TITLUL CURSULUI: FILOSOFIE AUTORI: Prof.univ.dr. Vasile Macoviciuc Asist.univ.dr.

Octavian Rujoiu INTRODUCERE Această sinteză de curs este elaborată pentru studenţii de la ID din Academia de Studii Economice. Obiectivele principale sunt concretizate în competenţele pe care le veţi dobândi după parcurgerea şi asimilarea cursului de Filosofie sunt următoarele: lărgirea orizontului de cultură generală; întemeierea filosofică şi unificarea valorică a cunoştinţelor şi atitudinilor; familiarizarea – mai ales prin frecventarea unei bibliografii – cu marile direcţii actuale de reflecţie asupra omului, ştiinţei şi culturii; limpezirea unor principii şi interpretări generale menite să faciliteze asimilarea disciplinelor specializate în investigarea ştiinţifică a problemelor şi realităţilor socio-culturale, economice, politice şi umane contemporane. Cursul de Filosofie este structurat în cinci unităţi de învăţare (sau capitole), urmate de cîte o lucrare de verificare a cunoştinţelor, care va fi transmisă tutorelui desemnat. Evaluarea cunoştinţelor se va realiza sub două forme: a. evaluarea continuă, pe baza unor sinteze/referate/lucrări (maximum patru pagini) referitoare la una din teme pentru fiecare unitate de învăţare; b. evaluarea finală, realizată printr-un test susţinut după parcurgerea tuturor unităţilor de învăţare. Recomandăm şi folosirea manualului Filosofie. Tematizări contemporane, Editura ASE, 2010 (coord. Vasile Macoviciuc). Criteriile de evaluare constau în: 1. Punctajul obţinut la cele 5 lucrări de verificare de la finalul fiecărei unităţi de învăţare reprezintă 50%; 2. Punctajul obţinut la verificarea finală (examen scris) reprezintă 50%. CUPRINSUL CURSULUI: UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I: FILOSOFIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice 2.2. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia. Critica scientismului 2.3. Filosofie şi artă

2 2.4. Filosofie şi mit. Problema sacrului 2.5. Filosofia şi problema condiţiei umane 3. Sarcini de învăţare 4. Criterii de (auto)evaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II: PROBLEMATICA OMULUI ÎN FILOSOFIA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1.Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche 2.2. Existenţialismul 2.3. Pragmatismul 2.4. Psihanaliza 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III: PROBLEMA CUNOAŞTERII Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Disputa empirism-raţionalism. Criticismul kantian 2.2.. Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare 2.3. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice 2.4. Falsificaţionismul lui Karl R. Popper 2.5. Thomas Khun şi epistemologiile post-popperiene 2.6. Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV: PROBLEME DE FILOSOFIA RELIGIEI Cuprins: 1.Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Religia interpretată ca filosofare 2.2. Structura dogmatică a marilor religii 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V: VALORI ŞI TEORII MORALE

3

Cuprins: 1.Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Tipuri de concepţii morale 2.2. Binele moral 2.3. Normele morale şi convingerea morală 2.4. Succesul, fericirea şi sensului vieţii 2.5. Bioetica 2.6. Etica lui Robert Misrahi 2.7. Gandirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Humanitas. (philosophía – p. necondiţionate. precum şi Wiliam Barclay. Problema sacrului 2.locul filosofiei între celelalte forme ale culturii (arta. Sarcini de învăţare 4. Etimologic. religie. filosofia este „dragoste de înţelepciune”. 68–81. 1992.obiectul..A. Alături de această accepţiune. Obiective 2. Societatea Misionară Română. repere şi criterii valorice. Filosofie şi mit.Peters. Lucrare de verificare 6. a naturii celor ce sunt –. artă – un domeniu specific al culturii. Wheaton. Filosofia şi problema condiţiei umane 3. „filosofia este pregătire pentru moarte”.4. pp. o manifestare specializată a spiritului uman.3. Bibliografie 1.S. 367–370. precum şi „cunoaştere a celor divine şi omeneşti”. Filosofie şi artă 2. Termenii filosofiei greceşti.5. Criterii de (auto)evaluare 5. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: . religia şi ştiinţa) 2. întrucât nu trăim oricât. esenţiale prin care se legitimează tot ceea ce există.statutul filosofiei în cultura contemporană . a realităţii ultime. U. din punctul de vedere al obiectului. filosofia este „cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” – deci a temeiului existenţelor. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice 2. Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament. prudenţă – p. Critica scientismului 2. Continutul unităţii de învăţare Filosofia este – alături de ştiinţă. sophía: înţelepciune teoretică – p. la gânditorii 1 greci filosofia mai este definită şi în alte moduri.4 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I: FILOSOFIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. 253.specificul cunoaşterii de tip filosofic . . Illinois. scopurile şi tematica filosofiei . Obiective: În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. metodele. Continutul unităţii de învăţare 2. 223.1. oferind modele de viaţă demnă.2. 1993. nu putem 1 Pentru a interpreta satisfăcător sensurile etimologice ale filosofiei. 224). Din punctul de vedere al scopului imediat.rostul cugetării filosofice în viaţa omului de astăzi . a se consulta Francis E. Astfel. phrónesis: înţelepciune practică.

601). de cele mai multe ori. deci. Editura Academiei. cu sfera trebuinţelor – ca nivel. Bucureşti. Traduction. Introducere în filosofie. judecă în termeni de acţiune. 2 Aceste accepţiuni sunt sintetizate riguros în: David. Traducere. . studiu introductiv. 3 Primele trei întrebări sunt formulate de I. uneori până la confundare. p.a. în ultimă instanţă. Bucureşti. Kant. cum şi câtă este – se iveşte la marginea evenimentelor mai deosebite (în bine sau în rău) şi. 1993. a patra este introdusă pentru prima dată în Cursul de logică din perioada ultimă a vieţii – Cf.5 trăi oricum. Problematizarea – când. antropologia (preocupată de sinteze discursive pe baza grupului de ştiinţe socio-umane). orizontul interogaţiilor sale privitoare la om şi lume se întretaie strâns. bibliographie et chronologie par Alain Renaut. multe din întrebările filosofiei sunt puse şi soluţionate de către oameni în cadrele gândirii şi experienţei cotidiene. câmpul filosofiei este cuprins în următoarele întrebări: „1) Ce pot şti? 2) Ce trebuie să fac? 3) Ce-mi este îngăduit să sper?”. Flammarion. Paris. Definiţia provenită din scopurile şi aspiraţiile mai îndepărtate ale filosofiei îndeamnă fiinţa umană la „asemănare cu divinitatea. 3 acestea se raportează. Antropologie du point de vue pragmatique. praxiologia (teoria generală a acţiunii) ş. note şi comentarii de Gabriel Liiceanu. présentation. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice Antrenat în şi de probleme curente. axiologia (teoria generală a valorilor). 4. 2. pe cât îi stă omului în putinţă” . Însă filosofia este o sferă a creaţiei spirituale specializate care se îndepărtează sensibil de problematizările şi opiniile conştiinţei comune. De obicei. sub presiunea situaţiilor de viaţă.Kant în Critica raţiunii pure (Cf. pp. omul obişnuit se deprinde să trateze viaţa firesc. adică la autoperfecţionare spirituală şi împlinire 2 morală. Apăsat de griji şi speranţe. 1969. doar în măsura în care acestea cer un oarecare efort spre a fi integrate în împărăţia obişnuinţelor ocrotitoare. În general. 1977. la care ulterior va adăuga „4) Ce este omul?” Primele trei probleme corespund ontologiei.1. conţinut şi soluţii. p. exteriorizând credinţe şi deprinderi eficiente. În viziunea lui Kant. Aceste teme de reflecţie sunt abordate sistematic şi în termeni conceptuali în cadrul domeniilor specializate ale filosofiei: ontologia (teoria generală a existenţei). Editura ştiinţifică. moralei şi religiei. nu-şi îngăduie maturizarea gustului pentru speculaţie. fiind. gnoseologia (teoria generală a cunoaşterii). la chestiunea antropologică. 29–63. calitativ altceva. Desigur.

Sensul vieţii nu este obsesie. inventând situaţii fără ieşire. viziunile generale sunt preţuite tocmai pentru că justifică această opţiune vitală reflexă. clatină credinţe. sub acest aspect este. distrage de la acte trăite ca obligaţii şi de aceea va fi. mai mult o calitate decât o infirmitate: viaţa este considerată şi tratată ca valoare în mod intuitiv. totuşi. e situată mai presus decât toate ideile despre ea. deci. instabile. Înălţimea ce subţiază legătura ideii cu viaţa zilnică tulbură. ameţeşte. căci energiile fizice şi sufleteşti sunt orientate spre scopuri care aşază gândul în cumpănire. Asemenea filoane de robusteţe din simţul comun arareori pot fi ignorate de opticile spirituale specializate. mult mai convins şi temeinic decât cel mai amarnic filosof pesimist. Împrejurările – multiple. Instinctul de autoconservare funcţionează suficient de bine. oare. {i ce poate fi mai dureros pentru făptura umană decât să fie pusă în situaţia de a alege într-o lume căreia i se demonstrează uniformitatea valorică? Ce panică poate fi mai mare decât cea avută atunci când valorile – în care te-ai încrezut sau pe care trebuie să le urmezi – îşi pierd evidenţa? Ce rosturi mai poţi avea într-o lume fără relief sufletesc şi fără puncte de sprijin certe? Există suficiente motive pentru care mulţi oameni consideră – sau numai se comportă astfel – că prea multă teorie despre existenţa umană nu poate aduce decât prilejuri de îndoială – sau chiar necazuri –. aici. reflecţiile ascuţite şi inteligente ale celui mai obişnuit om? Este. Nu e vorba în această atitudine de o incapacitate. îndemnându-i să-şi întoarcă faţa de la viaţa efectivă care. nici dezlănţuire pasională. complexe în consecinţe – obligă la acţiune . viaţa. dar. atentează la securitatea interioară. nu se surprind. Ceea ce nu acceptă însă este relativismul.6 croind planuri – îndrăzneţe doar cât să fie realizabile. Jocul cu argumentele prea abstracte sperie. Calea ideii i se pare – ceea ce nu e total incorect – că duce la relativism. nu de puţine ori. Acest om are simţul relativităţii. este unică. pe cât posibil. confuze. meritând a fi trăită chiar şi în lipsa unor motive adânci. mai ales. şi nu pentru a satisface o curiozitate pur cognitivă. Mediul înconjurător este perceput şi interpretat pe baza funcţiei lui practice. credinţele. uzura cotidiană a sufletului şi povara multor activităţi îl iniţiază în fragilitatea celor omeneşti şi în puterile hazardului. ocolit. Ideile.

7 imediată. Vieţii cotidiene îi este specifică o legătură nemijlocită între teorie şi practică, între cunoştinţe şi acţiune; trăim sub impulsul satisfacerii trebuinţelor; de aceea, alegerea scopurilor şi a mijloacelor nu poate fi suspendată la nesfârşit pentru a face loc reflecţiei deliberative; se apelează la cunoştinţe şi instrumente valorice deja fixate şi cu eficienţă verificată. Din aceste motive, subiectivitatea curentă oscilează şi combină decizii bazate pe motive momentane, efemere, incerte, fluide, cu decizii derivate din temeiuri rigide, arareori fixate conceptual (tradiţie, obicei). Conştiinţa comună se comportă în raport cu lumea receptacular: Cunoaşterea realului – înţeleasă ca oglindire a acestuia în simţurile şi gândirea omului – rămâne la stadiul constatării şi descrierii necritice a unor corelaţii empirice, a constatărilor factuale, a unor moduri de manifestare exterioară, fenomenică. Realismul bazat pe „logica simţurilor” se îmbină cu preocuparea pentru latura normativă a vieţii şi acţiunii. „Simţul comun – remarcă Lucian Blaga – apare ca o realitate psihologică spirituală. Simţul comun reprezintă o medie just echilibrată de reacţiuni intelectuale proprii unei colectivităţi umane, aceasta înţeleasă mai curând ca masă omogenă, difuză şi fără limite precise, decât ca o organizare diferenţiată şi de un profil deplin caracterizat. Simţul comun se constituie în virtutea unor idei asimilate de individul uman, încetul cu încetul, prin convieţuirea cu semenii săi. Simţul comun este deci în individ un exponent al sociabilităţii acestuia şi se manifestă într-o seamă de atitudini şi judecăţi ce implică anume norme adoptate de colectivitatea umană. Colectivitatea se supune unor astfel de norme de obicei fără a-şi da seama de ele. Cu cât normele implicite ale reacţiunilor intelectuale angajează o colectivitate mai vastă, cu atât simţul comun devine un factor mai redutabil în viaţa de toate zilele a individului uman, ce face parte din colectivitate.”
4

Nu există, desigur, o stare pură şi permanentă a simţului comun. Deşi formele specializate de manifestare spirituală (ştiinţa, filosofia, arta) depăşesc normele, judecăţile şi prejudecăţile curente, ele modifică, prin asimilare, conţinuturile vieţii şi gândirii cotidiene. De pildă, fără ca simţul comun să aibă luări de poziţie ştiinţifică, el este şi poate fi pătruns de
4

Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, în Opere, vol.8, Minerva, 1983, p. 81.

8 achiziţiile ştiinţei. Opiniile obişnuite îşi pot încorpora idei şi atitudini specifice unui sistem filosofic, în măsura în care se bucură de popularitate. Cu toate acestea însă simţul comun nu-şi depăşeşte condiţia: e receptiv la dimensiunea practic-aplicativă, la consecinţele ce-şi dovedesc utilitatea umană în nemijlocirea vieţii. Criteriul de validare este experienţa. Bunul-simţ este starea înţeleaptă a simţului comun. El codifică experienţe, tradiţii, opinii cu autoritate, deprinderi cu eficienţă dovedită, evidenţe empirice, aptitudinea de a se mula pe situaţia dată, sagacitate raţională şi pătrundere intuitivă, prudenţă în anticiparea consecinţelor posibile, măsura ferită de excese, gustul pentru armonia ce înlătură stridenţele, judecată corectă şi precizie în situaţii şi chestiuni ce se prezintă complicat, stufos. Autenticul bun-simţ nu e cel care se rezumă la calcul şi reţinere, inocenţă şi echilibru modest, ci acela care emană dintr-un prea plin de experienţă. Îndoiala nu-i lipseşte, dar nici nu-i prisoseşte. El merge simplu, suplu şi drept la ţintă. Vede clar şi simplu, fără a se complica. Are doar autoritate înainte de a soluţiona ceva, dar nu dovezi, căci nu putem fi siguri că ar putea fi întemeiat doar prin generalizarea experienţelor repetate şi concordante: conţinuturile sale sunt suficient de eterogene şi provin din surse diferite. Cu toate acestea, tinde spre o sinteză a instrumentelor de rezolvare/depăşire a situaţiilor şi/sau chestiunilor problematice, dar această sinteză nu este una de ordin cognitiv, nu atinge o coerenţă explicativinterpretativă, ci doar o credibilitate practic-utilitară: pe căi multiple, se urmăreşte cumpănirea scopurilor şi mijloacelor spre efectul anticipat. Este, de fapt, un utilaj intelectual cu funcţie adaptativă, eficient în toate compartimentele vieţii. Complexitatea şi adâncimea reflecţiei comune sunt puse în slujba vieţii şi nu a fiinţei pur raţionale. Filosofarea este trăită, fără a miza pe organizarea conceptuală. Lumea accesibilă – spaţial, temporal, uman – este mediul familiar în care se urmăreşte împlinirea – lăuntrică şi sub forma prestigiului: fericirea şi gloria. Dincolo de aceste margini se întind mistere, taine, lumea mitului, spaţiul metafizic al credinţei, ordinea transumană, energiile sacre ş.a.m.d. care înlănţuie şi protejează condiţia omenească. Simplificarea scenariilor interpretative din nevoi vitale capătă pregnanţă

9 simbolică şi produce un binevoitor conservatism psiho-atitudinal. Codul de normalitate pune în ordine lumea şi viaţa omului, acceptând evidenţele existenţiale: sensul şi non-sensul, fericirea şi nefericirea, plăcerile şi suferinţele. Fixările afective pe ceea ce este dezirabil sunt cumpănite, fără excese pătimaşe. Rigorile acţiunilor curente decurg din intenţii, scopuri şi nevoi ce trebuie finalizate; participarea sufletească ia forma unei bune dispoziţii, ca auxiliar al automatismelor voinţei; satisfacţiile mai intense vor fi ataşate rezultatelor, însă de obicei fără stridenţe emoţionale. Sobrietatea şi asprimea comportamentală exprimă tendinţa simţului comun şi a bunuluisimţ de a se angaja pe axa neutră: nici entuziasm exploziv, nici dezamăgire totală, ci o distanţare vigilentă pentru ca stările interioare să fie stăpânite: luciditatea nu este stânjenită şi se evită eventuale surse de suferinţă inutilă. Distanţarea afectivă menţionată măreşte capacitatea de valorificare spontană, reflexă, robustă a prilejurilor de fericire; fără a se confunda planurile şi fără a căuta justificări logice, simţul comun este oricând dispus şi priceput la „expediţii de pradă”; profită de contexte, ocazii, clipe de bucurie intensă; nu ocoleşte şansele de satisfacţie şi plăcere în numele unor mize care dispreţuiesc momentul, ci chiar şi le inventează ori de câte ori acestea nu pun în pericol ducerea la bun sfârşit a treburilor presante. Aşadar, scepticismul simţului comun nu exclude, ci presupune – ca pentru o bună echilibrare – aplecarea ludică, epicureică, priceperea degustării intense a clipei. Această aptitudine de a fi fericit prin expansiunea vieţii înseşi – plăceri curente, răgazuri sufleteşti, odihnă ş.a. – este filtrată ritual şi simbolic în calendarul sărbătorilor. Filosofia are, în raport cu simţul comun şi bunul-simţ, o funcţie integratoare şi o misiune ordonatoare. Dacă în interiorul cotidianului se fixează generalizări în prelungirea experienţei colective şi se cristalizează luări de poziţie în marginea acestora, filosofia are preponderent tentă explicativă unitară şi un arsenal argumentativ ce depăşeşte interesul pentru finalizarea practică imediată. De aceea, devine calitativ altceva decât înţelepciunea care îşi trage seva doar din orizontul gândirii cotidiene. Lipsa de transparenţă a tezelor filosofice în faţa vieţii nemijlocite este consecinţa unui efort constructiv: se elaborează modele de inteligibilitate a lumii şi

a. cu o doză variabilă şi labilă de conştientizare.m. ci de aglomerări de cunoştinţe. Viaţa însăşi se prezintă într-o altă lumină. E atins un alt strat de adâncime. Stilul de viaţă exteriorizat pe scena convieţuirii sociale – căci. dorinţe şi temeri ş. Contactele cu viaţa şi mediul sunt suficient de complexe. în practica vieţii. presiunea unor deprinderi afective şi mentale nu poate fi atât de uşor stăvilită pe cât ne place deseori să credem. repere valorice spontan preţuite. în manieră apodictică.d. în fond. Temeiurile sale trebuie căutate la alte niveluri. indiferent de imaginea prealabilă pe care o are fiinţa umană cu privire la sine – nu se conturează chiar întâmplător.10 omului.d. Credinţele şi motivaţiile curente sunt supuse unei operaţii de scurtcircuitare intelectuală. cunoştinţe mai temeinice şi valori impregnate prin forţa educogenă şi sugestivă a climatului de fiecare zi. aşa încât mijloacele intelectuale ce intră în acţiune într-un moment sau altul pot fi străine unele altora ca provenienţă şi nivel de competenţă. Astfel. soluţiile existenţiale se identifică cu practica însăşi a vieţii. de obicei.m. pitorescul uman şi atmosfera afectivă şi valorizatoare în care se mişcă personajele. sunt lăstarii unei anumite selecţii naturale. pilde. fragmente de înţelepciune ş. valoarea lor constă mai ales în faptul că au rezistat probelor la care viaţa colectivă le-a supus. propuse.a. proprii simţului comun şi bunului-simţ. de valenţe explicative şi de coerenţă logică. Dincolo de acest sistem de referinţă. precipitări de obişnuinţe în jurul unor focare de interes. sunt generalizări neintenţionate de experienţă colectivă îndelungată. Unitatea acestor elemente este dată doar de coexistenţa lor în spiritualitatea colectivă: împreună alcătuiesc tabloul specific. Se vede totul cu alţi ochi. se poate cu uşurinţă constata că pot convieţui . dau tuşele de culoare locală. Soluţiile existenţiale sunt mânuite efectiv. Există o dispunere graduală a soluţiilor pe care oamenii le conferă problemelor ce le sunt apropiate sub raport sufletesc. aici. soluţiile empirice. învăţăminte obţinute pe cont propriu şi habitudini de grup. operate în funcţie de mobiluri şi interese arzătoare. Nu poate fi vorba. Coexistă credinţe şi convingeri. unitatea se dizolvă: întrucât dispersia conţinuturilor ce alcătuiesc soluţiile empirice cotidiene e făcută după liniile de forţă ale intenţionalităţii pragmatic-vitale. în sfera utilajului spiritual.

dar filosofia nu oferă modele intuitive şi nici sfaturi de orientare în imediatitatea vieţii. o recuperează. cum spune Blaga. cedări în faţa clipei ş. depăşit şi corectat în ceea ce are iluzoriu. în contextul discuţiei noastre – îşi încorporează problematica omului. “luat în răspăr”. Filosofia dislocă sufletul şi spiritul din convenţiile de normalitate rutinieră. Făptura umană poate doar să-şi elaboreze. Se discern anumite structuri fundamentale ale lumii spre a propune un proiect de umanitate.a. Soluţiile teoretice însă nu sunt direct aplicabile. naivităţi. cu credinţe religioase. amăgiri. distanţarea reflexivă şi discernământul valoric se rup de anumite orizonturi şi straturi ale vieţii cotidiene – care ţin de speranţe fără acoperire. lene intelectuală. Sunt tonifiante şi limpezi. în conştiinţa comună stau alături păreri ateiste şi luări de poziţie spontan-materialiste. Se anulează conţinuturile eteroclite ale conştiinţei cotidiene. disociind adevăratele interogaţii de cele false. afective. ci de un efort de individualizare sub semnul unor principii filosofice. ignoranţă. Să ne gândim doar la conciziunea proverbelor şi cum se potrivesc situaţiilor. De fapt. să-şi modeleze soluţii existenţiale în deschiderea unei concepţii filosofice (sistematice). şi le inserează în registre interpretative de maximă generalitate. aspiraţia către autenticitate însoţeşte orice reflecţie a omului asupra propriei sale condiţii.11 neproblematic atitudini şi idei care. pe de o parte. pe de altă parte. de aceea. din punct de vedere logic. –. Soluţiile empirice facilitează integrarea într-un orizont valoriconormativ mulat pe exigenţele nemijlocite ale vieţii. confort sufletesc. Soluţiile teoretice – de natură filosofică. de pildă. Deci. sunt utile şi eficiente. se opun în semnificaţii şi finalităţi. Filosofia lămureşte principii. Sau la înţelepciunea povăţuitoare a bătrânului care a trecut prin multe şi a învăţat de la viaţă binele şi căile prin care poate fi făcut. Simţul comun este. fără însă ca să se izoleze de adâncimile . nu e vorba de simpla mânuire a unor soluţii deja existente. fără ca să izbucnească vreun conflict. mituri şi superstiţii. voliţionale şi raţionale. deschizându-se orizonturi de aspiraţie valorică prin care ambiguitatea mijloacelor intelectuale de nivel comun ar putea fi înlăturată. din acestea pot fi trase consecinţe practice prin asimilarea lor de către structurile interioare.

pentru a-şi menţine creditul psiho-cultural. şi-ar trăda prin aceasta tocmai misiunea şi vocaţia înăuntrul unei culturi: aceea de a oferi un anume tip de înţelepciune – care întemeiază. libertatea. Astfel. prin tradiţie şi specific. curiozitate. de mediul social-istoric. – a unor conţinuturi de viaţă imediată. angoase.2.d. desigur. Filosofia. suferinţe ş. Saltul de la „trăit” la „problemă”. nu poate concura ştiinţa în privinţa performanţelor cognitive ce se referă la realităţi umane şi cosmice. deci. legate prin multiple şi complexe fire una de cealaltă. pretenţia. de fapt. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia. de multe ori nemărturisită. La fel de puţin înzestrată ne apare ştiinţa atunci când se manifestă pe un teren care. filosofia însăşi trebuie să aibă o receptivitate crescută faţă de noutăţi şi achiziţii explicative de ordin ştiinţific. specializate însă în ceea ce priveşte preocupările. Ceea ce filosofia tratează în termeni de „problemă” rezultă printr-o conceptualizare – impulsionată de uimire. reperele . dacă filosofia s-ar preocupa numai de întemeierea şi verificarea discursului său după exigenţe ştiinţifice.a. Căci. care încearcă să instituie o ierarhie valorică între aceste două tipuri de creaţie culturală. Disputele dintre cele două tipuri de opinii sunt lipsite de perspectivă. limpezeşte şi/sau construieşte lumea sensurilor ideale. de a stăpâni şi coordona din sfere înalt-speculative eforturile ştiinţelor particulare. de pildă. iar tâlcurile sale ar putea fi asumate de ştiinţă. se dovedeşte vană în momentul în care cercetarea ştiinţifică probează că poate spera şi ajunge la performanţe de cunoaştere riguroasă fără ca să apeleze nemijlocit la îndrumare filosofică.12 vieţii şi omenescului. de la experienţe uzuale către teorie este necesar pe măsură ce se dovedeşte lămuritor. aparţine filosofiei: sensul vieţii. temele supuse investigaţiei şi finalităţile umane.m. şi. desuetă. Critica scientismului Filosofia şi ştiinţa sunt considerate. împreună. cel puţin de la Renaştere încoace. rămânând simple exerciţii meticuloase de inteligenţă: ierarhia valorică este iluzorie (în fapt) şi imposibilă (de drept). eşec. 2. temeiuri serioase nu are nici convingerea unor savanţi că filosofia este istoriceşte depăşită. în peisajul gândirii contemporane opinii unilaterale. Nu lipsesc. fericirea. ca manifestări spirituale specifice. Pe de altă parte. a filosofiei de a fi „regină a ştiinţelor”.

13 axiologice ale demnităţii umane, raporturile om-lume receptate în termeni valorici ş.a.m.d. Deşi aparţine cunoaşterii teoretice, filosofia se diferenţiază de ştiinţă atât în ceea ce priveşte obiectul de studiu, cât şi tipul de cunoaştere. La o primă aproximare, putem afirma că are un obiect de maximă generalitate. O teză, teorie sau concepţie filosofică se referă la lume în totalitatea ei, oferă o imagine globală asupra existenţei ca atare. „Oricât de generale ar fi unele probleme pe care şi le pune omul de ştiinţă – remarcă D.D. Roşca – şi oricât de vaste ar fi unele generalizări pe care le face el, acestea sunt totuşi parţiale în substanţa lor, adică ele nu privesc realitatea, existenţa, ca totalitate. (...) Altfel spus, imaginea elaborată de ştiinţă despre realitate este constituită din fragmente de cunoaştere, oglindind porţiuni ale existenţei care, oricât ar fi de extinse, sunt totuşi numai porţiuni ale ei.”
5

(tiinţele particulare studiază anumite sfere, domenii ale realităţii – bine precizate în cazul ştiinţelor constituite şi aflate în dezvoltare continuă sau mai puţin precise, cum este situaţia ştiinţelor de graniţă. Ele forează până la un anume grad de adâncime: de pildă, fizica cuantică vizează un nivel mai profund de organizare a materiei decât mecanica clasică. În acelaşi timp, îşi decupează obiectul printr-o prismă specifică, surprinzându-i anumite faţete: de exemplu, omul ca fiinţă bio-psiho-socială este obiectul de studiu al mai multor ştiinţe (psihologia generală şi socială, antropologia ştiinţifică, anatomia şi fiziologia ş.a.m.d.) care recurg la unghiuri analitice distincte. Atunci când şi filosofia îşi propune investigarea unei zone particulare, bine determinată, a existenţei sau soluţionarea unor probleme cu sferă redusă de cuprindere (de pildă, libertatea, ordinea şi dezordinea în microcosmos, evoluţia omului), sunt angajate presupoziţii, afirmaţii, trimiteri explicite sau implicite la teze ce aparţin unei imagini totalizatoare asupra existenţei. O problemă particulară capătă soluţii filosofice numai prin integrarea sa – evidentă sau implicită – în contexte explicative mai largi, angajând reflecţii asupra lumii în integralitatea sa. Putem spune că filosofia se deosebeşte de ştiinţă, în primul rând, prin obiectul de studiu; filosofia este atrasă de ansamblul existenţei, constituit din tot ceea ce există sau ar
5

D.D. Roşca, Oameni şi climate, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp. 197–198.

14 putea să existe, în timp ce ştiinţele îşi restrâng interesul teoretic la un anume domeniu de realitate. „Aria unei probleme filosofice – spune L. Blaga – constituie totdeauna, fie explicit, fie implicit totul existenţei (lumea), iar zarea interioară a unei probleme filosofice rămâne totdeauna într-un mare grad nedeterminată; din contra, o problemă ştiinţifică are totdeauna o arie circumscrisă şi o zare interioară complex determinată.” Dar, chiar
6

atunci când filosofia îşi concentrează atenţia asupra unei realităţi distincte, ea nu devine, prin acest act, ştiinţă, ci rămâne tot filosofie, după cum ştiinţa nu poate fi erijată în filosofie, nu se substituie acesteia, atunci când aspiră să vorbească despre aspecte universale (de exemplu, teoria generală a sistemelor). Cunoaşterea de tip ştiinţific tinde să fie cât mai obiectivă, cât mai adecvată domeniului de realitate pe care îl vizează. Datele experimentale sunt astfel interpretate şi generalizate încât cunoştinţele să surprindă realitatea aşa cum este ea. Teoriile ştiinţifice se constituie prin reelaborarea trăsăturilor de forţă ale fragmentului de existenţă studiat, în aşa fel încât modelul teoretic îi descrie şi explică invarianţii structurali, mecanismul funcţional, legităţile prin care se dovedeşte a fi supus devenirii. Pentru a-şi atinge ţelul, ştiinţa presupune o desubiectivizare, o dezantropomorfizare a procesului de cunoaştere. Desigur, omul care face ştiinţă este un om „total”, „întreg”, în sensul că ia contact cu realitatea printr-o multitudine de facultăţi psihice: este înzestrat cu structuri raţionale, imaginative, afective şi voliţionale, cu anumite conţinuturi subiective (sentimente, valori, atitudini etc.) ce-l caracterizează ca individualitate, ca unicat uman. Însă, atunci când face ştiinţă, elementele de subiectivitate sunt „puse între paranteze”, sunt lăsate de-o parte, sunt înlăturate. În schimb, sunt solicitate intens structurile raţionale, logice (şi prospective, când e cazul) pentru a interpreta cât mai fidel sectorul real studiat. Sensibilitatea, opţiunile valorice, modul de a înţelege omul ş.a.m.d. nu sunt anihilate, ci doar stăpânite raţional; ele nu sunt activate pentru că ar interveni ca factori perturbatori în explicarea realului. De aceea se şi spune despre ştiinţă că este „rece”. În mod deliberat, ea face abstracţie de
6

Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, ed.cit., p.104.

15 factorul uman. Trebuie observat, totuşi, că tot ceea ce, aici, am numit subiectivitate (conţinuturi şi structuri subiective) are un rol hotărâtor în geneza cercetării ştiinţifice: alegerea obiectului, chiar selecţia faptelor şi informaţiilor, ataşamentul afectiv al omului de ştiinţă de ceea ce face ş.a. Are, de asemenea, un rol important în ceea ce priveşte finalitatea şi finalizarea umană a rezultatelor cercetării, în motivaţia umanistă şi întrebuinţarea socială a acestora. Dar cunoştinţele ştiinţifice au doar conţinuturi raţionale cu miză explicativă. Dovadă a faptului că termenii ştiinţifici au semnificaţii precise, riguroase, univoce, denotative. Deci, în substanţa teoriei nu există adaosuri subiective, ci doar sensuri cognitive prinse în relaţii argumentative şi lanţuri demonstrative, menite să reproducă – la nivelul abstractizărilor constructive, nu doar reflectorii – structura şi dinamica obiectului real. De aceea, într-o lucrare ştiinţifică nu afli nimic deosebit despre maniera în care creatorul său a conceput viaţa: era optimist sau pesimist, credea că fiinţa umană e capabilă să confere sens propriilor acte sau credea în predestinare, era sensibil sau nu. Recunoşti, eventual, omul de ştiinţă după stilul de redactare: plăcut, accesibil sau mai greoi, dar aceste constatări sunt simple accesorii, pentru că stilul facilitează sau îngreunează receptarea, dar, în măsura în care este ştiinţific, nu stânjeneşte cu nimic semnificaţiile raţionale şi demonstraţia riguroasă a textului ştiinţific. Ceea ce contează în ştiinţă sunt semnificaţiile pe care limbajul le vehiculează, conţinuturile raţionale pe care le transmite; prin urmare, desubiectivizarea cunoaşterii permite ca aceleaşi înţelesuri ştiinţifice să fie traduse în limbaje relativ diferite – de la cele formale până la cele de popularizare, fără a se trăda capacitatea explicativă. Aspirând spre maxima obiectivitate a cunoştinţelor – fapt pentru care, de pildă, nu întâmplător ştiinţele socio-umane au avut mult timp ca aspiraţie şi ideal rigoarea explicativă a ştiinţelor naturii –, ştiinţa conţine şi transmite constatări, descripţii, explicaţii. În această afirmaţie, ca şi în cele imediat anterioare, am operat, în mod deliberat, idealizări teoretice, pentru a detaşa în stare pură tendinţele, mărturisite sau nu, care fundează orice iniţiativă teoretică de natură ştiinţifică. În cercetarea ştiinţifică efectivă nu există obiectivitate pură. Cunoaşterea nu este pur spectaculară,

riguroase. de adecvare a acestora la stările de fapt pe care le constată şi explică. în ultimă instanţă. eventual matematice. Aria sa tematică este legată strâns de stadii şi cerinţe ale practicii umane sau anticipă necesităţi şi stări ale acesteia. Aşadar. obiectivitatea deplină e urmărită şi procesual atinsă prin atenuarea intervenţiei deformatoare a factorului subiectiv. în prelungirea sau în apropierea cunoştinţelor ştiinţifice.16 înregistrativă. Ceea ce devine relevant însă în contextul de faţă este şi faptul că o lege şi/sau o teorie ştiinţifică nu propun convingeri. receptive la criterii şi norme de validare ştiinţifică. – sunt luări de poziţii afectiv–volitiv–raţionale ce se manifestă înaintea. nu spun nimic privitor la atitudinile ce merită a fi adoptate faţă de sine. descoperirile şi invenţiile teoretico-ştiinţifice produc mutaţii în raporturile practice ale omului cu natura. au impact decisiv asupra eficienţei acestor raporturi. morale etc. disciplinele umaniste sunt fascinate de modelul ştiinţelor „tari”. ordonarea şi constatarea faptelor. nu indică şi nici nu sugerează cum trebuie trăită viaţa spre a fi demnă. lume şi oameni. În situaţii care se abat de la această afirmaţie. prin ştiinţă urmărim să cunoaştem realitatea cât mai obiectiv pentru a o putea stăpâni cât mai eficient din punct de vedere rămân . ideologice. ştiinţa acumulează soluţii certe şi general acceptabile. extinzându-şi progresiv domeniul de investigaţie. Cu toate acestea. cunoaşterea ştiinţifică are o finalitate practic-utilă imediată sau mediată. ci cuprinde elemente de valorizare. De aceea. în faţa. Atitudinile valorice – umaniste. contrazicând-o. Ea îşi pune totdeauna probleme bine delimitate sau delimitabile pe care le rezolvă în termeni controlabili experimental. direct sau indirect. Datorită particularităţilor sale cognitive şi metodologice. precise şi obiective. mai devreme sau mai târziu. dar nu aparţine substanţei spirituale ce defineşte cunoaşterea ştiinţifică. De fapt. cel puţin în selecţia. raţional şi teoretic. Oricât de mult ar trăi savantul cu iluzia că face doar cercetare fundamentală. dimpotrivă. însă. că vrea să cunoască de dragul cunoaşterii. Aceasta înseamnă că dimensiunea valorică este ataşată ştiinţei. opţiunile ideologice trebuie operate înăuntrul ştiinţificităţii doar în măsura în care nu slăbesc acţiunea exigenţelor de obiectivitate a cunoştinţelor. s-ar părea că se află ştiinţele sociale. şi în cazul acestora. ci.

în care să credem şi pe care le considerăm chiar ca ceva obiectiv. dacă lumea are trei dimensiuni.” 9 O concepţie filosofică despre lume întemeiază un anumit mod de a înţelege şi interpreta locul şi rosturile omului în univers. atunci când formulează teze generale cu 8 privire la determinaţiile existenţei. Ea clarifică şi propune idealuri umane. criterii.17 practic. atitudini. căci a explica universul nu înseamnă a găsi numai nişte principii ultime. Editura pentru literatură universală. 1973. . p. Vizând tocmai acest aspect. sau în volumul Faţa şi reversul. în continuare vom cita numai din această ediţie. Trei introduceri la devenirea întru fiinţă. vine după aceea. p. Camus. conştientizează statutul existenţial al acestuia în raport cu tot ce îl înconjoară. a explica lumea. aşa cum ar trebui pusă într-un anume moment istoric. valori prin care să legitimăm toate construcţiile minţii. Vara.167. a înţelege rostul existenţei noastre şi valoarea ei. dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii. forma superioară a conştiinţei de sine proprii fiinţei umane – aşa cum este sau poate fi pusă. vol. necontrazise. Opere sociologice.” În acelaşi sens. pe care să le putem considera absolut valabile. Nunta. RAO International Publishing Company. despre om: construieşte modele teoretice prin care arată ce ar trebui şi cum ar trebui să fie omul. p. Aceasta este ţinta ultimă a cunoaşterii ştiinţifice.I. p. independent de noi. 9 A. Conceperea lumii nu se reduce însă numai la o explicare cauzală. ci aceste principii trebuie să fie nişte valori care să se impună spiritului omenesc în genere. Punctul arhimedic al oricărei creaţii filosofice îl 7 8 Constantin Noica. soluţii de valoare. Petre Andrei. Omul revoltat. Filosofia este. Editura Academiei.7. în fond. Restul. Albert Camus ne convinge că „a hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. 1984. empirică a lucrurilor. Editura Univers.38. Mitul lui Sisif. filosofia vorbeşte. Mitul lui Sisif.105. iată întâia lecţie pe care o profesează filosofia. Constantin Noica menţionează: „Omul nu trebuie părăsit prea repede. mai ales. 1994. dar. Petre 7 Andrei precizează: „Cunoştinţa omenească în genere tinde către două scopuri: 1.” Aşadar. 2. universul din care facem parte. legitimând astfel anumite luări de poziţie sufletească şi spirituală. 1969. Aceste două tendinţe ale sufletului ne îndeamnă să căutăm o concepţie unitară şi ultimă despre lume. Bucureşti. repere şi semnificaţii valorice. din aceste motive.

concluziile antropologiei ştiinţifice sunt considerate.D. inclusiv omul.18 reprezintă condiţia umană. evoluează spre un scop final stabilit de puterea divină. de la o epocă la alta. din perspectiva unor filosofii ateiste. de interpretări filosofice ale unor achiziţii ştiinţifice din perspectiva unor opţiuni prealabile. aceleaşi rezultate ştiinţifice pot fi supuse unor interpretări variate. deosebite fundamental de spiritul ştiinţei. Tezele filosofice sunt generalizări care nu pot fi controlate şi justificate până la ultimele consecinţe şi argumente raţionale. fără intervenţia unui factor divin. nu sunt egal de îndreptăţite. întrucât acestea diferă de la gânditor la gânditor. aşadar. idealuri şi/sau ideologii. în Existenţa . presupoziţii. conţinuturi subiectiv-valorizatoare. în filosofie. filosofia nu ia niciodată ştiinţele ca fiind numai ceea ce ele sunt şi îşi propun să fie. ca argumente în favoarea unor convingeri. în aceste cazuri. De pildă. la fel de rezistente în faţa unei analize critice a procedurilor cognitive. Roşca de a dezvălui. deci întrucât structurile atitudinale aparţin sferei opţiunilor subiective. în aşa fel încât sunt invocate pentru a susţine teze filosofice deosebite. ca argumente decisive pentru a susţine că omul este rezultatul unei evoluţii fireşti. În schimb. Aceste conţinuturi spirituale. aceeaşi consistenţă. însă.a. Intervin. efortul lui D. chiar opuse. De fapt. prisme valorice. Este vorba. Dar. deci. pot fi identificate prin analiza morfologică şi funcţională a ideaţiei filosofice. în aceste extrapolări. ci le foloseşte pentru fundamentarea unor atitudini. o filosofare care îşi trage seva dintr-o credinţă religioasă prealabilă poate să aprecieze că întregul univers. pe scara lumii naturale. Generalizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi a achiziţiilor din celelalte practici social-istorice este făcută. nu sunt totdeauna evidente: deseori sunt resimţite în etica ce se ataşează unei ontologii. şi. poziţiile şi orientările filosofice nu au aceeaşi valabilitate. valorici ş. cu toate că asupra aceluiaşi model ştiinţific sunt posibile şi se conturează efectiv multiple viziuni totalizatoare – care îşi absorb cunoştinţele pentru a-şi întemeia tezele şi atitudinile –. în acest sens. prin raportare la acest sistem de referinţă. experienţele şi cunoştinţele sunt depăşite prin salturi logice stimulate de factori subiectivi (emoţionali.). Menţionăm. şi nici nu-şi pot subsuma consecinţe de aceeaşi amploare.

19 tragică, idealul uman pe care-l presupun şi îl propun acele filosofii care interpretează varietatea caleidoscopică a lumii pornind de la un principiu unic, de la o esenţă ce defineşte stratul autentic, originar, incoruptibil, absolut, atemporal etc. al existenţei, din care este dedus (sau poate fi dedus) ansamblul caracteristicilor concrete ale existenţelor individuale. De pildă, ideea ordinii universale absolute nu surprinde numai lumea aşa cum este ea, ci exprimă şi o dorinţă umană; omul doreşte ca lumea să fie perfect ordonată şi elimină hazardul din raţiuni subiective. Astfel: dacă acceptăm că există o ordine absolută în univers, cu ale cuvinte, că totul funcţionează şi se dezvoltă conform unor legi implacabile, necesare şi univoce, înseamnă că realitatea se comportă raţional în structura ei intimă, este rezonabilă în raport cu omul şi nu opune rezistenţă încercării umane de a o conceptualiza, de a o înţelege (este, deci, inteligibilă). Raporturile omului cu o asemenea lume sunt neproblematice în măsura în care, prin cunoaştere şi acţiune, se integrează în ordinea firii. Aşadar, se legitimează un ideal uman optimist, robust, chiar dacă naiv: postularea unei ordini universale satisface nevoia de siguranţă interioară, instinctul de autoconservare; este afirmată familiaritatea omului cu lumea, căci fiinţa omenească se simte, psihologic şi spiritual, la ea acasă într-un mediu care nu-i creează surprize, pe care îl poate cunoaşte şi anticipa. Este, aici, o viziune despre lume şi om specifică anumitor tipuri de societăţi: lente, închise, stabile, cu tradiţie puternică. Am observa că, la polul opus, ideea dezordinii universale, a haosului ce domină lucrurile şi viaţa omului, aparţine, de obicei, perioadelor istorice care, sub raportul stărilor psiho-sociologice, al mentalităţilor, predispun la nelinişti, incertitudine, sesizarea absurdului, tragicului, angoasei. Filosofia captează totdeauna în structurile sale conceptuale aspiraţii, moduri de a percepe, pricepe, valoriza şi asuma lumea, istoria, viaţa. Direct, discret sau în secret, ea motivează valori, stări psihologice, proiecte speculative de umanitate. În capitolul introductiv din Existenţa tragică, D.D. Roşca precizează că întrebări de genul: „ce este existenţa ca totalitate?”, „cum poate fi integrată în viaţa umană pentru ca aceasta să merite a fi trăită?” nu pot, din principiu, să capete soluţii definitive. Importantă este însă măsura în care eforturile de răspuns fixează formule controlabile

20 raţional, în termeni ce nu eludează contextele culturale şi istorice. Valoarea unei sinteze filosofice este hotărâtă de perspectiva spirituală pe care o deschide, de profunzimea stratului de conştiinţă pe care îl angajează; în acest sens acţionează conţinuturi prereflexive, dispoziţii afective, accente valorico-atitudinale, năzuinţe ş.a. prin care sunt retopite fapte de experienţă curentă, cunoştinţe, fragmente din istoria gândirii etc. pentru a elabora arhitectura interioară a sintezei respective. „Iată de ce o mare filosofie este, alături de icoana intelectuală a lumii, şi un mod aparte de a reacţiona în faţa existenţei considerate ca totalitate, un mod particular de a simţi, o expresie integrală a unei personalităţi spirituale.”
10

De aceea, în orice sinteză

filosofică este important nu numai fondul cunoştinţelor înglobate, ci şi adaosul subiectiv, întrucât se ambiţionează motivarea unei atitudini moralestetice în faţa lumii şi a vieţii. Scopul implicit sau explicit este acela de a propune o ierarhie valorică. „Se poate face ştiinţă fără preocupări şi cultură filosofică, dar nu se poate face filosofie serioasă fără o riguroasă
11

disciplină ştiinţifică a

inteligenţei” – precizează D.D. Roşca. Desigur, filosofia propune idealuri umane, criterii valorice pentru viaţa demnă, jaloane prin care existenţa individuală capătă sens. Însă realismul proiectelor axiologice, precum şi utilitatea lor de principiu rezultă, cumva, din ştiinţificitatea încorporată în premise şi în textura ideatică a unei sensibilităţi filosofice determinate. De aceea, afirmaţia lui D.D. Roşca, anterior citată, este valabilă şi se aplică oricărei orientări şi oricărui sistem. Nu de puţine ori, opere monumentale – seducătoare încă prin atitudinile pe care le promovează şi cu mare energie spirituală – sunt depăşite pe măsura progresului ştiinţific, prezentând, eventual, numai interes istorico-teoretic. De pildă, ideea de substanţă, care desemna un substrat ultim şi invariabil a tot ceea ce există (Aristotel), atomismul – bazat pe ideea de atom ca element indivizibil ş.a.m.d. – au fost înlăturate ca interpretări eronate o dată cu descoperiri legate de structura atomului. Determinismul mecanicist a fost pus sub semnul întrebării de cauzalitatea statistică proprie microcosmosului. Filosofia care ignoră spiritul ştiinţific nu poate avea decât valoare ornamentală înăuntrul unei culturi.
10 11

D.D. Roşca, Însemnări despre Hegel, Editura ştiinţifică, 1967, p. 7. D.D. Roşca, Existenţa tragică, Editura ştiinţifică, 1968, p. 23.

21 Filosofia are nevoie de ştiinţă, dar aceasta nu înseamnă că orice interpretare filosofică a unor rezultate ştiinţifice este permisă. Sunt valabile acelea care nu denaturează conţinuturile cognitive şi explicaţiile procurate de ştiinţă, ci, dimpotrivă, îşi construiesc imaginile despre lume şi proiectele de umanitate în prelungirea spiritului ştiinţific şi a valorilor acestuia. În egală măsură, şi ştiinţa actuală are nevoie de filosofie. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt multiple. {tiinţa de astăzi nu mai poate fi privită doar ca mijloc, riguros controlat sub raport metodologic, de procurare de cunoştinţe, ci ca un fenomen socio-cultural care determină destinul societăţilor contemporane, întrucât modifică profund viaţa socială, determinând, printr-o proiecţie exterioară în creaţii tehnice, modul de viaţă, reprezentările despre lume şi sistemele de valori. Tehnologia este, de fapt, o mediaţie concretă, materială, în care se încorporează ştiinţa; este „faţa vizibilă a fenomenului “ştiinţă”.” de însuşi progresul
12

Simptomatică pentru imperativul depăşirii fragmentarismului generat ştiinţific este şi audienţa de care se bucură interdisciplinaritatea. Valenţele integratoare – teoretico-interpretative şi metodologice – ale filosofiei reuşesc însă situarea eforturilor ştiinţifice într-o perspectivă umană, umanistă şi umanizatoare. În această privinţă, trebuie observat că ştiinţele particulare, utile pentru orientarea în lumea empirică, sunt neputincioase în faţa problemelor grave pe care şi le pune omul atunci când se interoghează asupra condiţiei sale, asupra sensului vieţii, a şanselor şi limitelor ce-i aparţin. Prin aceasta, ştiinţa nu este subapreciată, ci recunoscută la adevărata sa valoare. Căci, arată Malraux, „omul nu se pregăteşte pentru el însuşi prin ştiinţă, nici pentru iubire prin ginecologie.”
13

De altfel, ştiinţa însăşi, fără a se afla sub protecţia strictă a vreunei viziuni filosofice, prefigurează modele de inteligibilitate care schimbă radical imaginea tradiţională despre cosmos, om, lucruri, structura materiei ş.a.m.d., cu numeroase implicaţii şi complicaţii antropologice, epistemologice şi social-culturale. Deci, ştiinţa însăşi se propune şi impune spre asimilare filosofică, tocmai pentru a-i fi explicitate semnificaţiile cognitive şi umane. „Funcţia metafizică, proprie filosofiei – precizează
12 13

Jean Ladrière, Les enjeux de la rationalité, Unesco, 1977, p. 15. André Malraux, Omul precar şi literatura, Editura Univers, 1980, p. 220.

” 15 Or. Este însă vorba de scientism doar atunci când. depăşindu-le. Însă.22 Piaget –.” Filosofia însăşi ar trebui să 14 renunţe la tratarea minimalizatoare a strategiilor ştiinţifice. ed. fie unor iniţiative fericite care anticipau posibilitatea ştiinţelor ce aveau să se constituie.. 143. deseori. Despre conştiinţa filosofică.145. . însă fără a rămâne pe planul exclusiv al cunoaşterii. Acesta desemnează o carenţă. p.cit. în 14 15 16 17 Jean Piaget. inclusiv a valorilor cognitive. „filosoful îşi face bucuros o imagine pozitivistă despre ştiinţă şi o reduce la un catalog de fapte şi de legi. atunci când e redusă la simplul transfer de atitudini. până la un punct. Orice ştiinţă are un domeniu legitim asupra căruia formulează legi şi teorii valabile într-un anumit sistem de referinţă. pp. Capacitatea de rezistenţă a ştiinţelor în faţa spiritului tutelar sau speculativ al unor filosofii a luat. chiar dacă soluţiile la temele respective sunt întemeiate filosofic. prin aceea că. o dată cu transferul de optică şi metodologie. Editura ştiinţifică. fertile. nu sunt considerate de el decât ca tehnici care permit descrierea faptelor şi stabilirea legilor. „se lasă să fie cuprins în ispita unei expansiuni şi încearcă a lua în stăpânirea sa teritorii care prin însăşi natura lor îi sunt exterioare. Pe de altă parte şi fără exagerare. Performanţele actuale în această direcţie nu pot fi contestate. pentru că este o coordonare a tuturor valorilor. „o anomalie a spiritului ştiinţific” 16 – arată Lucian Blaga..126. perspective şi metode consolidate într-un anumit domeniu de cercetare asupra altor domenii.126–127. se poate susţine că tot ceea ce a fost produs ca valabil de filosofie pe tărâmul cunoaşterii înseşi – şi nu intenţionăm câtuşi de puţin să-i contestăm imensa importanţă – s-a datorat fie unei reflecţii asupra ştiinţelor deja constituite sau pe cale de a se constitui. ajunge la o înţelepciune şi nu la o cunoaştere. nu e mai puţin adevărat că aportul ştiinţei este şi trebuie să fie considerabil şi evaluat prin ceea ce el efectiv este. Procedeele ştiinţei.” Această 17 depăşire a limitelor poate avea loc în forme latente şi. Înţelepciunea şi iluziile filozofiei. Lucian Blaga.. fapt pe care-l confirmă istoria ideilor ulterioare lucrărilor lor. se intentează şi o anexare a noului teritoriu. forma scientismului. ibid. p. de asemenea. 1970. uneori. „anomalia scientistă ia fiinţă în general prin aceea că spiritul ştiinţific devine ofensiv dincolo de limitele sale fireşti”. ibid. p.

1037. în faptul că ştiinţa caută să se substituie filosofiei. în general. trebuie să se raporteze la ştiinţă nu numai pentru a-şi procura informaţii noi şi cunoştinţe riguroase. probleme de ordin filosofic. . p. deşi nu pot fi susţinute convingător. printre altele. deci. presiunile scientiste obligă filosofia la evoluţie. limitele şi structurile specifice. pornite dinspre filosofie. în anumite privinţe. „valoare” ş. specializat într-o ramură. ci şi. pentru ca filosofia însăşi să fie conştientă de avantajele conlucrării cu puterile ştiinţei. îşi revendică dreptul şi capacitatea de a explica fenomene şi procese situate în afara preocupărilor sale cu ajutorul ideilor şi teoriei din câmpul său ştiinţific. Quadrige/PUF. din principiu. 18 indispensabil culturii actuale pentru a-şi controla acele energii centrifugale care dispersează câştigurile gândirii specializate şi slăbesc articularea 18 Jean Hyppolite. Actualitatea filosofiei constă. ea nu poate să cuprindă (nu are acces la) specificul vieţii sociale. Într-o măsură ce nu poate fi neglijată. scientismul alterează adevăratele raporturi dintre ştiinţă şi filosofie. În forma sa mai evidentă. II. Scientismul este evident atunci când omul de ştiinţă. El porneşte dinspre ştiinţă. Această anomalie constă. De exemplu. Totuşi.a. teoria lui privire la evoluţia speciilor – încă valabilă. Figures de la pensée philosophiques. Rezultatul nu poate fi decât Darwin un cu reducţionism nepermis şi păgubitor. cu mijloace ştiinţifice.a. iar. de pildă. în „efortul de totalizare” . inovaţiile metodologice de tipul structuralismului – fie şi cu interpretările concluzive Foucault – îndeamnă la o regândire filosofică a unor teme tradiţionale: „om”. mai ales în epoca actuală. reamintesc filosofiei exigenţele autoreflexivităţii critice de tip formulate într-o altă manieră de Kant.23 lipsa acestor intenţii anexioniste. sau evoluţia istorică. scientismul aparţine încercărilor de a soluţiona. sunt la fel de neavenite. e vorba de un proces normal şi profitabil. reacţiile antimetafizice ale empirismului logic – bazate pe reducerea gândirii la probleme de limbaj. „umanism”. un model explicativ de natură ştiinţifică fiind erijat în teorie cu generalitate filosofică. 1991. pe o accepţiune restrictivă a semnificaţiei şi cu o evidentă ambiţie de unificare a ştiinţelor –. politice ş. pentru a-i cunoaşte valoarea. Excesele inverse. în sistemul său de referinţă – şi-a dovedit limitele atunci când a fost utilizată pentru a explica mecanismele vieţii economice.

contrar utopiei sau himerei. De altfel. ştiinţa însăşi trebuie valorificată din perspectiva unui ideal de omca-atare pe care numai filosofia îl poate propune. Pe scurt. Reflecţia epistemologică şi cea ontologică pot desprinde sensuri umane latente în chiar structura cunoaşterii ştiinţifice. o întreagă galerie de mari gânditori – de la Kierkegaard şi 20 19 E. Cantore. 1970. umanizator. pentru aceasta. nu este mai puţin evident că reflecţia filosofică are puterea (şi menirea) de a restitui şi explicita adevăratele semnificaţii ale puterilor cunoaşterii ştiinţifice înăuntrul culturii contemporane. refuză rigorile de originare şi întemeiere ale cunoaşterii propriu-zise. în Dialectica. 20 Pentru distincţia dintre cunoaşterea obiectivă şi cea la care poate aspira filosofia. O introducere critică în problema cunoaşterii.” 19 Ca sinteză teoretică. El trebuie să fie teoretic şi practic. însă. El trebuie să fie întotdeauna accesibil efortului omului. deoarece ar înceta să fie ideal. de asemenea. El trebuie să fie pertinent întregului intercorelat al realităţii. dar trebuie să fie. aceeaşi problemă. „Putem spune că idealul trebuie să ofere un scop dezirabil în ultimă instanţă. filosofia depăşeşte terenul strict al cunoştinţelor dobândite ştiinţific. Dar el nu trebuie să poată fi atins vreodată la modul absolut. Science and humanism: the sapiential role of philosophy. nr. ştiinţei trebuie să i se recunoască rangul valoric pe care îl merită. angajându-se constructiv în înţelegerea şi interpretarea lumii şi omului din perspectiva unor categorii afective şi sensuri dezirabile care generează întregul unei culturi. pp. vol. 1994. dacă ştiinţa însăşi – în şi prin nucleul său teoretico-metodologic – nu pare a fi capabilă să furnizeze o bază adecvată pentru sentimentul de răspundere şi de valoare care animă întreaga sa strădanie. Demersul esenţialmente sapienţial propriu filosofiei – caracterizat prin înţelegerea atotcuprinzătoare şi autoangajarea personală – poate intra în dialog cu dimensiunile cognitive ale ştiinţei implicate în dezvăluirea ordinii cosmice. idealul trebuie să ofere omului un model de strădanie şi realizare care se sprijină dialectic pe sine. Căci. Sub raportul consecinţelor umane.1-3. spiritual şi material. demers valorizator şi proiect uman. Bucureşti. Editura ALL.24.24 globală a valorilor. transformând omul şi făcându-l să fie ceea ce doreşte să fie. capabil de a fi urmărit şi de a fi realizat permanent. 224. în: . a se consulta Mircea Flonta.67–76. precum şi analiza modurilor în care cunoaşterea ştiinţifică este receptată de spiritele filosofice. Cognitio. care să afecteze şi să atragă întreaga personalitate a omului. p.

viziunea restituie limbajului un câmp semantic disponibil la echivoc. Habermas ş.3. 1994. legitime –. astfel încât dispoziţia contemplativă este amplificată şi tensionată. Însă deosebirile dintre filosofie şi artă în privinţa modurilor specifice de a-şi apropria sub raport spiritual dimensiunile reale şi ideale ale omenescului sunt evidente. pluralitate a liniilor de sens în receptări subiective – multiple şi. Jaspers.4. intuiţia. Discursul filosofic apelează la categorii. 1994. imaginarul. fără a urmări finalizarea unui interes expres de cunoaştere. spiritul omenesc a surprins deosebirea dintre ceea ce se relevă ca real. societate. argumente sistematice. J. pp. abstracţii fără suport intuitiv. Nostalgia originilor. religiile sunt viziuni globale despre existenţa reală şi virtuală - . K. pp.de expresivitatea artistică. de filosofia analitică şi. Strategiile artistice au ca miză tocmai dezintelectualizarea termenilor lingvistici.” univers. expresivitaea sa teoretică este totdeauna deosebită ca structură şi intenţionalitate . 137–158. se valorifică o fertilă complementaritate a interpretării filosofice cu progresele cunoaşterii ştiinţifice. Humanitas. bogat şi semnificativ. 21 Mircea Eliade. se actualizează –. inclusiv a conceptelor. în acelaşi timp. om. Bucureşti. „conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. 2. aparat critic. apariţiile şi dispariţiile lor întâmplătoare şi lipsite de sens. Heidegger şi Gadamer – pledează pentru rosturile specifice ale filosofiei în cultura contemporană. puternic. şi ceea ce nu posedă aceste calităţi. Mircea Flonta. Problema sacrului Mircea Eliade apreciază că. 21 Prin amploare tematică şi menire axiologică. Imagini ale ştiinţei.a. ambiguitate. mai recent. 5–6. Editura Academiei Române. Apel. Dacă sensurile generale (sau chiar universale) ale unei opere de artă transpar în şi prin concreteţea semnificantă a imaginilor – şi prin care lumea unică. natură. refuzând reducţionismele scientiste practicate de pozitivism. în orice cultură. Filosofie şi artă Individualizarea (personalizarea) ideaţiei filosofice – de la vibraţia sa inconfundabilă şi stil până la tipul de întemeiere şi articulare discursivă – capătă dimensiunea artisticităţii.O. 2. Prin experienţa sacrului. Filosofie şi mit. În acelaşi timp. adică fluxul haotic şi primejdios al lucrurilor. prin P. sensurile valorice şi totalizările filosofice sunt totdeauna fixate conceptual. imaginară a operei în cauză apare. de unele variante ale structuralismului. Ricoeur. discursiv.25 Nietzsche la existenţialiştii francezi.

sensul şi adevărul într-o lume necunoscută. haotică şi ameninţătoare. precum şi pentru omul societăţilor 22 23 ibid. Cel puţin intuitiv. experienţa sacrului a netezit calea gândirii sistematice. şi nu doar în legătură cu „primitivii”. Credinţa religioasă anulează hazardul din lume şi din viaţa individuală. „religioasă” – şi acest lucru este adevărat la modul general. pentru a fundamenta/justifica rostul fiinţei umane. „viaţa umană capătă sens prin imitarea unor modele paradigmatice revelate de fiinţe supranaturale” . fiinţa umană e tentată să caute sens (rost. pp. Lumea divină propune. orientalii sau presocraticii. p . simboluri. „sacrul” pune întotdeauna problema unei lumi semnificative în care viaţa omului este înzestrată cu sens. Fiinţele divine sunt principii ale ordinii şi binelui. o interpretare a rosturilor specifice condiţiei umane în raport cu universul. . valori şi modele de exemplaritate care pot fi obiect necondiţionat al devoţiunii. pe baza unor principii/temeiuri aflate dincolo de aparenţele experimentale multiple şi episodice. ca element 22 în structura conştiinţei. 6–7. marile religii propun. „Pentru primitiv. Aşa cum vom arăta în capitolul referitor la religie (interpretate ca filosofare).. acele sensuri. Dialectica sacrului a precedat şi a servit drept model pentru toate mişcările dialectice descoperite după aceea de spiritul omenesc. aşa încât „reflecţia filosofică a fost confruntată de la bun început cu o lume a sensului care era. proiecte de umanitate autentică. ibid. ci are o coerenţă interioară asumată/sugerată prin ideea de destin. înţeles) în tot ceea ce [i]se întâmplă.” De 23 fapt. structural şi genetic.26 Trebuinţele umane vizate sunt multilple şi complexe: nevoia de interpretare unitară a lumii. într-o primă şi ultimă instanţă. 6.. În felurite aşezări culturale. Revelând fiinţa. Actul credinţei e cel prin care se instituie/asumă un proces de automodelare psihospirituală şi morală a omului. polarizează două regimuri existenţiale. deci. mitul este o protofilosofie articulată ca pedagogie a sensului. Cuplul categorial sacru-profan. tâlc. şi conţine modele de viaţă demnă. Aşa cum subliniază Mircea Eliade. fapt ce are efecte reconfortante şi creează sentimentul de securitate interioară. Religia se impune ca antropologie legitimată în raport cu transcendenţa. Cursul vieţii individuale nu mai este perceput ca simplă însumare de experienţe. experienţa sacrului amplifică orizonturi existenţiale vertebrate valoric.

însă. plină de sens. cerinţa unei revizuiri totale a bazelor eticii. într-un fel sau altul. p. abandonarea definitivă a “vechii alianţe”. Autorul analizează. Societăţile moderne sunt construite pe ştiinţă. abia dacă au ascultat. la polul opus. oferind etaloane. constituind o tradiţie încă activă 24 25 Mircea Eliade. Înarmaţi cu toate puterile şi bucurându-se de toate bogăţiile pe care le datorează ştiinţei. 146. aşa cum o “alegere” iniţială. Humanitas. morală – desemnează un strat de existenţă originară. condusă de legi riguroase. aspirând la obiectivitate critică. în evoluţia biologică a unei specii. . în continuare. p. necesitatea făuririi uneia noi. Hazard şi necesitate. Bucureşti. devin reale.” 24 Analiza şi explicitarea experienţelor intime ale „sacrului” conturează. rituală. poate să angajeze viitorul întregii ei descendenţe. repere şi imperative experienţelor umane de fiecare zi. dacă omul vrea. anumite consecinţe psiho-culturale ale ştiinţei moderne. inconştientă la origine. pe când noi. singurătatea şi disperarea. lumea obiectivă) cultivă angoasa. a unei practici ştiinţifice a lansat evoluţia culturii pe un drum cu sens unic: o traiectorie pe care progresismul ştiinţific al secolului al XIX-lea vedea ducând fără greş la o înflorire uluitoare a omenirii. Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare. modele de exemplaritate. incoruptibilă. mesajul cel mai profund al ştiinţei: definirea unei noi şi unice surse de adevăr. Se poate spune că anumite filoane mitologice şi religioase sunt încapsulate de istoria şi practica filosofiei. să se nutrească din sistemele de valori pe care le şi profesează. Cluj-Napoca.27 tradiţionale. Această dualitate (omul şi. ştiinţa modernă a spulberat misterul: cu ochi rece. necondiţionată. fără iluzii.144-145). Dar n-au acceptat. astăzi. mâine îi vor fi accesibile bogăţii şi puteri mult mai mari. la Mircea Eliade. la fel alegerea. unei rupturi totale cu tradiţia animistă. motivaţii. vedem deschizându-se la picioarele noastre o genune a tenebrelor. Ele îi datorează bogăţia lor. Societăţile moderne au acceptat bogăţia şi puterile pe care ştiinţa li le descoperea. sisteme deja ruinate până-n temelii de însăşi această ştiinţă” (pp. 1991. la o realitate care le transcende. ştiinţa. determinantă. şi. bazată pe postulatul obiectivităţii. sentimentul absurdului şi inutilităţii. dar nu în suflete. obiectele lumii exterioare nu au o valoare intrinsecă autonomă. o teorie închegată asupra universului simbolic prin care omul percepe. deoarece participă. Dacă „sacrul” presupune şi afirmă – ca ideal şi practică a vieţii – o familiaritate a omului cu ceea ce îl înconjoară. 1990. prin aceasta. autentică. societăţile noastre încearcă. puterea lor şi certitudinea că. descrie natura ca pe o maşină stupidă. neevidentă. Sacrul este un simulacru cultural al Absolutului. Omul – „asemeni unui ţigan” – trăieşte la marginea unui univers ce rămâne 25 indiferent la speranţe şi suferinţe. artistică. şi-a cucerit locul în societate: în practică. supusă unui determinism lipsit de farmec şi surprize creatoare. Editura Dacia. „Sacrul” – în ipostază religioasă. Încercarea labirintului. printre altele. Totodată. 124. salvată de la degradare temporală. Jacques Monod. “În trei secole. scepticismul valoric şi dezorientarea psihologică. pricepe şi valorizează universul şi propria sa condiţie. mitică.

ed.). vieţii.a. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru a dobândi o pricepere a lucrurilor. De altfel. 1980. îndeplinesc funcţiile existenţiale proprii mitului. Despre conştiinţa filosofică. fie ca elemente structurale deghizate. în vol. 107–124. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. “Precum spunem despre om că e liber când există pentru el. principiul ultim al afirmaţiilor noastre. O perspectivă românească asupra teoriei culturii şi valorilor. Hegel. iar plăsmuirile metafizice nu pot înlătura (ci pot. intenţia precedă reflecţia. Interpretarea universului.. Editura Eminescu.. Introducere în filosofie. Bucureşti. cit. tot aşa spunem şi despre această ştiinţă că ea singură este liberă. pp. Aristotel 27 De altfel. pentru că numai ea e cultivată pentru ea însăşi. De aceea am fi . Timişoara. Ion Mihail Popescu. Blaga construieşte scheme interpretative care joacă funcţiile unor mituri filosofice. doar controla) conţinuturile şi structurile mitico-magice. Redusă astfel la esenţial – subliniază Georges Gusdorf –. Mit şi Metafizică. între teologie şi filosofie?.” 26 Miticul şi magicul se insinuează mai totdeauna în generalizările metafizice – fie ca ornamente şi efecte de stil. Bucureşti. conştiinţa mitică intervine ca un focar al formelor umane. „Sensul precedă imaginea. Spinoza ş. p. Considerând că spiritul uman nu poate lua vacanţă metafizică. nu pentru altul. istoriei şi omului angajează presupoziţii de ordin emoţional-afectiv şi practic.134–144 (Miticul şi magicul în filosofie). Editura “Amarcord”. pentru explicarea lor. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate. p. şi nu în vederea unui folos oarecare” (ibidem). cit.246. ce reglează fiinţa în lume şi care se sustrage oricărei captări directe a gândirii.432–453. Dacă mitologia este o primă metafizică. Ea tinde să se identifice cu conştiinţa valorilor. scenarii valorizatoare care.) care se îndoieşte şi se miră recunoaşte prin chiar aceasta că nu ştie. în ultimă instanţă.” 26 27 28 Iar dacă menirea filosofiei este de a satisface „nedumerirea că Georges Gusdorf. 28 Aristotel.. unitatea antropologiei şi a cosmologiei în supunerea lor comună faţă de un principiu transcendent ce defineşte condiţia umană. apelând la generalităţi progresive – „acela (. Vlăduţescu şi Septimiu Chelcea. Lucian Blaga. Cf. metafizica trebuie înţeleasă ca o mitologie secundă. II. ed. Blaga dezvăluie componente mitico-magice nemărturisite în sisteme filosofice care se delimitează explicit de orice intruziuni non-logice în demersul reflexiv (de pildă.28 în zonele prereflexive ale ideaţiei filosofice. Intervenţia valorii consacră angajarea omului în lume. “Dacă oamenii s-au îndeletnicit cu filosofia spre a evita neştiinţa. Marele Anonim. De aceea şi iubitorul de mituri e oarecum un filosof. Raţiune şi credinţă.. Metafizica. pp. însuşi – considerând mirarea drept imbold etern al cunoaşterii filosofice – subliniază că – pe măsură ce se înaintează de la problemele situate mai la îndemână spre realităţi mai ample. pp. 1988. 55. pentru că ea orientează orice gândire. ca scenarii/conţinuturi interpretative şi valorizatoare ce suplinesc actele cognitive propriu-zise atunci când inteligenţa se izbeşte de (sau ricoşează faţă de) misterele adânci ale existenţei. eventual. Despre acest aspect al filosofiei sale – Gheorghe Vlăduţescu. Coordonatori: Gh. 1996.

G. conţinuturile intelectuale sunt propuse şi primite ca instanţe deliberative şi surse de siguranţă subiectivă. credinţa face posibile. strict disjunctă ordinii umane. angajare interioară.m.. În general. Problema nu intervine ca un joc. metodologice şi existenţiale. iar înrădăcinarea persoanei în realitatea umană trece drept un accident sau o neînţelegere. . Este suficient să facem trimiteri la operele lui S. n. structurează şi însoţeşte permanent judecăţile de valoare. de la Heraclit la Descartes şi la Kant. Putem spune că. credinţa este o structură atitudinală complexă opusă îndoielii cognitive. Marcel. asumare. 56). conţinuturi pre-reflexive. Jaspers. Mit şi metafizică. Kierkegaard. de a-şi stabili locul său propriu în universul infinit. Universul discursului se substituie spaţiului concret al existenţei. Omul pierdut în lume şi în timp descoperă necesitatea de a face o breşă printre circumstanţe.a. se impune o linie de gândire în care primează divinitatea în ipostaza de experienţă existenţială şi nu ca transcendenţă pură. cu mijloacele sporite ale reflecţiei. “funcţia filosofiei nu este diferită de funcţia mitului. putem 29 accepta că. impulsuri. energii obscure. pe seama sa. p.d. cel puţin la nivel de intenţie. năzuinţe. ed. fixare afectivă. Prin adeziuni. gânditorul reia. presiuni poate îndreptăţiţi să spunem că posesiunea ei depăşeşte măsura omenească. 247. p. 29 ibid. tendinţe ideale.. în calitate de componentă spirituală indispensabilă vieţii. firea omului e împletită în multe chipuri cu robia” (subl. ci ca o interogaţie existenţială. O dată sfărâmat primul unanimism comunitar.” Tocmai pentru a ocoli o asemenea 30 substituire de planuri. Aceeaşi intenţie animă opera gânditorilor.29 lucrurile sunt astfel cum sunt” . cit. o primă instalare în spaţiu şi în timp. K. tensiuni ale voinţei. de a înlătura îndoiala şi spaima.. în filosofia modernă. demersul statornicirii persoanei. Într-adevăr. El procură o primă interpretare a lumii. Mitul reprezintă prima formă a acestei adaptări spirituale a comunităţii umane la mediul său. ca o punere în discuţie a gânditorului însuşi. dispoziţii emoţionale. ataşament. pe lângă proiectele valorice care capătă deseori conturul unor mituri (fie şi prin ricoşeu. spontaneitate emoţională şi volitivă ş. Primejdia constă atunci în faptul că raţiunea se propune ca o posibilitate aparentă de scăpare.56 30 Georges Gusdorf. asentiment. Cunoaşterea umană este totdeauna solidară cu şi îmbibată de presupoziţii psiho-culturale. p. cum este „Supraomul” lui Nietzsche).

” 33 Religia relevează (revelează) nivelul autentic al existenţei prin situarea credinţei ca sursă de certitudine absolută tocmai acolo unde raţiunea omenească se îmbibă cu îndoieli şi suportă marile ei provocări şi umiliri: polarizarea tensionată existenţial finitudine umană – infinit (sau „nefinire”. fără a aştepta această verificare. filosofia reaşează lumea în ceea ce trebuie să fie ea. p. deseori. 26. „înţelepciunea” activează – implicit sau explicit – două elemente suplimentare: „(1) un factor de decizie sau de angajare. David Bohm sugerează corespondenţe de structură între ideea de ordine implicată – subiacentă realităţii imediate. Filosofia este o „sinteză raţionată între credinţe. ed. în semnificaţia nemijlocit existenţială a polarizării şi ierarhiei valorice. arată C. singurul susceptibil de a conferi un „sens” vieţii şi omului. susceptibile de a deveni „cunoştinţe” de îndată ce vor fi demonstrate. credinţa într-o multiplicitate de valori. dacă vrem să trăim conform „sensului” adoptat. Filosofia. la enunţurile filosofice. în maniere specifice chiar de către oamenii de ştiinţă. cum spune Eminescu). oricare ar fi ele. De pildă. cit. 1981. este evident că acestea – aşa cum subliniază J. 240–241. pp. puritatea discursului raţional poate fi construită şi legitimată doar în sisteme de referinţă constrângătoare pentru analiza epistemologică. 33 Constantin Noica. Piaget – „implică o luare de poziţie vitală”. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. şi de a satisface nevoia de “mântuire” a omului. Această problematizare de limită a inteligibilităţii este însuşită. Bucureşti. p. în raţiune statornică. Înţelepciunea şi iluziile filozofiei. şi condiţiile cunoaşterii” . Cu fiecare act de-al ei. Devenirea întru fiinţă. ibid. 31 32 J. altfel spus. Spre deosebire de cunoştinţele propriu-zise.30 vitale. şi (2) un ansamblu de ipoteze. trebuinţe acţionale şi adaptative. Referindu-ne. de ce nu. ceea ce presupune depăşirea frontierelor cunoaşterii efective prin opţiuni instituitoare de sens. este o înţelepciune. concurează religia sub aspectul puterii de a face inteligibil ansamblul existenţei. Noica. filosofia – mai ales cea cu pretenţii de sistem închis – imită şi. intrarea în ordine. dar pe care. . suntem siliţi să le admitem cu titlul de credinţă. primejduite de iraţional.” 32 Pendulând între năzuinţă şi orgoliu. un exerciţiu 31 reflexiv întru căutarea adevărului (nicidecum o posesiune a acestuia). dintr-un asemenea unghi.. reprezintă „convertirea raţiunii.232. Piaget..

sugerând o realitate incomensurabilă ce se ascunde îndărătul aparenţelor. Fiinţa însăşi nu mai este o pozitivitate veşnică şi nu există o Esenţă finală.” 34 Prin ştiinţă. matrici. Éditions Payot & Rivages. Publicitatea. aşa cum vidul budist implică faptul că nimic nu este permanent şi stabil. Humanitas. 240. înţeleg. caracterul antropomorfic al dogmelor religioase – apreciază că „religiozitatea cosmică constituie impulsul cel mai puternic şi mai nobil al cercetării ştiinţifice”: „Cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi. Viziunile tradiţionale despre lume şi viaţă continuă să supravieţuiască 36 şi să ofere grile. cvasi-magică” . 35 Karl Jaspers. îşi aproprie viaţa. Pe fondul unei asemenea crize socio-culturale. distrugându-le aura. fără să 34 Albert Einstein..Flonta (cf. această cunoaştere şi acest simţământ constituie adevărata religiozitate. lumea este demitizată ireversibil. Traduit de l’allemand par Laurent Jospin. religiile morale şi. inhibă procesul imaginativ.31 situată dincolo de cadrul spaţio-temporal în care ne apar fenomenele. 1992. istoria.pe de o parte. ordinea implicată pune accentul pe totalitate ca flux perpetuu. aici intervine o diferenţă majoră: în timp ce miturile autentice şi creaţiile de natură artistică. ce sunt accesibile raţiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive. impactul psiho-spiritual. 244–245). se formează noi obişnuite mentale şi tipuri de reacţie afectivă care distrug viaţa cotidiană prin orbirea sufletului. . simboluri prin intermediul cărora oamenii descifrează. lumea. dar cu putere de lege ce asigură recurenţa şi stabilitatea a ceea ce este manifestat – şi viziunea budistă a vidului. 35 Neexistând în viaţa socială curentă o modă a gândirii ştiinţifice – ci doar o folosire a rezultatelor sale tehnice –. Introduction à la philosophie.. „Vechea magie a fost înlocuită de către o gândire fără idei. asigură . Cum văd eu lumea. în general. Însă. anumite axe care. Einstein – refuzând religia fricii. a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi. mai ales pp. atmosfera şi forţa de convingere. reactualizarea practicilor magice şi a viziunilor animiste nu poate să însemne decât o lipsă de loialitate a omului faţă de sine însuşi prin trădarea şi/sau dispreţul raţiunii. convingerile şi idealurile umane pot fi propuse/modelate prin mijloace/forme care se substituie filosofării. „Dar – continuă Jaspers – demitizarea lumii este alterată dacă se aduce într-însa o stare de spirit obţinută prin moştenirea experienţei tehnice” . Ştiinţa a grăbit simplificarea lor.16. pp. La rândul său. p. 244. de pildă. p. 36 Ibid. 1994. insesizabilă observaţional. orientându-l spre o acţiune specifică – aceea de cumpărare a produsului.15. interesante şi utile precizări asupra „religiozităţii cosmice” în note şi postfaţă semnate de M.

o canalizare a dorinţei. nu mai este nimic de reflectat: se contemplă soluţia” . În concluzie. amplifică dorinţa. 2003. p.Y. drept răspuns întrebărilor-angoasă. 132. Roy. adică. ne obligă să creăm.. p. Bucureşti 2002. În faţa angoaselor latente ale epocii..posibilei fantasme i se substituie actul concret. un act orientat. 80. el apare ca salvatorul nesperat. dacă în cazul mitului ne este trezită dorinţa. Consumatorul i se încredinţează precum cetăţeanul providenţei” .. să se realizeze” . dând senzaţia că răspunde la întrebări existenţiale. Propunând rezolvarea problemelor existenţiale prin cumpărarea unor obiecte. Ed.217. pentru ca în final esenţialul mesajului publicitar.se va presupune astfel că fiecare va regăsi căldura familiei într-o tartă. 40 Principalele etape specifice actului publicitar sunt: ridicarea unei întrebări cu potenţial angoasant. p. adică să ne implicăm în elaborarea fantasmatică... adică trecerea la act.94. prin intermediul unui act . Putem spune că publicitatea oferă. dacă nu primesc răspuns. devin factor angoasant. Spaţiul publicitar există şi o dată cu el visul ca transgresiune a realului este abolit.. Spaţiul publicitar există pentru că există acţiune.Apărând ca soluţie a enigmei [. va trăi sentimentul de 37 38 39 40 D. o interpretare concluzivă: .32 îngrădească circulaţia imaginilor. De aceea. a factualului. de tensiunea creata de ele.. Produsul este eliberator: . inhibarea şi transformarea ei în pulsiune. J. temporar. o eliberează pe căi propice împlinirii fantasmatice a dorinţei”. produsul capătă deodată statut de erou. Trei.71.trebuie cu orice preţ să prezinte cumpărarea drept soluţie. Publicitate şi psihanaliză.].închizând” aspiraţiile individului în lucruri. având în vedere scopurile 37 mercantile spre care este orientată.. Ibid. Bucureşti. publicitatea propune un alt tip de soluţie decât cea a miturilor: . . publicitatea este orientată spre 38 cumpărare. deturnarea acesteia către o acţiune specifică. Psihologia şi sociologia publicităţii.concret” – cel de cumpărare – se realizează 39 transgresarea realului.L. pentru ca apoi să fie activată frustrarea. Logica latentă este relativ simplă: exploatează întrebările existenţiale – care. o transpunere în pulsiune. publicitatea nu face decât să ne elibereze. în sensul curent din sociologie. se operează astfel o reducere. . Ed. pp. Ibid. . publicitatea ascunde dorinţele şi pune în evidenţă pulsiunile – deoarece numai acestea îşi pot găsi satisfacere în lumea reală. publicitatea îi reduce întreaga viaţă psiho-socio-culturală la consum: . creându-i individului o stare de tensiune – şi oferă produsul drept răspuns. Deci să nu sugereze în nici un caz vreo îndoială” . Dacă mitul priveşte imaginaţia. Haineault .Nu mai este nimic de zis: se consumă sensul. ca protectorul permanent. trezirea dorinţei.. Brune.. ca deus ex machina. în cazul publicităţii este vizată acţiunea.. Fericirea ca obligaţie. Trei. Astfel. F. prin intermediul consumului.

individul . deoarece. fiind frustrat încontinuu. devine şi erou civilizator – în sensul că stabileşte un model exemplar de comportament. rezolvă situaţiile problematice.Produsele. erou sau strămoş) funcţia de a performa o serie de comportamente care. pe de o parte. 53. .publicitatea ne indică în chip minuţios comportamentele de imitat. 116. rezolvă situaţiile problematice. p. pentru orice problemă – cotidiană sau eternă –.. în schimb. de acum înainte industria are. dorinţa lui de a cumpăra va fi permanent relansată: . Gândirea pe care doreşte să ne-o impună publicitatea este structurată pe aceleaşi coordonate. se va deschide către lume graţie unui slip şi chiar îl va întâlni pe Dumnezeu într-o farfurie” . Ceea ce se produce în viaţa familială este produsul. având în vedere că toate valorile cu care este 41 înzestrat produsul nu sunt transferate asupra individului prin simplul act de cumpărare (aşa cum i se promite). pe de o parte.. a exista înseamnă a saliva” . pe de altă parte. Ea capătă. răspunsul-produs e pregătit” .transcende” imediatul.. capătă statutul de act semnificativ. ne punctează. 42 În acest mod.. Ibid. Astfel se creează şi se menţine un dezechilibru dinamic care te face să nu mai trăieşti decât în vederea consumului. Prin urmare. pur şi simplu: cum s-ar spune. 10. Nici un moment în viaţă nelegat de un produs din care să-şi tragă semnificaţia” . 43 Gândirea mitică atribuie unui personaj suprauman (zeu. întotdeauna produsele. Orice refuz de a o face echivalează practic cu autoexcluderea din societate” . .. cumpărarea acestuia devine model exemplar de comportament. p. Dar.23. Efectul? .33 sărbătoare într-o pereche de pantofi.. din 45 41 42 43 44 45 Ibid. nu ar mai apela în continuare la consum pentru a-şi umple golurile existenţiale”. publicitatea îndeplineşte una din 44 funcţiile esenţiale ale miturilor: oferirea de modele de gândire şi de comportament pentru toate situaţiile semnificative – . p.la orice oră din zi şi din noapte. Ibid. oferă modele exemplare pentru toate activităţile semnificative. urmând câţiva paşi: produsul este transformat într-un erou salvator. stăpânirea romanescă a destinului familiei.reînnoirea poftelor anesteziază frustrările. Pentru toate situaţiile semnificative. 134. consumatorul va fi în permanenţă deziluzionat... concretul şi intră într-un univers sacru pe care îl stăpâneşte datorită identificării cu fiinţa supraumană. acesta este şi scopul publicităţii: dacă individul ar fi satisfăcut.] nimic nu se întâmplă în afara actelor de consum.. publicitatea vine în întâmpinarea tendinţei individului de a căuta în lumea exterioară un răspuns verosimil la întrebările care îl frământă. De fapt. ne ritualizează existenţa cotidiană [. şi. şi. ea singură. Ibid.. pentru orice nevoie pe care încă n-o resimţim. p. pe de altă parte. p. Ibid. Urmându-le (imitându-le)..

. op.altfel” decât restul oamenilor şi care are calităţi .Logica” pe care o promovează publicitatea este structurată pe următoarele mesaje-cheie: cumpăraţi şi vă veţi bucura de: dispariţia tuturor problemelor cu care vă confruntaţi... nu vom merge atât de departe încât să spunem că este. să simţim. Spectatorii/cumpărătorii riscă să devină . Evadarea din real are loc în momentul în care individul 47 imită gestul exemplar şi cumpără... 2001. arătându-ne cum să ne comportăm şi ce să credem. 13..indivizi la care câmpul conştiinţei 48 a fost înlocuit de câmpul publicitar” . p.Publicitatea oferă imaginea utopică a unui <eu> mai 49 nou. p. . să spunem. anxietăţile şi lipsa de siguranţă a individului. Institutul European. şi în care fiecare dorinţă ne este îndeplinită imediat. specifică miturilor. 46 O a doua funcţie.. unul de factură sacră. din modă şi din înfăţişare. . Cultura media. Kellner. Kellner. p. D.. mai plin de succes şi de prestigiu.alt regim existenţial”. mai degrabă. În cazul în care este promovat un produs. capacitatea de a întemeia imaginea despre realitatea autentică.. Propune o transformare magică a sinelui şi a noii identităţi şi asociază schimbarea din comportamentul de consum.Mesajul a numeroase reclame se învârte. fie întruchipând un tip uman valorizat pozitiv (macho-man. Considerăm.fiinţa supraumană” care promovează produsul. Brune.. transferul tuturor valorilor cu care este înzestrat produsul asupra dumneavoastră. aceleaşi virtuţi socializatoare pe care le au şi miturile – . Bucureşti. ce să ne sperie şi ce să dorim – şi ce să nu” . într-adevăr. Pe această cale. să gândim. identificarea cu . 297. în care toate problemele individului dispar în mod miraculos. este aceea de a-i oferi individului posibilitatea de a transcede imediatul şi de a se integra unui alt regim de existenţă – . accesul la regimul existenţial în care aceasta trăieşte. Personajul-model devine un fel de divinitate care ni se prezintă fie sub chipul 50 unui . Brune. Ibid. 15. 168. obţinut prin achiziţionarea anumitor produse. 39. femeie fatală şi altele). cit.. cum se întâmplă în cazul societăţilor tradiţionale. obişnuit (în sensul că este 46 47 48 49 50 D. întrucât . Publicitatea are. are loc organizarea haosului provocat de dorinţele. deseori în jurul unei propuneri de genul evadaţi din real” . cu metamorfoza într-o nouă persoană” . cit. Ed. op.. p. F.34 acest motiv. F. rezolvate fiind de produsul-soluţie. În ceea ce priveşte caracteristicile acestui . . p..star” (a unei vedete a culturii media – care este deja percepută în mentalul colectiv drept o persoană care trăieşte .propune pentru consum mai mult o mitologie şi o ordine de valori decât un produs” . că el capătă forma unui univers al abundenţei.. astfel. cit. mai atractiv. op. pe care publicitatea o exploatează..superioare” celor ale marei mase de oameni).contribuie la educarea noastră. Individul nu are de ce să se mai teamă: pentru a se integra unei alte realităţi el nu trebuie decât să cumpere.

inteligibilă – din care sunt deduse toate elementele concret-individualizate ale Existenţei. pentru simplul motiv că anticipă orice experienţă posibilă. ştiinţa înaintează mai prudent. cunoaşterea integrală a Marelui Tot al Existenţei. cu orice preţ. Se postulează. când a căutat să explice . în această nouă ipostază. Într-o lume în care valorile utilităţii ocupă un loc dominant în sistemul valorilor vieţii. dacă acceptăm necesara acumulare în timp. unitară. Alături de homo oeconomicus şi de mitul reuşitei în stil american. se propune un personaj reprezentativ pentru grupul ţintă. ştiinţa managementului şi managementul ştiinţific capătă virtuţi paradigmatice. managementul depăşeşte reducţionismul tehnico-birocratic către o întemeiere antropologică. existenţa unui acord fundamental şi total între esenţa realităţii exterioare şi gândire. viaţa şi istoria. Filosofia şi problema condiţiei umane Ţinta ultimă a filosofiei. cu aspiraţiile-i specifice. a fost de cele mai multe ori. pricepe şi valoriza lumea. este nerealizabil. conchide D. ci şi moduri personale de a percepe. se bazează pe credinţa că universul este. se grăbeşte spre generalizări de amploare. depăşind şi extrapolând dogmatic şi necontrolat un anume tip de experienţă cognitivă: o raţiune de fapt şi nu una logică face imposibilă deducţia integrală a existenţei dintr-o lege unică – respectiv infinitatea spaţio-temporală (cu devenirea ce i se ataşează). 2.35 folosit zi de zi. mai precis. spre sinteze globale. omogenă prin postularea unei esenţe unice – ca singură realitate autentică. filosofia. idealul cunoaşterii integrale implică presupoziţii hazardate sub raportul rigorii şi testabilităţii. dacă nu mereu. de a edifica o imagine coerentă.D. raţional şi inteligibil. îşi asumă şi oferă scenarii arhetipale nu numai pentru activitatea profesională. „Omul. de cele mai multe ori. întrucât oferă soluţii existenţiale. cu alte cuvinte.5. în structura lui intimă. implicit a ştiinţelor particulare. tinde. care depăşesc sfera controlabilă a experienţei umane. Acest fapt poate fi constatat în mereu reluatele încercări. Or. cum ar fi cazul detergenţilor). Roşca. Acest ideal. de a explica totalitatea şi varietatea caleidoscopică a lumii pornindu-se de la un principiu unic. din felurite unghiuri spirituale. Dacă. extinzându-şi aplicabilitatea dincolo de domeniul specific: cel al creşterii funcţionalităţii şi al sustenabilităţii capacităţilor competitive specifice organizaţiilor.

şi. prelungiri în plan intelectual ale unor convingeri şi credinţe ce satisfac instinctul de autoconservare. exprimă dorinţe umane. A crezut că fenomenele lumii exterioare pot fi deduse unele din altele. că poate stabili lanţuri deductive pe care le va lega – mai curând sau mai târziu. se acceptă că actul cultural este necesar. întocmai ca ideile logice. în consecinţă. fără dificultăţi insurmontabile. 53. că totul – lumea şi omul – posedă un sens ferm. sistem.cit. Se crede. Implicit. omul simţindu-se ca la el acasă. familiar cu ceea ce îl înconjoară. 63–64. raporturile de coexistenţă şi succesiune fiind semnele exterioare ale unor legături interioare invariabile între fenomene. situate în fruntea ierarhiei culturale şi justificate în şi prin chiar legile inexorabile ale firii. lumea 51 e concepută ca având o ordine desăvârşită ce poate fi reconstituită. moral. postulând-o integral raţională şi. Roşca. că realitatea este. a atribuit implicit acestei lumi în afară de el structura pe care o are lumea inteligibilă a ideilor. sunt „nemărginit de optimiste şi de reconfortante. nu „vrea” să facă omului şicane. de fapt. ea este şi inteligibilă. nu importă! – într-un lanţ unic. cunoaşterea dezinteresată în sensul absolut al termenului a rămas 51 52 D. asemenea propriilor sale idei. fapt care îl tonifică şi-i satisface nevoia de securitate interioară prin care vorbeşte. relaţiile omului cu lumea sunt neproblematice. . instinctul de autoconservare. A crezut.D. un rost vieţii umane de pe poziţii naiv-optimiste. aici. de fapt. Existenţa tragică. raţională. p. sunt decretate ca fiind atemporale. schimbările de conţinut fiind doar aparente. fiind. Roşca. în plan logic.” Prin urmare. întrucât înlănţuirile cauzale sunt de implicare reciprocă. derivă astfel îndemnul spre cunoaşterea valorilor spirituale. o finalitate. îmbogăţire şi aprofundare a acestuia. când a formulat pe faţă sau numai în taină idealul de cunoaştere de care am vorbit. Prin ideea raţionalităţii integrale a existenţei se atribuie acesteia un sens. pp. Dacă lumea este. în structura ei intimă. ed. fiind receptat ca simplă prelungire a biologicului. supratemporale: temporalitatea este eliminată. „se comportă” rezonabil.36 lumea care e în afară de el. 52 până azi.D. ibidem. în măsură şi mai mare.” „Dacă e adevărat că. În structura lor intimă. cu luciditate sau numai instinctual. aceste postulate justifică afirmaţii de ordin practic. arată ironic D. întrucât par a se manifesta aidoma unei necesităţi logice. Asemenea afirmaţii.

. conştiinţa disperă şi scapă controlul asupra unităţii vieţii. şi aici. a unei ordini investitoare de sens. inevitabilă. 63.. A trăi înseamnă a interpreta dintr-un punct de vedere uman. să căutăm să nu pierdem nici un moment din vedere că voinţa de a fi integral raţională nu e a existenţei înseşi. un refugiu de compensaţie. este. luând cunoştinţă de ea. notează Louis Lavelle. egoismul. în loc de a fi un elan obscur către un obiect necunoscut. cf. instinctul asigură triumful sau ruina. Omul speră să obţină pe o astfel de cale realizarea nădejdilor lui milenare. Editura politică. se va dovedi a fi construită şi din transpunerea în lumea exterioară a dorinţelor noastre secrete. Fernand Aubier. Pe care o credem.. de asemenea. potrivnică. şi că fundamentul prim al celei mai abstracte viziuni despre lume e clădit din secrete elemente finaliste. într-un anumit sens.” 54 Cunoaşterea nu reuşeşte să fie o imagine total dezinteresată a existenţei.. prezentată drept creaţie a inteligenţei absolut dezinteresate. p. credinţa poate fi. o predispoziţie antropomorfică a fiinţei umane. obscură. Le moi et son destin.37 un ideal. epocile tulburi produc stări de incertitudine acută. despre activismul şi semnificaţia proiecţiilor antropomorfice din filosofarea tradiţională. dimpotrivă. căci. Paris. Noua alianţă. Éditions Montaigne. orice cunoaştere (filosofie ori ştiinţă pozitivă) examinată cu atenţie se va dezvălui ca fiind. Bucureşti. presupoziţii şi implicate afective necontrolate critic. o pătrundere a tuturor puterilor sufletului de către o prezenţă care le întăreşte şi le lămureşte. a da 53 ibidem. compensatoriu. se poate abdica de la independenţa (autonomia) personală plină de insecuritate prin acceptarea unei autorităţi.163–164. Ceea ce vrem însă este ca. 1936. 1984. „misticismul. singurătate interioară. sentimentul dezrădăcinării şi angoasa lipsei de sens. animistă: imaginea despre lume.” 53 La fel de neîntemeiat este şi postulatul invers: iraţionalitatea funciară a lumii. anxietatea este urmată de frenezia pasiunilor. şi pp. de altfel.Mai ales din transpunerea acestora. Departe de noi gândul de a combate această stare de fapt.. 54 Louis Lavelle. De obicei. p. despre alianţa animistă a omului cu lumea şi năruirea acesteia sub impactul ştiinţei contemporane – Ilya Prigogine şi Isabelle Stenghers. ambiţia.165. ci a gânditorului: om de ştiinţă sau filosof. într-o lume opacă. şi el include o totalizare – irealizabilă! – a experienţei. E.

inutile în raport cu ordinea universală – prin care se conferă un rost vieţii.D. optimismul agresiv şi deznădejdea. De aceea. negându-le orice consistenţă. dar nici pesimismul. de altfel. „expresia ideală a unui acord între eu şi lume care poate fi oricând realizat. fie că situează aceste chestiuni exclusiv în planul subiectivităţii individuale. este „expresia posibilităţii unei adaptări satisfăcătoare între lucruri şi conştiinţă”. ci pentru a impulsiona responsabilitatea pătrunsă de fior liric. Roşca. Imperativul eroic este esenţialmente moral: depăşeşte indiferenţa. inclusiv cel cognitiv. iar.8. dar nu pentru a le îngloba. Faptul că existenţa este. în raport cu noi. datorită lipsei de comunicare dintre om şi lume. orice raport subiect-obiect. cu o robusteţe necontrolată. au. îndemnându-l spre construirea sensurilor precare – gratuite. tragicul de substanţă este diluat în corsetul sfâşierilor interioare. . cum îl îndeamnă. o interpretare a concluziilor menţionate printr-o prismă subiectivă. În primul caz. sensul autentic fiind imposibil. sensul vieţii umane fiind deja dat. deci. deznădejdea angoasantă. 134. şi raţională şi iraţională. 1979. curaj moral. implică elementul de valoare. nobleţe sufletească şi gesturi creatoare. Editura Minerva. La D.38 realităţii şi vieţii un sens în raport cu noi şi pentru noi înşine. angajând tensiuni generatoare de eroism intelectual. 55 Tudor Vianu. tragicul condiţiei umane este anulat prin decretarea unei raţionalităţi integrale a lumii – omul fiind integrat într-o necesitate universală. trebuinţa secretă de confort interior –. şi rezonabilă şi absurdă nu justifică nici atitudinile naiv-optimiste. arată Tudor Vianu. p. sentimentul tragic al existenţei şi neliniştea metafizică presupun asumarea demnă a precarităţilor ce ţin de condiţia noastră. deci nu introdus şi construit de om. Fereşte omul de iluzii şi/sau confort sufletesc.” 55 Cele două soluţii unilaterale de mai sus decretează fie necesitatea valorilor şi culturii ca inclusă în însăşi structura raţională a lumii. în al doilea caz. Atitudinile presupun totdeauna un adaos mintal. Opere. Roşca. precum şi cele sunt menţionate de noi mai sus.D. vol. Acestea sunt mai mult reacţii psihologice decât luări de poziţie în faţa realităţii. subiacentă întrebarea: „Cum posibile valorile?” Valoarea. Soluţiile ontologice criticate de D. frustate de repere valorice salvatoare.

Instituirea universului istoric şi cultural este indiciul transcenderii naturii şi biologicului prin umanizare. Despre conştiinţa filosofică. Sarcini de învăţare Prezentaţi într-un text/referat/eseu de maximum patru pagini ideile principale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1..). Filosofie. Tematizări contemporane. Texte filosofice. pp. 2003. Bucureşti. cap. ştiinţă.să prezinte. cap. 51-61. Problemele filosofiei. 3. Editura ALL. Bertrand Russell.39 Ireductibilul existenţial al umanului e dat de iniţiativa-creatoare-devalori. 126-136. Originile filosofiei. Bucureşti. 4.să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat . Nevoia de sacru şi publicitatea. Editura Politică. în volumul K. Filosofie. în încheiere. 14. Jaspers. Texte filosofice. Sugestii de subiecte posibile şi teme de reflecţie În ce constă specificul cunoaşterii de tip filosofic? Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă. Editura Humanitas. experienţă.. Lucian Blaga. ştiinţă. Editura .să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze .să identifice problemele tratate de textul studiat. 4. Editura Humanitas. 5-15. în volumul K. 3. pp. Lucrare de verificare. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate . Jaspers.să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. pp. Originile filosofiei. Bucureşti. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. Criterii de (auto)evaluare Textul în cauză trebuie să respecte următoarele cerinţe: . Editura Politică.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . cap. V. pp. Limitele cunoaşterii filosofice. Ce deosebiri există între filosofarea religioasă şi filosofia propriu-zisă? 6. 2. 51-61. 3. pp. Jaspers. Bibliografie 1. 5. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse . 4. teoretic decât figurat. L. 5-15. Bucureşti. K. experienţă. (coord. 2004. Macoviciuc. 1986.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . 2003. Bucureşti. 1986. Karl Jaspers. Blaga. 2. Despre conştiinţa filosofică. Filosofie.

credinţa într-o dezordine totală a lumii. clasicitatea greacă tratează lumea şi viaţa ca . cap.. Bucureşti. Continutul unităţii de învăţare Cele două modele ontologice relevate de analizele lui D. la polul opus. Russell. Roşca – respectiv.semnificaţia filosofiei lui Nietzsche pentru cultura postmodernă . Editura ALL. Bucureşti 2010. B.3. mitul raţionalităţii integrale a existenţei şi.locul reflecţiilor despre om şi condiţia umană în gândirea filosofică actuală .2. pp.Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche 2. Limitele cunoaşterii filosofice. Obiective 2.concepţia pragmatistă despre om .D. cu toate consecinţele lor axiologice şi existenţiale – permit interpretări de adâncime ale unor secvenţe istorice din filosofia europeană. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II: PROBLEMATICA OMULUI ÎN FILOSOFIA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. 126-136.4.concepţia existenţialistă asupra condiţiei umane . Lucrare de verificare 6. Problemele filosofiei. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Pragmatismul 2. 4. Psihanaliza 3. 2004. Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. 11-66. Existenţialismul 2. Bibliografie 1. Conţinutul unităţii de învăţare 2.1. 14. Astfel. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: . pp.viziunea psihanalitică asupra naturii umane 2.40 ASE. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5.

Descartes. Pe lângă gândirea politică liberală. subiectivitatea este abordată în termenii îndoielii existenţiale. De altfel. De la S. trebuie reţinute reflecţiile lui Blaise Pascal privind fragilitatea fiinţei umane. cosmogonice şi morale. Dacă raţiunea se dovedeşte din ce în ce mai neputincioasă şi incapabilă să ofere certitudini existenţiale. îndoiala metodică a lui R. Pe un asemenea filon. epicureismul şi scepticismul sunt încercări târzii de a salva căderile într-un relativism din ce în ce mai problematic. Renaşterea idealizează antichitatea grecoromană. Aristotel – în interpretări metafizice. Ciclul elenistic năruie tocmai mitul raţiunii atotputernice. ca existenţe raţionale şi inteligibile. într-un alt plan. În timp. de altfel. Kierkegaard la existenţialişti şi filosofia existenţei. Acest cult al raţiunii universale şi omeneşti este prezent la eleaţi.d. În gândirea este filosofică modernă în şi contemporană tema subiectivităţii predominantă abordarea umanului. se consideră că omul însuşi se diferenţiază de celelalte specii tocmai prin dimensiunea spirituală care poate impune vieţii sufleteşti şi trupului anumite autoconstrângeri care asigură devenirea sub semnul virtuţii. pitagoreici. Perspectiva teologică asupra condiţiei umane începe să fie înlocuită de o antropologie laică deschizătoare de noi şi variate orizonturi interpretative. Filosofia greacă este vertebrată de credinţa în caracterul infailibil al raţiunii.41 texte. stoicismul. după diagnosticul lui Nietzsche privind . intelectului şi raţiunii care fac posibilă cunoaşterea ş.m.a. biserica în calitate de instrument al fixării eficiente psiho-social a credinţei – va deveni infailibilă. care acordă un statut şi un rol privilegiat individualităţii. structurat de credinţa creştină. instituţia religioasă – respectiv. încrederea în raţiune şi ideea de ordine universală sunt invocate doar ca mijloace de compensare şi de sustragere de la agresiunea unui haos extern spre a obţine autonomia voinţei şi vieţii personale. analiza kantiană a structurilor a priori ale sensibilităţii. se acceptă un Logos care articulează armonic existenţa universală. vor apărea contribuţii ce se integrează unei ontologii a subiectivităţii. Fenomenologia lui Husserl caracterizează omul ca fiinţa dătătoare de sens. Ieşirea din criză se va face prin lansarea unui nou model cultural. Platon. orientarea existenţialistă exprimă angoasele şi incertitudinile omului contemporan. acestea vor fi procurate pe calea credinţei în Dumnezeu.

Pe de altă parte. Este vorba de perspective ştiinţificizante care dislocă întreaga tematică a filosofiei conştiinţei. structuralismul – nu atât în ipostaza sa metodologică. Lacan în structurile psihologice ale inconştientului (care este organizat ca un limbaj). chiar dacă filosofările post-structuraliste nu par a fi deloc încurajatoare. în avalanşă. fără subiect şi fără individualitate. iar J.-F.d. Nu credem că între interpretările existenţialiste şi noile strategii teoretico-metodologice de tipul structuralismului ar trebui făcută o opţiune definitivă. Bănuim chiar o complementaritate de adâncime. ca elaborare – intră în umbră prin accentul pus pe investigarea Fiinţei. filosofia umanului trebuie să depăşească stadiul literaturizării şi al hermeneuticilor precritice. ci prin entuziasmul provocat de structuralism şi. Metoda structurală şi structuralismul au performanţe de netăgăduit în studiul «aptitudinii umane de a semnifica». Posibilele joncţiuni paradigmatice rămân a se împlini. prin Heidegger. «moartea sensului» – prezentă. de altfel.42 „moartea lui Dumnezeu” – în sensul eroziunii culturale a forţei simbolice oferite de credinţa religioasă şi ca refuz al oricărei metafizici –. astfel încât subiectivitatea se estompează înăuntrul unui câmp de individuaţii impersonale. cât în varianta. Althusser îl dizolvă în structurile sociale (în care primează relaţiile de producţie). O schimbare radicală de perspectivă şi problematică în modul de a concepe ordinea omenescului se produce nu atât prin reflecţiile epistemologice de tipul filosofiei analitice. Dacă. dincolo de suprafaţa polemicilor mai mult sau mai puţin ocazionale. subiectivităţii şi sensului prin studiul sistemelor de semne.m. omul se desparte de paradigmele absolutului şi intră în criză în raport cu sine însuşi. pătimaşe şi/sau obtuze. este evident că umanismul şi. . de semiotică. Derrida). Lévi-Strauss în codurile culturale. în prelungire. tradiţia umanistă – renascentistă. greu controlabilă. acesta este conceput de Gilles Deleuze ca fiind un câmp anonim. Disoluţia omului ca subiect schimbă paradigma realului. Foucault anunţă «moartea omului». şi în variantele laice ale existenţialismului-. o «invenţie» culturală recentă. Urmează.a. filosoficoideologică – postulează că omul concret este un «mit». Lyotard) ş. dispariţia marilor discursuri teoretice totalizante (J. «moartea semnului» (J. în general.

veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază. «absurdul» (Camus) ş. de fapt. 1992. Este. tot în comparaţie cu neantul. Prin Freud. cu tendinţa de fixare definitivă pe ultimul termen. p. depozitar al adevărului. funcţiei decisive a inconştientului în dinamica vieţii psihice. Editura ştiinţifică. mărire şi lepădătura Universului.d. în ordinea lucrurilor inteligibile. acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. omul este «fiinţă – pentru (întru) – moarte». de se coboară. cum va spune Hegel) – se indică un primat al valorilor utilităţii în sistemul valorilor vieţii. iar reflecţia teologică a oscilat între umilirea omului şi şansele sale de îndumnezeire. „Iată adevărata noastră stare. calea parcursă Pascal. Prin Hobbes – «Homo homini lupus» – şi David Ricardo – cu distanţa dintre «homo oeconomicus» şi «homo moralis» (sau «sufletul frumos». dar în cu totul alte contexte. Bucureşti.” Registrul tragic al fiinţei umane este adâncit de 56 meditaţia kierkegaardiană privind «angoasa» şi «disperarea».43 Dacă anticii – mai ales prin Platon şi Aristotel – au impus gândirea umanului în termenii înălţători ai imboldului către virtute – inclusiv în ipostaza de „făptură politică”.” (p. ce monstru. se prefigurează «supraomul» lui Nietzsche în opoziţie cu «turma». deci de fiinţă care practică o moralitate publică în vederea cultivării individualităţii cetăţii –. imbecil vierme de pământ. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem. pe acelaşi filon. Dacă se laudă. ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul. 56 . ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor.a. Puterea sa de înţelegere păstrează. incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut” (p. „La urma urmei. 133. Cugetări. ce haos. Din perspectiva lui Heidegger. Se poate spune că starea de insuficienţă a omului în raport cu omenescul din sine însuşi relevată în paradigmele filosofice ale contemporaneităţii oscilează între simbolul Golgotei şi mitului lui Sisif. Tot ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc. pe fondul interesului aparte acordat de Renaştere individualităţii. în consecinţă. 125). un lucru de mijloc între nimic şi tot. îngrămădire de incertitudine şi de eroare.m. 122). supus refulărilor instinctuale şi. «paradoxul» (Sartre). un punct de referinţă îl reprezintă caracterizările paradoxale pe care le propune Blaise Pascal: „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate. iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită. consacrat de pragmatism. nici finalitatea. este evident că. eu îl cobor. «ambiguitatea» (Simone de Beauvoir). îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles. omul începe să fie definit ca «animal cu complexe». El este infinit de îndepărtat de ambele extreme.

pe de altă parte. în acelaşi timp. are un fond disperat. Întreaga problemă a sensului vieţii se concentrează în jurul întrebării: „unde se sfârşeşte animalul. unde începe omul?” Dacă. Chemarea cosmică a omului nu poate fi înăbuşită la nesfârşit. Omul eroic. este indiciul saltului către autenticitate – a Camus – pentru care sfidarea absurdului este unica sursă de fericire şi sens.a.44 de la Kierkegaard – pentru care credinţa. Cei care nu-şi înţeleg viaţa decât ca punct în dezvoltarea unei rase. nu au înţeles marea lecţie a existenţei. din nevoi vitale. 2. însă. a unui stat sau a unei ştiinţe şi vor deci să se integreze deplin în istoria devenirii. amplificată de experienţele tragice ale interiorităţii. . Lipseşte deocamdată acea luciditate tăioasă care să valorifice patosul [re]constructiv. criza sensului şi a identităţii umane. ştiinţă şi filosofie ş. 53. nu este mai puţin adevărat că fondul autentic al stărilor de lucruri este din când în când perceput. Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche Ideile filosofice ale lui Friedrich Nietzsche (1844–1900) nu sunt articulate în sistem. participând la istorie şi nimic mai mult. instituţiile ascund. „însă. îşi uită menirea. p. se dispersează şi diluează.d. 57 Ibid. prin de-mistificarea cunoaşterii ştiinţifice. sarcina noastră autentică.. distruge tot ceea ce aparţine unei asemenea deveniri pline de iluzii şi pune în lumină falsul existenţial. şi dacă. Acest sfârşit de secol se află sub semnul diagnosticului nietzscheean – mai ales prin sentimentul dezolant al accelerării proceselor de relativizare şi chiar disoluţie a valorilor. 57 omul este dispus la a se minţi. Oamenii mici – notează Nietzsche – gândesc şi cred că oamenii mari sunt mari în acelaşi fel în care ei înşişi sunt mici. respectiv faptul că eterna devenire este un joc de marionete în care omul uită de sine. vertijul angoasei evidenţiind fără tăgadă tot ceea ce este vis. epuizarea marilor discursuri universalizante din etică.1.m. miraj în propria noastră viaţă. prin eschivă. frustrându-se prin minciună de aptitudinea sa metafizică. prin care Nietzsche sugerează posibilitatea depăşirii simplului nihilism şi a mediocrităţii umane. ceea ce nu înseamnă însă că ar fi lipsite de o coerenţă de ansamblu care singuralizează profilul unei gândiri de o imensă actualitate. creator.

60 obsedate de prosperitate ş. criteriile valorice. Nietzsche afirmă răspicat o teză care va căpăta configuraţii originale:„scopul dezvoltării unei specii rezidă acolo unde ajunge la propria sa limită şi se transformă într-o specie superioară. Prin acest mod de a înţelege rosturile omenescului. o interpretare liberă a ideilor schopenhaueriene. ci pe o gândire fundamentală structurată de trăirea culturii. Critica brutală – din Ecce homo – a religiei creştine este motivată de autor printr-o intenţie validă teoretic: „autodepăşirea moralei prin sinceritate”. de fapt. voinţa de a nu vedea cu orice preţ cum este alcătuită de fapt realitatea”. Ibid. p. prin condiţia noastră obişnuită. p.a. cunoaştere de sine. 58 59 60 Ibid.m.. Natura are nevoie de tipurile umane performante pentru a accede la propria sa limpezire. prefigurând opţiuni decisive pentru propria sa filosofie. 54. Astfel. 58. Ibid. refuzând atmosfera pesimistă din ideaţia lui Schopenhauer.” Oamenii 58 autentici depăşesc orizonturile animalităţii. a filosofului. artistul şi sfântul sunt tipuri exemplare în care natura simte că-şi atinge scopul. artistului şi sfântului. lucrarea omului asupra omenescului din sine însuşi desăvârşeşte natura. 57.” şi nu în masa de exemplare comode.. în noi înşine şi în afara noastră. filosoful. p. . nu suntem capabili să contribuim cu ceva la naşterea unui om eliberator. 59 Nietzsche încearcă.. Schopenhauer a descoperit un nou ciclu de obligaţii menit să pregătească naşterea. luminare. deci pentru împlinirea unui ţel metafizic: „umanizarea finală şi supremă către care aspiră şi conspiră întreaga natură pentru a se elibera de sine însăşi” . pesimismul lui Schopenhauer izvorăşte din mediocritatea şi ura în care se complace epoca. şi că nu suntem oameni către care aspiră natura pentru eliberarea (délivrance) sa. şi printr-o constatare psihologică suficient de credibilă: „condiţia de existenţă a celor buni este minciuna: altfel spus. apreciază că.d. noul ideal comunitar nu se mai bazează pe forme şi legi exterioare.45 simţim că suntem prea slabi pentru a suporta timp mai îndelungat aceste clipe de acomodare la ceva mult mai profund.

„ruina unui Dumnezeu. Editura Eta. 1991. Cluj. Îl apreciază. însă. 64 Ibid. credinţele induc „minţirea instinctelor”.46 simbolurile. că dincolo de cruzimea critică şi stufoşenia verbului nietzscheean se află un soi de nelinişte tragică şi chiar o spaimă faţă de consecinţele verdictului său: „Dumnezeu a murit!” De fapt. 19. 72. Tema 61 62 Fr. poate?. 63 Ibid. al păcătoşilor. şi o altă realitate (absolută. fie în felul creştinismului. p. ceea ce respinge este dedublarea lumii: lumea „aceasta”.” „A separa lumea într-una «adevărată» şi una «aparentă».p. de pildă. p. 67 Ibid.. p. 18. 469.. Şahighian.” 65 Ni se pare. Ecce homo. fie în felul lui Kant (a unui creştin şiret în cele din urmă) nu-i decât o idee sugerată de décadence – un simptom al vieţii în declin.” 61 În alte lucrări. 466. pe Heraclit în măsura în care acesta consideră că fiinţa este o ficţiune goală: „Lumea «aparentă» e unica: lumea «adevărată» nu-i decât un adaos mincinos. „Dumnezeul slabilor” anesteziind voinţa şi 63 energiile vieţii. „Dumnezeul sărmanilor. 471.. sau sunt neputinţa putinţei.” 64 Atunci când devine doar „simbolul unui toiag al ostenelii. – şi atunci vor deveni neapărat buni. Editura Centaurus. Fr. ascunzând „părţile înspăimântătoare ale realităţii. Dar nu! O dată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă!” 67 Acest prag reflexiv rămâne într-o indeterminare ce insinuează îngrijorarea faţă de ceea ce urmează. Traducere de Al. Bucureşti.. 66 Fr..” Virulenţa critică este înlocuită cu o luciditate 66 gravă pe măsură ce este inevitabilă concluzia: „Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lume a mai rămas? Cea aparentă. 27. 10... p. – şi atunci vor fi Dumnezeii unui popor. Nietzsche.. 65 Ibid. al bolnavilor prin excelenţă” „degenerează până ajunge în contrazicere cu viaţa”. Nietzsche. cit.. Amurgul idolilor. .. Antichristul. Nietzsche – fără a face risipă de nuanţe şi fără a fi total[mente] limpede până la capăt – precizează că ceea ce refuză este „noţiunea de Dumnezeu falsificată” 62 în/prin creştinismul moral care devitalizează: „prin milă se înmulţeşte şi sporeşte irosirea puterilor pe care suferinţa o aduce vieţii” . gravitatea gestului pare a fi însoţită de o aură tragică. nedemonstrabilă). aparentă. nu e altă alternativă pentru Dumnezei: sau sunt chiar VOINŢA PUTERII. „Într-adevăr. miza sa este antimetafizică. Nietzsche. 1991. p. ed. p.. o scândură de izbăvire pentru toţi acei ce se îneacă”. p.

Bibliothèque de philosophie contemporaine. – N-aţi auzit de acel nebun care ziua în amiaza mare aprinsese un felinar şi alerga prin piaţă strigând neîncetat: «Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!» Cum acolo se aflau mulţi care nu credeau în Dumnezeu. Însă formula «Dumnezeu este mort» este de o cu totul altă natură. Humanitas. Dumnezeu a devenit Om şi Omul a devenit Dumnezeu. Nietzsche et la philosophie. Diagnosticul „Dumnezeu a murit!” este unul existenţial şi istoric. Am să vă spun eu! Noi l-am ucis – voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui!»”68 Tensiunea dramatică a textului nu mizează pe simple efecte spectaculare. Presses Universitaires de France. filosofic şi moral. Dumnezeu nu există sau există. Ştiinţa voioasă [“la gaya scienza”]. „Propoziţiile speculative – notează Gilles Deleuze – pun în joc ideea de Dumnezeu din punctul de vedere al formei sale.” 69 ci o propoziţie dramatică. angajează la Nietzsche seisme care dislocă falii sufleteşti şi reaşează straturile de conştiinţă. p. 69 Gilles Deleuze. fu întâmpinat cu hohote de râs. traducere de Liana Micescu. operează sinteza ideii de Dumnezeu cu timpul. Nebunul sări drept în mijlocul lor şi îi străpunse cu privirea. ea face să depindă existenţa lui Dumnezeu de o sinteză. „Nebunul. tot pe atâta cât ideea sa implică sau nu implică contradicţia.47 „morţii lui Dumnezeu” capătă la Nietzsche expresii parabolice. Genealogia moralei. în schimb devine copleşitoare spaima faţă de consecinţele „morţii lui Dumnezeu”. cu devenirea. cu omul.129-130. Citatul este din Ştiinţa voioasă. «Unde a plecat Dumnezeu? strigă el. excelenţă. 1988. abia perceptibil. Această expresie spune în acelaşi timp: Dumnezeu a existat şi el este mort şi el va învia. p. 1994. Oare s-a pierdut? spuse unul. . Nietzsche sugerează cu o luciditate tăioasă gravitatea gestului şi răspunderii omeneşti. Ceea ce pentru atei este prilej de umor ieftin. traducerea versurilor de Simion Dănilă. condiţia tragică pe care trebuie să şi-o asume fiinţa umană atunci când ocupă locul rămas gol. Formula «Dumnezeu este mort» nu este o propoziţie speculativă. ci pe zguduirea viscerală a spiritului în faţa unui diagnostic: „moartea lui Dumnezeu”. Sentimentul vinovăţiei este difuz. Sau stă ascuns? Se teme de noi? S-a urcat pe o corabie? A emigrat? – râdeau şi strigau cu toţii. S-a rătăcit ca un copil? spune altul. Amurgul idolilor. cu istoria. sentinţa „Dumnezeu rămâne mort” semnifică faptul că temeiurile seculare ale vieţii şi criteriile 68 Friedrich Nietzsche. 175. propoziţia dramatică prin Sub raport cultural.

le pictăm neîncetat – dar ce putem face noi deocamdată faţă de splendoarea culorilor acelei vechi meşteriţe! – vreau să spun vechea omenire. orizontul simbolic se năruie: „Binele”. p. această accepţiune a „umbrei” este folosită de Nietzsche pentru a sugera vlăguirea credinţei. Nietzsche vizează ruptura de model cultural şi tendinţă seculară: „o adâncă şi veche încredere s-a preschimbat în îndoială”. „Cel mai de seamă eveniment din ultima vreme – că «Dumnezeu a murit». Nietzsche. distrugeri. căci din ele sclipea un Dumnezeu. instanţa absolută a validării structurilor atitudinal-valorice în faţa lumii şi vieţii.48 „adevărului” au dispărut. „Fiinţa” decad în spaţiul relativizărilor.” Nu este. 212. vorba de umbrele ce însoţesc personajul principal – 70 simulacre şi urme în care cei captivi şi nostalgici caută sprijin. ed.. pentru că au fost clădite pe ea. destrămări. . tocmai la sfera consecinţelor – abia perceptibile – ce trebuie deduse cu necesitate dintr-un diagnostic hiperlucid: „Dumnezeu a murit!”. eroziunea temporală a unei stări originare prin a cărei palidă invocare oamenii îşi justifică mediocritatea. pentru cei vechi. pentru că existau oracole şi semne tainice şi se credea în preziceri”. însă.. 72 Ibid. totuşi. strictă conexiune. un „şir lung de dărâmări. 212. la fel. „toate trebuie să se prăbuşească acum. p. „lumea şi coloritul 71 tuturor lucrurilor s-a schimbat”. 143. Acele „umbre” pe care le aruncă „moartea” lui Dumnezeu asupra Europei se referă. Ibid. Dumnezeu a încetat să mai reprezinte principiul întemeierilor ultime.” 72 Nietzsche îşi mustră contemporanii de reflecţie pentru că cedează aparenţelor. răsturnări care ne stau în faţă” vestind rigorile unei „logici a spaimei” . pentru omul contemporan. „toate evenimentele străluceau într-altfel. de pildă întreaga noastră morală europeană”. „Adevărul”.. printr-o neevidentă. rezemate pe ea sau împletite cu ea. cit. fiind „încă prea stăpâniţi de primele urmări ale acestui 70 71 Fr. p. mulţuminduse cu imagini surogat ale simbolului sacru. „noi am dat lucrurilor o culoare nouă. Ştiinţa voioasă. toate hotărârile şi perspectivele unui viitor îndepărtat. după ce temelia acestei credinţe s-a zdruncinat. iar credinţa în Dumnezeul creştin a ajuns de necrezut – începe deja să-şi arunce primele umbre asupra Europei. „Dumnezeu rămâne mort!”. dar.

p. ci pasiunea. de a produce stări din ce în ce mai elevate. Nu este vorba de alimentarea unei iluzii umanitariste. în 76 timp ce firile nobile sunt nechibzuite. de aceea.” . într-un sens sau altul... şi încrustaţi între contradicţia dintre azi şi mâine. cum se face că întâmpinăm ivirea acestei întunecări fără un interes adevărat şi în primul rând fără grijă şi teamă pentru noi?” 74 De fapt. născuţi dezlegători ai ghicitorilor. dorinţa de a realiza noi şi noi distanţări în interiorul sufletului însuşi. Aprecierea şi ierarhia acţiunilor corespund unor trebuinţe şi criterii comunitare. Ibid. permanenta «depăşire de sine a omului».” 75 Imoralitatea moralei publice. 124. pp. O societate bine organizată adoarme pasiunile – 73 74 Ibid. Ştiinţa voioasă. acest principiu capătă o dimensiune fundamentală pentru chiar evoluţia speciei. 212–213. aşezaţi între azi şi ieri. Dincolo de bine şi de rău. Nietzsche. adică tocmai înălţarea tipului «Om». 213. noi primii şi prematurii născuţi ai secolului care vine şi cărora umbrele ce urmează să învăluie în curând Europa ar fi trebuit de fapt să li se înfăţişeze încă de pe acum. mai tainic. mai rare. 75 Fr. întrucât „fără patosul acesta n-ar putea lua naştere nici celălalt patos. 76 Fr. sunt dinamitate chiar temeiurile vieţii şi cunoaşterii. Nietzsche. cit. a unei societăţi care crede într-o lungă scară a ierarhiei şi a diferenţelor valorice dintre un om şi celălalt şi care. mai ample. cit. „moralitatea este instinctul de turmă individual. „Lipsa de sens a suferinţei şi nu suferinţa a fost blestemul care a apăsat până acum omenirea – iar idealul ascetic îi oferea un sens!” Nietzsche acordă patosului distanţei o valoare de principiu în evoluţia umanităţii. care aşteptăm de asemenea pe culmile muntoase. ed. ci de constatarea unui adevăr crud: „toate înălţările tipului «Om» au fost şi vor fi şi de acum înainte opera unei societăţi aristocratice. p. p.49 eveniment” : senzaţia unei libertăţi încurajatoare. . „prin morală individul e instruit să devină o funcţie a turmei şi să-şi atribuie valoarea numai ca funcţie”.. 186. dezinteresul. are nevoie de sclavagism. înrădăcinat în deosebirile dintre clase. mai cuprinzătoare. ca să dăm unei formule morale un sens supramoral”. mai îndepărtate. Iminenta destrămare 73 a tablei de valori este întâmpinată de Nietzsche cu un disconfort profetic: „până şi noi. urmând nu doar avantajul şi scopul.. ed.

ca siguranţă a sa.„Educaţia procedează în general aşa: printr-o serie de atracţii şi avantaje. nici naiv. Excesul necompensat de tendinţe contrare face ca hărnicia. . ci trebuie să se întemeieze pe o critică lucidă a înseşi aprecierii morale. devenind astfel o problemă asumată personal – cu tot cortegiul dificultăţilor şi dezvăluirilor ce decurg de aici. să se umilească. iar la limită devin handicapuri adaptative. el se pricepe să păstreze tăcerea.50 dacă nu cumva le extirpă. ci din unghiul afectelor (de admiraţie.a.d. obedienţa. să aştepte. impulsuri obscure ş. ea încearcă să determine la individ un mod de a gândi şi de a acţiona care. tendinţele de a transforma valorile morale în proteze existenţiale. întrucât se atrofiază preocuparea propriei protecţii. pietatea. Moralitatea este – în esenţa ei – o chestiune a interiorităţii. predispoziţiile exprese sau tacite de simulare a personalizării acestor valori. castitatea. 52. dreptatea etc. Lipsa de putere şi voinţa vlăguită nu pot fi suplinite de nici o valoare morală. înclinaţie şi pasiune. laudă etc. împotriva ultimului său avantaj. îi place tot ceea ce este ascuns ca o lume a sa. să nu uite. Rasa unor asemenea oameni ai resentimentului va sfârşi în mod necesar prin a fi mai prudentă decât orice rasă aristocratică şi va 77 Ibid. manipulabilă.” 77 Nihilismul nietzscheean vizează cu predilecţie. să fie dăunătoare posesorilor lor. Virtuţile sunt apreciate nu din punctul de vedere ale efectelor pe care le au pentru cel care le posedă. să se ascundă. spiritul său îndrăgeşte ascunzişurile. pe de o parte.m. Aristocratul trăieşte cu o anume francheţe a gesturilor şi cu o încredere şi sinceritate faţă de sine însuşi. de către/prin convenţiile morale practicate de o colectivitate dată. însă mai totdeauna în spatele vituţilor sunt energii inconştiente. pe de altă parte. Sufletul său priveşte cruciş. Morala nu poate fi redusă la repertoriul imperativelor şi la matricea normativă.) pe care le declanşează utilitatea practicării lor pentru ceilalţi. devenit obicei. însă. dar spre «binele general». spre utilitatea publică. stimă. şi. Pledoaria lui Nietzsche are ca obiect tocmai modelarea de sine a individualităţii puternice. nici franc şi loial faţă de sine însuşi. „Omul resentimentului nu este nici sincer. care îşi urmează calea. cărările şiretlicului şi uşile dosnice. să domnească în el şi asupra lui. p..

83. cit. cit. în timp ce la aristocraţi prudenţa capătă uşor o aură fină de lux şi rafinament. fără însă a fi vorba de proiectarea unui imperativ: 80 „Omul aşa cum ar trebui să fie: asta sună tot atât de fad ca şi cum ai spune: «un copac.” 81 Ibid. 92-93. “Toate «dorinţele» legate de fiinţa umană au fost nişte excese absurde şi primejdioase. aşa cum ar trebui să fie». 63-64. Fr. “Specia inferioară (“turmă”. morala este imorală şi neagă viaţa. Ultimul se numea până acum «universul real». 82 Ibid. “sărăcia şi mentalitatea încuiată se dau de gol – şi astăzi încă – mai ales atunci când omul doreşte”. Acesta este universul care trebuie demontat” pentru a prefigura „o nouă ordine a valorilor. de gâtul tuturor oamenilor propriile ei condiţii de menţinere şi dezvoltare”.. aproape contestată.” 82 Critica dualităţilor metafizice şi reevaluarea tuturor valorilor întemeiază la Nietzsche nostalgia unui proiect al ultraomenescului: Supraomul ca model 78 79 Fr.. p. ed. întrucât „valoarea unui om în sine este subapreciată. o concluzie: „omul real reprezintă o valoare mult mai înaltă decât omul «dezirabil» dintr-unul sau altul din idealurile cunoscute. 315. Aforisme şi scrisori. “masa”. în chip de lege.” 81 Punctul de vedere nietzscheean susţine.. Este o rămăşiţă a teleologiei naive: valoarea omului raportată numai la oameni”. iar actele sale sunt judecate în funcţie de folosul comunitar. insul este comparat cu alţi oameni. aproape trecută cu vederea. p. “societatea”) îşi pierde modestia. cu ajutorul cărora o categorie particulară de omeni voia să agaţe... Genealogia Moralei. astfel că acestea îşi pierd credinţa în ele însele şi devin nihiliste. p. ea tiranizează excepţiile. aprecierea morală a valorii unui om operează numai cu criterii sociale. «adevărul». În acest fel. p.” 79 În opinia lui Nietzsche. suflarea otrăvită aruncată asupra realităţii. Or „omul unei specii superioare” se afirmă pe sine în propria-i singurătate. În acest fel întreaga existenţă se vulgarizează: căci în măsura în care masa domină. umflându-şi nevoile în valori cosmice şi metafizice. Nietzsche. 82. refuzându-şi etaloanele mediocrităţii. ed. Nietzsche.” . “aptitudinea omului de a postula valori a fost până acum prea puţin dezvoltată pentru a aprecia cum se cuvine valoarea umană şi nu numai «dezirabilă»”.. “orice «dorinţă» de asemenea natură devenită dominantă a coborât până acum nivelul de valoare umană. «Dumnezeu».” 78 În măsura în care uniformizează valoarea oamenilor. “idealul a fost până acum forţa propriu-zis denigratoare a omului şi universului. menirea sa fiind tocmai aceea de a „menţine vie încrederea în om” . marea ispită a nimicului. evaluarea devine obtuză. Nietzsche deconstruieşte valorile metafizicii tradiţionale – dezvăluind „marea şcoală a calomniei”: „universul aparent şi universul născocit – iată opoziţia. forţa şi încrederea omului în viitor”. p. printre altele. 80 Ibid.51 preamări prudenţa într-o cu totul altă măsură: anume ca o condiţie existenţială de prim ordin.

Kierkegaard (1813-1855) şi împlinită ca orientare distinctă de către J.este de a fi arătat că răspunsurile la întrebările: ce este omul?.după cum afirmă Sartre . precum şi "filosofia existenţei" . S. 33. Existenţialismul Filosofia existenţialistă . Este astfel depăşită imaginea tradiţională a unei esenţe umane imuabile.2. ce pot să ştiu?. concepând libertatea ca dimensiunea definitorie prin care omul.P.afirmă Nicolas Herpin . de la sistemele speculative la o filosofare care îşi asumă tragicul existenţial. 1943. p. A. operând alegeri succesive. Existenţa naturală ("existenţa-însine" în limbajul sartrian) este inertă. al creaţiei de sine.Marcel (1889-1973).a. . Gallimard. consideră aceşti filosofi. lipsită de contradicţii şi devenire. Ni se pare că nu întâmplător o astfel de reflecţie iradiază din şi se concentrează spre existenţa umană trăită."83 Omul. -. ce-mi este permis să sper? depind întotdeauna de ideea pe care o avem despre existenţa umană. ce este Dumnezeu? sau în formularea lor kantiană: ce trebuie să fac?.Sartre (1905-1980). Mutaţia iniţiată de această orientare filosofică constă în saltul de la filosofia naturii la cea a omului. 2. absolute. puterea deprinderii de real.prefigurată în opera lui S.refuză 83 84 metaumană prin care se anulează Cf.52 de autenticitate şi exigenţă mediocritatea omului actual. de Beauvoir ş. K."84. G. ce este lumea?.Camus (1913-1959). "Originalitatea existenţialismului . îşi modelează propria esenţă.realizează o trecere de la problematica tradiţională a filosofiei la întrebări actuale cu privire la condiţia umană. La philosophie.Jaspers (1883-1969) ş.Heidegger (1889-1976). îşi acomodează obiectivul pentru a distinge în masa amorfă a omenirii individul concret şi .dezvoltată pe termenul culturii germane de M. ocupă un loc privilegiat în univers. existenţa-pentru-sine (proprie umanului) se defineşte ca "fiind ceea ce ea nu este şi ca nefiind ceea ce este. Omul nu are modul de a fi al lucrurilor. Umanitatea se caracterizează prin proiect. Les dictionnaire Marabout. imuabilă. J.a. . dată odată pentru totdeauna. L'Être et le Néant. ci el este ceea ce se face. Filosofia existenţialistă situează omul sub semnul posibilului.P. de la filosofia conceptului la cea a subiectivităţii. refuzul unei situaţii date. schiţarea unei ordini viitoare.Sartre.

nr. prin amploare şi tip de abordare teoretică.afirmă Heidegger . existenţialiştii vorbesc despre îndoiala existenţială. p.f. dar şi inautentic. contradicţii. tema neantului. însă înţelegerea sa reprezintă în raport cu infinitul ceea ce este corpul în ordinea naturii."85 [4] Aceasta înseamnă că esenţa omului constă în istoricitate. Temele care primează în reflecţiile existenţialiste: ondiţia alienată a omului. angoasa. Pascal care discută despre fiinţa umană ca paradox: omul este totul şi este nimic. Omul este definit prin paradox. proiect. devenire. dar viaţa concretă poate să afirme aceste trăsături ale speciei. dar şi de umilinţă. În istoria gândirii filosofice. Tema subiectivităţii. critica puterilor raţiunii şi dovedirea limitelor constitutive ale cunoaşterii ştiinţifice. iar comunicarea trădează trăirile. fiind. Gallimard. solitudinea şi incomunicabilitatea dintre subiectivităţi. proiect. fragilitate. tragicul finitudinii şi iminenţa morţii. sfâşieri tragice.Heidegger. 28. cogito ergo sum”. Calea îndoielii sistematice a raţiunii este singura legitimă pentru a avea acces la o certitudine totală: subiectivitatea personală redusă la dimensiunile sale raţionale. omul este sfâşiat de ispitele infinitului mare şi ale infinitului mic: nu poate să nu cunoască ce este el şi ce este lumea. raţiunea sa este sursă de puteri. L'Être et le temps. Realitatea umană . de aceea. tema este prefigurată de Socrate prin îndemnul "cunoaşte-te pe tine însuţi" şi prin recunoaşterea îndoielii “ştiu că nu ştiu nimic”.53 idealismul oficial în numele "tragicului vieţii". aparţine culturii moderne şi contemporane. . contingenţa fiinţei umane. 1967. Descartes tratează subiectivitatea în termenii îndoielii metodice. Existenţialiştii practică o filosofie a omului înţeles ca subiectivitate şi singularitate. dacă îndoiala metodică este a raţiunii şi se referă la incertitudiniile minţii în faţa unor adevăruri 85 M. viaţa umană ca ipoteză. Ea este prezentă în ideaţia lui B. creaţie. fragilitatea omului. după cum poate şi să nu le afirme. distincţia inautentic-autentic. convenţională. faptul că fiecare este şi rămâne claustrat în propria sa interioritate. Putem trăi autentic. libertatea şi caracterul dilematic al alegerilor umane.. “dubito ergo cogito. dar şi în prelungire oarecum. Prin delimitare critică faţă de Descartes.are "posibilitatea de a fi ea însăşi sau de a nu fi ea însăşi .

Existenţialismul produce o ruptură în modul de a înţelege omul. viaţa nu poate fi tratată ca o simplă distracţie. În acest sens. ci se întreabă cum este posibilă (cum este cu putinţă) cunoaşterea. Fiecare ins îşi pune cu sau fără vrerea sa sub semnul întrebării propria sa viaţă şi ceea ce el însuşi este dincolo de ceea ce cred alţii despre el. analizează structurile a priori ale sensibilităţii. În raport cu interogaţiile omului. îndoiala existenţială structurează întreaga personalitate. preocupată să-şi descopere şi asume limitaţiile. refuză optimismul şi pesimismul care nu sunt atitudini filosofice. Existenţialiştii refuză discursul speculativ şi general despre esenţa omului. dar nu se împarte. sursele de incertitudine şi suferinţă. În locul unei filosofii a naturii ei sugerează reflecţia sistematică asupra condiţiei umane. contemplativi. concretizare a unor principii universal valabile în explicarea atare). (regională) a umanului: discursul aplicat asupra ireductibilului fiinţei umane. Kant abordează subiectivitatea în contextul unei analize critice a cunoaşterii. pentru aceasta nu trebuie să ai talent şi aptitudini speciale. În acelaşi timp. precarităţile constitutive.54 plurale din care trebuie ales ceea ce este sigur şi în mod evident adevărat. Din punct de vedere existenţialist. raţiunea se dovedeşte neputincioasă. şi dincolo de părerea sa despre sine. intelectului şi raţiunii care sunt condiţii subiective de posibilitate a oricărei cunoaşteri şi experienţe reale cu obiectele. centrându-şi interesul explicit pe individual. ci mai curând expresii temperamentale şi etichete ataşate unor interpretări ale lumii şi omului în termeni spectaculari. El nu mai procedează ca empiriştii şi raţionaliştii care sunt preocupaţi să identifice sursele cunoaşterii veritabile. precum şi în modul de a înţelege şi de a practica filosofia. calitatea de om se distribuie tuturor indivizilor. surprinderea caracteristicilor prin care omul se diferenţiază. Este vizată individualitatea. În locul ontologiei existenţei ca tradiţionale (potrivit căreia omul era tratat ca existenţialismul preferă ontologia particulară exemplificare. accentul este pus pe tragic şi pe gravitate în modul de a aborda omul. fiind mereu o sarcină . se singularizează în raport cu existenţa ca atare.

potrivit stilului comun de gândire. trăiesc aidoma lucrurilor. Ca termeni tehnici. lipsită de contradicţii şi devenire. indiferentă. izgonirea lui (datorită propriei sale alegeri) din starea paradisiacă. insensibile: în nici un fel lumea nu este pe măsura omului şi. trecerea de la inautentic la autentic se produce numai în/prin salt. se dezindividualizează. răspunzător la modul absolut de modul în care îşi înţelege şi asumă omenescul din sine însuşi. Nu poate fi vorba de o progresie cumulativă. existenţialismul consideră că omul se află aruncat. au o suficienţă sufocantă faţă de ei înşişi. inautenticitatea este înţeleasă. De pildă. obezitatea minţii. Deci. prin analogie cu parabola religioasă despre căderea omului în păcat. autenticul sugerează structura originară. opacă. Totuşi.55 individuală şi o responsabilitate personală. Acest stil de viaţă duce la dispariţia surselor de tragic: prin integrarea în convenţiile generale ale masei. cel puţin ca punct de pornire. Inautentic este omul depersonalizat. nefamiliară. ci de producerea unor rupturi interioare. continuă. Omul este prin natura lui o făptură alienată. alienat într-o lume ostilă. fisuri în modul de a înţelege şi practica viaţa. fiecare ins este totdeauna faţă în faţă cu sine însuşi. îşi asumă grav sau nu omenescul. Starea de alienare este surprinsă prin cuplul categorial inautentic-autentic. este dispus sau nu la eforturi de individualizare. sunt făpturi tautologice. chiar la Heidegger. ei sunt numai ceea ce sunt şi nimic altceva. adevărată a omenescului. Aceşti termeni nu au în mod expres un sens valoric şi nu vizează în mod explicit ierarhii valorice între diferitele stiluri de viaţă. Cei mai mulţi oameni trăiesc în inautenticitate: se integrează profund şi total în stilul vieţii colective. potrivnică. există tendinţa ca omul însuşi să nu fie pe măsura omenescului din el însuşi. în/printre lucruri indiferente. cu viaţa şi moartea sa. reprezentând însă ricoşeuri în faţa problematizărilor grave. de aceea. proiectat. cel ce trăieşte sub semnul anonimatului: este şi rămâne un oarecare printre alţi oarecare. acceptă să fie masificaţi. inautentic-autentic se referă la faptul că omul concret acceptă sau nu starea de alienare. viaţa sufletească este inertă. În acest sens. prin şi printre ceilalţi. Rutina. confortul şi anonimatul vieţii cotidiene joacă o funcţie compensatorie. . de obicei se moare. el capătă linişte psihologică. întrucât se pierde pe sine în. ocolind suferinţele.

conştientizarea propriilor limitaţii şi a . senzaţia vanităţii. fără circumstanţe atenuante. Spaima însă nu are un obiect precis. fugind astfel de ei înşişi. confuză. perverse. ş. De aceea. întrebările schimbătoare de destin: cine sunt. Decisive sunt însă situaţiile limită. boli incurabile. marile oboseli sufleteşti provocate de inutilitatea eforturilor şi de rutină. Deci le este teamă să înfrunte lucid întrebările cruciale. respectiv afecte şi dorinţe confuze. obţinându-se o schimbare radicală de regim existenţial. Simpla frică/teamă este o stare afectivă provocată de cauze precise. Omul începe să fie structurat de o spaimă viscerală. Angoasa (= spaima constitutivă a omului care se întreabă asupra autenticităţii sale) îşi poate avea sursa în: uniformitatea vieţii cotidiene.56 Calităţile de om sunt folosite pentru simpla adaptare eficientă şi confortabilă la mediu. Evită să rămână singuri şi să-şi asume disconfortul unei cunoaşteri de sine. a ceea ce efectiv suntem. Angoasa cuprinde stări psihologice şi spirituale ambigue. Totuşi. încercările absolute la care este supus omul şi cărora nu le poate face faţă: catastrofe naturale şi istorice. deci pentru satisfacerea instinctului de autoconservare şi a capriciilor. sentimentul absurdului la care avem acces printr-o simplă schimbare de optică afectivă în abordarea vieţii. ambiguă. tensiuni interne legate de fiinţa proprie pe fondul unei hiperlucidităţi în/prin care insul îşi formulează făţiş. Desprinderea definitivă de inautenticitate se produce prin angoasă. dincolo de buna dispoziţie este evidentă uneori o agitaţie interioară prin care se evită tragicul evidenţelor. trăiri structurate tragic. provocată de şi prin îndoielile spiritului. Rupturile interioare sunt definitive: omul invadat de angoasă nu mai poate reveni la vechiul stil de viaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. are sau nu viaţa vreun rost? Aceste interogaţii şi altele asemănătoare marchează saltul spiritual către autenticitate. Tensiunile spirituale şi fisurile sufleteşti sunt definitive. întrucât o simt ca periculoasă pentru confortul cotidian. speranţe şi imposibilitatea satisfacerii lor. paradoxale. marile umiliri ale voinţei şi aspiraţiilor. de aceea ea este difuză.a. măcinând la modul pervers sufletul şi mintea. Cei mai mulţi oameni ocolesc din instinct sau autosuficienţă angoasa. identificabile. cursul mecanic al zilelor. oamenii evadează în verbiaj (vorbărie) sau în divertisment. ce pot să sper şi să fac.

Conştientizarea lucidă a acestei evidenţe este sursă de angoasă. îşi dă seama că este o făptură aleatorie datorată hazardului. ne-necesară lumii. Ca urmare a angoasei. istoriei. nimeni şi niciodată nu este sigur în privinţa rostului vieţii şi însăşi calitatea de om este o sarcină fără de capăt. În rest însă. după cum se putea şi să nu fie. Deci fiinţa supremă nu are nevoie de om pentru a-şi dovedi atotputernicia şi atoatăprezenţa. toată viaţa sa este structurată de o incertitudine totală. . În contextele unei ideaţii ateiste. speciei. simte prezenţa şi activismul unor pericole iminente. fiind aidoma unui lucru. însă momentan. inactivă (absentă). datorită luptei pentru existenţă şi/sau unui accident genetic. de unde. Sartre surprinde contingenţa omului în/prin ceea ce el numeşte facticitatea fiinţei umane. care le este rostul sau când anume îl vor afecta la modul definitiv. infinitatea intensivă şi extensivă a existenţei reale şi virtuale suficientă sieşi. tragicul provocat de dispariţia celor apropiaţi sau de conştientizarea propriei morţi ca o prezenţă permanentă. actul creaţiei este oarecum gratuit.57 precarităţilor omeneşti în general. omul ar putea să fie. Sentimentul de contingenţă este întărit de ştiinţa contemporană: dacă omul a apărut prin selecţie naturală. Prin angoasă conştientizează lucid şi trăieşte tragic aceste incertitudini vitale. din aceste motive. Omul nu ştie de ce. secvenţial. dar nu-şi poate explica de unde provin. Contingenţa vieţii umane este recunoscută şi în variantele religioase ale filosofiei existenţialiste: Dumnezeu este absolutul însuşi. calităţi. naturii. Există un tragic provocat de caracterul aleatoriu al vieţii. Facticitatea se referă mai ales la acele determinaţii. Adevăratul credincios este cel care are o singură certitudine: faptul că Dumnezeu există. omul conştientizează că nu este necesar lumii şi că nu este dorită naşterea sa. poate să fie. înseamnă că este o fiinţă de periferie. Viaţa sa este definitiv sub semnul provizoratului. aptitudini prin care omul se integrează în ordinea existenţei obiectuale. deci este un accident în ordinea neamului. descoperirea şi asumarea finitudinii. omul îşi descoperă şi ţine să-şi asume caracterul său contingent. "ţigan al universului" (Jacques Monod). după cum dispariţia sa nu afectează în nici un fel cursul istoriei şi mersul legic al universului. pentru ce există. însuşiri.

ireversibil la starea de lucru. natura. Facticitatea surprinde. inerţie. trecut-viitor. de împrejurările concrete asupra cărora nu poate decât arareori şi în măsură nesemnificativă să decidă. trup. Este osândit la libertate. moarte. subiectivitate. Deşi liber. dar este şi deschidere către viitor. facticitatea se referă la constituţia/structurarea antinomică a omului. ci este ceea ce nu este. În terminologia lui Sartre. nu vrea. absenţa contradicţiilor şi a devenirii. deci. obiectele. condiţii concrete) omul este ceea ce este. Este vorba de contradicţii care nu pot fi depăşite. Prin anumite determinaţii (spirit. contradicţii. întrucât nu poate să nu fie liber: vrea. incertitudine. Tensiunile corp-spirit. Fiinţa[area] poate fi înţeleasă prin: masivitate. obiect. inconfortabilă pentru că îşi refuză viaţa vegetativă. libertate). spirit. ştie sau nu ştie. în măsura în care sunt numai ceea ce sunt şi nimic altceva. pentru că nu există criterii sigure prin care să aprecieze valoarea şi/sau adevărul alegerilor. fiind obligat să aleagă. obiectivitate-subiectivitate. Alegerea devine povară. la polul opus. aidoma lucrurilor. Pe de o parte. întrucât nu mai poate schimba nimic. întrucât nu se pretează la soluţii. aceasta . Adică: mai mult putinţă de a fi decât realitate încheiată. Prin anumite determinaţii ale sale (corp. subiectivitate. trăieşte într-un prezent ambiguu. Omul se află sub semnul posibilului. dar şi. produc tensiuni interioare care obligă la o existenţă creatoare. libertate-condiţii concrete sunt irezolvabile. trecut. acele componente prin care omul este. îşi refuză definitiv condiţia de lucru. mai mult proiect decât concretizare a acestuia. opacitate. într-un fel sau altul este pus întotdeauna în faţa alternativelor. devenire. existenţă inertă. moarte. viaţămoarte. fiind ceea ce nu este. aşa încât omul decade definitiv. omul este corp. trecut. are un trecut încheiat aidoma unui lucru. identitate cu sine. adică o existenţă-în-sine. Existenţa-pentru-sine caracterizează sfera umanului care este calitativ altceva: negativitate. fisuri interioare. Deci: omul nu este ceea ce este. situaţie concretă.58 Însă. omul se desprinde de existenţa-în-sine. aceasta caracterizează lucrurile. osândă. în sens mai larg. la polul opus se află o altă evidenţă: moartea vine cu certitudine matematică şi transformă viaţa în destin. Însă. doar ceea ce este: corp. inconsistent. omul trebuie să ţină cont de situaţie.

El este preocupat să restituie prin filosofare dimensiunile credinţei autentice. este structural ambiguă. caută sistematic plăcerea. vârste sufleteşti. Ideile lui Kierkegaard sunt expres antispeculative. care tensionează viaţa sufletească. modele. De aceea pune accent pe singular. moduri de a fi. satisfăcându-şi capriciile. Existenţa aparţine numai celor care refuză mediocritatea curentă şi confortul interior. întrucât tensiunile sale reale sunt surprinse prin concepte inerte. Golul. viaţa omului devine “o pasiune inutilă” şi un risc nemotivat. considerând că punctul de pornire al reflecţiei trebuie să-l constituie existenţa concretă. Cei mai mulţi oameni sunt (au concreteţe. din aceste motive. întrucât lipsesc criteriile sigure ale opţiunilor. raţionale. dar ca şi cum nu ar fi. este Neant. prezenţă. Deci ea introduce şi proliferează Neantul în propria viaţă şi în lume. Din aceste motive. Omul estetic trăieşte clipa. generale. singularul. În acest caz. Nimicul. încearcă să profite de prezent. În evoluţia către autenticitate. formulându-şi întrebările grave (serioase) ale vieţii. confortul vital. omenescul se caracterizează prin starea de insuficienţă permanentă. Kierkegaard este adeptul unei filosofări modelate de o tradiţie culturală protestantă. adică o permanentă absenţă de sine însuşi. Deci existenţa nu poate fi redusă la simpla vieţuire. Or aceasta. ea este oarecum trădată. refuzând religiozitatea mediocră. tipuri. El refuză filosofia conceptului de origine hegeliană. există mai multe praguri. satisfacţia afectivă. din principiu. dar nu există. dar care implică o responsabilitate absolută. Nu întâmplător adevărul omenesc este văzut ca exprimat simbolic de către mitul crucificării: Iisus sângerând pe cruce. pe singularitatea omenească. îşi asumă o îndoială permanentă cu consecinţe tragice sub raport sufletesc. Atributul existenţei aparţine doar celor care încearcă evadarea din convenţii şi caută autenticitatea. omul este. conştiinţa este înţeleasă ca permanentă negare a calităţii de lucru. nu poate fi conceptualizată. trăiesc).59 înseamnă că omul. prin conştiinţa sa. unicitatea omenească. ca imaginaţie creatoare ce refuză realităţile date. liniştea sufletească. Calitatea de om este trăită şi. Atunci când viaţa devine problemă. de aceea . Omul este ceea ce el însuşi face din sine.

Atributul păcătoşeniei este singurul care nu poate fi aplicat lui Dumnezeu. În realitate. Dacă vrei să înţelegi absolutul. altcumva şi altundeva decât omul. ignoranţă) spiritul doarme şi visează în om. disjuncte. Autenticitatea este dată tocmai de relaţia personală a omului cu absolutul. receptează viaţa. Calitatea de om este o sarcină individuală. A reduce sacrul divin la însuşiri omeneşti este o blasfemie. dar de fapt. pe Dumnezeu. fiind umilită. Între om şi Dumnezeu separaţia este absolută. momentului. Este vorba de două regimuri existenţiale total distincte. tipul exemplar). ca spaimă . Raţiunea ajunge la paradoxuri. respectiv omul nu poate să suprime ceea ce este vremelnic în sine însuşi. Imaginarul proiectează sfera posibilului care nelinişteşte.60 este nestatornic. Această nelinişte întotdeauna îşi activează angoasa în chiar starea de inocenţă. finit-infinit. oamenii şi lumea în funcţie de plăcere-neplăcere. ajungi la scandal logic. Dumnezeu este totdeauna altceva. însă omul se descoperă pe sine altfel. vremelnic-eternitate. îşi asumă omenescul la o altă intensitate numai dacă se măsoară cu etaloanele divinului. ale absolutului. angoasa şi disperarea sunt stări psiho-spirituale permanent active. Singura relaţie este cea a credinţei. În acest context. are iluzia că valorifică intens posibilităţile pe care viaţa i le pune la îndemână. În starea de inocenţă (necunoaştere. el este prizonierul clipei. Între om şi Dumnezeu există o totdeauna o diferenţă calitativă infinită. tensiunea. De ce? De obicei omul se măsoară cu o măsură omenească (modelul ideal. Alegând pe Dumnezeu. omul alege absolutul şi se alege în mod absolut. Disperarea se prezintă. din aceste motive. Deci este suficient pentru a sesiza hotarul de netrecut dintre umanitatea profană şi sacrul religios. Discordanţa. A-i atribui omului calităţi şi energii divine este o nebunie. dar nici nu poate atinge o unitate consistentă a eternităţii cu vremelnicia şi păcătoşenia propriei persoane.strict individuală. Angoasa şi disperarea sunt permanentizate datorită faptului că spiritul (=cunoaşterea de sine autentică) nu poate să facă sinteza dintre trup şi suflet. conflictul dintre aceşti termeni polari nu pot fi anulate. fără a fi posibilă trecerea firească dintr-un orizont în altul. or credinţa însăşi stimulează şi amplifică incertitudinea. Omul religios se alege în mod absolut. se alienează în clipă.

deşi definitiv încheiat. Pragmatismul Cunoştinţele sunt apreciate în funcţie de capacitatea lor de a ne orienta în experienţă. a treia. aceasta are trei proprietăţi: „prima. a doua. care va influenţa gândirea viitoare. puterea instituţiilor ş. Singura soluţie autentică la care poate avea acces omul este implicarea în “clipă”. Peirce pune sub semnul întrebării anumite presupoziţii metafizice de origine carteziană.Nu avem o capacitate de Introspecţie. 139–140. Clipa este punctul în care eternitatea străpunge şi iluminează timpul. dar convingerea nu este decât un stadiu al acţiunii mentale. 2. provizoratul. nu poate fi vorba de o soluţie definitivă. de a fi ceva de care suntem conştienţi.a. de a potoli frământarea declanşată de îndoială şi. Din această cauză. 1990. Sufletul şi gândirea tind către producerea convingerii. “Rezultatul final al gândirii este exerciţiul voinţei. pp. Calitatea de om este doar o ipoteză pe care insul şi-o asumă în preocuparea sa pentru sens. Existenţialismul refuză convenţionalismul valoric şi moral. deci disperarea oricum nu dispare. perseverenţă în acţiunea proprie. iniţiindu-se astfel probe de eficienţă. . Trecutul gândit prin intermediul posibilului îşi arată precaritatea. din care gândirea nu mai face parte. Totuşi. Fiecare este răspunzător la modul absolut de ceea ce face şi de ceea ce nu face. Un loc aparte se rezervă metodei ştiinţifice prin care ieşim din interiorul cunoştinţelor pentru a intra în complicitate cu faptele.” 86 Certitudinile pragmatice se obţin prin: imitaţie socială.m. trecutul însuşi.d. Editura Humanitas. Peirce. un efect asupra naturii noastre datorat gândirii. Convingerea – ca “gândire în repaus” – presupune totuşi o dialectică permanentă a certitudinii şi îndoielii.3. pe scurt. a unei deprinderi”. Propoziţiile negative în care-şi fixează critica permit afirmarea unor principii noi care vertebrează filosofia pragmatistă: „1. de a implica instituirea în natura noastră a unei reguli de acţiune – sau. ni se dezvăluie sub semnul posibilului. Viitorul este posibilul în stare pură. întrucât niciodată actualizarea unui posibil nu epuizează posibilul însuşi.61 existenţială şi suferinţă fără de capăt. Clipa este termenul prin care Kierkegaard vorbeşte despre un prezent intensificat prin sfera posibilului pe care îl cuprinde. Semnificaţie şi acţiune. ci întreaga cunoaştere a lumii interne este derivată prin raţionare ipotetică din cunoaşterea pe care o avem despre 86 Charles S. fără a putea preciza ceea ce anume este posibil.

resimţindu-se şi în unele opţiuni epistemologice actuale. admiţându-se cognoscibilitatea de principiu a lumii. pp. a unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii. cunoaşterea de sine prin autoanaliză. Analiza semnului – structural şi tipologic –. Nu avem capacitatea de a gândi fără semne.” 88 Prin intermediul semnelor gândim/cunoaştem nu o realitate în sine. ca atare. 4. „Nu există nimic. atunci când gândim. apărem ca un semn. în al treilea rând.” 87 Consecinţele acestor teze sunt lămuritoare pentru întreg spectrul filosofiei pragmatiste. ci realul aşa cum se prezintă şi există pentru noi. cât şi a ploii.” Disputa dintre adevăr şi falsitate este permanentă.. un semn. 3. Rezultă însă din propria noastră existenţă (care este dovedită de ocurenţa ignoranţei şi a erorii) că tot ceea ce este prezent pentru noi este o manifestare fenomenală a noastră înşine. Ceea ce nu o împiedică să fie un fenomen a ceva din afara noastră întocmai aşa cum un curcubeu este. se precizează raportul dintre gândire şi semne în termenii fermi ai exprimabilităţii. Prin urmare. trei referinţe: în primul rând. aşadar. Nu avem un concept al incognoscibilului absolut. ci orice cunoştinţă este determinată logic de cunoştinţe anterioare.. aşa cum suntem în momentul respectiv. pp. independent de voinţa şi capriciile umane. care îl interpretează. sau altă reprezentare. care să ne 87 88 Ibid. fără îndoială.62 faptele externe. Ibid. . “Ori de câte ori gândim. în al doilea rând. el este un semn pentru un obiect oarecare. el este un semn în relaţie cu un gând oarecare. un concept. Nu avem o capacitate de Intuiţie. are. cu care este echivalent în gândul respectiv. se refuză posibilitatea cunoaşterii pure a Ego-ului. întemeiază semiotica. în acelaşi timp. însoţită de ideea comunităţii de cunoaştere. atât manifestarea soarelui. acest real inepuizabil există. „Originea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică în mod esenţial ideea unei comunităţi. se respinge ideea unui început absolut în cunoaştere. el este semn într-o privinţă sau calitate oarecare care îl pune în relaţie cu obiectul său. Or. o imagine. luarea în ecuaţie a funcţiilor pe care le joacă totdeauna cunoştinţele deja dobândite. 69–70. în schimb. 81–82. avem prezent în conştiinţă un sentiment. care serveşte ca semn. însă el ne este accesibil prin raţionare. 2. în acelaşi timp. morala intenţiei. noi înşine. propunându-se.

Maxima pragmatică este formulată astfel: „Ideea pe care o avem despre ceva este ideea pe care o avem despre efectele sale sensibile”. conceptul pe care-l avem despre aceste efecte reprezintă întregul concept pe care îl avem despre obiect. în valoarea sa de gând..63 împiedice să cunoaştem lucrurile exterioare. aşa încât realitatea depinde de decizia ultimă a comunităţii.. Universul semnelor are o autonomie ce permite ca subiectivitatea umană să fie înţeleasă ca semioză nelimitată. îi este identic..”91 89 90 91 Ibid. care. p.” 90 Se poate bănui în opţiunea lui Peirce un ideal religios dislocat şi resemnificat în cadre scientiste. fixând regula pragmatică:“să se determine ce efecte care ar putea avea relevanţă practică raţional imaginabilă socotim că are obiectul conceptului nostru. Dacă “orice gând este un semn” – ceea ce dovedeşte că şi “omul este un semn” –. deşi e mai dezvoltat. 143 . aşadar.”89 În această deschidere. dependentă de gândirea viitoare a comunităţii. se poate spune că însuşi “omul este un semn exterior”. 103 Ibid. Atunci. În felul acesta. deşi nu putem fi niciodată absolut siguri că într-un caz particular dat le cunoaştem astfel. Dacă la Kierkegaard infinitizarea de sine aparţine planului existenţial – şi de aici rezultă o suspiciune în privinţa puterilor raţiunii –. iar “fiecare gând este un semn exterior”. Peirce configurează semioza – idee preluată de semiotica actuală – prin care abordează subiectivitatea umană în termenii segmentării culturale – reale şi posibile – a universului înconjurător. aşa cum sunt ele în realitate şi este foarte probabil să le cunoaştem în felul acesta în nenumărate cazuri. Peirce integrează provocările infinitului într-un optimism gnoseologic şi acţional. această perspectivă îngăduie să deosebim ideile clare de conceptele obscure/confuze. p. el are. existenţa gândului în momentul actual depinde de ceea ce urmează să se petreacă de aici înainte. doar o existenţă potenţială. tot astfel gândul este ce este doar în virtutea faptului că se adresează unui gând viitor. 106 Ibid. „Întocmai cum realitatea unui lucru oarecare este ceea ce ajungem să ştim că este el în starea ideală în care am dispune de informaţia completă. p.

„«adevărul» constă pur şi simplu în ceea ce este avantajos pentru gândirea noastră.n.. Paris. Îşi dobândeşte adevărul său prin munca pe care o efectuează. 1918. pp. 203 William James. p. 187 Ibid. Adevărul este un eveniment care se produce pentru o idee. Întrucât acest tip de validare este legat de .. 179 Ibid. mai întâi. procurate de o cunoştinţă sunt dislocate din sensurile lor uzuale: „Întreaga semnificaţie intelectuală a unui simbol oarecare constă în totalitatea modurilor de conduită raţională care. 185 Ibid. 203 . metoda pragmatică constă în 93 încercarea de „a interpreta orice concepţie după (în funcţie de – n.” Mai precis: „valoarea practică 96 a ideilor ţine deci. 56–57. ea este înapoiată adevărată de către anumite fapte. p. p.m..” Potrivit lui W. folosinţa. 99 92 93 94 95 96 97 98 99 Ibid.. 74 Ibid. de fapt. succesul ş..d.. majoritatea timpului” 98 pentru mişcarea gândirii şi acţiunii în realitatea nemijlocită. în funcţie de toate împrejurările şi dorinţele posibile.) consecinţele sale practice” . p. “adevărul trăieşte din credit.) adeziunea noastră şi putem să le verificăm”.64 Calea metodologică deschisă de Peirce este [re]precizată astfel:“un concept. Ibid. p.a. să le întărim cu (să le sprijinim pe – n. Flammarion.. având ca scop şi ca rezultat verificarea sa. la fel cum «justul» constă în ceea ce este avantajos pentru conduita noastră” . putem să le validăm. James. Metoda se îmbină însă cu o teorie genetică a 94 adevărului 95 care înţelege adevărul ca instrument al acţiunii: „ideile adevărate sunt cele pe care putem să ni le asimilăm. Aceasta devine adevărată. „adevărul unei idei nu este o proprietate care şi-ar găsi existenţa inerentă şi ar rămâne inactivă. ar decurge din acceptarea simbolului. p. adică semnificaţia raţională a unui cuvânt sau a unei expresii. prin travaliul care constă în a se verifica ea însăşi. 190 Ibid. Le pragmatisme. Ideea este. un ghid procesualitatea unei experienţe plurale şi mereu incomplete. în rezumat. de importanţa practică pe care obiectul lor o are pentru noi” 97 . p.n. constă exclusiv în relevanţa sa imaginabilă asupra conduitei vieţii.” 92 Utilitatea.

efectele obţinute în acţiune. un enunţ nu are calitatea nici de adevăr. James. ci adevărul sau falsul sunt calităţi pe care noi i le conferim în funcţie de rezultatele. Pragmatiştii afirmă că nu există un adevăr esenţial. valorile sunt “invenţii”. de aceea. Ca atare. presupune doar o confruntare a ideilor cu modul concret în care acestea satisfac aşteptările şi dorinţele umane. fiind redusă la efectele favorabile pe care le procură omului. concepţiile. constă în „a deturna privirile noastre de la lucrurile prime. pe fondul unei viziuni pluraliste asupra lumii şi adevărului. folosinţa. p. categorii. necesităţi presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime. Adevărul unei teorii. ci adevăruri existenţiale. întemeiată pe faptul că activitatea spirituală nu reflectă stări de fapt obiective: ideile. spre rezultate. rezultă că nu există un adevăr. consecinţe. eficienţa pe care ni le procură prin aplicarea lor în acţiune. Acest principiu metodologic se clădeşte pe o viziune pluralistă a existenţei. şi. în varianta construită în special de James. subliniază W. 64 . succesul. în funcţie de subiecţii umani care le constată. Prin urmare. dacă adevărul este echivalent cu utilul. John 100 Ibid.. principii prime. atâtea adevăruri”. realitatea este redusă la câmpul experienţei [inter]subiective. al unei propoziţii constă în utilitatea la care acestea ne conduc. nici de fals înaintea verificării sale. ci funcţie de utilitatea consecinţelor pentru individul în cauză. ci este produs de însuşi procesul experienţei. ci semnifică o corespondenţă între ideile noastre şi consecinţele. el nu este anterior verificării. ci adevăruri. dar practica are un înţeles specific. pare a susţine comuna convingere: “câţi oameni. instrumente eficiente generate de voinţa de a trăi şi puse în slujba acesteia. Pragmatiştii apelează la practică drept criteriu de verificare a cunoştinţelor noastre. Este afirmat aici un relativism al adevărului şi valorilor morale.65 Conceptul de adevăr nu mai desemnează corespondenţa dintre conţinutul cognitiv-informaţional al enunţurilor noastre şi stările de fapt obiective la care se referă. dependente de multiplicitatea experienţelor în care este antrenat spiritul uman. fapte” 100 . Metoda pragmatică. În acelaşi mod este gândită şi dimensiunea faptului moral: o conduită este bună nu prin motivaţie şi substanţa socială pe care le activează. pragmatismul.

şi. relativismul lui James este depăşit.66 Dewey este mai nuanţat. ci cu ceea ce trebuie dorit. pentru un scop viitor. în perspectivă. Utilitatea nu mai este judecată în sfera arbitrarului subiectiv. 101 John Dewey. dar o mai atentă disecare a situaţiei problematice relevă că aceasta necesită o desprindere a variantelor de alegere. nu constă în ceea ce ne preocupă pentru că ne satisface. obişnuinţe. ci aparţine lucrurilor atrase într-o relaţie cu trebuinţele omului. tatonează. Mai mult chiar. anticiparea consecinţelor. deprinderi. valoarea este doar un fapt de un fel aparte. 179 . pe lângă conţinutul cognitiv. 1929. Valoarea este identificată nu cu dorinţa. Experience and Nature. valoros sau lipsit de valoare în strictă dependenţă de măsura în care acesta este capabil să deschidă perspective spre soluţionarea unor viitoare stări problematice.“Esenţa limbajului nu constă în exprimarea a ceva preexistent. Impresiile şi opţiunile spontane nu afirmă prin ele însele valoarea morală. deci. Valoarea nu mai exprimă o esenţă. nimic nu separă judecăţile de valoare de concluziile altor discipline (precum chimia sau biologia). tocmai pentru că sunt propulsate de instincte. pot fi o rezolvare a acesteia. şi. fapte. desigur. ci cu ceea ce este dezirabil. ci însuşi gândul care învăluie. ci în planul mai larg al vieţii sociale. valori. Şi. Dewey încearcă o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoaşterii. în «exprimarea» unui gând preexistent. p. în aceste condiţii. ci în ceea ce trebuie să avem în vedere pentru că procură satisfacţii ce depăşesc stricta eficienţă personală. aici. Deci ea cere o satisfacere prin emiterea unei judecăţi de valoare în care aprecierea modului optim de atingere a unui scop se îmbină cu calificarea respectivului scop ca bun sau rău. înfruntă interogativ realitatea empirică. starea de fapt indicând ceea ce anume trebuie făcut. “Binele” nu mai este echivalent cu dorinţa unui om sau a altuia. Londra. marcând astfel o orientare constantă a conduitei. Ele indică doar o situaţie problematică. cu atât mai puţin.” 101 Vorbirea nu este simplă comunicare şi/sau numai comunicare. o asemenea perspectivă operează de la sine o unificare a proceselor cognitive cu judecata de valoare în faptele întreprinse. sub raport metodologic. gândirea alegerii efectuate şi postulate ca mijloc. Sigur. valoarea implică o funcţie normativă drept consecinţă firească a faptului de cunoaştere.

Psihanaliza Psihanaliza iniţiată de S. Această primă demonstraţie este legată de numele lui Copernic. cu toate că ştiinţa alexandrină enunţase deja ceva asemănător. iar teoria lui Darwin îi demonstra evoluţia prin lupta pentru existenţă şi selecţia naturală a unor antropoide superioare. ci proces. întrucât simplifică şi schematizează plenitudinea realităţii.) mai bine cu experienţa morală şi «dramatică» a vieţii” 2. În viziunea lui James. tensiuni şi eforturi prin care se refuză dezertarea. Freud însuşi îşi considera concepţia ca fiind a treia mare umilire a omului: după ce teoria heliocentrică a exilat fiinţa umană la periferia universului. contradictorii şi sterile. iar viitorul este indeterminat. închis. . ştiinţa a adus egoismului naiv al umanităţii două puternice dezminţiri. o asumare de riscuri. De aceea. neputând săşi integreze spontaneitatea şi imprevizibilul vieţii. creaţie continuă. deci. static. falsifică şi sărăcesc structura eterogenă a existenţei. dar a influenţat puternic modul de a gândi filosofic asupra omului. Cea dintâi a avut loc atunci când s-a demonstrat că pământul.67 Metoda pragmatică stă la temelia unei concepţii filosofice pentru care realitatea nu este ceva dat o dată pentru totdeauna. fiind o aventură tragică.n. care a redus la zero pretenţiile omului la un loc 102 102 . Psihanaliza nu este în primul rând o filosofie. a cărui măreţie abia dacă ne-o putem imagina. de aceea. departe de a fi centrul universului. 1914.4. devenire. William James. soluţiile moniste sunt considerate ca inexacte. p. faptul că omul nu este atât de raţional pe cât îi place să creadă. Paris. Freud însuşi precizează: “În decursul secolelor. nu reprezintă decât o părticică neînsemnată a sistemului cosmic. Traduit par Roger Picard. Acest pluralism „se potriveşte (se împacă – n. Freud (1856–1939) îşi propune studierea unui nou continent teoretic: cel al inconştientului. psihanaliza relevă funcţia crucială a inconştientului în dinamica vieţii psihice. creaţia umană este posibilă. un curs de fapte în plină desfăşurare. Cea de-a doua dezminţire a fost adusă de cercetarea biologică. 174. universul are o imperfecţie procesuală. Introduction à la Philosophie.

non-logice. ca urmare a lucrărilor lui Charles Darwin. dar. scop. Psihopatologia vieţii cotidiene. stabilindu-i descendenţa din regnul animal şi dovedind neputinţa de a nega natura sa animală.. prin urmare. a culturii şi a istoriei. Bucureşti. Edit. lucrări care au provocat rezistenţa cea mai înverşunată din partea contemporanilor. p. Sensul acestora nu este evident nici măcar în viziunea psihanalitică. 104 S.68 privilegiat în ordinea creaţiei divine. Încercând o sinteză asupra contribuţiilor lui Freud în analiza modului de funcţionare specifică a psihicului uman. fiind obligat să se mulţumească cu informaţii rare şi fragmentare în legătură cu ceea ce se petrece în viaţa psihică de dincolo de limitele conştiinţei. legate de anumite grade de intensitate. De altfel. 1980. studiu introductiv şi note Dr. ci şi cele clasate până atunci ca neraţionale. O a treia dezminţire va fi adusă megalomaniei umane de către cercetarea psihologică contemporană. normalitatea psihicului este mai mult o convenţie psiho-socio-culturală. pot fi şi trebuie să fie tălmăcite. Orice manifestare psihică are un sens. Impulsul a venit dinspre psihopatologie. Traducere. termenul «sens» este înlocuit (echivalent) cu termenii «finalitate» sau «tendinţă». respectiv stabilirea psihodiagnosticului în cazul nevrozei isterice de către Charcot – fapt care a condus la constituirea unei noi metode de tratament. Freud apreciază că Sigmund Freud. Didactică şi Pedagogică. În al doilea rând. conform acesteia. p. . Prelegeri de psihanaliză. nu numai acţiunile raţionale au sens. Introducere în psihanaliză. actele ratate şi visele. Această ultimă revoluţie în ştiinţă s-a petrecut în zilele noastre. orice dorinţă anticipă ideal obiectul care o satisface. care îşi propune să demonstreze eului tocmai faptul că el nu este stăpân în propria sa casă.” 103 Metoda lui Freud este iniţial o terapeutică şi o psihologie. necunoscută până atunci. propunând o tematică nouă. se consideră că toate manifestările psihice ale omului sunt intenţionale. Introducere în psihanaliză. ale lui Wallace şi predecesorilor lor. Leonard Gavriliu. cercetările asupra cazurilor clinice dezvăluie adevăruri valabile şi pentru (la) omul sănătos. Freud. 250. 103 104 În consecinţă. dar conţine miezul unei interpretări filosofice a omului. având un sens care le orientează spre un anume conţinut. Se porneşte de la premisa că între „normal” şi „patologic” nu există diferenţe calitative. cit. 80. ci doar cantitative. În viziunea lui Freud. putem desprinde anumite presupoziţii sau enunţuri de bază. adică nevrozele isterice. ed.

în mediul istoric dat. Individul natural (opus individului cultural) îşi cere dreptul la afirmare. ceea ce conduce la izbucnirea periodică a zestrei ereditar-biologice inconştient sau conştient reprimate. dacă sunt supuse unui examen psihanalitic.. irepetabile. Omul social tinde să-şi reprime instinctele după criterii morale. Uneori.) şi anumite acte în aparenţă neintenţionate se dovedesc a fi. 577. în special a celor de ordin moral. prin urmare. Dar ce rămâne astfel nemotivat dintr-o parte. De minima non curat praetor (Conducătorul nu se îngrijeşte de mărunţişuri). Freud. atenuarea sau stingerea masei excitaţiilor acumulate în aparatul psihic. ed. ceea ce echivalează cu obţinerea maximei plăceri şi recunoaşterea fiecărei existenţe umane ca unice. Principiului plăcerii i se opune principiul realităţii. „anumite insuficienţe ale funcţiilor noastre psihice (. compus din totalitatea interdicţiilor sociale. se produc presiuni permanente dinspre sfera instinctelor. ed.. îşi are motivele în altă parte. cit. fiind reglată în mod automat de principiul plăcerii. 299 . în inconştient.. Freud. efectul comportamental sau fiziologic nu-şi mai revendică în manieră conştientă cauza.. asupra vieţii psihice a individului. perfect motivate şi determinate de raţiuni care scapă conştiinţei. dar în mod sigur plăcerea este legată de diminuarea. suferinţa este exact inversul 105 106 107 S.69 “motivaţia conştientă nu se extinde asupra tuturor deciziilor noastre motorii. precum şi ipostaza lor interiorizată (autocenzura). Psihopatologia vieţii cotidiene. p. nu pot fi cunoscute condiţiile generice ale plăcerii şi neplăcerii.” 107 Desigur. În acelaşi timp. Freud consideră că întreaga noastră viaţă psihică funcţionează după principiul plăcerii şi evoluează spre afirmarea nestingherită de sine. 568. Ibid.” 105 Această idee este întemeiată pe analiza unui material faptic amplu şi semnificativ – cazuri clinice şi fenomene ce ţin de psihopatologia vieţii cotidiene. S. Introducere în psihanaliză. refuzând hazardul intrapsihic. şi rezultă că determinismul psihic se realizează fără lacune de continuitate. p. Aceasta este localizată în faptul că. ansamblul activităţii noastre psihice are drept scop să ne procure plăcerea şi de a ne face să evităm neplăcerea.. cit.” 106 În al treilea rând. p. “după toate aparenţele. Freud înţelege întreaga psihică a omului în termenii determinismului.

iese în evidenţă faptul că. 300. dar o plăcere care. 110 Ibid. Prin acest termen dorim să stabilim că noţiunea de refulare este o noţiune spaţială.. amânată şi atenuată. Psihanaliza trebuie de altminteri să afirme 108 109 Ibid.. „Refularea este (. p.) procesul datorită căruia un act susceptibil de a deveni conştient.. (. principiul realităţii „are şi el drept scop plăcerea. cenzura stopându-l şi făcându-l să ia calea întoarsă. Pe de altă parte. . Dorinţele interzise sunt refulate. devine inconştient. 290. 293... p.) Refularea este un proces pur psihologic pe care îl caracterizăm încă şi mai bine dându-i calificativul de topic.” dintre „vâscozitatea libidoului” 110 109 Refularea se datorează ciocnirii şi instanţele care îi interzic manifestarea. gândirii şi voinţei. exilate în inconştient. legată de ipoteza noastră privind compartimentele psihice sau. dacă vrem să renunţăm la această reprezentare grosieră.. p. fără a nega funcţiile conştiinţei. „nu se poate ca psihanaliza să nu obiecteze împotriva echivalării psihicului cu conştientul. Nu există nici un raport între noţiunea de refulare şi aceea de sexualitate. Ibid. Sunt supuse analizei freudiene acele activităţi psihice care nu sunt finalizate efectiv şi care sunt stocate pentru a fi apoi reafirmate. Putem de asemenea califica drept fenomen de refulare situaţia în care actul psihic inconştient nu este nici măcar admis în sistemul preconştient vecin.70 plăcerii. adică de a face parte din preconştiinţă. Din ideile de mai sus.” 108 Freud nu se interesează de analiza actelor psihice care sunt satisfăcute şi care nu marchează serios individul – deoarece o dorinţă satisfăcută dispare din sfera psihicului fără a lăsa urme. dar nu şi din viaţa psihică.. ele dispar din conştiinţă. Definiţia pe care o dă ea psihicului arată că acesta se compune din procese care aparţin domeniilor sentimentului. putem spune că refularea decurge din faptul că aparatul psihic se compune din mai multe compartimente distincte. Interiorizarea actelor reprimate este rezultatul interdicţiilor morale. revenind neproblematic ori de câte ori există interesul de a repeta satisfacţia ce decurge din ea. are avantajul de a oferi certitudinea pe care ne-o dă contactul cu realitatea şi conformarea la exigenţele sale. depozitate.

povestiri a conţinuturilor refulate. Acest fapt legitimează acceptarea preconştientului (å inconştientul descriptiv) ale cărui conţinuturi pot fi neglijate. învestirea sa cu alte înţelesuri.) 111 În contextul teoriei lui Freud. regizarea. Experienţa clinică impune o evidenţă: „activităţile cele mai complexe ale gândirii pot avea loc fără cooperarea conştiinţei.m. Interpretarea viselor. întrerupte.71 că există o gândire inconştientă şi o voinţă inconştientă. nu au fost finalizate. fără însă a-l atinge. 468..d. preambul la versiunea în limba română şi note de dr. atrase în sfera conştientizării – chiar dacă lacunar – sau înăbuşite. fără graniţe precise. . ele primesc soluţii fictive. între conştientul propriu-zis şi conştiinţă. Sigmund Freud. p. fuziunea. fără deliberare raţională.a. inconştientul propriu-zis (cel dinamic) nu poate fi analizat direct. Ştiinţifică. re-organizarea sub forma unor anecdote. narativizarea.” (subl. Această funcţionare cuprinde procese ca: amalgamarea.” 112 Conştientizarea propriu-zisă depinde de intensitatea şi distribuţia unei anumite funcţii psihice: atenţia. se formulează ipoteze privind modul funcţionării sale. p. 67. Întrucât anumite dorinţe au fost refulate şi nu au primit satisfacţii. Aceste imagini deformate re-intră în viaţa psihică prin acte ratate. prin urmare este o zonă „aconştientă” şi din principiu neconştientizabilă. simbolice care aparent nu au nici o 111 112 Ibid. 453. plecând de la manifestările sale (vise. nevroze ş. nevroze. Traducere. condensarea. Inconştientul dinamic modifică total conţinutul şi semnificaţia dorinţelor refulate. n. 2) descriptiv – inconştientul ca teritoriu de legătură.. 3) dinamic – structură psihică distinctă. caracterizată de permanente transformări ce tind spre un echilibru ideal. acestea sunt „deghizate” pentru ca satisfacerea lor să nu fie din nou împiedicată de autocenzură. substituirea şi transferul. Edit. p. „Sistemul preconştient stă ca un ecran între sistemul inconştient şi conştiinţă. deoarece refulările se produc spontan. inconştientul are trei ipostaze: 1) cenzurant – autocenzura. acte ratate). 113 Ibid. 1993. simbolizarea: resemnificarea unui anumit conţinut. Bucureşti. Leonard Gavriliu.” 113 Spre deosebire de preconştient – care este pentru Freud tot o variantă a inconştientului –. Inconştientul funcţionează după alte legi decât cele ale logicii. deplasarea. Inconştientul dinamic este o structură psihică deosebită de gândirea propriu-zisă. reflex.

avem ansamblul ideilor onirice latente. Pe de altă parte. „conţinutul manifest al visului. Ibid. cum îl evocăm dimineaţa. despre care presupunem că prezidează visul din străfundul inconştientului. înclinaţii. majoritatea manifestărilor instinctuale sunt însă reprimate sau amânate. preferinţe). Aceste manifestări ale inconştientului au astfel un dublu conţinut: cel manifest şi cel latent (neevident. în acelaşi timp. . cit. p. care trebuie descoperit prin interpretarea celui manifestat). atât de vag încât adesea anevoie îl putem povesti. Prin urmare. 387. „trebuie să distingem două lucruri: pe de o parte. Prelegeri de psihanaliză. p. 393.. Freud. Între Sine şi Supraeu există o tensiune permanentă. Însă. idealul privind propria persoană. prin acest proces de refulare se acumulează tensiuni interioare. ed.72 legătură cu obiectul iniţial al dorinţei. Freud acordă o atenţie aparte Erosului şi instinctelor de agresivitate şi distructivitate. Eul este rezultatul echilibrului dinamic dintre Supraeu şi Sine: un compromis între 114 115 S. Prin această amânare se fixează obiectul dorinţelor şi este impulsionată evoluţia psihică normală. Conţinutul latent este chiar dorinţa care a fost refulată în inconştient în urma interzicerii de către autocenzură a rezolvării ei. Este ceea ce noi vom numi conţinutul manifest al visului. cu tendinţă de excludere reciprocă. dar deghizată în aşa fel încât este de nerecunoscut. poate fi deci considerat ca realizarea deghizată a impulsurilor refulate. De aceea. pe care îl cunoaşteţi din amintirile prezente la trezirea din somn. dorinţe obscure. Acest proces de desfigurare este identic cu acela care conduce la naşterea simptomelor isterice. respectiv Thanatosului.” Rezultând printr-un contrast de forţe psihice. ea pândeşte o ocazie de a se manifesta şi curând apare la lumină. Sinele se organizează în jurul instinctelor (tendinţe. visul aşa cum ne apare el nouă. energii rebele în faţa tentativelor de disciplinare. ea va fi înlocuită de o alta care devine substitutul său. „dorinţa refulată continuă să subziste în inconştient. tălmăci în cuvinte. Aceste energii tind spre satisfacere imediată.” 114 Prelucrată de către inconştientul dinamic.” 115 Într-o nouă topică – deschisă la aplicaţii dincolo de spaţiul psihologiei –. Supraeul conţine ipostazele principiului realităţii: idealul social şi idealul moral.. Eul şi Supraeul. care produc disconfort. apetituri. Omul este conceput ca „stratificat” pe trei niveluri: Sinele.

putând fi redirecţionate şi re-semnificate în funcţie de obiective care depăşesc întru 116 Sigmund Freud. el fiind cel care domină căile de acces către motilitate. chiar dacă adoarme în timpul nopţii. noi vedem în el instanţa care exercită un control asupra tuturor proceselor parţiale şi care. manifestările psihice ale omului. 1992. Astfel. operând cu teste de realitate. culturale etc. De aceea. p. chiar energiile instinctuale posedă o mare plasticitate. adică spre exteriorizarea excitanţilor. Instinctele amânate şi nesatisfăcute se organizează compact şi invadează haotic. Fără îndoială. morale. religioase. Zamfirescu. modelat de cultură. Ruperile acestui echilibru fragil reprezentat de Eu sunt totdeauna în favoarea Sinelui. Cultura şi civilizaţia au funcţii represive faţă de manifestări instinctuale. Evoluţia istorică a civilizaţiei nu pare a fi dublată de un progres uman echivalent. Cuvânt înainte de Vasile Dem. O dată cu dezvoltarea societăţilor. ale Supraeului. Traducere din limba germană de George Purdea şi Vasile Dem.73 pulsurile iraţionale ale Sinelui şi convenţiile sociale. care extirpă anumite potenţe creatoare în om. 102. . Freud însuşi consideră că viaţa în mediul cultural asigură individului avantaje adaptative. „Noi – precizează Freud – ne reprezentăm procesele psihice ale unei persoane ca alcătuind o structură coerentă pe care o numim eul persoanei respective. Dincolo de principiul plăcerii. ca instanţă adaptativă. Freud aplică analiza psihanalitică unor creaţii culturale. indispoziţia. Tot acest eu este şi cauza refulărilor prin care anumite tendinţe psihice nu numai că sunt eliminate din conştiinţă. În acelaşi timp. între anumite limite. Freud afirmă că starea “normală” (adică predominantă) a omului civilizat este angoasa. Zamfirescu. de asemenea. civilizatorii şi un sentiment de siguranţă. această condiţie a insului civilizat. eul este sfâşiat de o dublă teamă: faţă de Sine şi faţă de Supraeu. dar li se ia orice posibilitate de a se manifesta sau exprima. Editura “Jurnalul Literar”. reorientează şi sedimentează energiile primitive ale fiinţei umane. nu încetează nici atunci să cenzureze visele.” 116 Prin urmare. violent. Astfel rezultă anularea funcţiilor Supraeului şi suspendarea Eului – adică manifestarea nevrozei. De acest eu se leagă conştiinţa. considerându-le expresii ale refulărilor personale. controlul instinctelor este necesar şi dezirabil. În acelaşi timp. se reuşeşte amplificarea şi diversificarea formelor de represiune exercitate asupra Sinelui.

„categorii ale imaginaţiei”. 120 Ibid. Jung. însă nu avem nici o certitudine cu privire la acest subiect.” „Arhetipurile sunt. „conceptul de 119 inconştient nu este decât o simplă şi comodă ipoteză de lucru” .G. întrucât nu percepem decât efectele lor. 1958.74 totul sfera trebuinţelor primare. scheme imaginative. comentarii şi note de Vasile Dem Zamfirescu. În lumea arhetipurilor. alcătuită din arhetipuri: „forme cu răspândire universală”. 119 C. Buchet-Chastel.a. detaşându-se de Freud. 121 C. Paris.d. ce se referă la arhetipuri. Trad. Adler (1870–1937) dezvoltă ipoteza unui inconştient social. În prelungirea lui Freud şi în polemică deschisă cu aceasta. în timp ce C.. 40. Editura “Jurnalul Literar”. prin elementele psihice în anumite imagini. nu se poate decât infera existenţa sa ca urmare a efectelor exercitate asupra conştiinţei de către procesele inconştiente. Dacă Freud accepta un determinism intrapsihic strict. Cahen. Adler şi C. p. . Psychologie et religion. Buchet-Chastel. Jung (1875–1961) are în vedere ideea de inconştient colectiv. Bucureşti. dincolo de refulările instinctuale. pp. structuri de sensibilitate. 81. Trad. 1994. „În ce constă factorii inconştienţi? Nu ştim nimic în această privinţă. p. 1961. – o zestre ereditară moştenită istoric şi asimilată cultural ce condiţionează psihicul individual (inclusiv inconştientul personal).m. prefaţă.” Prin urmare. Presupunem că sunt de o natură psihică comparabilă cu cea a conţinuturilor conştiente. Traducere din limba germană. Paris. Este vorba de constructe ipotetice cu valoare teoretico-interpretativă. 121 Cu toată valoarea sa ipotetică. modele simbolice. Jung se situează în planul unei psihologii comprehensive. Yves Le Lay et Dr.. „reprezentări colective”. inconştientul definiţie. 40-41. Jung. „idei originare sau elementare” . alţi autori – precum A. despre care se va putea spune că 117 C. 118 Ibid. Jung. mult mai importante şi semnificative sunt refulările de ordin social. apreciază că. pattern-uri comportamentale ş. „motive” (mitologice). acestea 118 produc efecte valorico-simbolice.G.G. Bernson et Cahen.G. prezentă în fiecare” . p. Jung –. Inconştientul colectiv „formează 117 baza psihică de natură supraindividuală. pp. 83. A. factori şi motive care aranjează colectiv este conceput ca structură generativă a gândirii simbolice. Problemes de l’âme moderne. 21-22. întrucât 120 „observaţia nu poate avea acces imediat în domeniul inconştient al sufletului – în caz contrar nu ar fi inconştient.G.

Jung. trebuind să fie chemată care aici în o ajutor) construirea într-o unei realităţi a suprasensibile. Psihopatologia vieţii cotidiene. care produce la orice fiinţă vie calitatea specifică.75 sunt arhitipice. ed. Freud.” Jung.. Symbole. familiar biologului.” 124 În dezvoltarea psihică şi în adaptarea socială a fiecărui om sunt active o serie de componente arhetipale: Sinele – compus din potenţialităţile arhaice ale speciei ce tind către individuaţie. p. însă în aşa fel încât nu se poate să fie recunoscute decât prin efectul produs. Freud afirmă: „socot că. sunt gândite prin analogie cu mitul: „înţeleg prin arhetipuri forme sau imagini de natură colectivă. renunţânduse din start la identificarea conţinuturilor refulate şi la ideile de sublimare sau compensaţie din teoria lui Freud. nu este altceva decât o psihologie proiectată în lumea exterioară. la Dumnezeu. 123 S. Psychologie et religion. 1961. 123 în schimb. 124 C. 580. . în bună parte.” 122 De aici rezultă la Jung instrumente mult mai potrivite de analiză a valorilor culturale. de origine inconştientă. umbra – un 122 Jolande Jacobi. şi formează probabil dominantele structurale ale psihicului în general. care se manifestă practic în lumea întreagă ca elemente constitutive ale miturilor şi în acelaşi timp ca produse autohtone. rolurile asumate pe arena publică. la nemurire etc. p. care animă până şi religiile cele mai moderne.G. Delachaux et Niestlé. În calitate de condiţii date a priori. Archétype. arhetipurile însele. ne-am putea lua sarcina să descoperim miturile referitoare la paradis şi la păcatul originar. individuale. şi să transpunem metafizica într-o metapsihologie. Cunoaşterea obscură a factorilor şi faptelor psihice ale inconştientului (cu alte cuvinte: percepţia endopsihologică a acestor factori şi a acestor fapte) se referă (e greu să spunem altfel. cit. 31. cit. Eul – identitatea personală conştientă. întrucât nu pot fi investigate în mod nemijlocit. la bine şi la rău. Ele există [în mod] preconştient. centrul de continuitate al existenţei individuale. 102. Complexe. măştile care asigură integrarea şi succesul. ed. Neuchâtel-Paris. persona – arhetipul de conformare socială. pe ştiinţa retransformă psihologie inconştientului. p. reprezintă cazul special de pattern of behavior. interpretează miturile prin constante imaginative şi categorii ale gândirii simbolice. Adoptând acest punct de vedere.. analogia cu paranoia. De pildă. concepţia mitologică despre lume.

într-un text redactat sub formă de referat. 24-33. 1990.să prezinte. Semnificaţie şi acţiune. 125 Psihanaliza formulează ipoteze şi interpretări care deschid noi perspective în studiul comportamentului uman în general şi al celui economic în special. 1996. pp. 5. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse . în C. pp. masculin. 289-364.d.m. Peirce. Texte filosofice. Traducere de Oana Vlad. Editura Ştiinţifică. Opere. Freud.S. în volumul K. Charles S. Jaspers. În ce constă autenticitatea umană? 125 cf. anima şi animus – principii arhetipale adecvate sexului feminin şi. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate . Jung. Cum să facem ca ideile să ne fie clare.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . . Bucureşti. Bucureşti. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt. subiecte la lucrarewa finală: Tipuri umane (sfere existenţiale) în concepţia lui Kierkegaard. teoretic decât figurat. Peirce. 2. Exigenţa necondiţionată. energii şi conţinuturi refuzate. ascunse. asimilate ca imagini ale sufletului despre sexul opus ş.să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat . Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă în jur de 5 pagini şi să respecte următoarele cerinţe: . Editura Politică. 4. din această unitate de învăţare. Lucrare de verificare Teme/întrebări care pot fi. Editura Humanitas. în încheiere. Angoasă în civilizaţie. 3.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . Humanitas. Bucureşti.să identifice problemele tratate de textul studiat. 1991. ideile pricipale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1. mai pe larg – Anthony Stevens. pp. vol. 1986.76 corespondent al inconştientului personal freudian. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. respectiv. pp. 3. 70–84.să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. Karl Jaspers. 131-157. I.a. în S. Sigmund Freud. Bucureşti.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze .

6. 5. 1991. Peirce. S.3. V. C. Lucrare de verificare 6. Criticismul kantian 2. Originile filosofiei. Bucureşti. 4. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice 2. pp. Editura Ştiinţifică.77 Sensuri ale utilităţii în interpretare pragmatistă. I.4. ştiinţifică. În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. în volumul K. 1986. 24-33. Macoviciuc. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Jaspers. Bucureşti 2010.1. Freud. Editura Politică. Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice 3. Bucureşti. K. Obiective. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III: PROBLEMA CUNOAŞTERII Cuprins: 1. 2. Continutul unităţii de învăţare 2. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de cunoaştere (comună. Bibliografie 1. 1990. A. Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare 2. Editura Univers.. pp. Editura Humanitas. Disputa empirism-raţionalism.S. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5.. Paradigmă şi revoluţie ştiinţifică în concepţia lui Thomas Khun 2. Opere. Ipoteze teoretice privitoare la inconştient. Bibliografie 1. 159-270. Bucureşti.2. vol. Popper 2.5. 131-157. (coord. 289-364. Enunţuri de bază (presupoziţii teoretice) în psihanaliza lui Freud.). 6. Camus. 1976. Mitul lui Sisif. Filosofie. Editura ASE. pp. Falsificaţionismul lui Karl R. filosofică) problematica surselor cunoaşterii problema adevărului problema validităţii cunoştinţelor temeiurile cunoaşterii ştiinţifice ... Obiective 2. pp. Tematizări contemporane. În Eseuri. Jaspers. Texte filosofice. Semnificaţie şi acţiune. 3.

prejudecăţi. descriind lucruri. judecăţi.1. pe bază experimentală. Obiectul cunoaşterii nu se identifică cu obiectul real.78 2. Locke. Ştiinţa. teorii. propunând o reconstrucţie logică a unui anumit domeniu de realitate. este sursa tuturor cunoştinţelor umane. Omul este o “tabula rasa” pe care experienţa o umple cu impresii şi cunoştinţe. Deci. Obiectele sunt agresive. au . cunoaşterea vizează modul în care ni se prezintă nouă obiectul. scheme intuitive etc. Cunoaşterea este o relaţie specifică între subiect şi obiect: un proces de producere de idei. relaţii şi încercând să le explice/interpreteze. Disputa empirism-raţionalism. cu alte cuvinte contactul nemijlocit al simţurilor cu realitatea. cu metode specifice. care sunt deja active într-o cultură. Subiectul epistemic este un model prin care desemnăm totalitatea aptitudinilor. nimic nu este dat în intelect în legătură cu lucrurile. Empirismul (F. Feuerbach. ea este întotdeauna fixată în şi prin limbaj (noţiuni.a. Continutul unităţii de învăţare 2. J. sau prin procedee analoge geometriei (deducţie logică?). ci este un decupaj operat asupra realităţii dintr-un anumit unghi. cum trebuie să procedăm pentru a obţine cunoştinţe valoroase: ca în ştiinţele naturii. judecăţi. Bacon. Criticismul kantian Gnoseologia (teoria generală a cunoaşterii) şi epistemologia (teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice) urmăresc să clarifice chestiunile privitoare la posibilităţile omului de a cunoaşte realitatea. de obicei. decât dacă în prealabil a fost dat în simţuri. subiectul este pasiv: el receptează pur şi simplu acţiunea obiectelor asupra propriilor sale simţuri. adică totalitatea structurilor senzorial-perceptive şi raţionale normal dezvoltate. În opinia lui Locke. raţionamente). condiţiilor pe care trebuie să le întrunească omul real pentru a fi capabil de cunoaştere.) apreciază că există un început absolut în cunoaştere: experienţa. proprietăţi. nu porneşte niciodată de la zero. ea lucrează asupra unui set de cunoştinţe şi imagini nespecializate. la mijloacele de obţinere şi verificare a cunoştinţelor. David Hume ş. stări. Dintr-o asemenea perspectivă. Una din problemele cruciale ale teoriei cunoaşterii este următoarea: cum iau naştere cunoştinţele veritabile? în ce constă originea cunoştinţelor?. cu lumea exterioară.

reproducere a realului sau. în locul ontologiei. În această categorie intră cunoştinţele logico-matematice. În diferite variante contemporane ale empirismului. fie cunoaşterea a priori (a cărei valabilitate se stabileşte pe baza unor criterii raţionale). Structurile raţionale nu fac altceva decât să introducă ordine în cunoştinţele procurate de simţuri. filosofia şi-a pus întrebări şi a formulat răspunsuri de natură speculativă şi indecidabile din principiu. asemenea cunoştinţe sunt considerate ca fiind a posteriori (experimentale) şi sintetice (întrucât aduc spor de cunoaştere şi informaţii asupra realului). ca sesizare. logica şi matematica sunt simple instrumente auxiliare. deci au valoare de adevăr. cu valoare metodologică. adevărul sau falsitatea lor se stabileşte prin simplă analiză logică. Empiriştii actuali (“Cercul de la Viena” al lui R.79 iniţiativa. prin apel la legile gândirii corecte. întrucât enunţurile filosofice nu pot fi apreciate ca adevărate sau false nici pe calea experienţei. realitatea se imprimă în mintea omului aidoma unui sigiliu pe ceară. Acest rol pasiv al subiectului constă. deci. În afara acestor cunoştinţe. De pildă. prin confruntare cu realitatea). în viziunea empiristă. nici pe cale logică. Are sens. pe de altă parte. numai acele cunoştinţe care se verifică direct sau indirect prin observaţie nemijlocită. Ea nu pune de la sine nimic în conţinuturile cognitive. deci a mers pe căi greşite. În aceste condiţii. observare a operaţiilor prin care intelectul prelucrează conţinuturile dobândite prin stimulare din exterior. fie cunoaşterea sintetică a posteriori (pentru care adevărul se stabileşte experimental. Este. în faptul că raţiunea umană este pur constatativă. Empiriştii susţin că sunt adevărate sau false. imediată. filosofia trebuie să fie o semantică logică.) apreciază că utilitatea filosofiei ar trebui să conste în efortul de clarificare a sensului termenilor din comunicarea inter-umană. Tot ceea ce este în afara acestor criterii este falsă cunoaştere. . reflectare. Spontaneitatea şi iniţiativa combinării ideilor simple poate fi sursă de eroare. este analitică. empiriştii acceptă existenţa unei cunoaşteri a priori (care este independentă de orice experienţă reală sau posibilă) care. Carnap etc. cunoştinţele de acest tip putând fi sau tautologii sau contradicţii logice. aici. Deci. însă. sunt false cunoştinţe. imaginea cunoaşterii înţeleasă ca simplă copie.

Ele ne oferă o certitudine practică. o cunoaştere pur constatativă. Acordă. El face o distincţie între gânduri (thoughts) sau idei (ideas) şi. pe de altă parte. sau urâm. judecăţi. simţurilor virtuţi. p. deci. când ştiinţele trec printr-o fază analitico-experimentală. 99 . generalizările empirice nu au necesitate logică. 1987. în perioada Renaşterii. absolutizând criteriul experienţei în stabilirea adevărului. întrucât acestea intră în modelul de ştiinţă exemplară (autentică) pe care îl vizează această epistemologie. sau dorim. Empiriştii supraapreciază rolul senzorialului şi subapreciază funcţiile componentelor raţionale în procesul de cunoaştere. David Hume. Empiriştii – clasici şi moderni.80 Orientarea empiristă a apărut în zorii epocii moderne. fixează o eroare: anumite modele teoretice de bună calitate nu sunt verificabile experimental (teoria relativităţii. deşi adevărat. Respectiv. cu mici excepţii – au iluzia unei cunoaşteri observaţionale pure. Întrun sens oarecum diferit de cel uzual. ipotezele cosmologice actuale etc. Aceste concluzii sunt pregătite prin chiar modul în care Hume formulează punctul de vedere empirist. prin impresie va înţelege „toate trăirile noastre mai vii. întrucât. de care devenim conştienţi când reflectăm asupra oricăreia dintre senzaţiile sau pornirile amintite mai sus. dar nu una raţională. supoziţii de ordin cognitiv. A fost şi rămâne o epistemologie a ştiinţelor empirice ale naturii şi. Bucureşti. cunoştinţe. însă. implicit. propoziţiile care traduc datele experimentale şi observaţionale sunt formulate în funcţie de anumite ipoteze. a ştiinţelor de tip experimental. criteriul experienţei este prea îngust. Nu există. iubim. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. impresii (impressions). or. Cercetare asupra intelectului omenesc. pe care le avem când auzim. care sunt trăiri mai puţin vii. Adepţii acestei orientări surprind temeiul experimental (factual) pe care trebuie să-l aibă orice ştiinţă riguroasă. vedem sau pipăim.). „întreaga materie a gândirii derivă fie din simţirea noastră 126 Cf.” 126 În acelaşi timp. Impresiile sunt deosebite de idei. sau voim. în general. cunoştinţele observaţionale sunt nesigure şi controversabile. capacităţi raţionale. toate ideile noastre sau trăirile mai slabe sunt reproduceri ale impresiilor noastre sau ale trăirilor noastre mai vii. cultural şi afectiv care precedă respectiva observaţie. deşi libertatea intelectului omenesc pare nelimitată. Empirismul însuşi începe să-şi conştientizeze limitele.

De aici rezultă ca normă epistemologică 127 “să cercetăm din ce impresie este derivată presupusa idee” 128 cu care operăm necritic. . De pildă. între respectivele fenomene apreciem că există relaţii cauzale. şi Secţiunea VII. În viziunea raţionaliştilor prekantieni. 127 128 Ibid. spune Hume. fie din cea internă” .103. Cunoştinţele observaţionale au la bază credinţe şi obişnuinţe rezultate în urma unor experienţe repetate şi concordante. Kant ş. Cf. Mai mult. Leibniz. În fond. “tari. omul poate să surprindă. p. adevărurile clare şi distincte asupra realităţii. raţionaliştii susţin că nu există un început absolut în cunoaştere. Cunoştinţele logico-matematice sunt. p. în sensul că structurile sale mentale construiesc cunoştinţele.a.81 externă. considerăm că şi în viitor se va întâmpla astfel.. În general. ele nu mai trebuie verificate şi sunt luate ca axiome de la care pornind se construieşte ştiinţa teoretică pe cale deductivă (la fel ca în geometria euclidiană). necesare. raţionalismul are ca model de ştiinţă exemplară matematica şi fizica teoretică. este vorba numai de extrapolări ale experienţei trecute.” Principalii reprezentanţi ai orientării raţionaliste sunt: Descartes. Acestea sunt o condiţie a actului de cunoaştere şi nu derivă din experienţă. De aceea. în viziunea raţionaliştilor. şi când răsare soarele aerul se încălzeşte. cunoştinţele autentice se obţin prin intuiţie intelectuală. raţionaliştii consideră cunoştinţele factuale (experimentale) ca fiind incerte şi doar foarte probabile. întrucât înainte de şi pentru a putea cunoaşte trebuie să existe structurile raţionale. necesare. Subiectul are rol activ în cunoaştere.100 Ibid. întrucât experienţa de până acum a arătat că după noapte vine zi. Şi la empirişti şi la raţionalişti prekantieni se poate observa că este susţinută ideea unei cunoaşteri nemijlocite: cunoştinţele se obţin imediat. însă. printr-un soi de iluminare raţională.. în virtutea zestrei sale naturale. generale şi esenţiale. întrucât aceste cunoştinţe sunt în mod evident adevărate. nu pot fi indicate impresiile primare care să întemeieze necesitatea raporturilor cauzale. Or. fiind o epistemologie a ştiinţelor riguroase. Oricând se poate ivi o experienţă care să contrazică generalizările anterioare. Spinoza. dar nu necesare. În prelungirea acestor precizări.

Editura ştiinţifică. conştientizării şi remodelării informaţiilor senzorial-perceptive de către structurile a priori ale sensibilităţii şi intelectului. iniţiind orientarea criticistă. de temeiul actului de cunoaştere). care neagă existenţa unui punct zero în cunoaştere. „dar. „Intelectul nu poate intui nimic. Simţurile prin ele însele nu produc cunoaştere. el este rezultatul constructivităţii raţionale. 1969. Kant schimbă datele problemei. iar intelectul se afirmă ca o capacitate de a cunoaşte un obiect cu ajutorul acestor reprezentări. fără intervenţia raţiunii. 129 I. iar simţurile nu pot gândi nimic. Cunoştinţa este un model ideatic al realului. produc senzaţii prin acţiunea lor asupra organelor de simţ astfel încât obţinem o materie primă ce devine conţinut al cunoaşterii prin organizarea de către (prin) formele sensibilităţii (spaţiul şi timpul). aşadar. p. ci cum este posibilă cunoaşterea. Structurile a priori ale sensibilităţii şi raţiunii umane. o conlucrare între senzorial şi raţional. propune o soluţie de sinteză. dar conţinutul cognitiv nu derivă total din experienţă. structurile a priori ale sensibilităţii şi intelectului – în calitate de condiţii logice ale oricărei experienţe posibile – prelucrând activ informaţiile furnizate de simţuri. Sensibilitatea constă în capacitatea de a primi reprezentări. iar conceptele pure ale intelectului oferă forma oricărei cunoaşteri (reale şi posibile). „cronologic. Numai prin faptul că ele se unesc poate izvorî cunoaşterea. Critica raţiunii pure.Kant. ele procură materia primă. informaţii asupra realului. În acest sistem de referinţă (când e preocupat de condiţiile posibilităţii cunoaşterii. 92 . contact nemijlocit pe calea simţurilor (la empirişti) sau prin intermediul raţiunii (la raţionalişti). aceasta nu înseamnă totuşi că ea provine întreagă din experienţă”. în afara informaţiilor senzorial-perceptive. rezultat în urma prelucrării. nici o cunoaştere nu precedă în noi experienţa şi cu ea începe orice cunoaştere”. sunt sterile. Deci: cu toate că orice cunoaştere începe cu experienţa. cunoştinţa este un produs. dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa. Deci prin sensibilitate obiectele ne sunt date. acestea sunt „oarbe”. Kant este adeptul unui raţionalism moderat: „Nu încape nici o îndoială că orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa”.” 129 Cunoaşterea presupune.82 prin contact direct cu obiectul. Bucureşti. El nu întreabă cum se obţine cunoştinţele. Astfel fundamentează apriorismul.

În timp ce percepţiile depind de aptitudinile şi disponibilităţile momentane ale subiectului. Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare Orice proces de cunoaştere presupune prezenţa.2. Obiectul cunoaşterii perceptive îl constituie bogăţia fenomenică a lumii înconjurătoare detectată pe calea contactelor directe cu obiecte. Ele pot fi inductive. totodată. bogate în determinaţii şi incomunicabile. Percepţia este doar o stare psihologică. nivelul teoretic presupune doar constructivitate logică. senzaţii pure nu avem nici în condiţii de laborator. cunoaşterea perceptivă presupune intrarea acestor conţinuturi într-o convenţie colectivă (limbajul) menită să reţină numai ceea ce este inteligibil şi pentru . abstractizare şi generalizare. prin intermediul unui simţ. fiind. percepţia reproduce trăsături specifice unui anumit obiect în totalitatea lui globală. conştientizarea şi comunicarea conţinuturilor informaţionale prin intermediul unui limbaj cu valoare intersubiectivă. Pentru a deveni cunoştinţe perceptive. Percepţiile le trăim aidoma sentimentelor. ne procură informaţii despre obiectele reale ca obiecte oarecare (de aceea sunt sintetice). Ca atare. unitatea şi interacţiunea a două laturi sau momente: componente senzorial-perceptive şi raţionale. reflectă schematic. fenomene. noţiunea reproduce trăsăturile ce caracterizează clasele de obiecte. Se surprind acele trăsături prin care se produce individualizarea unui obiect înăuntrul clasei sale. Judecata constă în enunţuri care afirmă sau neagă ceva despre altceva. La nivel raţional. o formă de obţinere pe calea simţurilor a informaţiilor primare. independentă de informaţiile procurate de simţuri. în fapt. ceea ce presupune conlucrarea dintre simţurile umane. noţiunile iau naştere prin procese de analiză şi sinteză. cu ajutorul informaţiilor fixate în memorie. trăsături disparate ale obiectelor). Dacă în cunoaşterea perceptivă rol preponderent au senzaţiile şi percepţiile. de aceea. reprezentarea. este necesară intervenţia raţionalului care permite surprinderea. Ele sunt independente de orice experienţă şi fac posibilă orice experienţă cu obiectele reale (sunt a priori) şi. pentru că simţurile umane se pot suplini unele pe altele. coerente de judecăţi. prin termeni lingvistici. analogice. 2. Raţionamentele sunt înlănţuiri logice. sintetic şi global un obiect în lipsa acestuia. Momentul senzorial-perceptiv cuprinde: senzaţia (prin care reflectăm. Ponderea lor este însă diferită la diferite niveluri de abstractizare. procese. fixând acele conţinuturi care ţin de diferenţele specifice ale claselor de obiecte şi fiinţe.83 Meritul lui Kant este de a fi arătat că toate cunoştinţele logicomatematice sunt sintetice a priori. senzorialul şi raţionalul nu sunt niveluri deosebite de cunoaştere. traducerea. ci doar părţi constitutive ale acesteia. reprezentarea – în timp ce percepţia presupune prezenţa efectivă a obiectului. deductive.

presupunem că şi în viitor se va întâmpla la fel). a notelor comune. există la acest nivel iluzia unei cunoaşteri care este simplă reproducere mentală a realului. dacă până acum s-au repetat anumite fenomene. De aceea. în sensul că au referinţe perceptibile. deci. care presupune ca. deja constituită. De aceea. se foloseşte inducţia amplificatoare. întrucât generalizările sunt făcute prin prelucrarea riguroasă a protocoalelor de observaţii.). dar nu are certitudine logică. De aceea. întrucât presupune identificarea obiectului. De obicei. Nivelul empiric al cunoaşterii presupune o abstractizare de tip analitic. Un spor de rigoare se poate obţine în cunoştinţele de tip ştiinţific. Ne dă o certitudine practică (în sensul că. transferul asupra obiectului individual a trăsăturilor comune tuturor obiectelor din respectiva clasă de obiecte. În experimentul real. Într-o primă fază. condiţionată de cunoaşterea anterioară. ele pot fi oricând răsturnate. însă nu . încadrarea lui într-o clasă şi. pornind de la „unii”. şi nu întotdeauna trăsăturile comune pe care le reţin sunt şi esenţiale. termenii de corp absolut solid. De exemplu. În măsura în care ataşăm anumitor situaţii reale proprietăţi specifice enunţurilor teoretice. urmează o cunoaştere efectivă. Nivelul cunoaşterii teoretice cuprinde noţiuni. Întrucât generalizările empirice sunt făcute pe baza unei experienţe umane limitate şi în funcţie de anumite trebuinţe ale practicii concrete.84 ceilalţi. Din punct de vedere genetic. respectiv traducerea în limbaj a acelor note distinctive care sunt caracteristice obiectului individual (care acţionează asupra organelor de simţ). dar nu necesară. respectiv. gaz ideal etc. Cunoaşterea perceptivă este. pe calea unor experienţe repetate şi concordante. Cunoştinţa empirică cuprinde noţiuni şi legităţi care au corespondent în realitate. cunoaşterea perceptivă este o recunoaştere. După această fază de identificare. a asemănărilor. şi în ştiinţele experimentale nivelul empiric este caracterizat doar printr-o probabilitate logică şi experimentală foarte mare (în cel mai fericit caz). momentul cunoaşterii perceptive presupune intervenţia efectivă a unor niveluri superioare de cunoaştere (empirică şi teoretică) care o fac posibilă. cu toate acestea. deci comunicabil. să se tragă concluzii cu privire la „toţi”. Abstractizarea teoretică este de tip constructiv. Ea presupune trecerea din experienţa reală în experimentul mintal. Acest salt logic poate fi infirmat oricând de experienţa viitoare. enunţuri şi sisteme explicative care nu au corespondent în realitatea imediată (teoria relativităţii. cunoaşterea empirică este doar foarte probabilă. legea inerţiei a fost formulată până la Newton în strictă legătură cu experienţa reală: distanţa parcursă de un mobil este proporţională cu forţa care îl acţionează. ajungem la judecăţi care totdeauna sunt în mod necesar false din punct de vedere logic. acest nivel se formează prin identificarea. întrucât raţiunea extrage din mulţimea experienţelor trăsăturile comune şi repetabile. acţiunea forţei de frecare poate fi redusă sensibil.

Astfel. singura care permite contactul nemijlocit cu realitatea. Legătura nemijlocită dintre teorie şi practică face ca mediul imediat să nu fie cunoscut în mod dezinteresat. Pentru ca idealizările teoretice să poată explica efectiv anumite stări şi situaţii concrete. trebuie ca să li se ataşeze condiţiile concrete de manifestare. Cunoaşterea comună este nespecializată. pentru legea inerţiei). are conţinuturi reflectorii. nivelul teoretic face posibilă şi necesară cunoaşterea de nivel empiric şi perceptiv. pentru a-i surprinde structura şi funcţionalitatea. Ea permite surprinderea în stare pură a unor raporturi şi regularităţi care în realitate se manifestă numai ca tendinţe. Între nivelurile cunoaşterii există raporturi complexe. Acest tip de abstractizare presupune constructivitatea logică a subiectului. introducerea unei convenţii lingvistice căreia îi vor fi ataşate. nivelurile empirice şi teoretice se constituie în prelungirea unei cunoaşteri perceptive. din punct de vedere funcţional. Acest fapt se vede cel mai bine atunci când. Legea inerţiei este formulată pentru această situaţie.3. prin generalizări ulterioare. aşa încât legităţile şi invarianţii reali sunt surprinşi în stare pură. Abia pe această cale este posibilă explicarea sistematică şi necesară a realului. în experienţa cu anumite obiecte. conţinuturi noţionale (de nivel empiric). cu atât distanţa parcursă este mai mare.85 anihilată. 2. Din punct de vedere genetic. este lipsită de rigoare. pornind de la anumite ramuri ştiinţifice care aveau oarecare exemplaritate (de pildă. de acţiunile individuale şi colective. De aceea. se trece în experimentul mintal. Este necesară. Cu cât forţa de frecare este mai mică. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice Filosofia a cercetat ştiinţa pentru a-i oferi modele ideale. Este preponderent constatativă şi descriptivă. nu este posibilă identificarea. . îmbinate prin elemente de subiectivitate. în asemenea cazuri. compusă din cunoştinţe fragmentare şi nesistematice. concepându-se situaţia-limită în care forţa de frecare este egală cu zero. De aceea. Generalizările sunt făcute în funcţie de interesele imediate. ci numai în măsura în care această cunoaştere este indispensabilă pentru depăşirea unor situaţii problematice. Construirea de modele logico-teoretice ale realului face abstracţie sistematic de factorii perturbatori (forţele de frecare. numai logic posibilă: un corp rămâne în repaos absolut sau se mişcă rectiliniu şi uniform la infinit cât timp asupra sa nu acţionează o forţă exterioară.

de multe ori. acest spirit ştiinţific se cere conştientizat teoretic. ci ca pivot ce . în ceea ce se numeşte „filosofia ştiinţei” reprezintă un orizont problematic de mare actualitate în reflecţia filosofică. trebuie avut în vedere faptul că în ştiinţa modernă au avut şi au loc mari transformări interne. În al doilea rând.m. pentru a ieşi din construcţii a priori şi a se apropia mai eficient de practica efectivă a savantului. apariţia unor noi probleme şi arii problematice pe care însuşi progresul ştiinţific le generează. care aparţin revoluţionării stilului de gândire. impulsul spre filosofia ştiinţei a pornit. ea proiectează modele de raţionalitate ştiinţifică. interpretative. De aceea. renunţând la a pune accentul pe o normativitate exterioară disciplinelor particulare. În primul rând. este atât de profund încât ştiinţa nu mai poate fi privită doar ca o simplă variabilă a vieţii şi muncii spirituale. mai ales atunci când e nevoie de o imagine clară asupra a ceea ce se întâmplă în structura explicaţiei ştiinţifice. revitalizarea unor interogaţii de ordin gnoseologic care au însoţit mereu gândirea filosofică.a. viaţă. opţiunea pentru un model explicativ în condiţiile în care există mai multe teorii concurente cu privire la acelaşi domeniu de realitate. crizele de creştere care au produs mutaţii în fizica modernă. ştiinţa a ajuns: de pildă. dar. din nevoia de a ieşi din anumite situaţii problematice în care. Univers. Cercetările integrate. fenomenul include înnoiri tematice. deplasarea dinspre tradiţionala teorie generală a cunoaşterii înspre investigarea specializată a cunoaşterii ştiinţifice. stiluri de inteligibilitate cu funcţii preponderent descriptiv-explicative. deseori. cercetare şi interpretare ştiinţifică.86 matematica şi fizica teoretică). În condiţiile actuale. valoarea cognitivă şi verificarea unor teorii ştiinţifice în care elementele de constructivitate teoretică depăşesc ceea ce acceptă modul filosofic clasic de a înţelege procesul de cunoaştere a realităţii ş. de climat psiho-social şi de sensibilitate axiologică etc. probabil. ca brutal – modificator de structuri culturale şi ierarhii de valoare. este evident că ştiinţa actuală modifică radical imaginile tradiţionale despre om. mai ales. lume. prin chiar evoluţia sa.d. generic vorbind. solicitând soluţionări de ordin metateoretic. Impactul – receptat. În multe din aspectele sale. În special în această ultimă direcţie se conturează cel puţin două aspecte.

ci asupra ştiinţei. Or.m. motivaţiei ş. În egală măsură. Apelând la asemenea mijloace. semiotica) sau empiric (psihosociologia.a. cu un demers interpretativ-explicativ capabil să îndrume sau să coordoneze însăşi evoluţia ştiinţei în albia anumitor exigenţe de ordin general-filosofic. se prefigurează două ipostaze relativ distincte în care şi prin care filosofia se implică în studierea ştiinţei actuale.a.m. anumite achiziţii cognitive cu statut teoretic (logica matematică. psihologia genetică ş.d. în cercetarea propriu-zisă.d.a.) oferă metode şi instrumente riguroase care pot fi cu succes aplicate ştiinţei înseşi ca obiect de studiu. teoria generală a sistemelor. . în chiar căutările ştiinţei de a se autodesăvârşi. ca etaj metateoretic. perspectivelor. Acestea pot fi prealabile cercetării sau se sedimentează pe parcurs. o anume filosofie se găseşte încorporată.87 angajează grav şi decisiv condiţia umană – sub toate aspectele sale – în orizonturi imprevizibile de progres civilizatoriu. cu sau fără intenţia expresă a omului de ştiinţă. nemaifiind un exerciţiu teoretic gratuit. Mai semnificativă este însă filosofia instaurată ca reflex interpretativ şi/sau explicativ asupra unui anumit tip de ştiinţă. Acest demers teoretic nu este interior ştiinţei. Aşadar. cibernetica. aceste aspecte. crizele ş. filosofia oferă un ideal de ştiinţificitate. deja constituită. Prin urmare. De aceea. gândirea filosofică se adecvează mai mult şi eficient structurii şi funcţiilor practicii ştiinţifice. iar acesta (în funcţie de cele două accente care îl direcţionează) poate fi prezentat în formele imperativ-normative. stările de normalitate. prin implicaţiile pe care le generează. nu are loc în ştiinţă. politic şi cultural pe care ştiinţa actuală le are. adică setul neomogen al ideilor directoare. El se adecvează din punct de vedere teoretic-descriptiv la ştiinţa deja existentă. Ea aparţine nucleului valoric pe care şi prin care savantul se angajează.d. privit ca obiect pentru a-i surprinde structura interioară. Mai întâi. solicită o conştientizare şi integrare filosofică. nu se poate să se ignore consecinţele umane şi statutul social-economic. sau poate fi orientat ca instrument metodologic şi clarificator spre aspectele procesuale – autoconstituante – ale ştiinţei înseşi. tehnologic. în prelungirea practicii ştiinţifice. ci exterior ei.m. sau poate fi angajat. modalităţile de constituire şi testare a enunţurilor. arătând că trebuie şi cum trebuie să fie ştiinţa autentică.

doar aspectul “anatomic” al cunoştinţelor. critici şi căi de refundamentare a consistenţei teoriilor. Anumite aspecte din acestea se pretează la delimitări formale şi tratări de sine stătătoare. lumea descrisă în/şi prin ştiinţă. În măsura în care conţinuturile acestor categorii tematice sunt supuse unor cunoaşteri generale şi valorizatoare. în comunicarea şi în elaborarea teoriilor ştiinţifice. abordarea unei discipline particulare sau a unui grup de discipline din perspectivă filosofică trece dincolo de acestea. funcţiile şi semnificaţiile sale. Însă. fundamentele ştiinţei. exterioare disciplinei sau disciplinelor avute în atenţie. reguli de inferenţă) etc. Cu alte cuvinte. fiind deopotrivă de îndreptăţite prin ceea ce îşi propun să spună. articulaţia logică a ideilor de bază (definiţii. simte nevoia să fie încorporată în contexte explicative de natură filosofică. centrul de interes al filosofiei ştiinţei este constituit din acele probleme care se referă direct la structura explicaţiei ştiinţifice. tehnica lor logic-formală de structurare. trebuie aduse. ele aparţin filosofiei ştiinţei. Chiar dacă se formalizează.88 Filosofia ştiinţei cuprinde o gamă largă de preocupări. în acest caz. va reuşi confirmarea sau remodelarea . este decupat. pentru că vor fi formulate (mai bine zis reformulate) în termenii perspectivei filosofice care pune în joc un set de opţiuni şi linii directoare deja existente. cadrul conceptual în care se mişcă argumentarea şi explicaţia. Cu toate acestea. De pildă. şi complementare prin ceea ce spun efectiv despre statutul cunoaşterii ştiinţifice. Aceste întreprinderi ar putea fi grupate în trei segmente problematice: rolul ştiinţei în societate. deci discursului filosofic. Conţinuturile studiate vor căpăta astfel o nouă relevanţă. făcută din unghiul unor preconcepţii filosofice. atitudini. în cazul în care analiza de acest tip descoperă cerinţe. apelând la coordonate. Dimensiunile. nu se iese din orizontul domeniului vizat. din această perspectivă. perspective şi demersuri cognitive prin care ştiinţa este studiată ca fenomen spiritual specific integrat în ansamblul vieţii social-culturale. confruntarea legilor cu experienţa. structurile. atrase şi lămurite în orizontul reflecţiei teoretico-filosofice. Analiza ştiinţei. propoziţii. sisteme de referinţă şi criterii de inteligibilitate filosofică. pentru a fi relevante. logica ştiinţei urmăreşte studiul formelor şi mijloacelor logice utilizate în expunerea. Ceea ce este clar e faptul că ştiinţa însăşi.

de aceea.). experiment. fie ca ramură limitată în sfera filosofiei ştiinţei.). Epistemologia este considerată fie ca disciplină autonomă. Ea şi-a asimilat instrumente riguroase de ordin ştiinţific (logica matematică. construcţiile axiomatice şi formale etc. Această imagine prealabilă. atunci când se apleacă asupra modului specific de elaborare a structurilor explicative. pentru a-l explica în forme satisfăcătoare sub raport logic şi teoretic.89 unor ipoteze privitoare la natura intimă a cunoaşterii ştiinţifice. maniera de verificare ş. semantica etc. de regulă. verificare.m. despre ştiinţă pe care filosofia o pune în acţiune atunci când studiază ştiinţele particulare angajează. tinzând spre o cunoaştere valabil structurată a cunoaşterii ştiinţifice.d. ipoteza. deşi nu definitivă. cât şi atunci când. analizează şi reconstruieşte într-o manieră obiectivă. se descrie şi explică mecanismul structural şi teoretic al unei ramuri ştiinţifice anume. priveşte ştiinţa. o concepţie despre lume ce are implicaţii în planul înţelegerii statutului existenţial al omului.m. aparţin discursului filosofic aplicat asupra discursului ştiinţific.a. măsură. adică cu perspectivele ştiinţifice de clarificare şi reconstrucţie a ştiinţei (de pildă. detectându-i-se specificitatea în raport cu altele.). model etc. Tocmai de aceea filosofia ştiinţei aparţine filosofiei. teoria ş. direct sau indirect. lege. adevărul. În ambele cazuri. În funcţie de sfera de extindere. o descrie. explicaţie.a. concepte ca: teorie. Epistemologia. ca demers metateoretic. sunt introduse şi aplicate concepte care. nu figurează în corpusul enunţurilor ştiinţifice. poate fi generală – aplicată şi aplicabilă ştiinţei în genere. reconstrucţiile formalizante. Modelul circumscris de teoria ştiinţei aduce un spor de claritate asupra ştiinţelor ce figurează în extensiunea sa ca obiecte de studiu filosofic. Dar aceste metodologii . obiectivul e tocmai fundamentul cunoştinţelor ştiinţifice şi. atât atunci când teoreticianul adaptează conţinuturile unei ştiinţe anume la un model conceptual deja constituit şi inteligibil (cu răspunsuri privind ce este cunoaşterea. în măsura în care propune modelele ideale şi exemplare de ştiinţificitate – sau de ramură. într-un discurs de sine stătător. având.d. de funcţionare a experimentului şi verificării etc. puncte de interferenţă cu metaştiinţa. astfel. logica.

În condiţiile în care ştiinţa însăşi a renunţat la poziţia de simplu factor al vieţii spirituale. atât în privinţa ariei tematice cât şi.d. În timp ce primul aparţine etajului autoreflexiv al unei ştiinţe fiind legat nemijlocit de cerinţele cercetării efective. subordonate unei interpretări cu rigori şi consecinţe de ordin filosofic. chiar la o analiză sumară.a. deşi aceasta este greu sesizabilă. exercită o presiune orientativă. cel filosofic situează ştiinţa în orizonturi cognitive. Dacă modul ştiinţific de a face epistemologie are un caracter mai riguros. opţiunile epistemologice produc efecte cu ecou îndepărtat.90 sunt încorporate şi. ştiinţific şi ideologic. valorice şi valorizatoare de generalitate crescută. pe măsura ce se trece de la stilul ştiinţific spre cel filosofic de abordare a fenomenului “ştiinţă” – potrivit distincţiei lui R.4. mediul polemic care solicită anumite delimitări şi/sau insistenţe problematice. impactul ideologic al epistemologiei există. mediul social. prin toate aspectele sale. tehnic şi aplicat. instanţele social-culturale şi ideologice de control şi/sau acceptare. Epistemologia actuală ni se prezintă. fiind angajată în chiar mersul vieţii materiale şi tehnice. Blanché. Popper Popper consideră că problema întemeierii cunoaşterii nu poate primi soluţii mulţumitoare. deci. disponibilităţile de receptare – fidelă sau eronată. mai ales. Această stare se datorează unor factori precişi: climatul intelectual.. stilul filosofic este mai detaşat de obiectivele şi necesităţile practicii curente a omului de ştiinţă. Şi. Enunţurile ştiinţifice – începând de la cele observaţionale şi . se accentuează. invers. Falsificaţionismul lui Karl R.m. fiind dispus şi predispus la integrarea ştiinţei în contexte explicative mai cuprinzătoare. riguroasă sau manipulatorie – a unor soluţii epistemologice de către societate ş. în sfera concluziilor sau tipurilor de abordare angajate. Aceste propagări ale epistemologiei în zone în care nu pare a fi direct interesată cresc. sunt doar câţiva din parametrii care generează maniere felurite de înţelegere şi soluţionare a problematicii epistemologice. la fel de puţin evidente. tradiţia filosofică. În general. racordarea la felurite teze sau teorii revendicate filosofic. ca diversificată. 2. deşi nu direct şi nu în forme explicite.

este. Teoria sa despre metoda deductivă a testării este vădit entiempiristă. În construcţia epistemologică popperiană. Accentul este pus nu pe confirmarea cunoştinţelor. întrucât. ele oferă – în schimb – informaţii sigure pe baza cărora o teorie se dovedeşte falsă. un sistem teoretic sunt deduse. a ipotezelor şi sistemelor teoretice prin recurs la enunţuri singulare. stabilindu-se astfel ce . propoziţii simple ce traduc. o ipoteză. mai ales în ceea ce priveşte refuzul existenţei constatărilor observaţionale pure. fiind incompletă. încă neîntemeiată în nici un fel – o anticipare. Aceeaşi dificultate este întâlnită şi atunci când. „Metoda testării critice a teoriilor. adică incompatibilitatea. testate riguros pentru a le întemeia şi dovedi adevărul. inducţia ştiinţifică trebuie întotdeauna suspectată de un regres la infinit. iar aceste observaţii nu sunt niciodată pure. dar nu pot fi validate. doar constatative. Popper – întotdeauna următoarea: din ideea nouă. de fapt. Deci confirmările observaţionale ale unor legi teoretice nu probează nimic: indică doar faptul că aceste legi au rezistat testelor şi deci nu au fost (încă) infirmate. a selecţiei lor pe baza rezultatelor testelor. consecinţe. concepută înăuntrul unei concepţii deductiviste. criteriul care stabileşte statutul ştiinţific al unei legi sau teorii îl constituie falsificabilitatea. a validării teoreticului prin empiric şi observaţional. divorţul dintre enunţuri generale şi informaţiile observaţionale. Aceste consecinţe sunt comparate unele cu celelalte şi cu alte enunţuri. ci pe infirmarea lor. culminând cu legile teoretice – sunt pur şi simplu acceptate de comunitatea de cercetare. după părerea mea – precizează K. Popper afirmă că metoda inductivă este un mit. Însă întotdeauna infirmarea. cunoştinţele ştiinţifice nu pot fi confirmate prin (de către) enunţurile de bază – care sunt. în măsura în care întreţine iluzia întemeierii cunoaşterii de la simplu la complex. Dacă enunţurile de bază nu sunt niciodată suficiente şi concludente pentru adevărul unei teorii. nu poate oferi temeiuri de necontestat. dovedeşte falsitatea cunoştinţelor teoretice. se verifică valabilitatea enunţurilor generale. pe cale logic-deductivă. ci sunt predeterminate de cunoştinţe anterioare. Aşadar.91 până la cele generale. pe baza principiului inducţiei. fixează în limbaj date observaţionale. în opinia sa.

compararea cu alte teorii. este şi trebuie acceptat pentru că încă nu a fost depăşit de dezvoltarea progresivă a cunoaşterii. Dar. o pondere aparte au cele care nu pot fi deduse din alte construcţii teoretice deja admise. pe cale inductivă. Pot fi deosebite patru direcţii de realizare a testării unui sistem teoretic: compararea logică a consecinţelor una cu alta. de exemplu. mai devreme sau mai târziu. tautologică. acest fapt va afecta şi sistemul din care au fost deduse.” 130 Acest ultim test este comun şi variantelor empiriste. mai mult. p. la K. procedeul în cauză este. însă. sau. compatibilitate. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Consecinţele verificate. testarea teoriei prin «aplicarea empirică» a consecinţelor derivate din ea. Incompatibilitatea o consider o falsificare a teoriei.77 . dar pozitivitatea testării poate fi. prin care sistemul este cercetat din punctul de vedere al consistenţei sale interne. nu avem motive să le respingem. Relaţiile fundamentale care stau la baza aprecierii (evaluării) pe care o numesc coroborare sunt compatibilitatea şi incompatibilitatea. dacă. teoriilor din care sunt deduse. tot deductiv: din sistemul teoretic vor fi desprinse (prin utilizarea unor enunţuri deja admise) predicţii uşor aplicabile. în timp ce la empirişti accentul cade pe verificabilitate – din aceste motive orizontul elaborărilor teoretice ale ştiinţei fiind redus la nivelul inducţiei –. rezultă că. vin în contradicţie cu acestea. adică primesc un verdict negativ. pentru a stabili. răsturnată. derivabilitate. nu pot dovedi nimic despre „adevărul”. „Numim o teorie coroborată atât timp cât ea a trecut cu succes aceste teste. deci dacă nu este. Logica cercetării. nici măcar „probabilitatea”. Popper. dacă consecinţele singulare vor fi verificate prin aplicaţii practice şi experimente. contradicţie) există între ele. 1981. dacă teoria ce urmează a fi testată. pe moment. în măsura în care se au în vedere acele consecinţe practice derivate sau derivabile ce se ataşează enunţurilor teoretice. în sfârşit. sunt falsificate. în 130 Karl R. Sistemul teoretic care rezistă testelor deductive severe este coroborat. de la enunţurile singulare la adevărul teoriei. deci nu se poate infera.92 relaţii logice (de exemplu echivalenţă. ar putea fi evaluată ca un progres ştiinţific. între altele. deci cele care primesc verdictul pozitiv în aplicaţii. examinarea formei logice a teoriei cu scopul de a stabili dacă ea are caracterul unei teorii a ştiinţei empirice. inclusiv contemporane. în cazul că ar trece cu succes testele. Popper.

atunci când se renunţă la testarea în continuare a enunţurilor ştiinţifice. 1963. Popper se îndepărtează net de ceea ce numeşte atitudinea dogmatică. 1972. Objective Knowledge. p.93 timp ce numai compatibilitatea nu justifică atribuirea unui grad pozitiv de coroborare teoriei. nu sunt certitudini. (Această remarcă este valabilă şi pentru toate sistemele “metafizice”. Logica ştiinţei. „certitudinea absolută. în vol. p. fiind surprins în limbajul observaţional. întreaga cunoaştere ştiinţifică are un caracter ipotetic: legile şi teoriile ştiinţei nu oferă adevăruri stabilite în mod sigur pe date pozitive de observaţie. The Growth of Scientific Knowledge.. Conjectures and Refutations. „Atitudinea dogmatică este legată în mod evident de tendinţa de a verifica legile şi schemele noastre conceptuale. considerându-le ca definitiv verificate. abandonate fără temeiuri. justificaţioniste sau inductiviste.50 134 K. derivate din aceeaşi teorie. p. Adevăr. mai mult: ceea ce e considerat ca „dat” al experienţei. urmărirea ei trebuie abandonată în favoarea creşterii cunoaşterii. London. scopul lor este căutarea 131 132 Ibid. iar „certitudinea obiectivă pur şi simplu nu există”134. London. este o idee limită”. până se atinge falsificarea lor. 257 Karl R. căutând să le aplicăm şi să le confirmăm.”133 Pentru Popper. chiar până la punctul de a neglija infirmările. specifică variantelor verificaţioniste. să le falsifice. ipotezele confirmate nu pot fi. Prin aceasta.Popper. infirmarea unei teorii. 132 Testarea are ca scop respingerea. Popper. Testarea teoriilor concurente conduce la selecţia acelora care au rezistat severităţii sistematice a testelor. simplul fapt că o teorie nu a fost încă falsificată nu poate fi considerat ca suficient. raţionalitate şi progresul cunoaşterii ştiinţifice. să le respingă. Prin urmare. se iese din “jocul” ştiinţific. sunt ajustări afectate de caracterul ipotetic al teoriilor pe care vor să le confirme. desigur. Căci se pot oricând construi un număr oricât de mare de teorii care sunt compatibile cu orice sistem dat de enunţuri de bază acceptate.110 133 K.79 . De aceea. An Evolutionnary Approach. dar trebuie operată înlocuirea lor cu alte ipoteze.)”131 Iată de ce. ci doar „presupuse” a fi adevărate. 1979. dovedind că „am învăţat din greşelile noastre şi am sporit astfel cunoaşterea noastră ştiinţifică” . Teoriile şi enunţurile ştiinţifice nu pot fi declarate ca „adevărate”. în timp ce atitudinea critică este printre cele gata să schimbe legile. Popper. dacă este posibil. Popper. în concepţia lui K. să le testeze. p.

Post-scriptum à La Logique de la découverte scientifique. cu alte cuvinte. însă. I. sau presupuneri. Bartley III. Popper. Adevăr. Conjectures and Refutations. p. că falsificarea nu este făcută de către enunţuri de bază răzleţe. iar falsificarea efectivă să fie de o asemenea evidenţă încât să constrângă pe oricine să admită că teoria vizată este efectiv respinsă şi că. Éditions établie et annotée par W. deşi nu există criterii generale pe baza cărora am putea recunoaşte adevărul – poate cu excepţia adevărului tautologic –. „Aceasta o facem numai atunci când a fost găsit un efect reproductibil care falsifică teoria. descoperirea sa având numai o valoare normativă. raţionalitate şi progresul cunoaşterii ştiinţifice. respectiv la nivelul enunţurilor – test sau al enunţurilor de observaţie. în schimb. adică un enunţ de bază posibil care să fie în contradicţie logică cu ele. ca termen logico-tehnic.94 adevărului.” 135 Ca atare. 2 cf. şi sugestiile din p. nici un raport cu problema cunoaşterii. acest concept pur tehnic se referă la K. cit. dar s-ar putea să nu ştim când l-am descoperit. prin urmare.” 138 Deci anumite enunţuri sau teorii sunt falsificabile dacă există cel puţin un falsificator potenţial. dacă se recunoaşte că unul sau altul din rezultatele experimentale eventuale constituie respingeri. Preocuparea este de a le găsi punctele vulnerabile.. există ceva în genul unor criterii ale progresului spre adevăr. este luat în sensul unui criteriu 135 136 de demarcaţie. Popper. nu avem nici un criteriu al adevărului. cit. Popper. Hermann éditeurs des sciences et des arts. dacă a fost formulată şi coroborată o ipoteză empirică de un nivel mai scăzut de generalitate. este important de a nu pretinde ca enunţul de bază să fie adevărat. “toate legile. şi. chiar atunci când nu ne mai simţim în stare să ne îndoim în privinţa lor”136. Nu are. Logica cercetării. Le réalisme et la science. Menţionăm. W. «Falsificabil». Paris. ed. iar acestea nu pot fi depistate. Traduction de Alain Boyer et Daniel Andler.117 K. cit. decât în cele mai îndepărtate consecinţe logice. sau ipoteze. 1990. “falsifiabilité” = “réfutabilité empirique”. care descrie un asemenea efect. în op. de regulă. p.. . “Noi căutăm adevărul. p. ea este falsă. 1: “falsifiable”=“empiriquement réfutable”. toate teoriile rămân esenţialmente experimentale. Termenul tehnic «falsificabilitate» este „un concept pur logic şi se raportează numai la structura logică a enunţurilor şi claselor de enunţuri.” 137 Popper încearcă să expliciteze diferenţele dintre «falsificabil» – ce se referă la ceea ce poate fi respins în manieră empirică – şi «falsificabilitate» – care indică respingerea empirică. ed. acesta fiind doar un ideal care direcţionează cercetarea.51 137 Karl R. 118 138 Karl R. dar suntem totuşi călăuziţi de ideea de adevăr ca principiu normativ. Popper.

chimia ş. nu există o materie. Astfel. Popper sunt foarte tranşante. . iar când se vizează o teorie “în mod demonstrabil falsificabilă” 139 este mai indicat termenul «falsificare». Karl R. Primul sens surprinde posibilitatea logică a unei falsificări de principiu. Dar a testa o teorie înseamnă a încerca să-i găsim punctele slabe. acest criteriu activează o presupoziţie: „a testa o teorie. 4. „Acordul între teorie şi observaţie nu foloseşte la nimica atâta timp câţ teoria nu este testabilă şi atâta timp cât acordul nu este stabilit ca rezultat al unor încercări serioase de a o testa. la fel ca şi a testa o piesă a unei maşinării. nu există de fapt o metodă ştiinţifică. Este evident că o teorie falsificabilă în primul sens nu este numaidecât falsificabilă în al doilea sens. termenul de «falsificabilitate». Mitul contextului..95 “falsificabilitatea în principiu”. ca principiu al testabilităţii. de regulă. se bazează pe o relaţie logică între teoria în cauză şi clasa enunţurilor de bază (sau de falsificatori potenţiali) pe care îi descriu. p.. „Teoriile ştiinţifice se deosebesc de mituri numai prin aceea că ele sunt criticabile şi modificabile în lumina criticii. Karl R. Popper. nu există o metodă pentru descoperirea ştiinţifică. Adică a încerca să o respingem." 140 Unele din explicitările lui K. 26. o teorie despre care ştim dinainte că nu poate fi stricată sau respinsă nu este testabilă. 120-121. p. Iar o teorie este testabilă numai dacă poate fi (în principiu) respinsă. se foloseşte.” 139 140 141 141 „Orice critică raţională a unei Ibid. Editura Trei. ci doar probleme şi de dorinţa de a le rezolva. termenul «falsificabil» poate fi privit şi în sensul că teoria în discuţie ar putea să fie falsificată în mod definitiv. cit. ramură a cunoaşterii (=cercetării). 1998. înseamnă a încerca să o strici. sau să determine dacă o ipoteză este posibilă sau probabil adevărată. aptă să decidă dacă o teorie este adevărată – potrivit unei metode de verificare –. p. în sens strict. Le réalisme et la science. Totodată. Criteriul falsificabilităţii sau respingerii (criterion of refutability) separă teoriile empirice de cele ne-empirice.a. în manieră concludentă şi demonstrabilă (“în mod demonstrabil falsificabilă”). efectivă şi concludentă a falsificării unei ipoteze. Popper. au doar unitate administrativă. Botanica. În fapt. de pildă. apreciind că. al doilea sens – o problemă experimentală.. Când e vorba de falsificatorii potenţiali. disciplină. ed. deci. Dar ele nu pot să fie verificate. nici reprezentate ca probabile.

respingere sau falsificabilitate. dimpotrivă. cel puţin ca terminologie. cât şi pentru că s-a impus. nu este stabilit ca adevărat. în timp ce altele – enunţurile explicative propriu-zise – formează explicaţia în sensul strict al termenului. non-ştiinţifice sau metafizice demarcaţia nu este riguroasă. în acelaşi timp.46 . Explicaţia este un ansamblu de enunţuri. în orice caz.. profund marcată de idei metafizice. şi în alte domenii: istoria 142 143 ibid. Între ştiinţele empirice şi speculaţiile pseudo-ştiinţifice. 1982. totuşi. cunoaşterea ştiinţifică este intrinsec un produs de grup şi că nici eficienţa sa specifică nici modul în care se dezvoltă nu vor fi înţelese fără o raportare la specificitatea grupurilor care o produc. 144 Thomas S.. chiar dacă. posedă anumite date independente care pledează în favoarea sa.5. şi să implice logic explicandum-ul. Semnul distinctiv al teoriei ştiinţifice constă doar în testabilitate. deşi ştiinţa este practicată de către indivizi. p. 152. Eu am încercat să insist. Thomas Khun şi epistemologiile post-popperiene Thomas S. constituind explicans-ul explicandum-ului. Kuhn sesizează că „investigaţiile tradiţionale asupra metodei ştiinţifice urmăreau să descopere un set de reguli care să permită fiecăruia dintre cei care le urmează să realizeze o cunoaştere bine întemeiată. asupra faptului că. Însă ştiinţa este.” 142 Adevărul (absolut) este doar un scop şi deopotrivă o normă implicită a eficienţei critice. Ibid.Kuhn. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. din care unele descriu o stare de lucruri ce urmează a fi explicat (explicandum-ul). p. Tensiunea esenţială. Bucureşti. atât pentru faptul că are virtuţi operaţionale pentru practica ştiinţifică imediată. trebuie să fie adevărat. p.96 teorii constă în a supune criticii pretenţia sa de a fi adevărată şi capabilă să rezolve problemele pentru soluţionarea cărora a fost imaginată. explicans-ul trebuie să fie testabil independent. „Scopul ştiinţei este de a descoperi unele explicaţii satisfăcătoare pentru tot ceea ce ne uimeşte şi pretinde o explicaţie. mai ales în ipostaza de idei regulative pentru evoluţia ştiinţei înseşi. 2. 4.” 143 Însă Popper nu crede în existenţa explicaţiilor ultime. în general.” 144 Modul său e a înţelege şi de a practica filosofia ştiinţei are o largă audienţă.

de opţiuni epistemologice şi metodologicinstrumentale. dar şi pentru înţelegerea naturii activităţii în ştiinţele deja mature. Astfel. metodologia istoriei ştiinţei. şi modul în care cercetarea ştiinţifică a fost practicată în diferitele epoci. el are dimensiuni teoretico-metodologice: paradigma ca sistem de aplicaţii standard al unei teorii. de a vedea ştiinţa. care oferă modele. culturi sau cum este practicată astăzi. formată dintr-un sistem de enunţuri. istorice: paradigma ca realizare ştiinţifică exemplară ce determină o tradiţie coerentă într-o disciplină anume. sociologice: paradigma ca „matrice disciplinară” ce asigură coeziunea unei comunităţi ştiinţifice. . eventual normative. dând mai mult credit afirmaţiilor făcute de oamenii de ştiinţă. Pentru el este clară o concluzie: există o discrepanţă între filosoful ştiinţei. În acelaşi sens acţionează şi nucleul semantic al conceptului de „paradigmă” care are unele zone de indeterminare în semnificaţii. a muzicii. cu implicaţii destructurante şi restructurante pentru filosofia ştiinţei. radical deosebit de cele care au circulat în literatura epistemologică. Dacă testele empirice nu validează enunţurile derivate din teorie. are loc abandonarea acesteia. privitoare la ce trebuie să fie ştiinţa. chiar atunci când acestea nu au putut fi integrate de viziunile speculative asupra ştiinţei. Conceperea dezvoltării ştiinţei ca o succesiune de perioade dominate fiecare de o tradiţie şi punctate de întreruperi necumulative se pretează la ajustări relevante pentru sfere de activitate culturală foarte diferite. este supusă testării. unde subiectivitatea are un cuvânt de spus. întrucât acest concept este elaborat în contextul unei analize multidimensionale a ştiinţei. ceea ce la Popper se numeşte falsificare. Teoria sa va căuta să umple exact această fisură. puncte de Astfel. Kuhn propune un mod nou. Interferenţa acestor linii semantice este profitabilă pentru analiza multor alte domenii extraştiinţifice. adică se determină raportul logic dintre propoziţiile teoriei şi cele observaţionale. contact ambii între teoria că sa şi falsificaţionismul Popper. Există suficiente lui K. Aceasta. consideră pentru caracterizarea naturii şi dinamicii unei ştiinţe naturale conceptul de teorie ştiinţifică este central.97 literaturii. istoria politicii şi ideologiilor etc.

Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică acceptate şi considerate ca exemplare de grupul disciplinar. 145 Aplecarea sistematică asupra domeniului de obiecte ce cade sub incidenţa paradigmei duce la acumulări factuale şi performanţe cognitive menite să precizeze mai puternic paradigma însăşi.48. dacă sunt “severe şi îndelungate”. aşa cum rezultă din funcţionarea şi aplicarea concretă a matricii disciplinare (paradigma). întâlnindu-se. concepţia lui 145 Thomas S. în general. Anomaliile create de situaţii neasimilabile paradigmatic creează. este posibil ca acea veche să fie considerată ca un caz particular al celei mai noi. au. De fapt.98 Criteriile logice şi empirice decid în situaţia teoriilor rivale. noul se lasă asimilat de paradigmă fără dificultăţi aparte. . întrucât se identifică sub raport teoretic. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Cei care practică o anumită specialitate ştiinţifică (grupul ştiinţific sau comunitatea) se disting prin următoarele caracteristici: au avut o formaţie şi iniţiere profesională asemănătoare. ni se prezintă ca o „încercare perseverentă şi pasionată de a «potrivi» natura în tiparele conceptuale oferite de educaţia profesională” . în lucrările clasice şi în manuale. Deci. în măsura în care cunoaşterea tacită pe care o includ orientează soluţionarea de noi probleme şi. spune Kuhn. ele prefigurează soluţii concrete. aceleaşi referenţialuri teoretico-metodologice şi de psihologia cercetării. 146 Ieşirea din criză se produce numai prin inventarea unei noi teorii. de aceea. oamenii de ştiinţă consideră fundamentele practicii lor ştiinţifice ca fiind asigurate şi în afara oricărui pericol. cu alte cuvinte. Aceste probleme şi rezolvări exemplare au o funcţie normativă. Bucureşti. Acesta este stadiul de ştiinţă normală: ştiinţa. adaptarea neproblematică la diferite situaţii experimentale. ştiinţa normală e aidoma unui joc de puzzle sau rezolvării cuvintelor încrucişate. 122. De aceea. au asimilat aceeaşi literatură tehnică. În cazul succesiunii unor teorii.. ajung la o relativă deplinătate a comunicării şi consensului. p. 1976. Anumite probleme sunt din principiu rezolvabile. de aceea. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. p. într-o anumită măsură. stări de incertitudine: atacă paradigma şi solicită schimbarea ei. dar „de îndată ce a dobândit statutul de paradigmă. Kuhn. o teorie ştiinţifică este invalidată numai dacă există o alternativă să-i ia locul”. 146 Ibid.

359 .99 Kuhn este o reacţie violentă împotriva viziunilor cumulaţioniste asupra cunoaşterii ştiinţifice. nu am putut descoperi suficiente reguli împărtăşite în comun care să explice caracterul neproblematic al activităţii de cercetare desfăşurate de către grup. trebuie investigată epistemologic şi din perspectiva unor modele de inteligibilitate. ca atare. am permis extinderea aplicării termenului la toate angajamentele împărtăşite în comun ale grupului. Kuhn. Tensiunea esenţială. Această teză a lui Kuhn omite faptul că între teorii succesive există o zonă de comunicare în care argumentele decid pentru cea care are funcţii explicative mai puternice. deci. „El a fost introdus în Structura revoluţiilor ştiinţifice pentru că eu. p. acest 147 Thomas S. Modelele teoretice sunt. după el. Este. ajuns până aici. un progres incontestabil. Simptomatică este chiar revenirea lui Kuhn asupra termenului „paradigmă”. Aceste exemple constituiau paradigmele grupului ştiinţific şi. opţiunea pentru construcţii aprioriste. ca activitate raţională. independente şi incomensurabile. întrucât au presupoziţii diferite. sisteme explicative diferite şi vizează domenii de realitate fără legătură profundă unele cu altele. prin aceasta. nicidecum. la toate componentele a ceea ce vreau acum să numesc matrice disciplinară. Curăţat însă de sensuri neavenite. respinsă concepţia lui Popper despre progresul ştiinţific înţeles ca apropiere de adevăr. Din nefericire.. aşadar. fiind. examinând apartenenţa cercetărilor la o comunitate ştiinţifică. Pe de altă parte. ed. Am tras concluzia că exemple împărtăşite în comun de practica ştiinţifică fructuoasă ar putea înlocui lipsa regulilor. erau esenţiale pentru o cercetare caracterizată prin continuitate. rupturile violente şi trecerile la noi structuri teoretice fiind marcate de incomensurabilitate. ştiinţa. De aceea. ceea ce nu înseamnă. chiar dacă aspectele psihosociologice pot fi şi sunt relevante în privinţa genezei. aplicării sau chiar elaborării teoriei ştiinţifice. este greu de presupus că ştiinţa normală – care poate sfârşi în rutină profesională – nu este preocupată de măsura în care corespunde spiritului critic şi raţional manifestat de adevărata ştiinţă.” 147 Din imprecizia înţelesurilor paradigmei au rezultat numeroase aspecte subiectiviste în interpretarea progresului ştiinţific. numai înăuntrul unei paradigme. cit. în calitate de istoric şi autor al cărţii. Progresul există.

Éditions La Decouvérte. lucrările comune ale oamenilor de ştiinţă. ci tratate ca structuri deschise care prin anumite «chei» şi prescripţii interne .alcătuit dintr-un set restrâns de principii şi ipoteze generale . Chalmers sesizează că „nici accentul pus de inductivismul naiv pe derivarea inductivă a teoriilor pornind de la observaţie. Noţiunea «program de cercetare» introdusă de Lakatos este flexibilă şi eficientă în a surprinde acele dominante care orientează. acest nucleu este nefalsificabil numai prin decizia metodologică a protagoniştilor. mitizate. îşi [auto]reglează dezvoltarea şi extensia. de aceea. într-o anumită perioadă. 148 Tratarea teoriilor ca structuri stabile provine din convingerile sedimentate istoric de eficienţa explicativă a unor paradigme. menite să blocheze eventualele falsificări. Lakatos pune accent pe elementul convenţional prezent într-un program de cercetare şi pe necesitatea acceptării nucleului dur de către membrii unei comunităţi ştiinţifice. stimulând extinderea şi reorganizarea teoriilor periferice prin instrumente matematice şi/sau mijloace experimentale din ce în ce mai complexe. 1987. Alan F. Euristica negativă exprimă tocmai exigenţa menţinerii intacte a nucleului dur pe toată durata 148 Alan F. Paris. nici schema falsificaţionistă a conjecturilor şi respingerilor nu sunt capabile să surprindă geneza şi dezvoltarea teoriilor efectiv complexe". şi.propun «programe» de cercetare. Qu'est -ce que la science ? [Récents dévelopement en philosophie des sciences. Chalmers. Traduit de L'anglais par Mechel Biezunski. Kuhn. cât şi testarea adevărului lor se desfăşoară în contexte social-istorice şi psiho-sociale.107 . Feyerabend]. supunerea sa la teste observaţionale trebuie să-i urmărească în mod sistematic confirmarea.pe baza căruia se constituie şi dezvoltă o centură protectoare compusă din ipoteze auxiliare.100 termen este capabil să surprindă o stare de fapt care nu poate fi contestată: atât elaborările teoretice. precum şi din indispensabila preocupare de a stăpâni aria semantică a termenilor ştiinţifici prin definiţii. Euristica pozitivă este formată din reguli şi linii de conduită care prefigurează direcţiile dezvoltării programului de cercetare. p. Aceste structuri organizate logic şi conceptual nu trebuie. Popper. Euristica negativă nu acceptă nici o respingere sau modificare a nucleului dur. Lakatos. Un program de cercetare are un nucleu dur . îşi integrează totdeauna referenţialuri colective. însă.

Baudouin Jourdaut et Agnès Schlumberger.m.Popper încearcă să introducă prin falsificaţionism un nou criteriu apt să separe «ştiinţa» de «non-ştiinţă». Seuil. întrucât neglijează condiţiile fizice şi istorice complexe care influenţează în realitate schimbarea ştiinţifică". noi crize. criză. o asemenea idee este prejudiciabilă ştiinţei. şi singura «regulă» care supravieţuieşte este «Totul este bun». Esquisse d'une théorie anarchiste de la connaissance.101 desfăşurării unui program de cercetare. să fie organizată după reguli fixe şi universale este în acelaşi timp utopică şi dăunătoare. 151 Ibid p. care să nu fie capabilă să facă să progreseze cunoaşterea noastră". 150 Ibid.pune sub semnul întrebării înseşi preocupările epistemologiei actuale în sensul identificării unor rigori ale metodei ştiinţifice. ş. el are serioase îndoieli cu privire la posibilitatea circumscrierii unor rigori universal valabile ale metodei ştiinţifice. 150 Demistificarea metodei provine din „convingerea că anarhismul" Punând sub .de formaţie fizician . "Toate metodologiile îşi au propriile limite. 332333. p. în schimb. Sensurile paradigmei pot fi integrate într-o viziune mult mai subtilă şi fertilă prin ideea «programului de cercetare» a lui Lakatos.d. apreciază că o teorie nu este efectiv ştiinţifică decât dacă (şi în măsura în care) este susceptibilă de a fi respinsă prin testări empirice. Paul Feyerabend . dezvoltarea. astfel încât să poată spori puterea explicativă şi capacitatea predictivă a nucleului dur în faţa fenomenelor reale. Structurile teoretice îşi integrează în variate opţiuni epistemologice deschiderea către practica şi istoria ştiinţei. Este utopică întrucât implică o concepţie prea simplă despre aptitudinile omului şi circumstanţele care le încurajează.prezent mai ales în filosofia politică . operează transformări în centura protectoare pentru a-şi integra respingerile observaţionale. 48. totuşi. Printre altele. „Ideea că ştiinţa poate. 1979. Şi este dăunătoare prin faptul că tentativa de a impune anumite reguli nu reuşeşte să ne sporească calificările profesionale decât în detrimentul umanităţii din noi.a."149 K. Kuhn rezumă evoluţia ştiinţei în anumite faze: pre-ştiinţă. trad. revoluţie. oricât de veche şi absurdă ar fi. ."este cu certitudine un excelent remediu pentru epistemologie şi pentru filosofia ştiinţelor". Contre la Méthode. sau cauzează. ştiinţă normală. şi trebuie. Euristica pozitivă. o nouă ştiinţă normală. 13. Paris. Th. 149 151 Paul Feyerabend. Acest pluralism metodologic sfârşeşte prin Feyerabend întrun soi de «dadaism» epistemologic: „nu există idee. pp.

nu există îndoieli în privinţa lumii la care se referă. astfel încât. deci fenomenul investigat este resimţit ca ipotetic. energie ş. de aceea. Regiunile cunoaşterii ştiinţifice sunt determinate prin acte . obiectele abia transpar prin metafore. Linia raţionalistă a lui Bachelard vizează sporirea puterii de aplicaţie şi de extindere astfel încât să devină indispensabilă oricărei examinări a sectoarelor particulare specifice experienţei ştiinţifice pentru a le identifica autonomia. o anume ştiinţă.a. întrebarea esenţială se referă la noile structuri conceptuale: noţiunile şi legile mai au suport/corespondent ontic. cu intenţii exprese de cunoaştere. ridicând astfel bariere psihologice şi dificultăţi de interpretare.6. Sub raport epistemologic. organizarea lor lasă impresia de simbol al realităţii. în timp ce reflecţia îi conferă un sens.102 semnul întrebării primatul valoric al cunoaşterii ştiinţifice. chiar dacă acestea sunt nedefinitive. În acest sens. Descoperirile contemporane din fizică obligă la schimbări de perspectivă. îndoielile se referă cu precădere la statutul ipotezelor formulate. Descoperirile legate de structura atomului. provizorii. Paradigma raţionalităţii ştiinţifice este astfel inserată în cadre mult mai largi de percepţie/valorizare culturală şi de conceptualizare epistemologică. la limită. Bachelard se delimitează de empirismul tradiţional – care tratează ideea ca rezumat al unor experienţe lipsite de orice prealabile raţionale – şi de raţionalismul platonician – care nu admite conjuncţia aplicativă a ideilor cu lucrurile. enunţurile ştiinţifice sunt interpretate ca fiind simple convenţii raţionale menite să întemeieze explicaţii. pentru a le cultiva disponibilităţile (auto-)polemice (în raport cu alte domenii şi cu propria istorie) şi autoritatea în faţa experienţelor noi. instituind astfel o categorie raţională de experienţe. 2. – observă Bachelard – ne iniţiază într-o lume necunoscută ale cărei mesaje sunt redactate în „hieroglife”. Bachelard (1884-1962) constată şi interpretează filosofic rupturile în şi prin care s-a constituit spiritul ştiinţific actual. desemnează lucruri şi/sau stări reale? Ştiinţa secolului al XIX-lea era reală prin obiectele sale de studiu şi ipotetică prin legăturile stabilite între acestea.Feyerabend reabilitează şi legitimează în climat post-modern mizele cognitive şi culturale ale poeziei şi mitului. Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice G. P. fizica a fost o ştiinţă pivotală.

152 Ibid. Idealism Convenţionalism Formalism Raţionalism aplicat şi Materialism tehnic Pozitivism Empirism Realism Această schemă 152 surprinde cele două dimensiuni pe care se mişcă spiritul ştiinţific actual: constructivitatea raţională şi experimentarea. se poate ajunge. insuficient dezvoltată) miză antropologică. Respingerea celor două tendinţe (raţionalismul universalist şi. nici de a învinui slăbiciunea simţurilor şi spiritului uman: în chiar actul de cunoaştere. empirismul) este făcută de Bachelard şi cu o mărturisită (dar. Faptul brut devine fapt ştiinţific. Ordinea cunoaşterii este nu doar ne-naturală. din păcate. apar. p. În funcţie de stilul de angajare a gândirii ştiinţifice. pe de altă parte. întrucât în funcţie de acest reper pot fi înţelese toate celelalte tentative de filosofia ştiinţei. În opinia lui Bachelard. acest autor consideră „raţionalismul aplicat” – însoţit de „materialismul tehnic” pe care îl produce şi întemeiază – ca având o poziţie privilegiată. chiar ideea materialităţii lumii ţine de instrucţia culturală. în mod intim. Cercetând condiţiile psihologice ale progresului ştiinţei.. precizând că „nu este vorba de a considera obstacole externe. „integrat”. şi de la materialismul tehnic la realismul naiv. ci expres anti-naturală. obţinută în contra Naturii prin re-semnificarea culturală a tot ceea ce (ne) este dat ca natural.103 reflexive ce se detaşează net de orizonturile atitudinal-cognitive ale simţului comun.6 . Bachelard. de la raţionalismul aplicat la cultul naiv al ideii (idealism). Asemenea argumente – generoase din punct de vedere antropologic – justifică poziţia centrală acordată raţionalismului aplicat şi materialismului tehnic. Celelalte perspective filosofice se obţin prin diminuări şi unilateralizări succesive. De fapt. definibil prin creativitate spirituală şi tehnică. ajunge la convingerea că „problema cunoaşterii ştiinţifice trebuie pusă în termeni de obstacole”. artificial. prin degradare. „integrant”) explicitat de Bachelard restituie spiritului ştiinţific norma unui echilibru dinamic şi fertil între teorie şi experienţă. puterea omului aparţine spaţiului culturii – înţeles ca mediu nenatural (“contra Naturii”). precum complexitatea şi instabilitatea fenomenelor. raţionalismul „regional” („aplicat”. Ca principiu epistemologic de corecţie şi organizare a experienţelor ştiinţifice.

17 . „un obstacol epistemologic se încrustează pe (aderă puternic la) o cunoaştere ne-interogată. întrebări rupte total de orizonturile interogative şi de părerile cunoaşterii comune. încetineli şi tulburări. Aici (în acestea – n. întrucât are vârsta prejudecăţilor sale. cit.” Descoperirea realului este întotdeauna procesuală şi recurentă. dăinuind numai răspunsurile. activitatea spirituală se închirceşte. spiritul nu este niciodată tânăr. Astfel. De fapt. Bachelard. se întoarce în starea iniţială de repaos.104 printr-un soi de necesitate funcţională. rezolvările. ştiinţa începe prin a le distruge formulând probleme. nimic nu este dat. A accede la ştiinţă înseamnă a reîntineri spiritual. blocându-se. Chiar o cunoaştere dobândită prin efort ştiinţific poate să decadă. să împiedice cercetarea. În faţa misterului acestui real. nimic nu vine de la sine. ea îşi interzice să le cunoască. El este chiar foarte bătrân. ed.” În faţa realului. aici vom dezvălui cauzele de inerţie pe care le vom denumi obstacole epistemologice. La formation de l’esprit scientifique. Pentru un adevărat spirit ştiinţific nu există cunoaştere decât ca răspuns la întrebări precise şi riguros formulate. credinţa în ceea ce deja se ştie întunecă.16. De fapt. a accepta o mutaţie bruscă ce trebuie să conteste un trecut. Indicând obiectele prin utilitatea lor. soluţiile date într-un anume moment/context istoric. Deprinderile intelectuale care fură utile şi sănătoase pot. ea nu raţionează: traduce trebuinţele în cunoştinţe.” 153 Bachelard studiază noţiunea de obstacol epistemologic cu argumente din istoria diferitelor ştiinţe şi din practica educaţiei. De fapt. disecă minuţios modul în care forţele psihice antrenate nemijlocit în producerea. „opinia gândeşte prost. transmiterea şi receptarea ideilor se convertesc în valori epistemologice. p. tulbură. totul este construit raţional. este imposibil să se elimine fragmentele de cunoaştere uzuală. sufletul nu poate fi ingenuu. ştiinţa se opune din principiu părerilor curente. De aceea. „când se înfăţişează culturii ştiinţifice. stânjeneşte ceea ce avem ca obligaţie şi dorinţă de a cunoaşte. în cele din urmă.n) vom identifica raţiunile stagnării şi chiar ale regresului. 153 prealabilele psihologice şi presupoziţiile cognitive G.” Întrucât pe opinii nu se poate clădi nimic consistent şi sunt un obstacol serios. în măsura în care întrebarea abstractă şi făţişă se uzează. deci..

această extensie substanţializată a elanului vital maschează.a. deviaţii şi substituiri ale voinţei de putere ş. Experienţa primă iniţială – plasată înaintea şi deasupra criticii – pune omul în faţa unui dat – perceput ca fiind clar. Acest obstacol – contextualizabil psihosocio-cultural – trebuie înlăturat prin critică lucidă. valorizare inadecvată ş. Bachelard propune o sistematizare categorială a surselor de obstacol epistemologic. pasiuni. printr-un impuls antropomorfizant. Obstacolul animist se cristalizează în jurul energiilor vieţii care sunt atribuite spontan. Bachelard are în vedere multe alte tipuri de obstacole epistemologice care trebuie depăşite pentru a institui un spirit ştiinţific adevărat. 2. prefigurând prin ele însele anumite sedimentări ideatice. Postularea continuităţii .d. Acestea sunt întotdeauna surse active de eroare. în acelaşi sens. Bacon. 3. întrucât spiritul ştiinţific se formează contra Naturii. ea propune o adevărată psiho-terapie şi o pedagogie a cercetării ştiinţifice. Libidoul – energiile instinctuale. sigur – în prelungirea căruia se constituie o cunoaştere fragilă îmbibată de iluzii. care pare limpede şi simplă – creează subterfugii naive şi certitudini posesive în legătură cu bogăţia realului sub presiunile unui complex al micului profit. limitare a orizontului explicativ. 4. împotriva a ceea ce în noi înşine şi în afara noastră se integrează impulsurilor primare şi instrucţiunii Naturii.a De fapt. formele inferioare ale psihicului – inspiră sentimente. Interesant de observat ar fi. stabil. modul în care Bachelard descompune analitic diferitele presupoziţii care stau la temelia ideii de progres continuu în istoria ştiinţei. dorinţe inconştiente: descripţiile naive întreţin o familiaritate romanţată cu realitatea nemijlocită. (auto-)iluzionare. compensaţii. tuturor regnurilor existenţiale. instinctul valorizator al omului şi aparţine unei îndelungi tradiţii în legătură cu puterile magice. de fapt. psihanaliza obstacolelor epistemologice formulată de Bachelard aminteşte de doctrina idolilor din Noul Organon al lui Fr. generalizare necontrolată. Obstacolul “realist” – constituit prin puterea de seducţie a ideii de substanţă.m. seducţii afective. 1.105 funcţionează adesea ca bariere în calea înaintării cunoaşterii şi comunicării.

se conferă istoriei unitatea şi continuitatea unei cărţi al cărei text înaintează din aproape în aproape. Le matérialisme rationnel. în K.Popper şi de epistemologiile post-poperiene: Th. 1119. Fayerabend ş. progresele sunt continue. Editura ALL. El crede că este inutil să trăiască vremurile noi. ideile pricipale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1. Karl Popper.a. ci. Problemele filosofiei. 2. 2004.R. 154 Cf. de pildă. Thomas Nagel. într-un text redactat sub formă de referat. în B. prejudecata curentă că ştiinţa nu trebuie să se rupă de cunoaşterea comună. 3. evenimentele sunt percepute ca desfăşurându-se după schemele unei povestiri. Filosoful nu merge mai departe. credinţa în trecerea lentă de la certitudinile simţului comun la/către nivelurile ierarhizate ale cunoaşterii ştiinţifice. Mitul continuităţii 154 cumulative a cunoaşterii ştiinţifice este definitiv spulberat de falsificaţionismul lui K.Kuhn. Bertrand Russell. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt. I Lakatos. Cum putem cunoaşte ceva?. rupturile. 39-51. 3. Cea mai energică este însă prejudecata unei continuităţi istorice nefisurate. 209 .106 crescătoare a cunoaşterii este posibilă numai prin estomparea discontinuităţilor evidente. 2004. Nagel. Bucureşti. pp. Trei concepţii despre cunoaşterea umană. P. făcând «să se spargă» în mod necesar epistemologia tradiţională” . fără a sesiza că limbajul ştiinţific este într-o stare de revoluţie semantică permanentă. G. în care progresele ştiinţifice tocmai explodează din toate părţile. Bucureşti. PUF. în Th. prin credinţa în evoluţia cumulativă a cercetării depuse de o masă de anonimi până la punctul în care omul de geniu impune adevărul final. iluzia continuităţii de limbaj. Russell. Cunoaşterea prin experienţă nemijlocită şi cunoaşterea prin descriere. p. Editura ALL. Bachelard. chiar dacă pentru aceasta este nevoită să critice şi să corijeze anumite deprinderi intelectuale. pp. În consecinţă “iată axioma epistemologică consacrată de adepţii continuităţii: deoarece debuturile sunt lente. Oare ce înseamnă toate astea?. are obligaţia de a o legitima şi întări. 1953. dimpotrivă. discontinuităţile sunt atenuate.

Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă maximum patru pagini şi să respecte următoarele cerinţe: . 2004. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice. Ce sunt obstacolele epistemologice? 6.să identifice problemele tratate de textul studiat. Bucureşti. Editura Trei. pp.să prezinte. Abstractizarea constructivă şi cunoaşterea teoretică. Bibliografie 1. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice. pp. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse . în încheiere. Russell. V. (coord. Conjecturi şi infirmări. Nagel. Editura ALL.R. B.107 Popper. Bucureşti. 4. Bucureşti. Popper. Oare ce înseamnă toate astea?. . Tematizări contemporane. Th. pp. Editura Trei..să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat . Filosofie. 2001. 2001. 2004. Editura ASE. K.să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . Problemele filosofiei. Lucrare de verificare Subiecte posibile: Există o cunoaştere nemijlocită? Ce deosebiri există între percepţie şi cunoaşterea perceptivă? Abstractizarea analitică şi cunoaşterea empirică.. 3. Popper. 133-162. 2.. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate .să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . pp. pp. 3951. 4. 11-19. Epistemologii post-popperiene. Editura ALL. Bucureşti 2010. 5.). Macoviciuc. 133-162. Revoluţia ştiinţifică în interpretarea lui Thomas Kuhn. Bucureşti. teoretic decât figurat. Conjecturi şi infirmări. Falsificaţionismul lui Karl R.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze . 311-393.

necondiţionat.Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. Sacralizarea are sens larg. funcţionează şi evoluează numai în raport cu un orizont simbolic (valori. fiind practicată şi în legătură cu . Continutul unităţii de învăţare 2.2. imperativ "sfânt" pentru acţiune. Lucrare de verificare 6.1. Bibliografie 1.Obiective 2. originar. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5.1. norme. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Structura dogmatică a marilor religii 3. Religia interpretată ca filosofare Sacralizarea este atitudinea prin care se acordă credit psihologic necondiţionat unor realităţi considerate ca absolute. Conţinutul unităţii de învăţare 2. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de valoare morală problematica fundamentelor moralei diferitele tipuri de teorii morale diverse accepţiuni ale ideii de bine raportul dintre normele morale şi comportamentul moral 2. semnificaţii. inalterabil şi considerat ca scop suprem al actelor concrete. Faţă de reperele sacre nu se acceptă îndoiala şi contraargumentele. Religia interpretată ca filosofare 2.108 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV: PROBLEME DE FILOSOFIA RELIGIEI Cuprins: 1. Întotdeauna existenţa umană concretă. individuală şi colectivă. ele sunt obiecte de devoţiune necondiţionată. înţelesuri) care este absolut.

mitizarea actuală a unor personaje ş.a. mitizarea actuală a unor evenimente istorice. indivizi umani.m. lumea imediată. Nivelul sacru cuprinde totdeauna ceea ce este autentic. se face vizibilă prin anumite fenomene reale (procese naturale. Hierofania nu e niciodată totală. imperceptibile. Obiceiurile folclorice (cântece. Religiile introduc o dedublare a lumii. a omului. personalităţi.) sunt. însă iniţial au fost ritualuri cu semnificaţie magică. în măsura în care vor fi specializate conţinuturile şi formele spectaculare. Cea religioasă are un anume specific ce constă în conţinuturile şi valorizările aparte pe care le propune. valoros. rezultând în receptare o artă populară. procese. pe de altă parte. Prin anumite componente ale sale.). care are conţinuturi din surse foarte diferite şi cu semnificaţii eterogene. Sacrul este. precară sub raport valoric. dincolo de lumea reală. utilitară.m. motive ornamentale etc. personalităţi. semnificaţii care depăşesc realitatea nemijlocită. De obicei ritualurile imitative reproduc. nu orice sacralizare este de tip religios. se arată. în unele religii. ale lumii profane. astăzi. pentru că este caracterizată printr-o fuziune a valorilor. ocupaţii într-o succesiune logică şi semnificativă fără ca aceasta să aibă o finalitate practică. această semnificaţie s-a pierdut. Nivelul sacrului religios devine accesibil doar prin intermediul anumitor ritualuri şi tehnici spirituale.estetică. cu adevărat semnificativ. situaţii ş. modelul absolut a cărui exstenţă nu depinde de nimic. lumea divină populată cu personaje. în sensul că se întruchipează.d. magia este sincretică.d. Prin . De aceea.) care sunt semne ale divinităţii.109 conţinuturi laice (idealizarea unor evenimente istorice. iar în alte religii se situează în straturile de adâncime inaccesibile direct. orientative şi de supraveghere continuă în raport cu lumea reală. făpturi. receptate numai prin dimensiunea lor spectaculară . sub forma unui spectacol gratuit. dansuri. Religia se deosebeşte de magie şi mitologie. faţete şi "arătări" parţiale ale divinităţii. În ambele cazuri. Pe de altă parte. ceremoniale. Ea cuprinde mai multe indicii. divinitatea e caracterizată prin hierofanie. Sacrul religios desemnează lumea divină (divinităţi) care are funcţii creatoare.a. creatori. acte. în afara acesteia (este transcendentă). profană. ea va evolua spre artă. Magia este un utilaj spiritual specific societăţilor arhaice ( şi cu îndelungată supravieţuire istorică). creatori.

E vorba de procese ca: obţinerea unei concentrări acute cu rezultate benefice. Lumea divină este postulată prin intermediul credinţei. au eficienţă. Religiile operează o netă separare. Specializarea acestor conţinuturi demonologice (demonice) vor circumscrie religiozitatea ca tip de spiritualitate sensibil deosebită de magie. De aceea. spirite etc. până la dedublare. deşi există diferenţe (cea mitică fiind sacră). Între lumea mitului şi cea reală.d. Miturile nu sunt încă religii decât într-un sens foarte larg. Miturile au funcţionalitate valorică. repere. cel al sacrului şi cel al profanului. au funcţie integrativă şi orientativă.110 conţinuturile de cunoaştere efectivă a realităţii (pe calea experienţei selective). în măsura în care semnificaţiile lor sunt practicate efectiv. distincte de realitatea umană şi naturală. Ea constă în fixarea afectivă a anumitor . unele ritualuri de medicină populară). motivaţii. obiective. Credinţa este un fenomen psihologic indispensabil vieţii umane. fiind de aceea. atitudini şi valorizări concrete. logice. la baza originii istorice a experimentului ştiinţific (de pildă.a. Ele propun explicaţii şi interpretări cu privire la anumite domenii şi ipostaze ale existenţei în directă legătură cu realitatea psiho-culturală a colectivităţilor umane aflate în faze concrete de evoluţie istorică. Lumea mitică propune explicaţii şi modele exemplare anumitor trebuinţe concrete de ordin colectiv. Numai anumite elemente din ritualul magic vor evolua spre religie. Prin ele se concretizează opţiuni. asigură coeziunea de grup. respectiv acelea prin care sunt invocate şi implorate anumite forţe. funcţia autoreglatoare pe care psihicul o are în raport cu sine şi cu structurile biologice ş. care pot fi considerate ca prime ipostaze istorice-culturale ale experimentului psihologic. sunt raporturi de comunicare şi resemnificare în ambele sensuri. a celor două niveluri de existenţă. semnificaţiile mitice sunt direct legate de experienţa grupurilor sociale şi exprimă în forme idealizare. anumite ritualuri antrenează raporturi cauzale. sensuri şi justificări valorice pentru viaţa individuală şi colectivă. Orice ritual magic este eficient în măsura în care antrenează procese şi tehnici psihologice complexe. vieţii şi actelor umane. declanşarea autosugestiei şi implicarea fenomenelor de sugestie şi sugesttibilitate.m. Lumea mitului exprimă nevoia umană de orientare şi fundamentare valorică a lumii.

în funcţie de gradul de elaborare. Credinţa religioasă. raportul cu divinitatea. teze. de cele mai multe ori. 2. ci doar completată cu planul sensibilităţii.cunoaşterea realităţii dincolo de aparenţele sale. "Crede şi nu cerceta" trebuie interpretat în sensul că este necesar să accepţi şi să crezi în existenţa divinităţii. fără a anula problemele concrete ale vieţii (interese. poate avea diferite grade de intensitate. valori. La celălalt pol. respectiv de siguranţă în raport cu viaţa şi lumea. simboluri.111 cunoştinţe. Aceste credinţe sunt însă deschise la experienţă. divinitatea e invocată mai ales în situaţii problematice şi în raport cu anumite interogaţii care pentru fiinţa umană sunt şi par indisolubile (problema infinitului. La un pol este credinţa ce utilizează semnificaţii şi experienţe laice. o credinţă în stare pură căreia. ci are mereu finalităţi practice şi implicaţii imediate pentru viaţa individului. direct sau indirect. Religia răspunde unor trebuinţe umane foarte complexe: 1. nevoi de ordin spiritual şi psihologic (nevoia de ideal. deci. judecăţi/prejudecăţi. chiar ştiinţa (şi filosofia) sunt practicate sub formă de credinţe. Mai mult. de conţinuturile spirituale pe care le postulează şi modurile efective de manifestare. acest tip de credibilitate nu e dezinteresat. fiind. întrucât actul raţional (al cunoaşterii şi explicaţiei) este insuficient şi neconcludent în raport cu absolutul. de aceea. decretul afectiv are. scurtimea vieţii. naivă şi robustă. în acest caz. întrucât sunt preluate anumite certitudini fără a fi testate. apare ca un soi de contract. i se ataşează stări de tip mistic şi exteriorizări ce suspendă dialogul.). semnificaţii valorice. De aceea. este nevoie. funcţionează în forma acordării de credit şi încredere fără verificare. tolerantă şi eficientă sub raport adaptativ în viaţa cotidiană. explicaţii. ca dincolo de argumentele raţionale să existe un ataşament afectiv faţă de lumea divină. la nivelul vieţii cotidiene. Credinţa de tip religios este cea prin care se postulează existenţa şi experienţa divinităţii şi a lumii divine. Prin aceasta se obţine sentimentul de securitate interioară. nevoi de ordin gnoseologic . Credinţa. justiţia morală etc. principii şi temeiuri ale existenţei umane şi universale. De obicei. scopuri). religiile oferă imagini globale şi unitate ale lumii. prin aceasta raţiunea nu este anihilată. se situează o credinţă intensă. . fixată numai pe conţinuturile ideatice şi valorice ale concepţiei religioase.

112 de compensare psihologică, de purificare interioară ş.a.m.d.). Marile religii propun proiecte de umanitate autentică. Lumea divină e înzestrată cu atribute şi calităţi omeneşti idealizate. Lumea divină este o formă spirituală prin care omul se cunoaşte pe sine însuşi şi îşi propune repere de autoperfecţionare, etaloane absolute ce au menirea de a propulsa experienţa profană a omului. Actul credinţei e cel prin care se instaurează un proces de automodelare psihospirituală şi morală a omului. Lumea divină propune, deci, şi conţine modele de viaţă demnă, o interpretare a rosturilor specifice condiţiei umane în raport cu universul. Sunt, aici, repere axiologice şi criterii valorice. Mai mult: este oferită o motivaţie temeinică actelor umane. De aceea, religia a avut şi are o forţă simbolică ce s-a dovedit eficientă istoric şi ferment de mare creaţie spirituală. Lumea divină este şi o instanţă morală, în sensul că propune anumite tipuri de conduită, exclude altele, împarte recompense şi pedepse, fiind un soi de frână morală. Religiile propun, în acelaşi timp, soluţii la o serie de dorinţe umane, iluzorii (nemurirea, de pildă). Scurtimea vieţii individuale, care este o sursă de reflecţie tragică, este anulată prin ideea unei vieţi de apoi. Religiile şi mitologiile sunt, de obicei, antitragice, pentru că anulează, convertesc, deturnează sau re-semnifică toate acele situaţii care generează trăirile tragice. Cel puţin intuitiv, fiinţa umană e tentată să caute sens (rost, tâlc, înţeles) în tot ceea ce i se întâmplă. Credinţa religioasă anulează hazardul din lume şi din viaţa individuală, fapt ce are efecte reconfortante şi crează sentimentul de securitate interioară. Fiinţele divine sunt principii ale ordinii şi binelui. Lor li se opun principiile destructurante ale dezordinii şi haosului. Lumea are o finalitate, un scop ultim de natură divină. Cursul vieţii individuale nu e simplă însumare de experienţe, ci are coerenţă interioară sugerată prin ideea de destin. Sub raport practic şi spiritual, lumea divină are funcţii compensatorii. Prin actul credinţei sunt invocate puteri absolute exact atunci când puterea umană este neputincioasă. Compensaţiile de ordin sufletesc sunt vizibile în experienţa religioasă a unor secte: deficitul afectiv al raporturilor interumane din lumea conteporană generează experienţe religioase care practică un soi de psihoterapie de microgrup social. Sub raport psihologic, credinţa religioasă are funcţii purificatorii şi

113 chiar curative (terapeutice), pentru că antrenează şi declanşează procese complexe de ordin psihic: sugestie, autosugestie, reechilibrarea stărilor sufleteşti, funcţiile autoreglatorii ale concentrării, efectele unei interpolări ce îndeamnă la cunoaştere de sine lucidă şi la eforturi de automodelare. Religiile satisfac şi trebuinţe umane de ordin estetic nu numai prin ritualurile pe care le practică, ci mai ales prin modul în care soluţionează trebuinţele de ordin sufletesc prin intermediul formulelor artistice. Filosofia specializată este, de obicei, caracterizată prin fondul său interogativ, mai ales prin modul în care problematizează, soluţiile fiind provizorii, relative şi valabile doar în anumite sisteme de referinţă. Filosofarea religioasă este caracterizată prin atenţia acordată soluţiilor, pe care le propune ca fiind definitive, stabile, absolute. În filosofarea de acest tip, trebuie făcută o distincţie între problemele pe care le abordează şi, pe de altă parte, soluţiile acestor probleme. Problematica generală şi umană este aceeaşi în filosofie şi religie. Diferă, însă, procedurile interpretative, instrumentele de investigare teoretică, mijloacele conceptuale şi argumentative, precum şi soluţiile propuse. Religiile, de obicei, postulează aceste soluţii şi le canonizează în sensul că circumscriu rigori, norme, valori, stiluri de viaţă ş.a.m.d. precise şi ca fiind singurele valabile. Ca filosofare, religia vizează: probleme de ordin cosmogonic/cosmologic cu privire la origine, structura, evoluţia şi finalitatea universului; probleme de ordin ontologic, prin antropologic. care explică natura existenţei şi a omului; factori fundamentali prin care lumea apare ca unitară; probleme de ordin În acest sens, concepţiile religioase sunt modele ale cunoaşterii de sine a omului. Toate aceste tipuri de probleme filosofice sunt soluţionate astfel încât au o dimensiune teleologică (în sensul că se acreditează ideea unei finalităţi în dezvoltarea universală, a unor scopuri ultime, la scara umană şi a întregii existente). Prin implicaţii şi consecinţe valorice, o concepţie religioasă are funcţii modelatoare, proiective şi propulsive. Religia este, ca manifestare spirituală, un mijloc de autoconstituire, autoconstruire şi perfecţionare a omului (ca individ, colectivitate şi specie) în raport cu repere generale ale existenţei exterioare.

114 Religia relevează (revelează) nivelul autentic al existenţei prin situarea credinţei ca sursă de certitudine absolută tocmai acolo unde raţiunea omenească se îmbibă cu îndoieli şi suportă marile ei provocări şi umiliri: polarizarea tensionată existenţial finitudine umană - infinit (sau "nefinire", cum spune Eminescu). Această problematizare de limită a inteligibilităţii este însuşită, deseori, în maniere specifice chiar de către oamenii de ştiinţă. De fapt, cunoaşterea ştiinţifică produce nu numai certitudini, ci inevitabile îndoieli, întrucât totdeauna rămâne ceva ireductibil, misterios în lume şi om care opune rezistenţă oricărui efort de conceptualizare; credinţa este, în aceste condiţii, legitimă. De pildă, Einstein - refuzând religia fricii, religiile morale şi în general, caracterul antropomorfic al dogmelor religioase - apreciază că "religiozitatea cosmică constituie impulsul cel mai puternic şi mai nobil al cercetării ştiinţifice": "cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi, ce sunt accesibile raţiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive, această cunoaştere şi acest simţământ constituie adevărata religiozitate!"
155

2.2. Structura dogmatică a marilor religii Orice cultură este un sistem de judecăţi şi prejudecăţi, o boltă simbolică formată din modele exemplare, valori, criterii ce exprimă aspiraţii validate social. Acestea sunt transformate în idealuri; prin credinţă şi convingeri de viaţă li se acordă credit nelimitat, sunt numite "sfinte". Sacrul cultural nu poate fi redus la sacrul de religios; aşadar religiile sunt particularizări specifice ale sacrului cultural. Din punct de vedere psihologic, sacrul religios crează credinciosului sentimentul şi/sau certitudinea că este o fiinţă dependentă, derivată, creată. Fiinţele sacre au calităţi şi energii nemărginite, copleşitoare pentru intelectul omenesc; de aceea, produc trăiri complexe, chiar contradictorii: supunere, teamă, admiraţie, iubire, spaimă, posternare. În acelaşi timp, contactul pe calea credinţei sau pe cale rituală cu divinitatea energizează fiinţa reală în toate privinţele, îi amplifică calităţile, puterile, aptitudinile. Sacrul religios este postulat prin intermediul unei credinţe care
155

Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Humanitas, 1992, p.244; 240.

budismul) acceptă metempsihoza. În privinţa acestei dogme apar diferenţe de interpretare. Religiile salvării (mozaismul. de asemenea. Alte religii (brahmanismul. absolută. Creştinismul este credinţa în Isus Hristos . venit pe Pământ pentru a răscumpăra omenirea din capcanele păcatului originar. neafectată de temporalitate. calea credinţei urmăreşte eliberarea de suferinţă şi desăvârşirea spirituală. Fiul . fiecare revenire în lumea concretă fiind însoţită de suferinţă. supusă eroziunii temporale. şi a-i arăta omului calea mântuirii. creştinismul. originare. respectiv strămutarea sufletului dintr-un corp în altul. comună tuturor formelor de creştinism: Tatăl. s-a întrupat de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. imperfectă.şi Sfântul Duh . autonome. La polul opus.adică înţelesul ultim al existenţei umane şi universale . plurală şi provizorie.aparenţa trupului omenesc -. Dacă credinţa laică este deschisă la şi întemeiată pe experienţă. Prin sacrul religios se desemnează nivelul existenţei autentice. deci relativă. cea religioasă are o altă intensitate şi o miză diferită: este o formă de cunoaştere a celor nevăzute. rămân distincte. derivată. . Dogma Sfintei Treimi este. În toate variantele. unitară.principiul energetic al vieţii. profanul cuprinde realitatea nemijlocită a omenescului: existenţa profană este condiţionată. incoruptibile. Creştinismul devine religie autonomă odată cu definitivarea dogmelor de bază şi producerea rupturii dogmatice definitive faţă de practicile credinţei mozaice. islamismul) consideră omul ca fiind o făptură păcătoasă.fiu şi mesager al lui Dumnezeu. ele constituie o unitate.115 constă într-o fixare afectivă definitivă.ci în-omenirea (enanthropesis . iar miza credinţei constă tocmai în redobândirea acestei stări originare prin mântuirea de păcate. cea divină primează. capacitatea sufletului nemuritor de a-şi schimba purtătorul material.sălăşluirea lui Dumnezeu în trup). care îşi află temeiul în ea însăşi. Întruparea nu presupune numai aspectul fizic . perfectă. disputele privesc însă mai ales dogma Filioque. Isus are o dublă natură (fire): divină şi umană. postulează dincolo de orice îndoială şi întemeiază existenţa divinităţii. Cele două naturi nu sunt echivalente. dar nu se amestecă. căzută din starea paradisiacă.

gestul este repetat de biserica răsăriteană. potrivit căreia Dumnezeu nu poate fi cunoscut: Dumnezeu nu este nici. se discută dogma Filioque pe care o acceptă biserica apuseană. Anul 787. absolutizând doar natura Sa divină. aceştia negau natura umană a lui Isus.. se decide divinizarea Sfintei Fecioare. În replică. care se află deopotrivă în om şi în jurul său. Tot acum este formulat Crezul. nu este acceptată ierarhizarea valorică înăuntrul Sfintei Treimi. 451. nu-şi putea naşte Creatorul -. dar o respinge biserica răsăriteană. afirmând că El ar fi doar prima creatură şi instrument al Puterii divine.are fundamente ecleziastice şi dogmatice.. mofiziţilor. fiind creatură. La Constantinopole (879-880).nici. Conciliul se încheie fără a se ajunge la o concluzie. s-a luat atitudine împotriva arianismului. se reafirmă dogma dublei naturi.care mai persistă încă între catolici şi ortodocşi .116 Dogmele creştine sunt stabilite în cele opt Concilii (Sinoade) ecumenice. dintre care numai primele şapte sunt recunoscute de biserica Ortodoxă.care considerau că Fecioara Maria. Monoteismul este susţinut de o teologie mistică. la Niceea. fără o întâlnire prealabilă. Adepţii lui Arie negau natura divină a lui Isus. Sugerăm câteva dintre acestea. În ortodoxie. Al şaselea sinod ecumenic (680-681 Constantinopole): critică orientarea monothelistă care considera imposibilă acţiunea unei duble voinţe (umană şi divină) în persoana lui Isus privilegiind partea divină a acestei voinţe. În 381 (Constantinopole) se definitivează dogma Sfintei Treimi prin introducerea Sfântului Duh. Ruptura . În 1054. nu este obiect al intelectului.. 553. Constantinopole: se reia critica nestorianismului. respingându-se poziţia lui Origine care propune ierarhizarea Sfintei Treimi. Lumea este considerată ca fiind plină de Duh.nici.. Niceea: este criticată mişcarea iconoclastă şi se opune interpretarea simbolică a icoanelor (în opoziţie cu fetişurile şi imaginile păgâne).. Schizma durează până în anul 1965 când excomunicarea este anulată de al doilea conciliu ecumenic catolic (Vatican II). se afirmă dogma dublei naturi a lui Isus.. ci un Dumnezeu viu pe care . Anul 431 (Efes): împotriva nestorienilor . Se afirmă astfel un monoteism foarte riguros (un Dumnezeu în trei ipostasuri). Calcedonia: se ia atitudine împotriva monofiziţilor. cele două biserici se excomunică reciproc. În anul 325. arianismului.... cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi dezvăluie în egală măsură un Dumnezeu unic.

de aici decurge cultul pentru misterul vieţii şi taina existenţei. fără a fi negată natura divină a lui Isus. acomodându-se la nivelul omului. Lumea şi omul ortodoxiei au o sacralitate intrinsecă ce decurge din calitatea lor de creaţii ale lui Dumnezeu. În catolicism se postulează posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu. În ortodoxie. Sfântul Duh purcede de la Tatăl.117 îl revelează credinţa (rădăcinile teologiei negative se află la Filon din Alexandria şi Dionisie Areopagitul). în afară de păcat. activându-şi acele aptitudini. din această dublă cauzalitate rezultă intensa sacralizare a lui Isus. iar imediata apropiere este rarefiată de Duh. inclusiv Tainele rituale. devenind astfel un Dumnezeu viu ce se lasă trăit în şi prin chiar viaţa oamenilor.a. relevându-şi natura divină numai cu ocazia minunilor. adevărata fire a omului. ceea ce implică o maximă distanţă între om şi Dumnezeu. Fiul Omului Îşi asumă toate calităţile şi limitele omeneşti (prin kenoză). omul este după chipul lui Dumnezeu. Isus exprimă simbolic (parabolic) starea paradisiacă.ca operă divină. eventual şi prin Fiul. indicând calea ce face posibilă viaţa fără păcat. urcarea la cer ş. Pentru a susţine monoteismul.. Cum natura este sfântă . de aceea Isus se teme de moarte. Credinţa este calea împlinirii dumnezeiescului din om. deci. În ortodoxie. calităţi. roadele întrupării Logosului divin trec asupra oamenilor numai dacă trupul a fost unit cu dumnezeirea divină. fiecare . firea (natura) dumnezeiască s-a comprimat. Dumnezeu nu mântuieşte omul de la distanţă. În acelaşi timp. care este mai ales judecătorul. teologia speculativă praticată de catolicism este una din sursele filosofiei europene moderne. Dumnezeu este nenăscut. prin miracolul întrupării. fapt pentru care Isus este simbol. În catolicism este acceptată o ierarhie valorică descrecătoare înăuntrul Sfintei Treimi. şi. adică este receptat mai ales prin valorile afectivităţii şi ale iubirii nemijlocite. Pe calea credinţei. În catolicism. ci identificându-se cu acesta în ceea ce are autentic. însuşiri prin care este după chipul lui Dumnezeu. Fiul este născut din Tatăl. se apelează la instrumentele dialecticii şi logicii. acesta este privit ca fiind Mielul. are ceva sacru în el însuşi. dar şi de la Fiul. voinţa profană a omului decide ca el să fie părtaş la propria sa îndumnezeire. iar Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl.

sfinţenia este împlinirea omenescului. Ideea de predestinare nu joacă nici un rol în ortodoxie. În catolicism. morala ortodoxă este implicită. mai degrabă slabă. omul trebuie doar să se purifice pentru a fi un receptacol al lucrării Duhului Sfânt. deoarece Dumnezeu este pretutindeni prezent.care este iremediabil profan. tradiţie refuzată în catolicism alături de componentele mitico-magice ale ritualului prezente în bisericile ortodoxe graţie ideii de mister. a marilor creatori de texte religioase. Legătura dintre Dumnezeu şi credincios este esnţial afectivă. Papa este considerat suplinitorul direct al lui Isus pe Pământ. Astfel. ceea ce evită acumularea de tensiuni interne şi refulări individuale. prezentă în simboluri şi parabole. se recunoaşte tradiţia Sfinţilor Părinţi. lumea este o colecţie de obiecte demitizate de ştiinţă.118 individ trebuie să-şi asume şi să-şi urce Golgota interioară prin care chiar suferinţele capătă sens. suplinitor al Fiului Omului. nu există un cod moral riguros. fără a intra în concurenţă cu puterea laică cu care colaborează. În credinţă. taină. domină distanţa care polarizează pe Dumnezeu faţă de om. Pentru credinciosul ortodox. În catolicism. contează altarul interior. Din aceasta decurge mitul occidental al supraomului şi regula ce impune celibatul preoţilor. desăvârşirea lui în limitele sale. Preotul ortodox este numai un intermediar între Dumnezeu şi enoriaşi. prin biserică. cel puţin în momentul confesiunii. mântuirea este oricând la îndemâna individului. organizarea bisericii este supranaţională. organizată naţional. credinţa este individuală. Calea credinţei este un mijloc prin care insul depăşeşte omenescul . În catolicism. În aceeaşi măsură. prin urmare. infailibil în probleme de credinţă. lumea şi omul sunt exclusiv profane. codul moral este foarte riguros în catolicism. fiind. Fiecare credincios va face ceea ce personal crede că se cuvine. Prin urmare. cel catolic este. format din imperative categorice. credinţa individuală este gestionată instituţional. ce permite libertatea individului în alegerea drumului său către mântuire. Catolicul consideră că . biserica este o instituţie socială. În ortodoxie. Bisericile ortodoxe sunt autocefale (din cauza fragmentării politice a spaţiului geopolitic al ortodoxiei). În ortodoxie.

refuză tradiţia. rezultă. propune revenirea la Biblie pentru a-i descoperi sensurile iniţiale şi învăţături protestantismul pentru un viaţă. În centru. Relaţia credinciosului cu Dumnezeu este fundamentată mai ales pe teamă şi supunere necondiţionată.119 însuşi liberul arbitru personal este predestinat. mântuieşte pe cel care îl alege. Prin urmare. Protestantismul. a treia variantă a creştinismului este împărţit în trei biserici: lutherană. Max Weber consideră că prin aceste consecinţe protestantismul formează spiritul capitalist modern. într-un alt plan. Din aceasta decurge maxima incertitudine a credinciosului în privinţa propriei mântuiri. iar omul nu are dreptul de a judeca alegerea aceasta şi nici nu poate impune nimic prin ceea ce face. de aici. în schimb. Din punct de vedere dogmatic. Ignoranţa şi lenea sunt păcate de neiertat. rezultând impulsul puternic către cunoaşterea raţională şi experimentală a lumii. ci este destinată organizării riguroase logic şi eficiente a acţiunilor în vederea obţinerii unui maxim de profit. Protestantismul apare iniţial ca reacţie anticatolică. Dumnezeu are acordă autonomie totală de voinţă. componentele mitico-magice şi fastul ritual. considerat singura putere voluntară şi creatoare din Univers conform unui monoteism exclusivist. cel care a primit revelaţia Coranului. Islamismul este centrat pe credinţa în Allah. Credinţa este însoţită de angoasă. ci implică datoria morală de a le re-investi (capitaliza) spre a fi multiplicate. modelarea unei individualităţi egocentrice. dar în plan practic consecinţa acestei înţelegeri a mântuirii duce la obligaţia omului de a cunoaşte creaţia. efectuarea celor cinci rugăciuni zilnice cu faţa . calvină şi anglicană. aducând astfel un imn de slavă lui Dumnezeu. rol absolut predestinării. practica indulgenţelor. ceea ce favorizează dirijismul instituţional strict şi. Aptitudinile şi calităţile personale sunt daruri dumnezeieşti ce trebuiesc folosite. cunoaşterea ştiinţifică n-ar satisface doar curiozitatea intelectuală. trebuinţe sau capricii individuale. Obligaţiile credinciosului: participarea în războiul sfânt pentru răspândirea credinţei (care a permis unitatea culturală a lumii turco-arabe şi înlăturarea credinţelor mitice locale). care refuză existenţa vegetativă. se află figura proorocului Mohamed (570-632). voluntare. Rezultatele muncii nu sunt destinate să satisfacă plăceri.

Prin urmare. cel puţin un pelerinaj la Mecca. este divinitatea începutului creaţiei.Samsara . printr-un joc magic cu iluzia pentru propria sa satisfacţie. fiind Maya. Statul şi instituţiile. vremelnicie. o substanţă spirituală acorporală. instabile care nu-şi au temeiul în ele însele.Maya. căzută din starea paradisiacă. Brahman este autoexistentul.principiul ordinii. ci pe aceea a eliberării de suferinţă prin şi pentru obţinerea desăvârşirii personale. Religiile de tipul brahmanismului şi budismului sunt centrate nu pe ideea eliberării de păcat. constituind împreună cu Vişnu . este lumina luminilor. Brahma este însuşi principiul creator.şi cu .120 către Mecca. fenomenice. Brahmanismul structurează înţelegerea universului şi a omului pe baza paralelei dintre două cupluri categoriale: Brahman . spiritul universal. cea a lui Allah. Brahma. Trebuie precizat că "iluzie" înseamnă aici nimicnicie. ajutarea săracilor şi bolnavilor. păstrătorul . De maximă importanţă pentru musulman este apartenenţa sa la comunitatea căreia i se devotează. transplantate în mediul islamic. cauză şi scop a tot ceea ce există. plurale. provenind din Brahman. omul este liber să întreprindă orice cu condiţia păstrării aparenţelor sociale. suflet şi voinţă a universului. miza credinţei fiind redobândirea adevăratei firi. lumea. imperfecte. sieşi. inconsistente. islamism. îşi schimbă sensibil funcţiile socio-culturale. Lumea şi viaţa sunt Maya .adică iluzie. Această divinitate impersonală a creat lumea în mod gratuit. Maya desemnează nivelul realităţilor concrete. În religiile salvării (creştinism. În islamism. Nirvana . Sacrificiul personal pentru Islam conduce automat la mântuire. sărbătorirea Ramadanului. Islamismul structurează viaţa familială şi acţiunea politică. omul este considerat ca nimicnicie în raport cu singura putere voluntară. omul este considerat ca fiinţă păcătoasă. suficientă. Brahman este existenţa nemanifestată. mozaism). de providenţă europeană. o energie centripetă. este formată exclusiv din realităţi aparente. originară. Micile lipsuri personale nu-l pot coborî mai mult pe om în faţa lui Allah. acalitativă. abstractă. absolutul cosmic din care fiecare fiinţă posedă o părticică numită Atman (sufletul individual). Brahman este o divinitate impersonală. cele trei zile de Bairam. temeiul existenţei reale şi posibile. părelnicie. ci numai în faţa comunităţii omeneşti în care individul se integrează.

). Samsara descrie ciclul reînvierilor ce alcătuiesc peregrinarea sufletului prin lumea concretă sub forma încarnărilor succesive. Nirvana este sfârşitul Samsarei. deoarece este vorba de o reînviere întru suferinţă. se referă întotdeauna la sfera posibilului înlăuntrul căreia se desfăşoară viaţa omului. Brahmanismul . Realităţile lumii. dharma şi mokşa. În sens mitic. al dezordinii. Prin definiţie. iar eliberarea din acest ciclu alienant pentru materia spirituală este chiar ultima reîncarnare care conduce obligatoriu la desăvârşire.a. Nirvana poate fi interpretată ca o stare originară. pe căi mistice sau prin magie. Spre deosebire de conceptul european de "destin".m. analogă stării omului înainte de păcat în creştinism. haosului triada brahmanică.prin ceea ce nu este.a.121 Şiva . karma este principiul cauzalităţii energetice a vieţii. reînvierea este regula generală a existenţei sufletelor desprinse din Sufletul Universal. indiferent pe ce treaptă a societăţii sau a sfinţeniei se va regăsi individul. istoriei şi existenţei sunt de asemenea codificate în . Mokşa este însăşi eliberarea de suferinţă spre care se înaintează prin cunoaştere. prin ascetism. Întotdeauna Samsara înseamnă suferinţă. Dharma . adică stingerea absolută. ceea ce trebuie îndeplinit. adică din Brahman. Însă. Vişnu.ca religie de castă . porneşte de la premisa că oamenii sunt egali în suferinţă. Budismul. de care se pot elibera prin propriul efort. principiul distrugător. beatitudine veşnică ş. în număr limitat sau nelimitat. Şiva sunt principii explicative pentru totalitatea lumii aparente.legea este datoria. în afara existenţei nemijlocite. Prin Samsara. ca un sistem de alternative eligibile. Tot din Brahman decurg şi karma.prin ceea ce este. în dinamica perpetuă. morţile sunt aparente şi există marea spaimă faţă de reîncarnările viitoare. sufletul devine prizonierul Mayei. karma exclude fatalitatea.apreciază că omul este suficient de slab şi de aceea trebuie ajutat de sacerodoţi pentru a se elibera de suferinţă. Acest ciclu este mecanismul pierderii sufletului în şi acoperirea sa de către aparenţele lumii şi vieţii.energia centrifugă. Brahma. tehnici psiho-somatice ş. în sens metafizic. în schimb.d. neverbalizată. nu poate fi acceptată deci definirea ei în termeni pozitivi . paradisiacă. poate fi descrisă doar ca opusul absolut al stării de Samsarei (deci: repaos absolut. ci în termeni negativi . având şanse egale de reuşită. Nirvana se referă la o stare spirituală.

s-a dezvoltat în sudul . Calea credinţei este cea prin care se realizează desolidarizarea sistematică.122 termenii suferinţei. distrugerea dorinţei). Dumnezeu este imanent lumii. Cele cinci virtuţi care stau la baza acestei căi spre mântuire (credinţa. fără Dumnezeu. concentrarea. "înţeleptul". Astfel se atinge starea de absenţă a suferinţei în Nirvana. ca şi în Brahmanism. concentrarea şi înţelepciunea) aparţin vieţii sfinte. Budismul Hinayana. "iluminatul". posesorul revelaţiei adevărurilor fundamentale. Suferinţa provine din dorinţe şi plăceri. Calea credinţei anulează setea de viaţă. Budda nu este o zeitate. Această suprimare voluntară a suferinţei nu se confundă nici cu fericirea. calea spre desăvârşirea individuală. cel al căii înguste (vehicol mic). posibilitatea eliberării de suferinţă. deci în ignoranţă. viaţa dreaptă. adică stingerea absolută. anularea stimulilor interni şi externi. eforturile. În Budism. cuvântul drept. ceea ce permite desăvârşirea spirituală. conceperea divinităţii fiind diferită de cea a gândirii europene din punctul de vedere al cărei cele două religii asiatice au fost catalogate deseori drept "atee". nici cu beatitudinea raiului creştin. Atunci când sufletul individual atinge desăvârşirea. Denumirile vizează pur şi simplu gradul de permisivitate prin care se obţine eliberarea de suferinţă. din ataşamentul omului faţă de lumea concretă. sfântul a trecut cele trei praguri (porţi) ale eliberării (vacuitatea adică experimentarea golului. sursa suferinţei se află în ataşamentul faţă de viaţa şi de realitatea concretă. simulacre culturale ale absolutului. dizolvându-se în Brahman (absolutul cosmic). este vorba de alte modele. progresivă de Maya prin sustragere de la aparenţele amăgitoare ale lumii. În fapt. este doar o stare spirituală absolută. acţiunea. curmarea efectivă a suferinţei urmând calea cu opt răspântii: credinţa dreaptă. bărbăţia ca tenacitate a voinţei. gândirea. Trecerea în Nirvana este trecerea de la existenţa manifestată la cea nemanifestată. Budismul s-a despărţit pe parcursul răspândirii şi dezvoltării sale în două curente majore: Hinayana şi Mahayana. dorinţă şi senzualitate. se dezindividualizează. absenţa semnelor prin vidarea conştiinţei de conţinuturi concrete. Învăţătura lui susţine următoarea înlănţuire logică ce face posibilă mântuirea individuală: există suferinţă. atenţia. ci "trezitul". aspiraţia.

inexprimabilul. în comunităţi mici. principiul ultim al existenţei. virtualităţile. înţelepciunea cosmică. În confucianism. nimicul. Fiecare om este un Budda posibil. Yin şi Yang sunt complementare . devin active numai atunci când intervine Dao în ipostaza fenomenică: Yin şi Yang se manifestă ca sufluri vitale. Dao este receptat în daoism preponderent ca principiu feminin. putem face inteligibil plinul. pune accent pe prozelitism. Prin dedublare. realitatea primă. Yin şi Yang sunt principii inerte prin ele însele. Dao este golul. omul este considerat slab. dar în acelaşi timp există în unitate. Dao. în spaţii geografice şi culturale diferite. fiind astfel identificat cu unitatea primordială. ca şi curentul Zen. nenumitul. matricea tuturor virtualităţilor. aflate în conflict permanent. stratul mumelor. Dao se .123 Indiei. acesta fiind învăţătorul. modelul exemplar ce exprimă un maximum de performanţă la care poate avea acces un om. Această tendinţă este puternic conservativă. deci are nevoie de preoţi pentru a se elibera de suferinţă. în şi prin care Dao devine activ în ordinea lumii concrete. Dao este însăşi taina: existenţa ca mister. Ca esenţă a universului. Dao este principiul spiritual al lumii. al Marelui vehicol sau "Calea largă". iar atingerea stării de iluminare depinde doar de efortul fiecăruia. Budismul Mahayana. Cu ajutorul cuplului YinYang.principiul activ şi cel pasiv ce se află la toate nivelurile existenţei. închise. cu structuri instituţionale. realitatea originară. (cereşti şi terestre). rezultă cele două principii: Yin (feminin) şi Yang (masculin). preponderenţa este acordată principiului masculin (tian=cerul). Ca şi în Brahmanism. dar cuprinde în veşnicie toate posibilităţile. Este refuzată mitizarea sau zeificarea lui Buddha. nedefinitul. bazate pe iniţiere. obârşia. ar putea fi parţial explicitată prin: calea. cu tendinţa de excludere reciprocă. incomprehensibilul. îşi propune să urmeze cât mai fidel calea descrisă de Budda însuşi. principiul unităţii universale. incomensurabilul. iar Dao ca energie mediană. neantul ce nu poate fi caracterizat spaţio-temporal. Cele două principii sunt contrarii. drumul. Printr-un proces asemănător apare şi Lamaismul. existenţa manifestată. termenul central al învăţăturii lui Tao-Tzî. Această ramură a budismului valorifică tendinţe mitico-magice existente în spaţiul cultural în care s-a dezvoltat o divinizare a figurii lui Budda. se vrea o religie de masă. nemuritorul.

Yin nu îşi este suficient sieşi. Golul nu este simplă absenţă. fie de Yang. tensională. lipsă.124 referă la starea de insuficienţă interioară pe care fiecare principiu o resimte în raport cu sine. Dao în stare fenomenică se referă la energiile mediane. Aceste energii nu sunt substanţe materiale. acid.foc. Dao ca energie mediană. se datorează unei insuficienţe: fie de Yin. . Activismul lui Dao este prezent prin cele cinci energii cosmice. existenţa manifestată. patru anotimpuri. est. La fel. este evident că numai oamenii care au o stare de nemulţumire faţă de ei înşişi crează. este o absenţă activă. bolile etc. Deci rostul omului este de a se integra în ordinea Cerului şi a Pământului. cinci organe vitale şi cinci gusturi principale. ci ceea ce se sugerează. Yin se combină cu Yang în opt triade. principiul lipsit de calităţi sensibile. verde. şi cele cinci puncte cardinale. Dezechilibrele. pe baza cărora se pot face previziuni. puncte cardinale le corespund cele cinci culori. golul care dă pregnanţă simbolurilor. Dao este însuşi nedesluşitul. Dao este principiul de unitate. şi îşi interiorizează yangul ca pe un gol. focul. Yang . în corespondenţele energii-anotimpuri-puncte alcătuiesc o unitate complementaritatea: cardinale-culori-organe-gusturi. La scară cosmică. metalul şi apa. tind către ceva. omul se află în centru. pământul. Absenţa activă este producătoare de realitate. Modelul este complet atunci când se combină câte două triade. Yin şi Yang în transformare caracterizează cosmosul. Codul Yin-Yang citeşte universul ca şi fiinţa umană. rezultând şaizeci şi patru de combinaţii explicate în "Cartea transformărilor". ci principii vitale. se starea de masculinizează şi Yin şi Yang naşte se insuficienţă femininul masculinul feminizează. Yangul faţă de Yin. productiv. Este chiar golul care produce tensiuni interioare. care închide toate virtualităţile. ca pe o absenţă. nediferenţiată. splină. ci este un gol activ. Lor le corespund cele patru anotimpuri. Celor cinci energii. istoria şi fiziologia omului deopotrivă. face ca fiecare dintre cele două principii să tindă către contrariul său. atitudinile exagerate. vidul. nediferenţiatul. primăvară.aer. sau puteri: lemnul. de legătură între Yin şi Yang. în poezie. De pildă. întrucât generează evoluţia. Cele cinci energii prin care Dao devine activ în ordinea lumii ocurente pot fi structurate astfel: Yin . nu ceea ce se spune are semnificaţie.

De aici nevoia. Ierarhia moralei acţionează astfel fără polarităţi. dulce. tehnica vlăstarului) urmăreşte în principal apărarea şi urmărirea manipularea mişcărilor adversarului. nobleţea. Tian. adică de a te supune cerului şi pământului. în care Dao e interpretat în termenii unei religii pragmatice ce are ca valori fundamentale: cinstea. cinstit-necinstit). ordinea cosmică prefigurează o corespondenţă asiatică a noţiunii de Logos grecesc. vară. mditaţie şi hrană. galben. Yin . Accentul pus pe convenţii. ci la distanţarea afectivă şi mentală până la a fi neutri faţă de propriile acte şi de consecinţele lor. inimă. Yin . norme. şi simplifică. reprimarea bucuriei şi a întristării deopotrivă. devotamentul. rinichi. toamnă. iar în confucianism ca principiu masculin. Aceasta presupune stăpânirea afectelor. Este conceput în Daoism ca principiu feminin. a tehnicilor psihosomatice. meritul. iarnă. în afară de "bine" şi "rău". Urmează contopirea spiritului individual cu Dao. o lucidă cunoaştere de sine astfel încât să devii autonom în raport cu tine însuţi şi cu mediul. sărat. de convenţiile colective. ficat. acru. exigenţa de a reproduce la scară microcosmică ordinea. amar. Această matrice reprezintă de fapt un instrument ajutător de interpretare a evoluţiei la scară cosmică şi individuală. cerul. mai ales. Idealul rămâne nonacţiunea.apă.metal. asumarea neostentativă şi demnă a calităţii de om ca experienţă interioară. Al treilea termen. Conform acestei idei de ordine. aplicată în tacticile de război (tactica apei. Nonacţiunea (teoria golului) este cea mai eficientă strategie de existenţă. alb.omenia. de fapt să se abţină de la acţiune. conform unui principiu unitar. Se aplică în medicina chineză. cel care urmează calea lui Dao trebuie. Contactul cu Dao are ca primă fază depăşirea egoismelor. Acestea ţin mai mult de etichetă (rit).pământ. roşu. În ambele cazuri. ar fi "Ren" . nord. . plămâni. a instinctului de autoconservare. negru. ceea ce nu conduce la pasivitate. se afirmă integrarea şi familiaritatea omului cu tot ceea ce îl înconjoară. ceea ce se poate realiza cu ajutorul ritualurilor şi. trădează adevărul. energia cosmică. Yang . tradiţie. obsedată de nemurire prin căutarea echilibrului dintre cele cinci principii. Adevăratul înţelept nu operează cu polarităţi valorice (bine-rău. centru (om).125 sud. este evident mai ales în Confucianism. rezultând o hiperenergizare a primului. vest.

incertitudini. Lucrare de verificare Vor fi formulate subiecte cu privire la structura dogmatică a unor mari religii şi asupra modului în care credinţa religioasă influenţează comportamentele umane. Se poate vorbi de o religie a ritualului şi de o religie experimentată individual. 3.sunt personaje ale unei credinţe de tip mistic. caracterizată prin tensiuni. religia se manifestă (şi poate fi analizată) la două niveluri: obişnuinţele. convenţiile. profundă. deci credinţa de tip mistic.126 corectitudinea. este vorba de o experienţă religioasă bazată pe exteriorizare. un lider profesionist. puteţi avea ca punct de pornire şi sistem de referinţă ideile lui Max Weber: Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Ca tipologie umană. aici contează charisma. nivelul angajării interioare. căutări. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Construiţi/elaboraţi un eseu de maximum patru pagini în care prezentaţi punctul dvs. personale. În general. sfântul. În general. 2007. credinţa fixată pe adoraţia obiectului religios. În primul caz. componenţa charismatică. 4. adică instanţele valorico-normative. În cazul al doilea. comportamentul ascetic. angajat într-o instituţie prin care se propagă structura dogmatică şi consecinţele morale ale unei religii în comunităţi structurate psiho-social şi atitudinal. profetul . de obicei. Aceste evaluări confucianiste au stat la temelia constituirii instituţiilor şi a birocraţiei imperiale (confucianiştii au acelaşi rol ca şi protestanţii în creştinism). în acest caz. este vorba de asumarea unei căi unice. bazat pe convingere şi devoţiune intens personalizată. accentul cade pe religia de ritual şi pe componente care pot eşua în rutină întrucât sunt strict obligatorii. de vedere cu privire la modul în care credinţa religioasă influenţează comportamentul economic. preotul. spontană. Bibliografie . rutina socială. bazată pe convingere. un fel de integrare conformistă. din comunităţile arhaice. acest tip de credinţă este îmbinat cu conţinuturi profane. 5. dovadă a respectului faţă de ritualuri. obţinută prin socializare. aceste formule de religiozitate apar în modele culturale ca: vrăjitorul. putem întâlni următoarele tipuri de credinţă: fixarea afectivă nereflectată. Nu întâmplător. Editura Humanitas.

Cluj-Napoca. Imm. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V: VALORI ŞI TEORII MORALE Cuprins: 1. 2. Th.127 1. 555-608. Editura ALL. Bioetica 2. I-XVIII (Introducere în teoria virtuţii). Sacrul. 203-238. Tipuri de concepţii morale 2. Etica lui Robert Misrahi . Editura Dacia. Succesul. Rudolf. pp. 52-65. Normele morale şi convingerea morală 2. Macoviciuc.3.1. Kant.4. fericirea şi sensului vieţii 2. Metafizica moravurilor.Obiective 2. 4. Filosofie.). Oradea.6. Bucureşti. Tematizări contemporane. Continutul unităţii de învăţare 2. Editura Antaios. Nagel. Otto. (coord..2. 2004. V. 3.. Binele moral 2.5. Oare ce înseamnă toate astea?. pp. capitolul Principiile metafizice ale teoriei virtuţilor. pp. Bucureşti 2010. 1992. Editura ASE.

Gandirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrare de verificare Bibliografie 3. Actele de valorizare presupun totdeauna raportarea realităţii înconjurătoare la anumite trebuinţe. Valorile morale exprimă aspiraţii validate social. etichete. 1. Lucrurile nu sunt nici bune. prin însuşirile lor concrete satisfac trebuinţele umane şi de aceea sunt preţuite. căutate şi dorite.7. sensuri pe care le atribuim anumitor persoane. nici urâte. exigenţele şi normele morale exprimă conţinuturi valorice propuse spre realizare. nevoi. 5. comportamente sau acţiuni. Simbolurile comportamentale. ca rezultate ale actelor de valorizare. obiecte. Deseori însă acestea nu . Valorile. Tipuri de concepţii morale Morala cuprinde valori.128 2. norme. nici frumoase. aspiraţii. Valorizarea constă în precizarea unor preferinţe. preferate. tipuri ideale şi modele exemplare prin care se urmăreşte reglementarea raporturilor interumane. 4.1. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de valoare morală problematica fundamentelor moralei diferitele tipuri de teorii morale diverse accepţiuni ale ideii de bine raportul dintre normele morale şi comportamentul moral 2. ci constituie o sferă ideală. comportamente etc. Continutul unităţii de învăţare 2. nici rele. 6. etaloane ale omenescului ce se impun ca exigenţe în faţa actelor imediate. comportamente demne de stimă.Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. care. Ea presupune întotdeauna polarizarea şi ierarhizarea realităţilor imediate a căror existenţă este pur şi simplu lipsită de atribute valorice intrinseci. nu au prezenţă nemijlocită. Concepţiile şi codurile morale prefigurează criterii şi modele valorice. numai prin raportare la sfera trebuinţei umane apar diferenţe de rang şi raporturi de opoziţie între diferitele ipostaze ale realităţii: sunt considerate valori pozitive acele acte. dorinţe umane. înţelesuri. adică ceea ce o societate consideră dezirabil: semnificaţii.

succes). pentru a produce avantaje posesorilor (avere. tendinţe. Se pot deosebi mai multe tipuri de forţă (cf. ci formulează imperative: "trebuie să". devenind imperialistă. În mod nemijlocit. Codurile valorico-normative sunt acele convenţii prin care o colectivitate îşi formulează şi îşi construieşte idealurile.129 se mulţumesc să recomande. deci operează în plan psihosocial.. energiile (indiferent de modul său concret de a şi le manifesta) pentru a obţine avantaje. dincolo de ereditatea biosomatică. egoism. puterea politică . popularitate. forţa poate fi concepută ca un capital (în sens larg). experienţă profesională). Ele introduc autoconstrângeri tuturor reacţiilor psihosociale.acele puncte strategice din care pot fi luate decizii menite să declanşeze procesele psihosociale pe termen mediu sau lung. succes. de pregătirea generală şi de specialitate. "este necesar ca să". tot în acest domeniu intră şi elitele de influenţă care justifică. Forţa. elite ale puterii publice. Prin aceasta disciplinează şi orientează. Morala urmăreşte . instincte de autoconservare.. interese mărunte. partide). puterea culturală (dată de aptitudinile intelectuale. puterea talentului şi/sau a frumuseţii. calificându-le ca vicii. de erudiţie. refuză orice restricţii. tiranică. capacitatea de autocontrol). puterea economică (dată de proprietatea individuală ce conferă insului în cauză avantajele existenţiale faţă de ceilalţi). investesc cu sens energiile instinctuale şi psihice. Raporturile de forţă intervin ori de câte ori comportamentele omeneşti se lasă stăpânite de înclinaţii. În toate ipostazele ei.căreia. fac credibile măsurile luate de posesorii autorităţii publice. de dominaţie. făcând posibilă convieţuirea interumană. adică tinde spre o afirmare cât mai energică şi dominatoare. Orice morală respinge din principiu cultul forţei şi egoismul. eficienţă. Mihail Ralea constată că orice putere se supune "efectului de pantă". care este investit nemijlocit în acte cotidiene. rang social. raporturile dintre oameni. prin ea însăşi. defecte personale. în raporturile cu ceilalţi. miza acestei puteri constă în special în ocuparea instituţiilor . forţa psihică (tăria de caracter. la nivel de individualităţi şi/sau grupuri au tendinţa de a se manifesta ca raporturi de forţă.Mihai Ralea): forţa fizică . i se poate ataşa tehnica. voinţa. Fiecare ins sau grup tinde să-şi afirme puterile.procură privilegii şi prestigiu posesorilor ei (indivizi.

într-un iar. din societăţile tradiţionale. în care raporturile dintre oameni sunt directe. În general. Aceste sisteme morale apreciază că . generozitate. arătând ce şi cum trebuie făcut pentru ca prin acţiunile noastre să fim demni de calitatea de om. Urmând analizele lui Mihail Ralea. compasiune. De aceea. sursa valorilor morale se află în căutarea plăcerii. în moralele simpatiei există riscul unor confuzii: compasiunea poate fi simulată. În categoria moralelor fundamentate pe simpatie se înscriu viziunile morale arhaice. jenă. întrajutorare. Morala cultivă componenta umană a vieţii. a satisfacţiei. instinctului de conservare. dar valoarea morală a acestor acte nu depinde de participarea sufletească. Prin integrarea socială se obţine o stare de securitate interioară alături de avantajele civilizatorii. Întemeierea valorii morale este făcută diferit de la o concepţie morală la alta. afecte. Dragostea faţă de umanitate este imboldul sufletesc pentru a participa efectiv la ceea ce este sacru în fiecare om. Accentul cade pe firescul întâmpinării omului de către om. stări de spirit) însoţesc actele morale. legitimate prin tradiţie. Moralele simpatiei identifică sursa vieţii morale în ataşamentul spontan al omului faţă de semenul său. pe atracţia reciprocă. modele. ruşine). putem sugera o tipologie generală. de obicei. sentimentele morale (emoţii. Moralele hedoniste consideră că impulsul. într-o asemenea viziune asupra moralei. întotdeauna. norme. moralele religioase transformă semenului imperativ.130 sistematic. Datorită acestor neajunsuri. corecţia expansiunii forţei. Moralele care presupun că viaţa de relaţie se bazează pe spontaneitate sufletească şi spirit comunitar riscă să transforme sentimentele morale în criterii de validare morală. Deschiderea omului către semeni se datorează. codurile morale se deosebesc între ele prin modul în care înţeleg autenticitatea umană şi propun anumite conţinuturi ca fundamente ale oricăror gesturi umane. răsturnarea raporturilor de forţe dintre oameni. milă. simpatia iubirea poate fi interesată. refuzându-i ipostază sentimentală: iubeşti şi respecţi în primul rând calitatea de om (omenescul) din tine însuţi şi în semenul tău. iar imperativele sunt implicite (multe acte nu sunt făcute din teamă. resemnificarea conduitelor prin apel la idealuri. este preferenţială simpla şi conjuncturală. iubirea omenescului din celălalt. impulsul spre a fi util celuilalt.

fericirea se autosuspendă. în mod sistematic. Practicarea virtuţilor este calea prin care omul îşi împlineşte adevărata sa natură: descoperă. fericirea nu poate fi considerată scop expres al vieţii şi al actelor noastre. epicureismul recomandă cumpătarea.este acea starea în care majoritatea trebuinţelor noastre sau măcar cele mai importante dintre ele sunt satisfăcute la maximum. omul nu trebuie să-şi inhibe nici o pornire. Excesul de virtute (obsesia permanentă de a fi virtuos) este un mare viciu. Atunci când avem certitudinea unor rezultate aşteptate şi a unor satisfacţii. chiar şi viciile practicate cu măsură putând fi considerate virtuţi. fericirea nu poate fi atinsă. de limitele fiinţei umane şi de sursele suferinţei. intenţia şi/sau consţiinţa provizoratului. incertitudini. nelinişti. de aceea. Viciul rezultă dintr-un exces sau o lipsă. din prea mult sau prea puţin. adică este justa măsură dintre exces şi insuficienţă. situaţia de fericire există numai atât timp cât este prezentă intuiţia. devărata modestie ar consta în a-ţi cunoaşte în mod lucid valoarea şi a ţi-o afirma fără . în prelungirea celor hedoniste. îşi asumă şi elaborează calitatea de om care este o sarcină individuală. inconsistente. facem abstracţie de toate sursele lăuntrice perturbatoare şi din afară. ci ca una din activităţile sufletului conformă cu virtutea. întrucât se face abstracţie. Mai mult: ca trăire. care este posibilă numai dacă suspendăm simţul critic. Fericirea. Totuşi. nedeterminată. înţelepciunea.131 tot ceea ce ţine de natura umană poate fi sursă de fericire. ca ideal. a evidenţei că sursele fericirii sunt mult mai puţine decât cele ale nefericirii şi ale suferinţei. Spiritul introduce restricţii pentru zestrea temperamentală şi biologică. Ea este o consecinţă psihologico-spirituală ce se ataşează neprogramat acţiunilor în şi prin care urmărim scopuri şi valori de o cu totul altă natură. plăcere şi bucurie. În acest sens. Riscul este de a reduce satisfacţia interioară la simple plăceri întâmplătoare. Înţeleasă în aceşti termeni. fericirea constă într-o satisfacţie interioară maximă. De exemplu. Ca stare reală. Deci. consideră că scopul vieţii constă în căutarea fericirii. Aristotel concepea fericirea nu ca stare. măsura. fericirea include totdeauna sentimentul unei fragilităţi. astfel încât atenţia noastră să fie fixată numai asupra acelor stimuli care produc satisfacţie. Moralele eudemoniste. Virtutea este o cale de mijloc. pe o durată cât mai îndelungată.

Moralele sunt viciate din principiu. în opinia lui Nietzsche comportă riscul de a devitaliza interiorul uman. ci o include. gustul mediu. îi cer renunţări şi fac abstracţie de inegalitatea funciară dintre indivizi.sunt vicii. . refuzul suferinţelor fireşti.opusul la fel de excesiv al orgoliului . mediocritatea ca etalon social. ca exces al iubirii de sine. Rezultatul constă în generalizarea unui tip uman mediocru. Această morală convine gloatei. s-a impus morala sclavilor. Ea are ca scop domesticirea instinctelor umane. devitalizare a fiinţei umane prin dispreţul surselor de putere prin care viaţa poate fi afirmată. adică egalitarismul uman. goana după confort şi plăcere. eşuând în mediocritate. din excesul de vitalitate. De aceea. Morala este întotdeauna constituită din convenţii colective dotate cu judecăţi justificative care motivează. adică solicită integrarea în şabloane. Cumpănirea excesivă poate produce omul fals înţelept. Din aceste motive. Nietzsche considera cultul virtuţii din filosofia antică greacă drept sursă de castrare a omului. mai ales în societatea modernă. Curajul este calea de mijloc dintre simpla temeritate şi frică sau laşitate. Nietzsche considera că sistemele morale sunt benefice doar în măsura în care impun fiecărui om o disciplină a voinţei.132 ostentaţie. deprinderi menite să aducă oamenii la acelaşi numitor. întemeiază anumite stiluri de viaţă. morala tinde spre uniformizarea fiinţei umane. Moralele virtuţii pleacă de la consideraţia că virtutea este identică cu înţelepciunea practică. Din acest motiv. curajul presupune o justă evaluare a consecinţelor ce rezultă din riscul asumat. dorinţe. La antici. turmei. lipsa de probleme spirituale. Se urmăreşte valorificarea tuturor surselor de energie umană. virtutea morală este urmărită printr-o luptă totală a raţiunii împotriva instinctelor şi a unor predispoziţii psihologice a căror extirpare era dorită. În acest sens. ca şi umilinţa . indistincţia. Orgoliul. însă comportă şi neajunsuri. obişnuinţe. Morala. Astfel virtuţile pot fi simulate. curajul nu exclude temerea în faţa pericolului. Cultura intenţionează să disciplineze şi să domesticească instincte şi puteri bio-psihice. Moralele vitaliste consideră că adevăratele valori umane rezultă firesc. calităţi şi defecte psihologice. întrucât elimină individualitatea strictă a omului. mitul egalizării şanselor şi decretarea egalităţii totale în drepturi. spontan. de pildă.

supraomul aparţine unei elite. Mai mult. structurate în jurul voinţei de afirmare. Adevărata morală tinde spre afirmarea vieţii. morala supraomului refuzând precauţia. În viziunea lui Nietzsche. dincolo de scopuri şi motivaţii. Schopenhauer aprecia că viaţa omului afirmă. luând chiar forma voinţei de putere . aflându-se dincolo de convenţiile colective confortabile despre bine şi rău. ele sunt simple simptome verbale ale unor impulsuri nonconştiente. spre progres interior şi creativitate. omul care urmează omului actual. la Nietzsche. impulsurile unei forţe obscure: voinţa de a fi. Morala de stăpân vizează depăşirea mediocrităţii curente prin idealul supraomului. Aceasta generează egoismul care este sursa tuturor . tragicul şi suferinţele nu trebuie extirpate. la nivelul valorilor şi normelor. Dincolo de ierarhiile convenţionale. adică ultraomul. omul este o fiinţă neîncheiată. este omul aflat dincolo de mediocritatea contemporanilor. instinctul de autoconservare. justificarile. întotdeauna individualizată. Putem spune că însuşirea de om este un risc permanent. este un aristocrat al spiritului. ci ceea ce îmbogăţeşte viaţa. un proiect umanist: este omul adevărat. se află adevărata experienţă a umanului. omul nobil. justificativ ale moralei curente.adevărata morală este cea de stăpân.în sens larg. care îşi asumă omenescul drept sarcină personală.consideră Nietzsche . indecisă. o afirmă ca valoare personală. având mize înalte şi capacitatea de a-şi asuma toate riscurile reale şi posibile. Dacă moralele obişnuite exprimă. supraomul îşi refuză sentimentalismele uzuale (precum mila. cu o voinţă puternică şi aspră. Moralele voluntariste consideră că temelia actelor noastre se află în energii inconştiente. În şi prin acestea energiile interioare tind spre afirmarea vieţii. De aceea. autojustificarea) care sunt semne de slăbiciune. indecizia. Nietzsche consideră că este valoros din punct de vedere moral nu ceea ce indică o etichetă socială. acceptând în schimb riscul total al risipei de energie şi viaţă prin care omul se produce pe sine însuşi. motivele şi scopurile noastre nu ar exprima fidel actele pe care le întreprindem.133 vlăguirea energiilor vitale. Supraomul este. deoarece formează cu adevărat interiorul uman şi sunt obstacole care obligă voinţa şi viaţa la probe cu adevărat semnificative. De fapt. aspiranţia măruntă. Însă . Elanul vital tinde spre afirmarea de sine.

rebelă la aprecierile morale de rutină. obligaţie. Nu contează individualitatea. deoarece pun în pericol coeziunea colectivă. un asemenea tip de morală afirmă Kant. Moralele absurdului definesc epocile de criză: dizolvarea codurilor sociale. deci atomară (atomizată). respectului din partea celorlalţi. tradiţionale. Prin natura lui biologică. sentimentul incomunicabilităţii dintre oameni. care se aseamănă şi sunt interşanjabili. Moralele imperativiste pun accent pe datorie. necesitatea integrării sociale. multe conduite acceptabile din punct de vedere moral au o justificare egoistă (teama de pedeapsă sau interesul propriu). fiecare membru al grupului este înzestrat cu şi practică întocmai valorile colective. nu pentru că simt o atracţie specială pentru valorile moralei. o primă instanţă morală este dată de structurile juridice. Aceste morale sunt individualiste. prin interdicţii şi sancţiuni. În epoca modernă. Absenţa codurilor colective nu justifică însă dezorganizarea şi absenţa responsabilităţii. Abaterile sunt sancţionate dur. Moralitatea este resimţită mai ales ca obligaţie interioară: din calitatea de om derivă anumite constrângeri astfel încât nu se poate face orice. Deci. constituite din indivizi aflaţi în solidaritate totală. spune Schopenhauer. fie pentru că urmăresc prestigiul. Cei mai mulţi oameni sunt morali. oricând sau oricum. omul este o fiinţă dincolo de aprecierile morale. anume practicarea dezinteresată a unor virtuţi. câştigarea preţuirii. ca o devoţiuni în numele semenului. De aceea. ci fie pentru că le este teamă de consecinţe şi represalii. Adevărata morală este calitativ altceva. este integrat spontan şi profund în modele şi simboluri. în sensul că respectă anumite norme şi valori. Datorită acţiunii egoismului. şi a-ţi ajuta semenul pe cât îţi stă în putinţă. convieţuirea şi supravieţuirea sunt imposibile. morala trebuie să corecteze egoismul biopsihic şi să aducă în prim plan instinctele altruiste (care ţin tot de instinctul de autoconservare). începutul oricărei morale se află în milă şi compătimire.134 conflictelor umane: acolo unde domină egoismul şi instinctul personal de autoconservare. Ca atare. În acest sens. teama este un instrument de formare morală. El este . disperările tragice. Acest tip de morală defineşte societăţile arhaice. Societatea pare a fi constituită din indivizi izolaţi. sentimentul şi conştiinţa absurdului. criza de identitate. Maxima oricărei morale constă în a nu face răul cu bună ştiinţă.

ci să explice cum este posibilă viaţa morală. Este. Putem spune că pivotul oricărei reflecţii teoretice asupra realităţilor morale îl constituie fondul interogativ şi destinaţia problematizatoare. În acest sens. geloasă de obicei faţă de posibilii concurenţi. emoţii) ca fiind nesemnificativă din punct de vedere moral. deci prin idealizarea acestuia. Principiile ipotetice sunt cele practicate în mod curent de oameni atunci când există preocupare doar pentru satisfacerea unor dorinţe şi interese personale. Kant punând accent pe imperativul categoric. aici. Morala urmăreşte dezvoltarea omenescului din noi înşine. care sunt condiţiile absolut necesare ale oricărei morale. ca pe un simplu accesoriu. adică o voinţă care îşi dă sieşi legi refuzând orice conţinut ocazional. ci este făcut din datorie. adică este un imbold interior în şi prin care omul este consecvent scopurilor supreme. Miza este obţinerea fericirii. problematizatoare. Actul moral nu este doar confirmare a datoriei. un motiv serios pentru care Nietzsche refuză duhul moralizator al concepţiilor morale în numele unei schimbări de paradigmă. "Ţelul eticii . sau printr-un apriorism speculativ a unei paradigme imperativiste. nu-l constituie punerea sub interdicţie şi închistarea omului într-o schemă. sentimente. personal sau exterior. fără a îndrăzni structurarea consecinţelor comportamentale în formula unei etici propriu-zise. Abia atunci când accentul este pus pe deschiderea unor orizonturi interogative. Deci. morala trebuie să pornească de la tratarea omenescului (a calităţii de om) ca valoare supremă. ci ridicarea lui la deplina . filosofia moralei începe să-şi ia în posesie reflexivă întreaga arie de competenţă.notează N. validând conformismul plat şi mediocritatea. iar existenţialismele contemporane s-au mulţumit cu asumarea implicită a temelor morale în cadrele ontologiei umanului. însă voinţa cu adevărat morală îşi formulează principii categorice (adică absolut necesare) şi acţionează în aşa fel încât omul să fie considerat şi tratat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc.Hartmann. Dacă primează construirea în prelungirea unui ethos comunitar. teoria sfârşeşte prin a impune doar tipare comportamentale. consideră participarea subiectivă (prin trăiri. obtuză la dialog şi complementaritate. constată că cea mai bună morală are ca temă voinţa bună.135 preocupat nu să propună norme de conduită.

iradiere spirituală întru întruchipările rostuirii. este nevoit să-şi asume un dezechilibru structural: faţă de sine prin dramatizarea experienţelor interioare. ci experimentată în posibilele ei aşezări. de pildă. Natura umană este.. adică ipoteză în acelaşi timp provizorie şi definitivă prin care insul inventează şi pune la încercare pe cont propriu marginile omenescului. prin implicare în viaţa proprie şi în relaţii cu semenii pândind şansa de a ocoli înserierea. un imperativ difuz. Fiecare e captivul propriilor dihănii. Omul este mereu în curs de instituire şi constituire. . texte alese şi comentate de Alexandru Boboc şi Ioan N. se pot justifica deopotrivă crime şi aspiraţii de îndumnezeire. privit mai îndeaproape. fără a-l preţiu cât merită. Morala şi etica sunt dispuse tocmai la punerea în ordine valorică a acestei complexităţi imprevizibile. Edit. mai mult o chestiune de orgoliu existenţial decât o împlinire.) Ea nu reprezintă formarea vieţii omului peste capul omului. ci mai degrabă atragerea omului spre formarea liberă a propriei vieţi. Invocându-se aceeaşi imagine despre ce ar trebui să fie omul. mai mult o posibilitate decât o certitudine.Garamond.. chiar confuz. Exprimarea majoratului intelectual al omului este adevărata informare pe care ea o produce în om (. Marginile omenescului sunt vagi. există o distanţă mult mai mare decât între aceştia şi alte antropoide superioare. refuzându-i însă tendinţele dominatoare. 1996. Calitatea de om este o sarcină individuală. în antologia Filosofie contemporană." 156 Premisa unui asemenea demers constă în acceptarea naturii deschise. în raport cu lumea acceptând misterul ca povară intelectuală. Etica: Introducere.Roşca. Între Eminescu şi unii contemporani. căci umanizarea nu poate fi redusă la hominizare. centru de indeteminare şi imprevizibil. Fiecare se percepe ca fiinţă despicată ireversibil şi irezolvabil în ceea ce este (pare sau crede a fi) şi amăgirea plinitătii omeneşti din cel plăsmuit de şi prin experienţe interioare ca menit 156 Nicolai Hartmann. care. anonimatul. p. Omul este o fiinţă conştientă de provizoratul condiţiei sale. De aceea. dar. 154. Generalitatea speciei mai bine zis genericitatea nu este doar exemplificată. nivelarea chipului spiritual. are doar configuraţie pivotală şi nu conţinuturi limpezi.136 maturitate şi capacitatea de răspundere. contradictorii rezistente la orice determinări sumare a fiinţei umane. dacă nu risipirea fără pricini şi temei. în tensiunile cu istoria care îl fascinează şi foloseşte.

angoasele.a.sunt încercate în spaţiul de toleranţă al tendinţelor naturale rezistente la încapsulare culturală.d. energizează şi obligă la disciplinarea manifestărilor. plăsmuiri culturale ce iniţiază omul în tainele stratului originar. adică. întrucât acestea sunt încercate şi dincoace şi dincolo de imperative valorico-normative convenţionale ce râvnesc la stabilirea unei ordini accidentale . satisfacţia. dar nu-i poate stabili definitiv marginile. productivitatea exiatenţială dinspre marginile de sus ale omului este în legătură directă cu profilul valorico-normativ al modelului cultural. . autonome. teama. ca stări psiho-spirituale însoţitoare speranţa. prosternarea. însă în atingerea nemijlocită cu umanul întrucât îl seduce. disperarea. absolute. şi sfruntarea insolentă prin care omul îşi atribuie calităţi cu regim sacral atrag pedepse. Întemeierea mitică şi religioasă a limitelor superioare ale omenescului consfinţeşte certitudini valorice şi.137 să înlăture marea absenţă. incoruptibil.m. obiective. iubirea. smerenia. Orice cultură îşi produce ordinea sacrului laic şi/sau religios prin ceea ce Blaga numeşte "iluzionări finaliste". admiraţia. morala este trebuincioasă. Eroziunea simbolurilor şi. Agonia umanului este mai întâi confruntare a individului cu sine însuşi. Marginile de jos ale omenescului asupra cărora se pronunţă psihanaliza şi etologia . care hotărăşte statutul ontologic al teritoriilor meta-umane aflate. dar nu şi suficientă: ea oferă algoritmul omenescului schiţând nucleul aspiraţiei legitime. În general. mai ales. a fundamentării condiţiei umane prin recurs la transcedent îngăduie o expansiune a incertitudinii axiologice: îndoiala fără orizont. Pentru hotărnicirea acestui spaţiu definibil prin experimetarea omenescului din om. abia apoi exerciţiul colectiv: fără acest primat funcţional. nepermisă lipsă activă. Marginea de sus a rânduielii umane este forţată prin devoţiunea făţă de sacru: orizonturi simbolice.istorice. cutremurarea ş. Separaţia calitativă a celor două lumi este fermă: blasfemia care erijează omul în măsură a sacrului. viaţa de relaţie se reduce la simplele reflexe pavloviene. suficent sieşi al existenţei. copleşirea. individul fiind numai ceea ce el însuşi face din sine. întrucât diferenţa specifică a speciei este nefixată definitiv şi proteică sub raport simbolic.

duioase. Spiritualizarea intensă suprimă surse primare de energie.138 Despicarea în biologie şi spiritualitate este sursa unor riscuri de primă instanţă. vlăguite. mai ales în ipostaza sa morală. chiar dacă nu le structurează.este potenţial prezent întreg spectrul suferinţei dinspre limite. dar mai ales ca însoţitor al ispitirii: încercări. Nu întâmplător cel mai expresiv simbol metafizic al căutării şi ascensiunii omului spre un firesc al condiţiei sale este Golgota. precarităţi. ademeniri.cel de sus. le vitalizează. Filosofia moralei poate doar să încerce. fiinţa umană şi societăţile merită a fi înţelese ca un compromis dinamic între logica inimii şi logica interesului. Raţionalizarea morală restrânge şi controlează pluridimensionalitatea proteică a naturii umane.a. prin instituirea unui contact viu al omului cu alternativele nemijlocite de înnobilare sufletească şi spiritualizare a vieţii iniţiază procese de structurare a registrelor omenescului. O prea mică elaborare a zestrei natural-biologice alimentează gresivitatea. eventual. pre. Între cele două hotare difuze ale omenescului . produce societăţi anemice. ci doar . ale autenticităţii. atomizarea. tentaţii. seducţii prin care omul îşi încearcă destinul. mitico-religioase ş. ca o justă echilibrare între rezervoarele psihice ce-şi trag seva din solul dispoziţiilor instinctuale şi imperativele autenticităţii formulate de spirit. iar cel de jos insinuat în urgenţa conversiunii tensiunii tendinţelor ne-. prin stimularea creativităţii şi a resurselor de autodeterminare individuală. sigur intuitiv. Dacă nu conştient. adormite într-un cod cultural elementar. le tonifică. De aceea. Osânda de a îndrăzni să fii este riscul constitutiv al fiinţei umane. pe de altă parte. peste realitatea morală care nu aboleşte. dispuse la tânguire. adică să propună vectori axiologici care prin atracţia spontană a subiectivităţii concrete. bucuriile fireşti (în spaţiul median) sau împlinirea plăcerilor (înspre graniţa cu ereditatea bio-psihică).şi. pe de o parte. eşuând în cultul etichetei comportamentale. Calitatea de om este mai totdeauna riscată sub semnul ispitei spre a obţine satisfacţii valorice (la marginea superioară). dezagregarea sau în funcţie de înclinaţia dominantă. insul este mereu în faţa unei ambiguităţi. iar. indecizii: până unde este omul şi de unde începe bestia? Sfera instinctuală se infiltrează în articulaţia valorilor morale pe care. marcat de paradigme filosofice. Suferinţa este experienţa interioară care lămureşte marginile omenescului. anti-culturale .

2. fiind posibilă oricând întâlnirea sau convergenţa insului cu insul şi cu sine insuşi. în bine sau în rău. utopie. prin conţinuturile cu care sunt investite cele două polarizări "moral" .du Cerf. privilegiat. este propusă şi impusă o realitate ideală valorică în care şi prin care se condensează finalitatea de specie. 1995. Binele moral Valorile (şi non-valorile) morale se referă la persoane şi acte. "moral" "imoral". Dincolo de modelele de autenticitate. p. Prin cupluri conceptuale (generozitate egoism. ca ceva neutru şi indiferent la valorizare. demnitate . la polul opus. Binele ocupă un loc aparte. la un alt nivel. rămâne totdeauna şi se afirmă o realitate umană complexă a cărei ambiguitate nu poate fi suprimată. Ed. Spaţiile de manifestare umană sunt acoperite prin distincţia dintre "moral" care se referă la tot ceea ce este susceptibil de calificare/valorizare dintr-un punct de vedere moral.) desemnăm ceea ce este (sau poate fi) valoros şi. negativ din punct de vedere moral."amoral". dincolo de utopii. motivaţii şi atitudini legate de acestea.îngâmfare. de această dată. ci doar ocultată sau dispreţuită. filosofia moralei schiţează articulaţiile valorice şi finalitatea simbolică a riscului de a fi om.umilinţă/slugărnicie etc. "imoralul" ca sferă a ceea ce se înfăţişează ca fiind contrar legilor şi valorilor morale pozitive. Le Principe responsabilité. se detaşează din când în când de ambivalenţa umană comună. . sinceritate făţărnicie/ipocrizie. 157 Hans Jonas. dorinţă. adică poate fi apreciat ca "bun" sau "rău". adică ceea ce nu cade sub incidenţa unei aprecieri morale.139 ocoleşte sau re-semnifică sursele de indeterminare. şi "amoral". Se poate spune că "ceea ce este aproape univoc. 193. De fapt. prin "moral" se poate desemna doar ceea ce este dezirabil. se situează dincolo de sfera moralităţii în afara acesteia. şi atunci deprindem experienţa sfinţilor şi a monştrilor umanităţii" . speranţe îndepărtate şi viziuni escatologice.2. în sistemul acestor categorii. morala şi. precum şi la sentimente. arbitrarul logic al inimii. conform unui ideal de conduită opunându-i-se. modestie . într-un sens mai restrâns. dar a gândi 157 şi/sau a crede că îi putem avea pe unii fără posibilitatea celorlalţi de a fi este o iluzie întreţinută de comoditate. intenţii. autoiluzionarea sau manipularea culturală.

Pot fi considerate bune (sau ca aparţinând binelui) acele fenomene. obiectele satisfacţiilor. starea de sănătate ş.în virtutea însuşirilor şi a efectelor benefice pe care le pot avea . materiale sau spirituale -. arată cum trebuie să fie experienţele morale concrete. pentru aceasta. la ale cărei conţinuturi participă sensurile particulare ale tuturor celorlalte noţiuni morale. condiţii. ca fiind conformă binelui. în vederea constituirii unor idealuri şi criterii evaluative apte să menţină şi să orienteze o coeziune şi ordine indispensabile traiului în comun. raporturi.naturale sau sociale. volitivă şi emoţională faţă de viaţa reală. întrucât faptele emiprice sunt coordonate de sensuri. de sinteză şi legitimare globală. poziţia şi prestigiul în societate. ci atrage sau chiar constrânge. În sfârşit. trebuinţe. Valorile morale desemnează tipuri de raportare socială (nu individuală) preferenţială. binele spiritual. oferă modele latente de acţiune.susţinută prin semnificaţii. fără însă ca semnificaţia binelui să fie obţinută prin simplă însumare. acţiuni ş. Valorile prefigurează o ordine ideală .satisfac anumite nevoi. categoria axiologică generală a binelui indică tot ceea ce merită să aibă un statut preferenţial. Înţelesurile binelui moral nu pot fi epuizate prin concretizările sale în onoare. modestie. care îl deosebesc de toate celelalte ipostaze. Când afirmăm în viaţa cotidiană despre o conduită că este "morală".d. implicit o apreciem ca pozitivă. Valorile morale integrază viaţa contidiană şi acţiunile colective într-un determinism instituit. Deci. modele care are o existenţă de sine stătătoare. . pentru a şti ce este binele. demnitate. bunăstarea materială.a.m. raţională. simboluri. evenimente istorice. faptul că. binele se referă la multiple alte sfere ale existenţei: utilităţi. Din această echivalare spontană a moralităţii pozitive cu binele decurg alte aspecte importante. Binele moral are criterii specifice de valorizare.140 Într-un sens mult mai larg. aspiraţii şi exigenţe umane. avantaje. generozitate ş. întâmplări . trebuie să înţelegem temeiurile vieţii morale şi rosturile imperativelor sale. criteriile binelui au o evoluţie istorică şi variază de la o societate la alta. impunându-se ca proiecţii obiective a căror prezenţă nu poate fi ignorată. Funcţiile sale valorice sunt integratoare. În primul rând. situaţiile convenabile. care .a. sunt elemente constitutive ale conştiinţei colective. şi. În al doilea rând. este evidentă calitatea binelui de categorie fundamentală. De aceea.a.

Urmăm binele pentru că dorim să trăim uman. Edit. Scrieri din trecut. . 260.este în adevăr destul de profan. Prin "bine" conştientizăm o 158 159 Mihai Ralea. 176. numai omul şi. pe care le dorim ca să fie şi moraliceşte pozitiv justificate.L. Deci. Acţiunea direcţionată de valori şi norme necesită o anume renunţare la sine din partea individului." 158 Binele moral exprimă o realitate de alt ordin decât cea a vieţii biologice şi a psihologiei individuale. rezistenţa la comoditatea sufletească în schimbul unei perspective ce pare mai dreaptă. Critica raţiunii practice. succese ş. Prin modele de conduită şi convieţuire se iniţiază şi împlineşte ordinea umană a vieţii. criterii şi idealuri ce aparţin aspiraţiilor legitime ale societăţii sau grupului social. tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere poate fi folosit şi numai ca mijloc. dar care poate fi problematică în reuşită.arată Immanuel Kant . acte. omeneşte. 1957. Prin fapte. a sensibilităţii spontane şi a raporturilor de forţă fizică. şi nu doar pentru avantajele. Dacă însă abordăm binele din perspectiva consecinţelor şi finalităţii sociale şi/sau individuale. depăşirea înclinaţiilor naturale.începe acolo unde se inaugurează lupta internă în conştiinţă. atât cât ne stă în putinţă. ni se prezintă ca fiind scopul suprem ce trebuie urmărit pentru el însuşi. foloasele personale pe care ni le procură.S. 1972. Immanuel Kant. E. este obiectivul imperativului categoric de a urma datoria din respect pentru legea morală. şi niciodată ca mijloc. Refuzul agrementului prezent. p. iată natura conflictului de conştiinţă ce stă la baza gestului etic. binele prezintă condiţiile şi criteriile unei convieţuiri demne pentru umanitatea din om şi folositoare pentru oamenii reali.P.141 motivaţii. vol.. Ştiinţifică. dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă. "Morala menţionează Mihai Ralea . unde neliniştea stârnită de două soluţii posibile se rezolvă printr-o renunţare la confortul sufletesc prezent pentru o cale mai dificilă. în cel mai înalt grad. orice creatură raţională este scop în sine. p.A. "Omul . împreună cu el. II." 159 Tratarea fiinţei umane totdeauna ca scop în sine. Dacă privim binele moral din unghiul necesităţii sale sociale şi al semnificaţiei umaniste.a. refularea plăcerii de moment. relaţii. Numai prin apel la această ordine ideală a Binelui pot fi atribuite sau recunoscute calităţile valorice ale persoanelor şi actelor. reglementare morală se împlinesc exigenţele unei vieţi trăite în mod uman. dar mai justă. ni se relevă ca mijloc indispensabil oricăror gesturi. În întreaga creaţie. în toate ipostazele sale.

2. De aceea. cât şi al datoriei. Normele morale promovează anumite determinaţii ale binelui (cinstea. permit. normele morale recomandă. de aceea. . Exprimările sale pot fi insistentrecomandative ("fii generos"). fiind. care exprimă criterii colective de evaluare şi aspiraţii validate social. dorită. eşecuri şi situaţii nedorite. "nu trebuie să fii necinstit. preponderent imperative ("trebuie să fii cinstit") sau prohibitive ("nu fi egoist". transmisă. conduite. sub forma unei reguli practice. solicitându-ne atât prin orientarea pe care o propune. În formulări precise.) atât sub aspectul conţinutului valoric ("calităţile" omeneşti ce trebuie urmate). intenţionând să armonizeze universul a ceea ce este dezirabil (semnificaţiile ideale) cu situaţiile concrete. normele morale stabilesc limite între care sunt şi pot fi acceptate variaţiuni ale comportamentelor individuale. de obicei. Totodată. modestia etc. atenţionând. negative. Într-o accepţiune generală. stăpânire. Ele propun spre realizare şi imprimă actelor personale un scop moral. în acelaşi timp. idealuri şi criterii colective. atitudini.3.142 valoare morală pozitivă. sancţionează. sensurile sale au dimensiuni indicative. stabilitatea şi omogenitatea societăţii sau grupului social. Capacitatea normelor de a reglementa acţiunile individuale şi de grup se întemeiază pe valori. fapte ale unui subiect real sau posibil. proiective şi imperative. interzic. previn. Norma morală este o generalizare a experienţei colective care îşi dovedeşte eficienţa şi asigurarea convieţuirii. căutată şi practicată. asupra unor factori şi acţiuni care pot fi surse de perturbaţii. cum trebuie să fie şi se exclude să fie pentru ca manifestările sale să intre în categoria celor "bune". atrag atenţia asupra tipurile de fapte reprobabile. astfel încât să fie menţinute coeziunea. Ea constă în precizarea acelor reguli care satisfac nevoia de organizare. Normele morale şi convingerea morală Normarea este o componentă indispensabilă oricărei acţiuni sociale. mincinos"). anticipă şi apreciază gesturi. cât şi prin obligaţie. îndatorirea de a ne manifesta întocmai. reglare şi dirijare a operaţiilor prin care pot fi atinse anumite scopuri. generozitatea. prescriu. dereglări. aceste norme arată subiectului ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă în situaţii concrete de viaţă.

143 admise şi preţuite de semeni. prescriu şi propun sfaturi de conduită. sfârşind în comportamente neproblematice ce dovedesc că este interiorizată. "este obligatoriu ca să.. Deşi în mod nemijlocit ele cer şi. regularitate.şi la idealuri de viaţă. în acelaşi timp. prin ataşament firesc. atribuie actelor şi activităţilor un grad de raţionalizare. În procesul individualizării. semnalează o lipsă. socialmente propusă şi impusă. Deşi. Din normare exterioară. deci o asemenea orientare valorică a raporturilo interumane încât să fie asigurate condiţiile subiective indispensabile realizării proiectelor colective. Un ideal social este ansamblul coerent de laturi privitoare la modelul evoluţiei istorice ."). normele morale anticipă un tip uman. sursă de autoconstrângeri. regulile morale oferă modele de perfectibilitate umană. stiluri de participare şi responsabilităţi. cu aspiraţiile. morala trebuie să se constituie ca normare interioară.asumat spontan sau deliberat . au misiunea de a contura modele umane cu trăsături explicite şi de a formula imbolduri spre practicarea calităţilor prin care fiinţa omenească îşi poate înnobila propria sa viaţă. O morală care inhibă prin interdicţii şi prin invocarea unor datorii (îndatoriri) necondiţionate demonstrează că valorile şi idealurile sale nu sunt practicate spontan. direcţie şi sens.. rigoare.". morala îşi completează caracterul convenţional de instanţă exterioară cu tăria sau fragilitatea motivaţiilor pe care le primeşte în psihologia oamenilor concreţi.. mai degrabă. funcţiile normative sunt formulate apodictic ("trebuie să . doar inocularea sârguinţei. astfel încât conţinuturile sale să devină mobiluri personale de acţiune. El este o alternativă la viaţă socială nemijlocită. morala nu poate fi redusă la sistemul datoriilor sociale. ci. Morala fundată preponderent pe ideea datoriei reuşeşte. în cel mai fericit caz. căutările şi înclinaţiile sale. a corectitudinii formale faţă de norme. de cele mai multe ori. Accentuarea aspectelor interdicţionare şi imperative nu este un argument pentru validitatea şi exemplaritatea unui cod moral. ci trebuie să ia în consideraţie şi omul individual. din teamă. De aceea. doar exigenţa . Spre deosebire de normele juridice care transmit obligaţii cetăţenesti elementare. De aceea.. Scopurile anticipate în plan social solicită atitudini şi comportamente adecvate. prefigurează şi un model de viaţă morală a cărui aplicare este obligaţie imediată.

365. vrednicia.. ci trebuie integrat într-o morală a convingerii (orientată spre semnificaţii şi temeiuri umaniste) şi.144 ("trebuie să fac astfel. De pildă. Credinţa menţine un raport de exterioritate între individ şi morală: prescripţiile. capacitatea de jertfă sunt greu de inculcat prin educaţie. confruntându-se cu îndoiala. pentru că altfel nu se poate. Aşa cum remarcă N. demitizând chiar forţa de atracţie a unui ideal. convingerea se dovedeşte a fi o trăire valorică de alt nivel decât simpla credinţă. generală. 1974." 160 Normele au o formă abstractă. Nu toate valorile morale sunt şi pot fi concretizate în structuri normative. Estetica. Univers. iscodirea insistentă şi problematizarea excesivă pot duce la conflicte sufleteşti. anticipate şi căutate cu datoria socială. însă. corectitudinea este educabilă şi poate fi transmisă prin reguli de acţiune. stăpânirea de sine şi controlul propriu pot fi. numai prin interiorizarea dimensiunilor valorice se obţine o adevărată reglementare a comportamentelor dinlăuntrul trăirilor umane şi nu printr-un conformism plat. ci rămâne preocupată de motivarea consistentă a opţiunii şi gesturilor morale. . dragostea. simultan. şi simţul răspunderii. fără îndoială.în anumite limite. dragostea de ordine. eventual. cu toate acestea. nu evadează din faţa dificultăţilor prin axiome afective obscure. scoţând în prim plan fragilitatea şi. Personalitatea umană se constituie prin armonizarea datoriei subiectiv resimţită. dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu nobleţea morală. Convingerea. Edit. sfaturile şi obligaţiile sunt percepute numai ca instanţe cărora trebuie să te supui. desigur. Hartmann. obiectivă. ataşamentul său este inteligent. simţul dreptăţii etc. impusă din exterior. "vitejia. . impersonală. atinse în mare măsură pe calea îndrumării pedagogice. care dincolo de predispoziţii interioare. într-o morală a responsabilităţii faţă de consecinţele actelor noastre. constanţa. Convingerea este acea credinţă care. fidelităţii. temperamentale şi de caracter antrenează orizonturi de trăire morală şi virtuţi care nu pot fi normate. în timp ce fondul valoric rămâne exterior subiectivităţii individuale.Hartmann. nu e permis"). se deschide la întemeiere raţională. p. relativitatea simpatiei şi/sau adoraţiei pentru anume semnificaţii. Desigur. în 160 N. Respectul pentru norme nu poate fi redus la simpla morală a corectitudinii.

Teoria succesului. cultivândui exclusivism: ceea ce nu este înţeles nu există pur şi simplu sau nu trebuie să existe. p. adică o anumită ierahie de valori". "un fenomen social obiectiv şi nu un fenomen personal psihologic. valorile morale sunt individualizate.145 schimb. se poate spune că. reuşind să exprime nu numai virtualităţi de acţiune admise de colectivitate. 1975. De aceea. instituie raporturile morale prin implicare personală: asumarea pe cont propriu a reperelor ideale colective. de cele mai multe ori. acceptă şi alte opinii sau rigori morale decât cele fixate afectiv. opţiunea motivată nuanţat şi mulată pe realităţi. în care meritele sunt întâmpinate cu entuziasm şi stări patetice colective. la recunoaşterea competenţei şi seriozităţii pe care cineva le dovedeşte în profesie sau în chestiuni precise care ţin de aceasta. în Prelegeri de estetică. fericirea şi sensului vieţii Succesul este o validare explicită." 161 Există un succes discret. sau de suprafaţă. Ambele pot fi adânci. ce se reduce. "succesul este o apreciere favorabilă. deci el presupune un anumit discernământ. consistente. . Fericirea este înţeleasă. fermitatea sa e deseori opacă. dorindu161 Mihai Ralea. Credinţa morală limitează câmpul conştiinţei. Convingerea. fapte ş. Nu introducem nici un fel de ierahie între cele două tipuri. o aprobare întotdeauna.d. preţuirea acordată acelor idei. care sunt performanţe în raport cu sfera disponibilităţilor valorice ale colectivităţii.4. convingerile pot să înzestreze chiar prejudecăţile cu judecată. prin intermediul convingerilor. o anumită aşezare într-o ierarhie axiologică. pozitivă.m. Calitatea e dată de performanţa apreciată şi de consecinţele social-umane pe care le are. 2. de obicei. 53. Succesul. ca exces de speranţă: se anticipă imaginativ trăirea satisfacţiilor maxime legate de persoana proprie. în schimb. dar există şi un succes zgomotos.a. creaţii. fiind. ci şi tendinţe personale de structurare şi semnificare a actelor cu sentimentul unei obligaţii (ceea ce trebuie făcut) şi al unei aspiraţii (binele). este doar delimitativă şi tolerantă: înţelege şi experienţe morale cu care nu este de acord. În timp ce credinţa prezentă în moravuri porneşte din şi sfârşeşte în prejudecată. Aşa cum precizează Mihai Ralea.

rezultate. lipsa de interes pentru aspectele stânjenitoare. vizăm faptul că ea nu este. De aceea. Întrucât se simte ca aceste suspendări sunt provizorii. . tulbură echilibrul. de capacitatea de a ignora bogăţia realităţii.146 se ca .este preocupat ca acţiunile lui să nu fie lipsite de scop. discernământ şi selecţie. ba.ştiut fiind că omul este temător sau irascibil faţă de tot ceea ce nu convine. suficient de imprecise şi eterogene. orientare şi unitate valorică. 1970.şi existenţa împrejurărilor prielnice. temporalitatea şi varietatea propriilor trebuinţe. dorinţe. ci provin din prudenţa egoistă sau teama de suferinţe. Se ascunde în acest proiect al fericirii un pact sentimental al insului uman cu sine însuşi: se doreşte anularea tuturor piedicilor posibile . concretizându-se în "cadre de 162 Tadeusz Kotarbinski. Aşadar. pentru a valoriza fericirea. pentru om. ci să se poată legitima prin adecvarea la un ţel demn de a i se sacrifica eforturile cele mai intense. ci ţine de aptitudinea personală de a fi fericit. oricum. se doreşte starea în care aşteptările sale în faţa vieţii îi sunt satisfăcute la limita maximă." 162 Erich Fromm apreciază că "devotamentul manifestat de om faţă de o cauză. Conţinuturile acestui exces de speranţă rămân. anularea spiritului critic pentru ca afectele să se intensifice prin fixarea exclusivă a interesului pe conţinuturile convenabile. simplă sucesiune de proiecte. Meditaţii despre viaţa demnă.în condiţii de siguranţă . "Cine caută sensul vieţii . 42.arată Tadeusz Kotarbinski . Editura ştiinţifica. starea de fericire cuprinde fascinaţii şi tentaţii uşor temătoare. împiedică sau ameninţă . norocoase. conturul lor nu poate fi precizat decât pe măsură ce experienţele de viaţă obligă la realism. mai precis. acţiuni. p.sfera înclinaţiilor să capete rezolvări optime pe o durată cât mai mare posibil. starea psihologică de fericire nu e produsă spontan de către motivul (sau momentul) ce ne satisface. însă multe din renunţări. fericirea presupune "punerea între paranteze": izolarea pretextului real care provoacă mulţumirea. Ca trăire. nu se datorează numaidecât lucidităţii. e nevoie de o schimbare de optică: să fie văzută ca satisfacţie valorică. ci are o anumită cursivitate. de o idee sau de o putere transcendentă este expresia unei nevoi de completitudine în procesul vieţii". căutări şi eşecuri. Când privim viaţa din punctul de vedere al sensului. în acelaşi timp. ca activitatea lui să nu se epuizeze în acţiuni fără importanţă.

un rost. pp. sensul vieţii se referă la capacitatea individului de a-şi trăi viaţa în chip uman. Texte alese.nu le are.ca proces biologic . de a-i da semnificaţii pe care ea . ca proces biologic. Aşadar. însă. 239-240. revelatoare sunt procesele de interiorizare a valorilor. sunt folositoare vieţii în comun. sentimentul împlinirii în ceea ce face. o raţionalitate. cu o dublă motivare: psihologică şi socială. Sub acest aspect. Unii oameni se integrează în viaţă socială fără a gândi profund asupra semnificaţiei pe care o dau vieţii lor valorile pe care le acceptă. este pentru mine o valoare") şi afirmă prin ea valori ("nu trăiesc oricât. sunt demne de preţuit şi imperios de asumat ţelurile care afirmă omul ca valoare. Sistemul valorilor colective condiţionează forme specifice de individualitate.147 orientare şi de devoţiune. de aceea nu pot trăi oricum"). Scopul vieţii nu este însă prestabilit. iar individul este format şi se formează el însuşi pe sine în aceste cadre valorice. Editura politică. pentru a percepe viaţa ca având un sens.Fromm. 1983. Prin urmare. fiind atitudinea prin care omul tratează viaţa ca valoare ("nu trăiesc oricât. obiceiuri orientează acţiunile şi dezvoltarea la nivel social global. 163 E. În condiţii istorice determinate. norme. Rezultă." 163 Sensul existenţei personale exprimă dorinţa de a conferi vieţii în ansamblu un înţeles. pare suficient ca cineva să aibă stări de mulţumire şi fericire. stă la îndemâna fiecăruia ca să aibă şi să manifeste preferinţă pentru un model sau altul de viaţă. cristalizarea unei atitudini personale (de acceptare sau respingere a valorilor pe care colectivitatea le propune şi/sau impune membrilor săi) şi necesitatea interioară de a avea un ideal prin care se legitimează rostul social-uman al propriei vieţi. sensul are caracteristicile obiectivităţii: sistemul de valori. de aceea. Dar sensul autentic este un fenomen etico-social. de motivare personală a sensului vieţii şi de exercitare a capacităţii proprii de rezistenţă în faţa istoriei. astfel. trăindu-le ca pe o problemă personală (când se aderă la respectivul sistem de valori) sau ca pe o contradicţie (atunci când valorile se opun altor valori). . Desigur. în funcţie de care justifică şi apreciază toate actele intreprinse. viaţa. Este. depăşit stadiul unor simple reacţii psihologice spontane faţă de mediu atunci când urmează o interiorizare critică a valorilor ce stau la temelia culturii şi civilizaţiei în respectiva societate.

3) Conflictul axiologic este difuz. măsura în care idealurile sunt clare şi pot fi urmate cu mijloace la îndemână ş. din aproape în aproape. energiei. Înţelegem prin această că asupra felului în care fiecare om trăieşte viaţa îşi pune amprenta climatul material şi spiritual. nu reuşeşte să opună alte semnificaţii viabile. stări de apatie sau dezorientare. autenticitate . prin apropierea vieţii efective de acest ideal. îndoielnice sub raport moral. iar această reacţie. se poate spune că. deşi se întemeiază pe realităţi evidente.a. practicând atitudini individualiste. fără îndoială. de fapt. ci apără anumite interese generale.148 sunt pătrunse de grija şi respectul faţă de umanitate. unii oameni optează pentru false valori. Sensul vieţii depinde. aspiraţiile ce pot fi finalizate. 2) Când opţiunile contravin sistemului valoric-social. cât şi prin mijloacele folosite pentru actualizarea lor. izbutirea în viaţă depind în mare măsură de mobilizarea capacităţilor. fiind lipsite de ideal moral şi responsabilitate. ele au însemnătate istorică. ci doar gesturi de nemulţumire. în primul rând.m. în al doilea rând. Acesta constă în lipsa de acord asupra alegerii şi experienţei sensului vieţii. mediile umane. prin acte succesive şi prin . Dacă cele mai multe laturi ale idealului sunt cucerite procesual. atitudini nihiliste. atitudinea adoptată în faţa vieţii. fiind necesară replica unor forţe colective. pe care le opun celor promovate de societate. Dimensiunea morală a sensului vieţii . Când există consens între viziunea individuală asupra vieţii şi valorile unei culturi. şi. de împrejurările istorice.în afara căreia nici nu există. dar nu au justificare strict personală. Asemenea proiecte subiectiviste intră în contradicţie cu imperativele convieţuirii. dar şi de capacitatea de reacţie în faţa proceselor istorico-sociale. când sunt respinse anumite valori sociale. egoiste. de modul în care optăm pentru un model de viaţă. Însă. în alegerea idealului de viaţă. dincolo de jocul nefast al conjuncturilor.d. seriozităţii Dar. Sunt posibile câteva tipuri de situaţii: 1) Uneori. între modul propriu unui individ de a vedea viaţa şi idealurile grupului sau societăţii se poate produce un conflict axiologic. în principiu. deci nu oferă alternative realiste.trebuie să fie prezentă şi îndeplinită exemplar în fiecare acţiune cotidiană. Puterea de reacţie personală în faţa mersului istoric se concretizează. eficacitatea acestor luări de poziţie depăşeşte puterile unui om. aptitudinile proprii dovedite. atât prin scopurile imediat alese.

19-20. deci. sunt inevitabile divergenţele de opinii. legitimată printr-o viziune globală despre lume şi o concepţie antropologică fundamentală. cvasi-juridic. închisă. Marile direcţii de dezvoltare mizează fie pe circumscrierea unor cadre de reflecţie şi cercetare interdisciplinară asupra consecinţelor umane ale progresului tehnico-medical fie pe constituirea unei metode de analiză a situaţiilor care implică dileme morale şi. pp. să 164 Guy Durand. 2. bioetica se prezintă ca fiind "căutarea soluţiilor la conflictele de valoare în universul intervenţiei bio-medicale". în funcţie de accentul pus pe "bio" sau pe "medical".a realităţii bio-medicale. principes. în consecinţă. prospectiv.întrucât societatea se confruntă cu propriul său viitor -. relaţiile şi munca în corporaţia profesională. . Bioetica În opinia curentă."164 În măsura în care miza ultimă are implicaţii politice .149 cumularea rezultatelor pozitive. Bio-etica se constituie ca modalitate originală de cercetare şi însuşire dintr-un punct de vedere moral . eventual cu întemeiere religioasă. angajează decizii reale. practica morală este cea care poate armoniza .5. vizând "să orienteze acţiunea. La Bioéthique (nature. Les Editions du Cerf. global şi sistematic . confruntarea soluţiilor şi chiar limitarea libertăţilor. 1989. Termenul "bio-medical" . fie pe deschiderea unor noi orizonturi de reflecţie şi cercetare normativă în spaţiul eticii propriu-zise. Etica sugerează o detaşare (sau numai distanţare) reflexivă. enjeux.ataşat celui de "etică" . osificată în reguli. . Deontologia trimite la reguli practice şi obligaţii concrete ce disciplinează sever.este studiul interdisciplinar al ansamblului condiţiilor care necesită o gestionare responsabilă a vieţii umane (sau a persoanei omeneşti) în ambianţa progreselor rapide şi complexe ale cunoaşterii şi ale tehnologiilor biomedicale.deopotrivă interdisciplinar.admite două linii de sens.morala este receptată negativ: ca discurs moralizator sau ca apropiere (de om şi viaţă) cu iz tradiţional. să amenajeze exerciţiul libertăţilor cetăţenilor.nemijlocit.momentele vieţii.dar nu numai . începând de la cele mai semnificative la simplele eveniment curente. "Bioetica menţionează Guy Durand . ceea ce implică recursul la stabilirea unei ierarhii a valorilor. de fiecare dată .

34-35. cercetarea şi dezvoltarea armamentelor biologice şi chimice. p. Reguli . reanimarea. Ibid. fixează atitudinile. teama de moarte. ce este persoana şi care este (în ce constă) sensul (rostul) său? Rezolvările morale propuse în sfera faptelor nemijlocite depind în mod hotărâtor de limpezirea opţiunilor valorice de bază (semnificaţiile) care prefigurează tipuri de angajare şi acţiunea (principii). 28. dar trebuie să şi le asume: euthanasia. .. interdicţia de a ucide. poluarea. Guy Durand distinge trei niveluri de organizare a discursului etic 168: Valori . alocarea de resurse limitate. valorică. dreptul la moarte. eugenismul. banca de spermă. 40. sterilizarea handicapaţilor. 168 Ibid.. euthanasia fătului.m. pe embrion. Reguli: exigenţa de a alege mijloacele potrivite. politica de sănătate."167 Acestea sunt deopotrivă imperative morale globale şi principii de drept. avortul. fecundarea artificală. pruncul . bio-etica porneşte de la două principii de bază: "respectul vieţii şi respectul autodeterminării persoanei. Bioetica îşi investeşte conţinuturile antropologice în această schemă astfel: Valori: viaţa. asistenţa la sinucidere. diagnosticul prenatal.. manipularea genetică. sinuciderea.. . 30.. autodeterminarea. experimentarea pe fiinţe umane.întru-un cuvânt. p. 165 166 Ibid.166 Pentru a stăpâni valoric reflecţia asupra faptelor. când începe viaţa omenească şi când se sfârşeşte. pp. tortura. contracepţia. războiul. de viaţă şi acţiune). întemeierea lor este (şi poate fi) religioase."165 O simplă enumerare tematică dezvăluie gravitatea problemelor de care etica nu numai că nu mai poate face abstracţie.care determină acţiunea. sinceritatea faţă de bolnav. integrează decizia.eprubetă. mitică ş.d. p. Principii: respectul vieţii. autonomia persoanei. politică. filosofică.care sunt de ordinul Binelui şi indică atributele Fiinţei (Existenţei). informarea bolnavului.care dau marile orientări (globale.a.(în) . caractersul sacru al vieţii. asistenţa genetică. creşterea demografică şi controlul său. Principii . inseminarea artificială. încăpăţânarea terapeutică. transsexualitatea. grefa de inimă. 167 Ibid. Stratul reflexiv stabileşte opţiunile fundamentale la întrebări grave: ce este omul?. rinichi etc.150 influenţeze opţiunile societăţii.

Librairie Larousse. situaţiile problematice concrete care solicită soluţii. Synthélabo. . 74-75. această conştiinţă-subiect îşi dezvoltă activitatea semnificantă în universul socio-cultural. corpul se exprimă în. De pildă. pe baza corpului-subiect . La signification de l'éthique. modificând imaginile despre viaţă. adică armonizarea unor stări de fapt cu starea de drept. respectiv ierarhiile simbolice şi atitudinile. înlăturarea incertitudinilor prin invocarea ştiinţei anemiază planul moralităţii trăite ş. moarte.d. organismul face posibil şi "produce" corpul-subiect care. În opinia lui Jean François Malherbe169. femeie. Jean-François Malherbe. Pe de altă parte. suferinţă. deci. viaţa umană este medicalizată. iar acest subiect se afirmă deopotrivă ca un corp-subiect şi conştiinţă. tehnologiile biomedicale influenţează cursul natural al vieţii.151 Fără îndoială. la rândul său. prin.a. 27. 1987.a. p. perversiuni ale eticii. Într-o civilizaţie agitată şi confuză. Pour une éthique de la médecine.ca instanţă psiho-spirituală ce intenţionează realizarea valorilor în situaţia dată. schimbând astfel şi semnificaţiile valorice. face posibilă conştiinţa-subiect. Robert Misrahi. impulsul bioeticii este dat de o stare de fapt: corpul uman este deopotrivă obiectul şi victima scientismului medical. refugiul în tradiţie autoritarism sau. Neglijarea unui element în decizia morală conduce la pervertiri.m. bărbat. exigenţele libertăţii sunt hipertrofiate în detrimentul exigenţelor de solidaritate şi justiţie (care sunt instanţe valorice). morala de situaţii recomandă luarea deciziei în funcţie de dorinţele subiective proiectate asupra situaţiei. 2. Robert Misrahi re-gândeşte problematica moralei în funcţie de angoasa generalizată din lumea contemporană: neliniştea vitală cu privire la viitor şi incertitudinea [a]grav[at]ă [şi] în termenii acţiunii. Etica lui Robert Misrahi Trecând dincolo de sfera bioeticii.. ş. în lumea de azi. conştiinţa morală . 1995. şi se lasă exprimat de conştiinţă. decizia morală angajează trei componente de bază: valorile. cuplu. Misrahi170 porneşte de la premisa că fiinţa umană este un subiect. corpul subiectului este în acelaşi timp sistem biochimic (= organism) şi activitatea unitară (corp-subiect).7.ce vorbeşte şi acţionează 169 170 Cf. pp. subiectul actului moral nu mai poate fi conceput ca pură conştiinţă intelectuală şi ca reflexivitate a omului concret în împrejurările date.

.. subiectul trebuie să-şi asume contingenţa..) un dublu dualism radical care opune nu numai lumea eternă şi perfectă a Ideilor şi a lui Dumnezeu lumii imperfecte. p. situaţii. p.) să înceapă cu subiectul"172 care ni se prezintă simultan ca fiind o existenţă şi o reflecţie. biologicul este încapsulat preocupărilor de umanizare a propriei vieţi. Dacă metoda cauzală este adecvată cunoaşterii corpului-organism. De aici rezultă şi ambiguitatea sa: proiectează idealuri exemplare. ci este.152 -. o putere deopotrivă afectivă şi reflexivă (sau cognitivă) pentru care afirmarea dezirabilităţii este în acelaşi timp o afirmare a sensului. 44. prin consecinţe. şi linii de forţă. Pentru acest subiect concret. 174 Ibid. 34. dar şi conştiinţă iniţiatoare de acte prin care produce semnificaţii şi valori. . unitatea subiectului complet se dezvăluie prin metoda comprehensivă şi descriptivă. ci mai opune sufletul pur şi nemuritor corpului impur şi pieritor. eşuând într-un idealism inutilizabil care alimentează indecizia acţiunii prin "mituri" mai mult sau mai puţin arbitrare. 171 172 Ibid. integrându-se într-o ordine simbolică a valorilor şi sensului.. p.... 173 Ibid. corupte şi muritoare a materiei şi a vieţii. 40. o întemeiere a arbitrarului însuşi în postura de autoritarism moral sau politic."174 În general. "Pe planul acţiunii umane.33. Principii orientative pot fi despresive din morală. semnificaţii şi limbaje. această contingenţă se numeşte libertate"173. p.. dogmatismul metafizic în chestiuni de morală nu este numai o justificare amăgitoare a unor programe de acţiuni deduse în mod arbitrar. vertebrând viaţa cu o intenţionalitate valorică. "Idealismul moral de stil platonician sau creştin implică (. Dinamismul creator al dorinţei depăşeşte energiile instinctuale prin inventarea unor scopuri şi valori. Morala are rostul de a determina valorile în funcţie de care sunt alese şi împlinite diferite acţiuni posibile. Mai mult: "cunoaşterea sistematică a omului trebuie (. Ibid. În acelaşi timp. mobilizând viaţa interioară în sensul responsabilităţii. dorinţa este dătătoare de sens şi presupune conştiinţa de sine. deontologice şi etică. "Fiinţa umană reală este un subiect integral şi unificat"171: corp într-o primă instanţă. fapt care implică problema practică a alegerii.

153 Trebuie observat. drept un sadism. . contracte ş. Desigur.. 48. însă aceste implicaţii şi exigenţe decurg nu dintr-o relaţie logică între profesia deja constituită şi acţiunile pe care le presupune.). "Vom numi etică cercetarea unui sistem de principii menite să orienteze acţiunea către accesul la plenitudinea sensului". medicină. deci.notează Robert Misrahi sunt tautologice: codifică implicaţiile şi exigenţele unei profesii anume. moralele datoriei sunt imposibil de urmat tocmai pentru că sunt contradictorii şi dispreţuiesc concretetea subiectului.respectul pentru legea morală. ci dintr-o concepţie (pre) determinată asupra respective profesiuni. nu întâmplător doctrina kantiană abordează problema calităţii morale a unei acţiuni în termeni formali. Deontologiile. reflecţia asupra temeiurilor acţiunii . prin aceasta. De aceea. cu mai multă sau mai puţina perfecţie şi rigoare. iar aceste principii depăşesc puterile deontologiei. pe de altă parte încearcă să înlocuiască moralismul abstract. ambiguu şi contradictoriu prin indicarea a ceea ce trebuie efectiv făcut. Deontologiile .d. însă. că. conţinut şi responsabilitate .a. se străduieşte cel puţin să realizeze în parte"175.m. prin universalitatea imperativului categoric Kant surprinde "modelul ideal al oricărei morale şi definiţia esenţială a ceea ce orice morală. morala kantiană este calificată de J. exigenţele codificate deontologic trebuie ele însele întemeiate prin apel la registre reflexive mai cuprinzătoare. ele codifică paleta conduitelor admisibile într-o sferă de activitate umană (afaceri. "această anterioritate este 175 Ibid. p. stilul de practicare şi consecinţele decurg din anumite principii care asigură structurarea socio-culturală a unei meserii. nu este suprimată imposibilitatea în fapt şi irealismul. înclinaţii sau interese.ca sens. însă tocmai de aceea nu pot oferi principii de acţiune sau de justificare a unor alegeri efective atunci când situaţiile deschid posibilităţi multiple şi contradictorii. Kacan. în general. vizând doar planul intenţiilor .este anterioară oricărui sistem de valori şi oricărei profesiuni. publicitate. de pildă. ceea ce implică excluderea oricăror motive concrete. impulsul de a acţiona din datorie. circumscriind sfera legitimă a responsabilităţilor ataşate unei profesiuni. şi nu doar conform datoriei -. Or nu există o esenţă prestabilită şi universal valabilă a unei profesiuni.

în nemijlocirea ei. cu acele conţinuturi ce sunt adaptate intenţiei fundamentale a sensului. etica încearcă să surprindă implicaţiile. 178 Ibid. .este derivat din această pozitivitate. este vorba de mişcarea concretă a unui subiect care acţionează către obţinerea unui maximum de satifacţie. întrucât afirmă realitatea efectiv şi validitatea unei existenţe împăcată cu sine. Un alt criteriu . p. 86. este vorba de acea dimensiune a actelor. tonului. Ca sursă a acţiunii şi reţea de semnificaţii. "Preferabilul nu este nicidecum um ideal abstract.astfel spus. cât din nevoi vitale . p. "Reciprocitatea desemnează deci echivalenţa pozitivă a două mişcări ale conştiinţei care uneşte doi subiecţi"179. dacă.nu atât din considerente morale.. dorinţa este contingentă în forma sa concretă. 179 Ibid. dorinţa poate să conducă la fel de bine la bucurie ca şi la suferinţă. fundamentul valid al acţiunilor concrete. El este efectiv constituit sub raport calitativ de către modurile de a trăi. rostul eticii este de a propune un ţel şi de a defini mijloacele."178 R. stăpânită reflexiv.refuzul egocentrismului şi afirmarea onestă a bucuriei în relaţie cu altul. la nefericire ca şi la fericire. se impune . prin reflexivitate etică. reciprocitatea împlineşte o afirmare existenţială concretă. permanenţa. semnificaţia reflectată şi autonomă a activităţilor. când preferinţele capricioase trebuie înlocuite cu ceea ce este preferabil .reciprocitatea . atitudinilor sau conduitelor care zămislesc bucuria. 95. p. către conţinuturi ce produc plenitudinea vieţii.. spontaneitatea dorinţei devine. 76. fie că e vorba de amiciţie sau cooperare. Misrahi consideră "pozitivitatea" drept o primă condiţie ce se referă la consistenţa. şi prin conţinuturile de plăcere care sunt în mod clar gândibile şi practicabile. Sursa acestei reflexivităţi se află în experienţele de criză şi eşec. satisfacţia. în măsura în care este evident că non-reprocitatea poate fi sursă de suferinţă şi de (auto)distrugere. 176 177 Ibid."177 Sarcina eticii ar fi aceea de a stabili "condiţiile existenţei fericite. 97. Ibid.. opunând acţiunii spontane o reflexivitate care modifică radical desfăşurarea şi temeiurile. p. mişcarea progresivă şi creatoare.154 garanţia caracterului său concret"176..

Astfel. p. . dacă "viaţa" este în acelaşi timp fericită sau nenorocită. reciprocitatea şi singularitatea -. 107. 182 Ibid. şi activitate energetică şi organică ce o fac posibilă.. nu ştiinţifică.. "Nu profesiunile pot să producă morale. biologul şi medicul se ocupă de condiţiile organice ale acestei existenţe."183 În consecinţă."181 În opinia lui Misrahi. p. întrucât simplele deontologii sunt. bioetica nu poate fi decât una din aplicaţiile posibile ale acestei etici generale. având. p. Aceasta nu înseamnă că filosoful legiferează în timp ce cercetătorul ştiinţific constată. medicul şi biologul legiferează împreună. astfel reflecţia pe care o pun în practică este etică şi filosofică. preocuparea ştiinţifică pentru viaţă trebuie să îmbrace un sens şi o valoare specifice: viaţa în sens strict este condiţia existenţei în sensul său deplin. adică reflectează asupra acţiunii şi asupra orientării sale. totodată. Însă.fiinţelor şi situaţiilor.. adică de condiţiile organice ale emergenţei corpuluisubiect.. 99. etica fiecărei meserii nu este altceva în realitate decât forma în mod necesar sigulară şi concretă pe care o ia etica existenţială în general. Aceasta semnifică faptul că filosoful. şi că.ca al treilea criteriu . etica se afirmă ca "filosofie existenţială a bucuriei"."182 Mai precis: "dacă filosoful se preocupă de existenţă ca atare (. Această mediere reflexivă se mulează totdeauna pe scopuri şi împrejurări concrete. oferind "matricea oricărui viitor şi originea oricărei îndrumări "180 în caz de ambiguitate a situaţiilor şi/sau acţiunilor. 103. 183 Ibid. Mai mult: pretenţia . el însuşi condiţie a conştiinţei-subiect. ci dincolo de profesiuni se desfăşoară o etică bazată pe structurile universale ale dorinţei şi reflecţiei. adică mişcarea reflectată către bucurie pe baza unei activităţi creatoare singulare. De aici rezultă singularitatea . umanismul bio-eticii trebuie să fie structurat de 180 181 Ibid. tautologice.155 implică specificitatea personală. Prin meditaţia asupra celor trei caracteristici prin care poate fi evaluată acţiunea pozitivitatea. p. o semnificaţie generală.). aşa cum s-a văzut.. Ibid. 105..mărturisită sau nu de ştiinţificitate a bio-eticii este respinsă: "este clar că ştiinţa nu poate să prescrie nici să propună norme pentru acţiune întrucât este în legătură cu "faptele" şi nu cu "valorile".

.mai adânci. Aşadar. Un asemenea proiect etic exprimă. apreciază Misrahi. acest aspect defavorizează cunoaşterea şi respectul reciproc. 1. procesele decizionale erau 184 Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. lipsit de receptivitate în faţa limitărilor constitutive ale omului. sensibilitatea de masă a epocii actuale.m.156 recunoaşterea omului ca subiect cu un legitim sentiment de sine.d. totuşi. normele.”184 În China anilor ’90. unei organizaţii îi merge cu adevărat bine. pot întemeia un realism existenţial mult mai profund şi semnificativ decât claustrarea unilaterală într-o etică a satisfacţiei existenţiale. dacă şi angajaţilor acesteia li se întâmplă acelaşi lucru. De multe ori. Această filosofie a conştiinţei (auto-)creatoare care să fie simultan existenţială şi eudemonistă pare să legitimeze. în relaţiile interpersonale cu subordonaţii.a. nu trebui să uităm că. În ţări precum Australia. respingând interpretările doloriste care ni se par că. captivat de confort sufletesc şi goana după agreabil. de exemplu. şi de un anume eudemonism . firmă sau corporaţie cultura organizaţională. am spune . angoasei. au acces la alte registre . suferinţa este prin definiţie un rău absolut. Etica lui Robert Misrahi justifică obişnuinţele şi aspiraţiile curente de acces democratic la mulţumiri de sine prin care viaţa pare a căpăta o plenitudine a sensului. incertitudinii. Comportamentele manifestate de lideri. lucrul în echipă şi afectează climatul organizaţional. p. totuşi. Disconfortul sufletesc şi reflexiv poate fi creator într-o mult mai mare măsură decât închiderea într-o fericire provizorie şi mioapă la evidenţele omenescului în cotidian. Trust and decision making: Are managers different in the People’s Republic of China and in Australia? Cross Cultural Management. Credem că orizonturile reflexive ale disperării. şi fobic la sursele de tragic. de fapt. s-a constatat că managerii de firme şi companii manifestă o încredere foarte mare în angajaţi precum şi o „cooperare moderată. Gândirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii În orice companie. 9. 33. (2002). un individualism îngust.8. regulile şi valorile promovate şi susţinute au un impact major asupra activităţii angajaţilor. manageri şi acţionari. 2.întrucât. trasează coordonate stricte în ceea ce priveşte conduita profesională în raport cu poziţia ierarhică.ale umanului. morţii ş.

Ibidem. rezultatele indică faptul că managerii australieni sunt mult mai predispuşi spre a reflecta influenţa subordonaţilor în decizia finală.186 Perspectiva comparativă are în vedere comportamentul managerilor chinezi versus comportamentul managerilor australieni.”187 Comparativ.185 Un studiu comparativ privind valorile culturale şi încrederea arătată angajaţilor a fost realizat de Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. Cercetarea s-a desfăşurat pe un eşantion format din 328 de manageri chinezi şi australieni. neputându-se avea încredere totală în ei.cit.”188 185 J. potrivit cărora se poate face o paralelă între structura familială chineză şi cea organizaţională. în care procesul decizional se desfăşoară într-un mod democratic. managerul este „părintele”. (1996).157 caracterizate mai mult de „paternalism” şi de un stil de conducere directiv. Managerii australieni pun accentul foarte mult pe discuţiile informale. . comparativ cu managerii chinezi. Lu. op. se dezvoltă o dispoziţie culturală şi psihologică spre dependenţă. Când există divergenţe de opinie între un manager şi subordonaţi. Aici. 39. Aceştia din urmă trebuie să fie „dependenţi şi obedienţi. Acest aspect întăreşte şi mai mult faptul că nivelul încrederii variază în funcţie de distanţa faţă de putere percepută de anagajaţi. Management issues in China: Volume II International Enterprises. şi Y. Subordonaţii trebuie să fie obedienţi faţă de marii manageri potrivit funcţiei lor. London: Routledge. managerii australieni sunt adepţii unei relaţii „relativ egale”. Child. şeful […] trebuie să controleze. implicate fiind valorile şi normele culturale specifice acestei ţări. 40. potrivit acestei cercetări. Încrederea în proprii angajaţi a managerilor din organizaţiile chineze (216) este scăzută faţă de cea a omologilor lor (112). în timp ce. astfel încât fiecare persoană implicată are posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere. „copii”. considerândul-le a fi „modalităţi eficiente” premergătoare deciziilor. Studiul face trimitere la principiile confucianiste. Sunt lipsiţi de iniţiativă şi se bazează doar pe aranjamentele şefilor lor. Aceştia „sunt mult mai pregătiţi să delege puterea cu angajaţii în luarea deciziei finale. 186 187 188 Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. Ibidem. iar subordonaţii. astfel.

190 Tradus ad literam conceptul semnifică îmbunătăţirea continuă a activităţilor. vacanţe). [2001](2006). 191 Ibidem. Managerii din Asia consideră foarte dificilă negocierea cu cei din America Latină. on (conceptul sugerează că „obligaţiile şi îndatoririle” rămân chiar dacă acestea au fost onorate) sau oyabu – kobun (relaţii informale stabilite la cel mai înalt nivel ierarhic între patron şi directori de exemplu. (1986).158 În Japonia. iemoto (respectul pe care trebuie să-l aibă subalternul faţă de şef.”191 Asemenea managerilor niponi. 192 Ibidem. Acest lucru se întâmplă atât în viaţa privată cât şi în cea profesională. Diferenţele apar şi din înţelegerea diferită a încrederii. 186- 187. low-cost approach to management. Management comparat internaţional. amae (legături bazate pe un ataşament emoţional intens care. un adevărat “mod de viaţă. pp. fac ca toată responsabilitatea să fie delegată către şef şi patron). de exemplu. rezerve în a-şi face cunoscute părerile. crescânde. Gemba kaizen: A commonsense. 345. 190 vezi Masaaki Imai. (1997). valorile culturale organizaţionale se axează pe o serie de concepte precum mura (modul în care în firmă sau companie se produce coeziunea grupului). Bucureşti: Editura Economică. Spre exemplu. în context organizaţional. faţă de autoritate). . dar care în timp devin spectaculoase” şi că „rezultatele scontate reprezintă o reuşită sau dimpotrivă o nereuşită a proceselor desfăşurate” deci. McGraw-Hill. Altfel spus. deseori.189 Aceste concepte se regăsesc în ceea ce niponii numesc filosofia Kaizen. cei sud-coreeni obişnuiesc „să-şi consulte subordonaţii” în luarea deciziilor. Masaaki Imai. continue. contrar perecepţiei vesticilor. în timp ce englezii au încredere în 189 Eugen Burduş.192 Oamenii de afaceri sud-americani. 210. kaizen „presupune îmbunătăţiri mici. că cele două „vieţi” se întrepătrund. comparativ cu cei niponi. japonezii considerând. creând un „climat bazat pe încredere”. McGraw-Hill/Irwin. acestea întărindu-se şi într-un alt mediu decât cel profesional – concedii. „furnizează puţine informaţii în cadrul negocierilor. Kaizen: The key to Japan’s competitive success. din teama ca aceste informaţii să nu fie folosite contra lor. dozoku (totalitatea legăturilor şi relaţiilor stabilite într-o comunitate şi implicit companie sau firmă în raport cu altele). pentru că ei au nevoie de mai multe informaţii pentru a vedea dacă pot să dezvolte relaţii de încredere pe o perioadă mai lungă. cu toate că aceştia din urmă prezintă.

112 197 Seiichi Yamashita apud Costin Murgescu op. Acesta arăta. brazilienii nu se încred în oamenii pe care nu-i cunosc încă. 196 Costin Murgescu. potrivit autorului mai sus citat. Carnet de călătorie scris cu ocazia unei incursiuni în Ţara Soarelui Răsare. pe când gi descrie analiza şi luarea deciziei. munca principalul factor al dinamismului economic?”194 Procesul decizional japonez poartă numele de ringi-sei sau cum mai este întâlnit. 114 . directori de firme şi companii din această ţară. Acest lucru se întâmplă deoarece principiul după care se ghidează corporaţiile. public sau privat).”193 Această câştigare treptată a încrederii se poate observa şi în cazul ţărilor scandinave. „prezentarea unei propuneri spre aprobare unui superior”. (2000).195 Acesta este compus din două elemente de bază. 108.. cel japonez nu îşi pune problema faptului că mâine s-ar putea să nu mai lucreze în acea firmă din motive independente de el. People around the world. prin intermediul mai multor discuţii realizate cu manageri. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ringi–system.. dar muncim serios. Unii spun că suntem ‘intoxicaţi de muncă’. 195 vezi David Matsumoto. Japonia în economia mondială.196 Spre deosebire de angajatul tipic occidental (indiferent de sistemul în care îşi desfăşoară activitatea. cu precădere în literatura de specialitate anglo–saxonă. De cealaltă parte. conceptul de rin semnifică. Carnet de călătorie. oare. 368. ci pentru ‘întreprinderea noastră’. Hiroshi Sawano.cit. că productivitatea muncii depinde foarte mult de seriozitatea de care fiecare individ angajat în procesul de dezvoltare al firmei dă dovadă: „Partenerii noştri de peste ocean ne critică deoarece am munci prea mult. că lucrează nu pentru patron.159 oameni până când aceştia dovedesc contrariul. Aceasta este cheia stabilităţii cadrelor şi a disciplinei de muncă din întreprinderile japoneze”197 193 194 Ibidem. p. director executiv la Jetro apud Costin Murgescu (1985).cit. Nu este adevărat. p. op. Pe de-o parte. Costin Murgescu prezenta concepţia de viaţă şi modelul managerial nipon. Nu este. Culture and psychology. În lucrarea Japonia în enonomia mondială. p. companiile şi firmele japoneze este acela de a-şi ajuta proprii angajaţi şi de a le asigura toate condiţiile necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii. „salariatul să considere că este vorba şi de întreprinderea lui. Belmont: Wadsworth a division of Thomson Learning Inc.

atunci când mă aflu într-o întâlnire şi am o opinie.. Holmes et al. importanţi pentru firmă. Un alt aspect foarte important şi care face referire la managementul nipon este că. op. Problema este că. 3. atât directorul general sau acţionariatul. vicepreşedinte şi director executiv al Comitetului Japonez pentru Dezvoltare Economică (Keizai Doyukai). Aceştia au realizat interviuri în profunzime cu mai mulţi manageri tailandezi. Holmes şi colaboratorii săi200 constatau că există totuşi şi diferenţe. Şeful. p. după ce plec de la întâlnire mă voi duce la toaletă şi un partener tailandez îmi va spune: ‘Nu cred că planul şefului este bun’. în egală măsură. H. Şi eu îi voi spune: ‘foarte bine. un manager sublinia că „sunt puţin mai diferit de ceilalţi tailandezi pentru că. în cele mai multe din situaţii.199 Studiind managementul tailandez. managementul tailandez încearcă să anticipeze posibilele eşecuri rezervând câte un plan de acţiune pentru fiecare situaţie în parte. Legătura strictă dintre spaţiul social şi cel familial.160 sublinia Seiichi Yamashita. să considere managementul japonez „exclusiv o haină modernă în care se perpetuează sisteme şi mentalităţi feudale.cit. The Safety & health Practitioner. . dar de 198 199 200 Costin Murgescu. Fox. prin titulatura şi rolul pe care îl joacă. Safety in Thailand. Productivitatea muncii ţine de ambele categorii deoarece nu factorul financiar. Aici. deopotrivă. 35) apud Saksinee Klinsontorn. Funcţia conferită persoanei prezintă garanţia că individul în cauză este cel mai potrivit pentru acest job. Într-un astfel de interviu. (2000). nu mi-e frică să mi-o exprim. Loialitatea faţă de şef şi fidelitatea faţă de instituţie. (1997. J. păstrarea şi perpetuarea unei armonii în cadrul departamentului sau colectivului de lucru asigură un climat lipsit de conflicte. H. (1998). are putere absolută în luarea deciziei. cât cel uman este cel care asigură viitorul companiei. 16. principiile şi modelul de viaţă perpetuează. lucru care în corporaţiile americane se înţelege mai greu.”198 Ne putem îndrepta atenţia şi asupra Tailandei. The influence of cultural values on decision-making groups in Thailand. J. în rândurile celor care nu înţeleg acest „stil” de viaţă şi de a fi a celor care îl promovează. 118. 7. Submitted to Wayne Huizenga Graduate School of Business and Entrepreneurship Nova Southeastern University. procesul decizional nu este unul foarte diferit. Doctoral dissertation. valorile şi tradiţiile japoneze. Fox sublinia că. 18-21. cât şi simplul muncitor dintr-un punct de desfacere sunt. p.

(1980b). 87) apud Saksinee Klinsontorn. H. Culture’s consequences: International differences in work-related values. Bucureşti: Editura Economică. p. [1991](1996). dar care difereau prin intensitate în unele ţări comparativ cu altele: inegalitatea socială. Organization Studies. normele şi valorile ţării respective. Geert Hofstede. Existau foarte puţine răspunsuri din partea noastră pentru că eram foarte timizi. potrivit aceluiaşi autor. Programarea mentală. Un manager tailandez arăta acest lucru. Olanda. este cel care a pus bazele studiului intercultural al climatului organizaţional având în vedere analiza personalităţii. pentru că ni se spusese că. 21-40. rememorând o situaţie în care s-a găsit pe când era elev: „Când eram copii la şcoală.cit. fondator şi director al Personnel Research Departament of IBM (1965–1971) din Europa. . co-fondator respectiv director al Institutului de Cercetare privind Cooperarea Interculturală (Institute for Research on Intercultural Cooperation – IRIC). respectiv manifestarea emoţiilor şi controlul incertitudinii202. op. Nu vroiam să punem întrebări.. nu trebuie să faci vreun comentariu. Angola Coffee – or the confrontation of an organization with changing values in its environment. Dacă un elev pune foarte multe întrebări. p. Holmes et al. rolul individului în grup şi în raport cu acesta.161 ce nu ai spus acest lucru în şedinţă?’” Astfel de „comportamente” (de tăcere) îl reflectă îndeaproape pe cel educaţional. Analizând o serie de date privind valorile culturale ale angajaţilor corporaţiei multinaţionale IBM din peste 50 de ţări. evitarea nesiguranţei (incertitudinii). în mijlocul propriei familii şi care se dezvoltă ulterior în mediul social în care individul îşi desfăşoară activitatea. 1/1.30. atunci când persoanele în vârstă vorbesc. (1997. depinde îndeaproape de cultura. Beverly Hills CA: Sage Publications. profesorul va crede că este obraznic ori că încearcă să demonstreze ceva”. profesorii doar lecturau. „masculinitatea” şi „feminitatea”. Ulterior. acestea au devenit „dimensiunile culturii” făcând obiectul mai multor studii şi cercetări începând cu anii ‘80203: individualism/colectivism.201 Cum se poate explica acest comportament? Geert Hofstede. Software-ul gândirii. 203 vezi Geert Hofstede. (1980a). Studiile sale pornesc de la ideea că există o „programare mentală” a individului care se formează de timpuriu. distanţa 201 202 faţă de putere. Geert Hofstede. Managementul structurilor multiculturale. 54. Geert Hofstede a ajuns la concluzia că există mai multe aspecte definitorii comune. culturii şi naturii umane. profesor de management şi cultură oganizaţională.

În corporaţii. angajaţii se „conformează autorităţii şefului şi în general faţă de poziţia ierarhică mai înaltă. .. nevoile şi aspiraţiile grupului de provenienţă primează în defavoarea celor individuale.162 masculinitatea/feminitatea şi dinamica confucianistă (dimensiune identificată de cercetătorul canadian Michael Harris Bond). însă. La nivel de organizaţie. Individualismul ca dimensiune se axează pe echitate în relaţiile dintre oameni. unde angajaţii discută de la egal la egal cu managerii şi liderii lor. 40. puterea respectiv obedienţa depind de normele şi valorile promovate în societate. În această situaţie. „este una de independenţă”. În cazul colectivismului.”205 Cea de-a treia dimensiune. Distanţa faţă de putere face referire la modul în care populaţia percepe această distanţă şi. spre deosebire de Danemarca. Potrivit aceluiaşi cercetător. creativităţii şi să permită implicarea consultanţilor în procesul de negociere.cit. În Malaezia. la polul opus se află ţări cum ar fi Pakistanul sau Japonia: „În ţări precum Pakistanul. Dacă ne îndreptăm atenţia asupra organizaţiilor africane constatăm că leadershipul autoritar şi birocraţia guvernează în detrimentul unei abordări liberale care să permită dezvoltarea iniţiativei personale. dorinţele. p. identitatea grupală este mult mai importantă decât cea individuală. op. realizările individuale primesc suport şi credit mult mai mare din partea managerilor. Ibidem. unde există un individualism scăzut. dependente şi care aparţin ‘organizaţiei’. Aceste ţări subliniază colectivismul. Astfel. în Statele Unite. firme şi companii această dimensiune reprezintă măsura în care este acceptat şi respectat statutul ierarhic de către angajaţi. iar relaţia pe care un individ şi-o formează. evitarea nesiguranţei (uncertainty avoidance) face referire la acele situaţii 204 205 Saksinee Klinsontorn.”204 În organizaţiile filipineze de exemplu. o şi consideră normală. Japonia este o ţară colectivistă în care dorinţa grupului predomină în defavoarea celei individuale. în acelaşi timp. sunt modele sociale şi emoţionale strâns legate. 39. în raport cu locul de muncă. se pune accent pe onoarea şi demnitatea individuală.

”206 Celelalte sunt orientate spre rezultate imediate dar. În preajma Crăciunului. Marea Britanie. Această problemă apare şi când se pune problema unei inovaţii. Spre exemplu. În fine. Masculinitatea se formează în jurul ideii de cultură patriarhală în care rolurile pe care le îndeplinesc femeile şi bărbaţii sunt foarte clare. mai ales. mai mulţi cetăţeni au arătat vânzătorului o monedă pe care se afla chipul monarhului. Cele orientate pe termen lung se axează pe „cumpătare. fiind împărţită în două: pe termen lung şi scurt. Organizaţiile şi companiile din Marea Britanie pun un accent scăzut pe formalitate. că îi lipseşte un act de legitimare. Canada sau Olanda. într-o fabrică suedeză (Saab-Scania din Soedertalje). Martori la scenă. „Vânzătorul a acceptat aceasta ca pe o legitimaţie fără a renunţa însă la verificarea conştiincioasă a autenticităţii cecului şi la notarea numelui şi adresei clientului. dinamica confucianistă (orientarea timpului) îşi are originile în perspectiva religioasă despre viaţă. Geert Hofstede. 65. acceptarea relaţiilor inegale şi o preocupare mai mare spre virtute decât spre adevăr.cit. p. la un moment dat. Astfel. considerându-l pe ultimul în neconcordanţă cu principiile lor şi cultura 206 207 Ibidem. . Distanţa mică faţă de putere înregistrată în cazul Suediei este de altfel explicată de cercetătorul olandez. aflat la cumpărături.. mai ales când se află în postura de a lua decizii individuale sau de grup. Aflaţi într-un schimb de experienţă. iar indivizii îşi asumă riscuri foarte mari în activitatea pe care o depun. regele Carl Gustav a constatat. op. fie de rău”.163 de nesiguranţă în care se regăsesc. adaptarea tradiţiilor la un context modern. şase americani semnalau diferenţele privind modul de lucru din Statele Unite şi cel din Suedia.”207 În ceea ce priveşte modelele organizaţionale situaţia este la fel de diferită. salvare. în momentul în care a dorit să achite utilizând cecul. de câteva săptămâni. indivizii. 41. consideră că tot ceea ce se întâmplă în jur este „fie de bine. ţările latine (de peste ocean şi din Europa) şi cele asiatice au valori mari comparativ cu Statele Unite. distanţa faţă de putere înregistrează punctaje interesante în ceea ce priveşte răspunsurile angajaţilor IBM din eşantionul lui Geert Hofstede.

”208 Un schimb de experienţă asemănător l-a avut şi un manager francez. Beverly Hills CA: Sage Publications. Finlanda.. secretara daneză l-a privit. există un raport de egalitate fundamentat pe sentimentul respectului faţă de persoană. (1980a). „Lynette Stewart a ales Detroit-ul. de exemplu. . Suedia) a constatat cu stupoare că reacţia secretarei sale a fost diferită de ceea ce. iar în cel familial autoritatea este deţinută de persoanele vârsnice. 298. Dar în loc să spună ‘Da. Persoanele care ajung într-o poziţie ierarhică superioară nu abuzează de statut şi nu îşi exercită autoritatea în mod nejustificat. se întâmpla în Franţa: „El a chemat-o pe secretara sa şi i-a dat o dispoziţie în aceeaşi manieră în care proceda întotdeauna la Paris. p. 209 Geert Hofstede.cit. care. Culture’s consequences: International differences in work-related values. a zâmbit şi a spus ‘De ce doriţi să se facă acest lucru?’”209 Astfel. Plecând de la dimensiunile formulate de Geert Hofstede se poate spune că. din cadrul unei companii de cosmetice. [1991](1996). pe nume Dupont. În societăţile în care se promovează distanţa mică faţă de putere. Goldmann a urmărit acest caz şi a discutat cu persoanele implicate arătând că. deplasându-se la Copenhaga pe un nou post şi ocupându-se pentru aceeaşi companie de zona de nord a Europei (Danemarca. se poate conchide că organizaţiile paternaliste sunt cele care promovează şi susţin egalitatea de şansă şi exprimare diminuând apariţia conflictelor în raport cu forurile superioare ale companiei. elementele primordiale pe care se 208 apud Geert Hofstede. în cazul societăţii tailandeze. are propria răspundere şi poate fi competitivă. op. Ziaristul Robert B. pp. În uzina Cadillac în care lucrează ea.164 organizaţională în care îşi desfăşurau activitatea în mod normal în ţara natală. Norvegia. pe când la Saab-Scania ea trebuie să-i aibă în vedere pe oamenii din faţa şi din spatele său. Situaţia este diferită în societăţile caracterizate de principiul care promovează distanţa mare faţă de putere. domnule’. argumentul raţional este reprezentat de experienţa de viaţă care favorizează instituţionalizarea şi internalizarea unor norme rigide cu caracter imperativ. ca secretarele pariziene. în mod normal. Inegalitatea este uşor de identificat pe axa verticală în mediul organizaţional. 169-170. Accentul este pus pe resursele pe care le are individul şi nu pe deficienţele acestuia.

Autorul sublinia că „acest studiu nu examinează numai influenţa valorilor culturale tailandeze. condiţiile antecedente ale gândirii de grup (stilul de leadership. când dorinţa lor de a instala consensul este mai puternică decât cercetarea realistă a celorlalte alternative”. În al doilea rând. Octavian Rujoiu.. Pentru o aprofundare a acestui fenomen vezi Octavian Rujoiu. ci investighează şi dacă valorile culturale tailandeze au tendinţa să distorsioneze percepţia realităţii care susţine gândirea de grup210” şi. 211 Saksinee Klinsontorn. Procese şi fenomene de grup: brainstormingul şi gândirea de grup. Octavian Rujoiu. p. în care oamenii se angajează când sunt puternic implicaţi într-un grup coeziv. (2004a). (2004b). Totodată. Gândirea de grup vs Gândirea de echipă. Valorile culturale şi gândirea de grup. a realităţii testate şi a judecăţii morale care rezultă în urma presiunilor grupului” mai nota acelaşi autor (1972. 202-209.cit. presiunea directă spre conformism. promovează inovaţia. Distribuţia pe 210 Irving L. simptomele gândirii de grup grupate în patru categorii (cenzurarea ideilor cu caracter deviant. Importanţa factorilor „leadership” şi „coeziune” în emergenţa gândirii de grup. paznicii minţii) şi. prin natura ei. coeziunea şi stima de sine). cum se prezintă procesul decizional în organizaţii în raport cu simptomele şi gândirea de grup. forurile superioare şi-au dat acordul. în organizaţiile tailandeze deciziile sunt luate numai după ce. Revista de Psihologie. în prealabil. iniţiatorul acestui concept. 9). Din cele 367 de chestionare aplicate în cele patru companii s-a putut conta numai pe 216 din acestea (92 fiind din agenţiile de publicitate şi 124 provenite de la bancă). 50. Saksinee Klinsontorn a realizat o cercetare care a cuprins patru organizaţii: una dintre cele mai reprezentative bănci din Tailanda şi trei agenţii de advertising.165 fondează valorile culturale sunt respectul şi statusul. 3-4. Sociologie Românească. 3. op. nu în ultimul rând. Motivaţia alegerii acestor două tipuri a fost una cât se poate de simplă: este mult mai probabil ca o agenţie de publicitate să aibă un climat organizaţional asemănător celor din vest deoarece. Altfel spus. 8. p. exprimarea liberă a propriilor păreri şi convingeri. 165-184. creativitatea. (2005). Trebuie subliniat că o astfel de situaţie prezintă deopotrivă atât un avantaj cât şi un dezavantaj. 15. reacţiile întârzie din cauza lipsei iniţiativei în luarea deciziei. dacă în procesul decizional apar diferenţe semnificative. Janis (1972. 189-202. iluzia unanimităţii. . Victims of groupthink. Psihologia Socială. Boston: Houghton Mifflin Company. Spre un model constructiv de gândire în organizaţii: gândirea de echipă.211 Seturile de variabile cercetate au fost: valorile culturale. nu în ultimul rând. definea gândirea de grup drept „un mod de a gândi. În primul rând. „gândirea de grup se referă la deteriorarea eficienţei mentale. disciplina bine pusă la punct favorizează eficienţa. 9). tipul organizaţiei.

Janis a fost coeziunea înaltă a grupului care a corelat cu gândirea de grup.”212 Acelaşi autor conchidea că „Aceste rezultate sugerează că. cenzurarea ideilor cu caracter deviant. Factorii culturali luaţi în calcul. (2005). la diferite niveluri ale managementului (distanţa faţă de putere scăzută). Oricum. au fost statusul (respectul faţă de ierarhie). încrederea (integritatea personală – „de exemplu. există o mai mare coeziune în luarea deciziei de grup. rezultatele sugerând că. Organizational communications in Hong Kong: a cultural approach to groupthink. De asemenea. au fost coezive în luarea deciziei de grup şi membrii grupurilor au avut o stimă de sine foarte mare. coeziunea a contribuit la apariţia iluziei unanimităţii în toate grupurile. caracterul (demnitatea personală). p. angajaţii tailandezi şiau perceput liderii ca nefiind autoritari şi destul de deschişi. liderii tailandezi devin mult mai deschişi ori încurajează mult mai mult participarea membrilor grupului.”213 Andrew Sai On Ko a analizat gândirea de grup în conexiune directă cu pattern-urile culturale întâlnite în mai multe organizaţii chineze din Hong Kong. Surprinzător. Rezultatele sugerează că atunci când tailandezii prezintă un model social foarte strâns ori se simt ameninţaţi de situaţii ambigue. permisivi în a discuta diferitele probleme. un chinez va ezita să intre într-o afacere atâta timp cât nu-şi cunoaşte personal partenerii”214 –. op. După cum era de aşteptat. p. prietenia (relaţia dintre 212 Saksinee Klinsontorn. două chestionare neputând a fi validate din acest punct de vedere. 1982) din moment ce liderii tailandezi sunt nondirectivi. Distanţa faţă de putere a corelat negativ cu condiţiile antecedente ale gândirii de grup. atât colectivismul cât şi evitarea nesiguranţei au relaţionat negativ cu stilul de leadership directiv în grupurile decizionale tailandeze.. cele mai multe simptome ale gândirii de grup au fost înregistrate la grupurile de la bancă (ex.cit. Stilul de leadership tailandez nu susţine condiţiile antecedente ale gândirii de grup prezentate de Janis (1972. Ceea ce a susţinut îndeaproape teoria lui Irving L. iluzia unanimităţii). 214 Andrew Sai On Ko. (colectivismul) ori se simt foarte ameninţaţi de situaţii ambigue (evitarea nesiguranţei). s-a găsit o corelaţie parţială a valorilor culturale cu acele condiţii favorizatoare apariţiei gândirii de grup. În această privinţă. 115-116. 213 . atunci când societatea tailandeză percepe breşe în ierarhie. comportamentul liderului nu a influenţat în nici un fel manifestarea acestui simptom. 353. 4.166 sexe a fost de 131 de femei şi 83 de bărbaţi. Pe de altă parte. Corporate Communications: An International Journal. Ibidem. „colectivismul şi evitarea nesiguranţei au corelat cu coeziunea înaltă a grupului. 115. 10. atunci când tailandezii prezintă un model social foarte strâns. şi pe care se bazează întreaga artă comunicaţională în cultura chineză. apariţia paznicilor minţii. Altfel spus.

(2003). apud Andrew Sai On Ko. „cu membri care au un status social ridicat. M.167 partenerii de afaceri se menţin şi într-un cadru informal) şi. 4) timpul de reacţie şi pregătirile trebuie să fie calculate. de cele mai multe ori. statusul social este asociat. să existe ezitări în ceea ce priveşte provocarea reciprocă. „cine pe cine cunoaşte” sau sistemul referenţial). într-o perioadă plină de războaie între dinastiile chineze. reţelele Guanxi (legăturile de afaceri. M. Câştigarea supremaţiei se poate înfăptui şi prin intermediul alianţelor de afaceri. Este posibil ca. Utilizând metoda focus-gruplui. De aceea. în domeniul comunicării.”215 În cultura chineză. Sintetizând cele 13 capitole originale ale cărţii. cu ceilalţi factori menţionaţi mai devreme. în reducerea apariţiei gândirii de grup. dezvoltarea unor strategii viabile de atingere a scopurilor organizaţionale). McNeilly preciza că mediul de afaceri poate fi considerat un război care are la bază anumite principii care se aseamănă izbitor cu cele subliniate de Sun Tzu. în vederea evitării atingerii prestigiului colegilor.Hr. Acelaşi autor. gândirea de grup poate fi hazardantă nu doar pentru organizaţiile mici şi mijlocii ci şi pentru alte organizaţii din Hong Kong.”216 Focus-grupul realizat de cercetătorul chinez cu manageri din mediul academic şi din cadrul companiei Hero Creator Limited (Hong Kong) a evidenţiat faptul că gândirea de grup reprezintă mai mult un „obstacol al 215 216 Ibidem. de dragul respectului faţă de ceilalţi membri ai grupului. 8. în fine.. Cartea Arta Războiului a fost scrisă în jurul anului 400 î. 209. Can principles from Sun Tzu’s Art of War be used to address the problems of consensus-seeking organizations? Corporate Communications. McNeilly prezintă şase astfel de principii: 1) „Câştigă tot fără luptă” – în termeni economici poate fi translatat astfel: poţi (încearcă) să te impui pe piaţă în aşa fel încât să nu produci pagube. 2) „ataci atunci când competitorii tăi se aşteaptă mai puţin”. Aceasta se prezintă a fi una dintre cele mai celebre cărţi de strategie militară. cercetătorul chinez semnala că un grup care se autoguvernează. mai precis. a verificat dacă utilizarea principiilor elaborate în celebra carte Art of War de Sun Tzu îşi găsesc aplicabilitatea în mediul organizaţional. . motivarea lor. poate fi caracterizat de fenomenul gândirii de grup. 5) „cunoaşterea adversarului este foarte importantă (punctele forte şi mai puţin tari)” şi 6) caracterul şi comportamentul liderului (sunt esenţiale în coordonarea şi câştigarea respectului subordonaţilor „înţelegerea nevoilor acestora. 3. p. Plecând de la acest aspect. 3) folosirea unor acţiuni inteligente pentru a depăşi concurenţa. 354.

şi nu numai. Etica în afaceri. Human Resource Management International Digest. p. Gaumnitz şi J. Preble. Acest lucru poate însemna că japonezii crează condiţiile necesare apariţiei gândirii de grup? Poate fi aceasta o sursă a unui avantaj competitiv pentru Vest. . (2003).L. (1995). Charles C. spun cei doi autori.168 comunicării interne al membrilor grupului”. p. op. sunt deseori utilizaţi termeni precum etică sau etica în afaceri. 220 apud Dan Crăciun. potrivit lui P. 11. 2. În această ţară. Laura Nash îl defineşte ca fiind „studiul modului în care normele morale personale se aplică în activităţile şi scopurile întreprinderii comerciale. aceştia aduc în discuţie cazul Japoniei. 221 apud B. 25. care ar fi implicaţiile culturii organizaţionale în manifestarea gândirii de grup. 35.”219 Privind al doilea termen. O scurtă introducere. 219 apud B. rămânând a fi puţin probabilă aplicarea principiilor Sun Tzu în reducerea apariţia gândirii de grup. ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale.. p.C. Contents of codes of ethics of professional business organizations in the United States. Frankel. 35. Neck care se întrebau.”221 Acelaşi autor citat menţionează opt funcţii ale unui cod etic: 217Andrew 218 Sai On Ko. cred că sunt deosebit de importante remarcile celor doi cercetători americani Charles C.217 Referindu-ne la cultura japoneză. „cadre ale conduitei umane care se află în strânsă legătură cu principiile morale în încercarea de a deosebi binele de rău. 35.C.cit.cit..R. 210. pentru că firmele vestice sunt mult mai predispuse să conserve perspectiva şi contribuţia fiecărui individ? Poate timpul ne va spune. codul de etică profesională reprezintă „poate enunţul cel mai vizibil şi explicit al normelor profesionale. op. ce acţionează ca agent al acestui sistem. 3.”220 După M. Un cod reprezintă conştiinţa colectivă a unei profesii şi este mărturia dimensiunii morale a grupului ce alcătuieşte acea profesie. Journal of Business Ethics.R. În mediul organizaţional. Manz şi Christopher P. p.”218 Comportamentul etic şi gândirea de grup. Neck. „Individul este deseori subordonat întregii companii ori naţiunii. (2005). au ele potenţialul de a găsi cele mai înalte niveluri de performanţă comparativ cu cele japoneze. Lere. printre altele. propriile sale probleme specifice. p. Manz şi Christopher P.S. Miesing şi J. dacă companiile vestice pot stabili echipa de lucru ideală. (2002). Bucureşti: Editura ASE. care pune un accent foarte mare pe individ? Mai precis. Primul designează. Gaumnitz şi J. Astfel. Lere. Creating a team of individuals. Nu este un standard moral separat.

Journal of Business Ethics. codurile etice reprezintă „documente scrise. The nature of the relationship between corporate codes of ethics and behavior. 7) Este un suport pentru indivizi atunci când aceştia se confruntă cu diverse presiuni făcute pentru a se comporta într-o manieră neetică.S. The impact of banality. Întrebarea la care au răspuns subiecţii a fost “Cum apreciaţi onestitatea şi standardele etice ale oamenilor din aceste profesii?” Podiumul a fost ocupat de fiecare dată în cei trei ani menţionaţi de preoţi. (2003). etc. 6) Împiedică apariţia comportamentului lipsit de etică prin identificarea de sancţiuni şi prin crearea unui mediu în care raportarea unui comportament neetic este susţinută. Williams şi J. Journal of Business Ethics. risky shift and escalating commitment on ethical decision making.”223 În literatura de specialitate românească şi internaţională comportamentul etic a fost analizat în contextul negocierii în afaceri224. Cultural and ethical effects in budgeting systems: A comparison of U. din 24 de profesii pe locul 15. 3) Forţa sensului de scop comun al membrilor unei organizaţii. p. 36. (2004). 32. profesori. Dan Crăciun. înaintea jurnaliştilor (locul 22) şi după mecanicii auto (locul 20). în 1990. (2005). de exemplu.) plasau directorii executivi. dar şi având în vedere codul etic profesional din diferite domenii. al încrederii. congresmeni. (2005). Douglas şi Benson Wier. Bucureşti: Editura ASE. Robert J. luării deciziei şi asumării riscului225.”222 După Michael Schwartz. sondajele de opinie întreprinse în rândul populaţiei americane privind comportamentul etic (onestitatea şi standardele etice) din diferite domenii de activitate (medici. pe locul 21. 248. and Chinese managers. senatori. cit. ingineri constructori. Etica afacerilor. 53. 365-370.226 Privind acest din urmă aspect. distincte şi formale care se constituie în standarde morale utilizate în ghidarea angajaţilor ori a comportamentului corporatist. Business and morality: A short introduction to business ethics. 226 vezi Patricia C. 225 Robert W. Dan Crăciun. climatului organizaţional. 2) Furnizează o bază pentru aşteptările şi evaluările publicului în ceea ce priveşte profesia. 60. (2001). 4) Sporeşte reputaţia profesiei şi încrederea publică. 159-174. pe locul 12 după jurnalişti (locul 11) şi înaintea reporterilor de la ziar (locul 13) sau în 2000. Bucureşti: Editura Paidea.. poliţişti. Armstrong. în 1981. 8) Serveşte drept bază pentru rezolvarea disputelor care apar între membrii unei profesii sau între membri şi non – membri. preoţi. bancheri. Douglas Barrett. Michael Schwartz. 224 vezi Dan Crăciun op. . farmacişti şi 222 223 Ibidem. Vasile Macoviciuc şi Vasile Morar.169 1) „Este un ghid pentru individ când acesta se confruntă cu o situaţie inedită. după senatori (locul 14) şi înaintea inginerilor constructori (locul 16). avocaţi. Journal of Business Ethics. 5) Conservă tendinţele profesionale.

orientation programs. 45. 230 Eberhard Schnebel şi Margo A.”228 Climatul etic organizaţional are la bază. 61. (1992). Bienert.F. 231 Ronald R. Prietenia Ex. 228 Sean Valentine şi Anthony Johnson. „consensul moral”. în funcţie de nivelurile de analiză. Sims. 11. 207. Journal of Business Ethics. (1997). 227 apud B. p.C. dar şi angajamentul faţă de companie. The importance of context: The ethical work climate construct and models of ethical decision making – An agenda for research. apud D. and the perceived importance of employee incorruptibility. S-a constatat că „cea mai importantă virtute individuală este incoruptibilitatea.B. 53. (2004). Wyld şi C. regulile şi procedurile. Horton şi Solomon Brothers. În contextul culturii americane. Journal of Business Ethics. Journal of Business Ethics. Cullen (1987. Victor şi J. Jones. 229 apud David C. Alţi autori precum Eberhard Schnebel şi Margo A. p. 651-662. Linking groupthink to unethical behavior in organizations. Legea ori Codul Profesional Egoist (E) Criterii Utilitarian (U) Principiu (P) După cum am constatat. 165.227 În acelaşi context. Interesul companiei Ex. cu alte cuvinte. Sims a analizat situaţia mai multor organizaţii precum Beech-Nut. 1997. Interesul personal Ex. Journal of Business Ethics. (2004). The ethics of the US business executive: A study of perceptions.231 Acesta a arătat cum companii cu o reputaţie foarte mare pe piaţă au ajuns să se confrunte cu probleme de ordin etic. Ronald R. Codes of ethics. . Journal of Business Ethics. Responsabilitate a socială Ex.170 medici/asistenţi medicali. 16. utilitarianismul şi principiul fundamental (moralitatea personală. (2005). cultura şi climatul organizaţional au un impact major asupra procesului decizional. Rolul jucat de echipă Ex. după B. E. Stevens. Wyld şi Coy A. mai multe criterii: egoismul. Victor şi J. codul profesional) (Tabelul 1). 467) Individual (I) Ex. Bienert considerau ca fiind importante aspecte precum exprimarea liberă a propriilor idei „împărtăşirea punctului comun în ceea ce priveşte valorile acceptate”. Moralitatea personală Nivelul de analiză Local (L) Ex. Eficienţa Ex. 465-472. Reguli şi proceduri Cosmopolitan (C) Ex.230 Tabelul 1. Jones. Sean Valentine şi Anthony Johnson utilizând un lot ad libitum de 143 de americani care lucrau în diferite domenii de activitate au analizat modul în care percep aceştia codurile etice.B. p.A. Tipologia climatelor etice propusã de B. Implementing ethics in business organizations. 54. Cullen229.

”233 Notă discordantă nu face nici Solomon Brothers. 655-656. Deşi. pentru a câştiga timp şi astfel să se debaraseze de un inventar de 3. managerul lui Hutton urma să depună cecul de la banca A într-un cont la banca B. Beech-Nut pare să fi fost victima inocentă a unor furnizori fără scrupule. aceste mişculaţii treceau uneori nedetectate. Sims. Din decembrie 1990 şi până în august 1991 a fost implicată în mai multe acţiuni dubioase care puneau la îndoială 232 233 apud Ronald R. p. Traictoria pe care a avut-o a demonstrat acest lucru. Beech-Nut şi-a muşamalizat problemele în momentul în care investigaţiile guvernamentale au început să devină o piedică. în loc să coopereze. Astfel.cit. Beech-Nut a suferit pierderi financiare. managementul superior se pare că a informat R&D de faptul că aceştia vor trebui să demonstreze faptul că un produs necostisitor al unui furnizor era alterat. dat fiind faptul că. ziua următoare. compania.5 milioane $ ce consta în suc de mere. referitor la acest ultim aspect. Din cauza diferenţei de fus orar în sistemul de colectare a cecurilor. cât de cât. . era puţin probabil să protesteze. la ordinea zilei. dar Hutton primea cel puţin 250 milioane de dolari în împrumuturi (free loans) în fiecare zi.F. op. înainte ca firma să îl schimbe cu un alt furnizor. În plus. la prima vedere. pp. apud Ronald R. Această manevră punea în valoare următorul procedeu: „Contabilul lui Hutton scria un cec pentru un cont la banca A în valoare mai mare decât Hutton avea în acel cont. În orice caz. Alţi producători de sucuri erau recunoscuţi pentru faptul că reziliau contractul cu furnizorii lor. De fapt. Sims.cit. prin ultimele sale acţiuni. La Beech-Nut. 656. op. iar o zi de dobîndă pe o asemenea sumă este ceva substanţial. iar folosirea produselor ieftine concentrate a ajutat la salvarea a milioane de dolari. unii angajaţi s-au refugiat în faptul că nu a existat nici un test concludent care să ateste diferenţa dintre ingredientele naturale şi cele artificiale. dacă aceştia nu demonstrau că produsul pe care îl furnizau era original. Angajaţii Beech-Nut s-au folosit de două argumente pentru a-şi justifica acţiunile: 1) credeau că multe alte companii vindeau produse de băuturi false (placebo) şi 2) erau convinşi că băutura lor falsă era în stare perfectă pentru a fi consumată de către bebeluşi. Beech-Nut se pare că a oscilat dovada vinovăţiei de la un punct la altul. în timp ce. această stratagemă oferea lui Hutton un timp de o zi de dobandă la banca A fără ca să plătească nimic pentru acest lucru. O zi de dobandă poate nu pare mare lucru. puritatea. a schimbat o problemă de ordin civil într-una de ordin legal cu acuzaţii penale.”232 Într-o situaţie dezastruoasă s-a regăsit şi cea mai mare corporaţie de brokerage din Statele Unite. calitatea înaltă a produsului şi ingredientele naturale au servit drept baza pe care se fonda cultura corporaţiei. Corporaţia Grupului E. Hutton era un client extraordinar de important şi pentru că anumite overdraft-uri erau. mai ales din punct de vedere al marketing-ului […] La baza eşecului etic al companiei au stat presiuni financiare puternice. Ilegalitatea comisă de top-managementul companiei a constat în aşa-numitul „checkkiting”. unde banilor li se adauga dobânda imediat. „Din 1891. Hutton. iar Hutton putea depune fonduri care acopereau mişculatia în contul din banca A. în aparenţă.171 Beech-Nut era al doilea producător ca mărime în ceea ce priveşte mâncarea pentru nou născuţi. Chiar dacă banca a observat aceasta mişcare.

op. autorul citat anterior sublinia că. dar nimeni nu poate avea vreodată dreptate.W. Understanding WorldCom’s accounting fraud: Did groupthink play a role? Journal of Leadership and Organizational Studies. Idem. Din acest punct de vedere. În acest context.172 moralitatea şi comportamentul etic organizaţional al top- managementului companiei. 109-118. nu toate organizaţiile aplică această politică. 115. lucrurile capătă o conotaţie negativă atunci când nu există nicio urmă de scepticism faţă de modul în care „gândeşte” şi ia decizii grupul. .cit. „gândirea de grup are loc atunci când aroganţa şi loialitatea ajută un grup să strălucească deasupra intereselor etice ale unei structuri organizaţionale. 3. victime ale gândirii de grup au fost şefii companiei WorldCom.J. Scharff.M.M. Kirk arătau. implicând acţiuni ce nu aveau legătură cu etica afacerilor. faptul că „98% dintre organizaţiile de succes analizate folosesc metode care pun în valoare leadershipul participativ. la ordinea zilei fiind ceea ce unul dintre vice-preşedinţi avea să spună. în aceste situaţii.”235 Ronald R. (2005). Sims argumenta că în toate cele trei organizaţii valorile membrilor grupului decizional. Von Bergen şi R. evitarea conflictului de idei sau optimismul exagerat şi pe termen lung. 236 M. Ronald R.”234 În ceea ce priveşte loialitatea excesivă faţă de interesele membrilor grupului. Pentru a dezvolta un mediu participativ unde sunt 234 235 Ronald R. foarte uşor şi fără nici cea mai mică urmă de îndoială. Sims. în urma unei cercetări. Prin urmare. remarcând lipsa de etică de care au dat dovadă mai marii companiei.”237 Totuşi. 658. aroganţa s-a prezentat ca fiind „copilul nelegitim al încrederii şi mândriei existente în grupuri care experimentează gândirea de grup. „dacă nu îţi place această politică. şi nu numai. 11. 237 Ibidem. poţi pleca. p. Sims a analizat simptomele gândirii de grup din perspectiva comportamentului etic în organizaţii subliniind că acestora li se pot asocia mai multe potenţiale pericole cum ar fi asumarea unor riscuri extreme. sau identificat aspecte precum descurajarea părerilor ce contraveneau ideologiei managementului interior. C. Scharff236 a analizat acest caz. În cadrul grupurilor decizionale. M. Aroganţa face referire la faptul că nu numai că nu poţi comite greşeala. au fost caracterizate de „aroganţă” şi o „loialitate excesivă” faţă de deciziile imorale.

Scharff. . Andrew Fastow) au fost lipsiţi de etică şi caracterizaţi de o „supra încredere” şi un optimism exagerat în politica adoptată şi pe care se baza activitatea companiei.240 Totodată. Comportament organizaţional. 116). 241 Dennis Tourish şi Naheed Vatcha. Charismatic leadership and corporate cultism at Enron: The elimination of dissent. de care au profitat prin speculaţii financiare.’”238 Factorii decizionali ai companiilor British Airways şi Marks & Spencer. 240 John Alan Cohan. Lay. (2001).cit.W. 471. the promotion of conformity and organizational collapse. Kirk (1978. autorul menţionat sublinia că blocajele apărute la nivel comunicaţional au prejudiciat reputaţia celor două companii şi a arătat cum iluzia invulnerabilităţii. Corporate Communications: A International Journal. Journal of Business Ethics. 4. Teorii. Jack Eaton.”241 Marian Preda sublinia existenţa mai multor probleme de „creativitate în contabilitate” ale celor responsabili de colapsul companiei Enron: „a) au dezvoltat şi au permis folosirea de tehnici de contabilitate frauduloase. apud. Iaşi: Editura Polirom. 183-192. 176. 4. avioane). analizând cazul companiei Enron. citând un fost senior manager al companiei. în această companie devenise cunoscut faptul că cei care aveau păreri diferite de cele ale conducerii „nu mai erau toleraţi. 2005. credinţa în moralitatea grupului. după cum arăta şi Brian Cruver. sentimentul de invincibilitate ori presiunea spre conformism au marcat managementul. întreabă şi vorbeşte cu voce tare. exerciţii şi studii de caz. M. Pe de altă parte. Honda Motor Company a iniţiat sloganul ‘Ascultă. percepţiile stereotipizate. p. p. conchidea Jack Eaton. au fost afectaţi de gândirea de grup. (2005). 6.239 Utilizând analiza conţinutului. 1. op. (2002). Von Bergen şi R.”242 De altfel. pentru a menţine imaginea de companie de succes. p. 242 Marian Preda (2006). chiar şi atunci când compania înregistra pierderi. Management communication: the threat of groupthink. 40. Leadership. c) au creat companii care aveau drept unic scop cumpărarea realizărilor subperformante ale companiei Enron. d) au făcut achiziţii extravagante (terenuri. climatul devenise unul greu de suportat: „Exista o regulă 238 239 C. John Alan Cohan preciza că mai mulţi membri executivi (Kenneth L. 275-299.173 încurajate alternativele.J. Jeffrey K. “I didn’t know” and “I was only doing my job”: Has corporate governance careened out of control? A case study of Enron’s information myopia. Skilling. b) au creat cu cinism şi în mod conştient o criză de electricitate în California.

Ne vom bate cu el în aer.. Nimic! Nu vom duce niciun fel de tratative. În managementul social şi în medicină nu există remedii universale şi fiecare caz impune o diagnosticare atentă.. (2003). În P. nu făceam altceva decât să îmi periclitez cariera. competenţa şi siguranţa celor cu care lucrează sunt definitorii în a caracteriza o persoană. Ne vom bate cu el pe uscat. p. în timp ce. De la asta nimic nu ne poate abate. [1947](2001). 62-94). metodă şi realitate în ştiinţa socialului (p. Dacă le duceam noutăţi proaste. unul dintre fii lordului Randolph Churchill. Texte de bază (pp. Cu toate acestea. În pofida faptului că situaţia nu era deloc în favoarea ţării sale. cu o viziune de puternică în şansele de reuşită ale Albionului în lupta cu Germania nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial. recurg la mai multe modalităţi prin care apreciază relaţiile interpersonale în organizaţii. De exemplu. a fost un lider desăvârşit. 90).”243 Preşedinţii de companii dar mai ales subordonaţii acestora. London: Arrow Books Ltd. ambele părţi consideră integritatea ca fiind un element foarte important. Până când. Concept.. experimentele legate de decizia de grup sunt suficient de avansate pentru a clarifica unele probleme generale privind schimbarea socială” – aprecia Kurt Lewin. De Visscher şi A.244 Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874–1965). Sir Winston Leonard Spencer Churchill era categoric în decizia adoptată şi pe care o promova: „Suntem hotărâţi să-l distrugem pe Hitler şi orice vestigiu al regimului nazist. directorii şi managerii consideră că. Kurt Lewin. subordonaţii iau în calcul ca fiind importante bunăvoinţa şi spiritul democratic al liderului. Iaşi: Editura Polirom. cu ajutorul lui Dumnezeu. toată lumea pierzându-şi orice speranţă în condiţiile în care Adolph Hitler defila triumfal prin Europa şi cucerise nordul Africii. respectat politician şi prim-ministru al Marii Britanii. Dinamica grupurilor. În aceeaşi ordine de idei. preferă să adopte un stil autoritar: „Este un fapt previzibil ca directorii de întreprindere să dea greş precipitând creşterea producţiei prin decizii de grup. . De multe ori. Enron: Anatomy of greed. Nu în toate situaţiile există un astfel de „spirit”. Neculau (coord. Nu vom negocia cu Hitler sau cu vreuna din bandele lui.o regulă a ‘niciunei noutăţi proaste’.174 nescrisă. pe lângă integritate. vom scăpa pământul de umbra 243 244 Brian Cruver. 176. Frontiere în dinamica grupurilor I.). Ne vom bate cu el pe mare.

Excelenţa în afaceri. despre aspectele pozitive şi negative cu care se confruntă compania: „Alan era cu adevărat sclipitor. la care stai şi asculţi şi pe urmă te duci la masă.cit. Odată ce şi-a format echipa. a spus unul dintre membrii consiliului. p. care. op. 246 Jim Collins. pp. Ce se poate face într-o astfel de situaţie? Putem pleaca de la ideea conform căreia „crearea unui climat în care adevărul să fie auzit” depinde de mai multe principii care trebuie puse în aplicare. Un astfel de exemplu este şi situaţia în care s-a regăsit directorul general al companiei Wards. 104-106. Nici Alan Wurtzel nu ştia care va fi soluţia ieşirii din acest impas. probabil. avea ca principal obiectiv să întrebe. în mod constant.cit. . a luat în calcul şi posibilitatea ca informaţii vitale privind războiul. să fie tot timpul interesat de ceea ce se întâmplă în compania sa insistând cu întrebările. singurul care crede în ea. 105. se concretizează un 245 Sir Winston Leonard Spencer Churchill. Alan Wurtzel şi consiliul său de administraţie. (1950. op. Climatul organizaţional depinde foarte mult de acest lucru.”247 Astfel. liderul nu trebuie să iasă în evidenţă prin răspunsurile pe care le furnizează în anumite situaţii şi. Bucureşti: Editura Curtea Veche. trebuiau să pună pe picioare compania deoarece se afla într-o situaţie aproape falimentară. 247 apud.246 În primul rând. Am avut nişte dezbateri extraordinare în consiliu. Avea abilitatea de a pune întrebări de-a dreptul minunate. 371) apud Jim Collins.”245 Conştient fiind că într-o astfel de situaţie se afla printre singurii care mai credeau în izbândă. [2001](2006). a constituit Biroul de Statistică.175 lui. Cu atât mai mult cu cât este vorba şi de o viziune în care cel care o promovează se află. secţiune separată a comandamentului general care avea ca sarcină principală strângerea de informaţii obiective privind evoluţia războiului. în anii ’70. Prin urmare. „datele brute” să îi fie prezentate distorsionat. p. 103. Nu era niciodată un spectacol ieftin. în şedinţele de consiliu. Fiind adeptul cunoaşterii realităţii şi al principiului că numai interacţionând direct cu faptele poţi transforma într-un avantaj situaţia existentă. mai degrabă. Sunt momente în care personalitatea puternică şi carisma liderului se prezintă ca un baraj în calea „filtrării” informaţiilor reale în cadrul unui grup decizional. Jim Collins. Sir Winston Leonard Spencer Churchill a acordat încredere necondiţionată grupului format.

suport şi cooperare. Aceasta pentru că intervin mecanisme de compensare şi supracompensare. angajaţii 3M sunt legaţi de compania lor prin acelaşi devotament aproape religios pe care l-am întâlnit şi la P&G. 7/8. Analiza climatului organizaţional. 1-2. În aceste condiţii.”248 În al doilea rând. trebuie luate în calcul. 107-109. 315-320. pp.176 climat bazat pe încredere. se întâmplă exact invers. ataşament şi eficienţă în echipele de lucru. am descoperit o coeziune remarcabilă la 3M. Zaharia.V. să se realizeze şi considerând normal efortul pe care îl pun în slujba atingerii obiectivelor organizaţionale. atenţionările şi avertismentele care pot eficientiza luarea deciziei. dat fiind anumite decizii. nu trebuie să existe constrângeri de niciun fel în şedinţe iar liderul trebuie să participe efectiv la acestea jucând pe lângă rolul de moderator şi pe acela al mediatorului. încercările temerare şi diviziile mici. în al patrulea rând. de la date ale cercetării la practica evaluării. op.K. de cele mai multe ori. acţionarii) şi care. regulile şi normele organizaţionale contribuie la formarea controlului exercitat de factorii decizionali (liderii grupurilor. Motorola şi Wal – Mart – trei 248 T. Potrivit lui Jim Collins şi Jerry I. Acelaşi lucru este valabil şi pentru HP. (2007). Transformational leadership or the iron cage: which predicts.A. Cu toate mutaţiile. preşedinţii de companie. mai importantă decât găsirea vinovaţilor. 22. este conştientizarea şi „tragerea învăţămintelor” din ceea ce s-a întâmplat. Alteori. Barling şi E. încântaţi de modul în care sunt trataţi ca angajaţi ai firmei/instituţiei. (2001).249 În mod normal. . 249 Jim Collins. Arnold. la momentul oportun. dau dovadă de o performanţă scăzută şi devin neîncrezători în forţele proprii şi în cel care îi conduce. În al treilea rând. Întradevăr. În fine.cit. Apar desincronizări în activitatea membrilor echipei. J. Revista de psihologie organizaţională. vor reuşi să aibă un randament bun şi chiar să atingă ceea ce numim performanţă în muncă. 45.250 În general. commitment and team efficacy? Leadership & Organization Development Journal. astfel de angajaţi simţind nevoia să se implice. 7.Constantin şi D. 250 K. Kelloway. „chiar şi angajaţii cu un potenţial aptitudinal ‘normal’ sau ‘modest’. în prima categorie intră companiile vizionare care acţionează potrivit unei anumite ideologii. dezvoltă coeziune. Porras aceastea „funcţionează ca un adeziv foarte puternic şi ca o forţă călăuzitoare care menţine integritatea companiei vizionare în timpul mutaţiilor şi evoluţiilor acestora. p. Disney şi Nordstrom.

[2002](2006). Etica afacerilor. angoasate ce pare să devină obiect al tehnologiilor actuale: „acţionează astfel încât consecinţele actelor tale să fie compatibile cu permanenti-zarea unei vieţi autentic umane pe pământ".să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . (ed. o temă. Jonas formulează un imperativ categoric ce corespunde umanităţii fragile. 31. Editura Polirom. Obiceiurile de succes ale companiilor vizionare. . răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse .). a naturii umane. Pornind de la principiul kantian al integrităţii individului şi a vieţii. Macoviciuc. Editura Paideia. la alegere. Vasile. „include în alegerea ta actuală integritatea viitoare a omului ca obiect subordonat voinţei tale.”251 Hans Jonas refuză utopismul de tip scientist.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . Tratat de etică. Le Principe responsabilité. Porras. 2006. într-un text redactat sub formă de referat. 252 Hans Jonas. 4. dar fiind indestructibil legate de ideologiile lor fundamentale.271. Dan. punând accent pe analiza lucidă a condiţiei omului în civilizaţia contemporană şi pe recunoaşterea ambiguităţii structurale. Bucureşti. Peter.să identifice problemele tratate de textul studiat. Crăciun. Les Éditions du Cerf. efectele actelor individuale „să nu fie distructive pentru posibilitatea viitoare a unei asemenea vieţi". p. Bucureşti: Editura Curtea Veche. pp. Vasile."252 3. Afaceri clădite să dureze. Morar.să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea 251 Jim Collins şi Jerry I. Iaşi. tehnologic sau politic. constitutive. deci: „nu compromite condiţiile pentru supravieţuirea indefinită a umanităţii pe pământ".să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze . 1995. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt. Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă în jur de patru pagini şi să respecte următoarele cerinţe: . 30.177 companii care concurează 3M în ceea ce priveşte mecanismul automutant. 2005. din următoarele volume: Sincer.

Imm. 5. S. 8. Editura Antaios. 2004.). Bucureşti. V.. Kant. 555-608. cap.. Bibliografie 3. Nagel. Oradea. Metafizica moravurilor. Bucureşti 2010. 2009. Ce trebuie să facem. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. Oare ce înseamnă toate astea?. 6. Macoviciuc.178 argumentării din textul studiat să prezinte. pp. Editura ASE. Editura ALL. 6. 203-238. Editura ALL. O introducere convingătoare în filosofie. . Th. pp. - 5. Blackburn. pp. 52-65. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. Lucrare de verificare Toate problemele dezvoltate pe larg în această secţiune pot fi subiecte cerute în lucrarea scrisă finală. pp. 237-262. în încheiere. I-XVIII (Introducere în teoria virtuţii). Gândeşte. (coord. 4. capitolul Principiile metafizice ale teoriei virtuţilor. Tematizări contemporane. Filosofie. teoretic decât figurat.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful