatea matricii de valori care o definesc. Etimologia cuvântului trimite la latinescul „subsidium" care desemna, în sens militar, linia de rezervă respectiv trupele de rezervă înţelese ca ajutor, sprijin, susţinere, asistenţă (la Cicero şi Cezar) sau loc de refugiu ori azil (la Tacitus): Cum bine remarca Frangoise Thoma noţiunea de subsidiaritate a reţinut, prin trecerea secolelor sensul de sprijin la nevoie, de forţă supletivă, de remediu al unei deficienţe pe care o cunoaşte un actor care acţionează, în principiu, independent, prin el însuşi, astfel încât intervenţia subsidiară a unui agent de sprijin devine o excepţie de la regula acţiunii autonome. Prin urmare, ideea subsidiarităţii exista
1

înaintea apariţiei termenului; încât, abia în timp ideea şi termenul de subsidiaritate se vor transforma în principiu de drept.2 Principiul subsidiarităţii este aşezat astfel nu numai în ordinea structurală a culturii europene, la temelia unei viziuni filosofice, morale, antropologice, politice şi juridice ci şi în ordinea temporală a unei constante opţiuni pentru o determinare specifică a esenţei raporturilor sociale, a balanţei dintre o societate şi structurile ei organizaţionale, de autoritate, având la bază un „bun simţ" ce ar trebui să structureze comportamentele oamenilor, instituţiilor, comunităţii internaţionale, care îşi depăşeşte astfel antagonismele seculare. Ideea subsidiarităţii se regăseşte în filosofia antică greacă, preocupată de a descoperi un principiu integrator şi explicativ al ordinii universale, al Totalităţii, al întregului pentru a putea degaja apoi locul fiecărei entităţi, mergând până la individualitate. Presocraticii au pus accentul pe ideea de Cosmos care, opus haosului, înseamnă o ordine determinată a lumii căreia fiecare componentă i se integrează, prin supunere sau prin participare. Cu Socrate, Ideea structurantă a lumii este legată de cel ce o postulează: de om, de fiinţa cunoscătoare şi cugetătoare; astfel Cosmosul se umanizează. De aici, Platon şi Aristotel vor face pasul spre 20 înţelegerea condiţiei sociale a omului „zoonpolitikon"prin aceea că îşi poate construi propriul cosmos prin organizare raţională. Această mutaţie a condiţiei părţilor în întregul societal a fost relevată de Platon care, preconizând un stat ideal, a deplasat accentul raportului autoritate — societate spre primul pilon căruia i-a încredinţat rosturi atotputernice: politica este privită ca expresie a unei ordini sociale puternic ierarhizate care face ca în fruntea cetăţii să se aşeze o elită cu misiunea de a oferi direcţii de acţiune unei societăţi cu straturi sociale relativ impermeabile; fiecare grup social are rosturi specifice, bine determinate, care nu se confundă unele cu altele, înglobându-l pe individ cu forţa unui destin3. Cu Platon ideea că politica este expresia unei distribuiri riguroase a preocupărilor într-o societate devine piesa de bază a unei construcţii politologice, a cărei coerenţă nu este uşor de stabilit, dar în cadrul căreia o ordine qvasinaturală este rezultat al asumării de către fiecare parte a cetăţii a unei funcţii indispensabilă acesteia. Totalitarismul platonian are şi o valenţă pe care exegezele de secole nu au ignorat-o: prin politică o societate trebuie să se exprime ca întreg, cu o identitate la structurarea căreia părţile sunt chemate să-şi aducă aportul4 Concepţia lui Aristotel despre politică a făcut, firesc, obiectul exegezei milenare, căci fiecare nouă epocă s-a raportat la Stagirit pentru ca în „ Politica" sa să-şi caute argumente pro sau contra unei viziuni care se voia orientativă pentru mersul social. Francois Chătelet scrie că forţa scrierii lui Aristotel rezidă în faptul că
2

„ oferă vieţii politice cotidiene o anumită înţelepciune care este prudenţa şi ştiinţa". Exegetul francez arată că în toate dezbaterile de idei politice, de două mii de ani, Aristotel este prezent pentru că a sesizat nucleul peren al politicii, adică raportul dintre om şi structurile care îl înglobează. Oamenii, laolaltă dau naştere unei realităţi distincte, cetăţii, polis-ului, care ca întreg este mai mult decât suma părţilor şi, în consecinţă, cu toţii trebuie să se preocupe de destinul acesteia. Este adevărat că fiecare ins îşi urmăreşte scopurile şi împlinirea intereselor proprii: o face însă în familie sau în diverse unităţi de populaţie, dar cel mai bine o face în cadrul cetăţii, al organizaţiei politice. Polis-ul structurează conduitele politice ale unei comunităţi umane care are o identitate de bază (de origine, limbă, cultură) tradusă într-o conduită colectivă asumată raţional. Politica sintetizează, în viziunea aristotelică, un mod de a fi al 21 Construcţia Europeană unei societăţi, capacitatea ei de a-şi asuma destinul identitar în acte de organizare şi conducere realizate sub semnul autorităţii întregului asupra părţilor care îl alcătuiesc. De aici, întrebarea fundamentală pentru înţelegerea raportului dintre întregul organizat instituţionalizat şi investit cu autoritate şi părţile componente: care sunt limitele acţiunii acestei autorităţi şi care sunt marginile de mişcare ale părţilor, ale indivizilor? Excesul de autoritate şi putere transformă politicul într-un organism bolnav, lipsa de autoritate şi putere îi anulează rosturile; de cealaltă parte, acţiunea individuală nestăpânită de legi şi cadre instituţionale devine anarhie iar retragerea apatică sinucidere identitară. Lia Pop utilizează termenul „politeic" pentru a desemna raportul dintre o societate şi structurile sale de putere puse sub semnul moralităţii.5 Trebuie găsită o cale de mijloc — aurea mediocritas — a echilibrului dintre autoritatea politică şi societate: Aristotel crede că acest echilibru poate fi realizat dacă politica urmăreşte să guverneze societatea, să conducă oamenii spre împlinirea lor, să-i ajute să dobândească împreună ceea ce nu pot avea singuri.6 Rostul grupurilor diverse pe care le constituie oamenii este acela de a-i ajuta să soluţioneze probleme pe care la un nivel inferior de structurare a acţiunii lor nu le pot rezolva. Astfel se pune în lucru un principiu de complementaritate a acţiunilor umane pe care nivelul superior de organizare este chemat să îl gestioneze. Prin această integrare într-un tot organic părţile îşi schimbă ele însele o parte a atributelor: individul devine cetăţean, familia devine corp intermediar între om şi cetate, subiect de drept civil, satul şi regiunea subiecte de drept public. Au trecut secolele şi gândirea lui Platon şi Aristotel a fost recercetată în zorii mileniului nostru de şcoli întregi care le-au desfăşurat proiectele sociale şi politice pentru a le utiliza ca argumente ale unei viziuni globale specifice timpului. Toma
3

de Aquino şi scolastica au substanţializat conţinutul unui proiect creştin al omului acelor timpuri care, în pulsiuni spirituale neregulate în timp va reveni până în zilele noastre cu o forţă sporită de asumare a lui ca bază a acţiunii politice a democraţiei creştine. Am insistat cu un alt prilej asupra doctrinei politice a acelei mişcări social-politice care şi-a pus amprenta asupra evoluţiei Europei 22 Principiul subsidiarităţii în a doua parte a secolului trecut şi apoi, mai accentuat, în secolul nostru7 Liniamentele doctrinei urmează liniile de forţă ale gândirii Aquinat-ului pentru care omul, creaţie a divinităţii, după chipul şi asemănarea sa, nu este un simplu individ, un obiect al reglementărilor politico-juridice ci este persoană, cu o demnitate inerentă, subiect de drept, deci anterior statului şi organizării politice. Persoana umană este ea însăşi un univers, care trebuie să se împlinească pe sine cu responsabilitate dar, fiind de la natura o fiinţă socială, are nevoie de un cadru de viaţă organizată, de un stat, de o autoritate publică în stare să-l ajute să-şi dobândească binele pământesc, în comun cu semenii. Oamenii construiesc împreună, pentru realizarea obiectivelor lor, diverse corpuri sociale, cu autoritatea lor proprie. Fiecărui nivel de autoritate îi revine deci rolul de a-şi exercita pe deplin competenţele cu care a fost investit, fără a recurge la nivele superioare şi fără a încălca nivelele inferioare de autoritate8 Intervenţia unei autorităţi superioare la nivele inferioare nu se justifică decât cu titlu supletiv sau subsidiar, în cazul unor carenţe sau neputinţe ale acestora. In numele principiului subsidiarităţii reglementarea relaţiilor dintre stat şi cetăţeni vizează garantarea drepturilor persoanei umane, împiedicarea diverselor autorităţi publice de a nu le respecta: a) corpurile intermediare de drept natural (viată de familie); b) corpurile de drept public (comune, provincii, regiuni); c) corpurile de drept privat (întreprinderi, asociaţii profesionale, sindicale) se întrepătrund în acţiunea lor de cuprindere a omului în structuri organizate pentru a-l ajuta să-şi împlinească personalitatea. Principiul subsidiarităţii nu contestă rolul statului dar afirmă că acesta trebuie să acţioneze pe baza unor legi (să fie un stat de drept aflat într-un stadiu perfecţionat prin focalizarea acţiunilor sale spre înflorirea persoanei umane). Chantal Millon-Delsol scrie cu îndreptăţire că principiul subsidiarităţii doreşte să rezolve o tensiune pe care o generează două postulate în substanţa lor antagonice: cel al singularităţii autonome a individului şi cel al binelui comun, purtător, cu necesitate, al ingerinţei, al intervenţiei corpului social în viaţa insului. 23 Construcţia Europeană
4

Este. Diferenţa semnificativă însă între cele două direcţii de gândire constă în motivarea acestei intervenţii:gânditorii socialişti întemeiază nevoia intervenţiei statului pe noţiunea de egalitate pe când catolicismul social o jusitifică prin ideea demnităţii persoanei umane. aflată în raport de proximitate cu semenii. dezvoltă cu ei structuri intermediare.Este o tensiune pe care epoca modernă a acutizat-o prin explozia liberalismului purtător de individualism şi apoi a socialismului vehiculator al ideii holiste. compensare. corpuri sociale care se însumează totalităţii sociale prin finalităţi şi acţiuni. Ansamblul social tinde spre valorile înalte ale spiritualităţii creştine. lăsând grupurilor care o compun capacitatea de acţiune specifică.n Importantă în acest context este ideea că un consens. principiul subsidiarităţii a fost trecut în uitare. La baza vieţii sociale şi politice se află etajul „comunităţilor simple şi private": familiile şi colegiile sau corporaţiile. la un nivel mai înalt se află comunităţile 5 . între societate civilă şi stat9 Fr." Millon-Delsol precizează această nuanţă atunci când arată că pentru gândirea creştină a Evului Mediu persoana umană. de aceea.10 Ideea supleantei (completare. între individual şi colectiv. explicabil faptul că după Evul Mediu. în opinia juristului 24 Principiul subsidiarităţii german. adăugire. Frecvent este remarcată în literatura consacrată principiului subsidiarităţii. care nu îşi poate avea sursa decât într-o matrice axiologică esenţialmente comună unei colectivităţi umane. Thoma remarca în mod îndreptăţit faptul că ideea interven-ţionismului autorităţilor duce la acelaşi rezultat concret şi practic cu cel preconizat de curentele de stânga . abia resurecţia valorilor creştine şi avansul post-modernismului relansând ideea echilibrului (cu finalitate umanist creştină) între public şi privat. contribuţia lui Althusius la îmbogăţirea viziunii creştine (Althusius aparţine unei familii calviniste) asupra autorităţii subsidiare şi înţelegerii naturii raporturilor dintr-o societate13. proprii societăţii holiste şi a acţiunilor libere. a prevalentei întregului asupra părţilor. proprii societăţii subsidiare ". „Existenţa unui puternic consens cu fundament religios permite concilierea finalităţii comune. se organizează în modul său propriu pentru a urmări scopuri particulare. care rămân integrate scopului de ansamblu. împlinire. remediu) pare a aproxima cel mai bine pe cea a subsidiarităţii şi nu cea a subsidiului care disproporţionează raportul între două părţi. astfel că ideea supleantei semnifică faptul că fiecare membru al corpului. poate genera o acţiune comună de organizare şi conducere a acesteia. până la epuizarea variatelor „ isme" ale epocii moderne. înţeles ca un grup. raporturile dintre oameni au un caracter natural dar fiecare agregat pe care aceştia îl susţin trebuie organizat şi coordonat de legi.

Fiecare îşi apără sfera autonomiei proprii. în acelaşi timp. Pentru Althusius numai poporul este deţinătorul. Statului i se conferă de către ansamblul corpurilor care îl constituie. cetate. La un al treilea palier se află „comunităţile simbiotice". autonomia în realizarea finalităţilor proprii. statul. . Integrarea unui corp social într-un ansamblu superior se face doar pentru a se dezvolta pe sine. De aceea. în vârful piramidei se afla Statul „comunitatea publică superioară şi universală. Mongrenier. îngrijirii fortificaţiilor. pentru Althusius nu este produsul unui contract între indivizi.mixte şi publice: „cetăţi şi provincii". potrivit căruia Althusius este un teoretician al democraţiei corporative. suficientă sieşi şi suverană ". Politica este pentru Althusius arta de a fonda şi menţine comuniunea între membrii cetăţii. . care îşi asumă funcţii coordonatoare ceea ce face ca la nivelul corpurilor integrate să se nască tendinţa de a-şi apăra identitatea şi autonomia de acţiune. Societatea lui Althusius — scrie Millon-Delsol este plină de adunări. Mai multe corpuri sociale alcătuiesc o unitate de grad superior. numai competenţe limitate şi delegate explicit. majestăţii". în cadrul căruia să-şi satisfacă mai bine interesele şi nevoile dar cu grija de a-şi păstra capacităţile de organizare şi acţiune. ceea ce în logica evoluţiei ideilor politice până astăzi. aşa cum îl vede filosofia politică modernă. deliberări şi suspiciuni..S. Fiecare comunitate simbiotică se leagă printr-o serie de pacte cu omologii săi pentru a forma un corp mai vast. apare ca nepotrivită pentru autorul „Politicii": pe filonul de gândire pe care se situează acesta s-a constituit democraţia creştină şi nu corporatismul. De aici aprecierea lui J. Chevallier.comunităţile civile sau asociaţiile îşi elaborează statutele şi jurisdicţia iar respectând dreptul public îşi administrează patrimoniul. administrării publice.„cetatea" pune în lucru un aparat public necesar aplicării justiţiei. Dacă 25 Construcţia Europeană autoritatea superioară îi încalcă autonomia ea dispare ca entitate. arta de a-iface pe oameni să trăiască în comunităţile simbiotice. administrează justiţia. susţine activităţile comerciale. neacceptănd vreodată să fie apropriat sau pus sub tutelă. corporaţie. ordonate în mod ierarhic. admiţând supravegherea pentru protecţie dar cu condiţia păstrării dreptului de decizie. provincie) are o identitate pe care şi-o apără în raport cu altele dar cu care dezvoltă raporturi necesare. pentru a-şi spori bunăstarea. ci un ansamblu de grupuri şi de corpuri constituite.provincia veghează la securitatea colectivă a cetăţilor. Cum remarcă J. 6 . între diversele nivele ale autorităţilor se stabilesc raporturi reglate de reguli foarte clare şi precise: . de către popor.J.15 Fiecare agregat social (familie.

promovarea şi incitarea la respectul legilor. deci a perpetuării divizării Germaniei. continuator al antropologiei Stagiritului. din 1891) şi vor stimula personalismul lui Em. fiecare cu o autonomie. Pentru el guvernanţii nu sunt altceva decât administratori ai treburilor publice. funcţionari (în sensul de „care asigură funcţionarea") ai comunităţii. la rândul lor aceştia aleg un magistrat suprem. inclusiv de rege. cu o structură de autoritate aflată în raporturi extrem de complexe cu alte unităţi. culturale şi religioase. In 1880. Sumarul ideilor lui Althusius ne îndreaptă gândul spre ideea că sistemul său de gândire nu face altceva decât să teoretizeze realitatea social-politică a Germaniei. cu trăsături politice. 26 Principiul subsidiarităţii promotoare a individualismului. stăpânindu-şi pe deplin domeniul dar care are o semnificaţie numai întrun ansamblu. înscrierea lui Althusius în linia predecesorilor democraţiei creştine este justificată şi de concepţia sa privind realizarea practică a guvernământului.puterea supremă reglează. protejează. Otto von Gierike publică o exegeză asupra lui Althusius redescoperind şi punând în relief tezele filosofiei sale politice care vor sta la baza doctrinei sociale a Bisericii Catolice (Enciclică Rerum Novarum a Papei Leon al XlII-lea. structurarea ei într-o mulţime de unităţi organizaţionale. ţinut să respecte o serie de „capacităţi electorale" pentru care răspunde în faţa eforilor. La nivelul statului. un riguros teoretician al statului poporului. ca prim pas spre structurarea modernă a entităţilor social-politice ci şi confirmarea multitudinii de entităţi politice. garantează pacea. corpurile sociale nu pot realiza singure. un fapt semnificativ.. pe care aceasta îi alege. El poate avea orice titlu. Althusius păstrează continuitatea ideilor creştine asupra evoluţiei cărora îşi marchează influenţa. după aprecierea lui Robert Derathe. Numit „medieval întârziat". finanţele. Althusius s-a pronunţat împotriva regimului politic unipersonal şi absolutist fiind. fără a se amesteca în problemele comunităţilor. ordinea.16 în cadrul epocii moderne. funcţia lui nu constă în amestecul în afacerile corpurilor sociale ci în garantarea. Mongrenier evoca. Tratatele westphalice au marcat nu numai recunoaşterea identităţilor naţionale. Mounnier şi ordo-liberalismul şcolii de la Fribourg a cărei influenţă asupa politicii în Germania postbelică este cunoscută. pentru că în esenţă. în această ordine de aprecieri. poporul alege eforii care alcătuiesc un colegiu. este dirijorul unei orchestre în care fiecare instrumentist îşi joacă propria partitură. Puterea politică îşi asumă în organizarea şi conducerea generală a unei colectivităţi mari ceea ce colectivităţile mici.17 Dacă Franţa şi Anglia îşi construiesc în zorii epocii moderne state centralizate pe 7 . când se frământau începuturile doctrinare ale democraţiei creştine.

sporirii proprietăţii. are conştiinţa faptului că o competiţie între cetăţenii săi are nevoie de combatanţi sănătoşi. Refuzând o putere a statului care să introducă ordinea într-o societate. trebuie să fie neîngrădite de intervenţiile exterioare ale statului. Ideea subsidiarităţii este mai limpede exprimată de către Proudhon într-un cadru teoretic care doreşte să exploateze starea de fapt a unei societăţi în care „contractul social" nu este o abstracţie rousseauistă ci o realitate concretizată în multiple forme asociative: familii. aceea de a descoperi formula unui regim politic în care statul. ale administraţiei. . Acesta este doar un garant al competiţiei libere inter-individuale. eventual solicităndu-i-se un ajutor în competiţia economică: este ceea ce Millon-Delsol numeşte „supleantă de asistenţă". pentru a fi 27 Construcţia Europeană performante. câinele de pază" a legilor care determină câmpul bătăliei.. cantoane.18 într-o filiaţie de idei cu liberalismul clasic. capabil să valorifice particularităţile individuale şi locale dar şi să dea consistenţă acţiunii statului unitar. comune. abstract fiind. abia apoi preocupându-se de activităţile publice. provincii. politice.temelia unor naţiuni ce tind să se omogenizeze (nimic mai relevant în acest sens decât preocupările din cele două ţări pentru dezvoltarea şi cultivarea limbii literare că limbă naţională. colorată. Hegel doreşte să teoretizeze un stat care să organizeze naţiunea germană în faţa ameninţărilor externe dar să nu înăbuşe libertăţile individuale şi particularităţile locale iar Tocqueville vrea o recunoaştere a vitalităţii corpurilor sociale cu o corespunzătoare diminuare a puterii centrale. incitantăpentru dezvoltarea locală şi individualitatea umană. apţi de luptă. economiei. drept formă a rolului subsidiar al statului ca edificiu naţional.paradoxal comună . Mai aproape de spiritul epocii moderne. vieţii de familie. pentru ca fiecare individ să se dezvolte autonom. spre afirmarea în perspectivă a naţiunii germane. ale cărui teze s-au lansut în zorii epocii moderne. în acest sens. De aici o preocupare . prea slab în Germania) să se afle într-un echilibru cu o societate care se vrea vie. Statului îi rămân doar atributele „regale" privind apărarea independenţei şi suveranităţii sale. Tocquevile va fi teoreticianul regimului politic democratic. Germania rămâne multă vreme doar cu nostalgia romanticilor şi a lui Hegel orientată spre un viitor stat unitar. state. Proudhon constata că o societate se consacră mai întâi activităţilor civile.a gândirii politice din cele trei ţări la începutul secolului alXDC-lea. el este 8 . purtătoare doar a interesului general. comerţului muncii. cu puterea lui (prea puternic în Franţa. fiecare urmărindu-şi finalităţile legate de securitatea şi prosperitatea comună. ale statului. supradialectală deci supraregională). liberalismul secolului al XLX-lea fondează o filosofie a istoriei şi o antropologie în care omul este definit prin acţiunile sale care.

28 Principiul subsidiarităţii O legătură mai strânsă între principiul subsidiarităţii şi a concepţiei despre organizarea statală -politică a societăţii o realizează gândirea liberală atunci când cere puterilor publice să nu se amestece în viaţa indivizilor. Taine. legate de apărarea independenţei şi suveranităţii lui. gestionat slab. regale " ale statului sunt acceptabile. inclusiv cele de învăţământ.19 Sfârşitul secolului al XlX-lea consacră în planul gândirii social-politice principiul subsidiarităţii în formule care poartă amprenta personalităţii autorilor. îşi poate elabora legile după care să se conducă. In optica liberalismului numai atributele .20 De aici. în faţa unei societăţi marcată de cotidian şi indiferenţă faţă de problemele publice. Politica devine chestiune de viaţă civilă dacă se lasă câmp de acţiune corpurilor federative. în asigurarea securităţii şi prosperităţii fiecăruia. Taparelli sunt consideraţi de către Millon-Delsol deschizătorii unei dezbateri care va duce la efortul Vaticanului de elaborare a doctrinei sociale a Bisericii. creştină şi germanică pentru că nici contestarea liberală a statului nici pozitivismul naiv nu erau capabile să ofere soluţia echilibrată relaţiei dintre stat şi societatea civilă (respectiv structurile acesteia). Astfel. unde statul veghează doar la respectarea normelor de drept. puteau oferi o bază a teoretizării principiului subsidiarităţii. cu atenţia sa pentru persoana umană integrată comunităţii şi lumea germanică. cu ajutorul material al statului şi cu autoritatea lui de a elabora şi 9 . Taine face apel la grupurile asociative ale societăţii în măsură să-şi asume structurarea acţiunilor individuale şi aplicarea criteriilor de eficienţă socială la nivelul la care aceasta cere o judecată exterioară conduitelor inter-individuale. instituţional al acţiunii competitive a membrilor societăţii. a statului care se înfăţişează lovit de paralizie. H. atât de legată de multitudinea suveranităţilor locale prin îngemănare. pe care le construieşte în chip natural. acolo unde se pot echilibra egalitatea şi libertatea între oameni. păstrându-şi rolul de garante ale cadrului legal. încadrat de obicei şcolii pozitiviste.convins că societatea însăşi. respectăndu-i-se structurile de tip federal. a identităţii naţionale dar şi aceasta este o idee conexată cu cea de progres continuu al societăţii civile care se cere protejată în creşterea economică liberă. insuficient. pe când democraţia creştină. se dovedeşte un critic de forţă al intervenţiei instituţiilor de putere în viaţa societăţilor. G. Millon-Delsol va ajunge la teza că „ ideea modernă de subsidiaritate se naşte pe mraniţa aristoteliciană. Doi autori. a realizării scopurilor lor particulare. de Ketteler şi L.. Cel dintâi introduce noţiunea de drept subsidiar prin care numeşte libertatea comunelor de a-şi soluţiona autonom problemele sociale. Nemulţumit atât de stat cât şi de societatea civilă.

prin educaţie). . legată strâns de libertatea lor de a se împlini pe ei înşişi.un stat care trebuie să vegheze la afirmarea cu responsabilitate a cetăţenilor săi în toate treburile publice. Taparelli va nuanţa viziunea lui Ketteler precizând gradele şi intensitatea intervenţiei etatice în legătură cu care Thoma distinge trei idei esenţiale în acest sens: 1) idealul este ca statul să nu aibă nici un fel de ingerinţă. dar evitând centralismul şi opresiunea. . statul va furniza o supleantă punctuală. El trebuie să asigure „ ansamblul condiţiilor sociale care să permită. statul va interveni el însuşi pentru a se obţine rezultatul necesar sau dorit. suportul sociologic al regimului politic democratic pe care ea îl imaginează. atât 10 . îşi sprijină consideraţiile pe câteva teze de bază: . 3) numai în legătură cu o activitate dată. fără a angaja altă opţiune decât cea a democraţiei în formă de regim politic. dar şi rupturii dintre instituţiile prestatoare şi nevoile reale ale destinatarilor.o ordine socială justă care îmbină satisfacerea nevoii de fericire personală cu căutarea realizării binelui comun (în muncă şi în familie. Doctrina creştină. pe care domeniul privat nu o susţine.impune un anumit cadru legislativ pentru problemele de ordin general ale societăţii. (umanismul). 29 Construcţia Europeană 2) dacă totuşi această atitudine nu este suficientă. ca expresie a demnităţii tuturor persoanelor ce compun societatea. într-o ordine bazată pe legi (stat de drept). . generatoarea unei neutralităţi asistenţiale.socialitatea omului şi nevoia de a se încadra unor forme de comunitate. Prin Ketteler ideea subsidiarităţii apare ca opusă nu numai intervenţiei „nefaste" a statului. Grupurile sociale intermediare.preeminenţa persoanei umane ca cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu. (personalismul). în doctrina socială creştină. faţă de acţiunile lui. . pe care le responsabilizează prin educaţie cât şi păstrarea acelor subsidii care sunt necesare.respectul autorităţilor publice acordat fiecărei comunităţi de a-şi soluţiona prin propriile mijloace problemele este incompatibil cu preluarea atribuţiilor particularilor de către instituţii mai înalte sau de către autorităţi de rang mai înalt decât problema concretă o cere (subsidiaritatea)}1 Statului i se cere să promoveze binele comun. Ketteler susţine că grupurile sociale intermediare constituite deci între cetăţean şi structurile de autoritate pot păstra atât proximitatea faţă de cetăţean. de proximitate şi acţiunea lor supletivă vor fi. el măr-ginindu-se să creeze conditiile-cadru ale acţiunii individuale.

grupurilor cât şi fiecăruia dintre membri. socialism-comunist echivalate totalitarismului). Dificultatea de a găsi acest echilibru a fost pe deplin probată în secolul nostru de existenţa unor regimuri politice care au considerat că numai prin intervenţia statului se poate susţine interesul colectiv şi deci se poate crea un cadru propice dezvoltării fiecărui ins (corporatism. . este totdeauna funcţie de împrejurările social-istorice. o specificare a domeniilor în care subsidiaritatea este principiu structurant: producţie. subsidiaritatea presupune o acţiune pozitivă a statului de garantare a demnităţii şi libertăţii umane dar şi o restricţie: 30 Principiul subsidiarităţii de a nu interveni în viaţa oamenilor decât în măsura în care o cere insuficienţa mijloacelor lor pentru a-şi realiza fericirea. Prin urmare. In deceniile postbelice. educaţie. O serie de întrebări reveneau cu regularitate privind datul ontic al realizării lui (o solidaritate reală.intuiţia pe baza căreia autoritatea nu este deţinătoarea naturală a competenţei absolute în privinţa calificării şi a realizării interesului general. afirmată în libertate). Un echilibru al intervenţiei instanţelor superioare pe de o parte şi al libertăţii de acţiune a agenţilor colectivi şi individuali. generatoare de proiecte politice în care ordinea cere o clară distiibuţie a competenţelor. de cadrul de viaţă concretă pe care şi-l făureşte o comunitate umană. Nu întâmplător în Germania de după războiul al II-lea. sub aspectul finalităţilor lui sociai-politice nu numai etice. atingerea perfecţiunii lor într-un mod cât mai deplin şi mai uşor" -se exprima Papa Ioan al XXIII-lea cu prilejul Conciliului Vatican II. 11 . pe de altă parte. religie în raport cu un ax ideatic pe care s-a dezvoltat cultura europeană: demnitatea umană. principiul subsidiarităţii a invadat diversele preocupări teoretice socio-umane. atât ca o replică la nazism cât şi ca o dorinţă de a exploata experienţa politică a unui popor unitar însă trăind în forme politice federale.încrederea în capacitatea actorilor sociali de a degaja un interes general şi grija lor pentru a-l promova. Millon-Delsol arată că aplicarea lui se leagă de îndeplinirea unor condiţii ale vieţii sociale reale: a) antropologice şi filosofice: . fascism. după cum s-a probat şi eşecul tendinţelor anarhice. politică. s-a dezvoltat încă în anii '50 discuţia despre principiul subsidiarităţii.voinţa de autonomie şi iniţiativă a actorilor sociali ceea ce presupune că aceştia să nu fi fost zdrobiţi în prealabil de totalitarism sau infantilizaţi de un stat paternal. al actelor practice şi al mijloacelor de realizare. structurată în raport cu anumite ierarhii. b) sociologice: . administraţie.

în optica susţinătorilor acestui principiu. un anumit „model de organizare social-politică a unei societăţi". cultivarea valorilor morale şi religioase. opinia potrivit căreia principiul subsidiarităţii are cea mai puternică susţinere în spaţiul dominat de cultura protestantă. cel mai concret al vieţii sociale. refuzul ideologiilor (în principal liberalism şi totalitarism). cele care dau culoare societăţii civile. pe baza căreia se dezvoltă şi participarea la viaţa politică.existenţa unor structuri federative de putere. Exemplare sunt în sensul materializării principiului subsidiarităţii experienţele politice din Germania şi Elveţia. Ideea se opune atât liberalismului cât şi socialismului ca doctiine fie ale a unei individualităţi egoiste care fragmentează acţiunea colectivă.mentalităţi puternic înrădăcinate în conştiinţa colectivă privind civismul. participă la viaţa colectivităţii sale urmărindu-şi împlinirea personalităţii în acord cu realizarea interesului general. Pe baza acestor elemente paradigmatice se construieşte. în acest sens. Este o cetăţenie de participare la nivelul cel mai profund şi. Omul real. caracterizată de disocierea între acţiunea profesională şi cea legată de interesul general. general care nu poate şi nu trebuie să inhibe multitudinea de solidarităţi particulare dintr-o societate. fie ale unei colectivităţi care singură ştie ce interese au particularii. între domeniul public şi cel privat23 12 . solidar cu ceilalţi în toate activităţile din societate. care îşi asumă cu semenii sarcina păstrării coeziunii sociale printr-o coordonare a acţiunilor avute în vedere. în sensul în care instanţe de proximitate îşi asumă pe deplin exercitarea competenţelor în raport bine definit cu instanţele suverane (trebuie precizată deci distribuţia competenţelor şi determinată proporţia (intensitatea) mijloacelor utilizate. concret. Statul nu trebuie să intervină în această concretitudine a asumării problemelor sociale de către oamenii concreţi.31 Construcţia Europeană c) politice: . activismul în forme asociative pe care omul îl susţine în numele unor valori colective. El are în centrul preocupărilor realizarea persoanei umane privită ca agent al propriei sale condiţii. d) culturale: . Politica este doar o formă de realizare a solidarităţii colective izvorâtă dintr-un interes global. va fi indispensabilă fie sărăcirea conţinutului general. ambele însă cerând afirmarea rolului statului de purtător singular al interesului general. De aici. Millon-Delsol notează: „experienţa trecută a epocilor Principiul subsidiarităţii liberale şi a epocilor socialiste lasă să se vadă că dacă (domeniul) privat nu îşi asumă direct o parte a sarcinilor de interes general. în acelaşi timp. fie dezvoltarea unui stat tutelar"22.

profundă. Ca urmare. acolo unde el se consideră competent şi creativ. care depăşeşte „solitarul solidarizat". un spirit (un suflet) care generează o acţiune comună. prin care individul se simte solidar cu semenii sai în realizarea unui obiectiv de cuprindere mai largă. prin impozite sau prin vot. Federalista îşi văd întărite poziţiile prin apelul la subsidiaritate în timp ce ewoscepticii consideră că astfel se evită ingerienţa instituţiilor 33 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii europene în proiectele naţionale. Este deci o societate pluralistă care dezvoltă un consens de la sine.în opinia autorului . prin stat. pentru că domeniul privat poate decădea în miopie faţă de interesul general iar domeniul public se poate dovedi incapabil să gestioneze treburile publice. Pentru Richard Macroiy noţiunea de subsidiaritate are rezonanţe „conflictuale" în funcţie de opţiunile celor care o utilizează dar atingând „nervii politici" ai viziunilor despre viitoarea organizare a Europei. numeroşi autori invocă rolul hotătâtor al Curţii de Justiţie europene care. nu urmăresc un profit ci realizarea unei opere benevole. Este o societate structurată „de jos în sus" în numele idealului participativ al insului care se angajează liber în slujirea binelui comun oferindu-şi timpul. Deosebirea lor. redistribuirea sarcinilor va avea ca punct de plecare omul şi grupul său apropiat care îşi vor asuma competenţe cât nud ample. Ar pleda în favoarea acestei interpretări. având suportul justiţiabilităţii subsidiarităţii în Tratate. Numeroase asociaţii care se nasc în Europa Occidentală de astăzi. energia şi imaginaţia în „acţiuni civice de proximitate" prin care fiecare se asociază cu alţii în soluţionarea problemelor care i se par neglijate.la toate politicile Comunităţii (adică la pilierul I) ceea ce face ca Uniunea să aibă deja în conţinut elementele caracteristice ale unei federaţii. De aici. între sfera publică şi privată. o cultură civică. recurgând la gradele superioare de structurare numai în măsura în care nivelele inferioare sunt incapabile să îşi asume şi să-şi îndeplinească responsabilităţile. o a treia consecinţă a aplicării principiului subsidiarităţii în ce priveşte o redefinire a distribuţiei sarcinilor sociale între stat şi cetăţeni. dusă lafonne extreme de către anarhism şi totalitarism se cere regândită. Pentru a evita interpretările extiwne. faptul că directivele Comisiei se cer transpuse în dreptul naţional iar curţile naţionale au datoria de a judeca într-o 13 .Pe aceste baze se dezvoltă ideea că realizarea principiului subsidiarităţii impune un nou tip de societate care să se întemeieze pe o solidaritate reală. poate judeca de la caz la caz respectarea lui ca un tribunal constituţional24 Fiind un principiu al organizării şi funcţionării UE subsidiaritatea se aplică . realizată în epoca modernă. în raport cu finalitatea acţiunii considerate. abstract.

Autonomia nu este libertate de . este pusă în discuţie capacitatea de acţiune a grupurilor sociale de proximitate pe care o pot constata ele însele (cerând intervenţia corpurilor înglobante) sau pe care structurile superioare o pot evidenţia. In primul caz. ca adevăraţi judecători europeni25 Dintr-o altă perspectivă teoretică principiul subsidiarităţii este aşezat în raport cu cel al autonomiei. statul nu are numai un rol de observator al proceselor de redistribuire a autorităţilor în societate. el intervenind supletiv în materializarea lor cu atenţie la păstrarea identităţii ansamblului pe care îl organizează şi îl conduce ca întreg.. dimpotrivă. spre totalitate. (Freiheit von) cât mai ales libertate pentru . acestea intervin pentru a susţine acţiunea în cauză. caz în care. îngăduie o descentralizare a acţiunilor sale. (Freiheit zu) sugerând ideea că într-o societate autonomia exprimă o acţiune particulară îndreptată spre întreg. Statului îi revine rolul de a fi un garant final (în limitele a ceea ce cultura şi spiritul epocii îngăduie). pe când autonomia este mai degrabă arta statului de a stimula acţiunea creatoare a unităţilor locale26 Instanţele superioare intervin deci în acţiunile structurilor de jos în două situaţii: când acestea sunt incapabile să acţioneze cu mijloacele proprii în interesul general sau când acţiunea lor este contrară acestuia. el trebuie să-şi 14 . al schimbului de argumente prin care fiecare grup îşi apără autoritatea structurării şi acţiunii sale. în lumina principiului subsidiarităţii. intervenţia unei autorităţi superioare (nu neapărat a statului) devine necesară pentru a suplini efortul de realizare a binelui comun. care se realizează în funcţie de interesele locale. către o sti'uctwă nouă.. al realizării binelui comun şi solidarităţii.. acţiunea lui exprimă voinţa de a ceda o parte a suveranităţii. care îi precizează limitele autonomiei. In această ordine de idei. educaţie. iar în cazul construcţiei Europene. Subsidiaritatea este astfel un principiu pe baza căruia statul lasă o autonomie a subsistemelor sale. ceea ce corespunde pe deplin viziunii democrat creştine despre esenţa solidară a naturii umane. protecţia mediului. Odată dovedită incapacitatea unei autorităţi locale de a-şi gestiona propriile interese. Erny Gillen. Subsidiaritatea intervine în acest raport al statului cu organizaţia internaţională. propunând să păstrăm acţiunea subsidiarităţii penti'u activităţile statului iar autonomia pentru diviziunile sale.manieră unificată. în numele interesului global. Distribuirea competenţelor în societatea pluralistă nu poate fi decât rezultatul discuţiilor. la o acţiune concertată cu ceilalţi. laolaltă şi deodată cu ceilalţi parteneri. statul nu este autonom ci suveran. în materie de viaţă economică. Condiţia de bază a aplicării principiului subsidiarităţii o constituie voinţa de acţiune a grupurilor sociale care îşi poate schimba în timp parametrii determinând o continua redefinire a rolurilor şi competenţelor..

asume un rol activ. în acest cadru s-a afirmat pregnant rolul Curţii de Justiţie. b) Apariţia termenului în documentele construcţiei europene Evocarea detenninaţiilor de conţinut ale conceptului subsidiarităţii generează firesc întrebarea dacă părinţii consh'ucţiei europene au avut sau nu în vedere ca edificiul lor să se structureze. chiar mai mult decât atât nu au avut în vedere precizarea raporturilor de competenţe între noile instituţii şi statele fondatoare întrucât în prim planul preocupărilor se aflau cele legate de realizarea practică a obiectivelor penti'u care au fost create prin acordul de voinţă al statelor fondatoare. alături de alte concepte cheie şi în jurul acestuia. care să-i facă tot mai puţin dependenţi de ideologii distributive sau de mecanisme de gestiune tehnocratică"'.competenţa subsidiară care exprimă ideea de a se apropia nivelele de decizie. care precizează posibilitatea ca sti'uctuiile unei anumite ordini să fie mereu raportate la exigenţele subsidiarităţii. realizarea unei solidarităţi „ orizontale " între oameni. într-un bine general pe care statul este dator sa-l întrezărească în evoluţia istorică. incitativ în crearea condiţiilor de acţiune viitoare pentru colectivităţile locale. . altfel spus dacă subsidiaritatea a fost considerată dintru începuturile Comunităţii Europene un fundament al arhitecturii sau a fost „recuperat" din matricea culturală a ţărilor vest-europene unde îşi avea un loc latent.revizuirea subsidiară. Millon-Delsol remarca în mod justificat dificultăţile culturale (mi mimai de mentalităţi) pe care le ridică aplicarea principiului Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii subsidiarităţii şi care rezidă în: desacralizarea dreptului prin permanenta adaptare a conţinutului. subsidiu instituţionalizat al unui nivel mai înalt către un nivel mai scăzut acordându-i-se acestuia posibilitatea de a se auto-ajuta. Lectura Tratatelor care au stat la baza Comunităţilor conduce la ideea că autorii lor nu s-au preocupat de principiul subsidiarităţii. menită să formuleze regulile raporturilor de acest tip care s-au extins şi diversificat în timp astfel că în 15 . înlocuind elementele învechite.2' Se observă faptul că subsidiaritatea cuprinde deopotrivă conţinutul raporturilor dintre nivelele de organizare ale unei societăţi şi modalităţile de a se materializa. Cum bine remarca Lothar Roos. depăşirea „egalităţii de aparenţe" dintre oameni pentru a ajuta pe cei ce au cu adevărat nevoie. conceptul subsidiarităţii are o mare complexitate probată de faptul că el poate fi pus în legătură cu cel puţin trei domenii ale vieţii social-politice: . de subiecţiii la care se referă. .asistenţa subsidiară care înseamnă ajutor.

ale 16 . Aici se află explicaţia faptului că extensia lor continuă a fost reflectată în Actul Unic European (AUE) din 17 şi 28 februarie 1986 şi mai târziu în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) semnat la Maastricht la 7 februarie 1992. în numele valorilor comune de cultură şi de civilizaţie. fiind o căutare a unor soluţii la problemele care au generat conflicte. în legătură cu problematica mediului apărând explicit în articolele B şi 3 B ale TUE. în art. Acumularea determinaţiilor de conţinut ale principiului subsidiarităţii s-a realizat în cadenţa în care înseşi structurile instituţionale ale construcţiei europene s-au precizat.28 Prof V. ideea subsidiarităţii îşi face loc în armătura conceptuală a construcţiei europene. (Deşi în construcţia europeană „inferior" şi superior nu au decât conotaţii. în formula atribuirii competenţelor sau (competenţei de atribuire în art. 130 R §4. mai apoi. Gl din TUE. pentru a le evita în viitor. ale unor state vest-europene s-au căutat formele instituţionale ale apropierii dintre ele. Nu este de uitat faptul că ideea integrării europene şi-a început materializarea după al doilea război mondial mai întâi ca o replică la sursele de criză care au marcat secolele de istorie a continentului. Cum bine remarca Patrick Santer. de consecinţele pe care aceasta le are pentru că într-o exprimare decodificată el ar însemna „cine ce face". politice. la ce palier al raporturilor dintre statele Uniunii şi Instituţiile ei se poate şi trebuie luată o hotărâre. devenind apoi un subiect central al tuturor dezbaterilor juridice. Constantinesco scria în acest sens că pe parcursul consolidării construcţiei europene repartiţia competenţelor a cunoscut o dinamică la care semnatarii Tratatului de la Roma cu siguranţă nu se aşteptau. pentru a transforma Europa într-un continent al păcii. de precizare a unor funcţii şi competenţe). instituţionale ale funcţionării prezente şi viitoare a Uniunii29 Explicaţia acestui interes este dată nu atât de conţinutul conceptului cât mai ales de materializarea lui. iar Comunitatea Economică europeană (CEE) şi-a schimbat natwa „economică"pe care o avea din 1957 devenind Comunitate Europeană (CE) aşa cum precizează art. dificultatea de a preciza conţinuturile conceptului provine din faptul că ab initiopotfi imaginate două perspective ale atacării lui: subsidiaritatea „de sus în jos" profitabilă instanţelor superioare ale construcţiei europene cărora li se cere să intervină în realizarea obiectivelor comunitare şi subsidiaritatea „de jos în sus" care cere aceloraşi instanţe să nu intervină decât în acţiuni care nu pot fi realizate de către instanţele inferioare. în măsura în care avansul integrării europene ridica orizonturi noi explorării conceptuale dar şi practicii realizării ei. în contextul acestei evoluţii istorice. 4 al Tratatului CEE) pentru a figura apoi în Actul Unic European.1964 s-au consacrat principiile efectului direct şi al primordialităţii dreptului comunitar.

modul propriu de a-şi trăi specificitatea. conştiente a unor spirite vizionare care au înţeles că în paşi treptaţi dar siguri se poate crea un climat de certitudine şi de interes comun ca bază a unei solidarităţi de un tip nou.31 Este. statul de drept şi producţia modernă. In acelaşi timp. naţiunile europene ţin să-şi păstreze identitatea culturală. în fond. Millon-Delsol face distincţia între această comunitate de spirit a ţărilor vesteuropene care acţionează ca un motor al construcţiei „ de jos în sus'' şi un interes general care ar acţiona din exteriorul statelor. în condiţiile creşterii interdependenţelor planetare nu le pot rezolva. aprecia că realizarea Uniunii europene este deopotrivă rezultatul unei necesităţi resimţite de popoarele europene de a trăi laolaltă. care a întemeiat democraţia. o identitate culturală europeană care îşi extrage sevele din secolele de istorie care au clădit pe spiritul Romei şi al Greciei Antice. deseori acest spirit naţional devine naţionalist şi capătă expresia refuzului structurilor europene în numele ideii că prin construcţia europeană se pierd o serie de atribute ale suveranităţii naţionale. O fac însă cu convingerea că au împreună valori comune. menite să asigure prosperitatea oamenilor30 Ideea mi se pare semnificativă pentru înţelegerea ansamblului fundamentelor construcţiei europene şi este relevant faptul că într-o conferinţă publică remarcabilă marele om de stat luxemburghez şi activ constructor al Europei unite. în structuri economice din ce în ce mai omogene. Pietre Werner. sociale. apte să substanţializeze un sistem comun de valori. garantat de un sistem de drept şi de o construcţie politică. eliminând războaiele pentru totdeauna din relaţiile dintre ele. politice sau de altă natură. construind în pace prosperitatea dar şi al acţiunii voite. demnităţii şi prosperităţii fiinţei umane poate genera interesul de a acţiona în colectiv. o reunire a binelui comun al fiecărei naţiuni înfr-un bine comun al naţiunilor europene. Numai convingerea că există o înţelegere comună a condiţiei umane.edificării unui cadru de acţiune comună care să materializeze idealul binelui comun. de a soluţiona împreună problemele economice. a libertăţii. Se ignoră în 17 . Naţiunile europene se unesc în structuri continentale tocmai pentru a soluţiona laolaltă probleme pe care fiecare în parte. ca un imperativ de moment ce li sar impune pentru a-şi uni forţele în vederea satisfacerii lui. al creştinismului dar şi al raţionalismului. Construcţia europeană se întemeiază pe acest bine comun care nu este doar un obiectiv moral (în această ipostază 37 Construcţia Europeană binele comun este al întregii umanităţi) ci expresia unei voinţe de a acţiona împreună pentru a-l materializa care se concretizează în plan politic şi juridic în norme şi instituţii.

cu politici comune sectoriale sau de ansamblu (vezi dificultăţile politicii agrare dar şi cele legate de elaborarea şi punerea în lucru a politicii externe şi de securitate comune .post-modern.acest fel un postulat fundamental al construcţiei europene: ea se realizează prin acordul şi aportul unor state suverane care hotărăsc ele însele asupra calităţii şi dimensiunilor participării la această construcţie.33 Pe spaţii ideatice ample. pozitivism) ale culturii (logos. De aici. epoca modernă a însemnat afirmarea unor valori specifice ale cunoaşterii (obiectivitate. Delors să afirme că „ am deseori sentimentul că subsidiaritatea este. Fără a considera că apariţia sa soluţionează acest set de preocupări nu putem să nu relevăm semnificaţia majoră a prezenţei postmodernismului în dezbaterea actuală de idei precum şi a feudalismului. La o privire scurtă asupra polarităţii modern . erosul. creaţie. în afirmarea constructivismului social. în acelaşi timp. raţionalismul modern îşi găseşte ilustrarea cea mai clară dar prin principiul subsidiarităţii îşi valorifică tradiţiile seculare de viaţă pre-modernă. un principiu care se aplică altora şi nu sieşi" de către statele europene32 Există numeroase reticenţe ale statelor de a concede puterilor locale un grad mai mare de autonomie (vezi ampla dezbatere din Franţa pe această temă) de a conferi un mai larg cadru de afirmare a euro-regiunilor. din păcate. să accepte cu greutate noile formule de structurare a Construcţiei europene ceea ce l-a făcut pe J. sub semnul căutării unei noi paradigme a culturii europene la acest sfârşit de secol şi mileniu. hazardul. în timp.PESC). se poate constata cu uşurinţă că adevărul asupra construcţiei europene depăşeşte aceste poziţii în sensul în care prin instituţiile comunitare şi funcţionarea lor. fonnalism) şi politicii (ierarhie. a rolului grupului comunitar. Aşa se şi explică faptul că au fost necesare decenii pentru a avansa treptat în crearea unui spaţiu comunitar cu o viaţă economică 38 Principiul subsidiari taţii relativ unitară (exemplul introducerii graduale. imanenţa şi holismul adică ceea ce a caracterizat în bună măsură societatea umană pre-modernă cu un corolar politic în descentralizare. a monedei unice este revelator) cu instituţii comune investite cu autoritate. de a-şi da mâna pentru a 18 . începuturile construcţiei europene fac dovada preocupării europenilor de a nu da naştere unor instituţii suprastatale care să le ştirbească suveranitatea de stat dar. finalităţi clare. reconstrucţie raţională. Dezbaterea principiului subsidiarităţii nu poate ocoli conexiunile lui cu un întreg ansamblu de concepte pe care în zilele noastre îl pun în discuţie teoreticieni din variate domenii. individualitate). Lor le opune post-modernismul eclectismul. indeterminarea. tendinţa unor state de a avansa în construcţia europeană cu numeroase reticenţe. a istorismului. dorinţa de sinteza.

Absorbţia principiului în dreptul comunitar a fost obiect a numeroase dispute de ordin politic şi juridic. fireşte. astfel încât viziunea politicofilosofică pe care o implică să se poată materializa în prevederi normative însoţite de instrumentele necesare promovării. subsidiaritatea are ca obiect orientarea procesului de creare şi aplicare a normelor substanţiale: „când acestea sunt elaborate. Strozzi considera că principiul subsidiarităţii prin el însuşi nu atribuie competenţe ci orientează doar exercitarea competenţelor partajate:"' 40 Principiu/ subsidiarităţii Ca principiu şi ca normă el este dinamic. El este susceptibil doar de o aplicare mediată. organele legislatoare ale dreptului comunitar trebuie să le justifice în raport cu principiul subsidiarităţii iar aplicarea lor trebuie să respecte. flexibil pentru că. apărării şi sancţionării lor.al celei europene. principiul"'"'. autoarea considera că devenită normă.n. Au trecut decenii până când principiul subsidiarităţii a fost integrat viziunii de ansamblu asupra construcţiei europene şi transformat în normă de drept comunitar ale cărei contururi se vor preciza apoi în raport direct cu întreaga evoluţie a construcţiei europene. cu motivaţii mai ample decât cele presupuse de principiul subsidiarităţii este oarecum firesc să constatăm faptul că arhitectura europeană s-a edificat fără a face dintru început referinţă la el. n. alături. de asemenea. Pentru a deveni element constitutiv al acestei structuri. după cum şi principiul a avut o evoluţie relativ distinctă de viaţa practică. susceptibilă ca atare de aplicare imediată. principiul subsidiarităţii trebuie convertit într-o normă de drept. Thoma scrie în acest sens că principiul subsidiarităţii. prin el însuşi nu este o normă de fond substanţială. In spiritul doctrinei lui Kelsen.). naţionale sau . adică prin intermediul altei norme (sau altor norme. Cum construcţia europeană se realizează şi de pe alte poziţii teoretice. mişcarea de idei în jurul subsidiarităţii având un dublu sens: atât dinspre instituţiile comunitare spre doctrină cât şi dinspre teoreticieni spre practicieni. în lumina consideraţiilor precedente ca un element al fundamentelor teoretice pe care se poate întemeia organizarea unei societăţi.cum este cazul nostru . în acelaşi sens şi G. de alte elemente care compun o concepţie închegată despre ceea ce este şi mai ales despre ceea ce trebuie să fie structura continentului european. în dependenţă strânsă 19 . 39 Construcţia Europeană c) De la concept la principiu de drept Principiul subsidiaritâţii apare.edifica împreună structuri de viaţă comună.

în principal a Regatului Unit .de evoluţia integrării europene. în legătură cu care atât actorii politici cât 20 . în lumina subsidiarităţii. aceasta deoarece atât susţinătorii cât şi oponenţii acestui Tratat îl acceptă din raţiuni proprii: pentru unii el permite coborârea pretenţiilor legislative ale comisiei.cuvântul „federal". In acest sens Jean Jacques Kassel propune relansarea dezbaterilor asupra principiului subsidiarităţii. pe de altă parte de procesele de lărgire a Uniunii. cel al principiilor conexe (al proporţionalităţii. pentru alţii dimpotrivă principiul consacra axioma potrivit căreia competenţele comunitare trebuie să fie de atribuire iar subsidiaritatea urmează să determine aceste atribuţii în toate domeniile de acţiune care ar putea fi mai bine realizate la nivelul Uniunii decât la nivelul statelor. Repartizarea competenţelor. Semnificaţia principiului este. evoluează în raport cu construcţia europeană. poate oferi soluţii diferite. al eficienţei şi al proximităţii) depind în ultimă analiză de condiţiile aplicării lor şi de modalităţile de a asigura controlul respectării lor. Şi în prezent şi în perspectivă manifestarea subsidiarităţii va rămâne la aprecierea liberă atât a instituţiilor europene cât şi a statelor membre care îşi vor echilibra atribuţiile în funcţie de momentul istoric.16 într-adevăr fostul prim-ministru John Major afirma la vremea respectivă că termenul subsidiaritate este cel care salvează Tratatul de la Maastricht. Autorul constata că această dezbatere este cu atât mai necesară cu cât se acutizează nevoia unei opţiuni a statelor europene fie pentru continuitatea principiului interguvernamentalist fie pentru dezvoltarea în practică a principiului federalist. Pentru Kassel subsidiaritatea este aidoma săbiei domnului Prudhomme care în funcţie de nevoi ar servi atât la apărarea instituţiilor cât şi la combaterea lor. conferind acestui proces un caracter tot mai democratic. în contextul necesităţii de a consolida sti'ucturile Uniunii Europene şi a amplificării proceselor de lărgire spre ţările care si-au depus candidatura. în viziunea autorului. sub acest unghi fundamentală pentru că exprimă trecerea unei comunităţi economice de tip supranaţional la o uniune europeană cu vocaţie federală. dacă principiul este supus de către instanţele politice şi juridicţionale unui examen sistematic „el este susceptibil să devină puţin câte puţin un 41 Construcţia Europeană principiu fundamental al legalităţii constituţionale a Uniunii". Kassel crede că introducerea principiului subsidiarităţii a fost „substituirea abilă a unui cuvânt faţă de care se manifesta rezistenţa a numeroase state membre . Devine inteligibil faptul că în virtutea subsidiarităţii Uniunea Europeană trebuie să procedeze la o permanentă reformă a instituţiilor sale impusă 0 dată în plus de nevoia apropierii instituţiilor europene faţă de cetăţeni. Atât conţinutul subsidiarităţii cât şi.

care astăzi. cu o codificare juridică discutabilă (a se vedea modul în care este stabilită ierarhia normelor) lăsând Comisiei Europene un spaţiu larg de mişcare. problematica puterii. sentimentul că această construcţie europeană. în aceste condiţii este firesc faptul că. Henri Spaak se îndoiesc de viabilitatea unei uniuni dominată de către una din ţările europene şi ruptă de Statele Unite. cuvântul federaţie este trecut sub tăcere. cu Tratate complexe. A doua ambiguitate provine din faptul că Uniunea Europeană a fost rezultatul materializării unor politici economice de tip federativ ascuns. trebuie pus în lumină şi urmat de soluţii de tip federal în plan politic ceea ce nu toţi actorii politici doresc. în profunzimea lor. Toate laolaltă generează. între suveranitatea Statelor şi angrenarea lor într-un mecanism instituţional devenit tot mai integrator. O a treia ambiguitate provine din faptul că în timp ce . Aceste ambiguităţi se repercutează asupra însuşi modului în care Uniunea Europeană avansează în aceşti ani: într-o cadenţă lentă. instituţiile europene doresc să se apropie de cetăţeni ca sursă de legitimare a atributelor lor de putere şi ca mijloc prin care Europa să poată să facă fală sfidărilor lumii contemporane (mondializare Principiul subsidiarităţii economică şi informaţională. Nu în ultimă instanţă principiul subsidiarităţii impune o transformare a culturii politice a cetăţenilor care în ultimii 15 ani au trăit numeroase evenimente centrate pe natura şi evoluţiile Uniunii: două procese de lărgire reuşite.şi exegeţii sunt de acord asupra faptului că nu vor impieta asupra bunei funcţionări a Uniunii. introducerea monedei unice la 1 ianuarie 1999. mai exact a raporturilor de putere între Instituţiile europene şi Statele membre. cu proceduri imprecise. opinia publică trăieşte sub semnul unor ambiguităţi şi neînţelegeri asupra a ceea ce Kasselnumeşte „federaţie nebuloasă". In opinia sa acestea se referă în primul rând la disputele dintre supranaţionalişti şi federalişti pe de o parte. unificarea Germaniei.puterile regale" (în domeniul uniunii economice şi monetare.. ridicată în numele cetăţenilor. Gaston Thorn. respectiv nu vor să accepte. aşa cum s-a văzut cu prilejul elaborării Tratatului de la Amsterdam. în opinia publică. nu le aparţine. în logica Tratatului de Ia Amsterdam. intergicvernamentalişti pe de altă parte: chiar şi federalişti ca Pierre Werner. ceea ce dă impresia că întreaga Construcţie europeană este la dispoziţia 21 . dezbaterile asupra principiului subsidiarităţii vizează. al PESC. multiplicarea de 4 ori a fondurilor structurale. naţionale şi locale. realizarea pieţei interne. proliferarea abceselor sociale. supus unei logici de tip federal. criminalitate transfrontalieră) pe fundalul punerii sub semnul întrebării a virtuţilor statului-providenţă. al justiţiei şi afacerilor interioare inti'ă înti'-o măsură sporită în competenţa Uniunii. trei reforme ale Tratatelor. A patra ambiguitate pe care o trăieşte opinia publică provine din faptul că.

Aşa se explică faptul că pentru a-i înţelege mai bine semnificaţiile. la 18 aprilie 1951. la 10 august 1952 sub conducerea lui J. de solidaritate europeană şi de progres economic şi social. italian. dintr-o perspectivă istorică mai largă. subvenţii Construcţia Europeană şi practici restrictive. cu intervenţii limitate. a cuprinderii unor noi state membre fiind dincolo de orice îndoială faptul că subsidiaritatea îşi probează capacităţile de structurare a celor două procese invocate. supravegherea procesului de stabilire a preţurilor la cel mai jos nivel. cu caracter supranaţional. In ciuda acestor semne de întrebare. prin punerea în comun a producţiei lor de cărbune şi oţel sub controlul unei înalte Autorităţi care să acţioneze în favoarea unei opere comune. Schumann. german. a fost repede ratificat şi limita Autoritate s-a instalat la Luxemburg. independentă de guverne dar lucrând pentru aplicarea Tratatului de constituire „ într-un spirit european":' CECO avea la bază un tratat rigid căci se punea problema reglementării riguroase a modalităţilor de instaurare a unei pieţe comune (expresia unirii de „jos în sus" a Europei) prin intermediul unei instituţii de un tip nou care să satisfacă interesele statelor participante prin: asigurarea unui acces egal al tuturor utilizatorilor la sursele de producţie. ameliorarea condiţiilor de viată şi de muncă ale mâinii de lucru. introducerea de contingente. participarea la sarcinile de readaptare a muncitorilor. Monnet. o instituţie cu autoritate sectorială dar. în condiţiile prevăzute de prezentul Tratat. Celebrul articol 5 al Tratatului stipulează: „Comunitatea îşi îndeplineşte misiunea. Uniunea Europeană avansează atât în direcţia consolidării ei cât şi în cea a lărgirii. cu realizarea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. Acestea au debutat. semnat la Paris. cum pare astăzi firesc. în comunicatul din 3 iunie 1950 al guvernelor francez. în cooperare strânsă cu cei interesaţi:™ în virtutea practicii câştigate în funcţionarea CECO. belgian. crearea condiţiilor de repartiţie cât mai raţională a cărbunelui şi oţelului la nivelul de productivitate cel mai ridicat. Instituţiile Comunităţii îşi exercita activităţile cu un aparat administrativ redus. Tratatul care instituia Comunitatea europeană semnat la Roma la 25 martie 1957prevedea că rostul 22 . Monnet şi R. olandez şi luxemburghez se arată că acestea sunt hotărâte să înfiinţeze Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) pentru a continua acţiunea de pace. principiul subsidiarităţii trebuie permanent raportat la evoluţia structurilor Comunităţii europene.unei tehnocraţii independente. ajutorarea modernizării producţiei şi a respectării regulilor unei concwenţe sănătoase. aşa cum preconizau autorii ei J. Tratatul. încurajarea dezvoltării schimburilor intra-europene prin suprimarea drepturilor de vamă.

o creştere durabilă şi neinflaţionistă respectând mediul. pentru realizarea sarcinilor cu care erau investite. creşterea nivelului şi a calităţii vieţii. Succesul CECO şi eşecul din anii '50 al unei politici de apărare comune au generat convingerea că o construcţie europeană nu se poate realiza decât prin avansuri bine cumpănite în direcţia unor structuri instituţionale care să nu lezeze preocupările privind respectul independenţei şi suveranităţii statelor participante. globală. cu valori comune tot mai larg împărtăşite. în 23 .acestei instituţii este acela „de a promova o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în ansambul comunităţii. bine precizate în raport cu competenţele rezervate acestora. pe un spaţiu geografic foarte mare. în acelaşi timp. Dacă se urmăreşte istoria construcţiei europene se poate constata că de la Tratatul CECO la cel al CE apoi la Actul unic. dar a dat naştere instituţiilor comunitare cărora trebuia să li se acorde fie competenţe exclusive. Gruparea acestora s-a realizat tocmai pentru a face faţă problemelor pe care nu le putea soluţiona fiecare în parte. Se naşte astfel problema competenţelor şi a distribuirii lor între instituţiile comunitare şi statele membre ale comunităţii. un nivel de utilizare a forţei de muncă şi de protecţie socială ridicat. un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice. sau nu le puteau soluţiona într-un mod satisfăcător. coeziunea economică şi socială şi solidaritatea dintre statele membre ": Cum este posibilă realizarea unor obiective atât de ambiţioase? Cine are competenţele unor politici şi hotărâri concrete prin care să se apropie calitatea vieţii social-economice şi politice a oamenilor. fie concurente cu ale statelor. la Tratatul asupra Uniunii şi. îmbinând rolul statelor suverane cu al instituţiilor comunitare create tocmai în vederea transpunerii în practică a prevederilor Tratatului? Explicaţia se află în voinţa exprimată a statelor de a-şi uni eforturile pentru soluţionarea problemelor comune pe care le pune o lume cu tot mai accentuate interdependenţe. De aici semnificaţia particulară acordată principiului subsidiarităţii care cere Comunităţii europene să acţioneze numai în măsura în care obiectivele urmărite vor fi mai bine realizate la nivelul comunitar decât la nivelul statelor membre pentru că „nu 44 Principiul subsidiarităţii trebuie făcut ceva împreună decât ceea ce nu poate fi făcut de unul singur sau ceea ce este mai bine făcut împreună decât în mod individual"40 Articolul 100 alineatul 1 din Tratatul CE stabileşte că instituţiile comunitare elaborează directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative şi administrative ale statelor membre numai în domeniile care au o incidenţă directă asupra stabilirii şi funcţionării pieţei comune. prin care să se determine orientarea sectorială şi.

Comisia de la Bruxelles au fost deseori privite ca centre de decizie îndepărtate de viaţa cetăţenilor din ţările membre. instituţiilor europene ti-ebuia să li se acorde şi competenţe corespunzătoare. fie prin transformarea unui principiu existent în mai multe sisteme juridice în 24 . generator de iritare. Instituţiile comunitare şi. dar unele sunt apelate ca principii de interpretare a tratatelor aşa cum au fost formulate în art. acuzat cu atât mai riguros cu cât instanţele interne ale statelor aveau sentimentul tot mai acut că sunt ignorate în procesul decizional comunitar. acţionând deseori fără o prea mare transparenţă. 31 al Convenţiei de la Vienaprivind dreptul tratatelor}. punând în discuţie modul democratic al funcţionării acestora. al non-discriminării. la cel de la Amsterdam. grija statelor a fost aceea de a atribui noi competenţe instituţiilor europene numai în măsura în care nu erau lezate temerile şi reacţiile statelor membre faţă de îngustarea atributelor suveranităţii. în general exprimate în Tratate. O a patra categorie este constituită de principiile deduse din dreptul statelor membre. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE). în mod deosebit. al liberei concurenţe.42 O primă categorie de principii pe care Curtea le-a considerat ca făcând parte din ansamblul principiilor generale de drept este cea a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale43 O a doua categorie este cea a principiilor deduse din natura comunităţilor. al echilibrului instituţional. pe care Curtea le-a formulat. deşi este evident faptul că în raport cu amploarea sarcinilor comunitare. al preferinţei comunitare). Rideau arată că nu este nici în prezent stabilit un echilibru între competenţele instituţiilor comunitare. mai ales.fine. al respectului repartiţiei puterilor şi a competenţelor voite de tratate) altele sunt piloni ai dreptului material comunitar (principiul liberei circulaţii. ca parte a ordinii juridice comunitare. astfel. J. fie pe baza aplicării comparatismului. O a ti-eia categorie este constituită de principiile de drept internaţional (care sunt apelate rar pentru principiile de fond. Cu cât a avansat construcţia europeană cu atât s-au adăugat noi competenţe instituţiilor sale. o amplă discuţie asupra principiilor de drept şi ierarhiei lor în structurarea cărora şi-au adus aportul nu numai doctrinarii ci şi instituţiile comunitare şi. existând o disproporţie între unele foarte întinse şi altele foarte limitate41 S-a născut. într-un mod birocratic. ale cărei sentinţe şi întreaga 45 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii activitate au dus la structurarea principiilor generale de drept comunitar. unele sunt calificate drept constituţionale (principiul solidarităţii şi al egalităţii între statele membre. deficitul de democraţie.

Primul test. Acest test se mai numeşte criteriu al necesităţii şi este considerat „ anticamera controlului proporţionalităţii stricto-sensu ". Această judecată porneşte de la faptul că principiul proporţionalităţii este în mod particular desemnat „să arbitreze şi să hotărască asupra conflictelor care apar cu ocazia exercitării unei puteri determinate. Al doilea test cere să se precizeze caracterul indispensabil al măsurii naţionale pentru atingerea obiectivului.mai ales în domeniul politicii agrare şi în cel al liberei circulaţii a mărfurilor. Dintre ele sunt evocate frecvent (fără a ţine seama de sursa lor) principiul securităţii juridice. nu există un domeniu al dreptului comunitar în care să nu fie invocat principiul proporţionalităţii44. al bunei administrări. art.principiu comunitar.4s In acest fel principiul autorizează controlul mijloacelor folosite în raport cu scopul urmărit pentru a menaja cât mai bine posibil alte interese legitime. 40 §3) sau ale statelor naţionale (art. Pe această bază instanţa de judecată poate invalida acel act care se dovedeşte a fi excesiv în raport cu obiectivul pe care-l urmăreşte. 36 CEE) trebuie să se limiteze la unnărirea obiectivelor enunţate. Al treilea test cere ca inconvenientele pe care le provoacă măsura în litigiu să nu 25 . Dificultatea respectării acestui principiu este vădită în întreaga constiiicţie comunitară. dacă o măsură concurentă se dovedeşte capabilă să ducă la acelaşi scop cu mai puţine piedici măsura în litigiu poate fi cenzurată. De o atenţie deosebită se bucură principiul proporţionalităţii. Precizarea este necesară atunci când se cercetează raporturile dintre Comunitatea europeană şi statele membre. al respectului drepturilor câştigate. ceea ce l-a determinat pe Nicolas de Sadeleer să-l numească un cal Troian al Pieţei interne. motiv pentru care avocaţii generali au propus trei teste la care trebuie să răspundă modalităţile de aplicare. derogările fiind îngăduite de articolul 36 numai în condiţiile în care răspund unor cerinţe imperioase de interes general. De aici dificultăţile judecătorului comunitar de a aplica Principiul proporţionalităţii. al aspectelor generale de procedură. dai. punând în balanţă urmărirea unui obiectiv şi interesele generale sau private care pot fi ameninţate. cere să se stabilească legătura de cauzalitate între măsura naţională şi obiectivul urmărit de către aceasta fiind numit şi criteriul adecvării. care sunt ţinute de către Tratate să le respecte. Faptul acesta cere judecătorului să compare măsurile capabile să ducă la atingerea rezultatului dorit. al încrederii legitime. conform cărora intervenţiile autorităţilor comunitare (Tratat CEE. în fapt. caftind cel mai legat de cel al subsidiarităţii. al egalităţii. al proporţionalităţii. întrucât face trimitere la acele dispoziţii ale tratatelor. reţinând pe cea care prezintă mai puţine inconveniente.

De aceea. a instituit o jurisprudenţă pe baza căreia statele membre trebuie să respecte principiul proporţionalităţii în exercitarea competenţelor lor. proporţionalitatea sancţiunii normei comunitare este încă funcţie de interesele particulare ale statelor. doctrina adaugă acţiunii lui un alt principiu. Desigur. Acordând Tribunalului de primă instanţă competenţe jurisdic-ţionale în speţe cu 26 . atât cel al proporţionalităţii cât şi cel al atribuirii competenţelor sunt rudele cele mai apropiate ale principiului subsidiarităţii. printr-o decizie a Consiliului acest Tribunal a fost creat precizându-i-se competenţele de jurisdicţie asupra unor fapte complexe care sunt obiect al recursului unor persoane fizice şi morale (întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi angajate în acte individuale) împotriva Comisiei sau a altor instituţii comunitare vizând funcţia publică europeană şi sancţiunile instituţiilor europene faţă de diverşi agenţi. Fer al scrie că principiul proporţionalităţii este cel mai legat de construcţia practică comunitară şi. pe când ultimul priveşte necesitatea ei şi cerinţa de a o aplica.A. ceea ce impune o armonizare a prevederilor legislative din fiecare stat membru. el fiind un adevărat arbitru. 46 47 Construcţia Europeană Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Ambele principii. care-l obligă să fie pe deplin informat asupra diferenţelor de interese. Principiul proporţionalităţii implică aşadar nu numai o cântărire cantitativă a lucrurilor ci şi o apreciere calitativă a lor. cel al distribuirii competenţelor în interiorul Comunităţilor. P. Numeroase speţe au fost tratate de această manieră în privinţa liberei circulaţii a mărfurilor persoanelor şi capitalurilor. care prezenta riscul îmbolnăvirii unei mari populaţii au fost interzise în numele importanţei fireşti acordate protecţiei sănătăţii. s-a aplicat şi dezvoltat prin jurisprudenţă Curţii. în mod firesc. a ordinii şi a moralităţii publice. Tratatele constitutive ale Comunităţilor au prevăzut posibilitatea înfiinţării unui Tribunal de primă instanţă căruia să i se stabilească competenţele în legătură cu probleme strict delimitate. în câteva hotărâri pe care le-a adoptat. Cazul „vacii nebune" este în acest sens ilustrativ pentru că exporturile Marii Britanii de carne bovină. în acest caz judecătorul trebuie să stabilească un calcul al costurilor şi beneficiilor. Sancţiunile sunt concepute ca urmare numai în raport cu obiectivele comunitare. pentru că primul vizează intensitatea normei.depăşească „ in globo " avantajele sale. autorul consideră că judecătorul este pus de fapt în faţa unui conflict de valori. în 4 octombrie 1988. Dată fiind complexitatea aplicării principiului proporţionalităţii'. a protecţiei consumatorilor.

astfel încât el să fie cel mai puţin constrângător. pe cel care lasă cel mai mare grad de libertate statelor. Conform lor.47 Doctrina reţine şi o altă interpretare a raporturilor dintre aceste principii puse în discuţie. datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii avute în vedere. conform principiului subsidiarităţii. valoarea şi semnificaţia. el presupune că forma intervenţiei legislative să fie cea mai lejeră. L. care este rolul Tratatelor. In acest sens. Cartou reţine complexitatea conotaţiilor principiului subsidiarităţii care s-au pus în relief mai ales după semnarea Tratatului de la Maastricht. Aşa se explică faptul că potrivit Tratatului CE. pentru a nu aduce atingere suveranităţii statelor şi nici chiar susceptibilităţilor naţionale. Cartou menţine aprecierea potrivit căreia principiul subsidiarităţii doreşte să echilibreze relaţia dintre instituţiile europene şi statele membre atât sub aspectul finalităţilor politice şi al preceptelor juridice care să le materializeze cât şi sub cel al competenţelor care revin instituţiilor comunitare în raport cu instanţele naţionale. 3-B. Iată textul: „ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt trasate de prezentul Tratat. In acest sens. principiul subsidiarităţii ar reuni ti~ei criterii: al legalităţii. Comunitatea nu intervine. în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă. art.46 48 Principiul subsidiarităţii Precizarea unui principiu şi a unei acţiuni comunitare trebuie să ţină seama de faptul că mijloacele pe care le angajează trebuie să fie proporţionale cu obiectivul urmărit. comunitatea acţionează numai în limitele competenţelor şi obiectivelor prevăzute de Tratate şi numai în virtutea unei 'necesităţi (ale căror coordonate sunt de asemenea determinate). principiul proporţionalităţii are un câmp de aplicaţii largi referindu-se nu numai la competenţele exclusive ale Comisiei ci şi la cele concurente. decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre şi pot fi mai bine realizate la nivel comunitar. In viziunea profesorului francez „subsidiaritatea nu are ca obiect repartizarea competenţelor înfre state şi instituţii competente. pentru că el precizează că în punerea în lucru a unei competenţe. Principiul proporţionalităţii nu-şi pierde. întreprinderilor şi particularilor. Acţiunea Comisiei nu excede ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului Tratat". Această 27 .un caracter bine determinat s-a lăsat Curţii un spaţiu mai amplu de mişcare pentru a contribui la construirea dreptului comunitar. la interpretarea omogenă a normelor lui. al oportunităţii şi al proporţionalităţii. în evoluţia construcţiei europene.41* Acestor criterii li se supune exerciţiul competenţelor comunitare. Rolul lui este numai de a regla exercitarea competenţelor instituţiilor ". ea trebuie să reţină. dacă Comunitatea are de ales între mai multe moduri de acţiune. la o eficienţă egală.

Punerea lui în practică nu poate schimba nici echilibrul instituţiilor. Infine. statele nu sunt dispensate de îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-au asumat conform art. măsurată prin prisma obiectivului de realizat. 175 Tratat CE prevede faptul că există o obligaţie de a acţiona faţă de care îşi asumă responsabilitatea exclusivă pentru că angajează funcţionarea Comunităţii. 5 din Tratat. serviciilor. însoţită de o obligaţie de rezultat.precizarea regulilor de concurenţă. tocmai datorită consolidării poziţiei principiului subsidiarităţii.suprimarea obstacolelor liberei circulaţii a mărfurilor. Comisia considera că o competenţă exclusivă este conferită obligatoriu Comunităţii. 50 Principiul subsidiarităţii 28 . Ori acest fapt nu este prevăzut de Tratate şi de aceea criteriul poate fi aplicat numai competenţelor partajate pe când criteriul intensităţii se aplică la toate competenţele. stabilirii modalităţilor de determinare a competenţelor care îi revin în mod exclusiv. aşa cum au fost stabilite de către ti'atate şi aşa cum sunt interpretate de către Curtea europeană de Justiţie. persoanelor şi capitalurilor. precizată în art.necesitate este numită de Cartou oportunitate. partajate cu statele Uniunii. Comisiei iar reveni următoarele competenţe exclusive: . astfel că nu poate schimba echilibrul acestor competenţe. criteriul proporţionalităţii sau al intensităţii precizează faptul că instituţiile comunitare nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatelor. în acest sens. Comisia a acordat atenţie. 2) conform concluziilor Preşedinţiei UE adoptate ca document oficial de către Consiliul European de la Edimbourg din decembrie 1992.49 Pe cale de consecinţă. aplicarea principiului subsidiarităţii trebuie să contribuie la menţinerea integrală a „acquis-ului comunitar". Comisia europeană ar trebui să aibă bine precizate competenţele sale exclusive în raport cu care să se determine competenţele concurente. nici competenţele atribuite lor. cealaltă. prevede faptul că statele nu se sesisează de puterea de intervenţie unilaterală a Comisiei. Combinând aceste elemente. Cartou precizează faptul că la Consiliul European de la Edimbourg principiul subsidiarităţii a fost legat şi de rolul de control al Curţii Europene de Justiţie ceea ce înseamnă că el nu are un efect direct. în acelaşi timp. 49 Construcţia Europeană Pentru Cartou principiul subsidiarităţii trebuie privit în raport cu două idei fundamentale: 1) el reglează exerciţiul competenţelor şi nu atribuirea lor. . folosind două clase de criterii: una.

educaţiei). fapt criticat deoarece îndepărtează 29 . . 113). în schimb.. a modalităţilor de intervenţie la limitele utilizării mijloacelor atunci când procedura este constrângătoare. Acest criteriu este însoţit de cel al intensităţii (după expresia Comisiei) sau al proporţionalităţii (după expresia doctrinei) numit de Rideau al moderaţiei deoarece acţiunea Comunităţii este ţinută să nu exceadă ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Tratatelor. d) intei-venţii potenţiale. Criteriul necesităţii intervenţiei comunitare precizat în art. lăsând statelor. 235 din Tratat (inclusiv sub forma unor ajutoare financiare) unele angajând fie proceduri constrângătoare fie neconstrângătoare care fac apel la diverse fonne de parteneriat şi colaborare. Comisiei revenindu-i: a) acţiuni legislative (reguli comune. pe care Comisia îl numeşte test al eficienţei comparate pentru că pune faţă în faţă mijloacele de care dispun statele şi cele de care dispune Comunitatea. un larg spaţiu de libertate de acţiune. In domeniul sănătăţii.stabilirea politicii comerciale comune (art. 51 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii de unde referinţa lui la alegerea procedurilor.determinarea elementelor esenţiale ale politicii transporturilor. pentru a stabili care acţiune se poate realiza mai bine la nivel comunitar (comisia vorbeşte de „testul valorii adăugate"). 2 se referă la mijloacele (instrumentele) de care dispune Comunitatea pentru a interi'eni caz cu caz. competenţele partajate nu se bucură de o atenţie specială nici sub unghiul definirii nici sub cel al determinărilor de conţinut pentru că. armonizări şi apropieri legislative).organizarea comună a pieţelor agricole.1'0 Nefiind definite de către Tratate competenţele partajate se determină cu ajutorul a două criterii: al necesităţii şi al intensităţii. . c) acţiuni complementare (menite să ajute statele în realizarea unor politici determinate ca de ex. . în ultimii ani. Criteriul necesităţii se mai referă la efectele scontate. în acelaşi timp. scrie Rideau „orice competenţă non-exclusivă este în mod necesar sau partajată sau naţională (sub rezerva respectării primatului dreptului comunitar). Comisia a acordat importanţă simplificării procedurilor sale devenite deseori prea detaliate şi deci greoaie. b) acţiuni comune (constând în parteneriate şi programe stabilite împreună cu statele membre). de genul celor precizate în art. întreprinderilor şi particularilor. 3B al.conservarea resurselor piscicole şi organizarea comună a pieţei produselor de pescuit.

Dar este probabil că acest fapt se explică nu atât prin aplicarea principiului subsidiarităţii cât mai ales prin încheierea proceselor de constituire a pieţei interne a UE. P. 85 şi 86). în Tratatul CE (art. Ca urmare. 95) şi EURATOM (art. ceea ce constituie o ambiguitate de care Comisia poate profita accentuând aspectul „eficacităţii" faţă de cel al democraţiei în pregătirea acţiunilor. de cadre generale ale acţiunii statelor trebuie privilegiat faţă de cel al reglementărilor ceea ce impune precizarea unei ierarhii a nomelor. întrucât Consiliul din 21 decembrie 1989 a prevăzut notificarea obligatorie şi autorizarea lor numai dacă aceste operaţiuni au dimensiuni comunitare.rolul Comisiei în gestiunea şi controlul acţiunii propuse. Alexis Feral notează că atâta timp cât nu se precizează raporturile dintre tipurile de competenţe. De aici. De aici două preocupări ale Comisiei pe care ea le-a precizat ca subiecte ale Conferinţei interguvernamentale de la Torino: . De aici. Datele confirmă această apreciere: dacă în 1992 Comisia a elaborat 166 de directive. în 1994 ea a propus numai 46. Acelaşi lucru este valabil pentru politicile vizând operaţiunile de concentrare a întreprinderilor. celelalte fiind supuse controlului naţional. Dacă în Tratatele CEC O (ari. . opinia unor autori pofrivit căreia Tratatul UE vizează mai puţin modalităţile de realizare a intervenţiei comunitare şi mai mult condiţiile şi nivelele inte?yenţiei. în diversele Tratate care au marcat consolidarea construcţiei europene principiul subsidiarităţii a trecut de la faza unei prezenţe implicate la faza unui enunţ clar pentru ca în prezent să se manifeste preocuparea pentru corecta lui aplicare. renunţând la a cere Comunităţilor să armonizeze tehnicile detaliate chiar atunci când între ele apăreau contradicţii. 203) se stipula faptul că instituţiile pot exercita competenţe neprevăzute doar dacă există necesitatea realizării unui obiectiv comunitar. Comisia s-a mărginit 30 . Pentru aceasta însă.*1 Un alt exemplu este oferit de modul în care Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a procedat la recunoaşterea echivalenţei legislaţiilor naţionale în jurisprudenţă. Principiul subsidiarităţii trebuie să lase statelor membre maximum de margine de intervenţie în realizarea obiectivelor comunitare. se precizează faptul că regulile comunitare au preeminenţă pentru o serie de politici (a concurenţei în principal) care privesc raporturile dintre statele membre (pentru raporturile cu terţi competenţele rămânând naţionale).rolul directivelor sale. din raţiuni politice. aprecierea dată la Consiliul de la Copenhaga (21-22 iunie 1993) activităţii Comisiei care nu trebuie să prezinte propoziţii decât atunci când consideră că ele satisfac criteriul subsidiarităţii. este mai corect să considerăm competenţa comunitară ca o excepţie de la competenţa de stat şi nu ca o competenţă de principiu. însoţită de revederea clasificării actelor comunitare.acţiunea Comisiei de spiritul Tratatelor.

130R. Subsidiaritatea oferea un punct de echilibru al celor două tendinţe. Mai târziu. a competenţelor lor. Consiliul european de la Strasbourg cu Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor din 9 decembrie 1989. Consiliul 53 Construcţia Europeana European de la Dublin (25-26 iunie 1990) care a decis deschiderea Conferinţei interguvernamentale) au generat două atitudini: una care cerea ca principiul subsidiarităţii să primească expresie juridică într-un articol de tratat. deoarece Comunitatea îşi asuma şi declina competenţele pe măsură ce unitatea economico-socială se consolida „la baza Uniunii". L 54 s-a adăugat problematica mediului în lista competenţelor ce se judecă prin prisma principiului subsidiarităţii.*' Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în ce priveşte echivalarea diplomelor. implicând în timp o uniune politică a Europei. Fără a prejudicia anumite măsuri având un caracter comunitar. principiul subsidiarităţii exprima preocuparea Comunităţii de a-şi structura mai bine instituţiile şi regulile lor de funcţionare. în organismele economice. Se conturau două tendinţe cu incontestabil conţinut politic. alta care cerea o listă a competenţelor între care să se afle şi subsidiaritatea. protecţie. îmbunătăţirea mediului. Problematica competenţelor a fost reluată cu ocazia elaborării TUE. d) Locul subsidiarităţii în sistemul instituţional Dincolo de deosebirile de accent. art. luări de poziţie ale unor importante personalităţi (Raportul Tindemans din 1976. Problema competenţelor părea a-şi găsi în principiul subsidiarităţii o soluţie dinamică. Raportul Giscard dEstaing) şi instituţii (Parlamentul european cu proiectul său de Tratat din 1984. Raportul Delors din 1989. S-a dezvoltat astfel o subsidiaritate procedurală prin care statele însele. contribuţia la protecţia sănătăţii persoanelor. una legată de consolidarea rolului instituţiilor comunitare. intrată în competenţa judecătorilor naţionali. câştigurile 31 . precizăndu-se că în materie „Comunitatea acţionează în măsura în care obiectivele fixate (prezervare.la a elabora directive privind elementele esenţiale ale unei unificări indispensabile în materie. utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale) pot fi mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor. în Actul Unic European. Acceptarea preeminenţei normei europene faţă de cea naţională şi considerarea normei europene ca o componentă a celei naţionale a permis şi descentralizarea jurisprudenţei în materie. statele membre asigură finanţarea şi executarea lor". Numeroase preparative începute încă în 1975 de către Comisie. vizibilă fiind dorinţa avansului Uniunii dar şi permanentele temeri ca Bruxelles-ul să nu devină un centru supranaţional al Europei. dezvoltă acţiuni comune. cealaltă îngrijorată de perspectiva unei limitări în timp a atributelor suveranităţii de stat. considerate izolate.

care a inspirat iniţial organizarea instituţiilor sistemului comunitar. singura instituţie în măsura să cumpănească asupra depăşirii limitelor subsidiarităţii \în cazul competenţelor concurente (partajate). Ca urmare. 128 §2. de către unii autori. Cu prilejul acestor dezbateri. Art. Legile urinau să se aplice de către autorităţile naţionale şi comunitare. cultură. care cerea ca principiul să facă parte din preambulul Tratatului. Reţine. în acelaşi timp.54 în acelaşi sens. ca de exemplu. Art. etc). principiul subsidiarităţii îşi va limita în timp sfera de acţiune. în acelaşi timp. TUE considera că procesul decizional în cadrul Uniunii va fi cât mai apropiat de cetăţeni (Art. la realizarea obiectivelor lui „ în condiţiile şi potrivit ritmurilor care îi sunt prevăzute. In unele domenii. două logici: una a separaţiei puterilor. însă . poziţia semnificativă a Parlamentului european şi a Parlamentelor naţionale adoptată la Conferinţa comună de la Roma din 27-30 noiembrie 1990. Art. 127 §1 formaţie profesională. 129 §1. In schimb. 126 §1. în faza a IlI-a a UEM când gestionarea euro va fi de competenţa BCE. A) chiar dacă în realizarea obiectivelor sale Uniunea se va dota cu mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor sale şi pentru a duce cu bine politicile sale (Art. culturale şi sociale concrete rămân de competenţa jurisdicţiilor naţionale. cu grija de a limita acţiunea comunitară la cadrele Tratatului. principiul subsidiarităţii se manifestă în o serie de domenii (educaţie Art. în respectul principiului subsidiarităţii aşa cum este el definit în art. 126 §1. dar îşi va impune o „autocenzură" (Rideau) asupra intervenţiilor nemăsurate. In acest punct al discuţiilor privind competenţele se vădeşte rolul Curţii de Justiţie. reglementările economice.) unde acţiunea comunitară este dorită de către statele membre şi este respinsă în altele (conţinutul învăţământului şi organizarea sistemului educativ sunt de competenţa statelor. de fapt. Art. în vederea realizării apropierii dintre mecanismele lor de acţiune. J. 3B din tratatul instituind Comunitatea europeană ". şi cealaltă a subsidiarităţii. Principiul subsidiarităţii Ce a reţinut TUE din aceste dezbateri? TUE a reţinut mai întâi voinţa politică a statelor Comunităţii de a continua procesul creerii unei uniuni neîncetat mai strânse între popoarele Europei. sub acest unghi. sănătate publică etc. 32 . Comisia susţinea în 1990 că legile (între care erau cuprinse şi directivele) trebuie diferenţiate de reglementări care precizau doar modalităţile de aplicare a legilor. F §3) impunând concluzia potrivit căreia Comunitatea va acţiona condusă de scopurile ei înalte penti-u care are competenţe conferite de tratate. S-a propus chiar. lăsând Curţii de Justiţie să precizeze delimitarea competenţelor.comunitare putând fi astfel apărate de către fiecare stat. ca acţiunile Comunităţii să fie în prealabil supuse unui aviz al Curţii pentru a evita recursul la judecata sa în procesul aplicării hotărârii comunitare dar ideea nu a fost reţinută. Delors arăta că aici se confruntă. interpretarea lui politică fiind hotărâtoare.

Consiliului de miniştri şi Parlamentului european. ţin de raţiunea ei de a fi. Astfel. ^ La câteva luni după semnarea Tratatului de la Maastricht. Ca şi Kassel. Patrick Santer consideră că acest dinamism provine din chiar ambiguitatea principiului care înseamnă pentru unii o cale de protejare a suveranităţii statelor faţă de excesul intervenţiilor comunitare. în care se cerea stabilirea unui acord interinsti-tuţional legat de definirea şi aplicarea principiului. Se poate deci analiza subsidiaritatea de sus în jos întemeind acţiunea comunităţilor sau de jos în sus legitimând acţiunea statelor. Potrivit Comisiei. Este vorba de un principiu reglator important al exercitării acestor competenţe. el nu se aplică domeniilor care ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii şi care . pe care aceasta l-a prezentat. Consiliul European de la Lisabona (26-27 iunie 1992) a cerut Comisiei europene un raport asupra principiului subsidiarităţii. acestea trebuie să recunoască în materie primordialitatea acţiunii 33 . în mod logic. asupra cărora vom reveni la capitolul corespunzător. deşi principiul subsidiarităţii nu este un principiu de atribuire a competenţelor. el putând doar influenţa negocierile legate de această atribuire. Această precizare i-a îndemnat pe unii autori să considere că principiul subsidiarităţii are mai întâi o funcţie politică sau supraconstituţională în repartizarea competenţelor între comunităţi şi statele membre şi o funcţie juridică prin care se reglementează exercitarea competenţelor comunităţilor5. Comisia declara că şi în cazul competenţelor exclusive. Aspecte interesante ridică sub unghiul subsidiarităţii întregul pilier III al construcţiei europene (cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interioare. „principiul subsidiarităţii nu determină competenţele ce sunt atribuite Comunităţii. în altele principiul are o mare putere de acţiune cum este cazul PESC. Simţind că principiul subsidiarităţii poate genera o ruptură de acţiunea statelor. acţiunea ei nu trebuie înţeleasă ca exclusivă. penti'u că obiectivele ei sunt în fapt obiectivele tuturor statelor. Tratatul este cel care o face. Este de remarcat faptul că principiul subsidiarităţii are în interpretarea exegeţilor săi un caracter dinamic. Consiliul European de la Roma din 1990 menţiona „importanţape care o are principiul subsidiarităţii nu numai atunci când este vorba de extinderea competenţelor Uniunii ci şi atunci când este vorba de punerea în lucru a politicilor şi deciziilor Uniunii". pe când pentru alţii 55 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii înseamnă extinderea competenţelor comunitare în condiţiile în care o Europa mai amplă şi mai profundă îşi propune obiective tot mai ambiţioase pe care Statele nu le pot realiza (de unde remarca primului-ministru luxembourghez Jean-Claude Juncker „fiecare cu subsidiaritatea lui"). însă.în schimb. la 27 octombrie acelaşi an. Ambele tendinţe interpretative se regăsesc în textele diverselor consilii europene.

instituţiile europene aveau datoria să examineze conţinutul Art. Consiliul European a dorit. 3B al. Nu trebuie uitat faptul că în paralel cu construcţia europeană se manifestă opiniile ostile unei creşteri a rolului instituţiilor europene. ideea că art. conform Tratatului.'8 In acest context. 3B. I trebuie interpretat în sensul următor „competenţa naţională este regula în timp ce competenţa comunitară este excepţia cu observaţia că. dar. Comisia si-a prezentat raportul său către grupul de reflexie al CIG centrat pe ideea necesităţii de a clarifica exercitarea competenţelor sale şi deci modul de materializare a principiului subsidiarităţii care incumba nu numai obligaţii politice de conduită ci şi clarificări de ordin juridic. pe de o parte. răspunsurile la problematica construcţiei europene trebuind să fie tot mai rapide şi mai eficiente. De aici. să limiteze acţiunea principiului subsidiarităţii „calmând disputele legate de ratificarea Tratatului de la Maastricht". să facă mai eficientă acţiunea instituţiilor comunitare. La 10 mai 1995. de o apropiere a procesului decizional de cerinţele cetăţenilor. De asemenea.comunitare. o dorinţă de a „renaţionaliza" competenţe acordate deja acestora. în cadrul unei evoluţii destul de rapide a problemelor transnaţionale. Un acord interinstituţional ar trebui prin urmare să definească limpede şi să delimiteze cu precizie competenţele prevăzând pe de o parte dispoziţii relative la intensitatea acţiunii comunitare iar pe de altă parte principii de colaborare între instituţii. precizările cerute îmbracă o serie de consecinţe practice. pe altă parte. 3 al Art. tot mai numeroase. A şi B privitoare la prevederile care trebuiau revăzute într-o nouă conferinţă interguvernamentală. asumarea unei competenţe comunitare trebuie să aibă ca premisă caracterul transnaţional al chestiunii astfel ca acţiunea să fie justificată iar absenţa ei să fie considerată o abatere de la cerinţele tratatului. In acelaşi timp. Aceste idei au fost reluate la Consiliul European de la Edimbourg (11—12 decembrie 1992) care rămâne un moment de referinţă în evoluţia conceptului subsidiarităţii pentru că l-a legat atât de o întărire a rolului Comisiei în promovarea iniţiativelor legislative cât şi de o reală respectare a identităţii naţionale a statelor. în ce priveşte al. cea deschisă la Torino (1996) şi încheiată la Amsterdam în 1997. Raportul Comisiei considera că pentru noile iniţiative legislative 34 . Prin aceste precizări. Discuţia era importantă — subliniază Feral -sub aspect principial deoarece subsidiaritatea trebuia să legitimeze competenţele comunitare şi să marcheze graniţa dintre ele şi competenţele naţionale. Consiliul European de la Edimburg a cerut statelor să-şi asume în cel mai înalt grad iniţiative şi acţiuni care pot traduce obiective comunitare. reducând la minimum sarcinile financiare şi administrative ale acţiunii comunitare.

în studiul său. fără ca prezentul Tratat să fi prevăzut puterile de acţiune.dacă o acţiune a Comunităţilor apare necesară pentru a realiza funcţionarea pieţei comune. poate lua dispoziţiile corespunzătoare". 235 nu poate fi suprimat ci. Suedia. b) modificarea principiului subsidiarităţii în conţinut şi în forme de aplicare: Germania. Comitetul regiunilor susţin fie refommlarea principiului. Grecia (o aplicare sistematică a principiului). fie redefinirea şi clarificarea lui60 35 . cer o mai limpede delimitare a competenţelor. Unele state au cerut suprimarea problematicii lui. lăsând instituţiilor Comunităţii o anumită margine de acţiune. Olanda (consolidarea acţiunii principiului). unul dintre obiectivele Comunităţii. statuând în unanimitate. pentru actele legislative în vigoare este posibilă o reexaminare menită să le simplifice. Consiliul (interesat de relaţia principiului cu acquis-ul comunitar). Spania. Discutată a fost şi necesitatea revizuirii ort. în mod particular. Guvernele statelor membre UE au avut o atitudine diferenţiată faţă de principiul subsidiarităţii. în special în domeniul turismului. Guvernul german a elaborat cea mai amplă luare de poziţie. în numele subsidiarităţii. 235 din Tratatul CE care prevede că . o sporire a rolului Parlamentului european. Altele au ignorat spiritul Tratatului pentru care a fost clar că obiectivele propuse nu vor putea fi atinse prin precizarea unor competenţe riguroase. propunând o „ listă a subsidiarităţii" referitoare la dispoziţiile legislative din Uniune care trebuiesc permanent reexaminate astfel încât să fie cât mai clar delimitate competenţele UE şi statelor membre. Luxemburg. printr-o reformulare poate da satisfacţie acelor state care. Austria (aplicarea strictă a principiului) Finlanda. dar aceasta implică o mai bună codificare a legislaţiei. Danemarca. Portugalia. La toate aceste discuţii s-au adăugat dezbaterile mai tranşante ale juriştilor care în doctrină au pus problema reducerii competenţelor Comisiei ca o consecinţă a respectării principiului subsidiarităţii39. Feral a realizat ordonarea diverselor poziţii ale statelor pe cele două atitudini de bază: a) păstrarea art. la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european. nu este însă limpede considera Comisia -faptul că fiecare stat conferă propria sa interpretare principiului subsidiarităţii. Comisia europeană. Franţa. Consiliul. Belgia.recursul la principiul subsidiarităţii şi la cel al poporţionalităţii facilitează alegerea obiectivelor şi reduce numărul iniţiativelor ce se pot lua. 3B şi aplicarea principiului subsidiarităţii: Parlamentul european. Tocmai de aceea Art.. Italia. securităţii civile şi sănătăţii. pentru actele viitoare principiul Construcţia Europeană subsidiarităţii va acţiona în direcţia simplificării lor. o distingere mai clară a rolului fiecărei instituţii şi. Anglia.

care are. ceea ce desigur nu a fost reţinut în noul Tratat de la Amsterdam. de asemenea. Curtea s-a exprimat în privinţa impregnului politic pronunţat al principiului dar a arătat în acelaşi timp că este pe deplin competentă să se pronunţe asupra caracterului valid sau nevalid al acţiunilor comunitare al legislaţiei ei. Alte opinii relevante au fost lansate de către grupul de reflexie al Uniunii condus de către Carlos Westendorp. 235 şi considerarea subsidiarităţii nu ca un principiu abstract ci ca o orientare continuă a partajului de competenţe între Comunitate şi statele membre. Nici aceste sugestii nu au fost reţinute la Amsterdam. cât şi a modurilor sale de aplicare. O ierarhie a normelor apare astfel ca indispensabilă pentru a preciza la nivelul Comunităţii. unii membri ai Comisiei au propus introducerea unei „clauze de caducitate" pe baza căreia Comisia ar fi trebuit să consulte un comitet parlamentar (reprezentanţi ai parlamentelor naţionale) înaintea oricărei iniaţive legislative. în acelaşi loc a însărcinat pe P. în acest sens. întrucât a acumulat o experienţă suficient de bogată în aplicarea principiului conex . al regiunilor şi comunelor europene competenţele şi ierahia lor verticală. se cere introducerea în art. Jurisprudenţa Curţii a fost chemată să se pronunţe asupra existenţei. conotaţii politice. absenţei sau limitelor competenţelor comunitare. respectiv controlat de juridicţia comunitară şi naţională. nu numai din partea Comisiei şi a Curţii de Justiţie ci şi a parlamentelor naţionale.H. instituită doi ani mai târziu). 3B a unei prevederi potrivit căreia Comunitatea intervine şi în cazul în care regiunile.Interesantă a apărut opinia Comitetului Regiunilor definitivată la 3 iulie 1995 care a avut în vedere atât o reformulare a principiului Principiul subsidiarităţii subsidiarităţii. instituit la Messina (la patru decenii după conferinţa care. Mai mult. reprezentate în Uniunea Europeana. Spaak să elaboreze un raport privind realizarea unei Pieţe unice. în schimb. se propune extinderea câmpului sau de acţiune de la exerciţiile competenţelor partajate între Comunitate şi statele membre la partajul competenţelor şi al responsabilităţilor între toate nivelele de organizare a conducerii. toate dezbaterile din ultimii ani s-au concentrat asupra modalităţilor optime de control al modului în care principiul subsidiarităţii este pus în practică şi respectat. să exercite un control a posteriori al modului în care sunt respectate Tratatele.cel al proporţionalităţii . nu numai statele nu-şi pot realiza obiectivele. asupra I 58 36 . Raportul Messina II Westendorp propune păstrarea prevederilor art. Fireşte. al statelor. Curtea europeană de Justiţie este instituţia chemată să vegheze la modul în care subsidiaritatea este respectată de către instituţiile comunitare. care trebuie supus unui control permanent.

In această ultimă calitate. 1 §2). judecător administrativ şi judecător constituţional.59 Construcţia Europeană condiţiilor de îndeplinit pentru a utiliza art. au combinat. să o pregătească pentru a cuprinde noi membri care şi-au exprimat voinţa de a se integra UE. Sintetizând ansamblul preocupărilor legate de viitorul Uniunii Europene. Curtea statuează asupra competenţelor respective ale Comunităţii şi ale statelor membre în domeniile la care se referă Tratatul. De aici ideea că Tratatul de la Amsterdam nu este nici o explozie de noutate dar nici un prilej de văicăreală61 El a dat expresie atât voinţei statelor membre de a-şi consolida unitatea şi de a pregăti extinderea spre ţările Europei Centrale şi de Est cât şi limitelor la care aceste procese sunt supuse. în sânul unei singure instituţii. a diverselor state ale Uniunii. precum şi de utilizare a jurisprudenţei naţionale în probleme comunitare. în fiecare domeniu introducându-se elemente noi. 177 din Tratat şi competenţele încredinţate Curţii prin protocoalele anexe la anumite convenţii între statele membre. Desigur. ea salvgardează echilibrul instituţional instaurat de acesta. cooperarea strânsă cu juridicţiile naţionale. Une union sans cesse 37 . Tratatul de la Amsterdam nu a lansat proiecte spectaculare (aşa cum după Actul unic european s-a prevăzut o piaţă unică iar după Maastrict moneda unică) multumindu-se cu înnoiri mai degrabă de ordin tehnic.A. In principal. în Comunitatul Curţii din 20 decembrie 1990. statuează asupra obligaţiilor statelor membre faţă de comunitate şi asupra datoriilor instituţiilor comunitare faţă de statele membre. instituită prin art. în acelaşi timp. se arată: competenţele prevăzute prin Tratat. structura „pe piliere" a Uniunii se păstrează. nu lipsite însă de semnificaţie pentru construcţia europeană. determinate de voinţa. statuează asupra relaţiilor dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional. care ar fi putut pune în cauză „acquis-ul" comunitar. Tratatul de la Amsterdam a introdus o serie de prevederi care sunt menite să consolideze Uniunea şi. nu totdeauna unanimă şi univocă. funcţiile de judecător ordinar.: renforcement de la cohesion (art. conducând la ceea ce Vlad Constantinesco a numit cooperarea întărită (cooperation renforcee = enhanced cooperation). 235 sau măsurile de armonizare cerute de articolele 100 şi 100 A din Tratatul CE. La o privire asupra principalelor părţi care cuprind „modificări de fond" se constată frecvenţa termenului în T. în avizul Curţii se exprimau rezerve faţă de introducerea unei proceduri specifice de aplicare a principiului subsidiarităţii. penti-u a statua asupra recursurilor directe. controlează respectul drepturilor fundamentale şi a principiilor generale de drept de către instituţii şi chiar de către statele membre atunci când ele pun în lucru dreptul comunitar.

se pune problema integi-ării unor ţări cu mari particularităţi. după cum nu toate statele îşi asumă în mod omogen aceleaşi teme comunitare pentru a le materializa.. asimilat mai întâi faimosul acquis communauîaire care să omogenizeze normele juridice. însă trebuie recunoscută complexitatea acestei construcţii. socială şi chiar axiologică relativ asemănătoare. concomitent cu angajarea statelor membre atât în asumarea temelor comunitare cât şi în salvgardarea intereselor naţionale. „Europe a la carte". aşa cwn s-au grăbit să se exprime unii autori. în ţările candidate. din complexele procese de tranziţie spre valorile Occidentului. cel puţin sub unghiul problematicii subsidiarităţii. Aşa se explică faptul că. Constantinesco) între flexibilitate. culturale şi politice dar şi păstrată direcţia integrării europene. introducerea termenului de cooperare întărită a determinat o mai riguroasă precizare a proceselor politico-jwidice ce trebuie să marcheze construcţia europeană la nivelul celor trei piloni dar şi a terminologiei folosite care a vehiculat o confuzie semantică (V. Etapele de până acum ale lărgirii (la 9 la 12 şi la 15 state) au angajat ţări cu o structură economică. în acelaşi timp.plus etroite entre Ies 60 Principiul subsidiarităţii peuples de VEurope (§4). geometrie variabilă. sociale. Este explicabil faptul că regula unităţii şi uniformităţii dreptului comunitar să fi fost mereu evocată dar nu întotdeauna respectată. în spirit cartezian. care impune aproape de la sine sarcini tot mai ample şi mai diversificate pentru instituţiile comunitare. Deşi nu este — în opinia noastră — o revoluţie copernicană în istoria integralii europene. integrare diferenţiată . 38 . De acum. apare firească dorinţa instituţiilor UE de a vedea. Construcţia europeană dovedeşte însă că nu toate statele conferă aceleaşi semnificaţii termenilor prin care aceasta se defineşte. renforcer la protection des droits et des interets des ressortissants (Art. Din perspectiva lărgirii în continuare a UE spre ţările Europei Centrale şi de Est această tema de reflexie are o importanţă covârşitoare atât pentru comunitate cât şi pentru ţările candidate.. B alineatul al treilea)62. cooperare mai strânsă în pofida prevederilor Tratatelor privind realizarea unei comunităţi bazată pe un ansamblu de reguli (să adăugăm. izvorâte din stadiul istoric în care se află. clare şi precise) consimţite în mod liber de către toate statele participante. B).nucleu dur".opting out" semnat cu ocazia TUE) în numele ideii că trebuie respectată diversitatea de condiţii economice. renforcement de la cohesion e'conomique et sociale (Art. facilitând apropierea celorlalte domenii de viaţă socială de specificul celor existente în UE. Chiar şi la semnarea TUE s-au făcut cunoscutele excepţii pentru Marea Britanie şi Danemarca (protocolul .

principiul cooperării întărite nu apare încă suficient de clar elaborat dar îngăduie constatarea că regimul juridic şi modalităţile cooperării întărite se ordonează în jurul unei structuri cu „ două etaje ". Un prim volet este prevăzut de aii. Marii Britanii şi Danemarcei. De altfel. In acest caz. 43 Ut. 43 statele dornice pot dezvolta acţiuni de cooperare întărită în afara celor prevăzute de Tratate. Ilustrativă este sub acest unghi atitudinea Uniunii faţă de Acordul Schengen. cu condiţia generală de a nu contraveni prevederilor lor. O altă posibilitate este dată de interpretarea art. Pentru prof. Constantinesco ar fi aceea că potrivit art. referitoare 39 . care presupune o acţiune de bună credinţă a statelor pentru realizarea acestui obiectiv. în numele bunei credinţe. In acelaşi timp. art. un grup semnificativ de state pot continua procesele de apropiere instituţională comunitară fără a obliga ceilalţi parteneri să păstreze cadenţa integrării. introducerea principiului Construcţia Europeană Principiul sitbsidiarităţii diferenţei şi diversităţii va antrena renunţarea la considerarea drept tabu-uri a postulatelor tradiţionale ale unităţii şi uniformităţii dreptului comunitar. procedurile şi mecanismele prevăzute de prezentul Tratat şi Tratatul instituind comunitatea europeană". O posibilă interpretare avansată de către prof. la care să se ataşeze în timp toate celelalte. 43 (fost K15) care prevede ca „statele membre care îşi propun să instaureze între ele o cooperare mai strânsă pot recurge la instituţiile.Vlad Constantinesco crede că din perspectiva lărgirii UE şi a sporirii sarcinilor organismelor comunitare. care sunt legate cu toate ţările nordice (inclusiv cu unele state nemembre în UE) într-un acord de liberă circulaţie. elaborat şi aplicat la început de un număr restrâns de state dar odată cu Tratatul de la Amsterdam extins la nivel comunitar. în opinia lui Vlad Constantinesco numai principiul „ cooperării întărite" poate susţine o acţiune a unui grup de state în sensul realizării obiectivului Tratatelor. ceea ce ar însemna aplicarea unui precept general al dreptului internaţional. însă Uniunea nu poate renunţa la ceea ce constituie însăşi substanţa ei acţiunea comună a statelor pe baza unor norme acceptate de către toţi partenerii ceea ce a dus la precizarea principiului cooperării întărite ca expresie a voinţei comune de realism şi eficienţă63 In acest fel. din nou însă cu excepţia Irlandei. 3B privind competenţele organizaţiei internaţionale (în cazul nostru a Comunităţii) în numele obiectivului pentru care a fost creată. ceea ce le cere un răgaz istoric de adaptare. Constantinesco. acţiunea unei părţi a statelor Comunităţii se distinge de a ansamblului statelor componente. Prof Constantinesco considera că cel puţin pilierele I şi II ale Uniunii. B precizează: „cooperarea întărită" respecta principiile numitelor Tratate şi cadrul unic al Uniunii".

K15. al competenţelor ei în materie de cooperare întărită. A treia condiţie decurge din spiritul Tratatelor şi se referă la durata acestei cooperări întărite. 148 din Tratatul CE alineatul 1 prevede cerinţa majorităţii simple pentiii a declanşa o asemenea iniţiativă. K16 „ cheltuielile rezultând din punerea în lucru a cooperării întărite. Art. aceasta trebuie să cuprindă cel puţin majoritatea statelor membre. în aceste limite. aşa cum prevede clauza generală cu cele 8 condiţii cumulative.). statuând în unanimitate. prezervarea şi servirea intereselor ei. Al doilea aspect vizeză rolul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (C. numai cei ce reprezintă statele membre participante la cooperarea întărită iau parte la adoptarea deciziilor".. altele decât cheltuielile administrative ocazionate de instituţii sunt în sarcina statelor membre care participă. L din Tratatul Amsterdam.C. conform §2 al art. cel puţin dacă Consiliul. A patra condiţie se referă la chestiunile procedurale ale instituirii cooperării întărite sub două aspecte. §d. în acelaşi timp. ele se referă la realizarea prevederilor Tratatelor. dispoziţiile instituţionale pertinente ale . dacă toţi membrii Consiliului pot participa la deliberări. inclusiv cu modificările ulterioare. deci la care să nu se alăture în timp toate statele membre. Cel dintâi vizează modul de adoptare a deciziilor în materie. poate face obiectuljurisprudenţei Curţii. Confonn aii.J. A doua condiţie importantă vizează numărul de state care pot recwge la cooperarea întărită. ceea ce implică o limitare a duratei acestui tip de cooperare. Art. Kl6 precizează în acest sens că „în scopul adoptării actelor şi deciziilor necesare punerii în aplicare a cooperării vizate la art. 205 §2 nu încurajează iniţiative care nu pot contribui la consolidarea Uniunii. lăsând în acest sens statelor libera iniţiativă. 62 40 . care se referă la statele membre.la construcţia comunitară şi la afacerile interne şi justiţiei se pretează la realizarea cooperării întărite. TUE nu precizează conţinutul actelor ce pot fi adoptate în materie de cooperare întărită. K15. Potrivit art. ceea ce înseamnă că statele care angajează cooperarea întărită nu pot acţiona în acest sens decât în ultimă instanţă „atunci când obiectivele Tratatelor nu ar putea fi atinse aplicând procedurile pertinente care sunt prevăzute65 In nici un caz prin cooperarea întărită nu se poate institui un directorat al unui număr restrâns de state. Prima condiţie cere ca angajarea cooperării întărite să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii.. pe de o parte.E. nu hotărăşte altfel". la cele privind integritatea şi integralitatea construcţiei comunitare. pe de altă parte. tratatelor se aplică. în plus. adică la numărul actual de state din Uniune cel puţin 8 dintre ele (Art. astfel că o cooperare întărită.

c) să nu atingă cetăţenia Uniunii şi să nu facă discriminarea între resortisanţii statelor membre. statele membre aplică. în acelaşi sens remarcat mai sus. In plus. actele şi deciziile adoptate pentru a realiza cooperarea la care participă iar statele care nu participă nu împiedică realizarea cooperării de către statele care participă la ea. Constantinesco să considere că principiul cooperării întărite acceptă doar iniţiative excepţionale. cooperarea întărită nu va pune în lucru un sistem instituţional distinct de cel prevăzut în Tratate. este acordată de către Consiliu 41 . b) să nu afecteze politicile. Art. cu condiţia ca acea cooperare avută în vedere: a) să nu cuprindă domenii relevând din competenţa exclusivă a comunităţii. K15 şi K16 ale TUE. adică are o dublă semnificaţie pozitivă. Toate acestea l-au determinat pe prof. e) să nu constituie nici o discriminare nici o piedică a schimbwilor între statele membre şi să nu provoace nici o distorsie a condiţiilor de concurenţă dintre ele. ns. De asemenea. cu caracter antrenant pentru ansamblul construcţiei europene şi numai după ce s-a probat faptul că recurgerea la ea este singura capabilă să ducă la îndeplinirea obiectivelor Tratatelor.). K15 (după noua numerotare Art. îngăduindu-le să se alăture în orice moment la o asemenea cooperare. în măsura în care sunt implicate. 44 şi 45) sunt. 64 Principiul subsidiarităţii d) să rămână în limitele competenţelor conferite Comunităţii prin prezentul Tratat. Cooperarea întărită trebuie să fie deschisă tuturor statelor. 43).Construcţia Europeană Celelalte condiţii ale art. cooperarea întărită „nu afectează nici acquis-ul comunitar nici măsurile luate cu titlul altor dispoziţii ale Tratatelor" după cum nu afectează „competenţele. în respectul aii. 11 (fost 5A) din Tratatul Amsterdam precizează condiţiile de fond ale acţiunilor statelor în vederea unei cooperări consolidate. în schimb. expresia dorinţei de a proteja integralitatea şi integritatea construcţiei europene. procedurile şi mecanismele prevăzute de prezentul Tratat. obligaţiile şi interesele statelor membre care nu participă" la cooperarea întărită. afaceri interne şi justiţie. K16 şi K17 (respectiv art. subliniat de noi. să recurgă la instituţiile. cel puţin curioasă în care se spune că „statele membre care îşi propun să instaureze între ele o cooperare întărită pot fi autorizate (subl. realizabil prin acţiuni de cooperare şi în care acqis-ul comunitar este încă slab. Autorizaţia la care se referă §1. cooperarea întărită este extrem de îngrădită în materia pilierului unu (unde Comunitatea europeană are structuri consolidate) dar este incitativă pentru al treilea pilier. acţiunile sau programele comunităţii. Ca urmare. într-o formulare. drepturile.

texte de valoare juridică inegală. este cazul tuturor acţiunilor care sunt puse în lucru de Comunitate. Este cazul cetăţeniei europene. menţinându-se în întregime acquis-ul comunitar şi echilibrul instituţional. pentru a defini mai precis criteriile de aplicare a acestor principii şi a face astfel ca ele să fie observate în mod riguros şi aplicate în manieră mai coerentă de către toate instituţiile dornice să facă astfel încât luarea deciziei să aibă loc la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţenii Uniunii" exprima limpede aceste aprecieri66 65 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii Protocolul precizează că aplicarea celor două principii respectă dispoziţiile generale şi obiectivele Tratatului. principiile Curţii de Justiţie în legătură cu raportul dintre dreptul naţional şi cel comunitar. Principiul subsidiarităţii trebuie să orienteze modul în care competenţele Comunităţii trebuie exercitate fiind „un concept dinamic" care permite extinderea acţiunii Comunităţii atunci când împrejurările o cer şi. Protocolul nu are deci mari ambiţii dar este semnificativ pentru voinţa de a preciza raporturile dintre comunitate şi statele membre şi de a determina mai riguros competenţele Curţii de Justiţie. 3B din Tratatul instituind Comunitatea europeană. invers. o limitează şi o 42 . „înaltele Părţi Contractante determinate să fixeze condiţiile de aplicare ale principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii enunţate la art. Tratatul de la Amsterdam este însoţit de un protocol asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii care „ constituţionalizează " după expresia lui Constantinesco.care statuează cu majoritate calificată la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. încercând să dea corp principiului subsidiarităţii. Consiliu şi Comisie la 25 octombrie 1993 privind procedurile de punere în lucru a principiului subsidiarităţii). serviciilor şi care nu poate accepta o cooperare întărită între un număr oarecare de state astfel contravenindu-se prevederilor Tratatelor. bunurilor. autorii Tratatului au dorit să marcheze prin aceste cinci condiţii (care se adaugă la celelalte 8 precedente) dorinţa lor de a nu fi în nici un fel afectată construcţia europeană. cel puţin formal. în virtutea competenţelor acesteia legate de schimburile înti'e state şi de condiţiile de concurenţă faţă de care o cooperare întărită ar apărea contrarie. care decurge din preceptul liberei circulaţii a persoanelor. spaţiu de mişcare pentru iniţiativele statelor. capitalurilor. în acelaşi timp. datorate fie Curţii de Justiţie fie actelor normative ale instituţiilor comunitare (în principal ale consiliilor europene de la Binningham din 16 octombrie 1992 şi Edimburgh 11—12 decembrie 1992 şi ale acordului interinstituţional semnat de către Parlament. Chiar dacă nu sunt încă precizate competenţele exclusive ale Comisiei. lăsând însă.

6 prevede ca ea să fie atât de simplă pe cât o impune o execuţie eficientă. Pentru a determina faptul că aceste condiţii sunt îndeplinite. .: necesitatea de a corecta distorsiunile concurenţei. la rândul său. de a evita restricţiile deghizate ale schimburilor sau de a întări coeziunea economică şi socială) ori ar leza în mod deosebit interesele statelor membre. 7 arată că „fără prejudicierea legislaţiei comunitare. 5 al Protocolului este şi mai explicit întrucât prevede că pentru a fi justificată acţiunea comunităţii trebuie să răspundă celor două aspecte ale subsidiarităţii: obiectivele acţiunii propuse să nu poată fi realizate de manieră suficientă prin acţiunea statelor membre în cadrul sistemului lor constituţional naţional şi pot fi deci mai bine realizate printr-o acţiune a Comunităţii. exceptând cazurile de urgenţă şi de confidenţialitate. măsurile Comunităţii trebuie să lase o margine de decizie cât mai mare posibilă planului naţional. Comisia 43 .opresc atunci când ea nu se justifică. într-o compatibilitate cu obiectivul şi cu exigenţele Tratatelor.o acţiune numai la nivel naţional sau absenţa acţiunii comunităţii ar fi contrară exigenţelor tratatului (ca de ex. Comisiei i se cere ca. art. .. să procedeze la largi consultări înainte de a propune textele legislative şi să publice documentele legate de aceste consultări. Cât priveşte natura şi întinderea acţiunii comunitare. 5 al T. statele membre sunt ţinute sâ-şi conformeze acţiunea regulilor generale enunţate în art. Protocolul cere să se urmărească trei linii directoare: . De asemenea. luând măsuri de asigurare a executării obligaţiilor care le incumbă. în raport cu o acţiune la nivelul statelor membre.o acţiune dusă la nivel comunitar ar prezenta avantaje manifeste legate de dimensiunile şi de efectele sale. „atunci când este posibil.chestiunea examinată să aibă aspecte transnaţionale care nu pot fi reglate de manieră satisfăcătoare prin acţiunea statelor membre.A. Orice acţiune legislativă comunitară trebuie să se sprijine pe argumente ce fac obiectul unei declaraţii care justifică şi demonstrează cu indicatori calitativi şi cantitativi faptul că principiul subsidiarităţii este respectat iar acţiunea comunitară este întemeiată. Art. precum şi organizarea şi funcţionarea sistemelor juridice din statele membre ". Art. o realizare adecvată a obiectivului „ Comisia nu va legifera decât în măsura necesară şi va acorda preferinţă directivei mai degrabă decât reglementării respectiv directivei-cadni faţă de măsurile detaliate". abţinându-se de la orice măsură care ar risca să compromită realizarea obiectivelor Tratatului. In ce priveşte forma acţiunii comunitare. lăsând instanţelor naţionale alegerea formelor şi mijloacelor de a aplica documentul comunitar".67 în cazul în care aplicarea principiului subsidiarităţii conduce la renunţarea la o acţiune a Comunităţii. trebuie vegheată respectarea practicilor naţionale bine stabilite.

aşa cum bine remarca Fr. unde Comisia va face astfel ca fiecare sarcină financiară sau administrativă revenind Comunităţii. Thoma . 3B Consiliului European. Mai ales al doilea aspect vizează şi România.aşa cum s-a hotărât la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997. aceea a reformei instituţionale angajând în esenţă caracterul federal al viitorului continentului nostru sau păstrarea actualului mecanism interguvemamental. mai întâi. explicând detaliile subiectului mai ales în probleme de finanţare. pe de o parte. Atâta timp cât această alternativă nu este tranşată în mod clar în favoarea uneia dintre soluţii discuţia despre perfecţionarea mecanismului instituţional nu face altceva decât să caute modalităţile de apropiere între statele membre pentru a găsi formulele unor luări de decizii mai rapide şi ale 44 . impuse de problematica repartizării competenţelor în cadrul structurilor Uniunii şi între aceasta şi statele membre. de lărgirea ei prin cuprinderea a noi state . Thoma apreciază însă unele avansuri în ce priveşte modalităţile de cooperare între statele Uniunii puse sub semnul flexibilităţii. Tratatul de la Amsterdam nu aduce modificări directe principiului subsidiarităţii . în ce priveşte construcţia comunitară. şi statele membre. operatorilor economici şi cetăţenilor să fie cât mai scăzută posibil şi pe măsura obiectivului de atins. al unei cooperări întărite între anumite state şi pe anumite domenii. conform regulilor fixate de tratate. Comitetului regiunilor şi Comitetului Economic şi Social. Comisia va trebui să prezinte în fiecare an un raport privind realizarea art. Parlamentului şi Consiliului. guvernelor. Celelalte instituţii vor realiza un examen al progreselor realizate de către Uniune în aplicarea principiului subsidiarităţii şi o reexaminare a respectării lui.nici explicaţii sau clarificări substanţiale legate de interpretarea sau aplicarea lui. de o temă mai largă. Atâtprof Constantinesco cât şi Fr. pe de altă parte. de ase-menea. noile dimensiuni ale principiului subsidiarităţii pun în faţă o serie de opiuni politice fundamentale pe care Tratatul de la Amsterdam le-a împins spre necesitatea de a le formula explicit şi de a le propune construcţiei europene. inte-resată de intrarea ei în Uniunea europeană şi deci dornică de a asimila atât filosofia construcţiei europene cât şi acquis-ul comunitar. discutată amplu cu prilejul Conferinţelor interguvernamentale. într-o perioadă de timp limitată constituindu-se astfel structuri intermediare între Uniune. transmis.trebuie să-şi motiveze pertinenţa fiecărei propuneri în raport cu principiul subsidiarităţii. prin problematica repartizării competenţelor în structurile Uniunii Europene. autorităţilor locale. Principiul subsidiarităţii este legat. 66 67 Construcţia Europeană Aceste opţiuni sunt.

nu comportă competenţa competenţei. în consecinţă. în fiecare caz. informele evoluate ale federalismului. Claude Delmas. atribuite Comunităţii în aceaste materii70 De aici. determinând nu numai materiile care fac obiectul lor ci. Prin urmare pe cale de consecinţă — deţinerea competenţei şi limitele ei 45 .punerii lor în practică. fără ca deţinătorul competenţei şi limitele acţiunii sale exacte să fie definiţi în mod expres în texte. Competenţele. dacă suntem ţinuţi de texte. Este necesară. înţeles fiind faptul că relaţiile lor. a materiei pe care o cunoaşte o autoritate determinată. 2 şi 3 la care se adaugă alte articole pentru a preciza finalităţi specificele domenii) ceea ce duce la ideea că în atribuirea competenţelor ar opera o. prin gradul de putere de care dispune autoritatea considerată pentru exercitarea atribuţiilor sale68 Specificul federalismului funcţional ar fi dat — în optica autorului de faptul că atribuţiile se referă la un domeniu restrâns iar competenţele nu sunt supreme. atunci când a precizat că Comunitatea este o persoană de drept public. neuniform şi corespunde într-o bună măsură unui proces dinamic de punere în lucru a competenţelor funcţionale"69 în acelaşi sens. natura şi întinderea puterilor care sunt. având competenţe de atribuire. Tizzano potrivit căreia. Fr. 68 Principiul subsidiarităţii Aceeaşi idee este susţinută şi de H. Bribosia care scria în 1992 că „sistemul Tratatului este implicit. Astfel. deci limitate. dimpotrivă. 113 şi 12). Atribuţiile se determină prin enumerare concretă. care are capacitatea de a-şi exercita funcţiile şi numai acestea. Tratatele se exprimă în termeni de sarcini şi obiective atribuite Comunităţii (art. ideea că fiecărui obiectiv îi corespunde o competenţă funcţională. într-un anume fel chiar fizică. schemă funcţională "pe care însăşi Curtea de Justiţie a vehiculat-o de la începuturile activităţii ei. reconstituirea competenţelor materiale ale comunităţilor trebuie operată pe baza fiecăreia dintre diferitele reguli ale tratatelor. Tlioma scrie în această ordine de idei că întreaga discuţie asupra tipurilor de competenţe şi a asumării lor este o construcţie a dochinei şi a jurisprudenţei.: ari. simt relaţii de drept intern şi nu relaţii de drept internaţional. se determină. preocupat de partajul competenţelor între Uniune şi statele membre introduce termenul de „federalism funcţional" ca mod de organizare politică în care are loc un partaj al competenţelor între un ansamblu şi statele membre. reţinem ideea lui A. distincţia între atribuţii şi competenţe pentru a înţelege conţinutul unei puteri. Thoma susţine că dreptul comunitar utilizează o metodă particulară de repartizare a competenţelor deoarece porneşte de la enunţarea unei serii de obiective funcţionale impunând simplaminte cutare sau cutare obligaţie de rezultat Comunităţii sau statelor membre (de ex. în chip necesar..

Ţinând seama de primordialitatea normei comunitare. analizând obiectivul „ realizarea pieţei interne " constată că el se înfăptuieşte printr-o competenţă funcţională care antrenează numeroase domenii tradiţionale ale dreptului (comercial. judecătorul naţional sancţionând-o hi ipostaza de judecător comunitar. într-un exerciţiu variabil al competenţelor care respectă atât primordialitatea normei comunitare cât şi exercitarea fluctuantă a competenţelor partajate fie de către Comunităţi.71 O asemenea fluiditate a conceptelor este probată de Krausser care. fie de către state. este un principiu primar al construcţiei europene. un stat are datoria de a o integra sistemului juridic propriu. după cerinţele construcţiei europene. în legătură cu exercitarea unor competenţe partajate să nu se sesizeze de conflictul de norme lăsând de la sine să se afirme prioritatea normei comunitare. al educaţiei. menit să completeze şi să corecteze principiul funcţionalităţii. un continuam al competenţelor mergând de la cele exclusive ale Comunităţilor spre blocul celor ce sunt partajate şi apoi la cele exclusive ale statelor. al concurenţei. bancar). TUE a dezvoltat principiul subsidiarităţii. 46 .71 Tocmai pentru a garda suveranitatea statelor. sănătăţii. aceasta devine o competenţă de răscruce. al muncii. Odată cu TUE obiectivele construcţiei comunitare devin mai ample şi mai profunde. De aici ideea a numeroşi autori potrivit căreia principiul subsidiarităţii are rang constituţional. va da câştig de cauză statului pe când în domeniile mari ale construcţiei europene va da câştig de cauză normei comunitare. Ar fi deci firesc să considerăm că în materie de competenţe există o puternică împletire între cele ale Comunităţilor şi cele ale statelor. generând temerea că „centrul" va specula elasticitatea competenţelor Uniunii. favorizând un federalism pe care europenii nu sunt pregătiţi să-l susţină. Există şi posibilitatea ca un stat. 69 Construcţia Europeană Principiul subsidiarităţii Dacă norma comunitară intră în conflict cu norma naţională conform principiului subsidiarităţii. cu valoare superioară în rang şi anterioară în timp punerii sale în lucru. In lipsa unei distincţii clare între tipurile de competenţe este preferabil să ne imaginăm o axă. Semnificaţia principiului subsidiarităţii pentru construcţia europeană poate fi pusă în evidenţă şi prin considerarea capacităţilor sale operatorii în diverse domenii. culturii marca subsidiarităţii fiind puternică. Curtea de Justiţie va fi mai puţin înclinată să-l recunoască şi să-l sancţioneze preferând juridicţia de speţă: în cazul educaţiei. operând cu criterii mai degrabă politice. Sancţionarea unui eventual conflict între norma naţională şi cea comunitară poate urma mai multe căi.sunt flexibile şi dinamice.

au avut în vedere extinderea reflexiilor UE spre problematica PESC şi spre consolidarea unor prevederi privind cel de-al treilea pilier. regiuni. grupuri. dar este necontrolabilă pentru celelalte două piliere a căror importanţă. Aparent sunt două direcţii de acţiune contrare dar nu în substanţa lor deoarece pe fundalul unei direcţii convergente de mişcare istorică. rămâne un principiu de filosofie politică ce inspiră autorii de tratate. însă. fie al Comisiei ori al unui Consiliu al Subsidiarităţii trecerea de la primul la ultimul organism accectuând componenta jurisdicţională. un grup de autori constată că principiul subsidiarităţii. Analizând aceste aspecte. Un control politic al principiului subsidiarităţii ar putea fi instituit fie la nivelul Consiliului European sau Consiliului de miniştri. pentru chestiunile legate de TUE. ulterioară a dreptului comunitar. Pledează în acest sens lucrările Consiliului European de la Portschach din octombrie 1998 care. în viitor. 47 . Juridicitatea principiului este afirmată pentru pilierul 1 al Comunităţilor europene. Tlioma potiivit căreia „în fond. particularitatea. şi este imperios necesar acest lucru. nefiind urmat de prevederi normative privind distribuirea competenţelor. popoare. Indiferent de soluţiile care se vor găsi echilibrării competenţelor la scară UE un lucru este sigur: principiul subsidiarităţii va rămâne un pilon de bază al construcţiei europene deoarece sintetizează (sau în orice caz încearcă acest lucru) sensul unei acţiuni convergente a tuturor agenţilor istorici ai Uniunii cu dorinţa păstrării identităţii lor (indivizi. culoarea locală. modul specific de a răspunde unor probleme cu cuprindere generală. atât timp cât art. De aici concluzia lui Fr.Dacă analizăm concluziile Consiliului European de la Edinbourg din 11-12 decembrie 1992 constatăm că în ordinea juridică principiul nu este încărcat cu consecinţe directe chiar dacă interpretarea şi verificarea conformităţii cu el sunt supuse controlului Curţii de justiţie a Comunităţilor. din punct de vedere al teoriei principiului subsidiarităţii nimic nu se opune justiţiabilitaţii lui în cadrul Tratatului de la Maastricht"7J Majoritatea autorilor care întreprind exegeza juridică a principiului subsidiarităţii constată lipsa unor criterii cât mai obiective posibil pentru aprecierea respectului sau non-respectului lui. naţiuni). este de conceput şi de dorit. constatabilă de-a lungul secolelor se poate păstra. 3B al TUE afirmă principiul constituţional general de valoare ierarhic superioară al subsidiarităţii există posibilitatea concretizării necesare în orice normă derivată. cel puţin prin vocea Marii Britanii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful