TITLUL CURSULUI: FILOSOFIE AUTORI: Prof.univ.dr. Vasile Macoviciuc Asist.univ.dr.

Octavian Rujoiu INTRODUCERE Această sinteză de curs este elaborată pentru studenţii de la ID din Academia de Studii Economice. Obiectivele principale sunt concretizate în competenţele pe care le veţi dobândi după parcurgerea şi asimilarea cursului de Filosofie sunt următoarele: lărgirea orizontului de cultură generală; întemeierea filosofică şi unificarea valorică a cunoştinţelor şi atitudinilor; familiarizarea – mai ales prin frecventarea unei bibliografii – cu marile direcţii actuale de reflecţie asupra omului, ştiinţei şi culturii; limpezirea unor principii şi interpretări generale menite să faciliteze asimilarea disciplinelor specializate în investigarea ştiinţifică a problemelor şi realităţilor socio-culturale, economice, politice şi umane contemporane. Cursul de Filosofie este structurat în cinci unităţi de învăţare (sau capitole), urmate de cîte o lucrare de verificare a cunoştinţelor, care va fi transmisă tutorelui desemnat. Evaluarea cunoştinţelor se va realiza sub două forme: a. evaluarea continuă, pe baza unor sinteze/referate/lucrări (maximum patru pagini) referitoare la una din teme pentru fiecare unitate de învăţare; b. evaluarea finală, realizată printr-un test susţinut după parcurgerea tuturor unităţilor de învăţare. Recomandăm şi folosirea manualului Filosofie. Tematizări contemporane, Editura ASE, 2010 (coord. Vasile Macoviciuc). Criteriile de evaluare constau în: 1. Punctajul obţinut la cele 5 lucrări de verificare de la finalul fiecărei unităţi de învăţare reprezintă 50%; 2. Punctajul obţinut la verificarea finală (examen scris) reprezintă 50%. CUPRINSUL CURSULUI: UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I: FILOSOFIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice 2.2. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia. Critica scientismului 2.3. Filosofie şi artă

2 2.4. Filosofie şi mit. Problema sacrului 2.5. Filosofia şi problema condiţiei umane 3. Sarcini de învăţare 4. Criterii de (auto)evaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II: PROBLEMATICA OMULUI ÎN FILOSOFIA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1.Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche 2.2. Existenţialismul 2.3. Pragmatismul 2.4. Psihanaliza 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III: PROBLEMA CUNOAŞTERII Cuprins: 1. Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Disputa empirism-raţionalism. Criticismul kantian 2.2.. Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare 2.3. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice 2.4. Falsificaţionismul lui Karl R. Popper 2.5. Thomas Khun şi epistemologiile post-popperiene 2.6. Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV: PROBLEME DE FILOSOFIA RELIGIEI Cuprins: 1.Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Religia interpretată ca filosofare 2.2. Structura dogmatică a marilor religii 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V: VALORI ŞI TEORII MORALE

3

Cuprins: 1.Obiective 2. Continutul unităţii de învăţare 2.1. Tipuri de concepţii morale 2.2. Binele moral 2.3. Normele morale şi convingerea morală 2.4. Succesul, fericirea şi sensului vieţii 2.5. Bioetica 2.6. Etica lui Robert Misrahi 2.7. Gandirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii 3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. Lucrare de verificare 6. Bibliografie BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Continutul unităţii de învăţare Filosofia este – alături de ştiinţă. Problema sacrului 2. Astfel. 367–370.4 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I: FILOSOFIA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1. Humanitas. religie.Peters. filosofia este „cunoaştere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” – deci a temeiului existenţelor. Societatea Misionară Română.5.locul filosofiei între celelalte forme ale culturii (arta. nu putem 1 Pentru a interpreta satisfăcător sensurile etimologice ale filosofiei. (philosophía – p.obiectul.2.rostul cugetării filosofice în viaţa omului de astăzi . metodele. Termenii filosofiei greceşti. din punctul de vedere al obiectului. a realităţii ultime. Illinois.specificul cunoaşterii de tip filosofic . „filosofia este pregătire pentru moarte”. necondiţionate. Din punctul de vedere al scopului imediat. 223. precum şi Wiliam Barclay. Filosofie şi mit. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia.4. Filosofia şi problema condiţiei umane 3. .statutul filosofiei în cultura contemporană . scopurile şi tematica filosofiei . Lucrare de verificare 6. sophía: înţelepciune teoretică – p. Criterii de (auto)evaluare 5. U. Continutul unităţii de învăţare 2. Sarcini de învăţare 4. precum şi „cunoaştere a celor divine şi omeneşti”. 1993. oferind modele de viaţă demnă. Alături de această accepţiune. esenţiale prin care se legitimează tot ceea ce există. a naturii celor ce sunt –.3. Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament. religia şi ştiinţa) 2. pp. prudenţă – p. 1992. întrucât nu trăim oricât. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: . artă – un domeniu specific al culturii. o manifestare specializată a spiritului uman. 224).S. Filosofie şi artă 2. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice 2. Etimologic. Bibliografie 1. Wheaton.. 253. repere şi criterii valorice. 68–81. a se consulta Francis E. la gânditorii 1 greci filosofia mai este definită şi în alte moduri. Obiective 2. filosofia este „dragoste de înţelepciune”. Critica scientismului 2. Obiective: În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare.1.A. phrónesis: înţelepciune practică.

p. orizontul interogaţiilor sale privitoare la om şi lume se întretaie strâns.a. axiologia (teoria generală a valorilor). praxiologia (teoria generală a acţiunii) ş. 2. p. pp. Editura Academiei. cu sfera trebuinţelor – ca nivel. a patra este introdusă pentru prima dată în Cursul de logică din perioada ultimă a vieţii – Cf. Antropologie du point de vue pragmatique. . Kant. Traducere. Definiţia provenită din scopurile şi aspiraţiile mai îndepărtate ale filosofiei îndeamnă fiinţa umană la „asemănare cu divinitatea. Aceste teme de reflecţie sunt abordate sistematic şi în termeni conceptuali în cadrul domeniilor specializate ale filosofiei: ontologia (teoria generală a existenţei). 29–63. note şi comentarii de Gabriel Liiceanu. cum şi câtă este – se iveşte la marginea evenimentelor mai deosebite (în bine sau în rău) şi. De obicei. adică la autoperfecţionare spirituală şi împlinire 2 morală. Viaţă cotidiană şi trebuinţe metafizice Antrenat în şi de probleme curente. sub presiunea situaţiilor de viaţă. 1977.Kant în Critica raţiunii pure (Cf. gnoseologia (teoria generală a cunoaşterii). la chestiunea antropologică. 1993. deci. antropologia (preocupată de sinteze discursive pe baza grupului de ştiinţe socio-umane). conţinut şi soluţii. 3 acestea se raportează.601). moralei şi religiei. Desigur. Traduction. la care ulterior va adăuga „4) Ce este omul?” Primele trei probleme corespund ontologiei. fiind. în ultimă instanţă. În general. bibliographie et chronologie par Alain Renaut. doar în măsura în care acestea cer un oarecare efort spre a fi integrate în împărăţia obişnuinţelor ocrotitoare. Editura ştiinţifică. În viziunea lui Kant. judecă în termeni de acţiune. 2 Aceste accepţiuni sunt sintetizate riguros în: David.1. Apăsat de griji şi speranţe. Bucureşti. uneori până la confundare. 1969. câmpul filosofiei este cuprins în următoarele întrebări: „1) Ce pot şti? 2) Ce trebuie să fac? 3) Ce-mi este îngăduit să sper?”. de cele mai multe ori. Introducere în filosofie. Problematizarea – când.5 trăi oricum. 4. omul obişnuit se deprinde să trateze viaţa firesc. présentation. nu-şi îngăduie maturizarea gustului pentru speculaţie. 3 Primele trei întrebări sunt formulate de I. Paris. multe din întrebările filosofiei sunt puse şi soluţionate de către oameni în cadrele gândirii şi experienţei cotidiene. pe cât îi stă omului în putinţă” . studiu introductiv. exteriorizând credinţe şi deprinderi eficiente. Însă filosofia este o sferă a creaţiei spirituale specializate care se îndepărtează sensibil de problematizările şi opiniile conştiinţei comune. Bucureşti. Flammarion. calitativ altceva.

aici. Instinctul de autoconservare funcţionează suficient de bine. Mediul înconjurător este perceput şi interpretat pe baza funcţiei lui practice. Împrejurările – multiple. îndemnându-i să-şi întoarcă faţa de la viaţa efectivă care. complexe în consecinţe – obligă la acţiune . distrage de la acte trăite ca obligaţii şi de aceea va fi. Înălţimea ce subţiază legătura ideii cu viaţa zilnică tulbură. {i ce poate fi mai dureros pentru făptura umană decât să fie pusă în situaţia de a alege într-o lume căreia i se demonstrează uniformitatea valorică? Ce panică poate fi mai mare decât cea avută atunci când valorile – în care te-ai încrezut sau pe care trebuie să le urmezi – îşi pierd evidenţa? Ce rosturi mai poţi avea într-o lume fără relief sufletesc şi fără puncte de sprijin certe? Există suficiente motive pentru care mulţi oameni consideră – sau numai se comportă astfel – că prea multă teorie despre existenţa umană nu poate aduce decât prilejuri de îndoială – sau chiar necazuri –. totuşi. viziunile generale sunt preţuite tocmai pentru că justifică această opţiune vitală reflexă. sub acest aspect este. Jocul cu argumentele prea abstracte sperie. ocolit. atentează la securitatea interioară. Calea ideii i se pare – ceea ce nu e total incorect – că duce la relativism. căci energiile fizice şi sufleteşti sunt orientate spre scopuri care aşază gândul în cumpănire. credinţele. mai mult o calitate decât o infirmitate: viaţa este considerată şi tratată ca valoare în mod intuitiv. este unică. ameţeşte. nu de puţine ori. mult mai convins şi temeinic decât cel mai amarnic filosof pesimist. dar. instabile. oare. uzura cotidiană a sufletului şi povara multor activităţi îl iniţiază în fragilitatea celor omeneşti şi în puterile hazardului. şi nu pentru a satisface o curiozitate pur cognitivă. confuze. pe cât posibil. clatină credinţe. viaţa.6 croind planuri – îndrăzneţe doar cât să fie realizabile. Nu e vorba în această atitudine de o incapacitate. mai ales. inventând situaţii fără ieşire. Acest om are simţul relativităţii. deci. meritând a fi trăită chiar şi în lipsa unor motive adânci. Ideile. Ceea ce nu acceptă însă este relativismul. reflecţiile ascuţite şi inteligente ale celui mai obişnuit om? Este. nici dezlănţuire pasională. nu se surprind. Sensul vieţii nu este obsesie. Asemenea filoane de robusteţe din simţul comun arareori pot fi ignorate de opticile spirituale specializate. e situată mai presus decât toate ideile despre ea.

7 imediată. Vieţii cotidiene îi este specifică o legătură nemijlocită între teorie şi practică, între cunoştinţe şi acţiune; trăim sub impulsul satisfacerii trebuinţelor; de aceea, alegerea scopurilor şi a mijloacelor nu poate fi suspendată la nesfârşit pentru a face loc reflecţiei deliberative; se apelează la cunoştinţe şi instrumente valorice deja fixate şi cu eficienţă verificată. Din aceste motive, subiectivitatea curentă oscilează şi combină decizii bazate pe motive momentane, efemere, incerte, fluide, cu decizii derivate din temeiuri rigide, arareori fixate conceptual (tradiţie, obicei). Conştiinţa comună se comportă în raport cu lumea receptacular: Cunoaşterea realului – înţeleasă ca oglindire a acestuia în simţurile şi gândirea omului – rămâne la stadiul constatării şi descrierii necritice a unor corelaţii empirice, a constatărilor factuale, a unor moduri de manifestare exterioară, fenomenică. Realismul bazat pe „logica simţurilor” se îmbină cu preocuparea pentru latura normativă a vieţii şi acţiunii. „Simţul comun – remarcă Lucian Blaga – apare ca o realitate psihologică spirituală. Simţul comun reprezintă o medie just echilibrată de reacţiuni intelectuale proprii unei colectivităţi umane, aceasta înţeleasă mai curând ca masă omogenă, difuză şi fără limite precise, decât ca o organizare diferenţiată şi de un profil deplin caracterizat. Simţul comun se constituie în virtutea unor idei asimilate de individul uman, încetul cu încetul, prin convieţuirea cu semenii săi. Simţul comun este deci în individ un exponent al sociabilităţii acestuia şi se manifestă într-o seamă de atitudini şi judecăţi ce implică anume norme adoptate de colectivitatea umană. Colectivitatea se supune unor astfel de norme de obicei fără a-şi da seama de ele. Cu cât normele implicite ale reacţiunilor intelectuale angajează o colectivitate mai vastă, cu atât simţul comun devine un factor mai redutabil în viaţa de toate zilele a individului uman, ce face parte din colectivitate.”
4

Nu există, desigur, o stare pură şi permanentă a simţului comun. Deşi formele specializate de manifestare spirituală (ştiinţa, filosofia, arta) depăşesc normele, judecăţile şi prejudecăţile curente, ele modifică, prin asimilare, conţinuturile vieţii şi gândirii cotidiene. De pildă, fără ca simţul comun să aibă luări de poziţie ştiinţifică, el este şi poate fi pătruns de
4

Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, în Opere, vol.8, Minerva, 1983, p. 81.

8 achiziţiile ştiinţei. Opiniile obişnuite îşi pot încorpora idei şi atitudini specifice unui sistem filosofic, în măsura în care se bucură de popularitate. Cu toate acestea însă simţul comun nu-şi depăşeşte condiţia: e receptiv la dimensiunea practic-aplicativă, la consecinţele ce-şi dovedesc utilitatea umană în nemijlocirea vieţii. Criteriul de validare este experienţa. Bunul-simţ este starea înţeleaptă a simţului comun. El codifică experienţe, tradiţii, opinii cu autoritate, deprinderi cu eficienţă dovedită, evidenţe empirice, aptitudinea de a se mula pe situaţia dată, sagacitate raţională şi pătrundere intuitivă, prudenţă în anticiparea consecinţelor posibile, măsura ferită de excese, gustul pentru armonia ce înlătură stridenţele, judecată corectă şi precizie în situaţii şi chestiuni ce se prezintă complicat, stufos. Autenticul bun-simţ nu e cel care se rezumă la calcul şi reţinere, inocenţă şi echilibru modest, ci acela care emană dintr-un prea plin de experienţă. Îndoiala nu-i lipseşte, dar nici nu-i prisoseşte. El merge simplu, suplu şi drept la ţintă. Vede clar şi simplu, fără a se complica. Are doar autoritate înainte de a soluţiona ceva, dar nu dovezi, căci nu putem fi siguri că ar putea fi întemeiat doar prin generalizarea experienţelor repetate şi concordante: conţinuturile sale sunt suficient de eterogene şi provin din surse diferite. Cu toate acestea, tinde spre o sinteză a instrumentelor de rezolvare/depăşire a situaţiilor şi/sau chestiunilor problematice, dar această sinteză nu este una de ordin cognitiv, nu atinge o coerenţă explicativinterpretativă, ci doar o credibilitate practic-utilitară: pe căi multiple, se urmăreşte cumpănirea scopurilor şi mijloacelor spre efectul anticipat. Este, de fapt, un utilaj intelectual cu funcţie adaptativă, eficient în toate compartimentele vieţii. Complexitatea şi adâncimea reflecţiei comune sunt puse în slujba vieţii şi nu a fiinţei pur raţionale. Filosofarea este trăită, fără a miza pe organizarea conceptuală. Lumea accesibilă – spaţial, temporal, uman – este mediul familiar în care se urmăreşte împlinirea – lăuntrică şi sub forma prestigiului: fericirea şi gloria. Dincolo de aceste margini se întind mistere, taine, lumea mitului, spaţiul metafizic al credinţei, ordinea transumană, energiile sacre ş.a.m.d. care înlănţuie şi protejează condiţia omenească. Simplificarea scenariilor interpretative din nevoi vitale capătă pregnanţă

9 simbolică şi produce un binevoitor conservatism psiho-atitudinal. Codul de normalitate pune în ordine lumea şi viaţa omului, acceptând evidenţele existenţiale: sensul şi non-sensul, fericirea şi nefericirea, plăcerile şi suferinţele. Fixările afective pe ceea ce este dezirabil sunt cumpănite, fără excese pătimaşe. Rigorile acţiunilor curente decurg din intenţii, scopuri şi nevoi ce trebuie finalizate; participarea sufletească ia forma unei bune dispoziţii, ca auxiliar al automatismelor voinţei; satisfacţiile mai intense vor fi ataşate rezultatelor, însă de obicei fără stridenţe emoţionale. Sobrietatea şi asprimea comportamentală exprimă tendinţa simţului comun şi a bunuluisimţ de a se angaja pe axa neutră: nici entuziasm exploziv, nici dezamăgire totală, ci o distanţare vigilentă pentru ca stările interioare să fie stăpânite: luciditatea nu este stânjenită şi se evită eventuale surse de suferinţă inutilă. Distanţarea afectivă menţionată măreşte capacitatea de valorificare spontană, reflexă, robustă a prilejurilor de fericire; fără a se confunda planurile şi fără a căuta justificări logice, simţul comun este oricând dispus şi priceput la „expediţii de pradă”; profită de contexte, ocazii, clipe de bucurie intensă; nu ocoleşte şansele de satisfacţie şi plăcere în numele unor mize care dispreţuiesc momentul, ci chiar şi le inventează ori de câte ori acestea nu pun în pericol ducerea la bun sfârşit a treburilor presante. Aşadar, scepticismul simţului comun nu exclude, ci presupune – ca pentru o bună echilibrare – aplecarea ludică, epicureică, priceperea degustării intense a clipei. Această aptitudine de a fi fericit prin expansiunea vieţii înseşi – plăceri curente, răgazuri sufleteşti, odihnă ş.a. – este filtrată ritual şi simbolic în calendarul sărbătorilor. Filosofia are, în raport cu simţul comun şi bunul-simţ, o funcţie integratoare şi o misiune ordonatoare. Dacă în interiorul cotidianului se fixează generalizări în prelungirea experienţei colective şi se cristalizează luări de poziţie în marginea acestora, filosofia are preponderent tentă explicativă unitară şi un arsenal argumentativ ce depăşeşte interesul pentru finalizarea practică imediată. De aceea, devine calitativ altceva decât înţelepciunea care îşi trage seva doar din orizontul gândirii cotidiene. Lipsa de transparenţă a tezelor filosofice în faţa vieţii nemijlocite este consecinţa unui efort constructiv: se elaborează modele de inteligibilitate a lumii şi

Stilul de viaţă exteriorizat pe scena convieţuirii sociale – căci. Viaţa însăşi se prezintă într-o altă lumină. operate în funcţie de mobiluri şi interese arzătoare. unitatea se dizolvă: întrucât dispersia conţinuturilor ce alcătuiesc soluţiile empirice cotidiene e făcută după liniile de forţă ale intenţionalităţii pragmatic-vitale. dorinţe şi temeri ş. pitorescul uman şi atmosfera afectivă şi valorizatoare în care se mişcă personajele. cu o doză variabilă şi labilă de conştientizare. Există o dispunere graduală a soluţiilor pe care oamenii le conferă problemelor ce le sunt apropiate sub raport sufletesc. învăţăminte obţinute pe cont propriu şi habitudini de grup. în sfera utilajului spiritual. Temeiurile sale trebuie căutate la alte niveluri. repere valorice spontan preţuite. sunt lăstarii unei anumite selecţii naturale. Dincolo de acest sistem de referinţă. soluţiile empirice. Coexistă credinţe şi convingeri. Astfel. de valenţe explicative şi de coerenţă logică. dau tuşele de culoare locală. fragmente de înţelepciune ş. E atins un alt strat de adâncime. Credinţele şi motivaţiile curente sunt supuse unei operaţii de scurtcircuitare intelectuală. Soluţiile existenţiale sunt mânuite efectiv.a.d. aşa încât mijloacele intelectuale ce intră în acţiune într-un moment sau altul pot fi străine unele altora ca provenienţă şi nivel de competenţă. ci de aglomerări de cunoştinţe.m. propuse. presiunea unor deprinderi afective şi mentale nu poate fi atât de uşor stăvilită pe cât ne place deseori să credem.m. precipitări de obişnuinţe în jurul unor focare de interes. se poate cu uşurinţă constata că pot convieţui . cunoştinţe mai temeinice şi valori impregnate prin forţa educogenă şi sugestivă a climatului de fiecare zi. în manieră apodictică.a. în fond.10 omului. soluţiile existenţiale se identifică cu practica însăşi a vieţii. Se vede totul cu alţi ochi. aici. Contactele cu viaţa şi mediul sunt suficient de complexe. indiferent de imaginea prealabilă pe care o are fiinţa umană cu privire la sine – nu se conturează chiar întâmplător. valoarea lor constă mai ales în faptul că au rezistat probelor la care viaţa colectivă le-a supus. în practica vieţii. proprii simţului comun şi bunului-simţ. de obicei.d. Unitatea acestor elemente este dată doar de coexistenţa lor în spiritualitatea colectivă: împreună alcătuiesc tabloul specific. Nu poate fi vorba. pilde. sunt generalizări neintenţionate de experienţă colectivă îndelungată.

Filosofia lămureşte principii. ignoranţă. şi le inserează în registre interpretative de maximă generalitate. disociind adevăratele interogaţii de cele false. “luat în răspăr”. voliţionale şi raţionale. Soluţiile teoretice însă nu sunt direct aplicabile. fără însă ca să se izoleze de adâncimile . sunt utile şi eficiente. din acestea pot fi trase consecinţe practice prin asimilarea lor de către structurile interioare. amăgiri. naivităţi. nu e vorba de simpla mânuire a unor soluţii deja existente. cedări în faţa clipei ş. în conştiinţa comună stau alături păreri ateiste şi luări de poziţie spontan-materialiste. Simţul comun este. cum spune Blaga. Să ne gândim doar la conciziunea proverbelor şi cum se potrivesc situaţiilor. –. Se anulează conţinuturile eteroclite ale conştiinţei cotidiene. din punct de vedere logic. Sau la înţelepciunea povăţuitoare a bătrânului care a trecut prin multe şi a învăţat de la viaţă binele şi căile prin care poate fi făcut. confort sufletesc. o recuperează. mituri şi superstiţii.a. aspiraţia către autenticitate însoţeşte orice reflecţie a omului asupra propriei sale condiţii. afective. Deci. Soluţiile teoretice – de natură filosofică.11 neproblematic atitudini şi idei care. Se discern anumite structuri fundamentale ale lumii spre a propune un proiect de umanitate. de aceea. fără ca să izbucnească vreun conflict. De fapt. depăşit şi corectat în ceea ce are iluzoriu. se opun în semnificaţii şi finalităţi. Filosofia dislocă sufletul şi spiritul din convenţiile de normalitate rutinieră. deschizându-se orizonturi de aspiraţie valorică prin care ambiguitatea mijloacelor intelectuale de nivel comun ar putea fi înlăturată. Sunt tonifiante şi limpezi. pe de o parte. de pildă. dar filosofia nu oferă modele intuitive şi nici sfaturi de orientare în imediatitatea vieţii. să-şi modeleze soluţii existenţiale în deschiderea unei concepţii filosofice (sistematice). Soluţiile empirice facilitează integrarea într-un orizont valoriconormativ mulat pe exigenţele nemijlocite ale vieţii. ci de un efort de individualizare sub semnul unor principii filosofice. cu credinţe religioase. lene intelectuală. Făptura umană poate doar să-şi elaboreze. pe de altă parte. în contextul discuţiei noastre – îşi încorporează problematica omului. distanţarea reflexivă şi discernământul valoric se rup de anumite orizonturi şi straturi ale vieţii cotidiene – care ţin de speranţe fără acoperire.

Astfel. Filosofia. cel puţin de la Renaştere încoace. filosofia însăşi trebuie să aibă o receptivitate crescută faţă de noutăţi şi achiziţii explicative de ordin ştiinţific. de mediul social-istoric. limpezeşte şi/sau construieşte lumea sensurilor ideale. a filosofiei de a fi „regină a ştiinţelor”. şi-ar trăda prin aceasta tocmai misiunea şi vocaţia înăuntrul unei culturi: aceea de a oferi un anume tip de înţelepciune – care întemeiază. reperele .m. rămânând simple exerciţii meticuloase de inteligenţă: ierarhia valorică este iluzorie (în fapt) şi imposibilă (de drept). – a unor conţinuturi de viaţă imediată. Căci. deci. angoase.12 vieţii şi omenescului. Saltul de la „trăit” la „problemă”.2.d. 2. de multe ori nemărturisită. eşec. La fel de puţin înzestrată ne apare ştiinţa atunci când se manifestă pe un teren care. se dovedeşte vană în momentul în care cercetarea ştiinţifică probează că poate spera şi ajunge la performanţe de cunoaştere riguroasă fără ca să apeleze nemijlocit la îndrumare filosofică. care încearcă să instituie o ierarhie valorică între aceste două tipuri de creaţie culturală. pretenţia. iar tâlcurile sale ar putea fi asumate de ştiinţă. legate prin multiple şi complexe fire una de cealaltă. libertatea. prin tradiţie şi specific. temeiuri serioase nu are nici convingerea unor savanţi că filosofia este istoriceşte depăşită. temele supuse investigaţiei şi finalităţile umane. în peisajul gândirii contemporane opinii unilaterale. Critica scientismului Filosofia şi ştiinţa sunt considerate. de pildă. de fapt. suferinţe ş. Pe de altă parte. de la experienţe uzuale către teorie este necesar pe măsură ce se dovedeşte lămuritor. împreună. specializate însă în ceea ce priveşte preocupările. dacă filosofia s-ar preocupa numai de întemeierea şi verificarea discursului său după exigenţe ştiinţifice. curiozitate. fericirea. pentru a-şi menţine creditul psiho-cultural. de a stăpâni şi coordona din sfere înalt-speculative eforturile ştiinţelor particulare.a. ca manifestări spirituale specifice. Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia. desuetă. desigur. şi. Nu lipsesc. Ceea ce filosofia tratează în termeni de „problemă” rezultă printr-o conceptualizare – impulsionată de uimire. nu poate concura ştiinţa în privinţa performanţelor cognitive ce se referă la realităţi umane şi cosmice. Disputele dintre cele două tipuri de opinii sunt lipsite de perspectivă. aparţine filosofiei: sensul vieţii.

13 axiologice ale demnităţii umane, raporturile om-lume receptate în termeni valorici ş.a.m.d. Deşi aparţine cunoaşterii teoretice, filosofia se diferenţiază de ştiinţă atât în ceea ce priveşte obiectul de studiu, cât şi tipul de cunoaştere. La o primă aproximare, putem afirma că are un obiect de maximă generalitate. O teză, teorie sau concepţie filosofică se referă la lume în totalitatea ei, oferă o imagine globală asupra existenţei ca atare. „Oricât de generale ar fi unele probleme pe care şi le pune omul de ştiinţă – remarcă D.D. Roşca – şi oricât de vaste ar fi unele generalizări pe care le face el, acestea sunt totuşi parţiale în substanţa lor, adică ele nu privesc realitatea, existenţa, ca totalitate. (...) Altfel spus, imaginea elaborată de ştiinţă despre realitate este constituită din fragmente de cunoaştere, oglindind porţiuni ale existenţei care, oricât ar fi de extinse, sunt totuşi numai porţiuni ale ei.”
5

(tiinţele particulare studiază anumite sfere, domenii ale realităţii – bine precizate în cazul ştiinţelor constituite şi aflate în dezvoltare continuă sau mai puţin precise, cum este situaţia ştiinţelor de graniţă. Ele forează până la un anume grad de adâncime: de pildă, fizica cuantică vizează un nivel mai profund de organizare a materiei decât mecanica clasică. În acelaşi timp, îşi decupează obiectul printr-o prismă specifică, surprinzându-i anumite faţete: de exemplu, omul ca fiinţă bio-psiho-socială este obiectul de studiu al mai multor ştiinţe (psihologia generală şi socială, antropologia ştiinţifică, anatomia şi fiziologia ş.a.m.d.) care recurg la unghiuri analitice distincte. Atunci când şi filosofia îşi propune investigarea unei zone particulare, bine determinată, a existenţei sau soluţionarea unor probleme cu sferă redusă de cuprindere (de pildă, libertatea, ordinea şi dezordinea în microcosmos, evoluţia omului), sunt angajate presupoziţii, afirmaţii, trimiteri explicite sau implicite la teze ce aparţin unei imagini totalizatoare asupra existenţei. O problemă particulară capătă soluţii filosofice numai prin integrarea sa – evidentă sau implicită – în contexte explicative mai largi, angajând reflecţii asupra lumii în integralitatea sa. Putem spune că filosofia se deosebeşte de ştiinţă, în primul rând, prin obiectul de studiu; filosofia este atrasă de ansamblul existenţei, constituit din tot ceea ce există sau ar
5

D.D. Roşca, Oameni şi climate, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp. 197–198.

14 putea să existe, în timp ce ştiinţele îşi restrâng interesul teoretic la un anume domeniu de realitate. „Aria unei probleme filosofice – spune L. Blaga – constituie totdeauna, fie explicit, fie implicit totul existenţei (lumea), iar zarea interioară a unei probleme filosofice rămâne totdeauna într-un mare grad nedeterminată; din contra, o problemă ştiinţifică are totdeauna o arie circumscrisă şi o zare interioară complex determinată.” Dar, chiar
6

atunci când filosofia îşi concentrează atenţia asupra unei realităţi distincte, ea nu devine, prin acest act, ştiinţă, ci rămâne tot filosofie, după cum ştiinţa nu poate fi erijată în filosofie, nu se substituie acesteia, atunci când aspiră să vorbească despre aspecte universale (de exemplu, teoria generală a sistemelor). Cunoaşterea de tip ştiinţific tinde să fie cât mai obiectivă, cât mai adecvată domeniului de realitate pe care îl vizează. Datele experimentale sunt astfel interpretate şi generalizate încât cunoştinţele să surprindă realitatea aşa cum este ea. Teoriile ştiinţifice se constituie prin reelaborarea trăsăturilor de forţă ale fragmentului de existenţă studiat, în aşa fel încât modelul teoretic îi descrie şi explică invarianţii structurali, mecanismul funcţional, legităţile prin care se dovedeşte a fi supus devenirii. Pentru a-şi atinge ţelul, ştiinţa presupune o desubiectivizare, o dezantropomorfizare a procesului de cunoaştere. Desigur, omul care face ştiinţă este un om „total”, „întreg”, în sensul că ia contact cu realitatea printr-o multitudine de facultăţi psihice: este înzestrat cu structuri raţionale, imaginative, afective şi voliţionale, cu anumite conţinuturi subiective (sentimente, valori, atitudini etc.) ce-l caracterizează ca individualitate, ca unicat uman. Însă, atunci când face ştiinţă, elementele de subiectivitate sunt „puse între paranteze”, sunt lăsate de-o parte, sunt înlăturate. În schimb, sunt solicitate intens structurile raţionale, logice (şi prospective, când e cazul) pentru a interpreta cât mai fidel sectorul real studiat. Sensibilitatea, opţiunile valorice, modul de a înţelege omul ş.a.m.d. nu sunt anihilate, ci doar stăpânite raţional; ele nu sunt activate pentru că ar interveni ca factori perturbatori în explicarea realului. De aceea se şi spune despre ştiinţă că este „rece”. În mod deliberat, ea face abstracţie de
6

Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, ed.cit., p.104.

15 factorul uman. Trebuie observat, totuşi, că tot ceea ce, aici, am numit subiectivitate (conţinuturi şi structuri subiective) are un rol hotărâtor în geneza cercetării ştiinţifice: alegerea obiectului, chiar selecţia faptelor şi informaţiilor, ataşamentul afectiv al omului de ştiinţă de ceea ce face ş.a. Are, de asemenea, un rol important în ceea ce priveşte finalitatea şi finalizarea umană a rezultatelor cercetării, în motivaţia umanistă şi întrebuinţarea socială a acestora. Dar cunoştinţele ştiinţifice au doar conţinuturi raţionale cu miză explicativă. Dovadă a faptului că termenii ştiinţifici au semnificaţii precise, riguroase, univoce, denotative. Deci, în substanţa teoriei nu există adaosuri subiective, ci doar sensuri cognitive prinse în relaţii argumentative şi lanţuri demonstrative, menite să reproducă – la nivelul abstractizărilor constructive, nu doar reflectorii – structura şi dinamica obiectului real. De aceea, într-o lucrare ştiinţifică nu afli nimic deosebit despre maniera în care creatorul său a conceput viaţa: era optimist sau pesimist, credea că fiinţa umană e capabilă să confere sens propriilor acte sau credea în predestinare, era sensibil sau nu. Recunoşti, eventual, omul de ştiinţă după stilul de redactare: plăcut, accesibil sau mai greoi, dar aceste constatări sunt simple accesorii, pentru că stilul facilitează sau îngreunează receptarea, dar, în măsura în care este ştiinţific, nu stânjeneşte cu nimic semnificaţiile raţionale şi demonstraţia riguroasă a textului ştiinţific. Ceea ce contează în ştiinţă sunt semnificaţiile pe care limbajul le vehiculează, conţinuturile raţionale pe care le transmite; prin urmare, desubiectivizarea cunoaşterii permite ca aceleaşi înţelesuri ştiinţifice să fie traduse în limbaje relativ diferite – de la cele formale până la cele de popularizare, fără a se trăda capacitatea explicativă. Aspirând spre maxima obiectivitate a cunoştinţelor – fapt pentru care, de pildă, nu întâmplător ştiinţele socio-umane au avut mult timp ca aspiraţie şi ideal rigoarea explicativă a ştiinţelor naturii –, ştiinţa conţine şi transmite constatări, descripţii, explicaţii. În această afirmaţie, ca şi în cele imediat anterioare, am operat, în mod deliberat, idealizări teoretice, pentru a detaşa în stare pură tendinţele, mărturisite sau nu, care fundează orice iniţiativă teoretică de natură ştiinţifică. În cercetarea ştiinţifică efectivă nu există obiectivitate pură. Cunoaşterea nu este pur spectaculară,

prin ştiinţă urmărim să cunoaştem realitatea cât mai obiectiv pentru a o putea stăpâni cât mai eficient din punct de vedere rămân . Ceea ce devine relevant însă în contextul de faţă este şi faptul că o lege şi/sau o teorie ştiinţifică nu propun convingeri. extinzându-şi progresiv domeniul de investigaţie.16 înregistrativă. Aceasta înseamnă că dimensiunea valorică este ataşată ştiinţei. cunoaşterea ştiinţifică are o finalitate practic-utilă imediată sau mediată. cel puţin în selecţia. au impact decisiv asupra eficienţei acestor raporturi. ordonarea şi constatarea faptelor. riguroase. de adecvare a acestora la stările de fapt pe care le constată şi explică. receptive la criterii şi norme de validare ştiinţifică. dimpotrivă. Cu toate acestea. descoperirile şi invenţiile teoretico-ştiinţifice produc mutaţii în raporturile practice ale omului cu natura. Aşadar. raţional şi teoretic. Oricât de mult ar trăi savantul cu iluzia că face doar cercetare fundamentală. Aria sa tematică este legată strâns de stadii şi cerinţe ale practicii umane sau anticipă necesităţi şi stări ale acesteia. De aceea. ştiinţa acumulează soluţii certe şi general acceptabile. ci cuprinde elemente de valorizare. că vrea să cunoască de dragul cunoaşterii. contrazicând-o. însă. în prelungirea sau în apropierea cunoştinţelor ştiinţifice. mai devreme sau mai târziu. – sunt luări de poziţii afectiv–volitiv–raţionale ce se manifestă înaintea. Datorită particularităţilor sale cognitive şi metodologice. precise şi obiective. De fapt. dar nu aparţine substanţei spirituale ce defineşte cunoaşterea ştiinţifică. disciplinele umaniste sunt fascinate de modelul ştiinţelor „tari”. direct sau indirect. morale etc. şi în cazul acestora. s-ar părea că se află ştiinţele sociale. eventual matematice. lume şi oameni. nu spun nimic privitor la atitudinile ce merită a fi adoptate faţă de sine. ci. opţiunile ideologice trebuie operate înăuntrul ştiinţificităţii doar în măsura în care nu slăbesc acţiunea exigenţelor de obiectivitate a cunoştinţelor. În situaţii care se abat de la această afirmaţie. în ultimă instanţă. obiectivitatea deplină e urmărită şi procesual atinsă prin atenuarea intervenţiei deformatoare a factorului subiectiv. ideologice. în faţa. nu indică şi nici nu sugerează cum trebuie trăită viaţa spre a fi demnă. Ea îşi pune totdeauna probleme bine delimitate sau delimitabile pe care le rezolvă în termeni controlabili experimental. Atitudinile valorice – umaniste.

Petre 7 Andrei precizează: „Cunoştinţa omenească în genere tinde către două scopuri: 1. Conceperea lumii nu se reduce însă numai la o explicare cauzală. 1984. Trei introduceri la devenirea întru fiinţă. din aceste motive.I. mai ales. pe care să le putem considera absolut valabile. Mitul lui Sisif.” Aşadar. RAO International Publishing Company. dacă lumea are trei dimensiuni. Aceasta este ţinta ultimă a cunoaşterii ştiinţifice. Constantin Noica menţionează: „Omul nu trebuie părăsit prea repede. legitimând astfel anumite luări de poziţie sufletească şi spirituală. Vizând tocmai acest aspect. atitudini. Nunta. Aceste două tendinţe ale sufletului ne îndeamnă să căutăm o concepţie unitară şi ultimă despre lume. 1973. 2. Mitul lui Sisif. filosofia vorbeşte. criterii.17 practic. a înţelege rostul existenţei noastre şi valoarea ei.7. repere şi semnificaţii valorice. căci a explica universul nu înseamnă a găsi numai nişte principii ultime. vol.” 9 O concepţie filosofică despre lume întemeiază un anumit mod de a înţelege şi interpreta locul şi rosturile omului în univers. atunci când formulează teze generale cu 8 privire la determinaţiile existenţei. dar. universul din care facem parte. forma superioară a conştiinţei de sine proprii fiinţei umane – aşa cum este sau poate fi pusă. necontrazise. Editura Univers. 1994. Petre Andrei.” În acelaşi sens. independent de noi. soluţii de valoare. Camus. 9 A. sau în volumul Faţa şi reversul. Albert Camus ne convinge că „a hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. p.167. . în care să credem şi pe care le considerăm chiar ca ceva obiectiv. p. Omul revoltat. 1969. Filosofia este. empirică a lucrurilor. Opere sociologice. p. Editura pentru literatură universală. aşa cum ar trebui pusă într-un anume moment istoric.105. Vara. ci aceste principii trebuie să fie nişte valori care să se impună spiritului omenesc în genere. Restul. în continuare vom cita numai din această ediţie. iată întâia lecţie pe care o profesează filosofia.38. despre om: construieşte modele teoretice prin care arată ce ar trebui şi cum ar trebui să fie omul. p. Punctul arhimedic al oricărei creaţii filosofice îl 7 8 Constantin Noica. Bucureşti. conştientizează statutul existenţial al acestuia în raport cu tot ce îl înconjoară. Editura Academiei. în fond. vine după aceea. valori prin care să legitimăm toate construcţiile minţii. a explica lumea. Ea clarifică şi propune idealuri umane. dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii.

efortul lui D. o filosofare care îşi trage seva dintr-o credinţă religioasă prealabilă poate să aprecieze că întregul univers. idealuri şi/sau ideologii. Roşca de a dezvălui. în aşa fel încât sunt invocate pentru a susţine teze filosofice deosebite. presupoziţii. Aceste conţinuturi spirituale. pot fi identificate prin analiza morfologică şi funcţională a ideaţiei filosofice.18 reprezintă condiţia umană. nu sunt egal de îndreptăţite. deosebite fundamental de spiritul ştiinţei. ci le foloseşte pentru fundamentarea unor atitudini. fără intervenţia unui factor divin. însă. În schimb.a. chiar opuse. valorici ş. ca argumente în favoarea unor convingeri. nu sunt totdeauna evidente: deseori sunt resimţite în etica ce se ataşează unei ontologii. întrucât acestea diferă de la gânditor la gânditor. prin raportare la acest sistem de referinţă. Tezele filosofice sunt generalizări care nu pot fi controlate şi justificate până la ultimele consecinţe şi argumente raţionale. ca argumente decisive pentru a susţine că omul este rezultatul unei evoluţii fireşti. aceeaşi consistenţă. Intervin. prisme valorice. filosofia nu ia niciodată ştiinţele ca fiind numai ceea ce ele sunt şi îşi propun să fie. în Existenţa . Generalizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi a achiziţiilor din celelalte practici social-istorice este făcută. conţinuturi subiectiv-valorizatoare. deci întrucât structurile atitudinale aparţin sferei opţiunilor subiective. în acest sens. deci. evoluează spre un scop final stabilit de puterea divină. De fapt. inclusiv omul. cu toate că asupra aceluiaşi model ştiinţific sunt posibile şi se conturează efectiv multiple viziuni totalizatoare – care îşi absorb cunoştinţele pentru a-şi întemeia tezele şi atitudinile –. şi nici nu-şi pot subsuma consecinţe de aceeaşi amploare. în filosofie.). Este vorba. din perspectiva unor filosofii ateiste. în aceste cazuri. pe scara lumii naturale. de interpretări filosofice ale unor achiziţii ştiinţifice din perspectiva unor opţiuni prealabile. concluziile antropologiei ştiinţifice sunt considerate. Dar. aşadar. De pildă. poziţiile şi orientările filosofice nu au aceeaşi valabilitate. de la o epocă la alta. experienţele şi cunoştinţele sunt depăşite prin salturi logice stimulate de factori subiectivi (emoţionali. Menţionăm.D. în aceste extrapolări. la fel de rezistente în faţa unei analize critice a procedurilor cognitive. aceleaşi rezultate ştiinţifice pot fi supuse unor interpretări variate. şi.

19 tragică, idealul uman pe care-l presupun şi îl propun acele filosofii care interpretează varietatea caleidoscopică a lumii pornind de la un principiu unic, de la o esenţă ce defineşte stratul autentic, originar, incoruptibil, absolut, atemporal etc. al existenţei, din care este dedus (sau poate fi dedus) ansamblul caracteristicilor concrete ale existenţelor individuale. De pildă, ideea ordinii universale absolute nu surprinde numai lumea aşa cum este ea, ci exprimă şi o dorinţă umană; omul doreşte ca lumea să fie perfect ordonată şi elimină hazardul din raţiuni subiective. Astfel: dacă acceptăm că există o ordine absolută în univers, cu ale cuvinte, că totul funcţionează şi se dezvoltă conform unor legi implacabile, necesare şi univoce, înseamnă că realitatea se comportă raţional în structura ei intimă, este rezonabilă în raport cu omul şi nu opune rezistenţă încercării umane de a o conceptualiza, de a o înţelege (este, deci, inteligibilă). Raporturile omului cu o asemenea lume sunt neproblematice în măsura în care, prin cunoaştere şi acţiune, se integrează în ordinea firii. Aşadar, se legitimează un ideal uman optimist, robust, chiar dacă naiv: postularea unei ordini universale satisface nevoia de siguranţă interioară, instinctul de autoconservare; este afirmată familiaritatea omului cu lumea, căci fiinţa omenească se simte, psihologic şi spiritual, la ea acasă într-un mediu care nu-i creează surprize, pe care îl poate cunoaşte şi anticipa. Este, aici, o viziune despre lume şi om specifică anumitor tipuri de societăţi: lente, închise, stabile, cu tradiţie puternică. Am observa că, la polul opus, ideea dezordinii universale, a haosului ce domină lucrurile şi viaţa omului, aparţine, de obicei, perioadelor istorice care, sub raportul stărilor psiho-sociologice, al mentalităţilor, predispun la nelinişti, incertitudine, sesizarea absurdului, tragicului, angoasei. Filosofia captează totdeauna în structurile sale conceptuale aspiraţii, moduri de a percepe, pricepe, valoriza şi asuma lumea, istoria, viaţa. Direct, discret sau în secret, ea motivează valori, stări psihologice, proiecte speculative de umanitate. În capitolul introductiv din Existenţa tragică, D.D. Roşca precizează că întrebări de genul: „ce este existenţa ca totalitate?”, „cum poate fi integrată în viaţa umană pentru ca aceasta să merite a fi trăită?” nu pot, din principiu, să capete soluţii definitive. Importantă este însă măsura în care eforturile de răspuns fixează formule controlabile

20 raţional, în termeni ce nu eludează contextele culturale şi istorice. Valoarea unei sinteze filosofice este hotărâtă de perspectiva spirituală pe care o deschide, de profunzimea stratului de conştiinţă pe care îl angajează; în acest sens acţionează conţinuturi prereflexive, dispoziţii afective, accente valorico-atitudinale, năzuinţe ş.a. prin care sunt retopite fapte de experienţă curentă, cunoştinţe, fragmente din istoria gândirii etc. pentru a elabora arhitectura interioară a sintezei respective. „Iată de ce o mare filosofie este, alături de icoana intelectuală a lumii, şi un mod aparte de a reacţiona în faţa existenţei considerate ca totalitate, un mod particular de a simţi, o expresie integrală a unei personalităţi spirituale.”
10

De aceea, în orice sinteză

filosofică este important nu numai fondul cunoştinţelor înglobate, ci şi adaosul subiectiv, întrucât se ambiţionează motivarea unei atitudini moralestetice în faţa lumii şi a vieţii. Scopul implicit sau explicit este acela de a propune o ierarhie valorică. „Se poate face ştiinţă fără preocupări şi cultură filosofică, dar nu se poate face filosofie serioasă fără o riguroasă
11

disciplină ştiinţifică a

inteligenţei” – precizează D.D. Roşca. Desigur, filosofia propune idealuri umane, criterii valorice pentru viaţa demnă, jaloane prin care existenţa individuală capătă sens. Însă realismul proiectelor axiologice, precum şi utilitatea lor de principiu rezultă, cumva, din ştiinţificitatea încorporată în premise şi în textura ideatică a unei sensibilităţi filosofice determinate. De aceea, afirmaţia lui D.D. Roşca, anterior citată, este valabilă şi se aplică oricărei orientări şi oricărui sistem. Nu de puţine ori, opere monumentale – seducătoare încă prin atitudinile pe care le promovează şi cu mare energie spirituală – sunt depăşite pe măsura progresului ştiinţific, prezentând, eventual, numai interes istorico-teoretic. De pildă, ideea de substanţă, care desemna un substrat ultim şi invariabil a tot ceea ce există (Aristotel), atomismul – bazat pe ideea de atom ca element indivizibil ş.a.m.d. – au fost înlăturate ca interpretări eronate o dată cu descoperiri legate de structura atomului. Determinismul mecanicist a fost pus sub semnul întrebării de cauzalitatea statistică proprie microcosmosului. Filosofia care ignoră spiritul ştiinţific nu poate avea decât valoare ornamentală înăuntrul unei culturi.
10 11

D.D. Roşca, Însemnări despre Hegel, Editura ştiinţifică, 1967, p. 7. D.D. Roşca, Existenţa tragică, Editura ştiinţifică, 1968, p. 23.

21 Filosofia are nevoie de ştiinţă, dar aceasta nu înseamnă că orice interpretare filosofică a unor rezultate ştiinţifice este permisă. Sunt valabile acelea care nu denaturează conţinuturile cognitive şi explicaţiile procurate de ştiinţă, ci, dimpotrivă, îşi construiesc imaginile despre lume şi proiectele de umanitate în prelungirea spiritului ştiinţific şi a valorilor acestuia. În egală măsură, şi ştiinţa actuală are nevoie de filosofie. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt multiple. {tiinţa de astăzi nu mai poate fi privită doar ca mijloc, riguros controlat sub raport metodologic, de procurare de cunoştinţe, ci ca un fenomen socio-cultural care determină destinul societăţilor contemporane, întrucât modifică profund viaţa socială, determinând, printr-o proiecţie exterioară în creaţii tehnice, modul de viaţă, reprezentările despre lume şi sistemele de valori. Tehnologia este, de fapt, o mediaţie concretă, materială, în care se încorporează ştiinţa; este „faţa vizibilă a fenomenului “ştiinţă”.” de însuşi progresul
12

Simptomatică pentru imperativul depăşirii fragmentarismului generat ştiinţific este şi audienţa de care se bucură interdisciplinaritatea. Valenţele integratoare – teoretico-interpretative şi metodologice – ale filosofiei reuşesc însă situarea eforturilor ştiinţifice într-o perspectivă umană, umanistă şi umanizatoare. În această privinţă, trebuie observat că ştiinţele particulare, utile pentru orientarea în lumea empirică, sunt neputincioase în faţa problemelor grave pe care şi le pune omul atunci când se interoghează asupra condiţiei sale, asupra sensului vieţii, a şanselor şi limitelor ce-i aparţin. Prin aceasta, ştiinţa nu este subapreciată, ci recunoscută la adevărata sa valoare. Căci, arată Malraux, „omul nu se pregăteşte pentru el însuşi prin ştiinţă, nici pentru iubire prin ginecologie.”
13

De altfel, ştiinţa însăşi, fără a se afla sub protecţia strictă a vreunei viziuni filosofice, prefigurează modele de inteligibilitate care schimbă radical imaginea tradiţională despre cosmos, om, lucruri, structura materiei ş.a.m.d., cu numeroase implicaţii şi complicaţii antropologice, epistemologice şi social-culturale. Deci, ştiinţa însăşi se propune şi impune spre asimilare filosofică, tocmai pentru a-i fi explicitate semnificaţiile cognitive şi umane. „Funcţia metafizică, proprie filosofiei – precizează
12 13

Jean Ladrière, Les enjeux de la rationalité, Unesco, 1977, p. 15. André Malraux, Omul precar şi literatura, Editura Univers, 1980, p. 220.

” 15 Or. „anomalia scientistă ia fiinţă în general prin aceea că spiritul ştiinţific devine ofensiv dincolo de limitele sale fireşti”. Procedeele ştiinţei. ibid. „filosoful îşi face bucuros o imagine pozitivistă despre ştiinţă şi o reduce la un catalog de fapte şi de legi. depăşindu-le.. Pe de altă parte şi fără exagerare.” Această 17 depăşire a limitelor poate avea loc în forme latente şi. se intentează şi o anexare a noului teritoriu. p. Este însă vorba de scientism doar atunci când. Înţelepciunea şi iluziile filozofiei. prin aceea că. fertile. nu sunt considerate de el decât ca tehnici care permit descrierea faptelor şi stabilirea legilor. chiar dacă soluţiile la temele respective sunt întemeiate filosofic. ed. o dată cu transferul de optică şi metodologie. p. pentru că este o coordonare a tuturor valorilor. atunci când e redusă la simplul transfer de atitudini. forma scientismului. uneori. Însă. Orice ştiinţă are un domeniu legitim asupra căruia formulează legi şi teorii valabile într-un anumit sistem de referinţă. fie unor iniţiative fericite care anticipau posibilitatea ştiinţelor ce aveau să se constituie. inclusiv a valorilor cognitive. Capacitatea de rezistenţă a ştiinţelor în faţa spiritului tutelar sau speculativ al unor filosofii a luat. însă fără a rămâne pe planul exclusiv al cunoaşterii.. „o anomalie a spiritului ştiinţific” 16 – arată Lucian Blaga.22 Piaget –.126. „se lasă să fie cuprins în ispita unei expansiuni şi încearcă a lua în stăpânirea sa teritorii care prin însăşi natura lor îi sunt exterioare. p.126–127.. Lucian Blaga. în 14 15 16 17 Jean Piaget. perspective şi metode consolidate într-un anumit domeniu de cercetare asupra altor domenii. . de asemenea. nu e mai puţin adevărat că aportul ştiinţei este şi trebuie să fie considerabil şi evaluat prin ceea ce el efectiv este. Performanţele actuale în această direcţie nu pot fi contestate. 1970. Acesta desemnează o carenţă. 143.” Filosofia însăşi ar trebui să 14 renunţe la tratarea minimalizatoare a strategiilor ştiinţifice. Despre conştiinţa filosofică. ajunge la o înţelepciune şi nu la o cunoaştere. deseori. se poate susţine că tot ceea ce a fost produs ca valabil de filosofie pe tărâmul cunoaşterii înseşi – şi nu intenţionăm câtuşi de puţin să-i contestăm imensa importanţă – s-a datorat fie unei reflecţii asupra ştiinţelor deja constituite sau pe cale de a se constitui. ibid. pp.145. fapt pe care-l confirmă istoria ideilor ulterioare lucrărilor lor. până la un punct.cit. Editura ştiinţifică.

teoria lui privire la evoluţia speciilor – încă valabilă. în anumite privinţe. probleme de ordin filosofic. ci şi. specializat într-o ramură. îşi revendică dreptul şi capacitatea de a explica fenomene şi procese situate în afara preocupărilor sale cu ajutorul ideilor şi teoriei din câmpul său ştiinţific. El porneşte dinspre ştiinţă. inovaţiile metodologice de tipul structuralismului – fie şi cu interpretările concluzive Foucault – îndeamnă la o regândire filosofică a unor teme tradiţionale: „om”. Actualitatea filosofiei constă. 18 indispensabil culturii actuale pentru a-şi controla acele energii centrifugale care dispersează câştigurile gândirii specializate şi slăbesc articularea 18 Jean Hyppolite. printre altele. presiunile scientiste obligă filosofia la evoluţie. e vorba de un proces normal şi profitabil. în sistemul său de referinţă – şi-a dovedit limitele atunci când a fost utilizată pentru a explica mecanismele vieţii economice. sunt la fel de neavenite. din principiu. pe o accepţiune restrictivă a semnificaţiei şi cu o evidentă ambiţie de unificare a ştiinţelor –. scientismul alterează adevăratele raporturi dintre ştiinţă şi filosofie. Totuşi. un model explicativ de natură ştiinţifică fiind erijat în teorie cu generalitate filosofică. p. În forma sa mai evidentă. Rezultatul nu poate fi decât Darwin un cu reducţionism nepermis şi păgubitor. iar. reamintesc filosofiei exigenţele autoreflexivităţii critice de tip formulate într-o altă manieră de Kant. deşi nu pot fi susţinute convingător. Într-o măsură ce nu poate fi neglijată. II. în faptul că ştiinţa caută să se substituie filosofiei. Această anomalie constă. în general.a. „valoare” ş. . Excesele inverse. mai ales în epoca actuală. Scientismul este evident atunci când omul de ştiinţă. scientismul aparţine încercărilor de a soluţiona. pentru a-i cunoaşte valoarea. cu mijloace ştiinţifice. deci. sau evoluţia istorică. pornite dinspre filosofie. „umanism”. Figures de la pensée philosophiques. 1037. trebuie să se raporteze la ştiinţă nu numai pentru a-şi procura informaţii noi şi cunoştinţe riguroase.23 lipsa acestor intenţii anexioniste. Quadrige/PUF. reacţiile antimetafizice ale empirismului logic – bazate pe reducerea gândirii la probleme de limbaj. ea nu poate să cuprindă (nu are acces la) specificul vieţii sociale. pentru ca filosofia însăşi să fie conştientă de avantajele conlucrării cu puterile ştiinţei.a. de pildă. politice ş. în „efortul de totalizare” . De exemplu. limitele şi structurile specifice. 1991.

filosofia depăşeşte terenul strict al cunoştinţelor dobândite ştiinţific. 1970. dar trebuie să fie. de asemenea. Sub raportul consecinţelor umane. p. nu este mai puţin evident că reflecţia filosofică are puterea (şi menirea) de a restitui şi explicita adevăratele semnificaţii ale puterilor cunoaşterii ştiinţifice înăuntrul culturii contemporane. Pe scurt. Dar el nu trebuie să poată fi atins vreodată la modul absolut. dacă ştiinţa însăşi – în şi prin nucleul său teoretico-metodologic – nu pare a fi capabilă să furnizeze o bază adecvată pentru sentimentul de răspundere şi de valoare care animă întreaga sa strădanie. care să afecteze şi să atragă întreaga personalitate a omului. 1994. De altfel. ştiinţa însăşi trebuie valorificată din perspectiva unui ideal de omca-atare pe care numai filosofia îl poate propune.24 globală a valorilor. precum şi analiza modurilor în care cunoaşterea ştiinţifică este receptată de spiritele filosofice. Căci. pentru aceasta. refuză rigorile de originare şi întemeiere ale cunoaşterii propriu-zise. demers valorizator şi proiect uman. Editura ALL.24. idealul trebuie să ofere omului un model de strădanie şi realizare care se sprijină dialectic pe sine. în: . Bucureşti. spiritual şi material. Reflecţia epistemologică şi cea ontologică pot desprinde sensuri umane latente în chiar structura cunoaşterii ştiinţifice. deoarece ar înceta să fie ideal. pp. în Dialectica. umanizator. aceeaşi problemă. O introducere critică în problema cunoaşterii. contrar utopiei sau himerei. El trebuie să fie pertinent întregului intercorelat al realităţii.” 19 Ca sinteză teoretică. El trebuie să fie teoretic şi practic. capabil de a fi urmărit şi de a fi realizat permanent. „Putem spune că idealul trebuie să ofere un scop dezirabil în ultimă instanţă. Demersul esenţialmente sapienţial propriu filosofiei – caracterizat prin înţelegerea atotcuprinzătoare şi autoangajarea personală – poate intra în dialog cu dimensiunile cognitive ale ştiinţei implicate în dezvăluirea ordinii cosmice. însă. transformând omul şi făcându-l să fie ceea ce doreşte să fie. Cognitio.1-3. o întreagă galerie de mari gânditori – de la Kierkegaard şi 20 19 E. Cantore. 20 Pentru distincţia dintre cunoaşterea obiectivă şi cea la care poate aspira filosofia. angajându-se constructiv în înţelegerea şi interpretarea lumii şi omului din perspectiva unor categorii afective şi sensuri dezirabile care generează întregul unei culturi. vol. 224. El trebuie să fie întotdeauna accesibil efortului omului. Science and humanism: the sapiential role of philosophy. ştiinţei trebuie să i se recunoască rangul valoric pe care îl merită. a se consulta Mircea Flonta.67–76. nr.

religiile sunt viziuni globale despre existenţa reală şi virtuală - . J. astfel încât dispoziţia contemplativă este amplificată şi tensionată.” univers. 1994. Jaspers. ambiguitate. argumente sistematice. societate. K. în orice cultură.a. om. 21 Mircea Eliade. Strategiile artistice au ca miză tocmai dezintelectualizarea termenilor lingvistici. Habermas ş. mai recent. viziunea restituie limbajului un câmp semantic disponibil la echivoc. prin P. 5–6. fără a urmări finalizarea unui interes expres de cunoaştere. intuiţia. legitime –. Prin experienţa sacrului. pp.4. Nostalgia originilor. 1994. şi ceea ce nu posedă aceste calităţi. 2. bogat şi semnificativ. Filosofie şi mit. discursiv. de unele variante ale structuralismului.25 Nietzsche la existenţialiştii francezi. abstracţii fără suport intuitiv. în acelaşi timp. pp.de expresivitatea artistică. Problema sacrului Mircea Eliade apreciază că. „conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Apel. Ricoeur. Mircea Flonta. adică fluxul haotic şi primejdios al lucrurilor. Humanitas. inclusiv a conceptelor. se valorifică o fertilă complementaritate a interpretării filosofice cu progresele cunoaşterii ştiinţifice. Filosofie şi artă Individualizarea (personalizarea) ideaţiei filosofice – de la vibraţia sa inconfundabilă şi stil până la tipul de întemeiere şi articulare discursivă – capătă dimensiunea artisticităţii. 137–158. 21 Prin amploare tematică şi menire axiologică. 2. se actualizează –. apariţiile şi dispariţiile lor întâmplătoare şi lipsite de sens. Bucureşti. Însă deosebirile dintre filosofie şi artă în privinţa modurilor specifice de a-şi apropria sub raport spiritual dimensiunile reale şi ideale ale omenescului sunt evidente. puternic. Heidegger şi Gadamer – pledează pentru rosturile specifice ale filosofiei în cultura contemporană.3. spiritul omenesc a surprins deosebirea dintre ceea ce se relevă ca real. de filosofia analitică şi. Imagini ale ştiinţei.O. natură. aparat critic. expresivitaea sa teoretică este totdeauna deosebită ca structură şi intenţionalitate . Discursul filosofic apelează la categorii. Editura Academiei Române. În acelaşi timp. Dacă sensurile generale (sau chiar universale) ale unei opere de artă transpar în şi prin concreteţea semnificantă a imaginilor – şi prin care lumea unică. refuzând reducţionismele scientiste practicate de pozitivism. pluralitate a liniilor de sens în receptări subiective – multiple şi. imaginarul. imaginară a operei în cauză apare. sensurile valorice şi totalizările filosofice sunt totdeauna fixate conceptual.

6–7. într-o primă şi ultimă instanţă. sensul şi adevărul într-o lume necunoscută. proiecte de umanitate autentică. şi nu doar în legătură cu „primitivii”. experienţa sacrului amplifică orizonturi existenţiale vertebrate valoric. fapt ce are efecte reconfortante şi creează sentimentul de securitate interioară. Actul credinţei e cel prin care se instituie/asumă un proces de automodelare psihospirituală şi morală a omului. „religioasă” – şi acest lucru este adevărat la modul general. Fiinţele divine sunt principii ale ordinii şi binelui.. Religia se impune ca antropologie legitimată în raport cu transcendenţa. Aşa cum subliniază Mircea Eliade. experienţa sacrului a netezit calea gândirii sistematice.. o interpretare a rosturilor specifice condiţiei umane în raport cu universul. Lumea divină propune. p . Dialectica sacrului a precedat şi a servit drept model pentru toate mişcările dialectice descoperite după aceea de spiritul omenesc. Cuplul categorial sacru-profan. Cursul vieţii individuale nu mai este perceput ca simplă însumare de experienţe. simboluri. 6. Cel puţin intuitiv.” De 23 fapt. tâlc. mitul este o protofilosofie articulată ca pedagogie a sensului. pp.26 Trebuinţele umane vizate sunt multilple şi complexe: nevoia de interpretare unitară a lumii. Revelând fiinţa. şi conţine modele de viaţă demnă. aşa încât „reflecţia filosofică a fost confruntată de la bun început cu o lume a sensului care era. marile religii propun. „Pentru primitiv. fiinţa umană e tentată să caute sens (rost. ibid. valori şi modele de exemplaritate care pot fi obiect necondiţionat al devoţiunii. structural şi genetic. pe baza unor principii/temeiuri aflate dincolo de aparenţele experimentale multiple şi episodice. pentru a fundamenta/justifica rostul fiinţei umane. înţeles) în tot ceea ce [i]se întâmplă. acele sensuri. haotică şi ameninţătoare. ci are o coerenţă interioară asumată/sugerată prin ideea de destin. orientalii sau presocraticii. . Aşa cum vom arăta în capitolul referitor la religie (interpretate ca filosofare). „viaţa umană capătă sens prin imitarea unor modele paradigmatice revelate de fiinţe supranaturale” . Credinţa religioasă anulează hazardul din lume şi din viaţa individuală. „sacrul” pune întotdeauna problema unei lumi semnificative în care viaţa omului este înzestrată cu sens. În felurite aşezări culturale. precum şi pentru omul societăţilor 22 23 ibid. polarizează două regimuri existenţiale. deci. ca element 22 în structura conştiinţei.

în continuare. scepticismul valoric şi dezorientarea psihologică. în evoluţia biologică a unei specii. autentică. lumea obiectivă) cultivă angoasa. bazată pe postulatul obiectivităţii. necesitatea făuririi uneia noi. unei rupturi totale cu tradiţia animistă. ştiinţa. Bucureşti. devin reale. puterea lor şi certitudinea că. determinantă. Humanitas. la Mircea Eliade. Se poate spune că anumite filoane mitologice şi religioase sunt încapsulate de istoria şi practica filosofiei. printre altele. la fel alegerea. sisteme deja ruinate până-n temelii de însăşi această ştiinţă” (pp. Sacrul este un simulacru cultural al Absolutului. deoarece participă. Editura Dacia. „Sacrul” – în ipostază religioasă. obiectele lumii exterioare nu au o valoare intrinsecă autonomă. neevidentă. necondiţionată. 1990. Înarmaţi cu toate puterile şi bucurându-se de toate bogăţiile pe care le datorează ştiinţei. Această dualitate (omul şi. la polul opus. plină de sens. Dacă „sacrul” presupune şi afirmă – ca ideal şi practică a vieţii – o familiaritate a omului cu ceea ce îl înconjoară. dacă omul vrea. mitică. sentimentul absurdului şi inutilităţii. 1991. constituind o tradiţie încă activă 24 25 Mircea Eliade. morală – desemnează un strat de existenţă originară. abandonarea definitivă a “vechii alianţe”. cerinţa unei revizuiri totale a bazelor eticii. . la o realitate care le transcende. şi-a cucerit locul în societate: în practică. Autorul analizează. o teorie închegată asupra universului simbolic prin care omul percepe. pricepe şi valorizează universul şi propria sa condiţie. descrie natura ca pe o maşină stupidă. Societăţile moderne sunt construite pe ştiinţă. motivaţii. şi. mâine îi vor fi accesibile bogăţii şi puteri mult mai mari. modele de exemplaritate.27 tradiţionale. Totodată. a unei practici ştiinţifice a lansat evoluţia culturii pe un drum cu sens unic: o traiectorie pe care progresismul ştiinţific al secolului al XIX-lea vedea ducând fără greş la o înflorire uluitoare a omenirii. astăzi. Încercarea labirintului. pe când noi. mesajul cel mai profund al ştiinţei: definirea unei noi şi unice surse de adevăr.144-145). condusă de legi riguroase. să se nutrească din sistemele de valori pe care le şi profesează.” 24 Analiza şi explicitarea experienţelor intime ale „sacrului” conturează. “În trei secole. incoruptibilă. Ele îi datorează bogăţia lor. Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare. aşa cum o “alegere” iniţială. fără iluzii. Omul – „asemeni unui ţigan” – trăieşte la marginea unui univers ce rămâne 25 indiferent la speranţe şi suferinţe. inconştientă la origine. artistică. abia dacă au ascultat. supusă unui determinism lipsit de farmec şi surprize creatoare. prin aceasta. Jacques Monod. societăţile noastre încearcă. Hazard şi necesitate. singurătatea şi disperarea. p. repere şi imperative experienţelor umane de fiecare zi. Societăţile moderne au acceptat bogăţia şi puterile pe care ştiinţa li le descoperea. ştiinţa modernă a spulberat misterul: cu ochi rece. Dar n-au acceptat. 124. anumite consecinţe psiho-culturale ale ştiinţei moderne. dar nu în suflete. oferind etaloane. Cluj-Napoca. vedem deschizându-se la picioarele noastre o genune a tenebrelor. aspirând la obiectivitate critică. p. salvată de la degradare temporală. într-un fel sau altul. poate să angajeze viitorul întregii ei descendenţe. rituală. 146. însă.

a. 28 Aristotel.. în vol.). pp. De altfel. ed. însuşi – considerând mirarea drept imbold etern al cunoaşterii filosofice – subliniază că – pe măsură ce se înaintează de la problemele situate mai la îndemână spre realităţi mai ample. „Sensul precedă imaginea. Aristotel 27 De altfel. 1996. e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru a dobândi o pricepere a lucrurilor. 107–124. II.. p. metafizica trebuie înţeleasă ca o mitologie secundă. “Precum spunem despre om că e liber când există pentru el. apelând la generalităţi progresive – „acela (. istoriei şi omului angajează presupoziţii de ordin emoţional-afectiv şi practic. Bucureşti. “Dacă oamenii s-au îndeletnicit cu filosofia spre a evita neştiinţa. Spinoza ş. Intervenţia valorii consacră angajarea omului în lume. Despre acest aspect al filosofiei sale – Gheorghe Vlăduţescu. Despre conştiinţa filosofică. Metafizica. nu pentru altul. îndeplinesc funcţiile existenţiale proprii mitului. O perspectivă românească asupra teoriei culturii şi valorilor. Timişoara. principiul ultim al afirmaţiilor noastre. Blaga dezvăluie componente mitico-magice nemărturisite în sisteme filosofice care se delimitează explicit de orice intruziuni non-logice în demersul reflexiv (de pildă. Dacă mitologia este o primă metafizică. Introducere în filosofie. Mit şi Metafizică. eventual. Cf. Raţiune şi credinţă. cit. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.432–453. De aceea şi iubitorul de mituri e oarecum un filosof. pp. pentru explicarea lor. vieţii. 1988. între teologie şi filosofie?. Bucureşti. Editura Eminescu. Interpretarea universului.. Lucian Blaga. pentru că numai ea e cultivată pentru ea însăşi. pentru că ea orientează orice gândire.28 în zonele prereflexive ale ideaţiei filosofice. ce reglează fiinţa în lume şi care se sustrage oricărei captări directe a gândirii. intenţia precedă reflecţia. Redusă astfel la esenţial – subliniază Georges Gusdorf –. căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate. Coordonatori: Gh. conştiinţa mitică intervine ca un focar al formelor umane. Editura “Amarcord”.246. ed. 1980. scenarii valorizatoare care. tot aşa spunem şi despre această ştiinţă că ea singură este liberă. ca scenarii/conţinuturi interpretative şi valorizatoare ce suplinesc actele cognitive propriu-zise atunci când inteligenţa se izbeşte de (sau ricoşează faţă de) misterele adânci ale existenţei. 55. fie ca elemente structurale deghizate. Considerând că spiritul uman nu poate lua vacanţă metafizică. p. Marele Anonim. doar controla) conţinuturile şi structurile mitico-magice.) care se îndoieşte şi se miră recunoaşte prin chiar aceasta că nu ştie. unitatea antropologiei şi a cosmologiei în supunerea lor comună faţă de un principiu transcendent ce defineşte condiţia umană. Ea tinde să se identifice cu conştiinţa valorilor. şi nu în vederea unui folos oarecare” (ibidem).134–144 (Miticul şi magicul în filosofie).” 26 27 28 Iar dacă menirea filosofiei este de a satisface „nedumerirea că Georges Gusdorf. pp. Hegel. cit. De aceea am fi . Ion Mihail Popescu.” 26 Miticul şi magicul se insinuează mai totdeauna în generalizările metafizice – fie ca ornamente şi efecte de stil. Blaga construieşte scheme interpretative care joacă funcţiile unor mituri filosofice. în ultimă instanţă. Vlăduţescu şi Septimiu Chelcea.. iar plăsmuirile metafizice nu pot înlătura (ci pot.

a.” Tocmai pentru a ocoli o asemenea 30 substituire de planuri. dispoziţii emoţionale. n. cit. p. Universul discursului se substituie spaţiului concret al existenţei. Mit şi metafizică. El procură o primă interpretare a lumii. ca o punere în discuţie a gânditorului însuşi. gânditorul reia. în filosofia modernă. O dată sfărâmat primul unanimism comunitar. p. fixare afectivă. Jaspers. Prin adeziuni. energii obscure.56 30 Georges Gusdorf. 56). Este suficient să facem trimiteri la operele lui S. cel puţin la nivel de intenţie. năzuinţe. în calitate de componentă spirituală indispensabilă vieţii. de la Heraclit la Descartes şi la Kant. spontaneitate emoţională şi volitivă ş. de a-şi stabili locul său propriu în universul infinit. Mitul reprezintă prima formă a acestei adaptări spirituale a comunităţii umane la mediul său. pe seama sa. putem 29 accepta că. G. Omul pierdut în lume şi în timp descoperă necesitatea de a face o breşă printre circumstanţe. asentiment.. strict disjunctă ordinii umane. se impune o linie de gândire în care primează divinitatea în ipostaza de experienţă existenţială şi nu ca transcendenţă pură. o primă instalare în spaţiu şi în timp. p. iar înrădăcinarea persoanei în realitatea umană trece drept un accident sau o neînţelegere.. firea omului e împletită în multe chipuri cu robia” (subl. . Marcel.29 lucrurile sunt astfel cum sunt” . Aceeaşi intenţie animă opera gânditorilor. 29 ibid. În general.d. 247.. credinţa face posibile. presiuni poate îndreptăţiţi să spunem că posesiunea ei depăşeşte măsura omenească. de a înlătura îndoiala şi spaima. Kierkegaard. metodologice şi existenţiale. “funcţia filosofiei nu este diferită de funcţia mitului. credinţa este o structură atitudinală complexă opusă îndoielii cognitive. K. pe lângă proiectele valorice care capătă deseori conturul unor mituri (fie şi prin ricoşeu. asumare. Într-adevăr. demersul statornicirii persoanei. Primejdia constă atunci în faptul că raţiunea se propune ca o posibilitate aparentă de scăpare. Problema nu intervine ca un joc. conţinuturile intelectuale sunt propuse şi primite ca instanţe deliberative şi surse de siguranţă subiectivă. tensiuni ale voinţei. ci ca o interogaţie existenţială. tendinţe ideale.m. cum este „Supraomul” lui Nietzsche). cu mijloacele sporite ale reflecţiei. conţinuturi pre-reflexive. Cunoaşterea umană este totdeauna solidară cu şi îmbibată de presupoziţii psiho-culturale. ataşament. ed. impulsuri. Putem spune că. angajare interioară. structurează şi însoţeşte permanent judecăţile de valoare.

” 32 Pendulând între năzuinţă şi orgoliu. 26. şi de a satisface nevoia de “mântuire” a omului. Filosofia este o „sinteză raţionată între credinţe. dar pe care.. Bucureşti. Înţelepciunea şi iluziile filozofiei. la enunţurile filosofice. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.” 33 Religia relevează (revelează) nivelul autentic al existenţei prin situarea credinţei ca sursă de certitudine absolută tocmai acolo unde raţiunea omenească se îmbibă cu îndoieli şi suportă marile ei provocări şi umiliri: polarizarea tensionată existenţial finitudine umană – infinit (sau „nefinire”. singurul susceptibil de a conferi un „sens” vieţii şi omului. în raţiune statornică. fără a aştepta această verificare. primejduite de iraţional. ceea ce presupune depăşirea frontierelor cunoaşterii efective prin opţiuni instituitoare de sens. intrarea în ordine. concurează religia sub aspectul puterii de a face inteligibil ansamblul existenţei. dintr-un asemenea unghi. puritatea discursului raţional poate fi construită şi legitimată doar în sisteme de referinţă constrângătoare pentru analiza epistemologică. Piaget – „implică o luare de poziţie vitală”. „înţelepciunea” activează – implicit sau explicit – două elemente suplimentare: „(1) un factor de decizie sau de angajare. dacă vrem să trăim conform „sensului” adoptat. suntem siliţi să le admitem cu titlul de credinţă.30 vitale. susceptibile de a deveni „cunoştinţe” de îndată ce vor fi demonstrate. Filosofia. Devenirea întru fiinţă. deseori. Piaget. în semnificaţia nemijlocit existenţială a polarizării şi ierarhiei valorice. Cu fiecare act de-al ei. altfel spus. filosofia reaşează lumea în ceea ce trebuie să fie ea.232. pp. este o înţelepciune. ibid. Referindu-ne. trebuinţe acţionale şi adaptative. 240–241. 1981. Această problematizare de limită a inteligibilităţii este însuşită. în maniere specifice chiar de către oamenii de ştiinţă.. p. şi condiţiile cunoaşterii” . 33 Constantin Noica. cum spune Eminescu). Spre deosebire de cunoştinţele propriu-zise. . David Bohm sugerează corespondenţe de structură între ideea de ordine implicată – subiacentă realităţii imediate. cit. un exerciţiu 31 reflexiv întru căutarea adevărului (nicidecum o posesiune a acestuia). filosofia – mai ales cea cu pretenţii de sistem închis – imită şi. şi (2) un ansamblu de ipoteze. de ce nu. 31 32 J. este evident că acestea – aşa cum subliniază J. credinţa într-o multiplicitate de valori. De pildă. Noica. arată C. reprezintă „convertirea raţiunii. p. ed. oricare ar fi ele.

această cunoaştere şi acest simţământ constituie adevărata religiozitate. sugerând o realitate incomensurabilă ce se ascunde îndărătul aparenţelor. îşi aproprie viaţa. „Dar – continuă Jaspers – demitizarea lumii este alterată dacă se aduce într-însa o stare de spirit obţinută prin moştenirea experienţei tehnice” . 35 Karl Jaspers. 1994.16. matrici. în general. insesizabilă observaţional. religiile morale şi. convingerile şi idealurile umane pot fi propuse/modelate prin mijloace/forme care se substituie filosofării. 1992. anumite axe care. lumea este demitizată ireversibil. Einstein – refuzând religia fricii. . simboluri prin intermediul cărora oamenii descifrează. inhibă procesul imaginativ. aici intervine o diferenţă majoră: în timp ce miturile autentice şi creaţiile de natură artistică. 244. p. Ştiinţa a grăbit simplificarea lor. „Vechea magie a fost înlocuită de către o gândire fără idei. Fiinţa însăşi nu mai este o pozitivitate veşnică şi nu există o Esenţă finală. distrugându-le aura. se formează noi obişnuite mentale şi tipuri de reacţie afectivă care distrug viaţa cotidiană prin orbirea sufletului. Publicitatea. La rândul său. 35 Neexistând în viaţa socială curentă o modă a gândirii ştiinţifice – ci doar o folosire a rezultatelor sale tehnice –. p. aşa cum vidul budist implică faptul că nimic nu este permanent şi stabil.31 situată dincolo de cadrul spaţio-temporal în care ne apar fenomenele. de pildă. lumea.. orientându-l spre o acţiune specifică – aceea de cumpărare a produsului. ordinea implicată pune accentul pe totalitate ca flux perpetuu. Éditions Payot & Rivages. Humanitas. asigură . istoria. atmosfera şi forţa de convingere. fără să 34 Albert Einstein. reactualizarea practicilor magice şi a viziunilor animiste nu poate să însemne decât o lipsă de loialitate a omului faţă de sine însuşi prin trădarea şi/sau dispreţul raţiunii. cvasi-magică” . pp. 240. 244–245).15. Introduction à la philosophie.Flonta (cf. caracterul antropomorfic al dogmelor religioase – apreciază că „religiozitatea cosmică constituie impulsul cel mai puternic şi mai nobil al cercetării ştiinţifice”: „Cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi. înţeleg. 36 Ibid..” 34 Prin ştiinţă. interesante şi utile precizări asupra „religiozităţii cosmice” în note şi postfaţă semnate de M. Cum văd eu lumea. Pe fondul unei asemenea crize socio-culturale. Însă.pe de o parte. impactul psiho-spiritual. mai ales pp. Traduit de l’allemand par Laurent Jospin. ce sunt accesibile raţiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive. a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi. Viziunile tradiţionale despre lume şi viaţă continuă să supravieţuiască 36 şi să ofere grile. dar cu putere de lege ce asigură recurenţa şi stabilitatea a ceea ce este manifestat – şi viziunea budistă a vidului.

2003. 80. având în vedere scopurile 37 mercantile spre care este orientată.se va presupune astfel că fiecare va regăsi căldura familiei într-o tartă. el apare ca salvatorul nesperat.închizând” aspiraţiile individului în lucruri. Spaţiul publicitar există pentru că există acţiune. Dacă mitul priveşte imaginaţia. p. pp.. . p. Astfel. Ibid. Deci să nu sugereze în nici un caz vreo îndoială” . ca deus ex machina. va trăi sentimentul de 37 38 39 40 D.. Brune. J. ca protectorul permanent.Apărând ca soluţie a enigmei [.. ne obligă să creăm. se operează astfel o reducere. nu mai este nimic de reflectat: se contemplă soluţia” . un act orientat. publicitatea este orientată spre 38 cumpărare. 40 Principalele etape specifice actului publicitar sunt: ridicarea unei întrebări cu potenţial angoasant.Y. adică. o transpunere în pulsiune. dând senzaţia că răspunde la întrebări existenţiale. drept răspuns întrebărilor-angoasă. dacă nu primesc răspuns. Spaţiul publicitar există şi o dată cu el visul ca transgresiune a realului este abolit.concret” – cel de cumpărare – se realizează 39 transgresarea realului. Trei. Consumatorul i se încredinţează precum cetăţeanul providenţei” .. 132. Ed.71. F. adică să ne implicăm în elaborarea fantasmatică. o canalizare a dorinţei.Nu mai este nimic de zis: se consumă sensul. Produsul este eliberator: . produsul capătă deodată statut de erou. Bucureşti. o eliberează pe căi propice împlinirii fantasmatice a dorinţei”. Roy. publicitatea îi reduce întreaga viaţă psiho-socio-culturală la consum: . temporar. dacă în cazul mitului ne este trezită dorinţa. Fericirea ca obligaţie. De aceea..L.. de tensiunea creata de ele. Trei. . . adică trecerea la act. în sensul curent din sociologie. o interpretare concluzivă: . să se realizeze” . devin factor angoasant.94. publicitatea propune un alt tip de soluţie decât cea a miturilor: . pentru ca apoi să fie activată frustrarea. Propunând rezolvarea problemelor existenţiale prin cumpărarea unor obiecte. Publicitate şi psihanaliză. În faţa angoaselor latente ale epocii.posibilei fantasme i se substituie actul concret... în cazul publicităţii este vizată acţiunea. Ed. Ibid. publicitatea ascunde dorinţele şi pune în evidenţă pulsiunile – deoarece numai acestea îşi pot găsi satisfacere în lumea reală. Psihologia şi sociologia publicităţii. În concluzie.. prin intermediul unui act .trebuie cu orice preţ să prezinte cumpărarea drept soluţie. amplifică dorinţa..].. prin intermediul consumului.32 îngrădească circulaţia imaginilor. Haineault . Bucureşti 2002. deturnarea acesteia către o acţiune specifică. Logica latentă este relativ simplă: exploatează întrebările existenţiale – care. Putem spune că publicitatea oferă. creându-i individului o stare de tensiune – şi oferă produsul drept răspuns. pentru ca în final esenţialul mesajului publicitar. publicitatea nu face decât să ne elibereze. p. inhibarea şi transformarea ei în pulsiune. a factualului.217. trezirea dorinţei.

Produsele. Ibid. oferă modele exemplare pentru toate activităţile semnificative.. se va deschide către lume graţie unui slip şi chiar îl va întâlni pe Dumnezeu într-o farfurie” . consumatorul va fi în permanenţă deziluzionat. Prin urmare. p.. şi. în schimb. p. pe de altă parte. deoarece. devine şi erou civilizator – în sensul că stabileşte un model exemplar de comportament. 116. rezolvă situaţiile problematice. 42 În acest mod. urmând câţiva paşi: produsul este transformat într-un erou salvator.23. Ibid. Ceea ce se produce în viaţa familială este produsul.. p. publicitatea vine în întâmpinarea tendinţei individului de a căuta în lumea exterioară un răspuns verosimil la întrebările care îl frământă. 134. Astfel se creează şi se menţine un dezechilibru dinamic care te face să nu mai trăieşti decât în vederea consumului. ea singură. Gândirea pe care doreşte să ne-o impună publicitatea este structurată pe aceleaşi coordonate. întotdeauna produsele. Ibid. . . De fapt.la orice oră din zi şi din noapte. 10. 43 Gândirea mitică atribuie unui personaj suprauman (zeu..33 sărbătoare într-o pereche de pantofi..transcende” imediatul... pe de altă parte. cumpărarea acestuia devine model exemplar de comportament. acesta este şi scopul publicităţii: dacă individul ar fi satisfăcut. şi. fiind frustrat încontinuu. având în vedere că toate valorile cu care este 41 înzestrat produsul nu sunt transferate asupra individului prin simplul act de cumpărare (aşa cum i se promite). dorinţa lui de a cumpăra va fi permanent relansată: . răspunsul-produs e pregătit” . Pentru toate situaţiile semnificative. Ea capătă. pur şi simplu: cum s-ar spune. 53. Orice refuz de a o face echivalează practic cu autoexcluderea din societate” . pentru orice problemă – cotidiană sau eternă –. p. p. din 45 41 42 43 44 45 Ibid. Nici un moment în viaţă nelegat de un produs din care să-şi tragă semnificaţia” . Urmându-le (imitându-le).publicitatea ne indică în chip minuţios comportamentele de imitat. Efectul? .. pentru orice nevoie pe care încă n-o resimţim. stăpânirea romanescă a destinului familiei. Dar. erou sau strămoş) funcţia de a performa o serie de comportamente care. publicitatea îndeplineşte una din 44 funcţiile esenţiale ale miturilor: oferirea de modele de gândire şi de comportament pentru toate situaţiile semnificative – . pe de o parte. concretul şi intră într-un univers sacru pe care îl stăpâneşte datorită identificării cu fiinţa supraumană. ne punctează. Ibid. rezolvă situaţiile problematice. de acum înainte industria are. nu ar mai apela în continuare la consum pentru a-şi umple golurile existenţiale”. pe de o parte.reînnoirea poftelor anesteziază frustrările.] nimic nu se întâmplă în afara actelor de consum.. capătă statutul de act semnificativ... a exista înseamnă a saliva” . individul . ne ritualizează existenţa cotidiană [.

39. Kellner. . cit.contribuie la educarea noastră.. fie întruchipând un tip uman valorizat pozitiv (macho-man. cu metamorfoza într-o nouă persoană” . nu vom merge atât de departe încât să spunem că este. 168. D. pe care publicitatea o exploatează..propune pentru consum mai mult o mitologie şi o ordine de valori decât un produs” . cit. să simţim. Publicitatea are.alt regim existenţial”. În ceea ce priveşte caracteristicile acestui .. transferul tuturor valorilor cu care este înzestrat produsul asupra dumneavoastră.. Spectatorii/cumpărătorii riscă să devină . şi în care fiecare dorinţă ne este îndeplinită imediat.. 13. p. mai atractiv.altfel” decât restul oamenilor şi care are calităţi . p. are loc organizarea haosului provocat de dorinţele.Logica” pe care o promovează publicitatea este structurată pe următoarele mesaje-cheie: cumpăraţi şi vă veţi bucura de: dispariţia tuturor problemelor cu care vă confruntaţi. unul de factură sacră. cit. F. într-adevăr. Individul nu are de ce să se mai teamă: pentru a se integra unei alte realităţi el nu trebuie decât să cumpere.34 acest motiv. .superioare” celor ale marei mase de oameni)..indivizi la care câmpul conştiinţei 48 a fost înlocuit de câmpul publicitar” . Propune o transformare magică a sinelui şi a noii identităţi şi asociază schimbarea din comportamentul de consum. întrucât . în care toate problemele individului dispar în mod miraculos. Considerăm. p. Cultura media. identificarea cu . F. să gândim. 15. că el capătă forma unui univers al abundenţei. op.fiinţa supraumană” care promovează produsul. Personajul-model devine un fel de divinitate care ni se prezintă fie sub chipul 50 unui . op. Evadarea din real are loc în momentul în care individul 47 imită gestul exemplar şi cumpără. p.. aceleaşi virtuţi socializatoare pe care le au şi miturile – . Brune. capacitatea de a întemeia imaginea despre realitatea autentică. obişnuit (în sensul că este 46 47 48 49 50 D.. Ed.Mesajul a numeroase reclame se învârte. accesul la regimul existenţial în care aceasta trăieşte. anxietăţile şi lipsa de siguranţă a individului. În cazul în care este promovat un produs.star” (a unei vedete a culturii media – care este deja percepută în mentalul colectiv drept o persoană care trăieşte .. 2001. astfel. rezolvate fiind de produsul-soluţie. este aceea de a-i oferi individului posibilitatea de a transcede imediatul şi de a se integra unui alt regim de existenţă – . mai degrabă.. mai plin de succes şi de prestigiu. deseori în jurul unei propuneri de genul evadaţi din real” .. 297... femeie fatală şi altele). 46 O a doua funcţie. ce să ne sperie şi ce să dorim – şi ce să nu” . arătându-ne cum să ne comportăm şi ce să credem. Kellner.Publicitatea oferă imaginea utopică a unui <eu> mai 49 nou. din modă şi din înfăţişare. Institutul European. să spunem. cum se întâmplă în cazul societăţilor tradiţionale. Brune.. . Bucureşti.. Pe această cale. specifică miturilor. op. obţinut prin achiziţionarea anumitor produse. p. Ibid.

idealul cunoaşterii integrale implică presupoziţii hazardate sub raportul rigorii şi testabilităţii. dacă acceptăm necesara acumulare în timp. ci şi moduri personale de a percepe. depăşind şi extrapolând dogmatic şi necontrolat un anume tip de experienţă cognitivă: o raţiune de fapt şi nu una logică face imposibilă deducţia integrală a existenţei dintr-o lege unică – respectiv infinitatea spaţio-temporală (cu devenirea ce i se ataşează). de a edifica o imagine coerentă. Acest ideal. care depăşesc sfera controlabilă a experienţei umane. cu orice preţ. ştiinţa înaintează mai prudent. Or. inteligibilă – din care sunt deduse toate elementele concret-individualizate ale Existenţei. se bazează pe credinţa că universul este. a fost de cele mai multe ori. Se postulează. cu alte cuvinte. îşi asumă şi oferă scenarii arhetipale nu numai pentru activitatea profesională. de cele mai multe ori. dacă nu mereu. Într-o lume în care valorile utilităţii ocupă un loc dominant în sistemul valorilor vieţii. mai precis. cum ar fi cazul detergenţilor). de a explica totalitatea şi varietatea caleidoscopică a lumii pornindu-se de la un principiu unic. tinde. cunoaşterea integrală a Marelui Tot al Existenţei. pricepe şi valoriza lumea. întrucât oferă soluţii existenţiale. extinzându-şi aplicabilitatea dincolo de domeniul specific: cel al creşterii funcţionalităţii şi al sustenabilităţii capacităţilor competitive specifice organizaţiilor.5.35 folosit zi de zi. Acest fapt poate fi constatat în mereu reluatele încercări.D. cu aspiraţiile-i specifice. filosofia. în această nouă ipostază. viaţa şi istoria. pentru simplul motiv că anticipă orice experienţă posibilă. unitară. Dacă. implicit a ştiinţelor particulare. se grăbeşte spre generalizări de amploare. conchide D. Roşca. omogenă prin postularea unei esenţe unice – ca singură realitate autentică. raţional şi inteligibil. în structura lui intimă. managementul depăşeşte reducţionismul tehnico-birocratic către o întemeiere antropologică. Filosofia şi problema condiţiei umane Ţinta ultimă a filosofiei. „Omul. ştiinţa managementului şi managementul ştiinţific capătă virtuţi paradigmatice. existenţa unui acord fundamental şi total între esenţa realităţii exterioare şi gândire. din felurite unghiuri spirituale. spre sinteze globale. Alături de homo oeconomicus şi de mitul reuşitei în stil american. se propune un personaj reprezentativ pentru grupul ţintă. 2. este nerealizabil. când a căutat să explice .

Roşca. de fapt. Se crede.D.” Prin urmare. întrucât par a se manifesta aidoma unei necesităţi logice. 52 până azi. că realitatea este. întrucât înlănţuirile cauzale sunt de implicare reciprocă. asemenea propriilor sale idei. lumea 51 e concepută ca având o ordine desăvârşită ce poate fi reconstituită. supratemporale: temporalitatea este eliminată. Prin ideea raţionalităţii integrale a existenţei se atribuie acesteia un sens. Existenţa tragică. pp. a atribuit implicit acestei lumi în afară de el structura pe care o are lumea inteligibilă a ideilor. de fapt. întocmai ca ideile logice. 63–64. p. Asemenea afirmaţii. . fapt care îl tonifică şi-i satisface nevoia de securitate interioară prin care vorbeşte. cu luciditate sau numai instinctual. şi.36 lumea care e în afară de el. relaţiile omului cu lumea sunt neproblematice. raporturile de coexistenţă şi succesiune fiind semnele exterioare ale unor legături interioare invariabile între fenomene. fără dificultăţi insurmontabile. A crezut că fenomenele lumii exterioare pot fi deduse unele din altele. exprimă dorinţe umane. cunoaşterea dezinteresată în sensul absolut al termenului a rămas 51 52 D. nu importă! – într-un lanţ unic. Dacă lumea este. sistem. prelungiri în plan intelectual ale unor convingeri şi credinţe ce satisfac instinctul de autoconservare. A crezut. se acceptă că actul cultural este necesar. raţională.D. un rost vieţii umane de pe poziţii naiv-optimiste. Implicit. ed. moral. familiar cu ceea ce îl înconjoară. nu „vrea” să facă omului şicane. ibidem. 53. omul simţindu-se ca la el acasă. aceste postulate justifică afirmaţii de ordin practic. că poate stabili lanţuri deductive pe care le va lega – mai curând sau mai târziu. postulând-o integral raţională şi. când a formulat pe faţă sau numai în taină idealul de cunoaştere de care am vorbit. sunt decretate ca fiind atemporale. schimbările de conţinut fiind doar aparente. instinctul de autoconservare. aici. în plan logic. în structura ei intimă. fiind. că totul – lumea şi omul – posedă un sens ferm. „se comportă” rezonabil. îmbogăţire şi aprofundare a acestuia. ea este şi inteligibilă. Roşca. situate în fruntea ierarhiei culturale şi justificate în şi prin chiar legile inexorabile ale firii. În structura lor intimă.” „Dacă e adevărat că. o finalitate. în măsură şi mai mare. derivă astfel îndemnul spre cunoaşterea valorilor spirituale. în consecinţă. sunt „nemărginit de optimiste şi de reconfortante. arată ironic D.cit. fiind receptat ca simplă prelungire a biologicului.

E. într-o lume opacă. p. Fernand Aubier. cf. Noua alianţă.. animistă: imaginea despre lume.Mai ales din transpunerea acestora.165. compensatoriu. despre alianţa animistă a omului cu lumea şi năruirea acesteia sub impactul ştiinţei contemporane – Ilya Prigogine şi Isabelle Stenghers. credinţa poate fi. este. luând cunoştinţă de ea. în loc de a fi un elan obscur către un obiect necunoscut. o predispoziţie antropomorfică a fiinţei umane. egoismul.” 54 Cunoaşterea nu reuşeşte să fie o imagine total dezinteresată a existenţei. inevitabilă. şi pp. Éditions Montaigne. orice cunoaştere (filosofie ori ştiinţă pozitivă) examinată cu atenţie se va dezvălui ca fiind. De obicei. despre activismul şi semnificaţia proiecţiilor antropomorfice din filosofarea tradiţională. conştiinţa disperă şi scapă controlul asupra unităţii vieţii. presupoziţii şi implicate afective necontrolate critic. dimpotrivă.. Bucureşti. de altfel. potrivnică. „misticismul. căci. Editura politică. Omul speră să obţină pe o astfel de cale realizarea nădejdilor lui milenare. Ceea ce vrem însă este ca. 54 Louis Lavelle.. Paris. Le moi et son destin. Departe de noi gândul de a combate această stare de fapt. şi aici. p. ambiţia. de asemenea. un refugiu de compensaţie. singurătate interioară. anxietatea este urmată de frenezia pasiunilor. se va dovedi a fi construită şi din transpunerea în lumea exterioară a dorinţelor noastre secrete. şi el include o totalizare – irealizabilă! – a experienţei.” 53 La fel de neîntemeiat este şi postulatul invers: iraţionalitatea funciară a lumii. obscură. se poate abdica de la independenţa (autonomia) personală plină de insecuritate prin acceptarea unei autorităţi. a da 53 ibidem.37 un ideal. instinctul asigură triumful sau ruina. 1984. 1936. într-un anumit sens. şi că fundamentul prim al celei mai abstracte viziuni despre lume e clădit din secrete elemente finaliste. . epocile tulburi produc stări de incertitudine acută. prezentată drept creaţie a inteligenţei absolut dezinteresate. notează Louis Lavelle. A trăi înseamnă a interpreta dintr-un punct de vedere uman. să căutăm să nu pierdem nici un moment din vedere că voinţa de a fi integral raţională nu e a existenţei înseşi. 63. ci a gânditorului: om de ştiinţă sau filosof. o pătrundere a tuturor puterilor sufletului de către o prezenţă care le întăreşte şi le lămureşte..163–164. sentimentul dezrădăcinării şi angoasa lipsei de sens. Pe care o credem. a unei ordini investitoare de sens.

inclusiv cel cognitiv. frustate de repere valorice salvatoare. Fereşte omul de iluzii şi/sau confort sufletesc. cu o robusteţe necontrolată. sensul vieţii umane fiind deja dat. ci pentru a impulsiona responsabilitatea pătrunsă de fior liric. iar. tragicul de substanţă este diluat în corsetul sfâşierilor interioare. Atitudinile presupun totdeauna un adaos mintal. Faptul că existenţa este. au.D. nobleţe sufletească şi gesturi creatoare. sensul autentic fiind imposibil. Roşca. de altfel. precum şi cele sunt menţionate de noi mai sus. angajând tensiuni generatoare de eroism intelectual. o interpretare a concluziilor menţionate printr-o prismă subiectivă. cum îl îndeamnă. deci. îndemnându-l spre construirea sensurilor precare – gratuite. Imperativul eroic este esenţialmente moral: depăşeşte indiferenţa. dar nici pesimismul. De aceea.” 55 Cele două soluţii unilaterale de mai sus decretează fie necesitatea valorilor şi culturii ca inclusă în însăşi structura raţională a lumii. curaj moral. arată Tudor Vianu. deci nu introdus şi construit de om. Soluţiile ontologice criticate de D. 134. deznădejdea angoasantă. În primul caz. p. Roşca. şi raţională şi iraţională. negându-le orice consistenţă. în al doilea caz. trebuinţa secretă de confort interior –. vol. dar nu pentru a le îngloba. Opere. orice raport subiect-obiect. „expresia ideală a unui acord între eu şi lume care poate fi oricând realizat. sentimentul tragic al existenţei şi neliniştea metafizică presupun asumarea demnă a precarităţilor ce ţin de condiţia noastră.8. optimismul agresiv şi deznădejdea. implică elementul de valoare. şi rezonabilă şi absurdă nu justifică nici atitudinile naiv-optimiste. în raport cu noi. . datorită lipsei de comunicare dintre om şi lume.D. subiacentă întrebarea: „Cum posibile valorile?” Valoarea. Acestea sunt mai mult reacţii psihologice decât luări de poziţie în faţa realităţii. Editura Minerva. La D. fie că situează aceste chestiuni exclusiv în planul subiectivităţii individuale. tragicul condiţiei umane este anulat prin decretarea unei raţionalităţi integrale a lumii – omul fiind integrat într-o necesitate universală. 55 Tudor Vianu. 1979. este „expresia posibilităţii unei adaptări satisfăcătoare între lucruri şi conştiinţă”.38 realităţii şi vieţii un sens în raport cu noi şi pentru noi înşine. inutile în raport cu ordinea universală – prin care se conferă un rost vieţii.

Bertrand Russell. 2004.să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat . Bibliografie 1.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . 5. Editura Politică. Lucian Blaga. Despre conştiinţa filosofică. 4. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse .. 14. Editura Humanitas. Originile filosofiei. Bucureşti. Bucureşti.). 51-61. Limitele cunoaşterii filosofice. 2003. pp.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze . Jaspers. Blaga. Filosofie. Nevoia de sacru şi publicitatea. cap. Bucureşti. 4. Texte filosofice. 3. Bucureşti. Jaspers.să prezinte. pp. Filosofie. Ce deosebiri există între filosofarea religioasă şi filosofia propriu-zisă? 6.să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. Texte filosofice. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. cap. 1986. L. Lucrare de verificare. Criterii de (auto)evaluare Textul în cauză trebuie să respecte următoarele cerinţe: . Sarcini de învăţare Prezentaţi într-un text/referat/eseu de maximum patru pagini ideile principale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1. 2. Originile filosofiei. Editura . în volumul K. ştiinţă.. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate . Macoviciuc. pp. Problemele filosofiei. 3. ştiinţă. Sugestii de subiecte posibile şi teme de reflecţie În ce constă specificul cunoaşterii de tip filosofic? Raporturile dintre filosofie şi ştiinţă. 1986. Editura Humanitas. Tematizări contemporane. cap. K.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . V. în încheiere. 4. experienţă. 51-61. Instituirea universului istoric şi cultural este indiciul transcenderii naturii şi biologicului prin umanizare. Editura Politică. Despre conştiinţa filosofică. 3. în volumul K. Karl Jaspers. Filosofie. 5-15.39 Ireductibilul existenţial al umanului e dat de iniţiativa-creatoare-devalori. Bucureşti. pp. 2. Editura ALL. (coord. 126-136.să identifice problemele tratate de textul studiat. pp. 5-15. teoretic decât figurat. Jaspers. 2003. experienţă.

B.locul reflecţiilor despre om şi condiţia umană în gândirea filosofică actuală .semnificaţia filosofiei lui Nietzsche pentru cultura postmodernă . veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: . Bibliografie 1.D. Bucureşti. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. 4.40 ASE. credinţa într-o dezordine totală a lumii.Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche 2.concepţia pragmatistă despre om . Bucureşti 2010. pp. Limitele cunoaşterii filosofice. Continutul unităţii de învăţare Cele două modele ontologice relevate de analizele lui D.. Obiective 2.concepţia existenţialistă asupra condiţiei umane .1. Psihanaliza 3. 126-136. cap. Lucrare de verificare 6.2. Editura ALL. cu toate consecinţele lor axiologice şi existenţiale – permit interpretări de adâncime ale unor secvenţe istorice din filosofia europeană. Russell. Astfel. la polul opus. Roşca – respectiv. Problemele filosofiei.3. Pragmatismul 2. pp. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II: PROBLEMATICA OMULUI ÎN FILOSOFIA CONTEMPORANĂ Cuprins: 1.4. clasicitatea greacă tratează lumea şi viaţa ca . Existenţialismul 2. 11-66. 14. Conţinutul unităţii de învăţare 2.viziunea psihanalitică asupra naturii umane 2. Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. 2004. mitul raţionalităţii integrale a existenţei şi.

Pe un asemenea filon. Acest cult al raţiunii universale şi omeneşti este prezent la eleaţi.m. Dacă raţiunea se dovedeşte din ce în ce mai neputincioasă şi incapabilă să ofere certitudini existenţiale. după diagnosticul lui Nietzsche privind . se acceptă un Logos care articulează armonic existenţa universală. Kierkegaard la existenţialişti şi filosofia existenţei. epicureismul şi scepticismul sunt încercări târzii de a salva căderile într-un relativism din ce în ce mai problematic. De la S. analiza kantiană a structurilor a priori ale sensibilităţii. Fenomenologia lui Husserl caracterizează omul ca fiinţa dătătoare de sens. se consideră că omul însuşi se diferenţiază de celelalte specii tocmai prin dimensiunea spirituală care poate impune vieţii sufleteşti şi trupului anumite autoconstrângeri care asigură devenirea sub semnul virtuţii. Ieşirea din criză se va face prin lansarea unui nou model cultural. instituţia religioasă – respectiv. intelectului şi raţiunii care fac posibilă cunoaşterea ş. acestea vor fi procurate pe calea credinţei în Dumnezeu.d. Pe lângă gândirea politică liberală. stoicismul.a. încrederea în raţiune şi ideea de ordine universală sunt invocate doar ca mijloace de compensare şi de sustragere de la agresiunea unui haos extern spre a obţine autonomia voinţei şi vieţii personale. Platon. trebuie reţinute reflecţiile lui Blaise Pascal privind fragilitatea fiinţei umane. îndoiala metodică a lui R. orientarea existenţialistă exprimă angoasele şi incertitudinile omului contemporan. biserica în calitate de instrument al fixării eficiente psiho-social a credinţei – va deveni infailibilă. De altfel. cosmogonice şi morale. subiectivitatea este abordată în termenii îndoielii existenţiale. vor apărea contribuţii ce se integrează unei ontologii a subiectivităţii. care acordă un statut şi un rol privilegiat individualităţii. ca existenţe raţionale şi inteligibile.41 texte. structurat de credinţa creştină. Renaşterea idealizează antichitatea grecoromană. Filosofia greacă este vertebrată de credinţa în caracterul infailibil al raţiunii. de altfel. În timp. În gândirea este filosofică modernă în şi contemporană tema subiectivităţii predominantă abordarea umanului. Perspectiva teologică asupra condiţiei umane începe să fie înlocuită de o antropologie laică deschizătoare de noi şi variate orizonturi interpretative. într-un alt plan. Aristotel – în interpretări metafizice. Descartes. Ciclul elenistic năruie tocmai mitul raţiunii atotputernice. pitagoreici.

şi în variantele laice ale existenţialismului-. Este vorba de perspective ştiinţificizante care dislocă întreaga tematică a filosofiei conştiinţei. Althusser îl dizolvă în structurile sociale (în care primează relaţiile de producţie). Bănuim chiar o complementaritate de adâncime. ci prin entuziasmul provocat de structuralism şi. Lévi-Strauss în codurile culturale. dincolo de suprafaţa polemicilor mai mult sau mai puţin ocazionale. cât în varianta. «moartea sensului» – prezentă. acesta este conceput de Gilles Deleuze ca fiind un câmp anonim. Derrida). ca elaborare – intră în umbră prin accentul pus pe investigarea Fiinţei. Urmează. fără subiect şi fără individualitate. O schimbare radicală de perspectivă şi problematică în modul de a concepe ordinea omenescului se produce nu atât prin reflecţiile epistemologice de tipul filosofiei analitice. pătimaşe şi/sau obtuze. filosoficoideologică – postulează că omul concret este un «mit». prin Heidegger. structuralismul – nu atât în ipostaza sa metodologică. «moartea semnului» (J. omul se desparte de paradigmele absolutului şi intră în criză în raport cu sine însuşi. filosofia umanului trebuie să depăşească stadiul literaturizării şi al hermeneuticilor precritice. Lacan în structurile psihologice ale inconştientului (care este organizat ca un limbaj). Posibilele joncţiuni paradigmatice rămân a se împlini.m. Nu credem că între interpretările existenţialiste şi noile strategii teoretico-metodologice de tipul structuralismului ar trebui făcută o opţiune definitivă. tradiţia umanistă – renascentistă. o «invenţie» culturală recentă.-F. Lyotard) ş. în general.42 „moartea lui Dumnezeu” – în sensul eroziunii culturale a forţei simbolice oferite de credinţa religioasă şi ca refuz al oricărei metafizici –. Foucault anunţă «moartea omului». greu controlabilă. în avalanşă. de semiotică. . de altfel. este evident că umanismul şi. Metoda structurală şi structuralismul au performanţe de netăgăduit în studiul «aptitudinii umane de a semnifica». subiectivităţii şi sensului prin studiul sistemelor de semne. iar J. Disoluţia omului ca subiect schimbă paradigma realului. Dacă. astfel încât subiectivitatea se estompează înăuntrul unui câmp de individuaţii impersonale. în prelungire.a. dispariţia marilor discursuri teoretice totalizante (J.d. Pe de altă parte. chiar dacă filosofările post-structuraliste nu par a fi deloc încurajatoare.

Este. «absurdul» (Camus) ş. acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. îngrămădire de incertitudine şi de eroare. în consecinţă. „Iată adevărata noastră stare. Editura ştiinţifică. în ordinea lucrurilor inteligibile.m.a. calea parcursă Pascal. Prin Freud. omul începe să fie definit ca «animal cu complexe».43 Dacă anticii – mai ales prin Platon şi Aristotel – au impus gândirea umanului în termenii înălţători ai imboldului către virtute – inclusiv în ipostaza de „făptură politică”.” (p. consacrat de pragmatism. dar în cu totul alte contexte. p. îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles. Tot ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc. 122). incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut” (p. pe fondul interesului aparte acordat de Renaştere individualităţii. cum va spune Hegel) – se indică un primat al valorilor utilităţii în sistemul valorilor vieţii. Bucureşti.d. tot în comparaţie cu neantul. funcţiei decisive a inconştientului în dinamica vieţii psihice. un lucru de mijloc între nimic şi tot. pe acelaşi filon. ce monstru. ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul. de se coboară. 133. se prefigurează «supraomul» lui Nietzsche în opoziţie cu «turma». 56 . ce haos. eu îl cobor. omul este «fiinţă – pentru (întru) – moarte». de fapt. Se poate spune că starea de insuficienţă a omului în raport cu omenescul din sine însuşi relevată în paradigmele filosofice ale contemporaneităţii oscilează între simbolul Golgotei şi mitului lui Sisif. nici finalitatea. ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor. «ambiguitatea» (Simone de Beauvoir). iar reflecţia teologică a oscilat între umilirea omului şi şansele sale de îndumnezeire. imbecil vierme de pământ. Dacă se laudă. 125). depozitar al adevărului. „La urma urmei. deci de fiinţă care practică o moralitate publică în vederea cultivării individualităţii cetăţii –. supus refulărilor instinctuale şi. este evident că. Cugetări. mărire şi lepădătura Universului. Prin Hobbes – «Homo homini lupus» – şi David Ricardo – cu distanţa dintre «homo oeconomicus» şi «homo moralis» (sau «sufletul frumos». Din perspectiva lui Heidegger. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme. «paradoxul» (Sartre). veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază. Puterea sa de înţelegere păstrează. cu tendinţa de fixare definitivă pe ultimul termen. un punct de referinţă îl reprezintă caracterizările paradoxale pe care le propune Blaise Pascal: „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem. iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită. 1992.” Registrul tragic al fiinţei umane este adâncit de 56 meditaţia kierkegaardiană privind «angoasa» şi «disperarea».

prin care Nietzsche sugerează posibilitatea depăşirii simplului nihilism şi a mediocrităţii umane. Lipseşte deocamdată acea luciditate tăioasă care să valorifice patosul [re]constructiv. respectiv faptul că eterna devenire este un joc de marionete în care omul uită de sine. ştiinţă şi filosofie ş. 53. 57 omul este dispus la a se minţi. miraj în propria noastră viaţă. frustrându-se prin minciună de aptitudinea sa metafizică.m. vertijul angoasei evidenţiind fără tăgadă tot ceea ce este vis. creator. însă. nu au înţeles marea lecţie a existenţei. prin eschivă. şi dacă. Chemarea cosmică a omului nu poate fi înăbuşită la nesfârşit. în acelaşi timp. Întreaga problemă a sensului vieţii se concentrează în jurul întrebării: „unde se sfârşeşte animalul. îşi uită menirea. epuizarea marilor discursuri universalizante din etică. ceea ce nu înseamnă însă că ar fi lipsite de o coerenţă de ansamblu care singuralizează profilul unei gândiri de o imensă actualitate. are un fond disperat. Cei care nu-şi înţeleg viaţa decât ca punct în dezvoltarea unei rase. Acest sfârşit de secol se află sub semnul diagnosticului nietzscheean – mai ales prin sentimentul dezolant al accelerării proceselor de relativizare şi chiar disoluţie a valorilor. participând la istorie şi nimic mai mult. Omul eroic. . criza sensului şi a identităţii umane. „însă. a unui stat sau a unei ştiinţe şi vor deci să se integreze deplin în istoria devenirii. se dispersează şi diluează. 2. instituţiile ascund.. 57 Ibid. Critica metafizicii în filosofia lui Friedrich Nietzsche Ideile filosofice ale lui Friedrich Nietzsche (1844–1900) nu sunt articulate în sistem. pe de altă parte.a. Oamenii mici – notează Nietzsche – gândesc şi cred că oamenii mari sunt mari în acelaşi fel în care ei înşişi sunt mici. nu este mai puţin adevărat că fondul autentic al stărilor de lucruri este din când în când perceput. amplificată de experienţele tragice ale interiorităţii. distruge tot ceea ce aparţine unei asemenea deveniri pline de iluzii şi pune în lumină falsul existenţial. prin de-mistificarea cunoaşterii ştiinţifice. p. unde începe omul?” Dacă.d. din nevoi vitale. este indiciul saltului către autenticitate – a Camus – pentru care sfidarea absurdului este unica sursă de fericire şi sens.1.44 de la Kierkegaard – pentru care credinţa. sarcina noastră autentică.

Schopenhauer a descoperit un nou ciclu de obligaţii menit să pregătească naşterea. şi că nu suntem oameni către care aspiră natura pentru eliberarea (délivrance) sa. Ibid. apreciază că. p. prefigurând opţiuni decisive pentru propria sa filosofie.. nu suntem capabili să contribuim cu ceva la naşterea unui om eliberator.. 58. lucrarea omului asupra omenescului din sine însuşi desăvârşeşte natura. 57.” Oamenii 58 autentici depăşesc orizonturile animalităţii. filosoful. Astfel. ci pe o gândire fundamentală structurată de trăirea culturii. p. voinţa de a nu vedea cu orice preţ cum este alcătuită de fapt realitatea”.45 simţim că suntem prea slabi pentru a suporta timp mai îndelungat aceste clipe de acomodare la ceva mult mai profund. 59 Nietzsche încearcă.a. de fapt. cunoaştere de sine. Ibid. Nietzsche afirmă răspicat o teză care va căpăta configuraţii originale:„scopul dezvoltării unei specii rezidă acolo unde ajunge la propria sa limită şi se transformă într-o specie superioară. noul ideal comunitar nu se mai bazează pe forme şi legi exterioare. deci pentru împlinirea unui ţel metafizic: „umanizarea finală şi supremă către care aspiră şi conspiră întreaga natură pentru a se elibera de sine însăşi” . prin condiţia noastră obişnuită. luminare. 58 59 60 Ibid. artistului şi sfântului. p. criteriile valorice. Critica brutală – din Ecce homo – a religiei creştine este motivată de autor printr-o intenţie validă teoretic: „autodepăşirea moralei prin sinceritate”. refuzând atmosfera pesimistă din ideaţia lui Schopenhauer. 54. a filosofului. în noi înşine şi în afara noastră.d. şi printr-o constatare psihologică suficient de credibilă: „condiţia de existenţă a celor buni este minciuna: altfel spus. artistul şi sfântul sunt tipuri exemplare în care natura simte că-şi atinge scopul. 60 obsedate de prosperitate ş. Prin acest mod de a înţelege rosturile omenescului. . Natura are nevoie de tipurile umane performante pentru a accede la propria sa limpezire. pesimismul lui Schopenhauer izvorăşte din mediocritatea şi ura în care se complace epoca.” şi nu în masa de exemplare comode.. o interpretare liberă a ideilor schopenhaueriene.m.

Editura Centaurus. 1991. – şi atunci vor deveni neapărat buni. „Dumnezeul slabilor” anesteziind voinţa şi 63 energiile vieţii. 65 Ibid. Nietzsche.. nu e altă alternativă pentru Dumnezei: sau sunt chiar VOINŢA PUTERII. 64 Ibid. Ecce homo. sau sunt neputinţa putinţei. p.. Amurgul idolilor. . Nietzsche.p. Şahighian.. cit. însă. şi o altă realitate (absolută. 469. pe Heraclit în măsura în care acesta consideră că fiinţa este o ficţiune goală: „Lumea «aparentă» e unica: lumea «adevărată» nu-i decât un adaos mincinos. 18. Tema 61 62 Fr. Îl apreciază. poate?. p. Antichristul. Bucureşti. – şi atunci vor fi Dumnezeii unui popor..” 65 Ni se pare. miza sa este antimetafizică. 19. p. ceea ce respinge este dedublarea lumii: lumea „aceasta”. „Într-adevăr. „Dumnezeul sărmanilor. Traducere de Al..46 simbolurile.” 61 În alte lucrări. 63 Ibid... 72. o scândură de izbăvire pentru toţi acei ce se îneacă”. 66 Fr. credinţele induc „minţirea instinctelor”. Nietzsche. Nietzsche – fără a face risipă de nuanţe şi fără a fi total[mente] limpede până la capăt – precizează că ceea ce refuză este „noţiunea de Dumnezeu falsificată” 62 în/prin creştinismul moral care devitalizează: „prin milă se înmulţeşte şi sporeşte irosirea puterilor pe care suferinţa o aduce vieţii” . p. al bolnavilor prin excelenţă” „degenerează până ajunge în contrazicere cu viaţa”. aparentă... 1991.. p. p. 67 Ibid. Editura Eta.” „A separa lumea într-una «adevărată» şi una «aparentă». Fr. „ruina unui Dumnezeu. nedemonstrabilă). gravitatea gestului pare a fi însoţită de o aură tragică.. Dar nu! O dată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă!” 67 Acest prag reflexiv rămâne într-o indeterminare ce insinuează îngrijorarea faţă de ceea ce urmează. 471.” 64 Atunci când devine doar „simbolul unui toiag al ostenelii. al păcătoşilor.” Virulenţa critică este înlocuită cu o luciditate 66 gravă pe măsură ce este inevitabilă concluzia: „Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lume a mai rămas? Cea aparentă. Cluj. 10. fie în felul lui Kant (a unui creştin şiret în cele din urmă) nu-i decât o idee sugerată de décadence – un simptom al vieţii în declin. ascunzând „părţile înspăimântătoare ale realităţii. fie în felul creştinismului. de pildă. că dincolo de cruzimea critică şi stufoşenia verbului nietzscheean se află un soi de nelinişte tragică şi chiar o spaimă faţă de consecinţele verdictului său: „Dumnezeu a murit!” De fapt. 466. p. 27. ed.

cu omul. Genealogia moralei. traducerea versurilor de Simion Dănilă. p. Humanitas.129-130.” 69 ci o propoziţie dramatică. 1988. fu întâmpinat cu hohote de râs. abia perceptibil. . Bibliothèque de philosophie contemporaine. «Unde a plecat Dumnezeu? strigă el. Ceea ce pentru atei este prilej de umor ieftin. cu devenirea. 175. excelenţă. Nebunul sări drept în mijlocul lor şi îi străpunse cu privirea. Această expresie spune în acelaşi timp: Dumnezeu a existat şi el este mort şi el va învia. sentinţa „Dumnezeu rămâne mort” semnifică faptul că temeiurile seculare ale vieţii şi criteriile 68 Friedrich Nietzsche. Nietzsche et la philosophie. Am să vă spun eu! Noi l-am ucis – voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui!»”68 Tensiunea dramatică a textului nu mizează pe simple efecte spectaculare. ea face să depindă existenţa lui Dumnezeu de o sinteză. operează sinteza ideii de Dumnezeu cu timpul. S-a rătăcit ca un copil? spune altul. Dumnezeu nu există sau există. Citatul este din Ştiinţa voioasă. Dumnezeu a devenit Om şi Omul a devenit Dumnezeu. cu istoria. Oare s-a pierdut? spuse unul. 1994.47 „morţii lui Dumnezeu” capătă la Nietzsche expresii parabolice. propoziţia dramatică prin Sub raport cultural. Sau stă ascuns? Se teme de noi? S-a urcat pe o corabie? A emigrat? – râdeau şi strigau cu toţii. Amurgul idolilor. tot pe atâta cât ideea sa implică sau nu implică contradicţia. „Nebunul. Ştiinţa voioasă [“la gaya scienza”]. Nietzsche sugerează cu o luciditate tăioasă gravitatea gestului şi răspunderii omeneşti. angajează la Nietzsche seisme care dislocă falii sufleteşti şi reaşează straturile de conştiinţă. traducere de Liana Micescu. condiţia tragică pe care trebuie să şi-o asume fiinţa umană atunci când ocupă locul rămas gol. Diagnosticul „Dumnezeu a murit!” este unul existenţial şi istoric. p. 69 Gilles Deleuze. în schimb devine copleşitoare spaima faţă de consecinţele „morţii lui Dumnezeu”. Însă formula «Dumnezeu este mort» este de o cu totul altă natură. Formula «Dumnezeu este mort» nu este o propoziţie speculativă. ci pe zguduirea viscerală a spiritului în faţa unui diagnostic: „moartea lui Dumnezeu”. – N-aţi auzit de acel nebun care ziua în amiaza mare aprinsese un felinar şi alerga prin piaţă strigând neîncetat: «Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!» Cum acolo se aflau mulţi care nu credeau în Dumnezeu. filosofic şi moral. Sentimentul vinovăţiei este difuz. „Propoziţiile speculative – notează Gilles Deleuze – pun în joc ideea de Dumnezeu din punctul de vedere al formei sale. Presses Universitaires de France.

Ibid. „noi am dat lucrurilor o culoare nouă. fiind „încă prea stăpâniţi de primele urmări ale acestui 70 71 Fr.. p. le pictăm neîncetat – dar ce putem face noi deocamdată faţă de splendoarea culorilor acelei vechi meşteriţe! – vreau să spun vechea omenire. mulţuminduse cu imagini surogat ale simbolului sacru. după ce temelia acestei credinţe s-a zdruncinat. Ştiinţa voioasă. „toate trebuie să se prăbuşească acum. „toate evenimentele străluceau într-altfel. . un „şir lung de dărâmări. orizontul simbolic se năruie: „Binele”. Acele „umbre” pe care le aruncă „moartea” lui Dumnezeu asupra Europei se referă. toate hotărârile şi perspectivele unui viitor îndepărtat. „Fiinţa” decad în spaţiul relativizărilor.. Dumnezeu a încetat să mai reprezinte principiul întemeierilor ultime. cit. Nietzsche vizează ruptura de model cultural şi tendinţă seculară: „o adâncă şi veche încredere s-a preschimbat în îndoială”. distrugeri. 212. eroziunea temporală a unei stări originare prin a cărei palidă invocare oamenii îşi justifică mediocritatea. vorba de umbrele ce însoţesc personajul principal – 70 simulacre şi urme în care cei captivi şi nostalgici caută sprijin. tocmai la sfera consecinţelor – abia perceptibile – ce trebuie deduse cu necesitate dintr-un diagnostic hiperlucid: „Dumnezeu a murit!”. printr-o neevidentă. pentru că au fost clădite pe ea. rezemate pe ea sau împletite cu ea. de pildă întreaga noastră morală europeană”. 72 Ibid. această accepţiune a „umbrei” este folosită de Nietzsche pentru a sugera vlăguirea credinţei. la fel.. instanţa absolută a validării structurilor atitudinal-valorice în faţa lumii şi vieţii. pentru cei vechi. „Dumnezeu rămâne mort!”. 143. 212.48 „adevărului” au dispărut.” 72 Nietzsche îşi mustră contemporanii de reflecţie pentru că cedează aparenţelor. p. pentru omul contemporan. totuşi. căci din ele sclipea un Dumnezeu. pentru că existau oracole şi semne tainice şi se credea în preziceri”. p. Nietzsche. destrămări. strictă conexiune.” Nu este. ed. „Cel mai de seamă eveniment din ultima vreme – că «Dumnezeu a murit». iar credinţa în Dumnezeul creştin a ajuns de necrezut – începe deja să-şi arunce primele umbre asupra Europei. „Adevărul”. dar. însă. răsturnări care ne stau în faţă” vestind rigorile unei „logici a spaimei” . „lumea şi coloritul 71 tuturor lucrurilor s-a schimbat”.

124. cit. în 76 timp ce firile nobile sunt nechibzuite. dezinteresul. 213. într-un sens sau altul.. 75 Fr.. „prin morală individul e instruit să devină o funcţie a turmei şi să-şi atribuie valoarea numai ca funcţie”. Nu este vorba de alimentarea unei iluzii umanitariste. aşezaţi între azi şi ieri. urmând nu doar avantajul şi scopul. p. ed.” 75 Imoralitatea moralei publice. mai îndepărtate. şi încrustaţi între contradicţia dintre azi şi mâine.” . Iminenta destrămare 73 a tablei de valori este întâmpinată de Nietzsche cu un disconfort profetic: „până şi noi. ... Aprecierea şi ierarhia acţiunilor corespund unor trebuinţe şi criterii comunitare. care aşteptăm de asemenea pe culmile muntoase. înrădăcinat în deosebirile dintre clase. permanenta «depăşire de sine a omului». ca să dăm unei formule morale un sens supramoral”. cum se face că întâmpinăm ivirea acestei întunecări fără un interes adevărat şi în primul rând fără grijă şi teamă pentru noi?” 74 De fapt. ci pasiunea. întrucât „fără patosul acesta n-ar putea lua naştere nici celălalt patos. O societate bine organizată adoarme pasiunile – 73 74 Ibid. adică tocmai înălţarea tipului «Om». 186. de a produce stări din ce în ce mai elevate. pp. cit. are nevoie de sclavagism. ci de constatarea unui adevăr crud: „toate înălţările tipului «Om» au fost şi vor fi şi de acum înainte opera unei societăţi aristocratice. mai ample. noi primii şi prematurii născuţi ai secolului care vine şi cărora umbrele ce urmează să învăluie în curând Europa ar fi trebuit de fapt să li se înfăţişeze încă de pe acum. 212–213. „moralitatea este instinctul de turmă individual. Dincolo de bine şi de rău. „Lipsa de sens a suferinţei şi nu suferinţa a fost blestemul care a apăsat până acum omenirea – iar idealul ascetic îi oferea un sens!” Nietzsche acordă patosului distanţei o valoare de principiu în evoluţia umanităţii. Nietzsche. mai cuprinzătoare.49 eveniment” : senzaţia unei libertăţi încurajatoare. Ibid. mai rare. născuţi dezlegători ai ghicitorilor. a unei societăţi care crede într-o lungă scară a ierarhiei şi a diferenţelor valorice dintre un om şi celălalt şi care. ed. sunt dinamitate chiar temeiurile vieţii şi cunoaşterii. Nietzsche. p. mai tainic. p. Ştiinţa voioasă. de aceea. acest principiu capătă o dimensiune fundamentală pentru chiar evoluţia speciei. 76 Fr. dorinţa de a realiza noi şi noi distanţări în interiorul sufletului însuşi.

să domnească în el şi asupra lui. Virtuţile sunt apreciate nu din punctul de vedere ale efectelor pe care le au pentru cel care le posedă. spre utilitatea publică. p. ea încearcă să determine la individ un mod de a gândi şi de a acţiona care. Excesul necompensat de tendinţe contrare face ca hărnicia.„Educaţia procedează în general aşa: printr-o serie de atracţii şi avantaje. ci trebuie să se întemeieze pe o critică lucidă a înseşi aprecierii morale. impulsuri obscure ş. spiritul său îndrăgeşte ascunzişurile. dar spre «binele general».a. 52. şi. Sufletul său priveşte cruciş. Moralitatea este – în esenţa ei – o chestiune a interiorităţii. dreptatea etc. împotriva ultimului său avantaj. întrucât se atrofiază preocuparea propriei protecţii. Pledoaria lui Nietzsche are ca obiect tocmai modelarea de sine a individualităţii puternice. să nu uite. predispoziţiile exprese sau tacite de simulare a personalizării acestor valori. ca siguranţă a sa. să fie dăunătoare posesorilor lor. iar la limită devin handicapuri adaptative. îi place tot ceea ce este ascuns ca o lume a sa.50 dacă nu cumva le extirpă. Morala nu poate fi redusă la repertoriul imperativelor şi la matricea normativă.) pe care le declanşează utilitatea practicării lor pentru ceilalţi. care îşi urmează calea. să aştepte. obedienţa. tendinţele de a transforma valorile morale în proteze existenţiale. ci din unghiul afectelor (de admiraţie. stimă. nici naiv. să se umilească.” 77 Nihilismul nietzscheean vizează cu predilecţie. „Omul resentimentului nu este nici sincer. pietatea. devenind astfel o problemă asumată personal – cu tot cortegiul dificultăţilor şi dezvăluirilor ce decurg de aici. cărările şiretlicului şi uşile dosnice. laudă etc. manipulabilă. pe de o parte. el se pricepe să păstreze tăcerea. Aristocratul trăieşte cu o anume francheţe a gesturilor şi cu o încredere şi sinceritate faţă de sine însuşi. nici franc şi loial faţă de sine însuşi. însă.. devenit obicei. Rasa unor asemenea oameni ai resentimentului va sfârşi în mod necesar prin a fi mai prudentă decât orice rasă aristocratică şi va 77 Ibid. pe de altă parte. de către/prin convenţiile morale practicate de o colectivitate dată. castitatea.d. înclinaţie şi pasiune. Lipsa de putere şi voinţa vlăguită nu pot fi suplinite de nici o valoare morală. . să se ascundă. însă mai totdeauna în spatele vituţilor sunt energii inconştiente.m.

Acesta este universul care trebuie demontat” pentru a prefigura „o nouă ordine a valorilor. “idealul a fost până acum forţa propriu-zis denigratoare a omului şi universului. cit. Este o rămăşiţă a teleologiei naive: valoarea omului raportată numai la oameni”. “orice «dorinţă» de asemenea natură devenită dominantă a coborât până acum nivelul de valoare umană.” 78 În măsura în care uniformizează valoarea oamenilor. 92-93. «Dumnezeu». În acest fel întreaga existenţă se vulgarizează: căci în măsura în care masa domină. ed. “Toate «dorinţele» legate de fiinţa umană au fost nişte excese absurde şi primejdioase. Genealogia Moralei. cu ajutorul cărora o categorie particulară de omeni voia să agaţe. “societatea”) îşi pierde modestia.51 preamări prudenţa într-o cu totul altă măsură: anume ca o condiţie existenţială de prim ordin.. “aptitudinea omului de a postula valori a fost până acum prea puţin dezvoltată pentru a aprecia cum se cuvine valoarea umană şi nu numai «dezirabilă»”. aşa cum ar trebui să fie». menirea sa fiind tocmai aceea de a „menţine vie încrederea în om” . întrucât „valoarea unui om în sine este subapreciată. «adevărul». 315. refuzându-şi etaloanele mediocrităţii. p. “Specia inferioară (“turmă”. fără însă a fi vorba de proiectarea unui imperativ: 80 „Omul aşa cum ar trebui să fie: asta sună tot atât de fad ca şi cum ai spune: «un copac. “sărăcia şi mentalitatea încuiată se dau de gol – şi astăzi încă – mai ales atunci când omul doreşte”. Or „omul unei specii superioare” se afirmă pe sine în propria-i singurătate. insul este comparat cu alţi oameni... Ultimul se numea până acum «universul real». În acest fel. iar actele sale sunt judecate în funcţie de folosul comunitar.. ed. “masa”. Nietzsche. cit. p.. o concluzie: „omul real reprezintă o valoare mult mai înaltă decât omul «dezirabil» dintr-unul sau altul din idealurile cunoscute. 83. Aforisme şi scrisori.” 81 Punctul de vedere nietzscheean susţine.” 82 Critica dualităţilor metafizice şi reevaluarea tuturor valorilor întemeiază la Nietzsche nostalgia unui proiect al ultraomenescului: Supraomul ca model 78 79 Fr. morala este imorală şi neagă viaţa.” 79 În opinia lui Nietzsche. ea tiranizează excepţiile. 82. Nietzsche. suflarea otrăvită aruncată asupra realităţii. 63-64. p. de gâtul tuturor oamenilor propriile ei condiţii de menţinere şi dezvoltare”. astfel că acestea îşi pierd credinţa în ele însele şi devin nihiliste..” . aproape trecută cu vederea. printre altele. 82 Ibid. Nietzsche deconstruieşte valorile metafizicii tradiţionale – dezvăluind „marea şcoală a calomniei”: „universul aparent şi universul născocit – iată opoziţia. umflându-şi nevoile în valori cosmice şi metafizice. evaluarea devine obtuză. p. Fr. p. 80 Ibid. marea ispită a nimicului. forţa şi încrederea omului în viitor”. în chip de lege.” 81 Ibid. în timp ce la aristocraţi prudenţa capătă uşor o aură fină de lux şi rafinament. aprecierea morală a valorii unui om operează numai cu criterii sociale. aproape contestată.

afirmă Nicolas Herpin . refuzul unei situaţii date.52 de autenticitate şi exigenţă mediocritatea omului actual. ce pot să ştiu?.a.P. ce este Dumnezeu? sau în formularea lor kantiană: ce trebuie să fac?. Umanitatea se caracterizează prin proiect. Existenţa naturală ("existenţa-însine" în limbajul sartrian) este inertă.a. Gallimard. Mutaţia iniţiată de această orientare filosofică constă în saltul de la filosofia naturii la cea a omului. consideră aceşti filosofi. de la sistemele speculative la o filosofare care îşi asumă tragicul existenţial.Jaspers (1883-1969) ş.realizează o trecere de la problematica tradiţională a filosofiei la întrebări actuale cu privire la condiţia umană. existenţa-pentru-sine (proprie umanului) se defineşte ca "fiind ceea ce ea nu este şi ca nefiind ceea ce este. puterea deprinderii de real.prefigurată în opera lui S. imuabilă.după cum afirmă Sartre .2. ci el este ceea ce se face. Filosofia existenţialistă situează omul sub semnul posibilului. 2. dată odată pentru totdeauna. ce este lumea?.Sartre. Les dictionnaire Marabout. de Beauvoir ş. concepând libertatea ca dimensiunea definitorie prin care omul.Sartre (1905-1980).Heidegger (1889-1976). J.Marcel (1889-1973).Camus (1913-1959). K. de la filosofia conceptului la cea a subiectivităţii. L'Être et le Néant. S. "Originalitatea existenţialismului . lipsită de contradicţii şi devenire. G. schiţarea unei ordini viitoare. Omul nu are modul de a fi al lucrurilor. al creaţiei de sine.Kierkegaard (1813-1855) şi împlinită ca orientare distinctă de către J. Ni se pare că nu întâmplător o astfel de reflecţie iradiază din şi se concentrează spre existenţa umană trăită. ce-mi este permis să sper? depind întotdeauna de ideea pe care o avem despre existenţa umană."84. Existenţialismul Filosofia existenţialistă .P. La philosophie. precum şi "filosofia existenţei" . îşi acomodează obiectivul pentru a distinge în masa amorfă a omenirii individul concret şi . . operând alegeri succesive. . Este astfel depăşită imaginea tradiţională a unei esenţe umane imuabile. A. p.dezvoltată pe termenul culturii germane de M. 1943.refuză 83 84 metaumană prin care se anulează Cf. ocupă un loc privilegiat în univers. 33. îşi modelează propria esenţă. absolute."83 Omul.este de a fi arătat că răspunsurile la întrebările: ce este omul?. -.

. contingenţa fiinţei umane. raţiunea sa este sursă de puteri. devenire. În istoria gândirii filosofice. p. distincţia inautentic-autentic. sfâşieri tragice. contradicţii. faptul că fiecare este şi rămâne claustrat în propria sa interioritate. Omul este definit prin paradox. Calea îndoielii sistematice a raţiunii este singura legitimă pentru a avea acces la o certitudine totală: subiectivitatea personală redusă la dimensiunile sale raţionale.Heidegger. omul este sfâşiat de ispitele infinitului mare şi ale infinitului mic: nu poate să nu cunoască ce este el şi ce este lumea. existenţialiştii vorbesc despre îndoiala existenţială. Prin delimitare critică faţă de Descartes. însă înţelegerea sa reprezintă în raport cu infinitul ceea ce este corpul în ordinea naturii. tragicul finitudinii şi iminenţa morţii. Putem trăi autentic. L'Être et le temps. cogito ergo sum”. libertatea şi caracterul dilematic al alegerilor umane.. Descartes tratează subiectivitatea în termenii îndoielii metodice.are "posibilitatea de a fi ea însăşi sau de a nu fi ea însăşi . solitudinea şi incomunicabilitatea dintre subiectivităţi. Tema subiectivităţii. proiect. convenţională. fragilitate. fragilitatea omului. Ea este prezentă în ideaţia lui B. de aceea. creaţie. dar şi inautentic.afirmă Heidegger . critica puterilor raţiunii şi dovedirea limitelor constitutive ale cunoaşterii ştiinţifice. aparţine culturii moderne şi contemporane."85 [4] Aceasta înseamnă că esenţa omului constă în istoricitate. prin amploare şi tip de abordare teoretică. tema este prefigurată de Socrate prin îndemnul "cunoaşte-te pe tine însuţi" şi prin recunoaşterea îndoielii “ştiu că nu ştiu nimic”. iar comunicarea trădează trăirile. după cum poate şi să nu le afirme. 28. dacă îndoiala metodică este a raţiunii şi se referă la incertitudiniile minţii în faţa unor adevăruri 85 M. proiect. Gallimard. 1967.f. tema neantului. viaţa umană ca ipoteză. Existenţialiştii practică o filosofie a omului înţeles ca subiectivitate şi singularitate. dar şi de umilinţă. “dubito ergo cogito. Temele care primează în reflecţiile existenţialiste: ondiţia alienată a omului. dar şi în prelungire oarecum. Pascal care discută despre fiinţa umană ca paradox: omul este totul şi este nimic. Realitatea umană . fiind. dar viaţa concretă poate să afirme aceste trăsături ale speciei. nr.53 idealismul oficial în numele "tragicului vieţii". angoasa.

54 plurale din care trebuie ales ceea ce este sigur şi în mod evident adevărat. Existenţialismul produce o ruptură în modul de a înţelege omul. (regională) a umanului: discursul aplicat asupra ireductibilului fiinţei umane. intelectului şi raţiunii care sunt condiţii subiective de posibilitate a oricărei cunoaşteri şi experienţe reale cu obiectele. Fiecare ins îşi pune cu sau fără vrerea sa sub semnul întrebării propria sa viaţă şi ceea ce el însuşi este dincolo de ceea ce cred alţii despre el. dar nu se împarte. şi dincolo de părerea sa despre sine. Este vizată individualitatea. viaţa nu poate fi tratată ca o simplă distracţie. contemplativi. Din punct de vedere existenţialist. În raport cu interogaţiile omului. concretizare a unor principii universal valabile în explicarea atare). precarităţile constitutive. surprinderea caracteristicilor prin care omul se diferenţiază. fiind mereu o sarcină . precum şi în modul de a înţelege şi de a practica filosofia. îndoiala existenţială structurează întreaga personalitate. Kant abordează subiectivitatea în contextul unei analize critice a cunoaşterii. În locul unei filosofii a naturii ei sugerează reflecţia sistematică asupra condiţiei umane. În acest sens. refuză optimismul şi pesimismul care nu sunt atitudini filosofice. raţiunea se dovedeşte neputincioasă. accentul este pus pe tragic şi pe gravitate în modul de a aborda omul. În acelaşi timp. calitatea de om se distribuie tuturor indivizilor. se singularizează în raport cu existenţa ca atare. centrându-şi interesul explicit pe individual. Existenţialiştii refuză discursul speculativ şi general despre esenţa omului. preocupată să-şi descopere şi asume limitaţiile. analizează structurile a priori ale sensibilităţii. În locul ontologiei existenţei ca tradiţionale (potrivit căreia omul era tratat ca existenţialismul preferă ontologia particulară exemplificare. ci se întreabă cum este posibilă (cum este cu putinţă) cunoaşterea. ci mai curând expresii temperamentale şi etichete ataşate unor interpretări ale lumii şi omului în termeni spectaculari. pentru aceasta nu trebuie să ai talent şi aptitudini speciale. sursele de incertitudine şi suferinţă. El nu mai procedează ca empiriştii şi raţionaliştii care sunt preocupaţi să identifice sursele cunoaşterii veritabile.

prin şi printre ceilalţi. insensibile: în nici un fel lumea nu este pe măsura omului şi. obezitatea minţii. inautentic-autentic se referă la faptul că omul concret acceptă sau nu starea de alienare. în/printre lucruri indiferente. Starea de alienare este surprinsă prin cuplul categorial inautentic-autentic. Cei mai mulţi oameni trăiesc în inautenticitate: se integrează profund şi total în stilul vieţii colective. de obicei se moare. de aceea. Nu poate fi vorba de o progresie cumulativă. adevărată a omenescului. . ocolind suferinţele. Deci. Rutina. acceptă să fie masificaţi. răspunzător la modul absolut de modul în care îşi înţelege şi asumă omenescul din sine însuşi. el capătă linişte psihologică. se dezindividualizează. viaţa sufletească este inertă. indiferentă. potrivnică. potrivit stilului comun de gândire. De pildă. trăiesc aidoma lucrurilor. chiar la Heidegger. întrucât se pierde pe sine în. fiecare ins este totdeauna faţă în faţă cu sine însuşi. Acest stil de viaţă duce la dispariţia surselor de tragic: prin integrarea în convenţiile generale ale masei. inautenticitatea este înţeleasă. alienat într-o lume ostilă. proiectat. izgonirea lui (datorită propriei sale alegeri) din starea paradisiacă. ci de producerea unor rupturi interioare. reprezentând însă ricoşeuri în faţa problematizărilor grave. Totuşi. autenticul sugerează structura originară.55 individuală şi o responsabilitate personală. existenţialismul consideră că omul se află aruncat. Omul este prin natura lui o făptură alienată. sunt făpturi tautologice. În acest sens. cel ce trăieşte sub semnul anonimatului: este şi rămâne un oarecare printre alţi oarecare. nefamiliară. ei sunt numai ceea ce sunt şi nimic altceva. cu viaţa şi moartea sa. îşi asumă grav sau nu omenescul. continuă. lipsită de contradicţii şi devenire. există tendinţa ca omul însuşi să nu fie pe măsura omenescului din el însuşi. Ca termeni tehnici. au o suficienţă sufocantă faţă de ei înşişi. prin analogie cu parabola religioasă despre căderea omului în păcat. confortul şi anonimatul vieţii cotidiene joacă o funcţie compensatorie. Aceşti termeni nu au în mod expres un sens valoric şi nu vizează în mod explicit ierarhii valorice între diferitele stiluri de viaţă. fisuri în modul de a înţelege şi practica viaţa. trecerea de la inautentic la autentic se produce numai în/prin salt. este dispus sau nu la eforturi de individualizare. opacă. cel puţin ca punct de pornire. Inautentic este omul depersonalizat.

ambiguă. provocată de şi prin îndoielile spiritului. oamenii evadează în verbiaj (vorbărie) sau în divertisment. cursul mecanic al zilelor. de aceea ea este difuză. Angoasa (= spaima constitutivă a omului care se întreabă asupra autenticităţii sale) îşi poate avea sursa în: uniformitatea vieţii cotidiene. confuză. fără circumstanţe atenuante. boli incurabile. Decisive sunt însă situaţiile limită. obţinându-se o schimbare radicală de regim existenţial. De aceea. Cei mai mulţi oameni ocolesc din instinct sau autosuficienţă angoasa. Totuşi. sentimentul absurdului la care avem acces printr-o simplă schimbare de optică afectivă în abordarea vieţii. măcinând la modul pervers sufletul şi mintea. Spaima însă nu are un obiect precis. deci pentru satisfacerea instinctului de autoconservare şi a capriciilor. marile umiliri ale voinţei şi aspiraţiilor. încercările absolute la care este supus omul şi cărora nu le poate face faţă: catastrofe naturale şi istorice.a. perverse. Tensiunile spirituale şi fisurile sufleteşti sunt definitive.56 Calităţile de om sunt folosite pentru simpla adaptare eficientă şi confortabilă la mediu. are sau nu viaţa vreun rost? Aceste interogaţii şi altele asemănătoare marchează saltul spiritual către autenticitate. paradoxale. dincolo de buna dispoziţie este evidentă uneori o agitaţie interioară prin care se evită tragicul evidenţelor. identificabile. ş. a ceea ce efectiv suntem. întrucât o simt ca periculoasă pentru confortul cotidian. Angoasa cuprinde stări psihologice şi spirituale ambigue. întrebările schimbătoare de destin: cine sunt. fugind astfel de ei înşişi. tensiuni interne legate de fiinţa proprie pe fondul unei hiperlucidităţi în/prin care insul îşi formulează făţiş. speranţe şi imposibilitatea satisfacerii lor. Desprinderea definitivă de inautenticitate se produce prin angoasă. Simpla frică/teamă este o stare afectivă provocată de cauze precise. Evită să rămână singuri şi să-şi asume disconfortul unei cunoaşteri de sine. marile oboseli sufleteşti provocate de inutilitatea eforturilor şi de rutină. ce pot să sper şi să fac. Omul începe să fie structurat de o spaimă viscerală. conştientizarea propriilor limitaţii şi a . respectiv afecte şi dorinţe confuze. trăiri structurate tragic. Rupturile interioare sunt definitive: omul invadat de angoasă nu mai poate reveni la vechiul stil de viaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. senzaţia vanităţii. Deci le este teamă să înfrunte lucid întrebările cruciale.

datorită luptei pentru existenţă şi/sau unui accident genetic. din aceste motive. istoriei. aptitudini prin care omul se integrează în ordinea existenţei obiectuale. actul creaţiei este oarecum gratuit. inactivă (absentă). nimeni şi niciodată nu este sigur în privinţa rostului vieţii şi însăşi calitatea de om este o sarcină fără de capăt. omul ar putea să fie. tragicul provocat de dispariţia celor apropiaţi sau de conştientizarea propriei morţi ca o prezenţă permanentă. omul îşi descoperă şi ţine să-şi asume caracterul său contingent. care le este rostul sau când anume îl vor afecta la modul definitiv. înseamnă că este o fiinţă de periferie. Deci fiinţa supremă nu are nevoie de om pentru a-şi dovedi atotputernicia şi atoatăprezenţa.57 precarităţilor omeneşti în general. . Omul nu ştie de ce. speciei. Viaţa sa este definitiv sub semnul provizoratului. însuşiri. secvenţial. Facticitatea se referă mai ales la acele determinaţii. simte prezenţa şi activismul unor pericole iminente. În rest însă. calităţi. ne-necesară lumii. de unde. toată viaţa sa este structurată de o incertitudine totală. Prin angoasă conştientizează lucid şi trăieşte tragic aceste incertitudini vitale. pentru ce există. Există un tragic provocat de caracterul aleatoriu al vieţii. infinitatea intensivă şi extensivă a existenţei reale şi virtuale suficientă sieşi. îşi dă seama că este o făptură aleatorie datorată hazardului. dar nu-şi poate explica de unde provin. fiind aidoma unui lucru. după cum dispariţia sa nu afectează în nici un fel cursul istoriei şi mersul legic al universului. însă momentan. naturii. după cum se putea şi să nu fie. Sartre surprinde contingenţa omului în/prin ceea ce el numeşte facticitatea fiinţei umane. Contingenţa vieţii umane este recunoscută şi în variantele religioase ale filosofiei existenţialiste: Dumnezeu este absolutul însuşi. În contextele unei ideaţii ateiste. Conştientizarea lucidă a acestei evidenţe este sursă de angoasă. Ca urmare a angoasei. Sentimentul de contingenţă este întărit de ştiinţa contemporană: dacă omul a apărut prin selecţie naturală. Adevăratul credincios este cel care are o singură certitudine: faptul că Dumnezeu există. poate să fie. descoperirea şi asumarea finitudinii. deci este un accident în ordinea neamului. "ţigan al universului" (Jacques Monod). omul conştientizează că nu este necesar lumii şi că nu este dorită naşterea sa.

acele componente prin care omul este. doar ceea ce este: corp. pentru că nu există criterii sigure prin care să aprecieze valoarea şi/sau adevărul alegerilor. de împrejurările concrete asupra cărora nu poate decât arareori şi în măsură nesemnificativă să decidă. are un trecut încheiat aidoma unui lucru. situaţie concretă. inconfortabilă pentru că îşi refuză viaţa vegetativă. subiectivitate. Facticitatea surprinde. Omul se află sub semnul posibilului. la polul opus. fisuri interioare. Tensiunile corp-spirit. Existenţa-pentru-sine caracterizează sfera umanului care este calitativ altceva: negativitate. întrucât nu mai poate schimba nimic. deci. trecut. aidoma lucrurilor.58 Însă. Prin anumite determinaţii (spirit. inerţie. aşa încât omul decade definitiv. identitate cu sine. Deci: omul nu este ceea ce este. condiţii concrete) omul este ceea ce este. moarte. ci este ceea ce nu este. îşi refuză definitiv condiţia de lucru. întrucât nu se pretează la soluţii. în sens mai larg. omul se desprinde de existenţa-în-sine. contradicţii. Fiinţa[area] poate fi înţeleasă prin: masivitate. fiind obligat să aleagă. dar şi. ştie sau nu ştie. Deşi liber. fiind ceea ce nu este. adică o existenţă-în-sine. În terminologia lui Sartre. omul trebuie să ţină cont de situaţie. obiectivitate-subiectivitate. natura. întrucât nu poate să nu fie liber: vrea. ireversibil la starea de lucru. la polul opus se află o altă evidenţă: moartea vine cu certitudine matematică şi transformă viaţa în destin. dar este şi deschidere către viitor. osândă. libertate). Adică: mai mult putinţă de a fi decât realitate încheiată. nu vrea. Însă. devenire. trecut. Pe de o parte. aceasta caracterizează lucrurile. viaţămoarte. moarte. incertitudine. Alegerea devine povară. trup. omul este corp. aceasta . spirit. libertate-condiţii concrete sunt irezolvabile. inconsistent. trăieşte într-un prezent ambiguu. Prin anumite determinaţii ale sale (corp. obiectele. opacitate. mai mult proiect decât concretizare a acestuia. trecut-viitor. Este vorba de contradicţii care nu pot fi depăşite. în măsura în care sunt numai ceea ce sunt şi nimic altceva. subiectivitate. existenţă inertă. Este osândit la libertate. într-un fel sau altul este pus întotdeauna în faţa alternativelor. produc tensiuni interioare care obligă la o existenţă creatoare. absenţa contradicţiilor şi a devenirii. obiect. facticitatea se referă la constituţia/structurarea antinomică a omului.

Nimicul. viaţa omului devine “o pasiune inutilă” şi un risc nemotivat. unicitatea omenească.59 înseamnă că omul. prezenţă. întrucât tensiunile sale reale sunt surprinse prin concepte inerte. omul este. îşi asumă o îndoială permanentă cu consecinţe tragice sub raport sufletesc. Deci ea introduce şi proliferează Neantul în propria viaţă şi în lume. pe singularitatea omenească. liniştea sufletească. conştiinţa este înţeleasă ca permanentă negare a calităţii de lucru. moduri de a fi. Or aceasta. Cei mai mulţi oameni sunt (au concreteţe. Omul este ceea ce el însuşi face din sine. dar care implică o responsabilitate absolută. există mai multe praguri. Kierkegaard este adeptul unei filosofări modelate de o tradiţie culturală protestantă. Nu întâmplător adevărul omenesc este văzut ca exprimat simbolic de către mitul crucificării: Iisus sângerând pe cruce. tipuri. refuzând religiozitatea mediocră. satisfacţia afectivă. prin conştiinţa sa. Existenţa aparţine numai celor care refuză mediocritatea curentă şi confortul interior. Atributul existenţei aparţine doar celor care încearcă evadarea din convenţii şi caută autenticitatea. În acest caz. este structural ambiguă. El refuză filosofia conceptului de origine hegeliană. Ideile lui Kierkegaard sunt expres antispeculative. considerând că punctul de pornire al reflecţiei trebuie să-l constituie existenţa concretă. omenescul se caracterizează prin starea de insuficienţă permanentă. De aceea pune accent pe singular. trăiesc). Omul estetic trăieşte clipa. din principiu. formulându-şi întrebările grave (serioase) ale vieţii. dar ca şi cum nu ar fi. încearcă să profite de prezent. de aceea . vârste sufleteşti. satisfăcându-şi capriciile. este Neant. singularul. Deci existenţa nu poate fi redusă la simpla vieţuire. raţionale. care tensionează viaţa sufletească. ca imaginaţie creatoare ce refuză realităţile date. întrucât lipsesc criteriile sigure ale opţiunilor. dar nu există. adică o permanentă absenţă de sine însuşi. Golul. Calitatea de om este trăită şi. confortul vital. Din aceste motive. El este preocupat să restituie prin filosofare dimensiunile credinţei autentice. caută sistematic plăcerea. ea este oarecum trădată. din aceste motive. În evoluţia către autenticitate. nu poate fi conceptualizată. generale. modele. Atunci când viaţa devine problemă.

A-i atribui omului calităţi şi energii divine este o nebunie. Alegând pe Dumnezeu. Calitatea de om este o sarcină individuală. oamenii şi lumea în funcţie de plăcere-neplăcere. respectiv omul nu poate să suprime ceea ce este vremelnic în sine însuşi. Imaginarul proiectează sfera posibilului care nelinişteşte.60 este nestatornic. Între om şi Dumnezeu separaţia este absolută. el este prizonierul clipei. tipul exemplar). Autenticitatea este dată tocmai de relaţia personală a omului cu absolutul. altcumva şi altundeva decât omul. disjuncte. receptează viaţa. din aceste motive. Între om şi Dumnezeu există o totdeauna o diferenţă calitativă infinită. Atributul păcătoşeniei este singurul care nu poate fi aplicat lui Dumnezeu. Raţiunea ajunge la paradoxuri. se alienează în clipă. De ce? De obicei omul se măsoară cu o măsură omenească (modelul ideal. Singura relaţie este cea a credinţei. dar de fapt.strict individuală. A reduce sacrul divin la însuşiri omeneşti este o blasfemie. îşi asumă omenescul la o altă intensitate numai dacă se măsoară cu etaloanele divinului. ignoranţă) spiritul doarme şi visează în om. Este vorba de două regimuri existenţiale total distincte. Omul religios se alege în mod absolut. ca spaimă . Dumnezeu este totdeauna altceva. Dacă vrei să înţelegi absolutul. fără a fi posibilă trecerea firească dintr-un orizont în altul. În acest context. În starea de inocenţă (necunoaştere. ale absolutului. finit-infinit. Această nelinişte întotdeauna îşi activează angoasa în chiar starea de inocenţă. conflictul dintre aceşti termeni polari nu pot fi anulate. omul alege absolutul şi se alege în mod absolut. tensiunea. vremelnic-eternitate. În realitate. Deci este suficient pentru a sesiza hotarul de netrecut dintre umanitatea profană şi sacrul religios. fiind umilită. Angoasa şi disperarea sunt permanentizate datorită faptului că spiritul (=cunoaşterea de sine autentică) nu poate să facă sinteza dintre trup şi suflet. Discordanţa. pe Dumnezeu. însă omul se descoperă pe sine altfel. are iluzia că valorifică intens posibilităţile pe care viaţa i le pune la îndemână. ajungi la scandal logic. dar nici nu poate atinge o unitate consistentă a eternităţii cu vremelnicia şi păcătoşenia propriei persoane. Disperarea se prezintă. momentului. or credinţa însăşi stimulează şi amplifică incertitudinea. angoasa şi disperarea sunt stări psiho-spirituale permanent active.

. Clipa este termenul prin care Kierkegaard vorbeşte despre un prezent intensificat prin sfera posibilului pe care îl cuprinde. provizoratul. nu poate fi vorba de o soluţie definitivă. întrucât niciodată actualizarea unui posibil nu epuizează posibilul însuşi. Din această cauză. Trecutul gândit prin intermediul posibilului îşi arată precaritatea. de a fi ceva de care suntem conştienţi.61 existenţială şi suferinţă fără de capăt. ci întreaga cunoaştere a lumii interne este derivată prin raţionare ipotetică din cunoaşterea pe care o avem despre 86 Charles S.a.3. deşi definitiv încheiat. Editura Humanitas. Convingerea – ca “gândire în repaus” – presupune totuşi o dialectică permanentă a certitudinii şi îndoielii. “Rezultatul final al gândirii este exerciţiul voinţei. fără a putea preciza ceea ce anume este posibil.” 86 Certitudinile pragmatice se obţin prin: imitaţie socială. trecutul însuşi. Totuşi. pp. de a potoli frământarea declanşată de îndoială şi. de a implica instituirea în natura noastră a unei reguli de acţiune – sau. un efect asupra naturii noastre datorat gândirii. Peirce pune sub semnul întrebării anumite presupoziţii metafizice de origine carteziană. a doua. aceasta are trei proprietăţi: „prima.d.m. Semnificaţie şi acţiune. puterea instituţiilor ş. a unei deprinderi”. Clipa este punctul în care eternitatea străpunge şi iluminează timpul. 2. deci disperarea oricum nu dispare. dar convingerea nu este decât un stadiu al acţiunii mentale. Fiecare este răspunzător la modul absolut de ceea ce face şi de ceea ce nu face. pe scurt. 1990. Sufletul şi gândirea tind către producerea convingerii. Peirce. Viitorul este posibilul în stare pură.Nu avem o capacitate de Introspecţie. Calitatea de om este doar o ipoteză pe care insul şi-o asumă în preocuparea sa pentru sens. iniţiindu-se astfel probe de eficienţă. perseverenţă în acţiunea proprie. din care gândirea nu mai face parte. Propoziţiile negative în care-şi fixează critica permit afirmarea unor principii noi care vertebrează filosofia pragmatistă: „1. care va influenţa gândirea viitoare. Un loc aparte se rezervă metodei ştiinţifice prin care ieşim din interiorul cunoştinţelor pentru a intra în complicitate cu faptele. Singura soluţie autentică la care poate avea acces omul este implicarea în “clipă”. a treia. ni se dezvăluie sub semnul posibilului. 139–140. Pragmatismul Cunoştinţele sunt apreciate în funcţie de capacitatea lor de a ne orienta în experienţă. Existenţialismul refuză convenţionalismul valoric şi moral.

cât şi a ploii. „Nu există nimic.” 88 Prin intermediul semnelor gândim/cunoaştem nu o realitate în sine. atunci când gândim. noi înşine. întemeiază semiotica. Or. el este un semn în relaţie cu un gând oarecare. 2. apărem ca un semn. Nu avem o capacitate de Intuiţie. aşadar. în schimb. Rezultă însă din propria noastră existenţă (care este dovedită de ocurenţa ignoranţei şi a erorii) că tot ceea ce este prezent pentru noi este o manifestare fenomenală a noastră înşine.. . se respinge ideea unui început absolut în cunoaştere. 3. “Ori de câte ori gândim. pp. un semn. 69–70. luarea în ecuaţie a funcţiilor pe care le joacă totdeauna cunoştinţele deja dobândite. Ibid. are. 81–82. acest real inepuizabil există. a unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii. o imagine. cunoaşterea de sine prin autoanaliză.. însă el ne este accesibil prin raţionare. „Originea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică în mod esenţial ideea unei comunităţi. resimţindu-se şi în unele opţiuni epistemologice actuale. în al doilea rând. în acelaşi timp. în al treilea rând. 4. ci orice cunoştinţă este determinată logic de cunoştinţe anterioare.” 87 Consecinţele acestor teze sunt lămuritoare pentru întreg spectrul filosofiei pragmatiste. sau altă reprezentare.” Disputa dintre adevăr şi falsitate este permanentă. ca atare. atât manifestarea soarelui. cu care este echivalent în gândul respectiv. Nu avem capacitatea de a gândi fără semne. care îl interpretează. admiţându-se cognoscibilitatea de principiu a lumii. Analiza semnului – structural şi tipologic –. el este un semn pentru un obiect oarecare. care să ne 87 88 Ibid. independent de voinţa şi capriciile umane.62 faptele externe. propunându-se. trei referinţe: în primul rând. pp. se precizează raportul dintre gândire şi semne în termenii fermi ai exprimabilităţii. se refuză posibilitatea cunoaşterii pure a Ego-ului. Ceea ce nu o împiedică să fie un fenomen a ceva din afara noastră întocmai aşa cum un curcubeu este. care serveşte ca semn. Prin urmare. însoţită de ideea comunităţii de cunoaştere. ci realul aşa cum se prezintă şi există pentru noi. aşa cum suntem în momentul respectiv. în acelaşi timp. Nu avem un concept al incognoscibilului absolut. fără îndoială. avem prezent în conştiinţă un sentiment. el este semn într-o privinţă sau calitate oarecare care îl pune în relaţie cu obiectul său. un concept. morala intenţiei.

În felul acesta.” 90 Se poate bănui în opţiunea lui Peirce un ideal religios dislocat şi resemnificat în cadre scientiste. Maxima pragmatică este formulată astfel: „Ideea pe care o avem despre ceva este ideea pe care o avem despre efectele sale sensibile”. aşa cum sunt ele în realitate şi este foarte probabil să le cunoaştem în felul acesta în nenumărate cazuri.. existenţa gândului în momentul actual depinde de ceea ce urmează să se petreacă de aici înainte. Dacă la Kierkegaard infinitizarea de sine aparţine planului existenţial – şi de aici rezultă o suspiciune în privinţa puterilor raţiunii –. în valoarea sa de gând. fixând regula pragmatică:“să se determine ce efecte care ar putea avea relevanţă practică raţional imaginabilă socotim că are obiectul conceptului nostru. care. el are. aşa încât realitatea depinde de decizia ultimă a comunităţii. Dacă “orice gând este un semn” – ceea ce dovedeşte că şi “omul este un semn” –. 106 Ibid. 103 Ibid. doar o existenţă potenţială.”91 89 90 91 Ibid. dependentă de gândirea viitoare a comunităţii. Peirce configurează semioza – idee preluată de semiotica actuală – prin care abordează subiectivitatea umană în termenii segmentării culturale – reale şi posibile – a universului înconjurător. deşi nu putem fi niciodată absolut siguri că într-un caz particular dat le cunoaştem astfel. conceptul pe care-l avem despre aceste efecte reprezintă întregul concept pe care îl avem despre obiect.”89 În această deschidere. „Întocmai cum realitatea unui lucru oarecare este ceea ce ajungem să ştim că este el în starea ideală în care am dispune de informaţia completă.. îi este identic. Universul semnelor are o autonomie ce permite ca subiectivitatea umană să fie înţeleasă ca semioză nelimitată. această perspectivă îngăduie să deosebim ideile clare de conceptele obscure/confuze..63 împiedice să cunoaştem lucrurile exterioare. p. iar “fiecare gând este un semn exterior”. p. aşadar. tot astfel gândul este ce este doar în virtutea faptului că se adresează unui gând viitor. p. se poate spune că însuşi “omul este un semn exterior”. 143 . deşi e mai dezvoltat. Atunci. Peirce integrează provocările infinitului într-un optimism gnoseologic şi acţional.

p..” 92 Utilitatea. în rezumat.n. un ghid procesualitatea unei experienţe plurale şi mereu incomplete.m.n. p. Aceasta devine adevărată. 56–57. Întrucât acest tip de validare este legat de . constă exclusiv în relevanţa sa imaginabilă asupra conduitei vieţii.. Îşi dobândeşte adevărul său prin munca pe care o efectuează. p. folosinţa.. „adevărul unei idei nu este o proprietate care şi-ar găsi existenţa inerentă şi ar rămâne inactivă. Metoda se îmbină însă cu o teorie genetică a 94 adevărului 95 care înţelege adevărul ca instrument al acţiunii: „ideile adevărate sunt cele pe care putem să ni le asimilăm. 190 Ibid.) adeziunea noastră şi putem să le verificăm”. să le întărim cu (să le sprijinim pe – n. în funcţie de toate împrejurările şi dorinţele posibile. 99 92 93 94 95 96 97 98 99 Ibid. p. 203 . mai întâi. succesul ş..) consecinţele sale practice” . majoritatea timpului” 98 pentru mişcarea gândirii şi acţiunii în realitatea nemijlocită.” Mai precis: „valoarea practică 96 a ideilor ţine deci. p. Ibid. ar decurge din acceptarea simbolului. Flammarion. „«adevărul» constă pur şi simplu în ceea ce este avantajos pentru gândirea noastră.. James. ea este înapoiată adevărată de către anumite fapte. pp. de fapt. Paris. Ideea este.64 Calea metodologică deschisă de Peirce este [re]precizată astfel:“un concept. 1918. Le pragmatisme. Adevărul este un eveniment care se produce pentru o idee. 203 William James.d. adică semnificaţia raţională a unui cuvânt sau a unei expresii. procurate de o cunoştinţă sunt dislocate din sensurile lor uzuale: „Întreaga semnificaţie intelectuală a unui simbol oarecare constă în totalitatea modurilor de conduită raţională care.. având ca scop şi ca rezultat verificarea sa. prin travaliul care constă în a se verifica ea însăşi. p. 185 Ibid. metoda pragmatică constă în 93 încercarea de „a interpreta orice concepţie după (în funcţie de – n.. 179 Ibid.a. de importanţa practică pe care obiectul lor o are pentru noi” 97 . putem să le validăm. 187 Ibid.” Potrivit lui W. p. “adevărul trăieşte din credit. 74 Ibid. la fel cum «justul» constă în ceea ce este avantajos pentru conduita noastră” .

Adevărul unei teorii.65 Conceptul de adevăr nu mai desemnează corespondenţa dintre conţinutul cognitiv-informaţional al enunţurilor noastre şi stările de fapt obiective la care se referă. ci funcţie de utilitatea consecinţelor pentru individul în cauză. presupune doar o confruntare a ideilor cu modul concret în care acestea satisfac aşteptările şi dorinţele umane. efectele obţinute în acţiune. Ca atare. ci adevăruri. necesităţi presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime. În acelaşi mod este gândită şi dimensiunea faptului moral: o conduită este bună nu prin motivaţie şi substanţa socială pe care le activează. în funcţie de subiecţii umani care le constată. realitatea este redusă la câmpul experienţei [inter]subiective. instrumente eficiente generate de voinţa de a trăi şi puse în slujba acesteia. principii prime. Pragmatiştii afirmă că nu există un adevăr esenţial. Este afirmat aici un relativism al adevărului şi valorilor morale. atâtea adevăruri”. un enunţ nu are calitatea nici de adevăr. concepţiile. al unei propoziţii constă în utilitatea la care acestea ne conduc. dar practica are un înţeles specific. rezultă că nu există un adevăr. pare a susţine comuna convingere: “câţi oameni. Metoda pragmatică. dacă adevărul este echivalent cu utilul. Prin urmare. eficienţa pe care ni le procură prin aplicarea lor în acţiune. fiind redusă la efectele favorabile pe care le procură omului. categorii. subliniază W. Pragmatiştii apelează la practică drept criteriu de verificare a cunoştinţelor noastre. folosinţa. pe fondul unei viziuni pluraliste asupra lumii şi adevărului. fapte” 100 . succesul. James. constă în „a deturna privirile noastre de la lucrurile prime. John 100 Ibid. spre rezultate. valorile sunt “invenţii”.. Acest principiu metodologic se clădeşte pe o viziune pluralistă a existenţei. ci adevăruri existenţiale. ci este produs de însuşi procesul experienţei. consecinţe. în varianta construită în special de James. ci semnifică o corespondenţă între ideile noastre şi consecinţele. p. 64 . şi. dependente de multiplicitatea experienţelor în care este antrenat spiritul uman. nici de fals înaintea verificării sale. întemeiată pe faptul că activitatea spirituală nu reflectă stări de fapt obiective: ideile. de aceea. el nu este anterior verificării. pragmatismul. ci adevărul sau falsul sunt calităţi pe care noi i le conferim în funcţie de rezultatele.

starea de fapt indicând ceea ce anume trebuie făcut.“Esenţa limbajului nu constă în exprimarea a ceva preexistent. gândirea alegerii efectuate şi postulate ca mijloc. valoros sau lipsit de valoare în strictă dependenţă de măsura în care acesta este capabil să deschidă perspective spre soluţionarea unor viitoare stări problematice. Valoarea este identificată nu cu dorinţa. valoarea este doar un fapt de un fel aparte. cu atât mai puţin. Londra. nu constă în ceea ce ne preocupă pentru că ne satisface. obişnuinţe. aici. 101 John Dewey. Valoarea nu mai exprimă o esenţă. tocmai pentru că sunt propulsate de instincte. ci în planul mai larg al vieţii sociale. ci însuşi gândul care învăluie. în aceste condiţii. Mai mult chiar. ci în ceea ce trebuie să avem în vedere pentru că procură satisfacţii ce depăşesc stricta eficienţă personală. Deci ea cere o satisfacere prin emiterea unei judecăţi de valoare în care aprecierea modului optim de atingere a unui scop se îmbină cu calificarea respectivului scop ca bun sau rău. ci cu ceea ce este dezirabil. deci. nimic nu separă judecăţile de valoare de concluziile altor discipline (precum chimia sau biologia).66 Dewey este mai nuanţat. p. Sigur. o asemenea perspectivă operează de la sine o unificare a proceselor cognitive cu judecata de valoare în faptele întreprinse. deprinderi. relativismul lui James este depăşit. Dewey încearcă o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoaşterii. valori. desigur. pot fi o rezolvare a acesteia. Utilitatea nu mai este judecată în sfera arbitrarului subiectiv. înfruntă interogativ realitatea empirică. ci cu ceea ce trebuie dorit. Experience and Nature. sub raport metodologic. anticiparea consecinţelor. în «exprimarea» unui gând preexistent. pentru un scop viitor. “Binele” nu mai este echivalent cu dorinţa unui om sau a altuia. şi. fapte. marcând astfel o orientare constantă a conduitei. pe lângă conţinutul cognitiv. în perspectivă. ci aparţine lucrurilor atrase într-o relaţie cu trebuinţele omului. şi. Impresiile şi opţiunile spontane nu afirmă prin ele însele valoarea morală. 1929. dar o mai atentă disecare a situaţiei problematice relevă că aceasta necesită o desprindere a variantelor de alegere.” 101 Vorbirea nu este simplă comunicare şi/sau numai comunicare. Ele indică doar o situaţie problematică. 179 . tatonează. Şi. valoarea implică o funcţie normativă drept consecinţă firească a faptului de cunoaştere.

Cea dintâi a avut loc atunci când s-a demonstrat că pământul. psihanaliza relevă funcţia crucială a inconştientului în dinamica vieţii psihice. Freud (1856–1939) îşi propune studierea unui nou continent teoretic: cel al inconştientului. iar teoria lui Darwin îi demonstra evoluţia prin lupta pentru existenţă şi selecţia naturală a unor antropoide superioare. întrucât simplifică şi schematizează plenitudinea realităţii. falsifică şi sărăcesc structura eterogenă a existenţei. Traduit par Roger Picard. Psihanaliza Psihanaliza iniţiată de S. care a redus la zero pretenţiile omului la un loc 102 102 . Acest pluralism „se potriveşte (se împacă – n. Cea de-a doua dezminţire a fost adusă de cercetarea biologică. închis. iar viitorul este indeterminat. devenire. a cărui măreţie abia dacă ne-o putem imagina. De aceea. tensiuni şi eforturi prin care se refuză dezertarea. p. Freud însuşi precizează: “În decursul secolelor. static. contradictorii şi sterile. ştiinţa a adus egoismului naiv al umanităţii două puternice dezminţiri. . faptul că omul nu este atât de raţional pe cât îi place să creadă.67 Metoda pragmatică stă la temelia unei concepţii filosofice pentru care realitatea nu este ceva dat o dată pentru totdeauna.n. creaţie continuă. Introduction à la Philosophie. ci proces. de aceea. Psihanaliza nu este în primul rând o filosofie. dar a influenţat puternic modul de a gândi filosofic asupra omului. soluţiile moniste sunt considerate ca inexacte. creaţia umană este posibilă. un curs de fapte în plină desfăşurare. cu toate că ştiinţa alexandrină enunţase deja ceva asemănător.4. departe de a fi centrul universului. Această primă demonstraţie este legată de numele lui Copernic. deci. fiind o aventură tragică. Paris. În viziunea lui James. nu reprezintă decât o părticică neînsemnată a sistemului cosmic. 174. o asumare de riscuri. 1914. Freud însuşi îşi considera concepţia ca fiind a treia mare umilire a omului: după ce teoria heliocentrică a exilat fiinţa umană la periferia universului.) mai bine cu experienţa morală şi «dramatică» a vieţii” 2. universul are o imperfecţie procesuală. neputând săşi integreze spontaneitatea şi imprevizibilul vieţii. William James.

Introducere în psihanaliză. . care îşi propune să demonstreze eului tocmai faptul că el nu este stăpân în propria sa casă. Edit.. Impulsul a venit dinspre psihopatologie. stabilindu-i descendenţa din regnul animal şi dovedind neputinţa de a nega natura sa animală. conform acesteia. Psihopatologia vieţii cotidiene. cit. În viziunea lui Freud. respectiv stabilirea psihodiagnosticului în cazul nevrozei isterice de către Charcot – fapt care a condus la constituirea unei noi metode de tratament. prin urmare. a culturii şi a istoriei. De altfel. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. scop.” 103 Metoda lui Freud este iniţial o terapeutică şi o psihologie. lucrări care au provocat rezistenţa cea mai înverşunată din partea contemporanilor. non-logice. Prelegeri de psihanaliză. nu numai acţiunile raţionale au sens. având un sens care le orientează spre un anume conţinut. Freud apreciază că Sigmund Freud. orice dorinţă anticipă ideal obiectul care o satisface. 104 S. 1980. dar. 250. Traducere. propunând o tematică nouă. Orice manifestare psihică are un sens. Se porneşte de la premisa că între „normal” şi „patologic” nu există diferenţe calitative. termenul «sens» este înlocuit (echivalent) cu termenii «finalitate» sau «tendinţă». Introducere în psihanaliză. normalitatea psihicului este mai mult o convenţie psiho-socio-culturală. cercetările asupra cazurilor clinice dezvăluie adevăruri valabile şi pentru (la) omul sănătos. necunoscută până atunci.68 privilegiat în ordinea creaţiei divine. ca urmare a lucrărilor lui Charles Darwin. putem desprinde anumite presupoziţii sau enunţuri de bază. Leonard Gavriliu. Încercând o sinteză asupra contribuţiilor lui Freud în analiza modului de funcţionare specifică a psihicului uman. dar conţine miezul unei interpretări filosofice a omului. p. studiu introductiv şi note Dr. ale lui Wallace şi predecesorilor lor. ed. adică nevrozele isterice. ci şi cele clasate până atunci ca neraţionale. O a treia dezminţire va fi adusă megalomaniei umane de către cercetarea psihologică contemporană. 103 104 În consecinţă. fiind obligat să se mulţumească cu informaţii rare şi fragmentare în legătură cu ceea ce se petrece în viaţa psihică de dincolo de limitele conştiinţei. 80. Sensul acestora nu este evident nici măcar în viziunea psihanalitică. Freud. legate de anumite grade de intensitate. actele ratate şi visele. se consideră că toate manifestările psihice ale omului sunt intenţionale. pot fi şi trebuie să fie tălmăcite. p. ci doar cantitative. Această ultimă revoluţie în ştiinţă s-a petrecut în zilele noastre. În al doilea rând.

Ibid.. Uneori. precum şi ipostaza lor interiorizată (autocenzura). nu pot fi cunoscute condiţiile generice ale plăcerii şi neplăcerii. Individul natural (opus individului cultural) îşi cere dreptul la afirmare. perfect motivate şi determinate de raţiuni care scapă conştiinţei. Psihopatologia vieţii cotidiene. se produc presiuni permanente dinspre sfera instinctelor. „anumite insuficienţe ale funcţiilor noastre psihice (. dar în mod sigur plăcerea este legată de diminuarea. compus din totalitatea interdicţiilor sociale.” 107 Desigur. ceea ce echivalează cu obţinerea maximei plăceri şi recunoaşterea fiecărei existenţe umane ca unice. 577. atenuarea sau stingerea masei excitaţiilor acumulate în aparatul psihic. irepetabile.. în inconştient. Omul social tinde să-şi reprime instinctele după criterii morale. Introducere în psihanaliză. Aceasta este localizată în faptul că. Freud înţelege întreaga psihică a omului în termenii determinismului. îşi are motivele în altă parte. p. 568. p. Dar ce rămâne astfel nemotivat dintr-o parte. ed.. Freud. ed. refuzând hazardul intrapsihic. în mediul istoric dat. Freud consideră că întreaga noastră viaţă psihică funcţionează după principiul plăcerii şi evoluează spre afirmarea nestingherită de sine. suferinţa este exact inversul 105 106 107 S.” 106 În al treilea rând. fiind reglată în mod automat de principiul plăcerii. şi rezultă că determinismul psihic se realizează fără lacune de continuitate. De minima non curat praetor (Conducătorul nu se îngrijeşte de mărunţişuri).69 “motivaţia conştientă nu se extinde asupra tuturor deciziilor noastre motorii. ceea ce conduce la izbucnirea periodică a zestrei ereditar-biologice inconştient sau conştient reprimate.. cit. “după toate aparenţele. efectul comportamental sau fiziologic nu-şi mai revendică în manieră conştientă cauza.. dacă sunt supuse unui examen psihanalitic. cit. în special a celor de ordin moral. S. asupra vieţii psihice a individului. prin urmare. p. În acelaşi timp.) şi anumite acte în aparenţă neintenţionate se dovedesc a fi. 299 . Freud.” 105 Această idee este întemeiată pe analiza unui material faptic amplu şi semnificativ – cazuri clinice şi fenomene ce ţin de psihopatologia vieţii cotidiene. ansamblul activităţii noastre psihice are drept scop să ne procure plăcerea şi de a ne face să evităm neplăcerea. Principiului plăcerii i se opune principiul realităţii.

Psihanaliza trebuie de altminteri să afirme 108 109 Ibid. cenzura stopându-l şi făcându-l să ia calea întoarsă. Interiorizarea actelor reprimate este rezultatul interdicţiilor morale. 293. exilate în inconştient. putem spune că refularea decurge din faptul că aparatul psihic se compune din mai multe compartimente distincte.) Refularea este un proces pur psihologic pe care îl caracterizăm încă şi mai bine dându-i calificativul de topic. 110 Ibid.. legată de ipoteza noastră privind compartimentele psihice sau. dacă vrem să renunţăm la această reprezentare grosieră. „nu se poate ca psihanaliza să nu obiecteze împotriva echivalării psihicului cu conştientul. . adică de a face parte din preconştiinţă. Din ideile de mai sus. Definiţia pe care o dă ea psihicului arată că acesta se compune din procese care aparţin domeniilor sentimentului. „Refularea este (.. ele dispar din conştiinţă. devine inconştient. dar nu şi din viaţa psihică.” 108 Freud nu se interesează de analiza actelor psihice care sunt satisfăcute şi care nu marchează serios individul – deoarece o dorinţă satisfăcută dispare din sfera psihicului fără a lăsa urme. iese în evidenţă faptul că.. dar o plăcere care. p. gândirii şi voinţei. Dorinţele interzise sunt refulate. depozitate. 290. amânată şi atenuată.. Nu există nici un raport între noţiunea de refulare şi aceea de sexualitate. principiul realităţii „are şi el drept scop plăcerea.) procesul datorită căruia un act susceptibil de a deveni conştient. p. are avantajul de a oferi certitudinea pe care ne-o dă contactul cu realitatea şi conformarea la exigenţele sale. revenind neproblematic ori de câte ori există interesul de a repeta satisfacţia ce decurge din ea. Putem de asemenea califica drept fenomen de refulare situaţia în care actul psihic inconştient nu este nici măcar admis în sistemul preconştient vecin.70 plăcerii. p. 300. (..” dintre „vâscozitatea libidoului” 110 109 Refularea se datorează ciocnirii şi instanţele care îi interzic manifestarea. fără a nega funcţiile conştiinţei. Sunt supuse analizei freudiene acele activităţi psihice care nu sunt finalizate efectiv şi care sunt stocate pentru a fi apoi reafirmate. Pe de altă parte... Prin acest termen dorim să stabilim că noţiunea de refulare este o noţiune spaţială. Ibid.

Leonard Gavriliu. Edit. Această funcţionare cuprinde procese ca: amalgamarea. întrerupte. p. . n. ele primesc soluţii fictive.a. atrase în sfera conştientizării – chiar dacă lacunar – sau înăbuşite.m. Întrucât anumite dorinţe au fost refulate şi nu au primit satisfacţii. 2) descriptiv – inconştientul ca teritoriu de legătură. învestirea sa cu alte înţelesuri. regizarea. Sigmund Freud. narativizarea. „Sistemul preconştient stă ca un ecran între sistemul inconştient şi conştiinţă. simbolizarea: resemnificarea unui anumit conţinut. 468. 1993. Aceste imagini deformate re-intră în viaţa psihică prin acte ratate. Inconştientul dinamic este o structură psihică deosebită de gândirea propriu-zisă. p. deplasarea. acestea sunt „deghizate” pentru ca satisfacerea lor să nu fie din nou împiedicată de autocenzură. 453.. Acest fapt legitimează acceptarea preconştientului (å inconştientul descriptiv) ale cărui conţinuturi pot fi neglijate. povestiri a conţinuturilor refulate. preambul la versiunea în limba română şi note de dr. fără deliberare raţională.71 că există o gândire inconştientă şi o voinţă inconştientă.d. Traducere. 113 Ibid. 67.” 112 Conştientizarea propriu-zisă depinde de intensitatea şi distribuţia unei anumite funcţii psihice: atenţia. caracterizată de permanente transformări ce tind spre un echilibru ideal. plecând de la manifestările sale (vise. reflex. deoarece refulările se produc spontan. inconştientul are trei ipostaze: 1) cenzurant – autocenzura. între conştientul propriu-zis şi conştiinţă. Ştiinţifică. condensarea. se formulează ipoteze privind modul funcţionării sale.” (subl. simbolice care aparent nu au nici o 111 112 Ibid. prin urmare este o zonă „aconştientă” şi din principiu neconştientizabilă. p. nu au fost finalizate. Bucureşti. nevroze. fără însă a-l atinge. re-organizarea sub forma unor anecdote.. 3) dinamic – structură psihică distinctă. Experienţa clinică impune o evidenţă: „activităţile cele mai complexe ale gândirii pot avea loc fără cooperarea conştiinţei.” 113 Spre deosebire de preconştient – care este pentru Freud tot o variantă a inconştientului –. Inconştientul dinamic modifică total conţinutul şi semnificaţia dorinţelor refulate. Inconştientul funcţionează după alte legi decât cele ale logicii. substituirea şi transferul. Interpretarea viselor. fuziunea. fără graniţe precise. nevroze ş. acte ratate). inconştientul propriu-zis (cel dinamic) nu poate fi analizat direct.) 111 În contextul teoriei lui Freud.

ea pândeşte o ocazie de a se manifesta şi curând apare la lumină. Conţinutul latent este chiar dorinţa care a fost refulată în inconştient în urma interzicerii de către autocenzură a rezolvării ei. cum îl evocăm dimineaţa.” 115 Într-o nouă topică – deschisă la aplicaţii dincolo de spaţiul psihologiei –. Însă. respectiv Thanatosului. dorinţe obscure. Între Sine şi Supraeu există o tensiune permanentă. ed. Prelegeri de psihanaliză. înclinaţii. Freud acordă o atenţie aparte Erosului şi instinctelor de agresivitate şi distructivitate. idealul privind propria persoană. Pe de altă parte. poate fi deci considerat ca realizarea deghizată a impulsurilor refulate.72 legătură cu obiectul iniţial al dorinţei. visul aşa cum ne apare el nouă. care trebuie descoperit prin interpretarea celui manifestat). tălmăci în cuvinte. Ibid. majoritatea manifestărilor instinctuale sunt însă reprimate sau amânate. prin acest proces de refulare se acumulează tensiuni interioare. dar deghizată în aşa fel încât este de nerecunoscut. atât de vag încât adesea anevoie îl putem povesti.. 393. cu tendinţă de excludere reciprocă. Eul şi Supraeul. cit. Sinele se organizează în jurul instinctelor (tendinţe. 387. în acelaşi timp. Prin această amânare se fixează obiectul dorinţelor şi este impulsionată evoluţia psihică normală. avem ansamblul ideilor onirice latente. „conţinutul manifest al visului. apetituri. ea va fi înlocuită de o alta care devine substitutul său. preferinţe). De aceea. Supraeul conţine ipostazele principiului realităţii: idealul social şi idealul moral. . Acest proces de desfigurare este identic cu acela care conduce la naşterea simptomelor isterice. Aceste energii tind spre satisfacere imediată.. despre care presupunem că prezidează visul din străfundul inconştientului. p.” 114 Prelucrată de către inconştientul dinamic. Este ceea ce noi vom numi conţinutul manifest al visului. Prin urmare. „dorinţa refulată continuă să subziste în inconştient. Eul este rezultatul echilibrului dinamic dintre Supraeu şi Sine: un compromis între 114 115 S. Freud. Aceste manifestări ale inconştientului au astfel un dublu conţinut: cel manifest şi cel latent (neevident. care produc disconfort. p. pe care îl cunoaşteţi din amintirile prezente la trezirea din somn.” Rezultând printr-un contrast de forţe psihice. „trebuie să distingem două lucruri: pe de o parte. energii rebele în faţa tentativelor de disciplinare. Omul este conceput ca „stratificat” pe trei niveluri: Sinele.

considerându-le expresii ale refulărilor personale. . religioase.73 pulsurile iraţionale ale Sinelui şi convenţiile sociale. între anumite limite. această condiţie a insului civilizat. Editura “Jurnalul Literar”. Traducere din limba germană de George Purdea şi Vasile Dem. În acelaşi timp. Instinctele amânate şi nesatisfăcute se organizează compact şi invadează haotic. indispoziţia. putând fi redirecţionate şi re-semnificate în funcţie de obiective care depăşesc întru 116 Sigmund Freud. ale Supraeului. Fără îndoială. „Noi – precizează Freud – ne reprezentăm procesele psihice ale unei persoane ca alcătuind o structură coerentă pe care o numim eul persoanei respective. reorientează şi sedimentează energiile primitive ale fiinţei umane. Astfel rezultă anularea funcţiilor Supraeului şi suspendarea Eului – adică manifestarea nevrozei. Cuvânt înainte de Vasile Dem. Tot acest eu este şi cauza refulărilor prin care anumite tendinţe psihice nu numai că sunt eliminate din conştiinţă. chiar energiile instinctuale posedă o mare plasticitate. O dată cu dezvoltarea societăţilor. Freud afirmă că starea “normală” (adică predominantă) a omului civilizat este angoasa. Freud însuşi consideră că viaţa în mediul cultural asigură individului avantaje adaptative. Zamfirescu. dar li se ia orice posibilitate de a se manifesta sau exprima. civilizatorii şi un sentiment de siguranţă. violent. de asemenea. nu încetează nici atunci să cenzureze visele. noi vedem în el instanţa care exercită un control asupra tuturor proceselor parţiale şi care. De aceea. chiar dacă adoarme în timpul nopţii. ca instanţă adaptativă. Zamfirescu. modelat de cultură. 1992.” 116 Prin urmare. se reuşeşte amplificarea şi diversificarea formelor de represiune exercitate asupra Sinelui. el fiind cel care domină căile de acces către motilitate. Cultura şi civilizaţia au funcţii represive faţă de manifestări instinctuale. Dincolo de principiul plăcerii. manifestările psihice ale omului. morale. controlul instinctelor este necesar şi dezirabil. Astfel. operând cu teste de realitate. adică spre exteriorizarea excitanţilor. care extirpă anumite potenţe creatoare în om. culturale etc. De acest eu se leagă conştiinţa. 102. Ruperile acestui echilibru fragil reprezentat de Eu sunt totdeauna în favoarea Sinelui. p. Freud aplică analiza psihanalitică unor creaţii culturale. Evoluţia istorică a civilizaţiei nu pare a fi dublată de un progres uman echivalent. În acelaşi timp. eul este sfâşiat de o dublă teamă: faţă de Sine şi faţă de Supraeu.

Traducere din limba germană. „categorii ale imaginaţiei”. 81. „idei originare sau elementare” .. 1958. 21-22. factori şi motive care aranjează colectiv este conceput ca structură generativă a gândirii simbolice. Problemes de l’âme moderne. Bernson et Cahen. Este vorba de constructe ipotetice cu valoare teoretico-interpretativă. Jung –. Jung se situează în planul unei psihologii comprehensive. în timp ce C. acestea 118 produc efecte valorico-simbolice. Paris.G. inconştientul definiţie. Trad. ce se referă la arhetipuri.d. structuri de sensibilitate.G. Editura “Jurnalul Literar”. „În ce constă factorii inconştienţi? Nu ştim nimic în această privinţă. Psychologie et religion. Yves Le Lay et Dr. Inconştientul colectiv „formează 117 baza psihică de natură supraindividuală.74 totul sfera trebuinţelor primare. nu se poate decât infera existenţa sa ca urmare a efectelor exercitate asupra conştiinţei de către procesele inconştiente. 119 C. p. prefaţă. prin elementele psihice în anumite imagini. mult mai importante şi semnificative sunt refulările de ordin social. Trad. apreciază că.G. Jung (1875–1961) are în vedere ideea de inconştient colectiv.m. pp. Buchet-Chastel. întrucât 120 „observaţia nu poate avea acces imediat în domeniul inconştient al sufletului – în caz contrar nu ar fi inconştient.. Jung. „reprezentări colective”. însă nu avem nici o certitudine cu privire la acest subiect.” „Arhetipurile sunt. În prelungirea lui Freud şi în polemică deschisă cu aceasta. Jung. Presupunem că sunt de o natură psihică comparabilă cu cea a conţinuturilor conştiente. despre care se va putea spune că 117 C. p. Cahen. 40-41. modele simbolice. 118 Ibid. comentarii şi note de Vasile Dem Zamfirescu.a.” Prin urmare. „conceptul de 119 inconştient nu este decât o simplă şi comodă ipoteză de lucru” . Adler (1870–1937) dezvoltă ipoteza unui inconştient social. 1961. alţi autori – precum A. – o zestre ereditară moştenită istoric şi asimilată cultural ce condiţionează psihicul individual (inclusiv inconştientul personal).G. 121 Cu toată valoarea sa ipotetică. pattern-uri comportamentale ş. Paris. Bucureşti. Dacă Freud accepta un determinism intrapsihic strict. Jung. detaşându-se de Freud. pp. Adler şi C. . Buchet-Chastel. alcătuită din arhetipuri: „forme cu răspândire universală”. „motive” (mitologice). 121 C. 120 Ibid. 40. 1994. 83. prezentă în fiecare” . întrucât nu percepem decât efectele lor. A. scheme imaginative. În lumea arhetipurilor. p. dincolo de refulările instinctuale.G.

G. care produce la orice fiinţă vie calitatea specifică. Jung.” 122 De aici rezultă la Jung instrumente mult mai potrivite de analiză a valorilor culturale. Freud afirmă: „socot că. centrul de continuitate al existenţei individuale. p. rolurile asumate pe arena publică. nu este altceva decât o psihologie proiectată în lumea exterioară. umbra – un 122 Jolande Jacobi.” 124 În dezvoltarea psihică şi în adaptarea socială a fiecărui om sunt active o serie de componente arhetipale: Sinele – compus din potenţialităţile arhaice ale speciei ce tind către individuaţie. Complexe. Adoptând acest punct de vedere. 1961. care animă până şi religiile cele mai moderne. măştile care asigură integrarea şi succesul. la nemurire etc. Ele există [în mod] preconştient. p. sunt gândite prin analogie cu mitul: „înţeleg prin arhetipuri forme sau imagini de natură colectivă. Archétype.” Jung. interpretează miturile prin constante imaginative şi categorii ale gândirii simbolice. individuale. ed. care se manifestă practic în lumea întreagă ca elemente constitutive ale miturilor şi în acelaşi timp ca produse autohtone. 580. cit. familiar biologului. întrucât nu pot fi investigate în mod nemijlocit. p. 123 în schimb. De pildă. 123 S. pe ştiinţa retransformă psihologie inconştientului. Eul – identitatea personală conştientă. Symbole. concepţia mitologică despre lume. şi să transpunem metafizica într-o metapsihologie. . 124 C. Freud. În calitate de condiţii date a priori. 31. în bună parte. de origine inconştientă. 102. ne-am putea lua sarcina să descoperim miturile referitoare la paradis şi la păcatul originar. arhetipurile însele. Cunoaşterea obscură a factorilor şi faptelor psihice ale inconştientului (cu alte cuvinte: percepţia endopsihologică a acestor factori şi a acestor fapte) se referă (e greu să spunem altfel. Delachaux et Niestlé. analogia cu paranoia. însă în aşa fel încât nu se poate să fie recunoscute decât prin efectul produs. la Dumnezeu. reprezintă cazul special de pattern of behavior. cit.. renunţânduse din start la identificarea conţinuturilor refulate şi la ideile de sublimare sau compensaţie din teoria lui Freud. la bine şi la rău. Psihopatologia vieţii cotidiene. şi formează probabil dominantele structurale ale psihicului în general.75 sunt arhitipice. Psychologie et religion. ed. persona – arhetipul de conformare socială.. Neuchâtel-Paris. trebuind să fie chemată care aici în o ajutor) construirea într-o unei realităţi a suprasensibile.

Editura Ştiinţifică. într-un text redactat sub formă de referat.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze . asimilate ca imagini ale sufletului despre sexul opus ş. Freud. Angoasă în civilizaţie. ascunse. în încheiere. ideile pricipale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1. 1991. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. 70–84. Texte filosofice. Charles S. Opere. pp. teoretic decât figurat. 5.m.să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. În ce constă autenticitatea umană? 125 cf. în C. Lucrare de verificare Teme/întrebări care pot fi.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate . Bucureşti. pp. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt. 289-364. anima şi animus – principii arhetipale adecvate sexului feminin şi. Bucureşti. Bucureşti.d. 1996. Traducere de Oana Vlad.să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat . răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse . 3. 1986.76 corespondent al inconştientului personal freudian.a. Jung.să identifice problemele tratate de textul studiat. în S. din această unitate de învăţare. subiecte la lucrarewa finală: Tipuri umane (sfere existenţiale) în concepţia lui Kierkegaard.să prezinte. Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă în jur de 5 pagini şi să respecte următoarele cerinţe: . Peirce. . respectiv. Bucureşti. 125 Psihanaliza formulează ipoteze şi interpretări care deschid noi perspective în studiul comportamentului uman în general şi al celui economic în special. 3. Humanitas. I. pp. pp. Karl Jaspers. 24-33. 131-157. Peirce. Exigenţa necondiţionată. Editura Humanitas. Jaspers. vol. Cum să facem ca ideile să ne fie clare. masculin. Editura Politică. Sigmund Freud. 2. în volumul K.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul .S. energii şi conţinuturi refuzate. 1990. Semnificaţie şi acţiune. mai pe larg – Anthony Stevens. 4.

1986. Bucureşti 2010. Bibliografie 1. Semnificaţie şi acţiune. 1991. Obiective 2. Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice 3. Ipoteze teoretice privitoare la inconştient. 3. Editura Univers. vol. Criticismul kantian 2. filosofică) problematica surselor cunoaşterii problema adevărului problema validităţii cunoştinţelor temeiurile cunoaşterii ştiinţifice . pp. Bucureşti. I. 1990. 5. pp.. C. Filosofie.4. Popper 2. Macoviciuc. A. Bibliografie 1. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de cunoaştere (comună. Editura Humanitas.. Mitul lui Sisif. 24-33.77 Sensuri ale utilităţii în interpretare pragmatistă. Originile filosofiei. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. Bucureşti. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5.1.3.2. în volumul K. Obiective. Opere. 289-364. 2. pp. 159-270. Lucrare de verificare 6. pp. Disputa empirism-raţionalism.. Jaspers. Paradigmă şi revoluţie ştiinţifică în concepţia lui Thomas Khun 2.S. (coord. Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare 2. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice 2. 131-157.5. S. Texte filosofice. Continutul unităţii de învăţare 2.6. Bucureşti. Editura ASE. Camus. Peirce. 1976. Tematizări contemporane. K.). Enunţuri de bază (presupoziţii teoretice) în psihanaliza lui Freud. ştiinţifică. Editura Politică. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III: PROBLEMA CUNOAŞTERII Cuprins: 1. V. În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. Freud. 4. 6. Falsificaţionismul lui Karl R.. În Eseuri. Editura Ştiinţifică. Jaspers.

raţionamente). subiectul este pasiv: el receptează pur şi simplu acţiunea obiectelor asupra propriilor sale simţuri.a. Deci. prejudecăţi. ea lucrează asupra unui set de cunoştinţe şi imagini nespecializate. descriind lucruri. judecăţi. Locke. decât dacă în prealabil a fost dat în simţuri. Obiectul cunoaşterii nu se identifică cu obiectul real. Empirismul (F. Obiectele sunt agresive. Ştiinţa. Cunoaşterea este o relaţie specifică între subiect şi obiect: un proces de producere de idei. cunoaşterea vizează modul în care ni se prezintă nouă obiectul. care sunt deja active într-o cultură. judecăţi. de obicei. Una din problemele cruciale ale teoriei cunoaşterii este următoarea: cum iau naştere cunoştinţele veritabile? în ce constă originea cunoştinţelor?. proprietăţi. la mijloacele de obţinere şi verificare a cunoştinţelor. au . Disputa empirism-raţionalism. În opinia lui Locke. J. ea este întotdeauna fixată în şi prin limbaj (noţiuni.1. sau prin procedee analoge geometriei (deducţie logică?). Dintr-o asemenea perspectivă. Continutul unităţii de învăţare 2. cum trebuie să procedăm pentru a obţine cunoştinţe valoroase: ca în ştiinţele naturii.) apreciază că există un început absolut în cunoaştere: experienţa. Bacon. stări. este sursa tuturor cunoştinţelor umane. nu porneşte niciodată de la zero. cu alte cuvinte contactul nemijlocit al simţurilor cu realitatea. scheme intuitive etc. condiţiilor pe care trebuie să le întrunească omul real pentru a fi capabil de cunoaştere. Omul este o “tabula rasa” pe care experienţa o umple cu impresii şi cunoştinţe.78 2. ci este un decupaj operat asupra realităţii dintr-un anumit unghi. pe bază experimentală. teorii. Subiectul epistemic este un model prin care desemnăm totalitatea aptitudinilor. Criticismul kantian Gnoseologia (teoria generală a cunoaşterii) şi epistemologia (teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice) urmăresc să clarifice chestiunile privitoare la posibilităţile omului de a cunoaşte realitatea. propunând o reconstrucţie logică a unui anumit domeniu de realitate. Feuerbach. relaţii şi încercând să le explice/interpreteze. cu lumea exterioară. David Hume ş. nimic nu este dat în intelect în legătură cu lucrurile. adică totalitatea structurilor senzorial-perceptive şi raţionale normal dezvoltate. cu metode specifice.

în faptul că raţiunea umană este pur constatativă. Deci. Este. deci. Tot ceea ce este în afara acestor criterii este falsă cunoaştere. numai acele cunoştinţe care se verifică direct sau indirect prin observaţie nemijlocită. Spontaneitatea şi iniţiativa combinării ideilor simple poate fi sursă de eroare. prin confruntare cu realitatea). În afara acestor cunoştinţe. Acest rol pasiv al subiectului constă. filosofia şi-a pus întrebări şi a formulat răspunsuri de natură speculativă şi indecidabile din principiu. întrucât enunţurile filosofice nu pot fi apreciate ca adevărate sau false nici pe calea experienţei. prin apel la legile gândirii corecte. deci a mers pe căi greşite. ca sesizare. însă. sunt false cunoştinţe. fie cunoaşterea a priori (a cărei valabilitate se stabileşte pe baza unor criterii raţionale). nici pe cale logică. Carnap etc. adevărul sau falsitatea lor se stabileşte prin simplă analiză logică. Structurile raţionale nu fac altceva decât să introducă ordine în cunoştinţele procurate de simţuri. În această categorie intră cunoştinţele logico-matematice. este analitică. Are sens. fie cunoaşterea sintetică a posteriori (pentru care adevărul se stabileşte experimental. observare a operaţiilor prin care intelectul prelucrează conţinuturile dobândite prin stimulare din exterior. De pildă. empiriştii acceptă existenţa unei cunoaşteri a priori (care este independentă de orice experienţă reală sau posibilă) care.) apreciază că utilitatea filosofiei ar trebui să conste în efortul de clarificare a sensului termenilor din comunicarea inter-umană. În diferite variante contemporane ale empirismului.79 iniţiativa. . imaginea cunoaşterii înţeleasă ca simplă copie. pe de altă parte. filosofia trebuie să fie o semantică logică. asemenea cunoştinţe sunt considerate ca fiind a posteriori (experimentale) şi sintetice (întrucât aduc spor de cunoaştere şi informaţii asupra realului). realitatea se imprimă în mintea omului aidoma unui sigiliu pe ceară. reflectare. deci au valoare de adevăr. aici. în locul ontologiei. reproducere a realului sau. Empiriştii actuali (“Cercul de la Viena” al lui R. Empiriştii susţin că sunt adevărate sau false. în viziunea empiristă. logica şi matematica sunt simple instrumente auxiliare. imediată. cu valoare metodologică. Ea nu pune de la sine nimic în conţinuturile cognitive. cunoştinţele de acest tip putând fi sau tautologii sau contradicţii logice. În aceste condiţii.

prin impresie va înţelege „toate trăirile noastre mai vii. Cercetare asupra intelectului omenesc. Aceste concluzii sunt pregătite prin chiar modul în care Hume formulează punctul de vedere empirist.). simţurilor virtuţi. Empiriştii supraapreciază rolul senzorialului şi subapreciază funcţiile componentelor raţionale în procesul de cunoaştere.80 Orientarea empiristă a apărut în zorii epocii moderne. Empirismul însuşi începe să-şi conştientizeze limitele. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Nu există. p. cultural şi afectiv care precedă respectiva observaţie. sau dorim. sau urâm. toate ideile noastre sau trăirile mai slabe sunt reproduceri ale impresiilor noastre sau ale trăirilor noastre mai vii. propoziţiile care traduc datele experimentale şi observaţionale sunt formulate în funcţie de anumite ipoteze. însă. implicit. vedem sau pipăim. dar nu una raţională. fixează o eroare: anumite modele teoretice de bună calitate nu sunt verificabile experimental (teoria relativităţii. Întrun sens oarecum diferit de cel uzual. Ele ne oferă o certitudine practică. Impresiile sunt deosebite de idei. în general. întrucât. iubim. deşi libertatea intelectului omenesc pare nelimitată. 99 . impresii (impressions). pe care le avem când auzim. David Hume. or. A fost şi rămâne o epistemologie a ştiinţelor empirice ale naturii şi. în perioada Renaşterii. ipotezele cosmologice actuale etc. Bucureşti. criteriul experienţei este prea îngust. cu mici excepţii – au iluzia unei cunoaşteri observaţionale pure. deşi adevărat.” 126 În acelaşi timp. El face o distincţie între gânduri (thoughts) sau idei (ideas) şi. care sunt trăiri mai puţin vii. o cunoaştere pur constatativă. de care devenim conştienţi când reflectăm asupra oricăreia dintre senzaţiile sau pornirile amintite mai sus. sau voim. absolutizând criteriul experienţei în stabilirea adevărului. Empiriştii – clasici şi moderni. Respectiv. Adepţii acestei orientări surprind temeiul experimental (factual) pe care trebuie să-l aibă orice ştiinţă riguroasă. generalizările empirice nu au necesitate logică. deci. pe de altă parte. cunoştinţe. când ştiinţele trec printr-o fază analitico-experimentală. capacităţi raţionale. cunoştinţele observaţionale sunt nesigure şi controversabile. Acordă. supoziţii de ordin cognitiv. judecăţi. „întreaga materie a gândirii derivă fie din simţirea noastră 126 Cf. întrucât acestea intră în modelul de ştiinţă exemplară (autentică) pe care îl vizează această epistemologie. a ştiinţelor de tip experimental. 1987.

Leibniz. Şi la empirişti şi la raţionalişti prekantieni se poate observa că este susţinută ideea unei cunoaşteri nemijlocite: cunoştinţele se obţin imediat. raţionaliştii consideră cunoştinţele factuale (experimentale) ca fiind incerte şi doar foarte probabile. 127 128 Ibid. În prelungirea acestor precizări. Cunoştinţele observaţionale au la bază credinţe şi obişnuinţe rezultate în urma unor experienţe repetate şi concordante. în viziunea raţionaliştilor. În viziunea raţionaliştilor prekantieni. considerăm că şi în viitor se va întâmpla astfel. necesare. Cunoştinţele logico-matematice sunt. în sensul că structurile sale mentale construiesc cunoştinţele. întrucât experienţa de până acum a arătat că după noapte vine zi. fie din cea internă” . De aceea.100 Ibid.” Principalii reprezentanţi ai orientării raţionaliste sunt: Descartes. Mai mult. .a.81 externă. fiind o epistemologie a ştiinţelor riguroase. este vorba numai de extrapolări ale experienţei trecute. De aici rezultă ca normă epistemologică 127 “să cercetăm din ce impresie este derivată presupusa idee” 128 cu care operăm necritic. ele nu mai trebuie verificate şi sunt luate ca axiome de la care pornind se construieşte ştiinţa teoretică pe cale deductivă (la fel ca în geometria euclidiană). adevărurile clare şi distincte asupra realităţii. nu pot fi indicate impresiile primare care să întemeieze necesitatea raporturilor cauzale. omul poate să surprindă. necesare. Spinoza. întrucât înainte de şi pentru a putea cunoaşte trebuie să existe structurile raţionale. În general. întrucât aceste cunoştinţe sunt în mod evident adevărate. printr-un soi de iluminare raţională.. p. În fond. spune Hume. dar nu necesare. p. şi Secţiunea VII. raţionalismul are ca model de ştiinţă exemplară matematica şi fizica teoretică.103. raţionaliştii susţin că nu există un început absolut în cunoaştere. generale şi esenţiale. Or. Kant ş. între respectivele fenomene apreciem că există relaţii cauzale. Cf. cunoştinţele autentice se obţin prin intuiţie intelectuală. Oricând se poate ivi o experienţă care să contrazică generalizările anterioare. în virtutea zestrei sale naturale. Subiectul are rol activ în cunoaştere. De pildă. “tari. Acestea sunt o condiţie a actului de cunoaştere şi nu derivă din experienţă. însă.. şi când răsare soarele aerul se încălzeşte.

acestea sunt „oarbe”. Simţurile prin ele însele nu produc cunoaştere. informaţii asupra realului. 92 . rezultat în urma prelucrării. Cunoştinţa este un model ideatic al realului. Kant schimbă datele problemei. care neagă existenţa unui punct zero în cunoaştere. aceasta nu înseamnă totuşi că ea provine întreagă din experienţă”. Structurile a priori ale sensibilităţii şi raţiunii umane. În acest sistem de referinţă (când e preocupat de condiţiile posibilităţii cunoaşterii. Editura ştiinţifică. „Intelectul nu poate intui nimic. aşadar. Astfel fundamentează apriorismul. „dar. propune o soluţie de sinteză. iar conceptele pure ale intelectului oferă forma oricărei cunoaşteri (reale şi posibile). El nu întreabă cum se obţine cunoştinţele. iar simţurile nu pot gândi nimic. sunt sterile. Sensibilitatea constă în capacitatea de a primi reprezentări.82 prin contact direct cu obiectul. 129 I. iniţiind orientarea criticistă. fără intervenţia raţiunii. 1969. contact nemijlocit pe calea simţurilor (la empirişti) sau prin intermediul raţiunii (la raţionalişti). ele procură materia primă. Kant este adeptul unui raţionalism moderat: „Nu încape nici o îndoială că orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa”. nici o cunoaştere nu precedă în noi experienţa şi cu ea începe orice cunoaştere”. Deci: cu toate că orice cunoaştere începe cu experienţa. în afara informaţiilor senzorial-perceptive. Deci prin sensibilitate obiectele ne sunt date. o conlucrare între senzorial şi raţional. el este rezultatul constructivităţii raţionale. dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa. cunoştinţa este un produs. Numai prin faptul că ele se unesc poate izvorî cunoaşterea. Critica raţiunii pure. ci cum este posibilă cunoaşterea. Bucureşti. iar intelectul se afirmă ca o capacitate de a cunoaşte un obiect cu ajutorul acestor reprezentări. p.” 129 Cunoaşterea presupune. „cronologic. conştientizării şi remodelării informaţiilor senzorial-perceptive de către structurile a priori ale sensibilităţii şi intelectului. structurile a priori ale sensibilităţii şi intelectului – în calitate de condiţii logice ale oricărei experienţe posibile – prelucrând activ informaţiile furnizate de simţuri.Kant. dar conţinutul cognitiv nu derivă total din experienţă. de temeiul actului de cunoaştere). produc senzaţii prin acţiunea lor asupra organelor de simţ astfel încât obţinem o materie primă ce devine conţinut al cunoaşterii prin organizarea de către (prin) formele sensibilităţii (spaţiul şi timpul).

ne procură informaţii despre obiectele reale ca obiecte oarecare (de aceea sunt sintetice). senzaţii pure nu avem nici în condiţii de laborator.83 Meritul lui Kant este de a fi arătat că toate cunoştinţele logicomatematice sunt sintetice a priori. ci doar părţi constitutive ale acesteia. analogice. ceea ce presupune conlucrarea dintre simţurile umane. senzorialul şi raţionalul nu sunt niveluri deosebite de cunoaştere. coerente de judecăţi. prin termeni lingvistici. reprezentarea – în timp ce percepţia presupune prezenţa efectivă a obiectului. Momentul senzorial-perceptiv cuprinde: senzaţia (prin care reflectăm. Ele pot fi inductive. Niveluri de cunoaştere şi tipuri de abstractizare Orice proces de cunoaştere presupune prezenţa. fiind.2. pentru că simţurile umane se pot suplini unele pe altele. noţiunile iau naştere prin procese de analiză şi sinteză. deductive. La nivel raţional. Percepţia este doar o stare psihologică. conştientizarea şi comunicarea conţinuturilor informaţionale prin intermediul unui limbaj cu valoare intersubiectivă. Se surprind acele trăsături prin care se produce individualizarea unui obiect înăuntrul clasei sale. independentă de informaţiile procurate de simţuri. percepţia reproduce trăsături specifice unui anumit obiect în totalitatea lui globală. Judecata constă în enunţuri care afirmă sau neagă ceva despre altceva. fixând acele conţinuturi care ţin de diferenţele specifice ale claselor de obiecte şi fiinţe. fenomene. cunoaşterea perceptivă presupune intrarea acestor conţinuturi într-o convenţie colectivă (limbajul) menită să reţină numai ceea ce este inteligibil şi pentru . unitatea şi interacţiunea a două laturi sau momente: componente senzorial-perceptive şi raţionale. Obiectul cunoaşterii perceptive îl constituie bogăţia fenomenică a lumii înconjurătoare detectată pe calea contactelor directe cu obiecte. cu ajutorul informaţiilor fixate în memorie. trăsături disparate ale obiectelor). Ponderea lor este însă diferită la diferite niveluri de abstractizare. bogate în determinaţii şi incomunicabile. sintetic şi global un obiect în lipsa acestuia. Raţionamentele sunt înlănţuiri logice. o formă de obţinere pe calea simţurilor a informaţiilor primare. prin intermediul unui simţ. Ca atare. este necesară intervenţia raţionalului care permite surprinderea. în fapt. 2. procese. nivelul teoretic presupune doar constructivitate logică. de aceea. reflectă schematic. Ele sunt independente de orice experienţă şi fac posibilă orice experienţă cu obiectele reale (sunt a priori) şi. În timp ce percepţiile depind de aptitudinile şi disponibilităţile momentane ale subiectului. totodată. traducerea. reprezentarea. abstractizare şi generalizare. noţiunea reproduce trăsăturile ce caracterizează clasele de obiecte. Percepţiile le trăim aidoma sentimentelor. Dacă în cunoaşterea perceptivă rol preponderent au senzaţiile şi percepţiile. Pentru a deveni cunoştinţe perceptive.

Ne dă o certitudine practică (în sensul că. ajungem la judecăţi care totdeauna sunt în mod necesar false din punct de vedere logic. în sensul că au referinţe perceptibile. Nivelul cunoaşterii teoretice cuprinde noţiuni. momentul cunoaşterii perceptive presupune intervenţia efectivă a unor niveluri superioare de cunoaştere (empirică şi teoretică) care o fac posibilă. şi în ştiinţele experimentale nivelul empiric este caracterizat doar printr-o probabilitate logică şi experimentală foarte mare (în cel mai fericit caz).). şi nu întotdeauna trăsăturile comune pe care le reţin sunt şi esenţiale. însă nu . cu toate acestea. legea inerţiei a fost formulată până la Newton în strictă legătură cu experienţa reală: distanţa parcursă de un mobil este proporţională cu forţa care îl acţionează. deci comunicabil. După această fază de identificare. respectiv traducerea în limbaj a acelor note distinctive care sunt caracteristice obiectului individual (care acţionează asupra organelor de simţ). Abstractizarea teoretică este de tip constructiv. În experimentul real. cunoaşterea perceptivă este o recunoaştere. dar nu necesară. Acest salt logic poate fi infirmat oricând de experienţa viitoare. transferul asupra obiectului individual a trăsăturilor comune tuturor obiectelor din respectiva clasă de obiecte. Nivelul empiric al cunoaşterii presupune o abstractizare de tip analitic. respectiv. Cunoaşterea perceptivă este. De aceea. Cunoştinţa empirică cuprinde noţiuni şi legităţi care au corespondent în realitate. acest nivel se formează prin identificarea. se foloseşte inducţia amplificatoare. Ea presupune trecerea din experienţa reală în experimentul mintal. pornind de la „unii”. deci. dacă până acum s-au repetat anumite fenomene. Un spor de rigoare se poate obţine în cunoştinţele de tip ştiinţific. De exemplu. cunoaşterea empirică este doar foarte probabilă. presupunem că şi în viitor se va întâmpla la fel). urmează o cunoaştere efectivă. gaz ideal etc. a asemănărilor. întrucât generalizările sunt făcute prin prelucrarea riguroasă a protocoalelor de observaţii. enunţuri şi sisteme explicative care nu au corespondent în realitatea imediată (teoria relativităţii. dar nu are certitudine logică. condiţionată de cunoaşterea anterioară. De obicei. întrucât raţiunea extrage din mulţimea experienţelor trăsăturile comune şi repetabile. acţiunea forţei de frecare poate fi redusă sensibil. deja constituită. întrucât presupune identificarea obiectului. care presupune ca. a notelor comune. În măsura în care ataşăm anumitor situaţii reale proprietăţi specifice enunţurilor teoretice. să se tragă concluzii cu privire la „toţi”. De aceea. Din punct de vedere genetic. ele pot fi oricând răsturnate.84 ceilalţi. Într-o primă fază. De aceea. încadrarea lui într-o clasă şi. există la acest nivel iluzia unei cunoaşteri care este simplă reproducere mentală a realului. Întrucât generalizările empirice sunt făcute pe baza unei experienţe umane limitate şi în funcţie de anumite trebuinţe ale practicii concrete. pe calea unor experienţe repetate şi concordante. termenii de corp absolut solid.

are conţinuturi reflectorii. pentru a-i surprinde structura şi funcţionalitatea. din punct de vedere funcţional. 2. de acţiunile individuale şi colective. trebuie ca să li se ataşeze condiţiile concrete de manifestare. prin generalizări ulterioare. Legătura nemijlocită dintre teorie şi practică face ca mediul imediat să nu fie cunoscut în mod dezinteresat. Astfel. De aceea. Abia pe această cale este posibilă explicarea sistematică şi necesară a realului. Ştiinţa – obiect al interpretării şi reconstrucţiei filosofice Filosofia a cercetat ştiinţa pentru a-i oferi modele ideale. îmbinate prin elemente de subiectivitate. cu atât distanţa parcursă este mai mare. numai logic posibilă: un corp rămâne în repaos absolut sau se mişcă rectiliniu şi uniform la infinit cât timp asupra sa nu acţionează o forţă exterioară. conţinuturi noţionale (de nivel empiric). Pentru ca idealizările teoretice să poată explica efectiv anumite stări şi situaţii concrete. Este necesară. pentru legea inerţiei). concepându-se situaţia-limită în care forţa de frecare este egală cu zero. Ea permite surprinderea în stare pură a unor raporturi şi regularităţi care în realitate se manifestă numai ca tendinţe. Între nivelurile cunoaşterii există raporturi complexe. . în experienţa cu anumite obiecte. se trece în experimentul mintal. Legea inerţiei este formulată pentru această situaţie.85 anihilată. este lipsită de rigoare. în asemenea cazuri. ci numai în măsura în care această cunoaştere este indispensabilă pentru depăşirea unor situaţii problematice. Este preponderent constatativă şi descriptivă. Cunoaşterea comună este nespecializată. Acest tip de abstractizare presupune constructivitatea logică a subiectului. pornind de la anumite ramuri ştiinţifice care aveau oarecare exemplaritate (de pildă. Generalizările sunt făcute în funcţie de interesele imediate. De aceea. introducerea unei convenţii lingvistice căreia îi vor fi ataşate. Construirea de modele logico-teoretice ale realului face abstracţie sistematic de factorii perturbatori (forţele de frecare. nu este posibilă identificarea. Din punct de vedere genetic. nivelurile empirice şi teoretice se constituie în prelungirea unei cunoaşteri perceptive. nivelul teoretic face posibilă şi necesară cunoaşterea de nivel empiric şi perceptiv.3. compusă din cunoştinţe fragmentare şi nesistematice. singura care permite contactul nemijlocit cu realitatea. aşa încât legităţile şi invarianţii reali sunt surprinşi în stare pură. Cu cât forţa de frecare este mai mică. Acest fapt se vede cel mai bine atunci când.

fenomenul include înnoiri tematice. În special în această ultimă direcţie se conturează cel puţin două aspecte. ea proiectează modele de raţionalitate ştiinţifică. este atât de profund încât ştiinţa nu mai poate fi privită doar ca o simplă variabilă a vieţii şi muncii spirituale. pentru a ieşi din construcţii a priori şi a se apropia mai eficient de practica efectivă a savantului. dar. probabil. În al doilea rând. mai ales. care aparţin revoluţionării stilului de gândire. crizele de creştere care au produs mutaţii în fizica modernă. renunţând la a pune accentul pe o normativitate exterioară disciplinelor particulare. În condiţiile actuale. deseori. cercetare şi interpretare ştiinţifică. deplasarea dinspre tradiţionala teorie generală a cunoaşterii înspre investigarea specializată a cunoaşterii ştiinţifice. solicitând soluţionări de ordin metateoretic. în ceea ce se numeşte „filosofia ştiinţei” reprezintă un orizont problematic de mare actualitate în reflecţia filosofică. ca brutal – modificator de structuri culturale şi ierarhii de valoare.a.m. lume. opţiunea pentru un model explicativ în condiţiile în care există mai multe teorii concurente cu privire la acelaşi domeniu de realitate. În multe din aspectele sale. generic vorbind. trebuie avut în vedere faptul că în ştiinţa modernă au avut şi au loc mari transformări interne. acest spirit ştiinţific se cere conştientizat teoretic. De aceea. de climat psiho-social şi de sensibilitate axiologică etc. interpretative. Univers. impulsul spre filosofia ştiinţei a pornit. apariţia unor noi probleme şi arii problematice pe care însuşi progresul ştiinţific le generează. de multe ori. ci ca pivot ce . prin chiar evoluţia sa. stiluri de inteligibilitate cu funcţii preponderent descriptiv-explicative. este evident că ştiinţa actuală modifică radical imaginile tradiţionale despre om. Cercetările integrate. mai ales atunci când e nevoie de o imagine clară asupra a ceea ce se întâmplă în structura explicaţiei ştiinţifice. Impactul – receptat. revitalizarea unor interogaţii de ordin gnoseologic care au însoţit mereu gândirea filosofică.86 matematica şi fizica teoretică).d. ştiinţa a ajuns: de pildă. valoarea cognitivă şi verificarea unor teorii ştiinţifice în care elementele de constructivitate teoretică depăşesc ceea ce acceptă modul filosofic clasic de a înţelege procesul de cunoaştere a realităţii ş. viaţă. din nevoia de a ieşi din anumite situaţii problematice în care. În primul rând.

m. în cercetarea propriu-zisă. nu are loc în ştiinţă. De aceea. În egală măsură.a. filosofia oferă un ideal de ştiinţificitate. sau poate fi angajat. în chiar căutările ştiinţei de a se autodesăvârşi. ca etaj metateoretic.d. El se adecvează din punct de vedere teoretic-descriptiv la ştiinţa deja existentă.a. iar acesta (în funcţie de cele două accente care îl direcţionează) poate fi prezentat în formele imperativ-normative. anumite achiziţii cognitive cu statut teoretic (logica matematică. se prefigurează două ipostaze relativ distincte în care şi prin care filosofia se implică în studierea ştiinţei actuale. cu un demers interpretativ-explicativ capabil să îndrume sau să coordoneze însăşi evoluţia ştiinţei în albia anumitor exigenţe de ordin general-filosofic. Apelând la asemenea mijloace. nu se poate să se ignore consecinţele umane şi statutul social-economic. semiotica) sau empiric (psihosociologia.m. Mai întâi. stările de normalitate.a. nemaifiind un exerciţiu teoretic gratuit. sau poate fi orientat ca instrument metodologic şi clarificator spre aspectele procesuale – autoconstituante – ale ştiinţei înseşi.d. solicită o conştientizare şi integrare filosofică. politic şi cultural pe care ştiinţa actuală le are. cibernetica. adică setul neomogen al ideilor directoare. Prin urmare. tehnologic. perspectivelor. Or. Ea aparţine nucleului valoric pe care şi prin care savantul se angajează.m. aceste aspecte.) oferă metode şi instrumente riguroase care pot fi cu succes aplicate ştiinţei înseşi ca obiect de studiu. gândirea filosofică se adecvează mai mult şi eficient structurii şi funcţiilor practicii ştiinţifice. Aşadar. privit ca obiect pentru a-i surprinde structura interioară. . ci asupra ştiinţei. ci exterior ei. psihologia genetică ş. modalităţile de constituire şi testare a enunţurilor. motivaţiei ş. în prelungirea practicii ştiinţifice.d. Mai semnificativă este însă filosofia instaurată ca reflex interpretativ şi/sau explicativ asupra unui anumit tip de ştiinţă. cu sau fără intenţia expresă a omului de ştiinţă.87 angajează grav şi decisiv condiţia umană – sub toate aspectele sale – în orizonturi imprevizibile de progres civilizatoriu. prin implicaţiile pe care le generează. crizele ş. Acestea pot fi prealabile cercetării sau se sedimentează pe parcurs. Acest demers teoretic nu este interior ştiinţei. teoria generală a sistemelor. deja constituită. o anume filosofie se găseşte încorporată. arătând că trebuie şi cum trebuie să fie ştiinţa autentică.

perspective şi demersuri cognitive prin care ştiinţa este studiată ca fenomen spiritual specific integrat în ansamblul vieţii social-culturale. exterioare disciplinei sau disciplinelor avute în atenţie. logica ştiinţei urmăreşte studiul formelor şi mijloacelor logice utilizate în expunerea. articulaţia logică a ideilor de bază (definiţii. tehnica lor logic-formală de structurare. structurile. sisteme de referinţă şi criterii de inteligibilitate filosofică. Conţinuturile studiate vor căpăta astfel o nouă relevanţă. nu se iese din orizontul domeniului vizat. De pildă. În măsura în care conţinuturile acestor categorii tematice sunt supuse unor cunoaşteri generale şi valorizatoare. este decupat. reguli de inferenţă) etc. fundamentele ştiinţei. pentru a fi relevante. Însă. Aceste întreprinderi ar putea fi grupate în trei segmente problematice: rolul ştiinţei în societate. propoziţii. doar aspectul “anatomic” al cunoştinţelor. trebuie aduse. Cu toate acestea. Dimensiunile. atitudini. şi complementare prin ceea ce spun efectiv despre statutul cunoaşterii ştiinţifice. în comunicarea şi în elaborarea teoriilor ştiinţifice. făcută din unghiul unor preconcepţii filosofice. cadrul conceptual în care se mişcă argumentarea şi explicaţia. centrul de interes al filosofiei ştiinţei este constituit din acele probleme care se referă direct la structura explicaţiei ştiinţifice. din această perspectivă. va reuşi confirmarea sau remodelarea . funcţiile şi semnificaţiile sale. lumea descrisă în/şi prin ştiinţă. Ceea ce este clar e faptul că ştiinţa însăşi. ele aparţin filosofiei ştiinţei. critici şi căi de refundamentare a consistenţei teoriilor. Anumite aspecte din acestea se pretează la delimitări formale şi tratări de sine stătătoare. deci discursului filosofic. Cu alte cuvinte. în cazul în care analiza de acest tip descoperă cerinţe. în acest caz. simte nevoia să fie încorporată în contexte explicative de natură filosofică.88 Filosofia ştiinţei cuprinde o gamă largă de preocupări. Analiza ştiinţei. pentru că vor fi formulate (mai bine zis reformulate) în termenii perspectivei filosofice care pune în joc un set de opţiuni şi linii directoare deja existente. abordarea unei discipline particulare sau a unui grup de discipline din perspectivă filosofică trece dincolo de acestea. atrase şi lămurite în orizontul reflecţiei teoretico-filosofice. fiind deopotrivă de îndreptăţite prin ceea ce îşi propun să spună. confruntarea legilor cu experienţa. Chiar dacă se formalizează. apelând la coordonate.

direct sau indirect. detectându-i-se specificitatea în raport cu altele. lege. deşi nu definitivă. de regulă.). poate fi generală – aplicată şi aplicabilă ştiinţei în genere. logica.m. teoria ş.m. priveşte ştiinţa. cât şi atunci când. Epistemologia este considerată fie ca disciplină autonomă. Această imagine prealabilă. model etc.a.89 unor ipoteze privitoare la natura intimă a cunoaşterii ştiinţifice. adevărul. ca demers metateoretic. explicaţie. fie ca ramură limitată în sfera filosofiei ştiinţei. puncte de interferenţă cu metaştiinţa. Dar aceste metodologii . verificare. semantica etc. analizează şi reconstruieşte într-o manieră obiectivă. o descrie. ipoteza. de funcţionare a experimentului şi verificării etc. despre ştiinţă pe care filosofia o pune în acţiune atunci când studiază ştiinţele particulare angajează. În funcţie de sfera de extindere.a. se descrie şi explică mecanismul structural şi teoretic al unei ramuri ştiinţifice anume. pentru a-l explica în forme satisfăcătoare sub raport logic şi teoretic. de aceea. tinzând spre o cunoaştere valabil structurată a cunoaşterii ştiinţifice. Tocmai de aceea filosofia ştiinţei aparţine filosofiei. obiectivul e tocmai fundamentul cunoştinţelor ştiinţifice şi. experiment. adică cu perspectivele ştiinţifice de clarificare şi reconstrucţie a ştiinţei (de pildă. sunt introduse şi aplicate concepte care. Epistemologia. Ea şi-a asimilat instrumente riguroase de ordin ştiinţific (logica matematică. într-un discurs de sine stătător. aparţin discursului filosofic aplicat asupra discursului ştiinţific. astfel.d. În ambele cazuri.).).d. având. atât atunci când teoreticianul adaptează conţinuturile unei ştiinţe anume la un model conceptual deja constituit şi inteligibil (cu răspunsuri privind ce este cunoaşterea. maniera de verificare ş. în măsura în care propune modelele ideale şi exemplare de ştiinţificitate – sau de ramură. concepte ca: teorie. nu figurează în corpusul enunţurilor ştiinţifice. atunci când se apleacă asupra modului specific de elaborare a structurilor explicative. construcţiile axiomatice şi formale etc. o concepţie despre lume ce are implicaţii în planul înţelegerii statutului existenţial al omului. măsură. Modelul circumscris de teoria ştiinţei aduce un spor de claritate asupra ştiinţelor ce figurează în extensiunea sa ca obiecte de studiu filosofic. reconstrucţiile formalizante.

În timp ce primul aparţine etajului autoreflexiv al unei ştiinţe fiind legat nemijlocit de cerinţele cercetării efective. disponibilităţile de receptare – fidelă sau eronată. se accentuează. atât în privinţa ariei tematice cât şi. tradiţia filosofică. mediul polemic care solicită anumite delimitări şi/sau insistenţe problematice. Falsificaţionismul lui Karl R. În general.a. riguroasă sau manipulatorie – a unor soluţii epistemologice de către societate ş. cel filosofic situează ştiinţa în orizonturi cognitive.90 sunt încorporate şi. ştiinţific şi ideologic. Epistemologia actuală ni se prezintă.m. Popper Popper consideră că problema întemeierii cunoaşterii nu poate primi soluţii mulţumitoare. în sfera concluziilor sau tipurilor de abordare angajate. deşi aceasta este greu sesizabilă. instanţele social-culturale şi ideologice de control şi/sau acceptare. subordonate unei interpretări cu rigori şi consecinţe de ordin filosofic. ca diversificată. sunt doar câţiva din parametrii care generează maniere felurite de înţelegere şi soluţionare a problematicii epistemologice.4. fiind dispus şi predispus la integrarea ştiinţei în contexte explicative mai cuprinzătoare. Blanché. la fel de puţin evidente. valorice şi valorizatoare de generalitate crescută.d. mediul social. pe măsura ce se trece de la stilul ştiinţific spre cel filosofic de abordare a fenomenului “ştiinţă” – potrivit distincţiei lui R. racordarea la felurite teze sau teorii revendicate filosofic. Şi. prin toate aspectele sale. stilul filosofic este mai detaşat de obiectivele şi necesităţile practicii curente a omului de ştiinţă. În condiţiile în care ştiinţa însăşi a renunţat la poziţia de simplu factor al vieţii spirituale. fiind angajată în chiar mersul vieţii materiale şi tehnice. Enunţurile ştiinţifice – începând de la cele observaţionale şi . deşi nu direct şi nu în forme explicite. 2.. deci. invers. Aceste propagări ale epistemologiei în zone în care nu pare a fi direct interesată cresc. impactul ideologic al epistemologiei există. exercită o presiune orientativă. Această stare se datorează unor factori precişi: climatul intelectual. opţiunile epistemologice produc efecte cu ecou îndepărtat. tehnic şi aplicat. Dacă modul ştiinţific de a face epistemologie are un caracter mai riguros. chiar la o analiză sumară. mai ales.

ci pe infirmarea lor. Aceeaşi dificultate este întâlnită şi atunci când. cunoştinţele ştiinţifice nu pot fi confirmate prin (de către) enunţurile de bază – care sunt. întrucât. nu poate oferi temeiuri de necontestat. criteriul care stabileşte statutul ştiinţific al unei legi sau teorii îl constituie falsificabilitatea. Accentul este pus nu pe confirmarea cunoştinţelor. adică incompatibilitatea. consecinţe. de fapt. în opinia sa. dovedeşte falsitatea cunoştinţelor teoretice. un sistem teoretic sunt deduse. Deci confirmările observaţionale ale unor legi teoretice nu probează nimic: indică doar faptul că aceste legi au rezistat testelor şi deci nu au fost (încă) infirmate. culminând cu legile teoretice – sunt pur şi simplu acceptate de comunitatea de cercetare. o ipoteză. Aşadar. iar aceste observaţii nu sunt niciodată pure. divorţul dintre enunţuri generale şi informaţiile observaţionale. concepută înăuntrul unei concepţii deductiviste. inducţia ştiinţifică trebuie întotdeauna suspectată de un regres la infinit. Aceste consecinţe sunt comparate unele cu celelalte şi cu alte enunţuri. pe baza principiului inducţiei. stabilindu-se astfel ce . a validării teoreticului prin empiric şi observaţional. a selecţiei lor pe baza rezultatelor testelor. fixează în limbaj date observaţionale. Însă întotdeauna infirmarea. doar constatative. a ipotezelor şi sistemelor teoretice prin recurs la enunţuri singulare. este. ele oferă – în schimb – informaţii sigure pe baza cărora o teorie se dovedeşte falsă. pe cale logic-deductivă. mai ales în ceea ce priveşte refuzul existenţei constatărilor observaţionale pure. testate riguros pentru a le întemeia şi dovedi adevărul. se verifică valabilitatea enunţurilor generale. Teoria sa despre metoda deductivă a testării este vădit entiempiristă. ci sunt predeterminate de cunoştinţe anterioare. fiind incompletă. în măsura în care întreţine iluzia întemeierii cunoaşterii de la simplu la complex. Popper afirmă că metoda inductivă este un mit. propoziţii simple ce traduc. dar nu pot fi validate. Dacă enunţurile de bază nu sunt niciodată suficiente şi concludente pentru adevărul unei teorii. Popper – întotdeauna următoarea: din ideea nouă. În construcţia epistemologică popperiană. „Metoda testării critice a teoriilor.91 până la cele generale. încă neîntemeiată în nici un fel – o anticipare. după părerea mea – precizează K.

adică primesc un verdict negativ. compatibilitate. dar pozitivitatea testării poate fi. tot deductiv: din sistemul teoretic vor fi desprinse (prin utilizarea unor enunţuri deja admise) predicţii uşor aplicabile. mai devreme sau mai târziu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1981. teoriilor din care sunt deduse. dacă. procedeul în cauză este. Popper. în sfârşit. la K. p.77 . nici măcar „probabilitatea”.92 relaţii logice (de exemplu echivalenţă. nu avem motive să le respingem. sau. testarea teoriei prin «aplicarea empirică» a consecinţelor derivate din ea. Consecinţele verificate. Relaţiile fundamentale care stau la baza aprecierii (evaluării) pe care o numesc coroborare sunt compatibilitatea şi incompatibilitatea. deci nu se poate infera. în timp ce la empirişti accentul cade pe verificabilitate – din aceste motive orizontul elaborărilor teoretice ale ştiinţei fiind redus la nivelul inducţiei –. Pot fi deosebite patru direcţii de realizare a testării unui sistem teoretic: compararea logică a consecinţelor una cu alta. Popper. în cazul că ar trece cu succes testele. pe cale inductivă. prin care sistemul este cercetat din punctul de vedere al consistenţei sale interne. este şi trebuie acceptat pentru că încă nu a fost depăşit de dezvoltarea progresivă a cunoaşterii. tautologică. compararea cu alte teorii. în măsura în care se au în vedere acele consecinţe practice derivate sau derivabile ce se ataşează enunţurilor teoretice. sunt falsificate. inclusiv contemporane. „Numim o teorie coroborată atât timp cât ea a trecut cu succes aceste teste. pe moment. contradicţie) există între ele. acest fapt va afecta şi sistemul din care au fost deduse. ar putea fi evaluată ca un progres ştiinţific. însă. în 130 Karl R. răsturnată. nu pot dovedi nimic despre „adevărul”. rezultă că. dacă teoria ce urmează a fi testată. deci cele care primesc verdictul pozitiv în aplicaţii. derivabilitate. mai mult. de exemplu. vin în contradicţie cu acestea. dacă consecinţele singulare vor fi verificate prin aplicaţii practice şi experimente. pentru a stabili. între altele. Incompatibilitatea o consider o falsificare a teoriei.” 130 Acest ultim test este comun şi variantelor empiriste. de la enunţurile singulare la adevărul teoriei. examinarea formei logice a teoriei cu scopul de a stabili dacă ea are caracterul unei teorii a ştiinţei empirice. Logica cercetării. o pondere aparte au cele care nu pot fi deduse din alte construcţii teoretice deja admise. Sistemul teoretic care rezistă testelor deductive severe este coroborat. deci dacă nu este. Dar.

simplul fapt că o teorie nu a fost încă falsificată nu poate fi considerat ca suficient. să le testeze. derivate din aceeaşi teorie. Teoriile şi enunţurile ştiinţifice nu pot fi declarate ca „adevărate”. Popper.)”131 Iată de ce. considerându-le ca definitiv verificate. desigur. până se atinge falsificarea lor. să le falsifice. iar „certitudinea obiectivă pur şi simplu nu există”134. ipotezele confirmate nu pot fi. Adevăr. în concepţia lui K. este o idee limită”. 1979. în vol. Popper. 132 Testarea are ca scop respingerea. An Evolutionnary Approach. 1972. 1963. De aceea. Căci se pot oricând construi un număr oricât de mare de teorii care sunt compatibile cu orice sistem dat de enunţuri de bază acceptate. London. sunt ajustări afectate de caracterul ipotetic al teoriilor pe care vor să le confirme.Popper. Prin aceasta. dar trebuie operată înlocuirea lor cu alte ipoteze. p. 257 Karl R. dacă este posibil. ci doar „presupuse” a fi adevărate. căutând să le aplicăm şi să le confirmăm. în timp ce atitudinea critică este printre cele gata să schimbe legile. The Growth of Scientific Knowledge. abandonate fără temeiuri.110 133 K. mai mult: ceea ce e considerat ca „dat” al experienţei. raţionalitate şi progresul cunoaşterii ştiinţifice. London. Testarea teoriilor concurente conduce la selecţia acelora care au rezistat severităţii sistematice a testelor. întreaga cunoaştere ştiinţifică are un caracter ipotetic: legile şi teoriile ştiinţei nu oferă adevăruri stabilite în mod sigur pe date pozitive de observaţie. Prin urmare.79 . p. scopul lor este căutarea 131 132 Ibid. chiar până la punctul de a neglija infirmările. dovedind că „am învăţat din greşelile noastre şi am sporit astfel cunoaşterea noastră ştiinţifică” . Popper. p. infirmarea unei teorii. urmărirea ei trebuie abandonată în favoarea creşterii cunoaşterii. p. „Atitudinea dogmatică este legată în mod evident de tendinţa de a verifica legile şi schemele noastre conceptuale. atunci când se renunţă la testarea în continuare a enunţurilor ştiinţifice. nu sunt certitudini. Logica ştiinţei. se iese din “jocul” ştiinţific.. Popper se îndepărtează net de ceea ce numeşte atitudinea dogmatică.93 timp ce numai compatibilitatea nu justifică atribuirea unui grad pozitiv de coroborare teoriei. „certitudinea absolută. justificaţioniste sau inductiviste. Objective Knowledge. să le respingă.50 134 K. fiind surprins în limbajul observaţional. (Această remarcă este valabilă şi pentru toate sistemele “metafizice”. specifică variantelor verificaţioniste.”133 Pentru Popper. Conjectures and Refutations.

iar acestea nu pot fi depistate. Popper. 1: “falsifiable”=“empiriquement réfutable”. Bartley III. toate teoriile rămân esenţialmente experimentale.51 137 Karl R. Popper. că falsificarea nu este făcută de către enunţuri de bază răzleţe. decât în cele mai îndepărtate consecinţe logice. Hermann éditeurs des sciences et des arts.94 adevărului. Menţionăm. ed.117 K. cu alte cuvinte.” 137 Popper încearcă să expliciteze diferenţele dintre «falsificabil» – ce se referă la ceea ce poate fi respins în manieră empirică – şi «falsificabilitate» – care indică respingerea empirică. şi. “Noi căutăm adevărul.. este important de a nu pretinde ca enunţul de bază să fie adevărat. “falsifiabilité” = “réfutabilité empirique”. p. Adevăr. cit. prin urmare. 2 cf.. în op. Termenul tehnic «falsificabilitate» este „un concept pur logic şi se raportează numai la structura logică a enunţurilor şi claselor de enunţuri. deşi nu există criterii generale pe baza cărora am putea recunoaşte adevărul – poate cu excepţia adevărului tautologic –.” 138 Deci anumite enunţuri sau teorii sunt falsificabile dacă există cel puţin un falsificator potenţial. raţionalitate şi progresul cunoaşterii ştiinţifice. p. acest concept pur tehnic se referă la K. dar suntem totuşi călăuziţi de ideea de adevăr ca principiu normativ. cit. sau ipoteze. însă. «Falsificabil». Nu are. şi sugestiile din p. există ceva în genul unor criterii ale progresului spre adevăr. nu avem nici un criteriu al adevărului. ca termen logico-tehnic. Éditions établie et annotée par W. descoperirea sa având numai o valoare normativă. respectiv la nivelul enunţurilor – test sau al enunţurilor de observaţie. . chiar atunci când nu ne mai simţim în stare să ne îndoim în privinţa lor”136. de regulă. 118 138 Karl R. Popper. în schimb. Traduction de Alain Boyer et Daniel Andler. Conjectures and Refutations. cit. ea este falsă. iar falsificarea efectivă să fie de o asemenea evidenţă încât să constrângă pe oricine să admită că teoria vizată este efectiv respinsă şi că. Popper. p. acesta fiind doar un ideal care direcţionează cercetarea. este luat în sensul unui criteriu 135 136 de demarcaţie. dar s-ar putea să nu ştim când l-am descoperit. „Aceasta o facem numai atunci când a fost găsit un efect reproductibil care falsifică teoria. ed.” 135 Ca atare. dacă a fost formulată şi coroborată o ipoteză empirică de un nivel mai scăzut de generalitate. dacă se recunoaşte că unul sau altul din rezultatele experimentale eventuale constituie respingeri. Preocuparea este de a le găsi punctele vulnerabile. Paris. 1990. sau presupuneri. I. “toate legile. care descrie un asemenea efect. nici un raport cu problema cunoaşterii. adică un enunţ de bază posibil care să fie în contradicţie logică cu ele. Logica cercetării. Le réalisme et la science. W. Post-scriptum à La Logique de la découverte scientifique.

o teorie despre care ştim dinainte că nu poate fi stricată sau respinsă nu este testabilă. apreciind că. Popper sunt foarte tranşante. Popper. în sens strict. deci. termenul «falsificabil» poate fi privit şi în sensul că teoria în discuţie ar putea să fie falsificată în mod definitiv. p. au doar unitate administrativă. Botanica. nu există o materie.. sau să determine dacă o ipoteză este posibilă sau probabil adevărată.. ed. Le réalisme et la science.95 “falsificabilitatea în principiu”. Editura Trei. ci doar probleme şi de dorinţa de a le rezolva. „Acordul între teorie şi observaţie nu foloseşte la nimica atâta timp câţ teoria nu este testabilă şi atâta timp cât acordul nu este stabilit ca rezultat al unor încercări serioase de a o testa. Dar ele nu pot să fie verificate. se bazează pe o relaţie logică între teoria în cauză şi clasa enunţurilor de bază (sau de falsificatori potenţiali) pe care îi descriu. chimia ş. acest criteriu activează o presupoziţie: „a testa o teorie. Totodată. Popper.” 139 140 141 141 „Orice critică raţională a unei Ibid. 26. aptă să decidă dacă o teorie este adevărată – potrivit unei metode de verificare –." 140 Unele din explicitările lui K. 120-121. iar când se vizează o teorie “în mod demonstrabil falsificabilă” 139 este mai indicat termenul «falsificare». la fel ca şi a testa o piesă a unei maşinării. de pildă. nici reprezentate ca probabile. Astfel. 1998. se foloseşte. . „Teoriile ştiinţifice se deosebesc de mituri numai prin aceea că ele sunt criticabile şi modificabile în lumina criticii. p. Este evident că o teorie falsificabilă în primul sens nu este numaidecât falsificabilă în al doilea sens. Karl R. Primul sens surprinde posibilitatea logică a unei falsificări de principiu. cit. 4. efectivă şi concludentă a falsificării unei ipoteze. înseamnă a încerca să o strici. Mitul contextului. disciplină. de regulă. al doilea sens – o problemă experimentală. Criteriul falsificabilităţii sau respingerii (criterion of refutability) separă teoriile empirice de cele ne-empirice. Adică a încerca să o respingem.a. ramură a cunoaşterii (=cercetării). Karl R. termenul de «falsificabilitate». Dar a testa o teorie înseamnă a încerca să-i găsim punctele slabe. ca principiu al testabilităţii. în manieră concludentă şi demonstrabilă (“în mod demonstrabil falsificabilă”). În fapt. Iar o teorie este testabilă numai dacă poate fi (în principiu) respinsă. Când e vorba de falsificatorii potenţiali. nu există o metodă pentru descoperirea ştiinţifică.. p. nu există de fapt o metodă ştiinţifică.

cât şi pentru că s-a impus. în timp ce altele – enunţurile explicative propriu-zise – formează explicaţia în sensul strict al termenului. „Scopul ştiinţei este de a descoperi unele explicaţii satisfăcătoare pentru tot ceea ce ne uimeşte şi pretinde o explicaţie. Eu am încercat să insist. Însă ştiinţa este. 4. Thomas Khun şi epistemologiile post-popperiene Thomas S. dimpotrivă. asupra faptului că.46 . Kuhn sesizează că „investigaţiile tradiţionale asupra metodei ştiinţifice urmăreau să descopere un set de reguli care să permită fiecăruia dintre cei care le urmează să realizeze o cunoaştere bine întemeiată. Bucureşti. p. respingere sau falsificabilitate. deşi ştiinţa este practicată de către indivizi. totuşi.. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.” 142 Adevărul (absolut) este doar un scop şi deopotrivă o normă implicită a eficienţei critice. cel puţin ca terminologie. trebuie să fie adevărat. Ibid.96 teorii constă în a supune criticii pretenţia sa de a fi adevărată şi capabilă să rezolve problemele pentru soluţionarea cărora a fost imaginată. non-ştiinţifice sau metafizice demarcaţia nu este riguroasă. în acelaşi timp. atât pentru faptul că are virtuţi operaţionale pentru practica ştiinţifică imediată. Explicaţia este un ansamblu de enunţuri. posedă anumite date independente care pledează în favoarea sa. chiar dacă. Tensiunea esenţială. 152. în orice caz. p. din care unele descriu o stare de lucruri ce urmează a fi explicat (explicandum-ul). 144 Thomas S. explicans-ul trebuie să fie testabil independent.. şi în alte domenii: istoria 142 143 ibid.” 143 Însă Popper nu crede în existenţa explicaţiilor ultime.” 144 Modul său e a înţelege şi de a practica filosofia ştiinţei are o largă audienţă. constituind explicans-ul explicandum-ului. profund marcată de idei metafizice.Kuhn. p.5. cunoaşterea ştiinţifică este intrinsec un produs de grup şi că nici eficienţa sa specifică nici modul în care se dezvoltă nu vor fi înţelese fără o raportare la specificitatea grupurilor care o produc. Între ştiinţele empirice şi speculaţiile pseudo-ştiinţifice. 1982. nu este stabilit ca adevărat. şi să implice logic explicandum-ul. mai ales în ipostaza de idei regulative pentru evoluţia ştiinţei înseşi. în general. 2. Semnul distinctiv al teoriei ştiinţifice constă doar în testabilitate.

contact ambii între teoria că sa şi falsificaţionismul Popper. dar şi pentru înţelegerea naturii activităţii în ştiinţele deja mature. întrucât acest concept este elaborat în contextul unei analize multidimensionale a ştiinţei. care oferă modele. metodologia istoriei ştiinţei. culturi sau cum este practicată astăzi. Kuhn propune un mod nou. este supusă testării. şi modul în care cercetarea ştiinţifică a fost practicată în diferitele epoci. adică se determină raportul logic dintre propoziţiile teoriei şi cele observaţionale. chiar atunci când acestea nu au putut fi integrate de viziunile speculative asupra ştiinţei. puncte de Astfel. de opţiuni epistemologice şi metodologicinstrumentale. istoria politicii şi ideologiilor etc. Teoria sa va căuta să umple exact această fisură. eventual normative. cu implicaţii destructurante şi restructurante pentru filosofia ştiinţei. de a vedea ştiinţa. În acelaşi sens acţionează şi nucleul semantic al conceptului de „paradigmă” care are unele zone de indeterminare în semnificaţii. Pentru el este clară o concluzie: există o discrepanţă între filosoful ştiinţei. unde subiectivitatea are un cuvânt de spus. formată dintr-un sistem de enunţuri.97 literaturii. dând mai mult credit afirmaţiilor făcute de oamenii de ştiinţă. radical deosebit de cele care au circulat în literatura epistemologică. istorice: paradigma ca realizare ştiinţifică exemplară ce determină o tradiţie coerentă într-o disciplină anume. Interferenţa acestor linii semantice este profitabilă pentru analiza multor alte domenii extraştiinţifice. sociologice: paradigma ca „matrice disciplinară” ce asigură coeziunea unei comunităţi ştiinţifice. ceea ce la Popper se numeşte falsificare. el are dimensiuni teoretico-metodologice: paradigma ca sistem de aplicaţii standard al unei teorii. a muzicii. Conceperea dezvoltării ştiinţei ca o succesiune de perioade dominate fiecare de o tradiţie şi punctate de întreruperi necumulative se pretează la ajustări relevante pentru sfere de activitate culturală foarte diferite. are loc abandonarea acesteia. Există suficiente lui K. Aceasta. consideră pentru caracterizarea naturii şi dinamicii unei ştiinţe naturale conceptul de teorie ştiinţifică este central. privitoare la ce trebuie să fie ştiinţa. Astfel. Dacă testele empirice nu validează enunţurile derivate din teorie. .

În cazul succesiunii unor teorii. este posibil ca acea veche să fie considerată ca un caz particular al celei mai noi. De fapt. dacă sunt “severe şi îndelungate”. Structura revoluţiilor ştiinţifice. ajung la o relativă deplinătate a comunicării şi consensului. de aceea. au asimilat aceeaşi literatură tehnică. întâlnindu-se. într-o anumită măsură. în măsura în care cunoaşterea tacită pe care o includ orientează soluţionarea de noi probleme şi. Anumite probleme sunt din principiu rezolvabile. Aceste probleme şi rezolvări exemplare au o funcţie normativă. 146 Ibid. Acesta este stadiul de ştiinţă normală: ştiinţa. ni se prezintă ca o „încercare perseverentă şi pasionată de a «potrivi» natura în tiparele conceptuale oferite de educaţia profesională” . Cei care practică o anumită specialitate ştiinţifică (grupul ştiinţific sau comunitatea) se disting prin următoarele caracteristici: au avut o formaţie şi iniţiere profesională asemănătoare. Editura ştiinţifică şi enciclopedică.48. stări de incertitudine: atacă paradigma şi solicită schimbarea ei. oamenii de ştiinţă consideră fundamentele practicii lor ştiinţifice ca fiind asigurate şi în afara oricărui pericol. 145 Aplecarea sistematică asupra domeniului de obiecte ce cade sub incidenţa paradigmei duce la acumulări factuale şi performanţe cognitive menite să precizeze mai puternic paradigma însăşi. adaptarea neproblematică la diferite situaţii experimentale. ele prefigurează soluţii concrete. spune Kuhn. Bucureşti.. Anomaliile create de situaţii neasimilabile paradigmatic creează. ştiinţa normală e aidoma unui joc de puzzle sau rezolvării cuvintelor încrucişate.98 Criteriile logice şi empirice decid în situaţia teoriilor rivale. De aceea. întrucât se identifică sub raport teoretic. noul se lasă asimilat de paradigmă fără dificultăţi aparte. cu alte cuvinte. în general. concepţia lui 145 Thomas S. în lucrările clasice şi în manuale. 122. Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică acceptate şi considerate ca exemplare de grupul disciplinar. dar „de îndată ce a dobândit statutul de paradigmă. o teorie ştiinţifică este invalidată numai dacă există o alternativă să-i ia locul”. Kuhn. p. 146 Ieşirea din criză se produce numai prin inventarea unei noi teorii. de aceea. Deci. . p. aceleaşi referenţialuri teoretico-metodologice şi de psihologia cercetării. au. 1976. aşa cum rezultă din funcţionarea şi aplicarea concretă a matricii disciplinare (paradigma).

Modelele teoretice sunt. este greu de presupus că ştiinţa normală – care poate sfârşi în rutină profesională – nu este preocupată de măsura în care corespunde spiritului critic şi raţional manifestat de adevărata ştiinţă. Tensiunea esenţială. aplicării sau chiar elaborării teoriei ştiinţifice. trebuie investigată epistemologic şi din perspectiva unor modele de inteligibilitate. în calitate de istoric şi autor al cărţii. ca activitate raţională. la toate componentele a ceea ce vreau acum să numesc matrice disciplinară. sisteme explicative diferite şi vizează domenii de realitate fără legătură profundă unele cu altele. Progresul există. ceea ce nu înseamnă. deci. după el. De aceea. opţiunea pentru construcţii aprioriste. ajuns până aici. chiar dacă aspectele psihosociologice pot fi şi sunt relevante în privinţa genezei.” 147 Din imprecizia înţelesurilor paradigmei au rezultat numeroase aspecte subiectiviste în interpretarea progresului ştiinţific. examinând apartenenţa cercetărilor la o comunitate ştiinţifică. „El a fost introdus în Structura revoluţiilor ştiinţifice pentru că eu. numai înăuntrul unei paradigme. Am tras concluzia că exemple împărtăşite în comun de practica ştiinţifică fructuoasă ar putea înlocui lipsa regulilor. rupturile violente şi trecerile la noi structuri teoretice fiind marcate de incomensurabilitate. prin aceasta. nu am putut descoperi suficiente reguli împărtăşite în comun care să explice caracterul neproblematic al activităţii de cercetare desfăşurate de către grup. Pe de altă parte. Simptomatică este chiar revenirea lui Kuhn asupra termenului „paradigmă”. ed. întrucât au presupoziţii diferite.99 Kuhn este o reacţie violentă împotriva viziunilor cumulaţioniste asupra cunoaşterii ştiinţifice.359 . respinsă concepţia lui Popper despre progresul ştiinţific înţeles ca apropiere de adevăr. aşadar. Această teză a lui Kuhn omite faptul că între teorii succesive există o zonă de comunicare în care argumentele decid pentru cea care are funcţii explicative mai puternice. independente şi incomensurabile. cit. fiind. Curăţat însă de sensuri neavenite. ca atare. erau esenţiale pentru o cercetare caracterizată prin continuitate. Aceste exemple constituiau paradigmele grupului ştiinţific şi. p. Este. un progres incontestabil. ştiinţa. Din nefericire. acest 147 Thomas S.. Kuhn. am permis extinderea aplicării termenului la toate angajamentele împărtăşite în comun ale grupului. nicidecum.

precum şi din indispensabila preocupare de a stăpâni aria semantică a termenilor ştiinţifici prin definiţii. Lakatos. Noţiunea «program de cercetare» introdusă de Lakatos este flexibilă şi eficientă în a surprinde acele dominante care orientează. 148 Tratarea teoriilor ca structuri stabile provine din convingerile sedimentate istoric de eficienţa explicativă a unor paradigme. ci tratate ca structuri deschise care prin anumite «chei» şi prescripţii interne . Lakatos pune accent pe elementul convenţional prezent într-un program de cercetare şi pe necesitatea acceptării nucleului dur de către membrii unei comunităţi ştiinţifice. lucrările comune ale oamenilor de ştiinţă. însă. stimulând extinderea şi reorganizarea teoriilor periferice prin instrumente matematice şi/sau mijloace experimentale din ce în ce mai complexe. Feyerabend]. Paris.alcătuit dintr-un set restrâns de principii şi ipoteze generale . de aceea.pe baza căruia se constituie şi dezvoltă o centură protectoare compusă din ipoteze auxiliare. Traduit de L'anglais par Mechel Biezunski.100 termen este capabil să surprindă o stare de fapt care nu poate fi contestată: atât elaborările teoretice. p. Euristica negativă exprimă tocmai exigenţa menţinerii intacte a nucleului dur pe toată durata 148 Alan F. Euristica pozitivă este formată din reguli şi linii de conduită care prefigurează direcţiile dezvoltării programului de cercetare. Un program de cercetare are un nucleu dur . Euristica negativă nu acceptă nici o respingere sau modificare a nucleului dur. şi. Qu'est -ce que la science ? [Récents dévelopement en philosophie des sciences. menite să blocheze eventualele falsificări. îşi integrează totdeauna referenţialuri colective. Chalmers sesizează că „nici accentul pus de inductivismul naiv pe derivarea inductivă a teoriilor pornind de la observaţie. Éditions La Decouvérte. Kuhn. îşi [auto]reglează dezvoltarea şi extensia.propun «programe» de cercetare.107 . acest nucleu este nefalsificabil numai prin decizia metodologică a protagoniştilor. 1987. cât şi testarea adevărului lor se desfăşoară în contexte social-istorice şi psiho-sociale. Aceste structuri organizate logic şi conceptual nu trebuie. Alan F. nici schema falsificaţionistă a conjecturilor şi respingerilor nu sunt capabile să surprindă geneza şi dezvoltarea teoriilor efectiv complexe". Chalmers. Popper. mitizate. într-o anumită perioadă. supunerea sa la teste observaţionale trebuie să-i urmărească în mod sistematic confirmarea.

Seuil. 1979. astfel încât să poată spori puterea explicativă şi capacitatea predictivă a nucleului dur în faţa fenomenelor reale. oricât de veche şi absurdă ar fi. 332333.prezent mai ales în filosofia politică . revoluţie.pune sub semnul întrebării înseşi preocupările epistemologiei actuale în sensul identificării unor rigori ale metodei ştiinţifice. "Toate metodologiile îşi au propriile limite. Paris. în schimb. 150 Demistificarea metodei provine din „convingerea că anarhismul" Punând sub . şi singura «regulă» care supravieţuieşte este «Totul este bun». dezvoltarea. o asemenea idee este prejudiciabilă ştiinţei. Th."149 K. trad. 150 Ibid. apreciază că o teorie nu este efectiv ştiinţifică decât dacă (şi în măsura în care) este susceptibilă de a fi respinsă prin testări empirice."este cu certitudine un excelent remediu pentru epistemologie şi pentru filosofia ştiinţelor". Contre la Méthode. operează transformări în centura protectoare pentru a-şi integra respingerile observaţionale. pp.101 desfăşurării unui program de cercetare. el are serioase îndoieli cu privire la posibilitatea circumscrierii unor rigori universal valabile ale metodei ştiinţifice. 151 Ibid p. Printre altele. Sensurile paradigmei pot fi integrate într-o viziune mult mai subtilă şi fertilă prin ideea «programului de cercetare» a lui Lakatos. totuşi. Este utopică întrucât implică o concepţie prea simplă despre aptitudinile omului şi circumstanţele care le încurajează. Kuhn rezumă evoluţia ştiinţei în anumite faze: pre-ştiinţă. criză. Şi este dăunătoare prin faptul că tentativa de a impune anumite reguli nu reuşeşte să ne sporească calificările profesionale decât în detrimentul umanităţii din noi. Euristica pozitivă. care să nu fie capabilă să facă să progreseze cunoaşterea noastră". ştiinţă normală. .m. Baudouin Jourdaut et Agnès Schlumberger. Structurile teoretice îşi integrează în variate opţiuni epistemologice deschiderea către practica şi istoria ştiinţei. ş. sau cauzează. noi crize. să fie organizată după reguli fixe şi universale este în acelaşi timp utopică şi dăunătoare. 149 151 Paul Feyerabend. p.d. Paul Feyerabend . 13. şi trebuie.de formaţie fizician . Esquisse d'une théorie anarchiste de la connaissance. întrucât neglijează condiţiile fizice şi istorice complexe care influenţează în realitate schimbarea ştiinţifică".Popper încearcă să introducă prin falsificaţionism un nou criteriu apt să separe «ştiinţa» de «non-ştiinţă». o nouă ştiinţă normală. Acest pluralism metodologic sfârşeşte prin Feyerabend întrun soi de «dadaism» epistemologic: „nu există idee.a. „Ideea că ştiinţa poate. 48.

obiectele abia transpar prin metafore. Bachelard (1884-1962) constată şi interpretează filosofic rupturile în şi prin care s-a constituit spiritul ştiinţific actual. Regiunile cunoaşterii ştiinţifice sunt determinate prin acte . Spirit ştiinţific modern şi obstacole epistemologice G. enunţurile ştiinţifice sunt interpretate ca fiind simple convenţii raţionale menite să întemeieze explicaţii. – observă Bachelard – ne iniţiază într-o lume necunoscută ale cărei mesaje sunt redactate în „hieroglife”.Feyerabend reabilitează şi legitimează în climat post-modern mizele cognitive şi culturale ale poeziei şi mitului. cu intenţii exprese de cunoaştere. o anume ştiinţă. chiar dacă acestea sunt nedefinitive. Linia raţionalistă a lui Bachelard vizează sporirea puterii de aplicaţie şi de extindere astfel încât să devină indispensabilă oricărei examinări a sectoarelor particulare specifice experienţei ştiinţifice pentru a le identifica autonomia. provizorii. 2. Descoperirile legate de structura atomului. instituind astfel o categorie raţională de experienţe. de aceea. astfel încât. la limită. Descoperirile contemporane din fizică obligă la schimbări de perspectivă. organizarea lor lasă impresia de simbol al realităţii. îndoielile se referă cu precădere la statutul ipotezelor formulate. deci fenomenul investigat este resimţit ca ipotetic. pentru a le cultiva disponibilităţile (auto-)polemice (în raport cu alte domenii şi cu propria istorie) şi autoritatea în faţa experienţelor noi.6. În acest sens. în timp ce reflecţia îi conferă un sens. întrebarea esenţială se referă la noile structuri conceptuale: noţiunile şi legile mai au suport/corespondent ontic.102 semnul întrebării primatul valoric al cunoaşterii ştiinţifice. Bachelard se delimitează de empirismul tradiţional – care tratează ideea ca rezumat al unor experienţe lipsite de orice prealabile raţionale – şi de raţionalismul platonician – care nu admite conjuncţia aplicativă a ideilor cu lucrurile. Sub raport epistemologic. energie ş. fizica a fost o ştiinţă pivotală. Paradigma raţionalităţii ştiinţifice este astfel inserată în cadre mult mai largi de percepţie/valorizare culturală şi de conceptualizare epistemologică. ridicând astfel bariere psihologice şi dificultăţi de interpretare. desemnează lucruri şi/sau stări reale? Ştiinţa secolului al XIX-lea era reală prin obiectele sale de studiu şi ipotetică prin legăturile stabilite între acestea.a. P. nu există îndoieli în privinţa lumii la care se referă.

6 . Bachelard. insuficient dezvoltată) miză antropologică. şi de la materialismul tehnic la realismul naiv. acest autor consideră „raţionalismul aplicat” – însoţit de „materialismul tehnic” pe care îl produce şi întemeiază – ca având o poziţie privilegiată. ajunge la convingerea că „problema cunoaşterii ştiinţifice trebuie pusă în termeni de obstacole”. empirismul) este făcută de Bachelard şi cu o mărturisită (dar. precum complexitatea şi instabilitatea fenomenelor.103 reflexive ce se detaşează net de orizonturile atitudinal-cognitive ale simţului comun. „integrant”) explicitat de Bachelard restituie spiritului ştiinţific norma unui echilibru dinamic şi fertil între teorie şi experienţă. Asemenea argumente – generoase din punct de vedere antropologic – justifică poziţia centrală acordată raţionalismului aplicat şi materialismului tehnic. Ordinea cunoaşterii este nu doar ne-naturală. pe de altă parte. în mod intim. Celelalte perspective filosofice se obţin prin diminuări şi unilateralizări succesive. În funcţie de stilul de angajare a gândirii ştiinţifice. Cercetând condiţiile psihologice ale progresului ştiinţei. Idealism Convenţionalism Formalism Raţionalism aplicat şi Materialism tehnic Pozitivism Empirism Realism Această schemă 152 surprinde cele două dimensiuni pe care se mişcă spiritul ştiinţific actual: constructivitatea raţională şi experimentarea. „integrat”. Ca principiu epistemologic de corecţie şi organizare a experienţelor ştiinţifice. precizând că „nu este vorba de a considera obstacole externe. De fapt. apar. se poate ajunge. nici de a învinui slăbiciunea simţurilor şi spiritului uman: în chiar actul de cunoaştere. ci expres anti-naturală. Respingerea celor două tendinţe (raţionalismul universalist şi. obţinută în contra Naturii prin re-semnificarea culturală a tot ceea ce (ne) este dat ca natural. Faptul brut devine fapt ştiinţific. puterea omului aparţine spaţiului culturii – înţeles ca mediu nenatural (“contra Naturii”).. p. artificial. din păcate. întrucât în funcţie de acest reper pot fi înţelese toate celelalte tentative de filosofia ştiinţei. În opinia lui Bachelard. 152 Ibid. de la raţionalismul aplicat la cultul naiv al ideii (idealism). chiar ideea materialităţii lumii ţine de instrucţia culturală. definibil prin creativitate spirituală şi tehnică. prin degradare. raţionalismul „regional” („aplicat”.

rezolvările. transmiterea şi receptarea ideilor se convertesc în valori epistemologice. De aceea. cit. spiritul nu este niciodată tânăr. blocându-se. Pentru un adevărat spirit ştiinţific nu există cunoaştere decât ca răspuns la întrebări precise şi riguros formulate. întrebări rupte total de orizonturile interogative şi de părerile cunoaşterii comune.16. nimic nu este dat. activitatea spirituală se închirceşte. Astfel. în cele din urmă. De fapt. soluţiile date într-un anume moment/context istoric. întrucât are vârsta prejudecăţilor sale. p.” Întrucât pe opinii nu se poate clădi nimic consistent şi sunt un obstacol serios. în măsura în care întrebarea abstractă şi făţişă se uzează.. credinţa în ceea ce deja se ştie întunecă. De fapt.” Descoperirea realului este întotdeauna procesuală şi recurentă. Bachelard. ea îşi interzice să le cunoască. Indicând obiectele prin utilitatea lor. ştiinţa începe prin a le distruge formulând probleme.n) vom identifica raţiunile stagnării şi chiar ale regresului. El este chiar foarte bătrân. A accede la ştiinţă înseamnă a reîntineri spiritual. Chiar o cunoaştere dobândită prin efort ştiinţific poate să decadă.104 printr-un soi de necesitate funcţională. ea nu raţionează: traduce trebuinţele în cunoştinţe. dăinuind numai răspunsurile. În faţa misterului acestui real. ed. se întoarce în starea iniţială de repaos. a accepta o mutaţie bruscă ce trebuie să conteste un trecut. De fapt. tulbură. stânjeneşte ceea ce avem ca obligaţie şi dorinţă de a cunoaşte.” 153 Bachelard studiază noţiunea de obstacol epistemologic cu argumente din istoria diferitelor ştiinţe şi din practica educaţiei. 17 . „când se înfăţişează culturii ştiinţifice. Aici (în acestea – n. Deprinderile intelectuale care fură utile şi sănătoase pot. La formation de l’esprit scientifique. ştiinţa se opune din principiu părerilor curente. este imposibil să se elimine fragmentele de cunoaştere uzuală. „un obstacol epistemologic se încrustează pe (aderă puternic la) o cunoaştere ne-interogată. nimic nu vine de la sine. 153 prealabilele psihologice şi presupoziţiile cognitive G. să împiedice cercetarea.” În faţa realului. încetineli şi tulburări. „opinia gândeşte prost. aici vom dezvălui cauzele de inerţie pe care le vom denumi obstacole epistemologice. sufletul nu poate fi ingenuu. deci. disecă minuţios modul în care forţele psihice antrenate nemijlocit în producerea. totul este construit raţional.

105 funcţionează adesea ca bariere în calea înaintării cunoaşterii şi comunicării. 2. stabil. întrucât spiritul ştiinţific se formează contra Naturii.a De fapt. compensaţii. Obstacolul “realist” – constituit prin puterea de seducţie a ideii de substanţă. seducţii afective. sigur – în prelungirea căruia se constituie o cunoaştere fragilă îmbibată de iluzii.d.a. deviaţii şi substituiri ale voinţei de putere ş. 3. în acelaşi sens. care pare limpede şi simplă – creează subterfugii naive şi certitudini posesive în legătură cu bogăţia realului sub presiunile unui complex al micului profit. psihanaliza obstacolelor epistemologice formulată de Bachelard aminteşte de doctrina idolilor din Noul Organon al lui Fr. modul în care Bachelard descompune analitic diferitele presupoziţii care stau la temelia ideii de progres continuu în istoria ştiinţei. de fapt. instinctul valorizator al omului şi aparţine unei îndelungi tradiţii în legătură cu puterile magice. prefigurând prin ele însele anumite sedimentări ideatice. tuturor regnurilor existenţiale. generalizare necontrolată. printr-un impuls antropomorfizant. Experienţa primă iniţială – plasată înaintea şi deasupra criticii – pune omul în faţa unui dat – perceput ca fiind clar. Libidoul – energiile instinctuale. formele inferioare ale psihicului – inspiră sentimente. valorizare inadecvată ş. 4. Acest obstacol – contextualizabil psihosocio-cultural – trebuie înlăturat prin critică lucidă. Obstacolul animist se cristalizează în jurul energiilor vieţii care sunt atribuite spontan. 1. Postularea continuităţii . (auto-)iluzionare. împotriva a ceea ce în noi înşine şi în afara noastră se integrează impulsurilor primare şi instrucţiunii Naturii. Bachelard propune o sistematizare categorială a surselor de obstacol epistemologic.m. limitare a orizontului explicativ. dorinţe inconştiente: descripţiile naive întreţin o familiaritate romanţată cu realitatea nemijlocită. ea propune o adevărată psiho-terapie şi o pedagogie a cercetării ştiinţifice. Interesant de observat ar fi. pasiuni. Acestea sunt întotdeauna surse active de eroare. această extensie substanţializată a elanului vital maschează. Bacon. Bachelard are în vedere multe alte tipuri de obstacole epistemologice care trebuie depăşite pentru a institui un spirit ştiinţific adevărat.

2004. făcând «să se spargă» în mod necesar epistemologia tradiţională” . Nagel. chiar dacă pentru aceasta este nevoită să critice şi să corijeze anumite deprinderi intelectuale. 2004. Cum putem cunoaşte ceva?. ci. în K. p. pp. Cea mai energică este însă prejudecata unei continuităţi istorice nefisurate. G. El crede că este inutil să trăiască vremurile noi. iluzia continuităţii de limbaj. 209 .a. Mitul continuităţii 154 cumulative a cunoaşterii ştiinţifice este definitiv spulberat de falsificaţionismul lui K. PUF. Le matérialisme rationnel. 39-51. 3. Filosoful nu merge mai departe. 154 Cf. În consecinţă “iată axioma epistemologică consacrată de adepţii continuităţii: deoarece debuturile sunt lente.R. pp. Problemele filosofiei. credinţa în trecerea lentă de la certitudinile simţului comun la/către nivelurile ierarhizate ale cunoaşterii ştiinţifice. de pildă. progresele sunt continue. Trei concepţii despre cunoaşterea umană. în Th. P. discontinuităţile sunt atenuate. are obligaţia de a o legitima şi întări. Editura ALL. în care progresele ştiinţifice tocmai explodează din toate părţile.106 crescătoare a cunoaşterii este posibilă numai prin estomparea discontinuităţilor evidente. 1953. Bachelard. Cunoaşterea prin experienţă nemijlocită şi cunoaşterea prin descriere. Russell. Bertrand Russell. I Lakatos.Kuhn. într-un text redactat sub formă de referat. evenimentele sunt percepute ca desfăşurându-se după schemele unei povestiri. Fayerabend ş. 1119. Bucureşti. Editura ALL. fără a sesiza că limbajul ştiinţific este într-o stare de revoluţie semantică permanentă. Thomas Nagel. prejudecata curentă că ştiinţa nu trebuie să se rupă de cunoaşterea comună. Oare ce înseamnă toate astea?. dimpotrivă. Bucureşti. 3. 2. ideile pricipale conţinute în una dintre următoarele lucrări: 1. se conferă istoriei unitatea şi continuitatea unei cărţi al cărei text înaintează din aproape în aproape. rupturile.Popper şi de epistemologiile post-poperiene: Th. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt. în B. prin credinţa în evoluţia cumulativă a cercetării depuse de o masă de anonimi până la punctul în care omul de geniu impune adevărul final. Karl Popper.

Bucureşti 2010. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate .R. pp.să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. 2004. 4.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . 3951. Editura Trei. Bibliografie 1. pp. Tematizări contemporane. 5. 4. pp. Revoluţia ştiinţifică în interpretarea lui Thomas Kuhn. Ce sunt obstacolele epistemologice? 6. Epistemologii post-popperiene. Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă maximum patru pagini şi să respecte următoarele cerinţe: .. Falsificaţionismul lui Karl R. pp. teoretic decât figurat. Bucureşti.să prezinte. .să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea argumentării din textul studiat .). 2004. în încheiere. 2001. Lucrare de verificare Subiecte posibile: Există o cunoaştere nemijlocită? Ce deosebiri există între percepţie şi cunoaşterea perceptivă? Abstractizarea analitică şi cunoaşterea empirică. Bucureşti. Popper. Editura ASE. Nagel. Conjecturi şi infirmări.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze . Problemele filosofiei. Abstractizarea constructivă şi cunoaşterea teoretică. Macoviciuc. 2001. Filosofie. 11-19.. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice. 311-393. Oare ce înseamnă toate astea?. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse .107 Popper. 3. 133-162. 2. Conjecturi şi infirmări.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut .. B. 133-162. Bucureşti. Editura ALL. Popper. V. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. (coord. pp. Editura ALL. Bucureşti. Russell. Editura Trei. Th.să identifice problemele tratate de textul studiat. K.

imperativ "sfânt" pentru acţiune.Obiective 2. semnificaţii. Răspunsuri la testele de autoevaluare 5. originar. Religia interpretată ca filosofare Sacralizarea este atitudinea prin care se acordă credit psihologic necondiţionat unor realităţi considerate ca absolute. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de valoare morală problematica fundamentelor moralei diferitele tipuri de teorii morale diverse accepţiuni ale ideii de bine raportul dintre normele morale şi comportamentul moral 2. Întotdeauna existenţa umană concretă. înţelesuri) care este absolut. necondiţionat. Continutul unităţii de învăţare 2.108 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV: PROBLEME DE FILOSOFIA RELIGIEI Cuprins: 1. ele sunt obiecte de devoţiune necondiţionată. Faţă de reperele sacre nu se acceptă îndoiala şi contraargumentele.2. fiind practicată şi în legătură cu . Conţinutul unităţii de învăţare 2.Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. Sacralizarea are sens larg.1. Structura dogmatică a marilor religii 3. individuală şi colectivă. Bibliografie 1. norme. funcţionează şi evoluează numai în raport cu un orizont simbolic (valori. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare 4. inalterabil şi considerat ca scop suprem al actelor concrete.1. Lucrare de verificare 6. Religia interpretată ca filosofare 2.

ea va evolua spre artă. Nivelul sacru cuprinde totdeauna ceea ce este autentic. procese.). Cea religioasă are un anume specific ce constă în conţinuturile şi valorizările aparte pe care le propune. pentru că este caracterizată printr-o fuziune a valorilor. nu orice sacralizare este de tip religios. dincolo de lumea reală.a. indivizi umani. mitizarea actuală a unor evenimente istorice. valoros. În ambele cazuri. personalităţi. a omului. Ea cuprinde mai multe indicii.d. în afara acesteia (este transcendentă). Nivelul sacrului religios devine accesibil doar prin intermediul anumitor ritualuri şi tehnici spirituale. făpturi. receptate numai prin dimensiunea lor spectaculară . mitizarea actuală a unor personaje ş.) sunt. Hierofania nu e niciodată totală. Pe de altă parte. personalităţi. Sacrul religios desemnează lumea divină (divinităţi) care are funcţii creatoare. magia este sincretică. se face vizibilă prin anumite fenomene reale (procese naturale. lumea divină populată cu personaje. astăzi. ocupaţii într-o succesiune logică şi semnificativă fără ca aceasta să aibă o finalitate practică. precară sub raport valoric.m. această semnificaţie s-a pierdut.) care sunt semne ale divinităţii. utilitară. în unele religii. ceremoniale. Prin anumite componente ale sale. însă iniţial au fost ritualuri cu semnificaţie magică. Religia se deosebeşte de magie şi mitologie. dansuri.estetică. Obiceiurile folclorice (cântece. rezultând în receptare o artă populară. în măsura în care vor fi specializate conţinuturile şi formele spectaculare. cu adevărat semnificativ. De aceea. faţete şi "arătări" parţiale ale divinităţii. sub forma unui spectacol gratuit. acte. care are conţinuturi din surse foarte diferite şi cu semnificaţii eterogene. imperceptibile. în sensul că se întruchipează. motive ornamentale etc. modelul absolut a cărui exstenţă nu depinde de nimic. creatori. lumea imediată. Prin .109 conţinuturi laice (idealizarea unor evenimente istorice. Religiile introduc o dedublare a lumii.d. De obicei ritualurile imitative reproduc. divinitatea e caracterizată prin hierofanie. iar în alte religii se situează în straturile de adâncime inaccesibile direct. situaţii ş. Magia este un utilaj spiritual specific societăţilor arhaice ( şi cu îndelungată supravieţuire istorică). orientative şi de supraveghere continuă în raport cu lumea reală.a. ale lumii profane. Sacrul este. semnificaţii care depăşesc realitatea nemijlocită.m. pe de altă parte. creatori. se arată. profană.

funcţia autoreglatoare pe care psihicul o are în raport cu sine şi cu structurile biologice ş. Miturile au funcţionalitate valorică. distincte de realitatea umană şi naturală. motivaţii. în măsura în care semnificaţiile lor sunt practicate efectiv. au eficienţă. respectiv acelea prin care sunt invocate şi implorate anumite forţe. cel al sacrului şi cel al profanului. a celor două niveluri de existenţă. sunt raporturi de comunicare şi resemnificare în ambele sensuri.110 conţinuturile de cunoaştere efectivă a realităţii (pe calea experienţei selective). Lumea mitică propune explicaţii şi modele exemplare anumitor trebuinţe concrete de ordin colectiv.d. fiind de aceea. Numai anumite elemente din ritualul magic vor evolua spre religie.a. sensuri şi justificări valorice pentru viaţa individuală şi colectivă. anumite ritualuri antrenează raporturi cauzale. Ele propun explicaţii şi interpretări cu privire la anumite domenii şi ipostaze ale existenţei în directă legătură cu realitatea psiho-culturală a colectivităţilor umane aflate în faze concrete de evoluţie istorică. repere. până la dedublare. Prin ele se concretizează opţiuni. E vorba de procese ca: obţinerea unei concentrări acute cu rezultate benefice. deşi există diferenţe (cea mitică fiind sacră). la baza originii istorice a experimentului ştiinţific (de pildă. Lumea mitului exprimă nevoia umană de orientare şi fundamentare valorică a lumii. Miturile nu sunt încă religii decât într-un sens foarte larg. logice. asigură coeziunea de grup. unele ritualuri de medicină populară). Religiile operează o netă separare. vieţii şi actelor umane. atitudini şi valorizări concrete. Între lumea mitului şi cea reală. declanşarea autosugestiei şi implicarea fenomenelor de sugestie şi sugesttibilitate. obiective. spirite etc. Specializarea acestor conţinuturi demonologice (demonice) vor circumscrie religiozitatea ca tip de spiritualitate sensibil deosebită de magie. care pot fi considerate ca prime ipostaze istorice-culturale ale experimentului psihologic. Ea constă în fixarea afectivă a anumitor . De aceea. Orice ritual magic este eficient în măsura în care antrenează procese şi tehnici psihologice complexe.m. Lumea divină este postulată prin intermediul credinţei. Credinţa este un fenomen psihologic indispensabil vieţii umane. semnificaţiile mitice sunt direct legate de experienţa grupurilor sociale şi exprimă în forme idealizare. au funcţie integrativă şi orientativă.

apare ca un soi de contract.111 cunoştinţe. justiţia morală etc. judecăţi/prejudecăţi. întrucât sunt preluate anumite certitudini fără a fi testate. De obicei. în acest caz. direct sau indirect. acest tip de credibilitate nu e dezinteresat. La un pol este credinţa ce utilizează semnificaţii şi experienţe laice. i se ataşează stări de tip mistic şi exteriorizări ce suspendă dialogul. o credinţă în stare pură căreia. Prin aceasta se obţine sentimentul de securitate interioară. divinitatea e invocată mai ales în situaţii problematice şi în raport cu anumite interogaţii care pentru fiinţa umană sunt şi par indisolubile (problema infinitului. respectiv de siguranţă în raport cu viaţa şi lumea. Credinţa de tip religios este cea prin care se postulează existenţa şi experienţa divinităţii şi a lumii divine. naivă şi robustă. deci. ci doar completată cu planul sensibilităţii. de conţinuturile spirituale pe care le postulează şi modurile efective de manifestare.cunoaşterea realităţii dincolo de aparenţele sale. La celălalt pol. la nivelul vieţii cotidiene. religiile oferă imagini globale şi unitate ale lumii. în funcţie de gradul de elaborare. nevoi de ordin spiritual şi psihologic (nevoia de ideal. Mai mult. scurtimea vieţii. este nevoie. explicaţii. 2. de cele mai multe ori. ci are mereu finalităţi practice şi implicaţii imediate pentru viaţa individului. "Crede şi nu cerceta" trebuie interpretat în sensul că este necesar să accepţi şi să crezi în existenţa divinităţii. ca dincolo de argumentele raţionale să existe un ataşament afectiv faţă de lumea divină. fără a anula problemele concrete ale vieţii (interese. chiar ştiinţa (şi filosofia) sunt practicate sub formă de credinţe. fixată numai pe conţinuturile ideatice şi valorice ale concepţiei religioase. Aceste credinţe sunt însă deschise la experienţă.). funcţionează în forma acordării de credit şi încredere fără verificare. decretul afectiv are. întrucât actul raţional (al cunoaşterii şi explicaţiei) este insuficient şi neconcludent în raport cu absolutul. nevoi de ordin gnoseologic . Credinţa religioasă. se situează o credinţă intensă. de aceea. teze. scopuri). principii şi temeiuri ale existenţei umane şi universale. simboluri. valori. . Religia răspunde unor trebuinţe umane foarte complexe: 1. raportul cu divinitatea. Credinţa. fiind. poate avea diferite grade de intensitate. prin aceasta raţiunea nu este anihilată. semnificaţii valorice. tolerantă şi eficientă sub raport adaptativ în viaţa cotidiană. De aceea.

112 de compensare psihologică, de purificare interioară ş.a.m.d.). Marile religii propun proiecte de umanitate autentică. Lumea divină e înzestrată cu atribute şi calităţi omeneşti idealizate. Lumea divină este o formă spirituală prin care omul se cunoaşte pe sine însuşi şi îşi propune repere de autoperfecţionare, etaloane absolute ce au menirea de a propulsa experienţa profană a omului. Actul credinţei e cel prin care se instaurează un proces de automodelare psihospirituală şi morală a omului. Lumea divină propune, deci, şi conţine modele de viaţă demnă, o interpretare a rosturilor specifice condiţiei umane în raport cu universul. Sunt, aici, repere axiologice şi criterii valorice. Mai mult: este oferită o motivaţie temeinică actelor umane. De aceea, religia a avut şi are o forţă simbolică ce s-a dovedit eficientă istoric şi ferment de mare creaţie spirituală. Lumea divină este şi o instanţă morală, în sensul că propune anumite tipuri de conduită, exclude altele, împarte recompense şi pedepse, fiind un soi de frână morală. Religiile propun, în acelaşi timp, soluţii la o serie de dorinţe umane, iluzorii (nemurirea, de pildă). Scurtimea vieţii individuale, care este o sursă de reflecţie tragică, este anulată prin ideea unei vieţi de apoi. Religiile şi mitologiile sunt, de obicei, antitragice, pentru că anulează, convertesc, deturnează sau re-semnifică toate acele situaţii care generează trăirile tragice. Cel puţin intuitiv, fiinţa umană e tentată să caute sens (rost, tâlc, înţeles) în tot ceea ce i se întâmplă. Credinţa religioasă anulează hazardul din lume şi din viaţa individuală, fapt ce are efecte reconfortante şi crează sentimentul de securitate interioară. Fiinţele divine sunt principii ale ordinii şi binelui. Lor li se opun principiile destructurante ale dezordinii şi haosului. Lumea are o finalitate, un scop ultim de natură divină. Cursul vieţii individuale nu e simplă însumare de experienţe, ci are coerenţă interioară sugerată prin ideea de destin. Sub raport practic şi spiritual, lumea divină are funcţii compensatorii. Prin actul credinţei sunt invocate puteri absolute exact atunci când puterea umană este neputincioasă. Compensaţiile de ordin sufletesc sunt vizibile în experienţa religioasă a unor secte: deficitul afectiv al raporturilor interumane din lumea conteporană generează experienţe religioase care practică un soi de psihoterapie de microgrup social. Sub raport psihologic, credinţa religioasă are funcţii purificatorii şi

113 chiar curative (terapeutice), pentru că antrenează şi declanşează procese complexe de ordin psihic: sugestie, autosugestie, reechilibrarea stărilor sufleteşti, funcţiile autoreglatorii ale concentrării, efectele unei interpolări ce îndeamnă la cunoaştere de sine lucidă şi la eforturi de automodelare. Religiile satisfac şi trebuinţe umane de ordin estetic nu numai prin ritualurile pe care le practică, ci mai ales prin modul în care soluţionează trebuinţele de ordin sufletesc prin intermediul formulelor artistice. Filosofia specializată este, de obicei, caracterizată prin fondul său interogativ, mai ales prin modul în care problematizează, soluţiile fiind provizorii, relative şi valabile doar în anumite sisteme de referinţă. Filosofarea religioasă este caracterizată prin atenţia acordată soluţiilor, pe care le propune ca fiind definitive, stabile, absolute. În filosofarea de acest tip, trebuie făcută o distincţie între problemele pe care le abordează şi, pe de altă parte, soluţiile acestor probleme. Problematica generală şi umană este aceeaşi în filosofie şi religie. Diferă, însă, procedurile interpretative, instrumentele de investigare teoretică, mijloacele conceptuale şi argumentative, precum şi soluţiile propuse. Religiile, de obicei, postulează aceste soluţii şi le canonizează în sensul că circumscriu rigori, norme, valori, stiluri de viaţă ş.a.m.d. precise şi ca fiind singurele valabile. Ca filosofare, religia vizează: probleme de ordin cosmogonic/cosmologic cu privire la origine, structura, evoluţia şi finalitatea universului; probleme de ordin ontologic, prin antropologic. care explică natura existenţei şi a omului; factori fundamentali prin care lumea apare ca unitară; probleme de ordin În acest sens, concepţiile religioase sunt modele ale cunoaşterii de sine a omului. Toate aceste tipuri de probleme filosofice sunt soluţionate astfel încât au o dimensiune teleologică (în sensul că se acreditează ideea unei finalităţi în dezvoltarea universală, a unor scopuri ultime, la scara umană şi a întregii existente). Prin implicaţii şi consecinţe valorice, o concepţie religioasă are funcţii modelatoare, proiective şi propulsive. Religia este, ca manifestare spirituală, un mijloc de autoconstituire, autoconstruire şi perfecţionare a omului (ca individ, colectivitate şi specie) în raport cu repere generale ale existenţei exterioare.

114 Religia relevează (revelează) nivelul autentic al existenţei prin situarea credinţei ca sursă de certitudine absolută tocmai acolo unde raţiunea omenească se îmbibă cu îndoieli şi suportă marile ei provocări şi umiliri: polarizarea tensionată existenţial finitudine umană - infinit (sau "nefinire", cum spune Eminescu). Această problematizare de limită a inteligibilităţii este însuşită, deseori, în maniere specifice chiar de către oamenii de ştiinţă. De fapt, cunoaşterea ştiinţifică produce nu numai certitudini, ci inevitabile îndoieli, întrucât totdeauna rămâne ceva ireductibil, misterios în lume şi om care opune rezistenţă oricărui efort de conceptualizare; credinţa este, în aceste condiţii, legitimă. De pildă, Einstein - refuzând religia fricii, religiile morale şi în general, caracterul antropomorfic al dogmelor religioase - apreciază că "religiozitatea cosmică constituie impulsul cel mai puternic şi mai nobil al cercetării ştiinţifice": "cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi, ce sunt accesibile raţiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive, această cunoaştere şi acest simţământ constituie adevărata religiozitate!"
155

2.2. Structura dogmatică a marilor religii Orice cultură este un sistem de judecăţi şi prejudecăţi, o boltă simbolică formată din modele exemplare, valori, criterii ce exprimă aspiraţii validate social. Acestea sunt transformate în idealuri; prin credinţă şi convingeri de viaţă li se acordă credit nelimitat, sunt numite "sfinte". Sacrul cultural nu poate fi redus la sacrul de religios; aşadar religiile sunt particularizări specifice ale sacrului cultural. Din punct de vedere psihologic, sacrul religios crează credinciosului sentimentul şi/sau certitudinea că este o fiinţă dependentă, derivată, creată. Fiinţele sacre au calităţi şi energii nemărginite, copleşitoare pentru intelectul omenesc; de aceea, produc trăiri complexe, chiar contradictorii: supunere, teamă, admiraţie, iubire, spaimă, posternare. În acelaşi timp, contactul pe calea credinţei sau pe cale rituală cu divinitatea energizează fiinţa reală în toate privinţele, îi amplifică calităţile, puterile, aptitudinile. Sacrul religios este postulat prin intermediul unei credinţe care
155

Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Humanitas, 1992, p.244; 240.

În toate variantele. derivată. absolută. Fiul . Creştinismul devine religie autonomă odată cu definitivarea dogmelor de bază şi producerea rupturii dogmatice definitive faţă de practicile credinţei mozaice.adică înţelesul ultim al existenţei umane şi universale . s-a întrupat de la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. creştinismul. rămân distincte.115 constă într-o fixare afectivă definitivă. comună tuturor formelor de creştinism: Tatăl.ci în-omenirea (enanthropesis . Întruparea nu presupune numai aspectul fizic . disputele privesc însă mai ales dogma Filioque.aparenţa trupului omenesc -. şi a-i arăta omului calea mântuirii. deci relativă. autonome. Alte religii (brahmanismul. plurală şi provizorie. neafectată de temporalitate. iar miza credinţei constă tocmai în redobândirea acestei stări originare prin mântuirea de păcate.şi Sfântul Duh . de asemenea. Dacă credinţa laică este deschisă la şi întemeiată pe experienţă. Cele două naturi nu sunt echivalente. postulează dincolo de orice îndoială şi întemeiază existenţa divinităţii. originare. imperfectă. Creştinismul este credinţa în Isus Hristos . perfectă.sălăşluirea lui Dumnezeu în trup).fiu şi mesager al lui Dumnezeu. Religiile salvării (mozaismul.principiul energetic al vieţii. . profanul cuprinde realitatea nemijlocită a omenescului: existenţa profană este condiţionată. unitară. incoruptibile. dar nu se amestecă. În privinţa acestei dogme apar diferenţe de interpretare. Isus are o dublă natură (fire): divină şi umană. care îşi află temeiul în ea însăşi. fiecare revenire în lumea concretă fiind însoţită de suferinţă. capacitatea sufletului nemuritor de a-şi schimba purtătorul material. budismul) acceptă metempsihoza. La polul opus. Prin sacrul religios se desemnează nivelul existenţei autentice. cea religioasă are o altă intensitate şi o miză diferită: este o formă de cunoaştere a celor nevăzute. respectiv strămutarea sufletului dintr-un corp în altul. venit pe Pământ pentru a răscumpăra omenirea din capcanele păcatului originar. cea divină primează. calea credinţei urmăreşte eliberarea de suferinţă şi desăvârşirea spirituală. Dogma Sfintei Treimi este. supusă eroziunii temporale. ele constituie o unitate. căzută din starea paradisiacă. islamismul) consideră omul ca fiind o făptură păcătoasă.

Calcedonia: se ia atitudine împotriva monofiziţilor. s-a luat atitudine împotriva arianismului..116 Dogmele creştine sunt stabilite în cele opt Concilii (Sinoade) ecumenice. Al şaselea sinod ecumenic (680-681 Constantinopole): critică orientarea monothelistă care considera imposibilă acţiunea unei duble voinţe (umană şi divină) în persoana lui Isus privilegiind partea divină a acestei voinţe.. afirmând că El ar fi doar prima creatură şi instrument al Puterii divine. Ruptura .. potrivit căreia Dumnezeu nu poate fi cunoscut: Dumnezeu nu este nici.. În replică. aceştia negau natura umană a lui Isus. nu este acceptată ierarhizarea valorică înăuntrul Sfintei Treimi. În 381 (Constantinopole) se definitivează dogma Sfintei Treimi prin introducerea Sfântului Duh. Schizma durează până în anul 1965 când excomunicarea este anulată de al doilea conciliu ecumenic catolic (Vatican II). Anul 431 (Efes): împotriva nestorienilor . Anul 787. se reafirmă dogma dublei naturi. Constantinopole: se reia critica nestorianismului. se discută dogma Filioque pe care o acceptă biserica apuseană. fiind creatură. Conciliul se încheie fără a se ajunge la o concluzie. Adepţii lui Arie negau natura divină a lui Isus... În 1054. fără o întâlnire prealabilă. Se afirmă astfel un monoteism foarte riguros (un Dumnezeu în trei ipostasuri). dintre care numai primele şapte sunt recunoscute de biserica Ortodoxă. nu este obiect al intelectului. absolutizând doar natura Sa divină. La Constantinopole (879-880). se decide divinizarea Sfintei Fecioare..are fundamente ecleziastice şi dogmatice. Monoteismul este susţinut de o teologie mistică. arianismului. În anul 325.. dar o respinge biserica răsăriteană.care considerau că Fecioara Maria. 451. Tot acum este formulat Crezul. care se află deopotrivă în om şi în jurul său. Sugerăm câteva dintre acestea. Lumea este considerată ca fiind plină de Duh. cele două biserici se excomunică reciproc. nu-şi putea naşte Creatorul -. mofiziţilor.nici. Niceea: este criticată mişcarea iconoclastă şi se opune interpretarea simbolică a icoanelor (în opoziţie cu fetişurile şi imaginile păgâne). cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi dezvăluie în egală măsură un Dumnezeu unic.. ci un Dumnezeu viu pe care . respingându-se poziţia lui Origine care propune ierarhizarea Sfintei Treimi.care mai persistă încă între catolici şi ortodocşi .nici. 553. se afirmă dogma dublei naturi a lui Isus. În ortodoxie. gestul este repetat de biserica răsăriteană. la Niceea.

a. roadele întrupării Logosului divin trec asupra oamenilor numai dacă trupul a fost unit cu dumnezeirea divină. În catolicism se postulează posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu. Sfântul Duh purcede de la Tatăl. urcarea la cer ş. Cum natura este sfântă . teologia speculativă praticată de catolicism este una din sursele filosofiei europene moderne. voinţa profană a omului decide ca el să fie părtaş la propria sa îndumnezeire. în afară de păcat. de aici decurge cultul pentru misterul vieţii şi taina existenţei. fără a fi negată natura divină a lui Isus. şi. acomodându-se la nivelul omului. În acelaşi timp. fiecare . În catolicism este acceptată o ierarhie valorică descrecătoare înăuntrul Sfintei Treimi. se apelează la instrumentele dialecticii şi logicii.117 îl revelează credinţa (rădăcinile teologiei negative se află la Filon din Alexandria şi Dionisie Areopagitul). acesta este privit ca fiind Mielul. relevându-şi natura divină numai cu ocazia minunilor. activându-şi acele aptitudini. Pentru a susţine monoteismul. Fiul Omului Îşi asumă toate calităţile şi limitele omeneşti (prin kenoză). Pe calea credinţei.ca operă divină. Isus exprimă simbolic (parabolic) starea paradisiacă. dar şi de la Fiul. inclusiv Tainele rituale. care este mai ales judecătorul. calităţi. Dumnezeu nu mântuieşte omul de la distanţă. iar Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl. de aceea Isus se teme de moarte. însuşiri prin care este după chipul lui Dumnezeu. adică este receptat mai ales prin valorile afectivităţii şi ale iubirii nemijlocite. din această dublă cauzalitate rezultă intensa sacralizare a lui Isus. ci identificându-se cu acesta în ceea ce are autentic. Fiul este născut din Tatăl. are ceva sacru în el însuşi. fapt pentru care Isus este simbol. Credinţa este calea împlinirii dumnezeiescului din om. firea (natura) dumnezeiască s-a comprimat. eventual şi prin Fiul. În catolicism. În ortodoxie. indicând calea ce face posibilă viaţa fără păcat. iar imediata apropiere este rarefiată de Duh. adevărata fire a omului. devenind astfel un Dumnezeu viu ce se lasă trăit în şi prin chiar viaţa oamenilor. prin miracolul întrupării. Dumnezeu este nenăscut.. deci. omul este după chipul lui Dumnezeu. În ortodoxie. ceea ce implică o maximă distanţă între om şi Dumnezeu. Lumea şi omul ortodoxiei au o sacralitate intrinsecă ce decurge din calitatea lor de creaţii ale lui Dumnezeu.

deoarece Dumnezeu este pretutindeni prezent. În catolicism. prin biserică. infailibil în probleme de credinţă. Papa este considerat suplinitorul direct al lui Isus pe Pământ. fiind. În ortodoxie. Calea credinţei este un mijloc prin care insul depăşeşte omenescul . Astfel. prezentă în simboluri şi parabole. sfinţenia este împlinirea omenescului.care este iremediabil profan. fără a intra în concurenţă cu puterea laică cu care colaborează. Din aceasta decurge mitul occidental al supraomului şi regula ce impune celibatul preoţilor. Ideea de predestinare nu joacă nici un rol în ortodoxie. format din imperative categorice. desăvârşirea lui în limitele sale. domină distanţa care polarizează pe Dumnezeu faţă de om. contează altarul interior. În catolicism. În credinţă. Preotul ortodox este numai un intermediar între Dumnezeu şi enoriaşi. cel catolic este. În catolicism. suplinitor al Fiului Omului. organizarea bisericii este supranaţională. Pentru credinciosul ortodox. codul moral este foarte riguros în catolicism. În ortodoxie.118 individ trebuie să-şi asume şi să-şi urce Golgota interioară prin care chiar suferinţele capătă sens. omul trebuie doar să se purifice pentru a fi un receptacol al lucrării Duhului Sfânt. a marilor creatori de texte religioase. Legătura dintre Dumnezeu şi credincios este esnţial afectivă. taină. morala ortodoxă este implicită. nu există un cod moral riguros. ceea ce evită acumularea de tensiuni interne şi refulări individuale. Fiecare credincios va face ceea ce personal crede că se cuvine. credinţa individuală este gestionată instituţional. lumea este o colecţie de obiecte demitizate de ştiinţă. tradiţie refuzată în catolicism alături de componentele mitico-magice ale ritualului prezente în bisericile ortodoxe graţie ideii de mister. prin urmare. Bisericile ortodoxe sunt autocefale (din cauza fragmentării politice a spaţiului geopolitic al ortodoxiei). mai degrabă slabă. se recunoaşte tradiţia Sfinţilor Părinţi. biserica este o instituţie socială. Catolicul consideră că . ce permite libertatea individului în alegerea drumului său către mântuire. lumea şi omul sunt exclusiv profane. credinţa este individuală. Prin urmare. organizată naţional. mântuirea este oricând la îndemâna individului. În aceeaşi măsură. cel puţin în momentul confesiunii.

rol absolut predestinării. efectuarea celor cinci rugăciuni zilnice cu faţa . calvină şi anglicană. Max Weber consideră că prin aceste consecinţe protestantismul formează spiritul capitalist modern. Ignoranţa şi lenea sunt păcate de neiertat. rezultând impulsul puternic către cunoaşterea raţională şi experimentală a lumii. Din punct de vedere dogmatic. într-un alt plan. iar omul nu are dreptul de a judeca alegerea aceasta şi nici nu poate impune nimic prin ceea ce face. refuză tradiţia. voluntare. în schimb. Prin urmare. modelarea unei individualităţi egocentrice. considerat singura putere voluntară şi creatoare din Univers conform unui monoteism exclusivist. Islamismul este centrat pe credinţa în Allah. Protestantismul apare iniţial ca reacţie anticatolică. Dumnezeu are acordă autonomie totală de voinţă. cunoaşterea ştiinţifică n-ar satisface doar curiozitatea intelectuală. ceea ce favorizează dirijismul instituţional strict şi. aducând astfel un imn de slavă lui Dumnezeu. Obligaţiile credinciosului: participarea în războiul sfânt pentru răspândirea credinţei (care a permis unitatea culturală a lumii turco-arabe şi înlăturarea credinţelor mitice locale).119 însuşi liberul arbitru personal este predestinat. propune revenirea la Biblie pentru a-i descoperi sensurile iniţiale şi învăţături protestantismul pentru un viaţă. Rezultatele muncii nu sunt destinate să satisfacă plăceri. se află figura proorocului Mohamed (570-632). Credinţa este însoţită de angoasă. În centru. Relaţia credinciosului cu Dumnezeu este fundamentată mai ales pe teamă şi supunere necondiţionată. mântuieşte pe cel care îl alege. componentele mitico-magice şi fastul ritual. trebuinţe sau capricii individuale. Aptitudinile şi calităţile personale sunt daruri dumnezeieşti ce trebuiesc folosite. care refuză existenţa vegetativă. Din aceasta decurge maxima incertitudine a credinciosului în privinţa propriei mântuiri. dar în plan practic consecinţa acestei înţelegeri a mântuirii duce la obligaţia omului de a cunoaşte creaţia. cel care a primit revelaţia Coranului. practica indulgenţelor. a treia variantă a creştinismului este împărţit în trei biserici: lutherană. ci implică datoria morală de a le re-investi (capitaliza) spre a fi multiplicate. ci este destinată organizării riguroase logic şi eficiente a acţiunilor în vederea obţinerii unui maxim de profit. Protestantismul. rezultă. de aici.

constituind împreună cu Vişnu . îşi schimbă sensibil funcţiile socio-culturale. de providenţă europeană. Prin urmare. Această divinitate impersonală a creat lumea în mod gratuit. fenomenice. omul este considerat ca nimicnicie în raport cu singura putere voluntară. cauză şi scop a tot ceea ce există. lumea.120 către Mecca. Brahma este însuşi principiul creator. este divinitatea începutului creaţiei. Lumea şi viaţa sunt Maya . Religiile de tipul brahmanismului şi budismului sunt centrate nu pe ideea eliberării de păcat.şi cu .Samsara . originară. cel puţin un pelerinaj la Mecca. Sacrificiul personal pentru Islam conduce automat la mântuire. provenind din Brahman. islamism. În islamism. sieşi. căzută din starea paradisiacă. mozaism). temeiul existenţei reale şi posibile. cea a lui Allah. suficientă. păstrătorul . miza credinţei fiind redobândirea adevăratei firi. Brahma.adică iluzie. spiritul universal. este formată exclusiv din realităţi aparente. Micile lipsuri personale nu-l pot coborî mai mult pe om în faţa lui Allah. În religiile salvării (creştinism. Brahman este o divinitate impersonală. Trebuie precizat că "iluzie" înseamnă aici nimicnicie. printr-un joc magic cu iluzia pentru propria sa satisfacţie. Brahman este autoexistentul. o substanţă spirituală acorporală. o energie centripetă. Brahman este existenţa nemanifestată. Brahmanismul structurează înţelegerea universului şi a omului pe baza paralelei dintre două cupluri categoriale: Brahman . imperfecte. ci pe aceea a eliberării de suferinţă prin şi pentru obţinerea desăvârşirii personale. Statul şi instituţiile. vremelnicie. transplantate în mediul islamic.principiul ordinii. este lumina luminilor. Nirvana . Maya desemnează nivelul realităţilor concrete. omul este liber să întreprindă orice cu condiţia păstrării aparenţelor sociale. suflet şi voinţă a universului. omul este considerat ca fiinţă păcătoasă. De maximă importanţă pentru musulman este apartenenţa sa la comunitatea căreia i se devotează. abstractă. instabile care nu-şi au temeiul în ele însele. ci numai în faţa comunităţii omeneşti în care individul se integrează. cele trei zile de Bairam. absolutul cosmic din care fiecare fiinţă posedă o părticică numită Atman (sufletul individual). acalitativă. sărbătorirea Ramadanului. Islamismul structurează viaţa familială şi acţiunea politică. ajutarea săracilor şi bolnavilor. părelnicie.Maya. inconsistente. plurale. fiind Maya.

m.prin ceea ce nu este. Dharma . istoriei şi existenţei sunt de asemenea codificate în . ceea ce trebuie îndeplinit. de care se pot elibera prin propriul efort.121 Şiva . indiferent pe ce treaptă a societăţii sau a sfinţeniei se va regăsi individul. morţile sunt aparente şi există marea spaimă faţă de reîncarnările viitoare. Tot din Brahman decurg şi karma. karma este principiul cauzalităţii energetice a vieţii. paradisiacă. Acest ciclu este mecanismul pierderii sufletului în şi acoperirea sa de către aparenţele lumii şi vieţii. poate fi descrisă doar ca opusul absolut al stării de Samsarei (deci: repaos absolut.a. Mokşa este însăşi eliberarea de suferinţă spre care se înaintează prin cunoaştere. ca un sistem de alternative eligibile. sufletul devine prizonierul Mayei. Realităţile lumii. ci în termeni negativi .apreciază că omul este suficient de slab şi de aceea trebuie ajutat de sacerodoţi pentru a se elibera de suferinţă. prin ascetism. tehnici psiho-somatice ş. Şiva sunt principii explicative pentru totalitatea lumii aparente. adică din Brahman. pe căi mistice sau prin magie.legea este datoria. adică stingerea absolută. iar eliberarea din acest ciclu alienant pentru materia spirituală este chiar ultima reîncarnare care conduce obligatoriu la desăvârşire. beatitudine veşnică ş.prin ceea ce este.a. Brahma. Samsara descrie ciclul reînvierilor ce alcătuiesc peregrinarea sufletului prin lumea concretă sub forma încarnărilor succesive. haosului triada brahmanică. în schimb. în sens metafizic. În sens mitic. Nirvana se referă la o stare spirituală. în număr limitat sau nelimitat. Nirvana este sfârşitul Samsarei. nu poate fi acceptată deci definirea ei în termeni pozitivi . Spre deosebire de conceptul european de "destin". Însă. analogă stării omului înainte de păcat în creştinism. se referă întotdeauna la sfera posibilului înlăuntrul căreia se desfăşoară viaţa omului. dharma şi mokşa. Întotdeauna Samsara înseamnă suferinţă. porneşte de la premisa că oamenii sunt egali în suferinţă.energia centrifugă. deoarece este vorba de o reînviere întru suferinţă.d. în dinamica perpetuă. al dezordinii. Nirvana poate fi interpretată ca o stare originară. neverbalizată. Vişnu. Prin definiţie. karma exclude fatalitatea. Brahmanismul . având şanse egale de reuşită. Budismul. în afara existenţei nemijlocite. principiul distrugător. Prin Samsara. reînvierea este regula generală a existenţei sufletelor desprinse din Sufletul Universal.).ca religie de castă .

este doar o stare spirituală absolută. calea spre desăvârşirea individuală. Suferinţa provine din dorinţe şi plăceri. Budda nu este o zeitate. progresivă de Maya prin sustragere de la aparenţele amăgitoare ale lumii. ci "trezitul". posesorul revelaţiei adevărurilor fundamentale. nici cu beatitudinea raiului creştin. dizolvându-se în Brahman (absolutul cosmic). Calea credinţei este cea prin care se realizează desolidarizarea sistematică. Atunci când sufletul individual atinge desăvârşirea. gândirea. curmarea efectivă a suferinţei urmând calea cu opt răspântii: credinţa dreaptă. s-a dezvoltat în sudul . concentrarea. se dezindividualizează. Budismul Hinayana. ca şi în Brahmanism. aspiraţia. viaţa dreaptă. Trecerea în Nirvana este trecerea de la existenţa manifestată la cea nemanifestată. "iluminatul". adică stingerea absolută. deci în ignoranţă. simulacre culturale ale absolutului. Astfel se atinge starea de absenţă a suferinţei în Nirvana. dorinţă şi senzualitate. sursa suferinţei se află în ataşamentul faţă de viaţa şi de realitatea concretă. Calea credinţei anulează setea de viaţă. este vorba de alte modele. În fapt. bărbăţia ca tenacitate a voinţei. Dumnezeu este imanent lumii. ceea ce permite desăvârşirea spirituală. Această suprimare voluntară a suferinţei nu se confundă nici cu fericirea. sfântul a trecut cele trei praguri (porţi) ale eliberării (vacuitatea adică experimentarea golului. distrugerea dorinţei). eforturile. posibilitatea eliberării de suferinţă. "înţeleptul". conceperea divinităţii fiind diferită de cea a gândirii europene din punctul de vedere al cărei cele două religii asiatice au fost catalogate deseori drept "atee". acţiunea. Budismul s-a despărţit pe parcursul răspândirii şi dezvoltării sale în două curente majore: Hinayana şi Mahayana. din ataşamentul omului faţă de lumea concretă. cel al căii înguste (vehicol mic). fără Dumnezeu. În Budism.122 termenii suferinţei. absenţa semnelor prin vidarea conştiinţei de conţinuturi concrete. Cele cinci virtuţi care stau la baza acestei căi spre mântuire (credinţa. concentrarea şi înţelepciunea) aparţin vieţii sfinte. Denumirile vizează pur şi simplu gradul de permisivitate prin care se obţine eliberarea de suferinţă. atenţia. anularea stimulilor interni şi externi. cuvântul drept. Învăţătura lui susţine următoarea înlănţuire logică ce face posibilă mântuirea individuală: există suferinţă.

Este refuzată mitizarea sau zeificarea lui Buddha. preponderenţa este acordată principiului masculin (tian=cerul). îşi propune să urmeze cât mai fidel calea descrisă de Budda însuşi.123 Indiei. Prin dedublare. Budismul Mahayana. Dao este principiul spiritual al lumii. bazate pe iniţiere. acesta fiind învăţătorul. modelul exemplar ce exprimă un maximum de performanţă la care poate avea acces un om. rezultă cele două principii: Yin (feminin) şi Yang (masculin). Cu ajutorul cuplului YinYang. în comunităţi mici. nimicul. realitatea primă. incomprehensibilul. omul este considerat slab. al Marelui vehicol sau "Calea largă". principiul ultim al existenţei. În confucianism. ca şi curentul Zen. Printr-un proces asemănător apare şi Lamaismul. cu structuri instituţionale. cu tendinţa de excludere reciprocă. principiul unităţii universale. Cele două principii sunt contrarii. aflate în conflict permanent. Dao. nedefinitul. (cereşti şi terestre). în şi prin care Dao devine activ în ordinea lumii concrete. Această ramură a budismului valorifică tendinţe mitico-magice existente în spaţiul cultural în care s-a dezvoltat o divinizare a figurii lui Budda. se vrea o religie de masă. în spaţii geografice şi culturale diferite. deci are nevoie de preoţi pentru a se elibera de suferinţă. drumul. Ca esenţă a universului. iar atingerea stării de iluminare depinde doar de efortul fiecăruia. putem face inteligibil plinul. dar în acelaşi timp există în unitate. înţelepciunea cosmică. neantul ce nu poate fi caracterizat spaţio-temporal. fiind astfel identificat cu unitatea primordială. dar cuprinde în veşnicie toate posibilităţile. inexprimabilul. stratul mumelor. Yin şi Yang sunt principii inerte prin ele însele. Ca şi în Brahmanism. ar putea fi parţial explicitată prin: calea. obârşia. Dao se . matricea tuturor virtualităţilor. nemuritorul. incomensurabilul. termenul central al învăţăturii lui Tao-Tzî. pune accent pe prozelitism. Fiecare om este un Budda posibil. devin active numai atunci când intervine Dao în ipostaza fenomenică: Yin şi Yang se manifestă ca sufluri vitale. existenţa manifestată. Dao este însăşi taina: existenţa ca mister. Dao este golul. Această tendinţă este puternic conservativă. virtualităţile.principiul activ şi cel pasiv ce se află la toate nivelurile existenţei. nenumitul. închise. iar Dao ca energie mediană. realitatea originară. Dao este receptat în daoism preponderent ca principiu feminin. Yin şi Yang sunt complementare .

Celor cinci energii. bolile etc. Absenţa activă este producătoare de realitate. Cele cinci energii prin care Dao devine activ în ordinea lumii ocurente pot fi structurate astfel: Yin . lipsă. nu ceea ce se spune are semnificaţie. Activismul lui Dao este prezent prin cele cinci energii cosmice.foc. ca pe o absenţă. în corespondenţele energii-anotimpuri-puncte alcătuiesc o unitate complementaritatea: cardinale-culori-organe-gusturi. principiul lipsit de calităţi sensibile. De pildă. acid. . splină. tensională. de legătură între Yin şi Yang. tind către ceva. Dao în stare fenomenică se referă la energiile mediane. nediferenţiată. Yin şi Yang în transformare caracterizează cosmosul. face ca fiecare dintre cele două principii să tindă către contrariul său. metalul şi apa. rezultând şaizeci şi patru de combinaţii explicate în "Cartea transformărilor". Este chiar golul care produce tensiuni interioare. sau puteri: lemnul. şi cele cinci puncte cardinale. şi îşi interiorizează yangul ca pe un gol. est. La fel.aer. se datorează unei insuficienţe: fie de Yin. se starea de masculinizează şi Yin şi Yang naşte se insuficienţă femininul masculinul feminizează. pe baza cărora se pot face previziuni. Dao este însuşi nedesluşitul. Dao este principiul de unitate. Codul Yin-Yang citeşte universul ca şi fiinţa umană. cinci organe vitale şi cinci gusturi principale. Golul nu este simplă absenţă. Dao ca energie mediană. puncte cardinale le corespund cele cinci culori. Deci rostul omului este de a se integra în ordinea Cerului şi a Pământului. Yin se combină cu Yang în opt triade. La scară cosmică. vidul. atitudinile exagerate. nediferenţiatul. Lor le corespund cele patru anotimpuri. este evident că numai oamenii care au o stare de nemulţumire faţă de ei înşişi crează. Yang . ci este un gol activ. fie de Yang. golul care dă pregnanţă simbolurilor. omul se află în centru. patru anotimpuri. productiv. primăvară. ci ceea ce se sugerează. Modelul este complet atunci când se combină câte două triade. este o absenţă activă. focul. Aceste energii nu sunt substanţe materiale. verde. ci principii vitale.124 referă la starea de insuficienţă interioară pe care fiecare principiu o resimte în raport cu sine. Yangul faţă de Yin. Yin nu îşi este suficient sieşi. întrucât generează evoluţia. în poezie. existenţa manifestată. pământul. care închide toate virtualităţile. Dezechilibrele. istoria şi fiziologia omului deopotrivă.

vest. Accentul pus pe convenţii. dulce. tradiţie. ficat. acru. exigenţa de a reproduce la scară microcosmică ordinea. reprimarea bucuriei şi a întristării deopotrivă. meritul. obsedată de nemurire prin căutarea echilibrului dintre cele cinci principii. Nonacţiunea (teoria golului) este cea mai eficientă strategie de existenţă. vară. norme. o lucidă cunoaştere de sine astfel încât să devii autonom în raport cu tine însuţi şi cu mediul. nobleţea. sărat. energia cosmică. Se aplică în medicina chineză. în care Dao e interpretat în termenii unei religii pragmatice ce are ca valori fundamentale: cinstea. Yang . cinstit-necinstit). alb.omenia. galben. şi simplifică. iarnă. centru (om). amar. Ierarhia moralei acţionează astfel fără polarităţi. asumarea neostentativă şi demnă a calităţii de om ca experienţă interioară. Al treilea termen. conform unui principiu unitar. Yin . ceea ce nu conduce la pasivitate. ar fi "Ren" . Contactul cu Dao are ca primă fază depăşirea egoismelor. nord. rezultând o hiperenergizare a primului. adică de a te supune cerului şi pământului. de convenţiile colective. Urmează contopirea spiritului individual cu Dao. este evident mai ales în Confucianism. ci la distanţarea afectivă şi mentală până la a fi neutri faţă de propriile acte şi de consecinţele lor. trădează adevărul. în afară de "bine" şi "rău". a tehnicilor psihosomatice. rinichi. cerul. de fapt să se abţină de la acţiune. a instinctului de autoconservare. ceea ce se poate realiza cu ajutorul ritualurilor şi. ordinea cosmică prefigurează o corespondenţă asiatică a noţiunii de Logos grecesc. inimă. Este conceput în Daoism ca principiu feminin. mditaţie şi hrană.125 sud. Aceasta presupune stăpânirea afectelor. plămâni. cel care urmează calea lui Dao trebuie. aplicată în tacticile de război (tactica apei. Idealul rămâne nonacţiunea. Acestea ţin mai mult de etichetă (rit). . se afirmă integrarea şi familiaritatea omului cu tot ceea ce îl înconjoară. Această matrice reprezintă de fapt un instrument ajutător de interpretare a evoluţiei la scară cosmică şi individuală.metal. roşu. Conform acestei idei de ordine. tehnica vlăstarului) urmăreşte în principal apărarea şi urmărirea manipularea mişcărilor adversarului. negru. Yin .pământ. În ambele cazuri. Tian.apă. iar în confucianism ca principiu masculin. De aici nevoia. mai ales. devotamentul. Adevăratul înţelept nu operează cu polarităţi valorice (bine-rău. toamnă.

Nu întâmplător. În primul caz. angajat într-o instituţie prin care se propagă structura dogmatică şi consecinţele morale ale unei religii în comunităţi structurate psiho-social şi atitudinal. puteţi avea ca punct de pornire şi sistem de referinţă ideile lui Max Weber: Etica protestantă şi spiritul capitalismului. este vorba de asumarea unei căi unice. convenţiile. profundă. obţinută prin socializare. din comunităţile arhaice. comportamentul ascetic. nivelul angajării interioare. 4. putem întâlni următoarele tipuri de credinţă: fixarea afectivă nereflectată. Aceste evaluări confucianiste au stat la temelia constituirii instituţiilor şi a birocraţiei imperiale (confucianiştii au acelaşi rol ca şi protestanţii în creştinism). Bibliografie . componenţa charismatică. accentul cade pe religia de ritual şi pe componente care pot eşua în rutină întrucât sunt strict obligatorii. incertitudini. în acest caz. acest tip de credinţă este îmbinat cu conţinuturi profane. deci credinţa de tip mistic. aici contează charisma. 2007. adică instanţele valorico-normative. spontană. de obicei. credinţa fixată pe adoraţia obiectului religios. un fel de integrare conformistă. În general. de vedere cu privire la modul în care credinţa religioasă influenţează comportamentul economic. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Construiţi/elaboraţi un eseu de maximum patru pagini în care prezentaţi punctul dvs. În general. este vorba de o experienţă religioasă bazată pe exteriorizare. În cazul al doilea. un lider profesionist. bazată pe convingere. profetul . căutări. dovadă a respectului faţă de ritualuri. Ca tipologie umană. sfântul.126 corectitudinea. religia se manifestă (şi poate fi analizată) la două niveluri: obişnuinţele. rutina socială. personale. 3. Se poate vorbi de o religie a ritualului şi de o religie experimentată individual. aceste formule de religiozitate apar în modele culturale ca: vrăjitorul. Editura Humanitas. caracterizată prin tensiuni. bazat pe convingere şi devoţiune intens personalizată.sunt personaje ale unei credinţe de tip mistic. 5. Lucrare de verificare Vor fi formulate subiecte cu privire la structura dogmatică a unor mari religii şi asupra modului în care credinţa religioasă influenţează comportamentele umane. preotul.

Bucureşti 2010. Otto. Kant. Macoviciuc.Obiective 2. Succesul.4. Bioetica 2. Normele morale şi convingerea morală 2. Th. Binele moral 2.127 1. 52-65. Oradea.. Metafizica moravurilor. V. I-XVIII (Introducere în teoria virtuţii). Editura Antaios. Editura ASE. pp. fericirea şi sensului vieţii 2. Bucureşti. Editura Dacia. Tipuri de concepţii morale 2. 1992. Tematizări contemporane. 4. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V: VALORI ŞI TEORII MORALE Cuprins: 1.6. 3. 2.). (coord. 203-238. Editura ALL.3.. Rudolf. Oare ce înseamnă toate astea?. Etica lui Robert Misrahi . Nagel. Cluj-Napoca. 2004.5. pp.1. capitolul Principiile metafizice ale teoriei virtuţilor. Continutul unităţii de învăţare 2. Imm.2. pp. 555-608. Sacrul. Filosofie.

ci constituie o sferă ideală. etichete. căutate şi dorite. Deseori însă acestea nu . ca rezultate ale actelor de valorizare. Actele de valorizare presupun totdeauna raportarea realităţii înconjurătoare la anumite trebuinţe. norme. Simbolurile comportamentale. Concepţiile şi codurile morale prefigurează criterii şi modele valorice. etaloane ale omenescului ce se impun ca exigenţe în faţa actelor imediate. 5. înţelesuri. Continutul unităţii de învăţare 2. obiecte.7. care. 4. comportamente demne de stimă. adică ceea ce o societate consideră dezirabil: semnificaţii. 6. numai prin raportare la sfera trebuinţei umane apar diferenţe de rang şi raporturi de opoziţie între diferitele ipostaze ale realităţii: sunt considerate valori pozitive acele acte. nici frumoase. tipuri ideale şi modele exemplare prin care se urmăreşte reglementarea raporturilor interumane. Valorile. nici urâte. Gandirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrare de verificare Bibliografie 3. sensuri pe care le atribuim anumitor persoane. aspiraţii. nu au prezenţă nemijlocită. Tipuri de concepţii morale Morala cuprinde valori. nici rele. prin însuşirile lor concrete satisfac trebuinţele umane şi de aceea sunt preţuite. Ea presupune întotdeauna polarizarea şi ierarhizarea realităţilor imediate a căror existenţă este pur şi simplu lipsită de atribute valorice intrinseci.128 2. Valorizarea constă în precizarea unor preferinţe. comportamente sau acţiuni. comportamente etc. Valorile morale exprimă aspiraţii validate social. nevoi. dorinţe umane.Obiective În urma studiului conţinutului acestei unităţi de învăţare. veţi dobândi cunoştinţe cu privire la: diferitele accepţiuni ale conceptului de valoare morală problematica fundamentelor moralei diferitele tipuri de teorii morale diverse accepţiuni ale ideii de bine raportul dintre normele morale şi comportamentul moral 2. 1.1. Lucrurile nu sunt nici bune. exigenţele şi normele morale exprimă conţinuturi valorice propuse spre realizare. preferate.

miza acestei puteri constă în special în ocuparea instituţiilor . i se poate ataşa tehnica. energiile (indiferent de modul său concret de a şi le manifesta) pentru a obţine avantaje. refuză orice restricţii. investesc cu sens energiile instinctuale şi psihice. ci formulează imperative: "trebuie să". prin ea însăşi. în raporturile cu ceilalţi. Se pot deosebi mai multe tipuri de forţă (cf. deci operează în plan psihosocial.129 se mulţumesc să recomande. puterea talentului şi/sau a frumuseţii. tendinţe. Mihail Ralea constată că orice putere se supune "efectului de pantă". Codurile valorico-normative sunt acele convenţii prin care o colectivitate îşi formulează şi îşi construieşte idealurile.acele puncte strategice din care pot fi luate decizii menite să declanşeze procesele psihosociale pe termen mediu sau lung. Forţa. Ele introduc autoconstrângeri tuturor reacţiilor psihosociale. partide). instincte de autoconservare. interese mărunte. popularitate. Prin aceasta disciplinează şi orientează. capacitatea de autocontrol). fac credibile măsurile luate de posesorii autorităţii publice. succes. În toate ipostazele ei.căreia. "este necesar ca să". forţa psihică (tăria de caracter. dincolo de ereditatea biosomatică. Raporturile de forţă intervin ori de câte ori comportamentele omeneşti se lasă stăpânite de înclinaţii. succes). care este investit nemijlocit în acte cotidiene. Orice morală respinge din principiu cultul forţei şi egoismul. devenind imperialistă. voinţa. Fiecare ins sau grup tinde să-şi afirme puterile. experienţă profesională). În mod nemijlocit.. calificându-le ca vicii. de erudiţie.procură privilegii şi prestigiu posesorilor ei (indivizi. puterea economică (dată de proprietatea individuală ce conferă insului în cauză avantajele existenţiale faţă de ceilalţi). egoism. forţa poate fi concepută ca un capital (în sens larg). rang social. la nivel de individualităţi şi/sau grupuri au tendinţa de a se manifesta ca raporturi de forţă.. tiranică. eficienţă. tot în acest domeniu intră şi elitele de influenţă care justifică. Morala urmăreşte . pentru a produce avantaje posesorilor (avere. puterea culturală (dată de aptitudinile intelectuale.Mihai Ralea): forţa fizică . raporturile dintre oameni. adică tinde spre o afirmare cât mai energică şi dominatoare. puterea politică . defecte personale. de dominaţie. făcând posibilă convieţuirea interumană. de pregătirea generală şi de specialitate. elite ale puterii publice.

impulsul spre a fi util celuilalt. corecţia expansiunii forţei. Întemeierea valorii morale este făcută diferit de la o concepţie morală la alta. de obicei. iar imperativele sunt implicite (multe acte nu sunt făcute din teamă. în care raporturile dintre oameni sunt directe. moralele religioase transformă semenului imperativ. Datorită acestor neajunsuri. instinctului de conservare. Accentul cade pe firescul întâmpinării omului de către om. dar valoarea morală a acestor acte nu depinde de participarea sufletească. întrajutorare. din societăţile tradiţionale. întotdeauna. jenă. într-un iar. refuzându-i ipostază sentimentală: iubeşti şi respecţi în primul rând calitatea de om (omenescul) din tine însuţi şi în semenul tău. De aceea. Moralele hedoniste consideră că impulsul. milă. modele. În general. stări de spirit) însoţesc actele morale. resemnificarea conduitelor prin apel la idealuri. a satisfacţiei. Dragostea faţă de umanitate este imboldul sufletesc pentru a participa efectiv la ceea ce este sacru în fiecare om. În categoria moralelor fundamentate pe simpatie se înscriu viziunile morale arhaice. Aceste sisteme morale apreciază că . Deschiderea omului către semeni se datorează. legitimate prin tradiţie. putem sugera o tipologie generală. este preferenţială simpla şi conjuncturală. compasiune. în moralele simpatiei există riscul unor confuzii: compasiunea poate fi simulată. arătând ce şi cum trebuie făcut pentru ca prin acţiunile noastre să fim demni de calitatea de om. Moralele simpatiei identifică sursa vieţii morale în ataşamentul spontan al omului faţă de semenul său. norme. pe atracţia reciprocă. răsturnarea raporturilor de forţe dintre oameni. afecte. Urmând analizele lui Mihail Ralea. iubirea omenescului din celălalt. simpatia iubirea poate fi interesată. generozitate. într-o asemenea viziune asupra moralei. sentimentele morale (emoţii. Prin integrarea socială se obţine o stare de securitate interioară alături de avantajele civilizatorii. codurile morale se deosebesc între ele prin modul în care înţeleg autenticitatea umană şi propun anumite conţinuturi ca fundamente ale oricăror gesturi umane. ruşine). sursa valorilor morale se află în căutarea plăcerii. Morala cultivă componenta umană a vieţii.130 sistematic. Moralele care presupun că viaţa de relaţie se bazează pe spontaneitate sufletească şi spirit comunitar riscă să transforme sentimentele morale în criterii de validare morală.

de limitele fiinţei umane şi de sursele suferinţei. Riscul este de a reduce satisfacţia interioară la simple plăceri întâmplătoare. îşi asumă şi elaborează calitatea de om care este o sarcină individuală. nelinişti. fericirea include totdeauna sentimentul unei fragilităţi. înţelepciunea. nedeterminată. în prelungirea celor hedoniste. inconsistente. chiar şi viciile practicate cu măsură putând fi considerate virtuţi. Mai mult: ca trăire. care este posibilă numai dacă suspendăm simţul critic. Atunci când avem certitudinea unor rezultate aşteptate şi a unor satisfacţii. incertitudini. intenţia şi/sau consţiinţa provizoratului. de aceea. situaţia de fericire există numai atât timp cât este prezentă intuiţia. adică este justa măsură dintre exces şi insuficienţă. fericirea nu poate fi considerată scop expres al vieţii şi al actelor noastre. Fericirea. a evidenţei că sursele fericirii sunt mult mai puţine decât cele ale nefericirii şi ale suferinţei. ca ideal. Virtutea este o cale de mijloc. pe o durată cât mai îndelungată. Practicarea virtuţilor este calea prin care omul îşi împlineşte adevărata sa natură: descoperă.este acea starea în care majoritatea trebuinţelor noastre sau măcar cele mai importante dintre ele sunt satisfăcute la maximum. Excesul de virtute (obsesia permanentă de a fi virtuos) este un mare viciu. Viciul rezultă dintr-un exces sau o lipsă. facem abstracţie de toate sursele lăuntrice perturbatoare şi din afară. din prea mult sau prea puţin. măsura. fericirea se autosuspendă. ci ca una din activităţile sufletului conformă cu virtutea. astfel încât atenţia noastră să fie fixată numai asupra acelor stimuli care produc satisfacţie. De exemplu. fericirea nu poate fi atinsă. Spiritul introduce restricţii pentru zestrea temperamentală şi biologică. Ea este o consecinţă psihologico-spirituală ce se ataşează neprogramat acţiunilor în şi prin care urmărim scopuri şi valori de o cu totul altă natură. devărata modestie ar consta în a-ţi cunoaşte în mod lucid valoarea şi a ţi-o afirma fără . în mod sistematic.131 tot ceea ce ţine de natura umană poate fi sursă de fericire. epicureismul recomandă cumpătarea. omul nu trebuie să-şi inhibe nici o pornire. Totuşi. Ca stare reală. întrucât se face abstracţie. fericirea constă într-o satisfacţie interioară maximă. consideră că scopul vieţii constă în căutarea fericirii. Înţeleasă în aceşti termeni. plăcere şi bucurie. Aristotel concepea fericirea nu ca stare. În acest sens. Moralele eudemoniste. Deci.

curajul presupune o justă evaluare a consecinţelor ce rezultă din riscul asumat. întemeiază anumite stiluri de viaţă. Cumpănirea excesivă poate produce omul fals înţelept. ca şi umilinţa .sunt vicii. întrucât elimină individualitatea strictă a omului. goana după confort şi plăcere. Moralele virtuţii pleacă de la consideraţia că virtutea este identică cu înţelepciunea practică. deprinderi menite să aducă oamenii la acelaşi numitor. indistincţia. Rezultatul constă în generalizarea unui tip uman mediocru. Nietzsche considera că sistemele morale sunt benefice doar în măsura în care impun fiecărui om o disciplină a voinţei. însă comportă şi neajunsuri. ca exces al iubirii de sine. adică solicită integrarea în şabloane. Morala este întotdeauna constituită din convenţii colective dotate cu judecăţi justificative care motivează. În acest sens. refuzul suferinţelor fireşti. Morala. dorinţe. obişnuinţe. în opinia lui Nietzsche comportă riscul de a devitaliza interiorul uman. eşuând în mediocritate. Curajul este calea de mijloc dintre simpla temeritate şi frică sau laşitate. virtutea morală este urmărită printr-o luptă totală a raţiunii împotriva instinctelor şi a unor predispoziţii psihologice a căror extirpare era dorită. Din acest motiv. Astfel virtuţile pot fi simulate. Moralele vitaliste consideră că adevăratele valori umane rezultă firesc. lipsa de probleme spirituale.opusul la fel de excesiv al orgoliului . ci o include. morala tinde spre uniformizarea fiinţei umane. adică egalitarismul uman. de pildă. La antici. mai ales în societatea modernă. Nietzsche considera cultul virtuţii din filosofia antică greacă drept sursă de castrare a omului. s-a impus morala sclavilor. din excesul de vitalitate. spontan. . mitul egalizării şanselor şi decretarea egalităţii totale în drepturi. Se urmăreşte valorificarea tuturor surselor de energie umană. Din aceste motive. gustul mediu. devitalizare a fiinţei umane prin dispreţul surselor de putere prin care viaţa poate fi afirmată. Această morală convine gloatei. curajul nu exclude temerea în faţa pericolului.132 ostentaţie. Moralele sunt viciate din principiu. turmei. mediocritatea ca etalon social. îi cer renunţări şi fac abstracţie de inegalitatea funciară dintre indivizi. De aceea. Cultura intenţionează să disciplineze şi să domesticească instincte şi puteri bio-psihice. calităţi şi defecte psihologice. Ea are ca scop domesticirea instinctelor umane. Orgoliul.

Putem spune că însuşirea de om este un risc permanent. este omul aflat dincolo de mediocritatea contemporanilor. Elanul vital tinde spre afirmarea de sine. se află adevărata experienţă a umanului. indecisă. Însă . justificativ ale moralei curente. Mai mult.consideră Nietzsche . De aceea. indecizia. aflându-se dincolo de convenţiile colective confortabile despre bine şi rău. întotdeauna individualizată. ci ceea ce îmbogăţeşte viaţa. instinctul de autoconservare. impulsurile unei forţe obscure: voinţa de a fi. În şi prin acestea energiile interioare tind spre afirmarea vieţii. adică ultraomul. deoarece formează cu adevărat interiorul uman şi sunt obstacole care obligă voinţa şi viaţa la probe cu adevărat semnificative. supraomul aparţine unei elite. un proiect umanist: este omul adevărat. Supraomul este. având mize înalte şi capacitatea de a-şi asuma toate riscurile reale şi posibile. aspiranţia măruntă. În viziunea lui Nietzsche. acceptând în schimb riscul total al risipei de energie şi viaţă prin care omul se produce pe sine însuşi.133 vlăguirea energiilor vitale. omul este o fiinţă neîncheiată.în sens larg. Dincolo de ierarhiile convenţionale. care îşi asumă omenescul drept sarcină personală. spre progres interior şi creativitate. Morala de stăpân vizează depăşirea mediocrităţii curente prin idealul supraomului. De fapt. dincolo de scopuri şi motivaţii. cu o voinţă puternică şi aspră. morala supraomului refuzând precauţia. ele sunt simple simptome verbale ale unor impulsuri nonconştiente. Schopenhauer aprecia că viaţa omului afirmă. la Nietzsche. Moralele voluntariste consideră că temelia actelor noastre se află în energii inconştiente. motivele şi scopurile noastre nu ar exprima fidel actele pe care le întreprindem. este un aristocrat al spiritului. luând chiar forma voinţei de putere . justificarile. supraomul îşi refuză sentimentalismele uzuale (precum mila. la nivelul valorilor şi normelor. Adevărata morală tinde spre afirmarea vieţii. Nietzsche consideră că este valoros din punct de vedere moral nu ceea ce indică o etichetă socială. Aceasta generează egoismul care este sursa tuturor . omul care urmează omului actual. o afirmă ca valoare personală. Dacă moralele obişnuite exprimă.adevărata morală este cea de stăpân. tragicul şi suferinţele nu trebuie extirpate. autojustificarea) care sunt semne de slăbiciune. structurate în jurul voinţei de afirmare. omul nobil.

ca o devoţiuni în numele semenului. necesitatea integrării sociale. oricând sau oricum. nu pentru că simt o atracţie specială pentru valorile moralei. constituite din indivizi aflaţi în solidaritate totală. Deci. în sensul că respectă anumite norme şi valori. morala trebuie să corecteze egoismul biopsihic şi să aducă în prim plan instinctele altruiste (care ţin tot de instinctul de autoconservare). începutul oricărei morale se află în milă şi compătimire. şi a-ţi ajuta semenul pe cât îţi stă în putinţă. Maxima oricărei morale constă în a nu face răul cu bună ştiinţă. criza de identitate. spune Schopenhauer. Absenţa codurilor colective nu justifică însă dezorganizarea şi absenţa responsabilităţii. sentimentul şi conştiinţa absurdului. În epoca modernă. Prin natura lui biologică. Nu contează individualitatea. Cei mai mulţi oameni sunt morali. tradiţionale. este integrat spontan şi profund în modele şi simboluri. un asemenea tip de morală afirmă Kant. Moralele imperativiste pun accent pe datorie. prin interdicţii şi sancţiuni. omul este o fiinţă dincolo de aprecierile morale. câştigarea preţuirii. Acest tip de morală defineşte societăţile arhaice. Societatea pare a fi constituită din indivizi izolaţi. sentimentul incomunicabilităţii dintre oameni. Adevărata morală este calitativ altceva. În acest sens. fie pentru că urmăresc prestigiul.134 conflictelor umane: acolo unde domină egoismul şi instinctul personal de autoconservare. respectului din partea celorlalţi. Moralele absurdului definesc epocile de criză: dizolvarea codurilor sociale. ci fie pentru că le este teamă de consecinţe şi represalii. care se aseamănă şi sunt interşanjabili. deci atomară (atomizată). deoarece pun în pericol coeziunea colectivă. Abaterile sunt sancţionate dur. El este . obligaţie. disperările tragice. convieţuirea şi supravieţuirea sunt imposibile. anume practicarea dezinteresată a unor virtuţi. teama este un instrument de formare morală. multe conduite acceptabile din punct de vedere moral au o justificare egoistă (teama de pedeapsă sau interesul propriu). rebelă la aprecierile morale de rutină. Ca atare. Moralitatea este resimţită mai ales ca obligaţie interioară: din calitatea de om derivă anumite constrângeri astfel încât nu se poate face orice. fiecare membru al grupului este înzestrat cu şi practică întocmai valorile colective. o primă instanţă morală este dată de structurile juridice. Aceste morale sunt individualiste. Datorită acţiunii egoismului. De aceea.

filosofia moralei începe să-şi ia în posesie reflexivă întreaga arie de competenţă. personal sau exterior. ci este făcut din datorie. constată că cea mai bună morală are ca temă voinţa bună. "Ţelul eticii . Deci. Miza este obţinerea fericirii. geloasă de obicei faţă de posibilii concurenţi. problematizatoare.notează N. Dacă primează construirea în prelungirea unui ethos comunitar. adică este un imbold interior în şi prin care omul este consecvent scopurilor supreme. sentimente. obtuză la dialog şi complementaritate. fără a îndrăzni structurarea consecinţelor comportamentale în formula unei etici propriu-zise. Putem spune că pivotul oricărei reflecţii teoretice asupra realităţilor morale îl constituie fondul interogativ şi destinaţia problematizatoare. însă voinţa cu adevărat morală îşi formulează principii categorice (adică absolut necesare) şi acţionează în aşa fel încât omul să fie considerat şi tratat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc. iar existenţialismele contemporane s-au mulţumit cu asumarea implicită a temelor morale în cadrele ontologiei umanului. morala trebuie să pornească de la tratarea omenescului (a calităţii de om) ca valoare supremă.135 preocupat nu să propună norme de conduită. Abia atunci când accentul este pus pe deschiderea unor orizonturi interogative. validând conformismul plat şi mediocritatea. Principiile ipotetice sunt cele practicate în mod curent de oameni atunci când există preocupare doar pentru satisfacerea unor dorinţe şi interese personale.Hartmann. ca pe un simplu accesoriu. ci ridicarea lui la deplina . În acest sens. sau printr-un apriorism speculativ a unei paradigme imperativiste. aici. care sunt condiţiile absolut necesare ale oricărei morale. deci prin idealizarea acestuia. Morala urmăreşte dezvoltarea omenescului din noi înşine. nu-l constituie punerea sub interdicţie şi închistarea omului într-o schemă. ci să explice cum este posibilă viaţa morală. adică o voinţă care îşi dă sieşi legi refuzând orice conţinut ocazional. Este. Actul moral nu este doar confirmare a datoriei. emoţii) ca fiind nesemnificativă din punct de vedere moral. teoria sfârşeşte prin a impune doar tipare comportamentale. consideră participarea subiectivă (prin trăiri. un motiv serios pentru care Nietzsche refuză duhul moralizator al concepţiilor morale în numele unei schimbări de paradigmă. Kant punând accent pe imperativul categoric.

Omul este mereu în curs de instituire şi constituire. 154. are doar configuraţie pivotală şi nu conţinuturi limpezi. iradiere spirituală întru întruchipările rostuirii. Omul este o fiinţă conştientă de provizoratul condiţiei sale. căci umanizarea nu poate fi redusă la hominizare. Marginile omenescului sunt vagi.Roşca. Natura umană este. chiar confuz. De aceea. 1996. nivelarea chipului spiritual. ci experimentată în posibilele ei aşezări. dar. contradictorii rezistente la orice determinări sumare a fiinţei umane. Invocându-se aceeaşi imagine despre ce ar trebui să fie omul. anonimatul. în antologia Filosofie contemporană. mai mult o chestiune de orgoliu existenţial decât o împlinire. se pot justifica deopotrivă crime şi aspiraţii de îndumnezeire. privit mai îndeaproape. Fiecare e captivul propriilor dihănii. p. dacă nu risipirea fără pricini şi temei. Fiecare se percepe ca fiinţă despicată ireversibil şi irezolvabil în ceea ce este (pare sau crede a fi) şi amăgirea plinitătii omeneşti din cel plăsmuit de şi prin experienţe interioare ca menit 156 Nicolai Hartmann. Edit.Garamond. refuzându-i însă tendinţele dominatoare. în tensiunile cu istoria care îl fascinează şi foloseşte.. fără a-l preţiu cât merită." 156 Premisa unui asemenea demers constă în acceptarea naturii deschise. ci mai degrabă atragerea omului spre formarea liberă a propriei vieţi. adică ipoteză în acelaşi timp provizorie şi definitivă prin care insul inventează şi pune la încercare pe cont propriu marginile omenescului. centru de indeteminare şi imprevizibil. un imperativ difuz. Morala şi etica sunt dispuse tocmai la punerea în ordine valorică a acestei complexităţi imprevizibile. prin implicare în viaţa proprie şi în relaţii cu semenii pândind şansa de a ocoli înserierea. Exprimarea majoratului intelectual al omului este adevărata informare pe care ea o produce în om (. Generalitatea speciei mai bine zis genericitatea nu este doar exemplificată.) Ea nu reprezintă formarea vieţii omului peste capul omului.. Etica: Introducere. texte alese şi comentate de Alexandru Boboc şi Ioan N. care.136 maturitate şi capacitatea de răspundere. există o distanţă mult mai mare decât între aceştia şi alte antropoide superioare. Între Eminescu şi unii contemporani. de pildă. Calitatea de om este o sarcină individuală. în raport cu lumea acceptând misterul ca povară intelectuală. mai mult o posibilitate decât o certitudine. este nevoit să-şi asume un dezechilibru structural: faţă de sine prin dramatizarea experienţelor interioare. .

productivitatea exiatenţială dinspre marginile de sus ale omului este în legătură directă cu profilul valorico-normativ al modelului cultural. teama. mai ales.a. şi sfruntarea insolentă prin care omul îşi atribuie calităţi cu regim sacral atrag pedepse. a fundamentării condiţiei umane prin recurs la transcedent îngăduie o expansiune a incertitudinii axiologice: îndoiala fără orizont. satisfacţia. cutremurarea ş. Marginea de sus a rânduielii umane este forţată prin devoţiunea făţă de sacru: orizonturi simbolice.istorice. admiraţia. întrucât acestea sunt încercate şi dincoace şi dincolo de imperative valorico-normative convenţionale ce râvnesc la stabilirea unei ordini accidentale . iubirea. suficent sieşi al existenţei. obiective. Marginile de jos ale omenescului asupra cărora se pronunţă psihanaliza şi etologia . disperarea.137 să înlăture marea absenţă. Pentru hotărnicirea acestui spaţiu definibil prin experimetarea omenescului din om. adică.m. Agonia umanului este mai întâi confruntare a individului cu sine însuşi. . Separaţia calitativă a celor două lumi este fermă: blasfemia care erijează omul în măsură a sacrului.sunt încercate în spaţiul de toleranţă al tendinţelor naturale rezistente la încapsulare culturală. prosternarea. dar nu şi suficientă: ea oferă algoritmul omenescului schiţând nucleul aspiraţiei legitime. nepermisă lipsă activă. copleşirea. incoruptibil. dar nu-i poate stabili definitiv marginile. smerenia. care hotărăşte statutul ontologic al teritoriilor meta-umane aflate. Orice cultură îşi produce ordinea sacrului laic şi/sau religios prin ceea ce Blaga numeşte "iluzionări finaliste". absolute. individul fiind numai ceea ce el însuşi face din sine. plăsmuiri culturale ce iniţiază omul în tainele stratului originar. Întemeierea mitică şi religioasă a limitelor superioare ale omenescului consfinţeşte certitudini valorice şi. În general.d. morala este trebuincioasă. angoasele. ca stări psiho-spirituale însoţitoare speranţa. întrucât diferenţa specifică a speciei este nefixată definitiv şi proteică sub raport simbolic. abia apoi exerciţiul colectiv: fără acest primat funcţional. viaţa de relaţie se reduce la simplele reflexe pavloviene. însă în atingerea nemijlocită cu umanul întrucât îl seduce. autonome. energizează şi obligă la disciplinarea manifestărilor. Eroziunea simbolurilor şi.

pre. chiar dacă nu le structurează. fiinţa umană şi societăţile merită a fi înţelese ca un compromis dinamic între logica inimii şi logica interesului. dar mai ales ca însoţitor al ispitirii: încercări. produce societăţi anemice. duioase. eşuând în cultul etichetei comportamentale. vlăguite. prin instituirea unui contact viu al omului cu alternativele nemijlocite de înnobilare sufletească şi spiritualizare a vieţii iniţiază procese de structurare a registrelor omenescului. seducţii prin care omul îşi încearcă destinul. Filosofia moralei poate doar să încerce. Raţionalizarea morală restrânge şi controlează pluridimensionalitatea proteică a naturii umane. iar cel de jos insinuat în urgenţa conversiunii tensiunii tendinţelor ne-. insul este mereu în faţa unei ambiguităţi. ci doar . pe de o parte. sigur intuitiv. eventual. Suferinţa este experienţa interioară care lămureşte marginile omenescului. dispuse la tânguire. anti-culturale . prin stimularea creativităţii şi a resurselor de autodeterminare individuală. Între cele două hotare difuze ale omenescului .a. atomizarea. pe de altă parte. ca o justă echilibrare între rezervoarele psihice ce-şi trag seva din solul dispoziţiilor instinctuale şi imperativele autenticităţii formulate de spirit. Osânda de a îndrăzni să fii este riscul constitutiv al fiinţei umane.este potenţial prezent întreg spectrul suferinţei dinspre limite. mai ales în ipostaza sa morală. Dacă nu conştient. iar. Spiritualizarea intensă suprimă surse primare de energie. mitico-religioase ş. precarităţi.cel de sus.138 Despicarea în biologie şi spiritualitate este sursa unor riscuri de primă instanţă. le tonifică. marcat de paradigme filosofice. tentaţii. le vitalizează. ale autenticităţii. ademeniri. adormite într-un cod cultural elementar. indecizii: până unde este omul şi de unde începe bestia? Sfera instinctuală se infiltrează în articulaţia valorilor morale pe care. adică să propună vectori axiologici care prin atracţia spontană a subiectivităţii concrete.şi. Calitatea de om este mai totdeauna riscată sub semnul ispitei spre a obţine satisfacţii valorice (la marginea superioară). peste realitatea morală care nu aboleşte. dezagregarea sau în funcţie de înclinaţia dominantă. O prea mică elaborare a zestrei natural-biologice alimentează gresivitatea. bucuriile fireşti (în spaţiul median) sau împlinirea plăcerilor (înspre graniţa cu ereditatea bio-psihică). Nu întâmplător cel mai expresiv simbol metafizic al căutării şi ascensiunii omului spre un firesc al condiţiei sale este Golgota. De aceea.

Binele moral Valorile (şi non-valorile) morale se referă la persoane şi acte. privilegiat. modestie . "moral" "imoral". de această dată. adică poate fi apreciat ca "bun" sau "rău". "imoralul" ca sferă a ceea ce se înfăţişează ca fiind contrar legilor şi valorilor morale pozitive. dorinţă. la un alt nivel. intenţii. în sistemul acestor categorii. fiind posibilă oricând întâlnirea sau convergenţa insului cu insul şi cu sine insuşi. şi "amoral". se detaşează din când în când de ambivalenţa umană comună. utopie. morala şi. precum şi la sentimente. sinceritate făţărnicie/ipocrizie. este propusă şi impusă o realitate ideală valorică în care şi prin care se condensează finalitatea de specie. 193.) desemnăm ceea ce este (sau poate fi) valoros şi. prin conţinuturile cu care sunt investite cele două polarizări "moral" . se situează dincolo de sfera moralităţii în afara acesteia.2. în bine sau în rău. De fapt. dincolo de utopii. Ed. demnitate . ci doar ocultată sau dispreţuită. 157 Hans Jonas."amoral". adică ceea ce nu cade sub incidenţa unei aprecieri morale. rămâne totdeauna şi se afirmă o realitate umană complexă a cărei ambiguitate nu poate fi suprimată. p. Se poate spune că "ceea ce este aproape univoc. 1995. la polul opus.139 ocoleşte sau re-semnifică sursele de indeterminare. Dincolo de modelele de autenticitate. Prin cupluri conceptuale (generozitate egoism. negativ din punct de vedere moral. arbitrarul logic al inimii. prin "moral" se poate desemna doar ceea ce este dezirabil. Spaţiile de manifestare umană sunt acoperite prin distincţia dintre "moral" care se referă la tot ceea ce este susceptibil de calificare/valorizare dintr-un punct de vedere moral. într-un sens mai restrâns. conform unui ideal de conduită opunându-i-se. 2. . speranţe îndepărtate şi viziuni escatologice. motivaţii şi atitudini legate de acestea.umilinţă/slugărnicie etc.îngâmfare. dar a gândi 157 şi/sau a crede că îi putem avea pe unii fără posibilitatea celorlalţi de a fi este o iluzie întreţinută de comoditate. Binele ocupă un loc aparte. autoiluzionarea sau manipularea culturală. Le Principe responsabilité.du Cerf. ca ceva neutru şi indiferent la valorizare. şi atunci deprindem experienţa sfinţilor şi a monştrilor umanităţii" . filosofia moralei schiţează articulaţiile valorice şi finalitatea simbolică a riscului de a fi om.

d.în virtutea însuşirilor şi a efectelor benefice pe care le pot avea . De aceea. fără însă ca semnificaţia binelui să fie obţinută prin simplă însumare. raporturi.140 Într-un sens mult mai larg. Binele moral are criterii specifice de valorizare. situaţiile convenabile. Înţelesurile binelui moral nu pot fi epuizate prin concretizările sale în onoare.m. şi. la ale cărei conţinuturi participă sensurile particulare ale tuturor celorlalte noţiuni morale. În sfârşit. Valorile prefigurează o ordine ideală . oferă modele latente de acţiune. pentru aceasta. care îl deosebesc de toate celelalte ipostaze. starea de sănătate ş. trebuinţe. pentru a şti ce este binele. . poziţia şi prestigiul în societate. În al doilea rând. aspiraţii şi exigenţe umane. modele care are o existenţă de sine stătătoare.a. condiţii. ci atrage sau chiar constrânge. materiale sau spirituale -. de sinteză şi legitimare globală. evenimente istorice. raţională. Valorile morale desemnează tipuri de raportare socială (nu individuală) preferenţială. Din această echivalare spontană a moralităţii pozitive cu binele decurg alte aspecte importante. Deci. ca fiind conformă binelui. demnitate. întrucât faptele emiprice sunt coordonate de sensuri. volitivă şi emoţională faţă de viaţa reală. Valorile morale integrază viaţa contidiană şi acţiunile colective într-un determinism instituit.susţinută prin semnificaţii. arată cum trebuie să fie experienţele morale concrete. avantaje. întâmplări . faptul că. modestie. binele spiritual. În primul rând. acţiuni ş. obiectele satisfacţiilor. este evidentă calitatea binelui de categorie fundamentală.a. impunându-se ca proiecţii obiective a căror prezenţă nu poate fi ignorată.satisfac anumite nevoi. implicit o apreciem ca pozitivă.a. sunt elemente constitutive ale conştiinţei colective. care . binele se referă la multiple alte sfere ale existenţei: utilităţi. bunăstarea materială. în vederea constituirii unor idealuri şi criterii evaluative apte să menţină şi să orienteze o coeziune şi ordine indispensabile traiului în comun. simboluri. Pot fi considerate bune (sau ca aparţinând binelui) acele fenomene. categoria axiologică generală a binelui indică tot ceea ce merită să aibă un statut preferenţial. Când afirmăm în viaţa cotidiană despre o conduită că este "morală". generozitate ş.naturale sau sociale. criteriile binelui au o evoluţie istorică şi variază de la o societate la alta. trebuie să înţelegem temeiurile vieţii morale şi rosturile imperativelor sale. Funcţiile sale valorice sunt integratoare.

" 158 Binele moral exprimă o realitate de alt ordin decât cea a vieţii biologice şi a psihologiei individuale. în cel mai înalt grad. dar umanitatea din persoana lui trebuie să-i fie sfântă. şi niciodată ca mijloc.este în adevăr destul de profan. ni se relevă ca mijloc indispensabil oricăror gesturi. 176. Refuzul agrementului prezent. acte. Edit. 1972.L. Acţiunea direcţionată de valori şi norme necesită o anume renunţare la sine din partea individului. în toate ipostazele sale. criterii şi idealuri ce aparţin aspiraţiilor legitime ale societăţii sau grupului social. depăşirea înclinaţiilor naturale. relaţii. atât cât ne stă în putinţă. împreună cu el.S. este obiectivul imperativului categoric de a urma datoria din respect pentru legea morală. 1957. Prin fapte. Numai prin apel la această ordine ideală a Binelui pot fi atribuite sau recunoscute calităţile valorice ale persoanelor şi actelor. şi nu doar pentru avantajele. dar mai justă. binele prezintă condiţiile şi criteriile unei convieţuiri demne pentru umanitatea din om şi folositoare pentru oamenii reali. tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere poate fi folosit şi numai ca mijloc. omeneşte. E. ni se prezintă ca fiind scopul suprem ce trebuie urmărit pentru el însuşi. "Omul . iată natura conflictului de conştiinţă ce stă la baza gestului etic. În întreaga creaţie. Dacă însă abordăm binele din perspectiva consecinţelor şi finalităţii sociale şi/sau individuale. pe care le dorim ca să fie şi moraliceşte pozitiv justificate. Immanuel Kant.A. foloasele personale pe care ni le procură. II. unde neliniştea stârnită de două soluţii posibile se rezolvă printr-o renunţare la confortul sufletesc prezent pentru o cale mai dificilă. Urmăm binele pentru că dorim să trăim uman. rezistenţa la comoditatea sufletească în schimbul unei perspective ce pare mai dreaptă." 159 Tratarea fiinţei umane totdeauna ca scop în sine. Ştiinţifică. p.arată Immanuel Kant . vol. succese ş. 260. reglementare morală se împlinesc exigenţele unei vieţi trăite în mod uman.. p.141 motivaţii. orice creatură raţională este scop în sine. Prin modele de conduită şi convieţuire se iniţiază şi împlineşte ordinea umană a vieţii. "Morala menţionează Mihai Ralea . Prin "bine" conştientizăm o 158 159 Mihai Ralea. Critica raţiunii practice. Scrieri din trecut. dar care poate fi problematică în reuşită. refularea plăcerii de moment. Dacă privim binele moral din unghiul necesităţii sale sociale şi al semnificaţiei umaniste. numai omul şi. a sensibilităţii spontane şi a raporturilor de forţă fizică.P. Deci.a.începe acolo unde se inaugurează lupta internă în conştiinţă. .

stabilitatea şi omogenitatea societăţii sau grupului social. interzic. intenţionând să armonizeze universul a ceea ce este dezirabil (semnificaţiile ideale) cu situaţiile concrete. căutată şi practicată. cât şi prin obligaţie. aceste norme arată subiectului ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă în situaţii concrete de viaţă. Ele propun spre realizare şi imprimă actelor personale un scop moral. 2. previn. îndatorirea de a ne manifesta întocmai. normele morale recomandă. eşecuri şi situaţii nedorite. modestia etc. sub forma unei reguli practice. Exprimările sale pot fi insistentrecomandative ("fii generos"). proiective şi imperative. stăpânire. Ea constă în precizarea acelor reguli care satisfac nevoia de organizare. În formulări precise. fapte ale unui subiect real sau posibil. care exprimă criterii colective de evaluare şi aspiraţii validate social. "nu trebuie să fii necinstit. permit. astfel încât să fie menţinute coeziunea. dereglări. Normele morale promovează anumite determinaţii ale binelui (cinstea. Norma morală este o generalizare a experienţei colective care îşi dovedeşte eficienţa şi asigurarea convieţuirii. normele morale stabilesc limite între care sunt şi pot fi acceptate variaţiuni ale comportamentelor individuale. asupra unor factori şi acţiuni care pot fi surse de perturbaţii.) atât sub aspectul conţinutului valoric ("calităţile" omeneşti ce trebuie urmate). dorită. idealuri şi criterii colective.142 valoare morală pozitivă. negative. preponderent imperative ("trebuie să fii cinstit") sau prohibitive ("nu fi egoist". Capacitatea normelor de a reglementa acţiunile individuale şi de grup se întemeiază pe valori. sensurile sale au dimensiuni indicative. solicitându-ne atât prin orientarea pe care o propune. atitudini. atrag atenţia asupra tipurile de fapte reprobabile. de obicei. cât şi al datoriei. anticipă şi apreciază gesturi. mincinos"). atenţionând.3. De aceea. fiind. Normele morale şi convingerea morală Normarea este o componentă indispensabilă oricărei acţiuni sociale. generozitatea. transmisă. reglare şi dirijare a operaţiilor prin care pot fi atinse anumite scopuri. sancţionează. în acelaşi timp. prescriu. conduite. de aceea. Într-o accepţiune generală. cum trebuie să fie şi se exclude să fie pentru ca manifestările sale să intre în categoria celor "bune". . Totodată.

asumat spontan sau deliberat . Morala fundată preponderent pe ideea datoriei reuşeşte. Din normare exterioară. morala nu poate fi redusă la sistemul datoriilor sociale. în cel mai fericit caz.şi la idealuri de viaţă. mai degrabă. din teamă. prescriu şi propun sfaturi de conduită. semnalează o lipsă. ci."). Deşi în mod nemijlocit ele cer şi. ci trebuie să ia în consideraţie şi omul individual.. regulile morale oferă modele de perfectibilitate umană.".. Deşi. morala îşi completează caracterul convenţional de instanţă exterioară cu tăria sau fragilitatea motivaţiilor pe care le primeşte în psihologia oamenilor concreţi. prin ataşament firesc. normele morale anticipă un tip uman. morala trebuie să se constituie ca normare interioară. deci o asemenea orientare valorică a raporturilo interumane încât să fie asigurate condiţiile subiective indispensabile realizării proiectelor colective. Scopurile anticipate în plan social solicită atitudini şi comportamente adecvate. sfârşind în comportamente neproblematice ce dovedesc că este interiorizată. cu aspiraţiile. În procesul individualizării. de cele mai multe ori. în acelaşi timp. regularitate. prefigurează şi un model de viaţă morală a cărui aplicare este obligaţie imediată. doar exigenţa . doar inocularea sârguinţei. socialmente propusă şi impusă. Accentuarea aspectelor interdicţionare şi imperative nu este un argument pentru validitatea şi exemplaritatea unui cod moral. Spre deosebire de normele juridice care transmit obligaţii cetăţenesti elementare. El este o alternativă la viaţă socială nemijlocită. astfel încât conţinuturile sale să devină mobiluri personale de acţiune. a corectitudinii formale faţă de norme. atribuie actelor şi activităţilor un grad de raţionalizare. direcţie şi sens. stiluri de participare şi responsabilităţi. sursă de autoconstrângeri. rigoare. De aceea. De aceea.. Un ideal social este ansamblul coerent de laturi privitoare la modelul evoluţiei istorice . O morală care inhibă prin interdicţii şi prin invocarea unor datorii (îndatoriri) necondiţionate demonstrează că valorile şi idealurile sale nu sunt practicate spontan.. căutările şi înclinaţiile sale. au misiunea de a contura modele umane cu trăsături explicite şi de a formula imbolduri spre practicarea calităţilor prin care fiinţa omenească îşi poate înnobila propria sa viaţă.143 admise şi preţuite de semeni. funcţiile normative sunt formulate apodictic ("trebuie să . "este obligatoriu ca să.

Estetica. impersonală. nu evadează din faţa dificultăţilor prin axiome afective obscure. atinse în mare măsură pe calea îndrumării pedagogice. şi simţul răspunderii. în timp ce fondul valoric rămâne exterior subiectivităţii individuale. Edit. "vitejia. relativitatea simpatiei şi/sau adoraţiei pentru anume semnificaţii. dragostea de ordine." 160 Normele au o formă abstractă. . obiectivă. cu toate acestea. 365. Convingerea. numai prin interiorizarea dimensiunilor valorice se obţine o adevărată reglementare a comportamentelor dinlăuntrul trăirilor umane şi nu printr-un conformism plat. Respectul pentru norme nu poate fi redus la simpla morală a corectitudinii. . însă. desigur. p. Convingerea este acea credinţă care. constanţa. ataşamentul său este inteligent. care dincolo de predispoziţii interioare. impusă din exterior. ci rămâne preocupată de motivarea consistentă a opţiunii şi gesturilor morale. generală. Aşa cum remarcă N. fidelităţii.144 ("trebuie să fac astfel. iscodirea insistentă şi problematizarea excesivă pot duce la conflicte sufleteşti.în anumite limite.Hartmann. dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu nobleţea morală. Personalitatea umană se constituie prin armonizarea datoriei subiectiv resimţită. stăpânirea de sine şi controlul propriu pot fi. demitizând chiar forţa de atracţie a unui ideal. într-o morală a responsabilităţii faţă de consecinţele actelor noastre. De pildă. confruntându-se cu îndoiala. scoţând în prim plan fragilitatea şi. Univers.. în 160 N. simultan. sfaturile şi obligaţiile sunt percepute numai ca instanţe cărora trebuie să te supui. convingerea se dovedeşte a fi o trăire valorică de alt nivel decât simpla credinţă. pentru că altfel nu se poate. se deschide la întemeiere raţională. fără îndoială. temperamentale şi de caracter antrenează orizonturi de trăire morală şi virtuţi care nu pot fi normate. Credinţa menţine un raport de exterioritate între individ şi morală: prescripţiile. ci trebuie integrat într-o morală a convingerii (orientată spre semnificaţii şi temeiuri umaniste) şi. 1974. capacitatea de jertfă sunt greu de inculcat prin educaţie. Hartmann. simţul dreptăţii etc. vrednicia. eventual. nu e permis"). Desigur. dragostea. corectitudinea este educabilă şi poate fi transmisă prin reguli de acţiune. Nu toate valorile morale sunt şi pot fi concretizate în structuri normative. anticipate şi căutate cu datoria socială.

în schimb. Ambele pot fi adânci. fericirea şi sensului vieţii Succesul este o validare explicită. Teoria succesului. Aşa cum precizează Mihai Ralea. ce se reduce.a. sau de suprafaţă. convingerile pot să înzestreze chiar prejudecăţile cu judecată.m. se poate spune că. prin intermediul convingerilor. în care meritele sunt întâmpinate cu entuziasm şi stări patetice colective. pozitivă. acceptă şi alte opinii sau rigori morale decât cele fixate afectiv. p. 1975. Calitatea e dată de performanţa apreciată şi de consecinţele social-umane pe care le are. dorindu161 Mihai Ralea. în Prelegeri de estetică. fapte ş. "succesul este o apreciere favorabilă." 161 Există un succes discret. Succesul. la recunoaşterea competenţei şi seriozităţii pe care cineva le dovedeşte în profesie sau în chestiuni precise care ţin de aceasta. ci şi tendinţe personale de structurare şi semnificare a actelor cu sentimentul unei obligaţii (ceea ce trebuie făcut) şi al unei aspiraţii (binele). reuşind să exprime nu numai virtualităţi de acţiune admise de colectivitate. de obicei. consistente. preţuirea acordată acelor idei. "un fenomen social obiectiv şi nu un fenomen personal psihologic. opţiunea motivată nuanţat şi mulată pe realităţi. fermitatea sa e deseori opacă. de cele mai multe ori.145 schimb. creaţii. adică o anumită ierahie de valori". 53. cultivândui exclusivism: ceea ce nu este înţeles nu există pur şi simplu sau nu trebuie să existe. care sunt performanţe în raport cu sfera disponibilităţilor valorice ale colectivităţii. 2. o anumită aşezare într-o ierarhie axiologică. dar există şi un succes zgomotos. ca exces de speranţă: se anticipă imaginativ trăirea satisfacţiilor maxime legate de persoana proprie.d. În timp ce credinţa prezentă în moravuri porneşte din şi sfârşeşte în prejudecată. deci el presupune un anumit discernământ. Convingerea. De aceea. este doar delimitativă şi tolerantă: înţelege şi experienţe morale cu care nu este de acord. o aprobare întotdeauna. . Credinţa morală limitează câmpul conştiinţei. instituie raporturile morale prin implicare personală: asumarea pe cont propriu a reperelor ideale colective. Fericirea este înţeleasă. Nu introducem nici un fel de ierahie între cele două tipuri.4. valorile morale sunt individualizate. fiind.

nu se datorează numaidecât lucidităţii. lipsa de interes pentru aspectele stânjenitoare. concretizându-se în "cadre de 162 Tadeusz Kotarbinski. Meditaţii despre viaţa demnă. orientare şi unitate valorică. 42.în condiţii de siguranţă . împiedică sau ameninţă . în acelaşi timp.ştiut fiind că omul este temător sau irascibil faţă de tot ceea ce nu convine. de capacitatea de a ignora bogăţia realităţii. simplă sucesiune de proiecte. conturul lor nu poate fi precizat decât pe măsură ce experienţele de viaţă obligă la realism. tulbură echilibrul. oricum. "Cine caută sensul vieţii . Întrucât se simte ca aceste suspendări sunt provizorii. norocoase. temporalitatea şi varietatea propriilor trebuinţe. Aşadar.şi existenţa împrejurărilor prielnice. Ca trăire. ci provin din prudenţa egoistă sau teama de suferinţe. Editura ştiinţifica. e nevoie de o schimbare de optică: să fie văzută ca satisfacţie valorică. căutări şi eşecuri. ci are o anumită cursivitate. p. . anularea spiritului critic pentru ca afectele să se intensifice prin fixarea exclusivă a interesului pe conţinuturile convenabile. se doreşte starea în care aşteptările sale în faţa vieţii îi sunt satisfăcute la limita maximă. pentru a valoriza fericirea. acţiuni. starea de fericire cuprinde fascinaţii şi tentaţii uşor temătoare. De aceea.arată Tadeusz Kotarbinski .146 se ca . fericirea presupune "punerea între paranteze": izolarea pretextului real care provoacă mulţumirea." 162 Erich Fromm apreciază că "devotamentul manifestat de om faţă de o cauză. ba.este preocupat ca acţiunile lui să nu fie lipsite de scop. suficient de imprecise şi eterogene. vizăm faptul că ea nu este. de o idee sau de o putere transcendentă este expresia unei nevoi de completitudine în procesul vieţii". ca activitatea lui să nu se epuizeze în acţiuni fără importanţă. 1970. Conţinuturile acestui exces de speranţă rămân. însă multe din renunţări. Când privim viaţa din punctul de vedere al sensului. ci să se poată legitima prin adecvarea la un ţel demn de a i se sacrifica eforturile cele mai intense. rezultate. discernământ şi selecţie.sfera înclinaţiilor să capete rezolvări optime pe o durată cât mai mare posibil. ci ţine de aptitudinea personală de a fi fericit. dorinţe. pentru om. mai precis. Se ascunde în acest proiect al fericirii un pact sentimental al insului uman cu sine însuşi: se doreşte anularea tuturor piedicilor posibile . starea psihologică de fericire nu e produsă spontan de către motivul (sau momentul) ce ne satisface.

sensul vieţii se referă la capacitatea individului de a-şi trăi viaţa în chip uman. . iar individul este format şi se formează el însuşi pe sine în aceste cadre valorice. obiceiuri orientează acţiunile şi dezvoltarea la nivel social global. viaţa. norme. Rezultă. de motivare personală a sensului vieţii şi de exercitare a capacităţii proprii de rezistenţă în faţa istoriei. Editura politică. este pentru mine o valoare") şi afirmă prin ea valori ("nu trăiesc oricât. o raţionalitate.ca proces biologic . depăşit stadiul unor simple reacţii psihologice spontane faţă de mediu atunci când urmează o interiorizare critică a valorilor ce stau la temelia culturii şi civilizaţiei în respectiva societate. cristalizarea unei atitudini personale (de acceptare sau respingere a valorilor pe care colectivitatea le propune şi/sau impune membrilor săi) şi necesitatea interioară de a avea un ideal prin care se legitimează rostul social-uman al propriei vieţi. în funcţie de care justifică şi apreciază toate actele intreprinse. pare suficient ca cineva să aibă stări de mulţumire şi fericire. cu o dublă motivare: psihologică şi socială. sunt demne de preţuit şi imperios de asumat ţelurile care afirmă omul ca valoare. 239-240. Prin urmare. pp. astfel. Scopul vieţii nu este însă prestabilit. sentimentul împlinirii în ceea ce face. În condiţii istorice determinate. pentru a percepe viaţa ca având un sens. trăindu-le ca pe o problemă personală (când se aderă la respectivul sistem de valori) sau ca pe o contradicţie (atunci când valorile se opun altor valori). Sistemul valorilor colective condiţionează forme specifice de individualitate." 163 Sensul existenţei personale exprimă dorinţa de a conferi vieţii în ansamblu un înţeles. Sub acest aspect. Dar sensul autentic este un fenomen etico-social. fiind atitudinea prin care omul tratează viaţa ca valoare ("nu trăiesc oricât. 1983. un rost.147 orientare şi de devoţiune. de aceea nu pot trăi oricum"). Texte alese. Aşadar. Desigur. 163 E. Este. sensul are caracteristicile obiectivităţii: sistemul de valori. stă la îndemâna fiecăruia ca să aibă şi să manifeste preferinţă pentru un model sau altul de viaţă. revelatoare sunt procesele de interiorizare a valorilor. însă.nu le are. de a-i da semnificaţii pe care ea . sunt folositoare vieţii în comun. de aceea.Fromm. Unii oameni se integrează în viaţă socială fără a gândi profund asupra semnificaţiei pe care o dau vieţii lor valorile pe care le acceptă. ca proces biologic.

în principiu. îndoielnice sub raport moral.în afara căreia nici nu există. în primul rând. dar şi de capacitatea de reacţie în faţa proceselor istorico-sociale. ci apără anumite interese generale. fiind lipsite de ideal moral şi responsabilitate. atitudinea adoptată în faţa vieţii. aptitudinile proprii dovedite. aspiraţiile ce pot fi finalizate. energiei. ci doar gesturi de nemulţumire. fiind necesară replica unor forţe colective. autenticitate . şi.trebuie să fie prezentă şi îndeplinită exemplar în fiecare acţiune cotidiană. de modul în care optăm pentru un model de viaţă. egoiste. atât prin scopurile imediat alese. de împrejurările istorice. fără îndoială. în alegerea idealului de viaţă.m. Sensul vieţii depinde. dar nu au justificare strict personală.a. când sunt respinse anumite valori sociale. Când există consens între viziunea individuală asupra vieţii şi valorile unei culturi. prin apropierea vieţii efective de acest ideal. seriozităţii Dar. 2) Când opţiunile contravin sistemului valoric-social. ele au însemnătate istorică. Înţelegem prin această că asupra felului în care fiecare om trăieşte viaţa îşi pune amprenta climatul material şi spiritual. Dacă cele mai multe laturi ale idealului sunt cucerite procesual. de fapt. din aproape în aproape. mediile umane. deci nu oferă alternative realiste. Puterea de reacţie personală în faţa mersului istoric se concretizează. 3) Conflictul axiologic este difuz. între modul propriu unui individ de a vedea viaţa şi idealurile grupului sau societăţii se poate produce un conflict axiologic. iar această reacţie.d. atitudini nihiliste. nu reuşeşte să opună alte semnificaţii viabile. în al doilea rând. Asemenea proiecte subiectiviste intră în contradicţie cu imperativele convieţuirii. măsura în care idealurile sunt clare şi pot fi urmate cu mijloace la îndemână ş. cât şi prin mijloacele folosite pentru actualizarea lor. pe care le opun celor promovate de societate. dincolo de jocul nefast al conjuncturilor.148 sunt pătrunse de grija şi respectul faţă de umanitate. stări de apatie sau dezorientare. practicând atitudini individualiste. izbutirea în viaţă depind în mare măsură de mobilizarea capacităţilor. deşi se întemeiază pe realităţi evidente. Dimensiunea morală a sensului vieţii . Sunt posibile câteva tipuri de situaţii: 1) Uneori. eficacitatea acestor luări de poziţie depăşeşte puterile unui om. unii oameni optează pentru false valori. se poate spune că. Însă. Acesta constă în lipsa de acord asupra alegerii şi experienţei sensului vieţii. prin acte succesive şi prin .

Bio-etica se constituie ca modalitate originală de cercetare şi însuşire dintr-un punct de vedere moral .admite două linii de sens. practica morală este cea care poate armoniza . 19-20.este studiul interdisciplinar al ansamblului condiţiilor care necesită o gestionare responsabilă a vieţii umane (sau a persoanei omeneşti) în ambianţa progreselor rapide şi complexe ale cunoaşterii şi ale tehnologiilor biomedicale. fie pe deschiderea unor noi orizonturi de reflecţie şi cercetare normativă în spaţiul eticii propriu-zise. începând de la cele mai semnificative la simplele eveniment curente. 1989. Bioetica În opinia curentă.dar nu numai . principes."164 În măsura în care miza ultimă are implicaţii politice . relaţiile şi munca în corporaţia profesională. în funcţie de accentul pus pe "bio" sau pe "medical". angajează decizii reale. . sunt inevitabile divergenţele de opinii. închisă. bioetica se prezintă ca fiind "căutarea soluţiilor la conflictele de valoare în universul intervenţiei bio-medicale". vizând "să orienteze acţiunea. osificată în reguli. deci.morala este receptată negativ: ca discurs moralizator sau ca apropiere (de om şi viaţă) cu iz tradiţional. Termenul "bio-medical" .a realităţii bio-medicale. Les Editions du Cerf. Etica sugerează o detaşare (sau numai distanţare) reflexivă. global şi sistematic . să amenajeze exerciţiul libertăţilor cetăţenilor. prospectiv. La Bioéthique (nature.5. confruntarea soluţiilor şi chiar limitarea libertăţilor.149 cumularea rezultatelor pozitive. să 164 Guy Durand.deopotrivă interdisciplinar.momentele vieţii.întrucât societatea se confruntă cu propriul său viitor -. Deontologia trimite la reguli practice şi obligaţii concrete ce disciplinează sever.nemijlocit. de fiecare dată . ceea ce implică recursul la stabilirea unei ierarhii a valorilor. Marile direcţii de dezvoltare mizează fie pe circumscrierea unor cadre de reflecţie şi cercetare interdisciplinară asupra consecinţelor umane ale progresului tehnico-medical fie pe constituirea unei metode de analiză a situaţiilor care implică dileme morale şi.ataşat celui de "etică" . pp. . "Bioetica menţionează Guy Durand . enjeux. în consecinţă. 2. eventual cu întemeiere religioasă. cvasi-juridic. legitimată printr-o viziune globală despre lume şi o concepţie antropologică fundamentală.

167 Ibid. pe embrion. fixează atitudinile.care sunt de ordinul Binelui şi indică atributele Fiinţei (Existenţei). de viaţă şi acţiune). transsexualitatea.m. . 34-35.care determină acţiunea. poluarea.. euthanasia fătului. dreptul la moarte. Guy Durand distinge trei niveluri de organizare a discursului etic 168: Valori .întru-un cuvânt. Reguli: exigenţa de a alege mijloacele potrivite. p. Bioetica îşi investeşte conţinuturile antropologice în această schemă astfel: Valori: viaţa. 40. pp. pruncul . asistenţa la sinucidere. sterilizarea handicapaţilor. integrează decizia. diagnosticul prenatal. Reguli .d. autodeterminarea. 168 Ibid. avortul."167 Acestea sunt deopotrivă imperative morale globale şi principii de drept. bio-etica porneşte de la două principii de bază: "respectul vieţii şi respectul autodeterminării persoanei. Principii . 165 166 Ibid. războiul. când începe viaţa omenească şi când se sfârşeşte. întemeierea lor este (şi poate fi) religioase. 28. sinuciderea. încăpăţânarea terapeutică. sinceritatea faţă de bolnav.a. reanimarea. banca de spermă.. caractersul sacru al vieţii. Ibid.. tortura. Principii: respectul vieţii. teama de moarte. rinichi etc. filosofică. grefa de inimă. interdicţia de a ucide. alocarea de resurse limitate. ce este persoana şi care este (în ce constă) sensul (rostul) său? Rezolvările morale propuse în sfera faptelor nemijlocite depind în mod hotărâtor de limpezirea opţiunilor valorice de bază (semnificaţiile) care prefigurează tipuri de angajare şi acţiunea (principii). fecundarea artificală.. p. autonomia persoanei. dar trebuie să şi le asume: euthanasia.care dau marile orientări (globale. Stratul reflexiv stabileşte opţiunile fundamentale la întrebări grave: ce este omul?. inseminarea artificială. informarea bolnavului. asistenţa genetică. politica de sănătate.(în) . valorică. cercetarea şi dezvoltarea armamentelor biologice şi chimice. p.166 Pentru a stăpâni valoric reflecţia asupra faptelor.. 30."165 O simplă enumerare tematică dezvăluie gravitatea problemelor de care etica nu numai că nu mai poate face abstracţie. politică. experimentarea pe fiinţe umane. mitică ş.150 influenţeze opţiunile societăţii. eugenismul. .eprubetă. manipularea genetică. creşterea demografică şi controlul său. contracepţia.

ce vorbeşte şi acţionează 169 170 Cf. Robert Misrahi. perversiuni ale eticii.7. Synthélabo. 1987. Într-o civilizaţie agitată şi confuză. viaţa umană este medicalizată. suferinţă. De pildă. Librairie Larousse. 2. decizia morală angajează trei componente de bază: valorile. bărbat. iar acest subiect se afirmă deopotrivă ca un corp-subiect şi conştiinţă. la rândul său. .ca instanţă psiho-spirituală ce intenţionează realizarea valorilor în situaţia dată. corpul se exprimă în. adică armonizarea unor stări de fapt cu starea de drept. cuplu. morala de situaţii recomandă luarea deciziei în funcţie de dorinţele subiective proiectate asupra situaţiei. situaţiile problematice concrete care solicită soluţii. tehnologiile biomedicale influenţează cursul natural al vieţii. subiectul actului moral nu mai poate fi conceput ca pură conştiinţă intelectuală şi ca reflexivitate a omului concret în împrejurările date. şi se lasă exprimat de conştiinţă. pe baza corpului-subiect . Etica lui Robert Misrahi Trecând dincolo de sfera bioeticii. p. schimbând astfel şi semnificaţiile valorice. 74-75. femeie. conştiinţa morală . Pe de altă parte. Neglijarea unui element în decizia morală conduce la pervertiri. corpul subiectului este în acelaşi timp sistem biochimic (= organism) şi activitatea unitară (corp-subiect). în lumea de azi. face posibilă conştiinţa-subiect.a.a. Misrahi170 porneşte de la premisa că fiinţa umană este un subiect. înlăturarea incertitudinilor prin invocarea ştiinţei anemiază planul moralităţii trăite ş. 27. pp.d. respectiv ierarhiile simbolice şi atitudinile. Jean-François Malherbe. prin. organismul face posibil şi "produce" corpul-subiect care. deci. 1995. Pour une éthique de la médecine. moarte.m. refugiul în tradiţie autoritarism sau. această conştiinţă-subiect îşi dezvoltă activitatea semnificantă în universul socio-cultural. modificând imaginile despre viaţă. exigenţele libertăţii sunt hipertrofiate în detrimentul exigenţelor de solidaritate şi justiţie (care sunt instanţe valorice). ş. În opinia lui Jean François Malherbe169. La signification de l'éthique.. Robert Misrahi re-gândeşte problematica moralei în funcţie de angoasa generalizată din lumea contemporană: neliniştea vitală cu privire la viitor şi incertitudinea [a]grav[at]ă [şi] în termenii acţiunii. impulsul bioeticii este dat de o stare de fapt: corpul uman este deopotrivă obiectul şi victima scientismului medical.151 Fără îndoială.

Morala are rostul de a determina valorile în funcţie de care sunt alese şi împlinite diferite acţiuni posibile.. În acelaşi timp. 173 Ibid. "Fiinţa umană reală este un subiect integral şi unificat"171: corp într-o primă instanţă. Dinamismul creator al dorinţei depăşeşte energiile instinctuale prin inventarea unor scopuri şi valori. p. situaţii. mobilizând viaţa interioară în sensul responsabilităţii. De aici rezultă şi ambiguitatea sa: proiectează idealuri exemplare. semnificaţii şi limbaje. o întemeiere a arbitrarului însuşi în postura de autoritarism moral sau politic. Pentru acest subiect concret. "Pe planul acţiunii umane. p... ci este. . dogmatismul metafizic în chestiuni de morală nu este numai o justificare amăgitoare a unor programe de acţiuni deduse în mod arbitrar. dorinţa este dătătoare de sens şi presupune conştiinţa de sine. Principii orientative pot fi despresive din morală..) un dublu dualism radical care opune nu numai lumea eternă şi perfectă a Ideilor şi a lui Dumnezeu lumii imperfecte.. fapt care implică problema practică a alegerii. "Idealismul moral de stil platonician sau creştin implică (. prin consecinţe.152 -.. 174 Ibid. şi linii de forţă. 44. unitatea subiectului complet se dezvăluie prin metoda comprehensivă şi descriptivă. vertebrând viaţa cu o intenţionalitate valorică. integrându-se într-o ordine simbolică a valorilor şi sensului. 40. Mai mult: "cunoaşterea sistematică a omului trebuie (. Ibid. dar şi conştiinţă iniţiatoare de acte prin care produce semnificaţii şi valori. eşuând într-un idealism inutilizabil care alimentează indecizia acţiunii prin "mituri" mai mult sau mai puţin arbitrare.) să înceapă cu subiectul"172 care ni se prezintă simultan ca fiind o existenţă şi o reflecţie. această contingenţă se numeşte libertate"173. 34.33. deontologice şi etică. o putere deopotrivă afectivă şi reflexivă (sau cognitivă) pentru care afirmarea dezirabilităţii este în acelaşi timp o afirmare a sensului.. p. p. Dacă metoda cauzală este adecvată cunoaşterii corpului-organism. subiectul trebuie să-şi asume contingenţa. 171 172 Ibid.."174 În general. corupte şi muritoare a materiei şi a vieţii. ci mai opune sufletul pur şi nemuritor corpului impur şi pieritor. biologicul este încapsulat preocupărilor de umanizare a propriei vieţi.

medicină. deci. Deontologiile . ceea ce implică excluderea oricăror motive concrete. nu este suprimată imposibilitatea în fapt şi irealismul. stilul de practicare şi consecinţele decurg din anumite principii care asigură structurarea socio-culturală a unei meserii. că. Or nu există o esenţă prestabilită şi universal valabilă a unei profesiuni. cu mai multă sau mai puţina perfecţie şi rigoare. morala kantiană este calificată de J. în general.). ele codifică paleta conduitelor admisibile într-o sferă de activitate umană (afaceri.este anterioară oricărui sistem de valori şi oricărei profesiuni. Kacan. moralele datoriei sunt imposibil de urmat tocmai pentru că sunt contradictorii şi dispreţuiesc concretetea subiectului. p. Desigur. "Vom numi etică cercetarea unui sistem de principii menite să orienteze acţiunea către accesul la plenitudinea sensului". drept un sadism. de pildă. ci dintr-o concepţie (pre) determinată asupra respective profesiuni. pe de altă parte încearcă să înlocuiască moralismul abstract. circumscriind sfera legitimă a responsabilităţilor ataşate unei profesiuni. 48.ca sens. publicitate. conţinut şi responsabilitate . De aceea. prin universalitatea imperativului categoric Kant surprinde "modelul ideal al oricărei morale şi definiţia esenţială a ceea ce orice morală. prin aceasta. iar aceste principii depăşesc puterile deontologiei. însă. şi nu doar conform datoriei -. ambiguu şi contradictoriu prin indicarea a ceea ce trebuie efectiv făcut. nu întâmplător doctrina kantiană abordează problema calităţii morale a unei acţiuni în termeni formali. Deontologiile. se străduieşte cel puţin să realizeze în parte"175.respectul pentru legea morală. însă tocmai de aceea nu pot oferi principii de acţiune sau de justificare a unor alegeri efective atunci când situaţiile deschid posibilităţi multiple şi contradictorii. contracte ş. impulsul de a acţiona din datorie. exigenţele codificate deontologic trebuie ele însele întemeiate prin apel la registre reflexive mai cuprinzătoare. vizând doar planul intenţiilor .notează Robert Misrahi sunt tautologice: codifică implicaţiile şi exigenţele unei profesii anume.m. . înclinaţii sau interese. reflecţia asupra temeiurilor acţiunii . însă aceste implicaţii şi exigenţe decurg nu dintr-o relaţie logică între profesia deja constituită şi acţiunile pe care le presupune.a. "această anterioritate este 175 Ibid..d.153 Trebuie observat.

tonului. întrucât afirmă realitatea efectiv şi validitatea unei existenţe împăcată cu sine. este vorba de acea dimensiune a actelor. prin reflexivitate etică. 97. Sursa acestei reflexivităţi se află în experienţele de criză şi eşec. dorinţa este contingentă în forma sa concretă. fie că e vorba de amiciţie sau cooperare. semnificaţia reflectată şi autonomă a activităţilor. 76. stăpânită reflexiv. p. Ibid... dacă."177 Sarcina eticii ar fi aceea de a stabili "condiţiile existenţei fericite. Un alt criteriu . 178 Ibid. p. opunând acţiunii spontane o reflexivitate care modifică radical desfăşurarea şi temeiurile.refuzul egocentrismului şi afirmarea onestă a bucuriei în relaţie cu altul.este derivat din această pozitivitate. satisfacţia."178 R. cât din nevoi vitale . "Reciprocitatea desemnează deci echivalenţa pozitivă a două mişcări ale conştiinţei care uneşte doi subiecţi"179. rostul eticii este de a propune un ţel şi de a defini mijloacele. 176 177 Ibid. şi prin conţinuturile de plăcere care sunt în mod clar gândibile şi practicabile. se impune . în măsura în care este evident că non-reprocitatea poate fi sursă de suferinţă şi de (auto)distrugere.. Misrahi consideră "pozitivitatea" drept o primă condiţie ce se referă la consistenţa. în nemijlocirea ei.nu atât din considerente morale. este vorba de mişcarea concretă a unui subiect care acţionează către obţinerea unui maximum de satifacţie. p. reciprocitatea împlineşte o afirmare existenţială concretă. permanenţa. când preferinţele capricioase trebuie înlocuite cu ceea ce este preferabil . cu acele conţinuturi ce sunt adaptate intenţiei fundamentale a sensului. etica încearcă să surprindă implicaţiile. fundamentul valid al acţiunilor concrete. mişcarea progresivă şi creatoare. atitudinilor sau conduitelor care zămislesc bucuria. 95. 179 Ibid. El este efectiv constituit sub raport calitativ de către modurile de a trăi. Ca sursă a acţiunii şi reţea de semnificaţii. spontaneitatea dorinţei devine..reciprocitatea . dorinţa poate să conducă la fel de bine la bucurie ca şi la suferinţă. . "Preferabilul nu este nicidecum um ideal abstract.154 garanţia caracterului său concret"176. p. la nefericire ca şi la fericire. 86. către conţinuturi ce produc plenitudinea vieţii.astfel spus.

. întrucât simplele deontologii sunt. bioetica nu poate fi decât una din aplicaţiile posibile ale acestei etici generale. 182 Ibid. astfel reflecţia pe care o pun în practică este etică şi filosofică. el însuşi condiţie a conştiinţei-subiect. dacă "viaţa" este în acelaşi timp fericită sau nenorocită. ci dincolo de profesiuni se desfăşoară o etică bazată pe structurile universale ale dorinţei şi reflecţiei. De aici rezultă singularitatea . Astfel. p. medicul şi biologul legiferează împreună. preocuparea ştiinţifică pentru viaţă trebuie să îmbrace un sens şi o valoare specifice: viaţa în sens strict este condiţia existenţei în sensul său deplin. oferind "matricea oricărui viitor şi originea oricărei îndrumări "180 în caz de ambiguitate a situaţiilor şi/sau acţiunilor.. Aceasta semnifică faptul că filosoful. "Nu profesiunile pot să producă morale. 107. Însă. etica fiecărei meserii nu este altceva în realitate decât forma în mod necesar sigulară şi concretă pe care o ia etica existenţială în general."182 Mai precis: "dacă filosoful se preocupă de existenţă ca atare (. tautologice.). Această mediere reflexivă se mulează totdeauna pe scopuri şi împrejurări concrete. adică de condiţiile organice ale emergenţei corpuluisubiect. p. totodată. şi că."183 În consecinţă.. având. Aceasta nu înseamnă că filosoful legiferează în timp ce cercetătorul ştiinţific constată. nu ştiinţifică.155 implică specificitatea personală. Prin meditaţia asupra celor trei caracteristici prin care poate fi evaluată acţiunea pozitivitatea. 99. 183 Ibid. adică reflectează asupra acţiunii şi asupra orientării sale. 103. biologul şi medicul se ocupă de condiţiile organice ale acestei existenţe. etica se afirmă ca "filosofie existenţială a bucuriei". o semnificaţie generală. ."181 În opinia lui Misrahi. adică mişcarea reflectată către bucurie pe baza unei activităţi creatoare singulare.. p. Ibid. p.fiinţelor şi situaţiilor. aşa cum s-a văzut. reciprocitatea şi singularitatea -. umanismul bio-eticii trebuie să fie structurat de 180 181 Ibid... şi activitate energetică şi organică ce o fac posibilă.ca al treilea criteriu . 105. Mai mult: pretenţia .mărturisită sau nu de ştiinţificitate a bio-eticii este respinsă: "este clar că ştiinţa nu poate să prescrie nici să propună norme pentru acţiune întrucât este în legătură cu "faptele" şi nu cu "valorile".

dacă şi angajaţilor acesteia li se întâmplă acelaşi lucru. Comportamentele manifestate de lideri. de exemplu. s-a constatat că managerii de firme şi companii manifestă o încredere foarte mare în angajaţi precum şi o „cooperare moderată. 33. angoasei. regulile şi valorile promovate şi susţinute au un impact major asupra activităţii angajaţilor.8. pot întemeia un realism existenţial mult mai profund şi semnificativ decât claustrarea unilaterală într-o etică a satisfacţiei existenţiale. de fapt. sensibilitatea de masă a epocii actuale.mai adânci. Aşadar. normele. Un asemenea proiect etic exprimă. au acces la alte registre . suferinţa este prin definiţie un rău absolut. 2.d. manageri şi acţionari. p. 1.ale umanului. Etica lui Robert Misrahi justifică obişnuinţele şi aspiraţiile curente de acces democratic la mulţumiri de sine prin care viaţa pare a căpăta o plenitudine a sensului. morţii ş.156 recunoaşterea omului ca subiect cu un legitim sentiment de sine. totuşi.m. De multe ori. totuşi. firmă sau corporaţie cultura organizaţională. Această filosofie a conştiinţei (auto-)creatoare care să fie simultan existenţială şi eudemonistă pare să legitimeze. un individualism îngust. şi de un anume eudemonism . şi fobic la sursele de tragic. acest aspect defavorizează cunoaşterea şi respectul reciproc.întrucât.a.”184 În China anilor ’90. unei organizaţii îi merge cu adevărat bine. Credem că orizonturile reflexive ale disperării. lucrul în echipă şi afectează climatul organizaţional. trasează coordonate stricte în ceea ce priveşte conduita profesională în raport cu poziţia ierarhică. lipsit de receptivitate în faţa limitărilor constitutive ale omului. În ţări precum Australia. respingând interpretările doloriste care ni se par că. în relaţiile interpersonale cu subordonaţii. 9. . captivat de confort sufletesc şi goana după agreabil. Disconfortul sufletesc şi reflexiv poate fi creator într-o mult mai mare măsură decât închiderea într-o fericire provizorie şi mioapă la evidenţele omenescului în cotidian. Gândirea de grup şi comportamentul etic în organizaţii În orice companie. am spune . apreciază Misrahi. nu trebui să uităm că. procesele decizionale erau 184 Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. incertitudinii. (2002). Trust and decision making: Are managers different in the People’s Republic of China and in Australia? Cross Cultural Management.

se dezvoltă o dispoziţie culturală şi psihologică spre dependenţă. „copii”. Subordonaţii trebuie să fie obedienţi faţă de marii manageri potrivit funcţiei lor. şeful […] trebuie să controleze.185 Un studiu comparativ privind valorile culturale şi încrederea arătată angajaţilor a fost realizat de Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. 40. Aceştia din urmă trebuie să fie „dependenţi şi obedienţi. Sunt lipsiţi de iniţiativă şi se bazează doar pe aranjamentele şefilor lor. şi Y. Când există divergenţe de opinie între un manager şi subordonaţi. astfel încât fiecare persoană implicată are posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere. . implicate fiind valorile şi normele culturale specifice acestei ţări. managerii australieni sunt adepţii unei relaţii „relativ egale”. comparativ cu managerii chinezi. astfel. Management issues in China: Volume II International Enterprises. 39.cit. 186 187 188 Karen Yuan Wang şi Stewart Clegg. (1996). Managerii australieni pun accentul foarte mult pe discuţiile informale. Studiul face trimitere la principiile confucianiste. Cercetarea s-a desfăşurat pe un eşantion format din 328 de manageri chinezi şi australieni. Ibidem. potrivit acestei cercetări. neputându-se avea încredere totală în ei. Ibidem. Aici. Lu. London: Routledge.157 caracterizate mai mult de „paternalism” şi de un stil de conducere directiv. în timp ce.”187 Comparativ. potrivit cărora se poate face o paralelă între structura familială chineză şi cea organizaţională. iar subordonaţii. în care procesul decizional se desfăşoară într-un mod democratic. Child.186 Perspectiva comparativă are în vedere comportamentul managerilor chinezi versus comportamentul managerilor australieni. managerul este „părintele”. op.”188 185 J. Aceştia „sunt mult mai pregătiţi să delege puterea cu angajaţii în luarea deciziei finale. Încrederea în proprii angajaţi a managerilor din organizaţiile chineze (216) este scăzută faţă de cea a omologilor lor (112). rezultatele indică faptul că managerii australieni sunt mult mai predispuşi spre a reflecta influenţa subordonaţilor în decizia finală. Acest aspect întăreşte şi mai mult faptul că nivelul încrederii variază în funcţie de distanţa faţă de putere percepută de anagajaţi. considerândul-le a fi „modalităţi eficiente” premergătoare deciziilor.

comparativ cu cei niponi. on (conceptul sugerează că „obligaţiile şi îndatoririle” rămân chiar dacă acestea au fost onorate) sau oyabu – kobun (relaţii informale stabilite la cel mai înalt nivel ierarhic între patron şi directori de exemplu.158 În Japonia. vacanţe). din teama ca aceste informaţii să nu fie folosite contra lor. dar care în timp devin spectaculoase” şi că „rezultatele scontate reprezintă o reuşită sau dimpotrivă o nereuşită a proceselor desfăşurate” deci. iemoto (respectul pe care trebuie să-l aibă subalternul faţă de şef. Diferenţele apar şi din înţelegerea diferită a încrederii. pentru că ei au nevoie de mai multe informaţii pentru a vedea dacă pot să dezvolte relaţii de încredere pe o perioadă mai lungă. 191 Ibidem. kaizen „presupune îmbunătăţiri mici. (1986). că cele două „vieţi” se întrepătrund. „furnizează puţine informaţii în cadrul negocierilor. rezerve în a-şi face cunoscute părerile. low-cost approach to management.190 Tradus ad literam conceptul semnifică îmbunătăţirea continuă a activităţilor. Bucureşti: Editura Economică. cu toate că aceştia din urmă prezintă. pp.192 Oamenii de afaceri sud-americani. dozoku (totalitatea legăturilor şi relaţiilor stabilite într-o comunitate şi implicit companie sau firmă în raport cu altele). Acest lucru se întâmplă atât în viaţa privată cât şi în cea profesională.”191 Asemenea managerilor niponi. . Spre exemplu. valorile culturale organizaţionale se axează pe o serie de concepte precum mura (modul în care în firmă sau companie se produce coeziunea grupului). 190 vezi Masaaki Imai. 345. 192 Ibidem. (1997). Gemba kaizen: A commonsense. acestea întărindu-se şi într-un alt mediu decât cel profesional – concedii. creând un „climat bazat pe încredere”. Managerii din Asia consideră foarte dificilă negocierea cu cei din America Latină. cei sud-coreeni obişnuiesc „să-şi consulte subordonaţii” în luarea deciziilor. 186- 187. faţă de autoritate).189 Aceste concepte se regăsesc în ceea ce niponii numesc filosofia Kaizen. [2001](2006). Kaizen: The key to Japan’s competitive success. în context organizaţional. McGraw-Hill/Irwin. continue. japonezii considerând. deseori. crescânde. în timp ce englezii au încredere în 189 Eugen Burduş. Management comparat internaţional. Masaaki Imai. McGraw-Hill. de exemplu. fac ca toată responsabilitatea să fie delegată către şef şi patron). un adevărat “mod de viaţă. amae (legături bazate pe un ataşament emoţional intens care. contrar perecepţiei vesticilor. Altfel spus. 210.

Aceasta este cheia stabilităţii cadrelor şi a disciplinei de muncă din întreprinderile japoneze”197 193 194 Ibidem. op. Unii spun că suntem ‘intoxicaţi de muncă’.cit.cit. directori de firme şi companii din această ţară. 368. Hiroshi Sawano. potrivit autorului mai sus citat. De cealaltă parte. Japonia în economia mondială. p. dar muncim serios. Culture and psychology. munca principalul factor al dinamismului economic?”194 Procesul decizional japonez poartă numele de ringi-sei sau cum mai este întâlnit. oare. „prezentarea unei propuneri spre aprobare unui superior”. People around the world.. că lucrează nu pentru patron.196 Spre deosebire de angajatul tipic occidental (indiferent de sistemul în care îşi desfăşoară activitatea. Acesta arăta.195 Acesta este compus din două elemente de bază.”193 Această câştigare treptată a încrederii se poate observa şi în cazul ţărilor scandinave. prin intermediul mai multor discuţii realizate cu manageri. „salariatul să considere că este vorba şi de întreprinderea lui. Nu este. 108. p. În lucrarea Japonia în enonomia mondială. 112 197 Seiichi Yamashita apud Costin Murgescu op. Carnet de călătorie. companiile şi firmele japoneze este acela de a-şi ajuta proprii angajaţi şi de a le asigura toate condiţiile necesare desfăşurării în bune condiţii a activităţii. Acest lucru se întâmplă deoarece principiul după care se ghidează corporaţiile. cel japonez nu îşi pune problema faptului că mâine s-ar putea să nu mai lucreze în acea firmă din motive independente de el. public sau privat). Nu este adevărat. Carnet de călătorie scris cu ocazia unei incursiuni în Ţara Soarelui Răsare. director executiv la Jetro apud Costin Murgescu (1985). brazilienii nu se încred în oamenii pe care nu-i cunosc încă. că productivitatea muncii depinde foarte mult de seriozitatea de care fiecare individ angajat în procesul de dezvoltare al firmei dă dovadă: „Partenerii noştri de peste ocean ne critică deoarece am munci prea mult.. Costin Murgescu prezenta concepţia de viaţă şi modelul managerial nipon. Belmont: Wadsworth a division of Thomson Learning Inc. p. 196 Costin Murgescu. (2000). cu precădere în literatura de specialitate anglo–saxonă. Pe de-o parte. 195 vezi David Matsumoto. ci pentru ‘întreprinderea noastră’. pe când gi descrie analiza şi luarea deciziei. ringi–system. conceptul de rin semnifică.159 oameni până când aceştia dovedesc contrariul. 114 . Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Fox sublinia că.160 sublinia Seiichi Yamashita. Holmes et al. Problema este că. importanţi pentru firmă. după ce plec de la întâlnire mă voi duce la toaletă şi un partener tailandez îmi va spune: ‘Nu cred că planul şefului este bun’. Funcţia conferită persoanei prezintă garanţia că individul în cauză este cel mai potrivit pentru acest job. (2000). Aceştia au realizat interviuri în profunzime cu mai mulţi manageri tailandezi. Fox. p. nu mi-e frică să mi-o exprim. atât directorul general sau acţionariatul. p. Legătura strictă dintre spaţiul social şi cel familial. 16. valorile şi tradiţiile japoneze. Holmes şi colaboratorii săi200 constatau că există totuşi şi diferenţe.199 Studiind managementul tailandez. managementul tailandez încearcă să anticipeze posibilele eşecuri rezervând câte un plan de acţiune pentru fiecare situaţie în parte. The influence of cultural values on decision-making groups in Thailand. 35) apud Saksinee Klinsontorn. (1997. să considere managementul japonez „exclusiv o haină modernă în care se perpetuează sisteme şi mentalităţi feudale. vicepreşedinte şi director executiv al Comitetului Japonez pentru Dezvoltare Economică (Keizai Doyukai). H. H. în cele mai multe din situaţii. Loialitatea faţă de şef şi fidelitatea faţă de instituţie. un manager sublinia că „sunt puţin mai diferit de ceilalţi tailandezi pentru că. prin titulatura şi rolul pe care îl joacă. op. J. Doctoral dissertation. Într-un astfel de interviu. Aici.. procesul decizional nu este unul foarte diferit. are putere absolută în luarea deciziei. în egală măsură. Un alt aspect foarte important şi care face referire la managementul nipon este că. .”198 Ne putem îndrepta atenţia şi asupra Tailandei. dar de 198 199 200 Costin Murgescu. Şeful. 118. J.cit. (1998). Şi eu îi voi spune: ‘foarte bine. 18-21. 7. The Safety & health Practitioner. lucru care în corporaţiile americane se înţelege mai greu. cât şi simplul muncitor dintr-un punct de desfacere sunt. în rândurile celor care nu înţeleg acest „stil” de viaţă şi de a fi a celor care îl promovează. Productivitatea muncii ţine de ambele categorii deoarece nu factorul financiar. cât cel uman este cel care asigură viitorul companiei. Safety in Thailand. 3. atunci când mă aflu într-o întâlnire şi am o opinie. principiile şi modelul de viaţă perpetuează. deopotrivă. Submitted to Wayne Huizenga Graduate School of Business and Entrepreneurship Nova Southeastern University. păstrarea şi perpetuarea unei armonii în cadrul departamentului sau colectivului de lucru asigură un climat lipsit de conflicte.

1/1. Nu vroiam să punem întrebări. rolul individului în grup şi în raport cu acesta. 54. (1980b). Beverly Hills CA: Sage Publications. . p. Geert Hofstede. depinde îndeaproape de cultura. în mijlocul propriei familii şi care se dezvoltă ulterior în mediul social în care individul îşi desfăşoară activitatea. H. 21-40. p. rememorând o situaţie în care s-a găsit pe când era elev: „Când eram copii la şcoală. [1991](1996). Geert Hofstede a ajuns la concluzia că există mai multe aspecte definitorii comune. op. Olanda. profesor de management şi cultură oganizaţională. Holmes et al. Studiile sale pornesc de la ideea că există o „programare mentală” a individului care se formează de timpuriu. Analizând o serie de date privind valorile culturale ale angajaţilor corporaţiei multinaţionale IBM din peste 50 de ţări. pentru că ni se spusese că. Software-ul gândirii. Angola Coffee – or the confrontation of an organization with changing values in its environment. co-fondator respectiv director al Institutului de Cercetare privind Cooperarea Interculturală (Institute for Research on Intercultural Cooperation – IRIC). este cel care a pus bazele studiului intercultural al climatului organizaţional având în vedere analiza personalităţii. 203 vezi Geert Hofstede. potrivit aceluiaşi autor. Geert Hofstede. fondator şi director al Personnel Research Departament of IBM (1965–1971) din Europa. Bucureşti: Editura Economică. (1997. atunci când persoanele în vârstă vorbesc.cit.30. dar care difereau prin intensitate în unele ţări comparativ cu altele: inegalitatea socială. Programarea mentală. „masculinitatea” şi „feminitatea”. normele şi valorile ţării respective. Dacă un elev pune foarte multe întrebări. culturii şi naturii umane..201 Cum se poate explica acest comportament? Geert Hofstede. Organization Studies. Ulterior. Un manager tailandez arăta acest lucru. acestea au devenit „dimensiunile culturii” făcând obiectul mai multor studii şi cercetări începând cu anii ‘80203: individualism/colectivism. distanţa 201 202 faţă de putere. Culture’s consequences: International differences in work-related values. Existau foarte puţine răspunsuri din partea noastră pentru că eram foarte timizi. nu trebuie să faci vreun comentariu. respectiv manifestarea emoţiilor şi controlul incertitudinii202. evitarea nesiguranţei (incertitudinii). (1980a). Managementul structurilor multiculturale. profesorul va crede că este obraznic ori că încearcă să demonstreze ceva”.161 ce nu ai spus acest lucru în şedinţă?’” Astfel de „comportamente” (de tăcere) îl reflectă îndeaproape pe cel educaţional. profesorii doar lecturau. 87) apud Saksinee Klinsontorn.

Individualismul ca dimensiune se axează pe echitate în relaţiile dintre oameni.”205 Cea de-a treia dimensiune. puterea respectiv obedienţa depind de normele şi valorile promovate în societate.cit. Distanţa faţă de putere face referire la modul în care populaţia percepe această distanţă şi. în raport cu locul de muncă. însă. iar relaţia pe care un individ şi-o formează. La nivel de organizaţie. 40. În această situaţie. se pune accent pe onoarea şi demnitatea individuală. realizările individuale primesc suport şi credit mult mai mare din partea managerilor. Ibidem. Japonia este o ţară colectivistă în care dorinţa grupului predomină în defavoarea celei individuale. o şi consideră normală. dependente şi care aparţin ‘organizaţiei’. angajaţii se „conformează autorităţii şefului şi în general faţă de poziţia ierarhică mai înaltă. .”204 În organizaţiile filipineze de exemplu. nevoile şi aspiraţiile grupului de provenienţă primează în defavoarea celor individuale.162 masculinitatea/feminitatea şi dinamica confucianistă (dimensiune identificată de cercetătorul canadian Michael Harris Bond). identitatea grupală este mult mai importantă decât cea individuală. Dacă ne îndreptăm atenţia asupra organizaţiilor africane constatăm că leadershipul autoritar şi birocraţia guvernează în detrimentul unei abordări liberale care să permită dezvoltarea iniţiativei personale. firme şi companii această dimensiune reprezintă măsura în care este acceptat şi respectat statutul ierarhic de către angajaţi. evitarea nesiguranţei (uncertainty avoidance) face referire la acele situaţii 204 205 Saksinee Klinsontorn.. 39. în acelaşi timp. p. în Statele Unite. În Malaezia. Astfel. „este una de independenţă”. unde există un individualism scăzut. În corporaţii. În cazul colectivismului. creativităţii şi să permită implicarea consultanţilor în procesul de negociere. op. la polul opus se află ţări cum ar fi Pakistanul sau Japonia: „În ţări precum Pakistanul. spre deosebire de Danemarca. Potrivit aceluiaşi cercetător. sunt modele sociale şi emoţionale strâns legate. unde angajaţii discută de la egal la egal cu managerii şi liderii lor. Aceste ţări subliniază colectivismul. dorinţele.

mai ales când se află în postura de a lua decizii individuale sau de grup. Masculinitatea se formează în jurul ideii de cultură patriarhală în care rolurile pe care le îndeplinesc femeile şi bărbaţii sunt foarte clare. considerându-l pe ultimul în neconcordanţă cu principiile lor şi cultura 206 207 Ibidem. indivizii. Marea Britanie. mai ales. 65. Martori la scenă. consideră că tot ceea ce se întâmplă în jur este „fie de bine.”207 În ceea ce priveşte modelele organizaţionale situaţia este la fel de diferită.cit. Aflaţi într-un schimb de experienţă. salvare. Distanţa mică faţă de putere înregistrată în cazul Suediei este de altfel explicată de cercetătorul olandez. fie de rău”. distanţa faţă de putere înregistrează punctaje interesante în ceea ce priveşte răspunsurile angajaţilor IBM din eşantionul lui Geert Hofstede. Astfel. în momentul în care a dorit să achite utilizând cecul. că îi lipseşte un act de legitimare. 41. iar indivizii îşi asumă riscuri foarte mari în activitatea pe care o depun. într-o fabrică suedeză (Saab-Scania din Soedertalje). Geert Hofstede. regele Carl Gustav a constatat. Spre exemplu.”206 Celelalte sunt orientate spre rezultate imediate dar. ţările latine (de peste ocean şi din Europa) şi cele asiatice au valori mari comparativ cu Statele Unite. de câteva săptămâni. . la un moment dat.163 de nesiguranţă în care se regăsesc. Canada sau Olanda. aflat la cumpărături. În preajma Crăciunului. dinamica confucianistă (orientarea timpului) îşi are originile în perspectiva religioasă despre viaţă. fiind împărţită în două: pe termen lung şi scurt. „Vânzătorul a acceptat aceasta ca pe o legitimaţie fără a renunţa însă la verificarea conştiincioasă a autenticităţii cecului şi la notarea numelui şi adresei clientului. p. mai mulţi cetăţeni au arătat vânzătorului o monedă pe care se afla chipul monarhului. adaptarea tradiţiilor la un context modern. acceptarea relaţiilor inegale şi o preocupare mai mare spre virtute decât spre adevăr.. op. În fine. şase americani semnalau diferenţele privind modul de lucru din Statele Unite şi cel din Suedia. Această problemă apare şi când se pune problema unei inovaţii. Organizaţiile şi companiile din Marea Britanie pun un accent scăzut pe formalitate. Cele orientate pe termen lung se axează pe „cumpătare.

Suedia) a constatat cu stupoare că reacţia secretarei sale a fost diferită de ceea ce. [1991](1996). Persoanele care ajung într-o poziţie ierarhică superioară nu abuzează de statut şi nu îşi exercită autoritatea în mod nejustificat. Ziaristul Robert B. (1980a). în cazul societăţii tailandeze. „Lynette Stewart a ales Detroit-ul. Norvegia. Goldmann a urmărit acest caz şi a discutat cu persoanele implicate arătând că. pe nume Dupont. se întâmpla în Franţa: „El a chemat-o pe secretara sa şi i-a dat o dispoziţie în aceeaşi manieră în care proceda întotdeauna la Paris. Accentul este pus pe resursele pe care le are individul şi nu pe deficienţele acestuia. Culture’s consequences: International differences in work-related values. în mod normal.164 organizaţională în care îşi desfăşurau activitatea în mod normal în ţara natală. În uzina Cadillac în care lucrează ea.. secretara daneză l-a privit. Plecând de la dimensiunile formulate de Geert Hofstede se poate spune că. domnule’. op. Finlanda. Dar în loc să spună ‘Da. se poate conchide că organizaţiile paternaliste sunt cele care promovează şi susţin egalitatea de şansă şi exprimare diminuând apariţia conflictelor în raport cu forurile superioare ale companiei. argumentul raţional este reprezentat de experienţa de viaţă care favorizează instituţionalizarea şi internalizarea unor norme rigide cu caracter imperativ. de exemplu. Beverly Hills CA: Sage Publications. p. Situaţia este diferită în societăţile caracterizate de principiul care promovează distanţa mare faţă de putere. din cadrul unei companii de cosmetice. 298. care. 209 Geert Hofstede. 169-170. În societăţile în care se promovează distanţa mică faţă de putere. are propria răspundere şi poate fi competitivă. pp. deplasându-se la Copenhaga pe un nou post şi ocupându-se pentru aceeaşi companie de zona de nord a Europei (Danemarca.”208 Un schimb de experienţă asemănător l-a avut şi un manager francez. . Inegalitatea este uşor de identificat pe axa verticală în mediul organizaţional. ca secretarele pariziene. elementele primordiale pe care se 208 apud Geert Hofstede. iar în cel familial autoritatea este deţinută de persoanele vârsnice. pe când la Saab-Scania ea trebuie să-i aibă în vedere pe oamenii din faţa şi din spatele său.cit. există un raport de egalitate fundamentat pe sentimentul respectului faţă de persoană. a zâmbit şi a spus ‘De ce doriţi să se facă acest lucru?’”209 Astfel.

211 Seturile de variabile cercetate au fost: valorile culturale. p. coeziunea şi stima de sine). Trebuie subliniat că o astfel de situaţie prezintă deopotrivă atât un avantaj cât şi un dezavantaj. (2004a). Octavian Rujoiu. Autorul sublinia că „acest studiu nu examinează numai influenţa valorilor culturale tailandeze. exprimarea liberă a propriilor păreri şi convingeri. Saksinee Klinsontorn a realizat o cercetare care a cuprins patru organizaţii: una dintre cele mai reprezentative bănci din Tailanda şi trei agenţii de advertising.. (2004b). disciplina bine pusă la punct favorizează eficienţa. Procese şi fenomene de grup: brainstormingul şi gândirea de grup. în organizaţiile tailandeze deciziile sunt luate numai după ce. p.165 fondează valorile culturale sunt respectul şi statusul. în prealabil. în care oamenii se angajează când sunt puternic implicaţi într-un grup coeziv. a realităţii testate şi a judecăţii morale care rezultă în urma presiunilor grupului” mai nota acelaşi autor (1972. 3-4. 50. 211 Saksinee Klinsontorn. În al doilea rând. 9). Psihologia Socială. 189-202. Pentru o aprofundare a acestui fenomen vezi Octavian Rujoiu. presiunea directă spre conformism. tipul organizaţiei. Distribuţia pe 210 Irving L. Sociologie Românească.cit. Gândirea de grup vs Gândirea de echipă. când dorinţa lor de a instala consensul este mai puternică decât cercetarea realistă a celorlalte alternative”. Motivaţia alegerii acestor două tipuri a fost una cât se poate de simplă: este mult mai probabil ca o agenţie de publicitate să aibă un climat organizaţional asemănător celor din vest deoarece. condiţiile antecedente ale gândirii de grup (stilul de leadership. paznicii minţii) şi. Din cele 367 de chestionare aplicate în cele patru companii s-a putut conta numai pe 216 din acestea (92 fiind din agenţiile de publicitate şi 124 provenite de la bancă). op. forurile superioare şi-au dat acordul. Revista de Psihologie. nu în ultimul rând. Janis (1972. 15. 202-209. cum se prezintă procesul decizional în organizaţii în raport cu simptomele şi gândirea de grup. simptomele gândirii de grup grupate în patru categorii (cenzurarea ideilor cu caracter deviant. În primul rând. „gândirea de grup se referă la deteriorarea eficienţei mentale. (2005). 8. Altfel spus. 3. Boston: Houghton Mifflin Company. Victims of groupthink. iniţiatorul acestui concept. promovează inovaţia. dacă în procesul decizional apar diferenţe semnificative. reacţiile întârzie din cauza lipsei iniţiativei în luarea deciziei. nu în ultimul rând. creativitatea. prin natura ei. . Importanţa factorilor „leadership” şi „coeziune” în emergenţa gândirii de grup. iluzia unanimităţii. definea gândirea de grup drept „un mod de a gândi. Spre un model constructiv de gândire în organizaţii: gândirea de echipă. ci investighează şi dacă valorile culturale tailandeze au tendinţa să distorsioneze percepţia realităţii care susţine gândirea de grup210” şi. Octavian Rujoiu. 165-184. 9). Totodată. Valorile culturale şi gândirea de grup.

10. există o mai mare coeziune în luarea deciziei de grup. permisivi în a discuta diferitele probleme. angajaţii tailandezi şiau perceput liderii ca nefiind autoritari şi destul de deschişi. au fost coezive în luarea deciziei de grup şi membrii grupurilor au avut o stimă de sine foarte mare. iluzia unanimităţii). la diferite niveluri ale managementului (distanţa faţă de putere scăzută). atât colectivismul cât şi evitarea nesiguranţei au relaţionat negativ cu stilul de leadership directiv în grupurile decizionale tailandeze. 4.”212 Acelaşi autor conchidea că „Aceste rezultate sugerează că. caracterul (demnitatea personală).166 sexe a fost de 131 de femei şi 83 de bărbaţi. Ceea ce a susţinut îndeaproape teoria lui Irving L. Pe de altă parte. şi pe care se bazează întreaga artă comunicaţională în cultura chineză. op. 115. două chestionare neputând a fi validate din acest punct de vedere. au fost statusul (respectul faţă de ierarhie). Distanţa faţă de putere a corelat negativ cu condiţiile antecedente ale gândirii de grup. 214 Andrew Sai On Ko. s-a găsit o corelaţie parţială a valorilor culturale cu acele condiţii favorizatoare apariţiei gândirii de grup. coeziunea a contribuit la apariţia iluziei unanimităţii în toate grupurile. 115-116. rezultatele sugerând că. Stilul de leadership tailandez nu susţine condiţiile antecedente ale gândirii de grup prezentate de Janis (1972. De asemenea. „colectivismul şi evitarea nesiguranţei au corelat cu coeziunea înaltă a grupului.cit. (colectivismul) ori se simt foarte ameninţaţi de situaţii ambigue (evitarea nesiguranţei). 1982) din moment ce liderii tailandezi sunt nondirectivi. p. un chinez va ezita să intre într-o afacere atâta timp cât nu-şi cunoaşte personal partenerii”214 –. Organizational communications in Hong Kong: a cultural approach to groupthink. cenzurarea ideilor cu caracter deviant. încrederea (integritatea personală – „de exemplu. Rezultatele sugerează că atunci când tailandezii prezintă un model social foarte strâns ori se simt ameninţaţi de situaţii ambigue.. atunci când tailandezii prezintă un model social foarte strâns. prietenia (relaţia dintre 212 Saksinee Klinsontorn. Altfel spus. (2005). Janis a fost coeziunea înaltă a grupului care a corelat cu gândirea de grup. Oricum. atunci când societatea tailandeză percepe breşe în ierarhie. 213 . Surprinzător. apariţia paznicilor minţii. Corporate Communications: An International Journal. p. liderii tailandezi devin mult mai deschişi ori încurajează mult mai mult participarea membrilor grupului. Factorii culturali luaţi în calcul. În această privinţă. 353.”213 Andrew Sai On Ko a analizat gândirea de grup în conexiune directă cu pattern-urile culturale întâlnite în mai multe organizaţii chineze din Hong Kong. comportamentul liderului nu a influenţat în nici un fel manifestarea acestui simptom. cele mai multe simptome ale gândirii de grup au fost înregistrate la grupurile de la bancă (ex. Ibidem. După cum era de aşteptat.

de cele mai multe ori.Hr. „cu membri care au un status social ridicat. gândirea de grup poate fi hazardantă nu doar pentru organizaţiile mici şi mijlocii ci şi pentru alte organizaţii din Hong Kong. 8. . în reducerea apariţiei gândirii de grup. 354. 2) „ataci atunci când competitorii tăi se aşteaptă mai puţin”. 5) „cunoaşterea adversarului este foarte importantă (punctele forte şi mai puţin tari)” şi 6) caracterul şi comportamentul liderului (sunt esenţiale în coordonarea şi câştigarea respectului subordonaţilor „înţelegerea nevoilor acestora.”216 Focus-grupul realizat de cercetătorul chinez cu manageri din mediul academic şi din cadrul companiei Hero Creator Limited (Hong Kong) a evidenţiat faptul că gândirea de grup reprezintă mai mult un „obstacol al 215 216 Ibidem. cercetătorul chinez semnala că un grup care se autoguvernează. de dragul respectului faţă de ceilalţi membri ai grupului. Câştigarea supremaţiei se poate înfăptui şi prin intermediul alianţelor de afaceri. McNeilly prezintă şase astfel de principii: 1) „Câştigă tot fără luptă” – în termeni economici poate fi translatat astfel: poţi (încearcă) să te impui pe piaţă în aşa fel încât să nu produci pagube. Aceasta se prezintă a fi una dintre cele mai celebre cărţi de strategie militară. McNeilly preciza că mediul de afaceri poate fi considerat un război care are la bază anumite principii care se aseamănă izbitor cu cele subliniate de Sun Tzu. „cine pe cine cunoaşte” sau sistemul referenţial). Acelaşi autor. cu ceilalţi factori menţionaţi mai devreme. Plecând de la acest aspect. apud Andrew Sai On Ko. poate fi caracterizat de fenomenul gândirii de grup. statusul social este asociat. M. dezvoltarea unor strategii viabile de atingere a scopurilor organizaţionale).. mai precis. a verificat dacă utilizarea principiilor elaborate în celebra carte Art of War de Sun Tzu îşi găsesc aplicabilitatea în mediul organizaţional. 3) folosirea unor acţiuni inteligente pentru a depăşi concurenţa.”215 În cultura chineză. M. Can principles from Sun Tzu’s Art of War be used to address the problems of consensus-seeking organizations? Corporate Communications. Sintetizând cele 13 capitole originale ale cărţii. De aceea. motivarea lor. în domeniul comunicării. 4) timpul de reacţie şi pregătirile trebuie să fie calculate. în vederea evitării atingerii prestigiului colegilor. Este posibil ca. să existe ezitări în ceea ce priveşte provocarea reciprocă. Cartea Arta Războiului a fost scrisă în jurul anului 400 î. într-o perioadă plină de războaie între dinastiile chineze. 209. 3. în fine. (2003). Utilizând metoda focus-gruplui. reţelele Guanxi (legăturile de afaceri.167 partenerii de afaceri se menţin şi într-un cadru informal) şi. p.

(1995).R.cit. Neck. op. Charles C. 35.C. 11. p. (2002).”220 După M. cred că sunt deosebit de importante remarcile celor doi cercetători americani Charles C. potrivit lui P. sunt deseori utilizaţi termeni precum etică sau etica în afaceri. ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale.R. Contents of codes of ethics of professional business organizations in the United States. p.168 comunicării interne al membrilor grupului”. Acest lucru poate însemna că japonezii crează condiţiile necesare apariţiei gândirii de grup? Poate fi aceasta o sursă a unui avantaj competitiv pentru Vest. aceştia aduc în discuţie cazul Japoniei. 220 apud Dan Crăciun. printre altele. „cadre ale conduitei umane care se află în strânsă legătură cu principiile morale în încercarea de a deosebi binele de rău. Lere. Frankel. Manz şi Christopher P. Astfel. Neck care se întrebau. În această ţară. 219 apud B. (2005). Preble.C. . Etica în afaceri.”218 Comportamentul etic şi gândirea de grup. 25. p. Gaumnitz şi J. 35. 221 apud B. „Individul este deseori subordonat întregii companii ori naţiunii. Gaumnitz şi J. Primul designează. au ele potenţialul de a găsi cele mai înalte niveluri de performanţă comparativ cu cele japoneze.L. şi nu numai. ce acţionează ca agent al acestui sistem. spun cei doi autori. Un cod reprezintă conştiinţa colectivă a unei profesii şi este mărturia dimensiunii morale a grupului ce alcătuieşte acea profesie. Creating a team of individuals. Laura Nash îl defineşte ca fiind „studiul modului în care normele morale personale se aplică în activităţile şi scopurile întreprinderii comerciale.217 Referindu-ne la cultura japoneză. p. dacă companiile vestice pot stabili echipa de lucru ideală. rămânând a fi puţin probabilă aplicarea principiilor Sun Tzu în reducerea apariţia gândirii de grup.S. care pune un accent foarte mare pe individ? Mai precis. codul de etică profesională reprezintă „poate enunţul cel mai vizibil şi explicit al normelor profesionale. 3. O scurtă introducere. Journal of Business Ethics. 35. care ar fi implicaţiile culturii organizaţionale în manifestarea gândirii de grup. Lere. 210. 2. Bucureşti: Editura ASE. În mediul organizaţional.. Human Resource Management International Digest. Miesing şi J.”221 Acelaşi autor citat menţionează opt funcţii ale unui cod etic: 217Andrew 218 Sai On Ko. op. (2003).”219 Privind al doilea termen. pentru că firmele vestice sunt mult mai predispuse să conserve perspectiva şi contribuţia fiecărui individ? Poate timpul ne va spune.cit. p. Manz şi Christopher P. Nu este un standard moral separat. propriile sale probleme specifice..

Vasile Macoviciuc şi Vasile Morar. 60. 4) Sporeşte reputaţia profesiei şi încrederea publică. luării deciziei şi asumării riscului225. din 24 de profesii pe locul 15. în 1990. codurile etice reprezintă „documente scrise. Douglas Barrett.”222 După Michael Schwartz. 248. Williams şi J. preoţi. (2004). 3) Forţa sensului de scop comun al membrilor unei organizaţii. Bucureşti: Editura ASE. (2005). 53. (2001). Journal of Business Ethics.) plasau directorii executivi. The nature of the relationship between corporate codes of ethics and behavior. climatului organizaţional.226 Privind acest din urmă aspect. 36. în 1981. Journal of Business Ethics. profesori. p. 224 vezi Dan Crăciun op. poliţişti. pe locul 12 după jurnalişti (locul 11) şi înaintea reporterilor de la ziar (locul 13) sau în 2000. pe locul 21. de exemplu. Armstrong. 159-174. 5) Conservă tendinţele profesionale. senatori. avocaţi. congresmeni. Dan Crăciun.. risky shift and escalating commitment on ethical decision making. (2005). distincte şi formale care se constituie în standarde morale utilizate în ghidarea angajaţilor ori a comportamentului corporatist. etc. farmacişti şi 222 223 Ibidem. Douglas şi Benson Wier. Întrebarea la care au răspuns subiecţii a fost “Cum apreciaţi onestitatea şi standardele etice ale oamenilor din aceste profesii?” Podiumul a fost ocupat de fiecare dată în cei trei ani menţionaţi de preoţi. Cultural and ethical effects in budgeting systems: A comparison of U. 6) Împiedică apariţia comportamentului lipsit de etică prin identificarea de sancţiuni şi prin crearea unui mediu în care raportarea unui comportament neetic este susţinută. Robert J.S. Michael Schwartz. Dan Crăciun. and Chinese managers. bancheri. Business and morality: A short introduction to business ethics. Etica afacerilor. sondajele de opinie întreprinse în rândul populaţiei americane privind comportamentul etic (onestitatea şi standardele etice) din diferite domenii de activitate (medici. 365-370.169 1) „Este un ghid pentru individ când acesta se confruntă cu o situaţie inedită. al încrederii. 2) Furnizează o bază pentru aşteptările şi evaluările publicului în ceea ce priveşte profesia. . cit. Bucureşti: Editura Paidea. ingineri constructori. The impact of banality. 8) Serveşte drept bază pentru rezolvarea disputelor care apar între membrii unei profesii sau între membri şi non – membri. 226 vezi Patricia C.”223 În literatura de specialitate românească şi internaţională comportamentul etic a fost analizat în contextul negocierii în afaceri224. 7) Este un suport pentru indivizi atunci când aceştia se confruntă cu diverse presiuni făcute pentru a se comporta într-o manieră neetică. (2003). înaintea jurnaliştilor (locul 22) şi după mecanicii auto (locul 20). după senatori (locul 14) şi înaintea inginerilor constructori (locul 16). dar şi având în vedere codul etic profesional din diferite domenii. 32. Journal of Business Ethics. 225 Robert W.

Sims a analizat situaţia mai multor organizaţii precum Beech-Nut. Codes of ethics. Bienert considerau ca fiind importante aspecte precum exprimarea liberă a propriilor idei „împărtăşirea punctului comun în ceea ce priveşte valorile acceptate”. Jones. cultura şi climatul organizaţional au un impact major asupra procesului decizional. Prietenia Ex. codul profesional) (Tabelul 1). p. 16. Moralitatea personală Nivelul de analiză Local (L) Ex. 467) Individual (I) Ex. 165. E. (1992). 207. Victor şi J. Cullen229. Tipologia climatelor etice propusã de B. Journal of Business Ethics. Alţi autori precum Eberhard Schnebel şi Margo A. Ronald R.B. dar şi angajamentul faţă de companie. Responsabilitate a socială Ex. în funcţie de nivelurile de analiză. 230 Eberhard Schnebel şi Margo A. „consensul moral”.F. Wyld şi Coy A. 61. 54. Jones. Cullen (1987. Interesul companiei Ex. după B.A. 227 apud B. Stevens. Horton şi Solomon Brothers. p. . 465-472. 53. 231 Ronald R. (2005). 651-662. The ethics of the US business executive: A study of perceptions. regulile şi procedurile. În contextul culturii americane. Wyld şi C.B. (2004).230 Tabelul 1. Reguli şi proceduri Cosmopolitan (C) Ex. and the perceived importance of employee incorruptibility. Interesul personal Ex. mai multe criterii: egoismul. Rolul jucat de echipă Ex. 229 apud David C. apud D.”228 Climatul etic organizaţional are la bază. Journal of Business Ethics. orientation programs. Linking groupthink to unethical behavior in organizations. Implementing ethics in business organizations. 1997. 228 Sean Valentine şi Anthony Johnson. S-a constatat că „cea mai importantă virtute individuală este incoruptibilitatea. Eficienţa Ex. Journal of Business Ethics.C. utilitarianismul şi principiul fundamental (moralitatea personală. Bienert. Victor şi J.231 Acesta a arătat cum companii cu o reputaţie foarte mare pe piaţă au ajuns să se confrunte cu probleme de ordin etic. p. Legea ori Codul Profesional Egoist (E) Criterii Utilitarian (U) Principiu (P) După cum am constatat. Sean Valentine şi Anthony Johnson utilizând un lot ad libitum de 143 de americani care lucrau în diferite domenii de activitate au analizat modul în care percep aceştia codurile etice.170 medici/asistenţi medicali. cu alte cuvinte. Journal of Business Ethics. (2004). 45.227 În acelaşi context. Sims. (1997). Journal of Business Ethics. The importance of context: The ethical work climate construct and models of ethical decision making – An agenda for research. 11.

De fapt. a schimbat o problemă de ordin civil într-una de ordin legal cu acuzaţii penale. ziua următoare. prin ultimele sale acţiuni.171 Beech-Nut era al doilea producător ca mărime în ceea ce priveşte mâncarea pentru nou născuţi.F. puritatea. referitor la acest ultim aspect. op. Hutton. această stratagemă oferea lui Hutton un timp de o zi de dobandă la banca A fără ca să plătească nimic pentru acest lucru. Beech-Nut şi-a muşamalizat problemele în momentul în care investigaţiile guvernamentale au început să devină o piedică. dat fiind faptul că. Deşi. apud Ronald R.cit. Alţi producători de sucuri erau recunoscuţi pentru faptul că reziliau contractul cu furnizorii lor. pp. . managementul superior se pare că a informat R&D de faptul că aceştia vor trebui să demonstreze faptul că un produs necostisitor al unui furnizor era alterat. iar folosirea produselor ieftine concentrate a ajutat la salvarea a milioane de dolari. Traictoria pe care a avut-o a demonstrat acest lucru. Sims. Sims. În orice caz. calitatea înaltă a produsului şi ingredientele naturale au servit drept baza pe care se fonda cultura corporaţiei. Chiar dacă banca a observat aceasta mişcare. Din cauza diferenţei de fus orar în sistemul de colectare a cecurilor.”232 Într-o situaţie dezastruoasă s-a regăsit şi cea mai mare corporaţie de brokerage din Statele Unite.5 milioane $ ce consta în suc de mere. Corporaţia Grupului E. unii angajaţi s-au refugiat în faptul că nu a existat nici un test concludent care să ateste diferenţa dintre ingredientele naturale şi cele artificiale. 655-656. pentru a câştiga timp şi astfel să se debaraseze de un inventar de 3. op. managerul lui Hutton urma să depună cecul de la banca A într-un cont la banca B. la ordinea zilei. înainte ca firma să îl schimbe cu un alt furnizor. cât de cât. Această manevră punea în valoare următorul procedeu: „Contabilul lui Hutton scria un cec pentru un cont la banca A în valoare mai mare decât Hutton avea în acel cont. Ilegalitatea comisă de top-managementul companiei a constat în aşa-numitul „checkkiting”. p. Angajaţii Beech-Nut s-au folosit de două argumente pentru a-şi justifica acţiunile: 1) credeau că multe alte companii vindeau produse de băuturi false (placebo) şi 2) erau convinşi că băutura lor falsă era în stare perfectă pentru a fi consumată de către bebeluşi. mai ales din punct de vedere al marketing-ului […] La baza eşecului etic al companiei au stat presiuni financiare puternice. în loc să coopereze. O zi de dobandă poate nu pare mare lucru. iar o zi de dobîndă pe o asemenea sumă este ceva substanţial. Hutton era un client extraordinar de important şi pentru că anumite overdraft-uri erau. în timp ce.”233 Notă discordantă nu face nici Solomon Brothers.cit. compania. dacă aceştia nu demonstrau că produsul pe care îl furnizau era original. „Din 1891. În plus. dar Hutton primea cel puţin 250 milioane de dolari în împrumuturi (free loans) în fiecare zi. Din decembrie 1990 şi până în august 1991 a fost implicată în mai multe acţiuni dubioase care puneau la îndoială 232 233 apud Ronald R. 656. unde banilor li se adauga dobânda imediat. aceste mişculaţii treceau uneori nedetectate. Beech-Nut a suferit pierderi financiare. La Beech-Nut. era puţin probabil să protesteze. la prima vedere. iar Hutton putea depune fonduri care acopereau mişculatia în contul din banca A. Astfel. Beech-Nut pare să fi fost victima inocentă a unor furnizori fără scrupule. în aparenţă. Beech-Nut se pare că a oscilat dovada vinovăţiei de la un punct la altul.

Scharff236 a analizat acest caz.”234 În ceea ce priveşte loialitatea excesivă faţă de interesele membrilor grupului.cit. 115. au fost caracterizate de „aroganţă” şi o „loialitate excesivă” faţă de deciziile imorale. p. Aroganţa face referire la faptul că nu numai că nu poţi comite greşeala. . foarte uşor şi fără nici cea mai mică urmă de îndoială. Ronald R. 11. la ordinea zilei fiind ceea ce unul dintre vice-preşedinţi avea să spună. autorul citat anterior sublinia că. Kirk arătau. M. remarcând lipsa de etică de care au dat dovadă mai marii companiei. (2005). aroganţa s-a prezentat ca fiind „copilul nelegitim al încrederii şi mândriei existente în grupuri care experimentează gândirea de grup. op. lucrurile capătă o conotaţie negativă atunci când nu există nicio urmă de scepticism faţă de modul în care „gândeşte” şi ia decizii grupul.172 moralitatea şi comportamentul etic organizaţional al top- managementului companiei. Understanding WorldCom’s accounting fraud: Did groupthink play a role? Journal of Leadership and Organizational Studies.J. sau identificat aspecte precum descurajarea părerilor ce contraveneau ideologiei managementului interior.M. nu toate organizaţiile aplică această politică.W. În cadrul grupurilor decizionale.”237 Totuşi. în urma unei cercetări. Pentru a dezvolta un mediu participativ unde sunt 234 235 Ronald R. 658. evitarea conflictului de idei sau optimismul exagerat şi pe termen lung. victime ale gândirii de grup au fost şefii companiei WorldCom. poţi pleca.M. Sims a analizat simptomele gândirii de grup din perspectiva comportamentului etic în organizaţii subliniind că acestora li se pot asocia mai multe potenţiale pericole cum ar fi asumarea unor riscuri extreme. Sims argumenta că în toate cele trei organizaţii valorile membrilor grupului decizional. Din acest punct de vedere. Prin urmare. dar nimeni nu poate avea vreodată dreptate. 109-118. Von Bergen şi R. În acest context. 237 Ibidem. în aceste situaţii. faptul că „98% dintre organizaţiile de succes analizate folosesc metode care pun în valoare leadershipul participativ. Scharff. „gândirea de grup are loc atunci când aroganţa şi loialitatea ajută un grup să strălucească deasupra intereselor etice ale unei structuri organizaţionale.”235 Ronald R. 236 M. Idem. 3. implicând acţiuni ce nu aveau legătură cu etica afacerilor. C. şi nu numai. Sims. „dacă nu îţi place această politică.

Iaşi: Editura Polirom.”242 De altfel. the promotion of conformity and organizational collapse. (2001). Kirk (1978. Corporate Communications: A International Journal. Comportament organizaţional. analizând cazul companiei Enron. .173 încurajate alternativele. p. Charismatic leadership and corporate cultism at Enron: The elimination of dissent. Jeffrey K.”241 Marian Preda sublinia existenţa mai multor probleme de „creativitate în contabilitate” ale celor responsabili de colapsul companiei Enron: „a) au dezvoltat şi au permis folosirea de tehnici de contabilitate frauduloase. Jack Eaton. M. p. citând un fost senior manager al companiei. conchidea Jack Eaton.cit. 116). Von Bergen şi R.J. 4. exerciţii şi studii de caz. chiar şi atunci când compania înregistra pierderi. Teorii.W.239 Utilizând analiza conţinutului. climatul devenise unul greu de suportat: „Exista o regulă 238 239 C. op. avioane). au fost afectaţi de gândirea de grup. Management communication: the threat of groupthink. percepţiile stereotipizate. apud. b) au creat cu cinism şi în mod conştient o criză de electricitate în California. “I didn’t know” and “I was only doing my job”: Has corporate governance careened out of control? A case study of Enron’s information myopia. Scharff. autorul menţionat sublinia că blocajele apărute la nivel comunicaţional au prejudiciat reputaţia celor două companii şi a arătat cum iluzia invulnerabilităţii. Skilling. 176. 242 Marian Preda (2006). Lay. 40. credinţa în moralitatea grupului. 240 John Alan Cohan. după cum arăta şi Brian Cruver. (2002). c) au creat companii care aveau drept unic scop cumpărarea realizărilor subperformante ale companiei Enron. d) au făcut achiziţii extravagante (terenuri. în această companie devenise cunoscut faptul că cei care aveau păreri diferite de cele ale conducerii „nu mai erau toleraţi. Pe de altă parte. pentru a menţine imaginea de companie de succes.240 Totodată. John Alan Cohan preciza că mai mulţi membri executivi (Kenneth L. p. (2005). întreabă şi vorbeşte cu voce tare. Honda Motor Company a iniţiat sloganul ‘Ascultă. 183-192. de care au profitat prin speculaţii financiare. Leadership.’”238 Factorii decizionali ai companiilor British Airways şi Marks & Spencer. 2005. 275-299. Andrew Fastow) au fost lipsiţi de etică şi caracterizaţi de o „supra încredere” şi un optimism exagerat în politica adoptată şi pe care se baza activitatea companiei. sentimentul de invincibilitate ori presiunea spre conformism au marcat managementul. 241 Dennis Tourish şi Naheed Vatcha. 1. 471. 6. 4. Journal of Business Ethics.

unul dintre fii lordului Randolph Churchill. vom scăpa pământul de umbra 243 244 Brian Cruver. În managementul social şi în medicină nu există remedii universale şi fiecare caz impune o diagnosticare atentă. De Visscher şi A. Ne vom bate cu el în aer.”243 Preşedinţii de companii dar mai ales subordonaţii acestora. respectat politician şi prim-ministru al Marii Britanii. . În P. [1947](2001). 62-94). a fost un lider desăvârşit. nu făceam altceva decât să îmi periclitez cariera.. cu ajutorul lui Dumnezeu. Sir Winston Leonard Spencer Churchill era categoric în decizia adoptată şi pe care o promova: „Suntem hotărâţi să-l distrugem pe Hitler şi orice vestigiu al regimului nazist. Până când. recurg la mai multe modalităţi prin care apreciază relaţiile interpersonale în organizaţii. Cu toate acestea. De la asta nimic nu ne poate abate.. experimentele legate de decizia de grup sunt suficient de avansate pentru a clarifica unele probleme generale privind schimbarea socială” – aprecia Kurt Lewin. Nimic! Nu vom duce niciun fel de tratative. Ne vom bate cu el pe mare. pe lângă integritate. Kurt Lewin. De multe ori.174 nescrisă. Texte de bază (pp. Frontiere în dinamica grupurilor I. toată lumea pierzându-şi orice speranţă în condiţiile în care Adolph Hitler defila triumfal prin Europa şi cucerise nordul Africii. p. ambele părţi consideră integritatea ca fiind un element foarte important. Dacă le duceam noutăţi proaste.o regulă a ‘niciunei noutăţi proaste’. subordonaţii iau în calcul ca fiind importante bunăvoinţa şi spiritul democratic al liderului. 90). Concept. în timp ce. În aceeaşi ordine de idei. metodă şi realitate în ştiinţa socialului (p. competenţa şi siguranţa celor cu care lucrează sunt definitorii în a caracteriza o persoană. cu o viziune de puternică în şansele de reuşită ale Albionului în lupta cu Germania nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial. 176. (2003). Ne vom bate cu el pe uscat.244 Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874–1965). Dinamica grupurilor. Iaşi: Editura Polirom.. Nu în toate situaţiile există un astfel de „spirit”.). preferă să adopte un stil autoritar: „Este un fapt previzibil ca directorii de întreprindere să dea greş precipitând creşterea producţiei prin decizii de grup. În pofida faptului că situaţia nu era deloc în favoarea ţării sale. directorii şi managerii consideră că. Neculau (coord. Nu vom negocia cu Hitler sau cu vreuna din bandele lui. De exemplu. London: Arrow Books Ltd. Enron: Anatomy of greed.

246 În primul rând. 247 apud. Alan Wurtzel şi consiliul său de administraţie. trebuiau să pună pe picioare compania deoarece se afla într-o situaţie aproape falimentară. Un astfel de exemplu este şi situaţia în care s-a regăsit directorul general al companiei Wards. a luat în calcul şi posibilitatea ca informaţii vitale privind războiul. Fiind adeptul cunoaşterii realităţii şi al principiului că numai interacţionând direct cu faptele poţi transforma într-un avantaj situaţia existentă. în şedinţele de consiliu. Cu atât mai mult cu cât este vorba şi de o viziune în care cel care o promovează se află.175 lui. liderul nu trebuie să iasă în evidenţă prin răspunsurile pe care le furnizează în anumite situaţii şi. se concretizează un 245 Sir Winston Leonard Spencer Churchill. care. [2001](2006).cit. în anii ’70.”247 Astfel.”245 Conştient fiind că într-o astfel de situaţie se afla printre singurii care mai credeau în izbândă. 104-106.cit. Sir Winston Leonard Spencer Churchill a acordat încredere necondiţionată grupului format. Odată ce şi-a format echipa. despre aspectele pozitive şi negative cu care se confruntă compania: „Alan era cu adevărat sclipitor. Am avut nişte dezbateri extraordinare în consiliu. (1950. Excelenţa în afaceri. 105. a constituit Biroul de Statistică. Avea abilitatea de a pune întrebări de-a dreptul minunate. p. să fie tot timpul interesat de ceea ce se întâmplă în compania sa insistând cu întrebările. Ce se poate face într-o astfel de situaţie? Putem pleaca de la ideea conform căreia „crearea unui climat în care adevărul să fie auzit” depinde de mai multe principii care trebuie puse în aplicare. „datele brute” să îi fie prezentate distorsionat. singurul care crede în ea. în mod constant. pp. la care stai şi asculţi şi pe urmă te duci la masă. Bucureşti: Editura Curtea Veche. 103. probabil. Nu era niciodată un spectacol ieftin. 371) apud Jim Collins. . Nici Alan Wurtzel nu ştia care va fi soluţia ieşirii din acest impas. secţiune separată a comandamentului general care avea ca sarcină principală strângerea de informaţii obiective privind evoluţia războiului. p. 246 Jim Collins. Climatul organizaţional depinde foarte mult de acest lucru. op. op. mai degrabă. Sunt momente în care personalitatea puternică şi carisma liderului se prezintă ca un baraj în calea „filtrării” informaţiilor reale în cadrul unui grup decizional. Prin urmare. avea ca principal obiectiv să întrebe. a spus unul dintre membrii consiliului. Jim Collins.

J.Constantin şi D. Barling şi E. 7. În fine. în al patrulea rând.249 În mod normal. vor reuşi să aibă un randament bun şi chiar să atingă ceea ce numim performanţă în muncă. nu trebuie să existe constrângeri de niciun fel în şedinţe iar liderul trebuie să participe efectiv la acestea jucând pe lângă rolul de moderator şi pe acela al mediatorului. Transformational leadership or the iron cage: which predicts. Potrivit lui Jim Collins şi Jerry I. atenţionările şi avertismentele care pot eficientiza luarea deciziei. (2007). încântaţi de modul în care sunt trataţi ca angajaţi ai firmei/instituţiei. angajaţii 3M sunt legaţi de compania lor prin acelaşi devotament aproape religios pe care l-am întâlnit şi la P&G. 45.K.V. trebuie luate în calcul. Disney şi Nordstrom. pp. p. op.250 În general.A. În aceste condiţii. Apar desincronizări în activitatea membrilor echipei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru HP. regulile şi normele organizaţionale contribuie la formarea controlului exercitat de factorii decizionali (liderii grupurilor. Analiza climatului organizaţional. Aceasta pentru că intervin mecanisme de compensare şi supracompensare. 249 Jim Collins. suport şi cooperare. În al treilea rând. se întâmplă exact invers. astfel de angajaţi simţind nevoia să se implice. am descoperit o coeziune remarcabilă la 3M. Kelloway. 315-320. .176 climat bazat pe încredere. 250 K. Porras aceastea „funcţionează ca un adeziv foarte puternic şi ca o forţă călăuzitoare care menţine integritatea companiei vizionare în timpul mutaţiilor şi evoluţiilor acestora. Alteori. dat fiind anumite decizii. 107-109. 7/8. dezvoltă coeziune. este conştientizarea şi „tragerea învăţămintelor” din ceea ce s-a întâmplat. Arnold. de la date ale cercetării la practica evaluării. 1-2. să se realizeze şi considerând normal efortul pe care îl pun în slujba atingerii obiectivelor organizaţionale. preşedinţii de companie. commitment and team efficacy? Leadership & Organization Development Journal. în prima categorie intră companiile vizionare care acţionează potrivit unei anumite ideologii. Revista de psihologie organizaţională. mai importantă decât găsirea vinovaţilor. la momentul oportun.cit. Cu toate mutaţiile. ataşament şi eficienţă în echipele de lucru.”248 În al doilea rând. (2001). încercările temerare şi diviziile mici. dau dovadă de o performanţă scăzută şi devin neîncrezători în forţele proprii şi în cel care îi conduce. Zaharia. acţionarii) şi care. de cele mai multe ori. Întradevăr. „chiar şi angajaţii cu un potenţial aptitudinal ‘normal’ sau ‘modest’. 22. Motorola şi Wal – Mart – trei 248 T.

2006. pp. tehnologic sau politic. Peter."252 3. Bucureşti: Editura Curtea Veche. 4. 2005. într-un text redactat sub formă de referat.să identifice problemele tratate de textul studiat. (ed. la alegere. Vasile. Vasile. Le Principe responsabilité.177 companii care concurează 3M în ceea ce priveşte mecanismul automutant. Tratat de etică.să aibă un titlu care să reflecte conţinutul . Porras. Iaşi. Obiceiurile de succes ale companiilor vizionare. o temă. Les Éditions du Cerf. efectele actelor individuale „să nu fie distructive pentru posibilitatea viitoare a unei asemenea vieţi". Morar. Jonas formulează un imperativ categoric ce corespunde umanităţii fragile. 30. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare Prezentaţi pe scurt.). din următoarele volume: Sincer.să identifice conceptele fundamentale care apar în textul studiat şi să le expliciteze . Macoviciuc. 252 Hans Jonas. [2002](2006). deci: „nu compromite condiţiile pentru supravieţuirea indefinită a umanităţii pe pământ". Crăciun. Bucureşti.”251 Hans Jonas refuză utopismul de tip scientist. punând accent pe analiza lucidă a condiţiei omului în civilizaţia contemporană şi pe recunoaşterea ambiguităţii structurale. Afaceri clădite să dureze. constitutive. Editura Paideia. p. angoasate ce pare să devină obiect al tehnologiilor actuale: „acţionează astfel încât consecinţele actelor tale să fie compatibile cu permanenti-zarea unei vieţi autentic umane pe pământ". a naturii umane. „include în alegerea ta actuală integritatea viitoare a omului ca obiect subordonat voinţei tale. 31. . 1995. Editura Polirom.să înceapă cu o introducere care să prezinte pe scurt problematica abordată în conţinut . Pornind de la principiul kantian al integrităţii individului şi a vieţii. dar fiind indestructibil legate de ideologiile lor fundamentale. Dan. Etica afacerilor. Răspunsuri la testele de autoevaluare Textul referatului trebuie să aibă în jur de patru pagini şi să respecte următoarele cerinţe: .să evalueze din punct de vedere logic şi epistemic validitatea 251 Jim Collins şi Jerry I.271. răspunsurile pe care autorul acestuia le formulează şi argumentele pe care le aduce în spijinul soluţiilor propuse .

Editura ALL. - 5. (coord. 2009. Nagel.. 5. Editura Antaios.. Tematizări contemporane. pp. V. . 6. Gândeşte. pp. Oradea. 203-238. Bucureşti. 52-65. teoretic decât figurat. Bucureşti 2010. care e de dorit să fie mai degrabă abstract. Blackburn. I-XVIII (Introducere în teoria virtuţii). 237-262. 6.178 argumentării din textul studiat să prezinte. Bibliografie 3. 4. Editura ALL. Ce trebuie să facem. 2004. Oare ce înseamnă toate astea?. 555-608. pp. S. Lucrare de verificare Toate problemele dezvoltate pe larg în această secţiune pot fi subiecte cerute în lucrarea scrisă finală.). Macoviciuc. Metafizica moravurilor. 8. Kant. Imm. pp. Filosofie. O introducere convingătoare în filosofie. în încheiere. o evaluare personală a conţinutului de idei al textului şi eventuale puncte de vedere diferite asupra problematicii abordate să respecte cerinţele privitoare la limbajul utilizat în expunere. Editura ASE. Th. cap. capitolul Principiile metafizice ale teoriei virtuţilor.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful