TITLUL CURSULUI: FILOSOFIE AUTORI: Prof.univ.dr. Vasile Macoviciuc Asist.univ.dr.

Octavian Rujoiu INTRODUCERE Această sinteză de curs este elaborată pentru studenţii de la ID din Academia de Studii Economice. Obiectivele principale sunt concretizate în competenţele pe care le veţi dobândi după parcurgerea şi asimilarea cursului de Filosofie sunt următoarele: lărgirea orizontului de cultură generală; întemeierea filosofică şi unificarea valorică a cunoştinţelor şi atitudinilor; familiarizarea – mai ales prin frecventarea unei bibliografii – cu marile direcţii actuale de reflecţie asupra omului, ştiinţei şi culturii; limpezirea unor principii şi interpretări generale menite să faciliteze asimilarea disciplinelor specializate în investigarea ştiinţifică a problemelor şi realităţilor socio-culturale, economice, politice şi umane contemporane. Cursul de Filosofie este structurat în cinci unităţi de învăţare (sau capitole), urmate de cîte o lucrare de verificare a cunoştinţelor, care va fi transmisă tutorelui desemnat. Evaluarea cunoştinţelor se va realiza sub două forme: a. evaluarea continuă, pe baza unor sinteze/referate/lucrări (maximum patru pagini) referitoare la una din teme pentru fiecare unitate de învăţare; b. evaluarea finală, realizată printr-un test susţinut după parcurgerea tuturor unităţilor de învăţare. Recomandăm şi folosirea manualului Filosofie. Tematizări contemporane, Editura ASE, 2010 (coord. Vasile Macoviciuc). Criteriile de evaluare constau în: 1. Punctajul obţinut la cele 5 lucrări de verificare de la finalul fiecărei unităţi de învăţare reprezintă 50%; 2. Punctajul obţinut la verificarea finală (examen scris) reprezintă 50%. CUPRINSUL CURSULUI: UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I: FILOSOFIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice 2.2. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia. Critica scientismului 2.3. Filosofie şi artă

2 2.4. Filosofie şi mit. Problema sacrului 2.5. Filosofia şi problema condiţiei umane 3. Sarcini de învăţare 4. Criterii de (auto)evaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II: PROBLEMATICA OMULUI ÎN FILOSOFIA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1.Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche 2.2. Existenţialismul 2.3. Pragmatismul 2.4. Psihanaliza 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III: PROBLEMA CUNOAŞTERII Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Disputa empirism-raţionalism. Criticismul kantian 2.2.. Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare 2.3. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice 2.4. Falsificaţionismul lui Karl R. Popper 2.5. Thomas Khun şi epistemologiile post-popperiene 2.6. Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV: PROBLEME DE FILOSOFIA RELIGIEI Cuprins: 1.Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Religia interpretată ca filosofare 2.2. Structura dogmatică a marilor religii 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V: VALORI ŞI TEORII MORALE

3

Cuprins: 1.Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Tipuri de concepţii morale 2.2. Binele moral 2.3. Normele morale şi convingerea morală 2.4. Succesul, fericirea şi sensului vieţii 2.5. Bioetica 2.6. Etica lui Robert Misrahi 2.7. Gandirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

„filosofia este pregătire pentru moarte”. Societatea Misionară Română.statutul filosofiei în cultura contemporană . phrónesis: înţelepciune practică. Din punctul de vedere al scopului imediat. artă – un domeniu specific al culturii. Bibliografie 1. Etimologic. Continutul unităţii de învăţare 2. scopurile şi tematica filosofiei . din punctul de vedere al obiectului. esenţiale prin care se legitimează tot ceea ce există. pp. întrucât nu trăim oricât. repere şi criterii valorice. a se consulta Francis E. sophía: înţelepciune teoretică – p. nu putem 1 Pentru a interpreta satisfăcător sensurile etimologice ale filosofiei. Criterii de (auto)evaluare 5.A. oferind modele de viaţă demnă. o manifestare specializată a spiritului uman. precum şi „cunoaştere a celor divine şi omeneşti”. Obiective 2. 68–81. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia. religia şi ştiinţa) 2.S. Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament. a realităţii ultime.specificul cunoaşterii de tip filosofic .obiectul. prudenţă – p..5.locul filosofiei între celelalte forme ale culturii (arta. Critica scientismului 2. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice 2. 367–370. 1992. filosofia este „cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” – deci a temeiului existenţelor. Astfel.1. Problema sacrului 2. a naturii celor ce sunt –. metodele. . Obiective: În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare.3. 253. Filosofie şi artă 2. Wheaton. Termenii filosofiei greceşti. U. Continutul unităţii de învăţare Filosofia este – alături de ştiinţă. filosofia este „dragoste de înţelepciune”. Alături de această accepţiune. Sarcini de învăţare 4. Filosofia şi problema condiţiei umane 3. 1993. (philosophía – p.4. 223. 224).Peters. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: . precum şi Wiliam Barclay. Illinois.4 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I: FILOSOFIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1.2.rostul cugetării filosofice în viaţa omului de astăzi . religie. Lucrare de verificare 6. Humanitas. necondiţionate. Filosofie şi mit. la gânditorii 1 greci filosofia mai este definită şi în alte moduri.

présentation. Bucureşti. câmpul filosofiei este cuprins în următoarele întrebări: „1) Ce pot şti? 2) Ce trebuie să fac? 3) Ce-mi este îngăduit să sper?”. 3 Primele trei întrebări sunt formulate de I. studiu introductiv. conţinut şi soluţii. Flammarion. gnoseologia (teoria generală a cunoaşterii). 1993. note şi comentarii de Gabriel Liiceanu. adică la autoperfecţionare spirituală şi împlinire 2 morală. pe cât îi stă omului în putinţă” . multe din întrebările filosofiei sunt puse şi soluţionate de către oameni în cadrele gândirii şi experienţei cotidiene. Apăsat de griji şi speranţe.a. 3 acestea se raportează. În general. Problematizarea – când. nu-şi îngăduie maturizarea gustului pentru speculaţie. 1977. De obicei. sub presiunea situaţiilor de viaţă.Kant în Critica raţiunii pure (Cf. în ultimă instanţă. uneori până la confundare. Desigur. . Paris. Introducere în filosofie. antropologia (preocupată de sinteze discursive pe baza grupului de ştiinţe socio-umane). exteriorizând credinţe şi deprinderi eficiente. bibliographie et chronologie par Alain Renaut. fiind. Editura Academiei. omul obişnuit se deprinde să trateze viaţa firesc.601). cu sfera trebuinţelor – ca nivel. Bucureşti. 29–63. Traduction. p. la chestiunea antropologică. Kant. cum şi câtă este – se iveşte la marginea evenimentelor mai deosebite (în bine sau în rău) şi. de cele mai multe ori. judecă în termeni de acţiune. doar în măsura în care acestea cer un oarecare efort spre a fi integrate în împărăţia obişnuinţelor ocrotitoare. p. moralei şi religiei. la care ulterior va adăuga „4) Ce este omul?” Primele trei probleme corespund ontologiei. orizontul interogaţiilor sale privitoare la om şi lume se întretaie strâns. 2 Aceste accepţiuni sunt sintetizate riguros în: David. pp. 1969. Editura ştiinţifică. În viziunea lui Kant.1. deci. Antropologie du point de vue pragmatique. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice Antrenat în şi de probleme curente. 4. a patra este introdusă pentru prima dată în Cursul de logică din perioada ultimă a vieţii – Cf. Însă filosofia este o sferă a creaţiei spirituale specializate care se îndepărtează sensibil de problematizările şi opiniile conştiinţei comune.5 trăi oricum. calitativ altceva. axiologia (teoria generală a valorilor). Definiţia provenită din scopurile şi aspiraţiile mai îndepărtate ale filosofiei îndeamnă fiinţa umană la „asemănare cu divinitatea. Aceste teme de reflecţie sunt abordate sistematic şi în termeni conceptuali în cadrul domeniilor specializate ale filosofiei: ontologia (teoria generală a existenţei). praxiologia (teoria generală a acţiunii) ş. Traducere. 2.

ameţeşte. viaţa. şi nu pentru a satisface o curiozitate pur cognitivă. dar. Împrejurările – multiple. căci energiile fizice şi sufleteşti sunt orientate spre scopuri care aşază gândul în cumpănire. nu de puţine ori. totuşi. Sensul vieţii nu este obsesie. Nu e vorba în această atitudine de o incapacitate.6 croind planuri – îndrăzneţe doar cât să fie realizabile. nici dezlănţuire pasională. mai ales. meritând a fi trăită chiar şi în lipsa unor motive adânci. Asemenea filoane de robusteţe din simţul comun arareori pot fi ignorate de opticile spirituale specializate. uzura cotidiană a sufletului şi povara multor activităţi îl iniţiază în fragilitatea celor omeneşti şi în puterile hazardului. atentează la securitatea interioară. aici. credinţele. Instinctul de autoconservare funcţionează suficient de bine. este unică. nu se surprind. inventând situaţii fără ieşire. Mediul înconjurător este perceput şi interpretat pe baza funcţiei lui practice. Înălţimea ce subţiază legătura ideii cu viaţa zilnică tulbură. sub acest aspect este. viziunile generale sunt preţuite tocmai pentru că justifică această opţiune vitală reflexă. reflecţiile ascuţite şi inteligente ale celui mai obişnuit om? Este. Ceea ce nu acceptă însă este relativismul. instabile. Ideile. oare. deci. ocolit. îndemnându-i să-şi întoarcă faţa de la viaţa efectivă care. mult mai convins şi temeinic decât cel mai amarnic filosof pesimist. distrage de la acte trăite ca obligaţii şi de aceea va fi. clatină credinţe. Jocul cu argumentele prea abstracte sperie. mai mult o calitate decât o infirmitate: viaţa este considerată şi tratată ca valoare în mod intuitiv. e situată mai presus decât toate ideile despre ea. pe cât posibil. Acest om are simţul relativităţii. complexe în consecinţe – obligă la acţiune . confuze. Calea ideii i se pare – ceea ce nu e total incorect – că duce la relativism. {i ce poate fi mai dureros pentru făptura umană decât să fie pusă în situaţia de a alege într-o lume căreia i se demonstrează uniformitatea valorică? Ce panică poate fi mai mare decât cea avută atunci când valorile – în care te-ai încrezut sau pe care trebuie să le urmezi – îşi pierd evidenţa? Ce rosturi mai poţi avea într-o lume fără relief sufletesc şi fără puncte de sprijin certe? Există suficiente motive pentru care mulţi oameni consideră – sau numai se comportă astfel – că prea multă teorie despre existenţa umană nu poate aduce decât prilejuri de îndoială – sau chiar necazuri –.

7 imediată. Vieţii cotidiene îi este specifică o legătură nemijlocită între teorie şi practică, între cunoştinţe şi acţiune; trăim sub impulsul satisfacerii trebuinţelor; de aceea, alegerea scopurilor şi a mijloacelor nu poate fi suspendată la nesfârşit pentru a face loc reflecţiei deliberative; se apelează la cunoştinţe şi instrumente valorice deja fixate şi cu eficienţă verificată. Din aceste motive, subiectivitatea curentă oscilează şi combină decizii bazate pe motive momentane, efemere, incerte, fluide, cu decizii derivate din temeiuri rigide, arareori fixate conceptual (tradiţie, obicei). Conştiinţa comună se comportă în raport cu lumea receptacular: Cunoaşterea realului – înţeleasă ca oglindire a acestuia în simţurile şi gândirea omului – rămâne la stadiul constatării şi descrierii necritice a unor corelaţii empirice, a constatărilor factuale, a unor moduri de manifestare exterioară, fenomenică. Realismul bazat pe „logica simţurilor” se îmbină cu preocuparea pentru latura normativă a vieţii şi acţiunii. „Simţul comun – remarcă Lucian Blaga – apare ca o realitate psihologică spirituală. Simţul comun reprezintă o medie just echilibrată de reacţiuni intelectuale proprii unei colectivităţi umane, aceasta înţeleasă mai curând ca masă omogenă, difuză şi fără limite precise, decât ca o organizare diferenţiată şi de un profil deplin caracterizat. Simţul comun se constituie în virtutea unor idei asimilate de individul uman, încetul cu încetul, prin convieţuirea cu semenii săi. Simţul comun este deci în individ un exponent al sociabilităţii acestuia şi se manifestă într-o seamă de atitudini şi judecăţi ce implică anume norme adoptate de colectivitatea umană. Colectivitatea se supune unor astfel de norme de obicei fără a-şi da seama de ele. Cu cât normele implicite ale reacţiunilor intelectuale angajează o colectivitate mai vastă, cu atât simţul comun devine un factor mai redutabil în viaţa de toate zilele a individului uman, ce face parte din colectivitate.”
4

Nu există, desigur, o stare pură şi permanentă a simţului comun. Deşi formele specializate de manifestare spirituală (ştiinţa, filosofia, arta) depăşesc normele, judecăţile şi prejudecăţile curente, ele modifică, prin asimilare, conţinuturile vieţii şi gândirii cotidiene. De pildă, fără ca simţul comun să aibă luări de poziţie ştiinţifică, el este şi poate fi pătruns de
4

Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, în Opere, vol.8, Minerva, 1983, p. 81.

8 achiziţiile ştiinţei. Opiniile obişnuite îşi pot încorpora idei şi atitudini specifice unui sistem filosofic, în măsura în care se bucură de popularitate. Cu toate acestea însă simţul comun nu-şi depăşeşte condiţia: e receptiv la dimensiunea practic-aplicativă, la consecinţele ce-şi dovedesc utilitatea umană în nemijlocirea vieţii. Criteriul de validare este experienţa. Bunul-simţ este starea înţeleaptă a simţului comun. El codifică experienţe, tradiţii, opinii cu autoritate, deprinderi cu eficienţă dovedită, evidenţe empirice, aptitudinea de a se mula pe situaţia dată, sagacitate raţională şi pătrundere intuitivă, prudenţă în anticiparea consecinţelor posibile, măsura ferită de excese, gustul pentru armonia ce înlătură stridenţele, judecată corectă şi precizie în situaţii şi chestiuni ce se prezintă complicat, stufos. Autenticul bun-simţ nu e cel care se rezumă la calcul şi reţinere, inocenţă şi echilibru modest, ci acela care emană dintr-un prea plin de experienţă. Îndoiala nu-i lipseşte, dar nici nu-i prisoseşte. El merge simplu, suplu şi drept la ţintă. Vede clar şi simplu, fără a se complica. Are doar autoritate înainte de a soluţiona ceva, dar nu dovezi, căci nu putem fi siguri că ar putea fi întemeiat doar prin generalizarea experienţelor repetate şi concordante: conţinuturile sale sunt suficient de eterogene şi provin din surse diferite. Cu toate acestea, tinde spre o sinteză a instrumentelor de rezolvare/depăşire a situaţiilor şi/sau chestiunilor problematice, dar această sinteză nu este una de ordin cognitiv, nu atinge o coerenţă explicativinterpretativă, ci doar o credibilitate practic-utilitară: pe căi multiple, se urmăreşte cumpănirea scopurilor şi mijloacelor spre efectul anticipat. Este, de fapt, un utilaj intelectual cu funcţie adaptativă, eficient în toate compartimentele vieţii. Complexitatea şi adâncimea reflecţiei comune sunt puse în slujba vieţii şi nu a fiinţei pur raţionale. Filosofarea este trăită, fără a miza pe organizarea conceptuală. Lumea accesibilă – spaţial, temporal, uman – este mediul familiar în care se urmăreşte împlinirea – lăuntrică şi sub forma prestigiului: fericirea şi gloria. Dincolo de aceste margini se întind mistere, taine, lumea mitului, spaţiul metafizic al credinţei, ordinea transumană, energiile sacre ş.a.m.d. care înlănţuie şi protejează condiţia omenească. Simplificarea scenariilor interpretative din nevoi vitale capătă pregnanţă

9 simbolică şi produce un binevoitor conservatism psiho-atitudinal. Codul de normalitate pune în ordine lumea şi viaţa omului, acceptând evidenţele existenţiale: sensul şi non-sensul, fericirea şi nefericirea, plăcerile şi suferinţele. Fixările afective pe ceea ce este dezirabil sunt cumpănite, fără excese pătimaşe. Rigorile acţiunilor curente decurg din intenţii, scopuri şi nevoi ce trebuie finalizate; participarea sufletească ia forma unei bune dispoziţii, ca auxiliar al automatismelor voinţei; satisfacţiile mai intense vor fi ataşate rezultatelor, însă de obicei fără stridenţe emoţionale. Sobrietatea şi asprimea comportamentală exprimă tendinţa simţului comun şi a bunuluisimţ de a se angaja pe axa neutră: nici entuziasm exploziv, nici dezamăgire totală, ci o distanţare vigilentă pentru ca stările interioare să fie stăpânite: luciditatea nu este stânjenită şi se evită eventuale surse de suferinţă inutilă. Distanţarea afectivă menţionată măreşte capacitatea de valorificare spontană, reflexă, robustă a prilejurilor de fericire; fără a se confunda planurile şi fără a căuta justificări logice, simţul comun este oricând dispus şi priceput la „expediţii de pradă”; profită de contexte, ocazii, clipe de bucurie intensă; nu ocoleşte şansele de satisfacţie şi plăcere în numele unor mize care dispreţuiesc momentul, ci chiar şi le inventează ori de câte ori acestea nu pun în pericol ducerea la bun sfârşit a treburilor presante. Aşadar, scepticismul simţului comun nu exclude, ci presupune – ca pentru o bună echilibrare – aplecarea ludică, epicureică, priceperea degustării intense a clipei. Această aptitudine de a fi fericit prin expansiunea vieţii înseşi – plăceri curente, răgazuri sufleteşti, odihnă ş.a. – este filtrată ritual şi simbolic în calendarul sărbătorilor. Filosofia are, în raport cu simţul comun şi bunul-simţ, o funcţie integratoare şi o misiune ordonatoare. Dacă în interiorul cotidianului se fixează generalizări în prelungirea experienţei colective şi se cristalizează luări de poziţie în marginea acestora, filosofia are preponderent tentă explicativă unitară şi un arsenal argumentativ ce depăşeşte interesul pentru finalizarea practică imediată. De aceea, devine calitativ altceva decât înţelepciunea care îşi trage seva doar din orizontul gândirii cotidiene. Lipsa de transparenţă a tezelor filosofice în faţa vieţii nemijlocite este consecinţa unui efort constructiv: se elaborează modele de inteligibilitate a lumii şi

pitorescul uman şi atmosfera afectivă şi valorizatoare în care se mişcă personajele. în manieră apodictică.a. de obicei. cu o doză variabilă şi labilă de conştientizare.m. în fond. sunt lăstarii unei anumite selecţii naturale. unitatea se dizolvă: întrucât dispersia conţinuturilor ce alcătuiesc soluţiile empirice cotidiene e făcută după liniile de forţă ale intenţionalităţii pragmatic-vitale. Coexistă credinţe şi convingeri.a. propuse. Soluţiile existenţiale sunt mânuite efectiv. învăţăminte obţinute pe cont propriu şi habitudini de grup. operate în funcţie de mobiluri şi interese arzătoare. în practica vieţii. indiferent de imaginea prealabilă pe care o are fiinţa umană cu privire la sine – nu se conturează chiar întâmplător. Temeiurile sale trebuie căutate la alte niveluri. sunt generalizări neintenţionate de experienţă colectivă îndelungată. E atins un alt strat de adâncime. ci de aglomerări de cunoştinţe. aşa încât mijloacele intelectuale ce intră în acţiune într-un moment sau altul pot fi străine unele altora ca provenienţă şi nivel de competenţă. precipitări de obişnuinţe în jurul unor focare de interes. aici. repere valorice spontan preţuite. în sfera utilajului spiritual. Nu poate fi vorba. proprii simţului comun şi bunului-simţ. Viaţa însăşi se prezintă într-o altă lumină. de valenţe explicative şi de coerenţă logică. Contactele cu viaţa şi mediul sunt suficient de complexe. cunoştinţe mai temeinice şi valori impregnate prin forţa educogenă şi sugestivă a climatului de fiecare zi. soluţiile empirice. fragmente de înţelepciune ş. pilde. Unitatea acestor elemente este dată doar de coexistenţa lor în spiritualitatea colectivă: împreună alcătuiesc tabloul specific. Există o dispunere graduală a soluţiilor pe care oamenii le conferă problemelor ce le sunt apropiate sub raport sufletesc. Credinţele şi motivaţiile curente sunt supuse unei operaţii de scurtcircuitare intelectuală.m. dau tuşele de culoare locală.d. presiunea unor deprinderi afective şi mentale nu poate fi atât de uşor stăvilită pe cât ne place deseori să credem. dorinţe şi temeri ş. Se vede totul cu alţi ochi. se poate cu uşurinţă constata că pot convieţui . Astfel. valoarea lor constă mai ales în faptul că au rezistat probelor la care viaţa colectivă le-a supus. Dincolo de acest sistem de referinţă. soluţiile existenţiale se identifică cu practica însăşi a vieţii.d.10 omului. Stilul de viaţă exteriorizat pe scena convieţuirii sociale – căci.

De fapt. depăşit şi corectat în ceea ce are iluzoriu. cum spune Blaga. Soluţiile teoretice însă nu sunt direct aplicabile. lene intelectuală. Simţul comun este. fără însă ca să se izoleze de adâncimile . Filosofia dislocă sufletul şi spiritul din convenţiile de normalitate rutinieră. se opun în semnificaţii şi finalităţi. de aceea. dar filosofia nu oferă modele intuitive şi nici sfaturi de orientare în imediatitatea vieţii.11 neproblematic atitudini şi idei care.a. nu e vorba de simpla mânuire a unor soluţii deja existente. naivităţi. din punct de vedere logic. cedări în faţa clipei ş. aspiraţia către autenticitate însoţeşte orice reflecţie a omului asupra propriei sale condiţii. amăgiri. o recuperează. –. “luat în răspăr”. Soluţiile teoretice – de natură filosofică. ci de un efort de individualizare sub semnul unor principii filosofice. ignoranţă. Sau la înţelepciunea povăţuitoare a bătrânului care a trecut prin multe şi a învăţat de la viaţă binele şi căile prin care poate fi făcut. afective. Deci. Să ne gândim doar la conciziunea proverbelor şi cum se potrivesc situaţiilor. mituri şi superstiţii. disociind adevăratele interogaţii de cele false. sunt utile şi eficiente. fără ca să izbucnească vreun conflict. deschizându-se orizonturi de aspiraţie valorică prin care ambiguitatea mijloacelor intelectuale de nivel comun ar putea fi înlăturată. confort sufletesc. distanţarea reflexivă şi discernământul valoric se rup de anumite orizonturi şi straturi ale vieţii cotidiene – care ţin de speranţe fără acoperire. să-şi modeleze soluţii existenţiale în deschiderea unei concepţii filosofice (sistematice). în conştiinţa comună stau alături păreri ateiste şi luări de poziţie spontan-materialiste. voliţionale şi raţionale. Se anulează conţinuturile eteroclite ale conştiinţei cotidiene. Se discern anumite structuri fundamentale ale lumii spre a propune un proiect de umanitate. Sunt tonifiante şi limpezi. de pildă. Soluţiile empirice facilitează integrarea într-un orizont valoriconormativ mulat pe exigenţele nemijlocite ale vieţii. Filosofia lămureşte principii. din acestea pot fi trase consecinţe practice prin asimilarea lor de către structurile interioare. pe de altă parte. în contextul discuţiei noastre – îşi încorporează problematica omului. pe de o parte. şi le inserează în registre interpretative de maximă generalitate. cu credinţe religioase. Făptura umană poate doar să-şi elaboreze.

de a stăpâni şi coordona din sfere înalt-speculative eforturile ştiinţelor particulare. reperele . care încearcă să instituie o ierarhie valorică între aceste două tipuri de creaţie culturală. legate prin multiple şi complexe fire una de cealaltă. La fel de puţin înzestrată ne apare ştiinţa atunci când se manifestă pe un teren care. dacă filosofia s-ar preocupa numai de întemeierea şi verificarea discursului său după exigenţe ştiinţifice. Nu lipsesc. – a unor conţinuturi de viaţă imediată. de mediul social-istoric. desuetă. de la experienţe uzuale către teorie este necesar pe măsură ce se dovedeşte lămuritor. limpezeşte şi/sau construieşte lumea sensurilor ideale. Căci. prin tradiţie şi specific. filosofia însăşi trebuie să aibă o receptivitate crescută faţă de noutăţi şi achiziţii explicative de ordin ştiinţific. Critica scientismului Filosofia şi ştiinţa sunt considerate. temeiuri serioase nu are nici convingerea unor savanţi că filosofia este istoriceşte depăşită.12 vieţii şi omenescului. în peisajul gândirii contemporane opinii unilaterale. aparţine filosofiei: sensul vieţii. pretenţia. pentru a-şi menţine creditul psiho-cultural. a filosofiei de a fi „regină a ştiinţelor”. Ceea ce filosofia tratează în termeni de „problemă” rezultă printr-o conceptualizare – impulsionată de uimire. şi-ar trăda prin aceasta tocmai misiunea şi vocaţia înăuntrul unei culturi: aceea de a oferi un anume tip de înţelepciune – care întemeiază. fericirea. de pildă.2.d. specializate însă în ceea ce priveşte preocupările. iar tâlcurile sale ar putea fi asumate de ştiinţă. suferinţe ş. deci. Disputele dintre cele două tipuri de opinii sunt lipsite de perspectivă.a. libertatea. Astfel. cel puţin de la Renaştere încoace. ca manifestări spirituale specifice. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia. eşec. Pe de altă parte. curiozitate. şi. împreună. angoase. Saltul de la „trăit” la „problemă”. de fapt. nu poate concura ştiinţa în privinţa performanţelor cognitive ce se referă la realităţi umane şi cosmice. rămânând simple exerciţii meticuloase de inteligenţă: ierarhia valorică este iluzorie (în fapt) şi imposibilă (de drept). 2.m. se dovedeşte vană în momentul în care cercetarea ştiinţifică probează că poate spera şi ajunge la performanţe de cunoaştere riguroasă fără ca să apeleze nemijlocit la îndrumare filosofică. desigur. de multe ori nemărturisită. Filosofia. temele supuse investigaţiei şi finalităţile umane.

13 axiologice ale demnităţii umane, raporturile om-lume receptate în termeni valorici ş.a.m.d. Deşi aparţine cunoaşterii teoretice, filosofia se diferenţiază de ştiinţă atât în ceea ce priveşte obiectul de studiu, cât şi tipul de cunoaştere. La o primă aproximare, putem afirma că are un obiect de maximă generalitate. O teză, teorie sau concepţie filosofică se referă la lume în totalitatea ei, oferă o imagine globală asupra existenţei ca atare. „Oricât de generale ar fi unele probleme pe care şi le pune omul de ştiinţă – remarcă D.D. Roşca – şi oricât de vaste ar fi unele generalizări pe care le face el, acestea sunt totuşi parţiale în substanţa lor, adică ele nu privesc realitatea, existenţa, ca totalitate. (...) Altfel spus, imaginea elaborată de ştiinţă despre realitate este constituită din fragmente de cunoaştere, oglindind porţiuni ale existenţei care, oricât ar fi de extinse, sunt totuşi numai porţiuni ale ei.”
5

(tiinţele particulare studiază anumite sfere, domenii ale realităţii – bine precizate în cazul ştiinţelor constituite şi aflate în dezvoltare continuă sau mai puţin precise, cum este situaţia ştiinţelor de graniţă. Ele forează până la un anume grad de adâncime: de pildă, fizica cuantică vizează un nivel mai profund de organizare a materiei decât mecanica clasică. În acelaşi timp, îşi decupează obiectul printr-o prismă specifică, surprinzându-i anumite faţete: de exemplu, omul ca fiinţă bio-psiho-socială este obiectul de studiu al mai multor ştiinţe (psihologia generală şi socială, antropologia ştiinţifică, anatomia şi fiziologia ş.a.m.d.) care recurg la unghiuri analitice distincte. Atunci când şi filosofia îşi propune investigarea unei zone particulare, bine determinată, a existenţei sau soluţionarea unor probleme cu sferă redusă de cuprindere (de pildă, libertatea, ordinea şi dezordinea în microcosmos, evoluţia omului), sunt angajate presupoziţii, afirmaţii, trimiteri explicite sau implicite la teze ce aparţin unei imagini totalizatoare asupra existenţei. O problemă particulară capătă soluţii filosofice numai prin integrarea sa – evidentă sau implicită – în contexte explicative mai largi, angajând reflecţii asupra lumii în integralitatea sa. Putem spune că filosofia se deosebeşte de ştiinţă, în primul rând, prin obiectul de studiu; filosofia este atrasă de ansamblul existenţei, constituit din tot ceea ce există sau ar
5

D.D. Roşca, Oameni şi climate, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp. 197–198.

14 putea să existe, în timp ce ştiinţele îşi restrâng interesul teoretic la un anume domeniu de realitate. „Aria unei probleme filosofice – spune L. Blaga – constituie totdeauna, fie explicit, fie implicit totul existenţei (lumea), iar zarea interioară a unei probleme filosofice rămâne totdeauna într-un mare grad nedeterminată; din contra, o problemă ştiinţifică are totdeauna o arie circumscrisă şi o zare interioară complex determinată.” Dar, chiar
6

atunci când filosofia îşi concentrează atenţia asupra unei realităţi distincte, ea nu devine, prin acest act, ştiinţă, ci rămâne tot filosofie, după cum ştiinţa nu poate fi erijată în filosofie, nu se substituie acesteia, atunci când aspiră să vorbească despre aspecte universale (de exemplu, teoria generală a sistemelor). Cunoaşterea de tip ştiinţific tinde să fie cât mai obiectivă, cât mai adecvată domeniului de realitate pe care îl vizează. Datele experimentale sunt astfel interpretate şi generalizate încât cunoştinţele să surprindă realitatea aşa cum este ea. Teoriile ştiinţifice se constituie prin reelaborarea trăsăturilor de forţă ale fragmentului de existenţă studiat, în aşa fel încât modelul teoretic îi descrie şi explică invarianţii structurali, mecanismul funcţional, legităţile prin care se dovedeşte a fi supus devenirii. Pentru a-şi atinge ţelul, ştiinţa presupune o desubiectivizare, o dezantropomorfizare a procesului de cunoaştere. Desigur, omul care face ştiinţă este un om „total”, „întreg”, în sensul că ia contact cu realitatea printr-o multitudine de facultăţi psihice: este înzestrat cu structuri raţionale, imaginative, afective şi voliţionale, cu anumite conţinuturi subiective (sentimente, valori, atitudini etc.) ce-l caracterizează ca individualitate, ca unicat uman. Însă, atunci când face ştiinţă, elementele de subiectivitate sunt „puse între paranteze”, sunt lăsate de-o parte, sunt înlăturate. În schimb, sunt solicitate intens structurile raţionale, logice (şi prospective, când e cazul) pentru a interpreta cât mai fidel sectorul real studiat. Sensibilitatea, opţiunile valorice, modul de a înţelege omul ş.a.m.d. nu sunt anihilate, ci doar stăpânite raţional; ele nu sunt activate pentru că ar interveni ca factori perturbatori în explicarea realului. De aceea se şi spune despre ştiinţă că este „rece”. În mod deliberat, ea face abstracţie de
6

Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, ed.cit., p.104.

15 factorul uman. Trebuie observat, totuşi, că tot ceea ce, aici, am numit subiectivitate (conţinuturi şi structuri subiective) are un rol hotărâtor în geneza cercetării ştiinţifice: alegerea obiectului, chiar selecţia faptelor şi informaţiilor, ataşamentul afectiv al omului de ştiinţă de ceea ce face ş.a. Are, de asemenea, un rol important în ceea ce priveşte finalitatea şi finalizarea umană a rezultatelor cercetării, în motivaţia umanistă şi întrebuinţarea socială a acestora. Dar cunoştinţele ştiinţifice au doar conţinuturi raţionale cu miză explicativă. Dovadă a faptului că termenii ştiinţifici au semnificaţii precise, riguroase, univoce, denotative. Deci, în substanţa teoriei nu există adaosuri subiective, ci doar sensuri cognitive prinse în relaţii argumentative şi lanţuri demonstrative, menite să reproducă – la nivelul abstractizărilor constructive, nu doar reflectorii – structura şi dinamica obiectului real. De aceea, într-o lucrare ştiinţifică nu afli nimic deosebit despre maniera în care creatorul său a conceput viaţa: era optimist sau pesimist, credea că fiinţa umană e capabilă să confere sens propriilor acte sau credea în predestinare, era sensibil sau nu. Recunoşti, eventual, omul de ştiinţă după stilul de redactare: plăcut, accesibil sau mai greoi, dar aceste constatări sunt simple accesorii, pentru că stilul facilitează sau îngreunează receptarea, dar, în măsura în care este ştiinţific, nu stânjeneşte cu nimic semnificaţiile raţionale şi demonstraţia riguroasă a textului ştiinţific. Ceea ce contează în ştiinţă sunt semnificaţiile pe care limbajul le vehiculează, conţinuturile raţionale pe care le transmite; prin urmare, desubiectivizarea cunoaşterii permite ca aceleaşi înţelesuri ştiinţifice să fie traduse în limbaje relativ diferite – de la cele formale până la cele de popularizare, fără a se trăda capacitatea explicativă. Aspirând spre maxima obiectivitate a cunoştinţelor – fapt pentru care, de pildă, nu întâmplător ştiinţele socio-umane au avut mult timp ca aspiraţie şi ideal rigoarea explicativă a ştiinţelor naturii –, ştiinţa conţine şi transmite constatări, descripţii, explicaţii. În această afirmaţie, ca şi în cele imediat anterioare, am operat, în mod deliberat, idealizări teoretice, pentru a detaşa în stare pură tendinţele, mărturisite sau nu, care fundează orice iniţiativă teoretică de natură ştiinţifică. În cercetarea ştiinţifică efectivă nu există obiectivitate pură. Cunoaşterea nu este pur spectaculară,

disciplinele umaniste sunt fascinate de modelul ştiinţelor „tari”. ordonarea şi constatarea faptelor. precise şi obiective. Ceea ce devine relevant însă în contextul de faţă este şi faptul că o lege şi/sau o teorie ştiinţifică nu propun convingeri. Oricât de mult ar trăi savantul cu iluzia că face doar cercetare fundamentală. Atitudinile valorice – umaniste. direct sau indirect. ci cuprinde elemente de valorizare. Aria sa tematică este legată strâns de stadii şi cerinţe ale practicii umane sau anticipă necesităţi şi stări ale acesteia. nu indică şi nici nu sugerează cum trebuie trăită viaţa spre a fi demnă. Ea îşi pune totdeauna probleme bine delimitate sau delimitabile pe care le rezolvă în termeni controlabili experimental. ştiinţa acumulează soluţii certe şi general acceptabile. s-ar părea că se află ştiinţele sociale. nu spun nimic privitor la atitudinile ce merită a fi adoptate faţă de sine. raţional şi teoretic. contrazicând-o. Cu toate acestea. eventual matematice. însă. în prelungirea sau în apropierea cunoştinţelor ştiinţifice. lume şi oameni. şi în cazul acestora. – sunt luări de poziţii afectiv–volitiv–raţionale ce se manifestă înaintea. mai devreme sau mai târziu. morale etc. au impact decisiv asupra eficienţei acestor raporturi. în ultimă instanţă. cel puţin în selecţia. În situaţii care se abat de la această afirmaţie. că vrea să cunoască de dragul cunoaşterii. De fapt. opţiunile ideologice trebuie operate înăuntrul ştiinţificităţii doar în măsura în care nu slăbesc acţiunea exigenţelor de obiectivitate a cunoştinţelor. de adecvare a acestora la stările de fapt pe care le constată şi explică. ci. în faţa. Aşadar. riguroase. receptive la criterii şi norme de validare ştiinţifică. prin ştiinţă urmărim să cunoaştem realitatea cât mai obiectiv pentru a o putea stăpâni cât mai eficient din punct de vedere rămân . Aceasta înseamnă că dimensiunea valorică este ataşată ştiinţei. descoperirile şi invenţiile teoretico-ştiinţifice produc mutaţii în raporturile practice ale omului cu natura. dimpotrivă. ideologice. extinzându-şi progresiv domeniul de investigaţie. Datorită particularităţilor sale cognitive şi metodologice.16 înregistrativă. obiectivitatea deplină e urmărită şi procesual atinsă prin atenuarea intervenţiei deformatoare a factorului subiectiv. De aceea. dar nu aparţine substanţei spirituale ce defineşte cunoaşterea ştiinţifică. cunoaşterea ştiinţifică are o finalitate practic-utilă imediată sau mediată.

Editura Univers. Restul. dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii. dacă lumea are trei dimensiuni. Ea clarifică şi propune idealuri umane. Constantin Noica menţionează: „Omul nu trebuie părăsit prea repede. sau în volumul Faţa şi reversul. Petre Andrei. Aceste două tendinţe ale sufletului ne îndeamnă să căutăm o concepţie unitară şi ultimă despre lume. Mitul lui Sisif. Nunta. Bucureşti. 1994. empirică a lucrurilor. Aceasta este ţinta ultimă a cunoaşterii ştiinţifice. în continuare vom cita numai din această ediţie. Opere sociologice. 9 A.” În acelaşi sens. Petre 7 Andrei precizează: „Cunoştinţa omenească în genere tinde către două scopuri: 1. în fond. Punctul arhimedic al oricărei creaţii filosofice îl 7 8 Constantin Noica. atunci când formulează teze generale cu 8 privire la determinaţiile existenţei. 2. Editura Academiei.7. a explica lumea. 1969. p. dar. legitimând astfel anumite luări de poziţie sufletească şi spirituală. forma superioară a conştiinţei de sine proprii fiinţei umane – aşa cum este sau poate fi pusă. despre om: construieşte modele teoretice prin care arată ce ar trebui şi cum ar trebui să fie omul. atitudini.” Aşadar. conştientizează statutul existenţial al acestuia în raport cu tot ce îl înconjoară.38. p. p. p.105. Vizând tocmai acest aspect. în care să credem şi pe care le considerăm chiar ca ceva obiectiv. vine după aceea. Conceperea lumii nu se reduce însă numai la o explicare cauzală. a înţelege rostul existenţei noastre şi valoarea ei. din aceste motive. RAO International Publishing Company. 1984. căci a explica universul nu înseamnă a găsi numai nişte principii ultime. universul din care facem parte. criterii. . Editura pentru literatură universală. Camus. 1973. vol.” 9 O concepţie filosofică despre lume întemeiază un anumit mod de a înţelege şi interpreta locul şi rosturile omului în univers. Omul revoltat. Vara. pe care să le putem considera absolut valabile. aşa cum ar trebui pusă într-un anume moment istoric. soluţii de valoare. Trei introduceri la devenirea întru fiinţă. necontrazise.17 practic. repere şi semnificaţii valorice.167. Mitul lui Sisif. ci aceste principii trebuie să fie nişte valori care să se impună spiritului omenesc în genere. mai ales.I. iată întâia lecţie pe care o profesează filosofia. filosofia vorbeşte. Albert Camus ne convinge că „a hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Filosofia este. independent de noi. valori prin care să legitimăm toate construcţiile minţii.

de interpretări filosofice ale unor achiziţii ştiinţifice din perspectiva unor opţiuni prealabile. conţinuturi subiectiv-valorizatoare. Generalizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi a achiziţiilor din celelalte practici social-istorice este făcută. prisme valorice. o filosofare care îşi trage seva dintr-o credinţă religioasă prealabilă poate să aprecieze că întregul univers.). ca argumente decisive pentru a susţine că omul este rezultatul unei evoluţii fireşti. ca argumente în favoarea unor convingeri. Roşca de a dezvălui. filosofia nu ia niciodată ştiinţele ca fiind numai ceea ce ele sunt şi îşi propun să fie.18 reprezintă condiţia umană. nu sunt egal de îndreptăţite. aceeaşi consistenţă. fără intervenţia unui factor divin. Dar. Este vorba. deosebite fundamental de spiritul ştiinţei. chiar opuse. nu sunt totdeauna evidente: deseori sunt resimţite în etica ce se ataşează unei ontologii.a. De pildă. întrucât acestea diferă de la gânditor la gânditor. cu toate că asupra aceluiaşi model ştiinţific sunt posibile şi se conturează efectiv multiple viziuni totalizatoare – care îşi absorb cunoştinţele pentru a-şi întemeia tezele şi atitudinile –. aceleaşi rezultate ştiinţifice pot fi supuse unor interpretări variate. prin raportare la acest sistem de referinţă. în aceste cazuri. deci întrucât structurile atitudinale aparţin sferei opţiunilor subiective. experienţele şi cunoştinţele sunt depăşite prin salturi logice stimulate de factori subiectivi (emoţionali. de la o epocă la alta. inclusiv omul. evoluează spre un scop final stabilit de puterea divină. De fapt. deci.D. şi. efortul lui D. valorici ş. ci le foloseşte pentru fundamentarea unor atitudini. concluziile antropologiei ştiinţifice sunt considerate. în aşa fel încât sunt invocate pentru a susţine teze filosofice deosebite. însă. poziţiile şi orientările filosofice nu au aceeaşi valabilitate. din perspectiva unor filosofii ateiste. Intervin. pe scara lumii naturale. Aceste conţinuturi spirituale. în Existenţa . Tezele filosofice sunt generalizări care nu pot fi controlate şi justificate până la ultimele consecinţe şi argumente raţionale. pot fi identificate prin analiza morfologică şi funcţională a ideaţiei filosofice. în acest sens. Menţionăm. idealuri şi/sau ideologii. şi nici nu-şi pot subsuma consecinţe de aceeaşi amploare. la fel de rezistente în faţa unei analize critice a procedurilor cognitive. aşadar. în filosofie. în aceste extrapolări. presupoziţii. În schimb.

19 tragică, idealul uman pe care-l presupun şi îl propun acele filosofii care interpretează varietatea caleidoscopică a lumii pornind de la un principiu unic, de la o esenţă ce defineşte stratul autentic, originar, incoruptibil, absolut, atemporal etc. al existenţei, din care este dedus (sau poate fi dedus) ansamblul caracteristicilor concrete ale existenţelor individuale. De pildă, ideea ordinii universale absolute nu surprinde numai lumea aşa cum este ea, ci exprimă şi o dorinţă umană; omul doreşte ca lumea să fie perfect ordonată şi elimină hazardul din raţiuni subiective. Astfel: dacă acceptăm că există o ordine absolută în univers, cu ale cuvinte, că totul funcţionează şi se dezvoltă conform unor legi implacabile, necesare şi univoce, înseamnă că realitatea se comportă raţional în structura ei intimă, este rezonabilă în raport cu omul şi nu opune rezistenţă încercării umane de a o conceptualiza, de a o înţelege (este, deci, inteligibilă). Raporturile omului cu o asemenea lume sunt neproblematice în măsura în care, prin cunoaştere şi acţiune, se integrează în ordinea firii. Aşadar, se legitimează un ideal uman optimist, robust, chiar dacă naiv: postularea unei ordini universale satisface nevoia de siguranţă interioară, instinctul de autoconservare; este afirmată familiaritatea omului cu lumea, căci fiinţa omenească se simte, psihologic şi spiritual, la ea acasă într-un mediu care nu-i creează surprize, pe care îl poate cunoaşte şi anticipa. Este, aici, o viziune despre lume şi om specifică anumitor tipuri de societăţi: lente, închise, stabile, cu tradiţie puternică. Am observa că, la polul opus, ideea dezordinii universale, a haosului ce domină lucrurile şi viaţa omului, aparţine, de obicei, perioadelor istorice care, sub raportul stărilor psiho-sociologice, al mentalităţilor, predispun la nelinişti, incertitudine, sesizarea absurdului, tragicului, angoasei. Filosofia captează totdeauna în structurile sale conceptuale aspiraţii, moduri de a percepe, pricepe, valoriza şi asuma lumea, istoria, viaţa. Direct, discret sau în secret, ea motivează valori, stări psihologice, proiecte speculative de umanitate. În capitolul introductiv din Existenţa tragică, D.D. Roşca precizează că întrebări de genul: „ce este existenţa ca totalitate?”, „cum poate fi integrată în viaţa umană pentru ca aceasta să merite a fi trăită?” nu pot, din principiu, să capete soluţii definitive. Importantă este însă măsura în care eforturile de răspuns fixează formule controlabile

20 raţional, în termeni ce nu eludează contextele culturale şi istorice. Valoarea unei sinteze filosofice este hotărâtă de perspectiva spirituală pe care o deschide, de profunzimea stratului de conştiinţă pe care îl angajează; în acest sens acţionează conţinuturi prereflexive, dispoziţii afective, accente valorico-atitudinale, năzuinţe ş.a. prin care sunt retopite fapte de experienţă curentă, cunoştinţe, fragmente din istoria gândirii etc. pentru a elabora arhitectura interioară a sintezei respective. „Iată de ce o mare filosofie este, alături de icoana intelectuală a lumii, şi un mod aparte de a reacţiona în faţa existenţei considerate ca totalitate, un mod particular de a simţi, o expresie integrală a unei personalităţi spirituale.”
10

De aceea, în orice sinteză

filosofică este important nu numai fondul cunoştinţelor înglobate, ci şi adaosul subiectiv, întrucât se ambiţionează motivarea unei atitudini moralestetice în faţa lumii şi a vieţii. Scopul implicit sau explicit este acela de a propune o ierarhie valorică. „Se poate face ştiinţă fără preocupări şi cultură filosofică, dar nu se poate face filosofie serioasă fără o riguroasă
11

disciplină ştiinţifică a

inteligenţei” – precizează D.D. Roşca. Desigur, filosofia propune idealuri umane, criterii valorice pentru viaţa demnă, jaloane prin care existenţa individuală capătă sens. Însă realismul proiectelor axiologice, precum şi utilitatea lor de principiu rezultă, cumva, din ştiinţificitatea încorporată în premise şi în textura ideatică a unei sensibilităţi filosofice determinate. De aceea, afirmaţia lui D.D. Roşca, anterior citată, este valabilă şi se aplică oricărei orientări şi oricărui sistem. Nu de puţine ori, opere monumentale – seducătoare încă prin atitudinile pe care le promovează şi cu mare energie spirituală – sunt depăşite pe măsura progresului ştiinţific, prezentând, eventual, numai interes istorico-teoretic. De pildă, ideea de substanţă, care desemna un substrat ultim şi invariabil a tot ceea ce există (Aristotel), atomismul – bazat pe ideea de atom ca element indivizibil ş.a.m.d. – au fost înlăturate ca interpretări eronate o dată cu descoperiri legate de structura atomului. Determinismul mecanicist a fost pus sub semnul întrebării de cauzalitatea statistică proprie microcosmosului. Filosofia care ignoră spiritul ştiinţific nu poate avea decât valoare ornamentală înăuntrul unei culturi.
10 11

D.D. Roşca, Însemnări despre Hegel, Editura ştiinţifică, 1967, p. 7. D.D. Roşca, Existenţa tragică, Editura ştiinţifică, 1968, p. 23.

21 Filosofia are nevoie de ştiinţă, dar aceasta nu înseamnă că orice interpretare filosofică a unor rezultate ştiinţifice este permisă. Sunt valabile acelea care nu denaturează conţinuturile cognitive şi explicaţiile procurate de ştiinţă, ci, dimpotrivă, îşi construiesc imaginile despre lume şi proiectele de umanitate în prelungirea spiritului ştiinţific şi a valorilor acestuia. În egală măsură, şi ştiinţa actuală are nevoie de filosofie. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt multiple. {tiinţa de astăzi nu mai poate fi privită doar ca mijloc, riguros controlat sub raport metodologic, de procurare de cunoştinţe, ci ca un fenomen socio-cultural care determină destinul societăţilor contemporane, întrucât modifică profund viaţa socială, determinând, printr-o proiecţie exterioară în creaţii tehnice, modul de viaţă, reprezentările despre lume şi sistemele de valori. Tehnologia este, de fapt, o mediaţie concretă, materială, în care se încorporează ştiinţa; este „faţa vizibilă a fenomenului “ştiinţă”.” de însuşi progresul
12

Simptomatică pentru imperativul depăşirii fragmentarismului generat ştiinţific este şi audienţa de care se bucură interdisciplinaritatea. Valenţele integratoare – teoretico-interpretative şi metodologice – ale filosofiei reuşesc însă situarea eforturilor ştiinţifice într-o perspectivă umană, umanistă şi umanizatoare. În această privinţă, trebuie observat că ştiinţele particulare, utile pentru orientarea în lumea empirică, sunt neputincioase în faţa problemelor grave pe care şi le pune omul atunci când se interoghează asupra condiţiei sale, asupra sensului vieţii, a şanselor şi limitelor ce-i aparţin. Prin aceasta, ştiinţa nu este subapreciată, ci recunoscută la adevărata sa valoare. Căci, arată Malraux, „omul nu se pregăteşte pentru el însuşi prin ştiinţă, nici pentru iubire prin ginecologie.”
13

De altfel, ştiinţa însăşi, fără a se afla sub protecţia strictă a vreunei viziuni filosofice, prefigurează modele de inteligibilitate care schimbă radical imaginea tradiţională despre cosmos, om, lucruri, structura materiei ş.a.m.d., cu numeroase implicaţii şi complicaţii antropologice, epistemologice şi social-culturale. Deci, ştiinţa însăşi se propune şi impune spre asimilare filosofică, tocmai pentru a-i fi explicitate semnificaţiile cognitive şi umane. „Funcţia metafizică, proprie filosofiei – precizează
12 13

Jean Ladrière, Les enjeux de la rationalité, Unesco, 1977, p. 15. André Malraux, Omul precar şi literatura, Editura Univers, 1980, p. 220.

145.cit. depăşindu-le. Editura ştiinţifică. Capacitatea de rezistenţă a ştiinţelor în faţa spiritului tutelar sau speculativ al unor filosofii a luat. nu e mai puţin adevărat că aportul ştiinţei este şi trebuie să fie considerabil şi evaluat prin ceea ce el efectiv este. „o anomalie a spiritului ştiinţific” 16 – arată Lucian Blaga. ajunge la o înţelepciune şi nu la o cunoaştere.. în 14 15 16 17 Jean Piaget. ibid. de asemenea. prin aceea că. însă fără a rămâne pe planul exclusiv al cunoaşterii. inclusiv a valorilor cognitive.. „se lasă să fie cuprins în ispita unei expansiuni şi încearcă a lua în stăpânirea sa teritorii care prin însăşi natura lor îi sunt exterioare. p. chiar dacă soluţiile la temele respective sunt întemeiate filosofic. Lucian Blaga. pp.” Această 17 depăşire a limitelor poate avea loc în forme latente şi. Despre conştiinţa filosofică. deseori. atunci când e redusă la simplul transfer de atitudini. „anomalia scientistă ia fiinţă în general prin aceea că spiritul ştiinţific devine ofensiv dincolo de limitele sale fireşti”. fapt pe care-l confirmă istoria ideilor ulterioare lucrărilor lor. uneori.” 15 Or. Procedeele ştiinţei. p. 1970.126–127. „filosoful îşi face bucuros o imagine pozitivistă despre ştiinţă şi o reduce la un catalog de fapte şi de legi. forma scientismului. o dată cu transferul de optică şi metodologie. p. perspective şi metode consolidate într-un anumit domeniu de cercetare asupra altor domenii. ed. pentru că este o coordonare a tuturor valorilor. 143. Performanţele actuale în această direcţie nu pot fi contestate. Acesta desemnează o carenţă.22 Piaget –. Este însă vorba de scientism doar atunci când. Înţelepciunea şi iluziile filozofiei. până la un punct. fertile. Pe de altă parte şi fără exagerare. fie unor iniţiative fericite care anticipau posibilitatea ştiinţelor ce aveau să se constituie. se poate susţine că tot ceea ce a fost produs ca valabil de filosofie pe tărâmul cunoaşterii înseşi – şi nu intenţionăm câtuşi de puţin să-i contestăm imensa importanţă – s-a datorat fie unei reflecţii asupra ştiinţelor deja constituite sau pe cale de a se constitui.” Filosofia însăşi ar trebui să 14 renunţe la tratarea minimalizatoare a strategiilor ştiinţifice. Însă. ibid. . nu sunt considerate de el decât ca tehnici care permit descrierea faptelor şi stabilirea legilor..126. se intentează şi o anexare a noului teritoriu. Orice ştiinţă are un domeniu legitim asupra căruia formulează legi şi teorii valabile într-un anumit sistem de referinţă.

limitele şi structurile specifice. pentru ca filosofia însăşi să fie conştientă de avantajele conlucrării cu puterile ştiinţei. inovaţiile metodologice de tipul structuralismului – fie şi cu interpretările concluzive Foucault – îndeamnă la o regândire filosofică a unor teme tradiţionale: „om”. trebuie să se raporteze la ştiinţă nu numai pentru a-şi procura informaţii noi şi cunoştinţe riguroase. pentru a-i cunoaşte valoarea. în faptul că ştiinţa caută să se substituie filosofiei. De exemplu. ea nu poate să cuprindă (nu are acces la) specificul vieţii sociale. de pildă. în general. scientismul alterează adevăratele raporturi dintre ştiinţă şi filosofie. din principiu. . 18 indispensabil culturii actuale pentru a-şi controla acele energii centrifugale care dispersează câştigurile gândirii specializate şi slăbesc articularea 18 Jean Hyppolite. Excesele inverse. probleme de ordin filosofic. Actualitatea filosofiei constă. Această anomalie constă. „valoare” ş. Într-o măsură ce nu poate fi neglijată. El porneşte dinspre ştiinţă. Scientismul este evident atunci când omul de ştiinţă. un model explicativ de natură ştiinţifică fiind erijat în teorie cu generalitate filosofică. în anumite privinţe. p. II. pe o accepţiune restrictivă a semnificaţiei şi cu o evidentă ambiţie de unificare a ştiinţelor –. În forma sa mai evidentă. deşi nu pot fi susţinute convingător.a. sau evoluţia istorică. în sistemul său de referinţă – şi-a dovedit limitele atunci când a fost utilizată pentru a explica mecanismele vieţii economice. e vorba de un proces normal şi profitabil. îşi revendică dreptul şi capacitatea de a explica fenomene şi procese situate în afara preocupărilor sale cu ajutorul ideilor şi teoriei din câmpul său ştiinţific. 1037. Totuşi. Quadrige/PUF. presiunile scientiste obligă filosofia la evoluţie. politice ş. sunt la fel de neavenite. 1991. în „efortul de totalizare” . Rezultatul nu poate fi decât Darwin un cu reducţionism nepermis şi păgubitor. iar. printre altele. deci. „umanism”. specializat într-o ramură. ci şi. Figures de la pensée philosophiques. scientismul aparţine încercărilor de a soluţiona. reacţiile antimetafizice ale empirismului logic – bazate pe reducerea gândirii la probleme de limbaj.23 lipsa acestor intenţii anexioniste. teoria lui privire la evoluţia speciilor – încă valabilă. cu mijloace ştiinţifice. pornite dinspre filosofie.a. reamintesc filosofiei exigenţele autoreflexivităţii critice de tip formulate într-o altă manieră de Kant. mai ales în epoca actuală.

umanizator. nu este mai puţin evident că reflecţia filosofică are puterea (şi menirea) de a restitui şi explicita adevăratele semnificaţii ale puterilor cunoaşterii ştiinţifice înăuntrul culturii contemporane. capabil de a fi urmărit şi de a fi realizat permanent. Bucureşti. demers valorizator şi proiect uman. refuză rigorile de originare şi întemeiere ale cunoaşterii propriu-zise. ştiinţa însăşi trebuie valorificată din perspectiva unui ideal de omca-atare pe care numai filosofia îl poate propune. care să afecteze şi să atragă întreaga personalitate a omului. deoarece ar înceta să fie ideal. Demersul esenţialmente sapienţial propriu filosofiei – caracterizat prin înţelegerea atotcuprinzătoare şi autoangajarea personală – poate intra în dialog cu dimensiunile cognitive ale ştiinţei implicate în dezvăluirea ordinii cosmice. pentru aceasta. pp. vol. Cognitio.24 globală a valorilor. o întreagă galerie de mari gânditori – de la Kierkegaard şi 20 19 E. a se consulta Mircea Flonta.” 19 Ca sinteză teoretică. însă. Cantore. idealul trebuie să ofere omului un model de strădanie şi realizare care se sprijină dialectic pe sine. Science and humanism: the sapiential role of philosophy. El trebuie să fie teoretic şi practic. nr. precum şi analiza modurilor în care cunoaşterea ştiinţifică este receptată de spiritele filosofice. contrar utopiei sau himerei. De altfel. dacă ştiinţa însăşi – în şi prin nucleul său teoretico-metodologic – nu pare a fi capabilă să furnizeze o bază adecvată pentru sentimentul de răspundere şi de valoare care animă întreaga sa strădanie. 1994. El trebuie să fie întotdeauna accesibil efortului omului. transformând omul şi făcându-l să fie ceea ce doreşte să fie. El trebuie să fie pertinent întregului intercorelat al realităţii. aceeaşi problemă. în: .1-3. Pe scurt. 1970. Dar el nu trebuie să poată fi atins vreodată la modul absolut. „Putem spune că idealul trebuie să ofere un scop dezirabil în ultimă instanţă. p. 224. ştiinţei trebuie să i se recunoască rangul valoric pe care îl merită. dar trebuie să fie. 20 Pentru distincţia dintre cunoaşterea obiectivă şi cea la care poate aspira filosofia. Editura ALL. de asemenea.67–76. spiritual şi material. în Dialectica. angajându-se constructiv în înţelegerea şi interpretarea lumii şi omului din perspectiva unor categorii afective şi sensuri dezirabile care generează întregul unei culturi. O introducere critică în problema cunoaşterii. Căci. Sub raportul consecinţelor umane.24. Reflecţia epistemologică şi cea ontologică pot desprinde sensuri umane latente în chiar structura cunoaşterii ştiinţifice. filosofia depăşeşte terenul strict al cunoştinţelor dobândite ştiinţific.

K. Nostalgia originilor. în acelaşi timp. societate. Heidegger şi Gadamer – pledează pentru rosturile specifice ale filosofiei în cultura contemporană. religiile sunt viziuni globale despre existenţa reală şi virtuală - . argumente sistematice. pluralitate a liniilor de sens în receptări subiective – multiple şi. fără a urmări finalizarea unui interes expres de cunoaştere. discursiv. expresivitaea sa teoretică este totdeauna deosebită ca structură şi intenţionalitate . 1994. de unele variante ale structuralismului. Prin experienţa sacrului.de expresivitatea artistică. spiritul omenesc a surprins deosebirea dintre ceea ce se relevă ca real. sensurile valorice şi totalizările filosofice sunt totdeauna fixate conceptual.25 Nietzsche la existenţialiştii francezi. viziunea restituie limbajului un câmp semantic disponibil la echivoc. apariţiile şi dispariţiile lor întâmplătoare şi lipsite de sens. Ricoeur. Bucureşti. 21 Prin amploare tematică şi menire axiologică. 21 Mircea Eliade. se actualizează –. Discursul filosofic apelează la categorii. Humanitas. „conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Strategiile artistice au ca miză tocmai dezintelectualizarea termenilor lingvistici. Habermas ş.4. Problema sacrului Mircea Eliade apreciază că. inclusiv a conceptelor. 1994. bogat şi semnificativ.” univers. Filosofie şi artă Individualizarea (personalizarea) ideaţiei filosofice – de la vibraţia sa inconfundabilă şi stil până la tipul de întemeiere şi articulare discursivă – capătă dimensiunea artisticităţii. de filosofia analitică şi. Apel. om. 2. şi ceea ce nu posedă aceste calităţi. puternic. abstracţii fără suport intuitiv. refuzând reducţionismele scientiste practicate de pozitivism. intuiţia. astfel încât dispoziţia contemplativă este amplificată şi tensionată. Jaspers. În acelaşi timp. Editura Academiei Române. Filosofie şi mit.O. în orice cultură. 137–158. J. mai recent. adică fluxul haotic şi primejdios al lucrurilor. natură. se valorifică o fertilă complementaritate a interpretării filosofice cu progresele cunoaşterii ştiinţifice. aparat critic. prin P. Mircea Flonta. 5–6. ambiguitate. imaginară a operei în cauză apare. Dacă sensurile generale (sau chiar universale) ale unei opere de artă transpar în şi prin concreteţea semnificantă a imaginilor – şi prin care lumea unică. Însă deosebirile dintre filosofie şi artă în privinţa modurilor specifice de a-şi apropria sub raport spiritual dimensiunile reale şi ideale ale omenescului sunt evidente. pp. imaginarul. pp. legitime –. Imagini ale ştiinţei.3. 2.a.

Lumea divină propune. orientalii sau presocraticii.” De 23 fapt. 6. p . într-o primă şi ultimă instanţă. polarizează două regimuri existenţiale. . înţeles) în tot ceea ce [i]se întâmplă. şi nu doar în legătură cu „primitivii”. mitul este o protofilosofie articulată ca pedagogie a sensului. Aşa cum vom arăta în capitolul referitor la religie (interpretate ca filosofare).. ibid. valori şi modele de exemplaritate care pot fi obiect necondiţionat al devoţiunii. În felurite aşezări culturale. Cuplul categorial sacru-profan. Fiinţele divine sunt principii ale ordinii şi binelui. structural şi genetic. Cursul vieţii individuale nu mai este perceput ca simplă însumare de experienţe. experienţa sacrului a netezit calea gândirii sistematice. tâlc. ca element 22 în structura conştiinţei. 6–7. „sacrul” pune întotdeauna problema unei lumi semnificative în care viaţa omului este înzestrată cu sens. haotică şi ameninţătoare. precum şi pentru omul societăţilor 22 23 ibid. fiinţa umană e tentată să caute sens (rost. Cel puţin intuitiv. simboluri. Aşa cum subliniază Mircea Eliade. Actul credinţei e cel prin care se instituie/asumă un proces de automodelare psihospirituală şi morală a omului.. acele sensuri. o interpretare a rosturilor specifice condiţiei umane în raport cu universul. pp. Dialectica sacrului a precedat şi a servit drept model pentru toate mişcările dialectice descoperite după aceea de spiritul omenesc. proiecte de umanitate autentică. marile religii propun. „viaţa umană capătă sens prin imitarea unor modele paradigmatice revelate de fiinţe supranaturale” . sensul şi adevărul într-o lume necunoscută. experienţa sacrului amplifică orizonturi existenţiale vertebrate valoric. şi conţine modele de viaţă demnă. Religia se impune ca antropologie legitimată în raport cu transcendenţa. ci are o coerenţă interioară asumată/sugerată prin ideea de destin.26 Trebuinţele umane vizate sunt multilple şi complexe: nevoia de interpretare unitară a lumii. pentru a fundamenta/justifica rostul fiinţei umane. deci. Credinţa religioasă anulează hazardul din lume şi din viaţa individuală. Revelând fiinţa. „religioasă” – şi acest lucru este adevărat la modul general. aşa încât „reflecţia filosofică a fost confruntată de la bun început cu o lume a sensului care era. „Pentru primitiv. pe baza unor principii/temeiuri aflate dincolo de aparenţele experimentale multiple şi episodice. fapt ce are efecte reconfortante şi creează sentimentul de securitate interioară.

Ele îi datorează bogăţia lor. singurătatea şi disperarea. 1990. Încercarea labirintului. astăzi. unei rupturi totale cu tradiţia animistă. Dar n-au acceptat. cerinţa unei revizuiri totale a bazelor eticii. scepticismul valoric şi dezorientarea psihologică. Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare. însă. prin aceasta. bazată pe postulatul obiectivităţii. Societăţile moderne au acceptat bogăţia şi puterile pe care ştiinţa li le descoperea. Se poate spune că anumite filoane mitologice şi religioase sunt încapsulate de istoria şi practica filosofiei. mesajul cel mai profund al ştiinţei: definirea unei noi şi unice surse de adevăr. Totodată. incoruptibilă. la Mircea Eliade. sentimentul absurdului şi inutilităţii. Editura Dacia. să se nutrească din sistemele de valori pe care le şi profesează. neevidentă. autentică. poate să angajeze viitorul întregii ei descendenţe. Omul – „asemeni unui ţigan” – trăieşte la marginea unui univers ce rămâne 25 indiferent la speranţe şi suferinţe. obiectele lumii exterioare nu au o valoare intrinsecă autonomă. oferind etaloane. Bucureşti. Autorul analizează. “În trei secole. sisteme deja ruinate până-n temelii de însăşi această ştiinţă” (pp. 1991. devin reale. Hazard şi necesitate. în continuare. în evoluţia biologică a unei specii. într-un fel sau altul. Societăţile moderne sunt construite pe ştiinţă. anumite consecinţe psiho-culturale ale ştiinţei moderne. inconştientă la origine. Această dualitate (omul şi. modele de exemplaritate. ştiinţa modernă a spulberat misterul: cu ochi rece. repere şi imperative experienţelor umane de fiecare zi. p. Jacques Monod. plină de sens. şi-a cucerit locul în societate: în practică.27 tradiţionale. Humanitas. mâine îi vor fi accesibile bogăţii şi puteri mult mai mari. a unei practici ştiinţifice a lansat evoluţia culturii pe un drum cu sens unic: o traiectorie pe care progresismul ştiinţific al secolului al XIX-lea vedea ducând fără greş la o înflorire uluitoare a omenirii. determinantă. abia dacă au ascultat. necesitatea făuririi uneia noi. supusă unui determinism lipsit de farmec şi surprize creatoare. descrie natura ca pe o maşină stupidă. şi. dacă omul vrea. 124. lumea obiectivă) cultivă angoasa. rituală. ştiinţa. artistică. la polul opus.144-145). p. la fel alegerea. salvată de la degradare temporală. vedem deschizându-se la picioarele noastre o genune a tenebrelor. dar nu în suflete. deoarece participă. necondiţionată. Sacrul este un simulacru cultural al Absolutului. Cluj-Napoca. societăţile noastre încearcă. o teorie închegată asupra universului simbolic prin care omul percepe. „Sacrul” – în ipostază religioasă. pe când noi. printre altele. Înarmaţi cu toate puterile şi bucurându-se de toate bogăţiile pe care le datorează ştiinţei. fără iluzii. 146.” 24 Analiza şi explicitarea experienţelor intime ale „sacrului” conturează. aspirând la obiectivitate critică. motivaţii. constituind o tradiţie încă activă 24 25 Mircea Eliade. la o realitate care le transcende. puterea lor şi certitudinea că. mitică. condusă de legi riguroase. aşa cum o “alegere” iniţială. abandonarea definitivă a “vechii alianţe”. Dacă „sacrul” presupune şi afirmă – ca ideal şi practică a vieţii – o familiaritate a omului cu ceea ce îl înconjoară. morală – desemnează un strat de existenţă originară. pricepe şi valorizează universul şi propria sa condiţie. .

pp. pp.) care se îndoieşte şi se miră recunoaşte prin chiar aceasta că nu ştie. Redusă astfel la esenţial – subliniază Georges Gusdorf –. Editura Eminescu. în ultimă instanţă. unitatea antropologiei şi a cosmologiei în supunerea lor comună faţă de un principiu transcendent ce defineşte condiţia umană. scenarii valorizatoare care.28 în zonele prereflexive ale ideaţiei filosofice. Despre acest aspect al filosofiei sale – Gheorghe Vlăduţescu. Ion Mihail Popescu. O perspectivă românească asupra teoriei culturii şi valorilor. Cf. în vol. ce reglează fiinţa în lume şi care se sustrage oricărei captări directe a gândirii. De aceea şi iubitorul de mituri e oarecum un filosof. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. însuşi – considerând mirarea drept imbold etern al cunoaşterii filosofice – subliniază că – pe măsură ce se înaintează de la problemele situate mai la îndemână spre realităţi mai ample. apelând la generalităţi progresive – „acela (. doar controla) conţinuturile şi structurile mitico-magice. pentru că ea orientează orice gândire.. 1980. „Sensul precedă imaginea. cit... istoriei şi omului angajează presupoziţii de ordin emoţional-afectiv şi practic. Vlăduţescu şi Septimiu Chelcea. metafizica trebuie înţeleasă ca o mitologie secundă. Raţiune şi credinţă. Bucureşti. iar plăsmuirile metafizice nu pot înlătura (ci pot. II. Editura “Amarcord”. Interpretarea universului.” 26 Miticul şi magicul se insinuează mai totdeauna în generalizările metafizice – fie ca ornamente şi efecte de stil. De aceea am fi . p. ed. Despre conştiinţa filosofică. “Dacă oamenii s-au îndeletnicit cu filosofia spre a evita neştiinţa. Bucureşti. 28 Aristotel..a. cit. 107–124. eventual. Blaga construieşte scheme interpretative care joacă funcţiile unor mituri filosofice. 1996. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru a dobândi o pricepere a lucrurilor.” 26 27 28 Iar dacă menirea filosofiei este de a satisface „nedumerirea că Georges Gusdorf. principiul ultim al afirmaţiilor noastre. Marele Anonim. Hegel.). Considerând că spiritul uman nu poate lua vacanţă metafizică. îndeplinesc funcţiile existenţiale proprii mitului. Dacă mitologia este o primă metafizică. între teologie şi filosofie?. vieţii. ca scenarii/conţinuturi interpretative şi valorizatoare ce suplinesc actele cognitive propriu-zise atunci când inteligenţa se izbeşte de (sau ricoşează faţă de) misterele adânci ale existenţei. 1988. Introducere în filosofie. fie ca elemente structurale deghizate. conştiinţa mitică intervine ca un focar al formelor umane. Ea tinde să se identifice cu conştiinţa valorilor. Metafizica. pentru explicarea lor. Lucian Blaga. tot aşa spunem şi despre această ştiinţă că ea singură este liberă. şi nu în vederea unui folos oarecare” (ibidem). pentru că numai ea e cultivată pentru ea însăşi. “Precum spunem despre om că e liber când există pentru el.134–144 (Miticul şi magicul în filosofie). Aristotel 27 De altfel. Coordonatori: Gh. nu pentru altul. ed. De altfel.246. Intervenţia valorii consacră angajarea omului în lume. 55. Spinoza ş. Timişoara. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate. p.432–453. pp. intenţia precedă reflecţia. Blaga dezvăluie componente mitico-magice nemărturisite în sisteme filosofice care se delimitează explicit de orice intruziuni non-logice în demersul reflexiv (de pildă. Mit şi Metafizică.

tensiuni ale voinţei. structurează şi însoţeşte permanent judecăţile de valoare. presiuni poate îndreptăţiţi să spunem că posesiunea ei depăşeşte măsura omenească. tendinţe ideale. credinţa face posibile. cu mijloacele sporite ale reflecţiei.. impulsuri. Problema nu intervine ca un joc. cel puţin la nivel de intenţie. K. Aceeaşi intenţie animă opera gânditorilor. O dată sfărâmat primul unanimism comunitar. Universul discursului se substituie spaţiului concret al existenţei. credinţa este o structură atitudinală complexă opusă îndoielii cognitive. energii obscure. p.a. pe seama sa. cum este „Supraomul” lui Nietzsche). în calitate de componentă spirituală indispensabilă vieţii. iar înrădăcinarea persoanei în realitatea umană trece drept un accident sau o neînţelegere. 56). Kierkegaard. Mit şi metafizică. p. n.29 lucrurile sunt astfel cum sunt” . fixare afectivă. în filosofia modernă. p.” Tocmai pentru a ocoli o asemenea 30 substituire de planuri. dispoziţii emoţionale. de a-şi stabili locul său propriu în universul infinit. Putem spune că. angajare interioară. 247. Marcel. firea omului e împletită în multe chipuri cu robia” (subl.. Omul pierdut în lume şi în timp descoperă necesitatea de a face o breşă printre circumstanţe. Mitul reprezintă prima formă a acestei adaptări spirituale a comunităţii umane la mediul său. . ci ca o interogaţie existenţială. demersul statornicirii persoanei.m. Este suficient să facem trimiteri la operele lui S. ataşament. Jaspers. de a înlătura îndoiala şi spaima. asentiment. El procură o primă interpretare a lumii. asumare. conţinuturi pre-reflexive. Cunoaşterea umană este totdeauna solidară cu şi îmbibată de presupoziţii psiho-culturale. strict disjunctă ordinii umane. “funcţia filosofiei nu este diferită de funcţia mitului. ca o punere în discuţie a gânditorului însuşi. Primejdia constă atunci în faptul că raţiunea se propune ca o posibilitate aparentă de scăpare. putem 29 accepta că. gânditorul reia. În general. o primă instalare în spaţiu şi în timp.56 30 Georges Gusdorf. de la Heraclit la Descartes şi la Kant. G. năzuinţe. Prin adeziuni. ed. conţinuturile intelectuale sunt propuse şi primite ca instanţe deliberative şi surse de siguranţă subiectivă. pe lângă proiectele valorice care capătă deseori conturul unor mituri (fie şi prin ricoşeu. spontaneitate emoţională şi volitivă ş. Într-adevăr.. metodologice şi existenţiale. 29 ibid. cit. se impune o linie de gândire în care primează divinitatea în ipostaza de experienţă existenţială şi nu ca transcendenţă pură.d.

30 vitale.. în maniere specifice chiar de către oamenii de ştiinţă. oricare ar fi ele.” 33 Religia relevează (revelează) nivelul autentic al existenţei prin situarea credinţei ca sursă de certitudine absolută tocmai acolo unde raţiunea omenească se îmbibă cu îndoieli şi suportă marile ei provocări şi umiliri: polarizarea tensionată existenţial finitudine umană – infinit (sau „nefinire”. Devenirea întru fiinţă. ibid. credinţa într-o multiplicitate de valori. Piaget – „implică o luare de poziţie vitală”. dar pe care. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. De pildă. trebuinţe acţionale şi adaptative. altfel spus. David Bohm sugerează corespondenţe de structură între ideea de ordine implicată – subiacentă realităţii imediate. arată C. 31 32 J. la enunţurile filosofice. este o înţelepciune. şi de a satisface nevoia de “mântuire” a omului. „înţelepciunea” activează – implicit sau explicit – două elemente suplimentare: „(1) un factor de decizie sau de angajare. p. de ce nu. şi condiţiile cunoaşterii” . 240–241. reprezintă „convertirea raţiunii. singurul susceptibil de a conferi un „sens” vieţii şi omului. dacă vrem să trăim conform „sensului” adoptat. şi (2) un ansamblu de ipoteze. susceptibile de a deveni „cunoştinţe” de îndată ce vor fi demonstrate. 1981. Filosofia. dintr-un asemenea unghi. primejduite de iraţional. în raţiune statornică. un exerciţiu 31 reflexiv întru căutarea adevărului (nicidecum o posesiune a acestuia). Înţelepciunea şi iluziile filozofiei. intrarea în ordine.” 32 Pendulând între năzuinţă şi orgoliu. puritatea discursului raţional poate fi construită şi legitimată doar în sisteme de referinţă constrângătoare pentru analiza epistemologică. pp. Bucureşti. Această problematizare de limită a inteligibilităţii este însuşită. ceea ce presupune depăşirea frontierelor cunoaşterii efective prin opţiuni instituitoare de sens. deseori. concurează religia sub aspectul puterii de a face inteligibil ansamblul existenţei. ed. Spre deosebire de cunoştinţele propriu-zise. Referindu-ne. Filosofia este o „sinteză raţionată între credinţe. 26. p. Noica.. filosofia – mai ales cea cu pretenţii de sistem închis – imită şi. 33 Constantin Noica. cit. este evident că acestea – aşa cum subliniază J.232. în semnificaţia nemijlocit existenţială a polarizării şi ierarhiei valorice. . fără a aştepta această verificare. Cu fiecare act de-al ei. cum spune Eminescu). Piaget. suntem siliţi să le admitem cu titlul de credinţă. filosofia reaşează lumea în ceea ce trebuie să fie ea.

religiile morale şi. cvasi-magică” .15. asigură .16. „Vechea magie a fost înlocuită de către o gândire fără idei. p. . Însă. Einstein – refuzând religia fricii. aşa cum vidul budist implică faptul că nimic nu este permanent şi stabil. interesante şi utile precizări asupra „religiozităţii cosmice” în note şi postfaţă semnate de M. 244–245). aici intervine o diferenţă majoră: în timp ce miturile autentice şi creaţiile de natură artistică. convingerile şi idealurile umane pot fi propuse/modelate prin mijloace/forme care se substituie filosofării.31 situată dincolo de cadrul spaţio-temporal în care ne apar fenomenele. reactualizarea practicilor magice şi a viziunilor animiste nu poate să însemne decât o lipsă de loialitate a omului faţă de sine însuşi prin trădarea şi/sau dispreţul raţiunii. de pildă. ce sunt accesibile raţiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive. anumite axe care. se formează noi obişnuite mentale şi tipuri de reacţie afectivă care distrug viaţa cotidiană prin orbirea sufletului. 1992. Pe fondul unei asemenea crize socio-culturale. dar cu putere de lege ce asigură recurenţa şi stabilitatea a ceea ce este manifestat – şi viziunea budistă a vidului. Éditions Payot & Rivages.pe de o parte. a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi. Publicitatea. Humanitas. La rândul său. îşi aproprie viaţa. impactul psiho-spiritual. 35 Neexistând în viaţa socială curentă o modă a gândirii ştiinţifice – ci doar o folosire a rezultatelor sale tehnice –. orientându-l spre o acţiune specifică – aceea de cumpărare a produsului. matrici. sugerând o realitate incomensurabilă ce se ascunde îndărătul aparenţelor. insesizabilă observaţional. 1994. inhibă procesul imaginativ. Viziunile tradiţionale despre lume şi viaţă continuă să supravieţuiască 36 şi să ofere grile. caracterul antropomorfic al dogmelor religioase – apreciază că „religiozitatea cosmică constituie impulsul cel mai puternic şi mai nobil al cercetării ştiinţifice”: „Cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi. fără să 34 Albert Einstein. în general. istoria. Fiinţa însăşi nu mai este o pozitivitate veşnică şi nu există o Esenţă finală. mai ales pp.” 34 Prin ştiinţă. lumea este demitizată ireversibil. înţeleg. distrugându-le aura. 35 Karl Jaspers. 36 Ibid. simboluri prin intermediul cărora oamenii descifrează. această cunoaştere şi acest simţământ constituie adevărata religiozitate.. „Dar – continuă Jaspers – demitizarea lumii este alterată dacă se aduce într-însa o stare de spirit obţinută prin moştenirea experienţei tehnice” . 240. lumea.Flonta (cf. Cum văd eu lumea. ordinea implicată pune accentul pe totalitate ca flux perpetuu. p. atmosfera şi forţa de convingere. pp. Introduction à la philosophie.. Ştiinţa a grăbit simplificarea lor. 244. Traduit de l’allemand par Laurent Jospin.

amplifică dorinţa. Dacă mitul priveşte imaginaţia. pentru ca în final esenţialul mesajului publicitar. o canalizare a dorinţei. a factualului. Spaţiul publicitar există şi o dată cu el visul ca transgresiune a realului este abolit. . dacă în cazul mitului ne este trezită dorinţa. va trăi sentimentul de 37 38 39 40 D. Trei. deturnarea acesteia către o acţiune specifică..Nu mai este nimic de zis: se consumă sensul. Roy. pp. Ibid. adică. Haineault . publicitatea propune un alt tip de soluţie decât cea a miturilor: . creându-i individului o stare de tensiune – şi oferă produsul drept răspuns. De aceea.concret” – cel de cumpărare – se realizează 39 transgresarea realului. ca deus ex machina. Trei. Bucureşti. Ed. Fericirea ca obligaţie. temporar. se operează astfel o reducere. 80. un act orientat. 40 Principalele etape specifice actului publicitar sunt: ridicarea unei întrebări cu potenţial angoasant.. . o eliberează pe căi propice împlinirii fantasmatice a dorinţei”. Ibid. devin factor angoasant. 132.Apărând ca soluţie a enigmei [. Logica latentă este relativ simplă: exploatează întrebările existenţiale – care. 2003. nu mai este nimic de reflectat: se contemplă soluţia” ... publicitatea ascunde dorinţele şi pune în evidenţă pulsiunile – deoarece numai acestea îşi pot găsi satisfacere în lumea reală. publicitatea îi reduce întreaga viaţă psiho-socio-culturală la consum: . Brune. ca protectorul permanent.Y.. Astfel. Psihologia şi sociologia publicităţii. inhibarea şi transformarea ei în pulsiune.217. . pentru ca apoi să fie activată frustrarea.se va presupune astfel că fiecare va regăsi căldura familiei într-o tartă. Produsul este eliberator: . J. adică trecerea la act... prin intermediul unui act . dacă nu primesc răspuns. În faţa angoaselor latente ale epocii.. Spaţiul publicitar există pentru că există acţiune. Propunând rezolvarea problemelor existenţiale prin cumpărarea unor obiecte. o transpunere în pulsiune.71. având în vedere scopurile 37 mercantile spre care este orientată. în cazul publicităţii este vizată acţiunea. trezirea dorinţei. Deci să nu sugereze în nici un caz vreo îndoială” . F.închizând” aspiraţiile individului în lucruri. produsul capătă deodată statut de erou. Bucureşti 2002. publicitatea nu face decât să ne elibereze.]. drept răspuns întrebărilor-angoasă. dând senzaţia că răspunde la întrebări existenţiale. să se realizeze” . p. p... Putem spune că publicitatea oferă.posibilei fantasme i se substituie actul concret. Consumatorul i se încredinţează precum cetăţeanul providenţei” .32 îngrădească circulaţia imaginilor.. prin intermediul consumului. Publicitate şi psihanaliză. Ed. adică să ne implicăm în elaborarea fantasmatică.trebuie cu orice preţ să prezinte cumpărarea drept soluţie.L. o interpretare concluzivă: .94. ne obligă să creăm. de tensiunea creata de ele. în sensul curent din sociologie. În concluzie. publicitatea este orientată spre 38 cumpărare. p. el apare ca salvatorul nesperat.

pe de altă parte. devine şi erou civilizator – în sensul că stabileşte un model exemplar de comportament.. pentru orice problemă – cotidiană sau eternă –. p. de acum înainte industria are. Gândirea pe care doreşte să ne-o impună publicitatea este structurată pe aceleaşi coordonate. Urmându-le (imitându-le). răspunsul-produs e pregătit” .33 sărbătoare într-o pereche de pantofi. Ibid. rezolvă situaţiile problematice..la orice oră din zi şi din noapte. individul .. Ibid. şi. urmând câţiva paşi: produsul este transformat într-un erou salvator. 53. rezolvă situaţiile problematice. .23. pe de o parte. Ea capătă. p. nu ar mai apela în continuare la consum pentru a-şi umple golurile existenţiale”. Efectul? . Ibid. 10. 116... în schimb. Ibid.. stăpânirea romanescă a destinului familiei. Dar. consumatorul va fi în permanenţă deziluzionat. publicitatea vine în întâmpinarea tendinţei individului de a căuta în lumea exterioară un răspuns verosimil la întrebările care îl frământă. p. fiind frustrat încontinuu. 43 Gândirea mitică atribuie unui personaj suprauman (zeu. capătă statutul de act semnificativ.] nimic nu se întâmplă în afara actelor de consum. .transcende” imediatul. Pentru toate situaţiile semnificative. erou sau strămoş) funcţia de a performa o serie de comportamente care. ne ritualizează existenţa cotidiană [. De fapt. 134. având în vedere că toate valorile cu care este 41 înzestrat produsul nu sunt transferate asupra individului prin simplul act de cumpărare (aşa cum i se promite). Astfel se creează şi se menţine un dezechilibru dinamic care te face să nu mai trăieşti decât în vederea consumului.. pentru orice nevoie pe care încă n-o resimţim.. întotdeauna produsele. Orice refuz de a o face echivalează practic cu autoexcluderea din societate” . ne punctează.. publicitatea îndeplineşte una din 44 funcţiile esenţiale ale miturilor: oferirea de modele de gândire şi de comportament pentru toate situaţiile semnificative – . a exista înseamnă a saliva” . se va deschide către lume graţie unui slip şi chiar îl va întâlni pe Dumnezeu într-o farfurie” . Ceea ce se produce în viaţa familială este produsul.publicitatea ne indică în chip minuţios comportamentele de imitat. concretul şi intră într-un univers sacru pe care îl stăpâneşte datorită identificării cu fiinţa supraumană. p. dorinţa lui de a cumpăra va fi permanent relansată: . acesta este şi scopul publicităţii: dacă individul ar fi satisfăcut. din 45 41 42 43 44 45 Ibid. ea singură. Nici un moment în viaţă nelegat de un produs din care să-şi tragă semnificaţia” .. 42 În acest mod. pe de altă parte. şi. deoarece. Prin urmare. p.Produsele.. pur şi simplu: cum s-ar spune.reînnoirea poftelor anesteziază frustrările. cumpărarea acestuia devine model exemplar de comportament. pe de o parte. oferă modele exemplare pentru toate activităţile semnificative.

că el capătă forma unui univers al abundenţei.. şi în care fiecare dorinţă ne este îndeplinită imediat.. cum se întâmplă în cazul societăţilor tradiţionale. În cazul în care este promovat un produs. F. obţinut prin achiziţionarea anumitor produse. p. cit. rezolvate fiind de produsul-soluţie.fiinţa supraumană” care promovează produsul. p. Publicitatea are. Kellner.alt regim existenţial”.contribuie la educarea noastră.Logica” pe care o promovează publicitatea este structurată pe următoarele mesaje-cheie: cumpăraţi şi vă veţi bucura de: dispariţia tuturor problemelor cu care vă confruntaţi. este aceea de a-i oferi individului posibilitatea de a transcede imediatul şi de a se integra unui alt regim de existenţă – .. 46 O a doua funcţie. p. 168. arătându-ne cum să ne comportăm şi ce să credem. . op. ce să ne sperie şi ce să dorim – şi ce să nu” . întrucât .. identificarea cu . Ed.. are loc organizarea haosului provocat de dorinţele.. În ceea ce priveşte caracteristicile acestui .. specifică miturilor..star” (a unei vedete a culturii media – care este deja percepută în mentalul colectiv drept o persoană care trăieşte . să simţim. 2001. Kellner. . capacitatea de a întemeia imaginea despre realitatea autentică. aceleaşi virtuţi socializatoare pe care le au şi miturile – . Spectatorii/cumpărătorii riscă să devină . Institutul European.Mesajul a numeroase reclame se învârte.. Brune.. Pe această cale. mai atractiv. 13. 39. să spunem. cit.. D. mai degrabă. Bucureşti.propune pentru consum mai mult o mitologie şi o ordine de valori decât un produs” . astfel. cit. unul de factură sacră. 15.indivizi la care câmpul conştiinţei 48 a fost înlocuit de câmpul publicitar” . fie întruchipând un tip uman valorizat pozitiv (macho-man.. transferul tuturor valorilor cu care este înzestrat produsul asupra dumneavoastră. p. nu vom merge atât de departe încât să spunem că este. obişnuit (în sensul că este 46 47 48 49 50 D. cu metamorfoza într-o nouă persoană” . op. Propune o transformare magică a sinelui şi a noii identităţi şi asociază schimbarea din comportamentul de consum. deseori în jurul unei propuneri de genul evadaţi din real” .altfel” decât restul oamenilor şi care are calităţi . accesul la regimul existenţial în care aceasta trăieşte. din modă şi din înfăţişare. Ibid.Publicitatea oferă imaginea utopică a unui <eu> mai 49 nou. într-adevăr. anxietăţile şi lipsa de siguranţă a individului. Individul nu are de ce să se mai teamă: pentru a se integra unei alte realităţi el nu trebuie decât să cumpere.34 acest motiv. p. . 297. femeie fatală şi altele).. mai plin de succes şi de prestigiu. în care toate problemele individului dispar în mod miraculos. Cultura media. pe care publicitatea o exploatează. op. Considerăm.superioare” celor ale marei mase de oameni). Evadarea din real are loc în momentul în care individul 47 imită gestul exemplar şi cumpără.. să gândim.. Personajul-model devine un fel de divinitate care ni se prezintă fie sub chipul 50 unui . Brune. F.

care depăşesc sfera controlabilă a experienţei umane. Într-o lume în care valorile utilităţii ocupă un loc dominant în sistemul valorilor vieţii. întrucât oferă soluţii existenţiale. Roşca. ci şi moduri personale de a percepe. mai precis. de a explica totalitatea şi varietatea caleidoscopică a lumii pornindu-se de la un principiu unic. de a edifica o imagine coerentă. a fost de cele mai multe ori.35 folosit zi de zi. inteligibilă – din care sunt deduse toate elementele concret-individualizate ale Existenţei. Dacă. managementul depăşeşte reducţionismul tehnico-birocratic către o întemeiere antropologică. filosofia. omogenă prin postularea unei esenţe unice – ca singură realitate autentică. Se postulează. conchide D. de cele mai multe ori. în această nouă ipostază. „Omul. cu alte cuvinte. existenţa unui acord fundamental şi total între esenţa realităţii exterioare şi gândire. viaţa şi istoria. Acest fapt poate fi constatat în mereu reluatele încercări. cu orice preţ. tinde. dacă nu mereu. unitară. ştiinţa înaintează mai prudent. spre sinteze globale. în structura lui intimă. ştiinţa managementului şi managementul ştiinţific capătă virtuţi paradigmatice. Alături de homo oeconomicus şi de mitul reuşitei în stil american.5. cunoaşterea integrală a Marelui Tot al Existenţei. se grăbeşte spre generalizări de amploare. idealul cunoaşterii integrale implică presupoziţii hazardate sub raportul rigorii şi testabilităţii. implicit a ştiinţelor particulare. când a căutat să explice . cum ar fi cazul detergenţilor).D. extinzându-şi aplicabilitatea dincolo de domeniul specific: cel al creşterii funcţionalităţii şi al sustenabilităţii capacităţilor competitive specifice organizaţiilor. îşi asumă şi oferă scenarii arhetipale nu numai pentru activitatea profesională. dacă acceptăm necesara acumulare în timp. se propune un personaj reprezentativ pentru grupul ţintă. 2. Or. pentru simplul motiv că anticipă orice experienţă posibilă. pricepe şi valoriza lumea. este nerealizabil. cu aspiraţiile-i specifice. se bazează pe credinţa că universul este. raţional şi inteligibil. Acest ideal. din felurite unghiuri spirituale. depăşind şi extrapolând dogmatic şi necontrolat un anume tip de experienţă cognitivă: o raţiune de fapt şi nu una logică face imposibilă deducţia integrală a existenţei dintr-o lege unică – respectiv infinitatea spaţio-temporală (cu devenirea ce i se ataşează). Filosofia şi problema condiţiei umane Ţinta ultimă a filosofiei.

fără dificultăţi insurmontabile.D. sunt „nemărginit de optimiste şi de reconfortante. familiar cu ceea ce îl înconjoară. un rost vieţii umane de pe poziţii naiv-optimiste. în plan logic. postulând-o integral raţională şi. exprimă dorinţe umane. situate în fruntea ierarhiei culturale şi justificate în şi prin chiar legile inexorabile ale firii. lumea 51 e concepută ca având o ordine desăvârşită ce poate fi reconstituită. Roşca. ea este şi inteligibilă. pp. fiind. fiind receptat ca simplă prelungire a biologicului. p. În structura lor intimă. Dacă lumea este. că totul – lumea şi omul – posedă un sens ferm.cit. Roşca. cunoaşterea dezinteresată în sensul absolut al termenului a rămas 51 52 D. 53.” Prin urmare. . ed. nu importă! – într-un lanţ unic. a atribuit implicit acestei lumi în afară de el structura pe care o are lumea inteligibilă a ideilor. prelungiri în plan intelectual ale unor convingeri şi credinţe ce satisfac instinctul de autoconservare.” „Dacă e adevărat că. instinctul de autoconservare. întocmai ca ideile logice. sistem. Se crede. 63–64. când a formulat pe faţă sau numai în taină idealul de cunoaştere de care am vorbit. cu luciditate sau numai instinctual. şi. moral. Existenţa tragică. fapt care îl tonifică şi-i satisface nevoia de securitate interioară prin care vorbeşte. relaţiile omului cu lumea sunt neproblematice. 52 până azi. Asemenea afirmaţii. A crezut. în măsură şi mai mare. că poate stabili lanţuri deductive pe care le va lega – mai curând sau mai târziu.36 lumea care e în afară de el. A crezut că fenomenele lumii exterioare pot fi deduse unele din altele. asemenea propriilor sale idei. în structura ei intimă. o finalitate. raţională. raporturile de coexistenţă şi succesiune fiind semnele exterioare ale unor legături interioare invariabile între fenomene. ibidem. „se comportă” rezonabil. aceste postulate justifică afirmaţii de ordin practic. Implicit. Prin ideea raţionalităţii integrale a existenţei se atribuie acesteia un sens. schimbările de conţinut fiind doar aparente. sunt decretate ca fiind atemporale. că realitatea este. în consecinţă. derivă astfel îndemnul spre cunoaşterea valorilor spirituale. se acceptă că actul cultural este necesar. întrucât par a se manifesta aidoma unei necesităţi logice. omul simţindu-se ca la el acasă. aici.D. de fapt. nu „vrea” să facă omului şicane. întrucât înlănţuirile cauzale sunt de implicare reciprocă. îmbogăţire şi aprofundare a acestuia. de fapt. supratemporale: temporalitatea este eliminată. arată ironic D.

şi aici. 63. în loc de a fi un elan obscur către un obiect necunoscut. .. Omul speră să obţină pe o astfel de cale realizarea nădejdilor lui milenare. potrivnică. egoismul. p. A trăi înseamnă a interpreta dintr-un punct de vedere uman. instinctul asigură triumful sau ruina. de asemenea. dimpotrivă. Editura politică. un refugiu de compensaţie. se va dovedi a fi construită şi din transpunerea în lumea exterioară a dorinţelor noastre secrete. E. Noua alianţă. 54 Louis Lavelle. într-o lume opacă. să căutăm să nu pierdem nici un moment din vedere că voinţa de a fi integral raţională nu e a existenţei înseşi. inevitabilă. ambiţia. o predispoziţie antropomorfică a fiinţei umane. „misticismul. orice cunoaştere (filosofie ori ştiinţă pozitivă) examinată cu atenţie se va dezvălui ca fiind. şi pp.163–164. De obicei. anxietatea este urmată de frenezia pasiunilor.37 un ideal. Paris. obscură. conştiinţa disperă şi scapă controlul asupra unităţii vieţii. prezentată drept creaţie a inteligenţei absolut dezinteresate. a da 53 ibidem. se poate abdica de la independenţa (autonomia) personală plină de insecuritate prin acceptarea unei autorităţi.. singurătate interioară.Mai ales din transpunerea acestora. compensatoriu. notează Louis Lavelle.165. ci a gânditorului: om de ştiinţă sau filosof. de altfel. credinţa poate fi. a unei ordini investitoare de sens. sentimentul dezrădăcinării şi angoasa lipsei de sens. Bucureşti... p. despre alianţa animistă a omului cu lumea şi năruirea acesteia sub impactul ştiinţei contemporane – Ilya Prigogine şi Isabelle Stenghers. 1984. este. Fernand Aubier. cf.” 54 Cunoaşterea nu reuşeşte să fie o imagine total dezinteresată a existenţei. presupoziţii şi implicate afective necontrolate critic. 1936. şi el include o totalizare – irealizabilă! – a experienţei. Éditions Montaigne. Le moi et son destin. o pătrundere a tuturor puterilor sufletului de către o prezenţă care le întăreşte şi le lămureşte. căci. despre activismul şi semnificaţia proiecţiilor antropomorfice din filosofarea tradiţională. Pe care o credem. Departe de noi gândul de a combate această stare de fapt. luând cunoştinţă de ea. epocile tulburi produc stări de incertitudine acută. într-un anumit sens. animistă: imaginea despre lume. şi că fundamentul prim al celei mai abstracte viziuni despre lume e clădit din secrete elemente finaliste.” 53 La fel de neîntemeiat este şi postulatul invers: iraţionalitatea funciară a lumii. Ceea ce vrem însă este ca.

sentimentul tragic al existenţei şi neliniştea metafizică presupun asumarea demnă a precarităţilor ce ţin de condiţia noastră.38 realităţii şi vieţii un sens în raport cu noi şi pentru noi înşine. subiacentă întrebarea: „Cum posibile valorile?” Valoarea. Acestea sunt mai mult reacţii psihologice decât luări de poziţie în faţa realităţii. datorită lipsei de comunicare dintre om şi lume. 55 Tudor Vianu. „expresia ideală a unui acord între eu şi lume care poate fi oricând realizat. vol. curaj moral. deci. arată Tudor Vianu. angajând tensiuni generatoare de eroism intelectual. Atitudinile presupun totdeauna un adaos mintal. dar nu pentru a le îngloba.D. o interpretare a concluziilor menţionate printr-o prismă subiectivă.8. de altfel. au. deci nu introdus şi construit de om. sensul autentic fiind imposibil. Opere. implică elementul de valoare. deznădejdea angoasantă. îndemnându-l spre construirea sensurilor precare – gratuite. De aceea. Imperativul eroic este esenţialmente moral: depăşeşte indiferenţa. Faptul că existenţa este. orice raport subiect-obiect. dar nici pesimismul. nobleţe sufletească şi gesturi creatoare. La D. 134. p. Fereşte omul de iluzii şi/sau confort sufletesc. şi raţională şi iraţională. tragicul de substanţă este diluat în corsetul sfâşierilor interioare. Roşca. în al doilea caz. în raport cu noi. tragicul condiţiei umane este anulat prin decretarea unei raţionalităţi integrale a lumii – omul fiind integrat într-o necesitate universală. precum şi cele sunt menţionate de noi mai sus. şi rezonabilă şi absurdă nu justifică nici atitudinile naiv-optimiste. iar.” 55 Cele două soluţii unilaterale de mai sus decretează fie necesitatea valorilor şi culturii ca inclusă în însăşi structura raţională a lumii. este „expresia posibilităţii unei adaptări satisfăcătoare între lucruri şi conştiinţă”. trebuinţa secretă de confort interior –.D. În primul caz. sensul vieţii umane fiind deja dat. cu o robusteţe necontrolată. fie că situează aceste chestiuni exclusiv în planul subiectivităţii individuale. 1979. negându-le orice consistenţă. . frustate de repere valorice salvatoare. cum îl îndeamnă. Soluţiile ontologice criticate de D. inclusiv cel cognitiv. Roşca. inutile în raport cu ordinea universală – prin care se conferă un rost vieţii. optimismul agresiv şi deznădejdea. ci pentru a impulsiona responsabilitatea pătrunsă de fior liric. Editura Minerva.

Problemele filosofiei. pp. 2.să prezinte. 126-136.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut .să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. 4. 2. Lucian Blaga. Filosofie.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . Karl Jaspers. Jaspers. L. cap.). Jaspers. Filosofie. Despre conştiinţa filosofică. 1986. Originile filosofiei. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse . 14. Macoviciuc. 4. 2003. 51-61. ştiinţă. Lucrare de verificare. Bucureşti. teoretic decât figurat. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. experienţă. Ce deosebiri există între filosofarea religioasă şi filosofia propriu-zisă? 6. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate . Nevoia de sacru şi publicitatea. Editura Humanitas. Editura Politică.. 1986. 3. Texte filosofice. 3. 5-15. ştiinţă. Sarcini de învăţare Prezentaţi într-un text/referat/eseu de maximum patru pagini ideile principale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1.să identifice problemele tratate de textul studiat. cap. 2003. K. 2004.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze .să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat . Criterii de (auto)evaluare Textul în cauză trebuie să respecte următoarele cerinţe: . Filosofie. Sugestii de subiecte posibile şi teme de reflecţie În ce constă specificul cunoaşterii de tip filosofic? Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă. pp. cap. pp. Jaspers. Instituirea universului istoric şi cultural este indiciul transcenderii naturii şi biologicului prin umanizare. Despre conştiinţa filosofică. pp. 4. Editura ALL. pp. Texte filosofice. Blaga. experienţă. Bucureşti. 51-61. Editura Politică. (coord. Bucureşti. în volumul K. Bucureşti. în volumul K. în încheiere. Limitele cunoaşterii filosofice.39 Ireductibilul existenţial al umanului e dat de iniţiativa-creatoare-devalori. V. Bibliografie 1. Tematizări contemporane. Editura . 5-15. Bucureşti. Bertrand Russell. 5. 3. Editura Humanitas.. Originile filosofiei.

mitul raţionalităţii integrale a existenţei şi.concepţia pragmatistă despre om . B. Existenţialismul 2. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II: PROBLEMATICA OMULUI ÎN FILOSOFIA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. cu toate consecinţele lor axiologice şi existenţiale – permit interpretări de adâncime ale unor secvenţe istorice din filosofia europeană. clasicitatea greacă tratează lumea şi viaţa ca .1.D.concepţia existenţialistă asupra condiţiei umane . pp. Lucrare de verificare 6. 4. Bucureşti. la polul opus. 2004.4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5.40 ASE.3. cap. Bibliografie 1. Pragmatismul 2.Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche 2. Bucureşti 2010. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Continutul unităţii de învăţare Cele două modele ontologice relevate de analizele lui D..2. Obiective 2. pp. Roşca – respectiv. Psihanaliza 3. Editura ALL. 126-136. 11-66. Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. Astfel. Problemele filosofiei. Russell.locul reflecţiilor despre om şi condiţia umană în gândirea filosofică actuală .viziunea psihanalitică asupra naturii umane 2. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4.semnificaţia filosofiei lui Nietzsche pentru cultura postmodernă . 14. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: . Limitele cunoaşterii filosofice. credinţa într-o dezordine totală a lumii.

care acordă un statut şi un rol privilegiat individualităţii. într-un alt plan. subiectivitatea este abordată în termenii îndoielii existenţiale. epicureismul şi scepticismul sunt încercări târzii de a salva căderile într-un relativism din ce în ce mai problematic. orientarea existenţialistă exprimă angoasele şi incertitudinile omului contemporan.m. Kierkegaard la existenţialişti şi filosofia existenţei. stoicismul. de altfel. ca existenţe raţionale şi inteligibile. Aristotel – în interpretări metafizice. Pe un asemenea filon. Descartes. se consideră că omul însuşi se diferenţiază de celelalte specii tocmai prin dimensiunea spirituală care poate impune vieţii sufleteşti şi trupului anumite autoconstrângeri care asigură devenirea sub semnul virtuţii. Ieşirea din criză se va face prin lansarea unui nou model cultural. Fenomenologia lui Husserl caracterizează omul ca fiinţa dătătoare de sens. Ciclul elenistic năruie tocmai mitul raţiunii atotputernice.a. Platon. îndoiala metodică a lui R. acestea vor fi procurate pe calea credinţei în Dumnezeu. trebuie reţinute reflecţiile lui Blaise Pascal privind fragilitatea fiinţei umane. după diagnosticul lui Nietzsche privind . Dacă raţiunea se dovedeşte din ce în ce mai neputincioasă şi incapabilă să ofere certitudini existenţiale. De altfel. vor apărea contribuţii ce se integrează unei ontologii a subiectivităţii. intelectului şi raţiunii care fac posibilă cunoaşterea ş. se acceptă un Logos care articulează armonic existenţa universală.41 texte. pitagoreici.d. Perspectiva teologică asupra condiţiei umane începe să fie înlocuită de o antropologie laică deschizătoare de noi şi variate orizonturi interpretative. În gândirea este filosofică modernă în şi contemporană tema subiectivităţii predominantă abordarea umanului. Acest cult al raţiunii universale şi omeneşti este prezent la eleaţi. Renaşterea idealizează antichitatea grecoromană. încrederea în raţiune şi ideea de ordine universală sunt invocate doar ca mijloace de compensare şi de sustragere de la agresiunea unui haos extern spre a obţine autonomia voinţei şi vieţii personale. Filosofia greacă este vertebrată de credinţa în caracterul infailibil al raţiunii. analiza kantiană a structurilor a priori ale sensibilităţii. În timp. cosmogonice şi morale. instituţia religioasă – respectiv. De la S. structurat de credinţa creştină. Pe lângă gândirea politică liberală. biserica în calitate de instrument al fixării eficiente psiho-social a credinţei – va deveni infailibilă.

Disoluţia omului ca subiect schimbă paradigma realului. «moartea semnului» (J. chiar dacă filosofările post-structuraliste nu par a fi deloc încurajatoare. tradiţia umanistă – renascentistă. în avalanşă. «moartea sensului» – prezentă. Lyotard) ş. Pe de altă parte. structuralismul – nu atât în ipostaza sa metodologică. O schimbare radicală de perspectivă şi problematică în modul de a concepe ordinea omenescului se produce nu atât prin reflecţiile epistemologice de tipul filosofiei analitice. este evident că umanismul şi. astfel încât subiectivitatea se estompează înăuntrul unui câmp de individuaţii impersonale. fără subiect şi fără individualitate. . greu controlabilă. de altfel. pătimaşe şi/sau obtuze. Foucault anunţă «moartea omului». dispariţia marilor discursuri teoretice totalizante (J. ci prin entuziasmul provocat de structuralism şi. Metoda structurală şi structuralismul au performanţe de netăgăduit în studiul «aptitudinii umane de a semnifica». în prelungire.a. şi în variantele laice ale existenţialismului-. Althusser îl dizolvă în structurile sociale (în care primează relaţiile de producţie).m. o «invenţie» culturală recentă. prin Heidegger. Lacan în structurile psihologice ale inconştientului (care este organizat ca un limbaj). iar J. dincolo de suprafaţa polemicilor mai mult sau mai puţin ocazionale. de semiotică. în general. Urmează. cât în varianta. Bănuim chiar o complementaritate de adâncime. omul se desparte de paradigmele absolutului şi intră în criză în raport cu sine însuşi.d.-F. ca elaborare – intră în umbră prin accentul pus pe investigarea Fiinţei. acesta este conceput de Gilles Deleuze ca fiind un câmp anonim. filosoficoideologică – postulează că omul concret este un «mit». Posibilele joncţiuni paradigmatice rămân a se împlini. Este vorba de perspective ştiinţificizante care dislocă întreaga tematică a filosofiei conştiinţei. Derrida). subiectivităţii şi sensului prin studiul sistemelor de semne. Nu credem că între interpretările existenţialiste şi noile strategii teoretico-metodologice de tipul structuralismului ar trebui făcută o opţiune definitivă. Dacă.42 „moartea lui Dumnezeu” – în sensul eroziunii culturale a forţei simbolice oferite de credinţa religioasă şi ca refuz al oricărei metafizici –. Lévi-Strauss în codurile culturale. filosofia umanului trebuie să depăşească stadiul literaturizării şi al hermeneuticilor precritice.

funcţiei decisive a inconştientului în dinamica vieţii psihice. supus refulărilor instinctuale şi. Prin Hobbes – «Homo homini lupus» – şi David Ricardo – cu distanţa dintre «homo oeconomicus» şi «homo moralis» (sau «sufletul frumos». pe acelaşi filon. „La urma urmei. ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor. Bucureşti. cu tendinţa de fixare definitivă pe ultimul termen. un punct de referinţă îl reprezintă caracterizările paradoxale pe care le propune Blaise Pascal: „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate. calea parcursă Pascal. «paradoxul» (Sartre). p. ce haos.43 Dacă anticii – mai ales prin Platon şi Aristotel – au impus gândirea umanului în termenii înălţători ai imboldului către virtute – inclusiv în ipostaza de „făptură politică”. tot în comparaţie cu neantul. 56 . veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază. nici finalitatea. ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul. omul este «fiinţă – pentru (întru) – moarte». Editura ştiinţifică. 122). un lucru de mijloc între nimic şi tot. Dacă se laudă. acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. eu îl cobor. ce monstru. 133.” Registrul tragic al fiinţei umane este adâncit de 56 meditaţia kierkegaardiană privind «angoasa» şi «disperarea».a. de se coboară. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme. îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem.m. „Iată adevărata noastră stare. «absurdul» (Camus) ş.” (p. Din perspectiva lui Heidegger. Este. «ambiguitatea» (Simone de Beauvoir). deci de fiinţă care practică o moralitate publică în vederea cultivării individualităţii cetăţii –. cum va spune Hegel) – se indică un primat al valorilor utilităţii în sistemul valorilor vieţii. Se poate spune că starea de insuficienţă a omului în raport cu omenescul din sine însuşi relevată în paradigmele filosofice ale contemporaneităţii oscilează între simbolul Golgotei şi mitului lui Sisif.d. iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită. consacrat de pragmatism. incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut” (p. Puterea sa de înţelegere păstrează. se prefigurează «supraomul» lui Nietzsche în opoziţie cu «turma». mărire şi lepădătura Universului. 1992. Tot ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc. Cugetări. 125). de fapt. Prin Freud. în consecinţă. este evident că. omul începe să fie definit ca «animal cu complexe». depozitar al adevărului. îngrămădire de incertitudine şi de eroare. iar reflecţia teologică a oscilat între umilirea omului şi şansele sale de îndumnezeire. pe fondul interesului aparte acordat de Renaştere individualităţii. imbecil vierme de pământ. dar în cu totul alte contexte. în ordinea lucrurilor inteligibile.

instituţiile ascund. pe de altă parte. prin eschivă. „însă. a unui stat sau a unei ştiinţe şi vor deci să se integreze deplin în istoria devenirii. Cei care nu-şi înţeleg viaţa decât ca punct în dezvoltarea unei rase. amplificată de experienţele tragice ale interiorităţii. frustrându-se prin minciună de aptitudinea sa metafizică. şi dacă. creator. 2. p. Lipseşte deocamdată acea luciditate tăioasă care să valorifice patosul [re]constructiv. prin care Nietzsche sugerează posibilitatea depăşirii simplului nihilism şi a mediocrităţii umane. în acelaşi timp. epuizarea marilor discursuri universalizante din etică. se dispersează şi diluează. unde începe omul?” Dacă.m. Omul eroic. ceea ce nu înseamnă însă că ar fi lipsite de o coerenţă de ansamblu care singuralizează profilul unei gândiri de o imensă actualitate. participând la istorie şi nimic mai mult.a. îşi uită menirea. sarcina noastră autentică. Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche Ideile filosofice ale lui Friedrich Nietzsche (1844–1900) nu sunt articulate în sistem.. însă. . Acest sfârşit de secol se află sub semnul diagnosticului nietzscheean – mai ales prin sentimentul dezolant al accelerării proceselor de relativizare şi chiar disoluţie a valorilor. 53.1. nu au înţeles marea lecţie a existenţei. prin de-mistificarea cunoaşterii ştiinţifice.44 de la Kierkegaard – pentru care credinţa. 57 Ibid. din nevoi vitale. vertijul angoasei evidenţiind fără tăgadă tot ceea ce este vis. criza sensului şi a identităţii umane. nu este mai puţin adevărat că fondul autentic al stărilor de lucruri este din când în când perceput. are un fond disperat. Chemarea cosmică a omului nu poate fi înăbuşită la nesfârşit. respectiv faptul că eterna devenire este un joc de marionete în care omul uită de sine. miraj în propria noastră viaţă. Întreaga problemă a sensului vieţii se concentrează în jurul întrebării: „unde se sfârşeşte animalul. 57 omul este dispus la a se minţi. este indiciul saltului către autenticitate – a Camus – pentru care sfidarea absurdului este unica sursă de fericire şi sens.d. Oamenii mici – notează Nietzsche – gândesc şi cred că oamenii mari sunt mari în acelaşi fel în care ei înşişi sunt mici. ştiinţă şi filosofie ş. distruge tot ceea ce aparţine unei asemenea deveniri pline de iluzii şi pune în lumină falsul existenţial.

noul ideal comunitar nu se mai bazează pe forme şi legi exterioare. nu suntem capabili să contribuim cu ceva la naşterea unui om eliberator. 60 obsedate de prosperitate ş.. Prin acest mod de a înţelege rosturile omenescului. 59 Nietzsche încearcă. Nietzsche afirmă răspicat o teză care va căpăta configuraţii originale:„scopul dezvoltării unei specii rezidă acolo unde ajunge la propria sa limită şi se transformă într-o specie superioară.d. cunoaştere de sine. o interpretare liberă a ideilor schopenhaueriene. 57. p. prin condiţia noastră obişnuită. criteriile valorice. artistului şi sfântului. şi printr-o constatare psihologică suficient de credibilă: „condiţia de existenţă a celor buni este minciuna: altfel spus. Ibid. Ibid. în noi înşine şi în afara noastră. p.45 simţim că suntem prea slabi pentru a suporta timp mai îndelungat aceste clipe de acomodare la ceva mult mai profund. Critica brutală – din Ecce homo – a religiei creştine este motivată de autor printr-o intenţie validă teoretic: „autodepăşirea moralei prin sinceritate”. lucrarea omului asupra omenescului din sine însuşi desăvârşeşte natura. Schopenhauer a descoperit un nou ciclu de obligaţii menit să pregătească naşterea.. filosoful. ci pe o gândire fundamentală structurată de trăirea culturii. refuzând atmosfera pesimistă din ideaţia lui Schopenhauer. p. Natura are nevoie de tipurile umane performante pentru a accede la propria sa limpezire. 54. Astfel. a filosofului.” şi nu în masa de exemplare comode. luminare. de fapt. voinţa de a nu vedea cu orice preţ cum este alcătuită de fapt realitatea”. artistul şi sfântul sunt tipuri exemplare în care natura simte că-şi atinge scopul. 58. şi că nu suntem oameni către care aspiră natura pentru eliberarea (délivrance) sa.a. apreciază că.m. pesimismul lui Schopenhauer izvorăşte din mediocritatea şi ura în care se complace epoca.. . deci pentru împlinirea unui ţel metafizic: „umanizarea finală şi supremă către care aspiră şi conspiră întreaga natură pentru a se elibera de sine însăşi” . prefigurând opţiuni decisive pentru propria sa filosofie.” Oamenii 58 autentici depăşesc orizonturile animalităţii. 58 59 60 Ibid.

. aparentă.46 simbolurile. cit.p. – şi atunci vor deveni neapărat buni. 1991.. 466. p. Editura Centaurus. 19. Nietzsche – fără a face risipă de nuanţe şi fără a fi total[mente] limpede până la capăt – precizează că ceea ce refuză este „noţiunea de Dumnezeu falsificată” 62 în/prin creştinismul moral care devitalizează: „prin milă se înmulţeşte şi sporeşte irosirea puterilor pe care suferinţa o aduce vieţii” . 27. – şi atunci vor fi Dumnezeii unui popor. 72. p. Fr. însă. Cluj. Traducere de Al.” 61 În alte lucrări.” „A separa lumea într-una «adevărată» şi una «aparentă»... nu e altă alternativă pentru Dumnezei: sau sunt chiar VOINŢA PUTERII. „ruina unui Dumnezeu. Nietzsche. Tema 61 62 Fr. „Dumnezeul slabilor” anesteziind voinţa şi 63 energiile vieţii.. miza sa este antimetafizică. ceea ce respinge este dedublarea lumii: lumea „aceasta”. Nietzsche. 65 Ibid. gravitatea gestului pare a fi însoţită de o aură tragică. Amurgul idolilor. p. şi o altă realitate (absolută.” 65 Ni se pare. ascunzând „părţile înspăimântătoare ale realităţii. 18. sau sunt neputinţa putinţei. nedemonstrabilă).” 64 Atunci când devine doar „simbolul unui toiag al ostenelii. pe Heraclit în măsura în care acesta consideră că fiinţa este o ficţiune goală: „Lumea «aparentă» e unica: lumea «adevărată» nu-i decât un adaos mincinos. ed. al bolnavilor prin excelenţă” „degenerează până ajunge în contrazicere cu viaţa”. credinţele induc „minţirea instinctelor”.. 66 Fr. 67 Ibid. fie în felul lui Kant (a unui creştin şiret în cele din urmă) nu-i decât o idee sugerată de décadence – un simptom al vieţii în declin.. Bucureşti. al păcătoşilor.. 63 Ibid. 471. p. Nietzsche. p. Şahighian. p. „Dumnezeul sărmanilor. 64 Ibid. 1991.. . că dincolo de cruzimea critică şi stufoşenia verbului nietzscheean se află un soi de nelinişte tragică şi chiar o spaimă faţă de consecinţele verdictului său: „Dumnezeu a murit!” De fapt. poate?. „Într-adevăr. 10. Ecce homo. fie în felul creştinismului. p.” Virulenţa critică este înlocuită cu o luciditate 66 gravă pe măsură ce este inevitabilă concluzia: „Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lume a mai rămas? Cea aparentă. Editura Eta. 469. Dar nu! O dată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă!” 67 Acest prag reflexiv rămâne într-o indeterminare ce insinuează îngrijorarea faţă de ceea ce urmează.. Antichristul. o scândură de izbăvire pentru toţi acei ce se îneacă”.. de pildă. Îl apreciază.

p.” 69 ci o propoziţie dramatică. condiţia tragică pe care trebuie să şi-o asume fiinţa umană atunci când ocupă locul rămas gol. traducerea versurilor de Simion Dănilă. Bibliothèque de philosophie contemporaine. cu devenirea. Ceea ce pentru atei este prilej de umor ieftin. filosofic şi moral. Nietzsche et la philosophie. Sau stă ascuns? Se teme de noi? S-a urcat pe o corabie? A emigrat? – râdeau şi strigau cu toţii. Humanitas. cu istoria.129-130. 175. S-a rătăcit ca un copil? spune altul. propoziţia dramatică prin Sub raport cultural. angajează la Nietzsche seisme care dislocă falii sufleteşti şi reaşează straturile de conştiinţă. 69 Gilles Deleuze. Această expresie spune în acelaşi timp: Dumnezeu a existat şi el este mort şi el va învia. excelenţă. Oare s-a pierdut? spuse unul. Diagnosticul „Dumnezeu a murit!” este unul existenţial şi istoric. ci pe zguduirea viscerală a spiritului în faţa unui diagnostic: „moartea lui Dumnezeu”. sentinţa „Dumnezeu rămâne mort” semnifică faptul că temeiurile seculare ale vieţii şi criteriile 68 Friedrich Nietzsche. fu întâmpinat cu hohote de râs. – N-aţi auzit de acel nebun care ziua în amiaza mare aprinsese un felinar şi alerga prin piaţă strigând neîncetat: «Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!» Cum acolo se aflau mulţi care nu credeau în Dumnezeu. operează sinteza ideii de Dumnezeu cu timpul. Dumnezeu nu există sau există. . 1988. Amurgul idolilor. «Unde a plecat Dumnezeu? strigă el. p. ea face să depindă existenţa lui Dumnezeu de o sinteză. Însă formula «Dumnezeu este mort» este de o cu totul altă natură. în schimb devine copleşitoare spaima faţă de consecinţele „morţii lui Dumnezeu”. abia perceptibil. Nebunul sări drept în mijlocul lor şi îi străpunse cu privirea. 1994. Ştiinţa voioasă [“la gaya scienza”]. „Nebunul. Presses Universitaires de France.47 „morţii lui Dumnezeu” capătă la Nietzsche expresii parabolice. Am să vă spun eu! Noi l-am ucis – voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui!»”68 Tensiunea dramatică a textului nu mizează pe simple efecte spectaculare. Nietzsche sugerează cu o luciditate tăioasă gravitatea gestului şi răspunderii omeneşti. traducere de Liana Micescu. tot pe atâta cât ideea sa implică sau nu implică contradicţia. cu omul. Genealogia moralei. Citatul este din Ştiinţa voioasă. Dumnezeu a devenit Om şi Omul a devenit Dumnezeu. Sentimentul vinovăţiei este difuz. „Propoziţiile speculative – notează Gilles Deleuze – pun în joc ideea de Dumnezeu din punctul de vedere al formei sale. Formula «Dumnezeu este mort» nu este o propoziţie speculativă.

„Dumnezeu rămâne mort!”. însă. „Cel mai de seamă eveniment din ultima vreme – că «Dumnezeu a murit». distrugeri. mulţuminduse cu imagini surogat ale simbolului sacru. la fel. p. fiind „încă prea stăpâniţi de primele urmări ale acestui 70 71 Fr. Ibid. 212. „Adevărul”. p. destrămări. toate hotărârile şi perspectivele unui viitor îndepărtat. cit. rezemate pe ea sau împletite cu ea. eroziunea temporală a unei stări originare prin a cărei palidă invocare oamenii îşi justifică mediocritatea. totuşi. Nietzsche vizează ruptura de model cultural şi tendinţă seculară: „o adâncă şi veche încredere s-a preschimbat în îndoială”. Nietzsche. Acele „umbre” pe care le aruncă „moartea” lui Dumnezeu asupra Europei se referă. vorba de umbrele ce însoţesc personajul principal – 70 simulacre şi urme în care cei captivi şi nostalgici caută sprijin. de pildă întreaga noastră morală europeană”. „Fiinţa” decad în spaţiul relativizărilor. instanţa absolută a validării structurilor atitudinal-valorice în faţa lumii şi vieţii. strictă conexiune. răsturnări care ne stau în faţă” vestind rigorile unei „logici a spaimei” . orizontul simbolic se năruie: „Binele”.” Nu este. pentru omul contemporan. . tocmai la sfera consecinţelor – abia perceptibile – ce trebuie deduse cu necesitate dintr-un diagnostic hiperlucid: „Dumnezeu a murit!”.. „noi am dat lucrurilor o culoare nouă. „toate trebuie să se prăbuşească acum. această accepţiune a „umbrei” este folosită de Nietzsche pentru a sugera vlăguirea credinţei. ed. căci din ele sclipea un Dumnezeu. dar. 212. le pictăm neîncetat – dar ce putem face noi deocamdată faţă de splendoarea culorilor acelei vechi meşteriţe! – vreau să spun vechea omenire..” 72 Nietzsche îşi mustră contemporanii de reflecţie pentru că cedează aparenţelor.48 „adevărului” au dispărut. pentru că existau oracole şi semne tainice şi se credea în preziceri”.. Dumnezeu a încetat să mai reprezinte principiul întemeierilor ultime. p. 143. după ce temelia acestei credinţe s-a zdruncinat. Ştiinţa voioasă. „lumea şi coloritul 71 tuturor lucrurilor s-a schimbat”. 72 Ibid. iar credinţa în Dumnezeul creştin a ajuns de necrezut – începe deja să-şi arunce primele umbre asupra Europei. un „şir lung de dărâmări. printr-o neevidentă. pentru că au fost clădite pe ea. pentru cei vechi. „toate evenimentele străluceau într-altfel.

186. cit. mai ample. sunt dinamitate chiar temeiurile vieţii şi cunoaşterii. ed. Dincolo de bine şi de rău. cit. mai îndepărtate. Ştiinţa voioasă. ci de constatarea unui adevăr crud: „toate înălţările tipului «Om» au fost şi vor fi şi de acum înainte opera unei societăţi aristocratice. adică tocmai înălţarea tipului «Om». . ci pasiunea. p. urmând nu doar avantajul şi scopul. a unei societăţi care crede într-o lungă scară a ierarhiei şi a diferenţelor valorice dintre un om şi celălalt şi care. „Lipsa de sens a suferinţei şi nu suferinţa a fost blestemul care a apăsat până acum omenirea – iar idealul ascetic îi oferea un sens!” Nietzsche acordă patosului distanţei o valoare de principiu în evoluţia umanităţii. 213. aşezaţi între azi şi ieri. mai rare. ca să dăm unei formule morale un sens supramoral”.. p.. „prin morală individul e instruit să devină o funcţie a turmei şi să-şi atribuie valoarea numai ca funcţie”.. înrădăcinat în deosebirile dintre clase.” 75 Imoralitatea moralei publice. „moralitatea este instinctul de turmă individual. de a produce stări din ce în ce mai elevate. Ibid. de aceea. noi primii şi prematurii născuţi ai secolului care vine şi cărora umbrele ce urmează să învăluie în curând Europa ar fi trebuit de fapt să li se înfăţişeze încă de pe acum. Iminenta destrămare 73 a tablei de valori este întâmpinată de Nietzsche cu un disconfort profetic: „până şi noi. permanenta «depăşire de sine a omului». şi încrustaţi între contradicţia dintre azi şi mâine. are nevoie de sclavagism. 212–213. în 76 timp ce firile nobile sunt nechibzuite. ed. care aşteptăm de asemenea pe culmile muntoase. Aprecierea şi ierarhia acţiunilor corespund unor trebuinţe şi criterii comunitare. mai tainic.” . născuţi dezlegători ai ghicitorilor.49 eveniment” : senzaţia unei libertăţi încurajatoare. 124. p. Nu este vorba de alimentarea unei iluzii umanitariste. întrucât „fără patosul acesta n-ar putea lua naştere nici celălalt patos. pp. într-un sens sau altul. 76 Fr. cum se face că întâmpinăm ivirea acestei întunecări fără un interes adevărat şi în primul rând fără grijă şi teamă pentru noi?” 74 De fapt. dezinteresul. Nietzsche. acest principiu capătă o dimensiune fundamentală pentru chiar evoluţia speciei. mai cuprinzătoare.. O societate bine organizată adoarme pasiunile – 73 74 Ibid. 75 Fr. dorinţa de a realiza noi şi noi distanţări în interiorul sufletului însuşi. Nietzsche.

ca siguranţă a sa. Rasa unor asemenea oameni ai resentimentului va sfârşi în mod necesar prin a fi mai prudentă decât orice rasă aristocratică şi va 77 Ibid. îi place tot ceea ce este ascuns ca o lume a sa. care îşi urmează calea. pe de o parte. Morala nu poate fi redusă la repertoriul imperativelor şi la matricea normativă. înclinaţie şi pasiune. însă mai totdeauna în spatele vituţilor sunt energii inconştiente. 52. şi. să nu uite. p. Lipsa de putere şi voinţa vlăguită nu pot fi suplinite de nici o valoare morală. devenit obicei. stimă.50 dacă nu cumva le extirpă. tendinţele de a transforma valorile morale în proteze existenţiale. pietatea. Sufletul său priveşte cruciş. să fie dăunătoare posesorilor lor. să aştepte. manipulabilă. ci din unghiul afectelor (de admiraţie. obedienţa. spiritul său îndrăgeşte ascunzişurile. Aristocratul trăieşte cu o anume francheţe a gesturilor şi cu o încredere şi sinceritate faţă de sine însuşi. spre utilitatea publică. laudă etc. dar spre «binele general». să se ascundă. ci trebuie să se întemeieze pe o critică lucidă a înseşi aprecierii morale. predispoziţiile exprese sau tacite de simulare a personalizării acestor valori.a. Moralitatea este – în esenţa ei – o chestiune a interiorităţii. iar la limită devin handicapuri adaptative. dreptatea etc.” 77 Nihilismul nietzscheean vizează cu predilecţie. „Omul resentimentului nu este nici sincer.m. el se pricepe să păstreze tăcerea. devenind astfel o problemă asumată personal – cu tot cortegiul dificultăţilor şi dezvăluirilor ce decurg de aici. . Excesul necompensat de tendinţe contrare face ca hărnicia. însă. întrucât se atrofiază preocuparea propriei protecţii. castitatea. de către/prin convenţiile morale practicate de o colectivitate dată. pe de altă parte. impulsuri obscure ş. Pledoaria lui Nietzsche are ca obiect tocmai modelarea de sine a individualităţii puternice. Virtuţile sunt apreciate nu din punctul de vedere ale efectelor pe care le au pentru cel care le posedă. nici naiv. cărările şiretlicului şi uşile dosnice. să se umilească. să domnească în el şi asupra lui.„Educaţia procedează în general aşa: printr-o serie de atracţii şi avantaje.. ea încearcă să determine la individ un mod de a gândi şi de a acţiona care. nici franc şi loial faţă de sine însuşi.d. împotriva ultimului său avantaj.) pe care le declanşează utilitatea practicării lor pentru ceilalţi.

315. ea tiranizează excepţiile. suflarea otrăvită aruncată asupra realităţii. “orice «dorinţă» de asemenea natură devenită dominantă a coborât până acum nivelul de valoare umană. cit. 82. p. o concluzie: „omul real reprezintă o valoare mult mai înaltă decât omul «dezirabil» dintr-unul sau altul din idealurile cunoscute. “aptitudinea omului de a postula valori a fost până acum prea puţin dezvoltată pentru a aprecia cum se cuvine valoarea umană şi nu numai «dezirabilă»”. p. Genealogia Moralei. umflându-şi nevoile în valori cosmice şi metafizice. aproape contestată. printre altele.. 63-64. p. “masa”. ed. aproape trecută cu vederea. Nietzsche deconstruieşte valorile metafizicii tradiţionale – dezvăluind „marea şcoală a calomniei”: „universul aparent şi universul născocit – iată opoziţia. forţa şi încrederea omului în viitor”.” 78 În măsura în care uniformizează valoarea oamenilor. în chip de lege. 82 Ibid. Nietzsche. 92-93. întrucât „valoarea unui om în sine este subapreciată. în timp ce la aristocraţi prudenţa capătă uşor o aură fină de lux şi rafinament. cu ajutorul cărora o categorie particulară de omeni voia să agaţe. “Specia inferioară (“turmă”. p. fără însă a fi vorba de proiectarea unui imperativ: 80 „Omul aşa cum ar trebui să fie: asta sună tot atât de fad ca şi cum ai spune: «un copac. aşa cum ar trebui să fie».51 preamări prudenţa într-o cu totul altă măsură: anume ca o condiţie existenţială de prim ordin.” 81 Ibid. cit.. evaluarea devine obtuză.. morala este imorală şi neagă viaţa.. ed. Acesta este universul care trebuie demontat” pentru a prefigura „o nouă ordine a valorilor. refuzându-şi etaloanele mediocrităţii. Aforisme şi scrisori. Este o rămăşiţă a teleologiei naive: valoarea omului raportată numai la oameni”. În acest fel. marea ispită a nimicului. insul este comparat cu alţi oameni.. 83. “idealul a fost până acum forţa propriu-zis denigratoare a omului şi universului.” 82 Critica dualităţilor metafizice şi reevaluarea tuturor valorilor întemeiază la Nietzsche nostalgia unui proiect al ultraomenescului: Supraomul ca model 78 79 Fr.” 79 În opinia lui Nietzsche. de gâtul tuturor oamenilor propriile ei condiţii de menţinere şi dezvoltare”.” 81 Punctul de vedere nietzscheean susţine. În acest fel întreaga existenţă se vulgarizează: căci în măsura în care masa domină. aprecierea morală a valorii unui om operează numai cu criterii sociale. p. “Toate «dorinţele» legate de fiinţa umană au fost nişte excese absurde şi primejdioase. “sărăcia şi mentalitatea încuiată se dau de gol – şi astăzi încă – mai ales atunci când omul doreşte”. Nietzsche.. «Dumnezeu». Or „omul unei specii superioare” se afirmă pe sine în propria-i singurătate.” . “societatea”) îşi pierde modestia. Ultimul se numea până acum «universul real». menirea sa fiind tocmai aceea de a „menţine vie încrederea în om” . Fr. 80 Ibid. astfel că acestea îşi pierd credinţa în ele însele şi devin nihiliste. «adevărul». iar actele sale sunt judecate în funcţie de folosul comunitar.

Kierkegaard (1813-1855) şi împlinită ca orientare distinctă de către J. absolute.a. G.52 de autenticitate şi exigenţă mediocritatea omului actual.a. dată odată pentru totdeauna.refuză 83 84 metaumană prin care se anulează Cf. . Umanitatea se caracterizează prin proiect. Omul nu are modul de a fi al lucrurilor.Heidegger (1889-1976). ce-mi este permis să sper? depind întotdeauna de ideea pe care o avem despre existenţa umană. consideră aceşti filosofi. -.P. de Beauvoir ş."83 Omul. Este astfel depăşită imaginea tradiţională a unei esenţe umane imuabile. J. Ni se pare că nu întâmplător o astfel de reflecţie iradiază din şi se concentrează spre existenţa umană trăită.prefigurată în opera lui S. de la filosofia conceptului la cea a subiectivităţii. L'Être et le Néant. ce este lumea?. La philosophie.P.este de a fi arătat că răspunsurile la întrebările: ce este omul?.după cum afirmă Sartre . de la sistemele speculative la o filosofare care îşi asumă tragicul existenţial.2.afirmă Nicolas Herpin . 1943. puterea deprinderii de real. Existenţialismul Filosofia existenţialistă . S.Jaspers (1883-1969) ş.Sartre (1905-1980). îşi modelează propria esenţă. .Sartre. K. "Originalitatea existenţialismului . lipsită de contradicţii şi devenire. operând alegeri succesive. Filosofia existenţialistă situează omul sub semnul posibilului. refuzul unei situaţii date. Les dictionnaire Marabout. ocupă un loc privilegiat în univers. precum şi "filosofia existenţei" . Existenţa naturală ("existenţa-însine" în limbajul sartrian) este inertă.realizează o trecere de la problematica tradiţională a filosofiei la întrebări actuale cu privire la condiţia umană. ce pot să ştiu?.dezvoltată pe termenul culturii germane de M."84. imuabilă. al creaţiei de sine. A. 33. îşi acomodează obiectivul pentru a distinge în masa amorfă a omenirii individul concret şi . Mutaţia iniţiată de această orientare filosofică constă în saltul de la filosofia naturii la cea a omului. Gallimard. existenţa-pentru-sine (proprie umanului) se defineşte ca "fiind ceea ce ea nu este şi ca nefiind ceea ce este. ce este Dumnezeu? sau în formularea lor kantiană: ce trebuie să fac?. schiţarea unei ordini viitoare. ci el este ceea ce se face. p.Marcel (1889-1973).Camus (1913-1959). 2. concepând libertatea ca dimensiunea definitorie prin care omul.

libertatea şi caracterul dilematic al alegerilor umane. “dubito ergo cogito. existenţialiştii vorbesc despre îndoiala existenţială. fragilitatea omului. viaţa umană ca ipoteză. dar viaţa concretă poate să afirme aceste trăsături ale speciei. fiind. după cum poate şi să nu le afirme. nr. L'Être et le temps. iar comunicarea trădează trăirile. fragilitate. dacă îndoiala metodică este a raţiunii şi se referă la incertitudiniile minţii în faţa unor adevăruri 85 M.f. În istoria gândirii filosofice. solitudinea şi incomunicabilitatea dintre subiectivităţi. proiect. Ea este prezentă în ideaţia lui B. de aceea. faptul că fiecare este şi rămâne claustrat în propria sa interioritate.. Prin delimitare critică faţă de Descartes.are "posibilitatea de a fi ea însăşi sau de a nu fi ea însăşi .Heidegger. contingenţa fiinţei umane."85 [4] Aceasta înseamnă că esenţa omului constă în istoricitate. dar şi în prelungire oarecum. Putem trăi autentic.53 idealismul oficial în numele "tragicului vieţii". tema este prefigurată de Socrate prin îndemnul "cunoaşte-te pe tine însuţi" şi prin recunoaşterea îndoielii “ştiu că nu ştiu nimic”. creaţie. Calea îndoielii sistematice a raţiunii este singura legitimă pentru a avea acces la o certitudine totală: subiectivitatea personală redusă la dimensiunile sale raţionale. distincţia inautentic-autentic. Pascal care discută despre fiinţa umană ca paradox: omul este totul şi este nimic. Existenţialiştii practică o filosofie a omului înţeles ca subiectivitate şi singularitate. Realitatea umană . Tema subiectivităţii. dar şi inautentic. contradicţii. prin amploare şi tip de abordare teoretică. sfâşieri tragice. dar şi de umilinţă. proiect. tragicul finitudinii şi iminenţa morţii. . omul este sfâşiat de ispitele infinitului mare şi ale infinitului mic: nu poate să nu cunoască ce este el şi ce este lumea. angoasa. convenţională. tema neantului. Gallimard. 1967. însă înţelegerea sa reprezintă în raport cu infinitul ceea ce este corpul în ordinea naturii. cogito ergo sum”. aparţine culturii moderne şi contemporane. critica puterilor raţiunii şi dovedirea limitelor constitutive ale cunoaşterii ştiinţifice. Omul este definit prin paradox.afirmă Heidegger . Temele care primează în reflecţiile existenţialiste: ondiţia alienată a omului. Descartes tratează subiectivitatea în termenii îndoielii metodice. p. raţiunea sa este sursă de puteri. 28. devenire.

viaţa nu poate fi tratată ca o simplă distracţie. El nu mai procedează ca empiriştii şi raţionaliştii care sunt preocupaţi să identifice sursele cunoaşterii veritabile. se singularizează în raport cu existenţa ca atare. În locul ontologiei existenţei ca tradiţionale (potrivit căreia omul era tratat ca existenţialismul preferă ontologia particulară exemplificare. Fiecare ins îşi pune cu sau fără vrerea sa sub semnul întrebării propria sa viaţă şi ceea ce el însuşi este dincolo de ceea ce cred alţii despre el. Existenţialiştii refuză discursul speculativ şi general despre esenţa omului. ci se întreabă cum este posibilă (cum este cu putinţă) cunoaşterea. refuză optimismul şi pesimismul care nu sunt atitudini filosofice. raţiunea se dovedeşte neputincioasă. centrându-şi interesul explicit pe individual. fiind mereu o sarcină . dar nu se împarte. În acelaşi timp. sursele de incertitudine şi suferinţă. calitatea de om se distribuie tuturor indivizilor. Din punct de vedere existenţialist. În locul unei filosofii a naturii ei sugerează reflecţia sistematică asupra condiţiei umane. precum şi în modul de a înţelege şi de a practica filosofia. intelectului şi raţiunii care sunt condiţii subiective de posibilitate a oricărei cunoaşteri şi experienţe reale cu obiectele. concretizare a unor principii universal valabile în explicarea atare). ci mai curând expresii temperamentale şi etichete ataşate unor interpretări ale lumii şi omului în termeni spectaculari. accentul este pus pe tragic şi pe gravitate în modul de a aborda omul. pentru aceasta nu trebuie să ai talent şi aptitudini speciale. analizează structurile a priori ale sensibilităţii. îndoiala existenţială structurează întreaga personalitate. preocupată să-şi descopere şi asume limitaţiile. surprinderea caracteristicilor prin care omul se diferenţiază. În raport cu interogaţiile omului.54 plurale din care trebuie ales ceea ce este sigur şi în mod evident adevărat. contemplativi. În acest sens. Kant abordează subiectivitatea în contextul unei analize critice a cunoaşterii. Este vizată individualitatea. precarităţile constitutive. Existenţialismul produce o ruptură în modul de a înţelege omul. şi dincolo de părerea sa despre sine. (regională) a umanului: discursul aplicat asupra ireductibilului fiinţei umane.

. în/printre lucruri indiferente. izgonirea lui (datorită propriei sale alegeri) din starea paradisiacă. nefamiliară. reprezentând însă ricoşeuri în faţa problematizărilor grave.55 individuală şi o responsabilitate personală. potrivnică. alienat într-o lume ostilă. inautentic-autentic se referă la faptul că omul concret acceptă sau nu starea de alienare. De pildă. viaţa sufletească este inertă. Starea de alienare este surprinsă prin cuplul categorial inautentic-autentic. Acest stil de viaţă duce la dispariţia surselor de tragic: prin integrarea în convenţiile generale ale masei. lipsită de contradicţii şi devenire. obezitatea minţii. au o suficienţă sufocantă faţă de ei înşişi. continuă. În acest sens. se dezindividualizează. opacă. Omul este prin natura lui o făptură alienată. îşi asumă grav sau nu omenescul. acceptă să fie masificaţi. potrivit stilului comun de gândire. de obicei se moare. Deci. cu viaţa şi moartea sa. Inautentic este omul depersonalizat. Rutina. prin şi printre ceilalţi. ci de producerea unor rupturi interioare. cel puţin ca punct de pornire. inautenticitatea este înţeleasă. Aceşti termeni nu au în mod expres un sens valoric şi nu vizează în mod explicit ierarhii valorice între diferitele stiluri de viaţă. Cei mai mulţi oameni trăiesc în inautenticitate: se integrează profund şi total în stilul vieţii colective. Nu poate fi vorba de o progresie cumulativă. cel ce trăieşte sub semnul anonimatului: este şi rămâne un oarecare printre alţi oarecare. insensibile: în nici un fel lumea nu este pe măsura omului şi. prin analogie cu parabola religioasă despre căderea omului în păcat. chiar la Heidegger. ei sunt numai ceea ce sunt şi nimic altceva. ocolind suferinţele. este dispus sau nu la eforturi de individualizare. existenţialismul consideră că omul se află aruncat. trecerea de la inautentic la autentic se produce numai în/prin salt. întrucât se pierde pe sine în. există tendinţa ca omul însuşi să nu fie pe măsura omenescului din el însuşi. el capătă linişte psihologică. autenticul sugerează structura originară. fisuri în modul de a înţelege şi practica viaţa. indiferentă. adevărată a omenescului. sunt făpturi tautologice. Ca termeni tehnici. confortul şi anonimatul vieţii cotidiene joacă o funcţie compensatorie. proiectat. fiecare ins este totdeauna faţă în faţă cu sine însuşi. de aceea. răspunzător la modul absolut de modul în care îşi înţelege şi asumă omenescul din sine însuşi. trăiesc aidoma lucrurilor. Totuşi.

fără circumstanţe atenuante. de aceea ea este difuză. Rupturile interioare sunt definitive: omul invadat de angoasă nu mai poate reveni la vechiul stil de viaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cei mai mulţi oameni ocolesc din instinct sau autosuficienţă angoasa. sentimentul absurdului la care avem acces printr-o simplă schimbare de optică afectivă în abordarea vieţii. ambiguă. conştientizarea propriilor limitaţii şi a . fugind astfel de ei înşişi. Omul începe să fie structurat de o spaimă viscerală. întrebările schimbătoare de destin: cine sunt. boli incurabile. trăiri structurate tragic. De aceea. speranţe şi imposibilitatea satisfacerii lor. perverse. marile oboseli sufleteşti provocate de inutilitatea eforturilor şi de rutină. Decisive sunt însă situaţiile limită. întrucât o simt ca periculoasă pentru confortul cotidian. Angoasa (= spaima constitutivă a omului care se întreabă asupra autenticităţii sale) îşi poate avea sursa în: uniformitatea vieţii cotidiene. senzaţia vanităţii. oamenii evadează în verbiaj (vorbărie) sau în divertisment. încercările absolute la care este supus omul şi cărora nu le poate face faţă: catastrofe naturale şi istorice.56 Calităţile de om sunt folosite pentru simpla adaptare eficientă şi confortabilă la mediu. ce pot să sper şi să fac. provocată de şi prin îndoielile spiritului. Angoasa cuprinde stări psihologice şi spirituale ambigue. Tensiunile spirituale şi fisurile sufleteşti sunt definitive. identificabile. a ceea ce efectiv suntem.a. măcinând la modul pervers sufletul şi mintea. obţinându-se o schimbare radicală de regim existenţial. Simpla frică/teamă este o stare afectivă provocată de cauze precise. Totuşi. respectiv afecte şi dorinţe confuze. dincolo de buna dispoziţie este evidentă uneori o agitaţie interioară prin care se evită tragicul evidenţelor. Deci le este teamă să înfrunte lucid întrebările cruciale. marile umiliri ale voinţei şi aspiraţiilor. tensiuni interne legate de fiinţa proprie pe fondul unei hiperlucidităţi în/prin care insul îşi formulează făţiş. Desprinderea definitivă de inautenticitate se produce prin angoasă. Spaima însă nu are un obiect precis. cursul mecanic al zilelor. ş. confuză. are sau nu viaţa vreun rost? Aceste interogaţii şi altele asemănătoare marchează saltul spiritual către autenticitate. paradoxale. Evită să rămână singuri şi să-şi asume disconfortul unei cunoaşteri de sine. deci pentru satisfacerea instinctului de autoconservare şi a capriciilor.

îşi dă seama că este o făptură aleatorie datorată hazardului. fiind aidoma unui lucru. naturii. speciei. pentru ce există. "ţigan al universului" (Jacques Monod). În contextele unei ideaţii ateiste. simte prezenţa şi activismul unor pericole iminente. Sartre surprinde contingenţa omului în/prin ceea ce el numeşte facticitatea fiinţei umane.57 precarităţilor omeneşti în general. Ca urmare a angoasei. istoriei. însuşiri. Facticitatea se referă mai ales la acele determinaţii. Prin angoasă conştientizează lucid şi trăieşte tragic aceste incertitudini vitale. tragicul provocat de dispariţia celor apropiaţi sau de conştientizarea propriei morţi ca o prezenţă permanentă. după cum se putea şi să nu fie. dar nu-şi poate explica de unde provin. care le este rostul sau când anume îl vor afecta la modul definitiv. În rest însă. secvenţial. calităţi. . Omul nu ştie de ce. actul creaţiei este oarecum gratuit. Conştientizarea lucidă a acestei evidenţe este sursă de angoasă. Contingenţa vieţii umane este recunoscută şi în variantele religioase ale filosofiei existenţialiste: Dumnezeu este absolutul însuşi. din aceste motive. ne-necesară lumii. toată viaţa sa este structurată de o incertitudine totală. descoperirea şi asumarea finitudinii. Adevăratul credincios este cel care are o singură certitudine: faptul că Dumnezeu există. înseamnă că este o fiinţă de periferie. infinitatea intensivă şi extensivă a existenţei reale şi virtuale suficientă sieşi. deci este un accident în ordinea neamului. aptitudini prin care omul se integrează în ordinea existenţei obiectuale. însă momentan. Există un tragic provocat de caracterul aleatoriu al vieţii. poate să fie. nimeni şi niciodată nu este sigur în privinţa rostului vieţii şi însăşi calitatea de om este o sarcină fără de capăt. omul ar putea să fie. după cum dispariţia sa nu afectează în nici un fel cursul istoriei şi mersul legic al universului. inactivă (absentă). omul îşi descoperă şi ţine să-şi asume caracterul său contingent. Deci fiinţa supremă nu are nevoie de om pentru a-şi dovedi atotputernicia şi atoatăprezenţa. omul conştientizează că nu este necesar lumii şi că nu este dorită naşterea sa. Viaţa sa este definitiv sub semnul provizoratului. Sentimentul de contingenţă este întărit de ştiinţa contemporană: dacă omul a apărut prin selecţie naturală. de unde. datorită luptei pentru existenţă şi/sau unui accident genetic.

spirit. existenţă inertă. incertitudine. Omul se află sub semnul posibilului. omul este corp. îşi refuză definitiv condiţia de lucru. În terminologia lui Sartre. viaţămoarte. aşa încât omul decade definitiv. condiţii concrete) omul este ceea ce este. adică o existenţă-în-sine. contradicţii. întrucât nu poate să nu fie liber: vrea. nu vrea. moarte. într-un fel sau altul este pus întotdeauna în faţa alternativelor. Este vorba de contradicţii care nu pot fi depăşite. Este osândit la libertate. doar ceea ce este: corp. ireversibil la starea de lucru. Fiinţa[area] poate fi înţeleasă prin: masivitate. Existenţa-pentru-sine caracterizează sfera umanului care este calitativ altceva: negativitate. la polul opus. pentru că nu există criterii sigure prin care să aprecieze valoarea şi/sau adevărul alegerilor. deci. în sens mai larg. obiect. la polul opus se află o altă evidenţă: moartea vine cu certitudine matematică şi transformă viaţa în destin. aceasta . inerţie. natura. Pe de o parte. trecut. întrucât nu mai poate schimba nimic. subiectivitate. absenţa contradicţiilor şi a devenirii. inconfortabilă pentru că îşi refuză viaţa vegetativă. aidoma lucrurilor. fiind ceea ce nu este. trecut-viitor. omul se desprinde de existenţa-în-sine. libertate-condiţii concrete sunt irezolvabile. Deci: omul nu este ceea ce este. are un trecut încheiat aidoma unui lucru. în măsura în care sunt numai ceea ce sunt şi nimic altceva. Facticitatea surprinde. Prin anumite determinaţii ale sale (corp. Prin anumite determinaţii (spirit. dar şi. aceasta caracterizează lucrurile. fiind obligat să aleagă. obiectivitate-subiectivitate. facticitatea se referă la constituţia/structurarea antinomică a omului. devenire. ci este ceea ce nu este. Deşi liber. identitate cu sine. situaţie concretă. de împrejurările concrete asupra cărora nu poate decât arareori şi în măsură nesemnificativă să decidă. subiectivitate.58 Însă. fisuri interioare. Adică: mai mult putinţă de a fi decât realitate încheiată. trup. obiectele. trăieşte într-un prezent ambiguu. acele componente prin care omul este. osândă. produc tensiuni interioare care obligă la o existenţă creatoare. Alegerea devine povară. omul trebuie să ţină cont de situaţie. moarte. întrucât nu se pretează la soluţii. libertate). inconsistent. opacitate. Tensiunile corp-spirit. mai mult proiect decât concretizare a acestuia. ştie sau nu ştie. trecut. Însă. dar este şi deschidere către viitor.

În acest caz. Din aceste motive. Or aceasta. este structural ambiguă. Atributul existenţei aparţine doar celor care încearcă evadarea din convenţii şi caută autenticitatea. Kierkegaard este adeptul unei filosofări modelate de o tradiţie culturală protestantă. Omul este ceea ce el însuşi face din sine. modele. În evoluţia către autenticitate. satisfacţia afectivă. încearcă să profite de prezent. caută sistematic plăcerea. El refuză filosofia conceptului de origine hegeliană. adică o permanentă absenţă de sine însuşi. Atunci când viaţa devine problemă. considerând că punctul de pornire al reflecţiei trebuie să-l constituie existenţa concretă. omul este. confortul vital. Deci existenţa nu poate fi redusă la simpla vieţuire. există mai multe praguri. omenescul se caracterizează prin starea de insuficienţă permanentă.59 înseamnă că omul. conştiinţa este înţeleasă ca permanentă negare a calităţii de lucru. liniştea sufletească. din aceste motive. Nimicul. din principiu. întrucât lipsesc criteriile sigure ale opţiunilor. dar care implică o responsabilitate absolută. Calitatea de om este trăită şi. formulându-şi întrebările grave (serioase) ale vieţii. unicitatea omenească. dar nu există. ea este oarecum trădată. moduri de a fi. generale. Omul estetic trăieşte clipa. Ideile lui Kierkegaard sunt expres antispeculative. nu poate fi conceptualizată. satisfăcându-şi capriciile. vârste sufleteşti. Golul. pe singularitatea omenească. Existenţa aparţine numai celor care refuză mediocritatea curentă şi confortul interior. Nu întâmplător adevărul omenesc este văzut ca exprimat simbolic de către mitul crucificării: Iisus sângerând pe cruce. de aceea . care tensionează viaţa sufletească. Deci ea introduce şi proliferează Neantul în propria viaţă şi în lume. este Neant. De aceea pune accent pe singular. viaţa omului devine “o pasiune inutilă” şi un risc nemotivat. îşi asumă o îndoială permanentă cu consecinţe tragice sub raport sufletesc. refuzând religiozitatea mediocră. prezenţă. tipuri. întrucât tensiunile sale reale sunt surprinse prin concepte inerte. El este preocupat să restituie prin filosofare dimensiunile credinţei autentice. ca imaginaţie creatoare ce refuză realităţile date. prin conştiinţa sa. trăiesc). Cei mai mulţi oameni sunt (au concreteţe. raţionale. singularul. dar ca şi cum nu ar fi.

fiind umilită. Dumnezeu este totdeauna altceva. se alienează în clipă. ajungi la scandal logic. fără a fi posibilă trecerea firească dintr-un orizont în altul. Singura relaţie este cea a credinţei. din aceste motive. însă omul se descoperă pe sine altfel. Atributul păcătoşeniei este singurul care nu poate fi aplicat lui Dumnezeu. disjuncte. Calitatea de om este o sarcină individuală. omul alege absolutul şi se alege în mod absolut. angoasa şi disperarea sunt stări psiho-spirituale permanent active. Autenticitatea este dată tocmai de relaţia personală a omului cu absolutul. are iluzia că valorifică intens posibilităţile pe care viaţa i le pune la îndemână. pe Dumnezeu. Este vorba de două regimuri existenţiale total distincte. De ce? De obicei omul se măsoară cu o măsură omenească (modelul ideal. Discordanţa. dar nici nu poate atinge o unitate consistentă a eternităţii cu vremelnicia şi păcătoşenia propriei persoane.strict individuală. Alegând pe Dumnezeu.60 este nestatornic. ignoranţă) spiritul doarme şi visează în om. Această nelinişte întotdeauna îşi activează angoasa în chiar starea de inocenţă. dar de fapt. A reduce sacrul divin la însuşiri omeneşti este o blasfemie. În acest context. el este prizonierul clipei. În starea de inocenţă (necunoaştere. finit-infinit. ale absolutului. În realitate. Imaginarul proiectează sfera posibilului care nelinişteşte. oamenii şi lumea în funcţie de plăcere-neplăcere. receptează viaţa. Dacă vrei să înţelegi absolutul. ca spaimă . altcumva şi altundeva decât omul. tensiunea. A-i atribui omului calităţi şi energii divine este o nebunie. vremelnic-eternitate. îşi asumă omenescul la o altă intensitate numai dacă se măsoară cu etaloanele divinului. Deci este suficient pentru a sesiza hotarul de netrecut dintre umanitatea profană şi sacrul religios. respectiv omul nu poate să suprime ceea ce este vremelnic în sine însuşi. tipul exemplar). Între om şi Dumnezeu există o totdeauna o diferenţă calitativă infinită. momentului. Omul religios se alege în mod absolut. conflictul dintre aceşti termeni polari nu pot fi anulate. Raţiunea ajunge la paradoxuri. Angoasa şi disperarea sunt permanentizate datorită faptului că spiritul (=cunoaşterea de sine autentică) nu poate să facă sinteza dintre trup şi suflet. Disperarea se prezintă. Între om şi Dumnezeu separaţia este absolută. or credinţa însăşi stimulează şi amplifică incertitudinea.

Peirce pune sub semnul întrebării anumite presupoziţii metafizice de origine carteziană. . aceasta are trei proprietăţi: „prima. Clipa este punctul în care eternitatea străpunge şi iluminează timpul. de a implica instituirea în natura noastră a unei reguli de acţiune – sau. Existenţialismul refuză convenţionalismul valoric şi moral. Clipa este termenul prin care Kierkegaard vorbeşte despre un prezent intensificat prin sfera posibilului pe care îl cuprinde. provizoratul. a treia. deşi definitiv încheiat. Fiecare este răspunzător la modul absolut de ceea ce face şi de ceea ce nu face. a unei deprinderi”. Din această cauză. pe scurt. 139–140. Trecutul gândit prin intermediul posibilului îşi arată precaritatea. Convingerea – ca “gândire în repaus” – presupune totuşi o dialectică permanentă a certitudinii şi îndoielii.a. iniţiindu-se astfel probe de eficienţă. fără a putea preciza ceea ce anume este posibil. de a potoli frământarea declanşată de îndoială şi. de a fi ceva de care suntem conştienţi. Pragmatismul Cunoştinţele sunt apreciate în funcţie de capacitatea lor de a ne orienta în experienţă. Peirce. puterea instituţiilor ş. care va influenţa gândirea viitoare. nu poate fi vorba de o soluţie definitivă. Sufletul şi gândirea tind către producerea convingerii. ni se dezvăluie sub semnul posibilului. Propoziţiile negative în care-şi fixează critica permit afirmarea unor principii noi care vertebrează filosofia pragmatistă: „1. Calitatea de om este doar o ipoteză pe care insul şi-o asumă în preocuparea sa pentru sens. “Rezultatul final al gândirii este exerciţiul voinţei. Viitorul este posibilul în stare pură. Editura Humanitas. deci disperarea oricum nu dispare. pp. a doua.d. întrucât niciodată actualizarea unui posibil nu epuizează posibilul însuşi. Totuşi. Singura soluţie autentică la care poate avea acces omul este implicarea în “clipă”. dar convingerea nu este decât un stadiu al acţiunii mentale. Un loc aparte se rezervă metodei ştiinţifice prin care ieşim din interiorul cunoştinţelor pentru a intra în complicitate cu faptele. un efect asupra naturii noastre datorat gândirii. 2.” 86 Certitudinile pragmatice se obţin prin: imitaţie socială. 1990.m. trecutul însuşi.61 existenţială şi suferinţă fără de capăt. din care gândirea nu mai face parte. Semnificaţie şi acţiune. perseverenţă în acţiunea proprie.Nu avem o capacitate de Introspecţie. ci întreaga cunoaştere a lumii interne este derivată prin raţionare ipotetică din cunoaşterea pe care o avem despre 86 Charles S.3.

în al doilea rând. fără îndoială. avem prezent în conştiinţă un sentiment. Ceea ce nu o împiedică să fie un fenomen a ceva din afara noastră întocmai aşa cum un curcubeu este. el este un semn pentru un obiect oarecare. apărem ca un semn. cunoaşterea de sine prin autoanaliză. . pp. Or. se refuză posibilitatea cunoaşterii pure a Ego-ului. Prin urmare. el este un semn în relaţie cu un gând oarecare. însă el ne este accesibil prin raţionare. în al treilea rând. aşa cum suntem în momentul respectiv. un concept. propunându-se. se precizează raportul dintre gândire şi semne în termenii fermi ai exprimabilităţii. Analiza semnului – structural şi tipologic –. morala intenţiei. sau altă reprezentare. ci orice cunoştinţă este determinată logic de cunoştinţe anterioare. “Ori de câte ori gândim. cât şi a ploii. Nu avem un concept al incognoscibilului absolut. noi înşine. în acelaşi timp. a unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii. atunci când gândim. în schimb. pp. aşadar. în acelaşi timp. 2. 3.62 faptele externe. independent de voinţa şi capriciile umane.” 88 Prin intermediul semnelor gândim/cunoaştem nu o realitate în sine. care serveşte ca semn. cu care este echivalent în gândul respectiv. 81–82. trei referinţe: în primul rând. el este semn într-o privinţă sau calitate oarecare care îl pune în relaţie cu obiectul său. care îl interpretează. 69–70. „Originea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică în mod esenţial ideea unei comunităţi. Nu avem capacitatea de a gândi fără semne.. Nu avem o capacitate de Intuiţie.” Disputa dintre adevăr şi falsitate este permanentă. luarea în ecuaţie a funcţiilor pe care le joacă totdeauna cunoştinţele deja dobândite. se respinge ideea unui început absolut în cunoaştere. 4. întemeiază semiotica. ca atare.” 87 Consecinţele acestor teze sunt lămuritoare pentru întreg spectrul filosofiei pragmatiste. are. un semn. Rezultă însă din propria noastră existenţă (care este dovedită de ocurenţa ignoranţei şi a erorii) că tot ceea ce este prezent pentru noi este o manifestare fenomenală a noastră înşine. însoţită de ideea comunităţii de cunoaştere. resimţindu-se şi în unele opţiuni epistemologice actuale. care să ne 87 88 Ibid.. Ibid. o imagine. acest real inepuizabil există. admiţându-se cognoscibilitatea de principiu a lumii. „Nu există nimic. atât manifestarea soarelui. ci realul aşa cum se prezintă şi există pentru noi.

fixând regula pragmatică:“să se determine ce efecte care ar putea avea relevanţă practică raţional imaginabilă socotim că are obiectul conceptului nostru. se poate spune că însuşi “omul este un semn exterior”. dependentă de gândirea viitoare a comunităţii. el are. iar “fiecare gând este un semn exterior”. această perspectivă îngăduie să deosebim ideile clare de conceptele obscure/confuze. îi este identic.”89 În această deschidere. 106 Ibid. tot astfel gândul este ce este doar în virtutea faptului că se adresează unui gând viitor. Dacă “orice gând este un semn” – ceea ce dovedeşte că şi “omul este un semn” –. În felul acesta. doar o existenţă potenţială.. aşa cum sunt ele în realitate şi este foarte probabil să le cunoaştem în felul acesta în nenumărate cazuri. Maxima pragmatică este formulată astfel: „Ideea pe care o avem despre ceva este ideea pe care o avem despre efectele sale sensibile”. existenţa gândului în momentul actual depinde de ceea ce urmează să se petreacă de aici înainte. Universul semnelor are o autonomie ce permite ca subiectivitatea umană să fie înţeleasă ca semioză nelimitată. Dacă la Kierkegaard infinitizarea de sine aparţine planului existenţial – şi de aici rezultă o suspiciune în privinţa puterilor raţiunii –.. Peirce configurează semioza – idee preluată de semiotica actuală – prin care abordează subiectivitatea umană în termenii segmentării culturale – reale şi posibile – a universului înconjurător. p. care. conceptul pe care-l avem despre aceste efecte reprezintă întregul concept pe care îl avem despre obiect. aşa încât realitatea depinde de decizia ultimă a comunităţii. aşadar. deşi e mai dezvoltat. p. deşi nu putem fi niciodată absolut siguri că într-un caz particular dat le cunoaştem astfel. „Întocmai cum realitatea unui lucru oarecare este ceea ce ajungem să ştim că este el în starea ideală în care am dispune de informaţia completă. Peirce integrează provocările infinitului într-un optimism gnoseologic şi acţional. 143 . în valoarea sa de gând. Atunci. 103 Ibid.63 împiedice să cunoaştem lucrurile exterioare. p.”91 89 90 91 Ibid.” 90 Se poate bănui în opţiunea lui Peirce un ideal religios dislocat şi resemnificat în cadre scientiste..

Întrucât acest tip de validare este legat de . 190 Ibid. Le pragmatisme.m. având ca scop şi ca rezultat verificarea sa.a. „adevărul unei idei nu este o proprietate care şi-ar găsi existenţa inerentă şi ar rămâne inactivă. p.” Mai precis: „valoarea practică 96 a ideilor ţine deci. ea este înapoiată adevărată de către anumite fapte. Aceasta devine adevărată. putem să le validăm... Îşi dobândeşte adevărul său prin munca pe care o efectuează. ar decurge din acceptarea simbolului.n. „«adevărul» constă pur şi simplu în ceea ce este avantajos pentru gândirea noastră. prin travaliul care constă în a se verifica ea însăşi. Paris. 56–57. să le întărim cu (să le sprijinim pe – n. 203 William James. metoda pragmatică constă în 93 încercarea de „a interpreta orice concepţie după (în funcţie de – n. p. Ibid.. constă exclusiv în relevanţa sa imaginabilă asupra conduitei vieţii. 203 . 99 92 93 94 95 96 97 98 99 Ibid. “adevărul trăieşte din credit.. majoritatea timpului” 98 pentru mişcarea gândirii şi acţiunii în realitatea nemijlocită. 74 Ibid. succesul ş.64 Calea metodologică deschisă de Peirce este [re]precizată astfel:“un concept.n. 1918. James. p. Flammarion. 187 Ibid. Ideea este..” 92 Utilitatea. p. mai întâi. în funcţie de toate împrejurările şi dorinţele posibile. Adevărul este un eveniment care se produce pentru o idee. 179 Ibid.) consecinţele sale practice” . în rezumat.) adeziunea noastră şi putem să le verificăm”. folosinţa. 185 Ibid. de importanţa practică pe care obiectul lor o are pentru noi” 97 . procurate de o cunoştinţă sunt dislocate din sensurile lor uzuale: „Întreaga semnificaţie intelectuală a unui simbol oarecare constă în totalitatea modurilor de conduită raţională care. Metoda se îmbină însă cu o teorie genetică a 94 adevărului 95 care înţelege adevărul ca instrument al acţiunii: „ideile adevărate sunt cele pe care putem să ni le asimilăm. adică semnificaţia raţională a unui cuvânt sau a unei expresii. de fapt.” Potrivit lui W. pp. p.. un ghid procesualitatea unei experienţe plurale şi mereu incomplete. p. la fel cum «justul» constă în ceea ce este avantajos pentru conduita noastră” . p..d.

categorii. un enunţ nu are calitatea nici de adevăr. Adevărul unei teorii. necesităţi presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime. în varianta construită în special de James. nici de fals înaintea verificării sale. pe fondul unei viziuni pluraliste asupra lumii şi adevărului. Acest principiu metodologic se clădeşte pe o viziune pluralistă a existenţei. John 100 Ibid. Este afirmat aici un relativism al adevărului şi valorilor morale. şi. ci adevăruri. succesul. pare a susţine comuna convingere: “câţi oameni. ci adevărul sau falsul sunt calităţi pe care noi i le conferim în funcţie de rezultatele. fapte” 100 . dependente de multiplicitatea experienţelor în care este antrenat spiritul uman. ci semnifică o corespondenţă între ideile noastre şi consecinţele. fiind redusă la efectele favorabile pe care le procură omului. instrumente eficiente generate de voinţa de a trăi şi puse în slujba acesteia. 64 . atâtea adevăruri”. Pragmatiştii afirmă că nu există un adevăr esenţial. principii prime. James. Metoda pragmatică. el nu este anterior verificării. valorile sunt “invenţii”.. Prin urmare. de aceea. presupune doar o confruntare a ideilor cu modul concret în care acestea satisfac aşteptările şi dorinţele umane. întemeiată pe faptul că activitatea spirituală nu reflectă stări de fapt obiective: ideile. Ca atare. dacă adevărul este echivalent cu utilul. folosinţa. al unei propoziţii constă în utilitatea la care acestea ne conduc. ci adevăruri existenţiale. consecinţe. rezultă că nu există un adevăr. Pragmatiştii apelează la practică drept criteriu de verificare a cunoştinţelor noastre. în funcţie de subiecţii umani care le constată. efectele obţinute în acţiune. concepţiile. eficienţa pe care ni le procură prin aplicarea lor în acţiune. subliniază W. În acelaşi mod este gândită şi dimensiunea faptului moral: o conduită este bună nu prin motivaţie şi substanţa socială pe care le activează.65 Conceptul de adevăr nu mai desemnează corespondenţa dintre conţinutul cognitiv-informaţional al enunţurilor noastre şi stările de fapt obiective la care se referă. ci funcţie de utilitatea consecinţelor pentru individul în cauză. spre rezultate. dar practica are un înţeles specific. constă în „a deturna privirile noastre de la lucrurile prime. p. realitatea este redusă la câmpul experienţei [inter]subiective. pragmatismul. ci este produs de însuşi procesul experienţei.

ci însuşi gândul care învăluie. 1929. cu atât mai puţin. deci. o asemenea perspectivă operează de la sine o unificare a proceselor cognitive cu judecata de valoare în faptele întreprinse. şi. desigur. pe lângă conţinutul cognitiv. “Binele” nu mai este echivalent cu dorinţa unui om sau a altuia. 101 John Dewey. Şi. fapte. 179 . tocmai pentru că sunt propulsate de instincte. sub raport metodologic. valoros sau lipsit de valoare în strictă dependenţă de măsura în care acesta este capabil să deschidă perspective spre soluţionarea unor viitoare stări problematice. Mai mult chiar. nu constă în ceea ce ne preocupă pentru că ne satisface. în aceste condiţii. gândirea alegerii efectuate şi postulate ca mijloc. Impresiile şi opţiunile spontane nu afirmă prin ele însele valoarea morală.66 Dewey este mai nuanţat. marcând astfel o orientare constantă a conduitei. ci cu ceea ce este dezirabil. valoarea este doar un fapt de un fel aparte. Sigur. valoarea implică o funcţie normativă drept consecinţă firească a faptului de cunoaştere. ci în planul mai larg al vieţii sociale. ci cu ceea ce trebuie dorit.“Esenţa limbajului nu constă în exprimarea a ceva preexistent. pentru un scop viitor. anticiparea consecinţelor. dar o mai atentă disecare a situaţiei problematice relevă că aceasta necesită o desprindere a variantelor de alegere. şi. în «exprimarea» unui gând preexistent. p. Ele indică doar o situaţie problematică. deprinderi. aici. Utilitatea nu mai este judecată în sfera arbitrarului subiectiv. relativismul lui James este depăşit.” 101 Vorbirea nu este simplă comunicare şi/sau numai comunicare. Valoarea nu mai exprimă o esenţă. Londra. pot fi o rezolvare a acesteia. Dewey încearcă o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoaşterii. valori. nimic nu separă judecăţile de valoare de concluziile altor discipline (precum chimia sau biologia). în perspectivă. înfruntă interogativ realitatea empirică. Deci ea cere o satisfacere prin emiterea unei judecăţi de valoare în care aprecierea modului optim de atingere a unui scop se îmbină cu calificarea respectivului scop ca bun sau rău. tatonează. ci aparţine lucrurilor atrase într-o relaţie cu trebuinţele omului. ci în ceea ce trebuie să avem în vedere pentru că procură satisfacţii ce depăşesc stricta eficienţă personală. Experience and Nature. obişnuinţe. starea de fapt indicând ceea ce anume trebuie făcut. Valoarea este identificată nu cu dorinţa.

Freud însuşi îşi considera concepţia ca fiind a treia mare umilire a omului: după ce teoria heliocentrică a exilat fiinţa umană la periferia universului. a cărui măreţie abia dacă ne-o putem imagina. Cea dintâi a avut loc atunci când s-a demonstrat că pământul. neputând săşi integreze spontaneitatea şi imprevizibilul vieţii. De aceea. de aceea. . Psihanaliza Psihanaliza iniţiată de S. întrucât simplifică şi schematizează plenitudinea realităţii. 1914. Traduit par Roger Picard.4. ci proces. devenire. Psihanaliza nu este în primul rând o filosofie. o asumare de riscuri.n. William James. închis.67 Metoda pragmatică stă la temelia unei concepţii filosofice pentru care realitatea nu este ceva dat o dată pentru totdeauna. psihanaliza relevă funcţia crucială a inconştientului în dinamica vieţii psihice. universul are o imperfecţie procesuală. creaţia umană este posibilă. În viziunea lui James. un curs de fapte în plină desfăşurare. static. creaţie continuă. Paris. Acest pluralism „se potriveşte (se împacă – n. Freud (1856–1939) îşi propune studierea unui nou continent teoretic: cel al inconştientului. cu toate că ştiinţa alexandrină enunţase deja ceva asemănător. falsifică şi sărăcesc structura eterogenă a existenţei. iar viitorul este indeterminat. deci. fiind o aventură tragică. care a redus la zero pretenţiile omului la un loc 102 102 .) mai bine cu experienţa morală şi «dramatică» a vieţii” 2. Această primă demonstraţie este legată de numele lui Copernic. nu reprezintă decât o părticică neînsemnată a sistemului cosmic. Introduction à la Philosophie. 174. faptul că omul nu este atât de raţional pe cât îi place să creadă. departe de a fi centrul universului. tensiuni şi eforturi prin care se refuză dezertarea. Cea de-a doua dezminţire a fost adusă de cercetarea biologică. soluţiile moniste sunt considerate ca inexacte. Freud însuşi precizează: “În decursul secolelor. dar a influenţat puternic modul de a gândi filosofic asupra omului. p. contradictorii şi sterile. iar teoria lui Darwin îi demonstra evoluţia prin lupta pentru existenţă şi selecţia naturală a unor antropoide superioare. ştiinţa a adus egoismului naiv al umanităţii două puternice dezminţiri.

dar conţine miezul unei interpretări filosofice a omului. respectiv stabilirea psihodiagnosticului în cazul nevrozei isterice de către Charcot – fapt care a condus la constituirea unei noi metode de tratament. Psihopatologia vieţii cotidiene. prin urmare. Această ultimă revoluţie în ştiinţă s-a petrecut în zilele noastre.68 privilegiat în ordinea creaţiei divine. se consideră că toate manifestările psihice ale omului sunt intenţionale. ca urmare a lucrărilor lui Charles Darwin. p. ci şi cele clasate până atunci ca neraţionale. putem desprinde anumite presupoziţii sau enunţuri de bază. necunoscută până atunci. având un sens care le orientează spre un anume conţinut. Impulsul a venit dinspre psihopatologie. ale lui Wallace şi predecesorilor lor. scop. ed. adică nevrozele isterice. termenul «sens» este înlocuit (echivalent) cu termenii «finalitate» sau «tendinţă». Edit. studiu introductiv şi note Dr. lucrări care au provocat rezistenţa cea mai înverşunată din partea contemporanilor. Orice manifestare psihică are un sens. Traducere. Introducere în psihanaliză. Didactică şi Pedagogică. conform acesteia. normalitatea psihicului este mai mult o convenţie psiho-socio-culturală. actele ratate şi visele.. Prelegeri de psihanaliză. non-logice. cercetările asupra cazurilor clinice dezvăluie adevăruri valabile şi pentru (la) omul sănătos. 250. Introducere în psihanaliză. fiind obligat să se mulţumească cu informaţii rare şi fragmentare în legătură cu ceea ce se petrece în viaţa psihică de dincolo de limitele conştiinţei. 103 104 În consecinţă. legate de anumite grade de intensitate. În viziunea lui Freud. propunând o tematică nouă. p. 1980. dar. Sensul acestora nu este evident nici măcar în viziunea psihanalitică. Freud apreciază că Sigmund Freud. Încercând o sinteză asupra contribuţiilor lui Freud în analiza modului de funcţionare specifică a psihicului uman. De altfel. În al doilea rând. cit. care îşi propune să demonstreze eului tocmai faptul că el nu este stăpân în propria sa casă. Se porneşte de la premisa că între „normal” şi „patologic” nu există diferenţe calitative. Leonard Gavriliu. stabilindu-i descendenţa din regnul animal şi dovedind neputinţa de a nega natura sa animală. ci doar cantitative. 80. O a treia dezminţire va fi adusă megalomaniei umane de către cercetarea psihologică contemporană. a culturii şi a istoriei. Bucureşti.” 103 Metoda lui Freud este iniţial o terapeutică şi o psihologie. . pot fi şi trebuie să fie tălmăcite. orice dorinţă anticipă ideal obiectul care o satisface. nu numai acţiunile raţionale au sens. Freud. 104 S.

. Psihopatologia vieţii cotidiene. p. cit. dar în mod sigur plăcerea este legată de diminuarea. 299 . Freud înţelege întreaga psihică a omului în termenii determinismului. Individul natural (opus individului cultural) îşi cere dreptul la afirmare. Uneori. Omul social tinde să-şi reprime instinctele după criterii morale. Aceasta este localizată în faptul că. asupra vieţii psihice a individului.. ceea ce echivalează cu obţinerea maximei plăceri şi recunoaşterea fiecărei existenţe umane ca unice. ceea ce conduce la izbucnirea periodică a zestrei ereditar-biologice inconştient sau conştient reprimate.. S. Dar ce rămâne astfel nemotivat dintr-o parte. 568. În acelaşi timp.) şi anumite acte în aparenţă neintenţionate se dovedesc a fi. “după toate aparenţele. compus din totalitatea interdicţiilor sociale.. şi rezultă că determinismul psihic se realizează fără lacune de continuitate. irepetabile. refuzând hazardul intrapsihic. suferinţa este exact inversul 105 106 107 S. îşi are motivele în altă parte. fiind reglată în mod automat de principiul plăcerii. în special a celor de ordin moral. se produc presiuni permanente dinspre sfera instinctelor. în inconştient. Freud. De minima non curat praetor (Conducătorul nu se îngrijeşte de mărunţişuri). atenuarea sau stingerea masei excitaţiilor acumulate în aparatul psihic. 577. p. „anumite insuficienţe ale funcţiilor noastre psihice (. efectul comportamental sau fiziologic nu-şi mai revendică în manieră conştientă cauza.” 106 În al treilea rând. nu pot fi cunoscute condiţiile generice ale plăcerii şi neplăcerii. Introducere în psihanaliză. Freud. Ibid. în mediul istoric dat. dacă sunt supuse unui examen psihanalitic. Principiului plăcerii i se opune principiul realităţii. ed.” 107 Desigur.” 105 Această idee este întemeiată pe analiza unui material faptic amplu şi semnificativ – cazuri clinice şi fenomene ce ţin de psihopatologia vieţii cotidiene. perfect motivate şi determinate de raţiuni care scapă conştiinţei. Freud consideră că întreaga noastră viaţă psihică funcţionează după principiul plăcerii şi evoluează spre afirmarea nestingherită de sine.69 “motivaţia conştientă nu se extinde asupra tuturor deciziilor noastre motorii. p. precum şi ipostaza lor interiorizată (autocenzura). cit. ed. prin urmare.. ansamblul activităţii noastre psihice are drept scop să ne procure plăcerea şi de a ne face să evităm neplăcerea.

amânată şi atenuată. Psihanaliza trebuie de altminteri să afirme 108 109 Ibid. dar nu şi din viaţa psihică. p.. 300. gândirii şi voinţei. Definiţia pe care o dă ea psihicului arată că acesta se compune din procese care aparţin domeniilor sentimentului. exilate în inconştient. 293. Pe de altă parte. fără a nega funcţiile conştiinţei. Ibid. Nu există nici un raport între noţiunea de refulare şi aceea de sexualitate. Sunt supuse analizei freudiene acele activităţi psihice care nu sunt finalizate efectiv şi care sunt stocate pentru a fi apoi reafirmate.) procesul datorită căruia un act susceptibil de a deveni conştient. (.) Refularea este un proces pur psihologic pe care îl caracterizăm încă şi mai bine dându-i calificativul de topic. „nu se poate ca psihanaliza să nu obiecteze împotriva echivalării psihicului cu conştientul. . 110 Ibid. Dorinţele interzise sunt refulate. ele dispar din conştiinţă.. principiul realităţii „are şi el drept scop plăcerea.70 plăcerii. revenind neproblematic ori de câte ori există interesul de a repeta satisfacţia ce decurge din ea.. cenzura stopându-l şi făcându-l să ia calea întoarsă. 290. legată de ipoteza noastră privind compartimentele psihice sau. adică de a face parte din preconştiinţă. Putem de asemenea califica drept fenomen de refulare situaţia în care actul psihic inconştient nu este nici măcar admis în sistemul preconştient vecin. devine inconştient. p. iese în evidenţă faptul că. putem spune că refularea decurge din faptul că aparatul psihic se compune din mai multe compartimente distincte. Interiorizarea actelor reprimate este rezultatul interdicţiilor morale.. p.. are avantajul de a oferi certitudinea pe care ne-o dă contactul cu realitatea şi conformarea la exigenţele sale. dar o plăcere care. depozitate. „Refularea este (. Din ideile de mai sus..” 108 Freud nu se interesează de analiza actelor psihice care sunt satisfăcute şi care nu marchează serios individul – deoarece o dorinţă satisfăcută dispare din sfera psihicului fără a lăsa urme.. Prin acest termen dorim să stabilim că noţiunea de refulare este o noţiune spaţială.” dintre „vâscozitatea libidoului” 110 109 Refularea se datorează ciocnirii şi instanţele care îi interzic manifestarea. dacă vrem să renunţăm la această reprezentare grosieră.

prin urmare este o zonă „aconştientă” şi din principiu neconştientizabilă. substituirea şi transferul.. se formulează ipoteze privind modul funcţionării sale.” 113 Spre deosebire de preconştient – care este pentru Freud tot o variantă a inconştientului –. nevroze ş. învestirea sa cu alte înţelesuri. narativizarea. povestiri a conţinuturilor refulate. Inconştientul dinamic modifică total conţinutul şi semnificaţia dorinţelor refulate. „Sistemul preconştient stă ca un ecran între sistemul inconştient şi conştiinţă.71 că există o gândire inconştientă şi o voinţă inconştientă. acte ratate). fără deliberare raţională. Inconştientul dinamic este o structură psihică deosebită de gândirea propriu-zisă.” 112 Conştientizarea propriu-zisă depinde de intensitatea şi distribuţia unei anumite funcţii psihice: atenţia. regizarea. 1993. întrerupte. deplasarea. între conştientul propriu-zis şi conştiinţă. Experienţa clinică impune o evidenţă: „activităţile cele mai complexe ale gândirii pot avea loc fără cooperarea conştiinţei. 453. Această funcţionare cuprinde procese ca: amalgamarea. Sigmund Freud. nevroze. simbolizarea: resemnificarea unui anumit conţinut. Inconştientul funcţionează după alte legi decât cele ale logicii. fuziunea. Acest fapt legitimează acceptarea preconştientului (å inconştientul descriptiv) ale cărui conţinuturi pot fi neglijate. fără graniţe precise. Ştiinţifică. atrase în sfera conştientizării – chiar dacă lacunar – sau înăbuşite. preambul la versiunea în limba română şi note de dr. ele primesc soluţii fictive. Bucureşti. Aceste imagini deformate re-intră în viaţa psihică prin acte ratate. 113 Ibid. 3) dinamic – structură psihică distinctă. . 2) descriptiv – inconştientul ca teritoriu de legătură. Leonard Gavriliu. re-organizarea sub forma unor anecdote. Interpretarea viselor..a.m. nu au fost finalizate. inconştientul propriu-zis (cel dinamic) nu poate fi analizat direct. n. 468. 67. simbolice care aparent nu au nici o 111 112 Ibid. p. inconştientul are trei ipostaze: 1) cenzurant – autocenzura. reflex. Întrucât anumite dorinţe au fost refulate şi nu au primit satisfacţii. Traducere. p. Edit. condensarea. plecând de la manifestările sale (vise. deoarece refulările se produc spontan.) 111 În contextul teoriei lui Freud. acestea sunt „deghizate” pentru ca satisfacerea lor să nu fie din nou împiedicată de autocenzură. fără însă a-l atinge.d. p. caracterizată de permanente transformări ce tind spre un echilibru ideal.” (subl.

Prin această amânare se fixează obiectul dorinţelor şi este impulsionată evoluţia psihică normală. Prelegeri de psihanaliză. în acelaşi timp.. prin acest proces de refulare se acumulează tensiuni interioare.72 legătură cu obiectul iniţial al dorinţei. 393. Eul şi Supraeul. Este ceea ce noi vom numi conţinutul manifest al visului. care produc disconfort. Freud. energii rebele în faţa tentativelor de disciplinare. visul aşa cum ne apare el nouă. Omul este conceput ca „stratificat” pe trei niveluri: Sinele. Aceste manifestări ale inconştientului au astfel un dublu conţinut: cel manifest şi cel latent (neevident. De aceea. dorinţe obscure. dar deghizată în aşa fel încât este de nerecunoscut. Între Sine şi Supraeu există o tensiune permanentă. poate fi deci considerat ca realizarea deghizată a impulsurilor refulate.” 114 Prelucrată de către inconştientul dinamic. Însă.” Rezultând printr-un contrast de forţe psihice. înclinaţii. ea va fi înlocuită de o alta care devine substitutul său. p. Acest proces de desfigurare este identic cu acela care conduce la naşterea simptomelor isterice. Eul este rezultatul echilibrului dinamic dintre Supraeu şi Sine: un compromis între 114 115 S. Prin urmare. tălmăci în cuvinte. cit. idealul privind propria persoană.” 115 Într-o nouă topică – deschisă la aplicaţii dincolo de spaţiul psihologiei –. „trebuie să distingem două lucruri: pe de o parte. 387. despre care presupunem că prezidează visul din străfundul inconştientului. Conţinutul latent este chiar dorinţa care a fost refulată în inconştient în urma interzicerii de către autocenzură a rezolvării ei. majoritatea manifestărilor instinctuale sunt însă reprimate sau amânate. „conţinutul manifest al visului. care trebuie descoperit prin interpretarea celui manifestat). preferinţe). Pe de altă parte. cu tendinţă de excludere reciprocă. Supraeul conţine ipostazele principiului realităţii: idealul social şi idealul moral. Sinele se organizează în jurul instinctelor (tendinţe. Ibid. Freud acordă o atenţie aparte Erosului şi instinctelor de agresivitate şi distructivitate. ea pândeşte o ocazie de a se manifesta şi curând apare la lumină. cum îl evocăm dimineaţa. „dorinţa refulată continuă să subziste în inconştient. ed. . atât de vag încât adesea anevoie îl putem povesti. avem ansamblul ideilor onirice latente. pe care îl cunoaşteţi din amintirile prezente la trezirea din somn. Aceste energii tind spre satisfacere imediată. respectiv Thanatosului. apetituri.. p.

considerându-le expresii ale refulărilor personale. noi vedem în el instanţa care exercită un control asupra tuturor proceselor parţiale şi care. dar li se ia orice posibilitate de a se manifesta sau exprima. de asemenea. În acelaşi timp. Freud aplică analiza psihanalitică unor creaţii culturale. religioase. O dată cu dezvoltarea societăţilor. se reuşeşte amplificarea şi diversificarea formelor de represiune exercitate asupra Sinelui. operând cu teste de realitate. Dincolo de principiul plăcerii. De acest eu se leagă conştiinţa. violent. indispoziţia. reorientează şi sedimentează energiile primitive ale fiinţei umane. „Noi – precizează Freud – ne reprezentăm procesele psihice ale unei persoane ca alcătuind o structură coerentă pe care o numim eul persoanei respective. chiar energiile instinctuale posedă o mare plasticitate. Zamfirescu. Zamfirescu. Editura “Jurnalul Literar”. Freud afirmă că starea “normală” (adică predominantă) a omului civilizat este angoasa. p. Ruperile acestui echilibru fragil reprezentat de Eu sunt totdeauna în favoarea Sinelui. modelat de cultură. ca instanţă adaptativă. această condiţie a insului civilizat. Instinctele amânate şi nesatisfăcute se organizează compact şi invadează haotic. civilizatorii şi un sentiment de siguranţă. putând fi redirecţionate şi re-semnificate în funcţie de obiective care depăşesc întru 116 Sigmund Freud. Fără îndoială. adică spre exteriorizarea excitanţilor. nu încetează nici atunci să cenzureze visele. . manifestările psihice ale omului. Tot acest eu este şi cauza refulărilor prin care anumite tendinţe psihice nu numai că sunt eliminate din conştiinţă. el fiind cel care domină căile de acces către motilitate. Traducere din limba germană de George Purdea şi Vasile Dem. între anumite limite. În acelaşi timp. Cultura şi civilizaţia au funcţii represive faţă de manifestări instinctuale. Astfel. morale. ale Supraeului. controlul instinctelor este necesar şi dezirabil.73 pulsurile iraţionale ale Sinelui şi convenţiile sociale. De aceea. 102. eul este sfâşiat de o dublă teamă: faţă de Sine şi faţă de Supraeu. Evoluţia istorică a civilizaţiei nu pare a fi dublată de un progres uman echivalent. Cuvânt înainte de Vasile Dem. 1992. chiar dacă adoarme în timpul nopţii. Astfel rezultă anularea funcţiilor Supraeului şi suspendarea Eului – adică manifestarea nevrozei. care extirpă anumite potenţe creatoare în om. Freud însuşi consideră că viaţa în mediul cultural asigură individului avantaje adaptative. culturale etc.” 116 Prin urmare.

Paris. 118 Ibid. 1994. Presupunem că sunt de o natură psihică comparabilă cu cea a conţinuturilor conştiente. apreciază că. 40. Jung. Jung. „În ce constă factorii inconştienţi? Nu ştim nimic în această privinţă. 121 C. 40-41. 121 Cu toată valoarea sa ipotetică. nu se poate decât infera existenţa sa ca urmare a efectelor exercitate asupra conştiinţei de către procesele inconştiente. 21-22. despre care se va putea spune că 117 C. alcătuită din arhetipuri: „forme cu răspândire universală”. p. Cahen. scheme imaginative. În lumea arhetipurilor. Jung (1875–1961) are în vedere ideea de inconştient colectiv. Este vorba de constructe ipotetice cu valoare teoretico-interpretativă. Jung se situează în planul unei psihologii comprehensive. Dacă Freud accepta un determinism intrapsihic strict. Jung –. Problemes de l’âme moderne.d. A.” „Arhetipurile sunt. detaşându-se de Freud. 1961. . Bernson et Cahen. Inconştientul colectiv „formează 117 baza psihică de natură supraindividuală. Buchet-Chastel. 83. pp.. mult mai importante şi semnificative sunt refulările de ordin social. Adler şi C. 1958. Yves Le Lay et Dr.a.G. prefaţă. Bucureşti. alţi autori – precum A. 120 Ibid. acestea 118 produc efecte valorico-simbolice. – o zestre ereditară moştenită istoric şi asimilată cultural ce condiţionează psihicul individual (inclusiv inconştientul personal). „motive” (mitologice).G. Trad. prin elementele psihice în anumite imagini. Trad.74 totul sfera trebuinţelor primare. Buchet-Chastel. ce se referă la arhetipuri. „categorii ale imaginaţiei”. dincolo de refulările instinctuale. „reprezentări colective”. În prelungirea lui Freud şi în polemică deschisă cu aceasta.” Prin urmare. 81. Psychologie et religion. comentarii şi note de Vasile Dem Zamfirescu.G. factori şi motive care aranjează colectiv este conceput ca structură generativă a gândirii simbolice. p. pattern-uri comportamentale ş.. Jung. întrucât nu percepem decât efectele lor. structuri de sensibilitate. prezentă în fiecare” . „idei originare sau elementare” . Editura “Jurnalul Literar”. Paris.G. în timp ce C. întrucât 120 „observaţia nu poate avea acces imediat în domeniul inconştient al sufletului – în caz contrar nu ar fi inconştient. 119 C. inconştientul definiţie. „conceptul de 119 inconştient nu este decât o simplă şi comodă ipoteză de lucru” .m. însă nu avem nici o certitudine cu privire la acest subiect. Traducere din limba germană. modele simbolice.G. Adler (1870–1937) dezvoltă ipoteza unui inconştient social. p. pp.

ed.” 124 În dezvoltarea psihică şi în adaptarea socială a fiecărui om sunt active o serie de componente arhetipale: Sinele – compus din potenţialităţile arhaice ale speciei ce tind către individuaţie. centrul de continuitate al existenţei individuale. p. însă în aşa fel încât nu se poate să fie recunoscute decât prin efectul produs. la nemurire etc. Freud afirmă: „socot că.G. interpretează miturile prin constante imaginative şi categorii ale gândirii simbolice. şi să transpunem metafizica într-o metapsihologie. de origine inconştientă. p. 1961. umbra – un 122 Jolande Jacobi. Eul – identitatea personală conştientă. la bine şi la rău. Complexe. întrucât nu pot fi investigate în mod nemijlocit. măştile care asigură integrarea şi succesul. ne-am putea lua sarcina să descoperim miturile referitoare la paradis şi la păcatul originar. 102. În calitate de condiţii date a priori. care se manifestă practic în lumea întreagă ca elemente constitutive ale miturilor şi în acelaşi timp ca produse autohtone. pe ştiinţa retransformă psihologie inconştientului. Archétype. renunţânduse din start la identificarea conţinuturilor refulate şi la ideile de sublimare sau compensaţie din teoria lui Freud. Psihopatologia vieţii cotidiene. persona – arhetipul de conformare socială. 31.75 sunt arhitipice. la Dumnezeu. în bună parte. 123 în schimb. arhetipurile însele. cit. 123 S. 580. Delachaux et Niestlé. concepţia mitologică despre lume. sunt gândite prin analogie cu mitul: „înţeleg prin arhetipuri forme sau imagini de natură colectivă. Psychologie et religion. care produce la orice fiinţă vie calitatea specifică. De pildă. trebuind să fie chemată care aici în o ajutor) construirea într-o unei realităţi a suprasensibile. Adoptând acest punct de vedere. Symbole. Neuchâtel-Paris. individuale. familiar biologului. cit. Jung.. rolurile asumate pe arena publică. Ele există [în mod] preconştient. care animă până şi religiile cele mai moderne. 124 C. şi formează probabil dominantele structurale ale psihicului în general. p. nu este altceva decât o psihologie proiectată în lumea exterioară.” Jung. Cunoaşterea obscură a factorilor şi faptelor psihice ale inconştientului (cu alte cuvinte: percepţia endopsihologică a acestor factori şi a acestor fapte) se referă (e greu să spunem altfel. . reprezintă cazul special de pattern of behavior.. Freud. ed. analogia cu paranoia.” 122 De aici rezultă la Jung instrumente mult mai potrivite de analiză a valorilor culturale.

Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă în jur de 5 pagini şi să respecte următoarele cerinţe: . teoretic decât figurat. energii şi conţinuturi refuzate. în volumul K. în S. Bucureşti. Humanitas. Editura Politică. mai pe larg – Anthony Stevens. 1996. 24-33. vol. în C. ascunse. Semnificaţie şi acţiune. 3. 5.S. 70–84. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. Editura Ştiinţifică.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . din această unitate de învăţare. 3. Traducere de Oana Vlad. 125 Psihanaliza formulează ipoteze şi interpretări care deschid noi perspective în studiul comportamentului uman în general şi al celui economic în special. subiecte la lucrarewa finală: Tipuri umane (sfere existenţiale) în concepţia lui Kierkegaard. Bucureşti. ideile pricipale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1. Jung. 1991. în încheiere. Cum să facem ca ideile să ne fie clare.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . pp. Angoasă în civilizaţie. 289-364. 1986. Exigenţa necondiţionată. Bucureşti. Charles S. Editura Humanitas. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse . o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate . Jaspers. anima şi animus – principii arhetipale adecvate sexului feminin şi.să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. Bucureşti. Lucrare de verificare Teme/întrebări care pot fi. Opere.d. 2. respectiv.m. într-un text redactat sub formă de referat. Texte filosofice. 131-157. pp. 4. masculin. În ce constă autenticitatea umană? 125 cf.să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat . Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt.să prezinte.a. Freud. pp. 1990.76 corespondent al inconştientului personal freudian. I. Karl Jaspers. Sigmund Freud.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze .să identifice problemele tratate de textul studiat. asimilate ca imagini ale sufletului despre sexul opus ş. Peirce. Peirce. . pp.

4. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice 2.. V. filosofică) problematica surselor cunoaşterii problema adevărului problema validităţii cunoştinţelor temeiurile cunoaşterii ştiinţifice . 1986. pp. 289-364.2. ştiinţifică.1. 6. 1976. S. pp. Enunţuri de bază (presupoziţii teoretice) în psihanaliza lui Freud. 4. În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. Jaspers. Editura Humanitas. Filosofie. Texte filosofice.S.5. Bucureşti.6. Peirce. Bucureşti 2010. Lucrare de verificare 6. K. pp. Bibliografie 1. 3. Camus. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Ipoteze teoretice privitoare la inconştient. 24-33. Editura ASE. C. Opere. Disputa empirism-raţionalism. I. Obiective. Macoviciuc. Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice 3. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. 1991. Tematizări contemporane. Paradigmă şi revoluţie ştiinţifică în concepţia lui Thomas Khun 2. vol.. 131-157.. Editura Univers. Bucureşti. Obiective 2. în volumul K. (coord. 5. Semnificaţie şi acţiune. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III: PROBLEMA CUNOAŞTERII Cuprins: 1.. Bibliografie 1.3. Editura Politică. Freud. Originile filosofiei. Editura Ştiinţifică. 2. Jaspers. În Eseuri. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de cunoaştere (comună.77 Sensuri ale utilităţii în interpretare pragmatistă. Mitul lui Sisif. 159-270. Popper 2. pp. Continutul unităţii de învăţare 2. 1990. Falsificaţionismul lui Karl R. Bucureşti. A.). Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare 2. Criticismul kantian 2.

Deci. nimic nu este dat în intelect în legătură cu lucrurile. judecăţi. cu alte cuvinte contactul nemijlocit al simţurilor cu realitatea. sau prin procedee analoge geometriei (deducţie logică?). J. Cunoaşterea este o relaţie specifică între subiect şi obiect: un proces de producere de idei. prejudecăţi. cum trebuie să procedăm pentru a obţine cunoştinţe valoroase: ca în ştiinţele naturii. cu metode specifice. David Hume ş. Disputa empirism-raţionalism. proprietăţi. Dintr-o asemenea perspectivă. pe bază experimentală. ci este un decupaj operat asupra realităţii dintr-un anumit unghi. decât dacă în prealabil a fost dat în simţuri. la mijloacele de obţinere şi verificare a cunoştinţelor. ea este întotdeauna fixată în şi prin limbaj (noţiuni. propunând o reconstrucţie logică a unui anumit domeniu de realitate.a. scheme intuitive etc. este sursa tuturor cunoştinţelor umane. Continutul unităţii de învăţare 2. Obiectele sunt agresive. nu porneşte niciodată de la zero. Ştiinţa.) apreciază că există un început absolut în cunoaştere: experienţa. Bacon. Criticismul kantian Gnoseologia (teoria generală a cunoaşterii) şi epistemologia (teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice) urmăresc să clarifice chestiunile privitoare la posibilităţile omului de a cunoaşte realitatea. ea lucrează asupra unui set de cunoştinţe şi imagini nespecializate. au . adică totalitatea structurilor senzorial-perceptive şi raţionale normal dezvoltate. Obiectul cunoaşterii nu se identifică cu obiectul real. care sunt deja active într-o cultură. judecăţi. de obicei. Omul este o “tabula rasa” pe care experienţa o umple cu impresii şi cunoştinţe. În opinia lui Locke. descriind lucruri. cunoaşterea vizează modul în care ni se prezintă nouă obiectul. stări. Subiectul epistemic este un model prin care desemnăm totalitatea aptitudinilor. Empirismul (F. Feuerbach. Locke. teorii. Una din problemele cruciale ale teoriei cunoaşterii este următoarea: cum iau naştere cunoştinţele veritabile? în ce constă originea cunoştinţelor?. subiectul este pasiv: el receptează pur şi simplu acţiunea obiectelor asupra propriilor sale simţuri.1. condiţiilor pe care trebuie să le întrunească omul real pentru a fi capabil de cunoaştere. raţionamente). relaţii şi încercând să le explice/interpreteze. cu lumea exterioară.78 2.

reflectare. realitatea se imprimă în mintea omului aidoma unui sigiliu pe ceară. empiriştii acceptă existenţa unei cunoaşteri a priori (care este independentă de orice experienţă reală sau posibilă) care. cu valoare metodologică. . aici. cunoştinţele de acest tip putând fi sau tautologii sau contradicţii logice. deci au valoare de adevăr. însă. Este. Empiriştii susţin că sunt adevărate sau false. Ea nu pune de la sine nimic în conţinuturile cognitive. prin confruntare cu realitatea). în locul ontologiei. Empiriştii actuali (“Cercul de la Viena” al lui R. Acest rol pasiv al subiectului constă. De pildă. prin apel la legile gândirii corecte. nici pe cale logică. Carnap etc.79 iniţiativa. pe de altă parte. deci a mers pe căi greşite. deci. imaginea cunoaşterii înţeleasă ca simplă copie. ca sesizare. numai acele cunoştinţe care se verifică direct sau indirect prin observaţie nemijlocită. observare a operaţiilor prin care intelectul prelucrează conţinuturile dobândite prin stimulare din exterior. În afara acestor cunoştinţe. fie cunoaşterea sintetică a posteriori (pentru care adevărul se stabileşte experimental. în viziunea empiristă. în faptul că raţiunea umană este pur constatativă. Spontaneitatea şi iniţiativa combinării ideilor simple poate fi sursă de eroare. În această categorie intră cunoştinţele logico-matematice.) apreciază că utilitatea filosofiei ar trebui să conste în efortul de clarificare a sensului termenilor din comunicarea inter-umană. Structurile raţionale nu fac altceva decât să introducă ordine în cunoştinţele procurate de simţuri. este analitică. În diferite variante contemporane ale empirismului. sunt false cunoştinţe. filosofia şi-a pus întrebări şi a formulat răspunsuri de natură speculativă şi indecidabile din principiu. Are sens. asemenea cunoştinţe sunt considerate ca fiind a posteriori (experimentale) şi sintetice (întrucât aduc spor de cunoaştere şi informaţii asupra realului). imediată. întrucât enunţurile filosofice nu pot fi apreciate ca adevărate sau false nici pe calea experienţei. fie cunoaşterea a priori (a cărei valabilitate se stabileşte pe baza unor criterii raţionale). Deci. filosofia trebuie să fie o semantică logică. adevărul sau falsitatea lor se stabileşte prin simplă analiză logică. Tot ceea ce este în afara acestor criterii este falsă cunoaştere. logica şi matematica sunt simple instrumente auxiliare. În aceste condiţii. reproducere a realului sau.

El face o distincţie între gânduri (thoughts) sau idei (ideas) şi. generalizările empirice nu au necesitate logică. pe care le avem când auzim. Acordă. când ştiinţele trec printr-o fază analitico-experimentală. propoziţiile care traduc datele experimentale şi observaţionale sunt formulate în funcţie de anumite ipoteze. Empirismul însuşi începe să-şi conştientizeze limitele. de care devenim conştienţi când reflectăm asupra oricăreia dintre senzaţiile sau pornirile amintite mai sus. judecăţi. David Hume. sau voim. Ele ne oferă o certitudine practică. supoziţii de ordin cognitiv. dar nu una raţională. prin impresie va înţelege „toate trăirile noastre mai vii. deci. A fost şi rămâne o epistemologie a ştiinţelor empirice ale naturii şi. Aceste concluzii sunt pregătite prin chiar modul în care Hume formulează punctul de vedere empirist.). 1987. absolutizând criteriul experienţei în stabilirea adevărului. Bucureşti. cultural şi afectiv care precedă respectiva observaţie. p. fixează o eroare: anumite modele teoretice de bună calitate nu sunt verificabile experimental (teoria relativităţii. cunoştinţe. toate ideile noastre sau trăirile mai slabe sunt reproduceri ale impresiilor noastre sau ale trăirilor noastre mai vii. iubim. pe de altă parte. ipotezele cosmologice actuale etc. simţurilor virtuţi. implicit. deşi adevărat. sau urâm. Impresiile sunt deosebite de idei. întrucât acestea intră în modelul de ştiinţă exemplară (autentică) pe care îl vizează această epistemologie. Cercetare asupra intelectului omenesc.80 Orientarea empiristă a apărut în zorii epocii moderne. vedem sau pipăim. Empiriştii supraapreciază rolul senzorialului şi subapreciază funcţiile componentelor raţionale în procesul de cunoaştere. cunoştinţele observaţionale sunt nesigure şi controversabile. Întrun sens oarecum diferit de cel uzual. deşi libertatea intelectului omenesc pare nelimitată. o cunoaştere pur constatativă. impresii (impressions). Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Nu există. în perioada Renaşterii. Empiriştii – clasici şi moderni. a ştiinţelor de tip experimental. sau dorim. în general. or. întrucât. capacităţi raţionale. criteriul experienţei este prea îngust. Adepţii acestei orientări surprind temeiul experimental (factual) pe care trebuie să-l aibă orice ştiinţă riguroasă. Respectiv. 99 . care sunt trăiri mai puţin vii.” 126 În acelaşi timp. însă. „întreaga materie a gândirii derivă fie din simţirea noastră 126 Cf. cu mici excepţii – au iluzia unei cunoaşteri observaţionale pure.

În fond. ele nu mai trebuie verificate şi sunt luate ca axiome de la care pornind se construieşte ştiinţa teoretică pe cale deductivă (la fel ca în geometria euclidiană). Or. Cunoştinţele logico-matematice sunt. Kant ş.103. dar nu necesare. în virtutea zestrei sale naturale. Subiectul are rol activ în cunoaştere. cunoştinţele autentice se obţin prin intuiţie intelectuală. Cf. Şi la empirişti şi la raţionalişti prekantieni se poate observa că este susţinută ideea unei cunoaşteri nemijlocite: cunoştinţele se obţin imediat. fiind o epistemologie a ştiinţelor riguroase. În viziunea raţionaliştilor prekantieni. fie din cea internă” . raţionaliştii consideră cunoştinţele factuale (experimentale) ca fiind incerte şi doar foarte probabile. . întrucât experienţa de până acum a arătat că după noapte vine zi. în sensul că structurile sale mentale construiesc cunoştinţele.81 externă. p.a. Leibniz. şi când răsare soarele aerul se încălzeşte. Mai mult. Acestea sunt o condiţie a actului de cunoaştere şi nu derivă din experienţă. “tari. În general.” Principalii reprezentanţi ai orientării raţionaliste sunt: Descartes. este vorba numai de extrapolări ale experienţei trecute. necesare. necesare. De pildă. considerăm că şi în viitor se va întâmpla astfel. printr-un soi de iluminare raţională. Cunoştinţele observaţionale au la bază credinţe şi obişnuinţe rezultate în urma unor experienţe repetate şi concordante. întrucât înainte de şi pentru a putea cunoaşte trebuie să existe structurile raţionale. nu pot fi indicate impresiile primare care să întemeieze necesitatea raporturilor cauzale. De aici rezultă ca normă epistemologică 127 “să cercetăm din ce impresie este derivată presupusa idee” 128 cu care operăm necritic. Spinoza. spune Hume. raţionalismul are ca model de ştiinţă exemplară matematica şi fizica teoretică. p. De aceea. 127 128 Ibid. În prelungirea acestor precizări. generale şi esenţiale. întrucât aceste cunoştinţe sunt în mod evident adevărate. Oricând se poate ivi o experienţă care să contrazică generalizările anterioare. între respectivele fenomene apreciem că există relaţii cauzale. raţionaliştii susţin că nu există un început absolut în cunoaştere. şi Secţiunea VII..100 Ibid. adevărurile clare şi distincte asupra realităţii.. în viziunea raţionaliştilor. omul poate să surprindă. însă.

sunt sterile. Editura ştiinţifică. propune o soluţie de sinteză. aşadar. iar intelectul se afirmă ca o capacitate de a cunoaşte un obiect cu ajutorul acestor reprezentări. Structurile a priori ale sensibilităţii şi raţiunii umane. 129 I. ele procură materia primă. iar conceptele pure ale intelectului oferă forma oricărei cunoaşteri (reale şi posibile). Deci prin sensibilitate obiectele ne sunt date. „Intelectul nu poate intui nimic. o conlucrare între senzorial şi raţional. dar conţinutul cognitiv nu derivă total din experienţă. Astfel fundamentează apriorismul. Cunoştinţa este un model ideatic al realului. iar simţurile nu pot gândi nimic. Deci: cu toate că orice cunoaştere începe cu experienţa. Sensibilitatea constă în capacitatea de a primi reprezentări. în afara informaţiilor senzorial-perceptive. În acest sistem de referinţă (când e preocupat de condiţiile posibilităţii cunoaşterii. nici o cunoaştere nu precedă în noi experienţa şi cu ea începe orice cunoaştere”. „cronologic.82 prin contact direct cu obiectul. informaţii asupra realului. „dar. dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa. el este rezultatul constructivităţii raţionale. Kant este adeptul unui raţionalism moderat: „Nu încape nici o îndoială că orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa”. contact nemijlocit pe calea simţurilor (la empirişti) sau prin intermediul raţiunii (la raţionalişti). rezultat în urma prelucrării. produc senzaţii prin acţiunea lor asupra organelor de simţ astfel încât obţinem o materie primă ce devine conţinut al cunoaşterii prin organizarea de către (prin) formele sensibilităţii (spaţiul şi timpul). de temeiul actului de cunoaştere). El nu întreabă cum se obţine cunoştinţele. Simţurile prin ele însele nu produc cunoaştere. aceasta nu înseamnă totuşi că ea provine întreagă din experienţă”. 92 . ci cum este posibilă cunoaşterea. Critica raţiunii pure. 1969. care neagă existenţa unui punct zero în cunoaştere.Kant. acestea sunt „oarbe”.” 129 Cunoaşterea presupune. Numai prin faptul că ele se unesc poate izvorî cunoaşterea. cunoştinţa este un produs. iniţiind orientarea criticistă. conştientizării şi remodelării informaţiilor senzorial-perceptive de către structurile a priori ale sensibilităţii şi intelectului. fără intervenţia raţiunii. Bucureşti. Kant schimbă datele problemei. p. structurile a priori ale sensibilităţii şi intelectului – în calitate de condiţii logice ale oricărei experienţe posibile – prelucrând activ informaţiile furnizate de simţuri.

Dacă în cunoaşterea perceptivă rol preponderent au senzaţiile şi percepţiile. prin termeni lingvistici. deductive. o formă de obţinere pe calea simţurilor a informaţiilor primare. fixând acele conţinuturi care ţin de diferenţele specifice ale claselor de obiecte şi fiinţe. analogice. coerente de judecăţi. Obiectul cunoaşterii perceptive îl constituie bogăţia fenomenică a lumii înconjurătoare detectată pe calea contactelor directe cu obiecte. noţiunea reproduce trăsăturile ce caracterizează clasele de obiecte. Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare Orice proces de cunoaştere presupune prezenţa.2. noţiunile iau naştere prin procese de analiză şi sinteză. pentru că simţurile umane se pot suplini unele pe altele. trăsături disparate ale obiectelor). sintetic şi global un obiect în lipsa acestuia. senzorialul şi raţionalul nu sunt niveluri deosebite de cunoaştere. 2. Judecata constă în enunţuri care afirmă sau neagă ceva despre altceva. La nivel raţional. traducerea. fiind.83 Meritul lui Kant este de a fi arătat că toate cunoştinţele logicomatematice sunt sintetice a priori. este necesară intervenţia raţionalului care permite surprinderea. bogate în determinaţii şi incomunicabile. senzaţii pure nu avem nici în condiţii de laborator. Ele pot fi inductive. ceea ce presupune conlucrarea dintre simţurile umane. independentă de informaţiile procurate de simţuri. Momentul senzorial-perceptiv cuprinde: senzaţia (prin care reflectăm. fenomene. Ele sunt independente de orice experienţă şi fac posibilă orice experienţă cu obiectele reale (sunt a priori) şi. totodată. Raţionamentele sunt înlănţuiri logice. de aceea. Ca atare. În timp ce percepţiile depind de aptitudinile şi disponibilităţile momentane ale subiectului. reprezentarea. cunoaşterea perceptivă presupune intrarea acestor conţinuturi într-o convenţie colectivă (limbajul) menită să reţină numai ceea ce este inteligibil şi pentru . prin intermediul unui simţ. reflectă schematic. nivelul teoretic presupune doar constructivitate logică. reprezentarea – în timp ce percepţia presupune prezenţa efectivă a obiectului. percepţia reproduce trăsături specifice unui anumit obiect în totalitatea lui globală. cu ajutorul informaţiilor fixate în memorie. ne procură informaţii despre obiectele reale ca obiecte oarecare (de aceea sunt sintetice). Se surprind acele trăsături prin care se produce individualizarea unui obiect înăuntrul clasei sale. Percepţiile le trăim aidoma sentimentelor. Pentru a deveni cunoştinţe perceptive. Percepţia este doar o stare psihologică. ci doar părţi constitutive ale acesteia. Ponderea lor este însă diferită la diferite niveluri de abstractizare. în fapt. abstractizare şi generalizare. procese. unitatea şi interacţiunea a două laturi sau momente: componente senzorial-perceptive şi raţionale. conştientizarea şi comunicarea conţinuturilor informaţionale prin intermediul unui limbaj cu valoare intersubiectivă.

ajungem la judecăţi care totdeauna sunt în mod necesar false din punct de vedere logic. De obicei. De aceea. termenii de corp absolut solid. Cunoştinţa empirică cuprinde noţiuni şi legităţi care au corespondent în realitate. cu toate acestea. întrucât presupune identificarea obiectului. Acest salt logic poate fi infirmat oricând de experienţa viitoare. Un spor de rigoare se poate obţine în cunoştinţele de tip ştiinţific. În măsura în care ataşăm anumitor situaţii reale proprietăţi specifice enunţurilor teoretice.84 ceilalţi. legea inerţiei a fost formulată până la Newton în strictă legătură cu experienţa reală: distanţa parcursă de un mobil este proporţională cu forţa care îl acţionează. şi nu întotdeauna trăsăturile comune pe care le reţin sunt şi esenţiale. Întrucât generalizările empirice sunt făcute pe baza unei experienţe umane limitate şi în funcţie de anumite trebuinţe ale practicii concrete. pornind de la „unii”. însă nu . dacă până acum s-au repetat anumite fenomene. momentul cunoaşterii perceptive presupune intervenţia efectivă a unor niveluri superioare de cunoaştere (empirică şi teoretică) care o fac posibilă. să se tragă concluzii cu privire la „toţi”. care presupune ca. deja constituită. Într-o primă fază. pe calea unor experienţe repetate şi concordante. acest nivel se formează prin identificarea. Abstractizarea teoretică este de tip constructiv.). deci comunicabil. şi în ştiinţele experimentale nivelul empiric este caracterizat doar printr-o probabilitate logică şi experimentală foarte mare (în cel mai fericit caz). Ne dă o certitudine practică (în sensul că. Nivelul cunoaşterii teoretice cuprinde noţiuni. se foloseşte inducţia amplificatoare. dar nu are certitudine logică. în sensul că au referinţe perceptibile. transferul asupra obiectului individual a trăsăturilor comune tuturor obiectelor din respectiva clasă de obiecte. întrucât raţiunea extrage din mulţimea experienţelor trăsăturile comune şi repetabile. gaz ideal etc. Din punct de vedere genetic. condiţionată de cunoaşterea anterioară. urmează o cunoaştere efectivă. acţiunea forţei de frecare poate fi redusă sensibil. ele pot fi oricând răsturnate. cunoaşterea perceptivă este o recunoaştere. De aceea. dar nu necesară. enunţuri şi sisteme explicative care nu au corespondent în realitatea imediată (teoria relativităţii. respectiv. întrucât generalizările sunt făcute prin prelucrarea riguroasă a protocoalelor de observaţii. presupunem că şi în viitor se va întâmpla la fel). respectiv traducerea în limbaj a acelor note distinctive care sunt caracteristice obiectului individual (care acţionează asupra organelor de simţ). De aceea. cunoaşterea empirică este doar foarte probabilă. există la acest nivel iluzia unei cunoaşteri care este simplă reproducere mentală a realului. De exemplu. După această fază de identificare. Ea presupune trecerea din experienţa reală în experimentul mintal. încadrarea lui într-o clasă şi. Nivelul empiric al cunoaşterii presupune o abstractizare de tip analitic. Cunoaşterea perceptivă este. a notelor comune. deci. În experimentul real. a asemănărilor.

Acest tip de abstractizare presupune constructivitatea logică a subiectului. Cunoaşterea comună este nespecializată. nu este posibilă identificarea. cu atât distanţa parcursă este mai mare. se trece în experimentul mintal. din punct de vedere funcţional. 2. pornind de la anumite ramuri ştiinţifice care aveau oarecare exemplaritate (de pildă. în experienţa cu anumite obiecte. Este preponderent constatativă şi descriptivă. prin generalizări ulterioare. este lipsită de rigoare. introducerea unei convenţii lingvistice căreia îi vor fi ataşate. De aceea. îmbinate prin elemente de subiectivitate. Pentru ca idealizările teoretice să poată explica efectiv anumite stări şi situaţii concrete.3. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice Filosofia a cercetat ştiinţa pentru a-i oferi modele ideale. Ea permite surprinderea în stare pură a unor raporturi şi regularităţi care în realitate se manifestă numai ca tendinţe. are conţinuturi reflectorii. Din punct de vedere genetic. Cu cât forţa de frecare este mai mică. în asemenea cazuri. compusă din cunoştinţe fragmentare şi nesistematice. trebuie ca să li se ataşeze condiţiile concrete de manifestare. Legea inerţiei este formulată pentru această situaţie. Abia pe această cale este posibilă explicarea sistematică şi necesară a realului. pentru legea inerţiei). Generalizările sunt făcute în funcţie de interesele imediate. Astfel. nivelurile empirice şi teoretice se constituie în prelungirea unei cunoaşteri perceptive. Legătura nemijlocită dintre teorie şi practică face ca mediul imediat să nu fie cunoscut în mod dezinteresat. Între nivelurile cunoaşterii există raporturi complexe. Acest fapt se vede cel mai bine atunci când. de acţiunile individuale şi colective. aşa încât legităţile şi invarianţii reali sunt surprinşi în stare pură.85 anihilată. Este necesară. numai logic posibilă: un corp rămâne în repaos absolut sau se mişcă rectiliniu şi uniform la infinit cât timp asupra sa nu acţionează o forţă exterioară. ci numai în măsura în care această cunoaştere este indispensabilă pentru depăşirea unor situaţii problematice. singura care permite contactul nemijlocit cu realitatea. Construirea de modele logico-teoretice ale realului face abstracţie sistematic de factorii perturbatori (forţele de frecare. . concepându-se situaţia-limită în care forţa de frecare este egală cu zero. conţinuturi noţionale (de nivel empiric). pentru a-i surprinde structura şi funcţionalitatea. De aceea. nivelul teoretic face posibilă şi necesară cunoaşterea de nivel empiric şi perceptiv.

În condiţiile actuale. ci ca pivot ce . deseori. ştiinţa a ajuns: de pildă. este atât de profund încât ştiinţa nu mai poate fi privită doar ca o simplă variabilă a vieţii şi muncii spirituale. opţiunea pentru un model explicativ în condiţiile în care există mai multe teorii concurente cu privire la acelaşi domeniu de realitate. impulsul spre filosofia ştiinţei a pornit. de climat psiho-social şi de sensibilitate axiologică etc. ea proiectează modele de raţionalitate ştiinţifică. În al doilea rând. crizele de creştere care au produs mutaţii în fizica modernă. ca brutal – modificator de structuri culturale şi ierarhii de valoare. în ceea ce se numeşte „filosofia ştiinţei” reprezintă un orizont problematic de mare actualitate în reflecţia filosofică. Cercetările integrate. În primul rând.m. fenomenul include înnoiri tematice. apariţia unor noi probleme şi arii problematice pe care însuşi progresul ştiinţific le generează. probabil. De aceea. care aparţin revoluţionării stilului de gândire. mai ales. mai ales atunci când e nevoie de o imagine clară asupra a ceea ce se întâmplă în structura explicaţiei ştiinţifice. interpretative. revitalizarea unor interogaţii de ordin gnoseologic care au însoţit mereu gândirea filosofică. este evident că ştiinţa actuală modifică radical imaginile tradiţionale despre om.86 matematica şi fizica teoretică). stiluri de inteligibilitate cu funcţii preponderent descriptiv-explicative. deplasarea dinspre tradiţionala teorie generală a cunoaşterii înspre investigarea specializată a cunoaşterii ştiinţifice. cercetare şi interpretare ştiinţifică. generic vorbind. solicitând soluţionări de ordin metateoretic.d. În multe din aspectele sale. trebuie avut în vedere faptul că în ştiinţa modernă au avut şi au loc mari transformări interne. lume. pentru a ieşi din construcţii a priori şi a se apropia mai eficient de practica efectivă a savantului. Impactul – receptat. de multe ori. dar. acest spirit ştiinţific se cere conştientizat teoretic.a. viaţă. prin chiar evoluţia sa. Univers. din nevoia de a ieşi din anumite situaţii problematice în care. În special în această ultimă direcţie se conturează cel puţin două aspecte. valoarea cognitivă şi verificarea unor teorii ştiinţifice în care elementele de constructivitate teoretică depăşesc ceea ce acceptă modul filosofic clasic de a înţelege procesul de cunoaştere a realităţii ş. renunţând la a pune accentul pe o normativitate exterioară disciplinelor particulare.

a.d. . prin implicaţiile pe care le generează.87 angajează grav şi decisiv condiţia umană – sub toate aspectele sale – în orizonturi imprevizibile de progres civilizatoriu. crizele ş. filosofia oferă un ideal de ştiinţificitate. anumite achiziţii cognitive cu statut teoretic (logica matematică.m. Prin urmare. nu are loc în ştiinţă. El se adecvează din punct de vedere teoretic-descriptiv la ştiinţa deja existentă. ci exterior ei. nu se poate să se ignore consecinţele umane şi statutul social-economic. în cercetarea propriu-zisă. modalităţile de constituire şi testare a enunţurilor. în prelungirea practicii ştiinţifice. motivaţiei ş. nemaifiind un exerciţiu teoretic gratuit. cibernetica. gândirea filosofică se adecvează mai mult şi eficient structurii şi funcţiilor practicii ştiinţifice. iar acesta (în funcţie de cele două accente care îl direcţionează) poate fi prezentat în formele imperativ-normative. Apelând la asemenea mijloace. stările de normalitate. În egală măsură. tehnologic. se prefigurează două ipostaze relativ distincte în care şi prin care filosofia se implică în studierea ştiinţei actuale.d. arătând că trebuie şi cum trebuie să fie ştiinţa autentică. semiotica) sau empiric (psihosociologia. Acestea pot fi prealabile cercetării sau se sedimentează pe parcurs. solicită o conştientizare şi integrare filosofică. sau poate fi angajat. sau poate fi orientat ca instrument metodologic şi clarificator spre aspectele procesuale – autoconstituante – ale ştiinţei înseşi.d. adică setul neomogen al ideilor directoare. în chiar căutările ştiinţei de a se autodesăvârşi. perspectivelor. o anume filosofie se găseşte încorporată. cu sau fără intenţia expresă a omului de ştiinţă. Ea aparţine nucleului valoric pe care şi prin care savantul se angajează. ca etaj metateoretic.a. Aşadar. privit ca obiect pentru a-i surprinde structura interioară. Mai întâi. politic şi cultural pe care ştiinţa actuală le are.m. Acest demers teoretic nu este interior ştiinţei.m. deja constituită. De aceea.) oferă metode şi instrumente riguroase care pot fi cu succes aplicate ştiinţei înseşi ca obiect de studiu. cu un demers interpretativ-explicativ capabil să îndrume sau să coordoneze însăşi evoluţia ştiinţei în albia anumitor exigenţe de ordin general-filosofic. psihologia genetică ş.a. Mai semnificativă este însă filosofia instaurată ca reflex interpretativ şi/sau explicativ asupra unui anumit tip de ştiinţă. aceste aspecte. ci asupra ştiinţei. teoria generală a sistemelor. Or.

fiind deopotrivă de îndreptăţite prin ceea ce îşi propun să spună. deci discursului filosofic. ele aparţin filosofiei ştiinţei. Însă. nu se iese din orizontul domeniului vizat. apelând la coordonate. logica ştiinţei urmăreşte studiul formelor şi mijloacelor logice utilizate în expunerea. în cazul în care analiza de acest tip descoperă cerinţe. Anumite aspecte din acestea se pretează la delimitări formale şi tratări de sine stătătoare. funcţiile şi semnificaţiile sale. centrul de interes al filosofiei ştiinţei este constituit din acele probleme care se referă direct la structura explicaţiei ştiinţifice. Cu alte cuvinte. din această perspectivă. atrase şi lămurite în orizontul reflecţiei teoretico-filosofice. Chiar dacă se formalizează. în acest caz. lumea descrisă în/şi prin ştiinţă. În măsura în care conţinuturile acestor categorii tematice sunt supuse unor cunoaşteri generale şi valorizatoare. structurile. perspective şi demersuri cognitive prin care ştiinţa este studiată ca fenomen spiritual specific integrat în ansamblul vieţii social-culturale. critici şi căi de refundamentare a consistenţei teoriilor. Ceea ce este clar e faptul că ştiinţa însăşi. tehnica lor logic-formală de structurare. fundamentele ştiinţei. trebuie aduse. cadrul conceptual în care se mişcă argumentarea şi explicaţia. Dimensiunile. reguli de inferenţă) etc. articulaţia logică a ideilor de bază (definiţii. Aceste întreprinderi ar putea fi grupate în trei segmente problematice: rolul ştiinţei în societate. Cu toate acestea. în comunicarea şi în elaborarea teoriilor ştiinţifice. simte nevoia să fie încorporată în contexte explicative de natură filosofică. va reuşi confirmarea sau remodelarea . confruntarea legilor cu experienţa. şi complementare prin ceea ce spun efectiv despre statutul cunoaşterii ştiinţifice. Conţinuturile studiate vor căpăta astfel o nouă relevanţă.88 Filosofia ştiinţei cuprinde o gamă largă de preocupări. abordarea unei discipline particulare sau a unui grup de discipline din perspectivă filosofică trece dincolo de acestea. De pildă. făcută din unghiul unor preconcepţii filosofice. sisteme de referinţă şi criterii de inteligibilitate filosofică. doar aspectul “anatomic” al cunoştinţelor. pentru că vor fi formulate (mai bine zis reformulate) în termenii perspectivei filosofice care pune în joc un set de opţiuni şi linii directoare deja existente. Analiza ştiinţei. pentru a fi relevante. este decupat. exterioare disciplinei sau disciplinelor avute în atenţie. propoziţii. atitudini.

Epistemologia. despre ştiinţă pe care filosofia o pune în acţiune atunci când studiază ştiinţele particulare angajează. atunci când se apleacă asupra modului specific de elaborare a structurilor explicative.). concepte ca: teorie. ca demers metateoretic. verificare.).89 unor ipoteze privitoare la natura intimă a cunoaşterii ştiinţifice. în măsura în care propune modelele ideale şi exemplare de ştiinţificitate – sau de ramură. deşi nu definitivă. direct sau indirect. nu figurează în corpusul enunţurilor ştiinţifice. o descrie. adică cu perspectivele ştiinţifice de clarificare şi reconstrucţie a ştiinţei (de pildă. de aceea.d.a. de funcţionare a experimentului şi verificării etc. analizează şi reconstruieşte într-o manieră obiectivă. Această imagine prealabilă. construcţiile axiomatice şi formale etc. de regulă.d. poate fi generală – aplicată şi aplicabilă ştiinţei în genere.m. pentru a-l explica în forme satisfăcătoare sub raport logic şi teoretic.). ipoteza. În ambele cazuri. În funcţie de sfera de extindere. cât şi atunci când. Dar aceste metodologii . model etc. teoria ş. lege. experiment. tinzând spre o cunoaştere valabil structurată a cunoaşterii ştiinţifice. explicaţie. măsură. având. sunt introduse şi aplicate concepte care.a. puncte de interferenţă cu metaştiinţa. adevărul. o concepţie despre lume ce are implicaţii în planul înţelegerii statutului existenţial al omului. Ea şi-a asimilat instrumente riguroase de ordin ştiinţific (logica matematică. într-un discurs de sine stătător. Epistemologia este considerată fie ca disciplină autonomă. detectându-i-se specificitatea în raport cu altele. obiectivul e tocmai fundamentul cunoştinţelor ştiinţifice şi. logica. atât atunci când teoreticianul adaptează conţinuturile unei ştiinţe anume la un model conceptual deja constituit şi inteligibil (cu răspunsuri privind ce este cunoaşterea. Modelul circumscris de teoria ştiinţei aduce un spor de claritate asupra ştiinţelor ce figurează în extensiunea sa ca obiecte de studiu filosofic. astfel. aparţin discursului filosofic aplicat asupra discursului ştiinţific. semantica etc. reconstrucţiile formalizante. Tocmai de aceea filosofia ştiinţei aparţine filosofiei. priveşte ştiinţa.m. maniera de verificare ş. se descrie şi explică mecanismul structural şi teoretic al unei ramuri ştiinţifice anume. fie ca ramură limitată în sfera filosofiei ştiinţei.

invers.90 sunt încorporate şi. Aceste propagări ale epistemologiei în zone în care nu pare a fi direct interesată cresc. mediul social. În general. Această stare se datorează unor factori precişi: climatul intelectual. impactul ideologic al epistemologiei există. 2. se accentuează. chiar la o analiză sumară. tradiţia filosofică. stilul filosofic este mai detaşat de obiectivele şi necesităţile practicii curente a omului de ştiinţă. Falsificaţionismul lui Karl R.m. prin toate aspectele sale. valorice şi valorizatoare de generalitate crescută. subordonate unei interpretări cu rigori şi consecinţe de ordin filosofic. la fel de puţin evidente.4. cel filosofic situează ştiinţa în orizonturi cognitive. instanţele social-culturale şi ideologice de control şi/sau acceptare. deşi aceasta este greu sesizabilă. atât în privinţa ariei tematice cât şi.. Enunţurile ştiinţifice – începând de la cele observaţionale şi . ştiinţific şi ideologic. În condiţiile în care ştiinţa însăşi a renunţat la poziţia de simplu factor al vieţii spirituale. sunt doar câţiva din parametrii care generează maniere felurite de înţelegere şi soluţionare a problematicii epistemologice. fiind angajată în chiar mersul vieţii materiale şi tehnice. disponibilităţile de receptare – fidelă sau eronată.a. În timp ce primul aparţine etajului autoreflexiv al unei ştiinţe fiind legat nemijlocit de cerinţele cercetării efective. mai ales. racordarea la felurite teze sau teorii revendicate filosofic.d. opţiunile epistemologice produc efecte cu ecou îndepărtat. deci. în sfera concluziilor sau tipurilor de abordare angajate. deşi nu direct şi nu în forme explicite. Blanché. Popper Popper consideră că problema întemeierii cunoaşterii nu poate primi soluţii mulţumitoare. pe măsura ce se trece de la stilul ştiinţific spre cel filosofic de abordare a fenomenului “ştiinţă” – potrivit distincţiei lui R. mediul polemic care solicită anumite delimitări şi/sau insistenţe problematice. fiind dispus şi predispus la integrarea ştiinţei în contexte explicative mai cuprinzătoare. tehnic şi aplicat. exercită o presiune orientativă. riguroasă sau manipulatorie – a unor soluţii epistemologice de către societate ş. Şi. Epistemologia actuală ni se prezintă. ca diversificată. Dacă modul ştiinţific de a face epistemologie are un caracter mai riguros.

fiind incompletă. în măsura în care întreţine iluzia întemeierii cunoaşterii de la simplu la complex. Popper afirmă că metoda inductivă este un mit. pe cale logic-deductivă. un sistem teoretic sunt deduse. cunoştinţele ştiinţifice nu pot fi confirmate prin (de către) enunţurile de bază – care sunt. Însă întotdeauna infirmarea. ci pe infirmarea lor. Aceste consecinţe sunt comparate unele cu celelalte şi cu alte enunţuri. întrucât. „Metoda testării critice a teoriilor. culminând cu legile teoretice – sunt pur şi simplu acceptate de comunitatea de cercetare. Aceeaşi dificultate este întâlnită şi atunci când. doar constatative. Popper – întotdeauna următoarea: din ideea nouă. a ipotezelor şi sistemelor teoretice prin recurs la enunţuri singulare. În construcţia epistemologică popperiană. dar nu pot fi validate. propoziţii simple ce traduc. dovedeşte falsitatea cunoştinţelor teoretice. consecinţe. ele oferă – în schimb – informaţii sigure pe baza cărora o teorie se dovedeşte falsă. încă neîntemeiată în nici un fel – o anticipare. Dacă enunţurile de bază nu sunt niciodată suficiente şi concludente pentru adevărul unei teorii. nu poate oferi temeiuri de necontestat. în opinia sa. criteriul care stabileşte statutul ştiinţific al unei legi sau teorii îl constituie falsificabilitatea. Accentul este pus nu pe confirmarea cunoştinţelor. pe baza principiului inducţiei. Teoria sa despre metoda deductivă a testării este vădit entiempiristă. mai ales în ceea ce priveşte refuzul existenţei constatărilor observaţionale pure. după părerea mea – precizează K. ci sunt predeterminate de cunoştinţe anterioare. o ipoteză. se verifică valabilitatea enunţurilor generale. testate riguros pentru a le întemeia şi dovedi adevărul. adică incompatibilitatea. Aşadar. concepută înăuntrul unei concepţii deductiviste. este. a selecţiei lor pe baza rezultatelor testelor.91 până la cele generale. de fapt. stabilindu-se astfel ce . iar aceste observaţii nu sunt niciodată pure. inducţia ştiinţifică trebuie întotdeauna suspectată de un regres la infinit. fixează în limbaj date observaţionale. Deci confirmările observaţionale ale unor legi teoretice nu probează nimic: indică doar faptul că aceste legi au rezistat testelor şi deci nu au fost (încă) infirmate. divorţul dintre enunţuri generale şi informaţiile observaţionale. a validării teoreticului prin empiric şi observaţional.

ar putea fi evaluată ca un progres ştiinţific. prin care sistemul este cercetat din punctul de vedere al consistenţei sale interne.” 130 Acest ultim test este comun şi variantelor empiriste. compararea cu alte teorii. teoriilor din care sunt deduse. sunt falsificate. contradicţie) există între ele. nici măcar „probabilitatea”. testarea teoriei prin «aplicarea empirică» a consecinţelor derivate din ea. dacă teoria ce urmează a fi testată. vin în contradicţie cu acestea. Relaţiile fundamentale care stau la baza aprecierii (evaluării) pe care o numesc coroborare sunt compatibilitatea şi incompatibilitatea. Popper.92 relaţii logice (de exemplu echivalenţă. în măsura în care se au în vedere acele consecinţe practice derivate sau derivabile ce se ataşează enunţurilor teoretice. Dar. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. pentru a stabili. dacă. derivabilitate. sau. nu pot dovedi nimic despre „adevărul”. Popper. Sistemul teoretic care rezistă testelor deductive severe este coroborat. la K. acest fapt va afecta şi sistemul din care au fost deduse. „Numim o teorie coroborată atât timp cât ea a trecut cu succes aceste teste. în sfârşit. răsturnată. pe cale inductivă. de exemplu. mai mult. procedeul în cauză este.77 . pe moment. este şi trebuie acceptat pentru că încă nu a fost depăşit de dezvoltarea progresivă a cunoaşterii. în 130 Karl R. dar pozitivitatea testării poate fi. Incompatibilitatea o consider o falsificare a teoriei. Consecinţele verificate. mai devreme sau mai târziu. compatibilitate. deci dacă nu este. deci cele care primesc verdictul pozitiv în aplicaţii. dacă consecinţele singulare vor fi verificate prin aplicaţii practice şi experimente. rezultă că. tot deductiv: din sistemul teoretic vor fi desprinse (prin utilizarea unor enunţuri deja admise) predicţii uşor aplicabile. însă. examinarea formei logice a teoriei cu scopul de a stabili dacă ea are caracterul unei teorii a ştiinţei empirice. tautologică. o pondere aparte au cele care nu pot fi deduse din alte construcţii teoretice deja admise. inclusiv contemporane. p. deci nu se poate infera. adică primesc un verdict negativ. de la enunţurile singulare la adevărul teoriei. în timp ce la empirişti accentul cade pe verificabilitate – din aceste motive orizontul elaborărilor teoretice ale ştiinţei fiind redus la nivelul inducţiei –. între altele. în cazul că ar trece cu succes testele. Pot fi deosebite patru direcţii de realizare a testării unui sistem teoretic: compararea logică a consecinţelor una cu alta. nu avem motive să le respingem. 1981. Logica cercetării.

Popper se îndepărtează net de ceea ce numeşte atitudinea dogmatică. p. 257 Karl R. să le testeze. London. Objective Knowledge. este o idee limită”. p. desigur. chiar până la punctul de a neglija infirmările. Testarea teoriilor concurente conduce la selecţia acelora care au rezistat severităţii sistematice a testelor.79 . mai mult: ceea ce e considerat ca „dat” al experienţei. Căci se pot oricând construi un număr oricât de mare de teorii care sunt compatibile cu orice sistem dat de enunţuri de bază acceptate. justificaţioniste sau inductiviste. 1979. An Evolutionnary Approach. să le respingă. 132 Testarea are ca scop respingerea. ci doar „presupuse” a fi adevărate. (Această remarcă este valabilă şi pentru toate sistemele “metafizice”. Popper. urmărirea ei trebuie abandonată în favoarea creşterii cunoaşterii.110 133 K. p. sunt ajustări afectate de caracterul ipotetic al teoriilor pe care vor să le confirme. Popper. iar „certitudinea obiectivă pur şi simplu nu există”134. în vol.”133 Pentru Popper. în concepţia lui K. derivate din aceeaşi teorie. raţionalitate şi progresul cunoaşterii ştiinţifice. simplul fapt că o teorie nu a fost încă falsificată nu poate fi considerat ca suficient.)”131 Iată de ce. dovedind că „am învăţat din greşelile noastre şi am sporit astfel cunoaşterea noastră ştiinţifică” . considerându-le ca definitiv verificate. Adevăr. ipotezele confirmate nu pot fi. dar trebuie operată înlocuirea lor cu alte ipoteze. Conjectures and Refutations. scopul lor este căutarea 131 132 Ibid. fiind surprins în limbajul observaţional. se iese din “jocul” ştiinţific. întreaga cunoaştere ştiinţifică are un caracter ipotetic: legile şi teoriile ştiinţei nu oferă adevăruri stabilite în mod sigur pe date pozitive de observaţie. specifică variantelor verificaţioniste. infirmarea unei teorii. Popper. The Growth of Scientific Knowledge. „certitudinea absolută. p. 1972. căutând să le aplicăm şi să le confirmăm. până se atinge falsificarea lor. „Atitudinea dogmatică este legată în mod evident de tendinţa de a verifica legile şi schemele noastre conceptuale. De aceea.Popper. dacă este posibil.50 134 K. Prin urmare. nu sunt certitudini. abandonate fără temeiuri. Prin aceasta. în timp ce atitudinea critică este printre cele gata să schimbe legile. să le falsifice. Teoriile şi enunţurile ştiinţifice nu pot fi declarate ca „adevărate”. London. Logica ştiinţei. 1963. atunci când se renunţă la testarea în continuare a enunţurilor ştiinţifice..93 timp ce numai compatibilitatea nu justifică atribuirea unui grad pozitiv de coroborare teoriei.

nici un raport cu problema cunoaşterii. 1990. sau ipoteze. prin urmare. acest concept pur tehnic se referă la K. 118 138 Karl R. iar acestea nu pot fi depistate. Nu are.” 135 Ca atare. cit. p.94 adevărului. care descrie un asemenea efect. în op. Popper.51 137 Karl R. Popper. Popper. “toate legile. p. dacă a fost formulată şi coroborată o ipoteză empirică de un nivel mai scăzut de generalitate. W. Traduction de Alain Boyer et Daniel Andler.117 K. acesta fiind doar un ideal care direcţionează cercetarea. Post-scriptum à La Logique de la découverte scientifique. ed. toate teoriile rămân esenţialmente experimentale. p. Termenul tehnic «falsificabilitate» este „un concept pur logic şi se raportează numai la structura logică a enunţurilor şi claselor de enunţuri.” 137 Popper încearcă să expliciteze diferenţele dintre «falsificabil» – ce se referă la ceea ce poate fi respins în manieră empirică – şi «falsificabilitate» – care indică respingerea empirică. există ceva în genul unor criterii ale progresului spre adevăr. Conjectures and Refutations. Paris. Hermann éditeurs des sciences et des arts. 1: “falsifiable”=“empiriquement réfutable”. cit. adică un enunţ de bază posibil care să fie în contradicţie logică cu ele. Logica cercetării. deşi nu există criterii generale pe baza cărora am putea recunoaşte adevărul – poate cu excepţia adevărului tautologic –. şi sugestiile din p.. 2 cf. este luat în sensul unui criteriu 135 136 de demarcaţie. chiar atunci când nu ne mai simţim în stare să ne îndoim în privinţa lor”136. I. însă. «Falsificabil». Menţionăm. „Aceasta o facem numai atunci când a fost găsit un efect reproductibil care falsifică teoria. Bartley III. respectiv la nivelul enunţurilor – test sau al enunţurilor de observaţie. ca termen logico-tehnic. în schimb. dar s-ar putea să nu ştim când l-am descoperit. de regulă. “falsifiabilité” = “réfutabilité empirique”. . Popper. Le réalisme et la science. este important de a nu pretinde ca enunţul de bază să fie adevărat. raţionalitate şi progresul cunoaşterii ştiinţifice. şi. dar suntem totuşi călăuziţi de ideea de adevăr ca principiu normativ. că falsificarea nu este făcută de către enunţuri de bază răzleţe. Éditions établie et annotée par W. cu alte cuvinte. ed.” 138 Deci anumite enunţuri sau teorii sunt falsificabile dacă există cel puţin un falsificator potenţial. “Noi căutăm adevărul. descoperirea sa având numai o valoare normativă. Adevăr. cit. iar falsificarea efectivă să fie de o asemenea evidenţă încât să constrângă pe oricine să admită că teoria vizată este efectiv respinsă şi că. Preocuparea este de a le găsi punctele vulnerabile. sau presupuneri. nu avem nici un criteriu al adevărului. ea este falsă. decât în cele mai îndepărtate consecinţe logice. dacă se recunoaşte că unul sau altul din rezultatele experimentale eventuale constituie respingeri..

de pildă. au doar unitate administrativă. Editura Trei. termenul «falsificabil» poate fi privit şi în sensul că teoria în discuţie ar putea să fie falsificată în mod definitiv. termenul de «falsificabilitate». ci doar probleme şi de dorinţa de a le rezolva. Este evident că o teorie falsificabilă în primul sens nu este numaidecât falsificabilă în al doilea sens. Totodată. sau să determine dacă o ipoteză este posibilă sau probabil adevărată. nici reprezentate ca probabile. p. nu există o metodă pentru descoperirea ştiinţifică.95 “falsificabilitatea în principiu”. . Astfel. o teorie despre care ştim dinainte că nu poate fi stricată sau respinsă nu este testabilă. efectivă şi concludentă a falsificării unei ipoteze.. 26. „Teoriile ştiinţifice se deosebesc de mituri numai prin aceea că ele sunt criticabile şi modificabile în lumina criticii. Botanica. înseamnă a încerca să o strici. la fel ca şi a testa o piesă a unei maşinării. Mitul contextului. în sens strict. 120-121. Karl R." 140 Unele din explicitările lui K. Adică a încerca să o respingem. Popper sunt foarte tranşante. în manieră concludentă şi demonstrabilă (“în mod demonstrabil falsificabilă”). se foloseşte. ca principiu al testabilităţii. p. Karl R. iar când se vizează o teorie “în mod demonstrabil falsificabilă” 139 este mai indicat termenul «falsificare». acest criteriu activează o presupoziţie: „a testa o teorie. În fapt.a. Popper.” 139 140 141 141 „Orice critică raţională a unei Ibid. nu există de fapt o metodă ştiinţifică. aptă să decidă dacă o teorie este adevărată – potrivit unei metode de verificare –. Dar a testa o teorie înseamnă a încerca să-i găsim punctele slabe. nu există o materie.. ed. apreciind că. se bazează pe o relaţie logică între teoria în cauză şi clasa enunţurilor de bază (sau de falsificatori potenţiali) pe care îi descriu. Dar ele nu pot să fie verificate. chimia ş. de regulă. cit. 1998. 4. Criteriul falsificabilităţii sau respingerii (criterion of refutability) separă teoriile empirice de cele ne-empirice. Popper. disciplină. „Acordul între teorie şi observaţie nu foloseşte la nimica atâta timp câţ teoria nu este testabilă şi atâta timp cât acordul nu este stabilit ca rezultat al unor încercări serioase de a o testa. Primul sens surprinde posibilitatea logică a unei falsificări de principiu. ramură a cunoaşterii (=cercetării).. Iar o teorie este testabilă numai dacă poate fi (în principiu) respinsă. deci. Le réalisme et la science. Când e vorba de falsificatorii potenţiali. al doilea sens – o problemă experimentală. p.

posedă anumite date independente care pledează în favoarea sa.96 teorii constă în a supune criticii pretenţia sa de a fi adevărată şi capabilă să rezolve problemele pentru soluţionarea cărora a fost imaginată. „Scopul ştiinţei este de a descoperi unele explicaţii satisfăcătoare pentru tot ceea ce ne uimeşte şi pretinde o explicaţie. Explicaţia este un ansamblu de enunţuri. din care unele descriu o stare de lucruri ce urmează a fi explicat (explicandum-ul). Bucureşti. Între ştiinţele empirice şi speculaţiile pseudo-ştiinţifice. chiar dacă. Thomas Khun şi epistemologiile post-popperiene Thomas S. cel puţin ca terminologie. non-ştiinţifice sau metafizice demarcaţia nu este riguroasă.Kuhn.” 142 Adevărul (absolut) este doar un scop şi deopotrivă o normă implicită a eficienţei critice. Tensiunea esenţială. în acelaşi timp. 4. şi să implice logic explicandum-ul. Kuhn sesizează că „investigaţiile tradiţionale asupra metodei ştiinţifice urmăreau să descopere un set de reguli care să permită fiecăruia dintre cei care le urmează să realizeze o cunoaştere bine întemeiată.” 143 Însă Popper nu crede în existenţa explicaţiilor ultime.46 . cât şi pentru că s-a impus. mai ales în ipostaza de idei regulative pentru evoluţia ştiinţei înseşi. totuşi. p.. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. cunoaşterea ştiinţifică este intrinsec un produs de grup şi că nici eficienţa sa specifică nici modul în care se dezvoltă nu vor fi înţelese fără o raportare la specificitatea grupurilor care o produc. deşi ştiinţa este practicată de către indivizi. asupra faptului că. Ibid. în general. în timp ce altele – enunţurile explicative propriu-zise – formează explicaţia în sensul strict al termenului. atât pentru faptul că are virtuţi operaţionale pentru practica ştiinţifică imediată. Semnul distinctiv al teoriei ştiinţifice constă doar în testabilitate. 2. în orice caz. nu este stabilit ca adevărat. 1982. explicans-ul trebuie să fie testabil independent. respingere sau falsificabilitate.. şi în alte domenii: istoria 142 143 ibid. 144 Thomas S. constituind explicans-ul explicandum-ului. dimpotrivă. p. p. trebuie să fie adevărat. Însă ştiinţa este. Eu am încercat să insist.5. profund marcată de idei metafizice. 152.” 144 Modul său e a înţelege şi de a practica filosofia ştiinţei are o largă audienţă.

cu implicaţii destructurante şi restructurante pentru filosofia ştiinţei. el are dimensiuni teoretico-metodologice: paradigma ca sistem de aplicaţii standard al unei teorii. consideră pentru caracterizarea naturii şi dinamicii unei ştiinţe naturale conceptul de teorie ştiinţifică este central. are loc abandonarea acesteia. unde subiectivitatea are un cuvânt de spus. puncte de Astfel. Dacă testele empirice nu validează enunţurile derivate din teorie. dar şi pentru înţelegerea naturii activităţii în ştiinţele deja mature. culturi sau cum este practicată astăzi. chiar atunci când acestea nu au putut fi integrate de viziunile speculative asupra ştiinţei. dând mai mult credit afirmaţiilor făcute de oamenii de ştiinţă. Conceperea dezvoltării ştiinţei ca o succesiune de perioade dominate fiecare de o tradiţie şi punctate de întreruperi necumulative se pretează la ajustări relevante pentru sfere de activitate culturală foarte diferite. sociologice: paradigma ca „matrice disciplinară” ce asigură coeziunea unei comunităţi ştiinţifice. istoria politicii şi ideologiilor etc. Astfel. de a vedea ştiinţa. Kuhn propune un mod nou. întrucât acest concept este elaborat în contextul unei analize multidimensionale a ştiinţei.97 literaturii. este supusă testării. şi modul în care cercetarea ştiinţifică a fost practicată în diferitele epoci. Teoria sa va căuta să umple exact această fisură. care oferă modele. radical deosebit de cele care au circulat în literatura epistemologică. Există suficiente lui K. ceea ce la Popper se numeşte falsificare. Pentru el este clară o concluzie: există o discrepanţă între filosoful ştiinţei. . adică se determină raportul logic dintre propoziţiile teoriei şi cele observaţionale. metodologia istoriei ştiinţei. În acelaşi sens acţionează şi nucleul semantic al conceptului de „paradigmă” care are unele zone de indeterminare în semnificaţii. de opţiuni epistemologice şi metodologicinstrumentale. Interferenţa acestor linii semantice este profitabilă pentru analiza multor alte domenii extraştiinţifice. contact ambii între teoria că sa şi falsificaţionismul Popper. Aceasta. a muzicii. formată dintr-un sistem de enunţuri. istorice: paradigma ca realizare ştiinţifică exemplară ce determină o tradiţie coerentă într-o disciplină anume. eventual normative. privitoare la ce trebuie să fie ştiinţa.

este posibil ca acea veche să fie considerată ca un caz particular al celei mai noi. stări de incertitudine: atacă paradigma şi solicită schimbarea ei. ni se prezintă ca o „încercare perseverentă şi pasionată de a «potrivi» natura în tiparele conceptuale oferite de educaţia profesională” . întâlnindu-se. Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică acceptate şi considerate ca exemplare de grupul disciplinar. p. spune Kuhn. Acesta este stadiul de ştiinţă normală: ştiinţa. ajung la o relativă deplinătate a comunicării şi consensului. p. noul se lasă asimilat de paradigmă fără dificultăţi aparte. dar „de îndată ce a dobândit statutul de paradigmă. 146 Ieşirea din criză se produce numai prin inventarea unei noi teorii. 145 Aplecarea sistematică asupra domeniului de obiecte ce cade sub incidenţa paradigmei duce la acumulări factuale şi performanţe cognitive menite să precizeze mai puternic paradigma însăşi. 1976. adaptarea neproblematică la diferite situaţii experimentale. 122. de aceea. Aceste probleme şi rezolvări exemplare au o funcţie normativă. În cazul succesiunii unor teorii. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. întrucât se identifică sub raport teoretic. Deci. în măsura în care cunoaşterea tacită pe care o includ orientează soluţionarea de noi probleme şi. 146 Ibid. au. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Kuhn. cu alte cuvinte.. De aceea.98 Criteriile logice şi empirice decid în situaţia teoriilor rivale. aceleaşi referenţialuri teoretico-metodologice şi de psihologia cercetării. Cei care practică o anumită specialitate ştiinţifică (grupul ştiinţific sau comunitatea) se disting prin următoarele caracteristici: au avut o formaţie şi iniţiere profesională asemănătoare. . în general. ele prefigurează soluţii concrete. ştiinţa normală e aidoma unui joc de puzzle sau rezolvării cuvintelor încrucişate. Anomaliile create de situaţii neasimilabile paradigmatic creează. o teorie ştiinţifică este invalidată numai dacă există o alternativă să-i ia locul”. Bucureşti. oamenii de ştiinţă consideră fundamentele practicii lor ştiinţifice ca fiind asigurate şi în afara oricărui pericol. de aceea. concepţia lui 145 Thomas S.48. Anumite probleme sunt din principiu rezolvabile. De fapt. în lucrările clasice şi în manuale. dacă sunt “severe şi îndelungate”. au asimilat aceeaşi literatură tehnică. într-o anumită măsură. aşa cum rezultă din funcţionarea şi aplicarea concretă a matricii disciplinare (paradigma).

deci. un progres incontestabil. trebuie investigată epistemologic şi din perspectiva unor modele de inteligibilitate. prin aceasta. cit. sisteme explicative diferite şi vizează domenii de realitate fără legătură profundă unele cu altele. ştiinţa.99 Kuhn este o reacţie violentă împotriva viziunilor cumulaţioniste asupra cunoaşterii ştiinţifice. nu am putut descoperi suficiente reguli împărtăşite în comun care să explice caracterul neproblematic al activităţii de cercetare desfăşurate de către grup. Kuhn. Pe de altă parte. Progresul există. aplicării sau chiar elaborării teoriei ştiinţifice. nicidecum.. numai înăuntrul unei paradigme. aşadar. întrucât au presupoziţii diferite. „El a fost introdus în Structura revoluţiilor ştiinţifice pentru că eu. acest 147 Thomas S. independente şi incomensurabile. la toate componentele a ceea ce vreau acum să numesc matrice disciplinară. ca activitate raţională. rupturile violente şi trecerile la noi structuri teoretice fiind marcate de incomensurabilitate. p. Am tras concluzia că exemple împărtăşite în comun de practica ştiinţifică fructuoasă ar putea înlocui lipsa regulilor.359 . ceea ce nu înseamnă. chiar dacă aspectele psihosociologice pot fi şi sunt relevante în privinţa genezei. este greu de presupus că ştiinţa normală – care poate sfârşi în rutină profesională – nu este preocupată de măsura în care corespunde spiritului critic şi raţional manifestat de adevărata ştiinţă. erau esenţiale pentru o cercetare caracterizată prin continuitate. opţiunea pentru construcţii aprioriste. examinând apartenenţa cercetărilor la o comunitate ştiinţifică. Modelele teoretice sunt.” 147 Din imprecizia înţelesurilor paradigmei au rezultat numeroase aspecte subiectiviste în interpretarea progresului ştiinţific. am permis extinderea aplicării termenului la toate angajamentele împărtăşite în comun ale grupului. Curăţat însă de sensuri neavenite. Aceste exemple constituiau paradigmele grupului ştiinţific şi. Din nefericire. ca atare. după el. Simptomatică este chiar revenirea lui Kuhn asupra termenului „paradigmă”. De aceea. fiind. Este. ed. în calitate de istoric şi autor al cărţii. respinsă concepţia lui Popper despre progresul ştiinţific înţeles ca apropiere de adevăr. ajuns până aici. Tensiunea esenţială. Această teză a lui Kuhn omite faptul că între teorii succesive există o zonă de comunicare în care argumentele decid pentru cea care are funcţii explicative mai puternice.

Lakatos. Chalmers sesizează că „nici accentul pus de inductivismul naiv pe derivarea inductivă a teoriilor pornind de la observaţie. Un program de cercetare are un nucleu dur . Paris. Euristica negativă nu acceptă nici o respingere sau modificare a nucleului dur. p. Éditions La Decouvérte. îşi integrează totdeauna referenţialuri colective.propun «programe» de cercetare. de aceea. Chalmers.pe baza căruia se constituie şi dezvoltă o centură protectoare compusă din ipoteze auxiliare. Qu'est -ce que la science ? [Récents dévelopement en philosophie des sciences. cât şi testarea adevărului lor se desfăşoară în contexte social-istorice şi psiho-sociale.107 . Alan F. stimulând extinderea şi reorganizarea teoriilor periferice prin instrumente matematice şi/sau mijloace experimentale din ce în ce mai complexe. Kuhn. 148 Tratarea teoriilor ca structuri stabile provine din convingerile sedimentate istoric de eficienţa explicativă a unor paradigme.alcătuit dintr-un set restrâns de principii şi ipoteze generale . menite să blocheze eventualele falsificări. îşi [auto]reglează dezvoltarea şi extensia. Euristica pozitivă este formată din reguli şi linii de conduită care prefigurează direcţiile dezvoltării programului de cercetare. Lakatos pune accent pe elementul convenţional prezent într-un program de cercetare şi pe necesitatea acceptării nucleului dur de către membrii unei comunităţi ştiinţifice. acest nucleu este nefalsificabil numai prin decizia metodologică a protagoniştilor. lucrările comune ale oamenilor de ştiinţă. mitizate. supunerea sa la teste observaţionale trebuie să-i urmărească în mod sistematic confirmarea. Noţiunea «program de cercetare» introdusă de Lakatos este flexibilă şi eficientă în a surprinde acele dominante care orientează. Feyerabend]. şi. 1987. nici schema falsificaţionistă a conjecturilor şi respingerilor nu sunt capabile să surprindă geneza şi dezvoltarea teoriilor efectiv complexe". precum şi din indispensabila preocupare de a stăpâni aria semantică a termenilor ştiinţifici prin definiţii. într-o anumită perioadă. Popper. Euristica negativă exprimă tocmai exigenţa menţinerii intacte a nucleului dur pe toată durata 148 Alan F.100 termen este capabil să surprindă o stare de fapt care nu poate fi contestată: atât elaborările teoretice. ci tratate ca structuri deschise care prin anumite «chei» şi prescripţii interne . însă. Traduit de L'anglais par Mechel Biezunski. Aceste structuri organizate logic şi conceptual nu trebuie.

"Toate metodologiile îşi au propriile limite. 150 Demistificarea metodei provine din „convingerea că anarhismul" Punând sub . Acest pluralism metodologic sfârşeşte prin Feyerabend întrun soi de «dadaism» epistemologic: „nu există idee. „Ideea că ştiinţa poate. Seuil. ş. o asemenea idee este prejudiciabilă ştiinţei.pune sub semnul întrebării înseşi preocupările epistemologiei actuale în sensul identificării unor rigori ale metodei ştiinţifice. şi singura «regulă» care supravieţuieşte este «Totul este bun». Sensurile paradigmei pot fi integrate într-o viziune mult mai subtilă şi fertilă prin ideea «programului de cercetare» a lui Lakatos.Popper încearcă să introducă prin falsificaţionism un nou criteriu apt să separe «ştiinţa» de «non-ştiinţă». întrucât neglijează condiţiile fizice şi istorice complexe care influenţează în realitate schimbarea ştiinţifică". în schimb. p.101 desfăşurării unui program de cercetare. Paul Feyerabend . Paris. sau cauzează. astfel încât să poată spori puterea explicativă şi capacitatea predictivă a nucleului dur în faţa fenomenelor reale. 13. apreciază că o teorie nu este efectiv ştiinţifică decât dacă (şi în măsura în care) este susceptibilă de a fi respinsă prin testări empirice.d. Structurile teoretice îşi integrează în variate opţiuni epistemologice deschiderea către practica şi istoria ştiinţei. operează transformări în centura protectoare pentru a-şi integra respingerile observaţionale. o nouă ştiinţă normală. criză. ştiinţă normală. care să nu fie capabilă să facă să progreseze cunoaşterea noastră". trad. revoluţie. noi crize. el are serioase îndoieli cu privire la posibilitatea circumscrierii unor rigori universal valabile ale metodei ştiinţifice. 150 Ibid. . Este utopică întrucât implică o concepţie prea simplă despre aptitudinile omului şi circumstanţele care le încurajează."este cu certitudine un excelent remediu pentru epistemologie şi pentru filosofia ştiinţelor". totuşi. Şi este dăunătoare prin faptul că tentativa de a impune anumite reguli nu reuşeşte să ne sporească calificările profesionale decât în detrimentul umanităţii din noi. 48. 1979. Euristica pozitivă. 149 151 Paul Feyerabend. 332333. Kuhn rezumă evoluţia ştiinţei în anumite faze: pre-ştiinţă. Baudouin Jourdaut et Agnès Schlumberger. oricât de veche şi absurdă ar fi. dezvoltarea."149 K.a.prezent mai ales în filosofia politică .m. să fie organizată după reguli fixe şi universale este în acelaşi timp utopică şi dăunătoare. Printre altele. Th.de formaţie fizician . Contre la Méthode. Esquisse d'une théorie anarchiste de la connaissance. şi trebuie. 151 Ibid p. pp.

o anume ştiinţă. în timp ce reflecţia îi conferă un sens. Paradigma raţionalităţii ştiinţifice este astfel inserată în cadre mult mai largi de percepţie/valorizare culturală şi de conceptualizare epistemologică. Descoperirile contemporane din fizică obligă la schimbări de perspectivă. organizarea lor lasă impresia de simbol al realităţii. Regiunile cunoaşterii ştiinţifice sunt determinate prin acte . cu intenţii exprese de cunoaştere.Feyerabend reabilitează şi legitimează în climat post-modern mizele cognitive şi culturale ale poeziei şi mitului.102 semnul întrebării primatul valoric al cunoaşterii ştiinţifice. Descoperirile legate de structura atomului. pentru a le cultiva disponibilităţile (auto-)polemice (în raport cu alte domenii şi cu propria istorie) şi autoritatea în faţa experienţelor noi. 2. Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice G. chiar dacă acestea sunt nedefinitive.a. îndoielile se referă cu precădere la statutul ipotezelor formulate. Bachelard (1884-1962) constată şi interpretează filosofic rupturile în şi prin care s-a constituit spiritul ştiinţific actual. obiectele abia transpar prin metafore. P. enunţurile ştiinţifice sunt interpretate ca fiind simple convenţii raţionale menite să întemeieze explicaţii. de aceea. Sub raport epistemologic. În acest sens. la limită. desemnează lucruri şi/sau stări reale? Ştiinţa secolului al XIX-lea era reală prin obiectele sale de studiu şi ipotetică prin legăturile stabilite între acestea. deci fenomenul investigat este resimţit ca ipotetic.6. ridicând astfel bariere psihologice şi dificultăţi de interpretare. – observă Bachelard – ne iniţiază într-o lume necunoscută ale cărei mesaje sunt redactate în „hieroglife”. întrebarea esenţială se referă la noile structuri conceptuale: noţiunile şi legile mai au suport/corespondent ontic. fizica a fost o ştiinţă pivotală. instituind astfel o categorie raţională de experienţe. nu există îndoieli în privinţa lumii la care se referă. astfel încât. Bachelard se delimitează de empirismul tradiţional – care tratează ideea ca rezumat al unor experienţe lipsite de orice prealabile raţionale – şi de raţionalismul platonician – care nu admite conjuncţia aplicativă a ideilor cu lucrurile. energie ş. provizorii. Linia raţionalistă a lui Bachelard vizează sporirea puterii de aplicaţie şi de extindere astfel încât să devină indispensabilă oricărei examinări a sectoarelor particulare specifice experienţei ştiinţifice pentru a le identifica autonomia.

se poate ajunge. „integrant”) explicitat de Bachelard restituie spiritului ştiinţific norma unui echilibru dinamic şi fertil între teorie şi experienţă. Idealism Convenţionalism Formalism Raţionalism aplicat şi Materialism tehnic Pozitivism Empirism Realism Această schemă 152 surprinde cele două dimensiuni pe care se mişcă spiritul ştiinţific actual: constructivitatea raţională şi experimentarea. din păcate. p. acest autor consideră „raţionalismul aplicat” – însoţit de „materialismul tehnic” pe care îl produce şi întemeiază – ca având o poziţie privilegiată. obţinută în contra Naturii prin re-semnificarea culturală a tot ceea ce (ne) este dat ca natural. în mod intim. ci expres anti-naturală. apar. Faptul brut devine fapt ştiinţific. prin degradare. raţionalismul „regional” („aplicat”. nici de a învinui slăbiciunea simţurilor şi spiritului uman: în chiar actul de cunoaştere. definibil prin creativitate spirituală şi tehnică. În funcţie de stilul de angajare a gândirii ştiinţifice. 152 Ibid. Cercetând condiţiile psihologice ale progresului ştiinţei.6 .103 reflexive ce se detaşează net de orizonturile atitudinal-cognitive ale simţului comun. ajunge la convingerea că „problema cunoaşterii ştiinţifice trebuie pusă în termeni de obstacole”. şi de la materialismul tehnic la realismul naiv. puterea omului aparţine spaţiului culturii – înţeles ca mediu nenatural (“contra Naturii”).. Celelalte perspective filosofice se obţin prin diminuări şi unilateralizări succesive. Ordinea cunoaşterii este nu doar ne-naturală. Asemenea argumente – generoase din punct de vedere antropologic – justifică poziţia centrală acordată raţionalismului aplicat şi materialismului tehnic. De fapt. de la raţionalismul aplicat la cultul naiv al ideii (idealism). insuficient dezvoltată) miză antropologică. Respingerea celor două tendinţe (raţionalismul universalist şi. În opinia lui Bachelard. „integrat”. Ca principiu epistemologic de corecţie şi organizare a experienţelor ştiinţifice. precizând că „nu este vorba de a considera obstacole externe. empirismul) este făcută de Bachelard şi cu o mărturisită (dar. întrucât în funcţie de acest reper pot fi înţelese toate celelalte tentative de filosofia ştiinţei. artificial. Bachelard. precum complexitatea şi instabilitatea fenomenelor. pe de altă parte. chiar ideea materialităţii lumii ţine de instrucţia culturală.

” Descoperirea realului este întotdeauna procesuală şi recurentă.104 printr-un soi de necesitate funcţională. să împiedice cercetarea. ştiinţa începe prin a le distruge formulând probleme. Chiar o cunoaştere dobândită prin efort ştiinţific poate să decadă. stânjeneşte ceea ce avem ca obligaţie şi dorinţă de a cunoaşte. se întoarce în starea iniţială de repaos. întrucât are vârsta prejudecăţilor sale. activitatea spirituală se închirceşte. spiritul nu este niciodată tânăr. în cele din urmă.” 153 Bachelard studiază noţiunea de obstacol epistemologic cu argumente din istoria diferitelor ştiinţe şi din practica educaţiei. sufletul nu poate fi ingenuu. p. nimic nu vine de la sine.” Întrucât pe opinii nu se poate clădi nimic consistent şi sunt un obstacol serios. dăinuind numai răspunsurile. soluţiile date într-un anume moment/context istoric. rezolvările. în măsura în care întrebarea abstractă şi făţişă se uzează. totul este construit raţional.” În faţa realului. aici vom dezvălui cauzele de inerţie pe care le vom denumi obstacole epistemologice. 17 .n) vom identifica raţiunile stagnării şi chiar ale regresului. De fapt. Pentru un adevărat spirit ştiinţific nu există cunoaştere decât ca răspuns la întrebări precise şi riguros formulate. Deprinderile intelectuale care fură utile şi sănătoase pot. nimic nu este dat. disecă minuţios modul în care forţele psihice antrenate nemijlocit în producerea. credinţa în ceea ce deja se ştie întunecă. În faţa misterului acestui real. tulbură.16. Bachelard. ea nu raţionează: traduce trebuinţele în cunoştinţe. „când se înfăţişează culturii ştiinţifice. cit. transmiterea şi receptarea ideilor se convertesc în valori epistemologice. Astfel. De aceea. este imposibil să se elimine fragmentele de cunoaştere uzuală. întrebări rupte total de orizonturile interogative şi de părerile cunoaşterii comune. El este chiar foarte bătrân. 153 prealabilele psihologice şi presupoziţiile cognitive G. ştiinţa se opune din principiu părerilor curente. De fapt. ea îşi interzice să le cunoască.. A accede la ştiinţă înseamnă a reîntineri spiritual. Aici (în acestea – n. a accepta o mutaţie bruscă ce trebuie să conteste un trecut. ed. „opinia gândeşte prost. deci. De fapt. blocându-se. La formation de l’esprit scientifique. Indicând obiectele prin utilitatea lor. încetineli şi tulburări. „un obstacol epistemologic se încrustează pe (aderă puternic la) o cunoaştere ne-interogată.

întrucât spiritul ştiinţific se formează contra Naturii. Interesant de observat ar fi. 2. Obstacolul animist se cristalizează în jurul energiilor vieţii care sunt atribuite spontan. tuturor regnurilor existenţiale. prefigurând prin ele însele anumite sedimentări ideatice. Libidoul – energiile instinctuale.d. (auto-)iluzionare. împotriva a ceea ce în noi înşine şi în afara noastră se integrează impulsurilor primare şi instrucţiunii Naturii. 3. instinctul valorizator al omului şi aparţine unei îndelungi tradiţii în legătură cu puterile magice. printr-un impuls antropomorfizant. sigur – în prelungirea căruia se constituie o cunoaştere fragilă îmbibată de iluzii.105 funcţionează adesea ca bariere în calea înaintării cunoaşterii şi comunicării. dorinţe inconştiente: descripţiile naive întreţin o familiaritate romanţată cu realitatea nemijlocită.a De fapt. seducţii afective. modul în care Bachelard descompune analitic diferitele presupoziţii care stau la temelia ideii de progres continuu în istoria ştiinţei. 1. Acest obstacol – contextualizabil psihosocio-cultural – trebuie înlăturat prin critică lucidă. deviaţii şi substituiri ale voinţei de putere ş. Bachelard propune o sistematizare categorială a surselor de obstacol epistemologic. limitare a orizontului explicativ.a. stabil. Obstacolul “realist” – constituit prin puterea de seducţie a ideii de substanţă. Acestea sunt întotdeauna surse active de eroare. ea propune o adevărată psiho-terapie şi o pedagogie a cercetării ştiinţifice. această extensie substanţializată a elanului vital maschează. Bachelard are în vedere multe alte tipuri de obstacole epistemologice care trebuie depăşite pentru a institui un spirit ştiinţific adevărat. Experienţa primă iniţială – plasată înaintea şi deasupra criticii – pune omul în faţa unui dat – perceput ca fiind clar.m. psihanaliza obstacolelor epistemologice formulată de Bachelard aminteşte de doctrina idolilor din Noul Organon al lui Fr. Bacon. formele inferioare ale psihicului – inspiră sentimente. compensaţii. valorizare inadecvată ş. Postularea continuităţii . de fapt. în acelaşi sens. 4. care pare limpede şi simplă – creează subterfugii naive şi certitudini posesive în legătură cu bogăţia realului sub presiunile unui complex al micului profit. pasiuni. generalizare necontrolată.

Le matérialisme rationnel. Russell. iluzia continuităţii de limbaj. dimpotrivă. Cum putem cunoaşte ceva?.R. ideile pricipale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1. pp. I Lakatos. 1119. ci. chiar dacă pentru aceasta este nevoită să critice şi să corijeze anumite deprinderi intelectuale. Problemele filosofiei. 2004. în K. p. Editura ALL. El crede că este inutil să trăiască vremurile noi.Kuhn. prin credinţa în evoluţia cumulativă a cercetării depuse de o masă de anonimi până la punctul în care omul de geniu impune adevărul final.a. Thomas Nagel.Popper şi de epistemologiile post-poperiene: Th.106 crescătoare a cunoaşterii este posibilă numai prin estomparea discontinuităţilor evidente. Mitul continuităţii 154 cumulative a cunoaşterii ştiinţifice este definitiv spulberat de falsificaţionismul lui K. pp. Karl Popper. Cea mai energică este însă prejudecata unei continuităţi istorice nefisurate. Editura ALL. 2004. Bachelard. G. în care progresele ştiinţifice tocmai explodează din toate părţile. 2. Fayerabend ş. Bucureşti. în Th. P. 3. progresele sunt continue. rupturile. Nagel. credinţa în trecerea lentă de la certitudinile simţului comun la/către nivelurile ierarhizate ale cunoaşterii ştiinţifice. Cunoaşterea prin experienţă nemijlocită şi cunoaşterea prin descriere. 39-51. 154 Cf. 3. Bertrand Russell. într-un text redactat sub formă de referat. În consecinţă “iată axioma epistemologică consacrată de adepţii continuităţii: deoarece debuturile sunt lente. în B. fără a sesiza că limbajul ştiinţific este într-o stare de revoluţie semantică permanentă. 1953. discontinuităţile sunt atenuate. PUF. de pildă. Trei concepţii despre cunoaşterea umană. Oare ce înseamnă toate astea?. are obligaţia de a o legitima şi întări. 209 . se conferă istoriei unitatea şi continuitatea unei cărţi al cărei text înaintează din aproape în aproape. făcând «să se spargă» în mod necesar epistemologia tradiţională” . Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt. Filosoful nu merge mai departe. evenimentele sunt percepute ca desfăşurându-se după schemele unei povestiri. prejudecata curentă că ştiinţa nu trebuie să se rupă de cunoaşterea comună. Bucureşti.

Bucureşti. Popper.. Russell. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice.să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. Editura Trei. Bucureşti. 2001. pp. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse . 133-162. 311-393. B. 5. Bucureşti 2010.să identifice problemele tratate de textul studiat. Bibliografie 1.R. Conjecturi şi infirmări. Editura ALL. 3951. pp. Popper. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate . care e de dorit să fie mai degrabă abstract. Revoluţia ştiinţifică în interpretarea lui Thomas Kuhn.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . Editura ALL.să prezinte. (coord. 2004. pp. Problemele filosofiei. Nagel.să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat . Th.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze . Ce sunt obstacolele epistemologice? 6.). Conjecturi şi infirmări. Macoviciuc. Abstractizarea constructivă şi cunoaşterea teoretică. Filosofie. 4. 2001. Bucureşti. Tematizări contemporane.. V. . Lucrare de verificare Subiecte posibile: Există o cunoaştere nemijlocită? Ce deosebiri există între percepţie şi cunoaşterea perceptivă? Abstractizarea analitică şi cunoaşterea empirică. 2. pp. 3..107 Popper. 133-162. Falsificaţionismul lui Karl R.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . Bucureşti. Editura Trei. K. Editura ASE. Epistemologii post-popperiene. în încheiere. 11-19. Oare ce înseamnă toate astea?. teoretic decât figurat. pp. 2004. 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă maximum patru pagini şi să respecte următoarele cerinţe: .

originar.1. Conţinutul unităţii de învăţare 2. Sacralizarea are sens larg. Structura dogmatică a marilor religii 3.Obiective 2. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. imperativ "sfânt" pentru acţiune. Bibliografie 1. individuală şi colectivă. ele sunt obiecte de devoţiune necondiţionată.108 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV: PROBLEME DE FILOSOFIA RELIGIEI Cuprins: 1.1.Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. Religia interpretată ca filosofare 2. semnificaţii. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Religia interpretată ca filosofare Sacralizarea este atitudinea prin care se acordă credit psihologic necondiţionat unor realităţi considerate ca absolute. înţelesuri) care este absolut. fiind practicată şi în legătură cu . necondiţionat. Întotdeauna existenţa umană concretă. Lucrare de verificare 6. norme. funcţionează şi evoluează numai în raport cu un orizont simbolic (valori. inalterabil şi considerat ca scop suprem al actelor concrete. Faţă de reperele sacre nu se acceptă îndoiala şi contraargumentele. Continutul unităţii de învăţare 2. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de valoare morală problematica fundamentelor moralei diferitele tipuri de teorii morale diverse accepţiuni ale ideii de bine raportul dintre normele morale şi comportamentul moral 2.2.

Hierofania nu e niciodată totală.d. Prin anumite componente ale sale. Ea cuprinde mai multe indicii. Pe de altă parte.a.) sunt. utilitară.d. În ambele cazuri. rezultând în receptare o artă populară.m. Nivelul sacru cuprinde totdeauna ceea ce este autentic. De aceea. Sacrul este. acte. divinitatea e caracterizată prin hierofanie. se arată. mitizarea actuală a unor evenimente istorice. Nivelul sacrului religios devine accesibil doar prin intermediul anumitor ritualuri şi tehnici spirituale. Obiceiurile folclorice (cântece. pentru că este caracterizată printr-o fuziune a valorilor. situaţii ş. nu orice sacralizare este de tip religios. a omului. personalităţi. care are conţinuturi din surse foarte diferite şi cu semnificaţii eterogene.m. procese. orientative şi de supraveghere continuă în raport cu lumea reală. semnificaţii care depăşesc realitatea nemijlocită. creatori. în unele religii. magia este sincretică. lumea divină populată cu personaje. imperceptibile. profană.109 conţinuturi laice (idealizarea unor evenimente istorice. făpturi. lumea imediată. receptate numai prin dimensiunea lor spectaculară . pe de altă parte. faţete şi "arătări" parţiale ale divinităţii. personalităţi. ocupaţii într-o succesiune logică şi semnificativă fără ca aceasta să aibă o finalitate practică. Magia este un utilaj spiritual specific societăţilor arhaice ( şi cu îndelungată supravieţuire istorică). creatori. De obicei ritualurile imitative reproduc. în măsura în care vor fi specializate conţinuturile şi formele spectaculare. dansuri. Religiile introduc o dedublare a lumii. ceremoniale. precară sub raport valoric. sub forma unui spectacol gratuit. se face vizibilă prin anumite fenomene reale (procese naturale.a. indivizi umani. Cea religioasă are un anume specific ce constă în conţinuturile şi valorizările aparte pe care le propune.).estetică. ale lumii profane. în afara acesteia (este transcendentă). astăzi. Religia se deosebeşte de magie şi mitologie. însă iniţial au fost ritualuri cu semnificaţie magică. Sacrul religios desemnează lumea divină (divinităţi) care are funcţii creatoare. cu adevărat semnificativ. această semnificaţie s-a pierdut. în sensul că se întruchipează. dincolo de lumea reală. modelul absolut a cărui exstenţă nu depinde de nimic.) care sunt semne ale divinităţii. mitizarea actuală a unor personaje ş. Prin . ea va evolua spre artă. iar în alte religii se situează în straturile de adâncime inaccesibile direct. motive ornamentale etc. valoros.

Miturile au funcţionalitate valorică. atitudini şi valorizări concrete.a. deşi există diferenţe (cea mitică fiind sacră). spirite etc. Prin ele se concretizează opţiuni. asigură coeziunea de grup. cel al sacrului şi cel al profanului. Lumea divină este postulată prin intermediul credinţei. sensuri şi justificări valorice pentru viaţa individuală şi colectivă. care pot fi considerate ca prime ipostaze istorice-culturale ale experimentului psihologic.d.110 conţinuturile de cunoaştere efectivă a realităţii (pe calea experienţei selective). Specializarea acestor conţinuturi demonologice (demonice) vor circumscrie religiozitatea ca tip de spiritualitate sensibil deosebită de magie. E vorba de procese ca: obţinerea unei concentrări acute cu rezultate benefice. funcţia autoreglatoare pe care psihicul o are în raport cu sine şi cu structurile biologice ş. sunt raporturi de comunicare şi resemnificare în ambele sensuri. Între lumea mitului şi cea reală. Lumea mitică propune explicaţii şi modele exemplare anumitor trebuinţe concrete de ordin colectiv. Lumea mitului exprimă nevoia umană de orientare şi fundamentare valorică a lumii. până la dedublare. anumite ritualuri antrenează raporturi cauzale. Credinţa este un fenomen psihologic indispensabil vieţii umane. Orice ritual magic este eficient în măsura în care antrenează procese şi tehnici psihologice complexe. au funcţie integrativă şi orientativă. repere. în măsura în care semnificaţiile lor sunt practicate efectiv. la baza originii istorice a experimentului ştiinţific (de pildă. vieţii şi actelor umane. Ele propun explicaţii şi interpretări cu privire la anumite domenii şi ipostaze ale existenţei în directă legătură cu realitatea psiho-culturală a colectivităţilor umane aflate în faze concrete de evoluţie istorică. unele ritualuri de medicină populară). au eficienţă. logice. a celor două niveluri de existenţă. semnificaţiile mitice sunt direct legate de experienţa grupurilor sociale şi exprimă în forme idealizare. distincte de realitatea umană şi naturală. declanşarea autosugestiei şi implicarea fenomenelor de sugestie şi sugesttibilitate. Miturile nu sunt încă religii decât într-un sens foarte larg. obiective. fiind de aceea.m. Religiile operează o netă separare. Ea constă în fixarea afectivă a anumitor . De aceea. respectiv acelea prin care sunt invocate şi implorate anumite forţe. Numai anumite elemente din ritualul magic vor evolua spre religie. motivaţii.

în acest caz. funcţionează în forma acordării de credit şi încredere fără verificare. fixată numai pe conţinuturile ideatice şi valorice ale concepţiei religioase. judecăţi/prejudecăţi. scopuri). nevoi de ordin gnoseologic .cunoaşterea realităţii dincolo de aparenţele sale. întrucât sunt preluate anumite certitudini fără a fi testate. de aceea. se situează o credinţă intensă. la nivelul vieţii cotidiene. nevoi de ordin spiritual şi psihologic (nevoia de ideal. principii şi temeiuri ale existenţei umane şi universale.). Religia răspunde unor trebuinţe umane foarte complexe: 1.111 cunoştinţe. semnificaţii valorice. Credinţa de tip religios este cea prin care se postulează existenţa şi experienţa divinităţii şi a lumii divine. Credinţa religioasă. Credinţa. "Crede şi nu cerceta" trebuie interpretat în sensul că este necesar să accepţi şi să crezi în existenţa divinităţii. tolerantă şi eficientă sub raport adaptativ în viaţa cotidiană. . ci are mereu finalităţi practice şi implicaţii imediate pentru viaţa individului. scurtimea vieţii. valori. poate avea diferite grade de intensitate. este nevoie. chiar ştiinţa (şi filosofia) sunt practicate sub formă de credinţe. acest tip de credibilitate nu e dezinteresat. justiţia morală etc. de conţinuturile spirituale pe care le postulează şi modurile efective de manifestare. La celălalt pol. Aceste credinţe sunt însă deschise la experienţă. o credinţă în stare pură căreia. deci. Prin aceasta se obţine sentimentul de securitate interioară. i se ataşează stări de tip mistic şi exteriorizări ce suspendă dialogul. raportul cu divinitatea. La un pol este credinţa ce utilizează semnificaţii şi experienţe laice. direct sau indirect. de cele mai multe ori. Mai mult. ca dincolo de argumentele raţionale să existe un ataşament afectiv faţă de lumea divină. explicaţii. naivă şi robustă. fără a anula problemele concrete ale vieţii (interese. ci doar completată cu planul sensibilităţii. apare ca un soi de contract. divinitatea e invocată mai ales în situaţii problematice şi în raport cu anumite interogaţii care pentru fiinţa umană sunt şi par indisolubile (problema infinitului. simboluri. De aceea. în funcţie de gradul de elaborare. întrucât actul raţional (al cunoaşterii şi explicaţiei) este insuficient şi neconcludent în raport cu absolutul. respectiv de siguranţă în raport cu viaţa şi lumea. religiile oferă imagini globale şi unitate ale lumii. 2. fiind. teze. De obicei. decretul afectiv are. prin aceasta raţiunea nu este anihilată.

112 de compensare psihologică, de purificare interioară ş.a.m.d.). Marile religii propun proiecte de umanitate autentică. Lumea divină e înzestrată cu atribute şi calităţi omeneşti idealizate. Lumea divină este o formă spirituală prin care omul se cunoaşte pe sine însuşi şi îşi propune repere de autoperfecţionare, etaloane absolute ce au menirea de a propulsa experienţa profană a omului. Actul credinţei e cel prin care se instaurează un proces de automodelare psihospirituală şi morală a omului. Lumea divină propune, deci, şi conţine modele de viaţă demnă, o interpretare a rosturilor specifice condiţiei umane în raport cu universul. Sunt, aici, repere axiologice şi criterii valorice. Mai mult: este oferită o motivaţie temeinică actelor umane. De aceea, religia a avut şi are o forţă simbolică ce s-a dovedit eficientă istoric şi ferment de mare creaţie spirituală. Lumea divină este şi o instanţă morală, în sensul că propune anumite tipuri de conduită, exclude altele, împarte recompense şi pedepse, fiind un soi de frână morală. Religiile propun, în acelaşi timp, soluţii la o serie de dorinţe umane, iluzorii (nemurirea, de pildă). Scurtimea vieţii individuale, care este o sursă de reflecţie tragică, este anulată prin ideea unei vieţi de apoi. Religiile şi mitologiile sunt, de obicei, antitragice, pentru că anulează, convertesc, deturnează sau re-semnifică toate acele situaţii care generează trăirile tragice. Cel puţin intuitiv, fiinţa umană e tentată să caute sens (rost, tâlc, înţeles) în tot ceea ce i se întâmplă. Credinţa religioasă anulează hazardul din lume şi din viaţa individuală, fapt ce are efecte reconfortante şi crează sentimentul de securitate interioară. Fiinţele divine sunt principii ale ordinii şi binelui. Lor li se opun principiile destructurante ale dezordinii şi haosului. Lumea are o finalitate, un scop ultim de natură divină. Cursul vieţii individuale nu e simplă însumare de experienţe, ci are coerenţă interioară sugerată prin ideea de destin. Sub raport practic şi spiritual, lumea divină are funcţii compensatorii. Prin actul credinţei sunt invocate puteri absolute exact atunci când puterea umană este neputincioasă. Compensaţiile de ordin sufletesc sunt vizibile în experienţa religioasă a unor secte: deficitul afectiv al raporturilor interumane din lumea conteporană generează experienţe religioase care practică un soi de psihoterapie de microgrup social. Sub raport psihologic, credinţa religioasă are funcţii purificatorii şi

113 chiar curative (terapeutice), pentru că antrenează şi declanşează procese complexe de ordin psihic: sugestie, autosugestie, reechilibrarea stărilor sufleteşti, funcţiile autoreglatorii ale concentrării, efectele unei interpolări ce îndeamnă la cunoaştere de sine lucidă şi la eforturi de automodelare. Religiile satisfac şi trebuinţe umane de ordin estetic nu numai prin ritualurile pe care le practică, ci mai ales prin modul în care soluţionează trebuinţele de ordin sufletesc prin intermediul formulelor artistice. Filosofia specializată este, de obicei, caracterizată prin fondul său interogativ, mai ales prin modul în care problematizează, soluţiile fiind provizorii, relative şi valabile doar în anumite sisteme de referinţă. Filosofarea religioasă este caracterizată prin atenţia acordată soluţiilor, pe care le propune ca fiind definitive, stabile, absolute. În filosofarea de acest tip, trebuie făcută o distincţie între problemele pe care le abordează şi, pe de altă parte, soluţiile acestor probleme. Problematica generală şi umană este aceeaşi în filosofie şi religie. Diferă, însă, procedurile interpretative, instrumentele de investigare teoretică, mijloacele conceptuale şi argumentative, precum şi soluţiile propuse. Religiile, de obicei, postulează aceste soluţii şi le canonizează în sensul că circumscriu rigori, norme, valori, stiluri de viaţă ş.a.m.d. precise şi ca fiind singurele valabile. Ca filosofare, religia vizează: probleme de ordin cosmogonic/cosmologic cu privire la origine, structura, evoluţia şi finalitatea universului; probleme de ordin ontologic, prin antropologic. care explică natura existenţei şi a omului; factori fundamentali prin care lumea apare ca unitară; probleme de ordin În acest sens, concepţiile religioase sunt modele ale cunoaşterii de sine a omului. Toate aceste tipuri de probleme filosofice sunt soluţionate astfel încât au o dimensiune teleologică (în sensul că se acreditează ideea unei finalităţi în dezvoltarea universală, a unor scopuri ultime, la scara umană şi a întregii existente). Prin implicaţii şi consecinţe valorice, o concepţie religioasă are funcţii modelatoare, proiective şi propulsive. Religia este, ca manifestare spirituală, un mijloc de autoconstituire, autoconstruire şi perfecţionare a omului (ca individ, colectivitate şi specie) în raport cu repere generale ale existenţei exterioare.

114 Religia relevează (revelează) nivelul autentic al existenţei prin situarea credinţei ca sursă de certitudine absolută tocmai acolo unde raţiunea omenească se îmbibă cu îndoieli şi suportă marile ei provocări şi umiliri: polarizarea tensionată existenţial finitudine umană - infinit (sau "nefinire", cum spune Eminescu). Această problematizare de limită a inteligibilităţii este însuşită, deseori, în maniere specifice chiar de către oamenii de ştiinţă. De fapt, cunoaşterea ştiinţifică produce nu numai certitudini, ci inevitabile îndoieli, întrucât totdeauna rămâne ceva ireductibil, misterios în lume şi om care opune rezistenţă oricărui efort de conceptualizare; credinţa este, în aceste condiţii, legitimă. De pildă, Einstein - refuzând religia fricii, religiile morale şi în general, caracterul antropomorfic al dogmelor religioase - apreciază că "religiozitatea cosmică constituie impulsul cel mai puternic şi mai nobil al cercetării ştiinţifice": "cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi, ce sunt accesibile raţiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive, această cunoaştere şi acest simţământ constituie adevărata religiozitate!"
155

2.2. Structura dogmatică a marilor religii Orice cultură este un sistem de judecăţi şi prejudecăţi, o boltă simbolică formată din modele exemplare, valori, criterii ce exprimă aspiraţii validate social. Acestea sunt transformate în idealuri; prin credinţă şi convingeri de viaţă li se acordă credit nelimitat, sunt numite "sfinte". Sacrul cultural nu poate fi redus la sacrul de religios; aşadar religiile sunt particularizări specifice ale sacrului cultural. Din punct de vedere psihologic, sacrul religios crează credinciosului sentimentul şi/sau certitudinea că este o fiinţă dependentă, derivată, creată. Fiinţele sacre au calităţi şi energii nemărginite, copleşitoare pentru intelectul omenesc; de aceea, produc trăiri complexe, chiar contradictorii: supunere, teamă, admiraţie, iubire, spaimă, posternare. În acelaşi timp, contactul pe calea credinţei sau pe cale rituală cu divinitatea energizează fiinţa reală în toate privinţele, îi amplifică calităţile, puterile, aptitudinile. Sacrul religios este postulat prin intermediul unei credinţe care
155

Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Humanitas, 1992, p.244; 240.

Cele două naturi nu sunt echivalente.principiul energetic al vieţii.aparenţa trupului omenesc -. cea divină primează.ci în-omenirea (enanthropesis . fiecare revenire în lumea concretă fiind însoţită de suferinţă. calea credinţei urmăreşte eliberarea de suferinţă şi desăvârşirea spirituală. respectiv strămutarea sufletului dintr-un corp în altul. Fiul . iar miza credinţei constă tocmai în redobândirea acestei stări originare prin mântuirea de păcate. de asemenea. Creştinismul este credinţa în Isus Hristos . venit pe Pământ pentru a răscumpăra omenirea din capcanele păcatului originar. imperfectă. creştinismul. Dogma Sfintei Treimi este. islamismul) consideră omul ca fiind o făptură păcătoasă.fiu şi mesager al lui Dumnezeu. autonome. Isus are o dublă natură (fire): divină şi umană. absolută. budismul) acceptă metempsihoza. originare. şi a-i arăta omului calea mântuirii. rămân distincte. incoruptibile.adică înţelesul ultim al existenţei umane şi universale . perfectă.sălăşluirea lui Dumnezeu în trup). ele constituie o unitate. care îşi află temeiul în ea însăşi. Dacă credinţa laică este deschisă la şi întemeiată pe experienţă. disputele privesc însă mai ales dogma Filioque. În privinţa acestei dogme apar diferenţe de interpretare.şi Sfântul Duh . căzută din starea paradisiacă. dar nu se amestecă. deci relativă. s-a întrupat de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. unitară. Religiile salvării (mozaismul. profanul cuprinde realitatea nemijlocită a omenescului: existenţa profană este condiţionată. supusă eroziunii temporale. comună tuturor formelor de creştinism: Tatăl. neafectată de temporalitate. Alte religii (brahmanismul. postulează dincolo de orice îndoială şi întemeiază existenţa divinităţii. Creştinismul devine religie autonomă odată cu definitivarea dogmelor de bază şi producerea rupturii dogmatice definitive faţă de practicile credinţei mozaice. În toate variantele. capacitatea sufletului nemuritor de a-şi schimba purtătorul material. cea religioasă are o altă intensitate şi o miză diferită: este o formă de cunoaştere a celor nevăzute. Prin sacrul religios se desemnează nivelul existenţei autentice. derivată.115 constă într-o fixare afectivă definitivă. Întruparea nu presupune numai aspectul fizic . plurală şi provizorie. La polul opus. .

Tot acum este formulat Crezul. se discută dogma Filioque pe care o acceptă biserica apuseană. dintre care numai primele şapte sunt recunoscute de biserica Ortodoxă. cele două biserici se excomunică reciproc.care mai persistă încă între catolici şi ortodocşi . În anul 325. Adepţii lui Arie negau natura divină a lui Isus. s-a luat atitudine împotriva arianismului. nu-şi putea naşte Creatorul -.. fără o întâlnire prealabilă. În 1054. nu este obiect al intelectului.. arianismului. nu este acceptată ierarhizarea valorică înăuntrul Sfintei Treimi. la Niceea. absolutizând doar natura Sa divină. respingându-se poziţia lui Origine care propune ierarhizarea Sfintei Treimi. Anul 431 (Efes): împotriva nestorienilor .nici.. Niceea: este criticată mişcarea iconoclastă şi se opune interpretarea simbolică a icoanelor (în opoziţie cu fetişurile şi imaginile păgâne). 553. Conciliul se încheie fără a se ajunge la o concluzie. În 381 (Constantinopole) se definitivează dogma Sfintei Treimi prin introducerea Sfântului Duh. se decide divinizarea Sfintei Fecioare. Se afirmă astfel un monoteism foarte riguros (un Dumnezeu în trei ipostasuri).. fiind creatură. ci un Dumnezeu viu pe care . Al şaselea sinod ecumenic (680-681 Constantinopole): critică orientarea monothelistă care considera imposibilă acţiunea unei duble voinţe (umană şi divină) în persoana lui Isus privilegiind partea divină a acestei voinţe. cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi dezvăluie în egală măsură un Dumnezeu unic. În ortodoxie. 451.are fundamente ecleziastice şi dogmatice.. aceştia negau natura umană a lui Isus. Lumea este considerată ca fiind plină de Duh.. care se află deopotrivă în om şi în jurul său. se reafirmă dogma dublei naturi. potrivit căreia Dumnezeu nu poate fi cunoscut: Dumnezeu nu este nici. Anul 787. La Constantinopole (879-880).. În replică. Constantinopole: se reia critica nestorianismului. Calcedonia: se ia atitudine împotriva monofiziţilor. afirmând că El ar fi doar prima creatură şi instrument al Puterii divine.. Monoteismul este susţinut de o teologie mistică. dar o respinge biserica răsăriteană. gestul este repetat de biserica răsăriteană. mofiziţilor. Schizma durează până în anul 1965 când excomunicarea este anulată de al doilea conciliu ecumenic catolic (Vatican II).care considerau că Fecioara Maria. se afirmă dogma dublei naturi a lui Isus.116 Dogmele creştine sunt stabilite în cele opt Concilii (Sinoade) ecumenice. Ruptura . Sugerăm câteva dintre acestea.nici..

şi. prin miracolul întrupării. În ortodoxie. adică este receptat mai ales prin valorile afectivităţii şi ale iubirii nemijlocite. iar imediata apropiere este rarefiată de Duh. urcarea la cer ş. fără a fi negată natura divină a lui Isus. Lumea şi omul ortodoxiei au o sacralitate intrinsecă ce decurge din calitatea lor de creaţii ale lui Dumnezeu. Fiul Omului Îşi asumă toate calităţile şi limitele omeneşti (prin kenoză). Cum natura este sfântă . ci identificându-se cu acesta în ceea ce are autentic. dar şi de la Fiul. de aici decurge cultul pentru misterul vieţii şi taina existenţei. adevărata fire a omului. din această dublă cauzalitate rezultă intensa sacralizare a lui Isus. Credinţa este calea împlinirii dumnezeiescului din om. are ceva sacru în el însuşi. calităţi. inclusiv Tainele rituale. ceea ce implică o maximă distanţă între om şi Dumnezeu. teologia speculativă praticată de catolicism este una din sursele filosofiei europene moderne. Dumnezeu este nenăscut. În catolicism se postulează posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu. În catolicism. fiecare . deci. Pentru a susţine monoteismul. se apelează la instrumentele dialecticii şi logicii. voinţa profană a omului decide ca el să fie părtaş la propria sa îndumnezeire. omul este după chipul lui Dumnezeu.ca operă divină. roadele întrupării Logosului divin trec asupra oamenilor numai dacă trupul a fost unit cu dumnezeirea divină. Sfântul Duh purcede de la Tatăl. relevându-şi natura divină numai cu ocazia minunilor. care este mai ales judecătorul.117 îl revelează credinţa (rădăcinile teologiei negative se află la Filon din Alexandria şi Dionisie Areopagitul). în afară de păcat. de aceea Isus se teme de moarte.. Dumnezeu nu mântuieşte omul de la distanţă. firea (natura) dumnezeiască s-a comprimat. însuşiri prin care este după chipul lui Dumnezeu. activându-şi acele aptitudini. acomodându-se la nivelul omului. acesta este privit ca fiind Mielul. eventual şi prin Fiul. fapt pentru care Isus este simbol. iar Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. Fiul este născut din Tatăl. În catolicism este acceptată o ierarhie valorică descrecătoare înăuntrul Sfintei Treimi. În ortodoxie. Isus exprimă simbolic (parabolic) starea paradisiacă. indicând calea ce face posibilă viaţa fără păcat. Pe calea credinţei. În acelaşi timp.a. devenind astfel un Dumnezeu viu ce se lasă trăit în şi prin chiar viaţa oamenilor.

credinţa este individuală. prezentă în simboluri şi parabole. tradiţie refuzată în catolicism alături de componentele mitico-magice ale ritualului prezente în bisericile ortodoxe graţie ideii de mister. În catolicism. În catolicism. Pentru credinciosul ortodox. Legătura dintre Dumnezeu şi credincios este esnţial afectivă. suplinitor al Fiului Omului. a marilor creatori de texte religioase. cel catolic este. mai degrabă slabă. morala ortodoxă este implicită. Fiecare credincios va face ceea ce personal crede că se cuvine. credinţa individuală este gestionată instituţional. sfinţenia este împlinirea omenescului. taină. Bisericile ortodoxe sunt autocefale (din cauza fragmentării politice a spaţiului geopolitic al ortodoxiei). domină distanţa care polarizează pe Dumnezeu faţă de om. format din imperative categorice. ce permite libertatea individului în alegerea drumului său către mântuire. Catolicul consideră că . prin urmare.118 individ trebuie să-şi asume şi să-şi urce Golgota interioară prin care chiar suferinţele capătă sens. cel puţin în momentul confesiunii. Prin urmare. Astfel. contează altarul interior. prin biserică. Papa este considerat suplinitorul direct al lui Isus pe Pământ. Calea credinţei este un mijloc prin care insul depăşeşte omenescul . desăvârşirea lui în limitele sale. ceea ce evită acumularea de tensiuni interne şi refulări individuale. infailibil în probleme de credinţă. nu există un cod moral riguros. fiind. Ideea de predestinare nu joacă nici un rol în ortodoxie. biserica este o instituţie socială. codul moral este foarte riguros în catolicism. În ortodoxie. Preotul ortodox este numai un intermediar între Dumnezeu şi enoriaşi. În ortodoxie. fără a intra în concurenţă cu puterea laică cu care colaborează.care este iremediabil profan. organizată naţional. deoarece Dumnezeu este pretutindeni prezent. lumea şi omul sunt exclusiv profane. omul trebuie doar să se purifice pentru a fi un receptacol al lucrării Duhului Sfânt. Din aceasta decurge mitul occidental al supraomului şi regula ce impune celibatul preoţilor. organizarea bisericii este supranaţională. se recunoaşte tradiţia Sfinţilor Părinţi. mântuirea este oricând la îndemâna individului. În catolicism. lumea este o colecţie de obiecte demitizate de ştiinţă. În credinţă. În aceeaşi măsură.

rezultă. Dumnezeu are acordă autonomie totală de voinţă. a treia variantă a creştinismului este împărţit în trei biserici: lutherană. Ignoranţa şi lenea sunt păcate de neiertat. Din aceasta decurge maxima incertitudine a credinciosului în privinţa propriei mântuiri. Islamismul este centrat pe credinţa în Allah. Credinţa este însoţită de angoasă. considerat singura putere voluntară şi creatoare din Univers conform unui monoteism exclusivist. Protestantismul. dar în plan practic consecinţa acestei înţelegeri a mântuirii duce la obligaţia omului de a cunoaşte creaţia. Prin urmare. rezultând impulsul puternic către cunoaşterea raţională şi experimentală a lumii. Max Weber consideră că prin aceste consecinţe protestantismul formează spiritul capitalist modern. Aptitudinile şi calităţile personale sunt daruri dumnezeieşti ce trebuiesc folosite. rol absolut predestinării. cel care a primit revelaţia Coranului. Protestantismul apare iniţial ca reacţie anticatolică. mântuieşte pe cel care îl alege. voluntare. care refuză existenţa vegetativă. iar omul nu are dreptul de a judeca alegerea aceasta şi nici nu poate impune nimic prin ceea ce face. cunoaşterea ştiinţifică n-ar satisface doar curiozitatea intelectuală. În centru. Din punct de vedere dogmatic. ci este destinată organizării riguroase logic şi eficiente a acţiunilor în vederea obţinerii unui maxim de profit. trebuinţe sau capricii individuale.119 însuşi liberul arbitru personal este predestinat. refuză tradiţia. Obligaţiile credinciosului: participarea în războiul sfânt pentru răspândirea credinţei (care a permis unitatea culturală a lumii turco-arabe şi înlăturarea credinţelor mitice locale). calvină şi anglicană. ceea ce favorizează dirijismul instituţional strict şi. în schimb. se află figura proorocului Mohamed (570-632). componentele mitico-magice şi fastul ritual. ci implică datoria morală de a le re-investi (capitaliza) spre a fi multiplicate. modelarea unei individualităţi egocentrice. efectuarea celor cinci rugăciuni zilnice cu faţa . Relaţia credinciosului cu Dumnezeu este fundamentată mai ales pe teamă şi supunere necondiţionată. practica indulgenţelor. Rezultatele muncii nu sunt destinate să satisfacă plăceri. propune revenirea la Biblie pentru a-i descoperi sensurile iniţiale şi învăţături protestantismul pentru un viaţă. aducând astfel un imn de slavă lui Dumnezeu. într-un alt plan. de aici.

este lumina luminilor. plurale. vremelnicie. imperfecte. mozaism). suficientă. Brahmanismul structurează înţelegerea universului şi a omului pe baza paralelei dintre două cupluri categoriale: Brahman .adică iluzie. sieşi. îşi schimbă sensibil funcţiile socio-culturale. ajutarea săracilor şi bolnavilor. constituind împreună cu Vişnu . Brahman este existenţa nemanifestată. În religiile salvării (creştinism. acalitativă. Brahman este o divinitate impersonală. păstrătorul . islamism. miza credinţei fiind redobândirea adevăratei firi. lumea. Maya desemnează nivelul realităţilor concrete. Lumea şi viaţa sunt Maya . În islamism. Religiile de tipul brahmanismului şi budismului sunt centrate nu pe ideea eliberării de păcat.principiul ordinii.120 către Mecca. cele trei zile de Bairam. printr-un joc magic cu iluzia pentru propria sa satisfacţie. spiritul universal. căzută din starea paradisiacă. o energie centripetă. omul este considerat ca fiinţă păcătoasă. o substanţă spirituală acorporală. sărbătorirea Ramadanului. Această divinitate impersonală a creat lumea în mod gratuit. fiind Maya. părelnicie. fenomenice. Prin urmare. este formată exclusiv din realităţi aparente. Brahma este însuşi principiul creator. originară. instabile care nu-şi au temeiul în ele însele. suflet şi voinţă a universului. transplantate în mediul islamic. abstractă. de providenţă europeană. Micile lipsuri personale nu-l pot coborî mai mult pe om în faţa lui Allah. omul este considerat ca nimicnicie în raport cu singura putere voluntară. De maximă importanţă pentru musulman este apartenenţa sa la comunitatea căreia i se devotează. este divinitatea începutului creaţiei. absolutul cosmic din care fiecare fiinţă posedă o părticică numită Atman (sufletul individual). ci numai în faţa comunităţii omeneşti în care individul se integrează. inconsistente. Brahman este autoexistentul. cauză şi scop a tot ceea ce există. Islamismul structurează viaţa familială şi acţiunea politică. Brahma.Maya. Nirvana . Trebuie precizat că "iluzie" înseamnă aici nimicnicie. temeiul existenţei reale şi posibile. omul este liber să întreprindă orice cu condiţia păstrării aparenţelor sociale. cel puţin un pelerinaj la Mecca.Samsara .şi cu . cea a lui Allah. provenind din Brahman. Sacrificiul personal pentru Islam conduce automat la mântuire. Statul şi instituţiile. ci pe aceea a eliberării de suferinţă prin şi pentru obţinerea desăvârşirii personale.

se referă întotdeauna la sfera posibilului înlăuntrul căreia se desfăşoară viaţa omului. prin ascetism. adică stingerea absolută. Prin Samsara. ceea ce trebuie îndeplinit. analogă stării omului înainte de păcat în creştinism. Tot din Brahman decurg şi karma. karma este principiul cauzalităţii energetice a vieţii. Brahma.prin ceea ce nu este. porneşte de la premisa că oamenii sunt egali în suferinţă. în sens metafizic. Vişnu. neverbalizată.a.prin ceea ce este. având şanse egale de reuşită. pe căi mistice sau prin magie. dharma şi mokşa. istoriei şi existenţei sunt de asemenea codificate în . Prin definiţie. poate fi descrisă doar ca opusul absolut al stării de Samsarei (deci: repaos absolut. În sens mitic. în dinamica perpetuă. Nirvana este sfârşitul Samsarei. Mokşa este însăşi eliberarea de suferinţă spre care se înaintează prin cunoaştere. al dezordinii. iar eliberarea din acest ciclu alienant pentru materia spirituală este chiar ultima reîncarnare care conduce obligatoriu la desăvârşire. Nirvana se referă la o stare spirituală. Şiva sunt principii explicative pentru totalitatea lumii aparente.d. Realităţile lumii. deoarece este vorba de o reînviere întru suferinţă. Acest ciclu este mecanismul pierderii sufletului în şi acoperirea sa de către aparenţele lumii şi vieţii. indiferent pe ce treaptă a societăţii sau a sfinţeniei se va regăsi individul. în schimb.energia centrifugă. ca un sistem de alternative eligibile. Însă.a. paradisiacă. ci în termeni negativi . Samsara descrie ciclul reînvierilor ce alcătuiesc peregrinarea sufletului prin lumea concretă sub forma încarnărilor succesive. Budismul. karma exclude fatalitatea.). morţile sunt aparente şi există marea spaimă faţă de reîncarnările viitoare. principiul distrugător. haosului triada brahmanică. adică din Brahman. nu poate fi acceptată deci definirea ei în termeni pozitivi . Brahmanismul .ca religie de castă .121 Şiva . beatitudine veşnică ş. reînvierea este regula generală a existenţei sufletelor desprinse din Sufletul Universal.m.legea este datoria. în număr limitat sau nelimitat. sufletul devine prizonierul Mayei. de care se pot elibera prin propriul efort. în afara existenţei nemijlocite. Nirvana poate fi interpretată ca o stare originară. Spre deosebire de conceptul european de "destin".apreciază că omul este suficient de slab şi de aceea trebuie ajutat de sacerodoţi pentru a se elibera de suferinţă. tehnici psiho-somatice ş. Întotdeauna Samsara înseamnă suferinţă. Dharma .

este vorba de alte modele. distrugerea dorinţei). dorinţă şi senzualitate. cel al căii înguste (vehicol mic). concentrarea şi înţelepciunea) aparţin vieţii sfinte. Cele cinci virtuţi care stau la baza acestei căi spre mântuire (credinţa. nici cu beatitudinea raiului creştin. Budda nu este o zeitate. anularea stimulilor interni şi externi. viaţa dreaptă. Calea credinţei anulează setea de viaţă. cuvântul drept. Dumnezeu este imanent lumii. Denumirile vizează pur şi simplu gradul de permisivitate prin care se obţine eliberarea de suferinţă. dizolvându-se în Brahman (absolutul cosmic). acţiunea. "iluminatul". ceea ce permite desăvârşirea spirituală. adică stingerea absolută. bărbăţia ca tenacitate a voinţei. sfântul a trecut cele trei praguri (porţi) ale eliberării (vacuitatea adică experimentarea golului. se dezindividualizează. Astfel se atinge starea de absenţă a suferinţei în Nirvana. eforturile. conceperea divinităţii fiind diferită de cea a gândirii europene din punctul de vedere al cărei cele două religii asiatice au fost catalogate deseori drept "atee". progresivă de Maya prin sustragere de la aparenţele amăgitoare ale lumii. calea spre desăvârşirea individuală. atenţia. Suferinţa provine din dorinţe şi plăceri. În Budism. simulacre culturale ale absolutului. Trecerea în Nirvana este trecerea de la existenţa manifestată la cea nemanifestată. este doar o stare spirituală absolută. absenţa semnelor prin vidarea conştiinţei de conţinuturi concrete. din ataşamentul omului faţă de lumea concretă. curmarea efectivă a suferinţei urmând calea cu opt răspântii: credinţa dreaptă. În fapt. Atunci când sufletul individual atinge desăvârşirea. sursa suferinţei se află în ataşamentul faţă de viaţa şi de realitatea concretă. posibilitatea eliberării de suferinţă. "înţeleptul". deci în ignoranţă. Această suprimare voluntară a suferinţei nu se confundă nici cu fericirea. ca şi în Brahmanism. aspiraţia. gândirea. s-a dezvoltat în sudul . Calea credinţei este cea prin care se realizează desolidarizarea sistematică. Budismul s-a despărţit pe parcursul răspândirii şi dezvoltării sale în două curente majore: Hinayana şi Mahayana. Învăţătura lui susţine următoarea înlănţuire logică ce face posibilă mântuirea individuală: există suferinţă. fără Dumnezeu. ci "trezitul". concentrarea. posesorul revelaţiei adevărurilor fundamentale.122 termenii suferinţei. Budismul Hinayana.

ca şi curentul Zen. Dao. neantul ce nu poate fi caracterizat spaţio-temporal. aflate în conflict permanent. Prin dedublare. Cu ajutorul cuplului YinYang. Dao se . iar atingerea stării de iluminare depinde doar de efortul fiecăruia. nenumitul. principiul unităţii universale. dar cuprinde în veşnicie toate posibilităţile. stratul mumelor. putem face inteligibil plinul. (cereşti şi terestre). devin active numai atunci când intervine Dao în ipostaza fenomenică: Yin şi Yang se manifestă ca sufluri vitale. pune accent pe prozelitism. deci are nevoie de preoţi pentru a se elibera de suferinţă. Yin şi Yang sunt principii inerte prin ele însele. incomprehensibilul. al Marelui vehicol sau "Calea largă". Este refuzată mitizarea sau zeificarea lui Buddha. Printr-un proces asemănător apare şi Lamaismul. Această tendinţă este puternic conservativă. Dao este însăşi taina: existenţa ca mister. Dao este golul. acesta fiind învăţătorul. obârşia. în şi prin care Dao devine activ în ordinea lumii concrete.principiul activ şi cel pasiv ce se află la toate nivelurile existenţei. înţelepciunea cosmică. existenţa manifestată. realitatea primă. Budismul Mahayana. nimicul. Ca şi în Brahmanism. dar în acelaşi timp există în unitate. bazate pe iniţiere. Fiecare om este un Budda posibil.123 Indiei. Ca esenţă a universului. în comunităţi mici. nemuritorul. virtualităţile. realitatea originară. modelul exemplar ce exprimă un maximum de performanţă la care poate avea acces un om. cu structuri instituţionale. În confucianism. matricea tuturor virtualităţilor. se vrea o religie de masă. Această ramură a budismului valorifică tendinţe mitico-magice existente în spaţiul cultural în care s-a dezvoltat o divinizare a figurii lui Budda. în spaţii geografice şi culturale diferite. principiul ultim al existenţei. îşi propune să urmeze cât mai fidel calea descrisă de Budda însuşi. Yin şi Yang sunt complementare . Dao este receptat în daoism preponderent ca principiu feminin. ar putea fi parţial explicitată prin: calea. rezultă cele două principii: Yin (feminin) şi Yang (masculin). termenul central al învăţăturii lui Tao-Tzî. incomensurabilul. fiind astfel identificat cu unitatea primordială. iar Dao ca energie mediană. omul este considerat slab. Dao este principiul spiritual al lumii. nedefinitul. închise. Cele două principii sunt contrarii. drumul. inexprimabilul. preponderenţa este acordată principiului masculin (tian=cerul). cu tendinţa de excludere reciprocă.

Dezechilibrele. Yin nu îşi este suficient sieşi. se datorează unei insuficienţe: fie de Yin. în poezie. Este chiar golul care produce tensiuni interioare. golul care dă pregnanţă simbolurilor. este evident că numai oamenii care au o stare de nemulţumire faţă de ei înşişi crează. metalul şi apa. şi îşi interiorizează yangul ca pe un gol. omul se află în centru. Dao ca energie mediană. fie de Yang. Yin se combină cu Yang în opt triade. cinci organe vitale şi cinci gusturi principale. vidul. ca pe o absenţă. nediferenţiată.aer. se starea de masculinizează şi Yin şi Yang naşte se insuficienţă femininul masculinul feminizează. tensională. Golul nu este simplă absenţă.124 referă la starea de insuficienţă interioară pe care fiecare principiu o resimte în raport cu sine. Aceste energii nu sunt substanţe materiale. Activismul lui Dao este prezent prin cele cinci energii cosmice. de legătură între Yin şi Yang. Absenţa activă este producătoare de realitate. Cele cinci energii prin care Dao devine activ în ordinea lumii ocurente pot fi structurate astfel: Yin . splină. Dao este principiul de unitate. Deci rostul omului este de a se integra în ordinea Cerului şi a Pământului. Celor cinci energii. Yin şi Yang în transformare caracterizează cosmosul. face ca fiecare dintre cele două principii să tindă către contrariul său. Yangul faţă de Yin. întrucât generează evoluţia. nu ceea ce se spune are semnificaţie. De pildă. existenţa manifestată. şi cele cinci puncte cardinale. acid. patru anotimpuri. principiul lipsit de calităţi sensibile. ci este un gol activ. Lor le corespund cele patru anotimpuri. Modelul este complet atunci când se combină câte două triade. pe baza cărora se pot face previziuni. Dao este însuşi nedesluşitul. istoria şi fiziologia omului deopotrivă. lipsă. pământul. verde. atitudinile exagerate. este o absenţă activă. primăvară. rezultând şaizeci şi patru de combinaţii explicate în "Cartea transformărilor". tind către ceva. Codul Yin-Yang citeşte universul ca şi fiinţa umană. . La fel. bolile etc. Dao în stare fenomenică se referă la energiile mediane. productiv. focul. care închide toate virtualităţile. La scară cosmică. ci principii vitale. puncte cardinale le corespund cele cinci culori. Yang . ci ceea ce se sugerează. în corespondenţele energii-anotimpuri-puncte alcătuiesc o unitate complementaritatea: cardinale-culori-organe-gusturi.foc. est. nediferenţiatul. sau puteri: lemnul.

nord.metal. a tehnicilor psihosomatice. energia cosmică. ceea ce se poate realiza cu ajutorul ritualurilor şi. în afară de "bine" şi "rău". Urmează contopirea spiritului individual cu Dao. adică de a te supune cerului şi pământului. Adevăratul înţelept nu operează cu polarităţi valorice (bine-rău. iar în confucianism ca principiu masculin. cel care urmează calea lui Dao trebuie. se afirmă integrarea şi familiaritatea omului cu tot ceea ce îl înconjoară. conform unui principiu unitar. norme. plămâni. exigenţa de a reproduce la scară microcosmică ordinea. Aceasta presupune stăpânirea afectelor. obsedată de nemurire prin căutarea echilibrului dintre cele cinci principii. tehnica vlăstarului) urmăreşte în principal apărarea şi urmărirea manipularea mişcărilor adversarului. Tian. sărat. o lucidă cunoaştere de sine astfel încât să devii autonom în raport cu tine însuţi şi cu mediul. trădează adevărul. În ambele cazuri.pământ. rezultând o hiperenergizare a primului. reprimarea bucuriei şi a întristării deopotrivă. negru. alb. De aici nevoia. ordinea cosmică prefigurează o corespondenţă asiatică a noţiunii de Logos grecesc. mai ales. de convenţiile colective. ar fi "Ren" . ceea ce nu conduce la pasivitate. de fapt să se abţină de la acţiune. dulce. Ierarhia moralei acţionează astfel fără polarităţi. Yin . şi simplifică.apă. ci la distanţarea afectivă şi mentală până la a fi neutri faţă de propriile acte şi de consecinţele lor. vară. Această matrice reprezintă de fapt un instrument ajutător de interpretare a evoluţiei la scară cosmică şi individuală. roşu. vest. centru (om). Yin . este evident mai ales în Confucianism. cerul. meritul. Yang . Este conceput în Daoism ca principiu feminin. galben. amar. Contactul cu Dao are ca primă fază depăşirea egoismelor. Al treilea termen. ficat. mditaţie şi hrană. Accentul pus pe convenţii. în care Dao e interpretat în termenii unei religii pragmatice ce are ca valori fundamentale: cinstea. aplicată în tacticile de război (tactica apei. devotamentul. Conform acestei idei de ordine.omenia. Acestea ţin mai mult de etichetă (rit).125 sud. Se aplică în medicina chineză. iarnă. asumarea neostentativă şi demnă a calităţii de om ca experienţă interioară. acru. Idealul rămâne nonacţiunea. cinstit-necinstit). rinichi. a instinctului de autoconservare. Nonacţiunea (teoria golului) este cea mai eficientă strategie de existenţă. . tradiţie. inimă. toamnă. nobleţea.

comportamentul ascetic. 5. spontană. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Construiţi/elaboraţi un eseu de maximum patru pagini în care prezentaţi punctul dvs. personale. caracterizată prin tensiuni. profetul . de vedere cu privire la modul în care credinţa religioasă influenţează comportamentul economic. de obicei. Editura Humanitas. un lider profesionist. în acest caz. deci credinţa de tip mistic. 3. bazată pe convingere. convenţiile. Nu întâmplător. puteţi avea ca punct de pornire şi sistem de referinţă ideile lui Max Weber: Etica protestantă şi spiritul capitalismului. din comunităţile arhaice. preotul. 4.sunt personaje ale unei credinţe de tip mistic. În general. Bibliografie . profundă. angajat într-o instituţie prin care se propagă structura dogmatică şi consecinţele morale ale unei religii în comunităţi structurate psiho-social şi atitudinal. Aceste evaluări confucianiste au stat la temelia constituirii instituţiilor şi a birocraţiei imperiale (confucianiştii au acelaşi rol ca şi protestanţii în creştinism). putem întâlni următoarele tipuri de credinţă: fixarea afectivă nereflectată. aici contează charisma. componenţa charismatică. bazat pe convingere şi devoţiune intens personalizată. credinţa fixată pe adoraţia obiectului religios. În cazul al doilea. este vorba de o experienţă religioasă bazată pe exteriorizare.126 corectitudinea. 2007. incertitudini. rutina socială. În primul caz. un fel de integrare conformistă. Ca tipologie umană. Lucrare de verificare Vor fi formulate subiecte cu privire la structura dogmatică a unor mari religii şi asupra modului în care credinţa religioasă influenţează comportamentele umane. Se poate vorbi de o religie a ritualului şi de o religie experimentată individual. este vorba de asumarea unei căi unice. căutări. În general. accentul cade pe religia de ritual şi pe componente care pot eşua în rutină întrucât sunt strict obligatorii. aceste formule de religiozitate apar în modele culturale ca: vrăjitorul. acest tip de credinţă este îmbinat cu conţinuturi profane. dovadă a respectului faţă de ritualuri. nivelul angajării interioare. sfântul. religia se manifestă (şi poate fi analizată) la două niveluri: obişnuinţele. adică instanţele valorico-normative. obţinută prin socializare.

Obiective 2. Kant. Editura ALL. Th. I-XVIII (Introducere în teoria virtuţii). (coord. pp. Nagel. Imm.5. Editura ASE. Binele moral 2.4. Normele morale şi convingerea morală 2. Oare ce înseamnă toate astea?. 555-608. Sacrul. 52-65. Tipuri de concepţii morale 2. 3.3. Tematizări contemporane. Oradea. Editura Antaios. 4.127 1. Rudolf.. Continutul unităţii de învăţare 2. capitolul Principiile metafizice ale teoriei virtuţilor.1. Bucureşti 2010. Bioetica 2. 1992.. Succesul. fericirea şi sensului vieţii 2. Bucureşti. Editura Dacia. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V: VALORI ŞI TEORII MORALE Cuprins: 1. Otto. Macoviciuc. pp.6. V. Cluj-Napoca. Metafizica moravurilor.2. Filosofie. Etica lui Robert Misrahi . 2004. 203-238.). 2. pp.

Ea presupune întotdeauna polarizarea şi ierarhizarea realităţilor imediate a căror existenţă este pur şi simplu lipsită de atribute valorice intrinseci. dorinţe umane.1. ci constituie o sferă ideală. numai prin raportare la sfera trebuinţei umane apar diferenţe de rang şi raporturi de opoziţie între diferitele ipostaze ale realităţii: sunt considerate valori pozitive acele acte. preferate. obiecte. Valorile morale exprimă aspiraţii validate social. Valorile.128 2. Deseori însă acestea nu . comportamente demne de stimă. aspiraţii. Continutul unităţii de învăţare 2. norme. ca rezultate ale actelor de valorizare. înţelesuri. 4. Lucrurile nu sunt nici bune. 6. comportamente etc. Concepţiile şi codurile morale prefigurează criterii şi modele valorice. Gandirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrare de verificare Bibliografie 3. sensuri pe care le atribuim anumitor persoane. 1. 5.Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. Simbolurile comportamentale. Valorizarea constă în precizarea unor preferinţe. nici frumoase. Tipuri de concepţii morale Morala cuprinde valori. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de valoare morală problematica fundamentelor moralei diferitele tipuri de teorii morale diverse accepţiuni ale ideii de bine raportul dintre normele morale şi comportamentul moral 2. adică ceea ce o societate consideră dezirabil: semnificaţii. comportamente sau acţiuni. nu au prezenţă nemijlocită. care.7. nici rele. nevoi. Actele de valorizare presupun totdeauna raportarea realităţii înconjurătoare la anumite trebuinţe. tipuri ideale şi modele exemplare prin care se urmăreşte reglementarea raporturilor interumane. nici urâte. etichete. exigenţele şi normele morale exprimă conţinuturi valorice propuse spre realizare. etaloane ale omenescului ce se impun ca exigenţe în faţa actelor imediate. căutate şi dorite. prin însuşirile lor concrete satisfac trebuinţele umane şi de aceea sunt preţuite.

interese mărunte. de pregătirea generală şi de specialitate. Ele introduc autoconstrângeri tuturor reacţiilor psihosociale. rang social. miza acestei puteri constă în special în ocuparea instituţiilor . de dominaţie. energiile (indiferent de modul său concret de a şi le manifesta) pentru a obţine avantaje. pentru a produce avantaje posesorilor (avere. tendinţe. forţa poate fi concepută ca un capital (în sens larg). refuză orice restricţii. Mihail Ralea constată că orice putere se supune "efectului de pantă". instincte de autoconservare.acele puncte strategice din care pot fi luate decizii menite să declanşeze procesele psihosociale pe termen mediu sau lung. partide). elite ale puterii publice. Forţa. de erudiţie.procură privilegii şi prestigiu posesorilor ei (indivizi. tot în acest domeniu intră şi elitele de influenţă care justifică. Prin aceasta disciplinează şi orientează. Morala urmăreşte . devenind imperialistă. succes. dincolo de ereditatea biosomatică.. În mod nemijlocit. popularitate. prin ea însăşi. la nivel de individualităţi şi/sau grupuri au tendinţa de a se manifesta ca raporturi de forţă.Mihai Ralea): forţa fizică . adică tinde spre o afirmare cât mai energică şi dominatoare. raporturile dintre oameni.129 se mulţumesc să recomande. care este investit nemijlocit în acte cotidiene. fac credibile măsurile luate de posesorii autorităţii publice. puterea culturală (dată de aptitudinile intelectuale. Fiecare ins sau grup tinde să-şi afirme puterile. investesc cu sens energiile instinctuale şi psihice. puterea economică (dată de proprietatea individuală ce conferă insului în cauză avantajele existenţiale faţă de ceilalţi). calificându-le ca vicii. eficienţă.căreia. deci operează în plan psihosocial. puterea politică . făcând posibilă convieţuirea interumană. Codurile valorico-normative sunt acele convenţii prin care o colectivitate îşi formulează şi îşi construieşte idealurile. Raporturile de forţă intervin ori de câte ori comportamentele omeneşti se lasă stăpânite de înclinaţii. egoism. în raporturile cu ceilalţi. forţa psihică (tăria de caracter. defecte personale. tiranică. În toate ipostazele ei. Orice morală respinge din principiu cultul forţei şi egoismul. i se poate ataşa tehnica. experienţă profesională). succes).. Se pot deosebi mai multe tipuri de forţă (cf. voinţa. puterea talentului şi/sau a frumuseţii. "este necesar ca să". capacitatea de autocontrol). ci formulează imperative: "trebuie să".

refuzându-i ipostază sentimentală: iubeşti şi respecţi în primul rând calitatea de om (omenescul) din tine însuţi şi în semenul tău. Datorită acestor neajunsuri. Moralele hedoniste consideră că impulsul. instinctului de conservare. norme. sentimentele morale (emoţii. întrajutorare. modele. Moralele care presupun că viaţa de relaţie se bazează pe spontaneitate sufletească şi spirit comunitar riscă să transforme sentimentele morale în criterii de validare morală. dar valoarea morală a acestor acte nu depinde de participarea sufletească. De aceea. Urmând analizele lui Mihail Ralea. corecţia expansiunii forţei. compasiune. Dragostea faţă de umanitate este imboldul sufletesc pentru a participa efectiv la ceea ce este sacru în fiecare om. Întemeierea valorii morale este făcută diferit de la o concepţie morală la alta. Prin integrarea socială se obţine o stare de securitate interioară alături de avantajele civilizatorii. generozitate. simpatia iubirea poate fi interesată. legitimate prin tradiţie. În general. ruşine). în moralele simpatiei există riscul unor confuzii: compasiunea poate fi simulată. impulsul spre a fi util celuilalt. În categoria moralelor fundamentate pe simpatie se înscriu viziunile morale arhaice. în care raporturile dintre oameni sunt directe. din societăţile tradiţionale. arătând ce şi cum trebuie făcut pentru ca prin acţiunile noastre să fim demni de calitatea de om. a satisfacţiei. jenă. într-un iar. stări de spirit) însoţesc actele morale. într-o asemenea viziune asupra moralei. răsturnarea raporturilor de forţe dintre oameni. Morala cultivă componenta umană a vieţii. sursa valorilor morale se află în căutarea plăcerii. întotdeauna.130 sistematic. moralele religioase transformă semenului imperativ. codurile morale se deosebesc între ele prin modul în care înţeleg autenticitatea umană şi propun anumite conţinuturi ca fundamente ale oricăror gesturi umane. este preferenţială simpla şi conjuncturală. pe atracţia reciprocă. afecte. Accentul cade pe firescul întâmpinării omului de către om. milă. resemnificarea conduitelor prin apel la idealuri. Moralele simpatiei identifică sursa vieţii morale în ataşamentul spontan al omului faţă de semenul său. Deschiderea omului către semeni se datorează. Aceste sisteme morale apreciază că . putem sugera o tipologie generală. iubirea omenescului din celălalt. de obicei. iar imperativele sunt implicite (multe acte nu sunt făcute din teamă.

Mai mult: ca trăire. consideră că scopul vieţii constă în căutarea fericirii. fericirea include totdeauna sentimentul unei fragilităţi. nedeterminată. devărata modestie ar consta în a-ţi cunoaşte în mod lucid valoarea şi a ţi-o afirma fără . Practicarea virtuţilor este calea prin care omul îşi împlineşte adevărata sa natură: descoperă. Aristotel concepea fericirea nu ca stare.este acea starea în care majoritatea trebuinţelor noastre sau măcar cele mai importante dintre ele sunt satisfăcute la maximum. De exemplu. pe o durată cât mai îndelungată. Moralele eudemoniste. în prelungirea celor hedoniste. ca ideal. din prea mult sau prea puţin. inconsistente. plăcere şi bucurie. În acest sens. de aceea. facem abstracţie de toate sursele lăuntrice perturbatoare şi din afară.131 tot ceea ce ţine de natura umană poate fi sursă de fericire. înţelepciunea. în mod sistematic. Riscul este de a reduce satisfacţia interioară la simple plăceri întâmplătoare. nelinişti. Atunci când avem certitudinea unor rezultate aşteptate şi a unor satisfacţii. măsura. adică este justa măsură dintre exces şi insuficienţă. chiar şi viciile practicate cu măsură putând fi considerate virtuţi. Ea este o consecinţă psihologico-spirituală ce se ataşează neprogramat acţiunilor în şi prin care urmărim scopuri şi valori de o cu totul altă natură. epicureismul recomandă cumpătarea. Viciul rezultă dintr-un exces sau o lipsă. fericirea nu poate fi atinsă. Deci. situaţia de fericire există numai atât timp cât este prezentă intuiţia. Spiritul introduce restricţii pentru zestrea temperamentală şi biologică. astfel încât atenţia noastră să fie fixată numai asupra acelor stimuli care produc satisfacţie. Înţeleasă în aceşti termeni. fericirea nu poate fi considerată scop expres al vieţii şi al actelor noastre. Fericirea. fericirea constă într-o satisfacţie interioară maximă. Virtutea este o cale de mijloc. ci ca una din activităţile sufletului conformă cu virtutea. Totuşi. omul nu trebuie să-şi inhibe nici o pornire. îşi asumă şi elaborează calitatea de om care este o sarcină individuală. care este posibilă numai dacă suspendăm simţul critic. fericirea se autosuspendă. întrucât se face abstracţie. Excesul de virtute (obsesia permanentă de a fi virtuos) este un mare viciu. intenţia şi/sau consţiinţa provizoratului. Ca stare reală. incertitudini. de limitele fiinţei umane şi de sursele suferinţei. a evidenţei că sursele fericirii sunt mult mai puţine decât cele ale nefericirii şi ale suferinţei.

ca şi umilinţa . din excesul de vitalitate. Cultura intenţionează să disciplineze şi să domesticească instincte şi puteri bio-psihice. obişnuinţe. Orgoliul. adică egalitarismul uman. curajul nu exclude temerea în faţa pericolului. mai ales în societatea modernă. morala tinde spre uniformizarea fiinţei umane. Această morală convine gloatei. lipsa de probleme spirituale. Moralele vitaliste consideră că adevăratele valori umane rezultă firesc. mitul egalizării şanselor şi decretarea egalităţii totale în drepturi. indistincţia. calităţi şi defecte psihologice.132 ostentaţie. virtutea morală este urmărită printr-o luptă totală a raţiunii împotriva instinctelor şi a unor predispoziţii psihologice a căror extirpare era dorită. s-a impus morala sclavilor. devitalizare a fiinţei umane prin dispreţul surselor de putere prin care viaţa poate fi afirmată. Moralele virtuţii pleacă de la consideraţia că virtutea este identică cu înţelepciunea practică. goana după confort şi plăcere.opusul la fel de excesiv al orgoliului . adică solicită integrarea în şabloane. Morala. spontan. Rezultatul constă în generalizarea unui tip uman mediocru. întemeiază anumite stiluri de viaţă.sunt vicii. Nietzsche considera cultul virtuţii din filosofia antică greacă drept sursă de castrare a omului. ca exces al iubirii de sine. În acest sens. dorinţe. refuzul suferinţelor fireşti. Cumpănirea excesivă poate produce omul fals înţelept. Se urmăreşte valorificarea tuturor surselor de energie umană. Curajul este calea de mijloc dintre simpla temeritate şi frică sau laşitate. întrucât elimină individualitatea strictă a omului. De aceea. mediocritatea ca etalon social. La antici. ci o include. Astfel virtuţile pot fi simulate. Morala este întotdeauna constituită din convenţii colective dotate cu judecăţi justificative care motivează. de pildă. însă comportă şi neajunsuri. Nietzsche considera că sistemele morale sunt benefice doar în măsura în care impun fiecărui om o disciplină a voinţei. . gustul mediu. turmei. în opinia lui Nietzsche comportă riscul de a devitaliza interiorul uman. Din acest motiv. Moralele sunt viciate din principiu. Ea are ca scop domesticirea instinctelor umane. deprinderi menite să aducă oamenii la acelaşi numitor. îi cer renunţări şi fac abstracţie de inegalitatea funciară dintre indivizi. Din aceste motive. eşuând în mediocritate. curajul presupune o justă evaluare a consecinţelor ce rezultă din riscul asumat.

Elanul vital tinde spre afirmarea de sine. instinctul de autoconservare. întotdeauna individualizată. Aceasta generează egoismul care este sursa tuturor . În viziunea lui Nietzsche.adevărata morală este cea de stăpân. spre progres interior şi creativitate. Morala de stăpân vizează depăşirea mediocrităţii curente prin idealul supraomului. Însă . adică ultraomul. Schopenhauer aprecia că viaţa omului afirmă. indecisă. Mai mult. omul este o fiinţă neîncheiată. la Nietzsche. supraomul îşi refuză sentimentalismele uzuale (precum mila. justificarile. ci ceea ce îmbogăţeşte viaţa. De fapt. structurate în jurul voinţei de afirmare. aspiranţia măruntă. În şi prin acestea energiile interioare tind spre afirmarea vieţii. este un aristocrat al spiritului. dincolo de scopuri şi motivaţii.133 vlăguirea energiilor vitale. se află adevărata experienţă a umanului. motivele şi scopurile noastre nu ar exprima fidel actele pe care le întreprindem. un proiect umanist: este omul adevărat. supraomul aparţine unei elite. Nietzsche consideră că este valoros din punct de vedere moral nu ceea ce indică o etichetă socială. tragicul şi suferinţele nu trebuie extirpate. impulsurile unei forţe obscure: voinţa de a fi. cu o voinţă puternică şi aspră. luând chiar forma voinţei de putere . o afirmă ca valoare personală. acceptând în schimb riscul total al risipei de energie şi viaţă prin care omul se produce pe sine însuşi. la nivelul valorilor şi normelor. De aceea.consideră Nietzsche . ele sunt simple simptome verbale ale unor impulsuri nonconştiente. justificativ ale moralei curente. aflându-se dincolo de convenţiile colective confortabile despre bine şi rău. este omul aflat dincolo de mediocritatea contemporanilor. indecizia. având mize înalte şi capacitatea de a-şi asuma toate riscurile reale şi posibile. Supraomul este. care îşi asumă omenescul drept sarcină personală. morala supraomului refuzând precauţia. deoarece formează cu adevărat interiorul uman şi sunt obstacole care obligă voinţa şi viaţa la probe cu adevărat semnificative. Dincolo de ierarhiile convenţionale. Dacă moralele obişnuite exprimă.în sens larg. Putem spune că însuşirea de om este un risc permanent. Adevărata morală tinde spre afirmarea vieţii. omul nobil. Moralele voluntariste consideră că temelia actelor noastre se află în energii inconştiente. autojustificarea) care sunt semne de slăbiciune. omul care urmează omului actual.

spune Schopenhauer. în sensul că respectă anumite norme şi valori. Societatea pare a fi constituită din indivizi izolaţi. Maxima oricărei morale constă în a nu face răul cu bună ştiinţă. Moralele absurdului definesc epocile de criză: dizolvarea codurilor sociale. o primă instanţă morală este dată de structurile juridice. Adevărata morală este calitativ altceva. tradiţionale. anume practicarea dezinteresată a unor virtuţi. sentimentul incomunicabilităţii dintre oameni. necesitatea integrării sociale. criza de identitate. Ca atare. începutul oricărei morale se află în milă şi compătimire. Deci. omul este o fiinţă dincolo de aprecierile morale. morala trebuie să corecteze egoismul biopsihic şi să aducă în prim plan instinctele altruiste (care ţin tot de instinctul de autoconservare). ca o devoţiuni în numele semenului. este integrat spontan şi profund în modele şi simboluri. sentimentul şi conştiinţa absurdului.134 conflictelor umane: acolo unde domină egoismul şi instinctul personal de autoconservare. disperările tragice. rebelă la aprecierile morale de rutină. deci atomară (atomizată). care se aseamănă şi sunt interşanjabili. Moralele imperativiste pun accent pe datorie. constituite din indivizi aflaţi în solidaritate totală. Absenţa codurilor colective nu justifică însă dezorganizarea şi absenţa responsabilităţii. un asemenea tip de morală afirmă Kant. şi a-ţi ajuta semenul pe cât îţi stă în putinţă. Prin natura lui biologică. respectului din partea celorlalţi. obligaţie. Nu contează individualitatea. În epoca modernă. De aceea. Aceste morale sunt individualiste. deoarece pun în pericol coeziunea colectivă. convieţuirea şi supravieţuirea sunt imposibile. câştigarea preţuirii. Moralitatea este resimţită mai ales ca obligaţie interioară: din calitatea de om derivă anumite constrângeri astfel încât nu se poate face orice. fiecare membru al grupului este înzestrat cu şi practică întocmai valorile colective. El este . fie pentru că urmăresc prestigiul. oricând sau oricum. Cei mai mulţi oameni sunt morali. Acest tip de morală defineşte societăţile arhaice. teama este un instrument de formare morală. ci fie pentru că le este teamă de consecinţe şi represalii. multe conduite acceptabile din punct de vedere moral au o justificare egoistă (teama de pedeapsă sau interesul propriu). nu pentru că simt o atracţie specială pentru valorile moralei. Abaterile sunt sancţionate dur. În acest sens. prin interdicţii şi sancţiuni. Datorită acţiunii egoismului.

135 preocupat nu să propună norme de conduită. adică o voinţă care îşi dă sieşi legi refuzând orice conţinut ocazional. ci este făcut din datorie. fără a îndrăzni structurarea consecinţelor comportamentale în formula unei etici propriu-zise. teoria sfârşeşte prin a impune doar tipare comportamentale. Este. constată că cea mai bună morală are ca temă voinţa bună. "Ţelul eticii . problematizatoare. emoţii) ca fiind nesemnificativă din punct de vedere moral. Miza este obţinerea fericirii. Morala urmăreşte dezvoltarea omenescului din noi înşine. obtuză la dialog şi complementaritate. iar existenţialismele contemporane s-au mulţumit cu asumarea implicită a temelor morale în cadrele ontologiei umanului. Putem spune că pivotul oricărei reflecţii teoretice asupra realităţilor morale îl constituie fondul interogativ şi destinaţia problematizatoare. În acest sens. Dacă primează construirea în prelungirea unui ethos comunitar. filosofia moralei începe să-şi ia în posesie reflexivă întreaga arie de competenţă. geloasă de obicei faţă de posibilii concurenţi. morala trebuie să pornească de la tratarea omenescului (a calităţii de om) ca valoare supremă. consideră participarea subiectivă (prin trăiri.notează N. sau printr-un apriorism speculativ a unei paradigme imperativiste. personal sau exterior. ca pe un simplu accesoriu. însă voinţa cu adevărat morală îşi formulează principii categorice (adică absolut necesare) şi acţionează în aşa fel încât omul să fie considerat şi tratat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc.Hartmann. adică este un imbold interior în şi prin care omul este consecvent scopurilor supreme. Abia atunci când accentul este pus pe deschiderea unor orizonturi interogative. ci ridicarea lui la deplina . Kant punând accent pe imperativul categoric. ci să explice cum este posibilă viaţa morală. care sunt condiţiile absolut necesare ale oricărei morale. Deci. deci prin idealizarea acestuia. Actul moral nu este doar confirmare a datoriei. un motiv serios pentru care Nietzsche refuză duhul moralizator al concepţiilor morale în numele unei schimbări de paradigmă. Principiile ipotetice sunt cele practicate în mod curent de oameni atunci când există preocupare doar pentru satisfacerea unor dorinţe şi interese personale. aici. sentimente. nu-l constituie punerea sub interdicţie şi închistarea omului într-o schemă. validând conformismul plat şi mediocritatea.

ci experimentată în posibilele ei aşezări.. De aceea. Fiecare e captivul propriilor dihănii. Omul este o fiinţă conştientă de provizoratul condiţiei sale. există o distanţă mult mai mare decât între aceştia şi alte antropoide superioare. adică ipoteză în acelaşi timp provizorie şi definitivă prin care insul inventează şi pune la încercare pe cont propriu marginile omenescului. mai mult o chestiune de orgoliu existenţial decât o împlinire. un imperativ difuz. contradictorii rezistente la orice determinări sumare a fiinţei umane." 156 Premisa unui asemenea demers constă în acceptarea naturii deschise. mai mult o posibilitate decât o certitudine. Exprimarea majoratului intelectual al omului este adevărata informare pe care ea o produce în om (. Morala şi etica sunt dispuse tocmai la punerea în ordine valorică a acestei complexităţi imprevizibile. Edit. în antologia Filosofie contemporană. dar.. căci umanizarea nu poate fi redusă la hominizare. 1996.Garamond.) Ea nu reprezintă formarea vieţii omului peste capul omului. prin implicare în viaţa proprie şi în relaţii cu semenii pândind şansa de a ocoli înserierea. Natura umană este. de pildă.136 maturitate şi capacitatea de răspundere. ci mai degrabă atragerea omului spre formarea liberă a propriei vieţi. în raport cu lumea acceptând misterul ca povară intelectuală. are doar configuraţie pivotală şi nu conţinuturi limpezi. Omul este mereu în curs de instituire şi constituire. Marginile omenescului sunt vagi. Fiecare se percepe ca fiinţă despicată ireversibil şi irezolvabil în ceea ce este (pare sau crede a fi) şi amăgirea plinitătii omeneşti din cel plăsmuit de şi prin experienţe interioare ca menit 156 Nicolai Hartmann. 154. privit mai îndeaproape. Etica: Introducere. Invocându-se aceeaşi imagine despre ce ar trebui să fie omul. chiar confuz. Între Eminescu şi unii contemporani. refuzându-i însă tendinţele dominatoare. iradiere spirituală întru întruchipările rostuirii. Generalitatea speciei mai bine zis genericitatea nu este doar exemplificată. fără a-l preţiu cât merită. Calitatea de om este o sarcină individuală. p. anonimatul. care. texte alese şi comentate de Alexandru Boboc şi Ioan N. dacă nu risipirea fără pricini şi temei. se pot justifica deopotrivă crime şi aspiraţii de îndumnezeire. este nevoit să-şi asume un dezechilibru structural: faţă de sine prin dramatizarea experienţelor interioare. centru de indeteminare şi imprevizibil. .Roşca. în tensiunile cu istoria care îl fascinează şi foloseşte. nivelarea chipului spiritual.

smerenia. suficent sieşi al existenţei. În general. angoasele. întrucât diferenţa specifică a speciei este nefixată definitiv şi proteică sub raport simbolic. cutremurarea ş. ca stări psiho-spirituale însoţitoare speranţa.m. Orice cultură îşi produce ordinea sacrului laic şi/sau religios prin ceea ce Blaga numeşte "iluzionări finaliste". viaţa de relaţie se reduce la simplele reflexe pavloviene. copleşirea. . Marginile de jos ale omenescului asupra cărora se pronunţă psihanaliza şi etologia .sunt încercate în spaţiul de toleranţă al tendinţelor naturale rezistente la încapsulare culturală. care hotărăşte statutul ontologic al teritoriilor meta-umane aflate. disperarea. plăsmuiri culturale ce iniţiază omul în tainele stratului originar. Separaţia calitativă a celor două lumi este fermă: blasfemia care erijează omul în măsură a sacrului. dar nu şi suficientă: ea oferă algoritmul omenescului schiţând nucleul aspiraţiei legitime. autonome. satisfacţia. obiective. nepermisă lipsă activă. mai ales. incoruptibil. adică. a fundamentării condiţiei umane prin recurs la transcedent îngăduie o expansiune a incertitudinii axiologice: îndoiala fără orizont. Eroziunea simbolurilor şi. admiraţia. însă în atingerea nemijlocită cu umanul întrucât îl seduce. întrucât acestea sunt încercate şi dincoace şi dincolo de imperative valorico-normative convenţionale ce râvnesc la stabilirea unei ordini accidentale . morala este trebuincioasă.a. prosternarea. Marginea de sus a rânduielii umane este forţată prin devoţiunea făţă de sacru: orizonturi simbolice.istorice. energizează şi obligă la disciplinarea manifestărilor. absolute. şi sfruntarea insolentă prin care omul îşi atribuie calităţi cu regim sacral atrag pedepse. abia apoi exerciţiul colectiv: fără acest primat funcţional.137 să înlăture marea absenţă. teama. Pentru hotărnicirea acestui spaţiu definibil prin experimetarea omenescului din om. iubirea. Întemeierea mitică şi religioasă a limitelor superioare ale omenescului consfinţeşte certitudini valorice şi. individul fiind numai ceea ce el însuşi face din sine. dar nu-i poate stabili definitiv marginile.d. productivitatea exiatenţială dinspre marginile de sus ale omului este în legătură directă cu profilul valorico-normativ al modelului cultural. Agonia umanului este mai întâi confruntare a individului cu sine însuşi.

O prea mică elaborare a zestrei natural-biologice alimentează gresivitatea. Între cele două hotare difuze ale omenescului . insul este mereu în faţa unei ambiguităţi. mai ales în ipostaza sa morală.a. ale autenticităţii. prin stimularea creativităţii şi a resurselor de autodeterminare individuală. pe de o parte. vlăguite.cel de sus. chiar dacă nu le structurează. seducţii prin care omul îşi încearcă destinul. ademeniri. Suferinţa este experienţa interioară care lămureşte marginile omenescului. adormite într-un cod cultural elementar. iar. produce societăţi anemice.138 Despicarea în biologie şi spiritualitate este sursa unor riscuri de primă instanţă.şi.este potenţial prezent întreg spectrul suferinţei dinspre limite. Dacă nu conştient. mitico-religioase ş. anti-culturale . pe de altă parte. tentaţii. Raţionalizarea morală restrânge şi controlează pluridimensionalitatea proteică a naturii umane. Nu întâmplător cel mai expresiv simbol metafizic al căutării şi ascensiunii omului spre un firesc al condiţiei sale este Golgota. ci doar . eşuând în cultul etichetei comportamentale. Osânda de a îndrăzni să fii este riscul constitutiv al fiinţei umane. fiinţa umană şi societăţile merită a fi înţelese ca un compromis dinamic între logica inimii şi logica interesului. adică să propună vectori axiologici care prin atracţia spontană a subiectivităţii concrete. bucuriile fireşti (în spaţiul median) sau împlinirea plăcerilor (înspre graniţa cu ereditatea bio-psihică). eventual. sigur intuitiv. precarităţi. Spiritualizarea intensă suprimă surse primare de energie. peste realitatea morală care nu aboleşte. prin instituirea unui contact viu al omului cu alternativele nemijlocite de înnobilare sufletească şi spiritualizare a vieţii iniţiază procese de structurare a registrelor omenescului. dezagregarea sau în funcţie de înclinaţia dominantă. le tonifică. duioase. indecizii: până unde este omul şi de unde începe bestia? Sfera instinctuală se infiltrează în articulaţia valorilor morale pe care. le vitalizează. atomizarea. dar mai ales ca însoţitor al ispitirii: încercări. dispuse la tânguire. pre. marcat de paradigme filosofice. ca o justă echilibrare între rezervoarele psihice ce-şi trag seva din solul dispoziţiilor instinctuale şi imperativele autenticităţii formulate de spirit. Filosofia moralei poate doar să încerce. iar cel de jos insinuat în urgenţa conversiunii tensiunii tendinţelor ne-. De aceea. Calitatea de om este mai totdeauna riscată sub semnul ispitei spre a obţine satisfacţii valorice (la marginea superioară).

. adică ceea ce nu cade sub incidenţa unei aprecieri morale.îngâmfare. Binele moral Valorile (şi non-valorile) morale se referă la persoane şi acte. "moral" "imoral". filosofia moralei schiţează articulaţiile valorice şi finalitatea simbolică a riscului de a fi om. într-un sens mai restrâns.) desemnăm ceea ce este (sau poate fi) valoros şi. la polul opus. în sistemul acestor categorii. Spaţiile de manifestare umană sunt acoperite prin distincţia dintre "moral" care se referă la tot ceea ce este susceptibil de calificare/valorizare dintr-un punct de vedere moral. ca ceva neutru şi indiferent la valorizare. dincolo de utopii. p. 2. 157 Hans Jonas. 193. se situează dincolo de sfera moralităţii în afara acesteia. la un alt nivel. prin conţinuturile cu care sunt investite cele două polarizări "moral" . De fapt. Le Principe responsabilité.2. şi atunci deprindem experienţa sfinţilor şi a monştrilor umanităţii" . 1995. Binele ocupă un loc aparte. intenţii. Ed.139 ocoleşte sau re-semnifică sursele de indeterminare. Se poate spune că "ceea ce este aproape univoc. fiind posibilă oricând întâlnirea sau convergenţa insului cu insul şi cu sine insuşi. şi "amoral". utopie. adică poate fi apreciat ca "bun" sau "rău". ci doar ocultată sau dispreţuită. speranţe îndepărtate şi viziuni escatologice. conform unui ideal de conduită opunându-i-se. Dincolo de modelele de autenticitate. negativ din punct de vedere moral. autoiluzionarea sau manipularea culturală. rămâne totdeauna şi se afirmă o realitate umană complexă a cărei ambiguitate nu poate fi suprimată. "imoralul" ca sferă a ceea ce se înfăţişează ca fiind contrar legilor şi valorilor morale pozitive. arbitrarul logic al inimii. dorinţă. de această dată. modestie . demnitate .umilinţă/slugărnicie etc. sinceritate făţărnicie/ipocrizie. motivaţii şi atitudini legate de acestea. în bine sau în rău."amoral". morala şi. este propusă şi impusă o realitate ideală valorică în care şi prin care se condensează finalitatea de specie. se detaşează din când în când de ambivalenţa umană comună. prin "moral" se poate desemna doar ceea ce este dezirabil. precum şi la sentimente.du Cerf. privilegiat. Prin cupluri conceptuale (generozitate egoism. dar a gândi 157 şi/sau a crede că îi putem avea pe unii fără posibilitatea celorlalţi de a fi este o iluzie întreţinută de comoditate.

raţională. generozitate ş. Valorile prefigurează o ordine ideală . la ale cărei conţinuturi participă sensurile particulare ale tuturor celorlalte noţiuni morale. în vederea constituirii unor idealuri şi criterii evaluative apte să menţină şi să orienteze o coeziune şi ordine indispensabile traiului în comun. Deci.naturale sau sociale. modele care are o existenţă de sine stătătoare. care . De aceea. sunt elemente constitutive ale conştiinţei colective. categoria axiologică generală a binelui indică tot ceea ce merită să aibă un statut preferenţial. evenimente istorice. acţiuni ş. binele se referă la multiple alte sfere ale existenţei: utilităţi.a. pentru a şti ce este binele.a. este evidentă calitatea binelui de categorie fundamentală. . În al doilea rând. avantaje.susţinută prin semnificaţii. faptul că. arată cum trebuie să fie experienţele morale concrete. implicit o apreciem ca pozitivă. ca fiind conformă binelui.în virtutea însuşirilor şi a efectelor benefice pe care le pot avea . poziţia şi prestigiul în societate. şi. întrucât faptele emiprice sunt coordonate de sensuri. Binele moral are criterii specifice de valorizare. În primul rând. starea de sănătate ş. bunăstarea materială. modestie. Valorile morale desemnează tipuri de raportare socială (nu individuală) preferenţială. materiale sau spirituale -.a.140 Într-un sens mult mai larg. aspiraţii şi exigenţe umane. Valorile morale integrază viaţa contidiană şi acţiunile colective într-un determinism instituit. Funcţiile sale valorice sunt integratoare. volitivă şi emoţională faţă de viaţa reală. criteriile binelui au o evoluţie istorică şi variază de la o societate la alta. Când afirmăm în viaţa cotidiană despre o conduită că este "morală". condiţii. binele spiritual. impunându-se ca proiecţii obiective a căror prezenţă nu poate fi ignorată. Din această echivalare spontană a moralităţii pozitive cu binele decurg alte aspecte importante. oferă modele latente de acţiune. întâmplări . raporturi. demnitate. În sfârşit. simboluri. obiectele satisfacţiilor.m. de sinteză şi legitimare globală. Înţelesurile binelui moral nu pot fi epuizate prin concretizările sale în onoare. fără însă ca semnificaţia binelui să fie obţinută prin simplă însumare. pentru aceasta. Pot fi considerate bune (sau ca aparţinând binelui) acele fenomene. trebuie să înţelegem temeiurile vieţii morale şi rosturile imperativelor sale. ci atrage sau chiar constrânge.d. care îl deosebesc de toate celelalte ipostaze.satisfac anumite nevoi. situaţiile convenabile. trebuinţe.

numai omul şi. Edit.a. Dacă însă abordăm binele din perspectiva consecinţelor şi finalităţii sociale şi/sau individuale. 1972. "Omul . Immanuel Kant. 260. Dacă privim binele moral din unghiul necesităţii sale sociale şi al semnificaţiei umaniste. refularea plăcerii de moment. foloasele personale pe care ni le procură. Prin "bine" conştientizăm o 158 159 Mihai Ralea. Prin fapte. şi nu doar pentru avantajele. Deci. reglementare morală se împlinesc exigenţele unei vieţi trăite în mod uman.P. Ştiinţifică. II. depăşirea înclinaţiilor naturale.este în adevăr destul de profan. Refuzul agrementului prezent. acte. omeneşte. E." 159 Tratarea fiinţei umane totdeauna ca scop în sine. criterii şi idealuri ce aparţin aspiraţiilor legitime ale societăţii sau grupului social. Critica raţiunii practice. "Morala menţionează Mihai Ralea . ni se relevă ca mijloc indispensabil oricăror gesturi." 158 Binele moral exprimă o realitate de alt ordin decât cea a vieţii biologice şi a psihologiei individuale. Urmăm binele pentru că dorim să trăim uman. 1957.L. vol.începe acolo unde se inaugurează lupta internă în conştiinţă. tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere poate fi folosit şi numai ca mijloc. dar care poate fi problematică în reuşită. dar mai justă. Acţiunea direcţionată de valori şi norme necesită o anume renunţare la sine din partea individului. atât cât ne stă în putinţă. Numai prin apel la această ordine ideală a Binelui pot fi atribuite sau recunoscute calităţile valorice ale persoanelor şi actelor. unde neliniştea stârnită de două soluţii posibile se rezolvă printr-o renunţare la confortul sufletesc prezent pentru o cale mai dificilă. orice creatură raţională este scop în sine. rezistenţa la comoditatea sufletească în schimbul unei perspective ce pare mai dreaptă. a sensibilităţii spontane şi a raporturilor de forţă fizică. ni se prezintă ca fiind scopul suprem ce trebuie urmărit pentru el însuşi. pe care le dorim ca să fie şi moraliceşte pozitiv justificate. 176. este obiectivul imperativului categoric de a urma datoria din respect pentru legea morală. împreună cu el. în toate ipostazele sale.arată Immanuel Kant . iată natura conflictului de conştiinţă ce stă la baza gestului etic.A.141 motivaţii. dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă.S. şi niciodată ca mijloc. p. binele prezintă condiţiile şi criteriile unei convieţuiri demne pentru umanitatea din om şi folositoare pentru oamenii reali. . succese ş. Prin modele de conduită şi convieţuire se iniţiază şi împlineşte ordinea umană a vieţii.. p. în cel mai înalt grad. relaţii. În întreaga creaţie. Scrieri din trecut.

căutată şi practicată. Capacitatea normelor de a reglementa acţiunile individuale şi de grup se întemeiază pe valori. Într-o accepţiune generală. cât şi al datoriei. permit. sub forma unei reguli practice. cum trebuie să fie şi se exclude să fie pentru ca manifestările sale să intre în categoria celor "bune". sensurile sale au dimensiuni indicative. care exprimă criterii colective de evaluare şi aspiraţii validate social. "nu trebuie să fii necinstit. generozitatea. De aceea. reglare şi dirijare a operaţiilor prin care pot fi atinse anumite scopuri. solicitându-ne atât prin orientarea pe care o propune. transmisă. de aceea. . Norma morală este o generalizare a experienţei colective care îşi dovedeşte eficienţa şi asigurarea convieţuirii. Normele morale promovează anumite determinaţii ale binelui (cinstea. mincinos"). anticipă şi apreciază gesturi. interzic.142 valoare morală pozitivă. în acelaşi timp. atitudini. proiective şi imperative. fiind. conduite. Normele morale şi convingerea morală Normarea este o componentă indispensabilă oricărei acţiuni sociale. stabilitatea şi omogenitatea societăţii sau grupului social. intenţionând să armonizeze universul a ceea ce este dezirabil (semnificaţiile ideale) cu situaţiile concrete. de obicei.) atât sub aspectul conţinutului valoric ("calităţile" omeneşti ce trebuie urmate). preponderent imperative ("trebuie să fii cinstit") sau prohibitive ("nu fi egoist". Totodată. idealuri şi criterii colective. Exprimările sale pot fi insistentrecomandative ("fii generos"). negative. îndatorirea de a ne manifesta întocmai. În formulări precise. astfel încât să fie menţinute coeziunea. cât şi prin obligaţie. previn. normele morale stabilesc limite între care sunt şi pot fi acceptate variaţiuni ale comportamentelor individuale. normele morale recomandă. dorită. aceste norme arată subiectului ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă în situaţii concrete de viaţă. fapte ale unui subiect real sau posibil. prescriu. asupra unor factori şi acţiuni care pot fi surse de perturbaţii. Ele propun spre realizare şi imprimă actelor personale un scop moral. modestia etc. Ea constă în precizarea acelor reguli care satisfac nevoia de organizare. sancţionează. stăpânire. eşecuri şi situaţii nedorite. atenţionând. 2. atrag atenţia asupra tipurile de fapte reprobabile. dereglări.3.

Deşi. deci o asemenea orientare valorică a raporturilo interumane încât să fie asigurate condiţiile subiective indispensabile realizării proiectelor colective. atribuie actelor şi activităţilor un grad de raţionalizare. De aceea. Spre deosebire de normele juridice care transmit obligaţii cetăţenesti elementare.. în cel mai fericit caz. Deşi în mod nemijlocit ele cer şi. regulile morale oferă modele de perfectibilitate umană. au misiunea de a contura modele umane cu trăsături explicite şi de a formula imbolduri spre practicarea calităţilor prin care fiinţa omenească îşi poate înnobila propria sa viaţă. rigoare.. regularitate. a corectitudinii formale faţă de norme. Un ideal social este ansamblul coerent de laturi privitoare la modelul evoluţiei istorice ."). "este obligatoriu ca să. stiluri de participare şi responsabilităţi. ci. cu aspiraţiile.şi la idealuri de viaţă..143 admise şi preţuite de semeni. morala nu poate fi redusă la sistemul datoriilor sociale. normele morale anticipă un tip uman. prefigurează şi un model de viaţă morală a cărui aplicare este obligaţie imediată. O morală care inhibă prin interdicţii şi prin invocarea unor datorii (îndatoriri) necondiţionate demonstrează că valorile şi idealurile sale nu sunt practicate spontan. căutările şi înclinaţiile sale. În procesul individualizării. astfel încât conţinuturile sale să devină mobiluri personale de acţiune. Din normare exterioară. morala îşi completează caracterul convenţional de instanţă exterioară cu tăria sau fragilitatea motivaţiilor pe care le primeşte în psihologia oamenilor concreţi. ci trebuie să ia în consideraţie şi omul individual.". funcţiile normative sunt formulate apodictic ("trebuie să . Scopurile anticipate în plan social solicită atitudini şi comportamente adecvate. De aceea. sursă de autoconstrângeri. socialmente propusă şi impusă. prin ataşament firesc. din teamă. prescriu şi propun sfaturi de conduită. semnalează o lipsă. de cele mai multe ori. doar inocularea sârguinţei. sfârşind în comportamente neproblematice ce dovedesc că este interiorizată. în acelaşi timp. mai degrabă. doar exigenţa . Accentuarea aspectelor interdicţionare şi imperative nu este un argument pentru validitatea şi exemplaritatea unui cod moral.asumat spontan sau deliberat .. morala trebuie să se constituie ca normare interioară. Morala fundată preponderent pe ideea datoriei reuşeşte. direcţie şi sens. El este o alternativă la viaţă socială nemijlocită.

Aşa cum remarcă N. nu evadează din faţa dificultăţilor prin axiome afective obscure.. simţul dreptăţii etc. desigur. obiectivă. Personalitatea umană se constituie prin armonizarea datoriei subiectiv resimţită. De pildă. Hartmann. eventual. Convingerea. . temperamentale şi de caracter antrenează orizonturi de trăire morală şi virtuţi care nu pot fi normate. sfaturile şi obligaţiile sunt percepute numai ca instanţe cărora trebuie să te supui. în 160 N. capacitatea de jertfă sunt greu de inculcat prin educaţie. într-o morală a responsabilităţii faţă de consecinţele actelor noastre. confruntându-se cu îndoiala. ci rămâne preocupată de motivarea consistentă a opţiunii şi gesturilor morale. pentru că altfel nu se poate. care dincolo de predispoziţii interioare. . dragostea. fidelităţii.Hartmann. 365. constanţa. "vitejia.144 ("trebuie să fac astfel. atinse în mare măsură pe calea îndrumării pedagogice. convingerea se dovedeşte a fi o trăire valorică de alt nivel decât simpla credinţă. numai prin interiorizarea dimensiunilor valorice se obţine o adevărată reglementare a comportamentelor dinlăuntrul trăirilor umane şi nu printr-un conformism plat. însă. nu e permis"). ci trebuie integrat într-o morală a convingerii (orientată spre semnificaţii şi temeiuri umaniste) şi. Estetica. anticipate şi căutate cu datoria socială. impusă din exterior. şi simţul răspunderii. scoţând în prim plan fragilitatea şi. Nu toate valorile morale sunt şi pot fi concretizate în structuri normative.în anumite limite." 160 Normele au o formă abstractă. p. Edit. dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu nobleţea morală. dragostea de ordine. iscodirea insistentă şi problematizarea excesivă pot duce la conflicte sufleteşti. Univers. vrednicia. cu toate acestea. Respectul pentru norme nu poate fi redus la simpla morală a corectitudinii. se deschide la întemeiere raţională. Desigur. Credinţa menţine un raport de exterioritate între individ şi morală: prescripţiile. demitizând chiar forţa de atracţie a unui ideal. corectitudinea este educabilă şi poate fi transmisă prin reguli de acţiune. relativitatea simpatiei şi/sau adoraţiei pentru anume semnificaţii. 1974. generală. simultan. impersonală. în timp ce fondul valoric rămâne exterior subiectivităţii individuale. stăpânirea de sine şi controlul propriu pot fi. ataşamentul său este inteligent. fără îndoială. Convingerea este acea credinţă care.

. cultivândui exclusivism: ceea ce nu este înţeles nu există pur şi simplu sau nu trebuie să existe.145 schimb. fermitatea sa e deseori opacă. valorile morale sunt individualizate. de cele mai multe ori. fericirea şi sensului vieţii Succesul este o validare explicită. Teoria succesului. dar există şi un succes zgomotos. Ambele pot fi adânci. o aprobare întotdeauna. De aceea. preţuirea acordată acelor idei. Convingerea. 53. Aşa cum precizează Mihai Ralea. 1975. în care meritele sunt întâmpinate cu entuziasm şi stări patetice colective." 161 Există un succes discret. "succesul este o apreciere favorabilă. fapte ş. consistente. în Prelegeri de estetică. este doar delimitativă şi tolerantă: înţelege şi experienţe morale cu care nu este de acord. acceptă şi alte opinii sau rigori morale decât cele fixate afectiv. Succesul. 2. reuşind să exprime nu numai virtualităţi de acţiune admise de colectivitate. "un fenomen social obiectiv şi nu un fenomen personal psihologic. care sunt performanţe în raport cu sfera disponibilităţilor valorice ale colectivităţii. deci el presupune un anumit discernământ. În timp ce credinţa prezentă în moravuri porneşte din şi sfârşeşte în prejudecată. ce se reduce. p. opţiunea motivată nuanţat şi mulată pe realităţi.a. convingerile pot să înzestreze chiar prejudecăţile cu judecată. sau de suprafaţă. adică o anumită ierahie de valori".4. dorindu161 Mihai Ralea. Fericirea este înţeleasă. ca exces de speranţă: se anticipă imaginativ trăirea satisfacţiilor maxime legate de persoana proprie. se poate spune că. în schimb. o anumită aşezare într-o ierarhie axiologică. fiind. creaţii. Credinţa morală limitează câmpul conştiinţei. Calitatea e dată de performanţa apreciată şi de consecinţele social-umane pe care le are.m. prin intermediul convingerilor. Nu introducem nici un fel de ierahie între cele două tipuri.d. ci şi tendinţe personale de structurare şi semnificare a actelor cu sentimentul unei obligaţii (ceea ce trebuie făcut) şi al unei aspiraţii (binele). pozitivă. de obicei. instituie raporturile morale prin implicare personală: asumarea pe cont propriu a reperelor ideale colective. la recunoaşterea competenţei şi seriozităţii pe care cineva le dovedeşte în profesie sau în chestiuni precise care ţin de aceasta.

pentru om. norocoase. Aşadar. discernământ şi selecţie. 1970. în acelaşi timp. starea psihologică de fericire nu e produsă spontan de către motivul (sau momentul) ce ne satisface. "Cine caută sensul vieţii .sfera înclinaţiilor să capete rezolvări optime pe o durată cât mai mare posibil. lipsa de interes pentru aspectele stânjenitoare. acţiuni. împiedică sau ameninţă . Editura ştiinţifica. simplă sucesiune de proiecte." 162 Erich Fromm apreciază că "devotamentul manifestat de om faţă de o cauză.şi existenţa împrejurărilor prielnice. Ca trăire. fericirea presupune "punerea între paranteze": izolarea pretextului real care provoacă mulţumirea. nu se datorează numaidecât lucidităţii. anularea spiritului critic pentru ca afectele să se intensifice prin fixarea exclusivă a interesului pe conţinuturile convenabile.în condiţii de siguranţă .este preocupat ca acţiunile lui să nu fie lipsite de scop. Se ascunde în acest proiect al fericirii un pact sentimental al insului uman cu sine însuşi: se doreşte anularea tuturor piedicilor posibile . . de capacitatea de a ignora bogăţia realităţii. p. rezultate. temporalitatea şi varietatea propriilor trebuinţe. mai precis. ci provin din prudenţa egoistă sau teama de suferinţe. căutări şi eşecuri. ba.ştiut fiind că omul este temător sau irascibil faţă de tot ceea ce nu convine. de o idee sau de o putere transcendentă este expresia unei nevoi de completitudine în procesul vieţii". orientare şi unitate valorică. vizăm faptul că ea nu este. concretizându-se în "cadre de 162 Tadeusz Kotarbinski. ci are o anumită cursivitate. 42. se doreşte starea în care aşteptările sale în faţa vieţii îi sunt satisfăcute la limita maximă. e nevoie de o schimbare de optică: să fie văzută ca satisfacţie valorică. Când privim viaţa din punctul de vedere al sensului. De aceea. Meditaţii despre viaţa demnă. Conţinuturile acestui exces de speranţă rămân. tulbură echilibrul. ca activitatea lui să nu se epuizeze în acţiuni fără importanţă. dorinţe.146 se ca . conturul lor nu poate fi precizat decât pe măsură ce experienţele de viaţă obligă la realism. oricum. starea de fericire cuprinde fascinaţii şi tentaţii uşor temătoare. Întrucât se simte ca aceste suspendări sunt provizorii. ci ţine de aptitudinea personală de a fi fericit. suficient de imprecise şi eterogene. pentru a valoriza fericirea. ci să se poată legitima prin adecvarea la un ţel demn de a i se sacrifica eforturile cele mai intense.arată Tadeusz Kotarbinski . însă multe din renunţări.

nu le are. fiind atitudinea prin care omul tratează viaţa ca valoare ("nu trăiesc oricât. 1983. de aceea. Sistemul valorilor colective condiţionează forme specifice de individualitate. iar individul este format şi se formează el însuşi pe sine în aceste cadre valorice. sensul vieţii se referă la capacitatea individului de a-şi trăi viaţa în chip uman. viaţa. sensul are caracteristicile obiectivităţii: sistemul de valori. de motivare personală a sensului vieţii şi de exercitare a capacităţii proprii de rezistenţă în faţa istoriei. sentimentul împlinirii în ceea ce face. depăşit stadiul unor simple reacţii psihologice spontane faţă de mediu atunci când urmează o interiorizare critică a valorilor ce stau la temelia culturii şi civilizaţiei în respectiva societate. pentru a percepe viaţa ca având un sens. în funcţie de care justifică şi apreciază toate actele intreprinse. sunt folositoare vieţii în comun. Rezultă. însă. 163 E. norme. Sub acest aspect. este pentru mine o valoare") şi afirmă prin ea valori ("nu trăiesc oricât.Fromm. ca proces biologic. sunt demne de preţuit şi imperios de asumat ţelurile care afirmă omul ca valoare. pare suficient ca cineva să aibă stări de mulţumire şi fericire. cu o dublă motivare: psihologică şi socială. Scopul vieţii nu este însă prestabilit. Editura politică.ca proces biologic . Unii oameni se integrează în viaţă socială fără a gândi profund asupra semnificaţiei pe care o dau vieţii lor valorile pe care le acceptă. Dar sensul autentic este un fenomen etico-social. de aceea nu pot trăi oricum"). Texte alese. de a-i da semnificaţii pe care ea . trăindu-le ca pe o problemă personală (când se aderă la respectivul sistem de valori) sau ca pe o contradicţie (atunci când valorile se opun altor valori).147 orientare şi de devoţiune. obiceiuri orientează acţiunile şi dezvoltarea la nivel social global. revelatoare sunt procesele de interiorizare a valorilor. stă la îndemâna fiecăruia ca să aibă şi să manifeste preferinţă pentru un model sau altul de viaţă. În condiţii istorice determinate. 239-240. . astfel. o raţionalitate. Aşadar. un rost. Este. Desigur. cristalizarea unei atitudini personale (de acceptare sau respingere a valorilor pe care colectivitatea le propune şi/sau impune membrilor săi) şi necesitatea interioară de a avea un ideal prin care se legitimează rostul social-uman al propriei vieţi. pp." 163 Sensul existenţei personale exprimă dorinţa de a conferi vieţii în ansamblu un înţeles. Prin urmare.

trebuie să fie prezentă şi îndeplinită exemplar în fiecare acţiune cotidiană. aptitudinile proprii dovedite. în primul rând.148 sunt pătrunse de grija şi respectul faţă de umanitate. atât prin scopurile imediat alese.în afara căreia nici nu există. stări de apatie sau dezorientare. atitudini nihiliste. Puterea de reacţie personală în faţa mersului istoric se concretizează. Înţelegem prin această că asupra felului în care fiecare om trăieşte viaţa îşi pune amprenta climatul material şi spiritual. eficacitatea acestor luări de poziţie depăşeşte puterile unui om. mediile umane. iar această reacţie. izbutirea în viaţă depind în mare măsură de mobilizarea capacităţilor. Asemenea proiecte subiectiviste intră în contradicţie cu imperativele convieţuirii. în principiu. 3) Conflictul axiologic este difuz. fiind necesară replica unor forţe colective.d. autenticitate . între modul propriu unui individ de a vedea viaţa şi idealurile grupului sau societăţii se poate produce un conflict axiologic. nu reuşeşte să opună alte semnificaţii viabile. de modul în care optăm pentru un model de viaţă. fără îndoială. ci doar gesturi de nemulţumire. egoiste. când sunt respinse anumite valori sociale. Acesta constă în lipsa de acord asupra alegerii şi experienţei sensului vieţii. de fapt. deci nu oferă alternative realiste. Sensul vieţii depinde. din aproape în aproape. dar nu au justificare strict personală. fiind lipsite de ideal moral şi responsabilitate. aspiraţiile ce pot fi finalizate. unii oameni optează pentru false valori. ci apără anumite interese generale. în al doilea rând. seriozităţii Dar. Dacă cele mai multe laturi ale idealului sunt cucerite procesual. energiei. Când există consens între viziunea individuală asupra vieţii şi valorile unei culturi. îndoielnice sub raport moral. Dimensiunea morală a sensului vieţii . dar şi de capacitatea de reacţie în faţa proceselor istorico-sociale. măsura în care idealurile sunt clare şi pot fi urmate cu mijloace la îndemână ş. dincolo de jocul nefast al conjuncturilor. Însă. Sunt posibile câteva tipuri de situaţii: 1) Uneori. ele au însemnătate istorică. şi. 2) Când opţiunile contravin sistemului valoric-social. deşi se întemeiază pe realităţi evidente. se poate spune că. pe care le opun celor promovate de societate. în alegerea idealului de viaţă. prin acte succesive şi prin .m. de împrejurările istorice. practicând atitudini individualiste. cât şi prin mijloacele folosite pentru actualizarea lor. atitudinea adoptată în faţa vieţii. prin apropierea vieţii efective de acest ideal.a.

vizând "să orienteze acţiunea. angajează decizii reale.dar nu numai . Marile direcţii de dezvoltare mizează fie pe circumscrierea unor cadre de reflecţie şi cercetare interdisciplinară asupra consecinţelor umane ale progresului tehnico-medical fie pe constituirea unei metode de analiză a situaţiilor care implică dileme morale şi. Etica sugerează o detaşare (sau numai distanţare) reflexivă. 1989. ceea ce implică recursul la stabilirea unei ierarhii a valorilor. cvasi-juridic. în funcţie de accentul pus pe "bio" sau pe "medical". relaţiile şi munca în corporaţia profesională. practica morală este cea care poate armoniza . de fiecare dată . prospectiv. să 164 Guy Durand.5. Deontologia trimite la reguli practice şi obligaţii concrete ce disciplinează sever."164 În măsura în care miza ultimă are implicaţii politice .149 cumularea rezultatelor pozitive. 2. La Bioéthique (nature.a realităţii bio-medicale. 19-20. în consecinţă. să amenajeze exerciţiul libertăţilor cetăţenilor. Bioetica În opinia curentă. începând de la cele mai semnificative la simplele eveniment curente.momentele vieţii.ataşat celui de "etică" . sunt inevitabile divergenţele de opinii.întrucât societatea se confruntă cu propriul său viitor -. Termenul "bio-medical" . închisă.nemijlocit. eventual cu întemeiere religioasă. Les Editions du Cerf. deci. fie pe deschiderea unor noi orizonturi de reflecţie şi cercetare normativă în spaţiul eticii propriu-zise.morala este receptată negativ: ca discurs moralizator sau ca apropiere (de om şi viaţă) cu iz tradiţional. Bio-etica se constituie ca modalitate originală de cercetare şi însuşire dintr-un punct de vedere moral . legitimată printr-o viziune globală despre lume şi o concepţie antropologică fundamentală. osificată în reguli. bioetica se prezintă ca fiind "căutarea soluţiilor la conflictele de valoare în universul intervenţiei bio-medicale".deopotrivă interdisciplinar.admite două linii de sens. "Bioetica menţionează Guy Durand . pp. principes.este studiul interdisciplinar al ansamblului condiţiilor care necesită o gestionare responsabilă a vieţii umane (sau a persoanei omeneşti) în ambianţa progreselor rapide şi complexe ale cunoaşterii şi ale tehnologiilor biomedicale. . confruntarea soluţiilor şi chiar limitarea libertăţilor. enjeux. . global şi sistematic .

rinichi etc.care sunt de ordinul Binelui şi indică atributele Fiinţei (Existenţei). dar trebuie să şi le asume: euthanasia. interdicţia de a ucide. pp. asistenţa genetică."165 O simplă enumerare tematică dezvăluie gravitatea problemelor de care etica nu numai că nu mai poate face abstracţie. bio-etica porneşte de la două principii de bază: "respectul vieţii şi respectul autodeterminării persoanei. poluarea.166 Pentru a stăpâni valoric reflecţia asupra faptelor. pe embrion. 34-35. valorică. reanimarea.. 28. euthanasia fătului. . 165 166 Ibid. pruncul . Principii: respectul vieţii. informarea bolnavului.d. Principii . creşterea demografică şi controlul său. autodeterminarea. Reguli: exigenţa de a alege mijloacele potrivite. Reguli . filosofică. Bioetica îşi investeşte conţinuturile antropologice în această schemă astfel: Valori: viaţa. Stratul reflexiv stabileşte opţiunile fundamentale la întrebări grave: ce este omul?. manipularea genetică.. întemeierea lor este (şi poate fi) religioase.eprubetă. sinuciderea. caractersul sacru al vieţii. eugenismul. ce este persoana şi care este (în ce constă) sensul (rostul) său? Rezolvările morale propuse în sfera faptelor nemijlocite depind în mod hotărâtor de limpezirea opţiunilor valorice de bază (semnificaţiile) care prefigurează tipuri de angajare şi acţiunea (principii). mitică ş. alocarea de resurse limitate. p.întru-un cuvânt. 40. 167 Ibid. transsexualitatea. fecundarea artificală.. contracepţia. diagnosticul prenatal..150 influenţeze opţiunile societăţii.m. dreptul la moarte. asistenţa la sinucidere. Ibid. integrează decizia. încăpăţânarea terapeutică. . teama de moarte. războiul. inseminarea artificială. p. avortul. tortura.. 30.care dau marile orientări (globale. sterilizarea handicapaţilor. banca de spermă.a. grefa de inimă. când începe viaţa omenească şi când se sfârşeşte. experimentarea pe fiinţe umane."167 Acestea sunt deopotrivă imperative morale globale şi principii de drept. autonomia persoanei. Guy Durand distinge trei niveluri de organizare a discursului etic 168: Valori . de viaţă şi acţiune).care determină acţiunea. politică. sinceritatea faţă de bolnav. politica de sănătate. fixează atitudinile. p. cercetarea şi dezvoltarea armamentelor biologice şi chimice. 168 Ibid.(în) .

a. cuplu. Pe de altă parte. 27. schimbând astfel şi semnificaţiile valorice.d. bărbat. Într-o civilizaţie agitată şi confuză. femeie. tehnologiile biomedicale influenţează cursul natural al vieţii. corpul se exprimă în. la rândul său. Librairie Larousse. Pour une éthique de la médecine. face posibilă conştiinţa-subiect. moarte. viaţa umană este medicalizată. 1995.151 Fără îndoială. perversiuni ale eticii. pp. exigenţele libertăţii sunt hipertrofiate în detrimentul exigenţelor de solidaritate şi justiţie (care sunt instanţe valorice). adică armonizarea unor stări de fapt cu starea de drept. înlăturarea incertitudinilor prin invocarea ştiinţei anemiază planul moralităţii trăite ş. subiectul actului moral nu mai poate fi conceput ca pură conştiinţă intelectuală şi ca reflexivitate a omului concret în împrejurările date. . p. corpul subiectului este în acelaşi timp sistem biochimic (= organism) şi activitatea unitară (corp-subiect).ca instanţă psiho-spirituală ce intenţionează realizarea valorilor în situaţia dată. respectiv ierarhiile simbolice şi atitudinile. conştiinţa morală . morala de situaţii recomandă luarea deciziei în funcţie de dorinţele subiective proiectate asupra situaţiei. Etica lui Robert Misrahi Trecând dincolo de sfera bioeticii. şi se lasă exprimat de conştiinţă. Synthélabo. Neglijarea unui element în decizia morală conduce la pervertiri. La signification de l'éthique. în lumea de azi. Misrahi170 porneşte de la premisa că fiinţa umană este un subiect. deci.a. 2. această conştiinţă-subiect îşi dezvoltă activitatea semnificantă în universul socio-cultural. decizia morală angajează trei componente de bază: valorile. Robert Misrahi re-gândeşte problematica moralei în funcţie de angoasa generalizată din lumea contemporană: neliniştea vitală cu privire la viitor şi incertitudinea [a]grav[at]ă [şi] în termenii acţiunii. organismul face posibil şi "produce" corpul-subiect care. Jean-François Malherbe.ce vorbeşte şi acţionează 169 170 Cf. prin. 74-75. În opinia lui Jean François Malherbe169. 1987. pe baza corpului-subiect . Robert Misrahi. De pildă.. iar acest subiect se afirmă deopotrivă ca un corp-subiect şi conştiinţă.7. modificând imaginile despre viaţă. ş.m. refugiul în tradiţie autoritarism sau. situaţiile problematice concrete care solicită soluţii. suferinţă. impulsul bioeticii este dat de o stare de fapt: corpul uman este deopotrivă obiectul şi victima scientismului medical.

"Pe planul acţiunii umane. p. integrându-se într-o ordine simbolică a valorilor şi sensului. o putere deopotrivă afectivă şi reflexivă (sau cognitivă) pentru care afirmarea dezirabilităţii este în acelaşi timp o afirmare a sensului. dorinţa este dătătoare de sens şi presupune conştiinţa de sine. dar şi conştiinţă iniţiatoare de acte prin care produce semnificaţii şi valori. ci este.. biologicul este încapsulat preocupărilor de umanizare a propriei vieţi. dogmatismul metafizic în chestiuni de morală nu este numai o justificare amăgitoare a unor programe de acţiuni deduse în mod arbitrar. Dinamismul creator al dorinţei depăşeşte energiile instinctuale prin inventarea unor scopuri şi valori. De aici rezultă şi ambiguitatea sa: proiectează idealuri exemplare. Dacă metoda cauzală este adecvată cunoaşterii corpului-organism. p. o întemeiere a arbitrarului însuşi în postura de autoritarism moral sau politic. 174 Ibid. 171 172 Ibid.152 -. subiectul trebuie să-şi asume contingenţa. prin consecinţe. 44. această contingenţă se numeşte libertate"173. Ibid. Mai mult: "cunoaşterea sistematică a omului trebuie (.33. Principii orientative pot fi despresive din morală. unitatea subiectului complet se dezvăluie prin metoda comprehensivă şi descriptivă. "Idealismul moral de stil platonician sau creştin implică (.... corupte şi muritoare a materiei şi a vieţii.) să înceapă cu subiectul"172 care ni se prezintă simultan ca fiind o existenţă şi o reflecţie... Pentru acest subiect concret. fapt care implică problema practică a alegerii. semnificaţii şi limbaje. 34. p."174 În general. ci mai opune sufletul pur şi nemuritor corpului impur şi pieritor. . deontologice şi etică. şi linii de forţă.. situaţii. p.) un dublu dualism radical care opune nu numai lumea eternă şi perfectă a Ideilor şi a lui Dumnezeu lumii imperfecte. 173 Ibid.. mobilizând viaţa interioară în sensul responsabilităţii. vertebrând viaţa cu o intenţionalitate valorică. Morala are rostul de a determina valorile în funcţie de care sunt alese şi împlinite diferite acţiuni posibile. "Fiinţa umană reală este un subiect integral şi unificat"171: corp într-o primă instanţă. În acelaşi timp. 40. eşuând într-un idealism inutilizabil care alimentează indecizia acţiunii prin "mituri" mai mult sau mai puţin arbitrare.

este anterioară oricărui sistem de valori şi oricărei profesiuni. înclinaţii sau interese. prin aceasta. ci dintr-o concepţie (pre) determinată asupra respective profesiuni. însă aceste implicaţii şi exigenţe decurg nu dintr-o relaţie logică între profesia deja constituită şi acţiunile pe care le presupune. circumscriind sfera legitimă a responsabilităţilor ataşate unei profesiuni. iar aceste principii depăşesc puterile deontologiei. drept un sadism. Deontologiile. Kacan. se străduieşte cel puţin să realizeze în parte"175. . "această anterioritate este 175 Ibid. moralele datoriei sunt imposibil de urmat tocmai pentru că sunt contradictorii şi dispreţuiesc concretetea subiectului.m. conţinut şi responsabilitate . deci. nu întâmplător doctrina kantiană abordează problema calităţii morale a unei acţiuni în termeni formali. p. şi nu doar conform datoriei -. Desigur. ele codifică paleta conduitelor admisibile într-o sferă de activitate umană (afaceri. pe de altă parte încearcă să înlocuiască moralismul abstract. reflecţia asupra temeiurilor acţiunii . de pildă. ceea ce implică excluderea oricăror motive concrete. De aceea. "Vom numi etică cercetarea unui sistem de principii menite să orienteze acţiunea către accesul la plenitudinea sensului".a. în general. publicitate. exigenţele codificate deontologic trebuie ele însele întemeiate prin apel la registre reflexive mai cuprinzătoare. Or nu există o esenţă prestabilită şi universal valabilă a unei profesiuni. ambiguu şi contradictoriu prin indicarea a ceea ce trebuie efectiv făcut.ca sens.notează Robert Misrahi sunt tautologice: codifică implicaţiile şi exigenţele unei profesii anume. 48. Deontologiile . contracte ş. că. nu este suprimată imposibilitatea în fapt şi irealismul. prin universalitatea imperativului categoric Kant surprinde "modelul ideal al oricărei morale şi definiţia esenţială a ceea ce orice morală.153 Trebuie observat.d. medicină. impulsul de a acţiona din datorie. cu mai multă sau mai puţina perfecţie şi rigoare. morala kantiană este calificată de J.. vizând doar planul intenţiilor . însă tocmai de aceea nu pot oferi principii de acţiune sau de justificare a unor alegeri efective atunci când situaţiile deschid posibilităţi multiple şi contradictorii.respectul pentru legea morală. însă. stilul de practicare şi consecinţele decurg din anumite principii care asigură structurarea socio-culturală a unei meserii.).

satisfacţia."177 Sarcina eticii ar fi aceea de a stabili "condiţiile existenţei fericite. Ca sursă a acţiunii şi reţea de semnificaţii.154 garanţia caracterului său concret"176.este derivat din această pozitivitate. rostul eticii este de a propune un ţel şi de a defini mijloacele. 86.astfel spus. opunând acţiunii spontane o reflexivitate care modifică radical desfăşurarea şi temeiurile. 95.reciprocitatea . şi prin conţinuturile de plăcere care sunt în mod clar gândibile şi practicabile. tonului. stăpânită reflexiv. mişcarea progresivă şi creatoare. prin reflexivitate etică. la nefericire ca şi la fericire. 76. fundamentul valid al acţiunilor concrete. fie că e vorba de amiciţie sau cooperare. Un alt criteriu . este vorba de mişcarea concretă a unui subiect care acţionează către obţinerea unui maximum de satifacţie. . Misrahi consideră "pozitivitatea" drept o primă condiţie ce se referă la consistenţa. se impune . reciprocitatea împlineşte o afirmare existenţială concretă. este vorba de acea dimensiune a actelor.refuzul egocentrismului şi afirmarea onestă a bucuriei în relaţie cu altul. "Preferabilul nu este nicidecum um ideal abstract. p. semnificaţia reflectată şi autonomă a activităţilor. permanenţa. 179 Ibid. 178 Ibid. cât din nevoi vitale . cu acele conţinuturi ce sunt adaptate intenţiei fundamentale a sensului. Ibid. atitudinilor sau conduitelor care zămislesc bucuria. "Reciprocitatea desemnează deci echivalenţa pozitivă a două mişcări ale conştiinţei care uneşte doi subiecţi"179. p. în măsura în care este evident că non-reprocitatea poate fi sursă de suferinţă şi de (auto)distrugere. 176 177 Ibid. p. dorinţa poate să conducă la fel de bine la bucurie ca şi la suferinţă. spontaneitatea dorinţei devine. către conţinuturi ce produc plenitudinea vieţii."178 R. în nemijlocirea ei.. 97. dorinţa este contingentă în forma sa concretă.. p.. etica încearcă să surprindă implicaţiile. Sursa acestei reflexivităţi se află în experienţele de criză şi eşec.. El este efectiv constituit sub raport calitativ de către modurile de a trăi. când preferinţele capricioase trebuie înlocuite cu ceea ce este preferabil . dacă. întrucât afirmă realitatea efectiv şi validitatea unei existenţe împăcată cu sine.nu atât din considerente morale.

p. 99. şi că. aşa cum s-a văzut. 103."181 În opinia lui Misrahi. ci dincolo de profesiuni se desfăşoară o etică bazată pe structurile universale ale dorinţei şi reflecţiei. Aceasta nu înseamnă că filosoful legiferează în timp ce cercetătorul ştiinţific constată. totodată. etica fiecărei meserii nu este altceva în realitate decât forma în mod necesar sigulară şi concretă pe care o ia etica existenţială în general. astfel reflecţia pe care o pun în practică este etică şi filosofică. el însuşi condiţie a conştiinţei-subiect. Aceasta semnifică faptul că filosoful. bioetica nu poate fi decât una din aplicaţiile posibile ale acestei etici generale. Astfel. tautologice. adică reflectează asupra acţiunii şi asupra orientării sale. reciprocitatea şi singularitatea -. p. Această mediere reflexivă se mulează totdeauna pe scopuri şi împrejurări concrete. Ibid. oferind "matricea oricărui viitor şi originea oricărei îndrumări "180 în caz de ambiguitate a situaţiilor şi/sau acţiunilor. 105. având... . dacă "viaţa" este în acelaşi timp fericită sau nenorocită.mărturisită sau nu de ştiinţificitate a bio-eticii este respinsă: "este clar că ştiinţa nu poate să prescrie nici să propună norme pentru acţiune întrucât este în legătură cu "faptele" şi nu cu "valorile". 183 Ibid.. biologul şi medicul se ocupă de condiţiile organice ale acestei existenţe. medicul şi biologul legiferează împreună. De aici rezultă singularitatea . etica se afirmă ca "filosofie existenţială a bucuriei"."182 Mai precis: "dacă filosoful se preocupă de existenţă ca atare (.ca al treilea criteriu ... "Nu profesiunile pot să producă morale. Mai mult: pretenţia . 107.fiinţelor şi situaţiilor. şi activitate energetică şi organică ce o fac posibilă. Însă.. p. adică mişcarea reflectată către bucurie pe baza unei activităţi creatoare singulare. 182 Ibid. întrucât simplele deontologii sunt.155 implică specificitatea personală. nu ştiinţifică. Prin meditaţia asupra celor trei caracteristici prin care poate fi evaluată acţiunea pozitivitatea. o semnificaţie generală. umanismul bio-eticii trebuie să fie structurat de 180 181 Ibid."183 În consecinţă.). adică de condiţiile organice ale emergenţei corpuluisubiect. p. preocuparea ştiinţifică pentru viaţă trebuie să îmbrace un sens şi o valoare specifice: viaţa în sens strict este condiţia existenţei în sensul său deplin.

sensibilitatea de masă a epocii actuale. totuşi. şi fobic la sursele de tragic. de fapt. procesele decizionale erau 184 Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. captivat de confort sufletesc şi goana după agreabil. De multe ori. Un asemenea proiect etic exprimă. 33.d. incertitudinii. . respingând interpretările doloriste care ni se par că. au acces la alte registre . p.întrucât. angoasei. suferinţa este prin definiţie un rău absolut. 1. firmă sau corporaţie cultura organizaţională. lucrul în echipă şi afectează climatul organizaţional. Gândirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii În orice companie. nu trebui să uităm că.”184 În China anilor ’90. în relaţiile interpersonale cu subordonaţii. apreciază Misrahi. Etica lui Robert Misrahi justifică obişnuinţele şi aspiraţiile curente de acces democratic la mulţumiri de sine prin care viaţa pare a căpăta o plenitudine a sensului. acest aspect defavorizează cunoaşterea şi respectul reciproc. normele. lipsit de receptivitate în faţa limitărilor constitutive ale omului.m. morţii ş. Trust and decision making: Are managers different in the People’s Republic of China and in Australia? Cross Cultural Management. unei organizaţii îi merge cu adevărat bine. dacă şi angajaţilor acesteia li se întâmplă acelaşi lucru.156 recunoaşterea omului ca subiect cu un legitim sentiment de sine. Comportamentele manifestate de lideri.a.mai adânci. regulile şi valorile promovate şi susţinute au un impact major asupra activităţii angajaţilor. (2002). Credem că orizonturile reflexive ale disperării. de exemplu. pot întemeia un realism existenţial mult mai profund şi semnificativ decât claustrarea unilaterală într-o etică a satisfacţiei existenţiale.8. şi de un anume eudemonism . totuşi. s-a constatat că managerii de firme şi companii manifestă o încredere foarte mare în angajaţi precum şi o „cooperare moderată. În ţări precum Australia. Disconfortul sufletesc şi reflexiv poate fi creator într-o mult mai mare măsură decât închiderea într-o fericire provizorie şi mioapă la evidenţele omenescului în cotidian.ale umanului. un individualism îngust. 9. am spune . trasează coordonate stricte în ceea ce priveşte conduita profesională în raport cu poziţia ierarhică. Această filosofie a conştiinţei (auto-)creatoare care să fie simultan existenţială şi eudemonistă pare să legitimeze. 2. manageri şi acţionari. Aşadar.

şi Y. potrivit cărora se poate face o paralelă între structura familială chineză şi cea organizaţională. Când există divergenţe de opinie între un manager şi subordonaţi. în timp ce. iar subordonaţii. managerii australieni sunt adepţii unei relaţii „relativ egale”. astfel.185 Un studiu comparativ privind valorile culturale şi încrederea arătată angajaţilor a fost realizat de Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. Ibidem. Studiul face trimitere la principiile confucianiste. Subordonaţii trebuie să fie obedienţi faţă de marii manageri potrivit funcţiei lor. neputându-se avea încredere totală în ei.186 Perspectiva comparativă are în vedere comportamentul managerilor chinezi versus comportamentul managerilor australieni. Aceştia „sunt mult mai pregătiţi să delege puterea cu angajaţii în luarea deciziei finale. 40. Child. . Ibidem. considerândul-le a fi „modalităţi eficiente” premergătoare deciziilor.157 caracterizate mai mult de „paternalism” şi de un stil de conducere directiv. Încrederea în proprii angajaţi a managerilor din organizaţiile chineze (216) este scăzută faţă de cea a omologilor lor (112). London: Routledge.”188 185 J. Sunt lipsiţi de iniţiativă şi se bazează doar pe aranjamentele şefilor lor. managerul este „părintele”. Cercetarea s-a desfăşurat pe un eşantion format din 328 de manageri chinezi şi australieni. comparativ cu managerii chinezi. 186 187 188 Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. în care procesul decizional se desfăşoară într-un mod democratic. se dezvoltă o dispoziţie culturală şi psihologică spre dependenţă. Lu. 39. implicate fiind valorile şi normele culturale specifice acestei ţări. Managerii australieni pun accentul foarte mult pe discuţiile informale. şeful […] trebuie să controleze. Aceştia din urmă trebuie să fie „dependenţi şi obedienţi. „copii”. Acest aspect întăreşte şi mai mult faptul că nivelul încrederii variază în funcţie de distanţa faţă de putere percepută de anagajaţi. Aici. (1996). astfel încât fiecare persoană implicată are posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere.”187 Comparativ. rezultatele indică faptul că managerii australieni sunt mult mai predispuşi spre a reflecta influenţa subordonaţilor în decizia finală.cit. potrivit acestei cercetări. Management issues in China: Volume II International Enterprises. op.

dozoku (totalitatea legăturilor şi relaţiilor stabilite într-o comunitate şi implicit companie sau firmă în raport cu altele). on (conceptul sugerează că „obligaţiile şi îndatoririle” rămân chiar dacă acestea au fost onorate) sau oyabu – kobun (relaţii informale stabilite la cel mai înalt nivel ierarhic între patron şi directori de exemplu. pentru că ei au nevoie de mai multe informaţii pentru a vedea dacă pot să dezvolte relaţii de încredere pe o perioadă mai lungă. 186- 187. . Management comparat internaţional. că cele două „vieţi” se întrepătrund. (1986).192 Oamenii de afaceri sud-americani. Diferenţele apar şi din înţelegerea diferită a încrederii. Managerii din Asia consideră foarte dificilă negocierea cu cei din America Latină. continue. „furnizează puţine informaţii în cadrul negocierilor. contrar perecepţiei vesticilor. Gemba kaizen: A commonsense. cei sud-coreeni obişnuiesc „să-şi consulte subordonaţii” în luarea deciziilor. valorile culturale organizaţionale se axează pe o serie de concepte precum mura (modul în care în firmă sau companie se produce coeziunea grupului). McGraw-Hill/Irwin. (1997). Masaaki Imai. 191 Ibidem. Spre exemplu. crescânde.”191 Asemenea managerilor niponi. 210. în context organizaţional. vacanţe). amae (legături bazate pe un ataşament emoţional intens care. McGraw-Hill. 345. 192 Ibidem. Kaizen: The key to Japan’s competitive success. Altfel spus.189 Aceste concepte se regăsesc în ceea ce niponii numesc filosofia Kaizen. deseori. un adevărat “mod de viaţă. japonezii considerând.190 Tradus ad literam conceptul semnifică îmbunătăţirea continuă a activităţilor. Bucureşti: Editura Economică. comparativ cu cei niponi. din teama ca aceste informaţii să nu fie folosite contra lor. low-cost approach to management. Acest lucru se întâmplă atât în viaţa privată cât şi în cea profesională. de exemplu. pp. kaizen „presupune îmbunătăţiri mici. 190 vezi Masaaki Imai. fac ca toată responsabilitatea să fie delegată către şef şi patron). [2001](2006).158 În Japonia. iemoto (respectul pe care trebuie să-l aibă subalternul faţă de şef. creând un „climat bazat pe încredere”. acestea întărindu-se şi într-un alt mediu decât cel profesional – concedii. în timp ce englezii au încredere în 189 Eugen Burduş. faţă de autoritate). rezerve în a-şi face cunoscute părerile. dar care în timp devin spectaculoase” şi că „rezultatele scontate reprezintă o reuşită sau dimpotrivă o nereuşită a proceselor desfăşurate” deci. cu toate că aceştia din urmă prezintă.

munca principalul factor al dinamismului economic?”194 Procesul decizional japonez poartă numele de ringi-sei sau cum mai este întâlnit. op. „salariatul să considere că este vorba şi de întreprinderea lui. Nu este. public sau privat). director executiv la Jetro apud Costin Murgescu (1985). că lucrează nu pentru patron.. 108.”193 Această câştigare treptată a încrederii se poate observa şi în cazul ţărilor scandinave.159 oameni până când aceştia dovedesc contrariul. p. Costin Murgescu prezenta concepţia de viaţă şi modelul managerial nipon. brazilienii nu se încred în oamenii pe care nu-i cunosc încă. Culture and psychology. p. companiile şi firmele japoneze este acela de a-şi ajuta proprii angajaţi şi de a le asigura toate condiţiile necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii. Japonia în economia mondială. că productivitatea muncii depinde foarte mult de seriozitatea de care fiecare individ angajat în procesul de dezvoltare al firmei dă dovadă: „Partenerii noştri de peste ocean ne critică deoarece am munci prea mult. potrivit autorului mai sus citat. Carnet de călătorie scris cu ocazia unei incursiuni în Ţara Soarelui Răsare. 112 197 Seiichi Yamashita apud Costin Murgescu op. (2000). Acest lucru se întâmplă deoarece principiul după care se ghidează corporaţiile. Acesta arăta. People around the world. conceptul de rin semnifică. cel japonez nu îşi pune problema faptului că mâine s-ar putea să nu mai lucreze în acea firmă din motive independente de el. Nu este adevărat. directori de firme şi companii din această ţară. 195 vezi David Matsumoto. De cealaltă parte. Unii spun că suntem ‘intoxicaţi de muncă’. 114 .195 Acesta este compus din două elemente de bază. Aceasta este cheia stabilităţii cadrelor şi a disciplinei de muncă din întreprinderile japoneze”197 193 194 Ibidem. Hiroshi Sawano. p.. pe când gi descrie analiza şi luarea deciziei. ringi–system. Belmont: Wadsworth a division of Thomson Learning Inc. „prezentarea unei propuneri spre aprobare unui superior”. 368. oare. Carnet de călătorie. dar muncim serios. În lucrarea Japonia în enonomia mondială.cit. prin intermediul mai multor discuţii realizate cu manageri. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.196 Spre deosebire de angajatul tipic occidental (indiferent de sistemul în care îşi desfăşoară activitatea. ci pentru ‘întreprinderea noastră’. cu precădere în literatura de specialitate anglo–saxonă. 196 Costin Murgescu.cit. Pe de-o parte.

Loialitatea faţă de şef şi fidelitatea faţă de instituţie. în rândurile celor care nu înţeleg acest „stil” de viaţă şi de a fi a celor care îl promovează.199 Studiind managementul tailandez. op. The influence of cultural values on decision-making groups in Thailand.”198 Ne putem îndrepta atenţia şi asupra Tailandei. Aici.cit. p. p. Productivitatea muncii ţine de ambele categorii deoarece nu factorul financiar. 16. prin titulatura şi rolul pe care îl joacă. (2000). J. J. după ce plec de la întâlnire mă voi duce la toaletă şi un partener tailandez îmi va spune: ‘Nu cred că planul şefului este bun’. valorile şi tradiţiile japoneze. 3. Aceştia au realizat interviuri în profunzime cu mai mulţi manageri tailandezi. Holmes et al. . 118. Holmes şi colaboratorii săi200 constatau că există totuşi şi diferenţe. atunci când mă aflu într-o întâlnire şi am o opinie. atât directorul general sau acţionariatul. are putere absolută în luarea deciziei. păstrarea şi perpetuarea unei armonii în cadrul departamentului sau colectivului de lucru asigură un climat lipsit de conflicte.160 sublinia Seiichi Yamashita. în cele mai multe din situaţii. 7. 18-21. Fox. (1998). vicepreşedinte şi director executiv al Comitetului Japonez pentru Dezvoltare Economică (Keizai Doyukai). importanţi pentru firmă. Funcţia conferită persoanei prezintă garanţia că individul în cauză este cel mai potrivit pentru acest job. Problema este că. managementul tailandez încearcă să anticipeze posibilele eşecuri rezervând câte un plan de acţiune pentru fiecare situaţie în parte. principiile şi modelul de viaţă perpetuează. H. Într-un astfel de interviu. Un alt aspect foarte important şi care face referire la managementul nipon este că. 35) apud Saksinee Klinsontorn. cât şi simplul muncitor dintr-un punct de desfacere sunt. lucru care în corporaţiile americane se înţelege mai greu. Submitted to Wayne Huizenga Graduate School of Business and Entrepreneurship Nova Southeastern University. în egală măsură. H. procesul decizional nu este unul foarte diferit. nu mi-e frică să mi-o exprim. deopotrivă. (1997. Şi eu îi voi spune: ‘foarte bine. dar de 198 199 200 Costin Murgescu. Fox sublinia că.. un manager sublinia că „sunt puţin mai diferit de ceilalţi tailandezi pentru că. să considere managementul japonez „exclusiv o haină modernă în care se perpetuează sisteme şi mentalităţi feudale. cât cel uman este cel care asigură viitorul companiei. Legătura strictă dintre spaţiul social şi cel familial. Doctoral dissertation. Safety in Thailand. Şeful. The Safety & health Practitioner.

30. Dacă un elev pune foarte multe întrebări. nu trebuie să faci vreun comentariu. culturii şi naturii umane. rememorând o situaţie în care s-a găsit pe când era elev: „Când eram copii la şcoală. normele şi valorile ţării respective. Olanda. distanţa 201 202 faţă de putere.201 Cum se poate explica acest comportament? Geert Hofstede. . 203 vezi Geert Hofstede. (1980b). rolul individului în grup şi în raport cu acesta. pentru că ni se spusese că. p. op. 87) apud Saksinee Klinsontorn. Holmes et al. potrivit aceluiaşi autor. acestea au devenit „dimensiunile culturii” făcând obiectul mai multor studii şi cercetări începând cu anii ‘80203: individualism/colectivism. evitarea nesiguranţei (incertitudinii). p. Beverly Hills CA: Sage Publications. (1980a). Managementul structurilor multiculturale. depinde îndeaproape de cultura. co-fondator respectiv director al Institutului de Cercetare privind Cooperarea Interculturală (Institute for Research on Intercultural Cooperation – IRIC).cit. respectiv manifestarea emoţiilor şi controlul incertitudinii202. Geert Hofstede a ajuns la concluzia că există mai multe aspecte definitorii comune. Existau foarte puţine răspunsuri din partea noastră pentru că eram foarte timizi. Geert Hofstede. este cel care a pus bazele studiului intercultural al climatului organizaţional având în vedere analiza personalităţii. H. Bucureşti: Editura Economică. fondator şi director al Personnel Research Departament of IBM (1965–1971) din Europa. în mijlocul propriei familii şi care se dezvoltă ulterior în mediul social în care individul îşi desfăşoară activitatea. [1991](1996). dar care difereau prin intensitate în unele ţări comparativ cu altele: inegalitatea socială. atunci când persoanele în vârstă vorbesc. Culture’s consequences: International differences in work-related values. Ulterior. 1/1. 21-40. Nu vroiam să punem întrebări. Angola Coffee – or the confrontation of an organization with changing values in its environment. profesor de management şi cultură oganizaţională. „masculinitatea” şi „feminitatea”.. Geert Hofstede. Studiile sale pornesc de la ideea că există o „programare mentală” a individului care se formează de timpuriu. profesorii doar lecturau. Software-ul gândirii. Organization Studies. Un manager tailandez arăta acest lucru.161 ce nu ai spus acest lucru în şedinţă?’” Astfel de „comportamente” (de tăcere) îl reflectă îndeaproape pe cel educaţional. Analizând o serie de date privind valorile culturale ale angajaţilor corporaţiei multinaţionale IBM din peste 50 de ţări. Programarea mentală. (1997. 54. profesorul va crede că este obraznic ori că încearcă să demonstreze ceva”.

În această situaţie. iar relaţia pe care un individ şi-o formează. în Statele Unite. Dacă ne îndreptăm atenţia asupra organizaţiilor africane constatăm că leadershipul autoritar şi birocraţia guvernează în detrimentul unei abordări liberale care să permită dezvoltarea iniţiativei personale. Ibidem. o şi consideră normală. dorinţele. .”204 În organizaţiile filipineze de exemplu. Aceste ţări subliniază colectivismul. „este una de independenţă”. dependente şi care aparţin ‘organizaţiei’.cit. 40. Potrivit aceluiaşi cercetător. în acelaşi timp. unde angajaţii discută de la egal la egal cu managerii şi liderii lor. 39. realizările individuale primesc suport şi credit mult mai mare din partea managerilor. Distanţa faţă de putere face referire la modul în care populaţia percepe această distanţă şi. în raport cu locul de muncă. sunt modele sociale şi emoţionale strâns legate. În Malaezia. puterea respectiv obedienţa depind de normele şi valorile promovate în societate. creativităţii şi să permită implicarea consultanţilor în procesul de negociere. În corporaţii.”205 Cea de-a treia dimensiune. firme şi companii această dimensiune reprezintă măsura în care este acceptat şi respectat statutul ierarhic de către angajaţi. Japonia este o ţară colectivistă în care dorinţa grupului predomină în defavoarea celei individuale. Individualismul ca dimensiune se axează pe echitate în relaţiile dintre oameni. la polul opus se află ţări cum ar fi Pakistanul sau Japonia: „În ţări precum Pakistanul.162 masculinitatea/feminitatea şi dinamica confucianistă (dimensiune identificată de cercetătorul canadian Michael Harris Bond). p. La nivel de organizaţie. spre deosebire de Danemarca. În cazul colectivismului.. op. însă. se pune accent pe onoarea şi demnitatea individuală. nevoile şi aspiraţiile grupului de provenienţă primează în defavoarea celor individuale. evitarea nesiguranţei (uncertainty avoidance) face referire la acele situaţii 204 205 Saksinee Klinsontorn. Astfel. angajaţii se „conformează autorităţii şefului şi în general faţă de poziţia ierarhică mai înaltă. identitatea grupală este mult mai importantă decât cea individuală. unde există un individualism scăzut.

Masculinitatea se formează în jurul ideii de cultură patriarhală în care rolurile pe care le îndeplinesc femeile şi bărbaţii sunt foarte clare. indivizii. Spre exemplu. Distanţa mică faţă de putere înregistrată în cazul Suediei este de altfel explicată de cercetătorul olandez. iar indivizii îşi asumă riscuri foarte mari în activitatea pe care o depun. acceptarea relaţiilor inegale şi o preocupare mai mare spre virtute decât spre adevăr.”206 Celelalte sunt orientate spre rezultate imediate dar. fie de rău”. Marea Britanie. consideră că tot ceea ce se întâmplă în jur este „fie de bine. fiind împărţită în două: pe termen lung şi scurt. dinamica confucianistă (orientarea timpului) îşi are originile în perspectiva religioasă despre viaţă. Martori la scenă. Organizaţiile şi companiile din Marea Britanie pun un accent scăzut pe formalitate.163 de nesiguranţă în care se regăsesc. de câteva săptămâni. Această problemă apare şi când se pune problema unei inovaţii. 65.. Aflaţi într-un schimb de experienţă. .cit. „Vânzătorul a acceptat aceasta ca pe o legitimaţie fără a renunţa însă la verificarea conştiincioasă a autenticităţii cecului şi la notarea numelui şi adresei clientului. aflat la cumpărături. şase americani semnalau diferenţele privind modul de lucru din Statele Unite şi cel din Suedia. 41. În preajma Crăciunului. într-o fabrică suedeză (Saab-Scania din Soedertalje).”207 În ceea ce priveşte modelele organizaţionale situaţia este la fel de diferită. regele Carl Gustav a constatat. Canada sau Olanda. ţările latine (de peste ocean şi din Europa) şi cele asiatice au valori mari comparativ cu Statele Unite. Astfel. p. Geert Hofstede. în momentul în care a dorit să achite utilizând cecul. salvare. mai ales când se află în postura de a lua decizii individuale sau de grup. În fine. că îi lipseşte un act de legitimare. op. mai ales. distanţa faţă de putere înregistrează punctaje interesante în ceea ce priveşte răspunsurile angajaţilor IBM din eşantionul lui Geert Hofstede. mai mulţi cetăţeni au arătat vânzătorului o monedă pe care se afla chipul monarhului. adaptarea tradiţiilor la un context modern. la un moment dat. Cele orientate pe termen lung se axează pe „cumpătare. considerându-l pe ultimul în neconcordanţă cu principiile lor şi cultura 206 207 Ibidem.

se poate conchide că organizaţiile paternaliste sunt cele care promovează şi susţin egalitatea de şansă şi exprimare diminuând apariţia conflictelor în raport cu forurile superioare ale companiei.cit. în cazul societăţii tailandeze. (1980a). Beverly Hills CA: Sage Publications.164 organizaţională în care îşi desfăşurau activitatea în mod normal în ţara natală. din cadrul unei companii de cosmetice. care. Inegalitatea este uşor de identificat pe axa verticală în mediul organizaţional. iar în cel familial autoritatea este deţinută de persoanele vârsnice. secretara daneză l-a privit. Persoanele care ajung într-o poziţie ierarhică superioară nu abuzează de statut şi nu îşi exercită autoritatea în mod nejustificat. are propria răspundere şi poate fi competitivă. Dar în loc să spună ‘Da.. [1991](1996). Plecând de la dimensiunile formulate de Geert Hofstede se poate spune că. se întâmpla în Franţa: „El a chemat-o pe secretara sa şi i-a dat o dispoziţie în aceeaşi manieră în care proceda întotdeauna la Paris. Culture’s consequences: International differences in work-related values. există un raport de egalitate fundamentat pe sentimentul respectului faţă de persoană. Suedia) a constatat cu stupoare că reacţia secretarei sale a fost diferită de ceea ce. „Lynette Stewart a ales Detroit-ul. domnule’. 169-170. pe când la Saab-Scania ea trebuie să-i aibă în vedere pe oamenii din faţa şi din spatele său. . Finlanda. 298. pe nume Dupont. elementele primordiale pe care se 208 apud Geert Hofstede. Ziaristul Robert B.”208 Un schimb de experienţă asemănător l-a avut şi un manager francez. pp. Goldmann a urmărit acest caz şi a discutat cu persoanele implicate arătând că. În uzina Cadillac în care lucrează ea. În societăţile în care se promovează distanţa mică faţă de putere. 209 Geert Hofstede. de exemplu. Accentul este pus pe resursele pe care le are individul şi nu pe deficienţele acestuia. în mod normal. Situaţia este diferită în societăţile caracterizate de principiul care promovează distanţa mare faţă de putere. deplasându-se la Copenhaga pe un nou post şi ocupându-se pentru aceeaşi companie de zona de nord a Europei (Danemarca. a zâmbit şi a spus ‘De ce doriţi să se facă acest lucru?’”209 Astfel. p. argumentul raţional este reprezentat de experienţa de viaţă care favorizează instituţionalizarea şi internalizarea unor norme rigide cu caracter imperativ. op. Norvegia. ca secretarele pariziene.

. (2004a). 189-202. în care oamenii se angajează când sunt puternic implicaţi într-un grup coeziv. În al doilea rând. dacă în procesul decizional apar diferenţe semnificative. presiunea directă spre conformism. Pentru o aprofundare a acestui fenomen vezi Octavian Rujoiu. Distribuţia pe 210 Irving L. definea gândirea de grup drept „un mod de a gândi. disciplina bine pusă la punct favorizează eficienţa. prin natura ei. op. În primul rând. exprimarea liberă a propriilor păreri şi convingeri. Revista de Psihologie. Victims of groupthink. ci investighează şi dacă valorile culturale tailandeze au tendinţa să distorsioneze percepţia realităţii care susţine gândirea de grup210” şi. reacţiile întârzie din cauza lipsei iniţiativei în luarea deciziei. Autorul sublinia că „acest studiu nu examinează numai influenţa valorilor culturale tailandeze. Din cele 367 de chestionare aplicate în cele patru companii s-a putut conta numai pe 216 din acestea (92 fiind din agenţiile de publicitate şi 124 provenite de la bancă). Sociologie Românească. iniţiatorul acestui concept. condiţiile antecedente ale gândirii de grup (stilul de leadership. Spre un model constructiv de gândire în organizaţii: gândirea de echipă. forurile superioare şi-au dat acordul. simptomele gândirii de grup grupate în patru categorii (cenzurarea ideilor cu caracter deviant. p. promovează inovaţia. (2005). a realităţii testate şi a judecăţii morale care rezultă în urma presiunilor grupului” mai nota acelaşi autor (1972. (2004b). Importanţa factorilor „leadership” şi „coeziune” în emergenţa gândirii de grup. tipul organizaţiei. Totodată. p. iluzia unanimităţii. nu în ultimul rând. Procese şi fenomene de grup: brainstormingul şi gândirea de grup. când dorinţa lor de a instala consensul este mai puternică decât cercetarea realistă a celorlalte alternative”. nu în ultimul rând. 15. 3. 202-209. 9). Valorile culturale şi gândirea de grup. în organizaţiile tailandeze deciziile sunt luate numai după ce. 8. Altfel spus. în prealabil. 50. Motivaţia alegerii acestor două tipuri a fost una cât se poate de simplă: este mult mai probabil ca o agenţie de publicitate să aibă un climat organizaţional asemănător celor din vest deoarece. Janis (1972.cit. Octavian Rujoiu. 165-184. 211 Saksinee Klinsontorn. 9). Octavian Rujoiu. paznicii minţii) şi. cum se prezintă procesul decizional în organizaţii în raport cu simptomele şi gândirea de grup. Gândirea de grup vs Gândirea de echipă.165 fondează valorile culturale sunt respectul şi statusul. Saksinee Klinsontorn a realizat o cercetare care a cuprins patru organizaţii: una dintre cele mai reprezentative bănci din Tailanda şi trei agenţii de advertising. Psihologia Socială. . Trebuie subliniat că o astfel de situaţie prezintă deopotrivă atât un avantaj cât şi un dezavantaj. creativitatea. coeziunea şi stima de sine). 3-4.211 Seturile de variabile cercetate au fost: valorile culturale. Boston: Houghton Mifflin Company. „gândirea de grup se referă la deteriorarea eficienţei mentale.

4. Organizational communications in Hong Kong: a cultural approach to groupthink. cele mai multe simptome ale gândirii de grup au fost înregistrate la grupurile de la bancă (ex. angajaţii tailandezi şiau perceput liderii ca nefiind autoritari şi destul de deschişi. Janis a fost coeziunea înaltă a grupului care a corelat cu gândirea de grup. (2005). Altfel spus.. un chinez va ezita să intre într-o afacere atâta timp cât nu-şi cunoaşte personal partenerii”214 –.”213 Andrew Sai On Ko a analizat gândirea de grup în conexiune directă cu pattern-urile culturale întâlnite în mai multe organizaţii chineze din Hong Kong. atunci când tailandezii prezintă un model social foarte strâns. 353. liderii tailandezi devin mult mai deschişi ori încurajează mult mai mult participarea membrilor grupului. la diferite niveluri ale managementului (distanţa faţă de putere scăzută). coeziunea a contribuit la apariţia iluziei unanimităţii în toate grupurile. Rezultatele sugerează că atunci când tailandezii prezintă un model social foarte strâns ori se simt ameninţaţi de situaţii ambigue. cenzurarea ideilor cu caracter deviant. 214 Andrew Sai On Ko. au fost statusul (respectul faţă de ierarhie). şi pe care se bazează întreaga artă comunicaţională în cultura chineză. Stilul de leadership tailandez nu susţine condiţiile antecedente ale gândirii de grup prezentate de Janis (1972. Factorii culturali luaţi în calcul. 115-116. 10.cit. În această privinţă. 1982) din moment ce liderii tailandezi sunt nondirectivi. Ceea ce a susţinut îndeaproape teoria lui Irving L. s-a găsit o corelaţie parţială a valorilor culturale cu acele condiţii favorizatoare apariţiei gândirii de grup. Pe de altă parte.”212 Acelaşi autor conchidea că „Aceste rezultate sugerează că. există o mai mare coeziune în luarea deciziei de grup. rezultatele sugerând că. 115. După cum era de aşteptat. atunci când societatea tailandeză percepe breşe în ierarhie. 213 . iluzia unanimităţii). încrederea (integritatea personală – „de exemplu. (colectivismul) ori se simt foarte ameninţaţi de situaţii ambigue (evitarea nesiguranţei). prietenia (relaţia dintre 212 Saksinee Klinsontorn. au fost coezive în luarea deciziei de grup şi membrii grupurilor au avut o stimă de sine foarte mare. atât colectivismul cât şi evitarea nesiguranţei au relaţionat negativ cu stilul de leadership directiv în grupurile decizionale tailandeze. op. p. De asemenea. comportamentul liderului nu a influenţat în nici un fel manifestarea acestui simptom. Distanţa faţă de putere a corelat negativ cu condiţiile antecedente ale gândirii de grup. Oricum.166 sexe a fost de 131 de femei şi 83 de bărbaţi. „colectivismul şi evitarea nesiguranţei au corelat cu coeziunea înaltă a grupului. apariţia paznicilor minţii. p. Ibidem. caracterul (demnitatea personală). Surprinzător. două chestionare neputând a fi validate din acest punct de vedere. permisivi în a discuta diferitele probleme. Corporate Communications: An International Journal.

”216 Focus-grupul realizat de cercetătorul chinez cu manageri din mediul academic şi din cadrul companiei Hero Creator Limited (Hong Kong) a evidenţiat faptul că gândirea de grup reprezintă mai mult un „obstacol al 215 216 Ibidem. Aceasta se prezintă a fi una dintre cele mai celebre cărţi de strategie militară. poate fi caracterizat de fenomenul gândirii de grup. 209. Sintetizând cele 13 capitole originale ale cărţii. în reducerea apariţiei gândirii de grup.”215 În cultura chineză. „cu membri care au un status social ridicat. 354. cu ceilalţi factori menţionaţi mai devreme. McNeilly prezintă şase astfel de principii: 1) „Câştigă tot fără luptă” – în termeni economici poate fi translatat astfel: poţi (încearcă) să te impui pe piaţă în aşa fel încât să nu produci pagube. Câştigarea supremaţiei se poate înfăptui şi prin intermediul alianţelor de afaceri. „cine pe cine cunoaşte” sau sistemul referenţial). motivarea lor. 2) „ataci atunci când competitorii tăi se aşteaptă mai puţin”. reţelele Guanxi (legăturile de afaceri. în fine. Plecând de la acest aspect. a verificat dacă utilizarea principiilor elaborate în celebra carte Art of War de Sun Tzu îşi găsesc aplicabilitatea în mediul organizaţional. în vederea evitării atingerii prestigiului colegilor. să existe ezitări în ceea ce priveşte provocarea reciprocă. de dragul respectului faţă de ceilalţi membri ai grupului. gândirea de grup poate fi hazardantă nu doar pentru organizaţiile mici şi mijlocii ci şi pentru alte organizaţii din Hong Kong. statusul social este asociat.167 partenerii de afaceri se menţin şi într-un cadru informal) şi. Can principles from Sun Tzu’s Art of War be used to address the problems of consensus-seeking organizations? Corporate Communications. McNeilly preciza că mediul de afaceri poate fi considerat un război care are la bază anumite principii care se aseamănă izbitor cu cele subliniate de Sun Tzu. 4) timpul de reacţie şi pregătirile trebuie să fie calculate. 5) „cunoaşterea adversarului este foarte importantă (punctele forte şi mai puţin tari)” şi 6) caracterul şi comportamentul liderului (sunt esenţiale în coordonarea şi câştigarea respectului subordonaţilor „înţelegerea nevoilor acestora. dezvoltarea unor strategii viabile de atingere a scopurilor organizaţionale). De aceea. M.Hr. Cartea Arta Războiului a fost scrisă în jurul anului 400 î. Acelaşi autor. Este posibil ca. în domeniul comunicării. apud Andrew Sai On Ko. 3. M. (2003). de cele mai multe ori. 3) folosirea unor acţiuni inteligente pentru a depăşi concurenţa. cercetătorul chinez semnala că un grup care se autoguvernează. mai precis. p. Utilizând metoda focus-gruplui. 8. într-o perioadă plină de războaie între dinastiile chineze.. .

Neck. 11.”220 După M. care pune un accent foarte mare pe individ? Mai precis.168 comunicării interne al membrilor grupului”. În această ţară. Human Resource Management International Digest. p. spun cei doi autori.”221 Acelaşi autor citat menţionează opt funcţii ale unui cod etic: 217Andrew 218 Sai On Ko.. Lere. 210. Bucureşti: Editura ASE. rămânând a fi puţin probabilă aplicarea principiilor Sun Tzu în reducerea apariţia gândirii de grup. 25. Nu este un standard moral separat. sunt deseori utilizaţi termeni precum etică sau etica în afaceri. Contents of codes of ethics of professional business organizations in the United States. Laura Nash îl defineşte ca fiind „studiul modului în care normele morale personale se aplică în activităţile şi scopurile întreprinderii comerciale.R.C.217 Referindu-ne la cultura japoneză. Manz şi Christopher P. Un cod reprezintă conştiinţa colectivă a unei profesii şi este mărturia dimensiunii morale a grupului ce alcătuieşte acea profesie. 35. Astfel. potrivit lui P. Miesing şi J. p. p. 220 apud Dan Crăciun. printre altele. 35. Preble. (2002). p.L. „cadre ale conduitei umane care se află în strânsă legătură cu principiile morale în încercarea de a deosebi binele de rău.”218 Comportamentul etic şi gândirea de grup. aceştia aduc în discuţie cazul Japoniei. dacă companiile vestice pot stabili echipa de lucru ideală. O scurtă introducere. 35. Frankel. ce acţionează ca agent al acestui sistem.cit. Gaumnitz şi J. 221 apud B. „Individul este deseori subordonat întregii companii ori naţiunii.S. (1995). Neck care se întrebau. op.C. Charles C. Gaumnitz şi J. 219 apud B. 2. au ele potenţialul de a găsi cele mai înalte niveluri de performanţă comparativ cu cele japoneze. (2005). 3. propriile sale probleme specifice. Primul designează. Lere. Journal of Business Ethics.R. ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale. Creating a team of individuals.”219 Privind al doilea termen. (2003).. Acest lucru poate însemna că japonezii crează condiţiile necesare apariţiei gândirii de grup? Poate fi aceasta o sursă a unui avantaj competitiv pentru Vest. pentru că firmele vestice sunt mult mai predispuse să conserve perspectiva şi contribuţia fiecărui individ? Poate timpul ne va spune. cred că sunt deosebit de importante remarcile celor doi cercetători americani Charles C. În mediul organizaţional. op.cit. p. Etica în afaceri. Manz şi Christopher P. care ar fi implicaţiile culturii organizaţionale în manifestarea gândirii de grup. . codul de etică profesională reprezintă „poate enunţul cel mai vizibil şi explicit al normelor profesionale. şi nu numai.

(2004). preoţi. Robert J. Etica afacerilor. 226 vezi Patricia C. Vasile Macoviciuc şi Vasile Morar. distincte şi formale care se constituie în standarde morale utilizate în ghidarea angajaţilor ori a comportamentului corporatist. 4) Sporeşte reputaţia profesiei şi încrederea publică. pe locul 12 după jurnalişti (locul 11) şi înaintea reporterilor de la ziar (locul 13) sau în 2000. dar şi având în vedere codul etic profesional din diferite domenii. Williams şi J. Journal of Business Ethics. 248.169 1) „Este un ghid pentru individ când acesta se confruntă cu o situaţie inedită. 159-174. 365-370. farmacişti şi 222 223 Ibidem. Armstrong. luării deciziei şi asumării riscului225. and Chinese managers. poliţişti. din 24 de profesii pe locul 15. The nature of the relationship between corporate codes of ethics and behavior. Bucureşti: Editura Paidea. Cultural and ethical effects in budgeting systems: A comparison of U. 6) Împiedică apariţia comportamentului lipsit de etică prin identificarea de sancţiuni şi prin crearea unui mediu în care raportarea unui comportament neetic este susţinută.”222 După Michael Schwartz. climatului organizaţional. (2003). Michael Schwartz. 8) Serveşte drept bază pentru rezolvarea disputelor care apar între membrii unei profesii sau între membri şi non – membri. bancheri. (2005). pe locul 21. 32. risky shift and escalating commitment on ethical decision making. Întrebarea la care au răspuns subiecţii a fost “Cum apreciaţi onestitatea şi standardele etice ale oamenilor din aceste profesii?” Podiumul a fost ocupat de fiecare dată în cei trei ani menţionaţi de preoţi. 3) Forţa sensului de scop comun al membrilor unei organizaţii. p. (2001).226 Privind acest din urmă aspect. Bucureşti: Editura ASE. al încrederii. The impact of banality. în 1990. codurile etice reprezintă „documente scrise. 7) Este un suport pentru indivizi atunci când aceştia se confruntă cu diverse presiuni făcute pentru a se comporta într-o manieră neetică. avocaţi. cit. 225 Robert W. etc.. 5) Conservă tendinţele profesionale.) plasau directorii executivi.”223 În literatura de specialitate românească şi internaţională comportamentul etic a fost analizat în contextul negocierii în afaceri224. în 1981.S. ingineri constructori. 53. 36. înaintea jurnaliştilor (locul 22) şi după mecanicii auto (locul 20). Douglas Barrett. Journal of Business Ethics. Douglas şi Benson Wier. Dan Crăciun. congresmeni. . Dan Crăciun. Business and morality: A short introduction to business ethics. Journal of Business Ethics. 2) Furnizează o bază pentru aşteptările şi evaluările publicului în ceea ce priveşte profesia. profesori. senatori. sondajele de opinie întreprinse în rândul populaţiei americane privind comportamentul etic (onestitatea şi standardele etice) din diferite domenii de activitate (medici. de exemplu. 224 vezi Dan Crăciun op. (2005). după senatori (locul 14) şi înaintea inginerilor constructori (locul 16). 60.

230 Eberhard Schnebel şi Margo A. cultura şi climatul organizaţional au un impact major asupra procesului decizional. Stevens. p. Cullen (1987. E. 45. 467) Individual (I) Ex. apud D. Journal of Business Ethics. Eficienţa Ex. Codes of ethics. Legea ori Codul Profesional Egoist (E) Criterii Utilitarian (U) Principiu (P) După cum am constatat. p. Bienert considerau ca fiind importante aspecte precum exprimarea liberă a propriilor idei „împărtăşirea punctului comun în ceea ce priveşte valorile acceptate”. Cullen229. codul profesional) (Tabelul 1). Tipologia climatelor etice propusã de B. Responsabilitate a socială Ex. 207. Sims a analizat situaţia mai multor organizaţii precum Beech-Nut. regulile şi procedurile. Wyld şi Coy A. Jones. utilitarianismul şi principiul fundamental (moralitatea personală. 165. 11. Reguli şi proceduri Cosmopolitan (C) Ex. „consensul moral”. The importance of context: The ethical work climate construct and models of ethical decision making – An agenda for research. 465-472. În contextul culturii americane. Linking groupthink to unethical behavior in organizations. p. după B.F. . (2004).A. 227 apud B. Sims. Ronald R. Wyld şi C.231 Acesta a arătat cum companii cu o reputaţie foarte mare pe piaţă au ajuns să se confrunte cu probleme de ordin etic. Journal of Business Ethics. 228 Sean Valentine şi Anthony Johnson. 53. (2005).170 medici/asistenţi medicali. The ethics of the US business executive: A study of perceptions. 61. and the perceived importance of employee incorruptibility. Interesul personal Ex. orientation programs. Jones. Moralitatea personală Nivelul de analiză Local (L) Ex. 1997. Alţi autori precum Eberhard Schnebel şi Margo A. 16. Rolul jucat de echipă Ex.230 Tabelul 1.B. în funcţie de nivelurile de analiză. mai multe criterii: egoismul. Victor şi J.”228 Climatul etic organizaţional are la bază. cu alte cuvinte. (1992).227 În acelaşi context. 651-662. Journal of Business Ethics. 54.B. Implementing ethics in business organizations. dar şi angajamentul faţă de companie. 231 Ronald R. Bienert. Victor şi J. S-a constatat că „cea mai importantă virtute individuală este incoruptibilitatea. Horton şi Solomon Brothers. Journal of Business Ethics. Journal of Business Ethics. Prietenia Ex. 229 apud David C. (2004).C. Interesul companiei Ex. (1997). Sean Valentine şi Anthony Johnson utilizând un lot ad libitum de 143 de americani care lucrau în diferite domenii de activitate au analizat modul în care percep aceştia codurile etice.

compania. unde banilor li se adauga dobânda imediat. a schimbat o problemă de ordin civil într-una de ordin legal cu acuzaţii penale. unii angajaţi s-au refugiat în faptul că nu a existat nici un test concludent care să ateste diferenţa dintre ingredientele naturale şi cele artificiale.”233 Notă discordantă nu face nici Solomon Brothers. Hutton era un client extraordinar de important şi pentru că anumite overdraft-uri erau. pentru a câştiga timp şi astfel să se debaraseze de un inventar de 3. În plus. Această manevră punea în valoare următorul procedeu: „Contabilul lui Hutton scria un cec pentru un cont la banca A în valoare mai mare decât Hutton avea în acel cont. aceste mişculaţii treceau uneori nedetectate. Hutton. prin ultimele sale acţiuni. Deşi. în loc să coopereze. ziua următoare. calitatea înaltă a produsului şi ingredientele naturale au servit drept baza pe care se fonda cultura corporaţiei. Alţi producători de sucuri erau recunoscuţi pentru faptul că reziliau contractul cu furnizorii lor. această stratagemă oferea lui Hutton un timp de o zi de dobandă la banca A fără ca să plătească nimic pentru acest lucru. referitor la acest ultim aspect. cât de cât. mai ales din punct de vedere al marketing-ului […] La baza eşecului etic al companiei au stat presiuni financiare puternice. iar Hutton putea depune fonduri care acopereau mişculatia în contul din banca A. managementul superior se pare că a informat R&D de faptul că aceştia vor trebui să demonstreze faptul că un produs necostisitor al unui furnizor era alterat.cit. managerul lui Hutton urma să depună cecul de la banca A într-un cont la banca B.”232 Într-o situaţie dezastruoasă s-a regăsit şi cea mai mare corporaţie de brokerage din Statele Unite. Ilegalitatea comisă de top-managementul companiei a constat în aşa-numitul „checkkiting”. iar folosirea produselor ieftine concentrate a ajutat la salvarea a milioane de dolari. 656. în aparenţă. Corporaţia Grupului E. iar o zi de dobîndă pe o asemenea sumă este ceva substanţial. op. . era puţin probabil să protesteze. dar Hutton primea cel puţin 250 milioane de dolari în împrumuturi (free loans) în fiecare zi. dat fiind faptul că. Beech-Nut şi-a muşamalizat problemele în momentul în care investigaţiile guvernamentale au început să devină o piedică. În orice caz. Angajaţii Beech-Nut s-au folosit de două argumente pentru a-şi justifica acţiunile: 1) credeau că multe alte companii vindeau produse de băuturi false (placebo) şi 2) erau convinşi că băutura lor falsă era în stare perfectă pentru a fi consumată de către bebeluşi. Beech-Nut a suferit pierderi financiare.cit. Din cauza diferenţei de fus orar în sistemul de colectare a cecurilor. pp.171 Beech-Nut era al doilea producător ca mărime în ceea ce priveşte mâncarea pentru nou născuţi. De fapt. Din decembrie 1990 şi până în august 1991 a fost implicată în mai multe acţiuni dubioase care puneau la îndoială 232 233 apud Ronald R. 655-656.F. „Din 1891. La Beech-Nut. Astfel. înainte ca firma să îl schimbe cu un alt furnizor. Chiar dacă banca a observat aceasta mişcare. apud Ronald R. în timp ce. Beech-Nut pare să fi fost victima inocentă a unor furnizori fără scrupule. Sims. Traictoria pe care a avut-o a demonstrat acest lucru.5 milioane $ ce consta în suc de mere. dacă aceştia nu demonstrau că produsul pe care îl furnizau era original. O zi de dobandă poate nu pare mare lucru. la ordinea zilei. p. puritatea. op. la prima vedere. Beech-Nut se pare că a oscilat dovada vinovăţiei de la un punct la altul. Sims.

sau identificat aspecte precum descurajarea părerilor ce contraveneau ideologiei managementului interior. Pentru a dezvolta un mediu participativ unde sunt 234 235 Ronald R. Scharff. 3. Din acest punct de vedere. Sims. 658.W. Prin urmare. În acest context. p.cit. M. remarcând lipsa de etică de care au dat dovadă mai marii companiei. (2005). aroganţa s-a prezentat ca fiind „copilul nelegitim al încrederii şi mândriei existente în grupuri care experimentează gândirea de grup. Understanding WorldCom’s accounting fraud: Did groupthink play a role? Journal of Leadership and Organizational Studies.M. şi nu numai. autorul citat anterior sublinia că. Von Bergen şi R. op. foarte uşor şi fără nici cea mai mică urmă de îndoială. Scharff236 a analizat acest caz. 236 M. dar nimeni nu poate avea vreodată dreptate. 109-118. Aroganţa face referire la faptul că nu numai că nu poţi comite greşeala. au fost caracterizate de „aroganţă” şi o „loialitate excesivă” faţă de deciziile imorale. . Sims a analizat simptomele gândirii de grup din perspectiva comportamentului etic în organizaţii subliniind că acestora li se pot asocia mai multe potenţiale pericole cum ar fi asumarea unor riscuri extreme. lucrurile capătă o conotaţie negativă atunci când nu există nicio urmă de scepticism faţă de modul în care „gândeşte” şi ia decizii grupul. Ronald R.”234 În ceea ce priveşte loialitatea excesivă faţă de interesele membrilor grupului.172 moralitatea şi comportamentul etic organizaţional al top- managementului companiei. Kirk arătau. „dacă nu îţi place această politică. poţi pleca. nu toate organizaţiile aplică această politică. 11. C. Sims argumenta că în toate cele trei organizaţii valorile membrilor grupului decizional. 115.J. „gândirea de grup are loc atunci când aroganţa şi loialitatea ajută un grup să strălucească deasupra intereselor etice ale unei structuri organizaţionale. faptul că „98% dintre organizaţiile de succes analizate folosesc metode care pun în valoare leadershipul participativ. în aceste situaţii.”237 Totuşi. evitarea conflictului de idei sau optimismul exagerat şi pe termen lung. victime ale gândirii de grup au fost şefii companiei WorldCom.”235 Ronald R. la ordinea zilei fiind ceea ce unul dintre vice-preşedinţi avea să spună. 237 Ibidem. În cadrul grupurilor decizionale. Idem. implicând acţiuni ce nu aveau legătură cu etica afacerilor.M. în urma unei cercetări.

(2002). 471. Corporate Communications: A International Journal. Jack Eaton. Charismatic leadership and corporate cultism at Enron: The elimination of dissent. p. conchidea Jack Eaton. 4. d) au făcut achiziţii extravagante (terenuri. sentimentul de invincibilitate ori presiunea spre conformism au marcat managementul. the promotion of conformity and organizational collapse. Jeffrey K. autorul menţionat sublinia că blocajele apărute la nivel comunicaţional au prejudiciat reputaţia celor două companii şi a arătat cum iluzia invulnerabilităţii. în această companie devenise cunoscut faptul că cei care aveau păreri diferite de cele ale conducerii „nu mai erau toleraţi. de care au profitat prin speculaţii financiare. 241 Dennis Tourish şi Naheed Vatcha. Scharff. au fost afectaţi de gândirea de grup. Leadership. (2001). 4. 2005. 183-192. Kirk (1978. întreabă şi vorbeşte cu voce tare. Skilling. 176. analizând cazul companiei Enron. Lay. Andrew Fastow) au fost lipsiţi de etică şi caracterizaţi de o „supra încredere” şi un optimism exagerat în politica adoptată şi pe care se baza activitatea companiei. op. 40. după cum arăta şi Brian Cruver. Management communication: the threat of groupthink. 116). . chiar şi atunci când compania înregistra pierderi.”241 Marian Preda sublinia existenţa mai multor probleme de „creativitate în contabilitate” ale celor responsabili de colapsul companiei Enron: „a) au dezvoltat şi au permis folosirea de tehnici de contabilitate frauduloase. (2005). Pe de altă parte.cit. 1. citând un fost senior manager al companiei. M. c) au creat companii care aveau drept unic scop cumpărarea realizărilor subperformante ale companiei Enron.J.239 Utilizând analiza conţinutului. Iaşi: Editura Polirom. p. “I didn’t know” and “I was only doing my job”: Has corporate governance careened out of control? A case study of Enron’s information myopia. 240 John Alan Cohan. p. 242 Marian Preda (2006). Comportament organizaţional.”242 De altfel. Honda Motor Company a iniţiat sloganul ‘Ascultă. avioane). Teorii. b) au creat cu cinism şi în mod conştient o criză de electricitate în California. John Alan Cohan preciza că mai mulţi membri executivi (Kenneth L.173 încurajate alternativele.’”238 Factorii decizionali ai companiilor British Airways şi Marks & Spencer. exerciţii şi studii de caz. apud.W. pentru a menţine imaginea de companie de succes. Von Bergen şi R. 275-299.240 Totodată. climatul devenise unul greu de suportat: „Exista o regulă 238 239 C. 6. Journal of Business Ethics. percepţiile stereotipizate. credinţa în moralitatea grupului.

Frontiere în dinamica grupurilor I. În managementul social şi în medicină nu există remedii universale şi fiecare caz impune o diagnosticare atentă. London: Arrow Books Ltd. 90). Ne vom bate cu el pe uscat. subordonaţii iau în calcul ca fiind importante bunăvoinţa şi spiritul democratic al liderului. metodă şi realitate în ştiinţa socialului (p. Nimic! Nu vom duce niciun fel de tratative. 176. Sir Winston Leonard Spencer Churchill era categoric în decizia adoptată şi pe care o promova: „Suntem hotărâţi să-l distrugem pe Hitler şi orice vestigiu al regimului nazist. Neculau (coord. nu făceam altceva decât să îmi periclitez cariera. [1947](2001). De Visscher şi A. p.). vom scăpa pământul de umbra 243 244 Brian Cruver. Până când. preferă să adopte un stil autoritar: „Este un fapt previzibil ca directorii de întreprindere să dea greş precipitând creşterea producţiei prin decizii de grup. experimentele legate de decizia de grup sunt suficient de avansate pentru a clarifica unele probleme generale privind schimbarea socială” – aprecia Kurt Lewin..244 Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874–1965). Concept. competenţa şi siguranţa celor cu care lucrează sunt definitorii în a caracteriza o persoană. În pofida faptului că situaţia nu era deloc în favoarea ţării sale. De exemplu.. Iaşi: Editura Polirom. . directorii şi managerii consideră că. a fost un lider desăvârşit. ambele părţi consideră integritatea ca fiind un element foarte important. 62-94).. în timp ce. pe lângă integritate.174 nescrisă. Texte de bază (pp. respectat politician şi prim-ministru al Marii Britanii. (2003). Cu toate acestea. Dinamica grupurilor.”243 Preşedinţii de companii dar mai ales subordonaţii acestora. Kurt Lewin. recurg la mai multe modalităţi prin care apreciază relaţiile interpersonale în organizaţii. toată lumea pierzându-şi orice speranţă în condiţiile în care Adolph Hitler defila triumfal prin Europa şi cucerise nordul Africii. Nu vom negocia cu Hitler sau cu vreuna din bandele lui. De multe ori. unul dintre fii lordului Randolph Churchill. De la asta nimic nu ne poate abate. Ne vom bate cu el pe mare. cu o viziune de puternică în şansele de reuşită ale Albionului în lupta cu Germania nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial.o regulă a ‘niciunei noutăţi proaste’. Enron: Anatomy of greed. cu ajutorul lui Dumnezeu. În aceeaşi ordine de idei. Dacă le duceam noutăţi proaste. Nu în toate situaţiile există un astfel de „spirit”. Ne vom bate cu el în aer. În P.

(1950. [2001](2006). a luat în calcul şi posibilitatea ca informaţii vitale privind războiul. . Ce se poate face într-o astfel de situaţie? Putem pleaca de la ideea conform căreia „crearea unui climat în care adevărul să fie auzit” depinde de mai multe principii care trebuie puse în aplicare. 246 Jim Collins. trebuiau să pună pe picioare compania deoarece se afla într-o situaţie aproape falimentară. la care stai şi asculţi şi pe urmă te duci la masă. secţiune separată a comandamentului general care avea ca sarcină principală strângerea de informaţii obiective privind evoluţia războiului. liderul nu trebuie să iasă în evidenţă prin răspunsurile pe care le furnizează în anumite situaţii şi. Cu atât mai mult cu cât este vorba şi de o viziune în care cel care o promovează se află. se concretizează un 245 Sir Winston Leonard Spencer Churchill. Avea abilitatea de a pune întrebări de-a dreptul minunate. Fiind adeptul cunoaşterii realităţii şi al principiului că numai interacţionând direct cu faptele poţi transforma într-un avantaj situaţia existentă. pp. 105. p. 103. Sir Winston Leonard Spencer Churchill a acordat încredere necondiţionată grupului format. în mod constant. Jim Collins.”245 Conştient fiind că într-o astfel de situaţie se afla printre singurii care mai credeau în izbândă. Nu era niciodată un spectacol ieftin. Un astfel de exemplu este şi situaţia în care s-a regăsit directorul general al companiei Wards.246 În primul rând.cit. p. Alan Wurtzel şi consiliul său de administraţie. 104-106. despre aspectele pozitive şi negative cu care se confruntă compania: „Alan era cu adevărat sclipitor. să fie tot timpul interesat de ceea ce se întâmplă în compania sa insistând cu întrebările. a spus unul dintre membrii consiliului.cit. Am avut nişte dezbateri extraordinare în consiliu. singurul care crede în ea.175 lui. Prin urmare. în şedinţele de consiliu. 371) apud Jim Collins. a constituit Biroul de Statistică. Odată ce şi-a format echipa. Sunt momente în care personalitatea puternică şi carisma liderului se prezintă ca un baraj în calea „filtrării” informaţiilor reale în cadrul unui grup decizional. op.”247 Astfel. avea ca principal obiectiv să întrebe. 247 apud. op. mai degrabă. Nici Alan Wurtzel nu ştia care va fi soluţia ieşirii din acest impas. Climatul organizaţional depinde foarte mult de acest lucru. care. probabil. „datele brute” să îi fie prezentate distorsionat. în anii ’70. Excelenţa în afaceri. Bucureşti: Editura Curtea Veche.

la momentul oportun. vor reuşi să aibă un randament bun şi chiar să atingă ceea ce numim performanţă în muncă. 7/8. 107-109. suport şi cooperare. . Revista de psihologie organizaţională. în prima categorie intră companiile vizionare care acţionează potrivit unei anumite ideologii. Porras aceastea „funcţionează ca un adeziv foarte puternic şi ca o forţă călăuzitoare care menţine integritatea companiei vizionare în timpul mutaţiilor şi evoluţiilor acestora. Barling şi E. 45. 315-320.249 În mod normal. Motorola şi Wal – Mart – trei 248 T. dau dovadă de o performanţă scăzută şi devin neîncrezători în forţele proprii şi în cel care îi conduce.V. Arnold.cit. de cele mai multe ori. angajaţii 3M sunt legaţi de compania lor prin acelaşi devotament aproape religios pe care l-am întâlnit şi la P&G. dat fiind anumite decizii. 250 K. se întâmplă exact invers.K. preşedinţii de companie. trebuie luate în calcul. mai importantă decât găsirea vinovaţilor.A. dezvoltă coeziune. op. În fine. acţionarii) şi care. este conştientizarea şi „tragerea învăţămintelor” din ceea ce s-a întâmplat. Transformational leadership or the iron cage: which predicts. Alteori. „chiar şi angajaţii cu un potenţial aptitudinal ‘normal’ sau ‘modest’. astfel de angajaţi simţind nevoia să se implice. Zaharia. commitment and team efficacy? Leadership & Organization Development Journal. În aceste condiţii. în al patrulea rând. atenţionările şi avertismentele care pot eficientiza luarea deciziei. Analiza climatului organizaţional. 1-2. Disney şi Nordstrom. 249 Jim Collins. J.Constantin şi D. încântaţi de modul în care sunt trataţi ca angajaţi ai firmei/instituţiei. regulile şi normele organizaţionale contribuie la formarea controlului exercitat de factorii decizionali (liderii grupurilor. Întradevăr.250 În general. Potrivit lui Jim Collins şi Jerry I. 22. am descoperit o coeziune remarcabilă la 3M. nu trebuie să existe constrângeri de niciun fel în şedinţe iar liderul trebuie să participe efectiv la acestea jucând pe lângă rolul de moderator şi pe acela al mediatorului. Apar desincronizări în activitatea membrilor echipei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru HP. de la date ale cercetării la practica evaluării. Cu toate mutaţiile. (2001). În al treilea rând. p.”248 În al doilea rând. ataşament şi eficienţă în echipele de lucru. să se realizeze şi considerând normal efortul pe care îl pun în slujba atingerii obiectivelor organizaţionale. pp. (2007). Kelloway. Aceasta pentru că intervin mecanisme de compensare şi supracompensare. încercările temerare şi diviziile mici. 7.176 climat bazat pe încredere.

să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea 251 Jim Collins şi Jerry I.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze . (ed. Iaşi. 30.să identifice problemele tratate de textul studiat.). Bucureşti: Editura Curtea Veche. 1995. într-un text redactat sub formă de referat. Le Principe responsabilité. Morar.”251 Hans Jonas refuză utopismul de tip scientist. p. Afaceri clădite să dureze. 31. punând accent pe analiza lucidă a condiţiei omului în civilizaţia contemporană şi pe recunoaşterea ambiguităţii structurale.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . Macoviciuc. 2006. deci: „nu compromite condiţiile pentru supravieţuirea indefinită a umanităţii pe pământ". dar fiind indestructibil legate de ideologiile lor fundamentale. Bucureşti. Dan. o temă. 2005. Les Éditions du Cerf. Editura Paideia. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt. Obiceiurile de succes ale companiilor vizionare. angoasate ce pare să devină obiect al tehnologiilor actuale: „acţionează astfel încât consecinţele actelor tale să fie compatibile cu permanenti-zarea unei vieţi autentic umane pe pământ". tehnologic sau politic. Vasile. la alegere. „include în alegerea ta actuală integritatea viitoare a omului ca obiect subordonat voinţei tale. Tratat de etică."252 3. constitutive.271. a naturii umane. Porras. [2002](2006). efectele actelor individuale „să nu fie distructive pentru posibilitatea viitoare a unei asemenea vieţi". Editura Polirom. 4.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . . Pornind de la principiul kantian al integrităţii individului şi a vieţii. Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă în jur de patru pagini şi să respecte următoarele cerinţe: . Jonas formulează un imperativ categoric ce corespunde umanităţii fragile. pp. din următoarele volume: Sincer. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse . Peter. Etica afacerilor. Crăciun. 252 Hans Jonas. Vasile.177 companii care concurează 3M în ceea ce priveşte mecanismul automutant.

Kant.178 argumentării din textul studiat să prezinte. Macoviciuc. în încheiere. 8. - 5. Filosofie.. Gândeşte. Lucrare de verificare Toate problemele dezvoltate pe larg în această secţiune pot fi subiecte cerute în lucrarea scrisă finală. O introducere convingătoare în filosofie. Bucureşti 2010. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. pp. teoretic decât figurat. 6. . Bucureşti. Editura ASE. Editura ALL. 6. Editura Antaios. 555-608. 52-65. Imm. Th. 237-262. cap. (coord. Oradea. pp. Bibliografie 3. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. Metafizica moravurilor. 203-238. capitolul Principiile metafizice ale teoriei virtuţilor. Tematizări contemporane. pp. I-XVIII (Introducere în teoria virtuţii).. V. S. Editura ALL. Oare ce înseamnă toate astea?. 2004. Ce trebuie să facem.). Nagel. 2009. 4. 5. Blackburn. pp.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful