You are on page 1of 16

CARMEN POPESCU REFERINŢA CLASICĂ ÎN OPERA LUI MICHEL DE MONTAIGNE

Motto : « Gândiţi-vă la cărţile cele mai personale : eseurile lui Montaigne. Ei bine, sunt pline de citate din texte latine. De ce ? Deoarece aceste citate făceau parte din personalitatea lui Montaigne, erau tot atât de aproape de el ca şi propria-i viaţă, ca şi propria-i experienţă. Ceea ce s-a întâmplat cu toate cărţile pe care le-am citit şi care sunt parte din mine...nu mă pot concepe fără ele. » (Jorge Luis Borges, Interviu luat de Jean D’Ormesson în Secolul XX, nr.5-6/1982, p.14)

Introducere Michel Eyquem de Montaigne (1533-1592) este, după cum se ştie, părintele literar al eseului, specie (para)literară (sau chiar pseudo-literară) şi non-ficţională care însumează reflecţii subiective pe teme generale, filosofice sau de altă natură, într-o manieră liberă, asociativă, erudită şi totuşi accesibilă şi nepretenţioasă. Matthew Arnold va defini eseul ca “dialogul minţii cu ea însăşi” iar Aldous Huxley ca “procedeu literar de a spune aproape orice despre orice”. În eseul Montaigne or the Skeptic din Representative Men (1850), transcendentalistul american Ralph Waldo Emerson va spune despre opera lui Montaigne, care fixează arhetipul acestui gen limitrof, intergeneric, că este “un solilocviu delectabil pe orice subiect întâmplător care îi vine în minte, totul tratat fără ceremonie.” (apud Robert Atwan, Essaysm). Dacă am dori să facem arheologie culturală, am putea identifica pre-istoria eseului încă din antichitatea clasică: anumite structuri saturice, digresive, foarte libere şi eteroclite, epistolele (versificate sau nu), chiar unele tratate moral-filosofice pot fi considerate forme proto-eseistice. Pentru umanistul francez Montaigne, care publică între 1580 şi 1588 trei cărţi de eseuri, termenul essai desemna o încercare în sens de experienţă, de căutare a înţelepciunii prin explorarea sinelui. (În 1571, la 38 de ani, se retrage în castelul familiei; până atunci, fusese magistrat la Bordeaux). Aşadar încercare /tentativă intelectual – morală şi scripturală (cu conotaţia de modestie şi refuz al dogmatismului), dar şi încercare în sens iniţiatic : probă, experienţă modelatoare, “păţanie” cu valoare formativă. În Capitolul XVI din Cartea I el îşi caracterizează cartea ca încercare a facultăţilor lui naturale, iar în III, 13: “Toute cette fricassée (tocană, ghiveci) que je barbouille ici, n’est qu’un registre des essais de ma vie.” Montaigne era conştient de caracterul inedit şi singular al scrierii sale. El însuşi e obiectul (subiectul, materia, substanţa, argumentul) cărţii sale, după cum afirmă în paratext, în dedicaţia Către cititor (cu valoare de captatio benevolentiae dar şi de stabilire a unui contract de lectură): “Aceasta este o carte de bună-credinţă, cititorule. Ea te înştiinţează dintru bun început că nu mi-am propus nici un alt scop decât unul familial şi personal. (…) Vreau să mi se rate aici firea-mi simplă, naturală şi obişnuită, lipsită de îngâmfare şi podoabe: căci eu sunt cel care se zugrăveşte. Defectele şi felul meu firesc de-a fi vor fi citite aici în tot adevărul lor, pe cât aceasta mi-a fost îngăduit de respectul faţă de normele publice. Dacă m-aş fi numărat printre cei despre ale căror popoare se spune că trăiesc încă în blânda libertate a celor dintâi legi ale naturii, te asigur că m-aş fi pictat bucuros pe de-a-ntregul, şi gol-goluţ. Astfel, cititorule, sunt eu însumi tema cărţii mele: nu-i un motiv să-ţi foloseşti răgazul pentru un subiect atât de uşuratic şi zadarnic. Aşadar, rămas-bun.”(Eseuri, 2002, tr. de Smaranda Cosmin, p.5) Dacă decide să se zugrăvească pe sine în calitate de particular, de ins ne-eroic şi cu multe neajunsuri (“o viaţă de rând şi fără strălucire”) e numai pentru că e convins că fiecare om poartă în sine întreaga formă a condiţiei umane – şi astfel poate deveni paradigmatic fără a-şi pierde unicitatea, caracterul idiosincratic şi ireductibil. Individul e pars pro tot, sinecdocă a umanităţii. Individualismul Renaşterii (cf. Burckhardt) îşi atinge apogeul în opera lui Montaigne, anunţând ideologia liberalismului democratic modern pe de o parte şi seria intertextuală egotist – narcisică pe de altă parte. 1. Moduri ale intertextualităţii la confluenţa umanismului cu barocul 1.1. Asumarea modelului clasic Referinţa clasică (greco-latină) este o constantă în Eseuri, sub forma citatului, a aluziei, a parafrazei şi exemplului sau “pildei”(exemplum în sens retoric – apolog, anecdotă extrasă din istoriografie sau filosofie, cu funcţia de a ilustra ideea sau teoria expusă în discurs).

Într-o matrice autentic multilinguală. ci pe mine însumi.162). prin bilingvismul lui natural. dimpotrivă. ca atunci când tatăl lui s-a însănătoşit după o boală grea. Aceasta din urmă. Situaţia bizară a autorului Eseurilor ilustrează destul de bine criza umanismului (generată de astfel de excese. şi totuşi Montaigne este principial împotriva pedanteriei. Dar gânditorul francez nu se opreşte la acest nivel de glosă respectuoasă. în ultimă instanţă. Eseul Despre cărţi poate fi citit in nuce. Se pare că la început era vorba de un fel de “liber locorum”. “Se ajunsese astfel. va susţine şi întări reflecţia personală a eseistului. pornită de la castel.”(Renaştere şi Umanism. statutul. dacă învăţ. îşi amintea eseistul. cu care nu încerc să cunosc lucrurile. Citatele latineşti cu care îşi împodobeşte toate eseurile actualizează nu doar competenţa literară / intertextuală a autorului. (…) Iar dacă sunt oarecum învăţat. apud Al. pp. acţionând spre interior. la ora aceasta. Să nu vă aşteptaţi la substanţă. se răspândise ca o „epidemie” în satele din jur. ci numai să-i ajute pe moderni să devină conştienţi de ei înşişi prin confruntarea cu anticii. Duţu.”(p. intimitatea chiar cu modelele clasice. uneori prin precaritatea vorbirii mele. mişcarea spiritului realizată în actul opţiunii alternative – sau al traducerii – este mai curând parabolică decât orizontală. pe “scara în spirală a eului propriu” a lui Montaigne. ci doar la forma pe care i-o dau. intermediate şi impulsionate de lectură – altfel spus. (…) Eu nu caut în cărţi decât plăcerea unei delectări oneste (honnête amusement). De aceea nu promit nici o certitudine. nu caut decât ştiinţa care tratează cunoaşterea sinelui şi care mă învaţă să mor cum se cuvine şi să trăiesc cum se cuvine. fenomenul desemnat a existat dintotdeauna. originală. un document al negocierilor intertextuale specifice umanismului crepuscular sau barocului (adecvarea. (…) Trebuie să-mi ascund slăbiciunea sub aceste mari garanţii. 9). asemănător cu cel al lui George Steiner. le cântăresc.160) Ucenicia de umanist Montaigne şi-a făcut-o cu o traducere după Theologia Naturalis de Raymond Sebond. 2002. adagiul clasic va sprijini.105-106). II. “marqueterie mal jointe” („mănunchi rău legat”). din ceea ce iau cu împrumut. turnura spre exterior. o coborâre. la un caz limită: era anulată însăşi funcţia formaţiei clasice. Să se vădească. Textele lui abundă de citate. Tatăl lui servise ca soldat în Italia (patria umanismului) şi. explică Eugenio Garin. e congener literaturii – sau chiar . Ne va interesa în continuare ponderea. Preceptorul era german şi nu vorbea decât latina cu elevul lui. spre miezul simbiotic. În studiul După Babel. ci şi interlingvistică / interdiscursivă. de comentariu pios în jurul maximelor latineşti (în genul culegerii Adagia de Erasmus). chiar dacă nu mai vorbise această limbă de peste patruzeci de ani. generată de experienţă. calitatea şi funcţia intertextului clasic în corpul Eseurilor. de exacerbarea cultului antichităţii). raportul între citat / sentinţă şi argumentaţia personală. În De la vanité (III. servitorii trebuiau să-i răspundă la fel). pertinenţa folosirii unor termeni ca intertext / intertextualitate nu poate fi contestată: teoria e modernă. p. în Montaige. dacă am ştiut să aleg ceea ce dă preţ gândurilor mele. Iar dacă aş fi vrut să le dau valoare prin număr. I. insistase ca fiul lui să vorbească de la început latineşte (mama. Mulţi ani după aceea uneltele meşteşugarilor din zonă păstraseră nume latineşti. ajungând chiar la un surprinzător elogiu al ignoranţei. În acelaşi timp. teoretician şi critic (fluent din copilărie în mai multe limbi) sau al lui Vladimir Nabokov. astfel încât în procesul (poietic) al elaborării Eseurilor se inversează. Căci eu îi pun pe alţii să spună ceea ce eu nu pot spune atât de bine.Formaţia lui Montaigne făcea posibilă familiaritatea. 10. din punct de vedere metafizic şi psihologic. a limbilor şi implicit a conştiinţelor lingvistice în accepţie bahtiniană. Traducerea este un discurs orientat spre interior. deschis fiind spre idealurile educaţionale ale epocii. ca o teorie a lecturii dar şi a scriiturii mediate. cel puţin parţială. Eseu în istoria modelelor umane. alteori prin slăbiciunea simţirii. debordează de erudiţie (bine asimilată şi digerată). George Steiner afirma că “Mintea poliglotă estompează liniile de separare dintre limbi. Pierre Villey a analizat în 1933 „sursele şi evoluţia Eseurilor”. IV. cunoştinţele mele. ori. reflectată în plurilingvism şi poliglosie – interferenţa idiomurilor. Se poate spune deci că latina i-a fost limbă maternă lui Michel de Montaigne. Has meus ad metas sudet oportet equus – Iată ţinta spre care trebuie să asude calul meu – Propertius. Intertextualitatea Eseurilor nu e doar literară sau filosofică. latine în special. el îşi califică Eseurile ca “amas de fleurs estrangères” („grămadă de flori străine”). m-aş fi împovărat de două ori mai mult. Eu nu-mi număr împrumuturile. Mefienţa lui faţă de cultura specializată e semnul unei gândiri anti-sistematice (şi nu ne mirăm de ce a putut să-l influenţeze pe un filosof anti-intelectualist precum Nietzsche) “Aici sunt fanteziile mele. vreau numai să arăt până unde urcă. metatextuală şi parazită. În momentele de mare emoţie. Aspecte ale limbii şi traducerii. Acesta din urmă îşi va aminti la maturitate cum „latinizarea”. (…) Pentru o fiinţă omenească ce posedă mai multe limbi materne şi un simţ de identitate personală căpătat în cursul limbajului interior multilingual. Montaigne este un caz interesant. ci de-a dreptul competenţa lingvistică (interlinguală în speţă). Abia la 6 ani a învăţat franceza. 70” (Despre cărţi. a registrelor. nu mai este într-o poziţie secundă. de cea experimentată de vorbitorul unei singure limbi materne. sunt însă lipsit de memorie. întâlnirea unei limbi cu altele şi cu lumea ar fi inevitabil foarte diferită. cuvintele latineşti izbucneau. astfel încât nobilii şi ţăranii au ajuns să creeze un nou „patois”. care nu-şi propusese să-i substituie pe antici modernilor.

Diversitatea surselor. la rândul ei. inclusiv ştiinţei şi filosofiei. în timp ce îl produce. foarte omogenă de altfel. ba e chiar lector al propriului text. E şi o modalitate de a flata cititorul. Cosmin. fără ajutorul lui. pentru a ţine în frâu temeritatea acelor grăbite afirmaţii care sunt aruncate în toate soiurile de scrieri. concept asociat cu intertextualitatea (şi aceea restrânsă dar şi generală. Pe de altă parte această specie – eminamente intertextuală – a cento-ului (de la Cento Nuptialis a lui Ausonius până la Coena Cypriani). dar şi de principiul “magister dixit”. învăţământul fiind axat pe studierea şi memorarea “autorilor”. capitolul. 1. sursele operei sau poietica ei. iar mai târziu la romancierii aristocratici şi liberali în acelaşi timp. izvoarele. sau limbajului / comunicării în general). “Din argumentele şi născocirile pe care le răsădesc în pământul meu şi le confund cu ale mele. însăilare mecanică şi ostentativă de împrumuturi şi citate. şi atipic. istorie sau filosofie e vital pentru cei care studiază geneza. Din perspectivă pragmatică (sau a esteticii receptării).culturii. socotită de Laurent Jenny condiţia însăşi a lizibilităţii textelor – cf. am omis uneori cu bună-ştiinţă să precizez autorul. hermeneutică). 2002. Sm. recognoscibile pentru publicul educat. lectura însăşi. volumul. autorul surprinde prin câteva afirmaţii ironice. iar azi şi ediţia şi pagina). În continuarea justificării (a pledoariei sale pro domo).105-106). ceea ce îngăduie tuturor să vorbească despre ele. tr. pp. pe care îl citeşte (în sensul empiric şi în cel de interpretare. în încercarea de a-şi camufla sărăcia spirituală şi absenţa personalităţii. pentru că dacă aceasta din urmă este o lectură in actu. fie şi prin distorsionare ironică. elipsa intertextuală la care recurge Montaigne poate fi interpretată şi ca un joc de stimulare intelectuală a cooperării lectoriale. pe care Montaigne îl citea. Prin urmare. dacă nu am şti că se adresează acelor contemporani care practică un tip de relaţie cu sursele (şi deci de travaliu intertextual) pe care Montaigne îl reprobă cu vehemenţă. deci are acces la coduri şi convenţii ale discursului generic şi “colectiv” în care îşi inserează propria subiectivitate. Un mod insolit de a integra tradiţia literară Modul de a cita al lui Montaigne e unic în felul lui. Pericolul de a substitui o autoritate prin alta era foarte mare: Evul Mediu fusese teocentric şi dominat de Aristotel (preluat în versiunea tomistă sau cea averroistă). în viaţă încă. şi în limba populară. În acest sens trebuie să înţelegem conceptul de écriture-lecture al Juliei Kristeva. Renaşterea promitea să emancipeze omul (şi individul). Macchiavelli se îmbrăca în haine de gală seara. format în aceeaşi atmosferă culturală. A afla de la autorul însuşi despre lecturile preferate şi gusturile în materie de literatură. dar entuziasmul unor umanişti pentru antichitate avea accente de fetişism sau idolatrie: Erasmus propunea să se folosească formule ca Sfântul Socrate sau Sfântul Cicero şi mărturisea că nu poate citi din autorii latini fără a săruta mai înainte paginile cărţii. prin care am crede că riscă să-şi alieneze cititorul. după Steiner) a discursului străin. Un autor scrie şi pentru că este în primul rând cititor. e o scriitură cooperantă. eseul aşa cum e configurat de Montaigne include. Reconstituirea intertextului citaţional (cu atribuirea corectă) intră în sarcina editorilor moderni şi se regăseşte în notele de subsol sau finale. Petrarca se lăsase certat cu severitate de Sfântul Augustin . de tipul lui Henry Fielding sau Laurence Sterne). Am zice că Michel de Montaigne are grijă ca lucrarea lui să nu devină un cento (cârpăceală. tocmai prin presupoziţia sau implicaţia că deţine această competenţă intertextuală (regăsim această tonalitate generoasă în erudiţia saturnalic-carnavalescă a lui Rabelais.(…) Eu vreau ca aceştia să-I dea lui Plutarch un bobârnac pe nasul meu şi să se-ncingă înjurându-l pe Seneca în scrisul meu. În eseul amintit. invocarea mai multor autori antici (uneori ilustrând şcoli de gândire sau stiluri foarte diferite) îi ajuta pe umanişti să depăşească sensul îngust al mimetismului recomandat în programele literare şi în poetici. cititorul fiind astfel somat să identifice singur originea citatului sau a aluziei şi prin aceasta să-şi verifice competenţa. Lectura ca act intim e pe bună dreptate considerată o componentă a scrisului creator (premerge elaborării. E vorba de maniera compilatorilor. El reproduce – verbatim sau cu mici modificări – versuri sau fraze ale autorilor greci şi latini. într-un fel sau altul. a celor care colaţionau şi aglomerau referinţe analoge sau divergente în jurul unei unice teme. compoziţiei). prin frecvenţa şi modul de dispunere a referinţelor în discursul personal. cu precădere în ale celor tineri. dar fără a indica (de cele mai multe ori) numele autorului sau sursa împrumutului (cu trimitere exactă – opera. a contribuit major la constituirea unei contra-culturi carnavaleşti în Evul Mediu şi Renaştere.2. Montaigne îşi motivează decizia: sunt nume atât de vechi şi de cunoscute încât se recomandă prin ele însele. peticeală). maliţioase chiar.”(Montaigne. o “rescriere” mentală sau “traducere” (fundamentul comprehensiunii. să-şi testeze sau să-şi desăvârşească cultura. Avem astfel acces la “laboratorul” sau “şantierul” operei (indicându-şi lecturile scriitorul îşi dezvăluie sau exhibă sursele) – dar şi aceste informaţii pot fi derutante pentru că nu întotdeauna autorul preferat e cel a cărui influenţă e cea mai vizibilă în operă. poetica cento-ului. Există mereu o dialectică secretă între lectură şi scriitură. cînd citea din antici. La stratégie de la forme). referinţele ar trebui să fie transparente.

Rabelais şi Săruturile lui Ioan al II-lea. sau fragmente din el. În eseul Des trois commerces. Privirea mea se rătăceşte şi se împrăştie (…). în dispoziţii diferite sau în momente distincte ale vieţii citeşte şi gustă altfel aceleaşi texte. dar sunt în acelaşi timp persoane.”(Despre cărţi. cu Vergiliu). p. parteneri. Dintre moderni. Despre secta peripateticilor declară că e cea mai omenoasă dintre toate cel care pretind că-şi iau ca subiect omul şi ca ghid natura. pentru că nu desparte sufletul de corp. p.cit. îl socoteşte “maestru în redarea vie a mişcărilor sufleteşti şi a moravurilor noastre” (p. Montaigne relatează cum răsfoieşte cărţile după capriciu. Spiritul critic al Renaşterii a fost subliniat şi de Tudor Vianu (Antichitatea şi Renaşterea) iar Eugenio Garin a vorbit despre conştiinţa distanţei istorice în raport cu tradiţia greacă şi romană (cf. Nu-l “captivează” însă Amadis (romanul care îl făcuse să înnebunească pe protagonistul lui Cervantes) şi nici Ariosto cu Orlando furioso (pe care unii îl compară. afirmă în altă parte. ci şi acelaşi cititor. cum se lasă în voia reveriei în timpul lecturii ba chiar simte nevoia să nu fie prea aproape de ele atunci când scrie.. exagerat. contrapusă modernităţii (“anticii mi se par mai plini de miez şi mai viguroşi” – Ibid. crede el. acum de-abia le suport. preferă Georgicele lui Vergiliu şi Cartea a V-a din Eneida dar e convins că multe fragmente din epopee ar mai fi trebuit şlefuite. dar îşi face şi un canon personal. învăţătura lor întruchipând “crema filosofiei. maeştri dar şi prieteni. Op. pe Lucan îl citeşte cu plăcere dar nu pentru stil ci pentru adevărul judecăţilor. cine nu poate descifra sensul alegoric rămâne la trama de suprafaţă. Montaigne e poate printre primii autori europeni care îşi asumă aproape sfidător parti pris-urile şi idiosincrasiile şi în aceeaşi măsură le motivează. Catul şi Horaţiu. subiectiv. ca şi Poliziano. iar stăruinţa în efort îmi orbeşte raţiunea.78. Erasmus. prin diversitatea şi adevărul stărilor interioare. al doilea ca istoric dar şi ca autor de opuscule morale). Marshal McLuhan. la “gramatica” vizibilă a textului. Valorizează global antichitatea. Dacă această carte mă plictiseşte. dar include şi multe elemente de imprevizibil sau detaşare: “ceea ce nu înţeleg de prima dată înţeleg şi mai puţin încăpăţânându-mă. nu numai cititorii/interpreţii sunt diferiţi. determinat de temperamentul lui şi de fizionomia sa spirituală..147) La rândul lui Terence Cave. Sufletul lui bătrân nu se mai lasă mângâiat plăcut. Nu fac nimic fără bucurie. Ritualul lecturii (încorporat în ritualul scriiturii) se perpetuează şi la Montaigne.”(Ibid. p. după cum mărturiseşte. se răspândeşte tot mai mult. liber manipulate şi combinate (mai mult decât numele lor sacralizate). În poetica lecturii şi a relecturii pe care o schiţează Montaigne. nu regăseşte majoritatea pornirilor lui obişnuite. Montaigne e într-un fel produsul “galaxiei Gutenberg”şi al schimbărilor de mentalitate survenite odată cu “era tiparului”.106). (Garin apud Duţu. „Studiul anticilor alimentează spiritul. cum o părăseşte pe una pentru următoarea. În ierarhia lui.106). Montaigne desolemnizează oarecum raportul cu “autorii” (însoţindu-se astfel cu compatriotul său Rabelais. Pasajele pur şi simplu copiate erau inerte şi lipsite de viaţă. deşi spiritul ludic şi critic nu-i lipsea nici prinţului umaniştilor. Omul în dimensiunea lui lăuntrică. nu îl subjugă. că există un progres al cunoaşterii. cu expresia lui cf. filia temporis” era chiar un motto şi o emblemă preferată de tipografi. oricât de mare le-ar fi fost valoarea în opera din care proveneau. descrise în mare şi în amănunt. îl exersează. Seneca şi Plutarh sunt cei mai importanţi (primul cu epistolele. iau alta. şi n-o fac decât în orele în care mă năpădeşte plictiseala. şi care “pare aici mai viu şi mai deplin decât în oricare alt loc. Dintre poeţi cei mai valoroşi sunt pentru el Vergiliu.107).) . El îşi descrie cu voluptate biblioteca (topos borgesian avant la lettre) – “la librairie”. îl “amuză” Boccaccio. Îl reciteşte mereu pe “bunul Terenţiu”.111) şi pentru că aici găseşte zugrăvit “omul în general” pe care el însuşi încearcă să-l cunoască. care a studiat aspectele şi problemele lecturii la Montaigne observa: „Era considerat important [în contextul umanismului în general] să fie înţeles sensul original sau intenţional al textului. nu doar prin acţiuni eroice. Fabulele lui Esop sunt un exemplu de deschidere semiologică (am zice acum) pentru că pot fi interpretate în mai multe moduri.”(p. aşa cum devine important şi contactul firesc şi cotidian cu cartea ca obiect. le explică şi le raţionalizează (poziţie conformă cu “angajarea” lui filosofică relativistă şi individualistă). dar şi mai importantă era capacitatea de a utiliza acest text. Îl admiră pe Platon dar unele scriei ale lui i se par lipsite de vlagă şi afirmă că mintea lui e slabă dar nu atât de nătângă încât să prefere a greşi împreună cu autorităţile din vechime decât să caute pe cont propriu adevărul. dar în Aristotel. care îl încântă prin “drăgălăşenia şi farmecul vorbirii latine”. o întristează şi o osteneşte. Ceea ce lectorii umanişti de la Erasmus la Montaigne preţuiau mai presus de orice în lecturile lor era adaptabilitatea. prezentată cu simplitate şi în modul cel mai potrivit” (p. într-un nou context. producând sisteme de lectură ireductibile la un numitor comun dar la fel de “corecte”.109).imitarea servilă a lui Cicero).mea) Anticii continuă să fie autorităţi. care respingea. Foarte importante sunt pentru Montaigne opiniile şi textele acestor autori. nici de bunul Ovidiu: “cursivitatea şi născocirile care m-au încântat cândva.106) Preferă istoricii. Ideea că adevărul avansează odată cu istoria.”(p. Lucreţiu. un pre-umanist ca Petrarca avea încă o relaţie afectivă foarte puternică cu manuscrisele – a recuperat de altfel multe dintre ele. tr. de asemenea îl desfată simplitatea cronicarului Froissart.în Secretum meum. care sunt “plăcuţi şi lesne de citit”(p. Umanismul italian). „Veritas.

9) Scrisul (ca şi lectura de altfel) nu e un simptom. provocat adesea. 32). virtutea. secţ. 2.167). care îi sprijină veracitatea cu alte mărturii ale durităţii spartane. nici nu o preţuiesc. Autorul căutase argumente în “ponegririle” (termenul lui Montaigne) lui Dion Cassius – motiv suficient pentru eseist de a respinge comparaţia. care l-au şi inspirat cel mai mult. melancolia (un fel de termen-umbrelă pentru o mulţime de afecţiuni psihosomatice). aceasta este atestarea unei ştiinţe. de obstinaţia în meditaţie sau contemplaţie (nebunia lui Don Quijote. şi încă atât de bine.289) Plutarch.. care alipesc părţi întregi la producţiile proprii. este caracteristică pentru procedeele intertextuale ale Renaşterii târzii sau barocului şi conştiinţa livrescă asociată cu acestea. Cu ea îmbracă înţelepciunea.I. 1984.) Amploarea recurgerii la citat.”(Melancolie. în baroc şi apoi în romantism). partea I. culese din istoricii antici. Şi. cugetul. p. când totul s-a spus deja. p. şi o mărturisire a „insuficienţei” (pentru a relua o expresie a lui Montaigne). pe de altă parte. încât se simte obligat să-I apere întrun eseu (II. taedium vitae sau chiar spleen avant la lettre. dar şi cu exemple contemporane de soldaţi sau ţărani care nu au mărturisit nimic sub tortură (scene văzute de el însuşi în timpul războaielor confesionale). Robert Burton vorbea despre Dragostea de carte ori prea multă învăţătură. umplând şi vărsând neîncetat” (vol. de prea multe lecturi. slută şi netoată podoabă. formularea ludică a referinţei inversează sensul topos-ului mitic (care trimite la o damnaţiune infernală). decât cu preţul unei dependenţe verbale ce face infinit suspectă integritatea eului ale cărui „mărturisiri” le citim. fusese învinuit de Jean Bodin că fabulează: povestea cu copilul spartan care a preferat să se lase sfâşiat de vulpea ascunsă sub cămaşă decât să recunoască furtul nu I se pare neverosimilă lui Montaigne. generează melancolie la mulţi autori renascentişti. spunea despre aceiaşi că “scoate din ei ca Danaidele. Astfel de expresii ale sentimentului de inferioritate apar însă foarte rar şi nu sunt de fapt semne de reală autodepreciere ci indicii ale acelei “anxietăţi a influenţei” teoretizate de Harold Bloom (1973) – sau. 1..II.”(Despre întristare. Dacă. Dion ţinuse partea lui Cezar faţă de Pompei şi a lui Antoniu faţă de Cocero. în vol. 2): “Eu sunt dintre cei mai scutiţi de această patimă şi nu-mi place. este în mare măsură un efect al formaţiei lui intelectuale. ea este. îl compara pe Carol al IX-lea cu Nero şi pe Seneca cu cardinalul de Lorraine. “melancolia descendenţei”. Montaigne se bucură atunci când ideile lui consună cu ale autorului citat: “…mă măgulesc cu cinstea că părerile mele se potrivesc adesea cu ale lor”(p.” În eseul Despre creşterea copiilor (De l’institution des enfants. . ironie. 26). O carte recentă. Se umple până la refuz de substanţă străină pentru a-şi copleşi propriul vid. I. când medicina era dominată de teoria umorilor. era pusă pe seama excesului de umoare neagră. convertind negativitatea în pozitivitate. “ceea ce arată că nu gândea sănătos despre împrejurările din Roma”(Montaigne. ar putea să fie o consecinţă a sentimentului de inferioritate.3. Legătura cu ideologia şi mentalitatea umanistă Sentimentul de a veni prea târziu în istorie (ceea ce criticii anglofoni numesc belatedness). vol. cu o sintagmă din titlul unei cărţi a Monicăi Spiridon. Faţă de aceşti oameni se simte “slab şi firav”. “moale şi bleg” declară că îi e “silă” de el însuşi. În acelaşi timp. Îi “cinsteşte” şi simte că le datorează substanţa ideatică a cărţii sale. la un autor ce se declară el însuşi melancolic. ne invită să ne întrebăm şi asupra raportului dintre melancolie şi inserţia continuă a unui discurs de împrumut în miezul discursului propriu. care apăra cauza reformată. cu toate că lumea s-a apucat să-i dea anume precădere ca o cuvenită datorinţă. nostalgie. (. de sprijin din afară. Anatomia. căruia i-au “secat” creierii pentru că a citit prea multe romane proaste. Delimitându-se de scriitorii “lacomi” din vremea lui. de depersonalizare chiar. dispoziţia melancolică a lui Hamlet – fie că o numim acedia. Comparaţia mitologică utilizată aici sugerează caracterul inepuizabil al intertextului care rezultă din intersubiectivitate. preluată de Hipocrate şi Galenus. Faptul că cedează cu atâta perseverenţă cuvântul acelora ce exprimă mai bine.168). 1971.. în mod paradoxal. după cum se credea. aşa cum vedem în eseul De la tristesse (I. luându-ne în acelaşi timp drept obiect al cărţii sale. “măriţi cărturari” sunt atât de preţioşi pentru el. din dialogul spiritelor. vol.22) Lui Montaigne îi displăcea idealizarea depresiei şi a melancoliei (care vor continua să fie asociate cu creativitatea. fără să înţeleagă că strălucirea modelelor le face mai vizibilă sărăcia de gândire şi expresie. Dimpreună cu o digresiune asupra necazurilor celor prea învăţaţi precum şi despre pricinile melancoliei muzelor (Anatomia melancoliei. p. p. este un exemplu de patologie umorală.I. Autoafirmarea nu este posibilă. În Evul Mediu şi apoi în Renaştere. I. Nu dispune de resurse proprii în cantitate suficientă. pe de o parte. de studiul neîntrerupt (inclusiv de frecventarea îndelungată a autorilor antici). de garanţi. Burton pretinde că ni se confesează nouă. membrul 3). “curat întocmită din frunzărirea lor. de care suferă conştiinţa melancolică: ea are nevoie de reazem. pe de altă parte. la el.) În Anatomia melancoliei. ci terapeutică.Seneca şi Plutarch. cu toate acestea. Autorul îşi recunoaşte afinitatea spirituală cu cei doi antici (Seneca şi Plutarch – acesta citit şi recitit în traducerea lui Jacques Amyot). Jean Starobinski percepea aici „festinul sardanapalic al erudiţiei clasice..

a piticilor urcaţi pe umerii unor uriaşi ( cf. însă. mai mult. (Beneficiem de efortul lor. Nu găseşte nimic.R. de-a-ndoaselea. Tipic pentru Montaigne. chiar atunci când alege să simuleze amnezia şi să inaugureze literatura pe cont propriu. afirmă că “a şti pe dinafară nu înseamnă a şti”(p. inevitabil. fiecare este liber să dispună de sine”). Theories and Practice). Se pare că există un fel de memorie obiectivă. prin invocarea discursului străin. generică a textului sau. alchimia cunoştinţelor şi a surselor.176). Când vorbeşte despre “furtişagurile” lui (Despre creşterea…. căci nu apuc pe drumul lor decât acolo unde ei sunt mai colţuroşi. Hedonismul intelectual. într-una din ele cu Medeea lui Euripide. şi conflictual. o fac pe încercatele. Reprimarea sau refularea antecedenţei scripturale nu înseamnă automat eliberare sau emancipare – după cum a demonstrat H. şi nu doar întrepătrunderi. Scepticismul asumat.) Relaţiile intertextuale sunt relaţii pasionale (vezi Worton & Still. Montaigne se pronunţă pentru un tip de profesor care să aibă mai curând “mintea bine întocmită decât prea plină”. paradoxal. în trei sute de cărţi n-a pus o singură vorbă străină. chiar obsesive sau nevrotice.176). în cazul lui Montaigne. Nu mă lovesc de ei. În contextul pledoariei sale pentru un învăţământ mai degrabă formativ decât informativ. Implicaţiile filosofice ale acestei concepţii sunt considerabile şi reprezintă într-un fel cheia gândirii acestui spirit socratic şi sceptic (dar şi precursor al raţionalismului cartezian). Du Bellay. dar cu scrieri întregi ale altora. ceea ce a fost suprimat sau redus la tăcere se întoarce în forme camuflate. anamneza şi – surprinzător – chiar amnezia se conjugă în procesul transformării intertextuale aşa cum îl concepe Montaigne. metabolismul. Maeştrii ignoraţi sau sacrificaţi. Bloom. nu caută nimic.169) Montaigne ştie. nu o fac decât pe pipăite şi nu mă încumet pe cât preget şi socotesc dacă să ajung până la ei. dacă vrea. Op. eu nu apuc a lupta din răsputeri cu aceşti bătrâni neîntrecuţi şi nu mă iau la trântă cu ei. Epist. să şi le ştie. amărunt şi cu uşurelul. şi metafora cărţii la E. innutrition).Curtius).”(p. a originalităţii în ultimă instanţă. am zice azi. Montaigne anticipă conştiinţa modernă că “orice text este un mozaic de citate”. cu titlul unui articol al lui Riffaterre. ale comportamentului intertextual: ”Erau două chipuri dimpotrivă: filosoful Crisip înnădea cărţile sale nu numai cu părţi. a înţelepciunii latine în speţă. Worton and Still). de unde le-a tras. care va deveni caracteristic pentru toată literatura de “gradul doi” sau metaliteratură. p.175) Mimeza. 33: „Nu suntem supuşi unui rege. nu să le înveţe poveţele şi să uite cu îndrăzneală. două extreme. (Seneca. La presiunea tradiţiei şi a memoriei culturale. primează. a libertăţii de opinie. şi aici revendicarea autonomiei. Montaigne răspunde într-un mod specific. pentru că stăm pe umerii lor. că şcolile “îndobitocesc”(p. a îmbina. a topi –sunt verbele folosite aici (p. pyrrhonian al umanistului nu se confundă nici cu relativismul radical. aglomerată de urme ale tradiţiei scrisului. şi bineînţeles a intertextului. “orice text este o permutare de texte”(Julia Kristeva). chiar atunci când eseistul accentuează aspectele pozitive ale acestei interacţiuni: “Mai apoi. Non sumus sub rege. insidioase.170) Distincţiile subtile pe care le face aici sunt în întregime în spiritul intertextualismului renascentist. De sar putea să stau în rând cu ei aş fi un om de ispravă. e susţinută. Bernard de Chartres şi interpretarea vitraliului care îi reprezenta pe evanghelişti suiţi pe umerii profeţilor). dar tocmai din această cauză putem vedea mai departe decât ei). El trebuie să soarbă vlaga lor. asupra melancoliei livreşti.Girard).192).. Relaţia cu precursorii e mereu ambivalentă. competitiv. devin “giganţi ai imaginaţiei”(cf. Amnezia voluntară şi selectivă poate fi ea însăşi un mecanism defensiv. dintre cele inventariate de Harold Bloom ca proceduri de sublimare.”(p.cit. metafora e reluată pentru a explicita raportul de dependenţă dar şi complementaritate între Renaştere şi moştenirea grecolatină. permanent reluată. că orice experienţă poate servi drept carte (cf.170) şi îşi împodobeşte discursul cu nenumărate citate. interferenţe şi suprapuneri abstracte ale unor structuri obiective şi impersonale. “plăcerea textului”. opune nemistuirii (metaforele textuale ale indigestiei apar la mai mulţi umanişti – cf. ci deja “mâzgălită”. guvernat de imaginea. În eseul consacrat educării copiilor autorul francez are în vedere două tipuri de reacţie auctorială la conştiinţa descendenţei. nici cu . metamorfoza.au marcat profund istoria secolului al XVI-lea). The Anxiety of Influence). iar Apolodor spunea că acel care ar scoate ce e străin din ale sale ar rămâne cu foaia albă. Cine reproduce mecanic ideile şi cuvintele celor din vechime nu şi le poate însuşi cu adevărat dacă nu le interiorizează. “Exerciţiile de admiraţie” ale umanistului sunt însoţite de un spirit de emulaţie foarte pronunţat. R. A preschimba. ca şi când eseistul şi-ar submina ironic propria doctrină: “Cine se ia după altul nu se ia după nimic. un “inconştient intertextual”. desigur că pagina nu e de fapt niciodată goală. de ţesătura topoi-lor pe care orice scriitor le recombină. nu le filtrează prin propria conştiinţă. Intertextuality. exaltată mai târziu de Barthes. într-un plan conştient. deturnare şi conversiune creativă a angoasei generate de inevitabilitatea influenţei. În conformitate cu acel fenomen numit de psihanalişti “întoarcerea refulatului”. Epicur. agonistic. sibi quisque se vindicet. Bloom în analizarea relaţiilor “oedipiene” care îi leagă pe poeţii romantici de “părinţii fondatori” în ordine literară (cf.”(p. asimilarea (cf.exorcizarea – prin conştientizare a “anxietăţii influenţei” şi a “rivalităţii mimetice”(cf. Raportul e amical dar. chiar dacă înclinaţia lui filosofică merge spre scepticism iar condiţiile istorice în care scrie sunt departe de a predispune la seninătate şi cultivarea plăcerilor (războaiele religioase – între catolici şi protestanţi. însuşi.

Swift mai târziu (Bătălia cărţilor.”(Despre creşterea…. Anticii sunt percepuţi uneori şi la Montaigne ca nişte Muze livreşti: “…plăsmuirile acelor bogate şi mari spirite ale vremurilor vechi sunt cu mult peste toată cuprinderea imaginaţiei şi dorinţei mele. iar în Tratatul despre sublim se sublinia că poeţii care imită trebuie să se lase posedaţi de spiritul autorilor admiraţi. prin revelarea modurilor în care acesta produce sens. care este din al lor. 10) Următorul stadiu al analizei este conturarea unei semiologii. Ca şi în cazul Ficţiunilor şi al lui Pierre Menard. O reevaluare a discursului lui Montaigne din perspectiva teoriilor moderne Citatul ca modalitate intertextuală prin excelenţă (în sensul genettian de prezenţă efectivă a unui text în altul) este utilizat din abundenţă în Eseuri. datorez Graţiilor un sacrificiu. interiorizat şi remodelat într-o expresie personală apărea şi în Cartea a X-a a tratatului lui Quintilian. Eu le măsor frumuseţea. o văd. care încorporează şi o poetică a intertextului. Montaigne aduce la suprafaţă contradicţiile inerente interdiscursivităţii filosofice şi dialogismului intertextual. îl socotesc pe Montaigne unul din fondatorii intertextualităţii ca practică şi teorie implicită. În această perspectivă Compagnon îşi propune o “fenomenologie a citării. normal din punct de vedere psihic. Le travail de la citation. cit. semioticul în studiile Juliei Kristeva) şi procesele conştiente. a inspiraţiei şi nebuniei entuziaste. încât opera lui în sine poate fi punct de plecare pentru o teorie a citatului – ca act de limbaj de mare complexitate semantică şi pragmatică dar şi ca performanţă intertextuală prin care discursul personal se lasă traversat de alteritate. iraţionalistă. deliberate. Se împacă. Genette. premeditate sunt deopotrivă prezente în producerea de tip intertextual sau hipertextual. S-ar putea contura chiar şi o etică şi o deontologie a citării pornind de la practica lui de constantă grefare citaţională şi de la “filosofia” pe care aceasta o subîntinde. munca şi stăruinţa nu au alt scop decât de a-i da lui chip. instinctive (chora. p. este în acelaşi timp un “operator trivial al intertextualităţii” (Antoine Compagnon. nici a literaturii). măcar până acolo unde mi-e cu neputinţă să mă avânt. poetica platonică. prin tratarea citatului ca “fapt de limbaj” şi mai exact de discurs. dospită de el.8) Cercetările moderne vor dovedi că mecanismele inconştiente. Nuanţările şi explicaţiile lui Montaigne sunt cu atât mai semnificative cu cât epocile dominate de poetica imitaţiei (aşa cum a fost clasicismul latin. Teoreticienii de azi. pulsionale. 44) şi un fel de subtext omniprezent în literatura de grad secund. pregătind îndoiala metodică a lui Descartes: “Adevărul şi judecata se află deopotrivă în fiecare şi nu sunt mai mult ale celor care le-au spus mai întâi decât acelora care le-au spus mai pe urmă. a enunţării şi nu a enunţului” (Op. A treia treaptă este o genealogie. fiind mai degrabă o tehnică euristică. în discursul în care se inserează. Citatul este poate exemplul cel mai evident al referirii intertextuale. odată cu Renaşterea. în Renaştere. ca şi considerarea citatului ca semn şi ca practică/ activitate care nu diferă de funcţionarea limbii în general (şi. Scrierile lor nu doar mă satisfac şi mă hrănesc.. Ideea că modelul trebuie asimilat. precum Pythia care intra în transă şi îi permitea lui Apollo să vorbească prin intermediul ei. autor al lui Don Quijote. după cum spune Plutarch despre cineva…”(Montaigne. a producerii şi nu a produsului. cu aceea raţionalistă de descendenţă aristotelică – artistul armonios înzestrat (euphués). poate alege ce modele să imite. Autorul francez schiţează mai întâi o fenomenologie. Bacon. dacă el şi cu mine pricepem şi vedem de asemenea. p. Montaigne citează cu atâta uşurinţă şi dezinvoltură. adică a sa judecată. bineînţeles. care într-un anume sens epitomizează.175-176) Teoriile în legătură cu imitaţia creatoare (cf. p. p. Ronsard. care descrie comportamentul citatului în experienţa imediată a lecturii şi a scriiturii.”(pp. Institutio oratoria. în cadrul căreia autorul marchează câteva episoade importante în “diacronia funcţiei şi a practicii instituţionale pe care o angajează citarea. Renaşterea şi mai târziu neoclasicismul european) deconcertează azi prin contradicţia aparentă între convenţia şi recomandarea împrumutului şi a adaptării pe de o parte şi frecvenţa acuzaţiilor de plagiat pe de altă parte.nihilismul. Modelele istorice ale citării ca practică socială . adăugăm. îmbina. Tot aici intră analiza “perturbărilor” pe care citarea sau ghilimelele le aduc în funcţionarea limbii.” (Ibid. unde sunt opuşi “scriitoriipăianjeni” scriitorilor “albine”): “Albinele culeg din floare în floare şi pe urmă fac mierea. Tot astfel părţile însuşite de la altul el le va preschimba. 1979. Orice-aş întreprinde. adevărat topos renascentist şi nu numai.175) Montaigne foloseşte în continuare comparaţia cu munca albinelor. concentrează şi reduce la esenţă practica intertextuală. 2. dacă nu până la capăt. într-un fel. şi îl pun alături de Jorge Luis Borges. Eseurile sunt palimpseste autoconştiente şi autoreferenţiale. în special Judith Still şi Michael Worton. p. cântărindu-şi forţele şi examinându-se pe sine. a imita e mai dificil decât a transforma) nu apar. ca enunţare şi ca enunţ. dar mă uimesc şi mă lasă cuprins de admiraţie. topi ca să fie o înfăptuire cu totul a lui. cu atâta acribie şi relaxare totodată. 10) Citatul este o formă care poate asuma o pluralitate de funcţii (corelate cu valorile formale acestea pot da naştere diverselor tipologii). Nu-i mai mult după Platon decât după mine. La seconde main. regăsit la Petrarca. Şcoala lui.. Nu mai este cimbru sau maghiran. ediţia 2002.

Heinrich F. Tradiţia ar fi aici o formă extremă a interglosei. cit. totodată practica citării poate fi privită ca exciziune. conform lui Compagnon. o teratologie completează panorama. tinde să-şi extindă nelimitat sensul (pentru Barthes se citează şi coduri “cu originea pierdută”iar literatura e compusă din citate fără ghilimele şi neidentificabile. ar fi spus Genette). p. incluzând aici nu numai citatele memorabile. p.” (apud Compagnon. pe care retorica antică le numea koinoi topoi (loci communes în latină). erudit).Plett.). Citarea ţine de o practică a rescrierii (altceva decât simpla repetare. descalifică. 19) În plus. Solidaritate a unui act (fenomenul). într-un anumit sens. “bun”. de exemplu la Montaigne. într-o practică a decupajului şi a colajului (de fapt. modelele. proprietate a tuturor. este diferită de aceea a enunţului citat. 49) . al unui control al enunţării. Este ceea ce Antoine Compagnon numeşte “canonizare metonimică”. 17-18) Metaforelor chirurgicale li se adaugă seria metaforelor financiare sau economice. al celui care subliniază. p. citat şi comentariu” – p. citatul califică. aşa cum Don Quijote al lui Pierre Menard e altceva decât Don Quijote al lui Cervantes). (cf. ci dimpotrivă o “miză capitală”. posibile prin disocierea între subiectul enunţului şi subiectul enunţării.. dar şi formele vide. Compagnon afirmă că “orice scriere e colaj şi glosă. fiecare citat este. ca mai toate noţiunile critice. într-o repetiţie serială şi într-o mişcare nedefinită” prin care acesta regăseşte în acelaşi timp valoarea emblematică pe care o avea în secolul al XVI-lea. cit. oricât de fidelă ar fi reluarea. şi acest obiect este o valoare”. o formă a conversiunii operate de carte asupra deja-spus-ului.cit. atitudinea “citatorului” (agentului citării) nu trebuie calificată în abstract ca valorizantă sau ironică.. observă el. formele încadrării citatului în context. p. Op.codificată sunt: 1) retorica antică. un alt stadiu “stabil”. “Citatul nu se referă la ceea ce se referă pre-textul. 29) Se pare că şi citatul. cu ironie. aşezat obligatoriu între ghilimele. de discurs raportat. pp. degradat. un “blazon” de autor. care e implicit elogiată şi (re)consacrată. 2) comentariul patristic. Cităm textele pe care considerăm.” (Idem. pp. ale ghilimelelor intonaţionale. nu eu”. apud Bohn. citatul are “valoare de simptom angajat.. (cf. cit. Mihail Bahtin identificase în Din preistoria discursului romanesc. 50) şi prin aceasta o variantă a dialogismului şi a discursului bivocal bahtinian. diversele grade de înstrăinare sau de asimilare ale discursului străin citat. de pildă sublinierea. al unui dispozitiv de reglare. citări “excentrice”. 56) Se pare că există şi moduri istorice sau diferenţiate cultural de a cita (şi implicit de a citi tradiţia. 32). p. “collage” în sensul de lipire)... pp. care convertesc enunţul în formulă. ridiculizând? Ambiguitatea faţă de discursul străin era adesea intenţionată. cit. 19) Citarea poate fi precedată de practici semnificative care acompaniază lectura. este o marcă a enunţării în enunţ” şi corespunde “unei intonaţii. ci ca o gamă de posibilităţi pe un continuum citaţional între “elogiu şi insultă” (Compagnon. o piatră de încercare a scriiturii.Probleme de literatură şi estetică. 520) Citatul combină imitaţia cu variaţia.” (Compagnon.1991 Intertextualities. identificând cazuri “anomale” în raport cu tipologia şi genealogia. Citatul este o formă a repetiţiei interdiscursive (Op. contemporan cu dezvoltarea tipografiei. cit. citatul nu e în nici un caz o trăsătură periferică a scrisului. când citatul are rol de emblemă şi citatul clasic. sursele). cit. unei alte punctuaţii care excedează codul comun. adesea de auto-reglare (. 49). Sublinierea are “efectul unui ambreior. p. să le fi scris noi înşine. p. cum ar fi spus Barthes. În sfârşit. 3) ascensiunea citatului modern. Origene). consideră Compagnon. În stadiul actual. bazat pe modelul de auctoritas (cf. De fapt. ci se referă la pre-text. Se stabileşte o relaţie între două texte dar şi o relaţie între “două sisteme. p. prelevare şi grefare (cf. unui accent. o problemă stilistică aparte a elenismului. 12) Citarea îşi are originea.. Op. subiectul citării poate prelua diverse identităţi artificiale sau măşti. Parody and Quotation. 11-12) Citatul are astfel ”statutul unui criteriu de validitate. dimpotrivă. mutilare. pe care o numeşte “problema citatului”: “Deosebit de variate erau formele citării făţişe. Op. o metaforă: Pierre Fontanier definea citatul ca “prezentarea unei idei sub semnul altei idei mai frapante sau mai cunoscute care de altfel nu se leagă de prima decât printr-o anumită conformitate sau analogie. ca atare. “rău”. interglosa detaşându-se pe fondul conceptului de mimesis. este aceea de a împrumuta celui care citează ceva din autoritatea sursei. O altă funcţie intrinsecă activităţii de citare este funcţia de evaluare şi comentariu (metatextuală. Op. o tranziţie în doi timpi:un stadiu provizoriu. Autorul consideră că şi stereotipurile şi clişeele sunt tot citate. şi prin aceasta făcut “al meu”. Op. pe care am vrea să le (re)scriem. 20-21) O funcţie a citatului (cel puţin a citatului “serios”. 49). a unui fapt de limbaj (forma) şi a unei practici instituţionale (funcţia). practică intimă şi aproape ilicită prin care textul e “murdărit”. similaritatea cu diferenţa (aceasta din urmă dată de varietatea contextului) şi creează “nivele de sens poli-izotopice” (cf.. fiecare compus dintr-un text şi un subiect” (Idem. căci “citatul pune în circulaţie un obiect. Andreas Böhn face şi o serie de remarci în legătură cu statutul logic al citării: forţa ilocuţionară a citatului. p. Între dorinţa de identificare cu celălalt şi dorinţa de a afirma prin citare că “celălalt spune asta.” (Böhn. când acestuia i se atribuia o valoare dialectică sau logică. semimascate şi mascate. cit.. p. scriptibile. Deseori aici se ridică următoarea problemă:oare autorul citează respectuos ori. (Idem.. care eliberează citatul din definiţia restrictivă. de la Aristotel la Quintilian. Op. un “stadiu stabil” al citatului.” (Bahtin. Op.

François Recanati). 135) („Nu trebuie niciodată să pierdem din vedere ultima zi a omului şi să proclamăm pe cineva fericit dacă nu este mort şi prefăcut în cenuşă”). Culture (1970. citatul poate fi: direct. îi conferă un aspect de colaj. Cap. în care controlul auctorial e deplin. (…) În teoria mea. dicique beatus Ante obitum nemo supremaque funera debet. în timp ce al doilea este asimilat subiectului vorbitor al discursului raportat. Language.87-88) Montaigne nu face o colecţie fastidioasă şi redundantă de citate pe aceeaşi temă şi în nici un caz nu-şi propune să epuizeze ocurenţele literare sau filosofice ale acesteia. Greimas. Inquiries into Truth and Interpretation (1984. III. Altcineva ar fi găsit poate o serie mai potrivită de exemple prin care să ilustreze topos-ul fortuna labilis. II. “Aristo din Chios dreptate avea să spuie…”(p. Ceea ce apare între semnele citării este o inscripţie. facil şi impersonal) ci o formulă dialogică conştientă. cum se întâmplă atât de frecvent la Montaigne. primul asimilat subiectului vorbitor al enunţului global.. confirmând astfel funcţia perturbatoare a intertextului în viziunea lui Michael Riffaterre. atât o funcţie paratextuală cât şi una metatextuală. Dicţionar enciclopedic de pragmatică. închis şi deschis. inscripţia dinăuntru nu se referă la absolut nimic şi nici nu face parte dintr-o expresie care se referă la ceva. deliberată. străpunge. Precum pare că furtunile şi potopurile se înverşunează împotriva trufiei şi semeţiei clădirilor ridicate de noi. celelalte împrumuturi diseminate de-a lungul textului susţin punctele principale ale argumentaţiei. Anne Reboul. pe care o putem numi teoria demonstrativă a citării. ed. textul eseului fiind o expansiune sau un comentariu al acestuia. Modurile de inserţie efectivă a citatului în text sunt destul de diverse.”(Jacques Moeschler. Citatul dislocă. fireşte) şi zgomote.312).19). . nu a ghilimelelor) dar prin ocultarea sursei şi-l şi însuşeşte. dar şi alte cuvinte sau expresii cu funcţie de ambreiori şi de supracodificare ilocuţionară (comunicând de obicei asentimentul deplin cu conţinutul citatului): “precum spunea Cleante…”(vol. p. p. Metam. “constelează”(cf. Polifonie şi enunţare. Mai degrabă ghilimelele sunt cele care fac toată referirea (…)” (Quotation. p. şi acolo sus sunt duhuri pizmuitoare ale înălţărilor de aicea jos. Cappelen şi Lore. 7) („Am trăit cu o zi prea mult)” (vol. armonizându-se în context (sau co-text). Dacă acest citat-epigraf concentrează tema principală e eseului. transparent şi opac (cf. organizate în jurul topic-ului major: “Sunt mii de pilde asemănătoare.166) “cum spunea un antic”. 690-705) Ca formă de discurs raportat (oratio obliqua) şi înscriere a enunţării în enunţ. Din punct de vedere pragmatic. în Algirdas J. prin aşezarea în pagină şi prin marcare grafică (folosirea italicelor. ca să-şi arate puterea de a răsturna într-o clipită cele de noi întocmite cu anii. pp.XIX din Cartea I. “pildele ne arată”(p. “chiar şi copiii ştiu povestea regelui Cresus”(Ibid. împreună cu titlul. indirect. V. nu o formă. Montaigne evidenţiază foarte clar citatul. “pe drept cuvânt s-a spus…” (ediţia 2002.. Fericirea noastră nu trebuie judecată decât după moarte (titlul însuşi e reformularea unui loc comun. Usque adeo res humanas vis abidita quaedam Obterit. “prezintă doi locutori. (Ovidiu. Şi se mai pare că soarta câteodată pândeşte cu tot dinadinsul cea de pe urmă zi a vieţii noastre. Saturnalia. în enunţul care citează). 90) Am putea vorbi astfel chiar de o posibilă funcţie iconică a citatului. Montaigne foloseşte şi verbe de enunţare (verba dicendi) în cazurile – mai rare – când sursa enunţului preluat este declarată. îndeplinind. pp.167). Barthes) textul. enunţul citat (încorporat.În acelaşi sens. p. apropiată de funcţia ornamentală atribuită de Stefan Morawski (The Basic Functions of Quotation. îl face al său (e o expropriere urmată de apropriere). mixt (unde se combină oratio recta cu oratio obliqua). et pulchros fasces. sinteza unei filosofii foarte răspândite în lumea greco-romană): Scilicet ultima semper Expectanda dies homini est. silindu-ne să strigăm cu Laberius: Nimirum hac die Una plus vixi mihi. acesta dobândeşte valoarea unei inscripţii: “… acele cuvinte aşezate între ghilimele nu sunt. ca în Cap. Eterogenitatea intertextuală premeditată (sintagme din texte latine diferite înglobate în aceeaşi perioadă sau chiar citat latinesc plus citat elin în aceeaşi unitate frazală) face ca polifonia Eseurilor să se traducă într-un fel de compoziţie corală. ac ludibrio sibi habere videtur!” (Lucretius.31) Uneori citatul are funcţie de epigraf sau de motto. din punct de vedere semantic.I. Sign. Citatul nu e o simplă urmă sau un ecou intertextual (chiar dacă poate părea un demers mecanic.!2. saevasque secures Proculcare. care identifica urmele intertextuale în agramaticalităţi (la nivelul idiolectului. sugerând că în virtutea autoreferenţialităţii lui. p.164). parte a propoziţiei. 1231) („Căci atât de adevărat este că o putere tainică răstoarnă lucrurile omeneşti şi îşi face o joacă în a le călca în picioare orgoliul fasciilor şi al securilor consulare”). De fapt e imprecis să le numim cuvinte.. În aceeaşi măsură se poate observa în ce măsură citatul ( sintagmă sau enunţ) este integrat şi asimilat în textul receptor.I. Donald Davidson punea la îndoială chiar capacitatea citatului de a referi. quod vivendum fuit! (Macrobius.

ca şi adnotările şi sublinierile de pe acele exemplare din biblioteca autorului care au mai putut fi recuperate. metaforic sau conotativ (cf. Citatul induce fragmentare. Limitele interpretării. În acest “univers al simpatiei” înţelepciunea tradiţională (filosofia perenă transmisă de antichitate şi prin care Renaşterea complineşte viziunea creştină a lumii) se găseşte în florilegii şi în enciclopedii mnemotehnice. Literalitatea e depăşită prin literaritate. Iconicitatea intertextului se verifică cel mai bine în cazul citatului. X. a subiectului) : “E foarte neîntemeiat să înveţi pe copiii noştri.I. care are o calitate vizuală pregnantă.grafitti şi epitexte sunt mărci ale autoreferenţialităţii şi autospecularităţii specifice intertextului. fac parte din doxa. celelalte grupând împrumuturile clasice în jurul a trei teme: umilinţa sau slăbiciunea omului. p. şi pentru a absorbi ceva din autoritatea şi credibilitatea autorului invocat. ca în mesajul literar. („Ce aduc Peştii şi semnele înflăcărate ale Leului. un adaos. humani nihil a me alienum puto”. din acea conştiinţă autosatisfăcută care îl dezgusta pe Montaigne). R. Ode. indicii ale acelei “imaginaţii a asemănării” pe care Michel Foucault o asocia cu epistema clasică (şi bineînţeles cea renascentistă). şi nici pasaje care au devenit rutină şi monedă comună prin frecventă repetare. din opinia comună. p. după cum am văzut. De fapt. De aceea putem vorbi şi de o funcţie tropologică (retorică în sens restrâns. pentru că mai rar sunt reproduse maxime (acestea. acele ale Capricornului care se joacă în apele Hesperiei”)(Properţiu. Recanati). vol. etalat. un “micro-text”(Worton & Still) care generează hipercodificare şi un fel de supraetajare a discursului. a cauzelor şi a efectelor.”(p. izomorfismul între macrocosm şi microcosm. Signaturile şi retorica asemănării. gnomic sau sentenţios. credinţa în “raporturi de simpatie” la toate nivelele. Dispunerea sintagmatică (orizontală) se corelează cu organizarea paradigmatică (verticală). consensul. Axa selecţiei şi a echivalenţei se proiectează pe axa combinaţiei. ci bricolează foarte liber (şi ludic) în tradiţia greco-latină. devenind elemente de construcţie în frază (funcţia integratoare a intertextului a fost susţinută de L. Jakobson). sunt elemente prefabricate care se lexicalizează. înrudite cu clişeul şi stereotipul. care l-au inspirat pe Gide în conceperea şi definirea “punerii în abis”(ca procedeu de oglindire şi reduplicare interioară a textului). ca în gnoza hermetică: “…Universul simpatiei e un labirint de acţiuni reciproce. dintre care doar câteva sunt din Biblie. aemulatio.50). care transformă textul într-un puzzle sau un mozaic. sugerând într-un fel necesitatea revitalizării integrale a acesteia. Aceste autentice inscripţii funcţionează ca embleme mnemonice (şi nu ca mărturii ale obedienţei intelectuale) şi intră în relaţii complexe cu textul Eseurilor. transformat în inscripţie. se găseşte “locul sentenţios” terenţian: “Homo sum. cap. . prin componenta elocuţiei) a citatului la Montaigne. cunoaşterea (accent pe aceea epoché a scepticilor: “îmi suspend judecata”. L’humaine condition din Mimesis).”(Auerbach. retoric vorbind.256). animosaque signa Leonis. cum ar fi spus Barthes. Astfel încât culegerea lui de reflecţii devine “prima carte a conştiinţei de sine laice. acordul. De altfel. El nu citează ceea ce e memorabil într-un sens solemn. el demonstrează cunoaşterea aprofundată şi familiaritatea deplină cu textele antice. oarecum centrală. şi nu doar în doze homeopatice. 10) (Montaigne. VII. I. aceste citate . ca lexeme sau unităţi sintactice mai largi. dacă ne gândim că biblioteca lui Montaigne din turnul castelului familiei are grinzile tavanului împodobite de inscripţii greceşti şi latineşti (45 în total). analogia.”(Eco. Limitele interpretării. Eseurile pot fi considerate o carte sapienţială. La Montaigne predomină conformitatea.186) Atunci când cităm o facem. sympathia (apud U. Quid moveant Pisces. topica (repertoriul locurilor comune) făcea parte din inventio (găsirea materialului. în care orice fapt urmează un fel de logică spiraliformă unde intră în criză ideea unei linearităţi care să fie ordonată temporal. dar şi o grefă. IV. Într-o poziţie strategică.funcţionând aproape ca elemente lingvistice (cf. atomizare. E vorba de o epocă în care prevala metafizica similarităţii. e o breşă. Ca în inscripţiile heraldice. Lotus et Hesperia quid Capricornus aqua.Eco. în textul lui Montaigne el este expus. Citatul respectuos (ca formă de omagiu implicit) coexistă adesea cu citatul ironic. Jenny în La stratégie de la forme). Fenomene grupate sub această rubrică sunt convenientia. p. singurul lucru sigur e că nimic nu e sigur) şi auto-examinarea. ca în teoria davidsoniană. e într-un fel o ostensiune. / Ce-mi pasă de constelaţia Văcarului?”(Anacreon. prin care “enciclopedia intertextuală”(Eco) a epocii nu e contestată ci doar reconsiderată din perspectiva unei personalităţi bine conturate. nu în ultimul rând pentru că “formulările lui nu pot fi încadrate în scheme gata făcute. cap. perfect vizibil de la pupitrul eseistului. dar şi (nu de puţine ori) pentru a ne delimita polemic de un discurs anterior. Prin modul în care citează ceea ce e mai puţin cunoscut (şi nu accesibil oricui). în special când sunt foarte des invocate. Comparaţia e foarte semnificativă în acest caz. înainte ca ei să ştie Τί Πλειάδεσσι χάμοι Τί δ’αστράσιν βοώτεο” ( „Ce-mi pasă mie de Pleiade. 89) Ştiinţa stelelor şi mişcarea celei de-a opta sfere. acest strat al intertextului citaţional nu e propriu-zis aforistic.69).

ca aceea amintită de Jacques Derrida în capitolul Discursul de asistenţă din Diseminarea. aparte. Şi totuşi există întotdeauna un écart. singularitatea sau unicitatea de monadă. Pe de altă parte. citate. o enunţare secundă. Identitatea prin identificare e urmată de identitatea prin diferenţiere. un element de idiolect (fiind în acelaşi timp componentă a sociolectului. În cazul lui. să fie un apologet al originalităţii în sens romantic. o deviaţie (chiar dacă semnificantul rămâne neschimbat) iar prin acest proces citatul se transformă într-un stilem. imposibil de ignorat de către cititorul de azi. infinitezimală şi totuşi infinită (Don Quijote copiat de Pierre Menard e altceva. ci implică. deplasate. Montaigne este un individualist. Valéry) că există un singur autor de la începutul timpurilor. performare) exemplifică intertextul paradoxal de tip Menard: rescrierea ca transcriere. de “copie fără original” – adică încearcă să fie originea propriului hipotext. inclusiv atunci când vorbeşte despre eu şi sine. Există un tip de “scriitură deposedantă”. E o iteraţie. entimemă etc. despre necesitatea opiniei personale. şi teoria intertextului ca interpretant la Riffaterre) – sau se găseşte cu acestea în diverse raporturi logice şi retorice: inducţie. Baudrillard). sunt coprezente. Autorii antici îi sunt călăuze permanente în călătoria lui interioară. în care diferenţa istorică nu a fost pur şi simplu suprimată: ca în procesul hegelian numit Aufhebung. fie şi involuntară. în blancul (aparent) al paginii. originalitatea se poate instala în spaţiul interstiţial dintre enunţurile împrumutate. În termeni lingvistici şi logici. atât în ideaţie cât şi în forma sui generis pe care o creează. Această originalitate nu se obţine în ciuda abundenţei de ecouri.Riffaterre). El se simte congener cu propria carte. a texturii locurilor comune).S. Enunţarea – citat (în calitate de gest. Originalitatea lui Michel de Montaigne Paradoxul Eseurilor priveşte tocmai specificul relaţiei (am văzut cât de complexă) cu sursele / modelele / hipotextele clasice. în care se sugerează că în ordinea culturii epocile se simultaneizează. Tirania /teroarea tradiţiei nu mai acţionează asupra celui care a făcut gestul ritualic al acestei recunoaşteri. mobilizate de disponibilitatea asociativă a cititorului.Eliot în eseul Tradiţia şi talentul individual. citatul-intertext e în acelaşi timp menţiune şi utilizare a enunţului anterior. Citatul funcţionează mai degrabă ca interpretant al propriilor aserţiuni (în sensul semiotic – cf. că timpul este reversibil. sau mai degrabă un spaţiu al acroniei. La Montaigne transcrierea e doar o modalitate a enunţării. ca şi ipoteza sau speculaţia reluată de mai mulţi (Emerson. Dacă în . În acest sens trebuie înţeles şi paradoxul borgesian că fiecare scriitor îşi creează precursorii. Asemenea altor forme de intertextualitate. a propriei surse. Carlyle. Intertextul produce invariabil un cronotop autonom. Odată ce datoria literară (intertextuală) a fost recunoscută. inferenţă. dar poate fi decelată în continuare.În virtutea logicii asemănării sau a analogiei. dar şi o insolitare sau dezautomatizare (cf. Derrida). În acelaşi timp. se întemeiază pe această materie livrescă. Contradicţia e însă doar aparentă. un practicant al introspecţiei sau autoscopiei şi totuşi foloseşte masiv (am zice chiar excesiv. umanitatea constitutivă. În acelaşi timp originalitatea lui e indiscutabilă. acele “flori străine” atât de dragi lui Montaigne aduc cu ele o întreagă memorie textuală şi culturală. o componentă a edificiului textual de ansamblu. fireşte) prin intermediul autorilor celor mai înzestraţi. 3. admisă. Ne descoperim astfel dimensiunea ontologică generică. Referinţa citaţională e mai mult decât o proteză. efectul unei “identităţi permanent dislocate. act. deducţie. pentru că şi contextul rescrierii sau circumstanţa re-enunţării e cu totul alta). omniprezenţa intertextului nu depersonalizează. Exprimările nu sunt niciodată perfect echivalente sau interşanjabile: orice citat comportă o excizare / excerptare şi decontextualizare aşa cum orice recontextualizare implică o resemnatizare. se presupune că enunţurile (citatele pe de o parte. Jocurile diacroniei literare au fost bine analizate de T. repere antice. sceptic declarat pe deasupra. în concepţia lui Borges. abducţie. a enunţului originar. Montaigne nu e nici deposedat şi nici posedat (de Muze sau de spiritul autorilor). prelucrată în spiritul dialogismului intertextual. silogism. o operă integral nouă şi radical originală. M. ba chiar contribuie la naşterea conştiinţei de sine: prin lectură şi rescriere se poate ajunge la revelaţia apartenenţei la o comunitate intelectuală (o “comunitate interpretativă” cu expresia lui Stanley Fish) care transcende hiatus-ul între epoci. un procedeu de compoziţie şi un artificiu. un adjuvant sau un element parazit (eventual detaşabil). despre condiţia lui de particular. diferenţa în identitate – o diferenţă care e infimă. argumentele lui Montaigne pe de altă parte) au aceeaşi izotopie – sunt coextensive sau coreferenţiale. chiar izolată şi delimitată prin citat.344). fie şi “sub haşură” (cf. împrumuturi. citatul aspiră spre condiţia de simulacru (cf. specificitatea culturală e doar convenţional suspendată. trimise în afara ei”(p. formaliştii ruşi) – scopul e ca ceea ce transmite citatul să fie receptat într-o lumină nouă şi proaspătă şi ca şi când ar fi spus pentru prima oară. Acesta face să fuzioneze în propriul orizont de receptare contextele epistemice în acelaşi timp asemănătoare şi diferite pe care palimpsestul Eseurilor le combina. ostentativ după standardele de astăzi). înglobează. un spirit universal care se rosteşte (cu inflexiuni şi nuanţe unice. dar şi individualitatea. etalarea / exhibarea intertextualităţii obligatorii ocultează intertextualitatea aleatorie (cf. Nu putem aştepta de la un reprezentant al umanismului târziu.

adică în versiunea Montaigne). Într-o epocă a descoperirilor pe toate planurile. la emergenţa subiectivităţii şi a conştiinţei de sine. Barthes. după cum s-a văzut. Montaigne se cunoaşte şi se descoperă pe sine în procesul scrierii. Eseurile sunt aproape o magmă. Barthes spunea că subiectul se dizolvă în ţesătura textului precum păianjenul în pânza lui. Subiectul e un construct (inter)textual. H. pentru că presupune o absorbire în celălalt. în termenii lui Auerbach. coercitive sau “vanele subtilităţi”): “Atâta văd. farmecul lor s-ar pierde dacă le-am elimina). Sinele e fluid şi instabil (“nu zugrăvesc fiinţa. zugrăvesc trecerea”). ca şi Barthes puţin înainte. Montaigne face într-un fel schimb de substanţă ontologică cu propriul produs: “Nu am făcut cartea mai mult decât m-a făcut ea pe mine: carte consubstanţială cu autorul ei”. polimorf şi proteic. ceea ce era acceptabil şi în antichitate dar nu va mai fi în “marele secol”. păreri. el propune una din cele mai consistente fenomenologii ale scrisului. născociri. aşa cum sunt şi cum le-am plăsmuit. toane. în virtutea intertextualităţii generale. Michel Foucault va confirma. Monstruos e tot ceea ce nu are gen proxim şi nu poate fi redus la formele deja cunoscute. fără să dreg şi să cârpesc cusururile pe care asemuirea cu ei mi le-a scos la iveală.Johnson –care nu au fost nici ei străini de influenţa lui Montaigne). În acelaşi timp. aşa cum a demonstrat semioticianul Daniel Chandler în Montaigne and The Word Processor. (Montaigne e la originea eseului informal sau personal. pudicul secol clasic. La lectura Eseurilor asistăm însă şi la naşterea eului. eseul.1. efect al ciocnirii şi întretăierii / împletirii discursurilor. I. slab codificată. intuiţia că nu autorul face textul ci textul îl face pe autor. Nu prea mai întâlnim. despre bolile lui. slabe şi nerăsărite.literatura latină predominau metaforele biologice (ale filiaţiei) şi cele artizanale sau arhitecturale pentru descrierea metaliterară a proceselor creatoare. pentru că poetica eseului continuă să fie laxă. Citatul. o materie informă în care dezordinea. De fapt. în articolul Moartea autorului. Irina Mavrodin. eul creator nu e un ego transcendental ci deja o polifonie (Auerbach observa că Montaigne e mereu atent la “vocile alternative” dinăuntrul lui) sau chiar o alteritate (“je est un autre” va spune Rimbaud) – şi poate de aceea poate fi privit dinafară. Atunci când va teoretiza funcţia-autor în lucrarea Ordinea discursului. nespusa osebire ce este între ei [autorii] şi mine. în literatura confesională (sau pseudo-confesională) o atât de accentuată conştiinţă intertextuală care să fie compatibilă (sau chiar la originea) unei atât de clare şi senine conştiinţe de sine. un constituent al gramaticii. în cenestezie (vorbeşte despre suferinţele. 3. un ingredient structural fundamental. de vreme ce creştinismul e mai degrabă somatofob). consideraţiile lui McLuhan despre tehnologiile comunicării ca fiind extensii ale corpului sau chiar ale sistemului nervos central etc. autorul ca persoană empirică nu e nici originea unică a textului şi nici în întregime proprietarul lui – tocmai pentru că. retoricii şi în cele din urmă al ontologiei textuale a eseului (dar numai în versiunea arhetipală. el a fost permanent asistat de vocile celorlalţi autori. un nou mod arhitextual Poetica (implicită) a noii specii include aşadar intertextul ca o componentă inalienabilă (Eseurile nu s-ar putea lipsi de numeroasele referinţe. în timp ce eseul formal sau academic se revendică de la F. Un discurs despre discurs. urmele textuale ale corporalităţii şi organicităţii vor prolifera din nou în literatura modernă şi postmodernă dar şi în studiul recent al proceselor creatore (“mâna care scrie”-cf. Semnele. şi aceasta e poate tocmai marca originalităţii lui. Auerbach vede în acest sine în-trupat al lui Montaigne un reflex al realismului creatural creştin al Evului Mediu. în mod special constituie. de aceea ştiinţa textului ar putea fi o hyphologie. totodată. e de la început in-formată şi modelată de non-eu. Bloom. Canonul occidental).169) Teratologia textuală pe care o descrie (năzăriri.). un produs al textualizării ca practică semnificantă. plăsmuiri. Auctorialitatea e un efect al lecturii. încât refuză să revizuiască. pentru că ne oferă. preocuparea lui pentru autenticitate e atât de puternică.”(vol. Eseul. Kristeva). Totuşi Montaigne nu e narcisic şi portretul pe care şi-l face nu e flatant. să corijeze sau să stilizeze. ceea ce cei mai mulţi nu o fac. ceea ce e problematic. producând la rândul lui anxietate a influenţei. vizibilă de pildă în Cugetările lui Blaise Pascal). Bacon sau S. schimbă permanent rolurile şi măştile (masca intertextuală fiind una dintre ele). subiectivitatea însăşi e de natură textuală şi intertextuală (cf. Conştiinţa sinelui şi a existenţei sale ca individ este atât de acută încât se traduce într-o conştiinţă a corpului. las născocirile mele. Discursul străin ar trebui să efaseze eul. e vorba de acea terra incognita a interiorităţii. fără a deveni însă normativă. monştri) e de fapt o nouă specie a scrisului (o specie care îşi e propriul gen). Montaigne contribuie şi el la cartografierea unui teritoriu nou (nou ca temă primordială a reflecţiei filosofice). cu relativă obiectivitate. fantezii. “savoarea personalităţii” (şi ca personalitate puternică “revizuieşte şi transcende sursele”-cf. o alienare liber consimţită dar Eseurile (prin tema asumată) constituie o hipertrofie a eului. Cu toate acestea. a subiectivităţii ca agent al cunoaşterii. prin presiunea acelor bienséances care reinterpretau atât de restrictiv idealul de decorum. Pentru că foarte multe dintre intertexte sunt . p. neprelucrarea şi digresiunea sunt “metode” de compoziţie (nu-i plăceau deloc regulile retorice.

putem spune că o altă funcţie a citatului grec şi latin este de a augmenta literaritatea. Cunoscute sunt: Que sais-je? (concentrând atitudinea lui sceptică.) “Convertirea la sine” avea loc în antichitate în contextul semi-instituţionalizat al relaţiei discipol-maestru. Refuzul artificiului şi al falsificării l-a dus la respingerea (teoretică) a civilizaţiei şi la elogiul sălbăticiei (în eseul Despre canibali). cum este cea întocmită de Mihai Rădulescu în 1977. Dacă structurile iniţiatice şi oralitatea (secundară şi mixtă) lumii greco-latine (şi de altfel a celei orientale) făceau firesc acest lucru. ei se transformă în animale. Pentru că umanismul lui Montaigne (în sensul filologic. Montaigne nu este doar un autor care recurge masiv la citat. întreaga “cultură a sinelui” pe care filosofia elenistică şi cea romană au construit-o în jurul noţiunii de epimeleia heautou (cura sui).”(Despre menajarea voinţei. medicina animi. Îşi dorea să-l găsească moartea cultivându-şi verzele şi cu grădina rămasă nedesăvârşită. din nefericire. Era conştient de contradicţiile din gândirea lui. III. ca la Seneca. a ajuns la concluzia că scopul vieţii noastre nu e să scriem cărţi ci să ne formăm caracterul. “trebuie să ne împrumutăm celorlalţi. . dimpotrivă demitizează omul. p. a avut cultul antic al prieteniei (Etienne de la Beotie). ne-ar putea conduce la o asemenea concluzie. ultimul din cartea a III-a. în loc să se ridice. scrierea-de-sine practicată de eseist ne obligă să regândim. o opoziţie ireconciliabilă: lecturile şi scrisul fac parte din experienţă. ca şi de exigenţa renunţării la sine. A scris un eseu intitulat A filosofa înseamnă a învăţa să mori. Op. prin întreaga lui viaţă Montaigne însuşi a demonstrat că a citi /a scrie vs. mai memorabili autori. deşi e aproape un plagiat după Montaigne). Shakespeare. dimensiunea ludică şi experimentală a eseului. (…)Ei vor să iasă din ei înşişi şi din condiţia de om. a fost curtean şi politician până când a hotărât să se retragă “în sânul Muzelor învăţate”. deşi specificul formulării lui nu era deloc sentenţios sau apodictic. Inspiraţia antică nu este prezentă doar în montajul citatelor: aceasta e doar partea vizibilă a aisbergului intertextual.” (Ideea e mai cunoscută în (re)formularea lui Pascal. pluralism dar şi individualism şi se găseşte la antipodul umanismului exaltat al lui Pico de la Mirandola. ars vivendi dar şi. animalul. Grădina nedesăvârşită (Le jardin imparfait ) este de altfel titlul unei cărţi a lui Tzvetan Todorov despre “gândirea umanistă în Franţa”. 1981-1982). 10). Montaigne preia de-a dreptul doctrinele unor secte filosofice antice (stoicism.188). Asta e o nebunie: în loc să se transforme în îngeri. “cel mai vădit semn al înţelepciunii este o nestrămutată voie bună…”(Despre creşterea…. în spiritul acelei diacronii reversibile promovate de lumea intertextului. al scrisului. Este şi unul dintre cei mai “citabili”. ştiind că astfel va obţine o reprezentare mai veridică a vieţii conştiinţei. îi diminuează statura. relativism. în cultura sinelui aşa cum o practică modernitatea (începând chiar cu Montaigne) astfel de experienţe sunt mediate mai ales de cărţi (şi cu deosebire de pluralul cărţilor. În Hermeneutica subiectului (cursuri la Collège de France. Cugetarea 358 a lui Pascal: “Omul nu este nici înger nici jivină (ni ange ni bête).de sorginte literară. Ca şi alţi renascentişti. “Omul nu e nici înger nici animal şi atunci când ar vrea să întruchipeze îngerul apare. iar nenorocirea face că cine vrea să zămislească îngerul zămisleşte jivina. de bibliotecă). scepticism şi epicureism) reinterpretate într-un sens foarte personal. Există de altfel culegeri de aforisme. Concluzii Deşi eseul Despre experienţă. de aporiile la care îl conducea uneori argumentaţia.”(Despre experienţă) – Cf. dar nu ca să-l strivească. A alternat otium-ul cu negotium-ul.242). a trăi (livrescul şi experienţa) nu alcătuiesc de fapt o dihotomie. cum se întâmpla în cultura medievală. 14) (cf. techne tou biou. Tot atât de bine. de reabilitare a omului) e unul bine temperat prin scepticism. se coboară. de resuscitare a antichităţii. Autorul Eseurilor nu propune un cult al omului. Sterne). “Gustul binelui şi al răului depinde în mare parte de părerea ce o avem despre acestea”(titlul eseului III.cit. Imperfecţiunea. dar să ne dăruim întotdeauna numai nouă înşine. “numai nebunii au certitudini” (Despre creşterea copiilor). al filosofiei este să ne înveţe să trăim cum se cuvine (“vivre à propos”). prin păgânismul filosofic el relativizează pietismul creştin şi în ultimă instanţă chiar umanismul. dar nu a escamotat nimic. şi în cel filosofic sau ideologic. expresia a devenit şi emblema editorială a unei colecţii didactice). nedesăvârşirea (cu sugestia de deschidere şi bogăţie semantică pe care o conţin aceşti termeni) erau integrate în gândirea lui filosofică şi deopotrivă în poetica lui. Epictet. Michel Foucault aprecia că prin Montaigne putem reconstitui o întreagă etică şi estetică a sinelui (p. Sensul lecturii. Foucault. problematica preocupării de sine premerge imperativului cunoaşterii de sine (gnothi se auton) şi va fi acoperită de acesta. concepută nu ca speculaţie abstractă ci ca mod de viaţă. (cf. centrală ascetismului creştin. El păstrează sensul antic al filosofiei.

1968. Strauss.T. Parody:Dimensions and Perspectives. Barthes. EPL. Mihail :Probleme de literatură şi estetică.. Mind. Andreas: Parody and Quotation:A Case-Study of E. Seuil. Bucureşti. traducere de Leon D.9/450. Ciorogaru. trad. pp. Adriana şi Şepeţean-Vasiliu. Negoiţescu. 1970. Cappelen. 1995. 2003. Practice: Selected Essays and Interviews With Michel Foucault.Heath. Paris. Chandler. Babeţi. Bucureşti.): Pentru o teorie a textului. ELU. pp. Jakob: Cultura Renaşterii în Italia. Roland: The Death of the Author. Fish. Michel: Ordinea discursului. 1987. 1968b. Foucault. în Language. 1980. Issue 423. Compagnon. Routledge. 1973. Bahtin. Donald: Quotation. Un discurs despre discurs.antologie. Mihail: François Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi Renaştere. Polity / Stanford University Press. 1980. Umberto: Limitele interpretării. vol. .I. traducere de Virgil Stanciu. Editura Univers. 47-66 Burckhardt. Antologie “Tel-Quel”. Bucureşti. 1969. 1996. : Varieties of Quotation. pp. S. Editura Univers. and Gerrig. Oxford University Press. 8-9-10/ 1981. 2 vol. în Revue d’esthétique. a reciti. pp. Către o poetică a (re)lecturii. culegere îngrijită de D. 1979. Roland: Romanul scriiturii. Cambridge Massachussets: Harvard University Press. ed. Ed. Chelsea House Publishers. Bucureşti. Editura Polirom. 1970. Bucureşti. Hoffmann’s “Kater Murr”.106. Burton. Robert: Essaysm. traducere de I. Derrida. antolologie de V. 1998. http://www. nr. vol. 1996. Seuil. Editura Univers. Jean: Simulacra and Simulations în Selected Writings. nr. pp. Foucault.).: Quotations as Demonstrations. Daniel: Montaigne and the Word Processor. Robert: Anatomia melancoliei. E. Editura Univers. 1987. Erich: Mimesis. Barthes. Bahtin. traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu. Ithaca. 1998. Bucureşti. 1982. Cărţile şi şcoala epocilor. Cornell University Press. Countermemory. Editura Univers. Eurosong & Book. Atwan. Duţu. pp. traducere de Nicolae Iliescu. Paris. 3. Ralph Waldo: Eseuri. New York: Farrar.764-805. Bloom. în Image-Music-Text. Antichitatea. Imaginea omului în literatură şi pictură. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală. 1997. Barthes. Paris.37-46.com Clark. The Authority of Interpretive Communities. Editura Polirom. traducere şi postfaţă de Cornel Mihai Ionescu.yahoo. Diseminarea. Böhn. Editura Univers. & Lepore. 66 /1990. Editura Univers. R. Iaşi. Barthes. Bucureşti. Leviţchi. 225-232. Amsterdam. trans. Foucault. Editura Pontica. Emerson. în Beate Müller. Harold: The Anxiety of Influence: A Theory of Poetry. 174-183. Cave. 1968. Michel: What is an Author. BPT. Roland: Le plaisir du texte. EU. Editura Univers Enciclopedic. Language. 1974. Roland: De l’oeuvre au texte. Du Seuil. Matei: A citi. Giroux. Barthes. New York. 1975. Harold: Canonul occidental. în Eseul englez. Antoine: La seconde main ou le travail de la citation. 1973.Nemoianu. Bucureşti. Enciclopedia Universalis. 1988. New Zork. Rodopi. Jacques. traducere de Ciprian Tudor. Constanţa. 1977. Bucureşti. New York. 15. Călinescu. (Harold Bloom ed. Delia (ed.BIBLIOGRAFIE ***Arte poetice. 1997. traducere de Bogdan Ghiu. Oxford UP. Editura Ştiinţifică. H. Bloom. Bucureşti. vol. Alexandru: Eseu în istoria modelelor umane. traducere de Nicolae Balotă şi Gh. 1013-1017. Ed.M. traducere de Ştefania Mincu şi Daniela Bucşă. Roland: Texte (Théorie du). 1972. Bucureşti. Iaşi. Baudrillard.A. traducere de Diana Stanciu. 2000. Auerbach. 1996. 1971.Pippidi. Roland: S/Z. 142-148. pp. H. Terence: Michel de Montaigne. Davidson. Eco. Michel: Cuvintele şi lucrurile. Stanley: Is There a Text in This Class?. Inquiries into Truth and Interpretation. de Adriana Babeţi în Secolul XX. New Haven. Mark Poster. Bucureşti. Barthes. Problems of Reading in the Essays. pp. De la Bacon la Goldsmith. 1984.

vol. pp. prefaţă de Romul Munteanu. traducere de Ioan Alexandru Badea. Cambridge Mass.I. Kristeva. Peter (ed. McLuhan. Editura Polirom. Eseu. BPT. pp. ediţia a II-a. Bucureşti. Riffaterre. pp. 1981. 1974. Piégay-Gros. 1979a. 1933. New Zork. Tudor: Antichitatea şi Renaşterea. Michael and Still. The Intertextual Drive. Bucureşti. traducere de L. Julia: Le mot. Villey. pp. Eugenio: Întoarcerea filosofilor antici. Paris. Editions Nathan. traducere şi prefaţă de Grigore Arbore. Colecţia Cogito. Extraits. Editura Omniscop. Bucureşti. Iconotexts and Intermediality – The States of the Arts. în Revue d’Esthétique. 1963. Michel de: Eseuri. Recanati. Bucureşti. 259-278. Eugenio: Umanismul italian. 128-150. Eugenio(coord. 2000. Michel de: Eseuri. Nouveaux Classiques Larousse. in Philosophy and Linguistics. traducere de Angela Martin. pp. nr. în La pensée. Robert: Remarks on the Syntax and Semantics of Mixed Quotation.. Stainton. Bradford Books. Garin. Judith (eds. Du Seuil.): Intertextuality: Theories and Practices¸ Manchester UP. Sélection Littéraire Bordas. Editura Univers. Editura Meridiane. Anne: Dicţionar enciclopedic de pragmatică. Montaigne. le dialogue et le roman în “Semeiotike”. nr. Jean: Melancolie. Starobinski.): Ekphrasis. Bucureşti. Michel de: Aforisme. Fernard Angué. Năvodaru. 2000. Wagner. Moeschler. Editura Ştiinţifică. Seuil. Garin. Editura Mondero.):Omul Renaşterii. George: După Babel. Riffaterre. traducere de Maria Hetco. Julia: Problemele structurării textului în “Pentru o teorie a textului. Cursuri la Collège de France (1981-1982)¸ traducere de Bogdan Ghiu. fevr. traducere de Delia Şepeţean Vasiliu. Jenny. 1965. Adriana Babeţi). Tzvetan: Grădina nedesăvârşită. traducere de Valentin Negoiţă şi Ştefan Avădanei. Editura Minerva. traducere de Bogdan Popescu. Montaigne. Jacques şi Reboul. Michael: La trace de l’intertexte. 1969. Bucureşti. 1978. O perspectivă fenomenologică asupra memoriei generice a literaturii. Kumiko Murasagi (ed. Pierre: L’évolution et les sources des „Essais” de Montaigne. Paris. ed. 1996. Editura Univers. 1971. Editura Polirom. Garin.257-281. 1980. antologie. în Studii de literatură universală şi comparată. Riffaterre. Language. Bucureşti. pp.. Steiner. Michael: Compulsory Reader-Response. BPT. Bucureşti. Aspecte ale limbii şi traducerii. 1970. Michael: L’intertexte inconnu. Gândirea umanistă în Franţa. Michel de: Eseuri.Foucault. pp. Paris. Laurent: La stratégie de la forme. 1977. 1955. 2002. Ed. 1975. Blaise: Cugetări (texte alese). Antologie Tel-Quel 1960-1971” (ed. 2004. 4-7. 1985. EdituraUnivers. oratio recta: An essay on metarepresentation. Seuil. MIT Press. 1993. Columbia University Press. nostalgie. Monica: Melancolia descendenţei. 1982. Marshall: Galaxia Gutenberg. François: Oratio obliqua.). Laurent Michard. Bucureşti. 1983.. eds. pp. Editura Echinox. Michael: Sémiotique intertextuelle: l’interprétant. Editura Academiei. Greimas. Iaşi. 1982. Michael: La syllepse intertextuelle. 1990. Stephen: The Basic Functions of Quotation. Editura Univers. 1-2. Quintilian: Arta oratorică (3 vol. traducere de Mariela Seulescu. La littérature au second degré. Paris. Bucureşti. 2002. 4-18. Omul şi era tiparului. Culture. Editura Polirom.: Montaigne’s Discovery of Man. Montaigne.). Riffaterre. 1984. traducere şi prefaţă de Mihai Rădulescu. Intertextuality: Theories and Practices. Minerva. 1998. Colecţia Eseuri. 41. pp. Donald M. Riffaterre. 40. 1979b. Editura Politică. Paris. în Micheal Worton and Judith Still. note de Anca Bursan. UP. Gérard: Palimpsestes. 27 / 1976. Cluj. Montaigne. 1996. Morawski. Genette. Worton. Manchester. Todorov. 1999. Editura Trei. Spiridon. 1967. în Algirdas J. Vianu. Riffaterre. oct. 250-272.7-32. Michel de: Essais. 1979c. în Poétique. 496-501. în Littérature. Michel: Hermeneutica subiectului. traducere de Mariella Seulescu. Editura Albatros. Montaigne. Livre troisième. Borda – Paris Montreal.690-705. Frame. Pascal. 1990. Natalie: Introduction à l’intertextualité. The Hague: Mouton. 56-78. prefaţă şi note de Ludwig Grünberg. Michael: La production du texte. Boulder: Westview Press. Michel de: Essais. ediţia a II-a. în Poétique. 215. Craiova. 1999. . nr. Sign. Iaşi. traducere şi prefaţă de Smaranda Cosmin. Berlin. Bucureşti. şi P. Kristeva. Bucureşti. Montaigne. ironie. André Lagarde.

echoes. Nevertheless. Montaigne was a sceptic and an advocate of individualism. His manipulation and treatment of Antiquity is symptomatic for Renaissance and humanistic intertextual consciousness (but also for the Baroque poetics). freedom of thought and originality. examples and other intertextual references. . he uses an enormous amount of sources and canonical texts in order to support his philosophical views. His practice of quotation is a marvellous occasion for a re-evaluation of intertextual theory and typology.ABSTRACT THE CLASSICAL REFERENCE IN MONTAIGNE`S WORK Michel de Montaigne’s Essays abound in Greek and Latin quotations as well as allusions.