Majoritatea cercetătorilor literaturii de factură utopică, de la Jean Servier, Ruyer, Cioran, la Ciorănescu sau Antohi observă fără rezerve

faptul că genul nu a dat capodopere. Asta pentru că posibilităţile sale sunt eminamente reduse. Ceea ce se remarcă, mai întâi de toate, este stereotipia mijloacelor narative ale acestui gen. „Cine a citit o utopie le-a citit pe toate”, proclamă Sorin Antohii, reluând, în maniera enciclopedismului învăţat de la Adrian Marino, un loc comun al exegezei. Posibilităţile utopiei sunt extrem de reduse, de altfel, căci ideaalul însuşi, perfecţiunea pe care ea o imaginează nu lasă loc nuanţelor, ci impune categoric o imagine statică, suficientă sieşi. De altfel, a restrânge posibilităţile imaginării idealului la structura seacă, săracă a textului îi pare lui Jean-Jacques Wunenburger semnul eşecului intrinsec al demersului utopic: „ea reduce fericirea şi perfecţiunea la logica unui text, iar pe aceasta o derulează cu uscăciunea liniară a unei tehnici”.ii A închide imaginaţia în scriitură este, iată, pentru unii semn de sterilitate creativă. Alexandru Ciorănescu inventariază cele câteva firave posibilităţi la care utopia, ca gen literar, poate recurge şi care îi imprimă un desen monoton, caduc, întru totul previzibil, formulând o concluzie firească: odată deprins mecanismul, odată reţeta intuită, lumea ficţională se desface automat, fără surprize. Aceste locuri comune, de care discursul utopic nu are cum se debarasa, nu numai că îl condiţionează, dar îl şi definesc. Din compilaţia de mai sus se va fi reţinut, tragem nădejdea, măcar ideea descriptivului ca mijloc de punere în pagină a lumii ideale. Dincolo de celelate clişee, cel al „martorului utopic”, străinul care îşi povesteşte experienţa, al dialogului formal, care e, de fapt, un monolog lipsit de empatie, descrierea aboleşte aproape întru totul epicul propriu-zis. Tocmai de aceea cititorul este nevoit să se consoleze cu eşafodajul ideologic, speculativ al textului. De obicei descrierea scrupuloasă reprezintă o trădare a naraţiunii, o deviere, marcând o pauză în lectură, atunci când ritmul acesteia riscă să devină prea alert. Nimic mai plicitisitor, mai monoton decât a citi utopiile lumii, clamează unii istorici ai genului, care, totuşi, cu asta se ocupă. Dar scopul utopiei este unul didactic, de a demonstra că nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ea ţine să convingă, prin repetiţie, mai ales, nu să seducă. De aici impresia unui anumit academism de substanţă, care o fereşte de relativizare: totul este prescris, totul se supune unei ineluctabile logici. Această încăpăţânată stereotipie ne face să-i dăm dreptate lui Jean-Jacques Wunenburger, care vede în utopie, contrar majorităţii celorlalţi cercetători, o „criză” a imaginarului, nicidecum o dovadă de elasticitate a acestuia. A înlocui fabulaţia, libertatea asociaţiilor, liberul arbitru, ineditul existenţei cu fixitatea pietrificată a unui set de reguli, de la cele de comportament, la cele de organizare a spaţiului este semn de dezumanizare. Lumea utopiei este lipsită de viaţă, o mecanică absurdă, de panopticum, uzurpă locul firesc al acesteia. Aşa stând lucrurile, devine limpede că există o condiţionare care nu se poate negocia între specificul universului ficţional construit şi mijloacele prin care acesta este desemnat. Nimic dinamic în insula lui Thomas Morus, nimic alandala, întâmplător în Cetatea Soarelui a lui Campanella sau în Voyage en Icarie, prea ordonata utopie a lui Cabet, după cum nimic care să se poată sustrage planificării ştiinţifice în Noua Atlantidă a lui Francis Bacon. Totul, absolut totul este încremenit într-o ipostază ce nu pare să aibă nici trecut, nici viitor, care există, înmărmurită într-un prezent atemporal. Utopia îşi neagă dreptul la istorie, deci şi pe acela la viitor. De aici şi poncifele tehnice ale naraţiunii. Sorin Antohi rezumă pertinent aceste artiificii lipsite de strălucire: „Acţiunea îşi găseşte cu greu loc în schema constructivă a utopiilor. În absenţa unui conflict veritabil, nici personajele nu «trăiesc», nu au consistenţă, nu evoluează – starea civilă este concurată cu armele statisticii şi ale geometriei: eroii sunt în general simple funcţii edificate raţional, fără identitate, asemeni celor din alegorii”.iii Simple fantoşe, marionete care execută ce li se cere, care se înscriu în traiectoria previzibilă a unei parabole prestabilite. Statutul acestora aminteşte de cel al personajelor din literatura absurdului: dezumanizarea le înrudeşte, derizoriul le defineşte fără milă. Din lumea Utopiei individualitatea a fost anulată, colectivitatea este singura valoare recunoscută. În insulă ereticii, autocefalii sunt eliminaţi prompt, oamenii funcţionând în grup, organizaţi fiind în bresle. E un lucru bine ştiut că numai astfel ei pot fi mult mai lesne manipulaţi. Personajele utopiei par a se supune natural descrierii pe care Herbert Marcuse, un filosof cu opţiuni de stânga, a facut-o individului capitalist, numindu-l „omul unidimensional”.iv Ciudat, socialismul de la care gânditorul se revendica tocmai la acelaşi efect al „societăţii închise” conduce. Iată câteva scurte consideraţii care susţin această alăturare: „Puterea negativului – care în etapele anterioare ale dezvoltării societăţii scăpa în mare măsură controlului – este acum ţinută în frâu şi devine un factor de coeziune şi afirmare. Mai mult decât oricând, indivizii şi clasele reproduc

alături de majoritatea teoreticienilor. Este o regulă pe care am învăţat-o. să planifice ştiinţific binele. Inversarea coordonatelor fireşti ale realităţii este regulă în lumea antiutopiei. Sălbaticul. credinţa în educaţie răspunde. „Ignoranţa este putere”). libertatea administrată şi represiunea instinctuală devin izvoare mereu înnoite ale productivităţii”. ea pune binele omului. de fapt. Orice utopie presupune. fără să vrea. Şi utopia. vizibil. că utopia are un neascuns caracter toalitar. pe rând: simetria se poate descoperi în acribia rigidă cu care sistemul represiv este pus la punct. mai întâi. am invocat indirect şi ceva despre antiutopie. în Brave New World. uniformitatea devine nota specifică a personajelor. Campanella. o formă absolutizată a celeilate. Totuşi scopul ei nu este de a ne aduce în prezenţa celei mai bune guvernări. Aceasta a ajuns excepţie. fericirea în prim-plan. disecând regulile narative şi. oarecum. Bacon. „ştiinţifice”. Platonov. pentru a nu se întoarce împotriva „beneficiarilor” săi. Orwell. procurorul unei ordini sociale pe care intenţiona să o susţină. din nefericire. faptul că. Căci procesul de integrare se desfăşoară. căci. Dirijismul este evident şi în utopiile negative. Singurul lucru pe care utopia îl mai păstrează. consecvent. în toate antiutopiile manipularea. Prozelitismul devine condiţie a suprvieţuirii. sistemul. zeificată controlează totul. cât priveşte esenţialul. nevoii de îndoctrinare. căci sistemul terorii se manifestă şi prin claustrarea victimelor. constituind singura posibilitate de eschivă: Thoreau avea dreptate. Morris etc. inamicul. Prin urmare. să notăm. să construiască o lume ideală. Aceeaşi planificare. că un tiran. Ea inventează şi deduce posibilele laterale după aceleaşi procedee. Antiutopia este o utopie dusă până la capăt De fapt. capătă greutate de normă obligatorie. cortina. hotărăşte pentru toţi. din insulele lui Morus. nu de viziune.m. prin faptul că toate frâiele sunt într-o singură mână.vii De fapt. de religie. Edificiul ei serveşte drept exemplu negativ şi arată ceea ce n-ar trebui să existe”. rezultat al supravegherii permanente. Ea nu construieşte pentru a construi. Diferenţa este una de vocabular. în mecanismul universului utopic. într-un fel.a. care îşi construieşte lumea punând. raţionaliste. revoltatul trăieşte într-o rezevaţie a libertăţii. Antiutopia trage. Toate caracteristicile pe care Raymond Ruyer vi le atribuia utopiei se potrivesc perfect şi lumilor imaginate de Zamiatin. Dar a încerca să cucereşti perfecţiunea. Huxley. ca şi în utopie. la pupitrul tehnic. Utopia negativă nici măcar nu-şi parodiază consecvent matricea. să o instaurezi ca drept colectiv este un scop mult prea înalt pentru a nu eşua. Să ne amintim că. „Libertatea este sclavie”. şi prin îmblânzirea acestora. în practică metodele modelului. Ea nu reprezintă decât epilogul lumii ideale a celei dintâi. nu este cu nimic diferită de teroarea instituită făţiş în Imperiul lui Orwell sau în lumea sumbră. în natură. utopia negativă este. trădând . care a acaparat locul cuvenit divinităţii. îşi construieşte tot aşa peisajul utopic şi republica. aşadar. aproape robotizată a lui Zamiatin. Koestler ş. aceeaşi uniformizare. Ostilitatea faţă de natură reiese din aversiunea faţă de tot ce nu se lasă încartiruit în ghetoul. Întregul coşmar al cunoscutelor distopii este cuprins. aducând sub lupă coordonatele lumii utopiei. Alexandru Ciorănescu nota că aceasta „nu se deosebeşte de cealaltă decât prin intenţii. iar lui Marcuse ironia istoriei pare a-i fi jucat o farsă: el a devenit. al cărei prozelit era. acelaşi control neobosit asupra individului. îi preia. să încerce să asigure (sau să-i impună) colectivităţii fericirea. căci scara de valori a fost. prin intenţie măcar. întoarsă pe dos prin mijloacele propagandei (să ne amintim lozincile din 1984: „Războiul este pace”. impusă.d. Utopia negativă arată unde conduce persistarea în rigiditate a utopiei neliterare. lagărul de supraveghere. nu numai din literatură. Să le luăm. mai ales. un Big Brother. fără teroare făţişă: democraţia întăreşte stăpânirea mai puternic decât absolutismul. este umanismul. iar ideologia ţine loc de orice credinţă. nemascat.v Este o caracterizare cât se poate de potrivită a lumii din Utopia lui Morus. Acel bine pe care utopia îl promite se obţine prin aceleaşi mijloace drastic controlate prin care Big Brother sau Marele Ford manipulează totul în sumbrul lor „regat”. nivelare a personalităţii. figură aproape anonimă. Extremele se ating şi de astă dată. ci pentru a demola. ci chiar din istorie. şi antiutopia se bazează pe un sistem oligarhic ferm. recurgând la inventarea unui duşman comun: străinul. transformarea individului în „om nou” se realizează pe căi îndelung cercetate. înainte de a se „emancipa” şi de a deveni antiutopie. succint. utopia negativă nu face decât să dea în vileag cea ce urmează în mod necesar atunci când liderii caută să sistematizeze viitorul.represiunea pe care o suferă. Fericirea obligatorie. ci doar îi respectă rigiditatea. Autarhia şi izolarea sunt şi ele comandamente imanente ale lumii totalitare. Mai întâi de toate.

traducere de Ileana Catuniari. Graniţa dintre ficţiune şi istorie devine insesizabilă atunci când absurdul capătă prestigiul normei. autorii de antiutopii sunt pesimişti incurabili. 1988. încremeneşte în mâna unui tiran absolut. 287. Viitorul trecutului. op. regimurile totalitare nu au tolerat antiutopiile. traducere de Ion Herdan. platformele politice realizabile. ea mai poate parodia utopia. Zamfirescu. pe care. ba chiar trecutul. Scrieri filosofice.. Omul unidimensional. dar mai „onest” parcă: ea critică o realitate de toţi recunoscută. coborâte în act. există. şi cea negativă este un discurs oblic. Ei reprezintă binele. ca şi utopiile. în mare parte. D 503 al lui Zamiatin sau Winston al lui Orwell. 285-304. în L’utopie et les utopistes.cabotinismul discursului utopic. Nu fără urmări. Concluzia este simplă şi tocmai de aceea o lansăm cu francheţe: utopia negativă reprezintă progenitura celeilalte. happy end-ul fiind exclus. însă. ei nu se îndură să ofere şansa unei salvări. Studii asupra imaginarului social. Ele reprezintă un diagnostic al lumii prin care trecem. căci acestea au semănat. simbol mai curând decât personaj în adevăratul înţeles al cuvântului: Big Brother a devenit exmplar în această privinţă. ci radiografiază prezentul. Este Sălbaticul lui Huxley. 1977. ii . de vitalitate şi se opun unui sistem aberant. le confundăm mai uşor cu proiectele. Editura Dacia. O diferenţă între Întuneric la amiază a lui Koestler şi Gherla lui Paul Goma sau alte memorii din spaţiul concentraţionar comunist (cum sunt cele ale lui Petre Pandrea. Numai că. un personaj care se revoltă. iii Sorin Antohi. însă înspăimântător de astă dată. îngroşându-i stereotipiile.54. tehnicile. i Sorin Antohi. Jean-Jacques Wunenburger. Vasile Dem. De aceea. fără fandoseli şi fără a se preface că nu are nici o legătură cu aceasta. în vol. lumea şi-o construieşte tot prin mijloacele reduse. de regulă. Utopica…. pp. traducere de Tudor Ionescu. însă. Bucureşti. pe acest fundal cenuşiu. 1991. vi Raymond Ruyer. Saint-Pierre-de-Salerne. 41. p. vii Alexandru Ciorănescu. p. Utopia sau criza imaginarului. Numai că. 1996. 2001. 146. Sorin Vieru. cea negativă nu are prea mult de lucru pentru a o întoarce pe dos. Bucureşti. Brionne. uneori antiutopiile nu numai că prevăd viitorul. De aceea. Ca şi utopia. ClujNapoca. De cele mai multe ori. dar mai ales discursul optimist. Utopica. p. Gérard Monfort. chiar dacă. etalonul moralităţii. Ea este mult mai apropiată de romanesc. dar îi dă pe faţă urmarea. p. Editura Cartea Românească. discernământul individului şi-l transformă în mancurt şi care. apatice ale descrierii. Editura Politică. pp. care adoarme luciditatea. care se încăpăţânează să meargă contra curentului şi să recupereze normalitatea. căreia îi păstrează cutumele. Marcel Petrişor şi alţii) este dificil de susţinut. utopia însăşi fiind un gen căruia excesul nu îi este străin. p. iv Herbert Marcuse. 19. frapant cu realitatea. cit. după ce el a fost transformat în act istoric În ceea ce priveşte mijoacele scriiturii. capitolul Les Caractères généraux des utopies sociale. antiutopia repune în drepturi naraţiunea propriu-zisă. v Ibidem. Editura Ştiinţifică. monoton. ei mai conservă ultimii stropi de vlagă. 20. de regulă. 203. nu o dată. firescul. Uneori. mirajul pernicios al acestuia. Utopie şi literatură. Bucureti.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful