You are on page 1of 36

JOC SECUND

Revista Cenaclului literar„Zbor invers“, {coala cu Clasele I-VIII Nr. 10 Bac\u, anul X (2011), nr. 13

JOC SECUND - nr. 12/2011

Redac]ia

REDACŢIA
Redactor-şef: Andrei Hurgheş (8 A) Secretar de redacţie: Medeia Paşcu (7 B) Redactori:
Thea Hartman (8 A), Raluca Mocanu (8 A), Mara Bîrgu (8 A), Denisa Tisescu (8 A), Teodora Braşovianu (8 A), Mădălina Munteanu (7 A), Diana Prisecaru (7 A), Diana Drancă (7 B), Diana Drancă (7 B), Vlad Isac (6 A), Oana Diaconu (6 B), Vlad-Florin Chelaru (6 B), Ioana Gazi (6 B), Iulia-Gabriela Bîra (5 B), Ioana Barcan (5 C), Silvia-Daniela Drăgan (5 C), * Mihai Iavorschi (9 A) * Ioana Şuştac (9 C) * Delia Donici (9 D) * Alin Diaconu (9 G) Coperta: Mara Bîrgu (8 A) Ilustraţii: Andra Pozinărea (8 A), Mara Bîrgu (8 A), Alina Ionel (8 A), Tudor Jitariu (8 A), Mălina Cruceru (8 A), Denisa Tisescu (7A), Medeia Paşcu (7 B), Raluca Mocanu (8A), Iulia Bîra (5B), Georgiana Muraru (5 C), Lavinia Chirnog (5 C).

Album foto
Imagini din activit\]ile elevilor {colii cu Clasele I-VIII Nr. 10 Bac\u

~nceput de an [colar

~nv\]ând cu spor

Hora Unirii

Editori: prof. Iulia JICU, prof. înv. Ionel-Cătălin DIACONU Directori: prof. dr. Nicoleta NEAGU, prof. Elena ROTARIU

ISSN 1584 - 1006

Colaboratori: prof. Ilinca ALEXANDRU, prof. Ionela MANOLACHI, prof. Corina BÎRA, prof. Lăcrămioara MUSCALU, prof. Elena ROTARIU, prof. Mirela COMAN, prof. Luiza DAVID, prof. înv. Maricica BĂDĂRĂU, prof. înv. Ana HODOROABĂ, prof. înv. Gabriela ISCU, prof. înv. Elena SOLOMON Tehnoredactor: prof. Iulia JICU, prof. înv. Ionel-Cătălin DIACONU Coordonator proiect: prof. Iulia JICU C2 Vizitaţi site-ul şcolii noastre,

www.scoalazece.ro

Editorial

JOC SECUND - nr. 13/2011

Aurea mediocritas
Sunt un om, o unică moleculă oscilând în jurul unui nod de reţea cristalină, o celulă trăgând prin membrana ei tot veninul şi toată mierea acestui univers, arzându-le în oxigen, preschimbându-le în energie calorică şi pulsând astfel prin venele lumii har sfânt, împlinindu-le şi desăvârşindu-le pe toate cu respiraţia mea. Sunt croit, asemenea tuturor făpturilor, din două jumătăţi, două arătări semitransparente, luptându-se, sugrumându-şi jugularele şi, totodată, sărutându-se, care, suprapuse, îmi dau naştere. Ţesutul meu striat cardiac e ciuruit de şrapnel... În timp ce diavolul şi îngerul se luptă, iar eu sorb prin picioarele mele de tarantulă tot veninul din vid, sufletul meu se cutremură de indecizia sa... Şi nu ştiu dacă să-i dau lui lucifer crezare şi să înec făpturile înaripate în Iordan, sau dacă, imitând cereştile şi netrupeştile puteri, să urc până la cer şi să-mi purific sufletul... În lumea mea nu poate învinge nici albul, nici negrul, iar eu nu pot decât să le îmbib cu eter, să le adorm şi să aburc pe calea de mijloc, refugiindu-mă în relativitatea liniştii... Mă voi preschimba într-un pârâu, pârâul va curge de-a lungul unei albii şi nimic din jurul meu nu va fi tulbure.Aleg să fiu echilibrat, nu pentru că aceasta e cea mai bună soluţie, ci pentru că e singura... Noi oamenii trebuie să potolim vocile ce ne-ndrumă la păcat şi la viciu... alţi o mie au mai spus-o, nu? Noi trebuie să ştim să discernem între bine şi rău şi să le punem pe talgerele balanţei, să creăm acel echilibru fără de care sistolele şi diastolele noastre nu şi-ar continua şirul. Şi-n tot ce facem trebuie să căutăm să ajungem la pace, să găsim o cale de mijloc între opiniile nerozilor care se luptă, turnându-şi smoală-n cap. Aurea mediocritas e o vorbă prea dulce pentru aste timpuri, şi totuşi e singura în care se află adevăr... Pe planeta brutelor şi a orgoliilor nu există căi aurite, ci doar compromisuri. Pacea nu este un ideal, ci doar o metodă de a satisface parţial ego-uri. Tot vorbesc despre orgolii deoarece ele sunt, de fapt, cauza unică a războiului, singurul motiv pentru care eu irosesc hârtie cu rândurile astea. Vă îndemn aşadar (sunt patetic, nu-i aşa?!) să încercaţi să renunţaţi la ele deoarece sunt doar stupidităţi şi pentru că, debarasându-ne de aceste scorneli, am face şi noi un serviciu omenirii... Fără dorinţa de a-l dovedi pe celălalt, oamenii s-ar gândi să facă şi pace... lucrurile ar fi mai liniştite... noi am fi mai fericiţi... Şi dacă n-am reuşit încă să par o imitaţie a lui Gandhi care a pus mâna pe cablul de înaltă tensiune, îmi voi atinge scopul acum şi vă voi ruga să vă daţi seama că dacă nu veţi fi echilibraţi și nu veţi alege calea de mijloc, voi, cititorilor, veţi ajunge să înnebuniţi căci, în vremurile noastre, cu greu veţi putea Aurea mediocritas. (Horaţiu) înţelege ceva din marea de minciuni. Aurită este calea de mijloc. Vă îndemn aşadar să vă păstraţi sanitatea, să învăţaţi să fiţi neutri. Nu vă încredeţi pe deplin în niciuna din cele două feţe ale Audaces, fortuna juvat. (Virgiliu) poveştii, nu vă respectaţi principiile... Viaţa nu şi le respectă pe ale Soarta favorizează pe îndrăzneţi. ei. Şi nu-ncercaţi să-mi spuneţi că n-am dreptate... Alţii nu au Ut ameris, amabilis esto. (Ovidiu) renunţat la ideile lor şi au ajuns schizofrenici... Mulţumiţi-i pe toţi Fii amabil şi vei fi iubit. oamenii de care aveţi nevoie, nu luptaţi decât pentru voi înşivă... Mulaţi-vă în funcţie de situaţie... Este singura cale. Omnia vincit amor Drumul de mijloc nu vă va înnobila şi nu vă va face să vă (et nos cedamus amori). (Virgiliu) simţiţi bine... El vă va ajuta doar să vă descurcaţi. Iar pentru cei care Iubirea învinge orice (şi noi ne nu se mulţumesc cu acest lucru, gloria nu întreţine viaţa. Noi suntem plecăm puterii sale). doar nişte creaturi, iar scopul nostru suprem este supravieţuirea. Dacă vreţi să fiţi normali şi aveţi puterea de a accepta faptul Labor omnia vincit improbus. că eroul nu va fi niciodată fericit, atunci probabil viitorul e al vostru, (Virgiliu) iar dacă nu, se prea poate să ajungeţi şi voi să scrieţi astfel de rânduri O muncă perseverentă învinge fără noimă (În fond, nu am văzut niciun literat ratat, ci unii literaţi orice dificultăţi. înţeleşi de public şi alţii neînţeleşi, zicea Eugene Ionesco pe Justitia nihil expetit praemii. undeva...). Cei de care am pomenit mai sus nu sunt decât oameni (Cicero) căzuţi, eroi rataţi, persoane ale căror exemple nu trebuie să le luaţi. Dreptatea nu aşteaptă răsplată. Au crezut că pot câştiga prin corectitudine şi s-au înşelat, au încercat să lupte şi au fost învinşi şi au ajuns în cele din urmă să-şi Fortuna caeca est. (Cicero) dorească să fi apucat calea de mijloc...

Cogito

Norocul este orb.

Andrei HURGHEŞ, 8 A

1

JOC SECUND - nr. 13/2011

Coresponde]e

Cre[tem
Fiecare decizie pe care o luăm, fiecare sfat pe care îl urmăm sau nu, fiecare persoană pe care o cunoaştem, fiecare film sau carte care ne captează atenţia, fiecare reprezintă o cărămidă în construcţia persoanei noastre şi e responsabilitatea noastră ca ele să fie puse acolo unde trebuie. Auzim deseori despre noi, generaţia Y, că am fost binecuvântaţi cu libertatea alegerii, cu un mediu plin de oportunităţi, însă nu ni se spune destul de clar că libertatea vine la pachet cu iniţiativă şi responsabilitate. Paradoxul e că primele alegeri pe care le facem pe cont propriu sunt la o vârstă la care nu înţelegem ce înseamnă consecinţele: grupul de prieteni, dacă să ascultăm de prieteni sau de familie, dacă să fim „tocilari“ sau „cool“, dacă să minţim sau să spunem adevărul, la ce liceu să mergem, iar lista poate continua. Vorbesc despre toate astea ca o persoana care trăieşte urmările acestor decizii, luate de destul de mult timp încât să fiu detaşată de ele, să le pot privi raţional şi obiectiv şi să le recunosc importanţa, dar nu atât de mult încât să fi uitat ce gândeam şi ce simţeam atunci. Am fost elevă a acestei şcoli între 1997 şi 2004, perioadă în care am încercat să joc după regulile impuse de ceilalţi, încât să mulţumesc pe toată lumea: am încercat să fiu fiica perfectă, eleva model, colega de treabă, prietena de nădejde. Asta mă motiva atunci, zâmbetul şi aprecierea celorlalţi. Şi nu a fost uşor, pentru că, am aflat mai târziu, nu poţi şi nici nu trebuie să mulţumeşti pe toată lumea, ci doar pe tine. Eram pusă să aleg între a-mi pârî colegii pentru a fi elev bun şi şef de clasă responsabil, sau a nu-i pârî, pentru a fi coleg de treabă; între a avea grijă de fratele meu pentru a fi o fiică şi o soră bună, sau a ieşi cu prietenii mei; între a chiuli / fuma / pleca mai departe decât părinţii mi-ar fi dat voie, pentru a fi în rând cu prietenii / colegii mei (a fi „cool“) sau a mă opune, pentru a fi fiica şi eleva model. Iar aici, pentru a face faţă unor situaţii ca astea, trebuie să ai o idee despre cine eşti şi cine vrei să fii, e ceea ce mai târziu am aflat că se numesc valori şi principii. În 2 mare, le-am îmbinat pe toate cât am putut de bine, pentru a simţi că sunt puţin din toate ipostazele ce mi le doream, însă am evitat lucrurile ce simţeam ca îmi fac rău, cum ar fi fumatul. Îmi dau seama cât de simpliste şi clare erau lucrurile pe atunci: dacă erai atent în clasă şi îţi făceai temele erai un elev bun, dacă îţi făceai mereu temele, îţi învăţai toate lecţiile şi nu ieşeai prea mult afară pentru că mai lucrai şi suplimentar ca să te pregăteşti pentru tot soiul de olimpiade şi concursuri, erai un tocilar; daca nu îţi făceai temele, luai note mici, chiuleai, fumai, erai pus pe farse şi mereu ironic cu profesorii, erai cool ; dacă îţi ajutai mereu părinţii, citeai mult şi luai note bune la şcoală erai un fiu bun, dacă îţi dădeai temele, suflai la teste, nu pârai, erai sociabil şi amuzant, erai un coleg/prieten bun. Pe scurt, dacă erai un elev bun, nu prea puteai fi un coleg bun, iar dacă erai un tocilar erai un fiu bun, dar nu prea puteai fi un prieten şi un coleg „cool“. Caracteristicile şi impresiile acestea eronate despre ce înseamnă „bun“ sunt valabile numai aici, numai în şcoala generală, căci mai departe, la liceu, facultate, serviciu, totul se modifică, capătă mai multă profunzime şi complexitate. Un alt lucru care mi-a rămas foarte bine întipărit este cum profesorii îţi influenţează preferinţele şi afinităţile pentru o anumită arie, prin stilul lor de a preda, de a te face să înţelegi şi prin atitudinea pe care ei înşişi o afişează faţă de acel obiect. Aici aş ţine şi să desfiinţez mitul cum că un om poate fi bun numai pe o anumită arie şi că apropierea şi uşurinţa de a înţelege un anumit obiect e înnăscută. Complet fals ! Rezultatele şi felul în care te descurci şi îţi place o anumită materie ţin, după părerea mea, 10% de materialul genetic, 50% de profesor şi 40% de tine. Spre exemplu, toate testele de competenţe şi de inteligenţă mi-au spus că sunt o persoană analitică, raţională şi obiectivă şi ar trebui să fiu bună pe partea de matematică, inginerie, ştiinţe exacte; însă am avut norocul de a avea o profesoară (şi dirigintă) de limba română care a crezut în noi şi ne-a ambiţionat mereu să scriem, să lucrăm foarte mult, încât am deprins abilitatea de a putea scrie pagini întregi despre orice (abilitate foarte utilă, de altfel, în liceu şi facultate, când trebuie să fii în stare să scrii eseuri sau să vorbeşti despre o cerinţă care nu ţi-e întotdeauna foarte clară, sau de care nici n-ai

Georgiana

Coresponden]e
auzit până atunci), de a folosi puterea cuvintelor (mai ales pentru negociere si diplomaţie) şi am reuşit chiar să câştig premii la diverse concursuri şi olimpiade, chiar dacă nu am acea gândire intuitivă, metaforică şi imaginativă. Şi dacă în clasele mici, profesorii sunt cei care ne îndeamnă să învăţăm, să participăm la concursuri, să citim, să fim atenţi şi să ni implicăm la toate orele, pentru că sunt conştienţi că la vârsta aceea nu înţelegem că, de fapt, chiar e important pentru noi şi pentru dezvoltarea noastră intelectuală, mai încolo fiecare e pentru el, iar cei ambiţioşi îşi caută singuri oportunităţi şi profită de ele, pe când ceilalţi se trezesc mult prea târziu că n-au făcut nimic când trebuia. Aşa că, în încercarea mea de a fi un elev cât mai bun, am participat la toate concursurile şi olimpiadele la care am putut (limba romană, limba engleză, matematică, istorie, biologie, civică, religie etc.). Şi, deşi a fost un efort în plus, am învăţat ceva din fiecare şi mi-am pus o bază solidă pentru mai târziu. Ceea ce e bine de ştiut e că aceste „eforturi în plus“ fac diferenţa mai târziu, între miile de studenţi care fac doar cât trebuie ca să treacă anul şi acei câţiva care se ambiţionează să vrea mai mult, să profite de orice oportunitate pentru a învăţa şi a se dezvolta mai mult. Poate cea mai importantă decizie pe care o avem de luat în şcoală este ce liceu şi ce profil vom urma mai departe. Bineînţeles că factorii de care depinde această decizie sunt la fel de importanţi : media, prietenii, părinţii, profesorii. Însă toate scăpările, greşelile şi dezamăgirile trăite în anii de şcoala generală sunt şterse cu buretele dacă reuşim să intrăm în liceul potrivit. E un nou început, un nou mediu, dar cum facem să fie cel mai potrivit pentru noi? În primul rând, trebuie evitat să ne lăsăm influenţaţi de prieteni în alegerea noastră şi să nu ne ducem la un liceu doar pentru că avem mulţi prieteni acolo sau pentru că mulţi colegi vor să intre acolo. Fiind un mediu nou pentru toată lumea, cunoştinţele şi prietenii pe care îi avem dinainte ne împiedică să ieşim din zona noastră de confort, să ne reinventăm şi să ne integrăm cum trebuie. Din grupul de 4 prietene apropiate care eram în şcoala generală, una a mers la „Ferdinand“, una la „Vrănceanu“, iar două la „Alecsandri“, dar la profiluri diferite, şi asta nu ne-a îndepărtat, ci, dimpotrivă, ţinem legătura şi acum. Eu am ales profilul matematică-informatică intensiv engleză, la liceul „Vasile Alecsandri“. În al doilea rând, avem nevoie de un mediu nou, stimulant, pe care îl poţi găsi doar în liceele de top. Cea mai plăcută surpriză pentru mine în viaţa de liceu a fost să descopăr oameni care ieşeau din

JOC SECUND - nr. 13/2011

stereotipurile cu care eram învăţaţi în şcoala generală, oameni care învăţau, aveau rezultate, dar ştiau şi să se distreze, să râdă, să se descurce în orice situaţie. Dacă reuşiţi să ţineţi cont de asta, vă aşteaptă cea mai frumoasă perioadă, pentru că e trecerea de la copilul lipsit de griji la tânărul independent, alimentată cu pofta de viaţă a adolescentului. Pentru mine, liceul a însemnat eliberarea de regulile şi standardele după care trăiam, trecerea de la a-i mulţumi pe ceilalţi la a mă mulţumi pe mine, creşterea şi dezvoltarea mea prin activităţi diverse şi cunoscând oameni foarte asemănători sau foarte diferiţi de mine. Am participat în continuare la toate concursurile care se iveau („Sanitarii pricepuţi“, Prevenţie HIV/SIDA, olimpiade de limba română, astronomie, engleză, g eografie, concursuri internaţionale de Fizica, „Miss Boboc“ etc.). Am participat la un proiect european de schimb intercultural, „Comenius“, prin care am călătorit în Italia şi care mi-a deschis apetitul pentru călătorii şi pentru interacţiunea cu oameni din alte culturi (foarte valoroasă, de altfel!), mi-am luat certificarea de limba engleză Cambridge Advanced cu „A“, pentru care am dedicat foarte mult timp, dar care m-a ajutat foarte mult, am organizat câte două excursii pe an împreună cu colegii mei, am ieşit foarte mult în oraş, la petreceri, majorate; pe scurt, am îmbinat distracţia cu învăţatul şi dezvoltarea personală. Pasul următor? Alegerea unei facultăţi, o decizie cu o greutate foarte mare pentru viitorul meu, pentru care a trebuit să iau în considerare foarte multe aspecte: domeniul, oraşul, facultatea, aspecte financiare (bursă, cămin), oportunităţile pe care mi le oferă (proiecte, programe internaţionale), admiterea, pregătirea pentru admitere. Ştiam doar că vreau ceva în Bucureşti, pentru că acolo sunt mai multe oportunităţi, iar ca domenii, ştiam sigur doar ce nu aş vrea. Aşa că am ajuns să aplic şi să dau admitere la 6 facultăţi, urmând s-o aleg pe cea care mi-ar fi oferit bursă şi cămin. Am acordat o importanţă foarte mare ş i examenului de bacalaureat, pentru care m-am pregătit tot anul şi la care am reuşit să am cea mai mare medie din liceu pentru profilul real (9,87). Am intrat la toate facultăţile pe care mi le propusesem şi am decis să rămân la ASE – Relaţii Economice Internaţionale cu predare în limba engleză, pentru că intrasem a zecea din peste 500 de candidaţi, aşa că aveam cel mai bun cămin din Bucureşti asigurat, bursă lunară şi diverse oportunităţi de proiecte internaţionale.

3

JOC SECUND - nr. 13/2011

Coresponden]e
Tot în această vară, am participat şi la o şcoală de vară internaţională, sponsorizată de BCR. Am fost unul din cei 7 studenţi selecţionaţi la nivel naţional şi am petrecut 5 săptămâni alături de alţi studenţi din Ucraina, Ungaria, Slovacia, Cehia, Croa ia, Serbia, Austria, având cursuri şi seminarii despre Resurse Umane. Prima săptămână a fost în România, unde noi, cei 7 români, a trebuit să organizăm excursii, tururi şi petreceri pentru ceilalţi 49 de studenţi. Apoi a urmat o săptămână în Ungaria, una în Slovacia, una în Cehia şi una în Austria. O altă experienţă valoroasă pentru mine, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal, căci pe lângă faptul că am învăţat de la cei mai buni specialişti din Europa Centrală despre Resurse Umane, am vizitat 4 ţări şi am cunoscut cei mai buni studenţi din România şi alte 7 ţări. Acum sunt în anul terminal, mă pregătesc intens pentru un program de masterat la una din facultăţile de top din Europa, activez în cea mai mare asociaţie studenţească din lume, îmi scriu lucrarea de licenţă despre Afaceri internaţionale şi am timp şi să citesc cărţi, să merg de 2 ori pe săptămână la cinema, să ies in oraş cu prietenii, să fac sport şi să mănânc sănătos. Toate astea fiind spuse, ţin să punctez că am crescut mai repede decât vroiam şi e important de ţinut minte că felul în care creştem depinde numai de noi, de felul în care înţelegem ce se află în jurul nostru, de modul în care căutăm şi ne evaluăm oportunităţile, de oamenii ce ne înconjoară şi de principiile după care ne ghidăm. Iar dacă şcoala e ca un părinte care ne împinge de la spate, liceul e ca un adult care ne trage de mână, facultatea e ca un străin după care alergăm, apoi urmează un necunoscut infinit, în care trebuie să-ţi trasezi singur cărarea. Te simţi pregătit? Huiban Georgiana Anul III, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, la Academia de Studii Economice din Bucureşti

Anii de facultate mi-au adus multă independenţă, libertate, dar şi multă responsabilitate. A trebuit să mă obişnuiesc să-mi fac singură regulile, să îmi administrez banii, să mă descurc cu mâncarea... Am învăţat ce înseamnă compromisul, după ce în fiecare an aveam alte 3 colege de cameră (pe care nu le cunoşteam dinainte), am învăţat ce înseamnă iniţiativa şi organizarea, pentru că, spre deosebire de şcoala generală şi liceu, oportunităţile nu îţi erau oferite pe tavă, ci ascunse, pentru a fi accesate doar de către cei cu adevărat interesaţi şi proactivi, iar modul de învăţare era cu totul diferit: nu teme, lecţii şi teste, ci mult studiu individual şi o sesiune de examene la sfârşitul semestrului (până la 8 în 2 săptămâni !). Prima oportunitate de care am profitat a fost o bursă de studiu de un semestru în Oslo, Norvegia, pentru care am aplicat din anul I. Competiţia a fost foarte mare, iar ceea ce conta erau notele de la examene, certificatul de limbă şi interviul cu decanul facultăţii. A fost o ocazie pentru mine să-mi demonstrez că tot ce făcusem până atunci nu era în zadar (certificatul Cambridge, notele de la examene, proiectul Comenius din liceu, căutarea continuă de programe şi proiecte internaţionale), pentru că miza era cu adevărat importantă : 1000 euro pe lună oferiţi de către instituţiile europene pentru ca eu să trăiesc şi să învăţ în altă ţară !Afost o experienţă extraordinară, prin care am cunoscut studenţi din toată lumea, am învăţat la o universitate de top, am călătorit în ţările scandinave şi care mi-a lărgit orizonturile, mi-a schimbat modul de a gândi şi a privi lucrurile şi m-a motivat să vreau în continuare mai mult. Proaspăt întoarsă din Norvegia, plină de voinţă şi motivaţie, m-am înscris în cea mai mare organizaţie studenţească din lume, prin care am aplicat la un program de voluntariat internaţional. Am petrecut 6 săptămâni în Bulgaria (cu cazarea şi masa asigurate de organizaţie), alături de alţi studenţi din Anglia, Polonia, Ucraina, Egipt şi Bulgaria, alături de care am călătorit şi am făcut un proiect despre problemele turistice ale ţării.

Desen: Tudor Jitariu, 8 A

4

C\r]ile copil\riei

JOC SECUND - nr. 13/2011

Lorelei
de Ionel Teodoreanu În această carte, Ionel Teodoreanu ne încântă cu farmecul romantic al unei poveşti de iubire plasată în perioada interbelică. Pentru început scriitorul ne face cunoştinţă cu personajele principale, Lucica Novleanu – alintată Luli - şi Gabriela Nei, acţiunea având loc în Galaţiul anilor 1920. Gabriela, cu patru ani mai mare decât Lucica, leagă o prietenie pe viaţă cu aceasta. Odată cu trecerea timpului, Gabriela termină facultatea la Bucureşti întorcându-se la Galaţi unde avea să predea limba franceză la liceul la care învăţa Luli. Împreună pleacă la moşie (la vie), pentru a se pregăti în linişte pentru bacalaureatul lui Luli. În timpul în care Luli se pregătea pentru examene, Gabriela remarcă interesul acesteia pentru scris şi o numi în glumă „Lorelei“. La întoarcere, în tren, Luli este remarcată de către Catul Bogdan, cunoscut romancier şi preşedintele comisiei de bacalaureat, care se îndrăgosteşte de aceasta. În timpul examenelor, Catul reuşeşte să o întâlnească pe Luli, iar atracţia dintre cei doi se concretizează cu întâlnirea cunoscutului profesor cu părinţii acesteia. În timp ce Catul se îndrăgosteşte de Luli, Gabriela crezu că ea este cea care i-a atras atenţia, luând în calcul faptul că profesorul era cu 19 ani mai mare decât prietena sa. Catul se căsătoreşte cu Luli, mutându-se la Iaşi, în timp ce Gabriela se mută la Braşov. La Iaşi, Luli îl cunoaşte mai bine pe cel mai bun prieten al soţului ei, Nathan, care se dovedeşte a fi un bun amic şi un mare caracter. Urmează un an de vis cu călătorii prelungite în străinătate, după care Catul se reîntoarce să predea la universitate şi se apucă să scrie un nou roman. Pentru a putea concepe în linişte, scriitorul are o atitudine de izolare, lucru remarcat şi de Nathan, dar Luli dă dovadă de multă înţelegere în cadrul relaţiei lor. Fiind un scriitor cunoscut şi apreciat, Catul primeşte multe scrisori de la admiratoarele sale, fapt care o pune pe gânduri pe soţia sa. Luli îi scrie Gabrielei la Braşov mesaje admirative pentru Catul cu rugămintea ca aceasta să le rescrie şi să i le trimită soţului ei ca din partea unei admiratoare necunoscute, semnându-se „Lorelei“. În apropierea Paştelui, Luli o invită pe Gabriela să-şi petreacă sărbătorile pascale la Iaşi, aceasta confirmându-şi sosirea printr-o scrisoare. Catul vede scrisoarea, compară scrisul cu cele primite de la „Lorelei“ şi trăieşte cu impresia că „Lorelei“ este Gabriela şi aşteaptă cu şi mai mare nerăbdare sosirea acesteia. În ziua în care sosea Gabriela, Luli se îmbolnăveşte grav de apendicită acută şi spre tristeţea tuturor şi deznădejdea lui Catul, moare a doua zi. Scriitorul este devastat şi se cufundă într-o adâncă tristeţe, renunţând şi la scris şi la catedră. Între el şi Gabriela se leagă o relaţie, acesta mutându-se la Braşov. Chiar dacă era în anul de doliu, aceştia se logodesc, ulterior căsătorindu-se şi revenind mai apoi la Iaşi. Pentru Catul urmează o perioadă de relansare în viaţa cultural ieşeană, toate schimbările în bine părând a se datora Gabrielei. În compania Agathei Bogdan, a doua mamă vitregă a lui Catul, Gabriela cunoaşte mai bine viaţa mondenă a Iaşului, apropiindu-se mai bine de un admirator de-al ei, inginerul Ion Dragomir. În timp ce Gabriela plecă cu el într-o călătorie la Cheile Bicazului, Catul deschise un geamantan mai vechi în care găsi, fără să se mire, corespondenţa dintre Gabriela şi noul ei pretendent. Tot acolo găsi nişte scrisori de ale lui Luli către Gabriela din care reieşea clar că totul fusese o farsă nevinovată din partea fostei soţii decedate. Distrus de revelaţia adevărului descoperit, Catul se duse în cimitir, unde la mormantul lui Luli o găsi pe dădaca acesteia, îngrijind florile. De aici plecă la gară, de unde luă trenul spre Galaţi. Ajunse alături de casa copilăriei lui Luli, retrăind amintiri dragi. După asta se hotarî brusc şi porni către Dunăre… Raluca MOCANU, 8 A

5

JOC SECUND - nr. 13/2011

C\r]ile copil\riei

Amurg - Zori de zi
„Zori de zi“ este volumul de final al seriei aflate în topul preferinţelor tinerilor din toată lumea, scrisă de către Stephenie Meyer. Romanul a apărut în S.U.Aîn 2008 şi în România în 2009, publicat de editura RAO. Acest roman este împărţit în trei secţiuni. Prima şi a treia sunt povestite din punctul de vedere al Bellei, iar cea de-a doua este povestită din perspectiva lui Jacob Black. Naraţiunea începe cu căsătoria Bellei cu Edward, într-o ceremonie organizată de sora lui Edward, Alice. Jacob şi-a făcut şi el apariţia la nuntă, spre surprinderea Bellei, care nu credea că el va veni, el fiind încă rănit în urma alegerii pe care Bella o făcuse. I-a mărturisit că se bucură pentru ea şi că nu-şi doreşte decât să fie fericită, indiferent cu cine. Acţiunea se continuă cu plecarea celor doi îndrăgostiţi în luna de miere, pe o insulă dăruită de tatăl adoptiv al lui Edward, Carlisle, soţiei sale, Esme. Aici cei doi se apropie foarte mult, împotriva dorinţei lui Edward, care nu dorea acest lucru înaintea transformării Bellei în vampir. Nu după mult timp Bella a început să se simtă rău şi şi-a dat seama că a rămas însărcinată. Când au văzut rapiditatea cu care se dezvolta copilul, Edward a dus-o pe Bella acasă, la Carlisle, vrând ca ea să facă avort. Revoltată fiind, ea s-a împotrivit, dorindu-şi să păstreze copilul. Ca urmare, îi cere ajutorul lui Rosalie, cealaltă soră a lui Edward, ştiind cât de mult îşi dorise aceasta un copil. În partea a doua, Jacob află că Bella este însărcinată, şi că ea este într-o stare îngrozitoare de epuizare. Vârcolacii, văzând în copilul nenăscut al Bellei o ameninţare, iau decizia să atace familia Cullen şi să omoare atât pe Bella cât şi pe copil, Jacob se opune deciziei luate de Sam, liderul grupului, şi, invocându-ţi dreptul de moştenitor lider, se retrage din haită. El este însoţit de fraţii Leah şi, şi toţi trei ajută familia Cullen să o protejeze pe Bella. După aproximativ o lună de sarcină, copilul ajunge la maturitate şi Jacob hotărăşte să îl ucidă imediat ce se va naşte. Bella aproape că moare în timpul naşterii, dar, din fericire, Edward reuşeşte să o salveze injectându-i propriul său venin în inimă. În timpul transformării lente şi dureroase a Bellei în vampir, Jacob îşi găseşte, ca orice vârcolac, sufletul pereche, în mod neintenţionat, în Renesmee, fiica Bellei şi a lui Edward. Cea de-a treia secţiune, prezentată de Bella, ne înfăţişează diversele aspecte ale continuităţii vieţii ei ca vampir. Aceasta descoperă că are diverse aptitudini speciale, şi încearcă să şi le dezvolte. De asemenea, este îngrijorată de creşterea accelerată a copilului. Lucrurile se complică atunci când clanul Volturi află, din alte surse, cum că Renesmee ar fi un copil nemuritor, a cărui existenţă ar încălca grav regulile lumii vampirilor. Speriată de venirea clanului Volturi, familia Cullen a încercat să adune vampiri din toate colţurile lumii pentru a sta drept mărturie în faţa lor, spunându-le că Renesmee nu reprezintă o ameninţare pentru ei, ea fiind jumătate om şi jumătate vampir. Vor reuşi ei să adune destui martori? Vor crede cei din clanul Volturi în spusele lor sau vor porni un război pentru a le omorî fiica lui Edward şi a Bellei? Vor reuşi ei să trăiască fericiţi alături de familia lor nou întemeiată? Răspunsurile le veţi afla doar citind ultima carte a seriei „Amurg“, o adevărată poveste de dragoste în toate formele ei. Thea HARTMAN, Mara BÎRGU, 8 A

6

Proz\ scurt\

JOC SECUND - nr. 13/2011

Copil\ria
„Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa Verile scăldate în soare, iernile albe în care cred că au fost toţi copiii de când îi lumea asta şi îl aşteptam pe Moş Crăciun, primăverile cu pământul.“ florile drăgălaşe ale pomilor, toate, toate îmi erau dragi. Copilăria este una dintre cele mai de preţ comori, este cel mai important lucru pe care l-ai Universul copilăriei mele s-a schimbat odată cu prima zi la grădiniţă. Paşii mei erau putea primi vreodată, este floarea ce se deschide în sufletul tău din ce în ce mai mult. sfioşi printre alţi paşi, ochii mei erau uluiţi de Când am venit pe lume, viaţa mă aştepta mulţimea de copii, urechile, asurzite de zgomot, zâmbind. Eram atât de mică!!! Căsuţa mea, iar sufletul, înfricoşat. Treptat, prieteni mici ca şi atunci, era pătuţul alb înconjurat de jucării. mine, care de care mai zburdalnici, şi-au făcut Glasul mamei îmi era singura mângâiere, iar apariţia în jocurile mele. Şi nu îmi doream nimic ochii ei sigurele ferestre prin care priveam decât ceea ce aveam: o casă cu părinţi şi cu lumea. Pe atunci ştiam numai să scâncesc, să bunici, un loc de joacă şi jucării. Nu-i înţelegeam plâng şi să mă liniştesc apoi pe adulţi, dar ştiam că ei îmi vor în braţele ocrotitoare ale tot binele, că trebuie să îi ascult mamei. şi că sunt singura lor bucurie. A trecut o vreme şi am Copilăria mea înainta început să descopăr încet, spre viaţă ca zborul unei păsări încet lumea în care trăiam. A spre soare. Prima mea zi de fost o încântare primul meu şcoală şi cele ce au urmat au gângurit şi o minune primul deschis noi orizonturi. Învăţam cuvânt „MAMA“. Cu acum să scriu, să citesc, să mâinile şi picioarele, am socotesc, mă pregăteam să început apoi să merg de-a devin OM. Alţi prieteni, alte gânduri, alte vise îmi îndrumau buşilea prin împărăţia moale a covorului, minunându-mă copilăria şi îmi purtau paşii spre de frumosul desen de pe el. viaţă. Jocurile au devenit mai rare şi mai puţin zburdalnice, Acolo, am hoinărit o vreme, aveam acum sarcini şi însoţită de un iepuraş de pluş, pe care îl mai păstrez şi îndatoriri, dar uneori paşii mă astăzi. Priveam în sus cu ochi poartă fără să vreau spre parcul cercetători şi toate lucrurile din apropierea blocului, spre Desen: Mara Bîrgu, 8 A mi se păreau imense. locul unde a început întreaga Primii paşi au fost o încântare, au fost aventură a cunoaşterii. Sunt tot copil, am doisprezece ani şi mă bucuria părinţilor şi zâmbetul bunicilor. Puteam acum să plec în călătorie, să explorez întreaga îndrept cu paşi grăbiţi spre adolescenţă. Pentru casă, dar cel mai mult mă încântau plimbările mine, copilăria este lumea nesfârşită a basmului, prin parcul din apropierea blocului. Acolo erau este perioada cea mai frumoasă şi mai îndrăgită a mulţi copii cu care puteam conversa în propria vieţii, pe care nu o voi uita niciodată. Îmi va noastră limbă şi ne puteam juca. rămâne adânc în inimă, iar primăvara, pomii vor Jocurile, darul cel mai de preţ al copilăriei, înflori mereu şi vor purta mereu pe crengile lor zâmbete de copii. au devenit din ce în ce mai complicate, cu cât anii se adunau în minuscula mea existenţă. Eram şi eu Mădălina MUNTEANU, 7 A un copil ca toţi ceilalţi, nici prea cuminte, dar nici foarte obraznică. Mă bucuram de tot ce era frumos, mă încântau cântecele păsărelelor şi zborul fluturilor. Anotimpurile treceau unul după altul.

7

JOC SECUND - nr. 13/2011

Eseu

Idee
Cineva spunea odată, demult, într-o poveste, că trebuie să-ţi doreşti ceva cu ardoare pentru ca acel lucru să se îndeplinească. Şi eu credeam. Şi aşteptam ca acel lucru să se îndeplinească pur şi simplu. Şi se îndeplinea. O dată, de două ori, de zece ori, până azi şi inclusiv când mi-am dorit ceva şi s-a îndeplinit. Poate vi se pare că am fost şi încă sunt privilegiată. Şi poate e adevărat. Mă consider binecuvântată şi i-aş dori oricui să aibă o viaţă ca a mea, chiar dacă nu sunt cea mai norocoasă persoană din lume. O viaţă trebuie luată ca atare, ca un drum greu, cu suişuri şi coborâşuri. Eu am reuşit. Şi, deşi nu mi-e uşor să tot urc şi să tot cobor, mă gândesc că poate într-o zi ajung şi eu pe o autostradă, sau pe o potecuţă din pădure. Azi dimineaţă, când m-am trezit şi am simţit razele soarelui renăscând vioaie printre genele mele, când am ieşit şi m-am bucurat, după atât amar de vreme, de adierea caldă a primăverii, mi-a venit o idee. Dacă aş putea vedea viitorul? Pentru mine, ca de altfel, pentru toată lumea, viitorul este o fâşie de viaţă întunecată de umbra Timpului. De aripile destinului. Aripi care, în aparent frumosul lor zbor, păreau că te duc într-un loc frumos. Dar poate aceasta este frumuseţea vieţii. Incertitudinea cu care te conduce către meleaguri ascunse. Nu cred că viaţa ar mai fi la fel dacă am şti de dinainte unde vom ajunge, pe cine vom iubi, cum vom trăi şi cînd se va termina. Aparent, jumătate de viaţă ne-o petrecem gândindu-ne la viitor. De fapt, noi ne petrecem jumătate de viaţă gândindu-ne la cum ar fi dacă am putea vedea viitorul. Cealaltă jumătate o petrecem în extrema cealaltă: gândind la trecut, la cum ar fi dacă neam putea întoarce în timp... Cum ar fi? Nu cred că foarte plăcut. Dacă ne-am putea întoarce în timp, nu cred că ne-am putea petrece vieţile acolo iaraşi. Şi iarăşi. Asta ar însemna nemurire.Ar însemna, pe lângă monotonie, ceva la care ţi-e aproape imposibil să te şi gândeşti. O întoarcere temporată în timp nu ar face decât să răscolească amintiri prea dragi, prea adânci. Şi uite, de niciunde, cum apar lacrimile. Cred că la fel ar fi dacă am cunoaşte viitorul. Ne-am afla soarta, ceea ce ne este scris şi am încerca din răsputeri să o schimbăm. Bineînţeles, fără succes. Ce crezi, că dacă vei afla că vei muri într-un accident de maşină peste nu ştiu câţi ani, vei putea schimba ceva? Da, nu te mai urci în maşină. Şi ce? A doua zi, vei uita şi, neputând să-ţi înfrânezi instinctul, vei sări cu paraşuta. La ce bun să încerci să îţi schimbi soarta, chiar dacă o ştii? Doar în filme se mai întâmplă aşa ceva. Şi tu nu eşti într-un film...Mda, ia uite cum apar lacrimile. Iarăşi. Nu ar fi mai bine să trăieşti în prezent? Chiar dacă lacrimile sunt inevitabile, măcar nu vei mai plânge iarăşi când îţi vei aminti şi nici nu le vei putea prevedea pe următoarele. Decât să-ţi iroseşti existenţa, gândindu-te la cum ar fi dacă ai fi altcineva, mai bine lasă-te în voia destinului. Trăieşte în prezent. Trecutul şi viitorul sunt etape ale vieţii în care nu tu te vei mai afla sau nu te afli încă. Prezentul este acum. Clipa asta, în care, citind, îţi vezi viaţa trecînd prin faţa ochilor şi te gândeşti la ce urmează. Îţi spun eu. N-ar trebui să-ţi pese. Ar trebui să te gândeşti la ce să faci ca să trăieşti mai în prezent decât ai făcut-o până acum. Nu poate fi atât de rău. Aceasta idee mi-a trecut fulgerător prin minte într-o zi frumoasă de martie în care, renăscând odata cu natura, viaţa mi s-a deschis ca o carte în faţa ochilor. Şi ce scria? „Trăieşte în prezent.“ Şi uite că asta fac. Privesc norii pufoşi plimbându-se pe cerul azuriu ca o mare infinită de vieţi. Şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată acolo. Poate că da. După cum spunea cineva, acum multă vreme, „Om trăi şi-om vedea.“. Thea HARTMAN, 8A

Thea

8

Eseu

JOC SECUND - nr. 13/2011

Gânduri
În ziua de azi, trebuie să privim existenţa cu ochi noi, deoarece, fiind copii ai ştiinţei şi ai raţiunii, am devenit orfani ai înţelepciunii. Percepţia este lumea; lumea este percepţie. În aceasta idee-cheie, drama noi împotriva celorlalţi se prăbuşeşte. Suntem cu toţii incluşi în singurul proiect care contează: construirea realităţii. Are sens să apărăm orice lucru exterior – bani, proprietăţi, posesiuni, statut social – doar dacă aceste lucruri sunt esenţiale; însă în lumea materiala este un efect ulterior. Singurul interes personal demn de a fi luat în considerare este capacitatea de a crea liber. Este vital să ne păstrăm intactă întreaga capacitate de a crea. Bucuria nu se află în lucruri. Bucuria este în noi, noi o creăm. Atitudinea „Voi fi fericit, voi căuta ce este bun în lucruri, voi savura clipa, voi extrage toată seva vieţii“ poate să-şi găsească locul în comportamentul fiecărui individ. Timpul nu-ţi garantează că vei vedea întotdeauna ceva, dar dacă nu te uiţi niciodată, atunci cu siguranţă nu vei vedea nimic nicicând. Nefericirea este uşoară, bucuria este grea. Ioana ŞUŞTAC, 9 C, Colegiul Naţional „Gh. Vrănceanu“

Marile minuni ale vie]ii
Primul pas e atunci când te naşti, iar ziua nu e atât de semnificativă şi, în niciun caz, anul, luna, ora, minutul te va descrie, ci cum te vei crea tu însuţi. Totul ţine de concepţiile pe care ţi le vei crea. Vei întâlni oameni geniali, în care la început nu vei vedea geniul, apoi vei întâlni oameni proşti care te vor face să îţi dai seama cât de geniali erau ceilalţi, vei întâlni şi persoane pe care nu le vei putea înţelege, după care vei descoperi că nu era nimic de înţeles. Scopul e să alegi ce-i mai bun din fiecare. Să asculţi opinii, dar să nu le iei ca atare, să îţi menţii punctul de vedere, dar să recunoşti atunci când greşeşti. Schimbă-te. Viaţa înseamnă schimbare, nu asculta niciodată reproşurile că te-ai schimbat, a nu te schimba înseamnă a nu învăţa, a nu te schimba înseamnă a avea aceeaşi mentalitate pe care o aveai cu ani de zile înainte. Ajută dezinteresat, e una din cele mai mari descoperiri ale vieţii pentru că îţi hrăneşte sufletul, fii puternic, dar învaţă să te recunoşti înfrânt, a doua luptă s-ar putea să fie altfel. Mulţi vor să fie în vârful muntelui, dar puţini ştiu că frumuseţea stă în cum îl escaladezi. Crede în ideile tale şi nu lăsa pe nimeni să aleagă pentru tine, nu te lăsa influenţat, dar învaţă să asculţi. Puţini vor vedea potenţialul şi mai puţini vor fi cei care te vor sprijini, nu încerca să reuşeşti singur, faima nu e cea pe care o cauţi, ci doar satisfacţia că ai reuşit, singura persoană căreia trebuie să îi demonstrezi ceva eşti tu şi nu cei din jur, ei vor uita, în schimb tu te vei mândri cu reuşita. Modestia e pentru oameni proşti, însă mândria e cel mai mare păcat. Pune în balanţă tot şi mintea ta va fi într-o armonie perfectă. Totul ţine de alegerile tale. Du-te acolo unde te simţi inferior în cunoştinţe, nu acolo unde ceilalţi îţi sunt inferiori; aşa nu vei mai avea dorinţa de a descoperi marile minuni ale vieţii... Ioana GAZI, 6 B

9

JOC SECUND - nr. 13/2011

Poesis

Viaţă
Peste cerul senin apar nori grei de ură, De peste-o mare de sânge se-aud strigăte de durere, Soarele se stinge sufocat în ceaţă, Pământul îngheaţă în mirosul morţii.. Priveşte adânc în ochii bestiei, Las-o să-ţi soarbă esenţa, Să se hrănească cu ura ta. Oh, tu, înger pierdut, îngropat în veşnica suferinţă, Condamnat la un destin prea crud, Plăteşti pentru dorinţa de-a visa.. Forţat să guşti din negrul sufletelor lor, Ăsta e sfârşitul tău mult dorit. Acum roagă-te să fii iertat Şi aruncă-te ! Lasă-ţi speranţa să-ţi curgă prin vene, Ascultă vocea ce nu te lasă să cazi, Îngroapă şoaptele din jur, Prefăte-un orb, închis în suflet. Mereu pe marginea prăpastiei Îmbrăţişezi trecutul şi lumina, Alungi viitorul şi sugrumi întunericul. Nu te lăsa îngenuncheat de frică ! Nu te lăsa-mpietrit de inima-ţi însângerată ! Gaseşte puterea să vindeci aripile-ţi frânte ! Şi dorinţa de-a crede că nu te vei răni din nou. Cheamă-ţi îngerii să-ţi vină-n ajutor, Lasă-ţi pleoapele înlăcrimate să-ţi acopere ochii, Dă-mi mâna, încrede-te în mine Şi păşeşte spre lumina ce-o tânjeşti de prea mult timp. Fii liber să iubeşti din nou... Fii liber să zâmbeşti şi pe sub masca-ţi monotonă! Desen: Tudor JITARIU, 8 A

Delia
Hai să facem schimb de vieţi !
Hai să facem schimb de vieţi ! Lasă-mi sufletul să alunece gol, însângerat, în trupul tău pierdut, Lasă-mi lacrimile să-ţi umezească toata fiinţa, Lasă-mi suferinţa să curgă în venele tale Şi după ce totul se va fi sfârşit, Lasă-mă să-ţi şoptesc un zâmbet dulce. Gustă fericirea de pe buzele mele, Din ochii mei ce imploră speranţa, De pe pielea mea ce doreşte blânda-ţi atingere, Ascultă poezia pe care ţi-o şoptesc frunzele moarte, Priveşte desenul soarelui pe cer Pictat cu raze fierbinţi, Simte efemere valurile apei, La ţărmul căreia te speli de teamă, de durere, de ură.. Lasă-ţi toată ura ta mie, Iar eu o voi preface-n iubire! Vreau să te fac, suflet rănit, să simţi doar fericire, Dar te implor, înger iubit, să-mi redai pierduta linişte! Ajută-mă să strig, ca astfel să se prefacă totul în tăcere ! Ajută-mă să zbor, să mă înalţ, doar ca atunci când voi cădea să nu regret, Iar durerea aripilor sfâşiate să fie scurtă Şi întunericul să fie negru, trecător. Acum şopteşte-mi tu că totul va fi bine, Lasă-mă să cred şi dă-mi speranţă, Şi peste toate, cel mai fierbinte te rog, Să-mi dai curajul să-mbrăţişez sfârşitul suferinţei Şi să zâmbesc încă o dată alături de tot ce iubesc! Poezii de Delia DONICI, 9 D, Colegiul Naţional „Gh. Vrănceanu“

10

Poesis

JOC SECUND - nr. 13/2011

La atingerea şoaptelor
La atingerea şoaptelor lor Îţi simţi sufletul înlănţuit, Priveşti cu-n zâmbet rece şi gol La toţi ce-ţi stau în jur… Te crezi mai puternic ca ei, Dar puterea ţi-e sânge şi fum. Eşti fericit că trăieşti şi guşti răsăritul, Dar curând apusul te va chema, Hipnotic să-ţi soarbă sfârşitul. Aleargă fericit pe-o plajă a vieţii Unde nisipurile-i sunt inimi zdrobite, Sfâşiate de griji efemere Mult prea devreme venite. Halucinând printre culori Îţi ascunzi disperarea... Tu nu ştii sa înoţi, dar valuri te strigă, Aşteaptă doar clipa când să te-arunci, Nepăsător să-ţi laşi destinul tău lor; Să-ţi îngropi sufletu-n Infern. Să te scape de cruda suferinţă a vieţii, Nemuritoare durere... Dar să te-arunce-n pământ, în lavă şi-n sânge... Când viaţa ţi-e-n griuri şi negru Nu-ţi mai doreşti decât s-o sfârşeşti. Eu ştiu că ea singură sfârşită va fi, Dar vreau să mai vad o dată apusul. Doresc să mai simt parfumul de floare, Dulcea-şi atingere, blând trandafir. Să strig înc-o dată te iubesc către soare, S-alerg către mare, zâmbind fericit, Şi-apoi, ca să-mi las sufletul să cadă, Scrie în sângele-mi cât mă iubeşti ! Delia DONICI, 9 D Desene: Tudor JITARIU, 8A

Tristeţi înmugurite
E-o primăvară tristă Şi-mi plouă în suflet Cu lacrimi de muguri abia iviţi pe ramuri Ce tânjesc după o rază de soare. Fiecare floare e-un zâmbet de copil, Fiecare copac e-un strigăt de viaţă nouă, Dar norii îmi întunecă privirea Aruncată în zare, După soare... După păsări călătoare... Vântul de primăvară Îmi răvăşeşte gândurile, Şi stropi de ploaie cenuşie Îmi plâng pe obraji. Mai sper într-o rază de soare, Ce nu mai apare, Căci ploaia ce cade, Mă doare... Vlad ISAC, 6 A

Pentru tine...
Mă pierd în ochii tăi pătrunzători Şi rătăcesc pe ţărmul mării lor… Şi uneori privesc spre-un cer senin şi-ndepărtat, Iar când ajung din nou la ochii tăi, sunt un copil naiv şi alintat. Călduţ şi luminos m-atinge un fragment fugar de rază. Ce visu-mi parcă-l luminează efemer.. M-ascund în clipe şi în nemurire, Şi fug spre tine cu dor şi nostalgie. Al meu luceafăr protector, Timpul se-opreşte pentru noi neştiutor, Şi vreau să îl alung speriată Când tu nu eşti aici, Iar eu rămân, într-un univers uitată.. Un univers de gri şi trandafiri. De câte ori apari şi mi te-apropii, Tremur usor de teamă şi de dor, Iar blânda-ţi mângâiere-o simt cu toată firea, Şi-o preţuiesc precum o floare rară. Tu nu mă laşi să plâng, Şi îmi aprinzi în ochi sclipirea. Cu tine vreau să râd şi să alerg pe drumul vieţii, Cu tine vreau să aflu fericirea, Să cred în tine şi să-mi fii culoare În universul meu de gri şi trandafiri. Delia DONICI, 9 D

11

JOC SECUND - nr. 13/2011

Poesis

Refuz
refuz să cred tot ce m-au învăţat falşii profeţi. refuz să cred că totul se rezumă la bani. refuz să cred că timpul trece-n ani şi nu în clipe. am fost inconştient atunci când am hotărât să spun NU tuturor celor ce vor să distrugă nu minţile (ele sunt uşor de ruinat) ci sufletele. căci DA, sufletul urla din mine să NU las căscatul să mă cuprindă, căci, o! atunci când cască omul, cască inima lui copleşită de teroare. cască pentru că ea simte mai tare, fiecare aşchie ce-nţeapă şi doare. doar eu mă pot învăţa calea spre adevăr pentru că ştiu că mă va călăuzi cine trebuie să mă călăuzească. şi n-o să-mi las fiinţa s-obosescă şi n-o să-mi las puterea să mă părăsescă. şi după ce voi fi învăţat tot ce se poate voi lăsa viaţa să-mi dea examenul final şi-atunci vom vedea cui îi va fi fatal.

Alin
Du-te!
Eşti liber să visezi, eşti liber să zbori. Trăieşte şi visează în culori. Poţi să trăieşti fără să ştii de ce Nemuritor şi rece sau rege peste ceea ce eşti. În vis poţi numai să trăieşti cu sau fără iubire. Încetează a mai exista, simte, nu crede, fii tu, nu parte din toţi. Mori şi intră în pământ, iar ultimul tău cuvânt să fie-un zâmbet. Fă-ţi singur viaţa cântec, vis Şi nu spera la paradis. Desen: Tudor JITARIU, 8 A

Urbane
Afară ninge, şi vecina de la trei spală rufe şi bătrâna de la parter se uită pe geam, iscodind trecătorii, căutând subiecte de bârfă. Beţivul de la unu a venit acasă şi-şi bate nevasta, iar în ochii babelor ea e nebună şi face scandal fără rost. Fiinţe goale pe dinăuntru! lăsaţi femeia cu copilul ei în pace pentru că afară ninge pentru că ninsoarea tace şi nu aruncă vorbe-n vânt, încolo şi-ncoace. Poezii de Alin DIACONU, 9 G, Colegiul Naţional „Gh. Vrănceanu“

12

Proz\

JOC SECUND - nr. 13/2011

Elefan]ii
Huruitul unui tren trecând peste linii m-a umplut de zvâcnirile sale. Turnându-mi plumb de-a lungul canalului auditiv, lovindu-mi fără milă timpanul până când acesta nu era mai mult decât o membrană paralizată , brutalitatea melodiei macabre mi-a invadat craniul, tulburând lichidul cefalorahidian ce-mi mângâia creierul, încingându-mi circumvoluţiunile. Acolo, în universul de nervi şi de vise, undele fatidice şi-au început ticluirea. Luând axon după axon, trăgând de ei până aproape de rupere şi ţesându-i în demenţa unei hore, scrâşnitul macazurilor a trimis prin encefalul meu o pânză de impulsuri haotice, aruncându-mă întrun soi de demenţă. Tecile de mielină au fost arse toate în violenţa unui foc ce nu se putea vedea, coloana mea se cutremura de nebunia comenzilor trimise muşchilor corpului, care începeau să se zbată ca într-o criză de epilepsie. Ochii căutau să se ascundă în orbite, pielea mi se usca din pricina mercurului ce-i invada celulele, oasele-mi scrâşneau... totul părea să se năruie. Eram cuprins de o boală ciudată. Simţurile mele mureau unul după altul. Sunetele care altminteri m-ar fi mângâiat păreau toate dezlănţuiri infernale de coarde acoperite cu rugină, de arcuşuri ale diavolului, de urlete de animale. Materia cerebrală îşi pierdea sanitatea, creând în jurul meu universuri de fantasme pe care, în ciuda urmei de raţiuni ce-mi spunea că nu sunt reale, credeam că le puteam simţi. Stând în camera mea cu apă sărată, în tabloul ţesut din neuroni şi din substanţă albă, priveam meduzele ce se unduiau în jurul meu. Prin faţa ochilor treceau peşti pictaţi cu mediator chimic, în culorile paletei irisului. Construcţii din oase asemenea unor corali se căţărau pe pietre, înghiţindu-le în totalitate. Totul era filtrat într-o lumină ca de alabastru... numai eu sub un fascicul de aur ce mă îmbrăca în aripile semitransparente ale unui fluture. Asemenea unui şah persan în tronul său de fildeş, stăteam pe o rocă privind prin pereţii de sticlă ai acvariului meu la o lume din depărtare... dincolo de retina sticlei... viaţa! Numai eu şezând în singurătate, asemenea unui pacient dintr-un sanatoriu... Imaginea unui bec deasupra capului meu m-a salvat din abisul schizofreniei mele. Mintea mea şi-a revenit pentru un timp, vedeniile au dispărut. În locul animalelor marine a apărut un apartament galben, în dormitorul căruia mă aflam. Mă simţeam revitalizat, credeam că era datoria mea să lupt cu arătările. Vindecat pentru moment de boală, puteam să mă mişc fără a simţi apa între degete...Am decis să fac o plimbare.

Andrei

Coborând pe casa scării, vedeam umbrele unor elefanţi mărindu-se şi micşorându-se pe pereţi. Ştiam că erau doar nişte scorniri ale minţii mele... am încercat să le alung. Cu toate acestea fantasmele refuzau să dispară, dansând din ce în ce mai dement, epuizându-mi ochiul cu lanţul lor de forme. Panicat de pericolul unei maladii recidivante, am grăbit pasul. De etajul 1 am trecut într-o clipită şi, în sfârşit, deschizând uşa, am ajuns afară. În urma mea, în casa scării, umbrele începuseră să urle... mi-am astupat urechile... nu voiam să le mai aud. Păşeam pe asfaltul ud al aleii, cu mâinile înfundate în buzunarele paltonului. Şiretul pantofului se descheiase, însă eu nu refăceam funda, de frică ca, aplecându-mă, un monstru să mi se arunce în spate şi să mă târască până la elefanţi. Întorceam capul în stânga şin dreapta... Priveam în grădinile blocurilor, la vreun bătrân ce aduna frunzele ofilite în grămezi sau la un câine ce se învârtea după hrană. Cu auzul prindeam sâsâitul uşor al naturii, sperând ca acesta să nu fie întrerupt de mârâitul unei orătănii imaginare. Eram cuprins de o paranoia aparent invincibilă. Cu toate acestea, s-a găsit ceva care să-mi distragă atenţia... Era un lucru venit nu-ştiu-de-unde... un bob de ivoriu sau, poate, o fărâmă de substanţă albă, sculptată cu acul unui fir de păr, şlefuită cu vârful unei unghii de damă şi lăcuită cu o lacrimă. Sfera de dimensiuni reduse se zbenguia prin palma mea, alunecând prin încreţiturile pielii, zâmbind parcă ironic şi absorbindu-mă pe de-antregul. Câteva minute de privit la obiect şi un gând mi-a trecut prin minte. Mi-am ridicat ochii din palmă şi, văzând un bloc de zece etaje, am pornit spre el. Am urcat pe casa scării, fără a vedea vreun elefant sau vreo panteră, şi am ajuns pe acoperiş. De acolo, vedeam întreg oraşul, fotografiat de un aparat Nikon, de la geamul mic al unui Concorde. Fiecare bloc şi fiecare casă se înfăţişau privirii mele ca într-o frescă cenuşie. Se observau copacii fără de frunze, ţaţele bătrâne trecând strada asemenea unor capre de Crăciun, cu beculeţe şi cu beteală, trimise pentru a fi spulberate de maşini, bărbatul bând la marginea aleii de lângă cimitir în timp ce-l înjura de mă-sa pe Mitică... chiar şi femeia de patruzeci de ani, fumând dezbrăcată în faţa ferestrei... chipul ei plin de plictiseală şi de frustrare privind la trecătorii de pe trotuar... o fiinţă fără de ruşine, fără intenţia de a se acoperi, stând aşa, ca şi cum nimeni n-o putea vedea, ca şi cum tomuri pline de norme sociale, de reguli de comportare ar fi fost toate măcinate într-o râşniţă şi aruncate în vânt... Fără să-mi dau seama, am deschis pumnul, lăsând bobul în voia sorţii. Într-o clipită, obiectul parcă sa evaporat, purtat poate de un vânt spre miazăzi, peste Pontus Euxinus şi masivii Caucazului, posibil până la muntele Fuji, unde, aşezându-se alături de alte mii de fulgi asemenea lui, a dispărut. Sau, probabil, luând calea vestului, trecând peste domul lui Brunelleschi şi peste cupolele de titaniu ale muzeului Guggenheim din Bilbao, sfera a ajuns să se-nece în golful Biscaya... oricum, nu voi şti niciodată... 13

JOC SECUND - nr. 13/2011

Proz\
rotofei, cu barba albă şi cu ochelari a intrat în cameră. M-a salutat... Eu i-am răspuns. Luându-mi mâna într-a sa, a strâns-o cu o asemenea forţă încât mă dureau oasele. S-a aşezat apoi lângă mine şi a început sămi vorbească. Vorbele şiroiau din gura sa asemenea apei repezindu-se de-a lungul albiei unui fluviu... repede şi fără întrerupere. Despre ce îmi vorbea nu am reuşit să pricep... probabil despre viaţa cotidiană, sau despre nu ştiu ce operaţii din gospodărie... Singurul lucru care a reuşit să-mi capteze atenţia, din tot monologul individului a fost cuvântul „ soacră -mea“. Foindu-se de zor pe canapea, gesticulând, dând din ochi şi adoptând tonul unui om şiret, nea Costache (căci aşa îl chema pe interlocutorul meu) îmi vorbea despre ororile suferite din pricina „mămicuţei celei de-a doua“, având aerul că nu vrea să fie auzit de soţia sa, coana Chiva. Stăpâna casei ne-a adus plăcinte şi must... noi nu ne-am dat seama, el, nea Costache, fiind absorbit de sfaturile sale, iar eu simţind oboseala psihicului. După un timp, realizând ce bunătăţi fuseseră puse pe masă, „sfetnicul“ meu a luat o „poală-n brâu“, a mâncat-o dintr-o înghiţitură, apoi s-a ridicat în picioare. Apropiindu-se de un perete, a apucat un băţ şi a început să îmi prezinte obiectele atârnate de el. Pe uriaşul dreptunghi de cărămidă nu erau expuse tablouri sau poze, aşa cum m-aş fi aşteptat să găsesc într-o casă obişnuită, ci suliţe... toate aşezate orizontal, prinse de perete cu ajutorul unor cârlige din fontă... una cu vârful din obsidian, alta cu un con de oţel la capătul barei... unele lungi, altele mai scurte... în mijloc, asemenea unei căpetenii de trib în centrul oştirii sale, o unică şi înfricoşătoare armă, o falangă îmbrăcată în inelele vertebrale ale unui bivol... extremitatea ei, un stern aproape lipit de geamul ce dădea spre stradă zâmbind ameninţător şi diform spre toţi cei ce intrau în cameră. Bătrânul pictase obiectul în auriu şi roşu, prinzând pietre din plastic în fiecare spaţiu intervertebral. De vârf atârnase tot felul de funii şi de aţe, fiecare dintre ele având un nod la capăt. Arătând spre toate, nea Costache a purces în a-mi prezenta istoria fiecăreia... una fusese găsită nu ştiu unde de străbunicul său, pe alta o făcuse el... nu era una fără o anumită poveste, fie ea plictisitoare, trasă de păr sau îmbrăcată în aura misterului fără niciun folos. După terminarea prezentării, stăpânul casei a lăsat băţul jos. Îndreptându-se spre canapea, cu intenţia de a se aşeza, s-a oprit dintr-o dată în mijlocul încăperii, ochii săi privind la peretele de care îmi sprijineam capul. Se părea că, la vederea acelui ceva expus, un gând vechi îl lovise pe bărbat, despuindu-l de mândria, de forţa şi de tăria sa. Frământându-şi obsesiv mâinile, tremurând din tot corpul, se uita fără încetare la zid, tremurând asemenea unei frunze în bătaia vântului. Mi-am întors capul. În spatele meu, stând una lângă alta ca la o înmormântare, erau păpuşi de toate mărimile, înfăţişând magi, vrăjitoare sau alte fiinţe stranii... toate zâmbind malefic cu buzele lor din cârpă...

Cocoţat pe un bloc, pe care, în condiţii normale, nu m-aş fi aflat, priveam de departe dealurile Măgurei. În stânga şi în dreapta mea se înşiruiau blocurile ceauşiste, ca nişte cutii de chibrituri. Mi-am revenit în cele din urmă din privitul meu tâmp, am coborât luând liftul plin cu dioxid de carbon şi am ajuns pe sol, printre stejari şi maşini. Strângând cordonul paltonului mi-am continuat promenada. Am coborât scările de beton de lângă magazinul Carrefour, am trecut de terenurile de tenis şi de stadion, altminteri o ruină în descompunere, cu scaune de plastic folosite pe post de orice altceva decât destinaţia lor iniţială şi câini înfometaţi dormind prin văgăuni. Văzând Cadillacul negru trântit în mijlocul Gheenei pline de clădiri dezafectate, icnind asemenea unui ins după ce a băut un număr ameţitor de halbe generoase la bodega din colţul străzii, nu am putut înlătura viziunea unei trompe ieşind din radiator. Înaintea mea, străjuind şoseaua cu două benzi, erau copaci şi mărăcini crescuţi aiurea, ce transformau panta dealului din stânga într-un ascunziş pentru nebuni şi pentru proscrişi. În dreapta răsăreau clădirea SIF Moldova, cilindrul alb al Universităţii Bacovia, dar şi gardurile cimitirului evreiesc. Apoi, într-un atac al bolii până atunci aparent adormite, am văzut un hău crăpându-se în faţa mea, un abis negru care m-a înghiţit ca pe o muscă şi m-a izgonit în lumea fără de culoare a inconştienţei. Câteva minute mai târziu, printr-o ciudăţenie a sorţii, m-am trezit întrun amestec de case şi de garduri, cu simţurile reactivate instantaneu. În jurul meu, babe în capoate rufoase se perindau prin curţi. Unele mai sociabile se agăţau de garduri şi le chemau pe Leanele, Măriile sau Marghioalele din vecini. Bărbaţi pe jumătate beţi mergeau în zig-zag, cocoţaţi pe bicicletele lor. Copii urlând fugeau în stânga şi-n dreapta în timp ce un malac încerca să le frigă pe spate câte-o vargă de tei. Am luat-o la întâmplare, mânat parcă de o voce interioară. Mă lătrau toţi câinii, agăţându-se cu ghearele de garduri, căscând boturile şi urlând de parcă mureau de foame. În timp ce păşeam pe strada principală a trecut pe lângă mine un hârb... o Dacie 1300, o Lada, sau Necuratul ştie ce era... M-am oprit după un timp în faţa unei case cu mansardă. Roş ie ca fundalul reclamei de la McDonald`s, construcţia răsărea semeaţă din marea de cocioabe. Fără să ştiu unde mă aflam, fără să ştiu de ce făceam acest lucru, am bătut la poartă. Mi-a răspuns o femeie de vârsta a treia, scundă, grasă, cu ochii de un albastru cum nu mai văzusem niciodată înainte. Privirea ei mi-a trimis o undă de şoc prin creier. Dintr-o dată, ştiam unde mă aflam. Eram în satul bunicii, unde petrecusem atâtea veri... Femeia din casă nu era altcineva decât coana Chiva, o mătuşă de-a lui tata. Cunoscându-mă m-a invitat înăuntru, în sufrageria de un verde palid pe canapeaua căreia m-a pus să mă aşez. În timp ce Chiva era dispărută printr-un cotlon al casei, un bărbat înalt, 14

Proz\
paie ieşind din gura lor, ca nişte capete de crengi care nu putuseră fi introduse pe de-a-ntregul în cuptor. Înveşmântate în robe negre, cu ochi demenţi pictaţi pe tifon, marionetele aveau toate lanţuri de oţel strânse în jurul gâtului... o imagine şocantă, în totală antiteză faţă de zâmbetele calde care mă întâmpinaseră şi de aspectul casei. Apoi mi-am dat seama că, intrând în cameră, nu văzusem nici peretele cu suliţele, nici pe cel cu păpuşile... apăruseră peste noapte, printr-un blestem, printr-o vrajă a Necuratului... M-am panicat. Întorcându-mi capul de la figurinele la care mă uitasem minute bune, am văzut un nea Costache total schimbat, alb la faţă, cu ochi demenţi, zgâlţâindu-se într-un balansoar şi vorbind despre Cain şi Abel în timp ce rupea un cearşaf pe care nu ştiam de unde-l luase. Odaia era îmbrăcată, la rândul ei, într-o alt ă lumină . Aburul de aur ce plutise prin ea cu doar câtva timp înainte era acum înlocuit de un soi de penumbră. Instantaneu, bătrâ nul s-a ridicat în picioare, a bâiguit ceva şi a ieşit în curte. Un minut mai târziu am auzit un bubuit infernal afară. Am ieşit, cuprins atât de spaimă, cât şi de curiozitate. Acolo, în drum, înecat într-o baltă de sânge, nea Costache zăcea Desen: mort, sfârtecat de maşina pe Georgiana care o văzusem mai devreme. Muraru, 5 C Asemenea unui animal sălbatic, coana Chiva, cuprinsă de nebunie, urla dement în timp ce îşi înfigea unghiile în abdomenul spulberat al decedatului... dinţii săi trăgând din masa ficatului... hainele sale fiind acoperite cu sânge. Am simţit şocul întâmplării năpustindu-se asupra circumvoluţiunilor mele. Din senin, am văzut cerul prăbuşindu-se. Tot cuprinsul s-a comprimat întrun tunel, într-un cilindru de care atârnau, deformate, toate clădirile, plantele şi vietăţile satului. Fiind parcă vârât într-o sticlă, planul rulat într-un sul a fost absorbit de un hău, fiind rupt în mii şi mii de bucăţele de hârtie, toate căzând în acel abis fără de sfârşit, în acel univers fără de galaxii. Plapuma inconştienţei m-a înfăşurat în coconul ei. Câteva clipe mai târziu, m-am trezit din acest somn ce mă cuprindea la trecerea de la fantezie la adevăr... Desigur, totul: vizita în sat, moartea lui moş Costache, femeia carnivoră, fusese un produs al bolii mele, o pânză de vise ţesute în jurul meu de către schizofrenie. Picat parcă din cer, eram acum înapoi în oraş, stând într-un loc diferit de cel pe care îl lăsasem la intrarea în transă. În faţa mea, strălucind ca nişte furnale în bezna ce învăluise oraşul, erau vitrinele

JOC SECUND - nr. 13/2011

diverselor magazine... aceleaşi haine mulânduse pe manechine, aceleaşi electronice stând în camere pictate în culori de sală de operaţie. La vreo sută de metri depărtare, asemenea unui sandwich de fier şi de beton, se înălţa clădirea LUCEAFĂRUL, de mult timp o umbră a ceea ce fusese odată. La capătul şoselei pe al cărei trotuar mă aflam, agăţate de lună, erau cupolele catedralei, expresia ab solută a grandomaniei credincioşilor din Bacău. Am simţit frigul nopţii pătrunzându-mi în corp şi un presentiment negru înfiripându-se în minte. Din senin, mi-am dat seama cât de târziu era şi cât de periculos era totul în jurul meu. Am luat-o spre casă fugind. Trecând pe lângă gardurile cimitirului evreilor, gândul la boala ce mă chinuia s-a reîntors în mintea mea, după ce mă părăsise pentru un scurt timp. Am început să aud bolboroseli în ebraică venind din spatele gardurilor şi am văzut (sau cred că am văzut) cranii răsărind din spatele zidului. Din mărăcinii şi tufişurile de pe coama dealului au început să iasă, ca nişte fantasme ale nopţii, trupuri goale râzând şi smulgându-ţi părul de pe cap. Pe cerul nopţii, femeia fumând adineaori goală zbura acum pe o ţigară, lăsând în urma ei o coadă de fum... Eram convins că, aceste arătări nu mai erau doar vise, ci erau reale. Gonind terifiat, umplând împrejurimile cu urletele mele, am văzut aceleaşi umbre de elefanţi conturându-se pe zidurile stadionului, mărindu-se şi micşorându-se, deschizând gurile sau trimiţând jeturi de apă prin trompele lor. Am urcat scările de lângă Carrefour şi m-am afundat între blocuri. În spatele meu... o mare de urlete, de fantasme... toate urmărindu-mă, toate vrând să mă omoare. În faţa mea... un unic refugiu, o cameră cu apă sărată, un buncăr de vise unde nu mă putea atinge nimeni. Am ajuns în faţa blocului, am intrat în casa scării. Asemenea unui dictator într-un palat de granit, asemenea unui vierme în tunelurile sale, m-am ascuns în peştera mea paleolitică, printre picturi rupestre ale căror farmece mă protejau. Astupând gaura grotei cu cel mai aspru blestem, m-am afundat în somnul meu milenar. Acolo, în piramida de jad şi de descântece, eram invincibil!

gc

Andrei HURGHEŞ, 8A

15

JOC SECUND - nr. 13/2011

Joc

Priveşte cu atenţie cele două imagini şi găseşte cele 13 diferenţe.

16

Joc

JOC SECUND - nr. 13/2011

17

JOC SECUND - nr. 13/2011

Poesis

Alinare
Privesc apusul soarelui, Care se scurge printre nori. O voce caldă la ureche îmi şopteşte, E surâsul ce m-alină când în sufletu-mi sunt ploi. De ce clipa de bucurie Se scurge ca lacrima cea lină? De ce mă doare apa şi pământul? De ce copacii sunt trişti şi goi? O clipă natura dispare, Pământul golindu-se de zestre Nici luna lumină nu mai are Cănd alinarea încă n-a sosit. Însă schiţez cu team-un zâmbet, Iar luna prinde raze de culoare. Vezi ce simplu este? Dacă zâmbeşti tristeţea imediat dispare...

Medeia
Doi copii
Suntem doi copii, Tu şi eu, Două suflete rătăcite printe culori, Două suflete rătăcite printre speranţe, Şi două inimi care plâng dacă nu le strângi în braţe. Plutesc printre mii de gânduri, Câteodată parcă ating norii albaştri. Dar se pare că doare, Dacă zbori mai sus de ei, Cu aripi murdare… Suntem tu şi eu, Şi restul gri al lumii, Şi ne ţinem de mână indiferent de ce zic unii. Suntem doar doi copii, Cu suflete inocente. Doi copii, ce iubesc în şoapte, Doi copii ce descopera lumea Colorând-o senini în verde şi roz, În galben-pai şi puţin turcoaz Poate şi cu o pata de-albastru-azur Şi nici puţin roşu nu i-ar strica Ca să arate mai degrabă a acadea. Şi apoi putem face ce vrem cu ea, Colorată aşa, Căci e doar lumea mea şi a ta.

Eu
Eu, în oglindă Un chip confuz si vag, Priveşte înăuntrul meu prin doi ochi mari. E o fiinţă ciudată în oglindă, Care îmi zâmbeşte larg, Apoi urmează-un plâns isteric Şi-o lacrimă ce cade brusc, Din doi ochi trişti. Hohote de râsete curg apoi în valuri De melancolie. Eu sunt radicală. Câteodată vreau totul Altădată, nimic. Ador când mi se taie respiraţia, Acel moment când inima pulsează nebuneşte. Fericire, suprindere, emoţie, frică, Toate la un loc formează sentimentul ce îl am, Când debusolată mă privesc, În oglindă. Poezii de Medeia PAŞCU, 7 B

a f
18

a

Poesis

JOC SECUND - nr. 13/2011

Pot fi…
Pot fi fata ce în vis te sărută, Apoi dispare lăsând parfum în urma ei. Pot fi soarele ce dimineaţa te trezeşte, Apoi se-ascunde ruşinat printre norii grei. Pot fi îngerul ce seara îţi cântă, Pot fi aripa ce te face să zbori. Pot fi zâmbetul ce te înveseleşte, Pot fi prinţesa din grădina cu flori. Sunt imaginaţia ta, Îţi pot deschide multe porţi... Primeşte-mă în sufletul tău, Pot fi păpuşa cu care să te joci.

Povestea numerelor
Numerele, aceste semne matematice pe care oricine le-a învăţat şi s-a jucat cu ele, au fost inventate de cineva care le-a împrăştiat în toată lumea. Şi pentru a te putea juca cu ele în probleme şi exerciţii trebuie să cunoşti povestea lor. Demult, un bătrân ce locuia singur într-o căsuţă s-a gândit să îşi facă nişte prieteni din lemn cărora să le dea el viaţă. Astfel bătrânul a cioplit un mic băţ cu o codiţă ce semăna cu vechiul lui prieten: bastonul. Bătrânul s-a gândit să îl numească Unu. Apoi a cioplit o lebădă graţioasă pe care a numit-o Doi, un inel rupt în două pe care l-a botezat Trei, un mic scăunel numit Patru, o secure cu numele Cinci, un melc răsucit cu numele Şase, o coasă numită Şapte, o colăcel cu numele Opt şi un cârlig numit Nouă. Jumătate din cifrele făcute îi erau chiar dragi, însă celelalte erau chiar încăpăţânate. Văzând bătrânul că cifrele se simt cam singure s-a gândit să le întrebe dacă nu vor să se căsătorească. Toate cele 10 cifre, cu tot cu cercul jucăuş numit Zero, au fost de acord şi iată că două cifre pot forma un număr precum 10, 23, 65... Primul ce a descoperit cifrele şi s-a jucat cu ele a fost un simplu om, al cărui nume a rămas Număr. Cifrele s-au multiplicat, au făcut diverse combinaţii şi cu ele s-au format o sumedenie de numere. Acum, că am aflat povestea numerelor, ne putem juca cu ele şi ne putem împrieteni şi cu infinitele familii ale cifrelor. Acestea sunt numere precum 100, 2053 şi multe, multe altele. Însă cifra Zero fiind mai sperioasă din fire, nu a vrut niciodată să fie „capul familiei“ aşa că nu stă niciodată prima într-un număr, găsind-o mereu, în siguranţă şi bine protejată, în umbra protectoare a altora, pe locul al doilea, al treilea... Haideţi să rezolvăm şi problema cu fracţiile ! Ştiţi cum s-au format ? Ei bine, cifrele noastre au vrut să aibă locuinţe moderne, săturându-se să stea numai în şir, aşa că şi-au făcut case cu etaj. Iar numele lor a devenit mai complicat: două treimi, o zecime, şapte optimi şi tot aşa mai departe, după cât de sofisticate şi complicate erau construcţiile pe care arhitecţii lor le imaginau. Am dezvăluit deja prea multe secrete ale numerelor. Vă las să vă împrieteniţi cu ele şi să aflaţi singuri şi altele!

Vise
Ador visele. Prin ele pot fi oricine, oriunde. Pot trăi minunat milioane de secunde, Apoi mă pot trezi cu inima încărcată de sentimente profunde. Când eram mică, Visam să cresc, Acum visez să fiu iar mică. Visul este ca un film, până la urmă. Trăieşti clipa apoi eşti trist că se termină. Şi şi-ai dori mai mult, mai mult, Să se continue visul avut. Şi, mai este momentul acela Când, ochii şi-i deschizi, Şi cu un zâmbet trist si vag, Realizezi că totul a fost doar un vis…

Texte de Medeia PAŞCU, 7 B

19

JOC SECUND - nr. 13/2011

Poesis

Haiku
Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradi ional japoneză (limba japoneză fiind o limbă silabică), alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 versuri formate din 5, 7, 5 silabe.

Stele
Privesc la ceruri Şi văd stelele căzând Cu al meu destin...

Povestea eternă
Viaţa şi moartea Se luptă împreună Pe acelaşi front.

Definiţie
Iraţionalul Considerat raţional Este destinul.

Neînsemnătate
Suntem toţi piese Dintr-un puzzle încâlcit Pe nume Destin. Denisa TISESCU, 8 A

Regrete târzii
Suflet rătăcit În goană urlă, plânge Căci vrea să mai stea.

Efemeride
Mă uit la lună: Continuu străluceşte… Eu pier cu clipa. Teodora BRAŞOVIANU, 8 A

Dilemă
Viitor, trecut, Prezent, propria-ţi viaţă Aparţin sorţii. Raluca MOCANU, 8 A

Creion
Las jos creionul, Nu mă pun cu destinul. Aştept viitorul .

Destin
Destinul nu e Numai norocul tău, ci E și munca ta. Diana DRANCĂ, 7 B

Fapt divers
Un parc învechit... Bătrâna liniştită Deapănă vise .

Superstiţie
Fiecare om O soartă are-n lume De la ursitori. Vlad CHELARU, 6 B
Desen: Andra POZINĂREA, 8 A

Mister
Trăiri deşarte, Întortocheatul destin – Un mister deplin. Medeia PAŞCU, 7 B

Poezie cu formă fixă - Limerick

CONCURS
Era un bun astronom în Sascut, Ce rău în viaţa lui n-a făcut. Privind prin telescop el spunea: „Poate să-mi cadă în cap şi o stea!“ Şi chiar atunci i-a căzut.

Promovată de Edward Lear, poezia comică sau absurdă numită limerick are 5 versuri cu rimă în ordinea a-a-b-b-a. Află mai multe detalii despre acest gen pe site-ul scolii noastre, www.scoalazece.ro, compune câteva limerick-uri şi realizează desene adecvate, înscrie-te în concurs şi poţi câştiga Premiul I - 50 lei Premiul II - 30 lei Premiul III - 20 lei Cele mai haioase limerick-uri vor fi publicate în numărul următor şi pe site.

20

Proz\ scurt\

JOC SECUND - nr. 13/2011

Focul
– Chiar nu înţelegi? E mult mai mult de atât, e uriaş. Oamenii au folosit cărţile doar pentru nimicuri. Lucruri care nu-i interesează decât pe învăţaţi. Lucruri care folosesc aproape nimănui. – Bine, uite ce e, nu vreau să-ţi stric visul, dar ce te face să crezi că cineva ar vrea să înveţe să citească doar pentru câteva poveşti banale, spuse de gărzi în jurul focului? Oh, nu, crede-mă... această invenţie are un cu totul alt scop. ♦♦♦ Era chiar amuzant să-i privesc. Doi tineri ce-şi dedicaseră întreaga lor viaţă de până acum schimbării prezentului şi influenţării în bine a viitorului. Ca orice adolescenţi, îşi doreau să schimbe lumea. Dar ceea ce e grozav era să constat că ei chiar puteau să facă asta. Aveau tot ce le trebuia: curaj, determinare, o minte ascuţită, puterea pe care nu mulţi o au de a trece dincolo de aparenţe, dincolo de stratul epidermic al lucrurilor, o profunzime şi, în egală măsură, o ingenuitate, cărora nu le putea rezista mai nimic. Şi mai aveau ceva: dorinţa năvalnică, proprie tinereţii, de a face bine semenilor, un bine necondiţionat şi care nu aştepta nicio răsplată, decât aceea de a fi acceptat. Cel care vorbise primul, Vergilius, fusese pasionat de litere încă din pruncie. Era singurul din întregul Imperiu care să fi învăţat să citească la nici doisprezece ani. Era un fel de legendă vie. Deşi, după părerea mea, puştiul era mult prea tânăr ca să înţeleagă ceva, a început să citească de timpuriu orice-i pica în mână. Astronomie, filozofie, religie şi reuşise chiar să pună mâna pe o carte de alchimie, cu care şi-a frământat mintea câteva luni bune. Tocmai incapacitatea de a se bucura pe deplin de ceea ce citea l-a dus cu gândul, după şase ani de frustrări, la o lume în care papirusurile să fie scrise cu nimic altceva decât simple poveşti, legende, lucruri care bucurau deopotrivă adulţii şi copiii. Îmi păruse o idee îndrăzneaţă, dar câte astfel de idei nu se nasc doar spre a muri în Roma vremurilor noastre, fără a fi măcar ascultate de cineva?! Şi asta chiar era o idee care merita să trăiască. Sau o idee pentru care merita să mori… ♦♦♦ – Nu-mi spune că tu chiar nu realizezi...îmi întrerupse băiatul firul gândurilor. – Ce să înţeleg? ripostă virulent, fără a aştepta finalul frazei, pe care îl intuise, celălalt, care era cel mai bun prieten al lui Vergilius. În treacăt fie spus, era o prietenie stranie, pe care puţini ar fi înţeles-o, pentru că, aparent, erau doar dispute între cei doi. Dar pentru cine-i cunoştea aşa cum îi cunosc eu, lucrul acesta avea tot atâta sens cât ar fi putut să găsească oricine în completarea firească pe care noaptea o aduce zilei. Aulus, prin spiritul său critic, acid, prin întrebările sale inepuizabile, îl forţa pe Vergilius să se perfecţioneze... în orice. Orice idee a acestuia trebuia să fie gândită până-n cele mai mici amănunte şi să nu lase loc pentru erori. – Oamenii vor aşa ceva, fără să fie conştienţi de asta! Oamenii au nevoie de aşa ceva! Oamenii au nevoie de poveşti, Aulus. Întotdeauna au avut. Viaţa lor e săracă, e lipsită de gust, e searbădă. Se pierd în grijile mărunte şi pierd farmecul vieţii, uită de sufletul lor, pe care n-au cu ce-l adăpa. Sunt săraci chiar şi cei căror nu le lipseşte, aparent, nimic. N-o simt pentru că nu e o lipsă care doare, dar împliniţi nu sunt, fără să ştie de ce. Viaţa trece pe lângă ei. Sunt trişti pentru că nu găsesc mângâiere pentru durerile lor, atunci când nimeni nu-i în preajmă să-i aline. Ce-ar putea fi mai bun decât să le oferim şansa ,,să-şi spună poveşti” oricând vor, să găsească aici leacul pe care îl caută oamenii de când e lumea asta pentru suflet?! – Fii serios, niciodată nu am auzit aşa ceva de la tine! De unde atâta entuziasm şi atâta elocvenţă? Să faci toate aceste lucruri necesită o groază de muncă şi de timp! Şi de talent! Pe cine vei convinge să ţi le scrie? Tu de-abia ai învăţat… Şi am impresia că ceea ce ai învăţat te-a dat cu totul peste cap. Nici nu te mai recunosc. Pe zi ce trece eşti tot mai… mai…(îşi caută cu greu cuvintele, nu ştie cum să numească schimbarea aceea pe care o simţise la prietenul său, nici nu vrea să-l supere prea rău… intuiesc un ai cam luat-o razna… dar nu, în sfârşit găseşte ceva mulţumitor, neutru, vag, 21

Mihai

JOC SECUND - nr. 13/2011

Proz\ scurt\ Sclavul făcu o plecăciune şi imediat ce părăsi camera, Vergilius începu să-mi dea detalii: – Vom avea nevoie de papirus. O grămadă de papirus! Apoi va trebui să găsim poveşti şi să le alegem, trebuie să le punem doar pe cele care... – Ştiu, l-am întrerupt zâmbind. Ideea asta a avut-o şi un bătrân grec cu care am vorbit acum... mulţi ani... A murit înainte să poată face ceva... De fapt, din câte-mi spusese, nici nu voia să facă ceva, dar era convins că se va găsi cineva care să găsească o cale. Spunea că de la o anumită vârstă nimeni nu mai e dispus să petreacă timp cu oamenii, şi că mersul la teatru devine anevoios... Susţinea că asta este cea mai bună soluţie pe care a găsit-o în întreaga sa viaţă. Atunci nu ştiam ce să cred, dar acum, îndreptându-mă cu paşi repezi către vârsta lui... – Asta înseamnă că ar trebui să ne apucăm de treabă imediat, mă întrerupse nerăbdător băiatul. Era tot un freamăt! S-ar fi apucat de lucru chiar în clipa aceea… – Nu, voi vă veţi apuca de treabă, cu convingerea că veţi reuşi să schimbaţi Roma şi, cine ştie, poate chiar întreaga lume. Eu îi voi comunica asta împăratului diseară şi vă pot spune de pe acum că va fi plăcut impresionat. Peste trei zile veţi găsi aici o seamă de oameni gata să facă orice le cereţi, voi avea eu grijă de asta. ♦♦♦ I-am luat pe cei doi pe terasă de unde se vedea forumul ce fremăta de lume în acea dimineaţă însorită ca de început de viaţă nouă, pentru a simţi aerul proaspăt şi pentru a gusta din gloria de care aveau să aibă parte din plin, daca vor fi reuşit… – Şi ţineţi minte, le-am spus, dacă veţi reuşi astăzi, omenirea vă va fi profund recunoscătoare peste milenii. ♦♦♦ Şi atunci am văzut tot ce trebuia ca să mă asigur de reuşita lor: un foc teribil aprins în ochi şi un tremur nerăbdător în vârful degetelor tinere… Mihai IAVORSCHI, 9 A Colegiul Naţional „Gh. Vrănceanu“

conciliant, după un vădit efort care îi împurpurase obrajii) altfel… Şi mă îngrozesc, căci încă n-ai ajuns la capăt… – Nu încă... mai am câteva litere... Ezita aşa cum făcea când era prins cu garda jos. Dar... (se întoarse spre mine) sunt sigur că el ne va putea ajuta! Trebuie! Niciodată nu am sperat să mi se ceară ajutorul (şi mai ales ajutorul lor...) mai mult decât acum. De-a lungul anilor veniseră la mine de nenumărate ori pentru a-i ajuta cu diferite lucruri ce „stăteau în calea revoluţionării Romei“. Am făcut-o, ori de câte ori mi-au cerut, pentru că vedeam în ei un potenţial uriaş, şi, deşi nu le-o spusesem niciodată, chiar credeam că ei ar fi în stare să-şi lase amprenta asupra viitorului... într-un mod serios şi radical. Această idee mi se părea măreaţă, dar ştiam că dacă le-aş spune asta, ar deveni atât de entuziasmaţi încât ar abandona judecata întru totul, iar aşa ceva nu putea ajunge până la urechile împăratului. Era o chestiune delicată şi era nevoie de multă diplomaţie. Exact ceea ce le lipsea lor şi îmi prisosea mie! ♦♦♦ Nu am răspuns la cererea băiatului cu nimic mai mult decât o privire, pentru că îmi plăcea atât de mult să văd acea speranţă licărind în ochii săi, în care străluceau deja zorii unei lumi noi, scăpate de ignoranţă şi întuneric. O privire care avea în ea atât disperare, impacientare, entuziasm cât şi o notă care parcă spunea ,,Nu cred că aş putea fi atât de binecuvântat''. – Chiar crezi asta? E un patrician, iar treaba asta e pentru un scrib. – Tocmai, zise Vergilius privindu-mă, credeţi că ne-aţi putea ajuta în vreun fel ? – Nu v-am ajutat eu de fiecare dată? am răspuns, amuzat de privirea buimăcită a lui Aulus, care nu era sigur că înţelegea ce se întâmplă. Mica noastră discuţie fu întreruptă de intrarea unui sclav (unul dintre preferaţii mei, aş putea adăuga...). – Domnule Flavius Castinus, Împăratul Servius Tullius vă aşteaptă la palat diseară. – Bine că mi-ai amintit, Quintus. Şi dacă tot eşti aici, ce-ar fi să le aduci musafirilor noştri ceva... struguri şi nişte vin cald. 22 ♦♦♦

Debut

JOC SECUND - nr. 13/2011

Povestea lui Harty
Pe tărâmurile îndepărtate şi îngheţate aleAlaskăi, trăiau marii şi temuţii eschimoşi. Cu 1000 de ani în urmă, aceştia ocupauAlaska. Migrau şi-şi întindeau tabăra unde-i apuca înserarea. Aveau sănii din lemn de pin canadian şi câini Husky. Într-un anume an, în mijlocul lor s-a născut câinele Harty (adică Zgribulitul). El era diferit de ceilalţi câini pentru că nu avea blană. Încă din primele luni de viaţă, a fost în centrul atenţiei. Cu timpul, tărâmul pierdut al Alaskăi, i-a devenit duşman. Gerul devenea, încetul cu încetul, tot mai aprig. Bietul câine dârdâia tot timpul, chiar şi în blănurile cele mai groase. La un timp, oamenii s-au revoltat. Îi dǎdeau hranǎ, cǎldurǎ şi adǎpost lui Harty degeaba. S-au adunat în faţa cortului şefului şi au strigat: – Noi vrem sǎ Scăpăm de Harty! Nu e bun de nimic! – Nu vǎ grǎbiţi! Daţi-i o şansǎ! Serty! Du-te în pǎdure şi omoarǎ un lup! Adǎ-l încoace! Îl vom jupui şi vom lega blana lui de câine, iar dinţii lui îi vom folosi pe post de nasturi. Voi, întoarceţi-vǎ la treburile voastre! Dupǎ ce au isprǎvit treaba, lui Harty au început sǎ i se arate puterile. Putea trage sania de cinci ori mai repede decât un Husky obişnuit. Oamenii au început sǎ-l aprecieze. Dintr-un zgribulit, a devenit un brav. În plus, el a adus o grǎmadǎ de lupi în tabǎrǎ, pentru a fi sacrificaţi, datoritǎ blǎnii lui. Se confunda cu un lup real şi aşa îi atrǎgea în capcanǎ. Dupǎ un an, treptat-treptat, începu sǎ-i creascǎ blana. Fir cu fir, pǎrul i s-a îndesit. Avea blana diferitǎ de ceilalţi: negru-lucios. Noaptea, se strecura ca o umbrǎ în tabǎrǎ şi fura somoni uscaţi. Se fǎcuse grǎsun şi oamenii se mirau de ce. Când au aflat, nu l-au pedepsit, ci doar i-au pus un somon sub nas. El, Harty, l-a mâncat pe-ndatǎ. A fost tras de o ureche, ca sǎ nu mai fure. Şi, s-a învǎţat minte, dar… parţial. Ştiţi proverbul: „Lupul îşi schimbǎ pǎrul, dar nǎravul, ba!“. Mai şterpelea el câte-un peşte, când apuca şi când nu-l vedea nimeni. Dupǎ o bucatǎ de timp, a fǎcut şi urmaşi. A avut zece pui, bine-nţeles cu blanǎ normalǎ şi o soţie Husky din haitǎ. Datoritǎ inteligenţei lui, a fost pus în faţa atelajului de tras sǎniile. Cel mai îndrǎgit şi puternic câine, Harty este!

Iulia-Gabriela BÎRA, 5 B

Autoportret
Într-o seară răcoroasă, cerul şi-a descuiat poarta şi-a dat drumul lacrimilor reci. Stăteam în pat, citind. Dintr-o dată, un vânt uşor a intrat în cameră, ploapele mi s-au inchis şi m-am cufundat într-un somn adânc. În vis mi-a apărut o fetiţă micuţă de statură, cu părul castaniu ca şi urmele arămii lăsate de fuiorul de mătase al toamnei, cu doi ochi micuţi ce păreau speriaţi şi puţini timizi, de culoare cafenie, exact ca şi conul de brad ce pare cioplit de un maestru al artei. Nasul îi era micuţ şi lucios şi buzele sângerii ca şi petalele macului. Fetiţa era exact ca un pitic din povestea cu Albă-ca-Zăpada, îmbrăcată într-un costumaş roşu ca para focului şi cu nişte papuci ca şi carbunele cel sfărâmicios. În mânuţa ei micuţă şi albă, asemenea fulguşorilor argintii ce dansau în rochii ca de giuvaere, ţinea un telefon mic la care vorbea. Dintr-o dată telefonul dispăru, iar în locul lui apăru un caiet şi un pix. „Piticul“ începu să scrie în caiet. Imediat fetiţa veni la mine şi îmi dădu o hârtiuţă pe care scria: „Mă recunoşti?“. În acel moment m-am trezit şi am început să mă gândesc la acel vis. Imediat mi-am dat seama că fetiţa din vis eram chiar eu, Ioana. Am realizat cât de repede a trecut timpul! Astăzi sunt în clasa a V-a, o elevă plăcută la înfăţişare, Desen: politicoasă, socia Denisa Tisescu, 8 A bilă, conştiincioasă şi modestă. Îmi place muzica, design-ul, ador vacanţele şi excursiile. Şcoala continuă să fie pentru mine o provocare. Mă bucur că exist şi sunt înconjurată de oameni dragi mie!

Ioana BARCAN, 5 C

23

JOC SECUND - nr. 13/2011

Eco

Sfaturi ECO
Colectarea selectivă a deşeurilor a devenit, prin Legea 132/2010, obligativitate. Dar, prin acest articol, nu doresc să impun, ci să conving că reciclarea a devenit o necesitate. Deşi în România nu sunt încă realizate condiţiile necesare, încet-încet apar recipientele necesare şi informaţiile referitoare la modalitatea de reciclare şi la necesitatea acesteia. Mai rămâne de modelat conştiinţa fiecăruia: atât adulţi, cât şi copii. Societatea modernă consumă mult, deci produce multe deşeuri. Acestea erau distruse în trecutul apropiat prin diferite metode (mai ales incinerarea), ceea ce ducea la eliminarea unor noxe în mediu (fum, vapori toxici, pulberi etc). Învăţând de la vecinii noştri occidentali, am descoperit şi noi, românii, că deşeurile pot fi folosite nu numai pentru reducerea poluării, ci şi pentru economisirea unor materii prime, care ori sunt scumpe ori sunt naturale, deci epuizabile în timp. Hârtia se poate recicla de până la 7 ori, producându-se astfel o economie de peste 50% în procesele de fabricaţie a cartonului. O tonă de hârtie reciclată (ce se poate recupera cu uşurinţă în maxim 2 luni într-o şcoală de mărimea şcolii noastre) salvează de la tăiere 17 arbori maturi (cu vârste de 80-100 ani, ce ar produce în fiecare oră oxigenul necesar pentru 320 oameni), economiseşte 4102 kwh (destul pentru un apartament de 3 camere/an) şi 26.000 litri apă (care s-ar fi consumat în procesul tehnologic industrial) şi nu se mai elimină în atmosferă 27 kg noxe (deci, se reduce poluarea atmosferică). Am insistat mai mult asupra reciclării hârtiei deoarece se estimează că aproximativ 40% dintre deşeurile aruncate de populaţie sunt reprezentate de hârtie. Plasticul reciclat poate economisi peste 700 kg petrol la fiecare tonă recuperată de la populaţie. Din PET-urile reciclate se produc fulgi şi granule din care se pot face tricouri, pulovere, jucării, mase plastice. Plasticul se reciclează în procent de 100%, ceea ce duce la o economie de energie electrică şi de apă de 90% (comparativ cu aceeaşi cantitate de plastic fabricat din petrol). Metalele reciclate economisesc peste 75% din energia necesară producerii de piese noi. O tonă de oţel reciclat economiseşte o tonă de minereuri de fier. Aluminiul este 100% reciclabil. Pentru fabricarea unei tone de aluminiu se economisesc patru tone de bauxită. Sticla se reciclează în proporţie de 100%, la o tonă de sticlă recuperată de la populaţie, realizându-se o economie de 1,2 tone de materii prime. În prezent România reciclează 1% din deşeuri, iar Belgia 90%. Împreună putem schimba acest procent ruşinos nu numai pentru orgoliu, ci şi pentru o viaţă mai bună. Putem păstra pădurile pentru a nu mai ajunge la groapa de gunoi (prin arderea hârtiilor), putem extrage mai puţine minereuri (deci, nu se mai modifică mediul), nu mai cumpărăm atât de mult petrol de la vecini, reducem poluarea etc. Sloganul propus pentru şcoala noastră este: Responsabilitatea asupra integrităţii mediului ne aparţine! Primul pas pe care îl putem face este RECICLAREA! Haideţi să facem împreună acest pas! Prof. Corina BÎRA

Desen: Medeia PAŞCU, 7 B

24

Reciclarea

De la mic până la mare, Am plecat la colectare. Tot ce noi am adunat, Azi am valorificat. Eu sunt foarte priceput Şi repede am făcut, Din deşeuri adunate, Jucării chiar minunate!
Diana PRISECARU, 7 A

C\l\tori prin Europa

JOC SECUND - nr. 13/2011

The flabbergasting Fête = réunion pour l’amusement, le plaisir ou la top 50 célébration d’un événement (religieux, historique etc.)
Les Fêtes en France
Halloween • C’est une fête qui se célèbre le 31 octobre, veille de la Toussaint. • On pose des potirons(= dovleci) oranges dans la maison. • On se déguise en sorcières (=vrăjitoare) et en fantômes. C'est un véritable concours d'horreur! La Saint Nicolas - le 6 décembre • C’est lui qui vient sur son âne (= măgar) pour apporter des jouets aux enfants sages. • Les enfants lui laissent un verre de lait (ou de vin), une carotte et des morceaux de sucre pour son âne. • Pour les remercier Saint Nicolas leur apporte traditionnellement du pain d'épices(=turtă dulce) et des bonbons. Noël - le 25 décembre • C’est une fête religieuse. La fête Noël est devenue la fête de l’enfance. Le Père Noël qui habite le Pôle Nord fait des cadeaux. Les enfants ont deux semaines de vacances. L'Epiphanie Le 6 janvier ou le 1er dimanche du mois • On tire les rois, c'est à dire qu'on mange une galette qui contient un petit objet, la fève. La personne qui la trouve devient le roi ou la reine, met une couronne en papier sur sa tête, en l'honneur des Rois Mages venus apporter des cadeaux à l'enfant Jésus. Le 14 février - la Saint Valentin • Saint Valentin est le patron des amoureux. • C'est la fête de l'amour. Les amoureux sortent, vont au restaurant et les jeunes filles reçoivent des fleurs, des chocolats ou des bijoux. Poisson d'avril • On fait ou on dit des blagues. • A la fin, on dit "poisson d'avril!" (On peut parfois accrocher discrètement un poisson en papier dans le dos d'une personne.)
1. Man down – The Maths lesson 2. Can't Stop – Running from school. 3. The Ghetto – School No. 10 4. Knockout – Chemistry 5. Streets of Rage – Corridors of the scool. 6. Down on me- Mr. Rojnita 7. On my way to heaven – Friday 8. Just can't get enough – A 10 9. Lie Lie Lie – The Romanian lesson 10. The scientist – Mrs. Rotariu 11. Boom Boom Pow – The Chemistry lessons 12. Wisemen – The teachers in School No. 10 13. Out of my mind – 5 hours left 14. Animals – The Biology lessons 15. So what – A 4 16. Welcome to the jungle – The pupils' bathroom 17. Teenage Crime – The term papers 18. Day 'N' Nite – Homework 19. Get up! – The Religion lesson 20. Imagine – The Art lessons 21. Paris Luanda – The French lessons 22. I'm in the facebook – The girls in school No 10 23. Loca People – The first words from newcomers 24. Set fire to rain - The Physics lessons 25. I Will Remember You – Miss Ivu 26. One Sweet Day – The last day of school 27. 25 to life – 8 A 28. Sweet Caroline – The weekends 29. I need a dollar – The school shop 30. Miami 2 Ibiza - The Geography lessons 31. Empire state of mind – The Educational classes 32. Bounce – The sport lessons 33. Insomnia – The day before a test 34. Oriunde te duci – The boys and girls in our school 35. Vestul salbatic - The boys' bathroom 36. Sing for the moment – The Music lessons 37. One – The mark at English tests 38. Invaders must die – Mr. Ghita 39. Till the world ends – Back to school 40. Forever young – Mrs. Jicu 41. The day that never comes – The last day of school 42. Unorthodox – Copying the homework 43. Smells like teen spirits – The gym 44. Nu mai am tigari – The school corner 45. Dippin in a Porche – The headmistress 46. Not afraid – The final exams 47. Cinderella man – Food from school shop 48. 3 a.m. – I haven't done my homework?! 49. Bagpipes from Baghdad – The school yard 50. Showdown – Entering the classrooms

Coordonateur Lăcrămioara MUSCALU, professeur de français

Created by: Cosmin Raveica, Tudor Pasat Teacher: Ilinca ALEXANDRU 25

JOC SECUND - nr. 13/2011

Magazin

Glume, ghicitori, rebusuri chimice
• Care este diferenţa dintre chimie, biologie şi fizică? Dacă mişcă e biologie, dacă miroase este chimie, dacă nu funcţionează este fizică. • De ce este heliul asa antisocial ? Pentru că nu vrea să se „combine“ cu nimeni. • Ce îi spune fluorul hidrogenului? – Sunt atras de tine… – Da! Atunci să formăm o moleculă. O substanţă plutitoare, E de-a dreptul uimitoare: Umflă un balon mare, Care zboară-n depărtare. Daca vrei să fii „beton“ Este-o vorbă din jargon. Învaţă-te ca să sudezi Şi în „mediu de …………. .“
(Argon) (Hidrogenul)

{tia]i c\...
► Majoritatea planetelor din sistemul nostru solar au axa de rotaţie aproape perpendiculară pe planul orbitelor. Uranus însă are axa de rotaţie aproape paralel cu acesta. ► Până nu de mult se credea că Titan este cel mai mare dintre sateliţii sistemului solar, dar cercetătorii au arătat ca atmosfera lui este mai densă decât s-a crezut, Titan fiind de fapt puţin mai mic decât Ganymede? ► Pe Marte există calote de gheaţă ce rezistă pe tot parcursul anului, situate la ambii poli? De asemenea este posibilă existenţa gheţii şi în interiorul planetei. ► Cel mai înalt munte din Sistemul Solar se găseşte pe Marte? Se numeşte Olympus Mons şi atinge o înălţime de peste 24 Km. ► Forţele de atracţie dintre Pământ şi Lună au determinat încetinirea vitezei de rotaţie a Lunii şi a Pământului, fenomenul continuând şi în zilele noastre? Din aceeaşi cauză Luna se depărtează uşor de Terra. ► Fenomenul de flux-reflux este datorat forţelor gravitaţionale dintre Pământ şi Lună? ► Topirea rapidă a gheţarilor în Alaska poate determina literalmente înălţarea pământului, generând astfel puternice cutremure? ► Un observator situat la Polul Sud poate furniza fotografii la fel de clare ca telescopul spaţial Hubble la doar o fracţiune din costurile acestuia? ► Rotaţia planetei Venus este oarecum neobişnuită deoarece este foarte lentă (243 zile pământeşti = o zi pe Venus) şi în acelaşi timp în sens invers faţă de cea a celorlalte planete? ► Mercur este a doua planetă ca densitate din sistemul solar după Terra. De fapt densitatea terestră se datorează în mare parte compresiei gravitaţionale; dacă nu ar fi existat aceasta, Mercur ar fi fost mai dens decât Pământul? ► Coroana solară se extinde în spaţiu pe milioane de km şi este vizibilă doar în timpul eclipselor, temperaturile atingând aici valori de peste 1.000.000 K? ► Soarele reprezintă 99,86 % din masa întregului sistem solar? ► Pluto este mai mic în diametru decât câţiva dintre sateliţii din sistemul nostru solar?

După ce veţi încercui numele celor 12 nemetale din tabelul de mai sus, literele rămase, citite în ordine, vor alcătui numele tabelului în care se găsesc aceste nemetale. Cuvintele se caută citindu-se de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga pe orizontală şi de sus în jos, de jos în sus pe verticală. Aceeaşi literă poate fi întalnită în două cuvinte.

26

Prof. coordonator, Elena ROTARIU

Culese de: Cosmin CHIRIŢESCU, 7 B

Interviu

JOC SECUND - nr. 13/2011

~n pa[i de dans
Reporter: Pentru început aş vrea să vă întreb cine sunteţi şi ce sport practicaţi? Vlăduţ: Mă numesc Dima Dumitru Vlăduţ şi practic dansul sportiv. Oana: Sunt Oana Diaconu şi sunt partenera lui. Suntem şi colegi în clasa a VI-a B. R: Cum aţi început să practicaţi acest sport? O: Păăăi…În clasa I domnul profesor Valentin Illeş şi doamna profesoară Luminiţa Illeş au venit la şcoala noastră şi ne-au propus să încercăm. Şi doamna învăţătoare are un merit – a convins-o pe mama să mă înscrie la club. M-a încurajat şi m-a susţinut. Ne lăuda când veneam cu medalii de la concursuri, ne încuraja când nu aveam rezultate spectaculoase şi asta a contat mult pentru noi… V: La început dansam cu toţii în sala de dans a şcolii. După aceea, domnul Illeş ne-a propus să ne înscriem la club şi să facem dansul într-un mod mai serios. Faptul că am fost selectat mi-a dat un plus de încredere în mine. R: De când formaţi o pereche pe ringul de dans? O: De când am început să dansăm, adică de la început. R: Ce înseamnă pentru voi dansul sportiv? V: Pentru mine dansul înseamnă muncă, dar şi distracţie, mai ales pentru că îmi face plăcere. O: Dansul înseamnă bineînţeles muncă, satisfacţie şi bucurii, tristeţe şi fericire, adică…tot. R: Merită să vă sacrificaţi timpul de joacă pentru a merge la antrenamente? O: Dansul îmi place şi nu îl văd ca pe un sacrificiu. Nimic nu-mi aduce mai multă bucurie şi nimic nu aştept cu mai multă nerăbdare decât orele de antrenament. V: E un sport foarte frumos şi sunt fericit că pot să-l practic. Nu mi se pare că mă sacrific. R: Ce relaţie aveţi cu antrenorii? O: Avem norocul de a avea nişte antrenori extraordinari. Orele petrecute cu ei trec întotdeauna prea repede. Sunt nişte modele pentru noi. Nu sunt simpli profesori de dans. Uneori sunt părinţii noştri, alteori prietenii noştri…La început, în primele ore, nu eram foarte atentă, nu luam dansul prea în serios, chiar îi necăjeam, dar ei au avut răbdare, poate mai mult decât aş fi meritat, iar acum nu mai văd viaţa fără dans. Le datorez mult. V: Ne înţelegem foarte bine cu ei, ţinem la ei şi ei ţin la noi. La concursuri au o vorbă bună pentru fiecare din noi şi ne încurajează. R: Aveţi modele printre dansatori? O: Cel mai apropiat model este Diandra Illeş. Seriozitatea şi puterea ei de muncă ne inspiră pe toţi. Mi-ar plăcea să ajung într-o zi să dansez ca ea. V: Am multe modele în dans. Şi mai celebri şi mai puţin celebri. Uneori mă visez şi eu campion. Dar ştiu că pentru asta trebuie să muncesc mult. Dorinţa de a fi mai bun mă face să nu simt oboseala la antrenamente, mă ambiţionează atunci când nu am un rezultat bun la un concurs. R: Cum vă întelegeţi cu colegii, având în vedere faptul că sunteţi adversari pe ringul de dans? O: La club profesorii au avut grijă să ne înveţe şi fair-play-ul şi au grijă să ne sublinieze mereu că trebuie să fim în competiţie cu noi înşine. Sigur că nu e uşor să pierzi, dar asta e, nu poţi să câştigi mereu. Ne înţelegem bine, suntem chiar prieteni. Petrecem mult timp împreună, la antrenamente, la concursuri. Plângem împreună, ne bucurăm împreună. V: Uneori mai apar mici răutăţi, dar dacă află domnul sau doamna Illeş, am încurcat-o! În general suntem prieteni, ne susţinem, ne facem galerie şi ne bucurăm unii pentru ceilalţi. R. Vă urăm mult succes şi aşteptăm să auzim numai de victorii ale voastre!

f

Interviu de Alin DIACONU

27

JOC SECUND - nr. 13/2011

Proz\ scurt\

Un fel de balaur...
Oare ce se vede-n depărtare? Este un balaur cu coarne! Un corp mare, cu 7 picioare, 8 cozi şi ochi cam roz, 9 capete cu 10 creiere, iară fiecare cap cu câte 2 ochi, cât un vârf de ac. Şi ce să vă mai spun despre el? Era blând ca un mieluşel. Şi-n loc de-o piele cenuşie, avea una aurie. Era tare arătos, semăna cu Făt-Frumos. – Haideţi toţi, cu mic cu mare, sus la mine în spinare. În pădure să zburăm, ca apoi să ne jucăm. Şi la urmă, pe răcoare, s-a încins o horă mare. Dar cine-i în depărtare? Vrăjitoarea cu licoare. – Eu vreau broaşte şi broscoi, şi-am să vă transform pe voi! Balaurul auzi şi în ajutor sări: şi luptară, şi luptară, zi de vară, până-n seară. Balaurul Făt-Frumos a ieşit victorios. Copiii au stat la masă, iar apoi porniră-acasă.

Vlad-Florin CHELARU, 6 B

Fapta bun\
A sosit iarna. Fulgii albi se cern pe pământul imaculat. Aceştia au poposit pe acoperişurile caselor, dându-le un aspect minunat, apoi s-au lăsat în bătaia vântului rece. Aproape au venit sărbătorile de iarnă. Prin case, gospodinele pregătesc bunătăţi pentru Crăciun. Mirosul mâncărurilor învăluie gospodăria. Mai toţi copiii aşteaptă cu nerăbdare cadourile pe care le vor primi de Crăciun, însă unii nu ştiu ce înseamnă „Crăciunul“. Ei se bucură atunci când primesc puţină mâncare şi băutură. Nu ştiu ce înseamnă o cină în familie, nu au primit niciodată jucării pentru că părinţii lor nu-şi permit, aceştia nu au văzut niciodată un brad împodobit. Îţi vine să verşi câte o lacrimă când îi vezi suferind de foame, când ştii că tu nu te mulţumeşti cu lucrurile pe care le ai şi doreşti mai multe, dar ei ar accepta orice, numai să le însenineze feţele triste. Ioana se pregăteşte împreună cu familia ei pentru Crăciun. E o fetiţă cu părul arămiu şi cu un suflet mare.Ar ajuta pe oricine. În timp ce făcea curat în camera ei, auzi un zgomot care venea de afară. Deschise uşa şi se uită împrejur. Văzu o fetiţă ghemuită căreia îi era foarte frig. Era drăgălaşă, dar tremura în continuu. Ioana se duse repede la mama ei şi-i spuse despre fetiţă. – Adu-o repede în casă! îi zise mama. Ioana o ajută pe fetiţă să se ridice de pe neaua albă şi pufoasă şi o duse în casă. – Mamă, cu ce o putem ajuta pe biata fetiţă? – Îi voi aduce o pătură şi o cană cu lapte cald. După ce bău laptele, fata spuse: – Mă cheamă Roxana. Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine! – Cu plăcere, Roxana. Eu sunt Ioana. Vrei să-ţi prezint camera mea? Hai! Fetele merseră împreună în camera Ioanei. Acolo era foarte curat şi bine aerisit. Pereţii erau vopsiţi cu nişte culori vii, vesele. – Ce cameră minunată ai! – Mulţumesc, dar cred că a ta este de zece ori mai frumoasă! – De fapt, eu nu am o cameră a mea, mărturisi trist Roxana. – O, îmi cer scuze! Tu cu cine locuieşti? – Eu locuiesc împreună cu bunica. E o fire calmă şi o iubesc mai mult decât orice! Ea este singura mea rudă care mi-a rămas, spuse fetiţa şi o lacrimă căzu pe obrazul ei catifelat.Ar fi dat orice numai ca săşi mai vadă o singură dată părinţii. Veni seara iar Roxana trebuia să meargă acasă. Cele două îşi luară rămas bun. În dimineaţa următoare, Ioanei îi veni o idee minunată. Împachetă nişte haine de-ale ei puţin folosite, nişte mâncare şi i le duse Roxanei. – Mulţumesc foarte, foarte mult! Cum aş putea să te răsplătesc? – Ai putea veni la ora 12 la mine. Îţi voi pregăti o surpriză! Roxana nu ştia ce o aşteaptă. La ora stabilită merse la Ioana, care o aştepta în faţa unui brad împodobit. – Uite, Roxana, acest brad e al tău! Tata a cumpărat doi şi m-am gândit că unul îl pot împodobi pentru tine. Fetiţa i-a mulţumit cu lacrimi de bucurie în ochi. Tatăl Ioanei i-a dus Roxanei bradul acasă şi bunica acesteia a fost foarte mirată. Ele au putut sărbători Crăciunul împreună, aşa cum nu o mai făcuseră de mult timp.

28

Ioana CIUBOTARU, 4 B Desen: Lavinia CHIRNOG, 5 C

Proz\ scurt\

JOC SECUND - nr. 13/2011

Povestea celor dou\ frumoase
Trăia odată un om sărac lipit pământului, care rană ieşi un spiriduş care îi spuse prinţului: avea două fete. Una era foarte frumoasă, dar pe cât era – Dacă vrei să te căsătoreşti cu o fată frumoasă de frumoasă, pe atât era de rea. Cealaltă era şi şi înţeleaptă, atunci rupe o creangă din copacul în care frumoasă, şi foarte bună. se află cei doi coconi. Înmoai-o în apă şi stropeşte Ajuns la bătrâneţe, tatăl lor a murit, iar cu ea coconii. Dintr-unul va ieşi aleasa ele, rămânând cu multe datorii au fost date inimii tale. afară din casa părintească, o colibă aflată Prinţul făcu întocmai cum i-a aproape de codru. Se spunea că mumaspus spiriduşul, iar dintr-un cocon pădurii înnebunise şi cine intra în acel ieşi fata cea bună, mai frumoasă şi codru îşi găsea sfârşitul. mai strălucitoare ca niciodată. Neavând alt adăpost, fetele au Prinţul o puse lângă el pe cal luat calea codrului. Mergând şi vru să plece la palat, dar fata îl speriate pe cărare, în faţă le-a ieşit rugă stăruitor să îi elibereze şi muma-pădurii. Cu glas turbat ea le sora.Aşa că îl întrebară pe spiriduş grăi: cum să facă. – Pentru că aţi îndrăznit să – Eu nu sunt decât un puneţi piciorul în pădurea mea veţi fi spiriduş, prins de muma-pădurii şi pedepsite cu moartea! închis în trupul iepurelui auriu, nu – Ne scuzaţi, Doamnă a pădurii, ştiu cum puteţi face asta. Dacă însă vă rugăm, iertaţi-ne! spuse înmărmurită sora ta din cocon are inima bună, un alt Desen: fata cea bună. prinţ o va putea elibera în acelaşi fel. Denisa Tisescu, 8 A – N-ai ce să ne faci, cotoroanţo! Unul dintre tovarăşii de vânătoare ai spuse cea rea. prinţului era fiul craiului din ţara vecină, – Pentru că una dintre voi a vorbit frumos nu vă venit în vizită. Acesta, văzând ce soaţă frumoasă îşi omor, ci vă voi închide în coconi mari şi veţi sta în ei găsise prietenul lui, nu ezită să încerce, şi minune fără să îmbătrâniţi, până ce o faţă regală va reuşi să mare, din cocon ieşi cealaltă fată, la fel de minunată. îmi săgeteze iepurele auriu. Pesemne că timpul petrecut în cocon şi bunătatea Timpul a trecut iar muma-pădurii a murit de surorii sale îi îndulciseră inima. inimă rea. Iepurele ei auriu mai cutreiera pădurea Şi astfel, cei doi prinţi s-au întors de la când, la vreo sută de ani de la prinderea fetelor în vânătoare la palat cu ceea ce nici nu visaseră. Au făcut coconi, prinţul acelei ţări trecu pe acolo. Tocmai se nuntă mare şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, mira de coconii care parcă se tânguiau, când prinţul, alături de cele două frumoase. ieşit la vânătoare, puse ochii pe iepurele auriu. Îşi încordă arcul şi, cu prima săgeată îl străpunse. Din Viviana DOLIŞ, 3 B

{oarecele cel dolofan
A fost odată ca niciodată un şoricel foarte ghiduş şi obraznic, care mereu umbla după brânză. În sus şi-n jos, întotdeauna brânză! Tot căutând, a găsit o crăpătură în perete: ducea direct către cămară. A intrat cu greu prin ea, s-a mirat preţ de o clipă, apoi a înfulecat tot, nelăsând nici măcar o firimitură. Şoarecele s-a îngrăşat aşa de tare încât ziceai că-i dihor. Când a văzut cămara goală, s-a enervat rău tare ţăranul şi a doua zi a cumpărat un motan de la târg, ca să scape de şoarece. Atâta doar că motanul era un mare leneş şi a căzut repede la învoială cu dolofanul şoarece. Motanul a promis că nu-l mănâncă dacă îi aduce şi lui de mâncare când vrea, iar şoarecele a acceptat. Într-o zi, săturându-se să-i tot dispară mâncarea din cămară, ţăranul s-a supărat şi mai tare. A prins motanul şi a făcut o căciulă din blana lui, apoi şi-a cumpărat un frigider mare, pe care îl ţinea încuiat. Nemaiavând ce să mănânce, şoarecele cel dolofan a trebuit să trăiască fericit prin alte părţi şi poate că mai trăieşte şi azi, dacă mai sunt ţărani fără frigider. Theodor CRISTEA, 3 B

29

JOC SECUND - nr. 13/2011

Pagina celor mici

Bunica
Mă gândesc adesea la locurile frumoase de la ţară, la dealurile îmbrăcate în haina lor verde, la pomii din grădină ce au crescut odată cu mine. În acest cadru mirific, îmi apare imediat în minte imaginea bunicii. Micuţă de statură, slăbuţă, cu părul castaniu legat sub basma, cu ochii mici, de culoarea cafelei, mă întâmpină cu un zâmbet cald atunci când mă zăreşte urcând coasta dealului. Mă aşteaptă în poartă vioaie, râzând cu faţa plină. Îmi oferă cu multă dragoste tot ce are ea mai bun şi este încântată când vede că darurile ei îmi plac. Este harnică şi pricepută. Se întristează când plec şi resemnarea i se citeşte pe chip. Ştiu că aşteaptă să mă întorc curând! Voi reveni la bunica cu aceeaşi dragoste şi bucurie de fiecare dată şi, pană atunci, păstrez cu drag în gând, ca pe o icoană sfântă, chipul ei blând şi senin, mângâierea caldă cu parfum de vanilie şi scorţişoară, poveştile fermecate din vremuri demult apuse...

Iulia BEJENARU, 4 C

Pic\tura juc\u[\
Este o zi rece de toamnă. Afară plouă. Picături jucăuşe aleargă spre pământul însetat. Una dintre ele, mai zglobie, sare pe pervaz, grăbită să intre în casă. Dar mama tocmai închisese fereastra! Ameţită după ce sa izbit de geam, vrea să plece. Dincolo de fereastră, cu ochi miraţi, o altă picătură o priveşte. Nedumerită, îi face cu mâna şi începe să se zbenguie. Îşi dă seama că cealaltă o imită. Se strâmbă, dansează, dornică să-şi învingă adversara. Jocul o oboseşte! Aşa că, renunţă şi pleacă. Nici nu observă că soarele apăruse dintre nori. Simte doar mângâierea caldă care o trimite din nou spre înaltul cerului.

C\]elu[a mea
Pe căţeluşa mea o cheamă Sara şi e din rasa brac german. Ea are 7 ani, 70 de centimetri înălţime şi 30 de kilograme. Sara este de culoare neagră, cu blana scurtă şi deasă, are ochii negri şi coada scurtă. Botul ei este lung şi puternic. Sara este un câine inteligent, curajos şi care dă dovadă de multă afecţiune, cooperează şi este uşor de dresat. Fiind dresată de mică, ascultă toate comenzile noastre, ale familiei, şi le execută. Nu ascultă de străini şi nu mănâncă de la ei. Este foarte priete-noasă şi foarte jucăuşă.Adovedit că poate fi un paznic bun: dacă intră cineva în curte, îl ţine de mână până ies bunicii afară. Atunci când mergem în vizită, îi anunţă pe bunici printr-un lătrat că ne apropiem. Eu o iubesc foarte mult şi îmi este foarte dragă! Sara este căţeluşa mea şi eu mă mândresc cu ea! Katty PINTILIE, 4B

Isabel BUDAŞU, 4 C

Bunicii mei
Sunt în maşină. Mă uit pe geam şi îmi imaginez bunicii. Bunica, cu părul uşor ondulat, şaten, ce se mişcă uşor în adierea vântului şi cu ochii mici şi ageri ca ai unei feline, mă alintă de fiecare dată. Bunicul, înalt ca un stejar falnic, se luptă cu bătrâneţea şi arată că în ciuda vârstei munceşte şi este un bun gospodar. Am ajuns. Alerg pe câmpul nemărginit şi deşi am obosit, nu mă opresc. Alerg până la casa bunicilor inspirând aerul proaspăt. Simt cu toţi porii prospeţimea şi tăria aerului de la ţară. De la spate simt îmbrăţişări calde. Sunt bunicii mei. Bucuroşi povestim şi trecem la treabă. – Poftim ?! Treabă? Nu pot să cred! Spre mirarea mea, aşa este. Mă duc cu bunicul în vie. Încep să culeg. Strugurii parfumaţi m-au făcut să cad în ispită.Aşa sunt eu. Când încep ceva nu mă mai pot opri. Bunicul se uită puţin intrigat la coşul meu şi spune : – Te-am văzut culegând de zor, unde sunt strugurii? Burtica mea umflată dădea răspunsul. Bunicul râde, mă mângâie şi-mi spune să mă abţin. Eu, nepăsătoare, dădeam afirmativ din cap, fără să-mi dau seama că peste doar 10 minute nu mă voi mai putea ridica din pat din cauza durerii de burtă. Bunica mă îngrijeşte şi, cu mâinile ei magice, face durerea să dispară. Trebuie să plec. Îmi iau rămas bun şi, încărcată cu energie, mă pornesc spre casă. Mă uit din nou prin fereastra maşinii şi mă induioşează, ca de fiecare dată, privirea caldă a bunicii, care parcă mă roagă să mă zăbovesc puţin în lumea aceea de poveste. Dar timpul a zburat necruţător, temele mă aşteaptă, iar bucuria trebuie amânată până la următoarea vizită. 30 Silvia-Daniela DRĂGAN, 5 C

Pagina celor mici

JOC SECUND - nr. 13/2011

Tainele copil\riei
Misterul copilăriei este momentul strălucitor din viaţa noastră... a copiilor. Mă uit la cei din jurul meu şi văd feţe luminoase, pline de bucurie, zâmbete, dragoste, copii care cunosc fericirea, care se joacă, care nu ştiu ce e tristeţea. Modul lor de a vedea lumea este fascinant, se cred într-o poveste de basm unde ei sunt personajele principale. Le privesc chipurile şi mă bucură inocenţa lor, simplitatea cu care gândesc. Dar nu pot fi indiferentă la ceilalţi din jurul nostru, copii care nu cunosc dragostea şi mângâierea familiei. Ei au doar un vis cu care adorm seară de seară, un vis banal... de a avea o copilărie normală şi fericită, fără lacrimi şi temeri. Mi-aş dori ca toţi copiii să fie egali, să creadă în poveşti, să le scânteie ochii de bucurie, să aibă lumină în privire şi să zâmbească mereu ca toţi ceilalţi. Anamaria MIHALACHE, 4 D

Lacrimile trandafirului
Peste grădini s-au abătut lacrimi de cristal. O melancolie cuprinse deodată casa bătrânească. Un boboc de trandafir fusese uitat în colţul grădinii. Se gândea… Deodată se auzi o melodie. Mirat, se întrebă ce cântec poate să fie. Era o melopee a toamnei care îi întrista pe toţi trandafirii şi îi făcea să plângă. Doar bobocul de trandafir era mai îndrăzneţ. Începu să bată un vânt rece. Trandafirul se legăna trist că îi va sosi sfârşitul. Dar cineva îl salvă. Stăpâna casei îl luă şi îl aşeză într-o vază aurită. Acum, trandafirul e fericit. Două perle fierbinţi îi cad pe obrajii catifelaţi. Plânge… de fericire. Daria MĂCIUCĂ, 4 D

Legenda anotimpurilor
Cu mult timp în urmă, Soarele le-a dat fiicelor sale să aleagă câte o parte din lume pentru a o stăpâni. Aveau însă, o condiţie de îndeplinit: trebuiau să ofere ceva lumii. Vara s-a oferit să dăruiască multă căldură pentru gâze, flori, lanuri de grâu pentru a fi iubită cel mai mult. Toamna, cu puterea ei magică, va coace legumele şi fructele de care au nevoie oamenii. Pentru asta o vor iubi. Iarna va dărui bucurie copiilor prin fulgii de zăpadă şi Moş Crăciun va veni cu daruri pentru cei cuminţi. Primăvara, timidă şi sensibilă, s-a gândit să ofere viaţa. Toate vieţuitoarele se vor trezi din amorţeală, iar păsările vor reveni la cuiburi pentru a face pui. Soarele este mândru de alegerea fetelor şi veghează de bunul sus mersul al lucrurilor. Adina CRIHAN, 4 D

Sfatul florilor
Era odată, pe un tărâm fermecat, o zână a florilor. Ea se numea Rosette şi era minunată. Flori de toate neamurile trăiau fericite în Cetatea Soarelui. Toate se respectau unele pe altele: de la cea mai firavă margaretă până la cel mai de soi trandafir. Într-o zi, nu ştiu cum s-a întâmplat, Vrăjitoarea cea Rea, regina buruienilor, a răpit-o pe Zâna Rosette. Atunci florile, speriate, s-au adunat pentru a ţine sfat cum să o scape pe Zâna Rosette din mâinile vrăjitoarei. Floarea-Soarelui, care era prietena cea mai apropiată a zânei, a grăit: – Nu avem de ce să ne speriem! spuse ea, plină de încredere. Nimeni nu ştie, dar Vrăjitoarea are o singură temere! zise ea misterioasă. – Care este aceea? glăsuiră florile, uşor entuziasmate. – Apa! Buruienile acelea nu au nevoie de apă, așa că nu există un strop în Cetatea Întunericului! se întristă ea, apoi continuă: – Dar vom duce apă pentru a o înfricoșa pe cotoroan a! Aşa au şi făcut. Toată ziua următoare au strâns apa şi au plănuit atacul. Ajunse la cetate, florile au dat năvală udând toate buruienile. Acestea mureau cu miile. Au ajuns la palat. Vrăjitoarea privea în zare. Deodată fu udată din cap până în picioare de un ghiocel gingaş şi se topi. În urmă a lăsat o cheiţă de aur. Florile în frunte cu Floarea-Soarelui au alergat către temniţă. Acolo au găsit-o pe Rosette. I-au descuiat uşa şi au plecat din acel loc îngrozitor. De atunci nu s-au mai întâmplat astfel de nelegiuiri pe acel tărâm fermecat. Ilinca PĂTRAŞCU, 4 D 31

JOC SECUND - nr. 13/2011

Pagina celor mici

Un creion magic
Un şcolar avea un creion magic, de care era foarte mândru. Într-o zi, domnul învăţător le-a dat copiilor un test la matematică, iar şcolarul a pus creionul să îl rezolve. Neştiind să calculeze, acesta a greşit toate exerciţiile. Când s-a apucat de corectat testul elevului, domnul învăţător şi-a puse mâinile în cap şi l-a notat cu un insuficient în catalog. De atunci şcolarul s-a învăţat minte să nu mai creadă în magie. Theodoru PAVEL, 3B

De vorbã cu bunicul
Era o zi frumoasă de toamnă. Priveam în gol la frunzele care se legănau în bătaia vântului. Bunicul a venit la mine şi m-a întrebat: – La ce te gândeşti? – Mă întreb cum era în vremurile când tu mergeai la şcoală? Bunicul cu pletele albe şi creţe asemeni unor ciorchini de flori m-a luat lângă el să-mi povestească. – Eu, fata mea, nu am avut posibilitatea de a merge la grădiniţă aşa cum se întâmplă acum. De multe ori, mai multe zile nu mergeam nici la şcoală, pentru că părinţii ne trimiteau cu animalele la păscut sau îi ajutam la treburile gospodăriei. – Eu mă simt fericită, bunicule, că pot merge la şcoală, deoarece şcoala te formează şi de aici înveţi multe lucruri folositoare în viaţă! – Aşa este! Ai mare dreptate! – Bunicule, dar tu cu ce scriai? – Nu am avut stilou, cum ai tu! Scriam cu pana. Noi ne descurcam greu pentru că eram mulţi fraţi, banii erau puţini şi nu aveam cu ce să cumpărăm cele necesare pentru şcoală! – Bunicule, acum noi suntem privilegiaţi că părinţii ne pot oferi tot ce avem nevoie. – Asta este bine, pentru că vă ajută pe voi, copiii, să deveniţi nişte oameni adevăraţi. – Bunicule, îţi mulţumesc că ai stat de vorbă cu mine. Am rămas singură. M-am gândit foarte mult la ceea ce am vorbit cu bunicul. Am înţeles că viaţa oamenilor a fost grea şi mulţi dintre ei nu au avut posibilitatea de a termina o şcoală şi de aceea îmi doresc să profit cât mai mult de această şansă pe care o am. Dalia BUSUIOC, 4B

Toamna la noi
Mălina Anchidin, 4 D Tu, iarăşi ai venit la noi, toamnă, cu caleaşca de frunze multicolore, cu multe vânturi şi ploi. Ai lăsat copacii goi şi păsăile-ai alungat. Soarele l-ai ascuns printre norii suri. Din coşul tău cel mare tu ne dăruieşti fructe şi legume din belşug. În grădinile posomorâte vântul îngână un cântec de jale. Dimineaţa, bruma argintie se aşterne pe alocuri. Gutuile aurite atârnă ca nişte cercei pe crengile desfrunzite ale copacilor iar mirosul atrăgător al viilor ne îmbată de la distanţă. Râurile reci curg cu repeziciune, aducând cu ele un şuiereat ameninţător. Cât cuprinzi cu ochii vezi câmpiile pustii. Păsările sedentare stau zgribulite, parcă speriate de bătaia vântului şi de frigul de afară. În dimineţile reci, creştetele munţilor de-abia se mai zăresc din cauza ceţii care dăinuie peste tot ţinutul. Luncile, bătute de brumă, acum par ruginite. Doar dumitriţele şi crizantemele mai dau culoare acestui anotimp. Când noaptea se lasă, luna şi stelele abia îşi mai fac apariţia dintre norii grei şi fumurii. Pentru mine, toamna este un freamăt de vise! 32 Andra Maria TODÎRCĂ, 4B Briana Buzdugan, 4 D

Despre noi

JOC SECUND - nr. 12/2011

Album foto
Imagini din activit\]ile elevilor [colii

Vis de copil
E seară. După rugăciune, îmi aşez capul pe perniţa mea pufoasă şi adorm. Visez că sunt în lumea bomboanelor! Râuri de ciocolată curg printre malurile din bezele. Copacii sunt batoane de miere cu glazură delicioasă. Munţii sunt din acadele cu vanilie şi căpşuni. Zăpada, ghici! Halva albă cu gust de cacao ! Regele ţinutului poartă o mantie din gumă, coroană umplută cu sos de mere şi papuci din biscuiţi. Pajiştea e un amestec multicolor şi dulce. Multe, multe caramele ţin locul florilor. Aud un zgomot. E ceasul deşteptător care mă anunţă că e momentul să mă pregătesc pentru şcoală. Lumea minunată dispare. A fost doar un vis! Iuliana NIŢĂ, 4 C

Târgul de Cr\ciun - 2011

Târgul de m\r]i[oare - 2012

Important
Participă la concursul de poezie din paginile revistei noastre. Trimite textele şi desenele tale până la 5 aprilie 2012 la unul dintre editorii revistei. Dacă îţi place să scrii poezie sau proză, să desenezi, să creezi jocuri sau să devii reporterul revistei, intră şi tu în redacţie, particiând la întrunirile cenaclului „Zbor invers“. Află mai multe despre ce se întâmplă în şcoală, vizitând site-ul acesteia şi pagina de Facebook.

Vizitaţi site-ul şcolii noastre,

www.scoalazece.ro

C3

ISSN 1584-1006