You are on page 1of 136

DĂNUŢ TANISLAV

GEOGRAFIA FIZICǍ A ROMÂNIEI
- NOTE DE CURS -

- 2010 -

Cuprins

1. 2. 3.

Poziţia geografică …………………………………………………….. Evoluţia paleogeografică ……………………………………………... Relieful 3.1. Caractere generale ………………………………………………… 3.2. Tipuri de relief 3.2.1. Relieful vulcanic ………………………………………….. 3.2.2. Suprafeţe de nivelare ……………………………………... 3.2.3. Piemonturi ………………………………………………... 3.2.4. Relieful glaciar ………….………………………………... 3.2.5. Văi carpatice transversale ………………………………… 3.2.6. Terase …….……………………………………………... 3.2.7. Lunci ………….………..………………………………... 3.3. Procese geomorfologice actuale …………………………………... Clima 4.1. Factorii genetici ai climei …………………………………………. 4.2. Principalele caracteristici climatice 4.2.1. Temperatura ………………………………………………. 4.2.2. Precipitaţiile ………………………………………………. 4.2.3. Vântul …………………………………………………….. 4.3. Regionarea climatică ……………………….……………………...

4 5 13 20 23 26 29 35 38 41 44 54 58 61 64 67 73 75 80 83 88

4.

5. Hidrografia 5.1. Izvoarele minerale ………………………….……………………... 5.2. Apele curgătoare 5.2.1. Configuraţia reţelei hidrografice şi modul ei de organizare. 5.2.2. Fluviul Dunărea - caracteristici hidrologice ……………… 5.3. Lacurile …………………………………………...……………….. 5.4. Marea Neagră ……………………………………………………...

2

6. Biogeografie 6.1. Zone şi etaje biogeografice 6.1.1. Zona stepei ……………………………………………….. 6.1.2. Zona silvostepei …………………………………………... 6.1.3. Zona pădurilor nemorale …………………………………. 6.1.4. Etajul pădurilor nemorale ………………………………… 6.1.5. Etajul pădurilor boreale …………………………………... 6.1.5. Etajul subalpin ……………………………………………. 6.1.6. Etajul alpin ……………………………………………….. 6.2. Regionarea biogeografică…………….……………………………. 7. Solurile 7.1. Factorii pedogenetici ……………………………………………… 7.2. Zonalitatea, intrazonalitatea şi azonalitatea ……………………….. 7.3. Influenţa omului în degradarea solurilor ………………………….. 7.4. Diversitatea solurilor………………………………..……………... 8. Regionarea fizico-geografică ………………………………………… Bibliografie ……………………………………………………………..

95 98 99 101 103 105 106 107 112 113 114 114 124 129

3

cuprinde 290 km pe ape curgătoare (Dunăre. la contactul cu Peninsula Balcanică şi Europa orientală. Dunăre. România se învecinează cu Ucraina (lungimea frontierei este de 344 km pe ape curgătoare – Tisa. 139 km pe uscat şi 22 km pe mare. frontiera se desfăşoară în lungul Dunării pe 470 km (de la confluenţa cu râul Timok). aproximativ la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord. de tranziţie între clima continentală excesivă din est şi cea continentală moderată din centrul Europei. În Europa. Teritoriul ţării se întinde pe 4°37’07” de latitudine. solurile brune caracteristice Europei centrale şi solurile brun-roşcate dezvoltate în sudvestul continentului. 274 km pe uscat şi 32 km pe mare). Fondul general faunistic şi floristic al României este central-european. România este situată la 2800 km de Capul Nord. rezultând o mare varietate a climei.E (Sulina) în est. În nord şi sud-est. Timiş) şi 257 km pe uscat. 4 . POZIŢIA GEOGRAFICĂ România este situată în emisfera nordică. 2750 km de Capul Finisterre şi 2600 km de Munţii Ural. Poziţia geografică în sud-estul părţii centrale a Europei şi prezenţa Carpaţilor. Pe teritoriul ţării noastre sunt două importante limite biogeografice: limita vestică a stepei (în sud-estul României) şi limita estică a fagului.şi est-europene.N (Horodiştea) în nord şi 43°37’07” lat. vegetaţiei şi solurilor. cu Serbia.N în sud (Zimnicea) şi între 20°15’44” long. braţul Chilia şi braţul Musura. Caracteristicile geografice fundamentale ale României sunt date de aşezarea sa în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Solurile fac tranziţia între solurile cenuşii ale Europei răsăritene. N cu meridianul de 25° long. fac ca pe teritoriul ţării noastre să se interfereze influenţe geografice vest. iar în est cu Republica Moldova (681 km pe ape curgătoare – Prut). însă este completat cu specii de origine pontică şi submediteraneană. 1050 km de Capul Matapan.E.E (Beba Veche) în vest şi 29°41’24” long. Astfel. România se găseşte în sud-estul Europei centrale. Suceava. Suprafaţa (238. În nord-vest. Frontiera sud-vestică. graniţa cu Ungaria se desfăşoară în cea mai mare parte pe uscat – 420 km şi numai 32 km pe Mureşul inferior.8% din suprafaţa continentului. clima este temperat continentală. cu Bulgaria. adică 525 km între 48°15’06” lat. balcanice şi pontice. la care se adaugă influenţe mediteraneene şi baltice.391 km²) o încadrează printre ţările de mărime mijlocie şi reprezintă 4. În sud.1. la intersecţia paralelei de 45° lat.

hercinică şi carpatică. Valahă. vol. în condiţiile unui climat cald şi secetos. În geosinclinalul carpatic s-au format 5 . care alcătuieşte astăzi fundamentul Podişului Moldovei. situat între plăcile africană (la sud) şi euroasiatică (la nord). Într-o etapă ulterioară. iar cel al Câmpiei Române spre nord). erau delimitate de un geosinclinal extins în Dobrogea Centrală şi de Nord. tectonicii. s-a format peneplena soclului precambrian. fiecare incluzând mai multe etape. În prima etapă. s-au format şisturi cristaline mezometamorfice şi epimetamorfice. Câmpiei Române şi Podişului Dobrogei de Sud. marginile platformelor au coborât spre aria geosinclinală (către vest. Epoca prehercinică (proterozoic – paleozoic inferior) este perioada în care se formează şi se nivelează soclurile platformelor Moldovenească. sudul Câmpiei Române şi al Dobrogei). Ambele uscaturi (Podişul Moldovei. Structura teritoriului României este strâns legată de evoluţia oceanului Tethys. ce cuprinde trei epoci: prehercinică. la sfârşitul proterozoicului. alcătuite din roci metamorfice şi magmatice. cu formarea şisturilor verzi. în silurian. Pe teritoriul României. Ulterior. panonică.2. (a) Etapele de dezvoltare a reliefului Pe baza studiilor din domeniile stratigrafiei. Evoluţia teritoriului s-a desfăşurat în strânsă legătură cu deplasarea plăcii est-europene şi a unor microplăci situate în faţa ei. paleontologiei. şi de formarea lanţului muntos alpino-carpato-himalayan. microplăcile transilvană. Aplicarea tectonicii plăcilor sau a teoriei tectonicii globale a avut un rol important în precizarea cadrului morfostructural în care s-a desfăşurat această evoluţie. s-a desfăşurat orogeneza caledonică. care a determinat cutarea strânsă a sedimentelor din geosinclinalul Dobrogei Centrale. În cambrian. iar intensificarea mişcărilor epirogenice negative a iniţiat un îndelungat proces de sedimentare. unde în cadrul a două cicluri – prebaikalian şi baikalian. 1983). faze şi subfaze (Geografia României. precum şi cu apariţia rifturilor. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICǍ Conformaţia actuală a reliefului României este rezultatul unei îndelungate şi complicate evoluţii paleogeografice. fundamentul Podişului Moldovei.I. moesică şi a Mării Negre vin în contact cu placa euroasiatică. în spaţiul carpatic. Dobrogei Centrale şi de Sud. s-a putut stabili istoria formării şi evoluţiei reliefului. s-a desfăşurat consolidarea Platformei Moldoveneşti după mişcările baikaliene şi a Platformei Moesice după orogeneza assyntică. O altă arie geosinclinală funcţiona în partea de vest. geofizicii şi geomorfologiei. proces început în urmă cu 200 milioane ani.

conturând practic cadrul structural al Carpaţilor. exondări şi magmatism granitic. s-au format şi consolidat blocurile cristaline carpatice. Ca urmare a acestor mişcări are loc o exondare de ansamblu a reliefului. Procese tectonice s-au manifestat şi-n geosinclinalul carpatic. În aceste condiţii. în spaţiul dintre Platforma Moldovenească şi Dobrogea de Nord. Reşiţa–Moldova Nouă). interval în care au fost definitivate principalele trăsături structurale ale Dobrogei de Nord. Fenomene vulcanice s-au manifestat şi-n regiunea situată la nord de Mureş. s-a format Depresiunea Predobrogeană. A doua fază – mişcările kimmerice noi (jurasic mediu şi superior) – provoacă modificări semnificative în aria Munţilor Apuseni. prin fenomene de coborâre. care au dus la apariţia unor lacolite şi batolite granitice. corelată cu stratele de Carapelit din regiunea Măcinului. Epoca hercinică s-a desfăşurat în decursul paleozoicului superior şi mezozoicului. Orogeneza hercinică (carbonifer şi permian) a determinat cutări. Fenomene similare de denudare s-au desfăşurat şi în aria carpatică. atât în aria nord-dobrogeană. Prima fază – mişcările kimmerice vechi (triasic – jurasic inferior) – s-a manifestat prin erupţii puternice de-a lungul liniilor de falie. în Dobrogea de Nord s-a format o suprafaţă de eroziune de tip pediplenă. fragmentată ulterior şi acoperită parţial în est şi sud de depozite triasice şi jurasice.cordiliere. a rezultat o suprafaţă de nivelare care retează structurile şisturilor verzi. ce au format platoul de diabaze de la Niculiţel. unde se accentuează structura de horsturi şi grabene. În condiţiile unui climat cald. pediplena carpatică fiind fosilizată. desfăşurate într-un climat cald şi umed. regiunea devenind rigidă la începutul mezozoicului şi alăturându-se Dobrogei Centrale. urmată de procese intense de denudare. desfăşurată într-un climat cald şi umed. peneplenizate şi fragmentate. unde continuă până în cretacic. Se înregistrează mişcări tectonice intense pe verticală. acestea fiind înălţate tectonic. S-au format Munţii Măcinului. prin mişcări tectonice diferenţiate. iar Dobrogea Centrală şi de Sud au fost exondate. masivele hercinice din Dobrogea de Nord şi din aria carpatică au fost supuse unei denudări intense. care au determinat fragmentarea masivelor hercinice şi formarea unor depresiuni tectonice (Haţeg. După carbonifer. unde s-au format cordiliere şi catene ce urmăreau vechiul contur al cordilierelor caledonice. în general paralele cu marginea Platformei Moldoveneşti. însoţite de fenomene vulcanice intense. Mişcările kimmerice au avut ca efect fragmentarea blocurilor cristaline hercinice şi formarea bazinelor de sedimentare cretacice şi neogene. care au 6 . apoi secetos. continuată spre nord cu Depresiunea Bârladului. iniţial. cât şi în geosinclinalul carpatic. Datorită reactivării unor fracturi.

şi cea mai mare parte a teritoriului României era exondată. care au pus în loc banatitele. Orogeneza laramică (senonian superior – paleocen) a definitivat configuraţia structurală a zonei cristalino-mezozoice în Carpaţii Orientali. Concomitent. inclusiv a unităţilor scufundate anterior. În Carpaţii Orientali pânza transilvană a încălecat spre est depozitele din aria depresionară. Mişcările neotectonice au dus la ridicarea Carpaţilor în ansamblu. iar în Munţii Apuseni. Modelarea s-a desfăşurat în condiţiile unui climat tropical. agenţii subaerieni formează mai multe trepte de relief. iar pânza bucovinică a dus la încălecarea cristalinului peste aria flişului intern.conturat structurile bloc ale acestora. S-a realizat o consolidare structurală a unităţilor cristalino-mezozoice. S-au înregistrat erupţii vulcanice acide. trăsăturile de ansamblu ale Carpaţilor erau conturate. conturând conformaţia de horst a Munţilor Apuseni. s-au format cuverturile lateritice din Munţii Bihorului şi Pădurea Craiului. ce au înălţat ramurile carpatice şi scufundat ariile depresionare şi platformele. se conturează geosinclinalul flişului cretacic. formarea şi activarea unor fracturi a produs scufundarea blocurilor transilvan şi panonic. Etapa neocarpatică ajunge să contureze edificiul carpatic. Epoca carpatică (cretacicul inferior – actual) este cea mai importantă pentru configuraţia reliefului României. În Carpaţii Orientali. prin continuarea proceselor de cutare din geosinclinalul carpatic şi prin mişcările epirogenice predominant pozitive. a avut loc o ridicare a regiunii cristalino-mezozoice şi o coborâre tectonică a bazinelor Haţeg. Borod. 7 . precum şi cutarea formaţiunilor aparţinând flişului cretacic conturat într-un sistem de pânze de şariaj. Spre sfârşitul acestei faze. dar şi în podişuri şi chiar în câmpii. În cretacicul mediu s-au produs procese intense de modelare a reliefului în condiţiile unui climat tropical umed. peste autohtonul de Bihor a încălecat pânza de Codru. În Carpaţii Meridionali s-a format pânza getică. urmată de formarea unei întinse peneplene carpatice. Ghimbav-Rucăr. ce a dus la formarea pediplenei carpatice (complexul sculptural Borăscu). vulcanism. dar şi prin formarea complexului sculptural Borăscu. Din jurasicul superior până în cretacicul inferior. Au fost caracteristice mişcări epirogenice intense cu sensuri opuse. Erupţiile au creat lanţul vulcanic din vestul Carpaţilor Orientali. În cadrul orogenezei austrice s-au produs fenomene intense de cutare şi şariaj. manifestate nu numai în Carpaţi şi Subcarpaţi. Etapa carpatică veche (cretacic mediu – paleogen) se caracterizează prin procese intense de cutare. În Dobrogea. În ansamblu. într-un climat umed tropical. În vestul ţării. în care au loc procese intense de scufundare. s-a individualizat structural Podişul Babadagului.

În Carpaţi. Modelarea prebadeniană a dus la sculptarea nivelului superior al complexului sculptural Râu-Şes. Mişcările attice (sarmaţian superior) au determinat o ridicare accentuată a arcului carpatic. În sarmaţianul mediu şi superior se înregistrează o nouă fază de formare a piemonturilor. De asemenea. ca unitate structurală distinctă. S-a continuat scufundarea Masivului Transilvan şi a celui Panonic. formându-se două nivele în cadrul văilor. O parte importantă a Subcarpaţilor a fost modelată şi a ajuns la conformaţia actuală în postvillafranchian. În Podişul Transilvaniei.Mişcările savice definitivează flişul paleogen. creând piemonturi (în Piemontul Getic. Concomitent se desfăşoară erupţii vulcanice din ce în ce mai intense în vestul Carpaţilor Orientali şi Munţii Apuseni. continuă procesul de înălţare în două faze. Tot acum s-au înregistrat primele erupţii neogene din nordul Carpaţilor Orientali şi Munţii Apuseni. Mişcările valahe s-au manifestat în Subcarpaţii Curburii şi Subcarpaţii Olteniei. Mişcările rhodanice (dacian) au determinat o ridicare de ansamblu a Carpaţilor şi a regiunilor periferice şi retragerea apelor din Bazinul Transilvaniei. în care se acumulau depozite mio-pliocene. care nivelează şi flişul cretacic al Carpaţilor Orientali. Câmpia Română. Tot acum se înregistrează erupţii vulcanice intense în vestul Carpaţilor Orientali. Tot acum se înregistrează mişcări 8 . la exteriorul Carpaţilor s-au acumulat depozite groase fluvio-torenţiale. Mişcările stirice (badenian) şi moldavice (badenian–sarmaţian) au determinat cutarea formaţiunilor din Subcarpaţii Moldovei. determinând cutarea formaţiunilor de molasă în cute largi şi cute diapire. La contactul dintre munte şi spaţiile mai joase din jur s-au format piemonturi întinse acvitanian-burdigaliene. Podişului Moldovei. a început cutarea formaţiunilor din avanfosă. în depresiunile Lăpuşului. se formează Câmpia Banato-Crişană. unde s-a clădit lanţul vulcanic CălimaniHarghita. s-a realizat o fragmentare intensă a regiunilor deluroase şi o detaşare prin eroziune a depresiunilor şi culoarelor de contact. Se continuă subsidenţa în Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică. La curbura Carpaţilor. s-a format nivelul inferior al complexului sculptural Râu-Şes. Oaşului. În condiţiile unui climat mediteranean. însoţită de exondarea unor depresiuni-golfuri şi bazine interne. În romanian. În cuaternar. începe conturarea Deltei Dunării şi se definitivează trăsăturile de bază ale Piemontului Getic. ca şi din regiunile colinare şi din golfurile din vestul ţării. s-a pus în evidenţă avanfosa de la exteriorul Carpaţilor. se schiţează depresiunile-golfuri de pe latura vestică a Munţilor Apuseni şi Banatului. În villafranchian. Beiuşului). se definitivează structura în domuri şi cute diapire.

favorabil unor 9 . (2) domeniu marin şi lacustru.uscat. Situaţia paleogeografică a teritoriului României (Dumitrescu et al. cu temperaturi medii anuale negative pe întreg teritoriul ţării. evidente mai ales în Subcarpaţi. (3) erupţii vulcanice (b) Condiţiile morfogenetice specifice cuaternarului Condiţiile climatice au cunoscut variaţii. la cel subtropical şi temperat.. Întreaga arie carpatică avea un climat de tundră. caracterizat prin diferenţieri anotimpuale evidente. 1. climatul era rece. clima a fost rece. 1962. de la tipul polar şi subpolar. În interglaciarul günz-mindel exista un climat cald şi uscat.. 1969) (1). În günz. Saulea et al. ce determină o evoluţie a acestora pe compartimente tectonice. Giuşcă et al. Fig..neotectonice diferenţiate. În mindel. 1963.

ce a favorizat instalarea gheţarilor în Carpaţi. În pleistocenul inferior părţile supuse subsidenţei din Câmpia BanatoCrişană se menţineau domenii lacustre. Încălzirea rapidă din postglaciar a fost urmată de o răcire continuă în faza atlantică. ca nivel de bază. caracterizată de o relativă stabilitate. Blocurile cristaline ale Carpaţilor Meridionali se înalţă cu 1-2 mm/an. Aproape în totalitatea ei. Intensitatea acestor mişcări scade treptat spre nord (Carpaţii Orientali). În holocen. cu transgresiuni regionale şi locale. Interglaciarul mindel-riss este caracterizat printr-un climat mai cald decât cel actual.procese periglaciare intense. de 1 mm/an. aproximativ 1-2 mm/an (Zugrăvescu et al. Astfel. În ansamblu. Evaluările de ansamblu ale sensului şi intensităţii medii a mişcărilor arată foarte clar instabilitatea generală a teritoriului. climatul rece a favorizat extinderea unui peisaj de tundră. de la o unitate la alta. a căror intensităţi ajung la 1-2 mm/an. în ultima sa parte. chiar 3 mm/an în apropiere de Bucureşti. de 3-4 mm/an. la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar. Interglaciarul riss-würm. cel mai scurt dintre toate interglaciarele (circa 10. 1998). ajungând în jur de 2 mm/an. Podişul Moldovei este supus unei uşoare înălţări de 1 mm/an. fenomen mult diferenţiat ca intensitate. Depresiunea Transilvaniei se manifestă ca o arie antrenată într-o mişcare de coborâre de până la 1 mm/an. cea mai accentuată din întreaga arie carpatică. s-a înregistrat o încălzire bruscă a climatului în toată Europa. Eustatismul cuaternar interesează prin oscilaţiile nivelului marin. câmpia de la est de Argeş era 10 . când etajul forestier a ajuns în Munţii Rodnei mai sus de 2000 m. În würm. Sensul general al mişcărilor neotectonice a fost deci de înălţare şi de reducere continuă a ariilor subsidente. a avut condiţii climatice asemănătoare celor actuale. În pleistocenul mediu. cu excepţia părţii de sud-vest. dar nu continuă. La exteriorul Carpaţilor. începând din villafranchianul superior. Pentru Carpaţi a fost evaluată o înălţare de ansamblu de aproximativ 1000 m. diferenţiate în funcţie de blocurile din fundament s-au înregistrat şi în Câmpia Banato-Crişană. valorile scăzând treptat spre vest. climatul a fost deosebit de secetos. Munţii Banatului şi Munţii Apuseni cunosc o înălţare ceva mai redusă. cu precipitaţii mai bogate. ci cu numeroase faze de stagnare şi chiar de revenire. sectorul curburii Carpaţilor (estul Munţilor Făgăraşului. Mişcări neotectonice extrem de variate ca sens şi intensitate au fost puse în evidenţă în cuaternar. În riss s-a înregistrat un climat rece şi umed. retragerea lacului pleistocen din Câmpia Română s-a realizat în mai multe faze.000 ani). din pliocen până în holocen a avut loc o retragere. Mişcări accentuate de coborâre. Aria dobrogeană înregistrează mişcări neotectonice negative accentuate. în jurul anilor 5800-6000. Munţii Bucegi şi Munţii Buzăului) se suprapune unei arii cu intensitate a înălţării de 5 mm/an. Câmpia Română apare ca o arie marcată de mişcări pozitive. în funcţie de care s-a desfăşurat denudarea reliefului. temperaturile fiind cu 8-10°C mai ridicate.

b) Unitatea Câmpiei Române are un fundament cristalin. mezozoice şi neozoice. iar cretacicul apare la zi în malul Dunării ajunge la 8000 m adâncime în apropierea Carpaţilor. care a persistat în cuprinsul ariei de divagare până în holocen. linia ţărmului a înaintat mult spre vest ca urmare a ridicării nivelului maritim cu 30 m. Limita dintre acestea este linia tectonică pericarpatică. Râurile ce se vărsau în Marea Neagră au creat pe actualul şelf văi foarte bine conturate.domeniu lacustru. în sectorul curburii. ale cărei depozite au fost puse în evidenţă pe latura externă a Subcarpaţilor. cu o intensitate de 20 cm pe secol. c) Unitatea dobrogeană se diferenţiază în: 1) subunitatea Dobrogei de Nord cu fundament predominant hercinic. urmată de transgresiunea karangat din riss-würm. se înregistrează o regresiune (euxinul mediu). colmatarea acestora şi intensificarea proceselor de aluvionare din Delta Dunării. acoperite de sedimente paleozoice. dar mascată de depozite pliocene şi cuaternare. lacul din Câmpia Română a fost treptat înlocuit cu un regim mlăştinos. ce coboară în faţa ariei carpatice. 4) 11 . 3) subunitatea Dobrogei de Sud cu un fundament de şisturi verzi şi şisturi mezozoice. fiind acoperit de sedimente paleozoice. ce corespund regiunilor muntoase. 2) subunitatea Dobrogei Centrale. (c) Unităţi morfostructurale Se deosebesc două tipuri majore de unităţi structurale: (1) unităţi de platformă sau de vorland – unităţi vechi. unităţilor de podiş sau câmpie şi (2) unităţi de orogen – mai noi. În timpul transgresiunii uzunlar de la sfârşitul stadiului mindel şi din mindel-riss. În mindel-riss se înregistrează o transgresiune de amploare. depresiunilor inter. În villafranchian (faza guriană). În riss. piemonturilor. acoperit cu sedimente mezozoice şi neozoice. I. cu importante consecinţe asupra nivelului de bază al teritoriului României. a determinat transformarea gurilor râurilor dobrogene în limane. Transgresiunea valahă. nivelul mării coborând cu 80-100 m. cretacice şi sarmaţiane. În prima parte a würmului a avut loc o regresiune puternică. linia ţărmului se afla cu 150 km mai la est de poziţia actuală. evidentă în relief de la graniţa de nord a ţării până în valea Trotuşului. Tendinţa generală de ridicare a nivelului Mării Negre din timpurile istorice se înscrie în tendinţa generală de înălţare a nivelului oceanului planetar. cu şisturi verzi acoperite de sedimente jurasice.şi intracarpatice. câmpiilor periferice. dealurilor. suprapuse. mezozoice şi neozoice (pliocenul acoperă întreaga suprafaţă a podişului). în ultimele câteva sute de ani. Platforma se afundă spre nord. a) Unitatea Podişului Moldovei prezintă un fundament în trepte. în linii generale. Oscilaţiile de nivel ale Mării Negre au provocat transgresiuni şi regresiuni. În pleistocenul superior. Unităţile de platformă reprezintă 35% din suprafaţa ţării şi sunt alcătuite dintr-un fundament rigid precambrian (şisturi cristaline strâns cutate şi nivelate) şi dintr-o cuvertură de roci sedimentare.

Bistriţei. cute simple. faliate şi vulcanice. 2) subunitatea dealurilor subcarpatice şi a Piemontului Getic dintre Dâmboviţa şi Dunăre. Lotru. Căliman-Gurghiu-Harghita). cu cute diapire. acoperit de formaţiuni mezozoice şi neozoice. uneori cu sedimente paleozoice şi mezozoice. faliat. şariate sau larg ondulate. Retezat. în nord-vest fiind blocurile cristaline insulare ale „munţilor ascunşi ai Transilvaniei” (Preluca. Bucegi. ca avanfosă. Apusean – pânza de Codru: Pădurea Craiului. danubian sau autohton: Parâng. cu formaţiuni eocen-helveţiene. 12 . 3) subunitatea vulcano-sedimentară. Şureanu. Haţeg). Curmăturii şi una sudică: Perşani. cu structură monoclinală. iar cele mai noi în Carpaţii Orientali. Se diferenţiază în două subzone: flişul intern (format prin mişcările din cretacicul superior) şi flişul extern (alcătuit din depozite paleogene).cele mai vechi în Carpaţii Meridionali (Loviştea. Cernei. din miocen. Semenic. localizată în vestul Carpaţilor Orientali (Ţibleş-Bârgău) şi în sudul Munţilor Apuseni (Munţii Metaliferi). Almăj. Pădurea Craiului) alcătuite din roci cristaline. Cindrel. a) Unitatea carpatică muntoasă prezintă mai multe subunităţi. Locvei şi cristalinul Parângului. d) Unitatea Câmpiei şi Dealurilor Banatului şi Crişanei este amplasată pe un fundament carpatic scufundat în trepte la adâncime mică. 2) subunitatea flişului (roci detritice în alternanţe repetate. Unităţile de orogen carpatic se extind pe circa 65% din suprafaţa ţării. cu un sector al cutelor diapire şi un sector central al domurilor. prin structuri cutate. Giurgeului. cute-solzi şi pânze). Rodnei. s-a format prin erupţiile vulcanice desfăşurate din paleogen până în cuaternar. cuprinde roci flişoide. este o fâşie cu lăţimi de 20-25 km în nord şi 80 km în regiunea de la curbură. străpunse sau acoperite de roci vulcanice. Codru-Moma. c) Unitatea depresiunii intercarpatice a Transilvaniei este încadrată de lanţul carpatic. ce pun în evidenţă succesiunea în etape a evoluţiei lanţului carpatic. Meridional – cristalinul Lotrului sau pânza getică: Făgăraş.subunitatea Deltei Dunării cu un fundament cristalin. cu o structură cutată şi faliată. 5) subunitatea depresiunilor intramontane . Petroşani. 4) subunitatea neovulcanică din partea de vest a Carpaţilor Orientali (OaşGutâi-Văratic. peste care s-au depus depozitele deltaice. autohton: Gilău-Muntele Mare. Poiana Ruscă. II. Sedimentarea s-a desfăşurat în mai multe etape începând din paleogen şi până în cuaternar. Bihor. 2) subunitatea Podişului Transilvaniei. b) Unitatea pericarpatică deluroasă a funcţionat. 1) subunităţile cristalino-mezozoice sunt reprezentate prin trei masive (Oriental – cu o regiune nordică: Maramureş. Sunt caracterizate printr-o mare diversitate litologică (cu predominarea şisturilor cristaline). Podişul Mehedinţi. Meseş): 1) subunitatea Podişului Someşan. localizată în estul Carpaţilor Orientali între valea Sucevei şi a Dâmboviţei. cu structură în cute simple şi monoclinală. Vâlcan. Piatra Craiului. fiind umplută treptat cu depozite de molasă: 1) subunitatea Subcarpaţilor Moldovei şi ai Curburii.

cea medie care corespunde dealurilor şi podişurilor şi cea joasă (sub 200 m). îmbină două stiluri: cel alpin (fliş cutat puternic) cu cel hercinic (unele masive cristaline care apar la 13 . luncilor şi Deltei Dunării. Fig. la Curbură şi Munţii Apuseni) fac parte din lanţul Munţilor Carpaţi (circa 1600 km lungime).1. Caractere generale Relieful României. prin forma şi poziţia lanţului carpatic. de vârstă alpină. Munţii Carpaţii Româneşti (cu o lungime de peste 900 km şi lăţimi ce oscilează între 50 km . unde intră în contact cu Balcanii. Carpaţii Româneşti au o formă circulară. Sunt munţi tineri. Ca structură.Munţii Făgăraş şi 140 km peste Obcinele Bucovinei. a câmpiilor. Principalele unităţi de relief ale României I. prin dispunerea aproape concentrică şi proporţională a treptelor mari morfologice.3. şi până la valea Timokului. unde Dunărea îi desparte de Alpi. RELIEFUL 3. Se disting trei trepte majore şi anume: cea înaltă a munţilor (Carpaţi) – la peste 700 m altitudine. 2. prin desfăşurarea sa pe o diferenţă de altitudine de 2544 m. prezintă o alcătuire armonioasă. Carpaţii se întind de lângă Viena. constituind partea cea mai importantă a Carpaţilor sud-estici.

Podu Calului. Sunt foarte fragmentaţi (prin depresiuni . masive structural-petrografice (din calcare – Postăvaru. înşeuări). Carpaţii Orientali – 950 m. ei reprezintă un tip aparte în lanţul alpinohimalayan şi anume tipul carpatic. Baraolt. clăbucete (Clăbucetele Predealului. se disting patru tipuri (Posea. în funcţie de alcătuirea litologică. îmbinate diferit de la un sector la altul. văi transversale. respectiv Munţii Măcinului (culme restrânsă. Întorsurii). În ceea ce priveşte Munţii Carpaţi. vulcanism şi suprafeţe de nivelare (de Martonne. Bodoc). şi munţi de tip hercinic. se întâlnesc munţi de tip alpin. ceea ce dă imaginea unui mozaic petrografic. Energia de relief are valori medii de 600 m. după vârstă. aproape 90% din suprafaţa lor este situată la altitudini sub 1500 m). desfăşurarea generală cvasicirculară şi altitudinea Carpaţilor influenţează în mod evident toate celelalte componente ale mediului natural. precum şi după caractere morfometrice şi morfografice. dar cu evidente diferenţieri între cele trei ramuri principale (Carpaţii Meridionali – altitudinea medie 1136 m. 14 . dar valorile maxime pot depăşi 1000 m (pe 7% din suprafaţă). Predomină pantele de 10-30° (70% din spaţiul carpatic).carpato-alpin (fliş cutat. impunând etajarea fenomenelor şi proceselor. din conglomerate – Ceahlău). Sunt formaţi din toate tipurile de roci. Carpaţii Occidentali – 654 m). Sunt munţi mijlocii şi mici (altitudinea medie 840 m. blocuri hercinice.23% din spaţiul carpatic -. 1908). culmi cu aspect de hogback (Munţii Stânişoarei). dar sunt frecvente şi înclinări mai accentuate. cu sau fără masive cristaline. respectiv Carpaţii. Prezintă cel mai lung şi mai complex lanţ vulcanic din Europa. rămasă uşor înălţată în cadrul peneplenei posthercinice. Păstrează cel mai bine nivele şi suprafeţe de eroziune. culmi şi creste structural-petrografice (Culmea Lăcăuţi). masive cu influenţe tectonice de fundament (Penteleu. Obcina Mare. structura geomorfologică şi morfotectonică. culmi rotunjite şi netezite (adevărate platouri).suprafaţă).64 km/km2. însă în unele regiuni valorile maxime depăşesc 3 km/km2. Poziţia centrală. caracterizat prin combinarea formelor rezultate din structuri cutate complexe. în general. chei. (b) După structura geomorfologică (aspecte structural-tectonice şi eroziune externă). fragmentată în creste şi inselberg-uri prin pedimentaţie şi procese periglaciare). Tipuri de munţi Munţii sunt caracterizaţi. longitudinale. Densitatea medie a fragmentării este de 0. şi vulcanism) – obcine (Feredeu. În Carpaţi există creste ascuţite la peste 2000 m înălţime. iar în munţii vulcanici au apărut platouri şi cratere. geneză. (a) În funcţie de stilul morfotectonic. Pe culmile şi platourile calcaroase s-au format peşteri. grupări diferite de culmi şi masive. mai dură. 1981): . circuri şi văi glaciare (la peste 1900 m). Siriu).

Parâng.carpatic-mixt (fliş. Masive hercinice (resturi din lanţul muntos hercinic): Măcin. Muntele Mare). masive cupolare (Bihor. Harghita). Piatra Mare. Retezat-Godeanu). munţi mijlocii (altitudini între 1000 şi 1400 m) – Obcinele. cu sau fără cuvertură mezozoică. Timiş-Cerna. Berzunţ. grabene sau culoare tectonice (Timiş-Cerna). Retezat-Godeanu. Postăvaru. (d) Pe harta geomorfologică 1:400. Mehedinţi. Trascău). Călimani. Ciuc. Penteleu. Meseş. Dognecei. munţi joşi (sub 1000 m) – Oaş. se deosebesc: munţi înalţi (cu altitudini dominante între 1500 şi 2000 m şi cu vârfuri ce trec adesea de 2000 m) – Maramureş. Făgăraş. Obcina Mare. Gurghiu. combinate sau nu cu grabene interne sau marginale) – horst (Poiana Ruscă). Vlădeasa). înşeuări de înălţime (Rucăr-Bran. Bucegi. Munţi formaţi din roci vulcanice (a) predominant din lave (Oaş. Dognecea. Almăj. Munţi formaţi din roci sedimentare mezozoice şi neozoice (a) peste 1500 m (Ţibleş. (b) sub 1500 m (Bârgău. Leaota. CodruMoma. Goşmanu. (b) predominant din aglomerate (vestul munţilor Călimani. Prisaca). Gurghiu. (c) sub 1000 m (Zarand. . Rodnei. semihorst (Preluca). E. Baraolt. vârstă): A. Ghiţu. Hăşmaş. Harghita). Semenic. Vrancei. neck-uri (şirul vulcanic nordic). Stânişoarei. Lăpuş. Obcina Feredeu. Munţi formaţi din roci cristaline cu cuverturi sedimentare mezozoice (a) peste 1500 m (Rarău. Ceahlău. C. Bodoc. Ciucaş. Mureş). D. platouri de lavă (Igniş). 15 . Stânişoarei. Făgăraş. (b) între 1000 şi 1500 m (Obcina Mestecăniş. Ţarcu. 1980) s-a adoptat un criteriu mixt (altitudine. roci predominante. Suhard. Piatra Craiului). Pădurea Craiului). Bihor). masive hercinice şi vulcanism) . . conuri de lave (estul Munţilor Căliman-Harghita). Siriu. Vâlcan. Bistra. Meseş). Giurgeu. (b) sub 1500 m (Perşani. Grohotiş.carpato-hercinic (masive cristaline. Podu Calului. masive insulare (Ghiţu. Culoare. Gilău. Rodna. Munţi formaţi din roci cristaline fără cuvertură sedimentară (a) peste 1500 m (Maramureş. Igniş. grupări de masive axiale (Parâng.Apusenii. Tarcău. (c) După criteriul morfometric. Ceahlău. Zarand. Gilău). Nemira. Muntele Mare.000 (Posea. Almăj.munţi vulcanici – platouri de aglomerate (vestul şirului vulcanic sudic). B.. Frunţi. Badea. F. Aninei. Parâng. Clăbucetele Întorsurii. Baiu. Plopiş.

rezultând piemonturi ce au fost ridicate şi parţial fragmentate (Podişul Getic).după geneză: tectonice (Braşov. de eroziune diferenţială (Oaşa. coboară chiar sub 200 m. . Zarand. Depresiuni intramontane (numărul lor trece de 300. structura geologică. eroziune în suprafaţă şi ravenare). Alcătuirea litologică. Beiuş). fie că au rezultat prin lăsarea unor compartimente între lanţurile muntoase. Dealurile şi podişurile Dealurile şi podişurile ocupă 37% din suprafaţa ţării şi au o altitudine medie de 345 m. II. altitudinile dominante. dar în unele locuri acestea depăşesc 900-1000 m (în dealurile subcarpatice). tectono-erozive (Întorsura Buzăului. bazinete (Siseşti. iar spaţiul ocupat în Carpaţi este de 23%). Loviştea. iar pantele au valori medii de 15-25° (peste 40° pe frunţi de cueste şi râpe de desprindere). fie direct pe fundament carpatic (Podişul Mehedinţi).5 km/km2 (dar poate ajunge şi la 35 km/km2). lăţimea şi dispunerea interfluviilor. Energia de relief oscilează între 100 şi 300 m (în Subcarpaţi sunt situaţii locale cu valori ce depăşesc 300 m). Loviştea). fie prin procese de cutare şi ridicare (Subcarpaţii). diferă: fie că se suprapun platformelor vechi (Podişul Moldovei. Abrud). Subcarpaţii cuprind masive şi culmi axate pe anticlinale dispuse aproape paralel cu muntele. tectono-acumulative. ce alternează cu şiruri de depresiuni ce urmează aliniamente de sinclinale. se conturează mai multe tipuri şi subtipuri: A. iar periferia. . având o serie de subtipuri (Posea. Dobrogea Centrală şi de Sud). După geneză. Ciuc. 1967): . densitatea fragmentării este de 1.după altitudine: depresiuni înalte (Vatra Dornei) şi joase (în Defileul Dunării). Velcea. structuri de 16 . formând bazine de sedimentare (Podişul Transilvaniei). în mod obişnuit. Petroşani. Tipuri de dealuri şi podişuri După geneză. înclinarea versanţilor şi activităţile antropice au favorizat o accentuată modelare actuală a reliefului (deplasări în masă. Cele mai multe se află la exteriorul Carpaţilor. Giurgeu). structura geomorfologică. pe când în spaţiul din interiorul munţilor se află doar Depresiunea colinară a Transilvaniei. ce au fost ulterior exondate şi fragmentate. Gurahonţ. fie că au luat naştere la baza munţilor prin acumularea materialelor transportate de ape. sectoare din valea transversală a Dunării).după relieful dominant: depresiuni cu aspect deluros (Maramureş. Apar uneori şi inversiuni de relief. BradHălmagiu. Zlatna).G. de baraj vulcanic (Maramureş. Ele au înălţimi medii între 200 şi 500 m (circa 60% din suprafaţă). Câmpeni. Haţeg. câmpii intramontane (Braşov). gradul de evoluţie al văilor şi versanţilor. Petroşani. Bozovici. Ciucea.

Suprafaţa topografică se suprapune stratului pietrişurilor de Cândeşti. este reprezentat prin Podişul Getic. deosebit de neted. fiind ca o treaptă joasă a acestora. Astfel de dealuri. acoperită la suprafaţă 17 . cu muscele (Năsăud). D. pe structură monoclinală. sub formă de umeri sau măguri lipite de munte. apar şi pe rama montană a unor depresiuni cum ar fi Făgăraş. c) Muscelele sunt culmi deluroase. Dealul Găgeni). G. cu bazinete depresionare de contact. Podişul structural de monoclin se suprapune unui strat dur de gresii şi calcare sarmatice. d) Subcarpaţii de tip oltean prezintă o depresiune subcarpatică unitară. ca şi varietăţi locale: a) Subcarpaţii de tip moldav se caracterizează prin dealuri şi depresiuni cu dispunere oblică faţă de munte şi glacis prelung şi un larg culoar de vale la contactul cu podişul. pe calcare sarmatice în structură orizontală. cu interfluvii ce păstrează suprafeţe netede extinse. B. Podişul de platformă peneplenizat. acoperite la suprafaţă de loess (Dobrogea de Sud). Dealurile piemontane (Dealurile Vestice) apar strâns lipite de masivele Carpaţilor Occidentali. Pietrişurile piemontane lipsesc aproape în totalitate. cu structuri piemontane monoclinale în exterior (Măgura Odobeştilor) sau cu dealuri de brahianticlinal în formare (Dealul Ţintea. Relieful este reprezentat de interfluvii din ce în ce mai largi şi netede spre câmpie. Podişul tabular. închisă la exterior de un şir de dealuri mai puţin unitare. Sunt mai puţin fragmentate. E. F. cu pinteni montani ce pătrund uneori pe latura lor internă. cu văi largi şi alunecări de teren (Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Moldovei). desfăşurate perpendicular pe munte. care înclină spre sud şi sud-est. se dezvoltă pe peneplena ce retează şisturile verzi. b) Subcarpaţii de tip curbură. cu 2-3 şiruri de dealuri şi depresiuni. cu un relief tipic de cueste. pe văi. dar depăşind altimetric nivelul culmilor depresionare. combinate chiar cu unele depresiuni bazinete. reprezentat prin Podişul Dobrogei Centrale. c) dealuri joase de tip inselberg formate din fragmentarea puternică şi reducerea Podişului NordDobrogean prin pedimentaţie (estul şi sudul Platoului Niculiţel şi Dealurile Tulcei). alteori chiar culmi nu prea lungi. deoarece au fost retezate de o suprafaţă de eroziune dacian-romaniană. e) Subcarpaţii de tip transilvan reprezintă o asociere de dealuri şi depresiuni ce au multe caractere subcarpatice (Lăpuş. b) coline de monoclin (Colinele Tutovei şi Colinele Fălciului). pătrunzând inclusiv în depresiunile-golf. dar tot mai fragmentate către Subcarpaţi. discontinui ca aliniamente. Podişul piemontan. Homoroade). Orăştie.monoclin. văi şi depresiuni subsecvente (Podişul Central Moldovenesc). suprafeţe structurale. C. cu dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal (Târnave) şi dealuri cu caracter piemontan combinate cu depresiuni de eroziune (Bistriţa şi Mureş). Dealurile provenite din podiş cuprind: a) coline larg ondulate. rezultat din înălţarea unei câmpii piemontane. Tipul de rocă şi structura geologică determină o serie de particularităţi locale.

Celelalte sunt înguste. prin terasări laterale executate de apele curgătoare în detrimentul unui podiş marginal. Podişul Mehedinţi. Boiu). Câmpiile Câmpiile României ocupă 33% din teritoriu şi se găsesc în sudul şi vestul ţării. Se mai întâlnesc şi calcare. iar partea dinspre Baia-Ceamurlia a fost redusă la o câmpie de pediment.cu loess. Dejului. formând adevărate culoare. în est (Podişul Istriei). înălţat ulterior până la altitudini de 600-700 m. K. cuprinde dealuri masive de tipul Feleacului. Podişul de diabaze (Podişul Niculiţel). Căpuş). Podişul fragmentat în dealuri masive. Unele sunt largi. În sud. cu mici depresiuni de contact (aliniamentul sudic). ce dau o serie de forme carstice. iar vara albiile seacă. cu dealuri şi inselberg-uri (în nord. în mare parte şi depunerea loessului a jucat un rol important în aspectul actual al multor câmpii (procesele de tasare au creat crovuri şi găvane). este o suprafaţă cristalino-mezozoică nivelată puternic în timpul complexului culmilor medii carpatice (Râu-Şes). Relieful este reprezentat de interfluvii netede şi foarte largi (câmpuri). iar pe alocuri chiar nisipurile acumulate de vânt sub formă de dune. H. situat în estul Munţilor Măcin. aparţinând râurilor cu izvoare în munţi sau în Subcarpaţi şi au permanent apă. mai mult sau mai puţin netede (Păniceni. est şi vest). I. complexe ca geneză. dominate de curgeri de lave. creste şi cueste calcaroase (Prisnel. L. situate la contactul cu unităţile vecine. şi cu văi adânci şi înguste în vest (Podişul Gârliciului). văile principale sunt largi. Podişul fragmentat în dealuri mici cu cumpene înguste asimetrice (Podişul Târnavelor) se remarcă prin cumpene principale înguste plasate asimetric faţă de văi. lacustro-fluviatilă. tipic pentru Podişul Someşan. Constituie treapta de relief cea mai joasă (sub 200 m altitudine) şi cea mai nouă. depresiuni suspendate dominate de cueste (Huedin). 18 . prin abraziune. adesea sub formă de creste. Podişul cu structură carpatică. J. Este un podiş fragmentat. realizate prin sedimentare lacustră. Podişul peneplenizat pe roci (dure) mezozoice apare dezvoltat pe peneplena postcretacică ce retează calcarele Podişului Babadag şi care a fost înălţată la nivel de podiş de mişcărilor valahice. apar şi calcare mezozoice. din care pornesc cumpene secundare. podişuri mici calcaroase. III. Versanţii sunt dominaţi de alunecări. cu o fragmentare largă de tipul cupolelor pedimentare şi al pedimentelor. include roci sedimentare dure mezozoice. Între câmpuri există două categorii de văi. divagări ale râurilor. depresiuni deluroase de eroziune (Almaş-Agrij). fluviatilă. Urmează câmpiile piemontane. Cea mai mare extindere o au câmpiile tabulare şi cele joase nefragmentate.

Tipuri de câmpii În funcţie de geneză. D. cuprinde trei glacisuri uşor înclinate şi largi. acoperite cu loess. dar au şi întinse câmpuri interfluviale cu caracter de terasă joasă. G. poziţia faţă de dealuri şi procesele actuale dominante. mai tipice fiind: cea mai mare parte din Câmpia Olteniei. în timpul depunerii primelor formaţiuni loessoide. b) înalte şi fragmentate (Câmpia Covurluiului şi. Câmpiile piemontane terminale (sau piemontano-deltaice) sunt cele care s-au realizat în continuarea Piemontului Getic. se extind de la Titu la Siretul inferior. specifică pentru Câmpia Banato-Crişană. c) câmpie de glacis subcarpatic (o fâşie îngustă în exteriorul Subcarpaţilor de Curbură între Teleajen şi Trotuş). F. Câmpiile de terase. unde mai e numită şi Câmpia înaltă. Pot fi de trei categorii: a) înalte. partea înaltă reprezintă un glacis de eroziune. H. Burnasul). uneori şi cu nisipuri eoliene. Câmpiile deltaice sunt cele în curs de formare pe sectorul dunărean Călăraşi-Deltă. Se subdivid astfel: a) câmpie piemontană cu conuri de dejecţie relativ bine individualizate şi cu terase convergente spre aval (Câmpia Târgovite-Ploieşti). Câmpiile piemontane şi de glacis se dezvoltă la contactul cu dealurile. sunt în general lipsite de loess. Câmpiile litorale. formată prin retragerea versantului deluros. ele se înalţă relativ mult peste luncile râurilor. B. Someşului) apar ca o fâşie vestică cu lărgituri şi gâtuiri. Câmpia Piteştiului şi. b) deltă (cu două subtipuri – fluviatilă şi marină). iar partea mai joasă este de acumulare coluvio-proluvială. Câmpiile de pedimente sunt specifice în estul Dobrogei de Nord şi Depresiunea Nalbant. care s-au realizat prin terasări ce au extins câmpia în detrimentul podişurilor vecine. provenite din câmpii de divagare mai vechi înălţate uşor prin depuneri loessoide. Câmpiile tabulare au fost realizate prin acumulări lacustre sau fluviolacustre. iar în Câmpia Banato-Crişană (Timişului. Câmpia Covurluiului şi Câmpia Tecuciului. prin divagări repetate în câmpiile Găvanu-Burdea şi Vlăsiei. îmbinându-se lateral în trepte unitare sub rama fiecărei unităţi deluroase. în parte. câmpiile prezintă mai multe subtipuri: A. altitudine (inclusiv faţă de nivelul râurilor). Se subdivid în: a) bălţi (CălăraşiTulcea). 19 . Crişurilor. nefragmentate (Bărăganul). b) câmpie piemontană cu aspect tabular (câmpie înaltă cu aspect piemontan – Câmpia Râmnicului). care cuprind şi Complexul lagunar Razim. care continuă terasele râurilor din depresiunile-golf. prezenţa depozitelor loessoide sau nisipoase. pantă. dar înainte de ultimul loess. Au altitudini de 2-15 m şi se compun din şesuri aluviale joase ce se îmbină cu areale mlăştinoase şi lacustre. c) joase. E. ca în Câmpia Jimboliei. d) câmpie de glacisuriterase. Câmpiile de subsidenţă şi divagare prezintă aspectul unor lunci inundabile. în parte. C.

Se impune în peisaj printr-un relief greoi. dacite. Tipuri de relief 3. Vulcanism neogen şi cuaternar (vulcanism subsecvent. b. sienite.-diabaze. bine diferenţiat în configuraţia generală a reliefului României. se disting două categorii mari de magmatism: unul preneogen. vechi (care impune mai ales forme petrografice) şi altul neogen (cu forme vulcanice primare.. gabbrouri. Vulcanism hercinic şi prehercinic (granite. Magmatismul vechi. rezistent la eroziune.2. din punct de vedere morfologic. cu forme rotunjite. vulcanism subsecvent). gabbrouri.2.-banatite. Fig. Cu toate că activitatea vulcanică a fost prezentă în toate erele geologice. ce domină prin altitudine şi masivitate regiunile înconjurătoare. Relieful vulcanic Prin prezenţa intruziunilor magmatice vechi în blocurile cristaline şi a lanţului vulcanic nou. 3. porfire. 1974) 1. sub formă intrusivă şi efuzivă.1. până în cretacic. aflate în stadii diferite de evoluţie). 3. piroclastite) 20 . Răspândirea vulcanismului pe teritoriul României (Posea et al. riolite). a însoţit toate fazele orogenice. bazalte. Vulcanism mezozoic (a. începând din precambrian. relieful vulcanic reprezintă o categorie cu stil aparte al formelor.3. 2. andezite.

Muntele Mic. Masivul Rodna şi Munţii Bârgău). manifestat pe latura vestică a Carpaţilor Orientali şi în sudul Munţilor Apuseni.(3) ciclul pliocen superior-cuaternar inferior a fost mai puţin intens. corpurile granitoide din munţii Parâng. este evidenţiat de intensitatea erupţiilor în mediu aerian sau acvatic. stâlpi şi domuri. ofiolitele şi diabazele. natura lavelor şi substratul geologic. Pleşa şi Gliganul din Munţii Metaliferi). andezite bazaltoide. se înscriu în relief ca noduri orografice mari. cu predominare de piroclastite. După încetarea erupţiilor.(1) ciclul badenian a fost mai mult exploziv (în mediu acvatic). au continuat manifestările postvulcanice reprezentate prin gheizere. Barza. în Munţii Oaş-Gutâi şi Metaliferi).(2) ciclul sarmaţian-pliocen inferior s-a manifestat atât efuziv (în Munţii Apuseni. Perşanii de Nord şi suprafeţe restrânse din Munţii Oaş-Gutâi şi Metaliferi. în lanţul Călimani-Gurghiu-Harghita) şi platouri vulcanice. fumarole. Almăj. ca urmare a rezistenţei mari la eroziune. Manifestările vulcanice neogene s-au desfăşurat în trei cicluri: . Brad-Săcărâmb şi Roşia Montană). cu importante fenomene metalogenetice. tăiate de cheile de la Zugreni şi masivul sienitic de la Ditrău domină regiunea din jur. Gilău. se mai păstrează fragmentar prin abrupturi şi trepte în Munţii Metaliferi şi Trascău. gnaisul de Rarău. Muntele Mare sau diabazele mezozoice din Munţii Maramureşului (Farcău). intercalate rocilor sedimentare mezozoice. În Dobrogea de Nord. unde erupţiile au fost cele mai însemnate şi vestul Carpaţilor Orientali). la care se adaugă forme rezultate prin punerea în evidenţă a corpurilor intruzive (dykuri. . cu dacite şi andezite. banatitele apar ca nişte cupole. iar în vestul Munţilor Banatului (Dognecea-Ocna de Fier). Relieful se dezvoltă pe dacite. se observă numai emanaţii de solfatare şi mofete. neckuri.În Carpaţii Meridionali şi Occidentali. . în Munţii Ţibleş şi Bârgău). cu formare de stratovulcani (Câinel. se găsesc diabazele din Podişul Niculiţel. Apar conuri vulcanice (cu cratere şi caldere parţial erodate. cât şi subvulcanic (în Munţii Ţibleş. Cetraş. 21 . Retezat. În Carpaţii Orientali. Erupţiile s-au localizat în Munţii Călimani-GurghiuHarghita. cu formarea predominantă a andezitelor cu piroxeni. iar în prezent. iar în regiunile în care rocile vulcanice sunt intercalate cu roci sedimentare. bazalte. Poeniţa) şi corpuri intruzive. iar lacolitul granitic de Pricopan a impus culmea principală a Munţilor Măcin. andezite şi formaţiuni vulcanogen-sedimentare. riolite şi andezite în Munţii Oaş-Gutâi şi în Munţii Apuseni (Almaş-Stănija. filoanele porfirice din Munţii Bistriţei. În Munţii Apuseni. Coraciu. formele vulcanice se detaşează prin eroziune diferenţială (măguri. Stratovulcanul este tipul caracteristic (Puturosul din Munţii Gutâi. Magmatismul neogen. având caracter efuziv. Tot acum au apărut formaţiuni vulcanogen-sedimentare.

apar vârfuri vulcanice conice: Heniul Mare (1610 m). Firiza). Eroziunea diferenţială a pus în evidenţă (în piroclastite. Conurile vulcanice (17). Regiunea Munţilor Bârgău constituie domeniul eroziunii diferenţiale. Grupa Călimani-Gurghiu-Harghita. în Munţii Baraolt şi Perşani (la sud de Racoş). În Munţii Călimani este prezent pseudocarstul (grotele din Negoiul Românesc). a mai multor unităţi. Ferăstraie). Miroslava. la 1400-1600 m în nord şi 750-1000 m în sud. Muntele Mic. cu 2 cratere şi 2 caldere. iar în Călimani şi Harghita şi în sudul lor. 5 conuri. inclusiv în nordul Perşanilor. În sudul Munţilor Rodnei. aproape toate cu cratere (Harghita şi Cucu de circa 3-4 km diametru. „Cei doisprezece apostoli”). în Munţii Gurghiu. vârsta şi natura rocilor constituente. 2001). două cratere gemene: Sfânta Ana. Măgura Tisei. Formele vulcanice sunt bine păstrate. Reţeaua hidrografică este divergentă pe conurile principale şi convergentă în interiorul craterelor.Morfologia vulcanică. la Topliţa-Deda şi pe Olt. lave andezitice cu piroxeni şi aglomerate vulcanice) forme spectaculoase (ace. cu lac. erupţiile s-au produs în lungul unor linii de fractură. Munţii Gutâi au vârful de tip dyke (Creasta Cocoşului). iar coşurile vulcanice au forme conice. în Munţii Harghita (Posea. văi puternic adâncite. Poiana 22 . Pilişca. 10 conuri (Răchitaş. masivul Toroiaga (1930 m) reprezintă un coş vulcanic. cunoscute local sub denumirea de „chicere” (Mogoşa. Ciomatu). Intensitatea mare a erupţiilor a format un lanţ vulcanic ce se extinde pe 150 km lungime şi 40-50 km lăţime. lavele au străpuns cristalinul şi sedimentarul (Sângeorz. Grupa Oaş-Igniş-Gutâi-Lăpuş-Ţibleş prezintă înălţimi reduse (600-1400 m. între valea Cavnic şi Baia Sprie sau în Culmea Săcădaşului. depresiuni (Oaş) şi bazinete interioare (Chiuzbaia. între care FâncelLăpuşna este cea mai mare (13 km diametru) şi Şumuleu (4 km). În Munţii Maramureşului. cu altitudini ce depăşesc 1600-1700 m (altitudinea maximă 2100 m în Pietrosul Călimanilor). Măgura Mare. şi Mohoş) şi 2 caldere (Harghita şi Luci). Rodna Veche). influenţată de manifestările vulcanice. la Tuşnad şi Racoş). sub aspect regional. Blidar. o frecvenţă mare a măgurilor. păstrează 15 cratere (din care 6 caldere): un con mixt şi trei caldere cu diametre de 7-13 km în Căliman. Codru-Moma. În Bârgău. Murgu. Aparatele vulcanice se pot reconstitui cu mare greutate. Apar suspendate faţă de Podişul Transilvaniei. cu extensiunea cea mai mare. Măgura). din care două îngemănate (Ciumani. mai ales din Munţii Metaliferi şi împrejurimi (Zarand. Arotaş. întâlnindu-se şi trei defilee (pe Mureş. Luci. deasupra unui relief sculptat în sedimentar paleogen. Heniul Mic. a impus separarea. Cucu. Harghita. se desfăşoară de la izvoarele Bistriţei şi Dornei până la est de Olt (în Munţii Bodoc). excepţie Ţibleşul 1839 m). Platourile vulcanice (de aglomerate) se extind în vestul masivelor. În Munţii Apuseni. turnuri. Ostoroş.

de nivelare sau peneplenă.2. Erupţiile de bazalte au creat forme deosebite în Munţii Perşani (Racoş). dykuri (Stănija). Tufurile vulcanice din Transilvania şi exteriorul Carpaţilor formează trepte structurale. Munţii Călimani (la nord de Mureş). pedimentaţia (Pop. se disting patru complexe sculpturale (Posea et al. fiind acoperite de sedimente cu grosimi de mii de metri. pediplenă. După geneză. culmile medii carpatice.Ruscă). Moldovenească şi Dobrogeană. 1974): pediplena carpatică. defileul Mureşului). 1972). Săcărâmb). 1969). 23 . Caraciu. la suprafaţă de modelare. 1957. Dacă suprafeţele de eroziune precretacice apar sub forma discordanţelor în formaţiunile geologice. 1907). suprafeţele şi nivelele carpatice de bordură. diferite ca poziţie. Complexul sculptural Borăscu (pediplena carpatică) Cel mai vechi şi mai neted nivel sculptural care se păstrează în relieful actual al masivelor carpatice cristalino-mezozoice s-a definitivat între danian (cretacic superior) după definitivarea şariajului getic (faza laramică) şi sfârşitul oligocenului (faza savică). Suprafeţe de nivelare Aspectul actual al reliefului este datorat acţiunii de modelare a agenţilor externi. de denudare. Pe măsura analizei evoluţiei de ansamblu a reliefului. Eroziunea a scos la zi corpuri subvulcanice sau conuri (Barza. Munţii Apuseni (Detunate. 1962). cele formate în etapele următoare (epoca morfosculpturală carpatică) se întâlnesc în relieful Carpaţilor şi al unităţilor înconjurătoare. rezultând o serie de suprafeţe nivelate. 1958). vârstă şi gruparea treptelor principale de relief. 1907) au fost apreciate ulterior ca fiind complexe de modelare policiclice. Cu timpul termenii utilizaţi de geomorfologi au evoluat de la platformă de eroziune şi suprafaţă de eroziune. caracterizat prin alternanţa proceselor de alterarea rocilor în sezonul umed şi evacuarea intensă a produselor rezultate în sezonul uscat). 3. Gătaia).2. Suprafeţele de nivelare au fost explicate prin mecanisme morfogenetice diferite: peneplenizarea (de Martonne. Desfăşurarea morfogenezei pe o perioadă de peste 50 milioane ani a avut loc pe fondul unor condiţii tectonice (mişcări de amploare redusă) şi climatice favorabile (climat tropical – subtropical cu două anotimpuri şi caracter musonic. 1906. care au acţionat în decursul a numeroase etape şi faze morfogenetice. gipfelflurul sau nivelul de creste aliniate altitudinal din Făgăraş (Sârcu. nivelele carpatice de vale şi suprafeţele colinare. microlacoliţi (Măgura) (Ianovici et al. aspect şi stadiu de conservare. Banat (Lucareţ. cele trei suprafeţe de nivelare „clasice” (de Martonne. Spaţiul afectat de eroziune a cuprins atât unităţile carpatice. cât şi regiunile platformelor Moesică. treptele de piemont în Munţii Poiana Ruscăi (Popp.

modelat intens prin procese crionivale. peneplena dobrogeană postcretacică în Dobrogea. de Martonne (1907) în Carpaţii Meridionali şi denumită platforma Borăscu. se mai păstrează sub formă de pediplenă fosilă în fundamentul depresiunilor inter. peneplena fosilă paleogenă moldavă în Podişul Moldovei. Suprafaţa de nivelare superioară se păstrează sub formă de poduri (platouri) larg ondulate sau culmi teşite şi martori de eroziune la altitudini apropiate. 1800-2200 m în Munţii Rodnei şi Maramureşului. De asemenea. Godeanu. Ea a fost recunoscută şi în alte unităţi carpatice. 1907) 24 . astfel că astăzi se găseşte la altitudini absolute foarte variate: 2000-2400 m în Carpaţii Meridionali. Parâng şi Făgăraş. Cindrel. această suprafaţă a fost identificată pentru prima dată de Emm. această suprafaţă este dominată de un relief mai înalt cu circa 300 m. mărginite de circuri şi văi glaciare. În schimb. fiind dominată pe alocuri de o serie de vârfuri şi creste. peneplena moesică în Câmpia Română).Ca formă de relief. Repartiţia complexelor sculpturale în Carpaţii Meridionali (de Martonne. Fig. se găsesc în Carpaţii Meridionali (munţii Ţarcu.şi intracarpatice sau în regiunile de platformă (peneplena preeocenă fosilă exhumată din masivul Preluca. 4. antrenată în mişcări diferenţiate de ridicare. 750-1400 m în Munţii Banatului. Arealele cele mai extinse. 1000-1850 în Munţii Apuseni. în Munţii Apuseni şi în Munţii Semenicului. Iezer). interpretate ca nivele de pedimentaţie. în Retezat. Cercetările ulterioare au pus în evidenţă faptul că acest complex sculptural cuprinde două sau chiar trei trepte uşor diferenţiate altimetric. care constituie cele mai mari înălţimi.

formându-se noile bazine de sedimentare transilvan şi panonic. Subcarpaţii Moldovei. 1974). „suprafaţa circumtransilvană” (în Podişul Someşan). Nivelele complexului sculptural Râu Şes au cea mai mare extindere actuală în Carpaţi (12-15%) şi se păstrează la altitudini foarte variate. desfăşurate atât pe marginile masivelor înălţate. 25 . rezultând în relieful actual două nivele (trepte) de eroziune aparţinând complexului sculptural Râu Şes. „Mărişel I” (în Munţii Apuseni) şi „Plaiurile I” (în Carpaţii Orientali) s-a realizat în miocenul inferior. prin procese intense de pedimentaţie. în care apar sub forma unor largi bazinete de obârşie (Posea et al. „Tomnacica” (în Munţii Banatului). iar treapta inferioară denumită „Râu Şes II” (în Carpaţii Meridionali). „Corni” (în Subcarpaţii Moldovei). Există un contrast evident între masivele cristaline din Carpaţii Meridionali şi Occidentali (unde aceste culmi ocupă o poziţie intermediară şi au înclinare mai accentuată – 20-30‰ – faţă de celelalte două suprafeţe între care se situează) şi unităţile constituite din fliş din Carpaţii Orientali (unde domină altitudinal şi se dispun mai orizontal). în Carpaţii Curburii atinge 1700 m. Cercetările efectuate au pus în evidenţă desfăşurarea secvenţială a proceselor de nivelare (pedimentaţie). diferenţiate în două nivele. Emm. nivelarea reliefului a continuat până spre sfârşitul miocenului. „Mărişel II” (în Munţii Apuseni). fiind semnalat şi în unele regiuni de dealuri şi podişuri (Podişul Someşan. la care se adaugă flişul. uşor înclinate spre periferia spaţiului montan. de Martonne (1907) a semnalat în Carpaţii Meridionali. pe un interval de circa 15 milioane ani. Culmile respective se desfăşoară perpendicular şi radiar faţă de interfluviile centrale înalte. când relieful carpatic era mai coborât decât cel actual. Nivelul inferior se păstrează la 1200-1500 m în Carpaţii Meridionali.Complexul sculptural Râu Şes (suprafeţele medii carpatice) Mişcările savice au determinat fragmentarea vechii suprafeţe de nivelare. În condiţiile unui climat de tip mediteranean. sub nivelul platformei Borăscu un al doilea complex de nivelare (ce reprezintă un ciclu neterminat de eroziune) sub denumirea de platforma Râu Şes. cât şi în lungul văilor. Astfel. nivelul superior se întâlneşte la peste 1500 m în Carpaţii Meridionali. dar şi coborârea altora. „Dealu Mare-Holm” (în Podişul Moldovei) este considerată de vârstă miocen superioară (sarmaţian-meoţian). 700-800 m în Carpaţii Occidentali. Prima treaptă denumită „Râu Şes I” (în Carpaţii Meridionali). înălţarea diferenţiată a reliefului pe compartimente tectonice. Suprafeţele de nivelare au aspectul unor culmi prelungi. „Plaiurile II” (în Carpaţii Orientali). centrul şi nordul Podişului Moldovei) la 300 – 600 m. diferenţiate altimetric şi cu diverse denumiri locale. iar în Carpaţii Occidentali se situează la 1000-1200 m.

iar cel inferior. este denumit „Gornoviţa” în Carpaţii Meridionali (se desfăşoară la 800-1000 m. la altitudini foarte diferite şi cu denumiri locale diverse. „Săcelu” în Subcarpaţii Getici). faza peneplenizării piemontului. iar în exterior la nivelul interfluviilor unităţilor colinare (Posea et al. Nivelele acestui complex sculptural se păstrează astăzi atât în spaţiul montan. cât şi în Podişul Transilvaniei. Dobrogea). Piemonturi Noţiunea de piemont a fost introdusă. apar două nivele de umeri de vale (cel superior foarte bine dezvoltat. prelungite în interiorul muntelui sub forma unor umeri de vale. „Teregova” şi „platforma Caraşului” în Munţii Banatului (la 400-450 m în Munţii Almăj şi 650-750 m în Munţii Semenic). Subcarpaţi. într-un interval de circa 8 milioane ani) a fost crearea unor trepte dispuse aproape orizontal la periferia regiunii muntoase. se extind în Subcarpaţi la 8501000 m („Ghindăoani” în Subcarpaţii Moldovei. suprafeţele şi nivelele colinare Constituie tranziţia de la cele trei complexe sculpturale carpatice spre primele terase. 3. cu lăţimi de 2-4 km şi lungimi de 10-30 km. „Simila” în Subcarpaţii Curburii. Astfel. tendinţa de ridicare generală şi existenţa unui climat mediteranean. panonic şi getic la exterior). faza 26 . În unităţile nemuntoase.Mihăilescu.2. Efectul general al eroziunii (în timpul pliocenului. Podişul Transilvaniei. în condiţiile unor mişcări tectonice de înălţare şi a unui climat de tip mediteranean (perioada dacian-cuaternar inferior). În spaţiul montan. dar altitudinile oscilează de la 400 m în regiunea Tismana la 1200-1250 m în Depresiunea Loviştei). în Podişul Moldovei („Repedea” şi „Bolohani-Sângeap” la 400 m) şi Podişul Dobrogei („Tulcea” la 180-300 m). „Feneş-Deva” în Munţii Apuseni (în vest la 500-600 m şi în sud la 700-800 m). iar în unităţile de deal şi podiş se întâlnesc interfluvii nivelate şi culoare suspendate de vale (în depresiunile intramontane. pentru prima dată în literatura geografică românească în 1946 de V. Geneza piemonturilor este explicată prin succesiunea mai multor faze evolutive: faza piemontului aluvionar.3. Nivelele carpatice de vale. Podişul Moldovei. modelarea reliefului s-a desfăşurat în funcţie de existenţa unor nivele de bază diferite (transilvan în interiorul regiunii carpatice.Complexul sculptural Gornoviţa (suprafeţele carpatice de bordură) Începând din sarmaţianul superior. „Mestecăniş” sau „Dornelor” în Carpaţii Orientali (1100-1300 m). este mult mai restrâns). „Predeal” în Carpaţii Curburii (la 1000-1200 m). Podişul Moldovei şi Dobrogea. situat cu circa 100-150 m mai jos. în Podişul Transilvaniei („suprafaţa transilvană” la 600-800 m). suspendate cu 200-300 m deasupra unităţilor limitrofe. 1974). Subcarpaţi. Dealurile Vestice. în lucrarea Piemontul Getic.

I. piemonturi pliocen-cuaternare. piemonturi pliocen-cuaternare deformate tectonic. Ceahlău şi Trascău. păstrându-se sub forma conglomeratelor cretacice din Bucegi. miocene Piemonturile din epoca morfosculpturală carpatică s-au constituit în mai multe etape: acvitanian-burdigalian (conglomerate şi pietrişuri pe marginea 27 . vol. câmpii piemontane şi de glacis cuaternare. Perşani. 1983). 5. 5. dealuri provenite din erodarea unor piemonturi. Hăşmas. încadrate la două epoci morfogenetice (Posea. Piemonturile din România (Geografia României. În evoluţia reliefului României au existat mai multe faze favorabile pentru formarea piemonturilor. Pe teritoriul României au existat posibilităţi de formare a piemonturilor. Fig. sau în sudul Munţilor Măcin sub forma pietrişurilor apţiene. 4. 3. Ciucaş. vol. Piemonturile din epoca posthercinică s-au depus la marginea unor masive hercinice. 2003).fragmentării pe verticală a piemontului peneplenizat (Geografia României. impuse de conlucrarea condiţiilor climatice (succesiuni de climate calde şi umede. care au favorizat o eroziune intensă în regiunile înalte şi acumulări fluviatile puternice în regiunile joase) cu cele tectonice (mişcări de înălţare sau subsidenţe de amploare diferită). I. resturi din piemonturi vechi. 2. 1983) 1.

Buzăului. la poalele Munţilor Trascăului şi în depresiunile HaţegOrăştie şi Petroşani. Oaş – Piemontul Negreşti. În funcţie de starea actuală a piemonturilor. fragmentat – Boian. Piemonturile păstrate în relieful actual al României se grupează în mai multe unităţi: Piemonturile extracarpatice cuprind Piemontul Moldav (în estul Carpaţilor Orientali. Piemontul vestic (între Tur şi Nera. în culmile Pietricica şi Pleşu. Piemontul Getic (cu o desfăşurare considerabilă. Braşov – Piemontul Săcele. cu aspect tabular. în trepte – Târgovişte-Ploieşti). sarmaţian (pe rama internă a Carpaţilor. Dorna.nordică a Carpaţilor Meridionali. Găvanu-Burdea. câmpie cu terase şi conuri de dejecţie. fie în faza evoluţiei descendente: platouri piemontane – Cotmeana. păstrate fie în stadiul evoluţiei ascendente: glacisuri aluviale – în Depresiunea Făgăraşului. desfăşurate la 100-300 m). sub forma unui relief colinar cu altitudine de 450-500 m. se păstrează sub formă de podişuri piemontane. discontinui sau de câmpii piemontane). Piemonturile din câmpii s-au format în villafranchian şi se găsesc în Câmpia Română (câmpie tabulară nefragmentată – Vlăsia. Beiuş). conurile aluviale ale Sadului. 1973): piemonturi actuale. Loviştei – Piemontul Mlăcii. Piemonturile intracarpatice se întâlnesc atât în depresiunile intramontane (situate pe laturile depresiunilor Haţeg – Piemontul Clopotivei. Cibinului şi din Dealurile Bistriţei). în Culmea Breaza şi Dealurile Năsăudului. Popescu. având aspectul mai mult de conuri de dejecţie întinse: Piemontul Săcele sau conurile aluviale ale Mureşului. piemonturi fosile (acoperite de formaţiuni mai 28 . Moldovei). Prahovei. Maramureş. culmi de piemont – Piemontul Olteţului. Piemontul Timişului. creste de piemont). Ciuc. dar şi în sudul Carpaţilor Meridionali). mai puţin fragmentat şi o serie de glacisuri şi câmpii piemontane). Mare). piemonturi nonfuncţionale (reprezentate de actualele unităţi de piemont. funcţionale (de dimensiuni mici. pliocen-cuaternar (formaţiuni fluvio-torenţiale pe latura vestică a Munţilor Banatului şi a Munţilor Apuseni. poduri de piemont – Fântâna Rece-Teleajen. pe latura internă a Podişului Someşan. Repedea. Giurgeu. în sudul Carpaţilor Meridionali – Piemontul Getic. mărginit de câmpii piemontane sau de glacis. cât şi în interiorul Transilvaniei (mai bine păstrate sunt piemonturile din depresiunile Făgăraşului – glacisuri piemontane şi conuri fluvioperiglaciare. în România se disting următoarele tipuri (Posea. câmpii piemontane – Câmpia Râmnicului. Sibiului şi Săliştei – Piemontul Bercu Roşu. Timişului. fragmentat de văi în culmi paralele). în depresiunile intramontane şi câmpii piemontane). Piemontul Curburii (include Piemontul Râmnicului. câmpie terminală. cât şi piemontul pericarpatic moldovenesc din estul Orientalilor. cu resturi ce se mai găsesc în dealurile Ciungi. Petroşani – Piemontul Maleii. ale căror urme apar în Dealul Feleacului. conuri piemontane – al Argeşului. se găseşte sub formă de dealuri piemontane joase.

Posea (1981). unor mari cantităţi de zăpadă. 1978). s-au format difluenţe cu direcţii de înaintare diferite. 1962). 1907) a argumentat pentru prima dată existenţa reliefului glaciar. Acolo unde gheţarul nu a ocupat în totalitate valea sculptată anterior. Forma circurilor reflectă influenţa structurii: cele consecvente sunt mai alungite.10ºC) şi precipitaţii solide bogate. caracterizate prin temperaturi scăzute (medii anuale sub . 1904. cum sunt conglomeratele şi pietrişurile miopliocene din Transilvania). au favorizat acumularea. Sârcu (1963. gheţarii de platou alimentau gheţarii de circ. Urdea (2000). Nedelcu (1959. În fazele glaciare. 2000). gheţarii. aşa cum sunt cele de la obârşia Ialomiţei în Bucegi sau a Bistricioarei în Rodna. în estul Transilvaniei şi Câmpiei Române). Grosimile maxime ale gheţarilor. Mihăilescu (1963). 3. Structura geologică a influenţat într-o anumită măsură morfologia glaciară. studiile privind problematica glaciaţiei cuaternare au continuat: Sawicki (1912). analizând cauzele glaciaţiunilor. limitele şi fazele acestora. Când precipitaţiile erau mai scăzute. cele obsecvente sunt scurte şi lăţite. circurile glaciare au ajuns la diametre de circa 1 km. Emm. variabile de la un loc la altul. Iancu (1958). Atunci când grosimea masei de gheaţă depăşea nivelul interfluviilor. Someşan (1933). 1990). Relieful glaciar În cercetările sale din Carpaţii Meridionali. cele diasecvente au o configuraţie mixtă. de Martonne (1899.2. iar uneori aceştia pătrundeau în sectoarele superioare ale văilor montane. Pe măsura dezvoltării acestora. cu grosimi mai reduse. Florea (1998). transformată în firn şi apoi în gheţari montani. Deplasarea gheţarilor a determinat o adâncire mai intensă a circurilor şi văilor în partea din amonte şi apariţia unor praguri şi contrapante spre avale. 1960). se întâlnesc văi glaciare şi neglaciare îmbucate. pe resturile suprafeţelor de nivelare. Eroziunea glaciară a modificat intens văile atât în profil transversal (au fost lărgite şi au căpătat forma de „U”). se formau numai în circuri. Morariu (1940). atingând lăţimi de 600-800 m (Niculescu et al. Condiţiile climatice. cât şi în profil longitudinal (trepte sau praguri).4. iar văile s-au lărgit treptat. Repetarea a cel puţin două etape de scădere a temperaturii în timpul fazelor glaciare şi a numeroase răciri în timpul stadialelor relevă deosebita importanţă a cauzelor generale ale glaciaţiei pleistocene faţă de cauzele locale (Bojoi. Velcea (1961). Krautner (1929). poduri structurale şi în unele văi existente. Instalarea gheţarilor în Carpaţi a avut drept cauze răcirea climei şi înălţarea reliefului muntos cu până la 1000 m în Carpaţii Meridionali. piemonturi relicte (incluse altor unităţi şi forme de relief. 1969.noi. Niculescu (1965. au atins se pare 100-200 m. Ulterior. cele 29 .

cât şi în funcţie de altitudinea circurilor glacio-nivale) era la circa 1750-1800 m în Carpaţii Meridionali şi la 1500-1550 m în nord. fiind sigură prezenţa acesteia în munţii Maramureşului. 1980).(1) tipul Godeanu – circuri şi văi glaciare caracteristice suprafeţelor de nivelare şi culmilor rotunjite (în munţii Godeanu. asociate crestelor de intersecţie şi vârfurilor proeminente (în munţii Făgăraş. Urdea.(2) tipul Făgăraş – circuri şi văi glaciare de mari dimensiuni. în Ţibleş. Parâng. Niculescu. în funcţie de modul de asociere al culmilor şi văilor glaciare (Atlas R. Popescu. .România. Astăzi. în cea de-a doua fază glaciară. Se disting două tipuri de relief glaciar. 1907. Făgăraş). În relieful carpatic. depăşind înălţimile maxime ale Carpaţilor.S. se remarcă asimetria circurilor şi văilor glaciare subsecvente. Modelarea glaciară a afectat insular etajul superior al Carpaţilor. Cindrel. Iezer. 2000). 1998.subsecvente sunt asimetrice. În ceea ce priveşte modelarea. Retezat. continuate cu limbi glaciare de 3-8 km lungime. Parâng. gnaise) se înscriu în relief prin praguri. echivalente a două perioade glaciare (Cârciumaru. brâne. 1960. Astfel. Bihor. 30 . Retezat. în Bucegi. Călimani. Godeanu. determinate de contactele litologice. Velcea. 1972-1979): . sub vârfuri sau culmi înalte în jur de 2000 m. 1965. Printre argumentele morfologice directe sunt: existenţa morenelor terminale şi a două nivele de umeri. această limită se află la peste 2800 m. Niculescu et al. Retezat. cu urme de scrijelituri glaciare. Ceahlău. Florea. cascade (Rodna. Făgăraş. Iezer. în timpul glaciaţiei maxime şi la peste 2000 m în Carpaţii Meridionali şi 1800 m în Munţii Rodnei. în masive intens fragmentate. Intercalaţiile de roci dure (cuarţite. Limita zăpezilor perene (stabilită prin diferite formule. Parâng). care au dat circuri şi văi glaciare. formele glaciare mai vechi au fost distruse total sau parţial de glaciaţia würmiană sau procesele fluvio-torenţiale actuale. ce evidenţiază două răciri climatice majore. Ţarcu. Rodnei. Ţarcu. în stabilirea fazelor şi vârstei glaciaţiunii este nevoie de analiza depozitelor corelate din depresiuni şi a depozitelor morenaice prin utilizarea unor metode moderne de datare. 1961. Bucegi. care au dat circuri suspendate. (a) Faze glaciare Majoritatea cercetătorilor pun în evidenţă existenţa a două faze glaciare în Carpaţii Meridionali: riss şi würm (de Martonne. gheţarilor de platou – la nivelul suprafeţei de nivelare superioară. gheţarilor de vale (alpini) – cu bazine de alimentare largi. Bucegi. aceasta s-a realizat prin acţiunea: gheţarilor de circ (pirinieni) – de dimensiuni reduse. Bucegi). 1990. Munţii Rodnei. Leaota. Astfel. Ţarcu şi ca forme incipiente. Acestora li se adaugă determinările bazate pe analizele de polen. cu caracter glacio-nival. Şureanu.

Cimpoieşu – 1100 m. Bila – 1840 m). lăsând seria de morene joase şi trogurile. precum şi corelaţiile cu glaciaţiunea manifestată în Munţii Tatra şi în estul Alpilor. a indicat existenţa unei singure faze glaciare (würm). indicând fundul unor văi rissiene. Ulterior. iar ultima numai cu circuri suspendate. a dat morene de circ la peste 1800 m (Lala – 1820 m. Retezat şi Rodna. Aliniamentele de umeri din lungul văilor glaciare. Astfel. Prima a fost mai puternică şi a permis dezvoltarea unor gheţari ce coborau până la 1300-1450 m în Carpaţii Meridionali. Pietroasa – 1100 m). cu trei stadiale. cu gheţari reduşi la simple lentile de gheaţă. A doua fază a fost mai redusă. iar în Retezat. deşi nu se bazează pe argumente certe. Circurile suspendate au funcţionat concomitent 31 .Emm. sunt interpretate ca fiind de natură periglaciară. Bistricioara – 1550 m. cea de-a doua fază (riss sau würm I) a lăsat morene la altitudini de 1500-1600 m (Bila – 1640 m. în urma analizei glaciaţiunii din Făgăraş (văile Capra şi Bâlea) şi după o serie de observaţii efectuate în Parâng. în Munţii Retezat (pe valea Pietrele – la 1300 şi 1620 m). în Munţii Godeanu au fost indicate două etaje de morene (1350-1450 şi 1700-1900 m) şi două tipuri de circuri. Bila – 1350 m. maximului glaciar şi cataglaciarului. primele două cu gheţari alpini (văi şi circuri). 1960). morenele frontale de pe văile Capra şi Arpăşel corespund cu cele două nivele de umeri glaciari. prezenţa văilor glaciare îmbucate şi a două nivele de morene frontale. Sârcu (1978). precum şi circuri suspendate şi circuri mari prelungite cu văi glaciare. de Martonne (1899-1907) a distins două nivele de morene terminale. atestă două faze glaciare în Făgăraş (Florea. Sawicki (1912) indică faptul că aceşti munţi au putut fi afectaţi de trei glaciaţiuni. În Munţii Făgăraş. Parâng (pe valea Cărbunele la 1600 m. riss şi würm). Două faze glaciare sunt amintite şi în Masivul Bucegi. iar ultima fază (würm I sau würm II). Sawicki (1912) şi Sârcu (1978) au admis trei faze glaciare în Munţii Rodnei (mindel. în würm. 1998) şi Retezat (Urdea. cu gheţari de circ şi morene (la peste 1600 m) situate în vecinătatea nucleului glaciar. 2000). valea ce secţionează circul Bucura pare că aparţine unei faze glaciare ulterioare formării circului (Niculescu et al. Existenţa circurilor glaciare în trepte. 1961). Urmărind poziţia morenelor frontale de pe versantul nordic. Pietroasa – 1450 m). susţine acelaşi lucru. De asemenea. Toate acestea ar evidenţia două faze glaciare distincte. complexe şi izolate (Niculescu. 1965). würm I–würm III. Bistricioara – 1190 m. Găuri la 2000 m) şi Făgăraş. corespunzătoare celor două nivele de văi glaciare din complexul Mălăeşti-Ţigăneşti şi celor două strate de cruste calcaroase din Peştera Ialomiţei (Velcea. cuprinde morenele frontale situate la 1100-1350 m (Lala –1340 m. Prima fază. Posea (1981). impuse de oscilaţiile climatice din timpul anaglaciarului. formate prin retragerea versantului de deasupra limbii glaciare. cea mai puternică (mindel sau riss). a existat un singur rând de văi glaciare importante.

Parâng. foarte bine conturate în Bucegi. deci au aceeaşi vârstă. Retezat. care coboară până la nivelul umerilor. Carpaţii Meridionali. în faza pasadenă. fapt relevat de situarea fundului acestor circuri la aproximativ aceeaşi altitudine. Podragu. Arpaş-Buda. Zlătuia. între 2200 m şi 14001300 m. Munţii Parâng au relieful glaciar bine dezvoltat la obârşiile Jieţului. UrleaZârna. păstrează aproape în totalitate forme de relief glaciar. Munţii Godeanu. Munţii Făgăraş păstrează peste 175 de circuri. Stâna Mare 32 . conformaţia şi fragmentarea masivelor montane. între 1400 şi 2500 m. între vârfurile Ciortea (în vest) şi Urlea (în est). est şi sud) şi morene. Negoiu-Călţun. morene. cu întinse suprafeţe de nivelare. Ţarcu. în plus. la peste 1650 m. Judele. Acesta cuprinde complexe de circuri şi văi glaciare (6-7 km lungime). Munţii Iezer grupează forme glaciare sub vârfurile Păpuşa şi Iezer. Bucura-Peleaga. custuri. (b) Localizare În Carpaţi. au uneori văi glaciare incipiente. glaciaţiunea s-a desfăşurat diferenţiat. în complexe glaciare: Cârnea. dar mai reduse ca dimensiuni (circuri şi văi glaciare de 1-2 km. Vlăsia. dispuse simetric faţă de culmea principală. în complexe. se apreciază că gheţarii prezintă fluctuaţii foarte mari. Ţigăneşti şi Ialomiţa. grupate în complexele glaciare Ciortea-Avrig. morene până la 1450-1600 m). Văile ating lungimi de 6-8 km. Munţii Şureanu şi Cindrel cuprind 15 circuri (orientate spre nord. Scărişoara. pe termen scurt sau lung (înaintări în anaglaciar şi retrageri în cataglaciar). 50 de văi glaciare lungi de 2-8 km (mai scurte spre nord). Munţii Bucegi grupează forme glaciare (văi. În ceea ce priveşte seriile de morene dispuse la nivele diferite altitudinal. Godeanu şi mai puţin în Leaota. circuri şi morene) şi glacionivale. distribuite radiar în jurul vârfului Omu: pe obârşiile văilor Mălăeşti. Bâlea-Capra. evidenţiate în mari complexe glaciare: Râu Bărbat. au forme glaciare bogate. ei înălţându-se mai mult în interglaciarul riss-würm. Şureanu. altitudinea. Sâmbăta. Nucşoara-Pietrele. datorită înălţimii mai mari şi masivităţii. reflectate în poziţia de depunere a morenelor. Şi nu în ultimul rând este adusă în discuţie altitudinea Carpaţilor. Munţii Retezat păstrează cele mai complexe şi mai extinse forme glaciare. Lotrului şi Latoriţei. Scăriţa. Munţii Leaota au un circ suspendat şi unul glacio-nival în nord-estul vârfului Leaota. Viştea Mare-Moldoveanu. Relieful glaciar se găseşte de o parte şi de alta a crestei principale. Cindrel.cu gheţarul de vale. umeri glaciari. pe fosta limită a zăpezilor veşnice şi. Godeanu. Iezer. Făgăraş. Valea Mâţului. în funcţie de poziţia.

circurile Izvorul Cailor. Munţii Călimani prezintă un circ glaciar (sub vârful Reţiţiş) şi unul glacionival (în nordul vârfurilor Negoiu şi Pietrosu Călimanilor). Izvorul Oii. Maramureşului şi Călimani). deşi nu există dovezi morfologice evidente. Repartiţia reliefului glaciar din România (Posea et al. Şarampin. Formele glaciare se desfăşoară în jurul vârfului Ineu (Lala. în Munţii Siriu şi Munţii Ciucaş 33 . mai ales pe versantul nordic. Paltinu. văi cu profile caracteristice. Cimpoieşu. în jurul vârfului Pietrosu (Pietroasa. însă geneza lor glaciară este acceptată de unii cercetători şi contestată ulterior de alţii. Cobăşel. Niculescu. Munţii Rodnei prezintă un relief glaciar bine dezvoltat. Puzdrele. în jurul vârfurilor Ţarcu. Mihailec). în special pe versanţii cu expunere nordică. 6.. Munţii Maramureşului au fost afectaţi mai puţin de glaciaţiune.Munţii Ţarcu înregistrează dominant circuri. Baicu. Galgea. În Munţii Ţibleş. unde se întâlnesc 22 de circuri. 1994) Carpaţii Orientali au fost afectaţi de glaciaţiune în culmile cu înălţimi de peste 1900 m (munţii Rodnei. Fig. unele forme glaciare semnalate sunt de fapt nivale. Pietrei. Căleanu. Pietrosu Bardăului. 10 văi glaciare (alungite pe 1-2 km) şi morene care coboară sub 1000 m. Negoiescu. Buhăiescu Mic). nord-estică şi sudică (tipice sunt circurile din Pop Ivan. acumulări asemănătoare morenelor). în Munţii Ceahlău. pe versantul nordic dintre Ineu şi Pietrosu (văile Putredu. s-a considerat că platoul dintre Toaca şi Ocolaş ar fi fost modelat de un gheţar de platou. Izvorul Dragoşului). Sforac) şi pe versantul vestic al culmii Pietrosu-Rebra-Buhăiescu (Pietrosul. 1974. În alte masive montane există forme asemănătoare celor glaciare (circuri. Repedea. Bistricioara. Buhăiescu Mare. Bila).

Călimani (Reţiţiş). la nivelul crestei principale Ciortea-Urlea (custura Sărăţii. Piatra Grăitoare au caractere glacio-nivale. În secţiune tranversală. Carlingurile se datorează acţiunii combinate a proceselor glaciare şi crionivale. Rocile mutonate şi striurile glaciare. (c) Tipuri de forme Relieful glaciar din Carpaţii Româneşti cuprinde forme de eroziune (circuri. Râu Bărbat şi Bucura din Retezat. de tipul crestelor. Bucegi (sub Mecetul Turcesc. Văile glaciare se desfăşoară în aval de circurile glaciare mari. se găsesc în Munţii Făgăraş. natura rocilor şi relieful preglaciar. şi sub vf. dar pot atinge chiar 6-8 km în munţii Retezat (Lăpuşnicu Mare . rezultate în urma şlefuirii rocilor dure de către gheţari în deplasarea lor.15. Roşiile. Curcubăta Mare. Şeile de transfluenţă sunt legate de modelarea exercitată de 34 . cu 1-2 nivele de umeri glaciari. Sunt suspendate deasupra văilor glaciare şi se dispun pe două etaje. fiind reprezentate de interfluvii foarte subţiri şi zimţate. custura dintre Vânătoarea lui Buteanu şi Vârtop). Podragu. cunoscute şi sub numele de custuri. în Făgăraş. Pilugu). dar şi al derivaţiei central sudice Arpaşu Mic-BudaRâiosu-Muşeteica. destul de bine conservate la altitudini de 1350-1500 m. Capra. Circurile simple apar ca nişe sau cuiburi pe marginea platourilor alpine. Godeanu (Gârdomanul. Urlea din Făgăraş.7 km) şi Făgăraş (Capra .6 km şi Buda). prezintă frecvente rupturi de pantă. La partea inferioară a văilor glaciare sunt caracteristice morene. Munţii Apuseni nu păstrează forme glaciare. pe malul nordic al Lacului Bâlea. Ştiol). sub formă semicirculară (diametre de 200-400 m). custura Şerbotei. în masivele Rodna (Iezerul Pietrosului. Gâlcescu şi Tăul Negru din Parâng. în masivele înalte. s-au păstrat atât pe versanţii circurilor şi văilor glaciare. în Retezat). iar în profil longitudinal. Izvorul Morarului.excavaţiile semicirculare de la obârşia unor văi sau de sub unele abrupturi conduc la o origine nivală sau crionivală. cu vatra concavă şi versanţii în trepte slab schiţate. etc) şi forme de acumulare (morene). custura dintre Lespezi şi Lăiţu. Avrig. separate prin trepte şi cascade. mai multe trepte de flanc. Circurile complexe (conjugate sau lobate) se întâlnesc în masivele aflate la înălţimi de peste 2300 m. Au diametre de peste 500 m. Groapa Olanului). impuse de amploarea modelării. contur festonat. Retezat (Groapele. Circurile dezvoltate în nordestul vf. Au lungimi de 3-5 km. cât şi pe umerii de confluenţă (amonte de Lacul Podrăgel. acumulări de grohotiş pe versanţi şi morene. roci mutonate. la 1500-1800 m. praguri. au formă de „U”. deşi au fost presupuse în nord-estul Munţilor Bihor. Circurile numite şi căldări glaciare au dimensiuni şi forme variate. la sud-est de Lacul Pietrele şi amonte de Lacul Groapele. raportul cu structura. Asemenea forme. la obârşia văii Şugărilor). Zănoaga-Judele. care închid cuvete lacustre (Bâlea. Buhăescu şi Lala din Rodna). văi glaciare.

Crişul Negru). Moldova. 2000). se întâlnesc pe valea Ialomiţei (Bucegi). Morenele terminale. Buzăul. Oituzul. 1998). între văile Mălăieşti şi Ţigăneşti. Râu Alb şi Judele (Retezat).5. 1978). Munţii Banatului şi Munţii Apuseni s-au constituit odată cu retragerea lacurilor din bazinele transilvan şi getic. astfel că rolul principal în formarea lor a revenit captărilor. În Carpaţii Orientali şi de la Curbură. în Munţii Rodnei (Sârcu.2. 3) văi transversale care au depăşit cumpăna morfologică a Carpaţilor (Suceava. variaţiile climatice şi mişcările diferenţiate de înălţare din pliocen-cuaternar. Orghidan. văile Capra. Morenele. ca forme de acumulare glaciară (de la blocuri mari până la material argilo-nisipos). între circurile Văsiel şi Ţapului. Ialomiţa. Au fost descrise până la 1350 m în Carpaţii Meridionali şi chiar la altitudini mai coborâte. Olteţul. Jiul. văile Pietrele. Călţun (între Laita şi Călţun). Curmătura Zârnei (între bazinele Pojortei şi Zârnei). Pietrele şi Bucura. Bistricioara. Mehadica-Cerna. în Munţii Retezat (Urdea. la altitudini diferite şi slab conservate (datorită energiei de relief au fost îndepărtate prin eroziunea fluvio-torenţială). Crişul Repede la Ciucea. la care se adaugă şi culoarele transversale (Timiş-Cerna. Someşul între Dej şi Ţicău). Siretul. Valea Rea şi Peleaga. Bistra-Poarta de Fier a Transilvaniei. fiind legate de liniile tectonice preexistente. 4) văi transversale care nu au reuşit să depăşească înălţimile cele mai mari ale Carpaţilor (Argeşul. Cele mai importante văi transversale din Carpaţii Meridionali. Călţun şi Bâlea (Făgăraş). Stânişoara. se păstrează în sectorul de topire al foştilor gheţari. în Bucegi. între 762 şi 1020 m. Motrul. Crişul Alb). Olanului şi Vlăsiei (Godeanu).masele de gheaţă care traversau crestele de la un circ la altul sau de la o vale la alta. văile Soarbele. 3. în Carpaţii Orientali. Jiul între Livezeni şi Bumbeşti. Prahova. Mureşul între Deva şi Lipova. valea Groapelor (Iezer). Trotuşul. văile parţial transversale străbat succesiv fâşiile geologice de la cele mai vechi la 35 . Bârnarul. Putna. 1969): 1) văi total transversale – (Dunărea între Baziaş şi Gura Văii. mai bine păstrate pe alocuri în relieful de vale. Văi carpatice transversale O trăsătură esenţială a reliefului carpatic o constituie numărul mare al văilor total sau parţial transversale. Oituz) Văile transversale din România se împart în (Mihăilescu. Timişul. în Munţii Făgăraş (Florea. Neagra Broştenilor. Caraşul. 1965. Oltul între Turnu Roşu şi Cozia. Bârnărelul). cum este Curmătura Bâlei (între circurile Bâlea şi Doamnei) sau peste creasta principală în punctele Mâzgavu (între bazinele Şerbotei şi Topologului). Ştirbu şi Bucura. Rucăr-Bran. Bicazul. Nera. 2) văi total transversale barate de ridicarea lanţului vulcanic din estul Transilvaniei (Bistriţa între Vatra Dornei şi Chiril. Stânişoara şi Ştevia.

care considera că defileul actual s-a format prin antecedenţă.cele mai tinere. reconstituită la altitudini de 270-370 m deasupra nivelului actual dunărean. 1967). atunci Dunărea (cu un debit mai important. fiind puse în evidenţă fie captarea. depresiuni intramontane. fie antecedenţa. Vechimea 36 . dealuri şi podişuri. Defileul Dunării (între Baziaş şi Gura Văii) este valea transversală cea mai lungă şi mai impresionantă. Principalele văi transversale din România (Orghidan. luând în discuţie marele con de dejecţie) şi-a menţinut traseul iniţial în timpul mişcărilor de ridicare a munţilor. 4. folosită ulterior. au putut să-şi păstreze vechiul traseu. 1969) 1. ca o vale pontică. Fig. mecanismul de bază în geneza acestora fiind antecedenţa (Posea. 2. 6. Primul care a cercetat amănunţit relieful defileului a fost Cvijič (1908). 7. văi transversale în regiuni vulcanice. văi total transversale. 5. câmpii. văi parţial transversale. Este practic sectorul asupra căruia s-au emis cele mai multe ipoteze. fie moştenirea unui culoar în lungul căruia s-a realizat scurgerea lacului panonic spre cel getic. în pliocen. 3. pe locul unei strâmtori marine miocene. Munţi. Mihăilescu (1965) este de părere că dacă râuri cu debit mai redus din Carpaţii Meridionali de pildă. În sprijinul acestei idei aduce şi existenţa unui aparent con aluvionar dunărean în Oltenia. 7.

Oltul avea deja un curs unitar pe acest sector. Cercetarea suprafeţelor de nivelare şi a teraselor a stabilit faptul că formarea Dunării actuale în defileu s-a realizat înaintea terasei de 90-115 m (t5). 1965). Vergez-Tricom. Valea Bistriţei s-a format prin captare. urmată de o antecedenţă. 1969). Dunărea s-a instalat iniţial pe un sistem de falii şi foste bazinete tectonice miocene. dinspre bazinul pontic (Ficheux. este reliefată de lăsarea părţii joase a Munteniei. Terasele mai vechi şi existenţa unui con piemontan în arealul Deliblat indică un curs invers. Valea Oltului (defileul Turnu Roşu-Cozia) s-a format prin captare. În schimb. în sectorul Munţilor Locvei.captări succesive. Este argumentată pe baza interpretării cartărilor lui Cvijič şi a unor elemente care demonstrează că Dunărea este mai nouă decât Jiul. echivalent Gornoviţei. datată cuaternar mediu. Problema originii antecedente a fost documentată de analiza continuităţii şi înclinării suprafeţelor de nivelare. 1919). Târnava Mare). concomitent cu ridicările din Transilvania. Geneza prin captare cunoaşte mai multe variante. iar Bolietinul se îndrepta către Câmpia Panonică. în urma barării cursurilor râurilor care curgeau spre vest şi formării unui lac. pătrunderea Mureşului.captarea în arealul Porţile de Fier (Posea et al.acestui sector este dovedită şi de prezenţa relictelor bentonice ponto-caspice păstrate până astăzi în sectorul Porţile de Fier (Orghidan. 1907). O captare dinspre sud. imediat la sud de gura Lotrului. Începând cu dacianul. la sfârşitul pliocenului-începutul cuaternarului (Vâlsan. legate prin strâmtori. odată cu individualizarea Călimanilor. prin semnalarea vechilor talveguri etajate pe versantul românesc. Arieş) şi Olt (Secaş. Valea Mureşului (Zam-Lipova) moşteneşte o strâmtoare marină miocenă şi un golf pliocen fragmentat de câţiva pinteni duri prelungiţi din Munţii Zarandului. . de la Orşova către Bahna. ajutată de existenţa unui culoar de eroziune în defileu (de Martonne. în funcţie de locul de fixare a cumpenei de ape: . Ampoi. care iniţial izvora din Parâng. argumentată de existenţa unor formaţiuni lacustre daciene în Depresiunea Dornelor (Naum. astfel că înălţările de la sfârşitul pliocenului au impus o antecedenţă puternică pe actualul traseu. are deci un caracter epigenetic şi antecedent. Valea Nerei. este epigenetică şi mai puţin antecedentă. Valea Porecic şi bazinul Milanovăţului constituiau izvoarele unui râu care curgea spre Câmpia Olteniei. 1948). prima care poate fi urmărită până la Olt. pe bazine hidrografice. în bazinul transilvan s-a produs prin captări succesive ale unor râuri care curgeau către Someş (Sebeş. 1969). precum şi de forma de 37 . fapt susţinut de existenţa pietrişurilor şi a unor meandre încătuşate din platoul Cărbunari. în Oltenia.captarea peste o cumpănă de ape care trecea prin dreptul localităţii Sviniţa. .

170-180 m. 50-60 m. 100 m. Analizând seriile de terase din lungul râurilor principale se diferenţiază sistemele de terase de pe latura exterioară a Carpaţilor faţă de cele de la interiorul lor. în delta din amonte de Bacău şi în piemontul precarpatic de la nord de Putna. Pe valea Prutului se întâlnesc şapte nivele de terase cu următoarele înălţimi relative: 10-15 m. 60-70 m. ceea ce conduce la o origine antecedentă. 10-15 m. 85-100 m. 3. De aceea. cercetarea acestora este bine să se realizeze în limitele unităţilor de relief sau a bazinelor hidrografice. terasele se pierd la nivelul câmpiei piemontane sau se afundă în Câmpia Siretului inferior. 38 . 15-17 m. 160-170 m. La sud de Mărăşeşti. Cel mai complex sistem de terase a fost identificat în lungul Bistriţei (Donisă. 35-40 m. dar fenomenul de antecedenţă este temeinic argumentat. evaluarea adâncirii râurilor. 100-110 m. în funcţie de condiţiile morfoclimatice şi intensitatea mişcărilor neotectonice. antecedenţa apare ca normală. 1965). 35-40 m. Terase Studiul teraselor fluviatile permite identificarea evoluţiei reţelei hidrografice. ce cuprinde 14 trepte: 5-7 m. 40-50 m. 20-25 m. cu excepţia unei inflexiuni în sectorul Bivolari-Trifeşti. 200-210 m. 1978). reflectând schimbări ale condiţiilor modelării reliefului din cuaternar. 60-70 m. precum şi prin vasta ramificare a bazinului Buzăului (Orghidan. cu „întorsura” ei caracteristică. începând chiar din sarmaţian (Donisă. care însă nu exclude unele captări (a unui râu care curgea de la Sinaia pe sub Păduchiosu pe valea Ialomicioarei). 30-35 m. depozitelor acumulative şi dispunerii în cadrul văilor. Mihăilescu. mai ales pe dreapta. 1969). altitudinii relative. 50-60 m. 200-210 m).2. 90 m. 80-90 m. Valea Prahovei (între confluenţa cu Izvorul şi Posada) depăşeşte linia marilor înălţimi. 1968). Profilul longitudinal al teraselor nu prezintă deformări importante. Considerând Bistriţa ca vale tipică pentru Carpaţii flişului. 125-130 m. 15-20 m. prin existenţa celor cinci trepte sub culmea Siriului. fapt evidenţiat de argumente petrografice: pietrişuri cristaline în terase. larg dezvoltate în arealele de confluenţă cu Moldova (între Roman şi Gherăieşti). 20-30 m. 140-150 m. 1933. 110-120 m. 130-150 m (Băcăuanu. Bistriţa (între Bacău şi Galbeni) şi Trotuş (între Adjud şi Sascut).6.meandre adâncite ale cheilor (Nordon. 130-140 m. Valea Siretului are dezvoltate 12 nivele (5-7 m. 1968). din care două sunt sigur nivele de eroziune. 150 m. Valea Buzăului pare un caz evident de captare. Terasele prezintă diferenţieri din punct de vedere al numărului.

dar se extind considerabil în Câmpia Piteştiului. Subcarpaţii 39 .240-250 m. dar altitudinile lor sunt foarte greu racordabile datorită poziţiei nivelelor de bază şi deformărilor neotectonice. cel mai înalt fiind de 200-210 m (Badea. dar capătă o extensiune considerabilă (în special la confluenţa cu Olteţul). 75-90 m. modul de desfăşurare a teraselor reper şi a deformărilor neotectonice. iar cea mai joasă se observă până la Călmăţui. Spre confluenţa cu Dunărea. 200 m). 6 terase până la Argeş. scade numărul acestora. dar numai în număr de trei trepte distincte. 1963). Aval de Piatra Neamţ. terasele scad ca număr. 15-20 m. O situaţie interesantă a fost pusă în evidenţă în lungul văii Teleajenului (Niculescu. vârsta. pentru ca apoi să se piardă total în aria de divagare Titu. din care cea mai înaltă se pierde în nivelul văii Jegăliei. 1973). numărul acestora variind de la vest către vărsare. Reducerea treptată a numărului de terase se explică prin retragerea neuniformă a lacului getic spre est şi influenţa ariilor cu mişcări pozitive şi negative. 3 până la Mostiştea şi mai departe rămân numai două. 45-55 m. la care se asociază uneori şi nivele locale. cel mai înalt reprezentând momentul instalării cursului fluviului pe actualul traseu.. 100-105 m. Acest lucru se resimte şi la râul Argeş. terasele au cunoscut importante deformări neotectonice. după care nu se mai diferenţiază de suprafaţa netedă a Câmpiei Brăilei (Geografia văii Dunării româneşti. care se reduc ca număr. Valea Oltului prezintă în Depresiunea Făgăraşului 4 nivele de terasă dezvoltate pe partea stângă. Râurile din Podişul Moldovei. 260-275 m. Sistematizând informaţiile existente privind caracteristicile structurale şi morfologice. bine exprimate structural şi morfologic. în sectorul subcarpatic şi în nordul Podişului Getic 9 nivele. reapar la sud de Bucureşti. se constată o anumită omogenitate a teraselor dată de dispunerea concentrică a treptelor de relief şi caracterul radiar al reţelei hidrografice (Popescu et al. În Subcarpaţii Getici şi ai Curburii se remarcă existenţa a 8-9 terase (de la 5-8 m până spre 200 m). acesta este însoţit de 7-9 nivele de terasă (Paraschiv. 1969). 7 până la confluenţa cu Jiul. Mureşul şi Someşul au 8-9 nivele de terasă în Podişul Transilvaniei. Pe măsura înaintării spre est. Văile din Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni prezintă serii de 5-7 terase. numărul lor se reduce treptat: 8 terase până la Desnăţui. În defileu există 9 nivele de terase (7-10 m. În Subcarpaţii Getici şi de la Curbură. 27-35 m. 1965). Cel mai extins sistem de terase se întâlneşte în lungul Dunării. dar creşte extensiunea lor. 60-70 m. 125-140 m. numărul. în timp ce în Carpaţii Orientali apar 2-3 terase cu dezvoltare periferică în depresiuni. Astfel. în Defileul Turnu Roşu-Cozia fragmente cu altitudini de la 25-30 m până la 150-160 m. 1970).

la care în unele situaţii (Prut. Fig. în sensul retragerii treptate a lacului cuaternar (5 terase la Dunăre. Văile râurilor dobrogene se caracterizează prin existenţa a 3 terase.Moldovei şi Podişul Transilvaniei au un număr de 6-7 terase. o notă aparte introducând prezenţa ariei de subsidenţă unde terasele se efilează. 1965) Două nivele de terasă prezintă caractere morfografice şi morfostructurale similare pe aproape întreg teritoriul ţării. terasele se reduc ca număr de la nord la sud şi de la vest la est. În Piemontul Getic şi Câmpia Română. este vorba de terasele de 30-35 m şi de 90-115 m. îndeosebi la Timiş. în funcţie de care se pot separa trei complexe: a) complexul teraselor aluviale (aluviuni în care predomină nisipurile şi 40 . iar în sectorul de câmpie nu se păstrează decât 1-2 terase inferioare (sub 10 m). La contactul Dealurilor Vestice cu Câmpia Banato-Crişană se desfăşoară un sistem de 5 terase. Jiu şi Olt şi 1-3 terase la Argeş. Terasele din arealul de confluenţă a Râului Doamnei cu Argeşel şi Râul Târgului (Popescu-Argeşel. ce se racordează perfect cu nivelele de abraziune. Siret) se adaugă un nivel superior. 8. Dâmboviţa şi Ialomiţa). care sunt considerate terase reper. Mureş şi Crişuri.

constituită din acumulări coluvio-proluviale (Posea et al. cu înălţimi de 2-5 m şi cu lăţimi de la câteva zeci până la câteva sute de metri. Transilvaniei. fâşia centrală. predominant tectonică. la cele mai mari artere hidrografice se remarcă prezenţa a trei fâşii longitudinale dezvoltate inegal: fâşia grindurilor. în defilee. În general. Dobrogei şi în Dealurile Banatului şi Crişanei. cu baza sub nivelul talvegului actual. cu depresiuni şi cuvete lacustre. geneză complexă. vârstă pliocen superior şi pleistocen inferior). fâşia externă. pietrişuri grosiere. dar prezintă lărgiri în cadrul depresiunilor (ocupând uneori până la o treime din vatra acestora). podişuri şi câmpii). În regiunea muntoasă. 1983). cu grinduri joase acoperite de vegetaţie şi braţe părăsite sau folosite uneori de afluenţi. I. Lunci Extinderea şi conformaţia reliefului de luncă se diferenţiază pe principalele trepte de relief. mai înaltă. c) complexul teraselor în rocă (lipsesc aluviunile sau se află într-un orizont subţire. nisipoase sau nisipo-argiloase. apar fragmentar pe suprafeţe reduse. în holocen. pe văile râurilor mari). 1974). vol. uneori cu sol fosil sau urme de cultură materială. În Subcarpaţi. luncile au o dezvoltare redusă (lăţimi de la câţiva metri la 30-50 m) şi sunt discontinui.pietrişurile mărunte bine sortate. luncile sunt largi (2-5 km lăţime. luncile sunt mai extinse. Getic. b) complexul teraselor aluviate (strat aluvionar deasupra talvegului. în funcţie de condiţiile variate în care se desfăşoară procesele fluviatile. bolovănişuri. Structura luncii reflectă condiţiile din timpul formării acestora. Se lărgesc în depresiunile dezvoltate pe sinclinale. 3. în care predomină formaţiuni grosiere de tipul pietrişurilor şi nisipurilor şi altul superior. nisipuri. în ariile de subsidenţă ocupând în întregime fundul văilor (10-11 km lăţime în Câmpia Siretului inferior) (Geografia României. vârstă pleistocen superior – holocen inferior). luncile sunt extinse (pantele reduse favorizează procese de despletire şi meandrare). Se evidenţiază clar două orizonturi: unul inferior. În cîmpii.2. geneză climatică. Vârsta a fost stabilită ca fiind tardiglaciar-holocen inferior pentru luncile din regiunile carpatice şi subcarpatice (prin analize sporopolinice pe valea 41 . Morfologia luncilor pune în evidenţă aspecte destul de diferenţiate. slab sortate. acoperite de luturi cu grosimi apreciabile. grosimea depozitelor aluviale variază de la 1-2 m (la râurile carpatice sau subcarpatice. geneză tectono-climatică şi vârstă pleistocen mediu şi superior). orizonturi de soluri fosile. În podişurile Moldovei. în sectoarele afectate de mişcări de înălţare) până la 5-10 m (la râurile principale din dealuri.7. În general. format din depozite mai fine. mai joasă. dar influenţate de condiţiile petrografice şi mişcările neotectonice. dar se îngustează la traversarea anticlinalelor sau rocilor mai rezistente. dar şi cu influenţe climatice.

2005) Pe fondul variaţiilor climatice s-au impus o serie de factori cu caracter local. cu depozite de 42 . Fig. În sectoarele de defilee şi vale îngustă (din regiunea montană şi uneori subcarpatică). Bălţile Ialomiţei şi Brăilei în anii 1928 şi 1997 (Geografia României. Dumitraşcu. vol. 9. o desfăşurare alternantă şi discontinuă. V.Someşului Cald – Pop. care au determinat diferenţieri în morfologia de amănunt a luncilor. 1969). luncile au lăţimi mici. 1961) şi atlantic-subboreal pentru luncile din podişuri şi câmpii (prin datarea urmelor de cultură materiale din depozitele de luncă ale Crişului Negru – Berindei.

grosimea şi granulometria depozitelor. Astfel. predominant grosiere. având caracter de şesuri aluviale (Depresiunea Braşov). Mureş. Trotuş). iar pantele medii scad. dar cu suprafaţa mai netedă. care străbat Subcarpaţii şi diferite sectoare ale Câmpiei Române.câţiva metri. În culoarele largi de vale din regiunile de podiş. Bistriţa. Olteţ. c) tipul Ialomiţa se distinge la râurile (Argeş. În funcţie de caracteristicile luncii (complexitatea morfologică şi structurală impusă de unităţile de relief străbătute. iar în câmpiile tabulare. d) tipul Bistriţa este specific râurilor ce izvorăsc din Carpaţii Orientali şi traversează Subcarpaţii şi Podişul Moldovei (Suceava. Moldovei şi Bistriţei cu Siretul). malurile sunt puţin conturate. Buzău. Prahova. unde prezintă o micromorfologie variată (sectoare mlăştinoase. Topolog. colinar. Beiuş) sau subcarpatice (Cracău-Bistriţa. luncile au o desfăşurare bilaterală şi depozite subţiri. pe când în regiunile de subsidenţă. mai ales în ariile subsidente (Depresiunea Târgu Jiu). ocupă aproape în întregime complexul de vale şi prezintă numeroase părăsiri de cursuri. Moldova. Jiu. Panta generală. Cislău). în arealele stabile sau aflate într-o uşoară înălţare. depozite groase. În aria de subsidenţă. încă din cursul superior. Râul Doamnei. luncile se dispun bilateral. Ciuc. grinduri şi microdepresiuni lacustre. structură. aspectul albiilor majore diferă în funcţie de gradul de stabilitate neotectonică. Ialomiţa avale de Târgovişte). cursuri şi meandre părăsite). 1974): (1) văi care traversează unităţi morfostructurale complexe. Someş). Ialomiţa. lunca se lărgeşte în sectoarele de bazinete şi depresiuni. Luncile se lărgesc treptat. 43 . neotectonică şi aportul afluenţilor). dealuri. Vrancei. rezultând o micromorfologie specifică. au o extindere mai mare. înguste în defileu şi mai largi în depresiuni. Dâmboviţa.5 m. fiind mai extinse în sectoarele de confluenţă (la confluenţele Sucevei. precum şi structura luncilor variază diferenţiat pe sectoare. podişuri şi câmpii (lunca Oltului în avale de Slatina atinge 4-6 km lăţime). rocă. b) tipul Gilort este caracteristic văilor râurilor ce izvorăsc din Carpaţi şi care traversează Subcarpaţii şi Podişul Getic (Argeşel. Se remarcă lunci bine conturate. Putna) cu obârşie în munţi. diferenţieri locale dând neotectonica. În depresiunile intramontane (Giurgeu. suferind o aluvionare intensă cu formarea unor trepte (Argeşul avale de Piteşti. luncile sunt înălţate. se pot distinge mai multe grupe de văi (Posea et al. de câmpie): a) tipul Olt este cel mai complex şi întâlnit la văile care străbat toate unităţile morfostructurale (Olt. În câmpie. De la aspect îngust în defilee. Nota caracteristică este dată de faptul că cea mai mare parte din lungimea luncii se află în munte (75% la Bistriţa). care îmbină caracteristici specifice fiecărui sector (montan. pentru ca în câmpiile piemontane să domine albia minoră cu 1-1. cu depozite groase de 2-10 m. Motru). Gilort.

are o luncă ce se detaşează ca o unitate de relief aparte. depresiuni lacustre. 3. avale de Drobeta Turnu Severin. Ialomiţa). apare numai în bazinete (4 km lăţime la Moldova Veche). Dacă în defileu. Crişul Repede). Procese geomorfologice actuale Ansamblul teritoriului României conturează o gamă variată de procese actuale de modelare. Sunt prezente meandre. (3) valea Dunării. lunca Dunării are o desfăşurare continuă. Amenajările antropice au schimbat radical condiţiile naturale din acest sector (fig. este reprezentată de relieful deltaic. bine dezvoltat de altfel în lungul Dunării. dar care se lărgesc mult la ieşirea în câmpie. de o parte şi de alta a braţelor principale). o câmpie terminală pe cale de colmatare. luncile au lăţimi de câţiva kilometri. În ansamblu. b) tipul Călmăţui – dezvoltat pe cursurile părăsite ale unor mari artere hidrografice. Caraorman. e) tipul Bahlui-Hârtibaciu – întâlnit la râurile din podişurile Moldovei şi Transilvaniei. prelungindu-se pe văile afluenţilor. Modul diferit de manifestare al 44 . căpătând o extensiune considerabilă în sectorul bălţilor Ialomiţei şi Brăilei (peste 15-20 km lăţime).3. prin complexitate şi extindere. cu limane sau bălţi în sectorul inferior. care străbat o singură unitate morfostructurală: a) tipul Colentina – specific râurilor mici ce izvorăsc de la contactul câmpiilor cu celelalte unităţi de relief. grinduri longitudinale şi conuri aluviale extinse în sectoarele de confluenţă (ce impun cursuri paralele cu râul principal: Sireţelele şi Pruteţele). 9). braţe prărăsite. Sărăturile) şi continentale (Chilia). Crişul Negru. cuprinde forme pozitive alcătuite din grinduri fluviale (dispuse longitudinal. Prut) care străbat numai Podişul Moldovei şi nord-estul Câmpiei Române. f) tipul Siret înglobează cele două râuri mari (Siret. cu grinduri înalte de 3-10 m. O variantă aparte a reliefului de acumulare fluviatilă. ca Letea. c) tipul Amaradia – caracteristic văilor din regiunile piemontane. diversificate regional. Se remarcă lunci înguste şi discontinui în spaţiul montan. în funcţie de specificul factorilor generatori şi treptele de relief pe care se grefează. (2) văi autohtone. Se lărgeşte treptat. fluviomaritime sau cordoane (dezvoltate transversal.e) tipul Crişul Negru cuprinde râurile din vestul ţării (Crişul Alb. unele râuri dobrogene). cursuri paralele şi limane la vărsarea râurilor mici (Mostiştea. d) tipul Carasu – pentru văile râurilor dobrogene. care include între ele depresiuni (ocupate de lacuri şi plaur). Argeş. conuri aluviale la debuşarea râurilor mari (Olt. Datorită uniformităţii litologice.

stâlpi şi piramide coafate (Piatra Craiului. un rol morfogenetic semnificativ au avalanşele. babe. fiind legat direct de succesiunea anotimpurilor. Ţarcu. procesele apar frecvent conjugate (ca forme de manifestare şi intensitate) sau se suprapun unor forme relicte (Velcea. se formează un relief ruiniform caracteristic cu turnuri. de formă ovală şi dimensiuni de sute de metri. Făgăraş). Harghita). iar marghilele (muşuroaie înierbate) se întâlnesc frecvent la peste 1650 m altitudine. limitată însă de duritatea rocilor şi prezenţa pădurii. Cuprind două subetaje: alpin (crionival) şi montan forestier (munţii cu înălţime medie şi joasă). În masivele fragmentate. Ciucaş. Acumulările nivale (sub forma potcoavelor nivale) rezultă pe versanţii din munţii Făgăraş. declivitate. Uneori pot influenţa întregul masiv (Piatra Craiului. rocă. dar şi pe aglomerate vulcanice. Pe calcare şi conglomerate. Godeanu. complică şi mai mult direcţiile actuale de evoluţie.proceselor. zăpezii (nivaţie) şi vânturilor puternice. se formează microdepresiuni nivale. Călimani. ace. Bucegi. Bucegi. determină diferenţieri majore în morfodinamica actuală pe treptele principale de relief (munţi. Pe suprafeţe puţin înclinate. dealuri şi podişuri. se găsesc nişe şi circuri nivale. Trascău. formându-se fie prin procese biopedogenetice. Ciucaş. sub altitudinea de 1700 m. se continuă modelarea periglaciară din pleistocen. Astfel. 1961). Solifluxiunea se dezvoltă pe suprafeţe mari. Ceahlău. situate la peste 1700 m. Procesele crionivale sunt proprii culmilor cele mai înalte. 45 . în spaţiu şi timp. 1973). cu toate că el îmbracă caracter sezonier. Ceahlău. De asemenea. Diversitatea condiţiilor fizico-geografice şi activităţile umane tot mai intense. în funcţie de altitudine. cu culmi înguste şi puternic înclinate se dezvoltă relieful criogen. Carpaţii sunt modelaţi prin asociaţii variate de procese. câmpii). lipsite în mod natural de vegetaţie forestieră. prin dezagregare. mai ales primăvara. Retezat. Modelarea fluvio-torenţială constituie procesul cel mai activ. iar în masivele cu platouri extinse domină relieful de nivaţie. fie prin diferenţierea materialelor în mai multe orizonturi şi bombarea depozitelor afânate (Niculescu. În majoritate. În sectorul superior al versanţilor. Rarău. în înşeuări şi culoare mai adăpostite. Crestele ascuţite. unde zăpada persistă o mare perioadă din an. Iezer. abrupturile tectonice şi structurale şi pereţii circurilor şi văilor glaciare sunt afectate de frecvente procese de gelivaţie. Nedelcu. cu formarea unor mase mari de grohotiş la baza versanţilor (Piatra Craiului. moderat înclinate. individualizate sub aspectul ritmului şi formelor. Modelarea reliefului se desfăşoară prin acţiunea alternanţei îngheţ-dezgheţ (gelivaţie). schimbând profilul versanţilor sau colmatând culoarele de vale. în funcţie de altitudine (agenţi morfogenetici) şi substratul geologic pe care se grefează (roci dure cristaline sau fliş). expunere. reactivate în fiecare an. Predomină eroziunea. Postăvaru). şi cunoaşte o continuă reactivare.

Sunt alunecări adânci. dar aici predomină arealele cu deluvii groase. periglaciare. roci vulcanice. Putna. Deplasarea materialelor (bolovani şi stânci de diferite dimensiuni) se realizează sub impulsul gravitaţiei. Uneori. materialele se îmbibă puternic. rezultate din aportul de aluviuni al afluenţilor (confluenţele Boiţa-Olt. se produc decantări de aluviuni şi migrarea afluenţilor). printr-o continuă adâncire (0.Albiile râurilor carpatice prezintă variaţii insesizabile. alunecările active sunt mai restrânse în suprafaţă. Prahova. la contactul muntelui cu regiunile periferice dominând acumulările torenţiale (Velcea. prin modificarea microreliefului patului aluvial (praguri aluviale. 46 . ce prezintă un potenţial ridicat de reactivare. prin căderi individuale de blocuri sau rostogoliri de pietre. migrarea ostroavelor). dispuse adesea în complexe de alunecare (Posea. uşor bombate. MaraIza). Olt. Teleajenului). în regiunea de curbură. lineare (sub formă de limbă sau în trepte. dar cu numeroase fisuri. Bistriţa) sau ştrangulate (alunecarea Valea Oii de la Nehoiaşu). sau poate conduce la subminarea bazei versanţilor şi declanşarea unor alunecări de teren (în Carpaţii flişului). Prăbuşirile sunt frecvente pe versanţii carpatici abrupţi alcătuiţi din roci rezistente (şisturi cristaline. acestea manifestându-se mai ales în timpul viiturilor. 1973). după ploi torenţiale sau lungi perioade excedentare pluviometric. mobilitatea neotectonică şi meandrarea râurilor. Alunecările şi curgerile de noroi se diferenţiază pe bazine hidrografice. fixate prin împădurire pe văiugile unor versanţi. ce se constituie în arii de instabilitate (la creşteri de nivel. La nord de Trotuş. natura petrografică accelerează ritmul de manifestare al torenţilor. ajungându-se la curgeri noroioase. Frumuşiţa-Olt. Se întâlnesc pe abrupturile văilor despădurite.5-1 m anual) şi înaintare a obârşiilor (bazinul superior al Buzăului. În cadrul versanţilor. poate periclita căile de comunicaţie sau aşezările din apropiere. Ialomiţei. Buzău). pe marginile circurilor şi văilor glaciare. se remarcă prezenţa conurilor de dejecţie. pot fi afectate de prăbuşiri şi rostogoliri (aval de barajul Râul Mare au acoperit o cabană a muncitorilor). Cu caracter local. Zăbala. Erodarea malurilor în detrimentul luncii. în sectoarele de bazinete sau concavităţi de meandru. Unele grohotişuri acumulate în timpul periglaciarului. gresii. 2002). în jurul localităţilor). Bâsca Mare şi Mică. conglomerate). în funcţie de substratul litologic (fliş paleogen constituit din gresii în alternanţă cu argile şi marne) şi amploarea activităţilor antropice (defrişările afectează versanţii văilor principale. calcare. repezişuri. Ialomiţa. La confluenţă. excavaţii. intensificarea acestor procese este legată şi de manifestările seismice. pe Bâsca Rozilei. în chei (Bicaz) şi defilee (Jiu.

deflaţie şi acumulare eoliană. 2. 1997). b. I. 3. 14. 16. 7. Dealurile şi podişurile cuprind cea mai mare varietate de asociere a proceselor geomorfologice actuale. 12. moderate (b). tasare şi sufoziune. de aceea se impun o serie de măsuri de protecţie a versanţilor: utilizarea unor plase de sârmă pe versanţi (defileul Oltului). b. mineral şi biogenă (b). 11. asociate cu deplasări în masă (a. alunecări. b. moderate (b). vol. intense. slabă şi moderată. moderate). ravenare. Câmpii şi podişuri joase: 8. procese crionivale. 17. acumulare litorală. eroziune în suprafaţă şi ravenare. procese fluvio-torenţiale.Aceste procese prezintă pericol pentru căile de comunicaţie din regiunile montane. Dealuri şi podişuri: 4. loessuri în Dobrogea. 6. 13. 18. disoluţia rocilor carbonatate. asociate cu sufoziune: intense (a). intense. tufuri. eroziune în suprafaţă. realizarea unor tunele de protecţie (defileul Jiului) sau copertine (Transfăgărăşan). marne. Munţi: 1. II. conglomerate. moderate). fluvială. disoluţia sării. 10. acumulare coluvială. I. procese fluvio-torenţiale. 5. Bălteanu. proluvială şi aluvială. moderate). 9. acumulare fluvială la viituri excepţionale. prăbuşiri şi rostogoliri. III. curgeri de noroi. argile. Fig. asociată cu sufoziune: intense (a). ravenare şi eroziune în suprafaţă asociate cu deplasări în masă (a. 1983. pietrişuri şi argile în Podişul Getic. intensă. eroziune în suprafaţă. eroziune în suprafaţă. acumulare fluvială (a). 10. nisipuri. nisipuri şi pietrişuri în Subcarpaţi. numai în limitele văilor. datorită predominării pe mari suprafeţe a rocilor moi (argile. eoliene şi de şiroire. deplasări în masă asociate cu ravenări şi eroziune în suprafaţă (a. cu stagnări locale ale apei. abraziune. 15. gresii 47 . Procesele geomorfologice actuale (Geografia României.

unde peste 50% din suprafaţa versanţilor este afectată de alunecări şi curgeri noroioase. aspecte şi intensitate. ce afectează suprafeţe de sute de hectare la Saeş. 48 . care contribuie la reducerea fertilităţii şi scăderea producţiei agricole. pantelor în general moderate şi presiunii antropice ridicate. 1968). Saschiz (Morariu. Bezdead. Cea mai mare frecvenţă şi cele mai extinse areale se întâlnesc în Podişul Moldovei. dispuse de obicei în lungul cuestelor. Subcarpaţii cuprind alunecări profunde (Godeni. care colmatează albiile (Hârjoabă. centrul şi estul Podişului Târnavelor. declivităţile ridicate şi versanţii despăduriţi. dominante sunt alunecările active. în faciesul marno-argilos al Câmpiei Moldovei. Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţi. 1968). în adâncime şi fluviatile). cele mai multe fiind simple. densităţii fragmentării ridicate. îndeosebi pe versanţii defrişaţi. regimul precipitaţiilor (intensitatea ploilor torenţiale) şi varietatea utilizării actuale a versanţilor. O largă extindere au şi alunecările superficiale. de mică adâncime. Pătârlagele. Podişul Transilvaniei se remarcă prin răspândirea alunecărilor vechi (glimee). suprapuse formaţiunilor sarmaţiene. impuse de marea varietate a rocilor şi structurii. pantele accentuate. Procesele actuale sunt axate în cea mai mare parte pe fondul relict al aceloraşi categorii. Gura Teghii) şi alunecări superficiale pe deluvii vechi. dispuse în trepte. în valuri şi în brazde. dar şi alunecări recente. în trepte şi monticuli. Păuşeşti-Otăsău. în Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc. sunt frecvente alunecările superficiale. pleistocene. Pe spaţii restrânse. cu lungimi de 2-5 km şi lăţimi de până la 3 km. oferă condiţii declanşatoare propice. mai ales sub abrupturile de cuestă. cu reactivări actuale. în Câmpia Transilvaniei. De asemenea. se întrepătrund deplasări în masă cu procese de eroziune (în suprafaţă. se observă alunecări vechi. pe care s-au produs numeroase reactivări. care sunt adesea asociate cu curgeri de noroi (Pucioasa. Prezenţa argilelor şi marnelor. Movile. Spre sud. provoacă mari dificultăţi în exploatarea terenurilor şi are un impact deosebit asupra mediului (Ioniţă. ceea ce complică mult echilibrul acestor forme (alunecări secundare care afectează valurile vechilor alunecări din Câmpia Transilvaniei sau Subcarpaţii Buzăului). Gârbacea. Ciofrângeni. Eroziunea determină modificarea unor proprietăţi ale solului. Astfel. 2000). în funcţie de substratul litologic friabil. fragmentarea intensă. prin desfăşurare. dar şi forme complexe. Pănătău).şi nisipuri în Podişul Transilvaniei sau Moldovei). Cele mai răspândite sunt alunecările consecvente şi insecvente. În schimb. Alunecările şi curgerile de noroi dau nota principală în modelarea versanţilor. Podişul Moldovei prezintă diferenţieri de la un sector la altul. Procesele de eroziune în suprafaţă şi ravenare se manifestă cu intensitate accentuată.

5 t/ha/an). Judeţele cu relief deluros înregistrează cele mai întinse suprafeţe şi valori ale eroziunii în suprafaţă (Vrancea 17. Buzăului. Argeş (12.200 km. se pierd 9 t/ha/an.0 t/ha/an. 1999). iar în Podişul Dobrogei. În funcţie de agresivitatea ploilor torenţiale (Drăgan. Deşi eroziunea solurilor este puţin perceptibilă în natură. Perioada critică de erodare a solurilor este aprilie-iulie. În Podişul Moldovei. Podişul Moldovei şi Dealurile Silvaniei (2500-5000 g/m³). Buzău. afectând suprafeţe întinse.4 t/ha/an). Prahovei). scoase practic din circuitul agricol productiv (180. în estul ţării şi mai-august. 2003). Vrancea. cu energie de 50-100 m şi lungimi de 250-500 m. Vâlcea 12.000 km. Podişul Transilvaniei (15-20 t/ha/an) şi Podişul Getic (10-15 t/ha/an).4 t/ha/an). se pierd 173 t/ha/an. pentru restul teritoriului. mai ales în suspensie. spaţiul colinar se înscrie în categoria regiunilor cu potenţial pluviodenudativ ridicat (Subcarpaţii. Sunt caracteristice albiile despletite. pe roci nisipoase şi argiloase. pante de 16-32 m/100 m (Rădoane et al. Ravenele prezintă o mare varietate de forme şi stadii de evoluţie. Podişul Dobrogei – 800 km (Mircea.200 km. Procesele fluviale de eroziune şi transport ating intensităţile cele mai ridicate de pe teritoriul ţării.5 m/an.0 t/ha/an. pe terenuri cu viţă de vie. cu o instabilitate accentuată. 1982).2 t/ha/an.În România. Este vorba de un transport masiv de aluviuni. Subcarpaţii – 6. Dealurile Silvaniei). Prahova 14.5 t/ha/an). cu un maxim înregistrat în jurul altitudinii de 500 m. cu braţe secundare (pe văile Bistriţei. Podişul Getic) şi mediu (Podişul Moldovei. cercetările experimentale relevă pierderi medii anuale de sol semnificative: de la 20 t/ha/an pe suprafeţe neprotejate cu pante de 2º la 500 t/ha/an pe pante de 14º. pe terenuri cu porumb. în Câmpia Transilvaniei. Dealurile Vestice – 2.0 t/ha/an) (Moţoc. Teleajenului. 1982). Alba 14. 49 .100 km. pante de 4º. mai ales la viituri. Podişul Bârladului (20-30 t/ha/an).800 km. Podişul Getic – 2. Eroziunea în adâncime deţine un aport considerabil la eroziunea specifică totală în judeţele Buzău (24. Cele mai multe ravene şi cea mai mare densitate a lor se înregistrează pe versanţii văilor consecvente. 1974). Stănescu. mai frecvente în lungul cuestelor din colinele Tutovei şi Covurluiului. Pe teritoriul ţării a fost inventariată o reţea care însumează peste 19. 1970). ariile cele mai afectate de procesele de degradare prin eroziune sunt Subcarpaţii (30-45 t/ha/an la Curbură). au fost inventariate peste 9000 de ravene. Vâlcea (8. Prahova (14. Podişul Transilvaniei. se pierd 44 t/ha/an (Posea et al.000 ha). răspândită astfel: Podişul Transilvaniei – 5. Gorj (8 t/ha/an) (Moţoc. cu expoziţie nord-estică şi sud-vestică. Turbiditatea medie atinge cele mai ridicate valori în Subcarpaţi. Podişul Moldovei – 2.000 km. pe pante de 14º. pe terenuri cu viţă de vie şi pante de 6º. Dâmboviţa 14. În Subcarpaţi.3 t/ha/an. cu rate medii de avansare de 1-1. Bacău.

cu formarea de ostroave (Podişul Getic. 1985). 2003).5%. Microforme specifice (pâlnii de sufoziune cu diametre de 4-7 m. Olt. fiind caracteristică regiunilor cu un climat secetos (Câmpia Română de la est de Olt).3%. Podişul Moldovei). Galaţi) sau drumuri situate la partea superioară a versanţilor (valea Cricovului). Cerbureni 7. Argeş. ace. Bistriţa). crovurile sunt în număr extrem de redus (Posea et al. Bascov 11. Bistriţa). aluvionări în lunci.6%.7%. Oieşti 9. aşa cum se remarcă în cazul Topologului (Dinu. Teodorescu. Râului Doamnei şi Argeşelului (Bălteanu et al. cu grosimi mari şi în condiţii de umezire lentă.2% şi Rm. 1976. În Câmpia Mostiştei şi Bărăganul Central se constată o densitate maximă de 4-5 crovuri la km². pe Olt. 1974). ca şi în Câmpia Banato-Crişană. precipitaţiile torenţiale generează o eroziune intensă a albiilor în sectorul mijlociu şi o tendinţă de acumulare în cel inferior. sufoziune. prin amplasarea unor construcţii (Brăila. se remarcă printr-o serie de aspecte specifice. mai numeroase în estul Câmpiei Române. datorită cantităţilor mari de material solid transportat. astfel că se întâlnesc două categorii de procese: cele care afectează suprafeţele interfluviale (tasare.procese de eroziune laterală care subminează stabilitatea malurilor sau versanţilor (Podişul Transilvaniei). hornuri sufozionale. Astfel. avene cu adâncimi de 4-5 m. determinând afluenţii să curgă paralel cu râul colector (Prut). Aportul mare de aluviuni în sectorul subcarpatic şi de podiş contribuie la colmatarea puternică a lacurilor de acumulare (pe Olt. procese eoliene) şi cele din lungul albiilor (procese fluviatile). Bălteanu. Formele de relief rezultate sunt crovurile. hrube. situate în arii restrictive sub aspectul amenajărilor hidrotehnice. pe Siret. care uneori deviază în sens opus râul principal (devierea Siretului spre est la confluenţele cu Suceava.5% (Gâştescu et al.6%. poduri suspendate) se dezvoltă în lungul versanţilor văilor adâncite în loess (Dunăre. Govora 8. în Câmpia Brăilei un crov la 5 km². Pucioasa 2. În sectoarele de confluenţă. Sufoziunea afectează cu precădere loessurile cu grosimi mari. Moldova. Pângăraţi 3. Galbeni 10. Călmăţui şi Ialomiţa. Vâlcea au fost colmatate în proporţie de 7598% într-o perioadă de 6-13 ani. Buzău. Câmpiile. activităţile antropice contribuie la apariţia unor procese de tasare. Ritmuri medii anuale de colmatare rapidă se înregistrează la lacurile de pe Argeş. Siret. Uneori. În bazinele hidrografice mici. în Câmpia Călmăţuiului şi pe terasele Argeşului 2-3 crovuri la km². Piteşti 15. teritorii relativ uniforme. pe Ialomiţa. la sud de Buzău. Vâlcea 5. pe Bistriţa. prăfos şi fin nisipos. Piteşti şi Rm. 50 . Bistriţa) sau se conjugă cu grindurile laterale. iar pe terasele Dunării din Oltenia şi în Bărăgan.3% şi Curtea de Argeş 5. s-au constituit conuri de dejecţie extinse (Mureş. Someş.7%. lacurile Bascov.4%. Tasarea are cea mai mare frecvenţă pe suprafeţele acoperite cu loess. 2001). Vâlsanului. Călmăţui).

Procesele fluviatile indică o acumulare activă în lungul albiilor. formarea reliefului sufozional se întrepătrunde permanent cu procese de degradare a acestuia. reactivate în urma defrişărilor masive şi păşunatului excesiv. creează discontinuităţi. manifestându-se atât asupra versanţilor expuşi cât mai ales asupra unor formaţiuni mobile (nisipuri). argile sau nisip. Călmăţuiului şi Buzăului. În sectoarele de micşorare a pantei. între Someş şi Barcău. pe 31. Prezenţa unor orizonturi de soluri fosile. Tipice sunt cursurile de apă cu pante reduse (0. Sunt caracteristice dune paralele alcătuite din nisipuri fine. nisipurile se localizează în lungul Dunării (între Ostrovul Corbului şi Corabia) şi pe stânga Jiului (de la nord de Craiova până la Dunăre). numai 3 între Gruia şi Cetate. cauzate de volumul mare de aluviuni transportate la viituri. determinând o etajare a formelor de sufoziune (pâlnii. firide. perioada critică fiind începutul primăverii. Mobilitatea albiilor este evidenţiată de aspectul. numărul şi densitatea ostroavelor din cursul Dunării.000 ha. Accentuarea meandrelor (prin eroziunea malurilor în sectoarele concave) determină creşterea lungimii arterelor hidrografice (văile Câlniştea. s-a subminat un volum de circa 50.000 ha. prin eroziune torenţială şi deplasări în masă. văi sufozionale). pe stânga Bârladului şi Siretului. În Câmpia Tecuciului. În Bărăgan. 1970). totalizând 100. în cadrul păturii de loess. fiind puţin supuse acţiunii vânturilor. creşte numărul acestora: 12 ostroave între Calafat şi Turnu Măgurele. precum şi modificări survenite în timpurile istorice.005-0. manifestată printr-o uşoară tendinţă de înălţare. Potenţialul de deflaţie are cele mai mari valori în estul Câmpiei Române şi Câmpia Olteniei.000 ha. Pe versanţii cu depozite loessoide. sunt printre cele mai active procese de deflaţie din ţara noastră. cu instabilităţi ale cursurilor de apă (meandrări. 1970). Procesele actuale au caracter sezonier sau accidental.000 ha şi în Câmpia Valea lui Mihai. Burdea. la intrarea în deltă (Bondar. nisipurile sunt situate pe dreapta Ialomiţei. În sudul Olteniei. Desnăţui. În primăvara anului 1970.1 mm. Sunt în mare parte solificate. pe o suprafaţă de aproape 250. pe o suprafaţă de 14.010 m/km) şi patul aluvial format din nisip fin. Astfel. Procesele eoliene sunt prezente pe întreaga suprafaţă a Câmpiei Române şi Câmpiei Banato-Crişene. aluviuni fine sub 0. 51 . despletiri. Dunărea a transportat în suspensie 3200 kg/s.scăzând ca dimensiuni spre interiorul câmpurilor.000 m³ din malul dobrogean al Dunării (Bondar. sub influenţa mişcărilor neotectonice. ostroave). ploile de lungă durată sau cele torenţiale. în funcţie de topirea bruscă a zăpezii. Glavacioc). în perioada apelor mari din aprilie-mai 1970. Albiile înregistrează mobilităţi accentuate.

sudul grindului Chituc prezintă acumulări de nisip ce provine din sectorul nordic. datorită barajului creat de promontoriul Capului Midia).în porţiunea de tranziţie dintre Capul Midia şi Constanţa. fapt ce conduce la scăderea competenţei râurilor. Datorită unui aport solid sporit. iar ţărmul vestic al 52 . diminuarea cantităţii aluviunilor transportate de Dunăre şi intervenţiilor antropice (diguri. dar diferenţiat de la un sector la altul (Gâştescu. dar şi retrageri ale ţărmului (sud de Golful Musura. care atinge la Mamaia 2 m/an. Pe plajele nisipoase şi cordoanele litorale se produc procese eoliene. construcţii portuare). în porţiunile neamenajate. astfel explicânduse apariţia unor lacuri temporare în lungul văilor (Velcea. aportului fluviatil de aluviuni şi proceselor gravitaţionale. cât şi în ariile limitrofe. 1994): . 1973). Mangalia). Modelarea actuală a ţărmului se manifestă în funcţie de tendinţa de creştere a nivelului mării cu 2 mm/an. sectorul Sulina-sud. între braţul secundar Împuţita şi Câşla Vădanei. afluenţii Câlniştei).litoralul sudic este afectat. sectorul Perişor-Periteasca-Pahane Rânec favorizează reîntoarcerea parţială a aluviunilor de către curentul longitudinal. predomină eroziunea. cordoane litorale şi o deltă secundară.Reţeaua hidrografică din câmpie cunoaşte o serie de manifestări torenţiale. lagunele şi limanele fluvio-marine sunt supuse colmatărilor. de alunecări. atât în lungul liniei de ţărm. prăbuşiri şi sufoziuni (Eforie Sud-Tuzla. cu rate de la 1 m/an la 17-20 m/an. datorită prezenţei apelor freatice la baza depozitelor loessoide. nord Costineşti. în avale de confluenţe se remarcă o redistribuire a aluviunilor. Ciotica-Perişor. amenajările portuare au favorizat formarea unei „bare”. dar şi vânturilor. . Şelariu. reflectată în dinamica bancurilor aluvionare submerse sau emerse. Sectoarele de acumulare sunt mai reduse (Eforie Nord. Vediţa. la gura braţului Sfântu Gheorghe s-au acumulat un cordon-insula Sacalin şi o deltă secundară. Litoralul Mării Negre este supus acţiunii valurilor şi curenţilor. Leahova-PortiţaChituc). îndeosebi în deltă. Predomină procesele de abraziune. cu excepţia unui mic sector de acumulare lângă digul portului Midia. în dreptul insulei Sacalin. cu efecte directe asupra falezei (mai rapide pe porţiunile formate din depozite loessoide şi mai lente pe calcare sarmatice). Mangalia-Vama Veche).în sectorul deltaic-lagunar. care determină o supraînălţare a cursurilor prin acumulări de aluviuni în albii (pe Vedea. Valurile de aluviuni create împiedică scurgerea apelor. limane şi lagune. . se produce acumularea şi înaintarea uscatului în mare (la gura braţului Chilia s-au format bancuri submerse. Analizele efectuate au indicat predominarea eroziunii (60% din lungimea litoralului). precum şi modificări ale liniei talvegului (confluenţa ArgeşDâmboviţa). iar amenajările antropice au determinat modificări în morfologia ţărmului. dragată periodic.

complexului Razim-Sinoie este afectat de o uşoară abraziune lacustră (Posea. deosebit de importante în organizarea spaţiului geografic. Specificul morfodinamicii actuale evidenţiază o multitudine de aspecte practice. intensitate şi extindere în suprafaţă. 2003). Procesele geomorfologice actuale (din munţi. 53 . podişuri şi câmpii) prin desfăşurare. corespund celor mai recente modificări ale peisajului. dealuri.

efectivă. 1. dar şi cele impuse în mod special de configuraţia reliefului (prezenţa Carpaţilor): 0. valorile medii cresc de la 0.4. Factorii genetici ai climei Analiza elementelor climatice implică interacţiunea dintre factorii cosmici şi factorii fizico-geografici regionali şi locali. definesc trăsăturile climatice ale diferitelor unităţi teritoriale. Iaşi. I. 54 . Variaţia anuală a unghiului de incidenţă a razelor solare determină o durată a zilei mai mare la solstiţiul de vară faţă de cel de iarnă. reflectată. Radiaţia solară Poziţia teritoriului României în plină zonă temperată (extindere latitudinală de 4°38’. 1983).40-0.5 cal/cm²·min. Radiaţia globală depinde de altitudine. între cele două extremităţi ale ţării. absorbită. vizând următoarele componente ale radiaţiei solare: directă. în spaţiile montane înalte (Bucegi). Radiaţia difuză variază în funcţie de înălţimea Soarelui deasupra orizontului. Bucureşti-Afumaţi. Radiaţia directă este influenţată de unghiul de înălţime a soarelui. toamna. difuză.11-1. valorile pot depăşi 1. având valori mai ridicate la partea inferioară a atmosferei.02-0.2-1. Se remarcă astfel diferenţieri latitudinale şi anotimpuale. pentru o perioadă lungă de timp.1.03 cal/cm²·min (iarna) la 0. cu 7 ore şi 40 minute în nord. globală. Constanţa). dinamica atmosferică de la latitudinea ţării noastre şi suprafaţa subiacentă. sub nivelul maxim de condensare. latitudine şi poziţia faţă de lanţul carpatic (care influenţează caracteristicile maselor de aer). Cluj Napoca. În condiţii locale favorabile. vol. de o parte şi de alta a paralelei de 45° latitudine nordică) asigură un flux radiativ moderat (influenţat de unghiul de înclinare al fasciculului de raze solare şi opacitatea amosferei). 1.44 cal/cm²·min (începutul verii). CLIMA 4. nebulozitate şi opacitatea atmosferei. Pe parcursul anului. Radiaţia solară. fapt ce impune deosebiri în desfăşurarea proceselor climatice. Cantitatea de energie solară se obţine prin măsurători şi calcule efectuate la staţiile actinometrice (Timişoara. cu diferenţieri regionale semnificative.70 cal/cm²·min în interiorul arcului carpatic.14 cal/cm²·min în aria extracarpatică. Ponderea celor două componente (directă şi difuză) variază de la un anotimp la altul: radiaţia difuză reprezintă 65% iarna şi 35% vara. în timp ce în sud această diferenţă este de 6 ore şi 30 minute (Geografia României. opacitatea atmosferei şi unghiul sub care cad razele solare pe suprafaţa terestră.

clădiri) şi caracteristicile fizice ale atmosferei joase.5 kcal/cm². proporţiile în care energia solară este reflectată ating valori de 60-70%. Radiaţia reflectată este în funcţie de albedoul suprafeţei active (vegetaţie. de o mare importanţă în procesul de dezvoltare al vegetaţiei.România. în timp ce vara acestea scad la 2530% din radiaţia totală. pe teritoriul României se disting patru tipuri principale de circulaţie atmosferică (Topor. iar iernile se caracterizează prin temperaturi foarte coborâte (mai ales în depresiunile intracarpatice). de la 40-50% în ianuarie. apă. iar verile au un grad accentuat de instabilitate atmosferică (Geografia României. vol. zăpadă şi viscole. cu ploi şi zăpezi.5 kcal/cm²). zăpadă. în timpul amiezilor de vară. Circulaţia polară (30%) este legată de extinderea spre Islanda a anticiclonului Azorelor. pe tot teritoriul ţării (0. Iernile sunt blânde. cele mai mici valori fiind în regiunile de munte. Radiaţia efectivă variază sezonier. Circulaţia vestică (45% din totalul cazurilor) se realizează în condiţiile în care deasupra părţii de sud a continentului este o arie cu presiune mare. Subcarpaţii Getici şi de Curbură. 1983). Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei. albedou mare).60 cal/cm²·min. În concluzie. I.S. Ambele variante de circulaţie provoacă răciri de primăvară-vară şi toamnă. Iarna. 55 . variaţiile radiaţiei solare determină diferenţe în evoluţia fenomenelor climatice pe teritoriul României. pe fondul climatului temperatcontinental. fiecare cu mai multe variante. Radiaţia absorbită creşte în prima parte a anului.22 cal/cm²·min vara. sub 110 kcal/cm² (Atlas R. la 80-85% în martie (din energia solară prelucrată de suprafaţa activă). Bilanţul radiativ reflectă schimbul energetic dintre atmosferă şi suprafaţa subiacentă activă şi are valori negative noaptea şi pozitive în timpul zilei. de la 0. polară.18-0. Are uneori şi o direcţie dinspre nord. Variază de la -0.03 cal/cm²·min în nopţile de iarnă. Câmpia Banato-Crişană. datorită stratului de zăpadă (culoare deschisă.07 cal/cm²·min. Câmpia Română beneficiază de un potenţial radiativ de peste 125 kcal/cm². 1965): vestică (după direcţia din care vine). iar în nord o zonă depresionară. de 115-117. 2. de 120-122. Stoica.Prezintă cele mai mari valori medii anuale pe litoral şi la gurile Dunării (peste 132. la peste 0.78 cal/cm²·min la Constanţa). tropicală (după originea aerului din locul de pornire) şi de blocare (după efectul pe care-l are asupra altor direcţii de deplasare).5 kcal/cm². când dorsala anticiclonului azoric se uneşte cu anticiclonii groenlandez sau scandinav. la 0. 1972-1979). pe litoral în nopţile de vară. direcţia predominantă fiind dinspre nord-vest spre sudest. influenţată fiind de opacitatea atmosferei. Circulaţia generală a atmosferei Pe baza poziţiei şi intensităţii sistemelor barice (centri de presiune mare şi mică).

56 . vara călduroasă şi în cea mai mare parte secetoasă. Este alimentat continuu cu aer cald subtropical. cu îngheţuri timpurii şi târzii. cu vreme frumoasă. deformarea fronturilor atmosferice (Geografia României. Acţionează simultan cu anticiclonul azoric. În aceste condiţii. Se caracterizează prin ierni blânde. Anticiclonul azoric. Masele de aer polar determină temperaturi scăzute. dinspre Asia Mică). I. ruso-siberian. când poate ocupa tot Atlanticul de nord. Circulaţia de blocare (10%) se produce când peste Europa se instalează un regim de presiune ridicată. care acţionează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică. fiind foarte activ şi extins iarna. Anticiclonul ruso-siberian se impune în sezonul rece (septembrie-martie). Ciclonii mediteraneeni se formează în partea central-vestică a Mării Mediterane. dar cu precipitaţii reduse. Când înaintează mult spre sud-vest. care deviază perturbaţiile ciclonice ale aerului atlantic spre nordul şi nord-estul Europei. 1983). Anticiclonii groenlandez şi scandinav. mediteraneeni. 2004). cu o frecvenţă mai mare în anotimpul cald. prin partea de mijloc a atmosferei.Circulaţia tropicală (15%) aduce un exces de căldură din regiunile tropicale (de sud-vest. la contactul aerului polar cu cel tropical. de unde migrează spre această arie. când este împins mult spre nord şi influenţa sa se resimte foarte puţin. Ciclonul islandez se formează în nordul Atlanticului (sud-vestul Islandei) sau în mările polare. care determină circulaţia vestică. modificarea traiectoriilor ciclonilor şi anticiclonilor. este activ tot timpul anului. spre Scandinavia şi către est. cer mai mult senin. fiind o componentă secundară estică a marelui anticiclon atlantic. Principalii centri barici ce influenţează diferit teritoriul României sunt reprezentaţi prin: anticiclonii azoric. Influenţa Carpaţilor asupra circulaţiei atmosferice se impune prin perturbarea dezvoltării pe mari dimensiuni a proceselor atmosferice. iar iarna mohorâtă. Provoacă schimbări ale vremii şi precipitaţii bogate în sudul ţării. prin aer rece şi uscat deasupra nord-estului Europei. Este centrat pe insulele Azore (20-40° latitudine nordică). în Europa Centrală. de unde în timpul verii se deplasează către nord. determinând căderi abundente de zăpadă şi viscole în sud-estul şi estul ţării. frecvent iarna. produc schimbări bruşte de vreme. se întâlneşte cu ciclonii mediteraneeni deasupra Mării Negre. arab. scandinav. se menţine o presiune ridicată. cu cantităţi mari de precipitaţii şi veri cu vreme instabilă. dinspre nordul Africii şi vestul Mării Mediterane şi de sudest. punându-se în evidenţă rolul de baraj orografic şi etajarea climatică. vol. groenlandez. nebulozitate şi averse vara (Posea. frecvente averse şi numeroase descărcări electrice (în situaţia unui transport de aer maritim tropical din sud-vest) şi veri cu timp călduros şi secetos (când predomină advecţiile de aer fierbinte din sud-est). peste Marea Mediterană. nordafrican şi ciclonii islandez. dar mai restrâns vara.

1983). versanţii cu expunere vestică şi nord-vestică înregistrează precipitaţii mai multe (cu 100 mm).7ºC/100 m. cu nebulozitate mare şi precipitaţii relativ abundente) şi a maselor de aer estic (favorizând în estul şi sudul ţării un climat mai continental. cu toate particularităţile ei (relief. faţă de cei cu expoziţie nordică (umbriţi). decât cei cu expunere estică şi sud-estică. devine factor climatogen. prezenţa lanţului carpatic pune în evidenţă rolul de barieră climatică. umezeala relativă medie anuală creşte cu 1-1. umezeală mai ridicată (cu 2-4%) şi nebulozitate mai mare (cu 0. temperatura medie anuală a aerului scade cu 0. Astfel. sol.1 zecimi/100 m.Anticiclonul nord-african aduce aer tropical şi praf. nebulozitate mai redusă. Văile şi culoarele de vale principale (defileul Dunării. vol. favorizând o mai bună ventilare a aerului şi o creştere a turbulenţei atmosferice. când transportă umezeală de deasupra Mediteranei).5%/100 m. valea Oltului) canalizează masele de aer în lungul lor. Carpaţii Orientali şi Meridionali limitează acţiunea maselor de aer maritim. versanţii cu expunere sudică (însoriţi) primesc o cantitate mai mare de energie solară. timp senin. Pe de altă parte. cu diferenţieri semnificative în aspectul vremii de o parte şi de alta a Carpaţilor. determină diferenţe semnificative. În primul rând. Suprafaţa subiacentă activă Suprafaţa terestră. Altitudinea reliefului determină etajarea proceselor şi fenomenelor climatice.4-1. reţea hidrografică. Astfel. I. dinspre vest şi sud-vest (deteminând un regim climatic mai moderat în Câmpia şi Dealurile Banato-Crişene. reflectată în separarea regiunilor climatice şi topoclimatice. Expoziţia versanţilor faţă de circulaţia generală a atmosferei şi faţă de radiaţia solară. 3. cu fenomene orajoase. nebulozitatea medie anuală creşte cu 0.5-0. 1972-1979). precipitaţii puţine. imprimând o direcţie estică circulaţiei aerului. influenţând distribuţia elementelor climatice. Relieful este cel mai important factor geografic.S. Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei.0 zecimi). determinând o mare variabilitate regională şi locală în caracteristicile climatice. unde au loc şi procese de föhn. cu influenţe în uniformizarea elementelor climatice şi dispersia mai rapidă a poluanţilor industriali (Bogdan. în sudul şi sud-vestul ţării (adesea cad precipitaţii. legate de încălzirea adiabatică a aerului (Atlas R. frecvente fenomene de uscăciune şi secetă).România. Ciclonul arab are o influenţă redusă. roci. vegetaţie. cu amplitudini termice mari. precipitaţiile medii anuale cresc cu 70-100 mm/100 m (Geografia României. impunând diferenţe altimetrice (150-200 m) în distribuţia izotermelor şi durata stratului de zăpadă (circa o lună). 1994). aşezări). determinând vreme caldă. Depresiunile intramontane determină apariţia inversiunilor de temperatură (temperaturile minime absolute din ţara noastră s-au înregistrat în aceste spaţii – 57 .

Braşov, Ciuc, Giurgeu, şi nu pe cele mai înalte culmi carpatice) şi valorilor mari ale calmului atmosferic (Petroşani, 70%). Vegetaţia impune modificări proceselor şi elementelor climatice, în funcţie de tipul formaţiunilor (forestiere sau ierboase), densitatea plantelor, speciile caracteristice, stadiul vegetativ, coronamentul arborilor şi desimea frunzelor. La nivelul superior al vegetaţiei se formează cea de-a doua suprafaţă activă, unde sunt reţinute 80% din energia solară şi 15-20% din cantitatea de precipitaţii. Pădurea se caracterizează printr-un topoclimat aparte (regim moderat termic, umezeală mare a aerului, strat de zăpadă relativ uniform distribuit, calm atmosferic predominant), dar, în acelaşi timp, se constituie într-un obstacol în direcţia maselor de aer, dezvoltându-se şi o circulaţie locală de tip briză. Suprafeţele acvatice induc modificări climatice locale, prin evaporaţie intensă şi inversiuni termice (Bogdan, 1993), vizibile în temperatura aerului, umezeală, frecvenţa ceţii. Marea Neagră îşi exercită influenţa asupra unei fâşii de 20-25 km de-a lungul litoralului, printr-un regim termic moderat (cele mai reduse amplitudini termice din ţară) şi o circulaţie locală de tip briză. Umezeala mare a aerului determină apariţia inversiunilor de temperatură şi formarea curenţilor descendenţi, care destramă norii, rezultând timp senin şi precipitaţii reduse cantitativ. De asemenea, Marea Neagră funcţionează şi ca arie de ciclogeneză, influenţa sa extinzându-se până la Carpaţii de Curbură. Aşezările umane modifică substanţial unii parametri climatici. Prin construcţii înalte, zone industriale, trama stradală, circulaţia autovehiculelor, se constituie în arii topoclimatice aparte. Temperatura medie a aerului este cu 11,5°C mai mare, frecvenţa calmului atmosferic este dublă, intensitatea vântului este micşorată cu 1,5-2,5 m/s, umezeala aerului este mai scăzută în partea centrală a oraşelor comparativ cu împrejurimile acestora (Dumitrescu, 1976).

4.2. Principalele caracteristici climatice
4.2.1. Temperatura Diversitatea condiţiilor fizico-geografice şi influenţa Carpaţilor impunparticularităţi distincte în distribuţia valorilor temperaturii aerului pe teritoriul României. Temperatura medie anuală variază pe un ecart de peste 13ºC. Valorile cele mai ridicate, de peste 11ºC, se întâlnesc în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării, pe litoralul Mării Negre şi în Delta Dunării. În restul Câmpiei Române, Câmpia Banato-Crişană şi cea mai mare parte a Dobrogei, temperatura se menţine între 10 şi 11ºC. În regiunile de deal şi podiş, temperatura oscilează

58

între 6 şi 10ºC, iar în regiunile muntoase scade accentuat, ajungând ca izoterma anuală de 0ºC să fie întâlnită la altitudinea de 2000 m în Carpaţii Meridionali şi la 1800-1850 m în Carpaţii nordici. Pe marile înălţimi din masivele Bucegi, Făgăraş, Retezat, valorile sunt chiar sub -2ºC. Văile adânci (Jiu, Buzău, Trotuş, Bistriţa, Arieş) şi depresiunile intramontane (Braşov, Maramureş) au temperaturi în jur de 7ºC. Se observă în acelaşi timp că valorile medii anuale sunt mai scăzute în nordul ţării cu circa 2-3ºC în comparaţie cu sudul şi cu circa 1ºC pe versanţii cu expunere nordică faţă de cei sudici. Interacţiunea circulaţiei atmosferice cu particularităţile suprafeţei active scoate în evidenţă diferenţe semnificative în variaţia temperaturii medii lunare. În luna ianuarie, în regiunea de câmpie din estul şi sud-estul ţării, sub influenţa advecţiei maselor de aer rece, continental, temperatura aerului este de 3…-2ºC, iar în Câmpia Banato-Crişană şi sud-vestul Câmpiei Române, unde sunt advecţii de aer cald, temperatura aerului este de -2…-1ºC. În Dobrogea şi pe litoralul Mării Negre, se remarcă valorile cele mai ridicate, peste 0ºC, datorită rolului moderator al Mării Negre (la Mangalia, sunt cele mai mari temperaturi medii din ţară). Sunt evidente diferenţe între vestul ţării (sud-vestul Câmpiei Române şi Câmpia Banatului), cu temperaturi mai ridicate cu 1-2ºC, comparativ cu estul Câmpiei Române, datorită barajului Carpaţilor Orientali în calea maselor de aer. În Subcarpaţi, se înregistrează temperaturi cu 1-2ºC mai ridicate decât câmpia, unde au loc frecvente inversiuni termice. Regiunile montane sunt delimitate de izoterma de -6ºC. Temperaturile scad altitudinal, astfel că pe vârfurile cele mai înalte ajung la -10…-8ºC (chiar sub -10ºC, la peste 2500 m, în Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat). Însă, în masivele de peste 2000 m altitudine, cea mai scăzută temperatură se produce în luna februarie (datorită echilibrării mai târzii a temperaturii solului şi aerului), când se ating, de asemenea, valori sub 10ºC. Iarna, sunt frecvente inversiunile de temperatură, specifice depresiunilor intracarpatice (Neamu et al, 1968), unde se întâlnesc temperaturi mai scăzute decât pe culmile carpatice. De exemplu, la 14 ianuarie 1965, în Depresiunea Braşov, temperatura înregistrată era de -23,2ºC, pe când la Vârful Omu, la aceeaşi oră, se înregistrau numai -14,2ºC (Mihai, 1975). În luna iulie, temperaturi de peste 23ºC se găsesc doar pe o fâşie îngustă în sudul ţării, de-a lungul Dunării. În general, regiunile de câmpie înregistrează valori termice de peste 20ºC (22-23ºC în Câmpia Română, 20-21ºC în Câmpia Banato-Crişană). În dealuri şi podişuri, temperatura scade lent, sub 20ºC, izoterma de 16ºC delimitând baza arcului carpatic. În regiunea de munte, scăderea temperaturii aerului este mult mai rapidă, ajungând la nivelul celor mai înalte vârfuri la mai puţin de 6ºC (5,3ºC la Vârful Omu).

59

Amplitudinea medie anuală, expresie a gradului de continentalism, atinge valori maxime de peste 25ºC în Câmpia Română şi bazinele inferioare ale Siretului şi Prutului. În Dobrogea, Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei, valorile depăşesc 23ºC, iar în Câmpia Banato-Crişană şi în lungul litoralului 22ºC. Cu creşterea altitudinii, amplitudinea scade treptat, de la 20-21ºC în regiunea subcarpatică, la sub 17ºC pe culmile montane. Variaţiile de lungă durată ale temperaturii anuale evidenţiază abateri maxime de 2-2,5ºC (abateri medii negative de -0,1…-0,2ºC în nordul şi centrul ţării, dar pozitive de 0,2-0,4ºC în partea de sud-est) faţă de media multianuală. Dea lungul anilor, se remarcă, în luna ianuarie, încălzirea din deceniul 1914-1923, de 2-2,5ºC, precum şi răcirile accentuate din deceniile 1888-1897 (-1,5ºC în nord şi 2,9ºC în sud) şi 1938-1947 (-1,5ºC în nord-vest şi -2,5ºC în est şi sud); în iulie, se conturează încălzirea din deceniul 1931-1940 (0,5-1,1ºC) şi răcirea din deceniul 1977-1986, cu abateri negative de 0,8-1,5ºC. Pe baza valorilor actuale, este posibilă o tendinţă generală de încălzire, cu 0,1-0,7ºC (Iliescu, 1994). Temperaturile medii zilnice înregistrează variaţii mai mari iarna (peste 1ºC) şi mai mici vara (sub 1ºC). În ianuarie, valorile oscilează între -6ºC la câmpie şi -12ºC în regiunea montană, iar în iulie, între 23ºC în regiunile joase şi 7ºC în cele de munte, cu mari variaţii neperiodice de la un an la altul. Prima zi cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC se plasează înainte de 11 februarie pe litoral şi în sud-vestul Banatului şi mai târziu în restul ţării, până după 1 mai în etajul alpin. Ultima zi cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC apare la sfârşitul lunii octombrie pe înălţimile carpatice şi chiar în primele zile ale lunii ianuarie pe litoral. Durata medie anuală a intervalului cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC diferă de la 325 zile în Delta Dunării şi pe litoral, la sub 150 zile în regiunile montane înalte. Suma anuală a temperaturilor medii zilnice pozitive scade cu creşterea altitudinii, de la peste 4200ºC în lungul Dunării, la sub 600ºC la peste 2500 m altitudine (Atlas R.S.România, 1972-1979). Temperaturile extreme sunt dependente de advecţiile frecvente de aer cald sau rece, având repercursiuni negative asupra organismului uman şi activităţilor economice. Temperaturile maxime înregistrate au depăşit 41-42ºC în Câmpia Română, 39-40ºC în Câmpia Banato-Crişană, 37-39ºC în Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi şi 22ºC pe culmile montane de peste 2500 m. Maxima absolută a fost de 44,5ºC, înregistrată la 10 august 1951, la Ion Sion (concomitent cu 44ºC la Valea Argovei şi Amara-Slobozia), în estul Câmpiei Române. Temperaturile minime ating valori de sub -30ºC, aproape pe întreg teritoriul ţării, excepţie făcând litoralul, Banatul şi parţial Subcarpaţii, unde coboară sub -28ºC. Minima absolută, –38,5ºC, s-a înregistrat la 24 ianuarie 1942 la Bod (Depresiunea Braşov), alături de -38,4ºC, la 14 ianuarie 1985, la Miercurea

60

2. cantităţile de precipitaţii se reduc semnificativ: Subcarpaţii Curburii (470-480 mm). sub influenţa aerului continental (Geografia României. mediile anuale variază între 600 şi 800 mm. la Joseni şi -38ºC. 20-30 în Câmpia BanatoCrişană. Podişul Mehedinţi (600 mm). Zilele de vară se produc din martie până în octombrie şi totalizează peste 100 în Câmpia Română. 10 februarie 1929. depăşind 260 anual la peste 2500 m. în ansamblu. În Podişul Transilvaniei. Datorită rolului de baraj orografic al Carpaţilor. dar. 4. la Stâna de Vale (1100 m altitudine). sub 50 pe litoral. cantităţi mai mari se înregistrează în jumătatea nord-vestică a ţării. Câmpia Moldovei şi depresiunile intracarpatice. Zilele de iarnă înregistrează valori sub 15 pe litoral. În ariile cu föhn. vol. 61 . Pe versanţii vestici ai Munţilor Apuseni. Mediul şi reţeaua electrică de transport. impun diferenţieri în distribuţia teritorială a precipitaţiilor atmosferice (lichide şi solide). Zilele tropicale se produc din mai până în septembrie. Cantităţile anuale de precipitaţii sunt repartizate neuniform pe principalele trepte de relief. -38ºC. Câmpia Banatului. sub 10 în depresiunile intracarpatice. Cele mai mari valori sunt în regiunea muntoasă. la Vârful Omu (Bogdan. culoarul Turda-Alba Iulia-Deva (480-510 mm).Ciuc. 95-100 în regiunile de câmpie din sud şi vest. 2002). unde suprafeţele mari cu apă favorizează formarea curenţilor descendenţi şi destrămarea norilor (România. Niculescu. Zilele cu îngheţ totalizează 60 pe litoral. se înregistrează polul ploilor din ţara noastră – 1600 mm. Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice prezintă o importanţă practică deosebită. scăzând cu altitudinea. ca urmare a advecţiilor de aer foarte cald: 35-40 în Câmpia Română.2. 1999). unde au depăşit 1200 mm (pe versanţii orientaţi spre vest şi nord se înregistrează cu 100-200 mm mai mult decât pe cei orientaţi spre est şi sud). Precipitaţiile Poziţia geografică a ţării noastre în partea centrală a Europei şi prezenţa Carpaţilor. la 18 ianuarie 1963. peste 155 anual pe cele mai înalte vârfuri montane. se remarcă o diminuare a acestora de la vest (600 mm) la est (sub 400 mm). I. 20-35 în Câmpia Română. valorile crescând cu altitudinea. 1983). Atlas geografic. Cele mai reduse cantităţi se întâlnesc pe litoral (300-400 mm) şi în sectorul maritim al Deltei Dunării (sub 300 mm). sub influenţă oceanică (550-650 mm în câmpie şi 700 mm în regiunile de deal) şi mai reduse în sud-est (550 mm în câmpie şi 600-700 mm în regiunea deluroasă). astfel că lipsesc la marile înălţimi.

Cele mai mari cantităţi lunare de precipitaţii sunt de 200-300 mm (uneori peste 500 mm) şi provin din averse puternice de natură frontală sau convectivă. cu cele mai mari abateri faţă de „normală”. secetele din perioadele 1971-1980 (iarna). 1953 (Topor. 1953). În regiunile cu influenţe submediteraneene. 19621971 (iarna) şi 1970-1979 (primăvara). 1979). 1970. 1940. Maximul pluviometric se înregistrează în intervalul mai-iunie (şi iulie în spaţiul montan). astfel că. Cantităţile lunare de precipitaţii sunt repartizate neuniform în timpul anului. 1992). toamna (septembrie 1903. 1910-1919. 1948. 1964). 1991 în Moldova (Niculescu. 1945-1954 şi 1981-1990 (primăvara). circa 2/3 se realizează în sezonul cald (aprilie-octombrie). 1999). Se remarcă intervalele cu ani foarte ploioşi (1876-1885. Niculescu. iar mai recent 1992. Repartiţia lor teritorială urmăreşte aceleaşi legi de variaţie: cresc de la est la vest şi în altitudine. Cantităţile semestriale de precipitaţii se diferenţiază. 1904. de 65. 1966-1975).2-171. la scara întregii ţări (1897. Recordul de 19 luni consecutive deficitare pluviometric (din mai 1945 până în decembrie 1946) a fost la Iazu. 1943-1952 (vara) şi 1982-1991 (toamna). 1945. căpătând o importanţă deosebită prin diminuarea semnificativă a producţiei agricole. 1969. 1983-1992). 1933. din cantitatea medie anuală. 1941. 1932-1941. 19421951. 1955. 1997). 1912) sau numai regional. 1995 în Depresiunea Transilvaniei (Sorocovschi et al. 1971. Variaţiile de lungă durată ale precipitaţiilor se încadrează în anumite cicluri (de aproximativ 40 de ani). 1998. Minimul pluviometric se înregistrează în februarie-martie şi se datorează frecvenţei mai mari a aerului continental. Unele luni sunt deficitare pluviometric. 1907. 1924. 1948. 2000. care evidenţiază perioade excedentare sau deficitare. frecvent primăvara (martie 1929. 1936-1945 (toamna).3 mm. Cele mai mari cantităţi s-au înregistrat în anii cu predominarea activităţii ciclonice şi frontale. 1934. când abaterile negative cele mai mari au fost de 70-174 mm. 1980). mai apar un maxim secundar (octombrie-noiembrie) şi un minim secundar (august-septembrie). 1972 în Câmpia Română (Gâştescu et al. 1908. ca şi cele cu ani foarte secetoşi (1902-1911. în Bărăganul Central (Bogdan. 1946.Regimul multianual al precipitaţiilor cunoaşte mari variaţii neperiodice. 1953) şi vara (iulie-august 1946. iar cele mai mici cantităţi lunare se pot înregistra în tot cursul anului. 1975 în Carpaţii şi Subcarpaţii Getici. Absenţa totală a precipitaţiilor generează secetele (Bogdan. fiind sub 10 mm (în câmpie şi dealuri) sau 20 mm (munţi). 2002). se observă: perioadele ploioase din intervalele 1878-1887 (vara). 62 . 1970. când dorsalele anticiclonului azoric antrenează ciclonii oceanici. Cele mai mici cantităţi s-au înregistrat în anii cu circulaţie predominant anticiclonică: 1896. 1974. când precipitaţiile căzute au reprezentat între un sfert şi jumătate din media multianuală (intensitatea maximă în 1945-1946). În ceea ce priveşte cantităţile anotimpuale de precipitaţii. anii 1969.

în prezent. Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 de ore au un rol important în generarea proceselor de eroziune şi alunecare. în timpul unor averse cu durata de peste două ore. condiţii locale şi timp. în regiunile de câmpie (Dragotă.Scăderea cantităţilor de precipitaţii mai ales după deceniul 1976-1985. fiind însoţite uneori şi de grindină. 15-20 zile în câmpii. în funcţie de direcţia de deplasare a maselor de aer şi poziţia arcului carpatic. cu o intensitate medie de 6. Niculescu. Intensitatea scade treptat cu altitudinea până la valori sub 3 mm/min în regiunile montane (cea mai intensă ploaie s-a produs la Viziru. 306. Câmpia Olteniei).A. 1996). iar a ultimei ninsori când depăşeşte 5°C (Clima R.5%). Cele mai mari cantităţi în 24 de ore au fost: 530. 280. Numărul de zile cu diferite cantităţi de precipitaţii variază foarte mult teritorial. Astfel.Române.63 mm/min). însă intensitatea lor scade brusc. 90-115 zile în câmpii şi doar 70-85 zile pe litoral. Ca urmare. sub 0. la 16 iunie 1938. 348.04 mm/min.1 mm în spaţiul montan. la 27 mai 1939. vol. Se remarcă 140-180 zile cu precipitaţii peste 0. iar cea maximă absolută este de 6 mm/min. peste 63 . 100-135 zile în dealuri şi podişuri. Durata şi intensitatea ploilor evidenţiază o mare variabilitate temporală şi spaţială. Intensitatea medie a ploilor este de 0. Bălteanu. Numărul mediu anual de zile cu ninsoare este diferit de la o regiune la alta: 10-12 zile pe litoral. la 26 iunie 1925. Iarna.P. Astfel.4 mm. cel mai mare număr mediu anual de zile cu precipitaţii se înregistrează la 1700-1800 m înălţime. cu durate de până la 60 minute (Bogdan.20-0. Cârlibaba în Culoarul Bistriţei moldoveneşti. 20-30 zile în dealuri şi podişuri. intensitatea maximă are valori de 0. se observă o tendinţă de creştere a valorilor medii (Iliescu. 1962). provocând nu de puţine ori inundaţii. Durata cea mai mare (peste 4 ore) o au ploile torenţiale de origine frontală. ploile cu durata cea mai mare (peste 190 minute) se produc în vestul şi nordul ţării.0 mm.35 mm/min. dar şi în cazul ploilor cu caracter local (Bărăgan. Ciupercenii Vechi în Oltenia. 1999). C. la nivelul plafonului maxim de condensare.20 mm/min. Data medie de producere a primei ninsori corespunde datei când temperatura scade sub 2ºC. Cantitatea de precipitaţii cea mai mare se înregistrează în timpul ploilor de origine frontală (peste 120 mm). iar cele cu durata cea mai mică (sub 150 minute) apar în regiunile cu manifestări föhnale sau advecţii de aer continental. poziţia Carpaţilor. crescând în general cu altitudinea.9 mm. Fundata în Culoarul Rucăr-Bran. urmează valorile de sub 100 mm (30%) şi cele de peste 150 mm (6. la 19 iunie 1924.6 mm la 29 august 1924. se înscrie într-o anumită variabilitate naturală. precipitaţiile cad mai ales sub formă de ninsoare. 1999). I. forma de relief. Rosetti în Delta Dunării. Frecvenţa cea mai mare (40%) o au cantităţile de 100-130 mm. Ploile torenţiale variază teritorial în funcţie de altitudine.

arie relativ adăpostită.5 m/s (pe cele mai mari înălţimi carpatice.0 şi 10. Astfel. domină vânturile de vest şi nord-vest. stratul de zăpadă apare ca dată medie cu circa două săptămâni mai târziu (Clima R. 50 zile în Bărăgan. Astfel. predomină vânturile dinspre nord-vest şi nord. pe versantul nordic este de 4 m/s. 1983). I. I. În spaţiul montan.Române. orientarea reliefului şi altitudine. cu unele modificări la cele două extremităţi (dinspre nord-vest şi nord-est). la peste 2000 m). 4. domină vânturile dinspre sud-est şi sud. direcţia dominantă a vântului este influenţată de orientarea culmilor carpatice. viteza medie este de 10. pe platoul Ceahlăului (1850 m).5 m/s.4 m/s. predomină vânturile de sud. 2-3 m/s pe versanţii adăpostiţi şi sub 1 m/s în depresiunile intramontane. Numărul mediu anual de zile cu strat de zăpadă este sub 25 zile pe litoral.3. viteza medie anuală a vântului este cuprinsă între 8. viteza medie a vântului este de 1. iar la baza acestuia scade la 1. Vântul Pe teritoriul României. 6575 zile în regiunile de dealuri şi peste 100 zile în ariile montane. cele de nord şi sud. caracteristicile vântului depind de particularităţile circulaţiei generale a atmosferei şi configuraţia reliefului (Carpaţii au rol dominant în modificarea şi canalizarea direcţiei maselor de aer). astfel că ponderea circulaţiei vestice este de 60-65%. În interiorul arcului carpatic. Faţă de primele ninsori. la 1800 m. în Culoarul Orăştie-Aiud din sud-vest. vântul predominant este cel din nord-vest. desfăşurarea culmilor montane secundare. vol. circulaţia generală este influenţată de orientarea văilor şi culoarelor de vale. 1962). iar în Delta Dunării. în Podişul Someşan. În regiunile extracarpatice. În sudul Carpaţilor Meridionali.8 m/s (Geografia României. vol. s-a înregistrat o mare variabilitate anuală. sud-est şi est. În Depresiunea Transilvaniei.6-2. cu o frecvenţă de 67%.40 zile în munţi (chiar peste 100 zile pe marile înălţimi). iar în Câmpia Română. iar la Curbură. În Câmpia Banato-Crişană. vânturile dinspre nord-est. se face tranziţia spre direcţia nord-vestică. iar în vestul Carpaţilor Occidentali. cele de vest şi est. 4 m/s pe platourile montane. Viteza vântului este în funcţie de rugozitatea suprafeţei terestre. Deasupra crestelor montane (la altitudini de peste 2500 m) predomină vânturile din direcţie vestică. La altitudini mai joase. direcţia vântului dominant este diferită regional. În Dobrogea şi pe litoral.P. De-a lungul timpului. în podişurile piemontane extracarpatice şi Podişul 64 . În estul Carpaţilor Orientali.2. în Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor din nord şi nord-est (datorită modificării circulaţiei aerului de către versantul vestic al Carpaţilor Orientali).

cea mai redusă frecvenţă se înregistrează pe marile înălţimi (9%) şi pe litoralul Mării Negre (13%). 7 m/s). Giurgeu (65%). crivăţul. I. care depind de circulaţia generală a atmosferei. fiind mai ridicat pe litoral şi pe înălţimile carpatice. în Câmpia Română 4 m/s. vitezele vânturilor active trebuie să depăşească 3 m/s. iar altele sunt dependente de circulaţia atmosferică (föhnul. Deşi vânturile cu viteze energetice de peste 10 m/s cumulează frecvenţe de 1600 ore/an. Potenţialul energetic eolian al României se diferenţiază pe treptele de relief. pe teritoriul ţării se produc şi vânturi locale. un impediment major în valorificarea acestora este reprezentat de regimul eolian neuniform.Moldovei 3-4 m/s. acţionând regional. austrul). 11. Unele au o periodicitate zilnică. în Câmpia Banato-Crişană 3 m/s şi 4-5 m/s pe litoral (cu viteze mai mari la gurile Dunării. Fig. 65 . în sud-vestul Câmpiei Române (35-45%). depinzând de încălzirea inegală a diferitelor tipuri de suprafeţe (brizele). Astfel. Loviştei (75%). unde vânturile sunt dominante. în Podişul Transilvaniei (45-55%). pe cele mai mari înălţimi carpatice şi la gurile Dunării. într-un anumit anotimp sau stare climatică specifică. În afară de vânturile dominante. Baraolt (64%). Haţeg (70%). 1983) Perioadele cu calm atmosferic variază teritorial. Valori mai mari se întâlnesc în regiunile extracarpatice estice (20-35%). Pentru a putea fi utilizate. Cea mai mare frecvenţă (60-80%) se realizează în depresiunile intracarpatice: Ciuc (60%). Regimul eolian (Geografia României. vol.

provocând geruri mari. creşterea deficitului de umezeală din sol şi pierderea recoltelor. în condiţiile existenţei unui minim barometric în Transilvania. 1979). specific bălţilor Dunării. Frecvenţa medie anuală este de 4-6 zile în sudul Moldovei şi Câmpia Română. în perioada caldă a anului. Suhoveiul afectează sudul şi estul ţării. din direcţie nordestică. Erhan. Crivăţul este un vânt puternic. Băltăreţul este un vânt umed. spulberarea şi troienirea zăpezii. iar primăvara şi vara o uscăciune pronunţată. Munteanul este un vânt înregistrat la curbura Carpaţilor. cu direcţie sudică. la ieşirea din spaţiul montan (Mihăilescu. cu mici perioade de relativ calm (Neacşa et al. Poate fi asociat cu furtuni de praf. fiind fierbinte şi uscat. iar noaptea dinspre uscat spre mare (între orele 23 şi 8). provocând ploi de scurtă durată. distrugeri ale conductorilor aerieni. care pătrunde pe valea Oituzului şi afectează culoarul depresionar Giurgeu-Ciuc-Braşov. în timpul zilei. Cotrău. Iarna determină scăderi accentuate ale temperaturii. Se manifestă primăvara şi vara. pe valea Bistriţei. sud-vestică şi vestică. se manifestă dinspre mare spre uscat (între orele 10 şi 20).Vânturile de munte-vale (brizele de munte) se manifestă dinspre regiunile joase spre cele înalte. ruperi de arbori. Nemira este o variantă a Crivăţului. iar noaptea sub formă de flux descendent. ating o frecvenţă de 80-90%. Bate iarna. fiind întâlnite în lungul Dunării (Geografia văii Dunării româneşti. Are cea mai mare pondere la exteriorul Carpaţilor şi Subcarpaţilor de la Curbură. Austrul este un vânt uscat. depresiunile din Munţii Banatului (denumit Coşava). bate dinspre Munţii Buzăului spre Bărăgan. 1974). în regiunile din sud-estul şi estul României. Brizele marine se produc datorită contrastelor termice dintre suprafaţa uscatului şi a Mării Negre. manifestându-se ca un vânt foarte violent. provocând eroziunea solului. Apare la periferia nordică a anticiclonilor din Peninsula Balcanică. foarte rece şi uscat. ziua. care se formează pe versanţii opuşi (adăpostiţi) faţă de circulaţia maselor de aer din vest şi sud-vest. unde este cunoscut 66 . Föhnul este un vânt cald şi uscat. dezvoltat la contactul dintre periferia dorsalei anticiclonului siberian cu o depresiune situată în Peninsula Balcanică sau estul Mării Mediterane. Uneori viteza vântului ajunge la 120 km/h şi se asociază cu viscole puternice. Fenomene de briză se produc şi în împrejurimile marilor bazine acvatice. 1969) şi a marilor oraşe (Gugiuman. sud-estul Munţilor Apuseni. din direcţie nord-vestică. 1975). Pe timp senin. Generează precipitaţii cu caracter torenţial şi căderi de grindină. nordul Munţilor Făgăraş (denumit Vântul Mare). 1975. având originea în ciclonii din Marea Neagră şi Marea Mediterană. care bate în toate anotimpurile în regiunile din sudul ţării. Ca direcţie.

I. în literatura de specialitate. Câmpia şi Dealurile CrişanoSomeşene. au loc pătrunderi frecvente ale aerului rece din nord-vest (produse de anticiclonii azoric şi scandinav) şi ale aerului mai cald (prin intermediul ciclonilor mediteraneeni). Dobrogea. brume şi ninsori.influenţele oceanice (vestice) sunt caracteristice regiunilor nord-vestice şi centrale ale ţării (Depresiunea Transilvaniei. centrul şi sudul Podişului Moldovei. alternează advecţii de aer cald din sud-vest cu cele din est. . . la începutul şi 67 . submediteraneene. câmpie. 4. dacă se porneşte de la criteriul influenţei orografice. Ca urmare. . vol. Precipitaţiile înregistrează un maxim principal în maiiunie şi unul secundar în decembrie. Sunt frecvente advecţii ale aerului temperat-maritim. Advecţiile de aer temperatmaritim din vest şi nord-vest alternează cu cele ale aerului continental din est şi sud-est. astfel că la nivelul teritoriului ţării se resimt următoarele tipuri de influenţe climatice (Geografia României. Iarna. de ariditate.3. vestului Carpaţilor Meridionali. care determină cantităţi mai mari de precipitaţii (un maxim principal în mai-iunie şi un maxim secundar în decembrie). se extind în partea central-sudică a ţării (Podişul şi Subcarpaţii Getici.influenţele de ariditate (continentale) se resimt în sud-estul şi estul ţării (estul şi nord-estul Câmpiei Române. se delimitează mai multe sectoare de provincie climatică.sub numele de Sărăcilă. adică particularităţile suprafeţei active. Configuraţia Carpaţilor diferenţiază areale cu anumite particularităţi ale circulaţiei atmosferice. care determină ierni blânde. influenţate de sistemele barice şi de etajarea reliefului. de tranziţie. Precipitaţiile scad treptat spre est. baltice. Sunt caracteristice advecţii frecvente de aer cald din sud-vest (transportat de ciclonii mediteraneeni). Regionarea climatică Pe fondul climatului temperat-continental de pe teritoriul României. Munţii Apuseni). impuse de circulaţia generală a atmosferei şi de regiuni climatice (litoral. 1983): . pontice). deal.influenţele submediteraneene (sud-vestice) se suprapun Câmpiei şi Dealurilor Banatului. Platformei Strehaei şi Câmpiei Olteniei. munte). Podişului Mehedinţi.influenţele de tranziţie de la cele oceanice şi submediteraneene la cele continentale. Munţilor Banatului. dacă regionarea se bazează pe criteriul influenţelor climatice exterioare (oceanice. Câmpia Română până la est de Bucureşti). unde este denumit Vântul negru. se pun în evidenţă diferenţieri regionale în repartiţia elementelor climatice. Subcarpaţii dintre Bistriţa şi Dâmboviţa). Invaziile de aer foarte rece (origine polară sau arctică) determină îngheţuri. Traistă goală sau Traistă-n băţ şi 2 zile în Dobrogea. Iarna.

influenţele pontice apar în lungul litoralului. Dobrogea Centrală şi de Sud 4. advecţiile de aer fierbinte (origine tropicală) impun cantităţi reduse de precipitaţii. în timp ce advecţiile de aer foarte rece din timpul iernii produc scăderi accentuate ale temperaturii. Carpaţii Orientali 12. temperaturi moderate. Invaziile de aer temperat-continental (polar şi arctic) determină nebulozitate mare şi precipitaţii abundente. fiind cuprinsă între treptele altimetrice de 800 şi 2500 m. diferenţierile teritoriale provocate de desfăşurarea unităţilor de relief în latitudine şi longitudine. cu faleză (1) Regiunea climatică de munte. au impus delimitarea de subregiuni climatice (Bogdan. generate de ciclonii mediteraneeni cu caracter retrograd sau de ciclonii care se formează deasupra Mării Negre. . Regiunile climatice.sfârşitul sezonului rece. fiind specifice advecţii de aer cald şi umed din sud-vest. Dealurile Vestice 6. Corespunde spaţiului carpatic. Tabelul nr. Subcarpaţii şi Podişul Getic 7. Subcarpaţii şi Podişul Moldovei 8. culoarele de vale şi spaţiile depresionare. sectorul nordic al Culoarului Siretului. În sezonul cald. În cadrul lor. 68 . corespund treptelor majore de relief. 1980). umezeală relativă mare.influenţele baltice (nord-vestice) se manifestă în Podişul Sucevei. Se înregistrează o circulaţie locală sub formă de brize.1 Regiuni şi subregiuni climatice Regiuni climatice de câmpie de dealuri şi podişuri de munte de litoral Subregiuni climatice 1. cărora relieful le imprimă modificări şi devieri termodinamice. Cuprinde o multitudine de topoclimate complexe şi se caracterizează prin diferenţieri importante determinate de etajarea principalelor elemente climatice şi de expoziţia diferenţiată faţă de advecţia maselor de aer maritim din vest. individualizate pe baza zonalităţii altitudinale. Carpaţii Occidentali 10. cu secete frecvente. cu deltă şi lagune 13. Modificări esenţiale impun orientarea şi dispunerea principalelor culmi montane. Dobrogea de Nord 9. Carpaţii Meridionali 11. ca şi de trăsăturile orografice proprii. Câmpia Română 3. Câmpia Banato-Crişană 2. Depresiunea Transilvaniei 5. Obcinele Bucovinei. .

Precipitaţiile cresc cu altitudinea de la 850 mm la 1400 mm. grosimile medii fiind cuprinse între 1. Cantităţile medii anuale de precipitaţii depăşesc 750-800 mm. Viteza medie a vântului depăşeşte 6-7 m/s. cu frecvente şi intense inversiuni termice. îngheţul este specific pentru o perioadă de peste 8 luni pe an. Clima este aspră şi umedă. pe direcţii dominante nord-vest şi vest. iar pe versanţii adăpostiţi apar manifestări föhnale. iar vitezele maxime ating 50-60 m/s. cu o persistenţă a stratului de zăpadă. (2) Regiunea climatică de dealuri şi podişuri.Temperatura medie anuală variază: 6ºC la baza masivelor muntoase (800 m) şi -2°C pe cele mai mari înălţimi. umezeala relativă depăşeşte 75%. Se desfăşoară pe un ecart altimetric de 500 m (300-800 m). care se diferenţiază pe anumite etaje. Amplitudinile termice anuale sunt cuprinse între 21 şi 22ºC. precipitaţiile medii anuale sunt de 600-850 mm. iar media temperaturilor minime absolute coboară sub -25ºC. cu viteze mai mari iarna şi primăvara (peste 4 m/s).5-3. Cantităţile medii anuale de precipitaţii variază între 1000 şi 1400 mm. Rezultă o distribuţie eterogenă a valorilor parametrilor meteorologici. Iernile sunt lungi. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale se cifrează la 110-115 kcal/cm2·an. Temperatura medie anuală a aerului scade chiar sub 0ºC. a) subtipul climatic al munţilor înalţi cuprinde culmile cele mai înalte ale Carpaţilor. cu diferenţieri importante între vestul şi estul ţării. Sunt caracteristice scurgeri de aer cu efecte de föhn (Subcarpaţii Getici şi de Curbură). iar grosimea lui maximă depăşeşte uneori 5-6 m. În depresiuni şi culoare sunt frecvente inversiunile de temperatură.0 m. Predomină vânturile de nordvest. ceaţă şi situaţii de calm atmosferic. b) subtipul climatic al munţilor joşi. La altitudinile cele mai mari. Stratul de zăpadă durează 100-200 zile anual. În cadrul acestei regiuni se întâlneşte şi nuanţa climatică specifică depresiunilor. Temperatura este cuprinsă între 8 şi 10°C. Amplitudinile termice medii anuale nu depăşesc 20ºC. Prezintă caractere climatice de tranziţie între munte şi câmpie. Vântul este predominant vestic. iar vânturile sunt influenţate de poziţia spaţiului deluros respectiv. cu viteze medii anuale de 4-10 m/s. Temperatura medie anuală are valori de 2-6ºC. situaţii de calm şi inversiuni de temperatură în depresiuni. iar stratul de zăpadă are posibilităţi de menţinere de peste 5 luni. deasupra altitudinii de 1700 m în nord şi 1900 m în sud. se află situat aproximativ între 800 şi 1700 m în nord şi 800-1900 m în sud. Principalele caracteristici topoclimatice pun în evidenţă zonalitatea verticală a elementelor climatice: 69 . Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale prezintă valori de 100-105 kcal/cm2·an. versanţi cu expoziţie variată. cu temperaturi medii de -4…-10°C şi minime de sub -20°C. aliniamente şi grupări de masive montane. pe versanţii opuşi circulaţiei maselor de aer vestice.

II. a căror frecvenţă medie se cifrează la 18-20%. Pentru regiunile din partea de est şi sud-est a ţării sunt specifice vânturile de nord şi nord-est.5ºC. Amplitudinile medii anuale ajung la 22-23.a) subtipul climatic al dealurilor şi podişurilor înalte (500-800 m). dealuri şi podişuri (a. câmpie.5°C. În perimetrul Subcarpaţilor de la Curbură acţionează efectele de föhn. baltice. Cantităţile medii anuale de precipitaţii atmosferice se cifrează între 650 şi 750 mm. Fig. ceaţa şi brumele timpurii de toamnă şi târzii de primăvară. I-VI. înalţi. deltă şi litoral. Regiuni climatice (Bogdan. munţi (a. Media anuală a temperaturii aerului variază între 7 şi 8ºC în nord şi între 8 şi 9ºC în vest şi sud. Îngheţurile. 12. pontice) 70 . Se înregistrează 60-75 zile cu strat de zăpadă. amplitudinea medie anuală este de 23. VI.5°C. Stratul de zăpadă atinge grosimi de până la 1 m pe culmile subcarpatice cele mai înalte. Cantităţile anuale de precipitaţii sunt de 500-650 mm. III. IV. b. înalte. de ariditate. b) subtipul climatic al dealurilor şi podişurilor joase (300-500 m). joase). iar media temperaturilor minime absolute anuale coboară sub -32ºC. iar temperatura minimă absolută are valori de 30…-32. de tranziţie.5-24. Temperatura medie anuală este de 9-10ºC. submediteraneene. cu viteze medii de 4-6 m/s. ce măsoară grosimi de 20-30 cm. 4. 1980) 1. Se întâlnesc şi vânturi locale: Vântul Negru în Dobrogea şi Coşava în Banat. 2. V. poleiul şi chiciura sunt frecvente mai ales în culoarele de vale şi depresiuni. mai ridicată în sudul ţării. mijlocii şi joşi). b. oceanice. Influenţe climatice (I. 3.

gerurile şi viscolele. Se remarcă diferenţieri pregnante între partea vestică şi sudică a ţării: a) subtipul climatic al Câmpiei Banato-Crişene este supus advecţiilor frecvente ale aerului temperat-maritim. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale ajung la 120-125 kcal/cm2·an. cu frecvenţe medii de 10-12% şi viteze de 2.5 m/s. Precipitaţiile totalizează 550-650 mm în vest şi 400-450 mm în sud-est. a căror frecvenţă este de 20-25%. Vânturile dominante sunt cele din direcţiile nord-est şi nord. dar şi vest-est. iarna. iar evapotranspiraţia are valori ridicate. temperaturile maxime absolute nedepăşind 40ºC. cu unele abateri locale. cu brize marine. a) subtipul climatic al litoralului nordic (cu lagune şi deltă) cunoaşte temperaturi medii anuale de peste 11ºC. cu frecvenţe medii de 16-20% şi viteze de 4-5 m/s. iar cele absolute 72ºC. Sunt frecvente invaziile maselor de aer continental. b) subtipul climatic al litoralului sudic (cu faleză) înregistrează temperaturi medii anuale mai mari de 11ºC şi amplitudini medii anuale de peste 22ºC. Se resimt influenţele moderatoare ale Mării Negre. iar cele minime absolute –30ºC. Cantităţile anuale de precipitaţii nu depăşesc 380-400 mm. Stratul de zăpadă prezintă grosimi medii de 10-15 cm. Apare ca un tip aparte. Corespunde arealului cuprins între 7 şi circa 300 m altitudine.5-3 m/s. b) subtipul climatic al Câmpiei Române prezintă foarte mari contraste de temperatură în decursul anului.(3) Regiunea climatică de câmpie. Circulaţia aerului se află sub influenţa directă a Mării Negre. de la 600 la 450 mm. Iernile sunt însoţite de ninsori care generează depunerea unui strat de zăpadă cu grosimi medii de 10-12 cm. Iarna şi la începutul primăverii sunt frecvente vânturile puternice din direcţiile nord şi nord-est. 23-25°C. se înregistrează sub -30°C. Temperatura aerului prezintă valori de 10-11°C. secetele. Cantităţile medii anuale de precipitaţii atmosferice sunt cuprinse între 550 şi 650 mm. Cantităţile medii anuale de precipitaţii atmosferice se menţin sub 350 mm. Cantităţile de precipitaţii sunt cele mai reduse din ţară. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale ajung la cca 120-127 kcal/cm2·an.5ºC. 71 . Temperatura medie anuală prezintă valori cuprinse între 10 şi 11. (4) Regiunea climatică de litoral maritim. specific Deltei Dunării şi litoralului românesc. Vitezele medii ale vântului sunt de 3-3. iar vara. Amplitudinile termice medii depăşesc 25°C. în special în sudul şi sud-estul ţării. Iarna. Predomină vânturile de vest. cu maxime absolute de peste 44°C în aer şi 65-75°C la sol. amplitudinile termice depăşind 23ºC. creşterea acestora realizându-se de la vest către est. Apar cele mai accentuate amplitudini de temperatură. în timpul verii. Cantităţile medii anuale de precipitaţii scad pe direcţie nord-sud. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 9 şi 11ºC. În timpul verii se dezvoltă circulaţia de tip briză. bariera carpatică ocrotindu-l de invaziile aerului rece continental din nord-est.

5 40-44 -30… -32. max. Sărăcilă 90-115 Crivăţ. 2 Particularităţile regiunilor climatice Regiuni climatice Elemente climatice Temperatura medie anuală (°C) T° medie în ianuarie (°C) T° medie în iulie (°C) Temperatura max.Tabelul nr.5 22. absolută (°C) T° min.5 <200 100500 70 100200 85 80->200 150>170 140150 120140 föhn vânturi de munte-vale brize marine 72 .5 35-38 -32… -33 650750 375450 jos 9-10 -2 20.5-21 38-40 -30… -32. absolută (°C) Cant.0 22 3838.5 36-37 -25 <400 Regiunea climatică de litoral nordic sudic >11 0.5 450-600 250-350 80-140 100-120 föhn.1 mm Vânturi locale Regiunea climatică de munte munţi munţi înalţi joşi 2…-2 -8…<10 8-14 20-22 -34… -38 10001400 500>600 2-6 -4…-8 14-18 30-32 -33… -34 7501000 450500 Regiunea climatică de deal şi podiş înalt 8-9 -3 1920.medie anuală de precip (mm) Precipitaţii în sezonul cald (mm) Precip. anuale în 24 h (mm) Zile cu precipitaţii 0. Suhovei Câmpia de Vest 9->11 >-2 20-21 39-40 -29… -30 550-650 300-375 60-120 100-125 Austrul <350 -0.5 500-650 350-375 Regiunea climatică de câmpie Câmpia Română 10->11 <-3 22-23.

în Munţii Oaş (Turţ). Ilva. Suseni. Vatra Dornei. Hăghig. Oraşu Nou. Mitreni). arseniu. Lipova). Broşteni. datorită levigării masivelor de sare sau dizolvării sărurilor din diapir sau soluri). Pe teritoriul României au fost identificate aproximativ 2000 de izvoare minerale. Din punct de vedere al compoziţiei chimice se individualizează mai multe tipuri de ape minerale: carbogazoase (cu bioxid de carbon. HIDROGRAFIA 5. Bixad. în Subcarpaţii Gorjului (Gurani). potasiu) sau prezintă proprietăţi fizice variabile (au caracter termal sau sunt radioactive). rezultat al manifestărilor postvulcanice). în Câmpia BanatoCrişană (Buziaş. Drăgoiasa. Aceste ape conţin şi unele elemente secundare (fier. Crăciunel. Borsec. Bretelin) şi în Câmpia Timişului (Fibiş. Valea Mariei – în Depresiunea Oaş. Turia. sulfuroase-sulfatate (legate de formaţiunile gipsifere miocene şi din fliş. Bicazu Ardelean. Lunca de Jos – în depresiunile intramontane). Peteni. Biborţeni. Rapolţel). Topliţa. Miercurea Ciuc. de existenţa lanţului muntos de natură vulcanică. Zăbala). Malnaş. Izvoarele minerale Geneza şi apariţia apelor minerale sub forma izvoarelor sunt legate de prezenţa unor falii de adâncime. Vâlcele). Apele carbogazoase simple sunt răspândite în aureola mofetică a Carpaţilor Orientali (Vişeu de Sus. Jigodin Băi. Sântimbru. Iacobeni. Romuli. Bobota. Apele bicarbonatate carbogazoase apar în aureola mofetică a Carpaţilor Orientali (Teceu Mic. Olteni. Ţipar. în Culoarul Mureşului (Banpotoc. ceea ce exprimă un mare potenţial balnear. Vlăhiţa. Păuliş. Borşa. Remetea. rocile metamorfice din Orientali sau zăcămintele de cărbuni). Săpânţa. Sângeorz – în Munţii Rodnei. Micfalău. Slătioara – în Depresiunea Maramureş. Câlnic. Certeze. clorosodice (cu mineralizare ridicată. Lunca Ilvei. Valea Vinului. Bodoc. precum şi de zăcămintele de petrol. Căpâlniţa. Baia Sprie. Parva. Veţel. Onceşti. Apele feruginoase simple se găsesc în Dealurile Barcăului şi Crasnei (Plopiş. Acâş. gaz metan. în Munţii Baraolt şi Bodoc (Băţanii Mici. Tuşnad. Chiuzbaia. Dorna Cândreni.5. Racoşu de Sus. Valea Căoi. Pişchia). 73 .1. Urzicuţa. Bicaz. Pădurea Neagră) şi în Culoarul Mureşului (Boholţ. cărbuni şi sare. Bilbor. Zalnoc). Zizin) şi în Culoarul Mureşului (Şoimuş. Baia Mare. Podişul Moldovei (Leţcani) şi Podişul Getic (Ploştina). Corund. Arcuş. Câmpia Banato-Crişană (Arad). Apele feruginoase carbogazoase sunt larg răspândite în aureola mofetică a Carpaţilor Orientali (Tarna Mare. Poiana Negrii. Apele bicarbonatate simple sunt puţin răspândite şi apar în Câmpia Română (Craiova. Băcia.

Acâş. Dobriceni. în Subcarpaţii Moldovei (Brusturi. Moreni. Chieşd. Dragomireşti. Berca. Bizuşa. Subcarpaţii Curburii (Vizantea. Malovăţ. Amara). Piatra Neamţ. Pungeşti). Teişani. Borleşti). Apele clorurat sodice sunt puternic mineralizate şi se întâlnesc în depozite salifere. Sinoie. Sovata. Săcelu). Dobrogea (Hârşova. Govora. Cojocna. Chiojdu. Lăculeţe). Subcarpaţii Getici (Câmpulung. Ocnele Mari. Drobeta Turnu Severin). Brădet. Praid. Depresiunea colinară a Transilvaniei (Crişeni. Topalu. Ieud. bazinul Trotuşului (Zemeş. Vulcana Băi. Cândeşti). Depresiunea colinară a Transilvaniei (Bazna. Dealurile Crasnei şi Barcăului (Zăuan. Someşeni. Beltiug). în Subcarpaţii Moldovei (Oglinzi. Răducăneni. Fundata. Sic. Mangalia sunt şi termale. Câineni. Costineşti). Ţicleni). Miercurea Sibiului). Goruneşti). Olăneşti. Strunga. Sărata Monteoru. Ţintea. Moreni. Podişul Someşan (Leghia). Aluniş. Apostolache. Bughea. Depresiunea Maramureş (Breb. Bala). valea Siretului (Mărgineni. Cozieni. Subcarpaţii de Curbură (Berca. Ocna Dejului. Gura Ocniţei. Băiţa). Ciocile. Techirghiol. Tătaru. Câmpia Timişului (Ivanda). Subcarpaţii de Curbură (Motnău. Lupşa de Jos. Pipirig. Băicoi. Luncani. Vânători Neamţ. Oteşani. Năeni. Slănic Moldova. Podişul Moldovei (Mihălăşeni. Târgu Ocna. Horaiţa. Apele oligominerale au o cantitate redusă de săruri minerale. Apele sulfatate se întâlnesc în depozite paleogene şi neogene. Ghenci). Podişul Someşan (Jibou. ca cele din Câmpia Banato-Crişană (Bogda. Băile Herculane. 74 . Brusturoasa. Sângeorgiu de Mureş). Botiza. Poiana Uzului. Se mai găsesc şi în Depresiunea Maramureşului (Ocna Şugatag). Tazlău.în Câmpia Banato-Crişană (Mocrea. Agigea. în culoarul Mureşului (Roşcani). Ianca. Sascut). Jitia. Podişul Sucevei (Cacica). Apele iodurate se întâlnesc în formaţiuni salifere şi sarmaţiene. Slătiniţa. Câmpina. Podişul Getic (Ciocadia. Chişineu-Criş. Bălţăteşti. Podişul Mehedinţi (Balta. Vulcana Băi. Depresiunea Lăpuş (Măgureni). Nuntaşi. Călimăneşti. Turda. Socodor. Telega. Palanca. Depresiunea Şimleu (Meseşenii de Sus). Dealurile Crasnei (Valea Pomilor). Cărbunari). Moineşti). Brebu. Oituz). Găineşti. Comăneşti). Movila Miresii. Pucioasa). Sântimrâu) şi Munţii Apuseni (Stâna de Vale). Sălişte). Subcarpaţii Getici (Albeşti. Slănic. Hirişeşti. Apele sulfuroase apar în depozitele paleogene şi neogene cu conţinut de substanţe bituminoase: Subcarpaţii Moldovei (Brusturosu. Câmpia Română (Balta Albă. Hârşova. Bezdead. Depresiunea Baia Mare (Dăneşti. Măgura. Sărata Monteoru. Vâlcăneşti. Ştefăneşti. Băiceni. Sărat. Petricani. Ceraşu. Solonţ. Ocna Mureş. Batogu) şi în Dobrogea (Murighiol. Calu-Iapa. Drânceni. valea Cernei (Băile Herculane). Ocna Sibiului. Câmpia Moldovei (Breazu) şi în estul Câmpiei Române (Lacu Sărat. Mangalia). în Subcarpaţi (Nechit. Viteştii din Vale. La Balta. Cermei. Săcel.

Dezvoltarea reţelei actuale de văi s-a realizat în etape succesive. 1983). Poiana Negrii. în piemonturi sau la ţărmul mării (de exemplu. Bocşa Română. Caraş. Răbăgani. 5. iar 97. Azuga). pe conuri de dejecţie. Sângeorz-Băi. Bârlad). sunt la Băile Felix şi Băile 1 Mai (hipertermale). Mangalia. Râmnicu Vâlcea) şi valea Prahovei (Sinaia. mai ales în regiunile cu structură plană sau slab înclinată.reţeaua dendritică este caracteristică pentru multe sisteme hidrografice. 1951. Majoritatea izvorăsc din regiunea carpatică şi subcarpatică. Bistricioara. precum şi în consumul alimentar. Harghita) şi domurilor din 75 . În distribuţia şi conformaţia actuală a reţelei hidrografice. Neajlov. În funcţie de modul de asociere a ramurilor hidrografice. prin îmbuteliere (Borsec. Călan. Configuraţia reţelei hidrografice şi modul ei de organizare Situarea ţării noastre în zona climatului temperat-continental şi prezenţa arcului carpatic. cu confluenţe unghiulare (între 65 şi 90º). 1978): . vol.2. în cursurile superioare ale râurilor Hideg.2. Topliţa.reţeaua rectangulară. care conţin şi o mare varietate de săruri. Siriu. Bicaz. Salonta.reţeaua radiară este caracteristică regiunilor de conuri vulcanice (Pietrosul din Căliman. I. Vedea şi Teleorman. Terca. un rol important l-a jucat evoluţia paleogeografică. . Râurile României sunt carpatice ca obârşie şi danubiano-pontice ca drenaj (Geografia României.33 km/km². imprimă reţelei hidrografice o configuraţie radiar-divergentă şi determină valoarea principalilor parametri hidrologici. Şumal. Dorna. Apele curgătoare 5. ceea ce înseamnă o densitate de 0. Lopătari. Dacă se iau în considerare şi celelate artere mai mici.8% din suprafaţa ţării este situată în bazinul dunărean. Băile Tuşnad. Ciclova Montană. Bistra şi Bela (din Munţii Godeanu-Ţarcu).000 km şi o densitate de 0.49 km/km². . Călmăţui. Slon). Tuşnad). Jiu. Geoagiu-Băi. Apele radioactive sunt răspândite la Băile Herculane. Zizin. Fâncel în Gurghiu. se pot deosebi mai multe tipuri de reţele hidrografice (Coteţ. Lungimea totală a reţelei hidrografice este de 78. Râu Mare. Apele termale. Domneşti. Bistriţa cu afluenţii Neagra. Olăneşti.1. Lotru.Subcarpaţii Curburii (Chiojdeni. Subcarpaţii Getici (Nucşoara.905 km (4864 cursuri codificate). este specifică regiunilor cristaline. Tinca. Mehadica. legate şi de liniile de falii. Biborţeni. se ajunge la o lungime totală de 115. precum şi cele de la Băile Tuşnad. care au şi caracter oligomineral. Zăvoianu. Aceste resurse de ape minerale sunt valorificate în diferite staţiuni de cură şi tratament. Moneasa.

Someşul între Dej şi Seini. Râmnicul Sărat (în Câmpia Siretului inferior). între numărul de râuri şi ordinul lor de mărime există o legătură inversă. codificate şi incluse în Atlasul cadastrului apelor din România (1992) oferă rezultate semnificative. Ialomiţa (417 km). asimetria principalelor bazine ale râurilor de la est de Olt. influenţată de existenţa ariei de subsidenţă Titu-Siretul inferior).350 km²). Se formează din reţeaua subsecventă. Oltul. Prahova. Jiul (339 km). Neagra Şarului cu afluenţii săi (craterul Călimanului). Analizând distribuţia suprafeţelor drenate faţă de axa râului principal. Daia).890 km²). Someşul (376 km). Vâlcea. .reţeaua inelară se desfăşoară ca o cingătoare. Argeşului (12. Oltului (24. Prutul (742 km). Buzăul. Prutului (10. Ialomiţa. dar sunt şi cazuri de bazine cu un coeficient de asimetrie mare (Vişeu. 76 . pe laturile butonierelor sau cuvetelor: Sâmnic. Ialomiţei (10. Vâlsanul. Olpretul (la Dej).550 km²). Râul Doamnei. Someşului (15.1%-respectiv patru cursuri. Argeşul (350 km). Prut. Bandăul. Cerna.1% între 100 şi 500 km şi numai 0. 1.890 km²). Argeş. Topologul (la Râureni). Putna. Olt şi Mureş–au peste 500 km). Luncavăţul. Oltul (615 km). dispuse pe doi versanţi. Moldova. Argeşul. separaţi de o creastă: culmea principală a Făgăraşului. Ialomiţa. unde se impun direcţii contrare pentru afluenţii Oltului şi Jiului. care înconjoară Dealul Ienciu (sud Tigveni-Argeş). . aceeaşi înfăţişare apare în regiunea Leu (Câmpia Olteniei). Sălardul cu afluenţii săi (craterul Fâncel). adică lungimea cursurilor scade şi numărul lor creşte (96. Bârladul. 2% au între 50 şi 100 km. cele mai mari bazine sunt ale Siretului (42. fiind rezultatul unei eroziuni intense: Oltul între Tuşnad şi Rm. . Slatina şi Zapozi. dar opuse.990 km²). se constată că la cele mai multe bazine ea este echilibrată. Bratia. Sebeşul (la Alba Iulia). Saroş. Ampoiul. Someşul Mic. Mureşului (27. Siret. Astfel. craterelor vulcanice şi subsidenţelor locale: Jiul. Dintre râurile interioare.Depresiunea Transilvaniei (Sărmăşel. Siretul. Bistriţa. Someşul Mare. Argeşelul (la nord de Piteşti). cele mai mari lungimi le au: Mureşul (761 km).reţeaua sucită este cea care nu se poate încadra în nici un tip. Analiza morfometrică a reţelei hidrografice ierarhizate. fiind caracteristică regiunilor de domuri şi bazine. rezultat al mişcările tectonice (de exemplu.reţeaua opusă se desfăşoară ca două sisteme paralele.reţeaua convergentă se prezintă ca un nod hidrografic (toate sistemele se unesc într-un punct). Sălătrucul. fiind specifică regiunilor cutate sub formă de brahisinclinale. Sărata (la Coşereni). Buzău). Mureşul.6% dintre cursuri au lungimi mai mici de 50 km. Vedea. Siretul (559 km). Gilortul şi Amaradia (la Filiaşi). sud Mediaş. . întâlnită în regiuni diferite tectonic.740 km²). Iza.050 km²).

Fig. 13. Reţeaua hidrografică

În ceea ce priveşte forma bazinelor hidrografice, cu implicaţii asupra modului de formare şi de transmitere a undelor de viitură, se observă că valorile raportului de formă oscilează între 0,844 (pentru bazinul râului Mislea, afluent al Teleajenului) şi 0,208 (pentru bazinul râului Dâmboviţa). Bazinele alungite predomină în Podişul Transilvaniei, sudul Carpaţilor Meridionali, nordul Munţilor Făgăraş şi Podişul Moldovei (Geografia României, vol. I, 1983). În funcţie de distribuţia spaţială, dispunerea arterelor hidrografice în raport cu colectorii principali şi cu influenţa maselor de aer care determină unele caracteristici ale regimului de scurgere, se poate stabili o anumită grupare a sistemelor hidrografice. Grupa sistemelor hidrografice nord-vestice cuprinde afluenţii de nord ai Tisei, care drenează versanţii nordici şi vestici ai munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş, Maramureş şi Rodnei. Suprafaţa totală este de 4540 km² (1,9% din suprafaţa ţării). Tisa străbate teritoriul României pe 61 km şi primeşte ca afluenţi principali: Vişeul (82 km; 1581 km²; alt. med. 1011 m), Iza (80 km; 1293 km²; alt. med. 681 m), Săpânţa (19 km; 145 km²; alt. med. 766 m) şi Turul (68 km; 1114 km²; alt. med. 308 m). Valori mari ale coeficientului de asimetrie se întâlnesc la bazinele Vişeului (mai dezvoltat pe partea dreaptă) şi Izei (mai dezvoltat pe stânga).

77

Grupa sistemelor hidrografice vestice cuprinde trei mari bazine hidrografice (Someş-Crasna, Crişuri, Mureş-Aranca), care drenează 26% din teritoriul ţării. Sunt bazine alungite, cu un coeficient de formă mic (0,374 la Someş; 0,210 la Mureş) şi cu asimetrii pronunţate pe anumite sectoare. Panta medie a bazinului este mai scăzută în cazul Crişurilor (133‰ la Crişul Alb, 125‰ la Crişul Repede şi 68‰ la Crişul Negru), Barcăului (72‰) şi Crasnei (71‰), decât a Someşului (170‰) şi Mureşului (179‰). Someşul, cu izvoarele în Munţii Rodnei, se formează prin unirea Someşului Mare (130 km; 5033 km²) cu Someşul Mic (178 km; 3773 km²) în amonte de Dej, după care primeşte ca afluenţi principali Almaşul (68 km; 813 km²) şi Lăpuşul (119 km; 1875 km²). Crasna (134 km; 2100 km²), un fost afluent al Someşului, care în prezent se varsă în Tisa, izvorăşte din Depresiunea Silvaniei şi primeşte ca afluent important Zalăul (38 km; 266 km²). Barcăul (134 km; 3397 km²) izvorăşte din platoul calcaros Ponor şi drenează sud-vestul Depresiunii Şimleu. Ierul (61 km; 420 km²), cu obârşia în Depresiunea Şimleului, nu are afluenţi. Crişul Repede (171 km; 6383 km²), cu obârşia în Depresiunea Huedin, primeşte ca afluenţi Drăganul (42 km; 254 km²) şi Iada (46 km; 220 km²). Crişul Negru (164 km; 3820 km²) izvorăşte de sub vârful Curcubăta (Munţii Bihor) şi primeşte ca afluenţi râurile Holod (60 km; 560 km²) şi Teuz (87 km; 725 km²). Crişul Alb (234 km; 4240 km²), considerat colectorul Crişurilor, izvorăşte de sub vârful Certezul (Munţii Bihor) şi primeşte ca afluenţi, pe teritoriul ţării, Cigherul (56 km; 856 km²) şi Canalul Morilor (45 km; 630 km²). Mureşul (761 km; 27.890 km²), cu izvoarele în Depresiunea Giurgeului, are următorii afluenţi principali: Arieşul (166 km; 3005 km²); Târnavele (246 km; 6253 km²), din unirea Târnavei Mici cu Târnava Mare la Blaj; Sebeşul (96 km; 1304 km²); Streiul (93 km; 1983 km²). Aranca (114 km; 1080 km²) izvorăşte din Câmpia Aradului, având legături subterane cu Mureşul. Grupa sistemelor hidrografice sud-vestice drenează Munţii Banatului, sistemele principale de râuri fiind afluenţi direcţi ai Tisei (Bega) sau Dunării (Timiş, Nera). În ceea ce priveşte coeficientul de formă, valori mai ridicate înregistrează Bega Veche (0,70) şi Caraşul (0,664), restul având bazine alungite (Bârzava 0,243; Bega 0,269; Pogăniş 0,305; Timiş 0,497). Panta medie a acestor bazine variază de la 100‰ la Bârzava, 103‰ la Bega, 105‰ la Caraş, 151‰ la Timiş până la 217‰ la Nera. Altitudinea medie a bazinelor variază de la 576 m (Nera) la 390 m (Timiş), 301 m (Caraş), 289 m (Bârzava) şi 230 m (Bega). Bega (170 km; 2362 km²) izvorăşte din Munţii Poiana Ruscă şi primeşte, în afara teritoriului ţării, singurul afluent mai important, Bega Veche (107 km; 2108 km²), cu obârşia în Piemontul Lipovei. Timişul (244 km; 5673 km²), cu izvoarele în Munţii Semenic, primeşte ca afluenţi principali: Bistra (60 km; 919 km²) şi Pogănişul (107 km; 671 km²), dar şi Bârzava (154 km; 1202 km²), cu obârşia în Munţii Semenic, în afara ţării. Caraşul (79 km; 1280 km²) izvorăşte tot

78

din Munţii Semenic şi colectează afluenţi de dimensiuni mici (Ciornovăţ, Ciclova, Vicinic). Nera (143 km; 1380 km²) izvorăşte din Munţii Semenic şi primeşte afluenţii Prigor şi Miniş. Grupa sistemelor hidrografice sudice include afluenţii de pe stânga Dunării, de la confluenţa cu Cerna până la confluenţa cu Ialomiţa. Toate aceste sisteme hidrografice, cu excepţia Oltului, îşi au obârşia în Carpaţii Meridionali şi Carpaţii de la Curbură. Bazinele sunt, în general, alungite, râurile principale având valori mici ale coeficientului de formă: 0,422 la Jiu, 0,252 la Olt, 0,492 la Argeş, 0,316 la Ialomiţa. Bazinele situate la est de Olt înregistrează un grad ridicat de asimetrie (Vedea, Argeş, Ialomiţa). Altitudinea medie şi panta medie a bazinelor variază semnificativ: Cerna (737 m; 310‰), Olt (624 m; 135‰), Jiu (417 m; 93‰), Argeş (379 m; 90), Ialomiţa (327 m; 59‰) şi Vedea (166 m; 25‰). Cerna (79 km; 1360 km²) izvorăşte din Munţii Vâlcan şi primeşte un singur afluent important: Bela Reca (36 km; 713 km²). Jiul (339 km; 10.080 km²), cu izvoarele în Retezatul Mic, se formează prin unirea Jiului de Vest cu Jiul de Est (din Munţii Parâng) în bazinul Petroşanilor şi are ca afluenţi principali: Tismana (42 km; 894 km²), Jilţul (49 km; 377 km²), Gilortul (116 km; 1358 km²) cu Blahniţa, Motrul (134 km; 1895 km²) cu Coşuştea şi Huşniţa şi Amaradia (106 km; 879 km²). Oltul (615 km; 24.050 km²), format în masivul Hăşmaşu Mare, străbate centrul şi sudul ţării, primind următorii afluenţi principali: Râul Negru (88 km; 2349 km²); Bârsa (73 km; 937 km²); Homorod (62 km; 855 km²); Cibin (82 km; 2194 km²) cu Hârtibaciu şi Sadu; Lotru (83 km; 990 km²); Topolog (111 km; 543 km²); Luncavăţ (60 km; 274 km²) şi Olteţ (185 km; 2663 km²) cu Cerna şi Geamărtălui. Tesluiul (110 km; 569 km²), format la limita sudică a câmpiei piemontane, se varsă în acumularea Frunzaru. Vedea (224 km; 5430 km²), cu izvoarele în Piemontul Cotmeana, are un afluent principal, Teleormanul (169 km; 1427 km²). Argeşul (350 km; 12.550 km²), cu obârşia în Munţii Făgăraş, primeşte apele Râului Doamnei (107 km; 1836 km²), Neajlovului (186 km; 3720 km²) cu Dâmbovnicul şi Câlniştea, Sabarului (174 km; 1346 km²) şi Dâmboviţei (286 km; 2824 km²) cu Ilfov şi Colentina. Ialomiţa (417 km; 10.350 km²), cu obârşia în Munţii Bucegi, are următorii afluenţi principali: Cricov (80 km; 579 km²) şi Prahova (193 km; 3738 km²) cu Teleajen şi Cricovul Sărat. Se mai adaugă o serie de sisteme hidrografice care se varsă direct în Dunăre: Desnăţuiul (115 km; 2015 km²), cu izvoarele în Piemontul Stehaiei; Călmăţuiul de Teleorman (139 km; 1413 km²), cu obârşia în Câmpia Boianului; Călmăţuiul de Buzău (152 km; 1668 km²), cu izvoarele în Câmpia Buzăului. Grupa sistemelor hidrografice estice cuprinde bazinele Siretului şi Prutului. Numărul mare de afluenţi care vin din Carpaţii Orientali face ca altitudinea medie a bazinului Siret să fie de 507 m şi panta medie de 110‰. Densitatea reţelei este de 0,41 km/km² la Prut şi 0,35 km/km² la Siret. Sunt

79

5757 km²) cu Sitna. Defileul de la Porţile de Fier (Baziaş . Sectorul Drobeta Turnu Severin – Călăraşi (566 km) se caracterizează printr-o asimetrie pronunţată a malurilor. primind o serie de afluenţi importanţi: Suceava (173 km. ce se extinde până la Baziaş. izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră (Germania). Drobeta Turnu Severin – Călăraşi. Ogradena. Bistriţa. 10. Bistriţa (283 km. Moldova (213 km. Taiţa. 42. 1031 km²). Călăraşi – Brăila.2. cu afluenţii Suceava. 780 km²). cu afluentul Jijia). Morava. Grupa sistemelor hidrografice litorale cuprinde toate cursurile de apă din Dobrogea care se varsă direct în Marea Neagră (inclusiv în lacurile de pe litoral). Aici a fost construit barajul Porţile de Fier I (1971). Porţile de Fier) şi mici depresiuni sau bazinete depresionare (Moldova Veche. Prut. Liubcova. Inn. 5. Dubova. 7039 km²).300 km²).890 km²) străbate. Cursul mijlociu (sectorul panonic). Se mai adaugă Canalul Dunăre-Marea Neagră (67 km. 2480 km²). 4456 km²). 5264 km²). Lech.990 km²) formează graniţa de est a ţării şi primeşte ca afluenţi: Başeul (118 km. exista insula. cu scop energetic. Trotuş (162 km. Putna (153 km. 606 km²) şi Chineja (79 km. pe dreapta şi numai Bârladul (207 km. Pe teritoriul ţării noastre. Miletin şi Bahlui. Adakale. 145 m. 1063 km²) şi Buzău (302 km. Siretul (559 km. 100 m. Orşova). Buzău. 287 km²). cu izvoarele în Munţii Măcin şi Casimcea (69 km. Brăila vărsare. Cursul inferior (sectorul pontic. 965 km²). 2298 km²).caracteristice bazinele alungite şi asimetrice (Siret. Sava. de la Baziaş până la vărsare.Gura Văii) este constituit dintr-o alternanţă de îngustări (Pescari. Cazanele Mari. Cazanele Mici. în cea mai mare parte Podişul Moldovei şi Câmpia Siretului inferior. Cursul superior (sectorul alpin) se desfăşoară până la Poarta Devin. pe partea stângă. 4299 km²). Înainte. dar şi pentru regularizarea scurgerii şi favorizarea navigaţiei. cuprinde cei mai importanţi afluenţi din tot cursul: Drava. Fluviul Dunărea – caracteristici hidrologice Dunărea.2. se deosebesc patru sectoare secundare: defileul de la Porţile de Fier. al doilea fluviu al Europei (2860 km lungime şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 805. primind majoritatea afluenţilor de pe flancul nordic al Alpilor: Iller. 591 km²). 148 m. ce izvorăşte din Podişul Casimcei. 740 km²). lunca având o extindere mai mare pe 80 . 7220 km²). Bazinele au altitudini medii reduse: Teliţa. Jijia (275 km. Moldova. Tisa. Prutul (742 km. Casimcea. prin doi afluenţi: Breg şi Brigach. ce a devenit submersă. Elanul (73 km. Cele mai semnificative cursuri de apă sunt: Teliţa (48 km. Taiţa (57 km. valah sau românesc) are o lungime de 1075 km. Râmnicul Sărat (137 km. Greben.

t). În trecut. Regimul scurgerii apei înregistrează variaţii anotimpuale evidente. Jiu 90 m³/s. Debitele medii. De exemplu. Vedea 12 m³/s. Cremenea şi Vâlciu.2% şi Sulina 18. În acest sector a fost construit barajul Porţile de Fier II. iar la Pătlăgeanca.5 mil. apar în luna mai. Greaca). Iantra 42 m³/s).500 m³/s la Ceatal Izmail (iunie 1970) şi 15. Astfel. 1350 m³/s la Ceatal Izmail (octombrie 1921) şi 1450 m³/s la Olteniţa (ianuarie 1964). Toamna. Dunărea se desparte în braţele Chilia şi Tulcea. în septembrie-octombrie. Temperatura apelor este legată de temperatura aerului şi. Gheorghe). Faţă de această valoare medie. cresc din amonte spre avale. acest sector a fost amenajat pentru agricultură. Debitele maxime se întâlnesc primăvara sau la începutul verii. existau o serie de bălţi. Olt 180 m³/s. Iarna şi vara se caracterizează prin valori moderate ale scurgerii lichide.75 mil.100 m³/s la Orşova (aprilie 1940). Dunărea are un debit de 5300 m³/s. Argeş 52 m³/s. cel mai mare volum de aluviuni s-a scurs în 1941 (162.amenajat pentru navigaţie şi Sf. surse de alimentare). Debitele minime se produc de regulă toamna. Se întâlnesc numeroase ostroave. Sulina . cu o lungime de 90 km şi o lăţime de 16 km şi (2) Balta Brăilei. 81 . faţă de cei balcanici (25%). s-au înregistrat 1250 m³/s la Orşova (ianuarie 1954). între braţele Dunărea Veche. ce corespunde unui volum anual de 58. Siret 222 m³/s. De exemplu. t) şi cel mai mic. care. ca urmare a alimentării pluvionivale. Sectorul maritim (Brăila-vărsare) include şi Delta Dunării (la Ceatal Izmail. topirea zăpezilor şi ploile mai abundente determină apele mari de primăvară. ca urmare a aportului afluenţilor. Primăvara. într-o măsură mai mică. de condiţiile locale (relief. dar sunt ani în care au loc iarna sau vara. după care urmează procesul de răcire.900 m³/s la Olteniţa (mai 1942). în 1967 (19. Isker 57 m³/s. între braţele Borcea şi Dunărea Veche.t). la Baziaş. Ialomiţa 45 m³/s. Sfântu Gheorghe 21. se desprind alte două braţe. Potelu.partea stângă. cu o lungime de 60 km şi o lăţime de 20 km. Cei mai importanţi afluenţi se găsesc pe partea stângă (75%). mai joasă. la intrarea în ţară. Prin lucrări hidroameliorative. unde se repartizează diferit pe cele trei braţe astfel: Chilia 60%. 15. Încălzirea apelor începe din martie şi ţine până în august (temperatura medie a apei este mai mare decât temperatura medie a aerului). Prut 85 m³/s) şi din Bulgaria (Timok 40 m³/s. Valoarea medie multianuală este de 1873 kg/s la Ceatal Izmail (turbiditatea medie de 340 g/m³. se produc apele mici de toamnă. După ce primeşte o serie de afluenţi din România (Cerna 23 m³/s. crescând din amonte spre avale. Sectorul bălţilor (Călăraşi-Brăila) cuprinde: (1) Balta Ialomiţei (Borcei). debitul creşte la 6480 m³/s (Ceatal Izmail). Suhaia. s-au înregistrat 15. Scurgerea de aluviuni variază direct proporţional cu debitul lichid.4 mil.8%. majoritatea desecate astăzi şi utilizate în scopuri agropiscicole (Nedeia.

Dezgheţul se produce primăvara. cu tendinţă de uşoară alcalinitate. Zaharia. 2002) Îngheţul apelor se produce în prima decadă a lunii decembrie şi durează până la începutul lunii martie. aparţinând tipului bicarbonatat calcic. determinând formarea zăpoarelor – la Zimnicea.2ºC la gurile de vărsare. În cursul inferior. Intervenţia antropică din lunca Dunării (între Drobeta Turnu Severin şi Brăila). Durata medie a podului de gheaţă este de 45-50 de zile (apare frecvent în sectoarele înguste. În luna cea mai rece (ianuarie) temperatura apei scade sub 1ºC. din avale spre amonte. fenomenele de îngheţ lipsesc. într-o perioadă de 4-8 zile. Fig. mineralizarea variază între 280 şi 500 mg/l. 82 .5 la 8.Temperatura medie anuală a apelor creşte din amonte spre avale. 14. Călăraşi. prin lucrări de îndiguire şi desecare. iar în luna cea mai caldă (iulie) înregistrează 26ºC. iar grosimea medie a gheţii este de 15-50 cm. atingând 17. valorile crescând în perioadele cu ape mici. Mineralizarea apelor este redusă. Topalu. a produs o serie de modificări ale parametrilor scurgerii lichide şi în special în faza scurgerii maxime. Cotu Pisicii).1. Bazinul hidrografic al Dunării şi hidrografe ale debitelor medii lunare (Pişota. Reacţia pH variază de la 7. În iernile mai blânde.

Lacurile Pe teritoriul României. Văiuga. cel mai adânc (29 m). au forme alungite şi prezintă un afluent principal în amonte şi un emisar în avale. Luţele. Baciului) şi Maramureş. Se găsesc în: Munţii Retezat (58 de lacuri. lacurile au dimensiuni reduse. există o mare varietate de lacuri. Brătila). Tăul Agăţat. Păpău. cât şi artificială. Zănoaga Mare şi Oglinda Mândrei sunt mai mari). peste 800 km²). Diversitatea tipurilor genetice este dată de procesele dominante care au dus la formarea depresiunilor lacustre. Căpriţa. Faţa Unsă. Bistra.5. din care Bucura este cel mai mare în suprafaţă (10.93% din suprafaţa ţării). din care Câlcescu. acestea au fost grupate în lacuri de munte. Lacurile naturale sunt răspândite în toate unităţile de relief. Moraru. răspândite de la marile înălţimi ale munţilor până la ţărmul mării. Godeanu 83 . Galeşul. Ţefeleica. iar lacul Mioarelor este situat la cea mai mare altitudine – 2282 m). Tăul fără Fund. Ana. Podragu Mare. Ţarcu (Pietrele Albe. Suprafaţa lor variază de la câţiva ari (unele lacuri glaciare). Retezat (pe culmea Drăgşanu). În funcţie de distribuţia marilor unităţi de relief şi de factorii care au favorizat formarea cuvetelor lacustre. Făgăraş (pe Berivoescu. tăurile de pe valea Buhăescu (Rodna). iar temperatura şi gradul de mineralizare a apelor sunt scăzute. Lacul Negru). lacuri de deal şi podiş şi lacuri de câmpie. Lacurile din văi glaciare sunt mai puţine la număr. Capra. iar Zănoaga. Suru). Doamnei. Bâlea. Lacul Roşu din Penteleu) sau prin tasarea depozitelor sub acţiunea apei rezultată din topirea zăpezii: în munţii Iezer (pe culmile Bătrâna. în Făgăraş : Viştişoara. din care Buda.5 km² (1. Florica. Scărişoara. Urlea. Podu Giurgiului sunt cele mai importante. lacuri vulcanice. Lia. În prezent există circa 4200 de lacuri (2300 de lacuri naturale – 55% şi 1900 de lacuri artificiale – 45%). Podrăgel. Iezerul Pietrosului şi Ştiol sunt mai importante). Godeanu (Scurtele. Munţii Rodnei (23 de lacuri de dimensiuni mai mici. Zănoaga Lungiţa. Viorica. până la sute de km² (complexul Razim-Sinoie.3. lacuri de nivaţie. însumând circa 4621. Gemenele. Se înşiră în salbă pe valea Bucura (Retezat): Tăul Porţii. Avrig. Munţii Făgăraş (25 de lacuri. din care Lala Mare. (b) Lacurile de nivaţie s-au format prin acţiunea mecanică a zăpezii (Lacul Vulturilor din Siriu.5 ha). considerat de origine nivostructurală. iar în număr mai redus în munţii Şureanu (Iezerul Şureanu). Originea acestor lacuri este atât naturală. îndeosebi în etajul alpin. Lala Mică. Cele mai numeroase şi mai caracteristice sunt lacurile din circuri glaciare. Călţun. După geneza cuvetelor se disting: lacuri glaciare. (a) Lacurile glaciare sunt cel mai bine reprezentate (circa 200). Tăul Custura Mare. lacuri de baraj natural şi lacuri din relief calcaros. Parâng (28 de lacuri. Netiş. Gugu). Tăul Ţapului. În regiunea montană.

(e) Litologia variată a permis acţiunea proceselor de eroziune şi formarea depresiunilor lacustre de tipul celor de pe poliţe structurale: Lacul Negru din Masivul Penteleu şi Lacul Vulturilor din Masivul Siriu (s-a format prin procese de eroziune nivală. Podişul Getic (pe interfluviul Cerna-Olteţ). în valea Soarbele. de la 84 . Dulce. dar barajul morenaic a fost rezultatul avalanşelor de zăpadă. 1971). caracter temporar (Padiş şi Vărăşoaia din Munţii Bihorului. Sunt frecvente în Subcarpaţi (între Argeş şi Râul Doamnei. Tot în această categorie intră şi lacurile (Iezerul Mare şi Iezerul Mic) din Cindrel. un afluent al Vaserului din Munţii Maramureş.6 ha).(pe suprafaţa Borăscu. (a) Lacurile între valuri de alunecare. din 1883. (c) Lacurile în depresiuni carstice au. pe valea Buzăului). Ibăneasa). format în 1957. Podişul Transilvaniei (lacul Rath. Berţului. la Malu cu Flori pe Dâmboviţa. în unele situaţii. Alb) şi Coştiui. (d) Lacurile vulcanice sunt foarte slab reprezentate. pe Bâsca fără Cale din Masivul Siriu. Corongiş din Rodna). pe Novăţ. (b) Dizolvarea rocilor uşor solubile determină apariţia unor depresiuni lacustre pe calcar (lacurile temporare Balta şi Zăton în Podişul Mehedinţi). dar şi dezagregare şi şiroire) (Gâştescu. (f) Lacurile de baraj prin surpare şi alunecare se formează prin bararea naturală a unor cursuri şi acumularea apei în spatele barajului.5 ha). lacul Hânsaru (0. lângă Porumbenii Mari. depozite de gips (lacul Învârtita de la Nucşoara. Bihor (Tăul Mare şi Tăul Mic). în Subcarpaţii din bazinul Văii Doamnei şi Lacul Stânii din Depresiunea Transilvaniei) şi în exploatările de sare la zi (din epoca antică) şi subterane. dar şi cele rezultate prin acţiunea de dizolvare. Nu au o durată de existenţă prea mare. Vorosig. Semenic (Baia Vulturilor). în valea Soarbele din Retezat. se formează lacuri permanente (Ighiu din Munţii Trascăului). tasare. sufoziune. Pipiriga. a căror depresiune s-a format prin eroziune glaciară. prin dizolvare superficială (lacurile Roşu. Aluniş. Sfânta Ana (22 ha). frecvente în aria subcarpatică internă şi externă – prin procese de prăbuşire (Ursu-Sovata. format în 1837. pe culmea Scărişoara). în apropierea localităţii Soci-Paşcani. pe un afluent al Uzului din Munţii Nemira. dar. Cele mai cunoscute sunt: Lacul Roşu-Bicaz (12. Podişul Moldovei (pe interfluviul Moldova-Siret. se găseşte singurul lac de crater din ţara noastră. În regiunea de dealuri şi podişuri predomină lacurile formate între valurile de alunecare (cele mai multe cu o existenţă efemeră). Şerpilor. (g) Lacurile de excavaţie pe masive de sare se întâlnesc în Depresiunea Maramureş: lacurile de la Ocna Şugatag (Mihai. de baraj prin surpare şi alunecare au dimensiuni mici (suprafeţe de 2-5 ha şi adâncimi de 2-3 m) şi o stabilitate destul de redusă. lacul Bălătău (6 ha). lacul Betiş. La Suhat). Verde. în dealul Rez). în cea mai mare parte. În extremitatea sudică a Munţilor Harghita (Masivul Ciomatu).

Telincea. Amara. Săcelu-Gorj. Dranov – 2170 ha. Corbul. (b) Numeroase sunt şi lacurile de deltă. Roşuleţ. Lacul Sărat-Telega. Cele mai reprezentative sunt: Taşaul (2335 ha). Agigea sau Agighiol şi Babadag. Potcoava). Ialomiţa (Perieţi. Pruteţul (în lunca Prutului). în urma dizolvării în adâncime (lacurile pseudosaline de la Vintileasca şi Lopătari din Subcarpaţii Curburii – în orizonturi grezoase. Roşu.lunca Dunării (Gârla Mare – 550 ha. lacuri de baraj eolian. Rotund-Puiuleţ. Siret (Mândreşti. lacul Ştiucii din Câmpia Transilvaniei – în aluviuni fluviatile şi depozite badeniene). Pochina. Brateş). (d) Limanele fluvio-marine s-au format prin bararea gurilor de vărsare ale râurilor dobrogene în Marea Neagră. Babele. Rotund. Mârleanu. Matiţa. Fundata. Turda). Mangalia. Slobozia. Balta Albă. Vederoasa. Bugeac. Periteasca – 3550 ha. Merhei. Zaghen.Sovata. Bogdaproste. lacul Brebu de la Câmpina – în depozite de terasă. de către curenţii litorali. Saun. Lacul Negru). Iezer. de braţ sau de curs părăsit. lacuri mici la Ocna Sibiului. Rojiştea) şi Mureş (Zăbrani). Olt (Gâlmele. Domneasca). Cărpănoaia şi Sacu (în lunca Siretului). Furtuna. Begu. Mănăstirii. Ialomiţa (Bataluri. lacuri clastocarstice şi lacuri litorale. Cătuşa). Amara. Gălăţui. Fundul Mare. Murta. Snagov. Ocna Mureşului. Ocnele Mari-Vâlcea. Se adaugă lacurile de meandru (belciuge). Prut (Leahu. Memelegiu. lacurile sunt foarte numeroase şi variate ca geneză: lacuri de luncă. Lumina. Iortmac. Sbenghiozul. Puiu. Ocna Dejului. Mostiştea. Căldăruşani. Ciulniţa) şi Siret (Mălina. Cojocna. Bistreţ – 1867 ha. Buzău (Coştei. ultimele considerate limane fluviolacustre (Breier. Trei Iezere. Tatlageac. Techirghiol. răspândite în cursurile inferioare ale râurilor mari . Obretinul Mare. (c) Limanele fluviatile sunt răspândite în lungul râurilor principale ale Câmpiei Române de nord-est şi Dobrogei vestice. Iacob. grupate în complexe lacustre. Slănic. Zmeica – 5460 85 . limane fluviale. fiind strâns legate de oscilaţiile nivelului marin. Strachina). Goloviţa – 11870 ha. Bătrâna (pe Călmăţui). Lacul lui Traian. (a) Lacurile de luncă (bălţi) reprezintă cel mai răspândit tip genetic din România. Hazarlâc). 1976). cum sunt: Dunărea (Bagăr. Isac. Lozova. Somova. Curcubeu. În această categorie se includ: complexul lacustru Razim-Sinoie (Razim – 41. Golenţi. Gorgova. Vederoasa. În regiunea de câmpie. (e) Lagunele marine s-au detaşat prin izolarea totală sau parţială a unor foste golfuri marine. Fântâna Banului. Făţana. Argeş (Comana. Jirlău. Numeroase sunt lacurile de luncă propriu-zise. Parcheş. Oltina – 2509 ha. Limanul. acoperite ulterior cu vegetaţie: Babina. Uzlina. Rodeanu). Jiu (Teaşcu. Salcia. Lacul SăratCâineni.500 ha. prin tasarea depozitelor acoperitoare. prin cordoane de nisip. Viespile). cu forma tipică de potcoavă: Bentul Lătenilor şi Blasova (în lunca Dunării).

Uneori. (a) Haiturile erau mici acumulări prin intermediul cărora se transportau plutele. Pilu. Tătaru. Niculcea. Seieuş. dar mai ales în Câmpia BanatoCrişană (Ineu. unele au căpătat ulterior folosinţe complexe. (f) În depresiunile de tasare în loess. lacuri pentru alimentarea cu apă. Sinoie – 17. Glodeni). Nazarlâc) şi a Călmăţuiului (Luciu). se găsesc lacuri de crov. Pârcovaci. Câmpeni (în bazinul Miletinului). Podul Iloaiei (în bazinul Bahluiului). (c) Iazurile. (b) Benturile au apărut din necesitatea rezolvării problemei apei potabile pentru aşezările situate pe interfluviile din Piemontul Cotmeana. Lacul Mare şi Tetila). apar frecvent în bazinele Fizeşului (Ţaga Mare. pe Sebeş. Drăcşani – 500 ha (în bazinul Sitnei). Topolog. Lacurile artificiale au rezultat din acţiunea directă sau indirectă a factorului uman. Plopi. de formă alungită. Chişineu Criş. în lunca Dunării între Drobeta Turnu Severin şi Bechet) sau temporare (pe malul stâng al Jiului la Apele Vii-Amărăşti şi pe malul drept al Călmăţuiului de Brăila).Victoria. fie sub forma unor lacuri permanente (bălţile Jdegla. (d) Heleşteele s-au amenajat în ariile joase şi cu umiditate. Borşa. Plaşcu) şi Câmpia Banato-Crişană. Suhaia – 1094 ha). Lutul Alb. Şarului (Toldal. Locuitorii au încercat să păstreze cât mai mult apa din ploi şi au săpat gropi de 1-3 m adâncime şi 40-50 m² suprafaţă. Bercu 86 . Colţea. Movila Miresii. Pârâului de câmpie (Zau). Plopu. Au o frecvenţă mai mare în nord-estul Câmpiei Române (Ianca – 322 ha. sunt cunoscute încă din secolul al XV-lea. Ampoi şi Someşul Rece. Cermei. constituite din materiale mai grosiere (nisipuri şi pietrişuri) acoperite de luturi şi soluri (pe terasele Jiului . Strâmbul. Cuza Vodă. Şesului (Văleni. Suhaia. Şăulia). iar în Câmpia Transilvaniei. Tăul Popii). Negreni. Nuntaşi – 1050 ha. Tămaşda. Şebazu. Hăneşti (în bazinul Başeului). Vâlsan. în scopul practicării unei pisciculturi intensive: în lunca Dunării (Ciocăneşti. Au existat pe Bistriţa şi afluenţii din amonte de Bicaz. Cătămăreşti. Arcerului.ha. În funcţie de scopul urmărit la crearea lor. Ţigănaşi. se deosebesc: iazuri şi heleşteie. lacuri de interes hidroenergetic. cele mai reprezentative sunt în bazinul Călmăţuiului Teleormănean (Crângeni – 300 ha. Hălceni. Iara. apărute în lungul văilor. pe Lotru şi afluenţi. Sabalia şi Ţarova. Râul Târgului. Vlădeni. prin bararea acestora. Numărul acestora creşte în perioadele cu exces de umiditate. Cele mai multe se găsesc în Câmpia Moldovei: Tătărăşeni. Socodor. Amenajate iniţial în scopuri agropiscicole. Argeş. Tansa. lacuri cu folosinţă complexă. Siutghiol (1900 ha) şi mlaştinile Comorova şi Hergheliei (Mangalia). pe Dâmboviţa. Istria – 560 ha. Ibăneşti. Tuzla).150 ha. Purcarului. Cătina. tasarea afectează depozitele de terasă. în care se acumula apa. utilizată ulterior în diferite scopuri. În Câmpia Română. (g) Acumularea nisipurilor oferă posibilitatea acumulării apei în depresiunile dintre dunele de nisip. lacuri de agrement. Osoi (în bazinul Jijiei).

Bucecea). Stânca-Costeşti (24. Izvorul Muntelui (15.6 km². s-au făcut amenajări pentru atenuarea viiturilor şi apărarea oraşului Iaşi împotriva inundaţiilor. pe Arieş (Mihoeşti). Rusăneşti. Viişoara Vaduri. Pângăraţi. pentru recreere şi agrement (Herăstrău. pe Sadu. Galbeni.5 km². Brădişor.9 km².m³). Coşereni). pe Colentina (Buftea. pe Bistriţa. Călimăneşti. Mogoşoaia. pe Râul Mare. pe Ialomiţa (Pucioasa.m³) şi Porţile de Fier II (400 km². Vâlcele. Tarniţa. pe Uz (Poiana Uzului). Baba Dana. Oaşa. pe Sebeş. Oeşti. construit în anul 1930. 87 . Racova. Bolboci. pe Cibin (Gura Râului). Cândeşti). Frăsinet. în bazinul Vedei (Rusciori. pe Târnava Mare (Zetea). pe Timiş (Trei Ape). Secul). Lilieci. Sadu II. Strejeşti. pe Cerna Mureşului (Teliuc). pe Bistriţa (Colibiţa). Mihăileşti). pe Olt. Floreasca. Haţeg. 226 mil. Zigoneni. pe Argeş. pe Buzău (Siriu. pe Şomuzul Mare (Moara. Pantelimon). 735 mil. pe Jiu (Işalniţa). Vidra (9. (g) Lacuri cu folosinţe complexe Au fost amenajate pe Tur (Călineşti). Iliescu). Petreşti. pe Prut. Fundeni) (i) Lacuri pentru apărare contra inundaţiilor Pe unele artere hidrografice cum este Bahluiul.5 km². 800 mil. pe Bârzava (Gozna. Frunzaru. Livada) şi sudul României (Bujoreni şi Nucet. pe Doftana (Paltinu). 469 mil. Pocoleni). Veneţia. Văliug. pe Jiu. pe Dunăre.m³). Adunaţi. Izbiceni. în bazinul Argeşului. (e) Lacurile de interes hidroenergetic Cel mai vechi este lacul Scropoasa. în funcţiune. pe Argeş (Goleşti. Ostrovul Mic. Negovanu. Piatra. din apropierea oraşului Bucureşti. Gârleni. Păclişa. Drăgăneşti. Griviţa. Fântânele (8. pe Firiza (Strâmtori). Tău. pe Valea Iadei (afluent al Crişului Repede). Curtea de Argeş. Vidraru (9 km². Leşu.m³). Băbăiţa. pe Siret. pe Tazlău (Belci. 340 mil. Bâtca Doamnei. 1130 mil. pe Lotru.m³). pe Ialomiţa. Bereşti. pe Cerna (Valea lui Iovan). Tei. Cele mai mari acumulări. pe Someşul Mic. pe Jiul de Vest (Valea de Peşti). pe Someşul Cald. Ilfoveni). Răcăciuni. Floreşti.Nou. Dridu. sunt: Porţile de Fier I (100 km². lacul Dragomirna. Mălaia. Piteşti). pe Târlung (Săcele). Gilău.m³). Plumbuita. Gura Apelor. pe Ilfov (Brăteşti. Căpâlna. Bacău. (f) Lacuri pentru alimentarea cu apă Se întâlnesc pe Argeş (Bascov. 2400 mil. Budeasa. Ipoteşti. lângă Suceava. pe Siret (Rogojeşti.m³). pe Crişul Repede (Lugaşu. în bazinul Mostiştei). Turceni I. distrus în urma viiturii din iulie-august 1991). Cerbureni. (h) Lacuri de agrement Se întâlnesc pe Colentina. Tileagd). pe Crişul Alb (Mihăileni).

100 km². Cea mai mare este Insula Şerpilor (17 ha). Marea Egee şi cu Marea Azov prin strâmtoarea Kerci. pe o linie ce uneşte oraşele Ialta din Peninsula Crimeea şi Sinop din Asia Mică). Insula Kefken (aflată la 55 km de Bosfor) şi o serie de insuliţe şi stânci emerse în Golful Burgas şi limanul Berezan (Cucu. Nistru (72. Bazinul său hidrografic este de 2. 17.955 km³. pe primul loc este Dunărea (817. iar golfurile sunt reduse ca număr (Odessa.6%).5. Burgas).4%.000 km². Georgia 310 km. Se remarcă Rusia şi Ucraina care deţin 49%. 21%). Marea Neagră Elemente morfometrice Situată între 40º55' şi 46º32' latitudine nordică şi între 27º27' şi 41º42' longitudine estică. Kîzîl Irmak (77. Bosnia-Herţegovina cu 91%.6%) (Gâştescu. în cadrul celor 6 state riverane: Ucraina 2007 km. urmează Ucraina cu 98%.2%). 1998). Bugul de Sud (63.402. apărută în 1897). situată în faţa gurilor Dunării. adică 34%). Marea Neagră este o mare de tip intercontinental.3%. Balcic. Lungimea maximă este de 1150 km. Gheorghe. Turcia 1350 km. între porturile Burgas (Bulgaria) şi Batumi (Georgia). iar lăţimea minimă este de 262 km.4. Austria cu 97. 1991). România. situat în Europa Centrală şi de Est. Bulgaria 378 km. pe direcţie vest-est. cuprinzând 21 state. Rusia 500 km. Turcia 10. Moldova şi Ungaria intră în totalitate în limitele bazinului pontic. strâmtoarea Dardanele.000 km². Ţărmurile sunt lipsite de peninsule importante (cu excepţia Crimeei). Don (422. Este un inselberg de tip dobrogean. urmată de Nipru (504. Marea Neagră are foarte puţine insule.7% şi România 9. Vlăsceanu.98%. care comunică cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor.490 km². Volumul de apă la nivel normal este apreciat la 529. iar adâncimea medie de 1288 m. pe direcţie nord-sud. În acelaşi timp. 88 . între golful Odessa (Ucraina) şi râul Sakarya (Turcia). 3. 2. În ceea ce priveşte fluviile care se includ acestui bazin. Are o suprafaţă de 413. adâncimea maximă de 2245 m (în partea central-sudică. Marea Marmara. în funcţie de dinamica plăcilor (Est-Europeană şi Africano-Arabă) şi formarea lanţurilor muntoase.000 km². România 245 km.100 km². Geneza şi evoluţia depresiunii marine Bazinul Mării Negre a evoluat în strânsă legătură cu bazinele marine limitrofe. Slovacia cu 96.700 km². la circa 45 km de Sulina (45°15’53” latitudine nordică şi 30°14’41” longitudine estică). ce atinge înălţimea maximă de cca 40 m.119 km². Lăţimea maximă este de 610 km. Ţărmul Mării Negre se desfăşoară pe o lungime totală de 4790 km. între peninsula Ialta şi Capul Burun. Se mai adaugă: Insula Sacalin (la sud de gura de vărsare a braţului Sf. 3%).

au fost caracteristice regresiuni şi transgresiuni. 1972. definitivarea din pliocen şi actual (Vespremeanu. Nistrul). extinsă pe 30% până la izobata de 200 m. se apreciază că există mai multe etape: procese de rifting continental în cretacic superior-eocen. există urme de văi submarine aparţinând unor paleorâuri (fosta Dunăre. cu amplitudini de peste 80 m în variaţia nivelului marin. În timpul cuaternarului. Fig. fapt ce a condus la stabilirea unor legături succesive cu Marea Caspică şi Marea Mediterană. ce înclină cu 1. Marea Neagră (Ujvari. fiind îngustată în sud şi est. Pe suprafaţa sa. Casimcea. Gheorghe. are cea mai mare desfăşurare în partea nord-vestică (200 km lăţime în Golful Odessa). 2004). relieful submarin apare dispus în trepte relativ concentrice. peste care se suprapun sedimente neconsolidate. Structura litologică a fundului Mării Negre pune în evidenţă existenţa stratului bazaltic în zona abisală şi a celui granitic spre margini.Marea Neagră reprezintă un rest din Lacul Pontic. În partea centrală. subsidenţă activă şi acumulări masive de sedimente în oligocen şi miocen. 15. în prelungirea braţului Sf.4-9‰. desprins din Marea Sarmatică (ce se întindea din bazinul Vienei până în arealul Lacului Aral). Platforma continentală (şelful). 2004) 89 . 1998). În ceea ce priveşte geneza bazinului marin. Posea. Caracteristici morfostructurale În profil transversal. rata depunerii sedimentelor este de 15 cm/1000 ani (Gâştescu.

0 mm/an. 15. în sud-vest. în funcţie de schimbările produse în cadrul surselor de alimentare sau de consum. Variaţia nivelului apei (cu amplitudini de 20-26 cm) este rezultatul modificării sezoniere.2%). în riss-würm cu 15 m mai înalt decât în prezent şi în würm cu peste 40 m sub cel actual. Câmpia abisală (12%).9% Nistru). de asemenea. În prezent. se desfăşoară în partea centrală a bazinului marin (sub izobata de 2000 m). cu limane. cu aspect neted.4 km³ la pierderi. nivelul era mai ridicat decât cel actual cu 35 m. Cea mai mare parte a volumului de apă al Mării Negre (mai adânc de 200 m) este delimitat strict prin modificări bruşte de temperatură (termoclină) şi salinitate (haloclină). Astfel. faţă de cel de deasupra. Nivelul Mării Negre a înregistrat şi oscilaţii de lungă durată (seculare şi milenare). anuale sau multianuale a volumului de apă. Marea Neagră înregistrează o creştere a nivelului cu rate de 1. care ocupă 27%. peste pragul Bosfor.6 km³ (49. ţărm jos. Pontici. estic şi sudic).3% Dunărea. în raport de variaţiile condiţiilor climatice din cuaternar (succesiunea fazelor glaciare şi interglaciare). o continuare a văilor de pe şelf (în dreptul ţărmului nordic. consecinţă a climatului temperat continental. intrările (801. mai extinsă în jumătatea estică. lagune şi deltă. 2. Schimbul de apă cu Marea Marmara şi Marea Azov este apreciat la 225. sunt depăşite de cantitativ de evaporaţie.6% Nipru.7 km³ (29. Precipitaţiile. în riss cu 15 m mai coborât. Marea Neagră pierde apă puţin sărată (salmastră) pe la suprafaţă şi primeşte apă sărată pe la adâncime. Se desfăşoară până la izobata de 1000 m (chiar 1500 m în sud şi est). în schimbul realizat cu Marea Mediterană (prin Marea Marmara). 395. Bilanţul hidric şi variaţiile de nivel Structura bilanţului apei afectează doar stratul superficial situat între 0 şi 150-200 m. Se produc alunecări ale sedimentelor slab consolidate şi dislocaţii tectonice. estimat la 338 km³ (42. fapt ce contribuie la creşterea volumului de apă anoxic (Gâştescu. sud şi est (în dreptul munţilor Balcani. bilanţul hidric este echilibrat.4%).5 km³) fiind compensate de ieşiri (800 km³). În ansamblu. cu pante mult mai reduse. extinsă pe 31%. ca urmare a tendinţei generale de creştere a nivelului oceanic. Caucaz şi Crimeei). se găsesc canioane submarine. 1998). asigurat în cea mai mare parte de râurile din nord-vest (60. cuprinde pante accentuate 10-22‰. Relieful fâşiei litorale se diferenţiază: ţărm abrupt şi stâncos. 90 .8-2.Taluzul (povârnişul) continental. ce reprezintă 237. înconjurând continuu partea centrală. în mindel-riss. prezintă un relief aplatizat. în nord şi nord-vest (în dreptul câmpiei din jurul Golfului Odessa şi a Dobrogei). În partea nord-vestică se găseşte conul abisal al Dunării. Depresiunea marginală.6%).8 km³ la aport şi 404. Ponderea cea mai mare la intrări o deţine aportul fluvial (scurgerea din râuri).

Între 60 şi 80 m adâncime există un strat cu grosimi de 5-20 m. iar cele mai reci lunii februarie (0°C. Stratul de apă propice desfăşurării proceselor vitale. Sub acest strat. uneori apare chiar gheaţă la mal şi sloiuri plutitoare. cu apă mai rece (5-7ºC). Oxigenul şi hidrogenul sulfurat determină caracteristici hidrochimice de bază. unde atinge 9ºC. Se apreciază că procesul de salinizare a început acum 7000 ani (după stabilirea legăturii cu Marea Marmara). după care creşterea este lentă (25‰ la fundul bazinului marin). variaţiile temperaturii apei se resimt până la 60-80 m în timpul iernii şi 20 m în timpul verii. salinitatea creşte de la suprafaţă (10-18‰) spre adâncime. Sub aspectul compoziţiei chimice. este într-o continuă descreştere. Prezenţa celor două straturi de apă cu caracteristici chimice distincte are implicaţii în dezvoltarea florei şi faunei. Pe verticală. menţinându-se la această valoare până la fundul mării. De altfel. Astfel. în timp ce stratul de apă anoxic.1-0. prin conţinutul acestora şi raportul dintre ele. în stratul de suprafaţă. valorile medii anuale cresc de la nord-vest (11ºC în Golful Odessa) spre sud-est (16ºC la Batumi). apele sunt bine oxigenate. predomină clorul (55%) şi sodiul (3041%). Astfel. temperatura apei este strâns legată de temperatura aerului. ce se formează prin coborârea apelor superficiale mai reci din timpul iernii. În adâncime. scăzând odată cu adâncimea până la valori de 7-9ºC. cu oxigen dizolvat. 90. nu permite decât existenţa unor specii de bacterii anaerobe.2% din volumul de săruri provine din Marea Mediterană. Pe verticală. ajungând la 1000 m la valori de 22. 91 . cele mai calde ape sunt caracteristice lunii august (medii lunare de 19-20°C în nord-vest şi 24ºC în sud-est). valorile sunt mai reduse la ţărm (sub 10‰. Marea Neagră înregistrează cel mai mare volum de apă anoxic (90%. la suprafaţă (până la 60 m adâncime). se remarcă prezenţa mai multor orizonturi termice. Astfel.000 km³) din întreg Oceanul Planetar. dar şi de la suprafaţă spre adâncime. Compoziţia chimică Salinitatea medie (apreciată la 22‰ pentru întregul volum de apă) creşte de la ţărm spre larg.2ºC. în nord-vest şi 8ºC în sud-est).Temperatura apei La suprafaţă. Astfel. cu hidrogen sulfurat. temperatura apei urmăreşte valorile temperaturii aerului. temperatura creşte până la 450 m adâncime. iar concentraţia actuală şi distribuţia pe verticală s-au realizat acum 1000 ani. în stratul superficial (până la 125 m adâncime în centru şi 225 m spre periferie). În ceea ce priveşte bilanţul salin. unde se constată o uşoară încălzire a apei cu circa 0. În timpul anului. Începând de la 125-175 m adâncime se remarcă prezenţa hidrogenului sulfurat. alături de care mai apar sulfatul (7%) şi magneziul (4%).3‰. adică 484. chiar 4-7‰ în faţa Deltei Dunării) comparativ cu aria centrală unde sunt de 17-18‰.

Există curenţi de suprafaţă şi curenţi de adâncime. generate de factorii anemobarici şi de caracteristicile morfometrice ale Mării Negre. la galben şi brungălbui. scrumbia albastră (Scomber scombrus).5 m în apropierea Deltei Dunării). Hilebrandia). Culoarea apei variază de la albastru-verzui. moluşte. la vînturi de nord-est. se produc seişe cu amplitudini de la câţiva centimetri la 2 m şi durată de la câteva minute la 13 ore. păstrugă (Acipenser stellatus). mareele sunt reduse (9-12 cm amplitudine). Apar sub forma unor curenţi dubli. Cladephora. apele sunt transparente până la 20-30 m adâncime. Curenţii de suprafaţă se desfăşoară în sens invers acelor de ceasornic (îngustarea din dreptul Crimeii înscrie două circuite secundare). guvidul (Gobius ratan). Fauna. Dinamica apelor Valurile. pălămida (Pelamys sarda). nisetru (Acipenser güldenstaedti). Curenţii marini apar sub acţiunea vânturilor de nord-est. Marea Neagră se împarte în două: partea nord-vestică. ating obişnuit 1-2 m înălţime. cu frecvenţă maximă iarna. Datorită faptului că este o mare de tip intercontinental. în apropierea ţărmului deltaic. a jeturilor fluviale şi al schimbului de ape cu Marea Mediterană. Flora este reprezentată prin iarba de mare (Zostera marina) şi o serie de alge mono. Vaucheria. În larg. în timp ce în apropierea litoralului transparenţa scade la 6 m (chiar 0. în larg. chefalul (Mugil cephalus). Chondria. hamsia (Engraulis encrasiocholus). În Golful Odessa şi în dreptul Dobrogei. mai agitată. mai ales în sezonul cald al anului. 92 . cuprinde specii de peşti. cu valuri mai reduse. gingirica (Cluponella cultiventris). Sub influenţa presiunii atmosferice. Dintre peşti. se remarcă: stavridul (Trachurus ponticus). crustacee şi mamifere acvatice. se dezvoltă curenţi nepermanenţi (de derivă).şi pluricelurare (Phylophora. în special în sezonul rece şi partea sud-estică. Curenţii de adâncime (de compensaţie) se formează datorită diferenţelor de salinitate dintre Marea Neagră şi Marea Mediterană. Viaţa în Marea Neagră se întâlneşte numai în stratul superficial (până la 180-200 m adâncime). reprezentată prin elemente ponto-caspice şi atlanto-mediteraneene. Ceramium.Transparenţa şi culoarea apelor Transparenţa apei prezintă diferenţieri semnificative în funcţie de cantităţile de aluviuni în suspensie sau distanţa faţă de ţărm. calcanul (Scophthalmus maeoticus). dar în timpul furtunilor ajung la 6-8 m înălţime şi 60 m lungime. alături de sturioni: morun (Huso huso). şprotul (Sprattus sprattus). ce se deplasează în sensuri opuse: spre Mediterana (pe la suprafaţă) şi dinspre Mediterana (în adâncime). rechinul (Squalus acanthias).

ce se întâlneşte la Ecrene.Pe lângă aceştia. Modiolus phaseolinus şi Balanus improvisus. Dintre moluşte există midia de stâncă (Mytilus galloprovincialis) şi stridia de piatră (Ostrea sublamellosa). se găsesc şi unele mamifere acvatice: delfinul sau porcul de mare (Delphinus delphis) şi foca (Monachus albiventer). iar dintre crustacee. pe litoralul bulgăresc. 93 .

13. 6. BIOGEOGRAFIE Distribuţia actuală a vegetaţiei şi faunei României nu este uniformă în spaţiu. climă. Unităţi intrazonale: 11. Subzona pădurilor de stejari submezofilitermofili (cu Quercus cerris şi Q. carpen (Carpinus betulus) şi tei (Tilia) în Câmpia Română. 94 . stâncării. hidric şi trofic au impus apariţia unor unităţi biogeografice intrazonale (lunci. 12. mlaştini. Păduri de stejar pedunculat (Quercus robur) în depresiuni şi piemonturi. nisipuri). Păduri de stejar pedunculat. Etajul alpin şi subalpin. 9. Diferenţierile căldurii şi umidităţii în funcţie de latitudine. Vegetaţie complexă în Delta Dunării. Marile unităţi de vegetaţie (Ivan. Variaţiile locale mai accentuate ale regimului termic. 2. soluri) determină o mare complexitate de biocenoze distincte. Etajul nemoral: păduri submediteraneene. Subzona pădurilor de stejari mezofili (cu Quercus robur). Condiţiile geografice (aşezare. Unităţi latitudinale (zona nemorală): 7. Subzona silvostepei.6. altitudine şi longitudine. 10. determină constituirea unităţilor biogeografice zonale (zone şi subzone – pe latitudine. Etajul nemoral: păduri de fag şi de amestec cu răşinoase. etaje şi subetaje – pe altitudine). Etajul nemoral: păduri de gorun. 3. Unităţi altitudinale: 1. precum şi a celor regionale (provincii şi subprovincii). 4. 8. terenuri salinizate. Zona stepei. 16. relief. 1979). Etajul boreal. Silvostepa sudică. Fig. frainetto). 5.

ceapa ciorii (Muscari). Podişului Dobrogei (până la altitudini de 150-200 m). molotru (Trigonella). joannis). prezenţa unor fâşii de interferenţă cu forme de adaptabilitate. Zona stepei Pe baza răspândirii cernoziomurilor şi a kastanoziomurilor. nerezistând la suprapăşunat şi alte acţiuni antropice). T. până la altitudini de 300-400 m. S. cimbrişor (Thymus pannonicus.1. astfel că se conturează şi patru etaje (nemoral. În prezent. alpin). smeoaie (Seseli). sub forma pajiştilor derivate. pulcherrima. a prezenţei unor fragmente de pajişti stepice şi a lipsei aproape totale a pădurilor. Zone şi etaje biogeografice Repartiţia vegetaţiei şi faunei reflectă o corelaţie strânsă faţă de desfăşurarea teritoriului ţării în latitudine şi altitudine. negară (Stipa capillata). urechea iepurelui (Bupleurum). Prezenţa Carpaţilor şi a regiunilor pericarpatice a impus o modificare în altitudine a condiţiilor bioclimatice. pir gros). păiuş (Festuca valesiaca). pir crestat (Agropyron cristatum). subalpin. zygoides). S.6. de asemenea. S. Se remarcă. jaleş (Salvia pratensis. nu prea întinsă. cosaci (Astragalus monspessulanum). Bine reprezentate sunt: specii de mături (Centaurea orientalis). villosus). stânjenei (Iris). dediţei (Pulsatilla). De-a lungul timpului. silvostepă. întâlnindu-se dispersat. steluţe (Aster lynosiris. boreal. alături de care se mai găsesc tufişuri formate din arbuşti de stepă şi plante de nisipuri.1. 95 . ruscuţe (Adonis vernalis). plevaiţă (Xeranthemum anuum). ucrainica. tirsa. în primul rând) a pus în evidenţă existenţa a trei zone (stepă. 6. pe coastele malurilor înalte sau în islazurile comunale. pătrunjel de câmp (Pimpinella tragium lithophila). Cea mai mare dezvoltare o aveau gramineele: specii de colilie (Stipa lessingiana. A. bărboasă (Botrichloa ischaemum). peliniţă. S. fiind în multe cazuri degradată. Vegetaţia naturală mai apare sporadic în lungul şanţurilor şi drumurilor. Nota caracteristică o dau pajiştile xerofile. în sud-estul ţării. prin islazuri (firuţă cu bulbi. ţinuturile incluse astăzi în categoria stepelor au fost transformate de om (prin desţelenire) în terenuri arabile sau păşuni. usturoi sălbatic (Allium saxatile). lucernă (Medicago falcata). sudvestului Câmpiei Covurluiului şi jumătăţii sudice a Câmpiei Siretului inferior. s-au restrâns foarte mult (Stipa aproape a dispărut din Câmpia Română. s-a delimitat o zonă de stepă. peliniţă (Artemisia austriaca). Analiza detaliată a elementelor biogeografice (a vegetaţiei naturale şi seminaturale. S. măzăriche (Vicia). nutans).1. pir gros (Cynodon dactylon). Aceasta este caracteristică părţii de est a Bărăganului. solovârfiţă (Phlomis). păduri nemorale).

măceş (Rosa canina). A. B. mai ales în preajma stânelor. Alyssum desertorum). pe litoral. negară (Stipa capillata). B. lucernă (Medicago minima. migdal pitic (Prunus tenella). arvensis). 1940): stepa cu graminee şi dicotiledonate (Altiherbosa) şi stepa cu graminee (Duriherbosa). squarrosus. Pajiştile actuale sunt formate din specii de firuţă (Poa bulbosa). iasomia sălbatică (Jasminum fruticans). ipcărigea (Gypsophylla paniculata). pe islazurile degradate. Stepa cu graminee şi dicotiledonate cuprinde Câmpia Siretului inferior. pe nisipurile de pe dreapta Ialomiţei. B. desfăşurându-se pe cernoziomuri. cyparissias). laptele câinelui (Euphorbia gerardiana). cynanchica). Pe malurile râurilor apar specii de bărboasă (Botrichloa ischaemum). peliniţă de stepă (Artemisia austriaca). rigidula). M. laptele câinelui (Euphorbia steposa). păiuş (Festuca valesiaca). se întâlnesc ciuleiul (Ceratocarpus arenarius). B. Câmpia Covurluiului şi centrul Bărăganului.Dintre plantele de nisip. alături de specii din stepa primară. Berteroa incana). Călmăţuiului. obsigă (Bromus squarrosus. B. salcia de nisip (Salix rosmarinifolia). precum şi pe o fâşie îngustă în lungul Dunării. precum şi orzul sălbatic (Elymus sabulosus). tectorum. squarrosus). păiuş (Festuca valesiaca). În cadrul zonei de stepă. Stepa cu graminee se desfăşoară în centrul şi sudul Dobrogei. păiuşul de nisip (Festuca vaginata). bărboasă (Botriochloa ischaemum). cimbrişor (Thymus marschallianus). pir crestat (Agropyrum cristatum). iar în luncile acestora. B. pe cernoziomuri carbonatice şi castanii. rogozul de nisip (Carex colchica). nutans) şi alte specii ruderale (Onopordon tauricum. mohor (Setaria viridis). scaiul dracului (Eryngium maritimum). lipitoare (Asperula humifusa. tectorum. pir (Agropyrum repens). se mai găsesc spini (Carduus acanthoides. chiurlan (Salsola ruthenica). se disting două subzone (Săvulescu. coada şoricelului (Achillea setacea). În păşunile aflate în stadii incipiente de înţelenire. Pajiştile stepice actuale sunt formate din specii de firuţă cu bulbi (Poa bulbosa). sterilis. în condiţii climatice mai uscate. Fauna stepelor s-a restrâns mult datorită activităţilor antropice şi transformării vegetaţiei iniţiale în terenuri arabile. C. coada vulpii (Alopecurus pratensis). se întâlnesc specii de obsigă (Bromus tectorum. vişin pitic (Prunus fruticosa). Speciile sunt adaptate 96 . iar în Dobrogea sunt caracteristice şi păliurul (Paliurus spina-christi). chiurlan (Salsola ruthenica) şi buruieni (Veronica polita. laptele câinelui (Euphorbia seguieriana. E. cârcelul (Ephedra distachia). iarba vântului (Agrostis alba). Arbuştii sunt reprezentaţi prin specii de porumbar (Prunus spinosa). peliniţă de stepă (Artemisia austriaca). Hanu Conachi. În condiţii de păşunat excesiv. Cerastium semidecandrum. apar doar specii de obsigă (Bromus japonicus. flămânzică (Draba verna). romaniţa de câmp (Anthemis ruthenica). pir gros (Cynodon dactylon). japonicus). B.

specie migratoare. răspândite pe dunele de nisip. Lacerta agilis euxinica şi Eremias arguta deserti. în sudul ţării şi Dobrogea. Specifice stepei sunt rozătoarele – cel mai reprezentativ este popândăul (Citellus citellus). În stepele din sud-estul ţării trăiesc şi dihorul de stepă (Mustela eversmanni) şi dihorul pătat (Vormela peregusna). aflat la limita vestică a arealului său. în Dobrogea. broaştele de pământ (Pelobates fuscus. oaspete de vară. Dintre nevertebrate. broasca râioasă (Bufo viridis). şopârle – şopârla de stepă (Lacerta taurica). pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus). călugăriţa (Mantis religiosa). dar şi unele carnivore ca lupul şi vulpea. unde strâng cantităţi mari de provizii. în partea nordică). Sisyphus schaefferi). fiind astfel dăunătoare agriculturii. ciocârlia de Bărăgan (Melanocorypha calandra) şi ciocârlia de stol (Calandrella brachydactyla). Păsările cele mai cunoscute sunt: dropia (Otis tarda). prigoria (Merops apiaster). balaurul (Elaphe quatorlineatus sauromates). 97 . fâsa de câmp (Anthus campestris). orbetele sau căţelul pământului (Spalax leucodon. vipera de stepă (Vipera ursinii renardi). foarte rară. potârnichea (Perdix perdix). şorecarul încălţat (Buteo lagopus) şi eretele alb (Circus macrourus). greierele împroşcător (Dinarchus dasypus). specie sedentară. spurcaciul (Otis tetrax). aflată pe cale de dispariţie. Reptilele sunt reprezentate prin: diferite specii de şerpi – Eryx jaculus turcicus. acvila de stepă (Aquila rapax orientalis). hârciogul (Cricetus cricetus). syriacus balcanicus. adaptate câmpurilor cultivate.condiţiilor de uscăciune din timpul verii sau frigului iarna. şoarecele de stepă (Sicista subtilis). în stepa dobrogeană. şoarecele pitic (Micromys minutus). numai în Dobrogea şi în lungul Dunării). Toate îşi sapă galerii sub pământ. grivanul cenuşiu (Cricetulus migratorius). Dintre păsările răpitoare amintim: şorecarul mare (Buteo rufinus). dumbrăveanca (Coracias garrulus). prepeliţa sau pitpalacul (Coturnix coturnix). grivanul cu coadă scurtă (Mesocricetus newtoni). specie migratoare. specie sedentară. lăcustarul (Sturnus roseus). în Dobrogea. în toată ţara şi P. iar păsările au un zbor rapid şi foarte apropiat de sol. şoarecele de câmp (Microtus arvalis). prezintă fenomenul de hibernare în timpul iernii. şarpele rău (Coluber jugularis caspius). greierele gras (Bradyporus montandoni). răspândit în toate câmpiile. în sudul ţării şi S. ortopterele – lăcusta cu rât (Tryxalis nasuta). întâlnită în Dobrogea şi areale cu dune de nisip. coleopterele – scarabeii (Scarabeu affinis. microphthalmus. predomină: miriapodele – cârcăiacul (Scolopendra cingulata). graurul (Sturnus vulgaris). Se mai remarcă: broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca ibera). şopârla de câmp (Lacerta agilis chersonensis). dar şi mediilor deschise (lipsei pădurilor): majoritatea au dimensiuni mici.

P. obsiga (Bromus inermis) sau specii mezoxerofile – aglica (Filipendula hexapetala). plante mai puţin adaptate la climatul secetos: graminee – firuţa de livadă (Poa angustifolia). lemnul câinesc (Ligustrum vulgare). fiind caracterizată prin păduri de stejari subxerofili-termofili – stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi stejar pufos (Quercus pubescens). nordul Câmpiei Siretului Inferior. păr pădureţ (Pirus pyraster. Teritoriile care revin acestei zone sunt: Podişul Moldovei (până la altitudini de 200-250 m). s-a conturat zona de silvostepă.2. S. nordul Podişului Dobrogei (până la altitudini de 150-250 m). silvostepa (antestepa sau stepa cu păduri) se caracterizează prin alternanţa vegetaţiei forestiere cu cea ierboasă (pajişti stepice). Silvostepa nordică se extinde în Câmpia Moldovei şi Câmpia Crişurilor. fiind caracterizată prin prezenţa pădurilor de stejari mezofili – stejar pedunculat (Quercus robur). dar şi gorun (Quercus petraea). păruşcă (Festuca valesiaca). spinul cerbului (Rhamus cathartica). cu păduri de stejar brumăriu şi pufos. F. cum sunt păiuşul (Festuca valesiaca. Pajiştile de stepă apar pe versanţii cu expunere sudică. Zona silvostepei Corespunzător extinderii cernoziomurilor cambice şi a existenţei pâlcurilor de pădure în alternanţă cu pajişti stepice. stenophylla). sânzienele galbene (Galium verum). jugastru (Acer campestre). în afara speciilor stepice. Vegetaţia ierboasă cuprinde. arţar tătărăsc sau glădiş (Acer tataricum). Câmpia Banato-Crişană. vestul Câmpiei Bărăganului. ultimul întâlnit în Câmpia Olteniei şi vestul Burnazului. În general. de la Deta la Carei (până la 100-200 m altitudine). Arbuştii cei mai des întâlniţi sunt: gherghinarul (Crataegus monogyna). Câmpia Burnazului şi Câmpia Olteniei (până la altitudini de 100-150 m). Doniţă. silvostepa se împarte în două subzone (Paşcovschi. jaleşul (Salvia pratensis). cu păduri de stejar pedunculat. După predominarea unor specii de vegetaţie lemnoasă. 1967): subzona silvostepei nordice. Silvostepa sudică ocupă Câmpia Banatului. pe coastele umbrite şi pe soluri forestiere. pirul (Agropyrum repens). subzona silvostepei sudice. muşcatul dracului (Knautia arvensis). stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora). pe soluri marno-argiloase. T. pratense). vonicerul (Evonymus europaea). la care se mai adaugă ulm (Ulmus minor.6. în văi (Prutul). colilie (Stipa joannis). sparceta (Onobrychis viciaefoliae). Câmpia Română. sulcata) şi colilia (Stipa joannis. Colinele Tutovei şi Fălciului. procera). în cea mai mare parte.1. rogoz (Carex michelii). sângerul (Cornus sanguinea). Speciile lemnoase sunt reprezentate de câţiva stejari: stejar pufos (Quercus pubescens). la care se asociază 98 . trifoiul (Trifolium repens. elaeagrifolia). cornul (Cornus mas). stejar pedunculat (Quercus robur). U. cele mai frecvente fiind speciile de mărgeluşă (Lithospermum purpureo-coeruleum).

Cuprinde păduri de stejari nepoienite. Zona pădurilor nemorale Ocupă în România un teritoriu nu prea întins. T. tomentosa). Stratul arbustiv este format din păducel (Crataegus monogyna). cordata. T. procera). bărboasă (Botriochloa ischaemum). jaleş (Salvia aethiopis). coada şoricelului (Achilea setacea). slab fragmentate. vonicer (Evonymus europaea). pe soluri forestiere (cenuşii. cerul (Quercus cerris). gârniţa (Quercus frainetto) şi mai rar gorunul (Quercus petraea). şopârla de câmp (Lacerta agilis chersonensis). în câmpiile înalte şi podişurile joase. firuţă de livadă (Poa angustifolia). Se mai adaugă: carpenul (Carpinus betulus). sadină (Chrysopogon gryllus). mărul pădureţ (Malus silvestris). părul pădureţ (Pirus pyraster). cu umiditate variabilă. romaniţă (Anthemis tictoria). U.3. porumbar (Prunus spinosa). Nota specifică este dată de prezenţa pădurilor de cvercinee: stejarul pedunculat (Quercus robur). centrul Podişului Transilvaniei (între 250 şi 400 m altitudine). dar şi vişin de stepă (Cerasus fruticosa). ciocârlan (Galerida cristata). firuţa de livadă 99 . Pajiştile conţin specii de obsigă (Brachypodium silvaticum). Onconotus servilei. cireşul păsăresc (Cerasus avium). în care domină gherghinarul (Crataegus monogyna). ciocârlia de câmp (Alauda arvensis). Chortippus loratus. mărgică (Melica ciliata). 6. frasinul (Fraxinus excelsior). Vegetaţia ierboasă este bogată şi cuprinde: graminee – obsiga (Brachipodium silvaticum). lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) şi lemnul râios (Evonymus verrucosa). F. brun-roşcate). Este specifică pentru câmpiile înalte şi piemonturile joase din sudul şi vestul ţării (între 100 şi 300 m altitudine). tenuifolius). jugastrul (Acer campestre). scumpie (Cotinus coggygria). Cantitatea destul de mare de lumină şi solurile compacte. Myrmelotetrix antenatus) (Drugescu. păiuş (Festuca sulcata. paltinul de câmp (Acer platanoides). hârciog (Cricetus cricetus). teiul (Tilia platyphyllos. iarbă mare (Inula ensifolia). ulmul (Ulmus minor. umbra iepurelui (Asparagus officinalis. dumbeţ (Teucrium chamaedris). capul şarpelui (Echium rubrum). lemn câinesc (Ligustrum vulgare). prezenţa sa fiind o rezultantă a influenţei lanţului carpatic exprimată prin condiţiile climatice. 1994). fâsa de câmp (Anthus campestris). Apare ca o fâşie de tranziţie către etajele de vegetaţie. lăcuste (Omocestus minutus. valesiaca). nordul Podişului Moldovei (între 200 şi 350 m altitudine).1.exemplare de păr argintiu (Pirus elaeagrifolia) şi mojdrean (Fraxinus ornus). migdal pitic (Amygdalus nana). A. arţarul (Acer tataricum). Fauna este reprezentată de popândău (Citellus citellus). permit dezvoltarea unui strat arbustiv. plopul tremurător (Populus tremula). firuţa de pădure (Poa nemoralis).

ulm de munte (Ulmus minor). mărul pădureţ (Malus silvestris). Stratul arbuştilor este format mai ales din gherghinar (Crataegus monogyna. tomentosa). fag (Fagus sylvatica). iar pajiştile cuprind specii de păiuş (Festuca valesiaca. floarea paştilor (Anemone nemorosa). la altitudini mai mari. paltin de câmp (Acer campestre). pulcherrima). lupul (Canis lupus). pisica sălbatică (Felis silvestris). părul pădureţ (Pirus pyraster). ciocârlia de pădure 100 . sturzul de vâsc (Turdus viscivorus). iepurele (Lepus europaeus). pentagyna) şi lemn câinesc (Ligustrum vulgare). sturzul cântător (Turdus philomelos). vonicer (Evonymus europaea). sulcata). 1963): o subzonă a pădurilor de stejari mezofili (în Podişul Transilvaniei şi nordul Moldovei) şi o subzonă a pădurilor de stejari submezofili-termofili (în sudul şi vestul ţării). veveriţa (Sciurus vulgaris). urzica moartă (Lamium maculatum). măceş (Rosa canina). frasinul (Fraxinus angustifolia). vinariţa (Asperula odorata). joannis. plante de locuri umede – lăcrămioare (Convallaria majalis). bubericul (Scrophularia nodosa). S. S. golomăţ (Dactylis polygama). porumbar (Prunus spinosa). F. păruşcă (Agrostis tenuis). bărboasă (Botriochloa ischaemum) şi sadină (Chrysopogon gryllus). Pădurile nemorale formate din stejari mezofili sunt reprezentate prin stejar pedunculat (Quercus robur). bărboasă (Botriochloa ischaemum). Pădurile nemorale de stejari submezofili-termofili sunt caracterizate prin prezenţa cerului (Quercus cerris) şi gârniţei (Quercus frainetto). şoarecele subpământean (Pitymis subterraneus) şi chiţcanul de pădure (Sorex araneus tetragonurus). arţarul (Acer tataricum). murul (Rubus caesius). pure sau în amestec. Pajiştile sunt dominate de specii de păiuş (Festuca pseudovina. pecetea lui Solomon (Polygonatum latifolium). Pe teritoriul ţării. tei (Tilia cordata. majoritatea speciilor migrează spre regiunea montană: căprioara (Capreolus capreolus). şoarecele gulerat (Apodemus tauricus). pârşul (Glis glis). în cadrul zonei nemorale se separă (Doniţă. Într-o proporţie mai mică se asociază stejarul pedunculat (Quercus robur). pseudovina. în Podişul Transilvaniei şi colilie (Stipa tirsa. carpen (Carpinus betulus). gherghinar (Crataegus monogyna).(Poa pratensis). F. F. sulcata). F. În proporţii mai mici apar exemplare de gorun (Quercus petraea). Dintre mamifere. teiul argintiu (Tilia tomentosa). lemn râios (Evonymus verucosa). flora de mull – ciocul berzei (Geranium robertianum). vulpea (Vulpes vulpes). alături de şoarecele pitic (Micromys minutus pratensis). Fauna stejăretelor cuprinde numeroase specii comune cu subetajul gorunetelor. C. cireş păsăresc (Cerasus avium). T. frasin (Fraxinus excelsior). valesiaca. Stratul arbustiv este bine dezvoltat şi cuprinde specii de alun (Corylus avellana). mierea ursului (Pulmonaria officinalis). Păsările sunt mai bine reprezentate: mierla (Turdus merula).

gaia roşie (Milvus milvus). Printre reptile. fagul (Fagus silvatica). cărpiniţa (Carpinus orientalis). Subetajul gorunetelor (păduri de gorun şi de amestec cu gorun) se desfăşoară aproape exclusiv în dealuri şi podişuri. ciocănitoarea verde (Picus viridis romaniae). Podişul Moldovei. broasca ţestoasă dobrogeană (Testudo graeca ibera). teiul (Tilia cordata. pe cea mai mare parte din teritoriul ţării (40%). polycarpa – în Oltenia şi sudul Banatului). guşterul dobrogean (Lacerta viridis meridionalis). iar în regiunile cu un climat mai blând. molia verde a stejarului (Tortrix viridana). inelarul (Malacosoma neustria). cu relief fragmentat. privighetoarea (Luscinia megarhynchos). se remarcă prezenţa gorunului. guşterul (Lacerta viridis viridis). carpenul (Carpinus betulus). Q. Etajul pădurilor nemorale Etajul pădurilor de foioase se extinde până la 1200-1400 m altitudine. nordul Dobrogei şi chiar sudul Munţilor Banatului. iar până la 1200-1400 m este caracteristic fagul. eretele (Falco vespertinus). gaiţa (Garrulus glandarius). în dealuri. vonicer (Evonymus europaea). lepidoptere – omida stejarului (Lymantria dispar). muscarul negru (Ficedula hypoleuca). porumbelul de scorbură (Columba oenas). cerul (Quercus cerris) şi gârniţa (Quercus frainetto). frunzăriţa cenuşie (Hippolais pallida elaeica). piţigoiul de livadă (Parus lugubris). şopârliţa de frunzar (Ablepharus kitaibelli fitzingeri). dalechampii – în Dobrogea şi estul Podişului Moldovei. Q. Dealurile Vestice (între Crişul Alb şi Mureş). şopârla de câmp (Lacerta agilis agilis).(Lullula arborea). lemn râios (Evonymus 101 . gherghinar (Crataegus monogyna). cariul de scoarţă (Scolytus intricatus). mojdreanul (Fraxinus ornus) şi chiar stejarul pufos (Quercus pubescens). Până la aproximativ 600-700 m altitudine.1. în Podişul Transilvaniei. omida procesionară (Thaumatopoea processionea). T. Pădurile sunt constituite aproape în exclusivitate din gorun (Quercus petraea – în Podişul Transilvaniei şi dealurile mai înalte din regiunile pericarpatice. şopârla de pădure (Lacerta praticola pontica). Stratul de arbuşti este alcătuit din alun (Corylus avellana). între altitudinile de 200-300 m şi 600-700 m. Podişul Getic. podişuri şi munţi joşi şi mijlocii. se întâlnesc: şarpele orb (Anguis fragilis). În puţine exemplare mai pot apărea stejarul pedunculat (Quercus robur). cu o fâşie de tranziţie gorun-fag la partea inferioară şi o fâşie de amestec fag-conifere la partea superioară. platyphillos).4. Insectele sunt foarte numeroase: coleoptere – croitorul (Cerambyx cerdo). Subcarpaţi. broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni). turturica (Streptopelia turtur). câneparul (Carduelis cannabina). 6.

urzica moartă galbenă (Lamium galeobdolon). buhaiul cu burta roşie (Bombina bombina). piţigoiul de livadă (Parus lugubris).verrucosa). uliul porumbar (Accipiter gentilis). mărgeluşa (Melica uniflora). Fauna este cea mai bogată. C. corn (Cornus mas). Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali. Se întâlnesc porumbeii sălbatici (Columba palumbus. Pădurile de fag prezintă o mare diversitate şi se întâlnesc în trei fâşii distincte: făgete de mare altitudine (1250-1450 m). Podişul şi Subcarpaţii Getici). golomăţul (Dactylis glomerata). ciocănitoarea sură (Picus canus). mierea ursului (Pulmonaria officinalis). omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar). caracteristice sunt: pârşul de stejar (Eliomys quercinus). sylvatica. Pajiştile sunt dominate de păruşcă (Agrostis tenuis). privighetoarea roşie (Luscinia megarhynchos).la care se asociază unele specii de graminee: obsiga (Brachipodium silvaticum). pârşul cu coadă stufoasă (Dryomys nitedula). laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides) . 102 . stăncuţă (Corvus monedula). ulmul de munte (Ulmus glabra). sănişoara (Sanicula europaea). făgete montane (600-1250 m) şi făgete colinare (400-800 m). clocotiş (Staphylea pinnata). Se găseşte între altitudinile de 400-500 m şi 1400-1450 m. privighetoarea neagră (Sylvia atricapilla). în sudul ţării – Munţii Banatului. gaia roşie (Milvus milvus). paltinul de munte (Acer pseudoplatanus). În spaţiile umede sau cu băltoace. mierlă (Turdus merula). Subetajul făgetelor (păduri de fag şi de amestec de fag cu răşinoase) se întâlneşte în special în Carpaţii Curburii. trombarul ghindei (Curculio glandium). soc (Sambucus nigra). viesparul (Pernis apivorus). plopul tremurător (Populus tremula). trepădătoarea (Mercurialis perrenis). datorită unor condiţii ecologice variate. se întâlnesc: buhaiul cu burta galbenă (Bombina variegata). bradul (Abies alba). sânger (Cornus sanguinea). gaiţa (Garrulus glandarius). Dintre mamifere. Nevertebratele mai des întâlnite sunt: molia ghindei (Carpocapsa splendana). Vegetaţia ierboasă este formată din flora de mull – vinariţa (Asperula odorata). iar în Dobrogea şi Banat. oenas) şi turtureaua (Streptopelia turtur). mistreţul (Sus scropha). Predomină fagul (Fagus sylvatica var. alături de graur (Sturnus vulgaris). croitorul mare al stejarului (Cerambyx cerdo) (Drugescu. în cea mai mare parte a ţării şi Fagus sylvatica var. Se adaugă flora acidofilă. în care predomină rogozul (Carex pilosa) şi horşti (Luzula nemorosa). molidul (Picea abies). Se mai asociază. broasca roşie de pădure (Rana dalmatina). în puţine exemplare. din scumpie (Cotynus coggygria). vulpea (Vulpes vulpes). dar şi în dealurile înalte. moesiaca. 1994).

Stratul inferior. Parâng-Lotru-Cindrel. păduchele lânos al fagului (Cryptococcus fagisuga). formate pe locul pădurilor defrişate de om. tulichina (Daphne mezereum). caprifoiul (Lonicera xylosteum). cerbul (Cervus elaphus). jderul de piatră (Martes foina). sânger (Cornus sanguinea). iar şerpii. corn (Cornus mas). Arbuştii lipsesc sau sunt slab dezvoltaţi. şarpe orb (Anguis fragilis). 6. specifică pădurilor de fag. întâlnindu-se mai ales vonicerul (Evonymus europaea). Athyrium filix femina). 103 . ţoiul (Sitta europea).5. clocotiş (Staphylea pinnata). Amfibienii sunt reprezentaţi de salamandră (Salamandra salamandra). alături de cinteză (Fringilla coelebs). În restul masivelor montane apare insular şi ocupă suprafeţe mici: în Carpaţii Meridionali (Bucegi. jderul de pădure (Martes martes). şoarecele gulerat (Apodemus flavicollis). uliul păsărar (Accipiter nisus). Dintre nevertebrate menţionăm: lepidopterele molia jirului (Carpocapsa grossana) şi cotarul fagului (Operophtera fagata). Făgăraş. la munte şi alun (Corylus avellana). sturzul de vâsc (Turdus viscivorus). este destul de variat: mur (Rubus hirtus). piţigoiul de munte sur (Parus palustris). Retezat-Ţarcu) şi în Carpaţii Occidentali (Bihor). horşti (Luzula nemorosa). Dintre păsări. ciocănitoarea mare (Dendrocopos major). fluierarul de munte (Tringa hypoleucos). la dealuri.mesteacănul (Betula pendula). Are cea mai mare extindere în Carpaţii Orientali (ocupă un areal de aproape 200 km lungime şi 75 km lăţime). În pajişti. broasca roşie de munte (Rana temporaria). al ierburilor. soc negru (Sambucus nigra). păiuş de pădure (Festuca silvatica). măcăleandru (Erithacus rubecula). lemn câinesc (Ligustrum vulgare). ţânţarul de frunză al fagului (Mikiola fagi). muscarul mic (Muscicapa striata). prin viperă (Vipera berus). socul roşu (Sambucus racemosa). frasinul (Fraxinus excelsior). pârşul (Glis glis). Fauna se individualizează prin mamiferele: veveriţa (Sciurus vulgaris). tritonul carpatic (Triturus montandoni). prundăraşul gulerat mic (Charadrius dubius). piţigoiul mare (Parus major). căprioara (Capreolus capreolus). Etajul pădurilor boreale Etajul pădurilor de conifere cuprinde fâşia altitudinală situată între 12001400 şi 1600-1800 m. afin (Vaccinium myrtillus) şi ferigi (Dryopteris filix mas. carpenul (Carpinus betulus). se întâlnesc păiuş roşu (Festuca rubra) cu păruşcă (Agrostis tenuis). pitulicea sfârâietoare (Philloscopus sibilatrix). codobatura (Motacilla alba). pescărelul negru (Cinclus cinclus aquaticus). coleopterele croitorul albastru al fagului (Rosalia alpina) şi trombarul (Rhynchaenus fagi). cea mai caracteristică este ierunca (Tetrastes bonasia).1. ursul (Ursus arctos). leurdă (Allium ursinum). ciocârlia de pădure (Lulula arborea).

Păsările sunt reprezentate prin: şorecar (Buteo buteo). salcie căprească (Salix caprea) şi pajişti secundare de păiuş roşu (Festuca rubra). cununiţă (Spiraea ulmifolia). şoarece scurmător (Clethrionomys glareolus). clopoţelul (Campanula abietina). umezeală ridicată. L. ciocănitoare neagră (Dryocopus martius). gaiţă de munte (Nucifraga 104 . pe văi. Stratul inferior este compus din măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella). perişorul (Pyrola uniflora). Lotru. Speciile au căpătat o serie de adaptări: intensitate mare a semnalelor sonore din cauza lipsei de orizont. iar o parte din păsări sunt migratoare. coborând iarna spre etajele inferioare. piţigoi de brădet (Parus ater). tulichină (Daphne mezereum). mierlă gulerată (Turdus torquatus). buhă (Bubo bubo). degetăruţul (Soldanella montana). fiind formate aproape exclusiv din molid (Picea abies). corb (Corvus corax). Dryopteris filix mas). în timp ce limita superioară se plasează la 1600-1700 m în nord (Munţii Rodnei) şi la 1700-1800 m în sud (Munţii Parâng). Ciucaş. Destul de rar se pot asocia: scoruşul (Sorbus aucuparia). caprifoi (Lonicera nigra. Se întâlnesc mai des mamifere: cerb (Cervus elaphus). ciocănitoare cu trei degete (Picoides tridactylus). lup (Canis lupus). Prin defrişarea arborilor şi arbuştilor. forfecuţă (Loxia curvirostra). ierni reci şi lungi. fagul (Fagus silvatica) şi bradul (Abies alba). paltinul (Acer pseudoplatanus). aninul alb (Alnus incana). timoftică (Phleum comutatum). Limita superioară a pădurii s-a modificat datorită defrişării. zăpadă abundentă). Fauna pădurilor de răşinoase este adaptată condiţiilor specifice (luminozitate redusă. locul lor a fost luat de specii de mesteacăn (Betula pendula). urs (Ursus arctos). peptănăriţă (Cynosurus cristatus). vulturica (Hieracium transsilvanicum). şoarece vărgat (Sicista betulina). ferigile (Athyrium filix femina. târsă (Deschampsia caespitosa) sau ţepoşică (Nardus stricta). aspecte topoclimatice) impun diferenţieri semnificative în ceea ce priveşte limitele acestui etaj forestier. Bucegi. huhurez mare (Strix aluco).Condiţiile locale (înclinarea şi expunerea versanţilor. faţă de valorile menţionate mai sus. limita inferioară coboară până la 800-900 m în nordul ţării (Munţii Bârgăului) şi 1300 m în sud (pe versantul nordic al Carpaţilor Meridionali). în munţii Ceahlău. râs (Lynx lynx). Pădurile au o structură relativ simplă. horştii (Luzula silvatica). corespunzător pădurilor pure în masive neîntrerupte. lăcrămiţa (Majanthemum bifolium). afinul (Vaccinium myrtillus) şi specii de muşchi verzi. unele îşi fac rezerve de hrană. plop tremurător (Populus tremula). Astfel. locul acesteia fiind luat de pajişti secundare cu caracter montan. zada (Larix decidua). altele hibernează. piţigoi de munte (Parus montanus). xylosteum). Arbuştii lipsesc sau sunt reprezentaţi prin rare exemplare de soc roşu (Sambucus racemosa). coacăz de munte (Ribes alpinum). la partea inferioară. păruşcă (Agrostis tenuis). majoritatea au stabilitate redusă.

iepurele (Lepus europaeus). Subetajul rariştilor se găseşte la partea inferioară. ţepoşica (Nardus stricta). Călimani.1. nana). Se întâlnesc ursul (Ursus arctos). şoarecele scurmător (Clethrionomys 105 . Carpaţii Orientali (în special în Maramureş. Cocoşul de munte (Tetrao urogallus) şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix). ovăscior (Avenastrum versicolor). omida păroasă a molidului (Lymantria monacha). pentru lărgirea golului de munte. alături de care este larg răspândit ienupărul (Juniperus communis. sunt bine reprezentate păruşca (Festuca airoides). precum şi numeroşi muşchi. Ciucaş) şi Munţii Apuseni (Bihor. alături de muşchi şi licheni. Foarte caracteristice sunt rariştile de molid (Picea excelsa) şi zadă (Larix decidua). firuţa (Poa media). Dintre speciile de pajişte. Specifice frunzarului de molid sunt insectele: croitorul mare (Ips typographus). Muntele Mare. iar amfibienii prin tritonul de munte (Triturus alpestris). aninul verde (Alnus viridis) şi unii arbuşti – afin (Vaccinium myrtillus). rugina (Juncus trifidus). Vlădeasa).6. târsa (Deschampsia caespitosa). Rodna. Subetajul tufărişurilor cuprinde specii de jneapăn (Pinus mugo). trombarul puieţilor de molizi (Molites germanus). Odată cu creşterea altitudinii. viespea lemnului de răşinoase (Sirex gigas). bujor de munte). J. lupul (Canis lupus). situaţi la distanţe din ce în ce mai mari.caryocatactes). dar şi în Ceahlău. Aspectele vegetaţiei au impus individualizarea a două subetaje: unul al rariştilor şi altul al tufărişurilor. Reptilele sunt reprezentate de vipera comună (Vipera berus). auşel sprâncenat (Regulus ignicapillus). Etajul subalpin Între 1800 m şi 2000-2200 m. Apare insular în toate grupele de munţi: Carpaţii Meridionali (cele mai întinse suprafeţe. sau extins pajiştile secundare de păruşcă (Festuca airoides). merişor (Vaccinium vitis idaea). Pe locurile defrişate. arborii devin tot mai scunzi. iarba vântului (Agrostis rupestris). ienupăr. vegetaţia este constituită din rarişti de arbori şi tufărişuri (jneapăn. Se mai întâlnesc coacăzul de munte (Ribes petraeum). 6. făcând tranziţia de la păduri la pajiştile alpine. dar şi smârdarul (Rhododendron kotschyi). viespea ţesătoare a molidului (Cephaleia abietis). cinci degete (Potentilla ternata). salamandra (Salamandra salamandra). broasca brună (Rana temporaria). şopârla de munte (Lacerta vivipara). se mai întâlnesc în Munţii Rodnei şi Maramureşului. până când dispar total. din Bucegi până în Godeanu). musculiţa de gogoşi (Cecidomya pini). acum rare. clopoţel (Campanula alpina). Fauna tufărişurilor subalpine este constituită din specii care trăiesc în primul rând în etajele inferioare.

Făgăraş. vipera comună (Vipera berus). prundăraşul de munte (Eudromias morinellus). masivitate şi tipul de rocă. rugina (Juncus trifidus). Călimani). 1994).7. alături de marmotă (Marmota marmota).glareolus). la altitudini de peste 2000-2200 m. îngheţuri îndelungate. Se adaugă. Parâng. reducerea aripilor sau dezvoltarea lor viguroasă. degetăruţul (Soldanella pussila). vânturi puternice). uscăciune şi vânt puternic. 106 . rezistente la frig. Limita inferioară este mai coborâtă cu 300-400 m în nord faţă de sud. daria (Pedicularis oederi). această valoare depinde şi de expoziţia versanţilor. De asemenea. dar şi ochiul găinii (Primula minima). laptele stâncii (Androsace chamaejasme). care coboară şi în etajul subalpin şi chiar – iarna – în păduri. mierla gulerată (Turdus torquatus). clopoţelul (Campanula alpina). smârdar (Rhododendron kotschyi). brumăriţa de pădure (Prunella modularis). Cindrel. salcie pitică (Salix herbacea). ienupăr pitic (Juniperus sibirica). fâsa de munte (Anthus spinoletta). Godeanu) şi Carpaţii Orientali (Rodnei. cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix).1. datorită condiţiilor aspre (ierni lungi. iarba stâncilor (Agrostis rupestris). piciorul cocoşului alpin (Ranunculus alpestris). blană deasă (mamifere). muşchi şi licheni. pentru a rezista vânturilor puternice (insecte). ochiul şarpelui (Eritrichium nanum). micşorarea taliei (gasteropode). Principalele elemente componente sunt ierburile: coarna (Carex curvula). Se mai întâlneşte fluturele Argyroploce shultesiana în jnepenişuri (Drugescu. pitulicea (Phylloscopus collybita). păruşca (Festuca airoides). pârşul de alun (Muscardinus avellanarius). Unele plante apar sub formă de perniţe: miliţeaua (Silene acaulis). cantităţi mari de zăpadă. Dintre reptile se remarcă şopârla de munte (Lacerta vivipara). ciocârlia urecheată balcanică (Eremophila alpestris balcanica). Cel mai renumit mamifer este capra neagră (Rupicapra rupicapra). Etajul alpin cuprinde pajişti scunde şi tufărişuri pitice. Datorită păşunatului intens. Etajul alpin Se întâlneşte insular pe cele mai înalte vârfuri montane: Carpaţii Meridionali (Bucegi. Se mai întâlnesc: chiţcanul de munte (Sorex alpinus) şi păsări ca brumăriţa alpină (Prunella collaris). relict glaciar. Fauna pajiştilor alpine se caracterizează printr-un număr redus de specii. asociaţiile de ierburi alpine sunt adeseori înlocuite de pajişti secundare cu ţepoşică (Nardus stricta). pe stâncării. Subarbuştii şi arbuştii sunt mai slab reprezentaţi: arginţică (Dryas octopetala). reintrodusă de curând. şi şoarecele de zăpadă (Microtus nivalis ulpius). cu temepraturi scăzute. Speciile animale au căpătat o serie de adaptări specifice: ovoviviparitatea şi melanismul (reptile). Retezat. 6. Păsări caracteristice sunt: cocoşul de munte (Tetrao urogallus).

precum şi de interacţiunea dintre floră. evidenţiindu-se mai multe unităţi. moesică. acvila de munte (Aquila chrysaetos). codroşul de munte (Phoenicurus ochruros). faună. 107 . Regiuni biogeografice (Biogeografia României. cuprinzând Carpaţii Orientali. sol şi climă. Costache. Dintre reptile. 1969. 1994). prundăraşul de munte (Eudromias morinellus). coleoptere (Trechus plicatulus). În funcţie de condiţiile climatice şi edafice. Meridionali şi Occidentali. 17. 1996). lepidoptere (Erebia). ajunge până aici vipera comună (Vipera berus) şi şopârla de munte (Lacerta vivipara). ortoptere (Miramella alpina) (Drugescu. Regionarea biogeografică Din punct de vedere biogeografic. fluturaşul de piatră (Tichodroma muraria). teritoriul României ocupă o poziţie de tranziţie între două subregiuni holarctice: euro-siberiană (cu păduri de răşinoase şi foioase) şi pontico-central-asiatică (cu stepe şi pustiuri).2. Nevertebratele sunt reprezentate prin gasteropode (Pupilla alpicolla). panonică. au o pondere mai mare diferite elemente floristice şi faunistice. 6. pontică şi sarmatică (Biogeografia României. 1969) (1) Provincia carpato-dacică se extinde pe cea mai mare parte din suprafaţa ţării. Fig. Influenţele biogeografice diverse au permis delimitarea a cinci provincii biogeografice: carpato-dacică. în anumite regiuni.ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris).

iar la cele mai mari altitudini. Are o floră şi o faună centraleuropeană. ilirice şi balcano-asiatice) în Munţii Banatului. polycarpa. Larix decidua ssp. petraea. Galium kitaibelianum. Q. Gymnadenia frivaldi. Festuca porcii. Barbarea lepuznica. Munţii Gurghiu. care atestă legături vechi cu regiunea Caucazului. Elemente specifice sunt reprezentate de endemismele Dianthus callizonus şi Cerastium transsilvanicum. Nu lipsesc nici endemismele Salvia transsilvanica. tufărişuri subalpine de jnepeni şi ienuperi. alături de care mai apar asociaţii stepice de Festuca valesiaca. În Munţii Bucegi-Piatra Craiului se întâlnesc Saxifraga demissa. Munţii RetezatGodeanu cuprind endemisme Artemisia petrosa carpatica. Q. Betula nana. orientalis) cu carpen. Principalele formaţiuni vegetale sunt: păduri de cvercinee şi mixte de tip central-european (gorunete. Soldanella pusilla şi endemisme ca Heracleum carpaticum. Carpaţii Meridionali păstrează vechi specii montane Arabis procurrens. Q. relict glaciar. Harghita şi Perşani se caracterizează prin turbării în ariile depresionare. carpatica. pubescens) şi fag (Fagus sylvatica). chiar Crambe 108 . păduri de răşinoase (molidişuri). cum ar fi Saxifraga hirculus. în păduri de stejar (Quercus) şi fag (Fagus taurica.Depresiunea Transilvaniei şi Podişul Bârladului. Q. Dintre speciile se remarcă: Betula nana. în turbării. Includ plante est-carpatice-balcanice: Ranunculus crenatus. Carpaţii Orientali centrali şi de la Curbură se evidenţiază prin speciile Primula leucophylla şi Saxifraga cymbalaria. Allysum murale. Carpaţii Occidentali se deosebesc prin specii termofile (elemente submediteraneene. F. iar în partea vestică Quercus cerris. în Munţii Apuseni. Galium purpureum. dar şi printr-o vegetaţie variată (păduri de fag şi molid). Draba dorneri. Anthemis carpatica. Podişul Bârladului se caracterizează prin influenţe carpatice. Draba compacta. elementelor ilirice Aubrietia croatica. Poa nyaradiana. pajişti arctic-alpine. flavescens. G. Pe calcarele mezozoice din Ceahlău vegetează Larix decidua ssp. Juglans regia. carpatica. Betula humilis şi Achillea impatiens. Carpaţii Orientali se caracterizează prin extinderea pe mari suprafeţe a pădurilor de molid (Picea abies). fag cu răşinoase). goruneto-făgete). dalechampii. În Munţii Făgăraş-Iezer se evidenţiază Silene dinarica şi endemismul Dianthus henteri. Astragalus peterfii (în vest). Astragalus roemeri şi endemitul Campanula carpatica. Viola epipsila. Munţii Parâng-Cindrel se caracterizează prin prezenţa elementelor balcanice Symphyandra wanneri. Bromus barcensis. În partea estică se întâlneşte Ephedra distachya. păduri de fag (făgete colinare şi montane. Hieracium pavichii. Podişul Transilvaniei are o vegetaţie de păduri de stejar (Quercus robur. Centaurea retezatensis. Silene nivalis (numai în Munţii Rodnei). cu o floră arctică-boreală. Cardamine glauca. Geranium coerulatum. cu multe endemite.

ursul (Ursus arctos).în Câmpia Banato-Crişană (Câmpia Someşului. specifice pentru provincia carpato-dacică sunt: tritonul carpatic (Triturus montandoni). dar şi cu influenţe stepice (Polygala sibirica). Câmpia Crişurilor. Numeroase elemente submediteraneene (în special moesice şi illirice) sunt componente importante ale covorului vegetal din aceste regiuni sau formează chiar asociaţii proprii: păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto). cer (Quercus cerris) şi tei (Tilia tomentosa). (3) Provincia moesică se extinde în sud-vestul ţării (sud-estul Banatului. Defileul Dunării. Apar. Cirsium candelabrum. Acanthus longifolius. în lacul Peţea şi a unor specii sudice. Corylus colurna. cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi scumpie (Cotinus coggygria). (2) Provincia panonică ocupă o suprafaţă mai restrânsă în vestul ţării. Aconithum anthora. liliac (Syringa vulgaris). Podişul Mehedinţi. orbetele (Spalax leucodon hungaricus) şi batracianul Rana arvalis woltersdorfi. Tulipa hungarica. dar şi pontice) cuprinde: popândăul (Citellus citellus). Ruscus aculeatus. Pe nisipuri se întâlneşte specia psamofilă atlantic-mediteraneană Corynephorus canescens. Dintre animale (elemente central-europene). Câmpia Mureşului. şibleac cu stejar pufos (Quercus pubescens). Muscari botryoides. Câmpia Someşului cuprinde păduri de cer. Munţii Vâlcan. Vegetaţia este reprezentată de silvostepă (pajişti cu graminee şi ierburi xeromezofile) şi păduri de stejar pufos (Quercus pubescens). piţigoiul de munte (Parus montanus transsylvanicus). sud-vestul Olteniei. Centaurea degeniana. sudul Munteniei) şi în sud-vestul Dobrogei (Podişul Oltinei). Saxifraga bulbifera. Geranium macrorhizum. cerbul (Cervus elaphus). de asemenea. Ferula heuffeli. pe locul fostelor mlaştini ale Ecedei. Căpăţânii şi bordura calcaroasă a Munţilor Parâng. Saponaria glutinosa.tataria. termofile: Sedum cepaea. gârniţă (Quercus frainetto). Dianthus vandassi şi multe endemisme: Dianthus banaticus. Se păstrează şi vechi specii montane: Lunaria rediviva. Moenchia mantica. Mai apare Spergularia salontana. Subcarpaţii Getici şi Podişul Mehedinţi se caracterizează prin prezenţa a 109 . păduri cu frasin pufos (Fraxinus pallissae) sau frasin cu frunză îngustă (Fraxinus angustifolia). Câmpia Timişului). Cerastium banaticum. valea Cernei. capra neagră (Rupicapra rupicapra). cucuveaua transilvană (Athene noctua daciae). numeroase elemente termofile. mojdrean (Fraxinus ornus). Celtis australis. Fagus moesiaca. Vitis sylvestris. râsul (Lynx lynx). Scabiosa banatica. Snyrnium perfoliatum. mediteraneene: Juglans regia. vişin turcesc (Padus mahaleb). Fauna (elemente central-europene. Câmpia Crişurilor şi Mureşului se caracterizează prin prezenţa relictului tropical terţiar – lotusul (Nymphaea lotus thermalis). Carpinus orientalis.

Paconia peregrina. iar pe nisipurile de la Hanu Conachi.numeroase elemente submediteraneene. în marea lor majoritate fiind specii termofile sudice: broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni. grisebachii. alături de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi cer (Quercus cerris). bujorul (Paeonia peregrina romanica) şi părul argintiu. T. Ornithogalum sulfureum. vipera cu corn (Vipera ammodytes). Nectaroscordium dioscorides. C. Dobrogea este bogată în specii sudice: Paliurus aculeatus. scolopendra (Scolopendra cingulata). 110 . Dobrogea de Nord se evidenţiază prin formaţiuni de stepă. Vegetaţia este reprezentată prin pajişti de păiuş (Festuca) şi obsigă (Bromus). Podişul Getic şi Cîmpia Română Centrală se disting prin prezenţa pădurilor de Quercus cerris şi Q. cu tufărişuri (Colutea arborescens. În silvostepă. mistreţ (Sus scrofa). cu elemente mediteraneene. insecte (Mantis religiosa. pontice şi balcanice. popândăul (Citellus istricus). graeca ibera). greierul gras (Bradyporus montandoni). masivul Cozia se evidenţiază printr-o compoziţie floristică în care apar şi elemente sudice (Sorbus cretica). iar endemice: Campanula romanica. silvostepă şi pădure. M. Specii de origine sudică sunt: Moeringia jankae. jugularis caspius). Q. De asemenea. jankae. scorpioni (Euscorpius carpathicus). veveriţa (Sciurus vulgaris) apar numeroase elemente submediteraneene şi mediteraneene. dihorul pătat (Vormela peregusna). Tragus racemosus. polycarpa. liliacul (Rhinolophus euryale). submediteraneene. termite (Reticulithermes lucifugus). În Câmpia Burnaz-Boian se dezvoltă: scumpia. Tettigia orni. frainetto. Q. Knautia macedonica. Pădurile sunt formate din specii de gorun (Quercus dalechampii. C. potârnichea de stâncă (Alectoris graeca). specia psamofilă Mollugo cerviana. Ablepharus kitaibelli). pisică sălbatică (Felis silvestris). Dinarchus dasypus). cu numeroase elemente sudice: Acanthus longifolius. cicori (Cicada plebeja). petraea). cu unele endemite: Agropyron brandzae. Erianthus adpressus. Centaurea kanitziana. Centaurea jankae. destul de frecvente sunt scumpia (Cotinus coggygria) şi umbra iepurelui (Asparagus tenuifolius). şopârle (Lacerta praticola. pe alocuri apar speciile moesice de fag balcanic (Fagus moesica) şi garofiţă balcanică (Dianthus vandassi). Evonymus latifolius) şi subarbuşti mediteraneeni (Ruscus hypoglosum). Tilia tomentosa. iar pe valea Luncaviţei. (4) Provincia pontică se întinde în Bărăgan. Podişul Oltinei (sud-vestul Dobrogei) cuprinde păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto). Ornithogalum fimbriatum. şerpi (Coluber quatorlineatus. Iris pumilla. coleoptere (Carabus gigas). Pe fondul faunei central-europene de pădure – căprioară (Capreolus capreolus). cu numeroase elemente continentale şi sudice: Ceratocarpus arenarius. Dobrogea şi sud-estul Moldovei. Carpinus orientalis. ocupând ariile de stepă şi de silvostepă.

şerpi (Coluber quatuorlineatus. şoarece de stepă (Sicista subtilis nordmanni) şi vipera de stepă (Vipera ursinii renardi). jderul de piatră (Martes foina). în silvostepa din Câmpia Moldovei. ca specie caracteristică. jderul de scorbură (Martes martes). hârciog (Cricetus cricetus). cărpiniţa (Carpinus orientalis). dihor de stepă (Mustela eversmanni). 111 . şoarecele de stepă (Sicista subtilis nordmanni). mojdreanul (Fraxinus ornus). greierele gras (Bradyporus montandoni). sâmbovina (Celtis glabrata). element central-european. vipera cu corn dobrogeană (Vipera ammodytes montandoni). alături de popândău (Citellus citellus). (5) Provincia sarmatică ocupă un areal restrâns în nord-estul ţării. se mai adaugă: părul argintiu (Pirus elaeagrifolia). Pe nisipurile de la Hanu Conachi este caracteristică şopârla de nisip (Eremias arguta deserti). Eryx jaculus turcicus). orbetele (Spalax graecus). Fauna dobrogeană se individualizează prin speciile: dihorul de stepă (Mustela eversmanni). central-european şi fag oriental (Fagus orientalis) din Caucaz. negară (Stipa capillata) şi păiuş (Festuca valesiaca. hârciogul (Cricetus cricetus). pennata). Vegetaţia se distinge printr-un complex de pajişti stepice – colilie (Stipa tirsa. În Bărăgan se întâlnesc: dihorul de stepă (Mustela eversmanni). vişinul turcesc (Padus mahaleb). Pădurile nord-dobrogene cuprind animale central-europene: căprioara (Capreolus capreolus). broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca ibera).fag comun (Fagus silvatica). F. grivanul mic (Mesocricetus newtoni). şopârlă de stepă şi pustiu (Eremias arguta deserti). gasteropode (Zebrina varnensis). Fauna include. S. dar şi specii sudice: ciocănitoarea lui Lilford (Dryobates leucotos lilfordi). în jurul complexului lagunar Razim şi pe nisipurile din Delta Dunării. şoarecele de stepă (Sicista subtilis nordmanni) şi popândăul (Citellus citellus). pseudovina). beşicoasa (Colutea arborescens). grivanul mic (Mesocricetus newtoni).

SOLURILE În România există o mare varietate de soluri. datorită activităţii microbiologice slabe. De asemenea. În general.7. În spaţiul montan (răcoros şi umed) se dezvoltă soluri oligobazice sau oligomezobazice. Roca influenţează compoziţia granulometrică. ce provin mai ales din frunze. se produce într-un ritm mai lent. ce se descompun relativ rapid şi se transformă în humus saturat. în cadrul marilor formaţiuni vegetale. în regiunile de dealuri îanlte şi munţi predomină solurile slab evoluate sau chiar erodate. Relieful intervine direct în procesul de formare a solurilor prin gradul de înclinare al versanţilor. distribuite relativ echilibrat pe tot teritoriul. iar prezenţa Carpaţilor impune o etajare a acestora. datorită acumulării humusului saturat cu calciu. determinând o etajare a solurilor. Astfel. Factorul biologic impune modificări cu caracter zonal. soluri intrazonale. 7. De asemenea. pajiştile stepice lasă în sol cantităţi anuale mari de resturi organice. cu profile dezvoltate şi diferenţiate. Condiţiile climatice acţionează diferenţiat pe cele trei trepte majore de relief. Factorii pedogenetici Solul se formează şi evoluează ca rezultat al acţiunii îndelungate şi complexe a unor factori naturali şi antropici. cât şi influenţa asociaţiilor vegetale naturale care se dezvoltă pe acesta.1. în regiunea podişurilor şi câmpiilor înalte (climat moderat) predomină solurile adânci. gleizate sau pseudogleizate. transformarea resturilor organice. câmpii 112 . acţiunea faunei din sol determină apariţia unor subtipuri aparte (vermice) ale solurilor. impune diversitatea condiţiilor bioclimatice în altitudine. structura şi compoziţia chimică a solului. În regiunile forestiere. Solurile reflectă tranziţia de la climatul continental est-european la cel oceanic şi submediteranean. se diferenţiază soluri subţiri (pe roci compacte) şi soluri profunde (pe roci afânate). În funcţie de gradul de consolidare a rocilor. Astfel. există o corespondenţă directă între vârsta unor forme de relief (terase. reflectând atât condiţiile abiotice ale substratului. Apa freatică şi stagnantă are un rol important doar în condiţiile în care umezeşte profilul de sol (permanent sau periodic). dacă în regiunile de câmpii şi podişuri joase apar soluri evoluate. în regiunile umede sau cu drenaj slab. În etajul alpin. cu orizonturi bine diferenţiate. Timpul condiţionează formarea şi evoluţia solurilor. în timp ce în câmpiile joase (secetoase) se formează soluri închise la culoare. Se formează astfel. procesul de mineralizare este redus. diferenţiat pentru pădurile de foioase şi cele de conifere.

zonalitatea este pusă în evidenţă de prezenţa cernisolurilor în vest şi a cambisolurilor şi luvisolurilor în centru şi est. iar în munţi sunt caracteristice spodisolurile şi umbrisolurile. iar sub pajişti alpine sunt humosiosoluri (umbrisoluri). Prezenţa Carpaţilor impune o dispunere altitudinală a solurilor. Astfel.2. prin diminuarea proceselor de descompunere aerobă şi creşterea conţinutului de humus. arături în lungul pantelor) favorizează procese intense de eroziune. dealuri şi podişuri. aparţinând cernisolurilor. Arcul carpatic impune o repartiţie concentrică. zona luvisolurilor şi cambisolurilor. acoperite de loessuri (Conea. ca urmare a intensificării acţiunii unor factori locali. De asemenea. 7. pânza freatică. cu zona externă. Activitatea omului contribuie la formarea sau conservarea învelişului de sol. la tranziţia de la climatul estcontinental (cu vegetaţia de stepă) la cel oceanic (domeniul forestier) şi submediteranean. apar diferenţieri datorită predominării unor factori pedogenetici locali (roca parentală. amendamente calcaroase) a determinat modificarea însuşirilor chimice ale solurilor. Zonalitatea. influenţe antropice).piemontane) şi cea a solurilor. se deosebesc solurile actuale (rezultate sub influenţa condiţiilor climatice existente în arealul respectiv) de solurile fosile (a căror geneză a fost determinată de condiţii climatice anterioare). intrazonalitatea şi azonalitatea Poziţia României în plină zonă temperată. se poate constata o distribuţie zonală a principalelor clase şi tipuri de soluri. înclinarea versanţilor. În Depresiunea Transilvaniei. activitatea biologică. Lucrările de îndiguire-desecare au schimbat total regimul hidric. Practicile agricole inadecvate (nerotaţia culturilor. cea mai extinsă. Dispunerea altitudinală a reliefului influenţează etajarea condiţiilor climatice şi a vegetaţiei. dar şi solurile litomorfe de tipul rendzinelor (pe calcare şi dolomite). sub păduri de amestec. Caracteristice sunt hidrisolurile (datorate excesului de umiditate) şi salsodisolurile (formate în urma proceselor de salinizare). care se reflectă şi în zonalitatea verticală a solurilor. sunt caracteristice districambosolurile şi eutricambosolurilor (cambisoluri). 1970). faeoziomurilor marnice (pe roci cu ciment carbonatic) şi andosolurilor (pe produse vulcanice). la care se adaugă în câmpiile înalte. materializate în intrazonalitatea şi azonalitatea solurilor. determină o anumită distribuţie şi zonare a solurilor. 113 . Solurile intrazonale apar insular în interiorul unor zone de sol. În spaţiul montan. Utilizarea diferitelor substanţe (îngrăşăminte naturale şi chimice. Pe fondul distribuţiei generale simetrice şi concentrice a solurilor. sub păduri de molid şi jnepenişuri se dezvoltă prepodzoluri şi podzoluri (spodisoluri).

a supus solurile unor modificări de ordin fizic (distrugând structura. La acestea se adaugă soluri poluate cu diferite substanţe chimice provenite din activităţi industriale (în apropierea centrelor urbane). introducerea irigaţiilor. Influenţa omului în degradarea solurilor Activităţile antropice (agricole şi industriale) au modificat condiţiile de formare şi evoluţie a solurilor.36 mil. Podişul Bârladului. Utilizarea în exces a îngrăşămintelor chimice acidifiante a determinat extinderea suprafeţelor cu soluri acide. S-a schimbat regimul hidric al solurilor. Cele mai afecate regiuni (eroziune pe circa 3. Sistemul român de taxonomie a solurilor. scăzând porozitatea şi infiltraţia) sau ale bilanţului materiei organice şi elementelor nutritive (diminuarea rezervei de humus).75 mil. despăduririle. nu prezintă orizonturi distincte şi sunt dispuse sub diferite forme şi dimensiuni. aplicarea greşită a îngrămintelor şi pesticidelor (în câmpii şi dealuri) a dus la poluarea chimică a solurilor. Podişul Getic. psamosoluri). 7.ha.3.ha).5 mil. Fenomenele de desecare a terenurilor din lunci a produs modificări importante asupra spaţiilor respective. Câmpiile joase (Titu-Siretul inferior. elaborat 114 . 7. au sporit suprafaţa terenurilor ce pot fi afectate de apariţia excesului temporar sau permanent de umiditate. De asemenea. regosoluri. De asemenea. cultivarea terenurilor în pantă) determină apariţia unor intense procese de eroziune a solului.ha) sunt în Carpaţii şi Subcarpaţii dintre Prahova şi Trotuş. Crişurilor. Acest lucru determină o spălare a solurilor de săruri uşor solubile. Podişul Târnavelor şi Câmpia Transilvaniei.Solurile azonale sunt tinere. În anul 2003 s-a adoptat o nouă clasificare. Diversitatea solurilor României Studiul solurilor a impus necesitatea unei clasificări unitare. În faza imediat următoare desecării. Introducerea ulterioară a irigaţiilor a sporit pericolul apariţiei salinizării secundare a solurilor. În această categorie sunt incluse protisolurile (aluviosoluri. Aceste fenomene se accentuează prin folosirea îndelungată a irigaţiilor (pot apărea chiar orizonturi noi). litosoluri. chimică şi biologică a depozitelor lacustre. În regiunile de dealuri şi podişuri. Înlocuirea vegetaţiei naturale de pădure sau pajişte prin culturi agricole. activităţile umane inadecvate (defrişări. în cadrul tuturor zonelor pedogeografice. alunecări pe circa 0.4. la care se asociază alunecări de teren. amenajarea lacurilor artificiale. s-a realizat maturarea fizică. Timişului) şi luncile râurilor sunt ariile cele mai expuse la apariţia inundaţiilor (circa 2.

Spaţiu. Clasa de sol cuprinde totalitatea solurilor al căror profil morfologic prezintă un anumit orizont diagnostic. fiind dezvoltat pe roci sedimentare neconsolidate sau slab cimentate. fiind dezvoltat pe roci compacte aflate la zi sau aproape de suprafaţă. Tipul de sol se evidenţiază în cadrul clasei de sol. resturi menajere. tipul şi subtipul de sol. Delta Dunării şi sectorul nordic al litoralului. societate. psamosolul. Textura de la nisipoasă la argiloasă. în concordanţă cu cerinţele FAO (1998). structura glomerulară sau poliedrică. Sunt soluri care. determină nivelul fertilităţii (utilizare în legumicultură sau ca păşune). Regosolul este caracteristic dealurilor. minereuri neferoase din Carpaţii Orientali). cuprinse în World Reference Base for Soil Ressources. Litosolul caracterizează munţii mijlocii şi joşi. datorită unor condiţii locale. Prezintă o dezvoltare incompletă. cu precădere în regiunile de câmpii şi podişuri joase. având extinderi mai mari în sudul Câmpiei Olteniei (pe terasele Dunării). format pe materiale parentale constituite din depozite fluviatile recente. intensitatea bioacumulării şi gradul de solificare.de ICPA (Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie). multe dintre ele fiind soluri tinere. Subtipul de sol se diferenţiază în funcţie de prezenţa sau absenţa unor orizonturi da tranziţie între două tipuri (România. Solurile sunt grupate pe baza procesului genetic caracteristic şi a orizonturilor diagnostice. 2005). podişurilor şi câmpiilor.5%). Ocupă areale extinse în Câmpia Română. Protisolurile (14.7%). cuprinzând trei unităţi taxonomice: clasa. amenajări de căi de comunicaţii. în stadii diferite de formare. în sectoare inundate periodic. Podişul 115 . Entiantrosolul este caracteristic proceselor de solificare de pe haldele de steril de la exploatările miniere (Oltenia subcarpatică şi piemontană. celor cu grinduri. Psamosolul este dezvoltat pe nisipuri şi corespunde arealelor de interdune. aprovizionarea suficientă cu apă. Aluviosolul (solul aluvial) (9. Cernisolurile. neavând un orizont diagnostic. nu sunt prea evoluate. aluviosolul şi entiantrosolul. Alterarea slabă şi eroziunea lentă impun un orizont cu humus slab conturat. realizat în 1980. Corespunde stadiului iniţial de solificare a depozitelor aluviale sau aluvio-proluviale. Câmpia Moldovei. în funcţie de acelaşi tip de procese pedologice şi aceeaşi succesiune de orizonturi diagnostice. câmpiei litorale. regosolul. nord-vestul Câmpiei Banato-Crişene (Carei-Valea lui Mihai). Această clasă include: litosolul.2%) ocupă areale extinse pe terasele şi luncile râurilor. mediu. Aceasta înlocuieşte Sistemul român de clasificare a solurilor. materiale de sol sau rocă din fundaţii. Buzăului şi Siretului. sub pajişti degradate şi păduri de slabă calitate. în lungul cursurilor Călmăţuiului. Dobrogea. Câmpia Banato-Crişană. Cuprind cele mai răspândite soluri din ţara noastră (26.

cernoziom (calcaric. Este foarte sensibil la fenomenul de tasare. Cernisolurile cuprind următoarele tipuri: kastanoziom. Este activ biologic. Se dezvoltă pe loess. Kastanoziomul este cel mai slab evoluat dintre solurile zonale. ocupând versanţii cu înclinări moderate. estul Câmpiei Române şi Câmpia Banatului. Faeoziomul greic este caracteristic pădurilor de stejar. Sunt soluri tinere. fiind considerat cel mai fertil sol agricol.. sudul Câmpiei Române şi Câmpia Banato-Crişană. pe roci carbonatice (argile marnoase şi marne argiloase). sol intrazonal. cu orizonturi clare. tei şi carpen. precum şi în unele depresiuni intramontane (Braşov. Cernoziomul cambic (levigat). ca sol intrazonal. pe terasele medii (ale râurilor Someş. cambic). cu drenaj imperfect. dolomite.8% din suprafaţa ţării şi este specific silvostepei în estul şi sudul Podişului Moldovei. aprovizionat moderat cu humus şi are o structură favorabilă. Faeoziomul argic. cu mult schelet. argic. Ciuc. pe loessuri. rezultând un procent însemnat de humus (2. sub pajişti mezoxerofite. fiind specific Dobrogei. slab până la moderat evoluate. cu fertilitate ridicată. fag şi conifere. faeoziom (cambic. Rendzina. Este slab sau moderat carbonatic. Almăj). se dezvoltă sub păduri de stejar. Se află la limita vestică de extindere în Europa. ocupă 8. se dezvoltă pe roci bogate în calciu (calcare. Haţeg. cu mari rezerve de humus. gips). dar şi pe marne argiloase. specific vegetaţiei de fâneaţă din Podişul Sucevei. Faeoziomul marnic (pseudorendzina). ce dau productivitate. pe loess şi depozite loessoide. fiind uşor supus uscăciunii şi mai puţin productiv. este slab şi moderat acid. Textura grea argiloasă determină o permeabilitate redusă. Olt. cu regim hidric variabil. prezintă exces de umiditate temporar stagnant. Siret) şi pe suprafeţe restrânse în Podişul Transilvaniei. marne sau nisipuri. Faeoziomul cambic este un cernoziom levigat din arealele mai umede şi mai reci.7%) se întâlneşte în Dobrogea. are un profil bine dezvoltat.8-5. ce determină însuşiri nefavorabile din punct de vedere fizico-mecanic. 116 .Se formează pe loess şi depozite loessoide. sub păduri de stejar. sub stepă cu pajişti xerofile. însuşiri fizice şi chimice bune. marnic) şi rendzină. Cernoziomul (8. Mureş. cu o mare capacitate de amonificare şi nitrificare.Covurluiului. Sibiu. sudul Câmpiei Transilvaniei. dezvoltat pe câmpii vechi cu aspect tabular şi slab fragmentate. Prezintă o capacitate mare de gonflare. greic. Podişul Getic şi Podişul Mehedinţi. depozite loessoide. în regiunile de podiş şi deal cu climat umed. formând o crustă groasă. Crişuri. închis la culoare. Este un sol afânat. o intensă activitate biologică ce descompune rapid resturile organice. din estul ţării şi Dobrogea. Este un sol superficial.7%) calcic. tipic.

Orizont antropedogenetic sau lipsa orizontului A şi E. AR. Nu prezintă orizont Cca în primii 80 cm (exceptând cazul solurilor afectate de eroziune). Proprietăţi andice în profil.Clasa de sol 1. 9. SPODISOLURI PELISOLURI ANDISOLURI HIDRISOLURI Orizont pelic sau orizont vertic începând din primii 20 cm sau imediat sub Ap. 10. LUVISOLURI 6. CERNISOLURI 3. Orizont sodic (Bhs. AR sau Bv) cu valori şi crome sub 3.5 (la materialul în stare umedă) începând din partea superioară. Bv sau Bt) având în partea superioară culori cu valori şi crome sub 3. Urmează roca (Rn sau Rp) sau orizontul C. HISTISOLURI 12. criptospodic (Bcp). Orizont A umbric (Au) continuat cu orizont intermediar (AC. CAMBISOLURI 5. Nu prezintă orizont Cca. nu se includ solurile cu orizont B argic-natric (Btna). PROTISOLURI Tabelul nr. Orizont B argic (Bt) având culori cu valori şi crome peste 3. UMBRISOLURI 4. Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea superioară a solului de peste 50 cm grosime sau numai de 20 cm. SALSODISOLURI 11. Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în partea superioară a solului (în primii 50 cm) sau orizont Btna. 7. Orizont B cambic (Bv) având culori cu valori şi crome peste 3.2003 Orizontul sau proprietăţile diagnostice Orizont A sau O (sub 20 cm grosime) fără alte orizonturi diagnostice.5 (la umed) începând din partea superioară. dacă este situat pe orizontul R. în lipsa orizontului spodic. 3 Sistemul român de taxonomie a solurilor . ANTRISOLURI 117 . Orizont A molic (Am) continuat cu orizont intermediar (AC. Bs) sau orizont LS RS PS AS ET KZ CZ FZ RZ NS HS EC D C EL LV PL AL EP PD CP PE VS A N SG GS L M SC SN TB FB ER AT Tipul de sol Litosol Regosol Psamosol Aluviosol Entiantrosol Kastanoziom Cernoziom Faeoziom Rendzină Nigrosol Humosiosol Eutricambosol Districambosol Preluvosol Luvosol Planosol Alosol Prepodzol Podzol Criptopodzol Pelosol Vertosol Andosol Stagnosol Gleiosol Limnosol Solonceac Soloneţ Histosol Foliosol Erodosol Antrosol 2.5 la materialul în stare umedă. Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense (W) care încep în primii 50 cm sau orizont A limnic (Al) ori orizont histic (T) submers. 8. îndepărtate prin eroziune accelerată sau decapitare antropică.5 (la umed) sau orizont A molic forestalic (Amf) urmat de orizont AC sau Bv (indiferent de culori) şi de orizont Cca în primii 60-80 cm.

SALSODISOLURI (Soluri halomorfe) XI. sol cenuşiu. Regosol 3. sol aluvial. Litosol 2. sol roşu 13. Entiantrosol 6. Litosol organic 31. 10. Subtipul vertic 22. Solonceac 28. ANDISOLURI IX. Sol negru acid 11. pseudorendzină. Gleiosol 25. cernoziom cambic. Rendzină Nigrosol Humosiosol Eutricambosol Districambosol Preluvosol III. Sol brun-roşcat luvic. Cernoziom. Planosol 17. Sol puternic transformat de om 32. PELISOLURI (Vertisoluri) VIII. Sol brun acid (subtip criptospodic) 21. 14. Sol brun eumezobazic. Foliosol 31. Andosol 24. Criptopodzol 21. PROTISOLURI (Soluri neevoluate) 5. cernoziom argiloiluvial 8. ANTRISOLURI 118 . Soloneţ 29. LUVISOLURI (Argiluvisoluri) 15. HISTISOLURI (Histosoluri) XII. Limnisol 26. coluvisol 5. Histosol 30. Protosol antropic 6. Andosol 24. 4. sol gleic 25. Lăcovişte. Pelosol 22. Alosol 18. UMBRISOLURI (Umbrisoluri) IV. Sol pseudogleic 27. Stagnosol 27. Erodosol VI.Tabelul nr. Sol bălan 7. Sol brun-roşcat şi sol brun argiloiluvial 15. Sol humico-silicatic 12. Sol brun acid 14. Protosol aluvial. SPODISOLURI (Spodosoluri) VII. brun luvic şi luvisol albic 16. Prepodzol 19. CAMBISOLURI (Cambisoluri) V. Psamosol 4. Vertisol 23. 4 Corelaţia dintre Sistemul român de taxonomie a solurilor(2003) şi Sistemul român de clasificare a solurilor (1980) CLASA DE SOL 1. Solonceac 28. 11. Erodisol I. Faeoziom 9. – 26. Luvosol 16. 12. CERNISOLURI (Molisoluri) 8. Planosol 17. Soloneţ 29. 2. Podzol 20. Cernoziom II. HIDRISOLURI (Soluri hidromorfe) X. sol negru clinohidromorf 9. Antrosol 32. TIPUL DE SOL 2003 Litosol Regosol Psamosol Aluviosol 1980 1. Kastanoziom 7. 3. Rendzină 10. Sol cernoziomoid. 13. Vertosol 23. Sol brun feriiluvial 19. Podzol 20. Sol turbos 30. Sol brun-luvic şi luvisol albic foarte acide 18.

cu formarea unui orizont subţire cu humus. în dealuri. Includ următoarele tipuri de sol: nigrosol şi humosiosol. Terra rossa (solul roşu). pe interfluvii largi. când erau condiţii de tip mediteranean) sau determinat de rocă. sub păduri de stejar şi fag. pe material argilos. Carpaţii Occidentali) şi Subcarpaţi. Obcinele Bucovinei.5%) este caracteristic întregului spaţiu montan şi submontan. Se dezvoltă pe roci acide (granite. se produce descompunerea lentă a resturilor organice. cu formare de humus de tip mull şi mineralizare echilibrată. de aceea apare ca relict (este considerat de vârstă romanian-villafranchian. Eutricambosolul se dezvoltă sub păduri de stejar. Districambosolul (13. Dobrogea de Sud). iar pe suprafeţe mai reduse în Podişul Târnavelor. pe depozite deluviale şi aluvio-proluviale lutoase.Umbrisolurile (0. argile. dezvoltaţi pe roci compacte silicatice. Formarea sa fiind caracterizată printr-o perioadă bioactivă scurtă (solul este o bună parte din an îngheţat sau acoperit cu zăpadă). rezultând soluri de culoare deschisă. provenit din alterarea calcarului. Cuprind soluri cu o răspândire mai restrânsă şi se întâlnesc în munţii mijlocii la altitudini de 1000-1400 m. cu floră de tip mull. Cambisolurile (19.5%). podişuri şi munţi joşi. Munţii Apuseni. Sunt soluri montane caracteristice altitudinilor reduse şi medii (400-1400 m). Gârbovei. Aceste soluri se formează pe roci calcaroase şi bazice. Carpaţii flişului. Sunt soluri relativ puţin evoluate. Prezintă textură grosieră. pe roci parţial îmbogăţite în carbonat de calciu (gresii. dar şi gresii. 119 . în condiţiile unor precipitaţii medii anuale de 600-800 mm. Formarea sa nu poate fi explicată prin condiţiile pedoclimatice actuale. Nigrosolul se dezvoltă sub păduri de fag şi molid. Someşan. Sunt afectate de procese de denudaţie lentă. un circuit biologic activ. fag şi molid. Este caracteristică o puternică spălare a sărurilor şi un circuit biologic activ. ca sol intrazonal litomorf. cu excepţia celor situate în lunci şi arii de divagare.8%). sub păduri de fag. Climatul rece şi umed favorizează descompunerea lentă a materiei organice şi intensa acumulare a humusului acid. în Munţii Buzăului (la confluenţa Bâscei Mari cu Bâsca Mică) şi sudul Munţilor Ciucaş-Zăganu. şisturi cristaline. Dealurile Banatului şi Crişanei. Baiului. amestec fag-răşinoase şi răşinoase. cu un profil nediferenţiat textural. formate în condiţii de drenaj foarte bun. Getic. Munţii Locvei. marne). Cuprinde următoarele tipuri de sol: eutricambosol. Bucegi. răspândite în Carpaţi (Munţii Maramureşului şi Rodnei. marginile masivelor din Carpaţii Meridionali. Humosiosolul este caracteristic pajiştilor alpine şi subalpine din munţii înalţi (la peste 1500-1600 m în Carpaţii Orientali şi Occidentali şi la peste 17001800 m în Carpaţii Meridionali). este caracteristic regiunilor cu altitudini mici şi medii (Oltenia subcarpatică. terra rossa şi districambosol. roci eruptive bazice şi pe unele şisturi cristaline.

regim aerohidric defectuos şi o fertilitate scăzută (conţinut redus de humus). iar alterarea intensă. în condiţii climatice relativ umede (650-1000 mm). Datorită climatului umed şi răcoros. la care se adaugă fragmente de pietriş. sub păduri de fag sau de fag şi molid. Corespund pădurilor de foioase şi de amestec. Câmpia Someşului. Giurgeu. se găseşte la contactul Piemontului Getic cu Câmpia Română. Includ următoarele tipuri: preluvosol tipic. cu condiţii nefavorabile de aeraţie şi nivel scăzut al fertilităţii. în regiunile de dealuri şi podişuri (Podişul Transilvaniei. Planosolul se dezvoltă sub păduri de stejar şi fag. slab-moderat înclinate. cu un drenaj natural de la bun la slab-moderat. orizontale. cu climat mai umed şi mai rece. pe depozite predominant argiloase. Sunt soluri relativ vechi. Făgăraş. aflat la limita sa nordică de răspândire în Europa. Se include în categoria solurilor slab fertile. conţinut mic de humus şi datorită argilozităţii ridicare pot apărea fenomene de stagnare a apei. Baia Mare. evoluate. Prezintă o diferenţiere clară a orizonturilor. care se dezvoltă pe un substrat variat (loess şi depozite loessoide. argile şi nisipuri. luvosol tipic. în podişuri şi piemonturi de la exteriorul Carpaţilor (Podişul Getic. în Depresiunea Transilvaniei (Podişul Târnavelor. Textura nisipo-lutoasă este specifică. fag şi chiar conifere). Ciuc. deluvii şi sedimente de natură aluvială. Dealurile Banato-Crişene.5%). Podişul Moldovei). câmpiilor înalte. Este slab diferenţiat textural. Prezintă o textură diferenţiată pe profil. în dealuri înalte. luturi. preluvosol roşcat. iar pe areale mai restrânse în depresiunile intramontane şi submontane (Oaş.corespunde pădurilor de şleau. luvosol albic. care determină spălarea sărurilor pe profil şi debazificarea accentuată a materialului mineral. Activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive sunt reduse. Drenajul necorespunzător şi pânza 120 . rocilor sărace în baze şi vegetaţiei acidofile. fliş). cu suprafeţe plane. argilă. sub păduri de stejar. este uşor afânat-moderat tasat. Preluvosolul tipic se întâlneşte în dealuri şi piemonturi. nordul Câmpiei Române (la vest de Bucureşti). pe depozite loessoide. Prezintă reacţie slab acidă. textură de la lutonisipoasă la lutoargiloasă. humificarea este slabă. sub păduri de foioase. Braşov. în general sărace în alemente bazice. Subcarpaţi). aluviuni vechi. Haţeg. Preluvosolul roşcat. Luvisolurile (25. planosol şi alosol. Podişul Getic. Caransebeş). Podişul Someşan). Luvosolul tipic – ocupă 15% din teritoriul ţării . Podişul Moldovei. fiind dezvoltate pe eluvii. cu humus extrem de redus şi prezintă exces de umiditate la suprafaţa stratului arat. Luvosolul albic corespunde pădurilor de amestec (stejar. corespunzând podişurilor. Sunt solurile dominante pentru dealurile subcarpatice şi banato-crişene. podişuri şi depresiuni. teraselor vechi şi depresiunilor. Bistra. cu caracter acid.conglomerate). conferindu-i caracter semischeletic.

Sunt soluri cu un profil bine diferenţiat. Trotuşului. fiind dezvoltate în condiţii climatice reci şi umede. Temperaturile scăzute determină o descompunere redusă a materiei organice. regim aerohidric defectuos şi o fertilitate naturală scăzută. tufărişuri şi pajişti. În timpul verii. Retezat. Obcinele Mestecăniş şi Feredeu.1%) este caracteristic pădurilor de conifere şi pajişti alpine. Cuprind solurile dominante în regiunea muntoasă cu altitudini mari. şisturi cristaline) şi depozite eluvio-deluviale. Făgăraş. Pelisolurile (1. conglomerate. jnepenişuri şi pajişti alpine: Munţii Rodnei. roci eruptive). determină însuşiri nefavorabile culturilor agricole. diferenţiere texturală pe profil.freatică la mică adâncime. în condiţiile unor cantităţi mari de precipitaţii. Precipitaţiile abundente determină o intensă levigare şi debazificare a materialului mineral deja sărac în baze. alterarea intensă şi activitatea microbiologică este extrem de slabă. Este un sol cu un profil scurt. iar în perioadele cu exces de umiditate sunt caracteristice băltirile. Au fost separate două tipuri de soluri: pelosol şi vertisol. Godeanu. gradul redus de aeraţie. Parâng. Bioacumularea este acidă şi foarte puternică. conglomerate. Leaota. Se dezvoltă sub păduri de conifere. Alosolul corespunde pădurilor de stejar. atunci când se trece de la starea umedă la cea uscată. Almăj. pe pajişti secundare apărute în urma defrişării jnepenişurilor. Spodisolurile (5.6%). uneori cu formarea de suprafeţe de alunecare specifice orizontului vertic 121 . procentul redus de humus. cu porozitate foarte mare. formate pe material argilos. pe roci acide (gresii. Prepodzolul (4. apa din precipitaţii ajunge să băltească la suprafaţă). iar vertisolul se caracterizează prin gonflarea şi contractarea puternică a argilei.2%). Includ trei tipuri de sol: prepodzol. Tarcăului. ceea ce permite o îmbogăţire în humus a orizontului superior. din munţii mijlocii şi înalţi (la peste 1400 m altitudine). foarte compactă. Podzolul este caracteristic munţilor înalţi şi se dezvoltă pe roci acide (gresii. Semenic. frasin şi tei şi se dezvoltă pe câmpii terminale şi de terase în sudul şi sud-vestul ţării. bine diferenţiat. Muntele Mare. Ocupă areale restrânse în partea nordică a Câmpiei Române dintre Argeş şi Olt. Pelosolul conţine argilă neexpandabilă. pe cuverturi de loess şi depozite loessoide. fiind practic lipsită de pori. Sunt soluri litomorfe. Buzăului. Este un sol afânat. reacţie moderat acidă. fiind utilizate ca păşuni slab productive. podzol şi criptopodzol. determină apariţia proceselor de gleizare (datorită permeabilităţii extrem de reduse. Munţii Bistriţei. şisturi cristaline. datorită uscăciunii. se formează crăpături adânci şi largi. Gilău. sub păduri de molid. bogat în humus acid şi cu însuşiri fizice bune. Vrancei. Criptopodzolul se întâlneşte în etajul subalpin. în Podişul Getic şi în Banat (Câmpia Timişului). Textura argiloasă. structura specifică.

ale unor depresiuni intracarpatice şi subcarpatice. Este considerat un sol intrazonal litomorf. Dornelor. pe suprafeţe cu aspect mozaicat.2%). Clasa este răspândită sub forma unor areale insulare (0. Glavacioc. sub păduri de fag şi molid. în Podişul Getic. loessuri şi luturi argiloase. care se întâlnesc împreună. Sunt ocupate de pajişti cu valoare redusă. sub pajişti hidrofile şi păduri de stejar. Includ solurile care apar în condiţiile unui excedent de săruri (roci cu săruri uşor solubile. prismatică.8% din teritoriul României): valea Călmăţuiului.7%) sunt soluri formate pe roci vulcanice. generat de evapotranspiraţia intensă a apei urcate capilar din stratul acvifer.Andisolurile (0. în lanţul eruptiv neogen al Carpaţilor Orientali (Oaş-Gutâi. Crişuri. având un orizont A limnic sau orizont histic ori turbos (T) submers. Includ un singur tip de sol: andosolul. Vedea. gleiosol şi limnosol. pe relief cvasiorizontal din câmpii şi podişuri (în unele crovuri. determinate de transformarea şi mineralizarea lentă a resturilor organice. cu eflorescenţe şi cruste de săruri. Begăi). în jurul unor lacuri sărate din Bărăgan. Câmpia Moldovei şi Depresiunea Transilvaniei. fie prin desalinizarea unor solonceacuri. terase (între Ialomiţa şi Călmăţui) şi chiar lunci neinundabile (Dunăre. cu grosime sub 50 cm. Limnosolul este un sol subacvatic (din lacuri de mică adâncime). precum şi ale luncilor şi teraselor joase ale râurilor. lamelară sau se prezintă astructurat. Stagnosolul este legat de stagnarea îndelungată a apei din precipitaţii. dar intensă. apa mării. Solonceacul a luat naştere printr-un proces de acumulare de săruri. Braşov). Sunt formate sub influenţa predominantă a unui exces de umiditate de lungă durată (apa freatică situată la mică adâncime sau apa stagnantă din precipitaţii). Someş. Structura este columnară. Dealurile Vestice) sau depresionar (Depresiunea Braşovului). estul Deltei Dunării. Hidrisolurile (3. Are o pseudostructură grăunţoasă sau este astructurat. Delta Dunării). apa de irigaţie sau climat care favorizează o evapotranspiraţie intensă). are uneori un strat turbos. Podişul Someşan. sub păduri de stejar şi pajişti. Ciuc. pe depozite aluviale şi aluvio-proluviale. pânza freatică mineralizată. determină o humificare lentă. lacurilor şi lagunelor. Sunt răspândite în sectoarele joase slab drenate ale Câmpiei Banato-Crişene. Prin supraumectare. Soloneţul s-a format prin procese de alcalizare. regiunile de câmpie joasă (Timişului. 122 . Datorită condiţiilor accentuate de umiditate şi descompunerii lente a materiei organice. Salsodisolurile (solurile halomorfe). Se caracterizează prin proprietăţi specifice. Câlniştea. Tipurile de sol sunt: stagnosol. roca de solificare gonflează. Podişul Târnavelor. în condiţii anaerobe. Gleiosolul este întâlnit în depresiunile intramontane (Baia Mare. litoralul Mării Negre. Cuprind: solonceac şi soloneţ. Câmpiei Române. fie printr-un proces alternativ de salinizare-desalinizare. Descompunerea resturilor organice este foarte lentă. Călimani-Harghita) şi arealele vulcanice din Apuseni. Excesul de umiditate şi aeraţia redusă.

Histisolurile. Se întâlnesc pe areale cu mediu saturat cu apă, drenaj slab, material argilos şi relief depresionar. Cuprind două tipuri: histosolul şi foliosolul. Se dezvoltă în munţi, depresiuni intramontane, lunci cu excedent de umiditate şi Delta Dunării, condiţii în care descompunerea materiei organice este foarte mult încetinită, pe suprafeţe cu Sphagnum şi Phragmites. Aceste soluri au o semnificaţie biogeografică deosebită, onturilor mai vechi permite reconstituirea condiţiilor paleoclimatice şi morfoclimatice. Antrisolurile. Prezintă un orizont antropogenetic sau lipsa orizontului A şi E, îndepărtate prin procese de eroziune accelerată sau decapitare antropică. Aici au fost incluse solurile trunchiate sau ale căror orizonturi nu mai prezintă caracteristici diagnostice care să permită încadrarea lor într-unul din tipurile prezentate anterior: erodosol şi antrosol. Reprezintă stadii iniţiale de formare a solurilor, geneza lor fiind concomitentă cu o serie de procese ce duc uneori la distrugerea lor. Erodosolul este un sol format pe versanţi în condiţiile unor procese active de denudare, pe roci sedimentare neconsolidate şi este, de regulă, un sol astructurat (orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol). Antrosolul este caracteristic rocilor sedimentare neconsolidate, cu partea superioară deranjată prin lucrări mecanice, prin irigaţii cu ape mâloase sau prin fertilizare organică îndelungată.

123

8. REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ
Analiza elementelor fizico-geografice (distribuite în latitudine şi altitudine) permite realizarea de generalizări şi detalieri la nivelul ţării, dar şi o grupare a unităţilor teritoriale (pe trepte taxonomice). La baza regionării fizico-geografice au stat o serie de principii (Geografia României, vol. I, 1983; Velcea, 2001): diversitatea teritorială a peisajului impusă de varietatea reliefului; nerepetabilitatea unităţilor geografice; conceptul de structură alături de cel de sistem, ca viziune unitară în interpretarea diversităţii peisajului; interferenţa geografică reliefată de poziţia ţării pe continent; omogenitatea relativă a peisajului. Pornind de la existenţa lanţului carpatic ca element coordonator al peisajului şi în funcţie de poziţia lor geografică, pe teritoriul României se disting unităţi de ordinul I: o unitate centrală carpato-transilvană şi trei unităţi pericarpatice – unitatea banato-crişană, în vestul Carpaţilor Occidentali, unitatea geto-moldavă, în sudul şi estul Carpaţilor, şi unitatea dunăreano-dobrogeană, în sudul şi sud-estul ţării. În cadrul acestor unităţi, în funcţie de aspectul reliefului în raport cu vârsta şi alcătuirea geologică şi după variaţia condiţiilor biopedoclimatice în legătură cu altitudinea şi poziţia, se deosebesc unităţi de ordinul II, ce corespund unităţilor principale de relief. Unitatea carpato-transilvană cuprinde: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Carpaţii Occidentali şi Depresiunea Transilvaniei. Unitatea banatocrişană include: Dealurile Banato-Crişene şi Câmpia Banato-Crişană. Unitatea geto-moldavă grupează: Subcarpaţii, Podişul Moldovei, Podişul Mehedinţi şi Podişul Getic. Unitatea dunăreano-dobrogeană deosebeşte: Podişul Dobrogei, Câmpia Română şi Delta Dunării. În ceea ce priveşte unităţile de ordinul III, criteriile de regionare se deosebesc pe treptele majore de relief. În cazul unităţilor montane se iau în considerare poziţia, orientarea culmilor principale şi altitudinea absolută. În cazul unităţilor de dealuri şi câmpii, criterii principale sunt poziţia, litologia şi stadiul de evoluţie a reliefului. Condiţiile locale de relief, structură geologică şi vegetaţie diferenţiază unităţile de ordinul IV.

124

Fig. 20. Unităţile fizico-geografice ale României (Geografia României, vol. I, 1983) I. Unitatea carpato-transilvană: A. Carpaţii Orientali: 1. grupa nordică, 2. grupa centrală, 3. grupa de la Curbură. B. Carpaţii Meridionali: 4. grupa Munţilor Bucegi, 5. grupa centrală (Făgăraş-Parâng-Godeanu), 6. grupa Munţilor Vâlcan-Cernei-Mehedinţi. C. Carpaţii Occidentali: 7. Munţii Banatului, 8. Munţii Apuseni. D. Depresiunea Transilvaniei: 9. Podişul Someşan (a. propriu-zis, b. Dealurile Feleacului, c. Dealurile Lăpuşului), 10. Câmpia Transilvaniei (a. propriuzisă, b. Dealurile Bistriţei şi Reghinului), 11. Dealurile (Podişul) Târnavelor. II. Unitatea banatocrişană: E. Dealurile Banato-Crişene: 12. Dealurile Oaşului, 13. Dealurile Silvano-Someşene, 14. Dealurile Crişanei, 15, Dealurile Banatului. F. Câmpia Banato-Crişană: 16. Câmpia înaltă (subunitatea de pădure), 17, Câmpia joasă (subunitatea de silvostepă). III. Unitatea getomoldavă: G. Subcarpaţii: 18, Orientali, 19, Getici. H. Podişul Moldovei: 20, Podişul piemontan Ciungi-Corni şi Culoarul Moldova-Siret, 21, Podişul Sucevei, 22, Câmpia Moldovei, 23, Podişul Bârladului, 24, Podişul Covurluiului. I. Podişul Mehedinţi. J. Podişul Getic: 25, Dealurile şi podişurile piemontane ale Olteniei, 26, Podişurile piemontane argeşene. IV. Unitatea dunăreanodobrogeană. K. Podişul Dobrogei: 27, Dobrogea de Nord, 28, Podişul Dobrogei Centrale (Casimcei), 29, Podişul Dobrogei de Sud, 30, Litoralul dobrogean. L. Câmpia Română: 31, subunitatea de pădure şi silvostepă (a. Câmpia Olteniei, b. Câmpia Munteniei de Vest şi Centrale), 32, subunitatea de silvostepă şi stepă a Câmpiei Române de Est, 33, Lunca şi bălţile Dunării. M. Delta Dunării: 34, sectorul fluvial, 35, sectorul fluviomarin. Limitele unităţilor: α, de ordinul I, β, de ordinul II, γ, de ordinul III, δ, unor subunităţi caracteristice sau de tranziţie (de ordinul IV).

125

Munţii Oaş-Igniş-Gutâi-Ţibleş .Dealurile Simişna-Gârbău .Munţii Arenişului şi Dognecei . Carpaţii Meridionali 5.Masivele Dealu Mare şi Preluca .Podişul şi depresiunea Huedinului .Munţii Curburii externe .Masivul Bucegi .Munţii Almăjului şi Locvei . Carpaţii Orientali 2.Munţii Aninei .Munţii din bazinul Trotuşului .Culoarul Apoldului .Munţii scunzi ai Curburii interne . Munţii Banatului C.Culoarul Turda-Alba Iulia .Dealurile Ciceului şi Năsăudului .Munţii Semenicului .Munţii Godeanu . Munţii Apuseni 9.Dealurile şi depresiunile estice .Munţii vulcanici Călimani-Harghita .Munţii Mehedinţi .Dealurile Feleacului .Podişul Hârtibaciului . Câmpia Transilvaniei Transilvaniei 11. grupa centrală (FăgăraşParâng-Godeanu) 6.Munţii Mureşului .Culoarul Rucăr-Bran .Masivul Leaota .Podişul Purcăreţ-Boiu Mare . Unitatea carpato-transilvană 1.Dealurile dintre Târnava Mică şi Mare . grupa Munţilor Bucegi B.Depresiunea Braşovului .I.Culoarul Bârgaielor-Valea Moldovei .Dealurile Lăpuşului . Depresiunea 10.Dealurile Clujului şi Dejului . grupa nordică .Depresiunea Almaş-Agrij .Munţii Poiana Ruscă .Munţii Făgăraş .Depresiunile Făgăraş şi Sibiu . grupa de la Curbură 4. Podişul Someşan D.Culoarul văii Cernei .Podişul Secaşelor .Munţii din bazinul Bistriţei .Munţii Vâlcan .Culoarul Orăştiei A.Dealurile dintre Mureş şi Târnava Mică .Culoarul depresionar Giurgeu-Ciuc . grupa Munţilor VâlcanCernei-Mehedinţi 7. grupa centrală 3.Munţii Piatra Craiului .Munţii Cernei .Depresiunea Maramureşului .Munţii Crişurilor .Dealurile Bistriţei şi Reghinului .Munţii Parâng .Câmpia Someşană . Carpaţii Occidentali 8. Dealurile (Podişul) Târnavelor 126 .Câmpia Mureşană .Munţii Bihorului .Munţii Şes şi Meseş .Obcinele Bucovinei .Munţii Rodnei şi Maramureşului .

Dealurile Crişanei 15.Câmpia înaltă a Banatului . Dealurile BanatoCrişene F.Muscelele subcarpatice .Dealurile Copălău-Cozancea .Dealurile Motrului . Unitatea geto-moldavă G.Câmpia Mureşului . Câmpia Moldovei 23.Depresiunea Litenilor . Unitatea banato-crişană 12.Podişul Cornetelor .Depresiunile Baia Mare şi Copalnic . Podişurile piemontane argeşene J.Câmpia Jijiei inferioare şi a Bahluiului .Câmpa înaltă a Someşului şi Crişurilor .Depresiunea Rădăuţilor .Podişul Olteţului . Subcarpaţii 18.Câmpia Careiului .Dealurile Cornilor .Câmpia Timişului E.Câmpia Jijiei superioare . Podişul Moldovei 22. Podişul Sucevei .Podişul Cândeştilor H. Podişul Bârladului 24. Podişul Getic 127 .II.Podişul Dragomirnei . Câmpia BanatoCrişană III.Subcarpaţii Moldovei . Dealurile şi podişurile piemontane ale Olteniei 26.Dealurile Fălciului . Câmpia joasă (subunitatea de silvostepă) . Dealurile Banatului 16.Câmpia colinară a Fălciului .Colinele Tutovei .Podişul Bălăciţei . Dealurile Oaşului 13.Dealurile Cigherului .Dealurile Jiului .Gruiurile Argeşului .Podişul Cotmenei . Subcarpaţii Getici 20.Câmpia joasă a Someşului .Dealurile Banatului sudic (dintre Timiş şi Nera) . Podişul Ciungi-Corni şi Culoarul Moldova-Siret 21. Podişul Mehedinţi 25.Dealurile Silvaniei . Dealurile SilvanoSomeşene 14.Dealurile Plopişului . Câmpia înaltă (subunitatea de pădure) 17.Dealurile Mehedinţului . Subcarpaţii Orientali 19.Colinele Chinejei .Subcarpaţii Curburii .Dealurile Codrului .Colinele Bălăbăneştiului .Câmpia joasă a Crişurilor .Dealurile dintre Suceava şi Moldova .Culoarul Moldova-Siret .Culoarul Cireşu-Baia de Aramă .Podişul Fălticenilor .Podişul Central Moldovenesc .Subcarpaţii Olteniei .Dealurile Lipovei şi Lugojului .Dealurile Pădurii Craiului .Depresiunea Silvaniei . Podişul Covurluiului I.Culmea Bour-Dealu Mare .

Câmpia Siretului inferior . Litoralul dobrogean 31.Depresiunea Roşu-Puiu K. Dobrogea de Nord .Câmpia Munteniei Centrale (est Argeş) .Câmpia Bărăganului . Lunca şi bălţile Dunării 34.Câmpia Mostiştei . Câmpia Română 32.Câmpia Râmnicului .sectorul Drobeta Turnu Severin-Călăraşi .Podişul Oltinei . Rusca.sectorul coborât (sistemul lagunar Razim-Sinoie) .Câmpul Chiliei .Câmpia Tecuciului . Crasnicol-Perişor-Buhaz .Podişul Dobrogei maritime . Dranov . sectorul fluvio-marin 128 . Caraorman.IV.Podişul Babadagului .Câmpia Munteniei de Vest (Olt-Argeş) .Prispa litorală a Razimului .sectorul bălţilor Dunării .sectorul înalt .Câmpia Săratei . Câmpia Română de Vest şi Centrală L.Câmpia Olteniei .Podişul Medgidiei .Podişul Negru Vodă . Delta Dunării 35. sectorul fluvial M. Sărăturile. Unitatea dunăreano-dobrogeană 27.Grindurile Letea.Dealurile Niculiţelului . Podişul Dobrogei Centrale (Casimcei) 29.prispa maritimă . GorgovaIsac.Depresiunile Cerna şi Nalbant .Grindul Stipoc . Pardina.Munţii Pricopanului .Câmpia Covurluiului .Dealurile Tulcei . Câmpia Română de Est 33. Podişul Dobrogei 28. Podişul Dobrogei de Sud 30.Podişul Casimcei .Depresiunile Sireasa-Şontea-Furtuna.prispa dunăreană . Matiţa-Merhei.

Efros V. Edit. I. Universitară. I. (1998). I. societate. Edit. Geografia fizică a României. Oprea R. mediu. Edit. Dicţionar de geografie fizică. Mediul şi reţeaua electrică de transport. Edit. SCGGGGeogr. (2006). Bucureşti Sârcu I. (2000). Natură . Edit. Edit. Cetatea de Scaun. Edit. Edit. Edit. Geografia fizică a României.. Bucureşti Posea Gr. Bucureşti Velcea Valeria (2001).. Geografia fizică a României. 2 Băcăuanu V. Fundaţiei „România de Mâine”. Dicţionar de termeni fizicogeografici. Edit. didactică şi pedagogică. Atlas geografic. Spaţiu. Edit.economie. Bucureşti Ielenicz M. Zaharia Liliana. Academiei. Academiei. Edit. Academiei.. Academiei. geogr. ape. (1971). vol. Edit. România. Atlas istorico . Studiu geomorfologic. Fundaţiei Chemarea. Geografie fizică. Edit.. Târgovişte Tufescu V. Geografia fizică a României.. Bucureşti * * * (1983). (2003). Bucureşti . Inst.geografic. ştiinţifică.. (1968). Grozavu A. Bucureşti Badea L. Bălteanu D. Edit. Fundaţiei „România de Mâine”. Republica Socialistă România. Bucureşti Roşu Al.. (1969). România. Comănescu Laura. Studiu de geomorfologie. Iaşi Ielenicz M. Edit. Geografia fizică a României.om . România. Geografia fizică a României. Edit.. Câmpia Moldovei. Mihai B. Bucureşti * * * (2002). Bucureşti Tanislav D. România. Geografia fizică a României. vol. Universitară. Pătru Ileana (2005). 1. Edit. Bucureşti Mihăilescu V. Edit. Geografia României. Bucureşti RELIEFUL Badea L.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LUCRĂRI GENERALE Bojoi I. Pătru Ileana (1999). România. Corint. Chiriţă V. (1980). Geografie fizică. Academiei. Geografia fizică a României: caiet pentru lucrări practice şi seminarii. Bucureşti Pătru Ileana. Academiei. (1974). Atlas. Sibiu * * * (1960).(2004). Bucureşti * * * (1972-1979). Edit. Bucureşti. Terasele din valea subcarpatică a Buzăului. (2003). Univ. didactică şi pedagogică. Academiei. vegetaţie. (1977). Geografia fizică. Edit. Universităţii Iaşi Brânduş C. Monografia geografică a Republicii Populare Române. Bucureşti 129 .. Bucureşti * * * (1996). ştiinţifică. Academiei. Nedelea Al. II. Geografia fizică a României: climă. XXIV. (1967). Bucureşti * * * (2005). soluri. Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort. Oprea R..

Studiu geomorfologic. Ghincea Mioara (2003). Edit. Academiei. III. Studiu de geomorfologie integrată.. Studiu geomorfologic.. Sci. (1948). (1973). (1983). Petermanns Mitteil. La morphodinamique actuelle du littoral roumain de la Mer Noire. (1970). Pătru Ileana. Braşov Gâştescu P. (2000). 160. Munţii Făgăraşului. Bucureşti Ionesi L. 12 Cârciumaru M.(2000).. Iaşi .. Bucureşti Iancu M. Bucureşti Bondar C. Bucureşti Dinu Mihaela. Paris Florea M. Academiei. Şelariu O. geogr. (1970).Rom. Popescu Dida (1971). Bucureşti Ielenicz M. (1994). Entwicklungsgeschichte des Eisernen Tores. Câteva aspecte litologice şi structurale în morfologia glaciară a Masivului Parâng. Edit. Edit. Acad. roum. Studiul proceselor actuale de modelare a versanţilor. Consideraţii de ordin geomorfologic. Cuza”.Buzău.(1976). SCGGG-Geogr. Tehnică. tehnică.. I (LXXI) Iancu Silvia (1958). (1980). Munţii Ciucaş . Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice din România. Iaşi Irimuş I. Stănescu P. Natura – geogr. Edit.. (1970).. Bucureşti Coteţ P. (1996). Edit. Relieful de cueste din Podişul Moldovei.. Subcarpaţii dintre Topolog şi Bistriţa Vâlcii. Academiei. chei şi văi de tip canion în România. 1 . Erganzungsheft.. Zonele cu alunecări de teren din ţara noastră. X. Procese de degradare a regiunilor deluroase. Edit. Câmpia înaltă a Târgoviştei. Defileuri. Vallees et aplanissements. Edit. „Al. Bălteanu D. Subcarpaţii României. ISCIF. C.. (1998). XXXII Drăgan Livia. Hidrotehnica. Date hidrologice noi rezultate din măsurătorile şi observaţiile directe efectuate pe sectorul românesc al Dunării în perioada apelor mari din aprilie-iunie 1970. (1994). Academiei. Bucureşti Cvijic J.-geol. Bucureşti Ioniţă I. 3 Ielenicz M. Edit. Edit. Edit. XXII. Academiei. BSSGR. Ceres. Edit. 38 Giuşcă D. Gotha Dinu Mihaela (1999).Bălteanu D. R.. (1998). XXXVII Ficheux R. Geomorfologia României. Bucureşti Ficheux R. Pedologie. Terra. Geomorfologie aplicată. ştiinţifică şi enciclopedică. XI Grigore M. Univ. Relieful pe domuri şi cute diapire în Depresiunea Transilvaniei. Universitară. Savu H.I. Krautner H. Foton. (1969). Velcea Valeria. Corson. Experimentul de teren în geomorfologie. Zonarea agresivităţii pluviale. Bucureşti . Succesiunea ciclurilor tectonomagmatice prealpine pe teritoiul României. Presa Universitară Clujeană 130 . Edit. Geologia unităţilor de platformă şi a orogenului nord-dobrogean. Anal. Bercia I. Sur l'origine des Ports de Fer danubiannes. (1989). Les Monts Apuseni (Bihor).. (1908).(1984). CCXXVI. (1985). Aplicaţii la Subcarpaţii Buzăului. Câmpia Română. Rev. Surse şi stocuri temporare de aluviuni din unele bazine hidrografice mici aferente cursului inferior al Topologului. Vergez-Tricom G. Edit. BSSR Geol. Edit.

Studiu geomorfologic. Nedelcu E. AUB. I şi în Lucrări geografice despre România. Edit. ASAS. Rev.. cerc. geogr. (1982). Iancu Silvia (1960). Hidrologia. Ritmul mediu de degradare erozională a solului din R. II. Rom. Rev. Aspecte structurale şi morfologice în morfologia glaciară a Munţilor Făgăraş. Studiu geomorfologic. în vol. Edit. Probl. Masivul Godeanu. 32 Nedelcu E. Bul. Verhandl. de (1907). Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de Transylvanie. Bucureşti Morariu T.(1965). rom. I Niculescu Gh. Relieful ruiniform din regiunea înaltă a Carpaţilor Româneşti. St. Contribuţii la studiul microreliefului crio-nival din zona înaltă a Munţilor Retezat-Godeanu-Ţarcu şi Făgăraş-Iezer. Die Spuren der Eiszeit in den Ost und Sudkarpathen. II Morariu T. Carpaţii Sud-estici. Relieful glaciar din Munţii Ţarcu. (1972). I-IV (1945) . Butnariu E.. I.(1946). Combaterea eroziunii solului – eroziunea în adâncime.. Vulcanokarstul din Masivul Călimanului. Bucureşti Martonne Emm. Târgovişte Mac I.S.-geol. VIII Niculescu Gh. Contribuţii la glaciaţiunea din Munţii Rodnei. Relieful glaciar şi crio-nival. Edit. Subcarpaţii transilvăneni dintre Mureş şi Olt. IX .. Rev. Hermannstadt. geogr.(1969). Edit. România.(1991). (1929). Modelarea actuală a reliefului şi degradarea terenurilor în bazinul Ialomiţei. geogr. XI. Dealurile şi câmpiile României.. Terasele fluviatile din România. XXXVI . geogr. Edit. SCGGG – Geogr. Academiei.(1997). Probl.. 2 Naum Tr. L .(1985). Marile regiuni morfologice ale României. 1 . Natura – geogr.. rom. Bucureşti Mircea S. Bucureşti . 6 . Relieful glaciar din bazinul Râului Doamnei (Munţii Făgăraşului).. (1962). XV.. geogr. Piemontul Getic. Bren. ştiinţifică. ştiinţifică. geogr. (1959). (1965).. 79 Loghin V. Academiei.(1990). (2002). Academiei. Edit. Acad. (1940). SRRG. Terra. Rev. Terasele Teleajenului în zona subcarpatică cu privire specială asupra mişcărilor neotectonice cuaternare. Recueil d’etudes 131 . 4 . Cetatea de Scaun..(1965). (2003). Studiu geomorfologic. Karp. VI . Giurescu M. (1906-1907).Josan N. Nouvelle contribution a l’etude de la morphologie glaciaire des Carpates roumaines. BSRRG. Edit. (1963). XXXVIII .Geogr. Bucureşti Krautner Th. de Geomorfologie. Edit.. XII.(1963). Văile carpatice transversale.(1966). (1961). Valea transversală a Bistriţei. XVII (XXXVII). (1931). ann. 1 Moţoc M. St. Bucureşti Mihăilescu V. (1979).. Inf.. Donisă I. Academiei. 2 Niculescu Gh. Bucureşti .. Probl. Piemonturile catenei vulcanice Căliman-Gurghiu-Harghita. Siebenburg. geogr. XVI. Com. XVII. 12 Naum Tr. Nedelcu E. Relieful glaciar din Munţii Şureanu şi Cindrel. Vereins Nat. cerc... SCGGG . geogr. Dealurile Târnavei Mici. (1968).(1962).

Velcea Valeria (1967). Congr. Pedagogic.. P.. Tehnică. Eficient. XXXVI Sawicki L. Osaci-Costache Gabriela.. Edit. Terasele fluviatile din România. (sept. Bucureşti 132 . Secţ. Paris Orghidan N. Oradea . (1999). Bucureşti Popescu N. Edit. Geogr. Edit.. Evoluţia peisajului geomorfologic al masivului Poiana Ruscă şi relieful său etajat. cuat.(1972). Inst.. (1967). ştiinţifică. XXVII . III. Ielenicz M. Resultats sommaires et provisoires d'une etude morphologique des Carpathes Orientales roumaines. Contribuţii la determinarea vârstei şi a condiţiilor morfoclimatice în geneza suprafeţei de eroziune Mărişel din Munţii Gilău-Muntele Mare.. Academiei. Bucureşti Nordon A. Geneză şi evoluţie. Krakow Săndulescu M. Contribuţii cu privire la problema gipfelflurului şi a suprafeţelor de peneplenă din Munţii Făgăraşului. Harta geomorfologică. Cluj Napoca Sandu Maria (1989). în „Realizări în geogr. Edit.(1963).. Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova (Studiu geomorfologic). Relieful României. Istoria morfogenetică a vechii suprafeţe de eroziune Fărcaş. Folea Florina. nat. (2001). (1958). Studiu morfogeografic. 3 Rădoane Maria. STE. Posea Gr. Edit. Edit. 3-4.. Piemontul Cândeşti.(2002). Geol. din Munţii Gilăului (Munţii Apuseni). Academiei. Lucrările ştiinţifice. Văile transversale din România. Ştiinţifică. Geomorfologia României. Forme. Cluj . Ielenicz M. cerc. Fundaţiei România de Mâine. Popescu N. IX . Rădoane N. VIII. Natura. seria H. Ichim I. VII. IV. Geotectonica României. (1973). Le probleme de la glaciation quaternaire dans les montagnes du Maramureş. O singură glaciaţiune în Carpaţi. 2 Pop Gh. Edit. (1912).(1981). Studiu geomorfologic. Antecedenţă şi captare la văile transversale carpatice. în „Realizări în geografia României”.. Bucureşti Posea Gr.. Bucureşti Posea Gr. Academiei. didactică şi pedagogică. Com. Lucrările Simpozionului de geografie fizică a Carpaţilor. (1957). Edit.geographiques concernant le territoire de la R. România. (1990). (1939). Dinamica versanţilor în bazinul subcarpatic şi piemontan al Argeşului. (1965). (1969). Secţ. Bucureşti Posea Gr.Geogr... Geol. Bucureşti Popescu N. (1984). ASUCI-GG. SRRG . (1974). Beitrage zur Morphologie Siebenburgens. vol. Clasificarea depresiunilor. geogr. Bucureşti Posea Gr. Bucureşti Paraschiv D.. Badea L. procese. Bucureşti Sârcu I.. 1970).Geogr.. Ţara Făgăraşului. 1 .(1962). St... SUBB. SSNG. Roumaine. Inst. 1 Popescu N. Studiu geomorfologic. ASUCI. Edit. SCGGG . Observaţii geomorfologice în valea Argeşelului. (1980). Edit. Şt. II. Munţii Rodnei. III Popp N. Sc. Ielenicz M. Relieful României – Bibliografie. Edit. Bucureşti Popescu-Argeşel I. Ene M. I. Acad.Geogr. II b. Bucureşti Posea Gr. SCGG. SCGGG .. în vol.(1978). Ravenele. Piemonturile din România. (1965). evoluţie. Presa Universitară Clujeană. R. Bull.. Int. (1973). Academiei. (1933). României”. Popescu N. C. Surdeanu V.

. Torino-Genova Neamu Gh. Centrul de multipl. roum. cerc. Edit. BSRRG. Teodoreanu Elena (1968). 35 .. (1994). Masivul Bucegi. Recent vertical crustal movements on the Romanian territory. Rev. Edit. VII Bogdan Octavia. VI Dumitrescu Elena (1976). HGAM. RRGGG . Bucureşti Dragotă Carmen. Influenţa reliefului asupra principalelor caracteristici ale climei României. Contribuţii de geografie fizică. 42 * * * (1969). Braşov şi Câmpulung Moldovenesc. geogr. Academiei. 38 . Academiei. Academiei. Edit.F. Sega Internaţional.Geogr. BSRRG. Polonic Gabriela. Studiu geomorfologic. Tendance de la variation a longue duree de la temperature de l’air sur le territoire de la Roumanie. Geografia terenurilor degradate. Edit.R. 20 Bogdan Octavia. 5 133 .. Riv. geogr. Bucureşti Someşan L. XXXVII Velcea Valeria (1961). Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi.(1996).(1994). ital. Fundaţiei „România de Mâine”. Bălteanu D. Horomnea M. Intensitatea precipitaţiilor extreme pe teritoriul României. AUO. Niculescu Elena (1999). Unele cazuri de inversiuni termice în depresiunile intracarpatice Petroşani. di Geofis.S. (1998). Variation seculaire de la temperature moyenne de l’air sur le territoire de la Roumanie. roum. Calmul atmosferic în România.. Academiei. Bucureşti Mihăilescu I. roum. Morfodinamica versanţilor din bazinele hidrografice mici. Le regime journalier du vent a l'entree monragneuse de la Vallee de Bistriţa (Carpates Orientales). (1988). BSRRG.. Bucureşti Erhan Elena (1979). (1933). Edit. Urme glaciare în Munţii Căliman. (1983). I (sociale).. Bucureşti CLIMA Bâzâc Gh. XLIII Ion-Bordei N. (1975). Academiei. Edit. Munţii Harghitei. LI Surdeanu V. Iaşi Iliescu Maria-Colette (1991). Rev. Bucureşti Vâlsan G. Bucureşti Bogdan Octavia (1980). Edit. Rev. (2000). (1916). Edit. Bucureşti Urdea P.. Riscurile climatice din România. geogr. XIII. (2001). Studiu climatic. Edit. Dragotă Carmen (1997). Geophysique.. Academiei. Studiu geomorfologic. Variaţia de lungă durată a cantităţilor de precipitaţii atmosferice pe teritoriul României. Dragomir V. Curs de climatologie R. Edit. St. (1999). studiu geomorfologic. major tectonic compartments and their relative dynamics. Mihai Elena. e Scienze Affini.Schreiber W. Depresiunea Braşov. Academiei. Asupra trecerii Dunării prin Porţile de Fier. Bucureşti Zugrăvescu D. La regionalisation climatique et topoclimatique de la Roumanie. (1998). Junimea. Edit. Geografică. Bucureşti Mihai Elena (1975). Univ. Munţii Retezat. Fenomene meteoclimatice induse de configuraţia Carpaţilor în Câmpia Română. Geografia văii Dunării româneşti. Rev. XXXVI .(1919). Câmpia Română. Presa Universitară Clujeană Teodorescu V.

Bucureşti Coteţ P. 15. Zăvoianu I. VI. (1965). Bucureşti * * * (1962-1966). (1971). Atlasul climatologic al R. Clima Republicii Populare Române / R. Academiei.. Lacurile din România ..(1997). Les inondations catastrophiques de l'annee 1975 en Roumanie – considerations hydrologiques. Bucureşti Podani M. Morfometria bazinelor hidrografice. Les types de regime hydrique des rivieres de la Roumanie. Universitară. St.Niculescu Elena (1993). Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali. (1971).(1992). Culoarul Rucăr-Bran.. România. Fluviul Dunărea. România.. (1951). XXVI-XXVII (XLVI-XLVII) Pişota I. Bucureşti . Edit.. Edit. Studiu hidrologic. Pop Mihaela (1986). Geogr. IM. Academiei.limnologie regională. (1971). Bucureşti Topor N. în „Manualul inginerului de mine”. 21 * * * (1967). Răciri şi încălziri masive în ultimul secol în România. Considerations sur les inondations catastrophiques de Roumanie de l'annee 1970. tehnică. Bucureşti * * * (1969).trăsături geografice de bază. geogr. RRGGG Geogr. 1 . Apele minerale şi termale din România. Geografia Mării Negre. (1972). II. ştiinţifică. ISCH. I. (1985). Bucureşti Gâştescu P. Bucureşti Topor N. Bucureşti Pricăjan A. IM. Zaharia Liliana (2002). (1978). Edit. St. stare actuală.. 24 Vespremeanu E. Geogr. Edit. Bucureşti . preocupări de monitoring şi management.. RRGGG-Geogr. Monografie hidrologică.. Academiei. Edit. Edit. Bucureşti Trufaş V. Studiu climatic şi topoclimatic. IM. (2004). ştiinţifică şi enciclopedică. Studiu hidrogeografic. Edit. Hidrologie.P. Lacurile de pe litoralul românesc al Mării Negre. Tipuri de circulaţie şi centri barici de acţiune atmosferică deasupra Europei. Edit.. Secţ. (1964).. Academiei. Bucureşti * * * (1966).. RRGGG-Geogr.(1980). Trufaş Constanţa. Podani M.R. St. XXXIX Popp N. S. IM.. Geografia văii Dunării româneşti. (1977). Tehnică. Terra. Academiei. Dunărea între Baziaş şi Ceatal Izmail. Bucureşti APELE Breier Ariadna (1976). Edit. Universităţii Bucureşti Zăvoianu I. Marea Neagră . Edit. Edit. S.Geogr.(1995). cerc. Geomorfologia. XLIV Teodoreanu Elena (1979). RRGGG . (1972). Edit. 30 Ujvari I. Academiei. Bucureşti Pişota I. Bucureşti Zăvoianu I.. Cauzele şi efectele inundaţiilor produse în luna iulie 1991 în Moldova. Geografia apelor României. XL . La temperature des eaux du Danube sur le secteur situe entre Baziaş et les bouches du fleuve. Bucureşti 134 . Cerc. cer. Ani ploioşi şi secetoşi în R. Stoica C. Extreme pluviometrice pe teritoriul României în ultimul secol.

Scrisul Românesc. Academiei. (1987). Rev. Bucureşti VEGETAŢIA ŞI FAUNA Costache N. Bucureşti * * * (1992).. (1940). Universităţii Bucureşti Dihoru Gh. Chiriţă C. Bucureşti Pop E. Viaţa în Marea Neagră. Vegetaţia României.. sept. Bucureşti Manoleli D. Bucureşti Muică Cristina. Mihalache M. Chifu Th. S. Pârvu C. PaucăComănescu Mihaela. (1972). Atlasul cadastrului apelor din România. Edit. Relieful şi solurile României. IMH. Silvice. Bucureşti Ivan Doina (1979). (1992).. Mititelu D. The composition and conservation of Romania’s plant cover. geografie. Zoogeografia României. Edit.S. Influenţa altitudinii şi masivităţii asupra limitei superioare a pădurii în Carpaţii româneşti. (1994). ExPonto. Râurile României (monografie hidrologică). Academiei. Edit. Acta Bot. a Carpaţilor (Bucureşti. Solurile României.. Doniţă N. Bucureşti * * * (1981). Der biogeographische Raum Rumaniens.. ştiinţifică. Fitocenologie şi vegetaţia R. Popescu A. Bucureşti * * *(1973). Edit. (1988). 1970).. Fenomenul de xerofitizare a covorului vegetal din România. Edit. Lucr. (1967). Tehnică agricolă. Fauna R. Horti Bucurestiensis Doniţă N. Edit. Romanian system of soil classification. Sandală V. (coord. Academiei. 29... Pădurile României. Coldea Gh. XX (XL). Craiova Florea N.. Fac. Inst. Bucureşti Drugescu C. Bucureşti Ivan Doina. în vol. Edit.. 2 Chiţu C. ştiinţifică şi enciclopedică. Cercet. (1975). Academiei.. Edit. Marea Neagră în zona litoralului românesc. (1976). RRGGG . Doniţă N. Agr. simpoz. Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României. fiz. Biogeografia României.. Elemente pentru interpretarea zonalităţii vegetaţiei în R. Bucureşti SOLURILE Andreiaşi N. Stănescu V. Constanţa Barbu N. Ceres. (1960). (1999). (1996).. Popova-Cucu Ana (1993). Bucureşti Geanana M. Ann. Regionarea pedogeografică a teritoriului României. Bucureşti Doniţă N.1 .R. (1982). Ministerul Mediului.P.) (1990). Tipuri de ecosisteme forestiere din România. Regionarea biogeografică a teritoriului României. 26 135 . Inst. România. II-III Paşcovschi S. P. IMH. geografică.(1996). Terra.* * * (1971). Edit.România. Boşcaiu N. XX * * * (1969). geogr. (1963). Bucureşti * * * (1952-1980). Edit. All Printing House. Edit. Plante endemice în flora României. şi Amen. didactică şi pedagogică. Bucureşti Săvulescu T..Geogr. Edit. Române / R. Bucureşti.. Nalbant T. Edit. Monografie hidrologică. GeoJournal. Mlaştinile de turbă din Republica Populară Română.

Bucureşti REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ Băcăuanu V. Bucureşti Ielenicz M. Academiei. Solurile din R. Savu Al. Edit. (1984). Bucureşti Sandu Gh. Edit. Bucureşti Velcea Valeria.Florea N. Bucureşti * * * (1992). (1980). Subcarpaţii Buzăului. Donisă V. (1979). Ameliorarea lor. Subcarpaţii României. Bucureşti * * * (2005). Solurile României. Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei. România (I). Ceres. S. Bucureşti Ielenicz M. Fundaţiei România de Mâine. Geografia României. Universitară. Edit. Edit. Geografia României. (1997).. Edit. Bucureşti * * * (1987). Bucureşti 136 . Ungureanu Al. Ghincea Mioara (2003). Dealurile şi podişurile României. V. Badea L.(1987).. D. om. Sistemul român de taxonomie a solurilor. Pantazică Maria. XI (XXXI). Stănilă Anca (2003). Edit. Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti. SRTS. ştiinţifică şi enciclopedică. III. Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma continentală. XVIII (XXXVIII). Academiei. Edit. Pătru Ileana... (1977). Regiunile pericarpatice. Litera. geografică. Câmpia Română. (1982). Solurile saline şi alcaline din R. Estfalia. Podişul Dobrogei.Natură. (1986). Relaţii geografice om . România (II). Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti Posea Gr. Fundaţiei România de Mâine.. 3 Velcea Valeria. România. Câmpia de vest a României. (1999). 4 . Edit. Bucureşti Ilie I. Principalele procese pedogenetice şi distribuţia geografică a solurilor din România. Podişul Moldovei . Edit. didactică şi pedagogică. economie. Terra. II-III Parichi M. Edit. S. IV. Edit. (2003). Barbu N. Munteanu I. Terra. S. Solurile din R. Academiei.natură. 1 Lupaşcu Gh.. (1996).. O propunere de regionare fizico-geografică a teritoriului României. Edit. Bucureşti Petrescu-Burloiu I. Rev. XIX (XXXIX). Chiriac D. Dunărea. Geografia României. Terra.