CUPRINS

• • • • • • • • CLAUDIU MORUłAN, Ştiri din viaŃa cetăŃii şi a parohiei noastre ................... 2 CIPRIAN TEHEI, Oameni – trăiri şi fapte ........................................................... 3 IONIłA TIMIŞ, IOAN-EMILIAN RAZA, Mormântul lui Hristos – izvorul înnoirii/învierii noastre ..................................... 5 ŞTEFAN POPA, Recenzie: Nicolae Turcan, CredinŃa ca filosofie. Marginalii la gândirea TradiŃiei ........................................ 7 IONIłA TIMIŞ, IOAN-EMILIAN RAZA, Înomenirea/Întruparea Domnului – premisa îndumnezeirii omului ..................... 8 DECEBAL GOREA, De la amvon spre suflet: cateheze liturgice ....................... 9 MARCEL AGRIŞAN, Călăuza sufletului ............................................................ 10 IULIU GOREA, CuriozităŃi biblice ...................................................................... 12 GRAłIELA AGRIŞAN, Aripi de îngeraş ........................................................... 13

ŞTIRI DIN VIAłA CETĂłII ŞI A PAROHIEI NOASTRE
• Evenimetul anului: pe data de 10.06.2012 va fi pusă piatra de temelie pentru biserica mare din cadrul parohiei noastre. Evenimentul va coincide cu Hramul parohiei – Duminica Tuturor SfinŃilor – şi se va bucura de prezenŃa ÎPS Sale Andrei AndreicuŃ, Mitropolitul Clujului, care va sluji la Sfânta Liturghie, începând cu orele 1000. LocaŃia noii biserici va fi în partea de Nord a terenului pe care se găseşte actualul locaş de cult. • Între 15 şi 17 Aprilie 2012 vom sărbători Sfintele Paşti. Avem rugămintea ca fiecare persoană/familie să aducă la Slujba din noaptea de Înviere, recipientul pentru primirea şi păstrarea Sfintelor Paşti. În fiecare zi de Paşti se va oficia slujba Utreniei şi a Sfintei Liturghii, începând cu ora 900, iar Vecernia, începând cu orele 1800. Vecernia din data de 15 aprilie, numită şi „A doua Înviere”, va avea un caracter cu totul aparte, în cadrul ei se va citi Sfânta Evanghelie în mai multe limbi. Aducem mulŃumiri familiei Pleş, care va oferi anul acesta Sfintele Paşti. • În această primăvară vor fi începute lucrările la Aghiazmatarul din cadrul complexului parohial. Meşterii care vor lucra la realizarea acestuia vor veni din Maramureş. Facem un apel cu această ocazie către cei care doresc şi pot să ofere mâncare acestor persoane, pe perioada şederii lor în parohia noastră. • Un alt proiect demarat în această primăvară este înzestrarea bisericii cu icoane pictate pe lemn. S-au comandat 4 icoane cu SfinŃi Ierarhi (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Nicolae) care reprezintă registrul iconografic din interiorul altarului. Apelăm la cei care doresc să contribuie cu donaŃii pentru realizarea acestor proiecte. CLAUDIU MORUłAN

2

OAMENI – TRĂIRI ŞI FAPTE
cititori, aşa cum v-am promis, rubrica Oameni – trăiri şi fapte îşi propune să aducă parohia în viaŃa comunităŃii şi comunitatea în viaŃa parohiei. De aceea am considerat potrivit ca primul interlocutor al acestei rubrici să fie reprezentantul autorităŃilor locale, domnul primar ing. Ioachim Vancea. Interviul este structurat în două părŃi, în prima dintre ele discuŃia axându-se pe „vechiul” şi „noul” Floreşti, avantajele şi provocările noii comunităŃi închegate aici în ultimii ani. În a doua parte, care va apărea în numărul viitor al revistei noastre, primarul comunei ne-a oferit detalii interesante şi utile referitoare la planurile de dezvoltare ale comunităŃii şi mai ales la soluŃiile autorităŃilor locale la cele mai stringente probleme ale Floreştiului. MulŃumim edilului local pentru amabilitatea arătată în cadrul interviului. Ciprian Tehei: Domnule primar vorbim cu dumneavoastră, ca şi reprezentant ales al comunităŃii despre ceea ce înseamnă comunitatea Floreşti. Se spune că o comunitate este în primul rând un loc format din oameni care se adună mânaŃi de aceleaşi interese comune, care împărtăşesc aceleaşi valori şi care pot intra în relaŃii unii cu ceilalŃi. Cum vedeŃi dumneavoastră comunitatea Floreşti ? Ioachim Vancea: Dacă m-aŃi fi întrebat asta în perioada 2002–2004 cred că răspunsul ar fi fost puŃin diferit faŃă de cel pe care îl gândesc acum. Asta pentru că la vremea respectivă eram o comunitate bine legată ai cărei locuitori formau un tot unitar, se cunoşteau dintotdeauna, mergeau la biserică în fiecare duminică, îşi rezolvau problemele împreună. Asta se întâmpla atunci când aveam cam 7.800 de locuitori, conform recensământului din 2002. Având în vedere

Dragi

apropierea comunei Floreşti de oraşul Cluj şi avantajele pe care, să spunem, urbanizarea, deşi nu e cel mai potrivit termen, a comunei le-a adus ca şi consecinŃe, destul de multă lume a început să vină spre Floreşti. MulŃi tineri care au venit la Cluj să studieze fie au cumpărat, fie au închiriat spaŃii aici în Floreşti. Destul de mulŃi oameni care locuiau în Cluj au ales să facă naveta din Floreşti spre oraş atâta vreme cât la noi în comună existau mai multe avantaje. Astfel în Floreşti au apărut extrem de multe locuinŃe noi. Atâta vreme cât s-a mers pe ideea de locuinŃe individuale sau în sistem duplex, lucrurile au fost un pic mai aşezate. De prin 2006 au început vânzările mai importante de terenuri, s-au eliberat autorizaŃii de construcŃie, iar la un moment dat, în perioada 2007–2008 am ajuns să fim pe primul loc în tară în ceea ce priveşte dezvoltarea imobiliară. Dar, pe de altă parte, au venit şi dezavantajele pentru că localnicii vechi nu au înŃeles că se poate face un parteneriat public-privat din care să se poată câştiga. Puteau să se asocieze, să spunem 15–20 de proprietari de terenuri şi pe o zonă care să cuprindă câteva hectare sau zeci de hectare, să se dezvolte un cartier care să se bucure de toate avantajele unei comunităŃi. Pe de altă parte, toate aceste mii de apartamente construite ne-au adus şi neajunsuri pentru că practic structura reŃelei edilitare nu s-a dezvoltat în aceeaşi masură. Primăria nu şi-a putut permite să facă nişte investiŃii în acest sens pentru că financiar însemna foarte, foarte mulŃi bani. Atunci s-a mers pe ideea că cei care au construit să dezvolte şi reŃelele, dar din păcate acestea nu au fost suficient de bine coordonate şi concentrate încât să răspundă absolut tuturor problemelor. Pe de altă parte putem vorbi de o mai puŃină inspiraŃie în a întreŃine aceste reŃele, în mod deosebit canalizarea menajeră, în care în mod constant ajung obiecte

3

mecanice care nu îşi au locul şi care provoacă pagube şi disconfort. Astfel că, dacă Floreştiul era de fapt o comunitate bine închegată, la un moment dat, am ajuns într-o situaŃie atipică în care avem vatra veche a satului şi avem vatra nouă a satului. La recensământul din 2011 avem 21.000 de persoane înregistrate, deşi în realitate cred că sunt vreo 23.000. C.T.: Într-adevăr, ceea ce îi nemulŃumeşte pe localnicii mai noi este lipsa infrastructurii adică drumuri, canalizare iluminat public, lucruri care teoretic ar trebui să facă parte dintr-un peisaj urban civilizat. I.V.: Eu aş spune că infrastructura, chiar dacă nu răspunde tuturor necesitătilor, există. Discutăm aici însă despre capacitate şi mai ales despre felul în care este întretinută. Am avut la un moment dat 23 de străzi, iar astăzi, în domeniul public al comunei figurează peste 56 de străzi. În ultimii ani au fost făcute investiŃii semnificative. Aş da un exemplu: doar pentru zona Muzeul Apei, unde sunt peste 500 de apartamente, investiŃiile făcute în canalizarea menajeră ar reprezenta bani pe care din impozitele actuale pe care le plătesc dumnealor le-am recupera în 80 de ani.

ReŃelele de canalizare, apă potabilă, gaz metan, curent casnic sunt cel puŃin 90–95 % finalizate. Dorim să continuăm lucrările acestea fie prin fonduri din proiecte europene, fie pe credit pe angajament, fie din surse proprii. Am dori ca în acest an să ne putem lăuda că undeva la 70-80 % din străzile din Floreşti vor fi asfaltate şi că reŃelele de apă pluvială şi cele de apă menajeră vor fi refăcute. Revenind la comunitate, dacă ne gândim la floreştenii vechi, haideŃi să spunem că sunt oameni cu suflet de ardelean, care ziceau „no lasă că putem un pic, un pic mai încet”, însă timpul lor a trecut pentru că cei noi care au venit au zis „noi suntem pe viteza repede” pentru că un lucru se poate face temeinic dar mai încet, însă acelaşi lucru se poate face temeinic, dar mai repede. Astfel, plecând de la elanul tinereŃii încercăm să ne adaptăm la ceea ce înseamnă această viziune. Pentru că nu numai gândirea trebuie transformată, dar şi posibilităŃile financiare pe care le ai trebuie să le adaptezi la ceea ce se cere acum. (continuarea în numărul următor) CIPRIAN TEHEI

4

MORMÂNTUL LUI HRISTOS – IZVORUL ÎNNOIRII/ÎNVIERII NOASTRE
mormânt al Domnului, este un fapt axiologic al omului ancorat eminamente în virtutea credinŃei. Pentru credinciosul înaintat în viaŃa duhovnicească, Dumnezeu Creatorul, Se descoperă lumii, de acum străvăzătoare, ieşind din ecranarea acoperământului mormântului. Credinciosul sârguitor spre virtute, Îl descoperă pe Domnul Hristos în adâncul inimii sale, ascuns, nu descoperit, sădit de la Botez şi de la care îşi capătă puterea nevoinŃelor sale în dobândirea unei vieŃi virtuoase. În faza secundă a iluminării, credinciosul contemplă tainic giulgiurile Domnului, respectiv raŃiunile divine presărate în creaŃie, în înŃelesul de prezenŃă a virtuŃii din suflet, vădită prin prezenŃa Sa nemijlocită în sufletul acestuia: ştergarul de pe cap înseamnă intuiŃia unitară şi nediscursivă a înŃelepciunii divine din lume (Dumnezeu rămânând prin firea Sa mai presus de cuprinderea raŃionalităŃii noastre). Descoperim progresiv taina prezenŃei Sale proniatoare, cu toate că nu-L putem cuprinde pe El Însuşi, aşa cum nu L-a putut cuprinde şi atinge nici Maria Magdalena după Învierea Sa din morŃi (Ioan 20, 16). În continuare, Sf. Maxim contemplă taina mormântului din perspectiva celor ce caută (ne)apropierea de Domnul, astfel „Cei ce înmormântează cu cinste pe Domnul îl vor vedea şi înviind cu slavă. Dar nu poate fi văzut de nimeni din cei care nu sunt din aceştia. Căci nu mai poate fi prins de cursele vrăjmaşilor, nemaiavând veşmintele de din afară, prin care părea că vrea să fie prins de cei ce umblau să-l prindă şi primea să pătimească pentru mântuirea tuturor” (Capitole teologice şi iconomice, I, 62). În faza desăvârşirii personale, cei ce contemplă lumea aceasta sau inima proprie ca pe mormântul Domnului, Îl înmormântează cu cinste, asemenea celor

ristos a înviat! Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, constituie pentru sufletele noastre, lumina şi bucuria izbăvirii din planurile inferioare ale existenŃei, oferindu-ne posibilitatea intuirii unei existenŃe fericite în apropierea de Dumnezeul şi Răscumpărătorul nostru, prin asumarea responsabilă a chemării Sale la o viaŃă plină de sens, finalitate şi context binecuvântat. În această perspectivă, vom privi în adâncimea înŃelesului de taină, faptul Învierii Domnului, din conŃinutul mormântului gol de prezenŃa Sa anastasică, dar plin de înŃelegeri şi intuiŃii mistagogice cu conŃinut profund duhovnicesc. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne prezintă mistagogic, taina mormântului Domnului, în înŃelesul duhovnicesc al învierii noastre izvorâtă din taina nemijlocită a Învierii Domnului: „Mormântul Domnului este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt raŃiunile lucrurilor, cunoştinŃa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, câtă ne este cu putinŃă. Prin aceasta ni se face cunoscut mai întâi Cuvântul, căci fără de acesta înŃelegerea Lui cea mai presus de aceasta, ne rămâne necuprinsă” (Capitole teologice şi iconomice, I, 61). În faza iniŃială a urcuşului duhovnicesc, credinciosul contemplă această lume creată ca pe mormântul Domnului, deoarece intuieşte mulŃimea raŃiunilor ascunse în El, cu toate că nu-L vede pe Domnul în mod evident. A cunoaşte faptul că lumea creată este un

H

5

doi ucenici de taină, Nicodim şi Iosif din Arimateea, silindu-se ca prin faptele virtuŃii conştientizate, să ajungă prin cunoaştere la vederea Învierii Lui în chip nemijlocit. Fundamentul credinŃei îmbogăŃite cu osteneală îndelungată, în vederea purificării de patimi şi a dobândirii virtuŃilor lucrătoare, devine vizibil în adâncul sufletului, unde Mântuitorul Iisus Hristos înviază în mormântul inimii, dăruind acesteia înviere prin puterea energetică harică a unei vieŃi morale autentice. Aceasta este o cunoaştere şi o vedere dobândită, nu prin varii raŃionamente, ci prin exclusivitatea credinŃei care, ne aşează în faŃa lui Dumnezeu şi ne face plăcuŃi Acestuia. Credinciosul care întreprinde purificarea de patimi în sufletul său, prin lucrarea organizată metodic a virtuŃilor, moare şi învie cu Hristos, lăsând partea veche pentru a învia, trup şi suflet, cu Hristos, ca om nou şi înnoit. Exprimăm în cele din urmă sanctuarul cugetării Sf. Maxim, cu privire la lucrarea de mântuire a Domnului, atât ca o prezenŃă de introducere în mistagogia divină, cât şi ca un veritabil testament de încheiere întru lucrarea cea duhovnicească. ViaŃa şi lucrarea noastră duhovnicească începe şi se revendică în mormântul Domnului, unde darul mântuirii lucrătoare, evită orice patimă şi lucrează toată virtutea cea sănătoasă care, ne învaŃă cunoştinŃa hristologică a Duhului Sfânt. Numai această lucrare ne poate aduce frumuseŃea caracterului duhovnicesc al vieŃii în Hristos şi cunoaşterea mistagogică a cuvântului revelat al Logosului anastasic al lui Dumnezeu. „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înŃelesul tuturor ghiciturilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinŃa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului a înŃeles raŃiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut înŃelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai-nainte” (Capitole teologice şi iconomice, I, 66).

Întruparea Domnului ne-a descoperit darul lui Dumnezeu ascuns pentru noi în creaŃie, Scriptură şi fenomenologia văzută, fizică şi metafizică. Cele anunŃate prin Întrupare, se descoperă ulterior prin taina crucii şi a mormântului, prin Învierea Fiului lui Dumnezeu care, activează conŃinutul raŃiunilor dumnezeieşti ascunse în făpturi, descoperind înŃelesurile mistagogice ale Învierii, unind cele iniŃiale cu cele eshatologice, în funcŃie de Legea lui Dumnezeu şi necesarul sufletesc al persoanelor umane. Astfel, înŃelegem taina şi lucrarea sfintei cruci în creaŃia sensibilă şi taina mormântului în mişcarea sa duhovnicească în raŃionalitatea anastasică inteligibilă, unde intervin coordonatele existenŃiale ale binecuvântării Logosului întrupat şi înviat pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Aşa se face că „Toate cele văzute (fenomenele) se cer după cruce, adică după deprinderea de-a stăvili afecŃiunea faŃă de ele a celor ce sunt duşi prin simŃuri spre ele. Iar cele inteligibile (noumenele) toate au trebuinŃă de mormânt, adică de nemişcarea totală a celor ce sunt purtaŃi spre ele de minte. Căci împreună cu afecŃiunea şi cu mişcarea aceasta fiind înlăturată şi lucrarea şi mişcarea naturală îndreptată spre cele create, răsare Cuvântul singur, existând de sine, ca ridicat din morŃi, circumscriind toate cele ce au provenit din El. Acum nimeni nu mai e legat de El prin relaŃie naturală, căci după har, dar nu după fire se efectuează mântuirea celor ce se mântuiesc” (Capitole teologice şi iconomice, I, 67). Aici se termină cele pe care le cunoaştem în parte, aşteptând să fie desăvârşite de cele dumnezeieşti care aparŃin veacului ce va să vină, bine ştiind că ceea ce a început aici se va continua dincolo în eternitate. Ce semănăm aici vom culege acolo, din iubirea lui Dumnezeu, deoarece numai în lumina Învierii Lui vom vedea lumina. IONIłA TIMIŞ, IOAN-EMILIAN RAZA

6

NICOLAE TURCAN, CredinŃa ca filosofie. Marginalii la gândirea TradiŃiei, colecŃia Universitas, seria Theologia socialis 15, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, 297 p.
Cioran sau excesul ca filosofie (2008), Dumnezeul gândurilor mărunte (2009), Despre maestru şi alte întâlniri. Eseuri, cronici, recenzii (2010), filosoful, teologul şi aviatorul Nicolae Turcan reuşeşte să ne uimească cu noua sa carte, CredinŃa ca filosofie. Marginalii la gândirea TradiŃiei, apărută în anul 2011, la prestigioasa editură clujeană Eikon, atât prin originalitatea ideilor, cât şi prin frumuseŃea textului literar. Prin aceasta, filosoful Nicolae Turcan dezvoltă şi actualizează celebrul înŃeles al filosofiei profane – pregătirea pentru moarte, dar din perspectiva credinŃei creştine autentice, reamintindu-ne că adevărata filosofie nu se poate împlini în plan personal fără întâlnirea cu raŃiunea Supremă, care este Dumnezeu. În lucrarea CredinŃa ca filosofie. Marginalii la gândirea TradiŃiei, cercetătorul Nicolae Turcan abordează o structură formală şi stilistică foarte apropiată genului filosofic, mixează discursul teologic, însă urmăreşte cu precădere să ofere răspunsuri complete la multiplele interogaŃii pe care şi le pun teologii şi filosofii deopotrivă, raportate la coabitarea dintre credinŃă şi filosofie. Întrezăresc în spusele domniei-sale o constantă revenire înspre zona „întru ascuns”, locul unde are loc fuziunea între credinŃă şi raŃiune, între minte şi inimă. Lucrarea este structurată în opt capitole, ordonate pe o schemă combinată cu scopul de a se focaliza pe ideea principală – reîntâlnirea filosofiei cu teologia. Convertirea, tradiŃia, cultura, meditaŃia metafizică, filosofia, teologia sunt teme abordate în prima secŃiune a cărŃii şi scot în evidenŃă faptul că o formă de circumscriere filosofică nu umbreşte în vreun fel credinŃa şi „nu-şi pierde identitatea proprie şi nici nu e periclitată de selecŃiile, adesea inspirate, pe care cultura profană i le poate pune la îndemână,

După

îmbogăŃindu-l în expresie, fără a-l distruge în conŃinut”. Autorul foloseşte concepte filosofice, dar le aduce în lumina Evangheliei, depăşind discernământul filosofic şi pătrunzând în tainele abisului şi descoperind maturitatea duhovnicească ziditoare în duh şi adevăr. În secŃiunea a doua a cărŃii, autorul ne aduce o pace şi o bucurie lăuntrică de nedescris în cuvinte, reamintindu-ne că împărăŃia cerurilor este înlăuntrul fiinŃei noastre, idee împărtăşită, într-un mod aparte, de Kierkegaard, dar şi de arhimandritul Vasilios de la Muntele Athos. Această parte dezbate şi o serie de problematici legate de credinŃă, filosofie, ştiinŃă, revelaŃie prin care se încearcă un dialog cu accent pe hermeneutica teologiei şi a filosofiei. De remarcat este faptul că întregul volum este străbătut de firul roşu al principiului de credinŃă şi Adevărul-Hristos – “Eu sunt Calea, Adevărul şi ViaŃa” (Ioan 14, 6). În consecinŃă, credem că există o singură certitudine: nimeni nu a exercitat asupra omenirii o influenŃă atât de mare şi de profundă ca Omul-Iisus. Dacă marii filosofi ai lumii precum Aristotel şi Platon sau Kant şi Hegel ne ridică în sfera eterată unde navem acces, Hristos ne înalŃă la cer şi ne coboară pe pământ, zilnic. În plus, Mântuitorul reuşeşte să pătrundă în viaŃa şi în gândurile noastre transformându-ne de fiecare dată, precum alchimistul transformă plumbul în aur. Vorba unui mare duhovnic: „murim şi înviem în fiecare zi, dar nu oricum, în Hristos Domnul”. Şi-a spus filosofia ultimul cuvânt? Credem că nu, „dar întorcându-ne la pregătire pentru moarte, cu greu am putea să nu recunoaştem, că, aici, ea şi-a atins ultima măsură…”. ŞTEFAN POPA

7

ÎNOMENIREA/ÎNTRUPAREA DOMNULUI – PREMISA ÎNDUMNEZEIRII OMULUI
noastră, precum şi iniŃierea afectivă a mişcării noastre sufleteşti, înspre apropierea şi creşterea în Hristos, prin vieŃuirea cu Hristos, exersând agapic şi programat împlinirea comandamentelor dumnezeieşti, spre dobândirea vremelnică şi veşnică a exigenŃelor cuprinse în fondul evanghelic al propovăduirii hristice. Sfântul/Cuviosul Maxim Mărturisitorul, contemplând această realitate dumnezeiască a lucrării Fiului în sânul creaŃiei, observă metodic şi pedagogic, bunătatea şi frumuseŃea iconomiei Sale, prin care Acesta a devenit Om adevărat (pentru noi şi pentru a noastră mântuire), pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu prin unire cu Sine (potrivit harului lucrărilor Sale divino-umane). „În acest scop a împărŃit veacurile cu înŃelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om (lucrarea efectivă a Întrupării care a ajuns până la noi n.n.), iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om dumnezeu (arată lucrarea de îndumnezeire care nu ni s-a revelat încă). Sfârşitul veacurilor mai dinainte hotărâte pentru lucrarea prin care sa făcut pe Sine om, a ajuns la noi, sfatul lui Dumnezeu cu privire la întrupare aflându-şi împlinirea prin înfăptuirea lui” (Thalassiana, 22, 1-2). Realitatea duală a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, exprimată în vederea realizării tandemului Omenizare divină-îndumnezeire umană, presupune din partea noastră exersarea responsabilă a unei vieŃi ancorate dogmatic, moral şi liturgic, în fundamentul scripturistic al dumnezeiescului fapt al Întrupării lui Dumnezeu în viaŃa noastră. Rămâne ca prin vieŃuirea noastră, să refacem coborârea Lui la noi din dragoste, prin urcuşul nostru la El în smerenie şi ascultare. IONIłA TIMIŞ, IOAN-EMILIAN RAZA

„Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Fecioarei se face şi Gavriil harul îl binevesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i cântăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!”. praznicului Bunei Vestiri, descoperă într-o manieră întreită, modalitatea dogmatică, morală şi liturgică, de înŃelegere a lucrării iconomice a Sfintei Treimi în general şi a Fiului lui Dumnezeu în special, în sânul umanităŃii însetate de aşteptarea venirii şi a vederii feŃei lui Dumnezeu: dogmatică, deoarece, Dumnezeu Se face Om adevărat în ipostasul divino-uman, Iisus Hristos, pentru ca omul să devină dumnezeu prin darul condescendent al lui Dumnezeu; morală, deoarece, venirea şi coborârea Lui la noi şi între noi prin kenoza Sa supra-cerească, provoacă conştiinŃa şi energia antropologică spre urcuşul axiologic anastatic; şi liturgică, deoarece, înŃelegerea mistagogică a lucrării lui Dumnezeu între oameni, se împlineşte doxologic prin cinstirea pe care o aducem prin rugăciune, Maicii Domnului, pricinuitoarei şi mijlocitoarei mântuirii şi a izbăvirii noastre. Întruparea Domnului în cadrul existenŃei noastre pământeşti, relevă în chip minunat posibilitatea lucrării Sale efective în fiinŃa

Troparul

8

DE LA AMVON SPRE SUFLET: CATEHEZE LITURGICE

În seara Cinei celei de Taină Mântuitorul
Hristos avea să săvârşească minunea prefacerii pâinii şi a vinului în Sfântul Său Trup şi Sânge, pentru ca Apostolii prezenŃi să se poată împărtăşi în mod real cu Dumnezeu. Realitatea şi scopul minunii reies din cuvintele Domnului rostite atunci: „LuaŃi mâncaŃi, Acesta este Trupul Meu (...) BeŃi dintru Acesta toŃi, Acesta este Sângele Meu” (Mt. 26, 26-28) La urmă, Mântuitorul a mai adăugat: „Aceasta să o faceŃi spre pomenirea Mea!” (Lc. 22,19), instituind astfel cea mai mare Taină a Bisericii – Sf. Euharistie – în jurul căreia se va forma mai târziu Sfânta Liturghie, ca răspuns la porunca Domnului. Împărtăşindu-se cu Sf. Euharistie credincioşii se împărtăşesc cu Hristos Însuşi, prezent real sub forma văzută a pâinii şi vinului, care se prefac prin puterea lui Dumnezeu în timpul Sf. Liturghii. Pentru ca pâinea şi vinul aduse ca jertfă la altar să fie ridicate la starea de Cinstite Daruri, gata să fie sfinŃite şi prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos, este nevoie ca mai întâi să fie pregătite, afierosite, în cadrul unei rânduieli aparte care se numeşte proscomidie. Numele provine de la verbul grecesc proskomízo, care înseamnă a aduce ceva pe palme, a oferi ceva în dar, referinduse la darurile de pâine şi vin aduse de credincioşi ca ofrandă lui Dumnezeu. Proscomidia face parte din Sf. Liturghie, fiind segmentul ei de taină, pregătitor, care se săvârşeşte înaintea Liturghiei propriu-zise. Ritualul are loc în partea de miazănoapte a altarului, unde de obicei se află o mică încăpere sau o firidă, numită proscomidiar. Aici ajung pâinea şi vinul, precum şi pomelnicele cu numele viilor şi ale morŃilor. Tot aici se găsesc obiectele pe care le va folosi preotul la proscomidie, şi anume vasele liturgice: Discul (o tipsie rotundă cu sau fără picior, care va purta viitorul Trup al

Domnului) şi Potirul (un pahar metalic cu picior, care va purta viitorul Sânge al Domnului), precum şi câteva obiecte de serviciu liturgic: cópia (cuŃitaş cu lamă în forma unui vârf de suliŃă), linguriŃa, steluŃa (două arcuri metalice încrucişate şi prinse la mijloc, cu rolul de a forma o boltă ocrotitoare pentru ceea ce va fi pe Disc) şi trei procoveŃe (acoperăminte din pânză care vor fi puse peste Sf. Vase).

Slujba proscomidiei povesteşte plastic istoria mântuirii noastre, în centrul căreia se află Iisus Hristos. Plasticitatea ei constă întro serie de simboluri, extrase de preot cu ajutorul cópiei din pâinea adusă la altar. În timpul Liturghiei, aceste simboluri vor fi transfigurate în realitate mistică. Concret, pâinea şi vinul, care la proscomidie simbolizează Trupul şi Sângele Domnului, se vor preface în timpul Liturghiei în Hristos euharistic. Ritualul proscomidiei va fi prezentat pe scurt în numărul următor. Acum vom mai aminti doar că întreaga proscomidie este axată pe un dublu simbolism: naştere şi înviere a lui Hristos. Astfel, proscomidiarul prefigurează atât peştera Betleemului, cât şi mormântul din care Domnul a înviat. Discul preînchipuie ieslea, steluŃa, steaua care s-a arătat magilor, cópia, suliŃa cu care a fost împuns Hristos, acoperămintele, giulgiurile de îngropare. Rugăciunile rostite de preot se vor referi şi ele la acelaşi dublu simbolism. DECEBAL GOREA

9

CĂLĂUZA SUFLETULUI *

Spovedania şi importanŃa ei

Păcatele mărturisite la Spovedanie sunt cu adevărat iertate de Hristos, prin mijlocirea preotului duhovnic? Se spune că păcatele mărturisite sunt pe jumătate iertate. Vorba aceasta n-are legatură cu Taina Spovedaniei. Toate păcatele spovedite sunt iertate de către Dumnezeu prin duhovnic. Ele nu mai sunt proprii acelei persoane. Ele trebuie uitate şi nerepetate pentru că şi Dumnezeu le uită. Se poate ca ele să se mai repete, datorită neputinŃelor noastre, însă de la o Spovedanie la alta trebuie să se vadă o evoluŃie în plan duhovnicesc. Este de dorit ca păcatele mărturisite să nu mai fie repetate. Aceia care sunt neîndurători cu ei, iertându-se foarte greu consideră că nici Dumnezeu nu-i poate ierta prea usor. Cel ce se spovedeşte trebuie să creadă din tot sufletul său că Dumnezeu poate ierta orice păcat. Este foarte important să ai un duhovnic pe care să-l asculŃi, fiind convins că prin el lucrează Dumnezeu. Ce ne facem cu ruşinea care ne încearcă la spovedanie? E o mare problemă în ziua de astăzi despăŃirea ruşinii, a jenei, pentru că pe zeci de canale media se cultivă egoismul şi slava deşartă. Sunt încă mulŃi cei care socotesc că-i nedemn pentru ei să facă aceasta în faŃa unui preot, chiar dacă ştiu că Hristos e Cel ce primeşte Mărturisirea şi că El a instituit această mare Taină. De obicei jena şi rusinea, apar în legătură cu păcatele ce Ńin de sexualitate, dar nu numai. Chiar dacă există părere de rău, par a fi greu de mărturisit pentru unii, spre exemplu: masturbarea,
Rubrică în care se răspunde la întrebările legate de problemele spirituale ale cititorilor noştri. Întrebările pot fi adresate prin intermediul adresei de e-mail: cetateafetei@yahoo.com.

perversiunile sexuale, vizionarea filmelor pornografice, etc. Dacă tot au ajuns la doctor, se cuvine a lua vindecare. Ruşine ar trebui să avem la săvârşirea păcatului, nu la mărturisirea lui. Ruşinea e semnul regretului şi ar fi mai grav ca ea să nu existe. Sunt convins că sunt mulŃi cei ce fac cu seninătate fapte grave fără să le bată inima mai tare în piept. Unii PărinŃi recomandă să se depăşească ruşinea pentru ca Mărturisirea să aducă mult folos. În rugăciunile de dinaintea mărturisirii, preotul spune: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinŃă. Deci nu te ruşina, nici nu te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai făcut, ci pe toate mi le spune fără să te îndoieşti şi fără sfială, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Din această rugăciune vedem că Hristos-Mântuitorul ne ascultă şi ne iartă! Nu există păcat care să întreacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Secretul Spovedaniei mele este în deplină siguranŃă? Trebuie ştiut de către toŃi că cele spuse la Spovedanie le ştie doar Hristos şi preotul. Duhovnicul nu are voie să divulge cele ce a auzit. Nu există nici un motiv justificat pentru divulgarea conŃinutului Spovedaniei. Preotul care ar divulga cele auzite ar fi exclus din PreoŃie. E cunoscut cazul unui preot din Occidentul catolic care, în urmă cu vreo două secole, a fost condamnat la moarte pentru o crimă pe care nu o savârşise; mai mult chiar, ştia cine este făptaşul, pentru că acesta i se confesase. A preferat să moară decât să divulge mărturisirea care l-ar fi salvat. Părintele Dumitru Stăniloae precizează că „preotul nu va râde vreodată de slăbiciunile lui (ale credinciosului n.n.), nu le va divulga şi nici nu-şi va manifesta surprinderea ascultând cele mai grele abateri ale lui”.

10

Este necesară pregătirea pentru Spovedanie? Da! PregătiŃi-vă pentru Spovedanie şi nu aşteptaŃi numai întrebările duhovnicului. Spovedania se mai numeşte printre altele şi „Mărturisire”. Este necesar să ne mărturisim noi şi să nu aşteptăm întrebările duhovnicului, care nu pot cuprinde întreaga listă a păcatelor noastre. Unii duhovnici recomandă ca penitentul (credinciosul) să-şi întocmească o listă cu păcatele săvârşite; alŃii, dimpotrivă, spun că păcatele mari, grave, nu le poŃi uita oricum. Personal, consider că trecerea lor pe o foaie, în linişte, după un lung examen de conştiinŃă, e chiar foarte potrivită. E nevoie de cercetarea unor cărŃi cu tematică duhovnicească, pentru a înŃelege bine ce anume trebuie mărturisit, deoarece sunt păcate care scapă multora din necunoaştere, nefiind grosiere, palpabile. Preotul duhovnic, din obisnuinŃă, pune întrebări. Aşa s-a împământenit. Oare ce ar fi trebuit să facă preotul duhovnic dacă adeseori credinciosul, din neştiinŃă sau obişnuinŃă, aşteaptă să fie întrebat? Să vină în întâmpinarea lui cu întrebări! Dar duhovnicul nu e un clarvăzător; credinciosul, dacă s-a cercetat pe sine, ştie prea bine ce păcate, ce patimi are. Mărturisirea se face folosind verbe la trecut? E bine să spunem: „am făcut, am săvârşit” etc. Se spune, de exemplu, „am furat”, nu „fur”. Se înŃelege că sunt păcate ce vor fi lăsate în urmă, nu continuate după ieşirea de sub epitrahil. Cu siguranŃă unele se vor repeta, însă trebuie să simŃim dorinŃa de a lupta cu toate păcatele, nu numai cu cele mari. Un părinte spunea că păcatele mici nu sunt de neglijat, mai ales dacă sunt multe, căci se poate construi o casă mare şi trainică şi folosind cărămizi mici, nu doar mari. Mai trebuie spus că spovedania nu-i deloc prilej de laudă. La Spovedanie se spun păcatele cu zdrobire de inimă, nu se înşiră virtuŃile („de postit, postesc, milostenie fac, mă rog des etc.). Părintele Nicolae Steinhardt într-o

clasificare inedită a păcatelor capitale enumera printre alte fapte şi... „recursul la scuze”. Deci, nu se prezintă justificări, circumstanŃe atenuante (decât lămuriri simple pentru a se constata gravitatea păcatului), nu se dă vina pe cel ce a îndemnat la păcat, căci nici lui Adam nu i-a folosit acesta; se mărturisesc păcatele proprii, nu ale altora. Nici nu trebuie să se îndreptăŃească pe sine cel ce se spovedeşte spunând, spre exemplu, „am făcut cutare păcat, dar, oricum toŃi fac asta”. Duhovnicul poate refuza mărturisirea credinciosului dacă-l simte nepregătit pentru Spovedanie şi nu-l poate dezlega de păcate dacă nu vede în el hotărâre de îndreptare, disponibilitate în a rupe legăturile păcatului. De asemenea, trebuie spuse şi păcatele prin omitere. Se poate păcătui şi prin tăcere, prin lipsă de acŃiune, atunci când nu-L mărturiseşti pe Hristos în faŃa oamenilor. Se păcătuieşte spre exemplu când o persoană, auzind că o amică vrea să avorteze şi-i cere sfatul, tace sau îi spune: „nu ştiu ce să zic, e problema ta”. Se păcătuieşte când se trece cu vederea cel sărac, când nu se îndeplinesc anumite datorii sfinte, ca participarea la Liturghie, rugăciunile pentru cei răposaŃi etc. E foarte important în cântărirea gravităŃii faptei să se spună dacă păcatul s-a săvârşit des sau rar, dacă e o mare patimă, o constantă a vieŃii celui ce se mărturiseşte sau s-a întâmplat accidental. Şi păcatele vechi, de ani de zile, nemărturisite din neştiinŃă sau din alt motiv, trebuie spuse, chiar dacă nu s-au mai repetat. Atentie la cuvintele duhovnicului! După Spovedanie, sau chiar în timpul acesteia, preotul obişnuieşte a da câteva lămuriri, sfaturi, poveŃe. Se cere acum multă luare aminte la eventualul canon pe care-l rânduieşte preotul, nu spre pedeapsă – cum consideră unii – ci spre vindecare, şi dacă dă dezlegare sau nu pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. MARCEL AGRIŞAN

11

CURIOZITĂłI BIBLICE
Era vinerea dinaintea Paştelui iudaic şi odată cu asfinŃitul soarelui începea marea sărbătoare în care odihna era impusă. Aceasta cerea ca trupurile să fie luate de pe cruce şi îngropate numaidecât. De aceea iudeii îl roagă pe Pilat să grăbească moartea osândiŃilor, prin a le zdrobi fluierele picioarelor, ceea ce se şi face asupra celor doi tâlhari. Ajungând la Iisus, ostaşii constată că avea capul căzut în piept, semn că deja murise. Pentru a fi siguri că nu e vorba doar de un leşin, unul dintre ei, Îi străpunge coasta cu o suliŃă „şi îndată iese sânge şi apă” (In. 19,34). Procesul separării serului de plasma sangvină era o probă asupra decesului; dacă nu ar fi fost mort, ar fi curs sânge curat. În felul acesta nu mai era nevoie ca fluierele picioarelor Sale să fie zdrobite. Pentru ostaşi însemna doar scutirea de o muncă sângeroasă, dar în lumina Bibliei, momentul capătă o dimensiune spirituală, revelată de Evanghelistul Ioan în versetul 36: „căci s-au făcut acestea ca să se împlinească Scriptura: nici un os nu I se va zdrobi”. Ioan face trimitere la Legea lui Moise, potrivit căreia niciun os din mielul jertfit de Paşti nu avea voie să fie zdrobit (Ieş. 12, 46). Concluzia e evidentă: Iisus este adevăratul Miel pascal, afirmaŃie ce capătă şi mai multă greutate dacă e privită în contextul evenimentului: moartea lui Iisus a avut loc pe la ceasul al nouălea, ora la care în Templu începeau să fie tăiaŃi mieii pentru slujba de Paşti. Evreii îşi aminteau eliberarea din Egipt şi priveau spre veacul eshatologic în care Israel va fi eliberat de tot necazul. Acum însă murea adevăratul „Miel de Paşti”.1 Au sângele şi apa din coasta împunsă a
1

Răstignirea Domnului rin răstignirea Mântuitorului pe cruce s-a încălcat o lege străveche, valabilă până azi, potrivit căreia, pentru o vină, un om nu putea fi pedepsit de două ori. Chiar şi prima pedeapsă – biciuirea – a fost mult prea aspră: horibbile flagellum I-a afectat toate organele interne, aducându-L în pragul morŃii. Cu toate acestea, Iisus a trebuit să îndure pironirea pe cruce şi moartea lentă, extrem de chinuitoare. Cuiele erau bătute în încheietura mâinii şi nu în palmă cum s-ar crede. În încheietura mâinii există un tendon care ajunge în umăr şi care se rupea prin baterea cuiului, acest lucru obligându-l pe răstignit să forŃeze toŃi muşchii spatelui pentru a se susŃine. Picioarele aşezate împreunat I-au fost străpunse de un singur cui, mai lung decât celelalte două. Muşchii contorsionaŃi Îi provocau crampe rigide, contracŃii spasmotice, care Îi sporeau şi mai mult chinurile. A suportat cumplita durere puŃin mai mult de 3 ore... În ultimele clipe ale vieŃii, Iisus suspină: „Mi-e sete...” Pentru a-L batjocori şi mai mult, ostaşii înmoaie un burete în oŃet, îl aşează într-o ramură de isop, apoi i-L duc la gură. După ce ia oŃetul, Iisus mai spune doar atât: „săvârşitu-s-a...” Şi plecându-Şi capul, Îşi dă duhul. Lupta îngrozitoare cu moartea a luat sfârşit...

P

Dr. Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan, colecŃia “Comentariu la Noul Testament”, vol. 6-7, Editura Lumina lumii, Korntal, 1999, p. 810-814.

12

Mântuitorului şi o altă semnificaŃie pe lângă dovada morŃii reale? SfinŃii PărinŃi văd în ele un simbol al Euharistiei, respectiv al Botezului prin Duhul Sfânt. Pe lângă aceasta, în ritualul Sfintei Liturghii cele două elemente – apa şi vinul – sunt amestecate în potir, ceea ce simbolizează opusul separării lor în momentul morŃii lui Iisus. SemnificaŃia este aceea că, în perspectiva liturgică a prefacerii

vinului, Sângele mântuitor al lui Hristos, cu care ne împărtăşim, nu e cel de după moarte, descompus, ci Cel vărsat pe cruce, viu şi dătător de viaŃă. IULIU GOREA
6 Bartolomeu Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a ÎmpărăŃiei. O însoŃire liturgică pentru preoŃi şi mireni, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 45.

ARIPI DE ÎNGERAŞ
DRAGOSTE DE MAMĂ puişori au zbughit-o de sub aripile rămase „ upă un incendiu devastator, în care a scrum. ars o pădure întreagă, sătenii locului s-au dus SimŃind pericolul care o ameninŃa, să vadă care sunt pagubele. iubitoarea mamă şi-a dus odraslele la baza Unul dintre ei găsi o pasăre pur şi simplu copacului, ocrotindu-le sub aripi. carbonizată, care parcă se aşezase la clocit sub Putea foarte bine să zboare într-un loc tulpina unui copac. Şocat de o asemenea sigur, dar a refuzat să-şi abandoneze puişorii. privelişte tristă, săteanul ciocăni pasărea cu un A rămas neclintită, chiar dacă simŃea cum toiag, pentru a se preface în cenuşă, ca oricine vâlvătaia se apropia. A dorit mai bine ca ea va veni în urma lui să nu se mai întristeze la să moară, dar cei de sub acoperământul vederea ei. Când biata pasăre carbonizată se aripilor ei să trăiască.” prefăcu în pulbere, în mod miraculos, trei (Episcopul Ioan Suciu)

D

PROBLEME DE LOGICĂ ŞI PERSPICACITATE Patru călugări au ajuns la un pârâu pe care trebuiau să-l treacă. Era prea adânc pentru a putea fi trecut cu piciorul. Pod nu era, aşa că ce să facă? Tot căutând ei o soluŃie, au găsit aruncate pe mal 4 scânduri destul de groase pentru a putea Ńine un om, dar niciuna nu era suficient de lungă cât să ajungă de pe un mal la celălalt. Cum nu aveau nici sfoară să le lege, nici cuie şi ciocan să le înădească între ele, credeau că nu le vor fi de niciun folos. Însă după un scurt timp de gândire au găsit soluŃia. Voi ştiŃi care este?

GHICITORI CREŞTINE 1. Care-i animalul blând Pe care Mântuitorul stând, În cetate a intrat De mulŃimi întâmpinat? 2. Taina-n care omul spune Câte a făcut pe lume. 3. Când anume ne-am urat Că „Hristos a înviat”? Este ziua cea mai mare, Sfântă pentru fiecare! 4. La icoane se anină O fărâmă de lumină.

13

JOCURI PENTRU COPIII ISTEłI

MAMA Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă. Nu aveau -săracii- bani, doar o pâine-ntr-o maramă. Mama lor o frânse-n două şi le dete pe rând lor, fiecăruia jumate. -Mamă, ziseră copiii-n cor, Ńie ce-Ńi va rămânea? -Voi, răspunse zâmbind ea... Lucrul cel mai sfânt din toate este-o inimă de mamă! Doar pentru copii ea bate şi veghează zi şi noapte, fără-a Ńine de ea seamă! RUGĂCIUNE PENTRU MAMA Doamne, eu Te rog fierbinte, Să m-ajuŃi să fiu cuminte! Poartă grijă mamei mele, Fereşte-o de clipe grele! Vreau şi eu să fac mai mult: Să fiu bun, să o ascult; Ajută-Mă, Tu, Părinte Şi de-acuma înainte! łie, Doamne-Ńi mulŃumesc Că veghezi frumos să cresc Şi-ai făcut, de bună seamă, Să am cea mai bună mamă!

CE ÎNSEAMNĂ NUMELE MEU? GHEORGHE – din greacă: agricultor, lucrător al pământului. Sf. Mare Mucenic Gheorghe este un exemplu de bărbăŃie şi curaj, fiind şi protectorul armatei; este sărbătorit în 23 aprilie. Sf. Gheorghe a îmbrăŃişat de tânăr cariera armelor, distingându-se repede prin curajul şi abilităŃile sale. Numit conducătorul unei armate, Sf. Gheorghe a luptat în numeroase războaie, fiind apreciat de împărat. În timpul prigoanei creştinilor, Sfântul şia mărturisit şi el cu tărie credinŃa şi, după ameninŃări şi torturi, a fost executat din porunca aceluiaşi împărat pe care îl servise în lupte şi în războaie.

GRAłIELA AGRIŞAN

14

15

16