You are on page 1of 12

Unirea ipostatică

Dumnezeu Mântuitorul

Ca şi referitor la lipsa păcatului strămoşesc, în literatura patristică se constată aceeaşi unanimitate şi cu privire la lipsa de păcat personal a Mântuitorului, a cărui sfinţenie desăvârşită şi absolută o întemeiază unii învăţători bisericeşti pe unirea ipostatică a celor două naturi în Hristos. Tot aşa şi unii dogmatişti noi, ca Andrutsos, întemeiază lipsa de păcat a Mântuitorului pe unirea ipostatică, adică pe faptul că subiectul purtător al naturii omeneşti în Iisus Hristos este însuşi Dumnezeu Cuvântul, iar Dumnezeu nu poate avea păcat. Acesta este şi principalul temei al impecabilităţii Mântuitorului. Impecabilitatea absolută a lui Iisus Hristos mai rezultă cu necesitate şi din misiunea Lui de Mântuitor al lumii. Căci numai fără de păcat fiind, putea aduce pentru oameni jertfă răscumpărătoare. Altfel, ar fi trebuit să moară pentru Sine, aşa cum mor toţi oamenii.

UNIREA IPOSTATICĂ
1. Sensul unirii ipostatice. 2. Combaterea nestorianismului şi monofizitismului. 3. Unirea ipostatică în raport cu Sfânta Treime. 4. Unirea ipostatică rămâne în veci.
isus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu-Om, având două firi, dumnezeiască şi omenească, într-o singură persoană sau ipostas, persoana lui Dumnezeu Cuvântul. Aceasta o învaţă Biserica, zicând: „într-o singură persoană, Iisus Hristos este şi Dumnezeu adevărat şi om adevărat" (Mart. Ort. I, 38); „Credem că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Lui, în propriul Lui ipostas, trup omenesc (fire omenească), conceput din Duhul Sfânt în pururea Fecioara Măria şi S-a făcut om" (Mart. Dositei, decr. 7). Unirea între Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus Hristos se numeşte unire ipostatică sau unire personală (ανοχής ύποστατιχή). în baza acestei uniri, Iisus Hristos este, din prima clipă a zămislirii Sale minunate, Dumnezeu-om sau Persoană divină în două firi, cea dumnezeiască şi cea omenească. însemnătatea dogmatică a unirii ipostatice este mare, căci în temeiul ei Iisus Hristos este adevărat Mântuitor. Numai Dumnezeu fiind, mântuirea realizată în El are putere şi valoare absolută; şi numai fiind om, al doilea Adam, reprezentând omenirea, poate înfăţişa mântuirea ca operă a omenirii. Mai departe, unirea ipostatică este modelul unirii morale a omului cu Dumnezeu. Omul are destinaţia ca, prin har, să-şi unească moral voinţa sa cu voinţa lui Dumnezeu, „după chipul Fiului Său", rămânând totdeauna în unire cu Dumnezeu, precum Hristos prin unirea ipostatică Şi-a pus voinţa omenească în unire perfectă cu cea dumnezeiască. „Pe care mai înainte i-a cunoscut, pe aceia mai înainte i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între foarte mulţi fraţi" (Rm 8, 29). „Acelaşi era în totul Dumnezeu, împreună cu omenitatea Lui şi în totul om, împreună cu dumnezeirea Lui; Acelaşi, ca om, a supus în El şi prin El, lui Dumnezeu şi Tatălui ceea ce este omenesc şi a fost ascultător Tatălui, dându-se pe El însuşi exemplu şi pilda cea mai bună". De aici, grija deosebită a Bisericii în păstrarea nealterată şi dreapta formulare a acestei învăţături. 20

Ioan Damaschin perihoreză. în Hristos. după omenitate. împărţit şi despărţit. Cuvântul lui Dumnezeu a luat întreagă natura umană. ci pe unul şi acelaşi Fiu. născut din Fecioara Măria. ci voinţa omenească urmând. de la Calcedon împotriva monotelismului. dar nu întreagă în sensul că ar fi cuprins în Sine toate ipostasele omeneşti. o persoană deosebită de persoana Cuvântului. Această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu. Domn. nu în două persoane. căci a luat pârga frământăturii noastre. Unul născut. iar nu opunându-se sau luptându-se. condamnând nestorianismul şi aprobând cele 12 anatematisme ale lui Chirii din Alexandria. Fiu. din Fecioara Măria. ea. şi în al Vl-lea Sinod ecumenic (680). ci este numai împropriată de Acesta. Ea nu constituie. Născătoarea de Dumnezeu. Firea omenească al cărei principiu personal sau ipostatic S-a făcut Cuvântul. adică cu toate notele ei fiinţiale. după învăţătura Bisericii se poate preciza că: 1. constituit din suflet raţional şi din trup. fie a omenităţii în Hristos. prin întrepătrundere. ci a luat pe cea considerată în individ. ci întrucât este omenească. despărţirea. Domnul lisus Hristos. cu adevărat Dumnezeu şi adevărat om. ci fiecare din cele două firi păstrânduşi însuşirile ei şi unindu-se într-o persoană şi într-un ipostas. care exprimă şi dualitatea firilor şi unitatea persoanei. ci în sensul că a luat-o fără ştirbire şi curată dintr-o fiinţă umană personală. nu exista de sine înainte de a fi luată şi nici după aceea nu constituie. ci mai degrabă supunându-se voinţei Lui dumnezeieşti şi atotputernice". care este aceeaşi cu cea considerată în specie. învăţăm în unanimitate să mărturisim pe unul şi acelaşi Fiu şi Domnul nostru lisus Hristos. căci n-au luat toate ipostasurile. neîmpărţit şi nedespărţit. neschimbat şi neamestecat. Firea dumnezeiască şi cea omenească în Persoana Cuvântului prin „inhabitare reciprocă". respingând în acelaşi timp orice ştirbire fie a Dumnezeirii. o persoană. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Dumnezeu Cuvântul. cu două voinţe şi lucrări corespunzătoare unite într-o singură persoană sau ipostas. două voinţe naturale. recunoscut în două firi în chip neamestecat. deofiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi deofiinţă cu noi după omenitate. neîmpărţit. Aceasta însă n-a existat prin sine însăşi şi 21 . Aceasta înseamnă că firea omenească luată de Cuvântul lui Dumnezeu. în lisus Hristos sunt două firi: divină şi umană. afară de păcat. fără ca din cauza unirii să se desfiinţeze deosebirea firilor. întru toate asemenea nouă. a dezvoltat-o şi a precizat-o în Sinodul ecumenic (451). iar în zilele mai de pe urmă. Modul de unire este fără împărţirea. Fireşte.Dumnezeu Mântuitorul Unirea ipostatică Biserica a învăţat totdeauna dogma unirii ipostatice. 3. împotriva monofizitismului. n-a luat asupră-Şi firea considerată în specie. numită de Sf. dar formal şi îndeosebi a formulat-o în Sinodul al III-lea ecumenic (431). Aşadar. care rămâne singur subiect neîmpărţit al celor două firi. pe unul şi acelaşi desăvârşit în Dumnezeire şi pe acelaşi desăvârşit în omenitate. mai înainte de veci născut din Tatăl după Dumnezeire. 2. căci n-a fost luată întrucât e conturată într-o persoană proprie. amestecarea sau schimbarea celor două naturi. de asemenea. Definita Dogmatică a sinodului al Vl-lea ecumenic de la Calcedon spune: „Urmând Sfinţilor Părinţi. Unul născut. nu contrare. nu subzistă de sine în lisus Hristos. „Dumnezeu Cuvântul întrupându-se. precum au învăţat mai înainte profeţii despre El şi precum ne-a învăţat lisus Hristos însuşi şi precum ne-a predat simbolul Sinodul al Vl-lea ecumenic completează această definiţie cu cele de trebuinţă împotriva monoteliţilor: „învăţăm a mărturisi în Unul şi Acelaşi Hristos două firi şi două activităţi naturale în chip nedespărţit. pe unul şi acelaşi Hristos. neschimbat.

decât prin divinitatea Sa. se lămureşte în măsură suficientă. iar odată unite în momentul întrupării. împotriva monofizitismului stau termenii neamestecat (άσυγχύτως inconfuse) şi neschimbat (άτρεπτως immutabiliter. „nici Dumnezeu nu S-a transformat în fire omenească. Căci însuşi ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul a devenit ipostasul trupului şi. Partea cea mai rea a dogmei unirii ipostatice este aceea a modului în care cele două firi s-au unit în persoana lui lisus Hristos cu păstrarea caracterelor neştirbite ale fiecărei firi. Deci. Ort. atunci nu se mai pot atribui lui lisus Hristos decât sau numai însuşiri dumnezeieşti sau numai însuşiri omeneşti. atunci nu s-ar mai putea spune: „Cuvântul S-a făcut trup" (In 1. accentuând unitatea persoanei. punând accentul pe realitatea neschimbată a firilor. atunci mântuirea obiectivă nu s-ar mai realiza. 14). 4). Unirea ipostatică este un mare mister. dată fiind distanţa infinită dintre ele. rămân nedespărţite pentru veşnicie. Căci aceasta nu poate fi decât având întreagă şi perfectă fire dumnezeiască şi întreagă şi perfectă fire omenească. nici cele dumnezeieşti. 2. potrivit cu aceasta. I. este pierdută şi mântuirea subiectivă. fără să se modifice trupul. nici firea omenească în Dumnezeire. lisus Hristos nu mai aparţine nici Divinităţii. atunci acesteia nu i se pot atribui nici însuşirile omeneşti. pe temeiul Revelaţiei. pentru credinţă. iar dacă din amestecare şi schimbare a rezultat o natură nouă. ci în unitatea persoanei Lui. nici omenirii. ci ar forma două persoane separate. ci unele deosebite şi de cele dumnezeieşti şi de cele omeneşti. căci. în acest caz. adică cu firea omenească luată în ipostasul său. dacă nu Fiul lui Dumnezeu a pătimit. ca să fi fost luată ca atare de El. ci s-a păstrat fiecare în unitatea ipostasului (persoanei). din unire. atunci Hristos nu mai este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Această greutate stă la obârşia ereziilor hristologice. este imposibilă. deşi păstrate în perfecta lor integritate. iar Dumnezeu S-a făcut om". Dacă cele două naturi n-ar fi unite într-un singur ipostas. spărgea unitatea persoanei. ca o a treia fire. fără să se schimbe Cuvântul. ci a fost o fire care a început să existe în ipostasul Lui. ci fiecare în aceste naturi a rămas deplin într-o unică Persoană. Nestorianismul şi monofizitismul s-au îndepărtat de adevăr tocmai prin tendinţa de raţionalizare a misterului. Dacă o fire s-ar fi prefăcut în altă fire. iar dacă unirea ipostatică nu-i pentru totdeauna.Unirea ipostatică Dumnezeu Mântuitorul n-a fost mai înainte individ. dar. Opera de mântuire nici nu se putea îndeplini fără păstrarea integrităţii naturilor: „căci Mântuitorul nu putea suferi pentru noi pe Cruce decât numai prin natura Sa omenească. trupul s-a făcut Cuvânt. care exclud în acelaşi timp monotelismul. a Divinităţii absolut simple şi a omenităţii dense. între care ar fi numai o unire morală. după cum nici nu putea să dea atlfel. 38). ar fi rezultat o fire nouă. cu toate însuşirile Sale" (Mart. în acel caz. a murit şi a înviat ca om. în lumina principiilor teologice cuprinse în definiţia de la Calcedon. anihila firea omenească. adică. a doua schimbătoare şi mărginită. nu subzistă separat în Hristos. nici . cele două firi nu s-au unit amestecat şi schimbat nici în sensul că. Amestecarea celor două firi. şi a monofizitismului care. Tot aşa. cu deosebire a nestorianismului care. Dacă naturile s-au amestecat şi schimbat. cea dintâi imutabilă şi nemărginită. ea devenind doar o iluzie. Dumnezeu Cuvântul n-a mai luat trup omenesc şi sensul dogmei întrupării e pierdut.JDumnezeu a trimis pe Fiul Său cel născut din femeie" (Ga 4 . întrucât harul nu se mai revarsă în natura umană a lui Hristos şi din ea în noi. împotriva nestorianismului se precizează că cele două naturi sunt unite în persoana lui lisus Hristos în chip neîmpărţit (αδιαιρέτως indivise) şi nedespărţit (αχωριστως inseparabiliter). Cuvântul S-a făcut trup. Tot aşa. 22 . absorbindu-se una în cealaltă.

ca şi Tatăl. 8. ci numai Cuvântul. Le 5. nici nu s-a făcut un alt ipostas în afară de ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul. cu însuşiri dumnezeieşti şi omeneşti totodată (In 10. Prin expresia „în totul Dumnezeu şi în totul om" arătăm unitatea şi indivizibilitatea ipostasului. trap din Sfânta Fecioară.4. deodată şi nu succesiv. 6. un Hristos. şi înainte de apariţia rătăcirilor în legătură cu această dogmă. 20. în Iisus Hristos. ci tot acesteia şi tot celeilalte. învăţătura Sfinţilor Părinţi o rezumă. Fiul lui Dumnezeu.24. Nu-L propovăduim numai Dumnezeu. în pântecele Sfintei Fecioare. cum numai El ştie. 21. trap însufleţit cu suflet raţional şi cugetător. Prin expresia „Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit" arătăm deplinătatea şi desăvârşirea firilor.Dumnezeu Mântuitorul Unirea ipostatică un preţ infinit suferinţelor Sale'1. Ereziile au determinat numai precizia şi adâncirea dogmei. Unul născut şi Cuvântul lui Dumnezeu. pe Fiul lui Dumnezeu. 17etc). pentru că este neîmpărţit şi complet. ci una şi aceeaşi. 32. 32. Pentru aceea. 9.. în locurile în care acelaşi Iisus Hristos este arătat ca Dumnezeu adevărat şi ca om adevărat. 1 Co 2. lipsit de omenirea noastră. mărturisim că El este unicul Fiu al lui Dumnezeu şi după întrupare şi acelaşi este şi Fiul Omului. 14. Mc 13. fără de sămânţă şi incomprehensibil. 13.32. şi nici numai om. 28. Rm 1. 8. singurul Fiu.. ci există în acela. FA 20. luându-Şi în însuşi ipostasul Lui. 3.30. totuşi nu S-a întrupat întreaga Sfântă Treime. toate. Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. întreaga fire dumnezeiască s-a unit ipostatic cu firea omenească. 5. fără ca să permită să aibă una faţă de alta ipostase deosebite şi fără ca să fie uneori a uneia. 3. Natura dumnezeiască este una şi nedespărţită. iar alteori a celeilalte.. în locurile în care se arată că Iisus Hristos. 3. şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp. Persoana a doua a Sfintei Treimi. iar Dumnezeului Iisus Hristos însuşiri omeneşti (Le 1. Flp 2. fără să se despartă de şanurile părinteşti. 63. a locuit. Aşadar S-a întrupat. nici nu este neipostatic şi nici nu introduce un alt ipostas în Treime. Mt 16. Din considerarea dogmei unirii ipostatice în raport cu Sf Treime. 31. 8.. Mt 26. în vremurile din urmă. din care se vede că Biserica a crezut şi a propovăduit totdeauna adevărul unirii ipostatice. este numai Unul (1 Co 8. 5). ci este totdeauna ipostasul amândurora în chip neîmpărţit şi nedespărţit. Pentru aceea. fără ca să îngăduie ca una din ele să fie neipostatică. Nu propovăduim două persoane deosebite. Ga 4. Deşi.27. 4. 28. 19. însuşi ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut ipostasul trapului. Ipostasul nu este împărţit şi despărţit şi nici nu dă o parte a lui uneia. In 10. în chip necircumscris. Sfântul Ioan Damaschin: „Dumnezeiescul ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu. rezultă: a. Iisus Domnul nostru. mai târziu.. 13. prin consecinţele lui şi taina mântuirii omului. Ga 4. un Domn. 6. Temeiurile scripturistice şi tradiţionale ale unirii ipostatice sunt foarte numeroase. 27 etc). Dumnezeu întrupat. 23 . 15.. Realitatea uniunii ipostatice este mărturisită de Sfânta Scriptură în locurile în care se vorbeşte despre întrupare (In 1. In 2. fiinţând numai în Persoanele Sfintei Treimi şi întreagă în fiecare. 3.... şi pe Sfinţii Părinţi anteriori ivirii nestorianismului. 15. Monofizitismul înlătură astfel. şi nu are un ipostas care să existe prin Sine însuşi. Rm 8. care mărturisesc. Prin urmare. 14. în locurile în care omului Iisus Hristos I se atribuie însuşiri dumnezeieşti. luând din ea pârga frământăturii noastre. Trapul lui Dumnezeu Cuvântul nu există într-un ipostas propriu. cel mai înainte de veci. Astfel acelaşi ipostas al Cuvântului este ipostasul celor două firi. Ef 4. Din Sfânta Tradiţie amintim doar vechile simboale de credinţă inclusiv cel niceoconstantinopolitan. în totul Dumnezeu şi în totul om.. iar altă parte alteia. îşi are mai degrabă ipostasul Lui în ipostasul Cuvântului. 5). lipsindu-L de Dumnezeire.

iar Petru indică ipostasul. Firea dumnezeiască a Cuvântului nu se schimbă prin unirea ei cu firea omenească în lisus Hristos. neexistând în lisus Hristos o altă persoană. Căci nu ca neipostatică. după cum omenirea indică firea. 14). Am fost învăţaţi. zice Sf Ioan Damaschin. că Dumnezeirea s-a făcut om. 31-35). „Fiu adevărat al lui Dumnezeu" (1 In 5. acelaşi lisus Hristos este Fiu propriu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului. 16). Treimea rămâne aceeaşi. din Fecioară (Iş 7.. Ioan Damaschin zice: „Nu introduc a patra persoană în Treime . iar celelalte Persoane treimice au participat la întrupare prin înţelegere şi bunăvoire. gnostice şi ariene. Fiul lui Dumnezeu este şi după întrupare acelaşi Fiu al lui Dumnezeu. 10). 32). căci Domnul măririi a fost răstignit (1 Co 2. „Chiar dacă sfântul Lui suflet s-a despărţit de trupul Lui prea curat. Tot aşa şi Sfânta Tradiţie. întruparea nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu. b. Pe lângă acestea toate. Le 1. . ca şi înainte de întrupare.. Ort. aşa că. Căci Fiul. a murit. făcându-Se om. tot aşa nici întruparea Cuvântului. după care. legătura cu ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul. astfel că . care şi-a vărsat sângele pentru Biserică (FA 20. Deci. Cuvântul „Dumnezeire" indică firea. n-a luat firea omenească cu o persoană proprie a ei. 46 şi 56). Biserica învaţă că unirea ipostaticâ începând în chiar momentul zămislirii Mântuitorului.fiu propriu al lui Dumnezeu" (Rm 8. Iar Fiul propriu al lui Dumnezeu nu poate fi şi Fiu propriu. la moartea Mântuitorului. şi Fiu adoptiv al aceluiaşi Tată. adică nici nu se micşorează. care să poată fi adoptată de Dumnezeu ca fiu. 20). I. nu se schimbă. şi împăcarea cu Dumnezeu s-a dobândit prin moartea Fiului Său (Rm 5. 28). 24 . sau s-a înomenit. în definiţii dogmatice (în Sinodul al IV-lea. După cum creaţia în timp nu aduce nici o schimbare în Dumnezeu. rămâne pentru totdeauna nedespărţită (Mart. adică de suflet şi de trup şi astfel nici unicul ipostas nu s-a despărţit în două ipostasuri. 4. însă. şi după întrupare.. „Cel Unul născut din Tatăl" (In 1. „N-am auzit deloc.să nu fie! -. „Fiul cel iubit" al lui Dumnezeu (Le 3. unirea ipostaticâ nu s-a desfăcut în timpul patimilor şi morţii. Deci. Mântuitorul a pătimit. Căci Treimea a rămas Treime şi după întruparea Cuvântului". deosebită de aceea a Cuvântului. ci ca fiind în unul din ipostasurile divine. nici nu se perfecţionează.. Sfinţii Părinţi au combătut ideile eretice. întrupându-Se Fiul. 38. 8). şi în moarte. bunăvoinţă şi voire". devenindu-i El însuşi subiect. prin moarte. Prin întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime. 14. totuşi Dumnezeirea nu s-a despărţit de cele două. în simboalele de credinţă. nu strică unitatea persoanei în lisus Hristos. neschimbată. Sfânta Scriptură numeşte pe Dumnezeu-Omul „Hristos. în sfârşit. 22). prin care erau unite. Sf. Numai firea omenească se perfecţionează prin unirea personală cu firea dumnezeiască. Astfel că numai Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om. luată de Cuvântul lui Dumnezeu la zămislire. sau s-a întrupat. ci şi-a împropriat-o în unitatea persoanei Sale. trebuie să se ştie că Tatăl şi Duhul Sfânt sub nici un motiv nu au participat la întruparea Cuvântului decât numai prin minuni. Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Mt 26. adică după natură.) şi în literatura patristică. natura divină s-a unit cu cea umană. că Dumnezeirea s-a unit cu omenirea în una din ipostasurile ei. care îşi ia în timp firea omenească.Unirea ipostaticâ Dumnezeu Mântuitorul totuşi Persoanele Sfintei Treimi sunt deosebite şi nu se confundă. Despărţirea spaţială a sufletului de trup. rămâne pentru veşnicie unită cu firea dumnezeiască. a înviat. cele două naturi s-ar fi despărţit. ci mărturisesc o singură Persoană a lui Dumnezeu Cuvântul şi a trupului Lui. iar cuvântul „Tată" ipostasul. nu S-a întrupat împreună cu El Tatăl şi Duhul Sfânt.ceea ce n-au înţeles adopţienii -. S-a înălţat la cer cu trupul şi tot cu el va veni să judece lumea. ecum. Firea omenească. întrucât şi sufletul şi trupul păstrează.

31). ci întrucât tot El este şi om. în acelaşi fel.. In 12. primeşte însuşirile firii cu care s-a unit. Tradiţie a învăţat constant adevărul comunicării însuşirilor. in unirea celor două naturi în persoana lui Iisus Hristos decurg unele consecinţe dogmatice.32. totuşi fiecare a rămas în unicul ipostas al Cuvântului. Om fără de început. fie că-L numim după cele două firi. Le 1. Fiul omului. 33. Sfânta Scriptură spune despre Iisus Hristos Dumnezeu că a câştigat Biserica cu propriul Său sânge (FA 20. Măria este adevărata Născătoare de Dumnezeu. Aceste consecinţe dogmatice sunt: comunicarea însuşirilor. Acelaşi adevăr îl exprimă Scriptura vorbind despre preoţia netrecătoare a lui Hristos. şi tot aşa va apărea la a doua venire (Mt 25. URMĂRILE UNIRII IPOSTATICE. si cu toate că. că este Domn al sâmbetei (Mt 12. cu trupul Se înalţă la cer (In 6.. existenţa şi ipostasul Cuvântului. şi creat şi necreat. Chiar dacă spaţial sufletul s-a despărţit de trup. 8). care presupun toate continuarea pentru veşnicie a unirii ipostatice. care f 25 . însuşirile proprii unei firi se comunică celeilalte prin intermediul persoanei. în virtutea căreia. 1 Ptr 3. fie că-L numim după una din părţi. firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti şi firii omeneşti însuşiri dumnezeieşti. nu întrucât e Om şi Prunc. De asemenea. unirea ipostatică nu încetează. o singură închinare lui Iisus Hristos. communicatio idiomatum). Comunicarea însuşirilor. sau despre Iisus Hristos omul că este venit din cer (1 Co 15. sau după firea omenească şi atribuindu-I-Se însuşiri şi acte dumnezeieşti. Când este însă numit după una din părţi. că va judeca pe vii şi pe morţi (Mt 25. 28). care este în cer' (In 3. prin care se exprimă mai amănunţit adevărul unirii ipostatice. primeşte însuşirile şi măririle firii dumnezeieşti: Prunc înainte de veci. 3. 31). că iartă păcatele (Le 5. despre coborârea la iad. Le 24. şi este numit Dumnezeu pătimitor. Lipsa de păcat 4. 62. insă. ipostatic. despre mijlocirea din cer şi despre împărăţia Lui fără sfârşit (Evr 7. 1.şi acest nume cuprinde amândouă firile . era unit prin Cuvânt". Şi când este numit om şi Fiu al omului. 34).8). 19. Domnul slavei răstignit. Ii atribuim însuşirile celor două firi. 4 etc). 0 singură închinare lui Iisus Hristos. lipsa de păcat. adică ale trupului. 10. dar fără ca o fire să se schimbe în cealaltă. 18). 1. îndumnezeirea firii omeneşti. 18. 1 Ptr 3. în timpul morţii a fost despărţit sufletul de trup. îndumnezeirea firii omeneşti. căci Cel înviat Se arată cu trupul (In 20. că prin moartea Lui a venit împăcarea cu Tatăl (Rm 5. 26-27). poate fi privită şi numită după firea dumnezeiască şi atribuindu-i se însuşiri şi acte omeneşti.Dumnezeu Mântuitorul Urmările unirii ipostatice Căci trupul şi sufletul au avut de la început. 8. Comunicarea însuşirilor άντίδοσις ιδιωμάτων. că a pătimit (Evr 5. ci întrucât tot El este şi Dumnezeu. nu întrucât e Dumnezeu.se numeşte şi Dumnezeu şi om. 47) „Cel ce S-a coborât din cer. 2. Căci Hristos . Măria este adevărat Născătoare de Dumnezeu. Ioan Damaschin zice: „Când este vorba de ipostas. 24). 5. Persoana lui Iisus Hristos fiind purtătoarea celor două firi. dată fiind unitatea persoanei în Iisus Hristos. şi pasibil şi impasibil. 2 Co 13. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. 2425. Sf. 50). nici după înviere şi după înălţarea la cer. Sf.

pentru că atotprezenţa şi nemărginirea fiind incompatibile cu firea umană. Hristos lucrează potrivit fiecăreia din cele două firi ale Lui şi fiecare fire din cele două lucrează în El cu participarea celeilalte. provenite din cele două firi. Comunicarea însuşirilor are loc numai când firile sunt considerate în unirea lor ipostatică. nu însă Dumnezeirea este omenire sau om. este Cuvântul dumnezeiesc. potrivit modului comunicării însuşirilor. pe care n-a creat-o ca s-o desfiinţeze. deci în concretul personal căruia aparţin însuşirile. iar nu în abstract. ci din cauza identităţii persoanei. adică păstrându-şi fiecare caracterele esenţiale. ci întrucât sunt în aceeaşi persoană. prin care subiectul comun al celor două firi împărtăşeşte firii omeneşti pe cele dumnezeieşti şi-şi însuşeşte cele ale firii omeneşti. când sunt considerate de sine şi aparte. „unirea este reală şi nu imaginară. ori omenirea este dumnezeire sau Dumnezeu". Ioan Damaschin. anume că fiecare fire dă celeilalte propriile ei însuşiri. fără a deveni atotputernică şi fără a păgubi atotputernicia. adică teandrice. privite în sine. în virtutea identităţii ipostasului şi întrepătrunderii reciproce. ci şi om". însuşirile unei firi se atribuie celeilalte.. fără a-şi însuşi această patimă fiinţial şi fără a o desfiinţa.. Iar trupul lucrează pe ale sale.. nedetaşat şi nedeosebit de ele. Dumnezeirea îşi face efectivă prezenţa în patima omenească. nepătimitor şi necircumscris (nemărginit)". precum şi: omul Acesta este necreat. Nu săvârşea în chip omenesc pe cele omeneşti. Cuvântul. Acesta este modul comunicării însuşirilor.Urmările unirii ipostatice Dumnezeu Mântuitorul există înainte de veci şi care S-a făcut în vremurile din urmă Prunc. Monofizitismul. Concepţia luterană despre omniprezenţa trupului Mântuitorului. care s-a unit cu el şi căruia îi aparţine. inventată ca suport pentru teoria impanaţiunii euharistice. în virtutea stăpânirii şi puterii Dumnezeirii. ca şi cum în dosul cuvintelor n-ar fi nimic real. precum minunat este şi acela că factorul uman este suportat în lucrarea divină. Căci nu din cauza lor. lucrează cele ce sunt ale Cuvântului. în aceasta constă şi taina armoniei desăvârşite a celor două voinţe şi două lucrări.. Prin comunicarea însuşirilor nu se petrece nici o modificare a firilor. Modul comunicării însuşirilor şi teandria lucrărilor în Iisus Hristos întrece desigur puterea de înţelegere omenească. După Andrutsos. Potrivit acesteia putem spune despre Hristos: Acesta este Dumnezeul nostru. Cuvântul îşi împropriază cele omeneşti . Totuşi comunicarea însuşirilor nu-i o simplă comunicare nominală. Căci. acestea rămânând neamestecate şi neschimbate. toate câte sunt domneşti şi împărăteşti. Aceasta înseamnă că nu se petrece o comunicare directă de la firea dumnezeiască la firea omenească şi invers. căci nu era numai om. şi nici nu lucra în chip dumnezeiesc pe cele dumnezeieşti. căci nu era numai Dumnezeu. lucrările lui Iisus Hristos sunt dumnezeieşti şi omeneşti în acelaşi timp. este o alterare a înţelesului just al comunicării însuşirilor. din cauza întrepătrunderii reciproce a părţilor şi a unirii după ipostas. „baza şi criteriul oricărei comunicări a însuşirilor o formează propoziţia: Dumnezeu este omul şi omul este Dumnezeu. după cum observă Sf. ci ca s-o desăvârşească prin prezenţa Sa". aceasta nu le poate avea 26 . ci este o împărtăşire şi o însuşire reală de calităţi şi lucrări. în baza comunicării însuşirilor.căci ale Lui sunt toate cele ale sfântului Lui trup . ci şi Dumnezeu. iar umanitatea este prezentă atotputernicie. al căror purtător.şi împărtăşeşte trupului cele ale Lui proprii. care S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut. reamintind monofizitismul şi dochetismul. „E un lucru minunat faptul că această prezenţă a factorului divin în lucrarea umană se lasă limitată de graniţele ontologice ale naturii umane. Taina aceasta dovedeşte consideraţia cu care cinsteşte Dumnezeu natura umană. potrivit voinţei Cuvântului.

dacă ar trece. îndeosebi cele de la Sinoadele al IVlea şi al Vl-lea. 15. Adică firea umană primeşte. iar eu. Atunci. potrivit căreia trupul s-a unit. cu Dumnezeu Cuvântul şi prin întrepătrunderea firilor. după cum spune Sf. toate evenimentele din viaţa sa nu mai pot fi privite ca evenimente reale şi determinate. ci numai părute. nici Cuvântul n-a ieşit din graniţele Dumnezeirii Sale şi nici din măririle Sale proprii demne de Dumnezeu şi nici trupul. înseamnă a o anula sau desfiinţa ca fire omenească sau a o considera ca absorbită de cea dumnezeiască. patima. Căci nu lucrează cele dumnezeieşti în virtutea energiei lui. iar Cel care a fost uns S-a făcut Dumnezeu. dar dătător de viaţă din cauza unirii după ipostas cu Cuvântul". definiţiile dogmatice ale sinoadelor ecumenice. trupul era muritor prin el însuşi. 27 . dar iară să-şi piardă calităţile proprii. ci prin unirea în vederea întrupării. Le 24. în cadrul acestei concepţii. 6. Grigore Teologul. ci. nu s-a nimicit. pentru că. ci în virtutea Cuvântului unit cu el. Cuvântul arătându-Şi prin el propria Lui energie. fiind îndumnezeită. îndumnezeirea firii omeneşti în Iisus Hristos înseamnă ridicarea ei la cel mai înalt grad de perfecţiune posibilă pentru ea. 21. ar înceta de a mai fi umană. 11. una a îndumnezeit şi alta a fost îndumnezeită". îndumnezeirea firii omeneşti în Iisus Hristos este iarăşi consecinţa unirii ipostatice. în chipul în care vorbim şi de înroşirea fierului prin foc. Tocmai ceea ce făcea Eutihie şi dochetismul. Prin faptul că „Cuvântul s-a făcut trup". şi după unire. îndrăznesc să spun că a fost făcută asemenea lui Dumnezeu. 2. Acestea nu prin schimbarea firii. Căci au rămas. s-a îmbogăţit cu activităţile dumnezeieşti în virtutea unirii prea curate cu Cuvântul. „dintre firi. FA 1. învierea şi înălţarea? Această învăţătură luterană contrazice Sfânta Scriptură. căci Cel care unge S-a făcut om. ci a rămas întreagă şi e dezvoltată şi precizată de Sfinţii Părinţi. daruri care o înalţă până la limita dincolo de care. 21). adică după ipostas. nu s-a nimicit. nu şi-a schimbat firea lui sau însuşirile lui fireşti. în care s-a stabilit că cele două naturi sunt unite în Iisus Hristos fără amestec şi fără schimbare. „Trebuie să se ştie că nu spunem că trupul Domnului s-a îndumnezeit. In 11. strâns legată de lipsa de păcat. adică după ipostas. în cazul nemărginirii şi necircumscrierii în spaţiu a trupului Mântuitorului. s-a făcut asemenea lui Dumnezeu şi Dumnezeu în virtutea unei modificări sau schimbări sau prefaceri sau amestecări a firii. energia de a arde. 5-6. Căci fierul înroşit în foc arde nu pentru că posedă. Mc 26. Iisus Hristos nu mai este şi om adevărat. firile neamestecate. în care se condamnă iconoclaştii. tot astfel înţelegem că s-a făcut şi îndumnezeirea trupului. După cum mărturisim că întruparea s-a făcut fără modificare sau schimbare. 3. prin unirea personală cu Cuvântul. Aşadar. însă. fiind îndumnezeit (θεωθείσα). care presupune mărginirea trupului Domnului (Mt 28. una în alta. 6. naşterea. pentru că s-a îndumnezeit. fără să se despartă. ci pentru că posedă această energie în virtutea unirii cu focul.Dumnezeu Mântuitorul Urmările unirii ipostatice sau primi fără să se schimbe. coborârea la iad. fără să sufere vreo pierdere însuşirile cele fireşti. Ioan Damaschin. ci a rămas în starea lui cea omenească. ce sens mai pot avea întruparea. hotărârea Sinodului al VH-lea ecumenic. Dogma aceasta este cuprinsă în definiţia dogmatică a Sinodului al Vl-lea ecumenic: „Precum prea sfântul şi neprihănitul trup (σάρς) al lui Iisus Hristos. A spune că firea omenească este omniprezentă. zice Sf. adică fără să înceteze de a fi ceea ce este după fiinţa ei. iar însuşirile acestora nevătămate. în virtutea unui principiu firesc. înmormântarea. care socoteau trupul lui Hristos ca nemărginit şi învăţătura clară şi determinată a Sfinţilor Părinţi. Trupul Domnului.

Grigore Teologul şi Sf. dumnezeiască şi omenească. şi pe unirea ipostatică. ca să se facă cunoscut oamenilor. 52). îs 53. raportul în care stau cele două cunoştinţe. Dar. cum au socotit. fără numai Tatăf (Mc 13. 3. rămâne pentru noi o taină nepătrunsă. dar nu devine atotştiinţă divină. dar un progres moral în lisus Hristos este de neconceput. a fost condamnată de Sinodul al V-lea ecumenic (can. nu lărgire la dimensiuni divine şi nu schimbare denatura. privită în sine.Urmările unirii ipostatice Dumnezeu Mântuitorul îndumnezeirea firii omeneşti în lisus Hristos înseamnă maximă ridicare şi perfecţionare a acestei firi dar în limitele ei. ci voia pe acelea pe care le voia voinţa Lui dumnezeiască".46. Iar cum voinţa dumnezeiască nu poate voi decât binele. numindu-L sfânt încă înainte de a Se naşte (Le 1. o creştere reală a cunoştinţei omeneşti. prin cugetare şi experienţă. căci „înainta cu înţelepciunea şi cu vârsta" (Le 2. 12). Opinia lui Teodor de Mopsuestia şi a nestorienilor. Având de purtător persoana Cuvântului. dar care nu-i schimbă caracterul firesc. 1 In 3. 1 Ptr2. este îmbogăţită cu tot harul şi împodobită cu toată virtutea. sau. 14 . Ioan Damaschin. şi nici Mântuitorul nu şi-a luat-o. aceasta se explică. deosebite daruri. de a anunţa data venirii a doua. Sfânta Scriptură mărturiseşte lipsa de păcat a lui lisus Hristos. în legătură cu a doua venire. mai departe. din Duhul Sfânt. 9. după alţii. că Hristos S-a perfecţionat moral. prin raportare la firea omenească. nu se mişca prin propria ei opinie. Damaschin ci. Evr4. ci că s-a unit cu voinţa Lui dumnezeiască şi atotputernică şi a devenit voinţa Dumnezeului înomenit. Dacă însă Scriptura spune. De aici sfinţenia Lui. după Sf. Ca şi cunoaşterea. Atanasie cel Mare şi Sf. independent de unirea ipostatică. 12. Dogmatiştii întemeiază lipsa de 28 . nimeni nu ştie. nici Fiul. Libertatea de orice rătăcire a cunoştinţei omeneşti a lui lisus Hristos se explică prin faptul că ea e cuprinsă în cercul de lumină al cunoaşterii Sale divine. Sf. după hotărârea înţelepciunii divine. Voinţa omenească urma şi se supunea voinţei Lui. Ea creşte şi se dezvoltă. 5. cum se îmbină întreolaltă într-un singur subiect cunoscător. şi Sfinţii Părinţi mărturisesc această lipsă bazând-o pe conceperea supranaturală.. adică „cum se mişcă cercul cunoştinţei omeneşti în cercul nemărginit al atotştiinţei firii dumnezeieşti". De asemenea. Darurile primite se referă îndeosebi la cunoştinţa şi la voinţa naturii omeneşti. prin aceea că nimeni nu a avut misiunea. Pentru că voinţa umană este unită personal cu voinţa lui Dumnezeu întrupat.. datorită unirii ipostatice. Tot aşa şi lipsa oricărui păcat personal (In 8. că „de ziua aceea şi de ceasul acela. Ioan Damaschin zice: „Nu spunem că activitatea firească a ei a fost modificată.32). 35). ceea ce înseamnă că nu are păcatul strămoşesc. Cunoştinţa omenească a lui lisus Hristos se lărgeşte prin unirea ipostatică şi se scuteşte de rătăcire. încât devine absolut inaccesibilă păcatului. aceasta nefiind necesar nici potrivit. Augustin. din cauza unirii naturilor în persoana Logosului. 15). Despre îndumnezeirea voinţei. Ea primeşte daruri care o înalţă. şi voinţa omenească primeşte.30. nici îngerii din cer. acesta a devenit şi pentru voinţa omenească în lisus Hristos singurul obiect. după interpretarea Fer. în această creştere sau sporire nu este numai o arătare treptată a înţelepciunii divine existente în Hristos. Lipsa de păcat din sfera voirii şi acţiunii corespunde lipsei de eroare din domeniul cunoaşterii. Sf. ridicându-Se prin luptă cu patimile la o viaţă morală perfectă. fără să se schimbe. Iar prin aceasta se face trecerea firească la lipsa de păcat a lui lisus Hristos. în condiţiile şi pe căile pe care sporeşte cunoaşterea omenească. Numai că în cunoaştere se poate concepe un progres. pe linie umană. voinţa omenească este dumnezeieşte călăuzită sau povăţuită.

în Hristos insă. ci principiul conducător al ambelor naturi este ipostasul divin. iubirea faţă de sine este identică cu iubirea faţă de Dumnezeu. Iisus ne este pildă morală. pe care o are. Tot aşa. lipsind din ea condiţia esenţială a păcatului. şi orice ispită internă şi tulburare de pasiuni sau alegere între bine şi rău. din moment ce firea omenească n-a fost luată ca persoană în persoana lui Dumnezeu Cuvântul. este stăpânită în Iisus de voinţa ipostasului divin şi astfel nu poate duce la păcat. nici orice invitaţie din extern spre păcat nu putea să aibă vreo putere asupra lui Iisus Hristos. deodată cu firea umană. deşi principala cauză a lipsei de păcat stă în unirea ipostatică. deşi încordată în luptă reală. El rămâne prin voinţă nedoborât. Iisus este exemplu moral pentru noi. pătimite sub greutatea slăbiciunilor umane. prin care voieşte şi lucrează. întrucât voinţa Lui omenească. Lipsa păcatului şi chiar a posibilităţii lui în Hristos este implicată şi în misiunea de Mântuitor. prin încordare de voinţă şi prin har. pentru că voinţa Lui umană. Iar ideea posibilităţii păcatului reprezintă la o întreagă serie de teologi protestanţi. ca în toate. Iisus nu putea păcătui. subordonată voinţei lui Dumnezeu. neputând păcătui. din iubire faţă de om. din care rezultă direct lipsa păcatului strămoşesc. dumnezeirea lui Iisus Hristos implică impecabilitatea lui absolută. ci primită în persoana Cuvântului. Dar. Iisus Hristos luând natura omenească reală şi deplină. alţii. se ajunge la aceeaşi excludere a oricărei posibilităţi de păcat în Iisus Hristos. Lipsa de păcat a lui Iisus Hristos nu este numai o nepăcătoşenie de fapt sau relativă. şi astfel orice ispită exterioară era imediat învinsă. Patimile Mântuitorului sunt purtate totdeauna biruitor. care nu poate păcătui. Nu pentru că El nu putea să păcătuiască. Dacă se consideră fiinţa păcatului. adică putând păcătui dar nevoind să păcătuiască. Aceasta decurge în chip necesar din unirea ipostatică a celor două naturi. deci în opoziţie cu iubirea faţă de Dumnezeu. ci întrucât şi noi putem. aplecare opusă lui Dumnezeu. ca Andrutsos. Fără absoluta lipsă de păcat. Astfel. întrucât subiectul care voieşte în Iisus Hristos este Dumnezeu Cuvântul. o însuşire necesară. prin harul 29 . A acceptat de bună voie suferinţa. egoismul şi posibilitatea lui este înlăturată şi implicit. să nu păcătuim. în esenţa lui. nu putea să se clatine. ci nepăcătoşenie perfectă sau absolută.Ounmezeu Mântuitorul Urmările unirii ipostatice păcat unii mai mult pe conceperea supranaturală. cuprinzând pe aceea a posibilităţii de zădărnicire a mântuirii în Hristos. nu se putea lăsa să fie covârşită de suferinţă. ci cu conştiinţa că imunitatea faţă de ispită şi-o datorează încordării Sale de voinţă şi puterii mai presus de omenitate. Şi în această purtare cu biruinţă a patimilor. înfăptuirea mântuirii nu-i cu putinţă. totuşi această lipsă trebuie pusă în legătură si cu conceperea supranaturală. Pe acestea şi le-a însuşit organic. a luat-o totuşi cu slăbiciunile şi patimile ei fireşti. Patima. De aceea. fiinţial. păcatul este iubire de sine şi egoism. O putere mai presus de omenitate se dă. neanulată ci intensificată. neputând voi răul. ştiindu-se imun faţă de ispită. ci a voit-o pentru mântuirea omului. unită fiind cu cea dumnezeiască. Astfel şi ispitele cărora a fost supus Iisus au fost suferinţe reale. şi prin atotputernicie n-a anulat patima ireproşabilă. dar însoţite de încordarea de voinţă a Mântuitorului de a nu fi curbat sub ele. pentru că lupta Lui nu se duce în şi cu nepăsare. natura umană nefiind conturată într-o persoană aparte. iar noi păcătuim. pe unirea ipostatică. Se înţelege că nu cele reproşabile sau păcătoase. loveşte direct în credinţa în Dumnezeul întrupat şi neagă Revelaţia. Oricât îl chinuieşte suferinţa. ci cu cele ireproşabile sau curate. din unirea ipostatică nerezultând direct decât lipsa păcatelor personale.

Mă închin celor două firi ale lui Hristos din cauza Dumnezeirii unită cu trupul". Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul ne închinăm printr-o singură închinăciune împreună cu prea curatul Lui trup. Ef 2. precum cinstesc pe Tatăl. deci ambelor Sale naturi. atât după Divinitate cât şi după omenitatea Sa. care arată că Fiului întrupat I se cuvine aceeaşi cinstire ca Tatălui. adorare dumnezeiască. Consecinţa aceasta este evidentă. Ioan Damaschin zice: „Unul este Hristos. pentru că cele două firi ale Lui se reduc la o singură Persoană şi la un singur ipostas al lui Dumnezeu Cuvântul. îl recunoaştem pe Acesta însuşi. chiar în trup fiind. în numele lui lisus. ispita şi păcatul au devenit pentru întâia oară neputincioase faţă de natura omenească. deci. 1 Co 15. demnă de adorare dumnezeiască. 4. 30 . tot ce se cuvine Lui ca persoană.6-9. serafimi şi heruvimi". aşa că. fără a împărţi şi a despărţi pe Hristos cel neîmpărţit şi nedespăţit nu-i cu putinţă să se aducă dumnezeirii Lui o închinare. Dumnezeu. 22-23). al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt" (Flp 2. dată fiind unitatea de persoană a Dumnezeului-Om. can. Iar Sf. prin aprobarea anatematismelor lui Chirii al Alexandriei. I se cuvine în întregime persoanei Sale. Cine este. care îi indică şi temeiul. luând natura umană încărcată cu aceste pătimiri. în a cărui a 8-a anatematismă se condamnă cei ce nu aduc o singură închinare. tot genunchiul să se plece. Sf. FA 7. rămâne natură omenească. „Toţi să cinstească pe Fiul. Acelaşi adevăr îl stabileşte Biserica în sfintele sinoade: în al III-lea ecumenic. venerare. aşa de fără de minte. can. în faţa ispitelor şi păcatului. 6. Atanasie cel Mare zice: „Noi nu adorăm trupul despărţindu-1 de Cuvântul. ci ca unuia unit cu Dumnezeirea. în unire cu El. Hristos fiind unul. ci fiindcă ştim că Cuvântul S-a făcut trup. ca să zică Domnului: ieşi din trupul Tău. Tot aşa. totuşi. 27. Din unirea ipostatică mai rezultă direct că se cuvine o singură închinare lui lisus Hristos. Evr 1. care L-a trimis" (In 5. „Şi Dumnezeu L-a prea înălţat şi I-a dăruit Lui numele care este peste orice nume: ca. 17. nu sunt lăsaţi numai cu puterea lor proprie. lui Dumnezeu Cuvântul întrupat. 13-14. cum se arată în mărturisirile Sfinţilor Părinţi. căci nu ne închinăm trupului Lui. anume adorare. şi celor ce duc lupta lui lisus. 6. 2. Deşi natura omenească îndumnezeită chiar. De asemenea. Sensul sau rostul asumării de către lisus Hristos a pătimirilor curate stă în aceea că. Mt 28. Prin aceasta nu ne închinăm făpturii. în al V-lea ecumenic. devine proprie Cuvântului întrupat şi. Adevărul acesta a fost totdeauna obiect de credinţă în Biserică. Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. primită fiind în unitatea ipostasului divin. s-o înalţe şi s-o spiritualizeze dinăuntrul ei însăşi. nu cinsteşte nici pe Tatăl. Ioan Gură de Aur zice: „Cu adevărat lucru mare şi minunat este că trupul nostru sade în cer şi primeşte închinare de la îngeri. 9-10). arhangheli. deoarece nu susţinem că trupului Lui nu i se cuvine închinare.Urmările unirii ipostatice Dumnezeu Mântuitorul divin. 5. arătându-ne totodată adevărata cale izbăvitoare. adorare iar omenităţii Lui altă închinare. ca unui simplu trup. prin colaborare cu harul. care s-a făcut ipostasul trupului. Dogma aceasta este mărturisită de Sfânta Scriptură. de a nu fi învinşi de ele. Cine nu cinsteşte pe Fiul. s-o întărească prin biruinţa asupra lor. Mă tem să ating cărbunele din pricina focului care este unit cu lemnul. adică unirea în chip neîmpărţit şi nedespărţit a celor două naturi în ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul. redându-ni-se şi nouă posibilitatea. laAp 5. 9 şi în al VH-lea ecumenic. ca să Te ador?". nici voind să adorăm Cuvântul. Deci. în patima lui lisus. nu-L despărţim de trup. Trupul este adorat în singurul ipostas al Cuvântului. anume în unirea ipostatică. 11-13.

cum observă Sf. Cuvântul nu şi-a pogorât din cer trupul. 43. 31 . nici n-a trecut numai prin Fecioara. nu în sensul că Dumnezeirea Cuvântului a luat din ea începutul existenţei. Fecioara n-a născut un om simplu. este adevărată Născătoare de Dumnezeu aceea care a născut pe Dumnezeu adevărat. Sfânta Fecioară? Această credinţă a noastră ne-au predat-o dumnezeieştii ucenici. căci omenitatea Domnului este unită ipostatic cu Dumnezeu Cuvântul. 1. Spunem că Dumnezeu S-a născut din ea. Căci dacă şi-ar fi adus trupul din cer şi n-ar fi luat firea noastră. 4) şi al Sfintei Tradiţii. 19. Din unirea ipostatică rezultă nemijlocit şi adevărul că Fecioara Măria este adevărată Născătoare de Dumnezeu (Mart. Chirii al Alexandriei. în naştere şi după aceea. Biserica a învăţat totdeauna că Fecioara Măria este Născătoare de Dumnezeu. care şi-a împropriat-o şi a îndumnezeit-o în momentul primirii ei sau al întrupării. în chip minunat. S-a sălăşluit în pântecele ei. pe bună dreptate şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Măria. Pentru aceea. întrupat din ea. 5. nici nu şi-a adus trupul din cer. din Tatăl. pe care l-a ipostaziat în El însuşi. dar totuşi nu este Ν ăscătoare de om. chiar dacă nu pomenesc cuvântul". pentru mântuirea noastră. ci 1-a luat din Maica Lui.Pumnezcu Mântuitorul Urmările unirii ipostatice 5. dacă Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu. 3. care a păcătuit.. aceeaşi Persoană divină. că Sfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu. şi nu un Dumnezeu simplu. Ort. şi astfel să se elibereze de stricăciune. S-a întrupat şi Sa născut din ea. cum era în veşnicie. Omul Iisus Hristos fiind Fiul Unul născut al lui Dumnezeu. iar cea în care se zămisleşte si care naşte este necesar Născătoare a acestei persoane a Cuvântului întrupat. Prin faptul că Cel născut din ea este Dumnezeu adevărat. din chiar momentul zămislirii Sale minunate în sânul Fecioarei. concepându-L şi născându-L.Propovăduim.Căci. Pe temeiul Sfintei Scripturi (Le 1. Acest nume constituie toată taina întrupării". ci a luat din ea un trup deofiinţă cu noi. Rm 1. care să fi trecut prin ea ca printr-un canal. ci pe Dumnezeu întrupat. al VH-lea (can. 5). care. Astfel. Ga 4. şi S-a născut din ea mai presus de fire. zice Sf. Cel care S-a născut din Măria este Dumnezeu adevărat şi Acesta. Ioan Damaschin. ci că ea a născut pe Dumnezeu-Omul. Ioan Damaschin.40). ci un Dumnezeu întrupat. a luat în unitatea persoanei Sale firea omenească. să învingă pe tiranul care a înşelat-o.. în zilele cele mai de pe urmă. lucru imposibil. Ea a născut pe Domnul după omenitatea Sa. care există fără de început şi veşnic împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. o întemeiază pe unirea ipostatică.. ci în sensul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Fecioara Măria. al II-lea (anatematisma întâia a lui Chirii de Alexandria). zice Sf. în afară de timp. păstrând-o pentru totdeauna şi fiind neschimbat. Sensul dogmei nu este că Fecioara Măria a născut firea divină. cum nu e Născătoare de Dumnezeu aceea care L-a născut. la ce mai foloseşte înomenirea? înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru aceasta s-a şi făcut. care a căzut şi care s-a corupt. 35. ca însăşi firea.. Iar Sfinţii Părinţi lămurind dogma. fără să se schimbe. nici nu 1-a creat din nimic. în întrupare. zămislirea şi naşterea aparţin Persoanei divine a Cuvântului. al V-lea (anatematismele a 6-a şi a 8-a). . este adevărată Născătoare de Dumnezeu. Sfânta Fecioară n-a născut un simplu om. . ci Dumnezeu adevărat. condamnând rătăcirile eretice şi definind această dogmă în sinoadele ecumenice. Cel născut înainte de veci.