1

Pământul rotativ: teorie, fapt, sau ficţiune?1
Oh ce o mreajă încâlcită am ţesut, atunci când am învăţat prima dată să înşelăm! - Sir Walter Scott

Începând din vechime a fost evident că
luna se mişcă în jurul pământului. Acest lucru
este acceptat şi astăzi. Dar în trecut era de
asemenea, la fel de acceptat faptul că soarele
se mişcă în jurul pământului. Acest lucru nu a
fost din cauză că oamenii de atunci nu aveau
imaginaţie şi uitaseră să-şi imagineze mişcările
inexistente ale lor înşiși şi ale împrejurimilor
lor. Acesta a fost deoarece mulţi dintre ei îşi
făceau temele şi examinau toate dovezile din
faţa lor. Ei au ajuns la concluzia că (pământul)
era un obiect sferic (nu plat!), şi că această
sferă nici nu se roteşte în jurul ei, nici nu
rătăceşte prin spaţiu între şi în jurul altor
corpuri.
Contrar ipotezelor această natură
geostatică şi geocentrică a pământului a fost în
mod repetat testată şi verificată ca fiind reală.
Acest lucru a fost făcut timp îndelungat (mii de
ani), de către oameni liberi de toate categoriile,
cunoscători, civilizaţi, ce se presupuneau că
ştiu, cum ar fi: astronomi, filozofi ai naturii,
(adică oameni de ştiinţă), exploratori, profesori, comercianţi, marinari, navigatori şi diferiţi
alţi oameni liberi şi învăţaţi în multe domenii, (şi prin învăţaţi nu înţeleg doar şcoliţi ca şi
experţii instituţionalizaţi, omogenizaţi, şi sclavi salariaţi din timpurile moderne, care nu ar
îndrăzni să muşte mâna care îi hrăneşte).
Apoi, dintr-o dată, doar acum vreo 400 de ani în urmă, o bandă de astrologi ai curţii a
început să emită această idee că Pământul ar putea să se mişte în jurul soarelui, şi că soarele
stă nemişcat în centrul tărâmului ceresc (de aici afirmaţia că sistemul e unul solar). Cu toate
1

Traducere de pe http://abafte.blogspot.com/2008/05/earth-is-notrevolving.html#comment- formhttp://abafte.blogspot.com/2008/05/earth-is-notrevolving.html#comment-form

2

acestea, această nouă schimbare a minţii nu a fost însoţită de nici o nouă dovadă. A fost pur
şi simplu invocată şi s-a declarat că natura fixă a pământului trebuie să fie pusă în discuţie şi
în mod necesar respinsă ulterior. Apoi, întrucât s-au ridicat noi întrebări ca urmare a acestei
afirmaţii destul de nefondate, au fost invocate la existenţă subit diferite tipuri de mişcări ale
pământului şi, în consecinţă, au fost făcute calcule abstracte bazate pe viteza presupusă şi alte
atribute ale acestor mişcări imaginare... prezentând rezultatele ca şi cum acestea ar fi
măsurat o mişcare reală. Motivul major şi, în fapt, şi singurul pentru care a fost adus în
scopul de a justifica avansarea acestei idei a fost acela: modelul ptolemeic al universului
acceptat atunci a fost considerat ca nepotrivit pentru explicarea şi predicţia mişcărilor
planetelor aşa cum apar ele în cer (mai ales un tip special de mişcare: mişcarea retrogradă a
planetelor din cer).
Dar până la urmă rămânea (şi încă rămâne) faptul că un pământ staţionar, situat în
centrul universului, de asemenea poate explica aceste mişcări retrograde, cum au demonstrat
astronomul Tycho Brahe şi alţii. Şi, deşi sistemul de epicicluri al lui Ptolemeu a fost unul din
cele mai răspândite, acesta nu a avut monopol exclusiv. Au fost multe idei si mai multe
modele în circulaţie - cum ar fi cele ale lui Pitagora, Philolaus, Jean Buridan, Martianus
Capella, Nicolae Cusanus şi René Descartes pentru a numi doar câteva. La urma urmei, chiar
şi sistemul lui Copernic însuşi nu a fost, după cum a şi recunoscut, (a se citi versiunea iniţială
nerevizuită, şi anume prima ediţie a De revolutionibus orbium coelestium ), nimic mai mult
decât o reluare sinoptică ideilor deja existente şi diverse (parte geocentrice, parte
heliocentrice, ignicentrice2, zoocentrice...), idei pe care astronomul-preot3 german le
cunoştea, în special ideile unora cum ar fi Hicetas, Ecphantus, Heraclides şi Aristarh. Deci,
toţi aceşti ani - şi până acum - nimeni nu a reuşit vreodată să arate sau măcar să detecteze
vreo mişcare a Pământului în spaţiu. Totuşi, această lipsă totală de dovezi ştiinţifice nu este
recunoscută. În loc de aceasta ni se propovăduieşte o perdea de fum de spuse din auzite,
opinii populare, hotărâri organizatorice, majoritate de voturi, analogii superficiale, mărturii
ale „experţilor”, convingeri personale şi alte astfel de mijloace de persuasiune (dintre care
niciunul nu se califică a fi o dovadă ştiinţifică), în scopul de a sprijini teoria heliocentrică
potrivit căreia soarele este în centrul universului.
Heliocentrismul nu este o teorie plauzibilă logic (să nu mai vorbim de necontestat),
care să fie bazată pe date ştiinţifice, ci este, de fapt, bazat exclusiv pe o serie de presupuneri
care au fost construite de-a lungul ultimilor 200 de ani. De exemplu, multe (dar nu toate)
dintre afirmaţiile cu privire la distanţele astronomice dintre corpurile cereşti sunt inventate şi
puse în calcule pe presupunerea apriori că Pământul trebuie să se învârtă în jurul soarelui.
Dar apoi, în acelaşi timp, aceste distanţe asumate au o altă funcţie prin care acestea sunt
etalate ca un fel de dispozitiv petitio principii care să indice faptul că soarele trebuie să fie în
centru din cauza acelei distanţe! Mergeţi şi verificaţi.
Iată un exemplu de cum se face: ni se spune că soarele este prea mare pentru a gravita
în jurul Pământului. Dar staţi un pic, nu este mărimea soarelui determinată în primul rând,
2

focul în centru

3

Strămoșii lui Copernic au avut origini germane și poloneze. El nu a fost hirotonit preot, ci a fost canonic. (n.tr.)

3

prin asumarea cât de mare trebuie să trebuie să fie, în scopul de a permite o premisă
heliocentrică? Ba da, este! Mergeţi şi verificaţi asta. Alte presupuneri necesare includ:
1. Presupunerea oblicităţii pământului (pretinsa
„înclinare” a axei pământului), o variabilă
heliocentrică necesară la disperare, care nu are
nici o bază în lumea fizică în care soarele pur şi
simplu spiralează anual de la Tropicul
Cancerului la Tropicul Capricornului. Ambele
aceste linii de latitudine tropicală nu sunt
înclinate - ele sunt la un unghi de 0° (= paralele),
cu ecuatorul. Cuvântul „tropic” însuşi vine de la
grecescul tropos, adică întoarcere, referindu-se
la faptul că soarele „se întoarce” la aceste linii
care nu sunt înclinate nicicum,
2. Presupusa orbitare a pământului în jurul soarelui,
la niveluri diferite de viteză (orbitează la o viteză
mai mare la un moment dat, şi apoi merge relativ
mai lent de la un altul - apoi înapoi mai repede
din nou), dar într-un fel, toată această presupusă
schimbare de viteză rămâne neobservată,
3. Luna, de asemenea, fiind trasă de-a lungul exact la aceleaşi nivele de viteză
(sincronizată complet 100% cu pământul în rostogolire) în ciuda faptului că se află la
sute de mii de kilometri distanţă de el (!) Acum, ce ziceţi de asta?,
4. Chiar şi gazul atmosferic (aerul), fiind ataşat de suprafaţa pământului (din nou,
complet sincronizat, dar cumva (în acelaşi timp) curge liber suficient pentru a sufla în
orice direcţie). Acestea sunt doar mostre ale absurdităţilor niciodată detectate,
niciodată observate ştiinţific care sunt necesare pentru a salva aparenţele modelului
heliocentric.
Faptele sunt fapte
Heliocentriştii sunt cunoscuţi ca indicând anumite caracteristici geofizice şi
astronomice ca argumente pe care le pretind pentru susţinerea concepţiei lor centrată pe
soare. De exemplu, ei susţin că zona Cape Canaveral din Florida este aleasă ca o locaţie
pentru centrul de lansare a rachetelor de la NASA, deoarece este unul din cele mai sudice
puncte de pe continentul american şi, prin urmare, cel mai aproape de ecuator. Se aduce
acelaşi argument în ceea ce priveşte motivul pentru care Centrul european de lansare a
rachetelor este situat în Guyana Franceză (în America de Sud). Se presupune că ar trebui să
fie un avantaj de a fi aproape de ecuator atunci când scopul este de a pune un vehicul pe
orbită: presupusa „rotaţie” a pământului ar crea o forţă centrifugă care se presupune că
„ridică”, rachetele. Ei bine, adevărul este că nu există nici un avantaj real: Centrul spaţial
chinezesc Jiuquan se găseşte în nordul extrem al ţării. De ce au ales chinezii această locaţie,
atunci când au pe teritoriul vast mult mai spre sud, care este mai aproape de ecuator? De fapt,
porţiunile din sudul Chinei sunt mai aproape de ecuator decât staţiunea lor spaţială
chinezească nordică, de unde se aruncă pe orbită taikonauţii lor. S-a raportat de asemenea că
ruşii sunt în curs de dezvoltare un nou dispozitiv de lansare în spaţiu, care va fi situat într-o
locaţie mult mai departe de ecuator decât cosmodromul actual de la Baikonur în Kazahstan.

4

Aici este ştiinţă aplicată care furnizează dovada practică că, spre deosebire de afirmaţiile
helio-povestitorilor, o rachetă lansată tangenţial de la ecuatorul pământului nu oferă cu
adevărat avantaje suplimentare pentru viteza de desprindere!
Venind mai aproape de presupusa existenţă a unei „forţe centrifuge ecuatoriale” la
suprafaţa unui pământ „rotativ” (şi alte aiureli
heliocentrice) este ca şi cum te-ai apropia de o
piscină de apă aparentă în deşert: se dizolvă şi
dispare chiar în faţa ochilor tăi într-un mod
spectaculos! Un alt argument fantasmagoric pe
care îl aduc din când în când unii susţinători ai
sistemului solar, este cel al momentului inerţial. Ce cred teoreticienii mişcării pământului că
este substanţa (sau câmpul vectorial), care se presupune că exercită o forţă gravitaţională
imensă pe moleculele de aer care împiedică atmosfera din jurul pământului să rămână în
urma presupusului pământ în mişcare (cum
este cazul pentru comete)? Răspunsul lor?:
Nimic. În schimb, heliocentriştii propun de
obicei o analogie frauduloasă a modului în
care mişcarea pământului este comparabilă cu
o persoană ce merge într-un tren aflat în
mişcare. Ei susţin că, întrucât pietonul din
interiorul trenului se simte mai mult sau mai
puţin, la fel ca şi cum el sau ea se simte atunci
când merge pe pământ se presupune cumva că
aceasta ne asigură că pământul ar putea, de
asemenea, să se deplaseze fără să simţim.
Problema cu această analogie este desigur faptul că, odată ce persoana din interiorul
trenului deschide o fereastră şi se confruntă cu elementele, el sau ea va simţi destul de repede
care e viteza reală cu care se deplasează trenul! Prin urmare, singura analogie corectă pentru
cineva care merge pe pământ este cineva care merge într-un tren deschis sau mai bine - pe
acoperişul unui tren în mişcare. Ce se va întâmpla atunci? Ei bine, persoana va întâlni o forţă
care este proporţională şi în direcţia opusă trenului care se deplasează.
Dar de ce? Nu se presupune să urmeze trenului, la fel cum ni se spune că atmosfera se
pretinde că face acest lucru prin sincronizarea cu pământul ce se presupune că se roteşte mai
repede decât glonţul? Se pare că heliocentriştii au decis să suspende legile fizicii
(aerodinamica) doar pentru acest caz al unei atmosfere ce se agaţă de un pământ în mişcare!
Dar totuşi, cumva, această lege de mişcare indispensabilă ar trebui să se aplice în toate
celelalte cazuri de corpuri mişcătoare din univers?! Această contradicţie este adoptată pe
tăcute în scopul de a ascunde faptul că există o forţă care cauzează o tracţiune de aer sau
frecare, care nu a fost acolo înainte de sosirea trenului. Frecarea cu suprafaţa pământului nu
era acolo, deoarece, spre deosebire de tren, pământul nu se mişcă!

5

Ajungând la vârful (şi fundul) chestiunii
Steaua a cărei locaţie este cea mai apropiată de punctul vertical de deasupra polului
nord (= polul ceresc) este Polaris, alias Steaua Nordului, în jurul căreia toate celelalte stele
par să se rotească (aşa cum se văd în timpul nopţii). Acum, de ce doar o singură stea este stea
polară pe tot parcursul anului? Toate tipurile de alte stele ar fi trebuit la rândul lor să devină
stele polare, dacă pământul se sucea în jurul soarelui. Dar din moment ce nu este cazul şi
Polaris rămâne cea mai nordică dintre stele pe tot parcursul anului, aşa cum se vede în
fotografiile traiectoriilor stelare (vezi pozele de mai jos), aceasta poate însemna doar că
pământul nu orbitează în jurul soarelui. Mai mult decât atât, un pământ în mişcare şi care
orbitează ar fi cauzat ca dârele de stele să apară ca linii (spirale) în loc de urme complet
circulare pe care le observăm noapte după noapte, şi, prin urmare, formele constelaţiilor s-ar
fi schimbat în mod considerabil pe parcursul unui singur an. Deci, ceea la ce ne uităm este
ceea ce este adevărat: stele care orbitează pământul o dată pe zi siderală, adică timpul necesar
pentru un obiect ceresc de se a roti 360°. Pentru stelele din jurul pământului este: 23 de ore,
56 minute şi 4.091 secunde.
Adevărul are o cale de a fi indestructibil. Acesta poate sau nu poate fi de popular la un
moment dat, poate fi chiar abia vizibil, dar este întotdeauna acolo. Şi se pare că de fapt,
adevărul stă în calea „ştiinţei”! Fizica teoretică modernă (non-aplicată, adică „pură”), nu este
determinată de fapt de ştiinţă, ci de ordinea de zi. Ea este populată cu academisme politizate
la greu. Ea a devenit nimic mai mult decât un simulacru de exerciţiu de propagandă de
elocinţă goală cu falsă autoritate. Inventatorul lumii electrice în care trăim, Nikola Tesla a
fost pe fază atunci când a remarcat că ştiinţa modernă non-aplicată a devenit nimic mai mult
decât indulgenţă manipulativă în „experimente de gândire” fantasmagorice şi matematică
abstractă, care nu au legătură cu realitatea. În loc de teorii care să fie adaptate realităţii, ceea
ce avem este invers: realitatea este ajustată sau de fapt complet răsturnată, pentru a se potrivi
teoriilor şi modelelor potrivit ordinii de zi.

6

Un caz în acest sens este momentul când un astronom numit James Bradley (16931762) a folosit telescopul colegului/şefului său Samuel Molyneux şi a propus că pe parcursul
unui an, o stea care era deasupra locului unde era sediul în Londra (numită Gamma
Draconis), trasează o elipsă mică. Acest lucru a fost folosit pentru a susţine argumentul
heliocentric că Pământul are o orbită eliptică în jurul soarelui. Fizicianul, astronomul şi
matematicianul Ruggero Giuseppe Boscovich (1711-1781) a dorit să afle dacă ipoteza lui
Bradley a fost corectă şi a propus că un telescop umplut cu apă (caz în care lumina se va
deplasa mai lent în apă), şi îndreptat către stea ar trebui să conducă la elipse observate ce sunt
din ce în ce mai mari la aceeaşi rată de ori în cazul în care Pământul a fost în mişcare (prin
urmare, dacă nu ar fi nici o diferenţă, atunci Pământul ar fi staţionar). Totuşi acest experiment
ştiinţific nu a fost efectuat. Un alt om de ştiinţă, François Dominique Arago (1786-1853) a
pus o foaie de sticlă sub telescopul său şi a observat că, atunci când a mişcat sticla, imaginea
luminii stelare la care se uita a refractat şi s-a mutat odată cu hârtia. Arago s-a aşteptat să
existe o serie de unghiuri diferite de refracţie, deoarece pământul se presupune că este în
mişcare, adică ar trebui să existe o varietate de mişcări diferite, din cauza poziţiilor şi
vitezelor Pământului la diferite momente ale zilei şi anului.
Cu toate acestea rezultatul a contrazis aşteptările: nu au existat variaţii în diferite
perioade ale anului. Apoi, ceva mai târziu, un anume George Biddel Airy (1801-1892) a
decis să testeze ideea lui Boscovich a unui telescop umplut cu apă, în scopul de a testa teoria
heliocentrică a aberaţiei propusă de Bradley la un secol după ce a fost propusă pentru prima
oară. El a descoperit că nu exista nici o schimbare în aberaţia prin apa refractară pe un
Pământ presupus „în mişcare”. Airy nu a observat o elipsă mai mare şi, ulterior, experimentul
a fost declarat un „eşec”. Deci, de aceea acum este denumit în mod obişnuit Eşecul lui Airy.
Amuzant faptul că - a fost desigur un eşec în sensul că a eşuat dovedirea heliocentrismului.
Deci, ce a arătat atunci? Acesta a arătat că doar o parte a fost în mişcare şi întrucât a fost
partea stelei, înseamnă că Pământul a fost tot timpul staţionar! În 1887 a fost unul dintre cele
mai importante experimente din istoria fizicii şi a fost realizat de Albert Michelson şi
Edward Morley la ceea ce este acum Case Western Reserve University. Acest experiment cu
interferometru este, de obicei, menţionat ca experimentul Michelson-Morley.
Deoarece pământul este în mişcare, era de aşteptat ca fluxul de eter de-a lungul
Pământului ar trebui să producă o abatere eter detectabil, pe care interferometrul special
construit să-l măsoare. Deşi ar fi posibil ca mişcarea pământului să se sincronizeze cu cea a
eterului la un moment dat în timp, nu era fost posibil ca pământul să rămână în repaus cu
privire la eter în orice moment, din cauza variaţiei atât în direcţia şi viteza de mişcare a
pământului. Aşa-numitul rezultat nul al experimentului nu a putut fi reconciliat cu
presupunerea că Pământul este în mişcare. Alte experimente similare au fost efectuate ulterior
(de exemplu, experimentul Trouton-Noble). După 17 ani de criză (singura alternativă şi de
temut fiind admiterea că Pământul este în repaus), un obscur funcţionar de birou de la Basel,
Elveţia a oferit o a treia cale, „soluţia finală” pentru lumea victoriană înfăşurată de soare, la
începutul unui nou secol: sfârşitul realităţii fizice în fizică!

7

Dar, contrar multor presupuneri superficiale concepţia
geostatică şi geocentrică nu a murit niciodată. De exemplu,
chiar până după primul război mondial (1920) au existat
organizaţii care au refuzat în mod deschis să accepte
perspectiva copernicană/galileană. Biserica Luterană Sinodul
Missouri a fost una dintre cele la care ideea de univers centrat
pe soare nu s-a impus. Cu alte cuvinte, a fost un război
mondial devastator al civilizaţiei pentru a înlătura în cele din
urmă cosmologia geocentrică din cadrul concepţiilor oficiale
din lumea dezvoltată. Dar asta
a fost doar un preludiu la
reapariţia ei în perioada
postbelică
prin
mulţi
profesionişti distinşi: Walter
van de Kamp (Inima materiei & De Labore Solis), Gerardus D.
Bouw (Cu orice vânt de învăţătură), Marshall şi Sandra Hall,
Malcolm Bowden, James Hanson (Un nou interes în
geocentricitate), Paul Ellwanger, Richard G. Elmendorf
(Impostura heliocentrică: O investigaţie critică a Pendulului
Foucault), Edward F. Hills (Ştiinţa în era spaţială), Robert
Bennett, Robert Sungenis... şi aşa mai departe. Urmează o
descriere în istoria recentă a sistemelor de cosmosului de către
autoarea Paula Haigh:
„Pentru a început, există în prezent cel puţin cinci surse bune pentru a
obţine adevărul în această problemă importantă a geocentricităţii. Prima
dintre acestea este inclusă în lucrările ştiinţifice extinse ale savantului francez
catolic, Fernand Crombette (m. 1970). Lucrările sale nu au fost încă traduse,
dar unele dintre ele au fost expuse în limba engleză, şi toate pot fi obţinute de
la Cercle Scientifique et Historique [CESHE]. "Biblia nu face greşeli", a fost
cuvântul de ordine al acestui talentat om de ştiinţă catolic. În al doilea rând,
este lucrarea de primă mână a lui Solange Hertz intitulată Retractarea.
Lucrarea doamnei Hertz dispune totdeauna de o dimensiune spirituală care nu
se găseşte în altă parte. Este darul ei unic. În al treilea rând, este lucrarea
savantului olandez [-canadian] protestant Walter van der Kamp (m. 1998),
fondator al Societăţii Tychoniene (Canada) şi jurnalul său trimestrial,
Astronomul biblic , anterior cunoscut sub numele de Buletinul Societăţii
Tychoniene. Dl. Van der Kamp a publicat o carte intitulată De Labore Solis:
Eşecul lui Airy reconsiderat [1988]... În al patrulea rând, un discipol al lui
Van Der Kamp, dr. Gerardus Bouw, astronom profesionist, om de ştiinţă,
specialist în calculatoare şi editorul actual al Astronomului biblic a scris o
carte intitulată Cu orice vânt de învăţătură: perspective biblice, istorice şi
ştiinţifice ale geocentricităţii.

8

Ar trebui, totuşi, să luăm aminte la prejudecăţile foarte anti-catolice
ale dr. Bouw, care uneori îl determină să denatureze istoria. În cele din urmă,
a apărut de curând Pământul nu este în mişcare de Marshall Hall. Lucrarea
acestuia este o abordare de chintesenţă tipic populară a acestui subiect dificil,
şi lui i se datorează mult aducerea în arenă a fizicii matematice moderne, până
la nivelul de nostru al muritorilor analfabeţi ştiinţific. Oricare ar fi
deficienţele cărţii lui Hall, este imposibil să nu se bucuri de panaşul său
literar. Inutil să spun, nici una dintre aceste lucrări nu este cunoscută dincolo
de un cerc foarte restrâns de persoane interesate, deoarece, contrar lucrurilor
impuse de mass-media, există foarte puţină ştiinţă adevărată în zilele noastre.

În loc de aceasta, lucrăm sub un imperialism ştiinţific, care, după ce
a uzurpat locul teologiei şi al metafizicii în ierarhia reală a ştiinţelor,
impune copiilor de şcoală nevinovaţi şi dependenţi de TV, propria
ideologie preferată heliocentric-evoluţionistă la care adaptează fiecare fapt
empiric. Acest establishment monstruos de sofistică academică stăpâneşte
fiecare aspect al vieţii intelectuale de astăzi şi a reuşit să convingă aproape
toată lumea că această ştiinţă pe nedrept numită astfel este posesorul unic
şi distribuitor al tot adevărului şi raţionalităţii. Dar adevărul este irezistibil
şi va izbucni de sub greutatea moartă a erorii vrând-nevrând, uneori aici,
uneori acolo, ca într-o notă de subsol în Naşterea unei fizici noi a lui
Bernard Cohen. Ascunsă artistic printre unele detalii din viaţa lui Galileo,
vom găsi această bijuterie de admitere: "Nu există nici o observaţie
planetară prin care noi pe Pământ să putem dovedi că Pământul se mişcă
pe o orbită în jurul soarelui." Sir Fred Hoyle este citat de Walter van der

9

Kamp în cartea sa ca admiţând că modelul geocentric al universului este
nici mai rău şi nici mai bun decât cel heliocentric. Lucrările enunţate mai
sus citează multe alte admiteri de natură similară ale oamenilor de ştiinţă ai
timpului nostru.”
Dr. Robert Sungenis subliniază sofismele care este necesare pentru a menţine
credinţa curentă absurdă în heliocentrism:
„"Quasarii" sunt ceea ce a dus oameni ca [Stephen] Hawking să
observe că Pământul a fost în centrul universului. [James Clerk] Maxwell a
spus că există spaţiu absolut, baza geocentrismului, şi ecuaţiile sale o
dovedesc. Einstein a spus că nu. Certaţi-vă cu ei. În ceea ce-l priveşte pe
Einstein, dacă vreţi să credeţi că lungimile se micşorează atunci când un
obiect se mişcă, schimbări de timp în proces, precum şi creşteri de masă,
doar astfel încât să puteţi explica anomaliile experimentului Michelson,
este dreptul dvs., dar aş presupune să răspund spunând că masa, timpul
şi lungimea rămân aceleaşi şi Pământul nu se mişcă, şi eu sunt la fel de
"ştiinţific" ca dumneavoastră, ca să zic aşa.”
Următorul fragment este de jurnalistul evreu Amnon Goldberg:
„Bertrand Russell a recunoscut că "dacă Pământul se roteşte o dată pe
zi de la vest la est, aşa cum a învăţat Copernic, sau cerurile se rotesc o dată
pe zi de la est la vest, cum au susţinut predecesorii săi, fenomenele observate
vor fi aceeaşi; trebuie făcută o ipoteză metafizică". Cu toate acestea, astăzi
toată lumea "ştie pur şi simplu" că pământul se învârte în jurul soarelui
(heliocentrism). Noi nuputem simţi mişcarea noastră prin spaţiu, şi nici un
experiment n-a dovedit vreodată că pământul este, de fapt, în mişcare", admit
ucenicii de bază a lui Einstein. "Dovezile" invocate cum ar fi fenomenul
aplatizării pământului (uşoară aplatizare la poli), Efectul Doppler
(modificarea aparentă în frecvenţa de lumină ca şi cum s-ar depărta de
observator), Efectul Sagnac, aberaţia stelară şi paralaxa [stelară], nutaţia
curentul stelar Herschel, forţa Coriolis (cauza pentru care apa tinde să
curgă sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică, în sens antiorar în sud),
şi Pendulul lui Foucault (care poate fi văzut la intrarea Muzeului de Ştiinţă, S.
Kensington), sunt mai uşor de explicat şi cuprinzător prin rotaţia întregului
univers în jurul pământului la fiecare 24 de ore. Nici un experiment nu a mai
fost efectuat cu persistenţă chinuitoare, şi cu precizie meticuloasă, şi în orice
mod imaginabil, decât ca acelea care au încercat să detecteze şi să măsoare
mişcarea Pământului. Cu toate acestea, toate în mod constant şi continuu au
dat o viteză a pământului de exact ZERO mph (...).

10

Sute de experimente nu au reuşit să detecteze măcar o fărâmă din viteza pretinsă de
translaţie de 67,0004 mph şi cea de rotaţie de 10005 mph a pământului. Nu numai că nu poate
fi infirmat faptul că „Pământul în veac stă” (Eclesiast I, 4) şi nu are nici o viteză; nu poate fi
infirmat faptul că pământul este centrul universului. Şi truda a mii de cercetători exasperaţi,
în experimente extrem de variate ca Arago, inducţia De Coudre, Fizeau, tracţiunea Fresnel,
Hoek, laserele lui Jaseja, Jenkins, Klinkerfuess, interferometria Michelson-Morley,
polarimetria Lordului Rayleigh, cuplul Trouton-Noble, şi celebrul experiment „eşecul lui
Airy”, toate la un loc nu au reuşit să demonstreze nici o mişcare de rotaţie sau de translaţie
pentru pământ de vreun fel”.
Aici este un extras din Retractându-l pe Galileo de scriitoarea catolică Solange Hertz:
„Vorbind de limitările metodei experimentale pentru a ajunge la certitudine, Pierre
Duhem, eminentul fizician francez, a scris în 1908:
„Să presupunem că ipoteza lui Copernic a fost capabilă să explice
toate aparenţele cunoscute. Ce poate fi concluzionat este că aceasta ar putea fi
adevărată, dar nu e şi neapărat să fie aşa, căci pentru a legitima această ultimă
concluzie, va trebuie să se dovedească faptul că nici nu alt sistem de ipoteze
nu s-ar putea imagina care ar putea explica apariţiile la fel de bine.”
Mai demult Alexander von Humboldt a recunoscut:

4

107.820 km/h
1.609 km/h

5

11

„Am cunoscut deja de o bucată de vreme că nu avem nici o dovadă
pentru sistemul lui Copernic... dar eu nu îndrăznesc să fiu primul care-l
atacă.”
Cu alte cuvinte, ideea că pământul se învârte în jurul soarelui a devenit dogmă, refuzul
ei îţi atrage automat excomunicarea din establishmentul ştiinţific. În ceea ce priveşte masele
necugetătoare, o minciună trebuie să fie doar sistematizată în manuale pentru a trece
drept adevăr. Atunci când se confruntă cu cereri de fundamentare a afirmaţiilor lor, adepţii
heliocentricităţii nu se ridică mai mult decât la argumentele ad hominem, împingându-i pe
geocentrişti la contingentul manipulator de fundamentalişti, nebuni mărginiţi sau de membri
gratuiţi în societatea Pământului plat. Faptul că binecunoscutul experiment MichelsonMorley, făcut în 1887 pentru a demonstra teoria, a explodat şi de fapt pare să sprijine
geocentricitatea, sau cel puţin o inerţie pământească, nu poate fi depăşit.
De atunci nu s-a mai realizat nici un progres semnificativ în această direcţie.
Heliocentricitatea nu numai că rămâne nedovedită, dar fizica newtoniană, care a fost sprijinul
său principal, este contestată deschis, dacă nu chiar discreditată, încă de când Maurice Allais
şi alţii au demonstrat experimental că teoria gravitaţiei a lui Newton nu mai poate explica
fapte dovedite. Oamenii de ştiinţă creaţionişti din întreaga lume cum ar fi cei organizaţi de
CESHE 1 în Belgia şi Franţa, realizează progrese serioase faţă de vechile mituri, pe care chiar
ateii încep să le abandoneze.”

12

Iată câteva detalii cu privire la aceasta din Farsa heliocentrică de James V. Forsee:
„Cine ar dori să exploreze eforturile omului de a dovedi că Dumnezeu a greşit ar trebui
să investigheze următoarele: revoluţia presupusă a Pământului în jurul soarelui poate fi
studiată cu experimentul Bradley, paralaxa stelară, bucla anuală a lui Pluto, intensificarea de
meteori după miezul nopţii, deplasări anuale stelare Doppler, şi aşa mai departe. Presupusa
rotaţie (răsucire) poate fi studiată arătând aplatizarea Pământului, modelele eoliene, forţa
proiectilelor şi a navelor spaţiale, forţa corpurilor ce cad prin aer, observarea directă de pe
lună, Efectul Coriolis, şi aşa mai departe.
Pendulul lui Foucault a fost dovedit a fi o invenţie care nu dovedeşte nimic. Este
pământul cel care se învârteşte sau corpurile cereşti fac mişcarea? Sau, pentru a folosi
expresia nebuloasă din ştiinţă: "Există un fenomen inexplicabil care să fie luat în
considerare?" Studiaţi-le pe toate. Gândirea la rece ar trebui să vă facă să recunoaşteţi faptul
că nu există dovezi concludente pentru a demonstra teoria lui Galileo. Chiar şi mai puternice
instrumente dovedesc concludent numai mişcarea - dar mişcarea cui? Poate că experimentele
cele mai notabile sunt "eşecul lui Airy" şi experimentul Michelson-Morley. Acestea două sunt
"obligatorii" pentru orice studiu serios în acest subiect interesant. Astronomul regal al
Angliei, George Biddel Airy (1801-1892), a efectuat în 1871 un experiment stelar, care a
ajuns să fie cunoscut sub numele de "eşecul lui Airy". Soluţia simplă la toate problemele
ridicate în acest experiment a fost că pământul este în repaus, imobil, în spaţiu absolut (...)
Dar, lovitura zdrobitoare dată heliocentrismului a fost experimentul Michelson-Morley, şi toţi
cei care au încercat să-l imite sau să-l perfecţioneze.
Experimentul lor clasic din 1887 a fost [ironic] un alt efort conceput pentru a-l
justifica pe Galileo. Dar este, de asemenea, efectul invers. Ei au emis un fascicul de lumină pe
două oglinzi în direcţii perpendiculare şi au reflectat lumina înapoi la sursa lor. Luminile s-au
întors în acelaşi timp, indiferent de locaţie, anotimp, altitudinea sau orientarea instrumentelor.
Rezultatul aşteptat era că raza de lumină care rulează în paralel cu "presupusa" traiectorie a
orbitei Pământului va reveni mult mai repede. Pentru cei care doresc informaţii ştiinţifice
detaliate despre experimente care susţin geocentrismul, căutaţi experimentele tracţiunii
Fresnell şi experimentul lui Arago (Livingston). Studiaţi experimentul Trouton-Noble,
efectul de [auto-]inducţie (Des Coudres), testul de rotaţie a luminii polarizate (Strutt),
efectul Aharanov-Bohm (Erlichson), şi schimbarea de fază a electronilor într-un
supraconductor (Jacklevic)... În De Labore Solis Walter van der Kamp expune destul de uşor
erorile lui Einstein.
Pentru cei care doresc să exploreze acest lucru mai bine, vă indicăm pp. 39-51 ale
acestei lucrări remarcabile. Teoriile lui Einstein nu infirmă geocentrismul. La sfârşitul unei
scrisori din Buletinul Societăţii Tychoniene, Nr 54, Charles Long, Ph.D. din Minnesota,
explică convingător lipsa concluziilor tranşante: „Einstein este cel care a alcătuit Teoria
Generală a Relativităţii. Baza acestei teorii este că toate mişcările este relative! Einstein a
scris ecuaţiile sale care descriu modul în care funcţionează Universul. În cazul în care
pământul se învârte şi stelele sunt în repaus - ecuaţiile explică toate observaţiile. Dar dacă
pământul este în repaus şi stele se învârtesc - ecuaţiile explică din nou toate observaţiile. Ele
trebuie să facă aceasta, deoarece teoria începe cu presupunerea că toate mişcările sunt
relative. Nu se poate spune cu certitudine că există ceva în repaus. La alegerea dvs. - ecuaţiile
relativităţii generale ies la fel. Einstein a pus (Principiul lui) Mach într-o formă matematică şi
ceea ce a apărut este cu siguranţă una dintre creaţiile finale ale minţii umane. Ca şi Galileo,

13

alchimistul Newton, şi mulţi alţii, care susţin ştiinţa atee, Einstein n-a dovedit nimic. Chiar
filosoful ateu, Bertrand Russell (1872-1970), afirmă în mod corect:
Dacă pământul se roteşte o dată pe zi de la vest la est cum a învăţat
Copernic, sau cerurile se rotesc o dată pe zi de la est la vest, cum au crezut
predecesorii lui, fenomenele observabile vor fi exact la fel. Aceasta arată
un defect în dinamica newtoniana, deoarece o ştiinţă empirică nu ar
trebui să conţină o ipoteză metafizică, care nu poate fi niciodată
dovedită sau infirmată de observaţie.
Aceşti oamenii de ştiinţă influenţat de
ocultism au pătruns fraudulos în domeniul
sacru al metafizicii, acea filosofie înaltă, care
încearcă să explice metodic realităţi ultime. Şi
această infracţiune, a tras imediat un semnal de
alarmă în secolul al XVI-lea în Biserică, în special
de către cei sensibili şi educaţi. Neavând nici o
competenţă de funcţionare într-un cadru metafizic,
eşecul ştiinţei putea fi prezis de la început; efortul
ei de a dovedi geocentrismul greşit nu a reuşit.
Dar, pentru a continua - însuşi numele de
„Einstein” (salvatorul heliocentrismului) este
„sacru”, şi sinonim cu „geniu”, datorită
propagandei conspirative atât de bine difuzate.
Şi, în plus faţă de erorile sale aşa cum au
fost detaliate în De Labore Solis, să nu mai vorbim
de eroarea comună printre autorii care confundă
relativitatea lui Newton cu cea a lui Einstein,
fantezia celui din urmă nu pot fi reconciliată cu
efectul Sagnac. Acest experiment arată că viteza
luminii nu este aceeaşi în orice direcţie, în timp
ce teoria relativităţii spune că este aceeaşi în orice
direcţie.(...) Şi mai este şi „problema distribuţiei
quasarilor.” În 1976, un heliocentrist de acest fel,
Y. P. Varshni, a analizat spectrele a trei sute
optzeci şi cinci quasari (cele mai îndepărtate stele cunoscute faţă de pământ). O sută
cincizeci şi doi dintre ei au căzut în cincizeci şi şapte de grupuri, toate care au avut aceeaşi
deplasare spre roşu. Această ipoteză a deplasării spre roşu nu este dezbătută printre
astronomi. Să-l cităm pe Varshni, care ajunge la concluzii paradoxale:
„Pământul este într-adevăr centrul universului. Aranjamentul
quasarilor pe anumite cochilii sferice este numai cu privire la pământ.
Aceste cochilii ar dispărea dacă ar fi privite dintr-o altă galaxie sau quasar.
Acest lucru înseamnă că principiul cosmologic va trebui să dispară. De
asemenea, aceasta implică faptul că un sistem de coordonate fixat pe
pământ va fi cadrul de referinţă preferat în univers. Prin urmare, atât

14

Teoria generală cât şi cea specială a relativităţii trebuie să fie abandonate
pentru scopuri cosmologice.”
Iese Einstein.
Pe scurt, manualele moderne mint atunci când susţin dovezile pentru heliocentrism.
După patru sute de ani, „se pare”, că Dumnezeu are dreptate. N-am „evoluat” acum în cerc
complet la concepţia de dinaintea secolului XVI? Sf. Robert Bellarmin6 nu a văzut nici o
dovadă şi nici Van der Kamp, care a spus: „numeroase experimente au confirmat stabilitatea
(geocentrismului); nici una nu l-a dislocat.” Înainte de concluziile secţiunii ştiinţifice a
acestui studiu, să luăm în considerare pentru un moment presupusa vechime a pământului,
variind în miliarde de ani, evoluţia şi descendenţa omului din forme de viaţă inferioare, teoria
abstractă a relativităţii, universul în expansiune, „găurile negre”, viaţa pe alte planete întreaga panoplie a miturilor organizate. Fiecare dintre aceste teorii, travestite în adevăr, îşi
are originea în tatăl minciunii. Presupusa existenţă implicită a formelor de viaţă pe planetele
îndepărtate este o excrescenţă naturală a heliocentrismului. Acest mit, de asemenea, este
eretic şi datează cel puţin de pe vremea Sf. Bonifaciu, în secolul al optulea. Aceste fiinţe
presupuse (precursorii lui homo sapiens), într-un univers aflat în expansiune, enorm (ba chiar,
fără limite), în conformitate cu punctul de vedere contemporan în astronomie (care este
„acentric” - fără centru), nu ar fi descendenţi ai lui Adam şi, prin urmare, nu ar putea fi
răscumpăraţi de suferinţa şi moartea lui Hristos pe Cruce. Întreaga întrupare este în
compromisă.”
Malcolm Bowden a rezumat tot corpul de dovezi cum ar fi:
(A) experimentul Sagnac [numit şi Interferenţa Sagnac] a dovedit că eterul este cel care
poate fi folosit ca un cadru de referinţă pentru mişcări. Aceasta demolează teoriile
relativităţii a lui Einstein;
 (B) Utilizând eterului ca un cadru de referinţă, experimentul Michelson-Morley a
arătat că NU ne rotim în jurul soarelui;
 (C) experimentul lui Airey a dovedit că lumina stelară venea deja pe pământ la un
unghi, fiind purtată de către un eter rotativ;
 (D) Experimentul Michelson-Gale [numit de asemenea experimentul Michelson-GalePearson] a arătat că eterul merge în jurul pământului staţionar cu o rotaţie pe zi.
(Alternativa după care Pământul s-a rotit odată pe zi într-un eter staţionar este
infirmată de experimentul lui Airey. Notă - ca să fim pedanţi, experimentul lui Airey a
implicat măsurători de unghi mic, ca urmare a „vitezei mari a pământului în jurul
soarelui” de 30 km/s. Rotaţia pământului la ecuator este de doar 0,45 km/s şi este prea
lentă pentru a înregistra orice schimbare de unghi.)
În propriile lor cuvinte
Fizicianul olandez Hendrik Lorentz (cel cu ecuaţiile de translaţie Lorentz, baza
teoriei generale a relativităţii) a constatat că:

6

Sfânt catolic dar nerecunoscut în ortodoxie

15

"Pe scurt, totul se petrece ca şi cum pământul ar fi nemişcat..."
Marele său contemporan Henri Poincaré a
mărturisit:
„O mare parte din cercetare a
fost efectuată în ceea ce priveşte
influenţa
mişcării
pământului.
Rezultatele au fost întotdeauna negative
(...) Noi nu avem nici un mijloc de a
descoperi dacă suntem sau nu într-o
mişcare uniformă de translaţie...”
Arthur Eddington a îndrăznit să afirme că:
„Nu a fost doar o alternativă;
viteza adevărată a pământului prin
spaţiu s-ar putea întâmpla să fie zero.”
Wolfgang Pauli a recunoscut:
„Eşecul multelor încercări de a măsura terestru efectele de mişcare
a pământului pe fenomene fizice ne permite să... [Pauli sugerează să trecem
la abstractele teorii ale lui Einstein, "trapa de evacuare a heliocentricităţii"
bazate pe experimente de gândire]”
Lincoln Barnett este de acord:
„Nici un experiment fizic nu a dovedit vreodată că de fapt pământul
este în mişcare.”
Şi unul dintre participanţii principali la experimentul care îi poartă numele (Albert A.
Michelson), uimit de rezultatele care au mers contra propriului său reflex heliocentric:
„Această concluzie contrazice direct explicaţia... care presupune că
pământul se mişcă.”
Astronomul Sir Fred Hoyle rezumă astfel:
„Astăzi nu putem spune că teoria lui Copernic este "corectă" şi teoria
lui Ptolemeu este "greşită", în orice sens semnificativ (...), astăzi, ştiinţa este
blocată în paradigme Fiecare bulevard este blocat de convingeri care sunt
greşite, şi dacă să încercaţi să obţineţi ceva publicat într-un jurnal de astăzi,
veţi acţiona împotriva unei paradigme, iar editorii vă vor refuza.”

16

Concluzie
Sistemul de geostatic, geocentric a universurilor este o realitate dovedită,
demonstrabilă şi predictibilă - ceea ce face ca teoria heliocentrică să nu fie decât un zbor ireal
de fantezie. Sau cum a zis Friedrich Nietzsche:
„... În timp ce Copernic ne-a convins să credem, contrar tuturor
simţurilor, că pământul NU stă fix, Boscovich ne-a învăţat să lepădăm
credinţa în ultimul lucru care "stă fix" pe pământ: credinţa în "substanţă",
în "materie", în reziduul pământesc şi particula-atom - este cel mai mare
triumf asupra simţurilor care a fost câştigat până acum pe pământ.”
Aha! Cineva este în sfârşit cinstit. Deci, ce totul se reduce la asta: atunci când
omenirea cedează la nevoile sale şi răzvrăteşte împotriva Creatorului său, devine un fugar un vagabond („Dumnezeu este mort”, „fă ceea ce vrei, aceasta este întreaga lege”...), şi care
duce inevitabil la „eliberarea” de sens în sine! Deci, atunci această teorie a ştiinţei naturale a
unui „Pământ în mişcare” nu este nici ştiinţifică, nici teorie, ci doar o aiureală.
Adevărul este... mai ciudat decât ficţiunea. - Lord Byron

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful