Zon@ Literară

Martie / Aprilie, 2012

(1)

Zon@ Literară

(2)

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Narcoticele nu sunt o inovaţie în literatură Bogdan Federeac
În ultimii ani există o tendinţă de intoxicare cu narcotice a literaturii române. Asta vine ca un soi de răzbunare a anilor de comunism şi a celor ce i-au urmat. Dintotdeauna drogurile au fost un subiect tabu. Dintotdeauna, dar nu şi acum: să scrii despre droguri este cool, nu urmezi trend-ul dacă în volumul de poezie nu apare măcar un poem care să descrie un trip sau dacă unul din personajele prozei tale nu trage pe nas, nu bagă în vene, măcar să fumeze şi el, din când în când, un joint de relaxare. Heroina, ketamina, marijuana, LSD-ul, ecstasy-ul, haşişul (şi nu voi continua lista pentru că nu vreau să fac un catalog al drogurilor ce se găsesc pe piaţă) au devenit cuvinte-cheie în scrierile tinerilor autori. Ca de obicei, literatura română şi-a ratat startul, nu reuşeşte să se sincronizeze cu literaturile Occidentului, cu temele şi subiectele abordate în Vest (De ce Vest? Pentru că de mai bine de două secole literatura noastră a fost o copie timidă a celor occidentale, nu a celor din Orient). În timp ce tinerii noştri scriu cu entuziasm despre experienţele lor cu substanţele psihotrope, occidentalilor li s-a cam acrit de junky literature după ce Hubert Selby Jr. a publicat un roman bun, Requiem For a Dream¸ în 1978. Nu trebuie să-i neglijăm pe Chuck Palahniuk (Fight Club) şi Irvine Welsh (Trainspotting), care şi-au publicat romanele devenite cărţi-cult în anul 1996. Un alt scriitor îndrăgit de narcomanii noştri literari este autorul romanului Fear and Loathing in Las Vegas (1971), Hunter S. Thompson, cel care a creat conceptul de gonzo journalism. Dacă e să continuăm călătoria pe firul istoriei literare ajungem la Nelson Algren (A Walk on the Wilde Side, 1962), Jack Kerouac – beatnikul care a avut şi are o foarte mare influenţă prin On the Road (1957), Aldous Huxley (The Doors of Perception¸1954), William S. Burroughs, autorul unui roman care a stârnit reacţii contradictorii şi valuri de proteste ce au dus la interzicerea romanului Junky (1953). Am ajuns în anii ’50 şi observăm că „literatură toxică” s-a tot scris. Nici măcar autorii enumeraţi mai sus nu sunt pionieri pe acest drum. Autorii colonişti ce au scris în limba franceză au forjat la maxim efectele opiumului şi visele cauzate de el, între anii 1890-1925 (îi amintesc pe Marcel Schwob, Alfred Jarry, Paul Boonetain, Maurice Magre, P.J. Toulet, André Salmon). Oricum, faţă de ceea ce s-a scris după anii 1950 (şi aici mă refer în special la ceea ce au scris autorii Generaţiei Beat), scrierile lui Charles Baudelaire (Les Paradis Artificiels. Opium et haschisch, 1860), Fitz Hugh Ludlow (The Haseesh Eater, 1857) sau Thomas de Quincey (Confessions of an English Opium-eater, 1821) par mărturiile ruşinoase ale unor domnişoare de pension. Ne-am plimbat puţin, de la Palahniuk şi Welsh până la de Quincey: 175 de ani de „literatură toxică” şi ajungem la concluzia că narcoticele nu sunt o inovaţie în literatură. Scriţi băieţi, orice, numa scriţi, dar faceţi-o cu stil! Cred că nimeni nu vrea să recitească ceea ce s-a scris, de obicei Kerouack şi Welsh transpuşi în română, aşteptăm abordări inedite, să exclamăm ca Baudelaire (în Paradisurile artificiale): „Iată deci fericirea! Fericirea cu toate beţiile, nebuniile, copilăriile ei! Poţi s-o înghiţi fără teamă; n-o să mori din atât.”

TIMEditorial

Martie / Aprilie, 2012

(3)

Zon@ Literară

Ultima viziune a lui Ivan Piriev Cătălin-Mihai Ştefan
Filmul „Fraţii Karamazov” începe cu o pendulare a camerei de filmat în aerul unei biserici, mişcare asemănătoare cu cea a unei cădelniţe, mai exact, centrată pe strălucirea unei catapetesme. Apoi se iese şi aceeaşi biserică este filmată de afară, proiectată pe un cer albastru – două viziuni care vin în completarea atmosferei ecleziastice a acelei vremi şi a ilustrării bisericii ca lăcaş de cult dar şi ca Fiinţă. În treacăt fie spus pe tot parcursul filmului sunt multe cadre de open air filmate în studio care refac destul de bine natura, ambientul rural, mai puţin vocile personajelor. Tot în acest registru al sunetului, încă de la început se cuvine menţionat că muzica fimului, semnată de un profesionist al coloanelor sonore – peste 100 – compozitorul rus, Isaak Shvarts (1923-2009) reuşeşte foarte bine să redea dramatismul situaţiilor, stările interioare ale personajelor pe care le susţine îmbinând susprinzător scenariul/romanul cu imaginea. Primul personaj care apare este Dmitri (Mihail Ulianov) grăbit, anxios, cum va fi pe tot parcursul filmului cu mici excepţii, păstrându-se foarte bine liniile directoare trasate de Fiodor Mihailovici Dostoievski. Studiul de portret este respectat întocmai ca în roman; cadrul este umplut cu chipul câte unui personaj, camera atingând fiecare trăsătură a sa; analiza lor este dostoievskiană: maimuţăreala lui Fiodor Pavlovici (Mark Prudkin), charisma, luciditatea în faţa societăţii a lui Ivan , luciditate care va sucomba în ateism; demonismul acestuia este foarte bine întruchipat de Kiril Lavrov, glacial, inspirând foarte multă înteligenţă, nu şi înţelepciune, impecabil de curat şi de manierat. Nu întâmplător Satan este jucat, dacă nu mă înşel (nu am găsit surse care să menţioneze ceva despre acest lucru), tot de Lavrov – un Ivan dezvelit/dezvăluit, o parte întunecată a sa. Scena e foarte intensă, foarte bine pulsat tonul ambiguităţii – Satan în persoană sau halucinaţia lui Ivan !? În faţa judecătorului, la tribunal, Ivan se

Vizual & Virtual
(4)

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
învinovăţeşte de moartea tatălui său, aducându-l ca unic martor pe Satan şi e firesc pentru că de acesta era mai apropiat deşi i-a respins prezenţa când i s-a arătat. Fraternizarea cu diavolul nu se făcuse în mod clasic, nu a existat un precedent în care Ivan să-şi fi vândut sufletul, ci alunecarea s-a făcut pe cale intelectuală, prin ideile filosofice adoptate de acesta. Pun sub semnul bizareriei foarte bine orchestrată scena în care Dmitri este scos din braţele Gruşenkăi, pe numele ei de personaj Agrafena Aleksandrovna (Lionela Pirieva – din câte se pare, soţia lui Piriev), şi chemat ademenitor în faţa unui grup de câţiva oameni ai legii adunaţi asupra lui în postúri (poziţii literalmente fizice) inchizitorii: toţi încruntaţi, aduşi de spate, cu hainele ude şi luminaţi (în special chipurile) în mod straniu – totul semănând cu o sumbră Judecată de Apoi pentru că Dmitri va fi arestat, anchetat şi în cele din urmă condamnat. Este urmărit din multe unghiuri stareţul Zosima (Pavel Pavlenko) – până ca acesta să moară – personaj care alternează în a fi punctul central cu familia Karamazov. La începutul primei părţi a filmului de-a dreapta acestuia se află Alioşa (Andrei Miagkov), nu alături de familia sa, ci în prezenţa ei. Ca o paranteză fie spus, scena în care stareţul Zosima îngenunchează în faţa lui Dmitri şi-şi cere scuze de la tatăl său, Fiodor Pavlovici este deopotrivă teatrală şi convingătoare în emoţia creată. Alioşa este singurul personaj asupra căruia se insistă cu lumina reflectoarelor, este cel mai studiat nu doar în liniştea sa interioară şi perplexitatea ingenuă; regizorul urmează intenţia autorului de-a face din el personajul central al acestui roman proiectat ca fiind unul de formare, deşi viaţa eroului în cauză nu este prezentată din copilărie şi până în prezentul acţiunii, ci dintr-o copilărie care ţine mai degrabă de spirit: la începutul romanului Alioşa este pe cale să îmbrăţişeze haina monahală, apoi este sfătuit de către părintele Zosima să nu ia această cale – iată copilăria lui! În proiectul lui Dostoievski, acesta renunţă la drumul iniţial şi devine mirean. Ca şi în roman toţi îşi schimbă comportamentul în prezenţa lui Alioşa, inclusiv tatăl şi mai ales Dmitri: el este contragreutatea lor, locul prin care ei pot întrevedea lumina. De exemplu, când Alioşa vine la închisoare la Dmitri este întrebat de acesta dacă şi el îl crede a fi ucigaş sau când apare la proces fratele său se luminează la faţă. Smerdiakov (Valentin Nikulin) este surprins în graţia satanică şi aspectul hilar, diform, dezlânat la fel ca modul său de a vorbi. Spre sfârşit (în discuţia cu Ivan) el apare soios pe faţă, spoit, unsuros (în convalescenţă) păstrânduşi cât de cât sadismul: scena când îi spune aceluiaşi că urăşte tot şi pe toţi chiar şi pe Rusia însăşi, apoi cere să-i fie arătat pentru ultima oară visul – banii furaţi de la bătrân cu care visa să-şi facă o viaţă nouă la Moscova, bani care tremură în mâna lui Ivan, şi el într-o stare psihică nu prea bună. Spre sfârşit toţi deraiază accentuat. Încercând a stabili o scară a personajelor karamazoviene pe ultima treaptă s-ar afla Smerdiakov (a cărui etichetă de bastard este imprimată în chiar numele său), urmează Feodor Pavlovici, apoi Ivan – care-i calcă pe urme nu prin modul de viaţă ci prin faptul că dă o tentă aristocratică răului practicat de tatăl său, îmbrăcând (răul) în haină filosofică – ,urmează Dmitri şi primul este Alioşa, cel mai curat, cel spre care tind toţi. După moartea regizorului Ivan Piriev, filmul este preluat spre a fi dus la bun sfârşit de doi dintre actorii principali ai filmului, Kiril Lavrov (Ivan) şi Mihail Ulianov (Dmitri) care în felul acesta devin cu voie sau fără voie coregizori (şi afirm acest lucru pentru că cei doi nu au excelat în arta regizorală nici înainte şi nici după acest film). Trecând de acest aspectele ce ţin mai mult de partea tehnică, vizibilă, este interesant de observat cum destinul romanului se continuă cu cel al filmului – regizorul moare înainte de finalizarea lui, ca şi Dostoievski înainte de terminarea „Fraţilor Karamazov”. Aşa-numita karmă negativă a romanului se continuă, se extinde şi asupra filmului într-un mod greu explicabil. În peisajul ecranizărilor ale romanului dostoievskian, cea aparţinând lui Piriev, turnată în 1969, „este, poate, cea mai bună de până astăzi” (Ovidiu Pecican), fiind în acelaşi timp şi un produs artistic care a spart cortina de fier, fiind nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin (1970) şi în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Moscova (1969). RegizoruI Ivan Aleksandrovici Piriev (4 Nov. 1901 Kamen-na-Obi, provincia Altai, Russia-7 Feb. 1968 Moscow, Soviet Union) debutează în cinematografie în 1929 (Postoronnyaya zhenshchina) şi devine autorul a 20 de filme (dintre care unul documentar – Freundschaft siegt). Ca scenarist debutează în 1931 (Tokar Alekseyev) şi semnează 9 scripturi, înclusiv al filmului de faţă. Îl găsim şi în calitate de director al celui mai mare studio rus de film Mosfilm în perioada 1940-1960, asistent-regizor în două filme (la începutul carierei), supervizor artistic, actor, producător şi membru în juriul Festivalului de Film de la Veneţia din 1957.

Vizual & Virtual

Martie / Aprilie, 2012

(5)

Zon@ Literară

Vasile Chira - ”Orologiul” sau reinventarea literaturii ca pretext noetic Călin Sămărghiţan
Semnul scriiturii lui Vasile Chira este interogaţia (v. ”Homo interrogans” volumul de debut în poezie al autorului, Editura Dacia, 2009). O interogaţie plină de forţă, salubră metafizic, ce se întinde spre cele mai înalte şi alambicate jocuri ale fiinţei. Străluminată sau străîntunecată de razele luminosîntunecânde ale unui apofatism teologico-filosofic, această interogaţie frizează cele mai înalte trepte cognitive accesate prin concertate mijloace stilistice. Scrierile sale sunt subtile simfonii ori sobre recviemuri. În faţa marilor întrebări (dacă ţi le pui) nu trebuie să te grăbeşti să lipeşti răspunsuri generice, ci, mai curând, să te îndoieşti, să întrebi ori să strigi, mai ales în faţa acelor răspunsuri care îşi arogă statutul de universalitate. ”Fiţi tari, doar nu e altceva decât un accident genetic”, le spune medicul părinţilor cărora tocmai li se născuse un prunc bătrân. Cu barbă albă şi plete. Acest accident genetic însă este semnul prevestitor al unui accident cosmic, ontogenetic: cronopatia. Semnele sunt la început izolate, pentru ca foarte curând să cuprindă întregul Leidenstadt, oraşul suferinţei (în limba germană). Locuitorii oraşului nu realizează gravitatea ”accidentului”, decât atunci când vieţile le sunt întoarse pe dos, când timpul, această ”emanaţie a eternităţii”, o ia razna. Orologiul din turnul catedralei s-a defectat şi totuşi nu pot să facă nimic prin propriile lor forţe. Astfel devine tot mai evident că trebuie chemat constructorul orologiului, care nu vine singur, ci însoţit de fiul său. Acesta este doar registrul iconic, sensibil, al romanului, pretextul meditaţiei, premisele unui eseu despre atavismul ancestral al fiinţei umane: imposibilitatea de a-şi surmonta propriile limite. Registrul metafizic abia de aici începe. Vasile Chira este un neo-kafkian prin excelenţă, dar dacă la scriitorul praghez forma parabolică a romanelor sale se fundamentează pe metafizica iudaică, la Vasile Chira apele subterane, sevele interioare vin din creştinism. Bântuiţi de aceleaşi angoase existenţiale, confruntându-se cu aceleaşi aporii, dacă la Kafka acestea au fost puse sub semnul expresionismului ori al suprarealismului (sau, puţin exacerbat, al romantismului), la Vasile Chira ele frizează un sens soteriologic. Cei care înţeleg prin literatură o simplă inventariere a derizoriului cotidian nu au acces la un astfel de registru, iar tăcerea cu care a fost întâmpinat romanul de care vorbim de către ”critica de specialitate”, confirmă acest lucru. Filosofia,

Laptopiseţul literar ”Orologiul” este un roman care readuce în prim plan sensul sacrificiului.
(6)

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
metafizica şi teologia sunt instrumentele cu care pătrunzi cu adevărat sub epiderma acestui roman, şi nu simpla perspectivă deschisă de aceste poziţionări, ci asumarea lor ontologică. Chiar şi o interpretare anagogică, la care mulţi teologi ar fi tentaţi, nu ar fi pentru ”Orologiul” decât tot o limitare în simpli parametri ai contingenţei. Aşadar, uzitând aceeaşi modalitate parabolică kafkiană, romanul lui Vasile Chira transcende simpla receptare scolastică, de înregimentare stilistică, de autolimitare în curent literar (marii prozatori sparg întotdeauna aceste bariere) şi se întinde spre ceea ce am putea numi expresionism mistic (ca să fie mai digerabil: misteric), bine echilibrat între contemplaţie şi interogaţie, între miracol asimilat ontic şi rigoare a observaţiei lucide. Aş îndrăzni să spun că ”Orologiul” este mai mult decât un spărgător de gheţă, stare de gheaţă a literaturii facile, simpliste şi simplificatorii, atât de premiată astăzi, ci este un veritabil crucişător ce deschide porţile de acces înspre ONTO-LITERATURĂ (aşa cum îi place autorului să-şi definească propriul demers literar), urcuşul pe o scară a lui Iacob dinspre perimetrul sensibil al scriiturii, spre cel inteligibil. Dincolo de o simplă abordare filologică, romanul necesită o abordare fenomenologică, în haoticul context actual, pentru a-i pătrunde în detaliu înţelesurile secunde. Planul creativ al romanului se fundamentează pe angoasele omului solitar înaintea ”accidentelor” divine, pe tema imposibilităţii rasei umane de a se ridica în picioare în faţa Universului, pe sentimentul de interzicere pe care îl simte omul, fiinţă limitat cugetătoare în faţa Abisului, a Deconstrucţiei, a Alienării: ”Un pitic neajutorat este omul, o insectă minusculă ce se caţără disperată pe marginea sandalei unui uriaş” (cap. V). Catedrala este imensă, are dimensiuni inimaginabile, cosmice: 778 de metri lungime, o suprafaţă de 144.000 de metri patraţi şi o înălţime de 477 de metri, reclamând încăpăţânarea omului ”de a ajunge la Dumnezeu pe scară de piatră”. Vitraliile – joc al luminii între transparenţă şi ”densitatea minerală a zidurilor”, orga - cu 2.000 de registre şi 80.000 de tuburi, coloanele de sprijin – transcendentaliile medievalilor, turnul, treptele turnului, sunt categoriile intermediare dintre om şi divinitate, dintre spaţiu inteligibil şi abis, dintre demonstraţie şi axiomă, dintre ritm arhitectural şi predicamentele aristotelice. Aceasta este catedrala Sacrei Consubstanţialităţi. A cui? A cui cu cine? se va întreba, simplu, cititorul. Este vorba de o consubstanţialitate a materiei cu categoriile gândirii, a pietrei cu însuşi rostul aşezării ei acolo şi nu altundeva, textul relevând astfel şi valenţele lui teleologice. ”Orologiul” este un roman care readuce în prim plan sensul sacrificiului. Şi nu orice fel de sacrificiu, nu conjunctural, de circumstanţă şi fără o finalitate precisă, ci unul cosmologic sapienţial, altruist expiator: cel hristic. Şi nu un sacrificiu substitutiv, ci unul ontologic necesar, asumat prin bunăvoinţă, de recentrare a Axei Universului. Societatea ceasornicarilor este una de elită, care se supune unor rigori de-a dreptul ascetice. Sacrificiul este întruchipat de urcarea în turn. Ceasornicarul oriental are o teorie minunată, dar nu urcă, cel arab doar va avea să vină peste cinci secole, dar singurul care va urca în turn este fiul ceasornicarului care a construit orologiul. Ceasornicarul aruncă o privire în centrul orologiului, înspre străfundurile lui pornite din hău şi din nimic, iar ”boala timpului” emanat este cuantificată. Ea necesită rectificarea înclinaţiei axului principal, iar aceasta revine în sarcina fiului său. Descrierea turnului şi repararea orologiului (o reparaţie doar temporară) sunt poate scenele cele mai impresionante ale romanului, pentru ca finalul să fie străluminat de o neasemuită meditaţie poetică. În ”Orologiul” autorul ia de piept chestionabila lipsă de noimă a existenţei sub imperiul timpului liniar şi se răfuieşte cu ea. Aşează degetul pe semnul rănii, unde trebuie împlântat, în inima timpului orizontal, timpul vertical al eternităţii. Pentru aceasta moare fiul ceasornicarului pe treptele unui turn despre care cei mai mulţi se întreabă dacă măcar acesta există. Omul însuşi îşi dezbracă de bunăvoie haina cunoaşterii, îmbrăcând-o pe cea mai comodă, lipsită de dimensiunea ei metafizică. ”Planarea de heruvim” la care este chemat omul în confruntarea cu Fiinţa, deasupra Abisului şi sub semnul Interogaţiei, este înlocuită de ”gimnastica dezorientată a unei păsări de curte care dintr-un impuls atavic şi fără motiv aparent dă haotic din aripi cucerind grandios zece metri.” (Cap. IX) Poetul, filosoful şi teologul Vasile Chira, cu un gest ferm şi perfect asumat, un gest util doar în faţa Fiinţei, singura instanţă înaintea căreia dă seama, depune la picioarele agorei ceasul de aur al unui senior sfios şi reflexiv, sincer şi solitar, conştient că va fi călcat în picioare, de vreme ce cronopatia agorei nu poate fi vindecată.

Laptopiseţul literar

Martie / Aprilie, 2012

(7)

Zon@ Literară

Prezervativu’ mă-sii de viaţă Dan-Liviu Boeriu

Paul Vinicius caută să surprindă esenţa dintr-un unghi original, găsind corespondenţe postmoderne unor emoţii primare şi traducândule, astfel, într-o limbă accesibilă prezentului.
(8)

Poezia lui Paul Vinicius este un experiment reuşit al melanjului între cuvintele dure ale omului sub vremi şi speranţa duioasă a căutătorului de frumos. Niciuna dintre poeziile volumului Liniştea de dinaintea liniştii nu trădează omogenitatea stilistică extraordinară, chiar şi în momentele (dese!) în care versul pare s-o ia înaintea gândului. Paul Vincius este un pesimist moderat, un solar cu dispensă, scriind sonate pentru alcool şi voie-bună cu tonul amar al celui care a înţeles, în cele din urmă, despre ce este vorba. Înţelepciunea bahică, pe care pare s-o fi moştenit de la Ion „Muri” Mureşan, reprezintă legitimitatea supremă în tendinţa de argumentare a angoaselor proprii. Dincolo de verbul explicit şi de metafora redusă la funcţionalitatea ei moleculară, ghicim în tonul sumbru al poveştilor poetului o desluşire a sensurilor şi o aşezare corelativă a lucrurilor în matca lor firească: „fiindcă numai norocul / sau / dacă nu / marele ghinion / pot da sens unei zile / restul nefiind decât praful / care nu va face să răsune / vreo tobă / praful - / care va acoperi / în cele din urmă / oraşul” (p.12). Pentru Paul Vinicius, spaţiul privat al poetului, simţit ca loc din care marile taine capătă alte răspunsuri, este un registru contabilicesc de elemente anodine, îndărătul cărora se coace adevărata viaţă. Poetul se simte solidar cu clipa de acum, fără să-i scape nicio clipă din vedere faptul că totul nu reprezintă altceva decât elegantul pretext pentru răfuiala finală: „pe o vreme ca asta m-aş putea iniţia în murit / trimiţându-mi umbra / singură / acasă” (p. 40). Această misterioasă şi mimată detaşare e rodul prelungii intimităţi cu mai-aproapele, al unei simbioze care aminteşte de bucuria maniacală şi disperată a colecţionarilor de mărunţişuri: „cu toată neatenţia / mi-am băgat rufele în maşina de spălat / cu tot cu buletinul de identitate; / am puso-n funcţiune / după care am ieşit să mă plimb prin

Laptopiseţul literar

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
viaţă / cu mâinile destinse / adânc înfipte-n buzunare / fluierând o melodie la modă / de pe vremea când habar nu aveam / cât de fericit este el / păianjenul minuscul / din colţul cel întunecat / al camerei” (p. 30). Coabitarea cu moartea care stă la pândă în fiecare ungher este un lucru firesc, care nu-l sperie pe poetul deja obişnuit cu întunericul absolut al dezgustului, cu morga tragică a eşecului cotidian. Nicio surpriză în modul – copilăresc şi matur deopotrivă – în care autorul reuşeşte să treacă peste convenţiile sociale de un reducţionism brutal şi peste inadaptarea sa funciară la mersul tembel al vremurilor. Îl salvează umorul ţărănesc, indiferenţa neinsultătoare şi o anume joie de vivre de neînţeles pentru micii roboţi ai zilelor. Prin urmare, chiar dacă „ceva din mine e deja pământ / ceva din mine continuă să iubească // numai morţii sunt nemuritori” (p. 77), poetul ne explică calm că rostul lui se termină abia când primeşte nesperatul bilet de voie de la contemporani. În aşteptarea acestuia, el nu poate decât să respecte orânduirea, chiar dacă asta înseamnă să-şi transforme destinul de muritor într-o frescă de un tonic suprarealism: „însă / de fapt / tot atunci am şi murit - // numai că oamenii / politicoşi / au tot continuat să-mi zică: / „bună dimineaţa” / „bună ziua” / „băi / căcatule!” // iar eu / ce să fac? - / dacă mama şi tata / aşa m-au învăţat - // le răspund” (p. 49). Deloc de neglijat în construcţia volumului este tributul adus erosului. Numai că, până şi în această privinţă, Paul Vinicius caută să surprindă esenţa dintr-un unghi original, găsind corespondenţe postmoderne unor emoţii primare şi traducându-le, astfel, într-o limbă accesibilă prezentului. Seducţia pe care poetul o exercită asupra cititorului derivă din această versatilitate stilistică, menită să transfigureze vizibilul şi să-l aducă între graniţele unei triviliatăţi inofensive care, paradoxal, sporeşte candoarea mărturisirii: „dau buzna [...] într-un local de poştă / cu poştăriţe atârnând de pixuri / şi telefoniste largi în amigdale / în care mă apuc să citesc / sârguincios / [...] când aţi mai pomenit voi o făptură atât de abstras aeriană / semănând cu un stradivarius pe două picioare / atunci când trece ea înmărmurind şi cântec / prin piaţa amzei / fără a băga în seamă / arcuşul / care sunt?” (p. 19). Titlul cărţii sugerează o viziune a continuităţii între pe-trecerea noastră prin vreme şi monotonia care ne aşteaptă dincolo. Viaţa, aşa cum o înţelege Paul Vinicius, este doar anticamera unei lumi în care regulile rămân aceleaşi. Năduful exprimat în „prezervativu’ mă-sii de viaţă” comprimă convingerea că ceea ce trăim este mimarea unui viitor pentru care cineva ne pregăteşte necontenit. De aceea, regăsirea de acum a intimităţii este o temă recurentă în poezia volumului, constituindu-se într-o necesitate de a conserva lucrurile cu adevărat importante sub cupola unei locuinţe imaginare, omogene şi sigure: „în ţara vinicius nu găseşti picioruş de cangur. / vara este iarnă şi iarna e tot iarnă. / acolo totul miroase a fum de ţigară / şi nenia mari beau peste măsură. / acolo buzunarele n-au prea pomenit bănuţ / iar în case locuiesc doar animale. / în ţara vinicius chiar şi dimineţile cade noaptea. / iar în rest / mult prea mult / zgomot de inimi” (p. 25). Din punct de vedere stilistic, volumul lui Paul Vinicius este remarcabil. Poetul are mână sigură, stăpâneşte perfect registrele lirice şi, îndrăznesc să spun, este un excepţional manipulator de afecte. Versurile lui au culoare, au sevă, figurile de stil sunt rare şi, totuşi, percutante, imagistica e deseori răscolitoare: „noaptea ni se strecurase pe sub cămăşi / şi ni se tolănise pe inimi / cuvintele aveau parfum de prună / iar cerul – nici o stea” (p. 92). Chiar dacă – din cochetărie şi dintr-o datorie formală faţă de idealul poeziei – autorul face la un momet dat apologia imposibilităţii cuprinderii în cuvânt a totului („fluturii cei albaştri din stomac / tremurul lor firav pe sub piele / secunda în care un deget / atinge un sân adormit - / ei bine / toate astea / nu pot fi îmbrăcate în cuvinte / nu au gramatică / şi nici voce pe măsură” – p. 121), rezultatul este un volum de poezie de primă mână, impresionant, de o extraordinară prospeţime lingvistică şi cu un capital persuasiv neobişnuit de insidios; şi cu atât mai uluitor. Aşadar, o carte de ţinut minte.

Laptopiseţul literar

Martie / Aprilie, 2012

(9)

Zon@ Literară

Gimnastul fără plămâni,
Ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, 2010

Andrei P. Velea

Am avut mereu oroare de poezia manifestă, sonoră şi convingătoare în mod categoric. De aceea nu mi-a plăcut niciodată Adrian Păunescu, un poet care şi-a cam bătut joc de talentul cu care, de bine, de rău, l-a înzestrat natura. Nu spun, prin asta, că m-aş da în vânt după poemul ermetic, experimentalist şi inteligibil emoţional ori raţional. Cale de mijloc, fraţilor! Andrei P. Velea scrie o poezie a contrastelor. Şi nu vorbesc doar din punct de vedere al emoţiilor care transpar din versul clar şi bine tăiat, ci şi ca urmare a construcţiei volumului „Gimnastul fără plămâni”. Acesta cuprinde 7 grupaje oarecum independente stilistic, însă inegale valoric. Punctul de vârf al cărţii este „Omul vag”, o colecţie de 21 de poeme care vorbesc, cu acuitate şi duioşie, despre inconsistenţa cotidiană, în mici tablouri postmoderne de o prospeţime aparte. Andrei Velea are „ochi” pentru realitate şi talentul de a o tranfisgura, redesenând-o în cheie expresionistă: „omul vag se răsteşte la propria umbră! / dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe / ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el” (p. 20). În restul volumului, poetul pare să joace cartea sensibilităţii şi a senzualităţii exacerbate, într-o încercare (ce pare, pe alocuri, disperată) de a-l face pe cititor părtaş la miracolul palpabil. Andrei Velea crede că menirea lui este aceea de a împărtăşi, cu evidentă bucurie, beneficiile experimentului şi surprizele viului. Poetul cheamă la „simţire”, încă de la debutul volumului, în ceea ce pare a fi o poezie-program a intenţiilor sale: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie, / ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă

braţele, / la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică [...] / poezie eşti tu, / iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti / nu te explici sieţi, / însă exişti, iar asta e de-ajuns” (p. 11). Fiind un excepţional receptor liric, poetul urmăreşte fascinat dospirea versului în realitatea înconjurătoare. Avid ca un copil în faţa miracolului cunoaşterii, Andrei Velea înregistrează lacom fiecare mişcare detectabilă ochiului şi o sinocronizează perfect tabloului propriei subiectivităţi erotice. Poezia nu mai e aici abstracţiune aridă, ci acoperământ şi însoţitor al celor dispuşi s-o înţeleagă şi s-o adopte: „la marginea unei străzi arbitrare / foiai dintr-o mână într-alta versurile unui poem, / amplificând şi mai mult cu propriaţi zăpăceală /zumzetul de acolo” (p. 14); „tu stai cu strofele răvăşite după urechi; / şi nu eşti singură: ceva ciudat / te recită de zor de la un capăt la celălalt” (p. 15). Reproşez volumului, aşa cum am mai spus, neomogenitatea stilistică şi valorică, dar şi abuzul de explicit. Autorul poemelor nu mizează pe seducţia vagă, subliminală, ci prezintă deseori, într-o manieră clară şi desluşită, elemente care ar fi trebuit să ţină de misterul ansamblului (de exemplu: „e acolo o faţă ca de borcan”, „luna ce doarme, lascivă, pe turnul eiffel”, „energia suspectă a unui gest involuntar” etc). Îl salvează intenţia generoasă a demersului şi naivitatea cochetă a degustătorului de frumos. „Gimnastul fără plămâni” e, aşadar, un volum încărcat de senzualitate şi emoţie participativă, cu câteva piese de rafinament liric evident, iar autorul e, fără dubii, un poet talentat, încă vag nesigur, totuşi, pe capacităţile sale creative. Om trăi şi-om mai vedea! Dan-Liviu Boeriu

Click libris

( 10 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Sub semnul focului Alice Drogoreanu mirosiţi această femeie George Paşa
Cu volumul de versuri mirosiţi această femeie, apărut la editura clujeană Grinta, debutează editorial, în 2008, poeta din Ploieşti, Alice Drogoreanu, o speranţă a poeziei de după 2000. Cartea este însoţită de o „supra-faţă de contact” (prefaţă), scrisă într-un stil nonconformist de Adrian Firică; de asemenea, are o postfaţă de Ioan Peia şi o prezentare încurajatoare, pe coperta a IV-a, aparţinând lui Felix Nicolau. Astfel, Adrian Firică îşi începe prezentarea printr-o „căutare a tonului” potrivit pentru a defini conţinutul cărţii: „Nu e salon de frumuseţe, nu e casă de nebuni. Dar ce o fi, oare? Aduce, cumva, a şcoală de balet fiindcă se fac multe gesturi care să facă valuri, care să se reverse peste „malurile” căzii de baie, astfel încât Achile şi gaşca lui de besmetici să fie numai ademeniţi, iar de murit să moară... pe barba lor nerasă. Alice, care are conştiinţa faptului că nu este suficient de albă, le răsfoieşte ăstora cartea, pe sub nas, cu piciorul”. (p. 5). Ioan Peia evidenţiază ceea ce mi se pare şi mie esenţial în poezia autoarei: originalitatea necăutată, „sinceritatea şi frusteţea”, ieşirea din canoane. Felix Nicolau spune: „ţinând cont de temperamentul poetei, versurile ei taie până la os atunci când mesajul lor e direct, tăios, ironic şi nărăvaş”. Cele 81 de texte ale volumului sunt grupate în cinci secţiuni, titlurile acestora fiind asemenea părţilor dintr-o compoziţie muzicală: Allegro, Adagio, Menuett, Finne, Finale allegro. Şi, într-adevăr, aşa cum remarcă şi Ioan Peia sau Felix Nicolau, poezia aceasta musteşte de muzicalitate, în ciuda unei libertăţi fără limite a versului, când tăiat în schije fine, când prelungind tonurile până la ieşirea din formă, pentru că sunetele trebuie să îşi găsească armonia lor originară, fără margini aleatorii însă, ci în acord cu starea poetică, revărsată, uneori, dincolo de limita suportabilităţii. Deşi nu se poate încadra poezia de aici într-un curent generaţionist strict, nu sunt excluse diverse influenţe, mai ales din poezia americană a ultimelor decenii, chiar dacă aici, e(on) ul poetic care se dezvăluie are ceva, cum s-a remarcat, din firea năvalnică slavă. Desigur, nu spunem acest lucru doar pentru că sunt prezente pesonaje/ alter-egouri cu rezonanţe slave: Olea, Krasaviţa, Mişenka, Fiona, fiindcă sunt şi personaje, titluri de poezii, versuri chiar, în alte limbi: engleză, spaniolă, franceză. Poate acesta ar fi un tribut pe care Alice Drogoreanu îl plăteşte modelor vremii şi cosmopolitismului formal. Cred că unele poezii ar fi putut avea şi un titlu la fel de bun în română. Revenind la afirmaţia anterioară, spunem că sufletul

Laptopiseţul literar

Deşi nu se poate încadra poezia de aici într-un curent generaţionist strict, nu sunt excluse diverse influenţe, mai ales din poezia americană a ultimelor decenii.
Martie / Aprilie, 2012

( 11 )

Zon@ Literară
slav poate fi sesizat în acea dorinţă nestăvilită de a trăi plenar, dublată, uneori, de neîncredere, de negare violentă a sinelui şi, mai ales, a celorlalţi. În acest sens, personajul liric al autoarei se apropie de eroinele din romanele dostoievskiene sau cehoviene. Desigur, numai în acest sens, fiindcă pesonajul de aici este unul realist, care îşi trăieşte dramele cu luciditate, căzând de multe ori în cinism existenţial. În fine, să depăşim această linie analitică, mai ales că avem de a face cu o poezie în sensul deplin al cuvântului, cu prea puţine accente narative, predominând liricul, în ciuda unei restrângeri a mijloacelor expresive la strictul necesar. Ceea ce mi se pare fără de tăgadă e faptul că versurile doamnei Alice Drogoreanu depăşesc postmodernismul şi poezia cotidienistă actuală, fiindcă, paradoxal, impactul nu este asupra detaliilor banale (chiar dacă acestea nu lipsesc, dimpotrivă), ci asupra unor stări de limită, trăite cu detaşare, (auto)ironie, dar altfel decât în poetica susnumită. În plus, intertextul aproape lipseşte, fiind prezente numai aluzii discrete la diverse cărţi, melodii, poetici. De asemenea, nu se cade nici în simplismul (in)expresiv al acelora care văd poezia doar în sclipirea unei sticle (plină sau goale), întrun cuvânt, în materialul brut al realului. Fiindcă, dincolo de aparenţa de simplitate formală, poezia autoarei cere nu numai participare afectivă, ci şi lecturi „în filigran” spre a vedea unde vei găsi cheia textuală ce pare a fi intenţionat ascunsă sau, de ce nu, pierdută sau rătăcită în actul purificator al scrierii. Iată ca exemplu poezia Caut o limbă în care să vorbesc, din ale cărei versuri se revarsă neputinţa de a fixa momentul printr-un simplu click fotografic. Pentru că acea imposibilitate de a da o formă inexprimabilului, rătăcirea de sine, despărţirea de iluzie nu se topesc decât în forma, imprecisă, e-adevărat, a clipei: „mult timp a fost/ o fotografie/ o făptură/ îmi părea/ necunoscut de frumoasă/ niciodată n-aş fi vrut să ştiu cine e// dintr-o dată n-o mai vedea nimeni// se pierdeau toate încetul cu încetul/ degetele pereţii pauzele/ de tras aer în piept/ picioarele îngheţate în pragul/ unei întâmplări// se scuturau orele// lasă-mă să te salvez de tine/ acest lanţ e ca o vrajă/ neterminată/ am sânge aici am iad poezie/ cartea ştie tot/ şuvoaie de nebunie ard/ o devălmăşie ce-mi cutreieră zilele/ în căutarea unui singur lucru/ ultimul” (p. 49). Ceea ce mai trebuie semnalat este prezenţa în ceea ce scrie autoarea a unei incoerenţe programatice, de cele mai multe ori, bine dirijată. Sunt şi momente când luciditatea auctorială nu mai poate stăvili năvala în cascadă a apelor subconştientului, de aceea versurile pot deveni ilizibile pentru cititorul neobişnuit cu o asemenea manieră de a scrie. Câteva exemple în acest sens: „îţi întorci faţa încet foarte încet/ e un gest pe care nu-l vrei/ se face/ jumătate de zâmbet/ stă să fugă” (autostop, p. 24), unde fractura semantică se petrece la mijlocul enunţului, într-o poezie cu un final de-a dreptul remarcabil: „într-o ţară goală de oameni/ cineva/ aude aceeaşi melodie a mine”; alteori acest lucru se datorează şi excesului de juxtapunere sintactică: „doar o fază/ abrupt/ ca un pumn în burtă/ o încântare gâtuită/ o firitiseală de sine crispată” (Acest suflet este o traducere, p. 67). Faptul că, asemenea altor poeţi ai generaţiei sale, autoarea recurge uneori şi la termeni licenţioşi nu mi se pare un impediment major în receptare, fiindcă ea ştie, cel puţin în acest volum de versuri, să dozeze bine termenii respectivi şi să nu cadă în pornografie, aşa cum se întâmplă, din păcate, la unii autori, sub pretextul unei autenticităţi şi naturaleţi a expresiei. Adică acei termeni, care exprimă fie revolta, fie ironia, fie exorcizarea demonilor interiori prin rostire, dau, cu adevărat, naturaleţe discursului. Dintre poeziile volumului, mai închegate şi mai valoroase mi s-au părut următoarele: Violet Violin, Shining, Y es que yo canto, Amnesia, Cut here, bonsoir tristesse, nostalghia, believe me natalie, în ciuda titlurilor în alte limbi. Oprindu-ne la primul dintre textele enumerate, trebuie să remarcăm, drept constantă a ceea ce scrie Alice Drogoreanu, acea stranie risipire a eului în mai multe voci interioare, de regulă, dedublare conştientă, prin vocea pesonajului Olea. Dar, din această risipire a întregului, urmează undeva o reunificare, cel puţin prin conştiinţa că totul este relativ, şi din miez rămâne doar gustul trăirilor: fie al înfrângerii, fie al expierii prin carte. Între nodurile textului, un eu aparent debusolat îşi interoghează dublul, pe cel care păstrează taina adâncurilor: „probabil că vântul e ţipătul altcuiva// (...) eşti atât de adâncă olea/ atât de înfiptă în sufletul ăsta/ de parcă ai fi ultimul om/ străbătând miezul zilei până/ se pierde/ miezul/ osteneala/ ziua// fă nod în sfoară/ aici/ eu caut/ caut un verb ca un spărgător de gheaţă/ într-o bună zi am să-ţi povestesc/ cum îmi ţin degetele/ în cărţi” (p. 22) Deşi textele tind uneori spre stilul poezieijurnal, există multe lucruri care ies din convenţiile unui asemenea tip de scriitură: sugestia unor trăiri general-umane, dincolo de aparenţa unei subiectivităţi depline (fapt ce dă, de fapt, valoare unei scriituri şi o menţine dincolo de timp); o tehnică înnăscută, aş spune, de a oferi detaliilor capacitate expresivă; ambiguizarea discursului, uneori considerată un neajuns al poeziei, deşi eu văd aici o calitate. Fără îndoială, acest lucru nu se petrece în tot ceea ce scrie autoarea şi mai sunt semne ale exacerbării indivdualităţii, o anume cădere în sentimentalism, chiar contrar voinţei auctoriale, retorism şi exces explicativ. Dar aceste neajunsuri cred că au fost rezolvate deja, posibil chiar în volumul Fang, pe care nu am avut încă ocazia să îl citesc. Cert este că această poezie poate sau nu să placă, în funcţie de preferinţele cititorului, dar un cititor avizat nu poate să nu vadă, cu obiectivitate, calităţile poeziei din acest volum, indiferent de gusturile proprii, care, oricum, se mai schimbă, nimic neputând să stea pe loc.

Laptopiseţul literar

( 12 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Cum să faci din menghină bici Felix Nicolau
Svetlanei Cârstean îi priesc poeticitatea, literaritatea. Când iese din arealul metaforei, scrisul ei riscă să devină neinteresant. Oricum, Cartea muncitorului sau Floarea de menghină (Cartea românească, 2008), este un volum mărturie. După poetica impreciziei, practicată de Vlad Moldovan, editura s-a orientat către condeie mature, înclinate spre poezia epică. Svetlana Cârstean deschide seria continuată cu Marius Oprea şi Radu Andriescu. Poezia epică are avantajele ei. Dacă mai mizează şi pe literalitate, evitând ambuteiajele stilistice, atunci poate chiar fi captivantă şi modernă. Vers alb şi comunicare firească. Condiţia de posibilitate a fericirii, adică a seducerii cititorului, este, în cazul acesta, experienţa de viaţă bogată şi capacitatea de a o reflecta în scris. Svetlana Cârstean povesteşte despre epoca atelierelor mecanice în care liceenii din timpul comunismului îşi făceau veacul tinzând asimptotic spre îndeplinirea planului. Cum am fost şi eu o victimă a perioadei respective, chiar m-a incitat „subiectul” cărţii. În fond, autoarea practică reducţia fenomenologică. Atelierul este pus între paranteze şi separat de restul lumii. Atenţia se focalizează pe detalii, maniera relatării este minimalistă, cu interludii lirice. Este şi partea cea mai reuşită a volumului. Celelalte compartimente: Cartea părinţilor sau „Sunt cuminte, promit”, Cartea iubirii sau Akihito şi Cartea singurătăţii sau Do you yahoo? nu m-au convins. Lumea de seră a bancurilor de lucru, însă, este remarcabilă prin insolitul ei literar. Notabile sunt şi constructele metaforice, unele chiar excepţionale. Punctul forte al scriitoarei este prelucrarea feerică a unui cotidian tern; punctul moale este lipsa de apetit pentru spectaculos, miopia în ce priveşte tragicul, ciudatul, absurdul. De asta spuneam că Svetlana Cârstean este o poetă de forţă, mai ales în asamblarea figurilor de stil. Retrospectiva este mereu actualizată, cel puţin ca intenţie: „Stau călare/pe locul dintre ziua de ieri şi ziua de mâine” (Insomnia). Sloganul „Bună dimineaţa, muncitori!”, atestă un început de simţ al umorului, abandonat de interpretarea melancolic-liricizată a tablourilor de pe pereţii

Laptopiseţul literar

Punctul forte al scriitoarei este prelucrarea feerică a unui cotidian tern; punctul moale este lipsa de apetit pentru spectaculos, miopia în ce priveşte tragicul, ciudatul, absurdul.
Martie / Aprilie, 2012

( 13 )

Zon@ Literară
memoriei: „Pe lemnul învechit, cu vopseaua verde sărită din loc în loc, înfloreau menghinele, acestea tot verzi./Menghină, floare de banc!” (Ora 6 dimineaţa). Stahanovismul declarativ este dezamorsat prin adaptarea lui Oblomov drept muză. Bineînţeles că poeta nu are în vedere critica unui regim, dar nu pot să nu forţez apropierea de poezia Magdei Cârneci. Diferenţa este între politicul implicat şi cel etalat. În forme evidente sau pletoric-stilistice, politicul este prezent în poezie, contrazicînd opinia de tinereţe a lui Maiorescu. Reuşita Svetlanei Cârstean este resemnificarea unui simbol al constrângerii. Menghina, pat al lui Procust, înfloreşte: „În gazonul verde al bancului de lucru înfloreşte floarea aceasta de un verde intens” [Chemare (Ce aude uneori Oblomov)]. E un fel de a ierta un trecut băgat cu forţa într-o salopetă unsuroasă; de a-l ierta prin estetizare. Svetlana Cârstean este o mântuitoare. Cred că numai în felul acesta religiozitatea, ca numinos, poate supravieţui în poezia de valoare. Cum am spus deja, celelalte cicluri ale cărţii pălesc pe lângă descântecul până la înflorire al menghinei. Croşetarea din „aţe mici” a vieţii casnice nu reuşeşte decât un goblen palid. Duelurile postpuberale cu colegele de clasă sunt tăioase, cu simţ al observaţiei acut şi umor fin. Este o linie de urmat pe viitor. În felul acesta, s-ar mai muta obiectivul fixat pe un anumit cadru, tehnică fericită aici, dar imposibil de reluat. Poezia aceasta reuşeşte ce nu au reuşit filmele de după Revoluţie: să recompună atmosfera în care trăiau adolescenţii ori măcar un fragment din ea. Şi, în loc de concluzie, mă întreb dacă nu-şi face şi ea planuri pentru un roman, aşa cum e la modă acum printre poete...

Laptopiseţul literar

Zoon poetikon, poetul cu lupă

Marius Ştefan Aldea
Avem de-a face cu o contemplare la mişto şi o autoanaliză la supermişto. Ironia şi auto-ironia sunt prezente în toate textele. Asta face lectura plăcută, lejeră şi incitantă.
( 14 )
Când l-am cunoscut pe George Asztalos în carne şi oase la Tabăra de Poezie de la Sibiu şi Cisnădioara, am avut un mic şoc: unul din cei mai neserioşi poeţi români în viaţă era, de fapt, de o seriozitate soră cu sobrietatea. Am stat împreună 4 zile şi smulgeam vorbele de la el cu un cleşte conceput special pentru asta. Acest tip, ce poartă cu lejeritate în cârcă dublul vârstei mele, tăcut şi misterios, fumând cât pentru toţi la un loc, contribuie sănătos la frumoasa teorie conform căreia poezia de tip umoristic, având ca fundament poanta, ascunde o lume întoarsă pe dos, nevrozată, deprimată, cinică. Imediat ce iei cartea lui George Asztalos, te gândeşti la Aristotel şi la al lui zoon politikon. Dacă filosoful studiază omul ca animal social în sânul unei cetăţi, poetul îl studiază ca pe unul poetic, singur-cuc, situat în exteriorul unei cetăţi aflate în prăbuşire. Avem de-a face cu o contemplare la mişto şi o auto-analiză la super-

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
mişto. Ironia şi auto-ironia sunt prezente în toate textele. Asta face lectura plăcută, lejeră şi incitantă. La fiecare pagină lectorul are certitudinea că intră în contact cu un poet lucid, inteligent, ascunzând în spatele poantelor o imensă tristeţe. E ca un one man show, la care ai putea râde o noapte întreagă, ai râde şi ai cădea pe gânduri sau ai repeta halucinant mă râd şi plâng, mă râd. Cartea se împarte în două cicluri: Poeme cu animale mici şi Drăcii angelice. De zdrangoste. Cele două cicluri sunt incongruente unul cu altul, atât ca întindere, cât şi ca realizare poetică. Mai mult decât sigur că fiecare ciclu reprezintă, practic, o perioadă aparte pentru evoluţia poetului. În Poeme cu animale mici influenţa naumiană îşi lasă amprenta labei ei de animal gigantic. De cele mai multe ori, trimiterea la Nuam este voită, (vezi Mottografia cu Jenică, trimitere evidentă la Călătoria cu Stelică) dar şi aşa acest ciclu reuşeşte să irite la un moment dat prin exces de zel. Plus că acest univers artificial, creat cu uneltele altui poet, reuşeşte să plictisească cititorul prin lipsa unei autenticităţi şi prezenţa unor formulări oximoronice destul de nefericite. “am un microbus plin cu microbi”, “trăiesc un coşmar visător” etc. Iată şi dovada naumiană a ciclului: “era grozav nu bea ţesea mai ales”, “mă şi înjura”, “mă asasina la cap îmi plăcea al naibii era/ un bengos prăpădit mă agitatule ziceam bagă mă/ una de Dinescu/ fă-te că poezezi/ să ne papagalim poezeşte/ şi el turuia sunt tinerr duamnă am/ puţă de om serios/ îmi place veşnicia de la buric în jos”, “am şi gagică zice omul poartă codiţe lungi/ zic bravo măi năzdrăvanule poate ai şi pupat-o”, “măi devotatule îi zic/ mai ieşi şi tu prin oraş ce stai ca blegu? El tace/ îmi face semn cu ochiul lui umbros”. Chiar dacă îi reuşesc aceste copii la indigo (voite sau nu) aş fi tentat să cred că acest lucru dăunează cărţii. Dar acest ciclu are şi foarte multe reuşite. Lăsând gustul pentru Naum la o parte, Asztalos reuşeşte să captiveze atenţia cititorului prin propriul lui stil, de neconfundat, care va fi prezent în tot ciclul Drăcii angelice. De zdrangoste. Iată câteva din ele: “nişte pompieri focoşi nici nu apucau/ să se stingă că le ardea”, “nebunele sunt doar nişte gagici/ mai trăsnite decât celelalte”, “drace să dispară/ toate femelele cu/ scumpele lor coduri de bare/ abia atunci aş începe naibii şi eu/ să le iubesc”, “dacă femeia te mângâie rău/ bate-o bine”. Şi toate acestea anunţă nebunia simplă şi captivantă din ciclul următor. În continuare oximoronul este la el acasă. Viaţa este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minunea/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”. Prin cel de-al doilea cilul poezia lui George Asztalos se dovedeşte a fi una aparte; după faţada ludicului, paradoxului şi sarcasmului se află o lume interioară plină de dor, de chin şi de jale.”am un stingător/ cu spumă de şampanie”, “hai pofteşte-mă în mijlocul tău de transport/ am fierbinţeli înveleşte-mă/ cu haina ta gata putrezită din Danemarca/ hai bucură-mă în supărarea mea”, “eu mă ţin de cap vreau să mor/ şi mi-e o sete nebună/ ca o găleată spartă/ uscată la fântână”, “poftiţi vă rog luaţi loc/ v-aş da o dulceaţă/ dar mi s-a terminat de mă dor dinţii/ vă-ntreb plouat aşa/ deşi sunt dureros de senin:/ n-aveţi cumva/ un algocalmin?”, “numai radioul are accese/ cu hailaviu fix pe forevăr”, “ei bine era viaţa mea la o adică/ şi nu morţii ei de lume”, “îmi scriu phoemele cu nopţi albe/ pentru zile negre”, “plăcerea e binele suprem aşa că lua-ne-ar/ naiba delicateselor/ lăsaţi feministele să vină la mine”, “voi veni cu plici-plici pe enter ce mai/ că suntem toţi un download şi un delete/ mergem în pământ în cer sau pe ape care mai de care/ păi normal aşa ne trebuie/ dacă nu suntem Cristos să spunem hai/ ia-ţi tristeţea şi umblă”. Apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în 2009, Zoon poetikon este un debut în forţă pentru George Asztalos. Un zoom poetic, o analiză şi o auto-analiză sub lupă, un stil lejer, dovada unui mare talent, cartea lui Asztalos pregăteşte drumul sigur al unui poet adevărat.

Laptopiseţul literar

Martie / Aprilie, 2012

( 15 )

Zon@ Literară

Întomnări poetice clujene Emanuela Ilie
Spre sfârşitul lui 2010, Horia Bădescu publica o carte a întunecării lente; Vei trăi cât cuvintele tale (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca) propunea o poezie de o angajare existenţială aproape totală, al cărei miez rugos era, în mod vizibil, ruptura alienantă dintre eu şi sine, dizolvarea lentă a fiinţei, contopirea ei cu nimicul: „Fără sfârşit orizontul,/ fără sfârşit şi fără de tine,/ în miradoarele-abisului, nimeni./ Dincolo/ cămaşa însângerată a Domnului/ se zvântă-n lumina-ngheţată a/ nefiinţei”. Din fericire, drumul acesta agonic spre „miradoarele abisului” pare acum categoric amânat: poetul Horia Bădescu a găsit forţa să contrabalanseze spaima de extincţie cu bucuria re-descoperirii unui remediu existenţial aproape uitat astăzi. După cum o arată şi titlul celui mai recent volum de versuri proprii, E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011) s-a născut din certitudinea unei mari iubiri pentru oraşul cu virtuţi taumaturgice. În interiorul cărţii, ce-i drept, poetul clujean mixează nostalgiile de maturitate cu idealurile de tinereţe şi fiorii prethanatici cu luminile aurorale. Procedura este utilizată cu cele mai bune rezultate lirice încă din poemul de uvertură, De iuventute: „Ascultă cum cântă întâiele brume,/ dezmăţ de culori e-n copacii ursuji;/ acum te poţi pierde pe străzi fără urme,/ e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!// Acum bate-n turnuri ora regală,/ din vechi manuscripte vocabule ies,/ e-un ceas când oraşul în haine de gală/ începe să cânte «sumus dum iuvenes!»// O stea poţi purta noaptea asta pe umăr,/ poţi iubi, poţi vorbi cu prietenii duşi,/ poţi uita anii care se-adună la număr;/ e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!” După cum se vede, ceea ce rezultă arată doar pe jumătate a confesiune lirică întoarsă spre propriile vârste; cealaltă jumătate se transformă într-un superb elogiu al oraşului-matcă, justificat, sintetic, la finalul cărţii cu tandreţe dezarmantă şi demnitate pe măsură: „Acum aproape o jumătate de veac, am intrat pe porţile Clujului. Şi Clujul m-a făcut al lui. De aproape o jumătate de veac, urbea aceasta, care trece prin timp însoţită de curgerea somnoroasă a Someşului, am

Laptopiseţul literar
În Clujul recuperat, anamnetic, de Horia Bădescu reverberează însă şi o captivantă mitologie a oraşului, doar parţial revelată în superbele texte construite pe tiparul unor specii de odinioară, acordate, desigur, echinoxist. ( 16 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
făcut-o a mea. Mi-a dăruit un titlu universitar şi o viaţă bântuită şi răsfăţată de frumuseţea nebună a toamnelor sale, de lumina brumată a străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor şi de magia locurilor unde se petreceau fabuloase întâmplări goliardice, mi-a dăruit misterul bibliotecilor şi miracolul prieteniei, iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe toţi ai mei. I-am dăruit truda unei vieţi, înscrisă într-un raft de cărţi, în urmele prezenţei mele în existenţa lui şi, mai ales, nestinsa iubire de el pe care o mărturisesc aceste poeme” (Declaraţia de dragoste). Întregi, aceste reverenţe pioase şi deopotrivă solemne vor trece în toată materia poematică din carte, irizând-o cu arabescul luminescent al unei nestinse iubiri pentru acest spaţiu al pasiunilor carnale devoratoare (Baladă goliardică, Balada preafrumoaselor roşcate) şi al prieteniilor totale (Scrisoare către Teohar), al „nălucitelor” patimi păgâne (Balada galeşelor boloboace, Balada toamnelor târzii) şi al revelaţiilor sacre (Balada vechilor scripturi). În Clujul recuperat, anamnetic, de Horia Bădescu reverberează însă şi o captivantă mitologie a oraşului, doar parţial revelată în superbele texte construite pe tiparul unor specii de odinioară, acordate, desigur, echinoxist. A se vedea, spre ilustrare, Balada crâşmei lui Mongolu’, Balada gureşei Coquette, Baladă gotică sau Elegie pentru Mongolu’, toate aburind melancolia grea, anunţată în memorabilele distihuri din Autumnalia: „E toamnă, pustiu de lumină,/ creşte amurgul, ora declină,// cade roua, cade frunza, cade cuvântul,/ se umple de sine pământul,/ vin nopţile reci, cade bruma,/ din mâini ne alunecă viaţa, postuma,// bate la porţi Orionul, vremea, vecia,/ şuieră-n oase pustia”. La fel, „tăcerea marelui havuz” dintr-o anume Piaţă-n amurg, pietrele sparte de pe „străzi mărginaşe”, pierdute Prin nimbul periferiilor sau „birtul îngerilor” de La Nego susură misterii vechi şi aprind flăcări pe comorile păstrate într-o memorie colectivă ori individuală fără greş. A nu se crede, însă, că şi mirabilul topos convertit, cel mai adesea, în „geografie spiritualizată” de Horia Bădescu este atins, la rându-i, de aripa funestului care, când şi când, cutremură trupul poetic. Din fiecare Baladă, fie ea goliardică, estudiantină ori gotică, din fiecare Vedere de pe Cetăţuie, de la marginea Mănăşturului ori de sub podul Garibaldi, în sfârşit, din fiecare Pastel sau ronset „întomnat” meşteşugit de poet se rotunjeşte imaginea unui burg ce nu-şi trăieşte, din fericire, crepusculul decât în colbul sineturilor…

Laptopiseţul literar

Martie / Aprilie, 2012

( 17 )

Zon@ Literară

Despre primul roman al lui Nabokov în româneşte Horaţiu Stamatin
La apariţia romanului Lolita al lui Vladimir Nabokov în 1994, s-a spus că este prima traducere din opera sa în româneşte. Nu e chiar aşa. Trebuie să ne întoarcem cu mai bine de jumătate de secol în urmă. În 1940, a avut loc debutul editorial al autorului în România. La vârsta de 41 ani, când se întâmpla acest lucru, scriitorul nu ajunsese pe culmile gloriei; nu impusese încă mitul nimfetei, fapt care s-a petrecut abia în 1955. De astă dată e vorba de naraţiunea Kamera obscura. Face parte din proza scrisă în ruseşte, în timpul exilului prin Europa, şi a fost foiletonată la Paris între mai 1932 şi mai 1933, în Sovremennye zapiski (Analele). Pe urmă a văzut lumina tiparului la Berlin, în decembrie al aceluiaşi an. Tălmăcirea în româneşte aparţine lui R. Donici, păstrează titlul iniţial, şi a apărut la editura Cultura Românească, Bucureşti, numărând 339 de pagini. Numele autorului de pe copertă este însoţit de pseudonimul său, Sirin. Retrospectiv, am putea vorbi de un miracol pe piaţa editorială de la noi pentru acele vremuri. Totuşi atunci eram pe drept cuvânt în Europa, când filosofi de la Paris trimiteau articole pentru „Revista Fundaţiilor Regale“. Ce îi va fi îndemnat atât pe editor, cât şi pe traducător să se oprească asupra acestei cărţi? Cum de le-a căzut în mână? Nabokov încă era un necunoscut la anul respectiv. Poate că miza în faţa cititorilor a fost povestea de dragoste. Un critic de artă din high life-ul societăţii germane se îndrăgosteşte de o adolescentă, neimplicată emoţional, urmărind doar avantaje materiale şi parvenirea în lumea filmului. Trăirea până la autodistrugere a eroului într-o relaţie

Avatar
( 18 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
extraconjugală este urmărită cu senzualitate, compasiune ironică, pe de o parte şi grotesc, dependenţă, fals, pedeapsă, dezastru, pe de altă parte. O idilă neagră pe fundalul oraşului Berlin din anii ’30. După cum se vede, fără ezitare, am putea afirma că avem o Lolita, in nuce. Lucrurile au evoluat de la interesul extern dragostei spre patologia nimfetei. Mai târziu, după Camera obscura a fost turnat şi un film, avându-o ca protagonistă în rolul principal pe Anna Karina şi ca regizor, pe renumitul Tony Richardson, cel care a pus pe ecran celebra piesă de teatru Priveşte înapoi cu mânie, al lui John Osborne. Romanul are o istorie destul de spectaculoasă şi foarte semnificativă pentru devenirea lui Nabokov ca scriitor de limbă engleză. La scurt timp, a şi fost tradus mai întâi în franceză, Chambre obscure, în 1934 şi apoi în engleză. Este prima apariţie a scriitorului în limba care avea să-l consacre definitiv. S-a întâmplat în Londra, iar traducerea realizată de Winifred Roy a reţinut titlul original de Camera Obscura. Autorul a fost profund nemulţumit de versiunea ieşită, acuzând-o că „îi lipseşte precizia şi mai ales literalitatea.“ Într-o scrisoare către editor, o critică nemilos: „Este o variantă dezlânată, nestructurată, plină de lucruri de prisos, greoaie, cu multe poticneli, îi lipseşte vigoarea şi agerimea, e scufundată într-o engleză plată şi stupidă că n-am putut să o citesc până la capăt.“ Nabokov avea o mare conştiinţă stilistică, nu putea să ierte ceva făcut de mântuială. Se exprima cu succes în câteva limbi, a scris în ruseşte, în franceză şi în engleză. Ca reputat entomolog, a descoperit mai multe specii de fluturi, care-i poartă numele, a învăţat ceva din estetica filigranată a acestor insecte. Şi ar mai trebuie adăugat că prozatorul era un bun şahist, propunând în reviste probleme pe cele 64 de pătrăţele. Nabokov a dus şi o susţinută activitate de traducător, i-a făcut cunoscuţi pe Romain Rolland, pe Lewis Carroll, Alice în Ţara Minunilor, în ruseşte. A dat o variantă originală în engleză a lui Evgheni Oneghin, de Puşkin, care a stârnit nedumerire în critica americană şi a provocat ruptura cu reputatul critic Edmund Wilson. Textul aşternut pe hârtie e sacru şi inviolabil şi trebuie conservat ca atare dacă autorul nu intervine asupra lui. La acest stadiu, traducerea e considerată drept profanare, sau eufemistic, trădare, aşa cum a simţit-o Nabokov când a citit Camera Obscura în engleză. Traducătorul se poziţionează între autor şi cititor, puterea cuvintelor îi aparţine, el este acum autorul opţiunilor lexicale, gramaticale şi sintactice. Peste textul original cade traducătorul cu dorinţa de a-i întregi opera într-o altă limbă. Dacă el nu reuşeşte decât să producă dezordine în textul respectiv, se plimbă ca vodă prin lobodă în ordinea iniţială, atunci comite o violare a operei, de unde în cele din urmă şi oprobriul autorului. La un prim impuls, Nabokov s-a hotărât să-şi tălmăcească singur propria carte. Dar după o îndelungă chibzuinţă, a ajuns să-şi reconsidere opţiunea şi a rescris romanul în engleză. Astfel că în mai 1938, acum la o editură americană, apare sub titlul de Laughter in the Dark (Râsete în întuneric ), un titlu care şi mai mult metaforizează sensul cărţii. Demersul lui Nabokov însemna că o bună traducere nu depinde numai de aspectul sincretic, o apropiere necesară între diferite texte în aşa fel ca să recreeze corespondenţele semantice şi estetice, ci şi de cel diacronic, o nevoie de a scoate textul, în cazul nostru, din universul emigrantului rus de după revoluţia din 1917, şi să dea poveştii sale o altă viaţă într-un spaţiu şi timp lingvistic diferite. Nabokov era conştient de aceste lucruri pe care le va avea în vedere pentru viitoarea sa carieră de prozator. Romanele scrise în ruseşte, nouă la număr, sunt dependente de tradiţia literară rusească, formată în secolul XIX, iar versiunile în engleză vroiau să se constituie în opere noi care să le îmbogăţească pe cele de dinainte, aşa credea prozatorul la început. Camera obscura, la prima înfăţişare, nu corespundea nici uneia din aceste năzuinţe, l-a întors cu 180 de grade, determinându-l să-şi reconsidere viitorul său ca om de litere. Textul englezesc nu l-a satisfăcut pe Nabokov, cel puţin la nivelul stilistic. Noua turnură pe care o luase existenţa sa, fiindcă în 1937, mai era convins că aparţine Rusiei, implicit literaturii ei, îi impune şi o schimbare în felul de a gândi într-o altă limbă. Şi Cioran, şi Ionescu au înţeles repede acest fapt, deşi pe primul îl mai bătea gândul să scrie în româneşte şi apoi să-şi traducă textul în franceză, că trebuie să

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 19 )

Zon@ Literară
facă tabula rasa, fără să se mai cramponeze de trecutul lor literar românesc. Putem spune că romanul în discuţie a constituit detonatorul pentru viitorul literar al lui Nabokov. Un moment de răscruce, dacă să mai scrie în limba sa maternă sau să-şi schimbe „buletinul de identitate“ pentru o altă patrie lingvistică. Este rezultatul unei experienţe temporale în comparaţie cu timpul trăit anterior. După filosoful Edmund Husserl, într-un orizont de atenţie, fiecare lucru gândit şi asumat într-o stare de atenţie are un orizont cu un fundal de neatenţie care prezintă diferenţe relative de claritate şi obscuritate. Nabokov vroia să evite golul ivit dintre opera originală şi traducerea ei. Noua conjunctură, cu noua sa mentalitate culturală, toate redate în limba maternă şi apoi traduse, nu i se mai părea ceva plauzibil. În ianuarie 1937, Nabokov părăseşte oraşul Berlin pentru totdeauna. Dorinţa de a schimba limba a venit în urma unei necesităţi, în cazul lui Nabokov unei insatisfacţii, citind un roman al său prost tradus în engleză. O astfel de nemulţumire este dată de o experienţă estetică, care a văzut hiatul dintre operă şi ceea ce H. R. Jauss numea „orizontul de aşteptare“. Cu alte cuvinte, Nabokov cititorul nu era mulţumit de aşteptările sale aşa cum le gândea Nabokov traducătorul, pentru ca o reproducere a operei sale în altă limbă să fie încununată de succes. Toate au deşteptat în el varianta de Nabokov autorul. Primul paragraf al romanului aduce în atenţia cititorilor două idei esenţiale pentru arta naraţiunii: „Odinioară trăia în Berlin, Germania, un bărbat numit Albinus. Era bogat, respectat, fericit; într-o zi şi-a părăsit soţia de dragul unei tinere; a iubit; nu a fost iubit; şi viaţa lui s-a sfârşit în dezastru. Asta-i toată povestea şi noi am fi putut s-o încheiem aşa dacă nu am fi avut niciun profit sau nicio plăcere în a o spune; şi cu toate că este destul de mult spaţiu pe o piatră de mormânt, năpădită de licheni, pentru a fi scrisă versiunea pe scurt a vieţii unui om, detaliile sunt întotdeauna binevenite.“ În primul rând, dacă subiectul poate fi cuprins în câteva fraze, există riscul de a prezenta un slab interes, am avea un cimitir vesel, o ţâpuritură pe o cruce. Ce face sarea şi piperul unei naraţiuni sunt detaliile. Coborârea microscopică pe cât posibil în cele mai relevante amănunte din viaţa unui om. Vorba lui Goethe, nu generalul, ci particularul face literatura. Să reduci scheletul unui povestiri la dimensiunea unui epitaf ar însemna să anunţi moartea romanului, să pui accentul numai pe subiect şi să vitregeşti cuvintele de capacitatea lor de a supravieţui dincolo de diegeză, ca şi cum rolul lor ar fi numai de purtători de mesaje. Orice autor de talia lui Nabokov doreşte să prevină moartea semnificantului în semnificat, fapt ce a justificat această nouă creaţie. Subiectul era deja cunoscut din versiunea iniţială. Un alt aspect la fel de important este cel care-l priveşte direct pe creator: „un profit şi o plăcere în a povesti.“ Actul creaţiei nu poate avea loc decât într-o stare de totală dăruire şi sănătate trupească, adaugă Cioran, pasiune, suplinită şi de sensul etimologic, din greceşte. Propriu-zis, Nabokov a uitat de traducere, instinctul său de creator i-a deschis porţile spre o nouă provocare, ca într-o partidă de şah, acceptând-o cu … plăcere. Autorul a depăşit traducătorul rescriind-şi povestirea într-un nou context lingvistic. Un studiu comparativ poate fi relevant privind devenirea unei opere literare dintr-o limbă în alta. Cât din substratul său rusesc mai dăinuie, sau mai mult, ce viaţă şi-a găsit în spaţiul socio-cultural occidental. De la Kamera obskura în ruseşte şi Camera Obscura în engleză până la Laughter in the Dark, se întâmplă multe fenomene relevante, nu atât în desfăşurarea narativă, cât mai degrabă în tiparul lingvistic în care e turnată naraţiunea. Nabokov a resimţit pe propria-i piele această dislocare lingvistică, a comparat-o cu situaţia unui sportiv care trece de la tenis, la saltul cu schiurile la trambulină. Nabokov nu se putea limita numai la rolul de a corecta o traducere, orgoliul său artistic îl va scoate din zona cercului de emigranţi şi îl va propulsa în spaţiul internaţional obţinând astfel independenţa mult dorită. Lucru posibil prin modificarea valorii şi înţelesului operei sale de până atunci printr-un impuls definitiv şi motivat de dorinţa de a evada din starea inactuală, a dorului după mama Rusia. Ce a întreprins Nabokov nu-i doar cu

Avatar

( 20 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
o simplă operaţie chirurgicală, ci o reînviere încoronată cu „un profit şi o plăcere în a povesti“. De la retraducere la rescriere pasul a fost făcut, opţiunea a fost luată pentru ultima. Tripticul pe care-l trăieşte, mai întâi în postura de cititor (nemulţumit) – traducător (reconsiderat) – şi scriitor, în cele din urmă, vorbeşte despre avatarurile unui scriitor nevoit să o ia de la capăt într-o altă limbă. Întreaga sa literatură de acum înainte va sta sub consecinţa a două judecăţi proprii: 1. rolul scriitorului rus alungat din ţară de bolşevici şi 2. rolul cititorului autor al versiunii engleze din propria sa operă (una imperfectă deci imposibil de citit). Cea de a doua aserţiune l-a condus pe Nabokov spre decizia de a rescrie el însuşi cartea în engleză. Şi-a dat seama că numai astfel va putea rezolva „lipsa de precizie“ şi va repune „literalitatea“ în drepturile ei. „Profitul“ de care vorbea, dincolo de soluţia Sheherezadei, şi dincolo de noua experienţă creativă, este şi în avantajul cititorului. La acest punct, complicitatea dintre autor şi cititor este bine stabilită. În ceea ce-l priveşte pe primul, textul pus pe hârtie este definitiv după ce actul creator a luat sfârşit. Toate sunt aşezate la locul lor, acum urmează ca lectorul să-şi facă treaba. Se pare de multe ori că autorul n-ar fi cititorul perfect al operei sale (sic), aşa cum un exeget al operei nabokoviene ar sugera. Da, fiindcă obiectivitatea autorul ca cititor este coruptibilă: totdeauna va şti mai mult decât cititorul. Cititul este o modalitate de viaţă, toţi ştim sfârşitul, ceea ce motivează nu este atât dorinţa de a afla acest sfârşit, cât mai degrabă plăcerea de a te scufunda în „detaliile“ care consolidează acest sfârşit. Astfel cititul se manifestă mai mult ca un act hedonistic decât ca unul informativ. Să limitezi o traducere la a transmite doar informaţii, înseamnă să eşuez în ceva neesenţial. Un semn că traducerea este ratată. Nabokov a învăţat o regula de la Lewis Carroll, pe care traducătorul său nu o ştia: „Când folosesc un cuvânt, spune Humpty Dumpty pe un ton cam dispreţuitor, înseamnă tocmai ceea ce eu vreau să însemne, nimic mai mult.“ „Întrebarea este, spune Alice, dacă poţi să foloseşti cuvintele în aşa fel încât să însemne mai multe lucruri diferite.“ „Întrebarea este, spune Humpty Dumpty, cine este stăpânul, asta-i tot.“ Stăpânul, desigur, e Vladimir Nabokov. Deşi nu se ridică la capodopera Lolita, un critic de la „Suplimentul literar“ al cotidianului „Times“ caracteriza Laughter in the Dark drept „un roman straniu, din care nu poţi scoate nici măcar o virgulă, căruia nu-i poţi adăuga nici măcar o idee fără să-l strici.“ Nabokov a rescris romanul Camera obscura fiindcă a ajuns la concluzia că noua frăţie dintre semnificant şi semnificat era una precară în concepţia sa artistică. A simţit la cel mai înalt nivel artistic, faptul că valoarea materială, sonoră, a cuvintelor în engleză nu mai corespundea cu valoarea lor semantică din ruseşte. Transstilizarea cerută imperios acum îi va impune lui Nabokov (autorcititor-traducător) o schimbare a stilului în cadrul aceleiaşi limbi, engleza, cu intenţia de a îmbunătăţi textul literar. E un nou enunţ, unde textul de bază se va reîncarna în ceva cu totul deosebit, sau va avea un alt sound. Decizia finală a lui Nabokov a fost că nu se poate mulţumi doar cu o variantă corectată a unui text iniţial, ci cu reînlocuirea lui totală. La prima vedere se observă că, în noua versiune englezească a lui Nabokov, paragrafe întregi din roman au dispărut şi au apărut altele noi. O mărturisire timpurie a autorului este de folos: „…am compus cartea aceasta pe de-a-ntregul în mintea mea, o treabă foarte epuizantă, dar indispensabilă în cazul meu. Mi-a luat cam jumătate de an ca să o termin, aşa că îi simt fiecare pagină precum un botanist, flora unui anumit loc menţionat lui, şi are o idee cuprinzătoare că e în stare să o reproducă în cele mai mici detalii. […] Când s-a pus problema traducerii, am schimbat mult fiindcă am văzut-o în ritmul şi culoarea englezească.“ Afirmaţie relevantă privind raportul care există între autor şi cuvintele pe care le foloseşte. Nabokov era şcolit în limba engleză, cu studii finalizate la Cambridge. Se ivise acum o bună ocazie de a-şi da măsura talentului său într-o altă limbă. Şi acesta-i un „profit“ invocat de Nabokov în deschiderea romanului cu pricina. Aşa cum s-a întâmplat cu Joseph Conrad sau la noi cu Cioran, ambii au ajuns scriitori apreciaţi pentru perfecţiunea stilului lor într-o altă limbă decât cea maternă.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 21 )

Zon@ Literară

Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2011
apar metaforele-simbol (dialectice) ale apei, ale pământului, ale luminii, ale întunericului, ale iubirii, ale urii, ale vieţii (carnea şi vegetalul), ale morţii, ale prezenţei şi absenţei etc. Deşi practică tehnica biografismului optzecist sau cea a construcţiilor virtuale specifice poeziei 2000+, poetul este un expresionist melancolic care urmăreşte, în fond, ca prin mijloacele pe care le deţine, să contureze aromele „vieţii comune”. Aşadar, poetul este un intertextualist care face scufundări verbale şi vizuale într-o apă a cărei calitate nu e doar adâncimea, ci şi limpezimea. Relevant este poemul „Urăsc”: „Am o ură vâscoasă ca fumul din cârciumi. / deschid braţele şi nu mă răcoresc. În sfârşit, / îmi las pielea palmelor pe ziduri şi ţip. / E atât de tulbure marea de parcă ar înota în ea / toate neamurile gângăniilor negre. Şi liliecii. / Am o ură nemaivăzută şi nemaipomenită, stă / în burtă şi-mi macină cu răbdare măruntaiele, în / inimă stă şi-mi macină sângele”. Poemele lui Adrian Suciu au formă, sunt practic fiinţe care se ţin de mână, ca întrun gest ritualic, şi întăresc sentimentul că autorul, ca şi Arghezi, mizează pe combinarea elementelor. Mitologiile lui amânate sunt de fapt acele capodopere care armonizează, aproape scriptural, poezia (veche sau noua) şi viaţa de zi cu zi, cu obsesiile ei cu tot. În acest sens, relevant este poemul „Zeii bătrâni”, scris parcă în tonul nietzschean după „Aşa grăit-a Zarathustra”, pe care îl cităm: „Dintre zei au rămas vreo trei, patru, bătrâni, / de sărbători călare pe caii lor prin oraş. ca / să nu-i jignim, îi salutăm firesc; ei clatină din cap / într-un fel străin. adevărul / spus despre ei în gura mare ne-ar mistui / şi ar fi un păcat. De sărbători, / de sărbători, nu-i aşa că zeii noştri / cântă necrezut de subţire? Ca un şuier / şi ca faptul că trec dintr-o lume / în alta”. Dacă Adrian Suciu poate fi acuzat de ceva grav, cred că singura lui „vină” e că ştie să scrie poezie tot aşa de bine cum ştie să si râdă; ştie să privească nopţile albe, femeile, bărbaţii, lucrurile comune care se risipesc în colb sau prin aer în cămăşi pentru poezie. Adrian Suciu nu poartă în jurul poeziei sandale, ci bocanci cu care cheamă de prin pământ rosturile umbrelor adormite. El construieşte o fântână în care se oglindeşte nu Poetul, ci Sensul cu care umezeşte Poezia. Po(i)etica lui e una interdisciplinară şi mai mult transmodernă decât postmodernă, de vreme ce în ea sunt recuperate fructele neantului. Paul GORBAN

Mitologii amânate,

Adrian Suciu

Adrian Suciu a publicat anul trecut la Editura Herg Benet din Bucureşti antologia de poeme „Mitologii amânate”, după ce aproape două decenii a făcut cam ce au vrut muşchii lui în poezie. Personal, aş putea spune că volumul se configurează ca un document care îi certifică maturitatea poetică, mai ales că odată ce ai pătruns în universul acestui Don Juan nu ai cum să rămâi indiferent. Adrian Suciu nu probează limbajul poetic ca pe o pereche de sandale de sezon ci, dimpotrivă, noapte de noapte şi zi de zi bagă în el mâna, ca un chirurg, şi îl resuscitează, astfel încât peisajul final ne evidenţiază motivele exacte pentru care poetul galopează când amintirile marilor iubiri, când liniştea de niciunde, când sângele-i medieval, când chiar pe „dumnezeul care a greşit”. Construcţiile lui poetice sunt pe cât de fireşti, pe atât de umane. În ele sunt adjudecate, în ton heideggerian, evenimentele fiinţei. Totul pare să fie un secret dar, de fapt, pentru poet lumea funcţionează asemenea unui spectacol de operă în care fiecare sunet coboară şi se ridică în timpul său (intim, singular). Dacă la Heidegger limba este casa fiinţei, la Adrian Suciu poezia dobândeşte sensul înalt al copilăriei. În acest sens voi cita poemul „dumnezeu a greşit dar eu nu mă supăr”, în care autorul pune cel mai bun miez: „bunica mă caută în cap şi scânceam de plăcere / ca un iepure scăpat dintr-o primejdie de moarte. / bunica prindea puricele şi-l zdrobea între unghiile / degetelor mari ale mâinilor. poc făceau puricii / câte doi câte trei câte cinci. / eu n-am reuşit niciodată să zdrobesc puricele între unghii: / dacă prindeam unul mă chinuiam să-l bag în gură / şi-l zdrobeam între dinţi. Gustul acela de copilărie / pe bune s-a tot rărit până nu l-am mai găsit nicăieri. // şi alte treburi sunt din ce în ce mai rare: / de câţiva ani n-a mai căutat nimeni nici un purice / în capul meu şi dumnezeu a greşit / când a chemat-o pe bunica la el dar eu nu mă supăr”. Autorul este un maestru al discursului vizual-meditativ şi creează falsa imagine a poetului enetertainer. Topica lui se înscrie într-un registru al rostirilor elementare, de unde obsesiv, în continuă legătură între poeme şi volume,

Click libris

( 22 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Aspecte ale alienării în context postmodern Cristina Gelan
1. Alienarea - repere ontologice, epistemologice şi axiologice Alienarea reprezintă procesul de înstrăinare, de îndepărtare a omului de la natura sa specifică. Această accepţiune se regăseşte într-unul dintre cele două sensuri pe care J. J. Rousseau le dădea conceptului: îndepărtarea omului de la starea sa naturală (cu “cereasca şi maiestoasa simplicitate pe care i-a imprimat-o creatorul lui”) sub presiunea civilizaţiei şi imperativul ce se află la baza formării societăţii omeneşti armonioase, clauză a contractului social: înstrăinarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea comunităţii”. Prin contractul social ia naştere “un corp moral şi colectiv”, cu o viaţă şi o voinţă proprie, care este statul, iar suveranul acestuia, în terminologia lui Rousseau, nu este o persoană, ci voinţa generală, exprimată în mod activ, a statului1. Deşi fenomenul alienării a luat amploare în conştiinţa omului postmodern, studiile care îl privesc nu constituie o preocupare recentă. Rădăcinile conceptului se pot regăsi în mitul biblic al cuplului paradisiac, care mâncând din fructul interzis a pierdut starea de graţie divină şi s-a înstrăinat de condiţia lui edenică. Ideea de decădere, de pierdere a valorilor esenţial umane în cadrul unei societăţi degenerate, revine periodic în reflecţia asupra socialului, luând faţete noi în concordanţă cu argumentele prezentate pentru a o ilustra şi faţete noi în legătură cu natura soluţiilor propuse pentru a o ameliora. Astfel, o analiză întreprinsă în acest sens scoate la iveală existenţa mai multor tipuri de abordări: o abordare epistemologică, una ontologică şi una care exprimă un punct de vedere axiologic. Punctul de

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

1 Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

( 23 )

Zon@ Literară
vedere epistemologic se exprimă în contextul unui discurs sociologic normativ în care unitatea de referinţă este individul uman chiar dacă se accentuează rolul statului în influenţarea comportamentului individual. Totodată, discursul se sfârşeşte întotdeauna cu propunerea unor soluţii pentru a depăşi starea patologică a societăţii şi deci de a reabilita persoana umană. Din punct de vedere ontologic, abordarea fenomenului alienării presupune o viziune de ansamblu asupra omului şi a societăţii, a apariţiei şi evoluţiei acestora, deci o raportare la originea şi sensul existenţei (problemă teologico-filosofică), precum şi apelul la o metodă validă de cunoaştere a sferei umanului (problemă ştiinţifică). Punctul de vedere axiologic presupune raportarea la un sistem de valori faţă de care putem judeca sensul pozitiv sau negativ al alienării, al îndepărtării de la starea primară (problemă etic-morală). 2. Societate normală - societate patologică Pentru E. Fromm, studiul societăţilor civilizate presupune definirea naturii umane şi a nevoilor specifice acestei naturi, determinarea rolului jucat de societate în evoluţia umană şi descrierea consecinţelor astfel implicate. O societate sănătoasă este o societate care răspunde aspiraţii lor şi nevoilor umane obiective, iar o societate patologică este aceea în care individul se alienează de la natura sa proprie, cel mai adesea în mod inconştient. În acest context, problema care se pune este aceea de a identifica “nucleul comun întregii specii graţie nenumăratelor ei manifestări, normale şi patologice, aşa cum putem observa la indivizi diferiţi în cadrul diferitelor civilizaţii”2. Acest “nucleu” are la bază nevoile umane fundamentale, care au un caracter obiectiv. Nevoile umane fundamentale, în concepţia lui E. Fromm, sunt: nevoia de comuniune cu semenii, nevoia de a transcende starea pasivă de creatură, nevoia de a depăşi înrădăcinarea, nevoia de a avea sentimentul identităţii, nevoia unei structuri de orientare şi devoţiune. Satisfacerea inadecvată a acestor nevoi duce la stări patologice. Relaţia cu semenii, dacă nu se concretizează în dragoste (înţeleasă ca ,,o orientare productivă: relaţia activă şi creativă a omului cu semenul său, cu el însuşi şi cu natura”3) degenerează în supunere (masohism), dominaţie (sadism) sau narcisism (izolarea în universul interior). Impulsul creativ care nu s-a putut exercita se manifestă sub forma unei voinţe distructive. Nevoia de a depăşi înrădăcinarea în mediul de origine se află în corelaţie cu dorinţa de a rămâne într-un cadru care s-a dovedit deja propice (teoria atracţiei sexuale faţă de mamă dezvoltată de Freud este considerată de autor o abordare unilaterală a inerţiei individului în uterul matern, refuzul de a “rupe cordonul ombilical”4). Patriotismul, dragostea pentru ţară care traduce această legătură profundă a omului cu mediul, dacă nu este integrată întrun interes mai larg pentru lume şi umanitate, poate lua forme extreme ca şi naţionalismul şi şovinismul. Sentimentul identităţii este
sociologice alese, Editura Politică,

Avatar

( 24 )

Resemnificarea contextuală este dependentă de o serie de variabile precum necesităţile sau trebuinţele individului, valorile ce sunt promovate la un anumit moment dat luat drept referinţă sau evoluţiile din domeniul tehnicii. În acest context, E. Durkheim identifică normalul cu generalul şi patologicul cu excepţionalul. De pildă, statisticile sociale care dovedesc o rată ridicată a sinuciderilor, omuciderilor şi a alcoolismului, chiar şi în ţările cu o economie prosperă, nu sunt interpretate ca indicând o stare de fapte oarecum firească speciei umane, ci o stare de instabilitate, de dezechilibru mental. Acestei concepţii i se opune punctul de vedere frommian, potrivit căruia omul, prin natura sa, are anumite nevoi care se definesc în mod obiectiv şi de care poate că el nu este conştient. De aceea omul poate avea iluzia fericirii, chiar dacă aceasta nu este autentică. Prin urmare, putem vorbi despre o patologie a normalităţii. Putem afirma deci că E. Fromm refuză o viziune holistă, centrându-se asupra individului uman, cu menţiunea că acesta se 2 Erich Fromm, Texte creează pe sine însuşi, pe baza potenţialităţi Bucureşti, 1983, p. 54. 3 Ibidem, p. 63. lor lui naturale, în cadrul statului. 4 Ibidem, p. 71.

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
înlocuit de un sentiment al gloatei, al apartenenţei indiscutabile la mulţime. Nevoia de a avea o structură de orientare şi devoţiune este sublimată prin apelul la conformitate şi o autoritate impersonală, exprimată prin impersonalul “se”, care ia forma: trebuie să procedezi într-un anumit fel pentru că “aşa se procedează”. 2. 1. Originea societăţii patologice Distincţia dintre raţiune şi inteligenţă este cea care, în concepţia lui E. Fromm, ne permite să înţelegem originea societăţii patologice. Pentru E. Fromm „Raţiunea este facultatea umană de a percepe lumea prin gândire, spre deosebire de inteligenţă, care manipulează lumea prin intermediul gândirii. Raţiunea duce la adevăr, inteligenţa îşi apropie lumea cu un succes tot mai mare; prima este de esenţă umană, a doua ţine de partea animală a omului”5. La nivel individual alienarea înseamnă îndepărtarea de la esenţa fiinţei umane prin neluarea în considerare a nevoilor ei fundamentale, ceea ce se traduce la nivelul relaţiilor omului cu mediul printr-o dezvoltare a inteligenţei, care nu este corelată cu dezvoltarea corespunzătoare a raţiunii. Acest lucru înseamnă că, deşi noi cunoaştem modul de manipulare al lucrurilor, „ignorăm cauza şi scopul lor” 6. Astfel, noi considerăm „realitatea” ceva de la sine înţeles, ignorând o viziune de ansamblu care ar da sens întregului şi care poate fi găsită prin raţiune. Un rol important în această direcţie îl au şi procesele de cuantificare şi abstractizare cu privire la atitudinea omului faţă de lucruri, faţă de oameni şi faţă de sine însuşi (procese care sunt caracteristice societăţii capitaliste, bazată pe producţia şi consumul de masă)7. În acest context, o analiză a raportării individului la aspecte ale materialităţii, moralităţii, artisticului şi politicului prin intermediul culturii de consum este relevantă pentru a înţelege fenomenul. Căci atitudinea individului devine prin excelenţă una a consumatorului.
5 Ibidem, p. 92. 6 Ibidem, p. 171 7 Ibidem, p. 113.

Din punct de vedere material, sesizăm că banii devin expresia valorii şi mijlocul universal de a obţine practic orice şi cu alte cuvinte banii devin expresia „capacităţii alienate a omenirii”, aşa cum subliniase Marx în operele sale din tinereţe. Apoi, modul în care obţinem lucrurile este străin de modul în care ne folosim de ele, acesta din urmă nemaifiind îndreptat spre satisfacerea nevoilor noastre obiective, ci doar a unor dorinţe „stimulate artificial”8. Munca se transformă într-o „datorie şi o obsesie”, neoferind nici o satisfacţie9. De aici rezultă o aspiraţie spre lenevie care este improprie omului sănătos şi care se exprimă prin „magia apăsării pe buton”10. Aceeaşi lenevie caracterizează şi spiritul uman, care încetează să mai caute un sens vieţii dincolo de satisfacţiile curente ale societăţii de consum. Omul modern se transformă astfel în consumatorul pasiv şi alienat. Diferenţa ontologică dintre om şi materialitate dispare pentru că natura, realitatea în totalitatea ei încetează să mai constituie obiect de reflecţie şi se reduce la obiect al cunoaşterii ştiinţifice şi al folosirii instrumentale. Dubla dimensiune a relaţiei omului cu o realitate imediată şi una ideală este înlocuită de o relaţie liniară, unidimensională în care spiritul şi materia se confundă. În acest context, putem conchide că din punct de vedere moral loialitatea mercantilă, în condiţiile lipsei unor judecăţi de valoare ale raţiunii care să definească autoritatea, devine principala exigenţă etică. Autoritatea, în secolul XX, nu se mai întemeiază pe judecăţi de valoare, ci devine anonimă, ocultă, adică o autoritate alienată. Individul nu se comportă într-un mod particular pentru a respecta un principiu general sau legile care-l particularizează pe acesta, ci doar se conformează şi se adaptează trendului. Conformismul conduce la abolirea gustului şi a judecăţilor de valoare personale, problema devenind una a opţiunii (aleg ceva pe baza opiniilor mele, nu pentru că acesta ar fi mai bun). Într-un trend al conformismului popularizarea culturii nu mai înseamnă
8 Ibidem, p. 130. 9 Ibidem, p. 178. 10 Ibidem, p. 183.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 25 )

Zon@ Literară
popularizarea trăirii artistice, ci accesibilitatea formelor materiale în care aceasta se concretizează. Astfel, din punctul de vedere al esteticului ceea ce se transmite se „consumă”, fiind doar un obiect ca oricare altul, care încetează să mai fie artistic nu pentru că nu mai constituie un privilegiu, ci pentru că nu mai realizează ruptura de realitate, ci se confundă cu obiectul materialităţii de consumat. Devine astfel din ce în ce mai evidentă unidimensionalitatea individului uman11. Căci arta, pentru a-şi păstra forţa antagonistă, trebuie să comunice tocmai ceea ce este dincolo de posibil şi realizabil, totodată mai adevărat decât concretul în idealitatea şi transcendenţa ei. Arta trebuie să devină purtătoare de sens integrator dincolo de semnificaţia imediată, adică, aşa cum observă Marcuse, arta trebuie să devină un „raţional”12. Marcuse nu tratează alienarea ca pe o trăsătură nedorită a omului cotidian, ci se referă la alienare ca trăsătură intrinsecă şi esenţială a artei. Omul se înstrăinează de fiinţa sa în măsura în care nu realizează alienarea de planul experienţei sale concrete, de „realitate”, alienare mediată în principal de artă şi de trăirea artistică. Aceasta produce ruptura dintre o realitate socială empirică şi o realitate închipuită, aceasta din urmă superioară celei anterioare pentru că este expresia unui ideal uman, este “Marele refuz-protestul împotriva a ceea ce este”13, un mijloc de eliberare de sub imperiul prezentului. În societatea contemporană, datorită tehnicizării pe scară largă, produsul artistic devine obiectul unei producţii şi a unui consum de masă: “artele devin rotiţe ale unei maşini de cultură care remodelează conţinutul lor”14. Una dintre modalităţile de salvare a omului de la o unidimensionalitate predominantă poate fi urmărirea deliberată a distanţării spectatorului faţă de operă şi reflectarea asupra acesteia, în locul identificării cu personajele pe baza empatiei şi sentimentului, considera Bertold Brecht.
11 Herbert Marcuse, ScrierijilosoJice, Editura Politică,
Bucureşti, 1977. 12 Ibidem, p. 320. 13 Ibidem, p. 312. 14 Ibidem, p. 315.

Cu alte cuvinte, ar fi vorba despre trăirea catharsisului grecesc antic, prin ceea ce Bertold Brecht numea trăirea „efectului de înstrăinare” (Verfremdungseffekt), ceea ce presupune faptul că lucrurile cotidiene sunt „scoase din domeniul lucrurilor de la sine înţelese”15. Alienarea artistică creează condiţiile ireconciliabile ale rupturii cu principiul statornicit al realităţii, dar care, în calitatea lor de imagini culturale, devin tolerabile, chiar constructive şi utile16. Pentru a sublinia această idee, Marcuse preia alături de conceptul de „sublimare” şi conceptul de “libido”, de la Freud, arătând modul în care societatea utilizează energia instinctuală, adică “libidoul”. Aceasta tinde în mod natural să transcendă zonele imediat erogene şi să se extindă asupra întregului spaţiu în care se află individul, erotizându-l. Însă, mediul mecanicizat blochează transcenderea libidoului (întrucât restrânge spaţiul de acţiune liberă a individului) şi transformă energia erotică într-una preponderent sexuală. „Sexul devine astfel integrat în relaţiile de muncă şi în relaţiile cu publicul, devenind astfel mai susceptibil de satisfacţie (controlată)”17. Are loc astfel erotizarea întregului spaţiu în care se află individul, erotizare pe care mass-media, transformată într-un mod de promovare a societăţii de consum, o întreţine. În sfera relaţiilor instituite între individ şi societate, caracterizată de raportul control-conformism, alienarea artistică „menţine conştiinţa renunţărilor pe care societatea represivă le impune individului şi astfel menţine nevoia de eliberare”18, iar satisfacerea instinctelor conform principiului „nonfrustrării” naşte conformismul. Prin „desublimare instituţionalizată”, adică prin mobilizarea şi administrarea libido-ului, prin lărgirea ariei de satisfacere a instinctelor socialmente admisibile şi dezirabile, societatea limitează raza de acţiune a sublimării şi reduce nevoia de sublimare. Astfel, se generează o „conştiinţă fericită” („iluzia fericirii”) care
15 Bertold Brecht, Schrifien zlim Theate, Berlin-Frankfurt,
1957 16 Herbert Marcuse, op. cit., p. 321. 17 Ibidem, p. 325. 18 Ibidem.

Avatar

( 26 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
echivalează de fapt cu pierderea adevăratei conştiinţe şi deci lipsa unei atitudini critice faţă de societate. În condiţiile unui conformism general, singura libertate a individului devine libertatea de satisfacţie pe care i-o acordă statul. Alienarea contaminează şi sfera activităţii politice. În cadrul unui stat democratic, problema „nu mai este legată de universalitatea dreptului de vot, ci de modul în care se exercită votul universal”19. Propagandele electorale devin asemenea campaniilor publicitare menite să vândă un produs. Indivizii nu mai au o cultură politică adecvată, ci consideră problemele naţionale ca depăşind sfera lor de competenţă, de aceea preferinţele lor electorale nu pot fi considerate conştiente ci, mai degrabă, abil manipulate. Dacă E. Fromn vorbea de principiul nonfrustrării şi pierderea sentimentului de sine ca urmare a înlăturării oricărei tensiuni interne şi conformării, Habermas constată fenomenul de destructurare a supraeului şi o creştere a comportamentului adaptativ ca urmare a disoluţiei (atât în plan comportamental, cât şi al conştiinţei) interacţiunii şi acţiunii raţionale orientate spre un scop. Astfel, omul este supus unor manipulări psihotehnice, biotehnice, de inginerie genetică, deci unei alienări planificate, iar alienarea este un proces susţinut în mod deliberat de forţele dominante ale societăţii. De aceea, consideră E. Fromm, pentru a trata alienarea trebuie să tratăm mai întâi societatea. 3. Depăşirea stării patologice - punctul de vedere axiologic Din punctul de vedere al lui E. Fromm, într-o societate în care accentul este pus pe utilitatea socială, prin sănătate se înţelege „posibilitatea de a îndeplini o funcţie socială, de a contribui la producţie, de a se reproduce”20. Astfel, omul alienat, dar adaptat mecanismelor sociale, este considerat sănătos. Mai mult, însăşi modalitatea în care se definesc nevoile fundamentale ale omului stă sub semnul societăţii alienate. Dragostea, de exemplu, dobândeşte caracterul unui
19 E. Fromm, op. cit., p. 184. 20 Ibidem, p. 190.

„egotism în doi”21, care nu mai realizează deschiderea spre ceilalţi, spre lume, ci devine reţetă pentru a obţine ceea ce etichetăm drept „fericire”, reducându-se, de fapt, la plăcerea de a consuma. În aceste condiţii, se impune o redefinire a ceea ce numim sănătatea mentală a individului. Perspectiva din care vedea situaţia E. Fromm era următoarea: “Pentru noi, sănătatea mentală a omului se caracterizează prin capacitatea de a iubi şi a crea, prin desprinderea de legăturile incestuoase cu natura şi familia, prin simţul identităţii sale, bazat pe experienţa de sine însuşi ca subiect şi agent al puterilor sale, prin ferma confruntare cu realitatea din el şi cu cea din afara lui-cu alte cuvinte, prin dezvoltarea obiectivităţii şi raţiunii sale. Scopul vieţii este tocmai de a o trăi cu intensitate, de a fi pe deplin născut şi pe deplin treaz”22. Această redefinire plasează într-o poziţie centrală individul uman şi capacitatea lui de a întreţine relaţii productive cu mediul. Alienarea provine tocmai din pierderea locului central, omul devenind un mijloc economic şi nu scop în sine, conform exigenţei kantiene reluate de Fromm. Cauzele alienării, formulate de gânditori premergători, anume lipsa libertăţii politice (accentuată în secolul al XIX-lea), exploatarea economică (în sistemul socialist) sau inhibarea pornirilor instinctuale (teoretizate de S. Freud) sunt îmbinate de Fromm într-o perspectivă mai largă: o societate sănătoasă nu poate fi realizată decât operând în toate aceste planuri (politic, economic, psihologic, social) în mod simultan. Reformele destinate să realizeze ideologii măreţe au eşuat tocmai din cauză că au conceput o schimbare radicală într-un domeniu singular (astfel iluminismul a degenerat în dictatura iacobină sau marxismul în stalinism). În acest context al resemnificării problema principală care se pune este aceea de a distinge normalul de patologic în scopul eliminării treptate a patologicului. Primul domeniu care se impune „vindecării” este cel al muncii, pentru că aceasta constituie activitatea de bază a omului. Munca are un dublu aspect: unul tehnic, referitor la
21 Ibidem, pp. 196-200. 22 Ibidem, pp. 201-202.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 27 )

Zon@ Literară
modul de organizare a muncii şi mijloacele de producţie utilizate, şi unul social, ce are în vedere condiţiile ecologice ale muncii şi relaţiile din cadrul colectivului de muncă. Nu putem soluţiona alienarea operând doar în sfera tehnică a muncii (căci aceasta ar însemna, pentru a fi într-adevăr eficient, reîntoarcerea la producţia manufacturieră), ci operând, în principal, în sfera socială a muncii, schimbând orientarea exclusivă pe profit a muncii într-o direcţie ce serveşte interesul (adevăratul interes) al realizatorilor şi beneficiarilor ei. E. Fromm introduce ideea de co-management şi codeterminare, ceea ce înseamnă că muncitorul trebuie să fie conştient de principiul general de funcţionare a domeniului muncii sale, precum şi de finalitatea pe care o urmăreşte aceasta. În ceea ce priveşte finalitatea, aceasta vizează bunăstarea societăţii umane în general şi nu se reduce la obţinerea unui profit pe piaţă după mecanismele competitive. Astfel, într-o societate sănătoasă, economia nu este supraordonată celorlalte sfere ale vieţii, ci este integrată acestora. Preocuparea de a identifica şi ameliora formele patologice ale societăţii actuale, deşi întreprinsă dintr-o perspectivă diferită de cele două anterior menţionate este comună şi lui Habermas: „Deja în acea perioadă [sfârşitul anilor ‘50] problema care mă frământa era o teorie a modernităţii, o teorie a patologiei modernităţii, din punctul de vedere al împlinirii - deformate - a raţiunii în istorie”23 notează el. Habermas va relua analiza întreprinsă de Marx (care nu mai poate fi valabila pentru secolul XX) redefinind conceptele-cheie în jurul cărora se cristalizează aceasta: conflict social, ideologie, relaţie dintre forţele de producţie şi mijloacele de producţie. În acest context conflictul social nu mai poate fi evaluat ca manifestare a „luptei dintre clase” (precum apărea la Marx) pentru că, în condiţiile asigurării bunăstării materiale, menţinerea modului de producţie nu mai este interesul unic al unei clase sociale. Conflictul real este generat de disfuncţionalităţile din domeniul vieţii sociale. Această idee e preluată de la Clauss Offe, pe care Habermas îl citează: „discordanţa dintre cele mai modeme aparate de producţie şi militare şi organizarea
23 Jürgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura
Politică, Bucureşti, 1983.

stagnantă a sistemului circulaţiei, sănătăţii, educaţiei este un exemplu ( ... ) al acestei disparităţi a domeniilor vieţii”24. Noua ideologie, conform tendinţei de depolitizare a maselor, nu este o ideologie politică legitimatoare, ci o „conştiinţă tehnocratică” (modelul ştiinţific este reificat, pentru că inclusiv sferele umanului şi a moralităţii sunt gândite în categorii ştiinţifice). Sursa acestei ideologii este „eliminarea deosebirii dintre praxis şi tehnică”, adică „scientizarea tehnicii”, ridicarea acesteia la rangul de scop în sine25. Drept urmare, un aspect important în contextul resemnificării îl reprezintă transformarea culturală. Aceasta vizează nevoia de a readuce omul din stadiul de consumator pasiv al clişeelor culturale produse în masă în acela de creator, membru al unei comunităţi culturale producătoare de „artă colectivă”. Creaţiile originale pot deveni oglinda sensului acordat existenţei, adică un cadru general de orientare. În acest context, H. Marcuse susţine detaşarea de realitatea socială existentă în numele unor valori ce se cer realizate. Factorul-cheie al schimbării societăţii este transformarea tehnologică: „schimbarea politică va deveni schimbare socială calitativă numai în măsura în care va modifica direcţia progresului tehnic”26. Aceasta presupune redefinirea valorilor în termeni tehnici, ca elemente ale procesului tehnologic. Problema alienării este problema absenţei valorilor, a sensului care transformă orice banală activitate cotidiană într-o experienţă umană totală a trăitului. Ea trebuie pusă la nivelul fiecărui individ în mod particular, dar cauzele şi posibilităţile de soluţionare sunt profund dependente de cadrul social al vieţii acestuia: ideea statului asistenţial, caracteristică deceniilor în care au fost concepute aceste lucrări, postulează necesitatea unei autorităţi conştiente şi responsabile în locul dominaţiei anonime a principiilor tehnocratice. Iar instrumentul principal de care va putea dispune umanitatea în încercarea lui de a gândi şi orienta progresul este „cunoaşterea şi comunicarea” - în cadrul căreia teoriei sociologice îi revine un rol important.
24 Habermas, op. cit., p. 166. 25 Habermas, op. cit., pp. 167-177. 26 H. Marcuse, op. cit., p. 400.

Avatar

( 28 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Colecţionarul Igor Ursenco
(mini-detectiv esoteric) EXACT CU TREI ZILE înainte de a-l cunoaşte pe Hoody, Cassandra s-a transferat – cu tot cu corpul ei vibrant de numai 15 ani de experienţă terestră– în domeniile vaste ale unui vis cu totul şi cu totul ciudat. ”Acaparator”, putea fi calificativul cel mai potrivit pentru intensitatea sa onirică: problema principală era că fata nu ştia dacă să-l încadreze la categoria ”coşmaruri” sau la ”fragmentele erotice”, la fel de palpabile deopotrivă, despre care povesteau puţinii confidenţi din anturajul său limitat pe cale naturală. * Se făcea că trebuia să străbată domeniile unui tărîm fermecat, traversat de un rîu adînc şi o pădure deasă cu arbori seculari: simboluri clasice pe care le găseşti în te miri toate manualele ezoterice pentru începători. Brusc, în cale i s-a arătat un monstru vivid, similar unui sfinx uriaş, dar care, în locul unde trebuia să i se profileze burta, avea un clopot transparent: umplut cu tot felul de animale şi păsări, chiar insecte. Unele vietăţi păreau absolut fabulos de integru conturate, dar altele, cele mai multe, deformate pînă la nerecunoaştere. După o încleştare (”pe viaţă şi pe moarte”, dacă scenariul poate fi exprimat derizoriu într-un tipar lingvistic sec!) – din care Cassandra rămăsese uşor rănită în părţile inferioare ale corpului său tînăr, în plină formare –, monstrul a luat-o la fugă: la fel de subit cum a apărut. Cîteva vieţuitoare speriate ale pădurii au început să adulmece cu sfială corpul ei tînăr, iar unele mai îndrăzneţe s-au instalat pe trunchiurile doborîte ale copacilor ca pe nişte postamente de sfinx. Cînd fata a privit spre rîu ─ rîul ei special din tărîmul visului ─ acolo pluteau bucăţi de trupuri sfîrtecate: ca într-o ”Ghernică” apocaliptică.

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 29 )

Zon@ Literară
declaraţie de iubire. Dar tot atunci în amabilitatea cultivată cu efort de către băiat se strecură o Imediat cum s-a trezit între cele două lumi inflexiune ironică. complementare, Cassandra a avut doar pentru o clipă, dar suficient de lungă încît să se „Se face, soro… Am trei variante: o interpretare materializeze cu plauzibilitate, ciudata senzaţie exotică, una karmică şi alta psihanalitică. Pe care că cioburi din vis i s-au lipit de corp, lăsîndu-i dintre ele o preferi?” acolo urme palpabile. Cioburi colorate, de diferite dimensiuni, ca într-un caleidoscop magic! Dar „Oricare… Adică toate trei… Nu-nu, aşteaptă! strecurată în corp, durerea nu ţinea cont de acest Las-o baltă: mai bine află dacă visul se împlineşte… lucru, atacînd-o cu mii de limbi ascuţite: toate de Aruncă un ochi pe calendarul meu electronic: în culoare gri-intens. Salvarea a venit de unde se aştepta ce zi lunară sîntem?” mai puţin. „Numai o clipă… Aşa… «Ziua lunară numărul * * „Hei, Cassandra, ce naiba...! Mi-am ratat toată odihna de noapte din cauza ta! Ai fost tare zbuciumată în somn… Ce coşmar ai mai avut?”, vocea subţire şi familiară venea cu siguranţă de la doar cîţiva paşi dinspre patul din care fata încerca să se ridice. * Se putea altfel? Fratele său mai mic era iarăşi în faţa calculatorului, adică într-o nouă zi palpabilă! Dar de data aceasta Cassandra îi mulţumea cu voce internă, nedesluşită altor urechi străine, doar pentru simplul fapt că era alături de ea, în aceeaşi cameră, şi împărţeau frăţeşte aerul stocat în încăpere. Pentru a nu risca să fie trădată de modulaţiile vocii, fata evită să i se adreseze pe nume. În schimb, se lăsă cuprinsă de începuturile unui zîmbet creştinesc, care permitea să se întrevadă, între caninii lustruiţi, promisiunile umanităţii întrerupte de Cain şi Abel. * „În acest caz, am să te rog să cauţi pe net … Ştii tu unde…” „În folderul tău … special?” „Da, aş avea nevoie să aflu semnificaţia unui vis! Cînd îţi găseşti timp printre jocurile tale virtuale…” „Fenomene disparate, istorii sau lecturi?”, în enumerarea ironică a termenilor nu se simţea totuşi nici urmă de miştocăreală. „De unde poţi fi atît de sigur?” „Hai că nimeni nu te cunoaşte mai bine decît mine… Tu nu visezi niciodată oameni…”. * 11»… Să vedem ce zice «proorocul» tău electronic…”

Nerăbdătoare, fata avu o tresărire inexplicabilă. Pînă a i se contura între coardele vocale, propria vocea parcă i s-a desprins din piept, şi acum comunica cu „stăpîna” ei de undeva de la înălţimea tavanului: „Visele se materializează în termen de trei zile, nu?” * Fără a mai aştepta confirmarea presupusă, Cassandra s-a pomenit că picioarele o conduc spre grădină: probabil la fel ca nevoia imperioasă a bebeluşului de a se afla, mai curînd, în placenta lichidă şi anonimă decît la sînul carnal matern. Simţise imperios nevoia să îşi imagineze dacă ciripitul păsărilor corespunde imaginii lor reale. Reuşi să se încheie din mers la nasturii groşi ai halatului din mătase galbenă. * A stat aşa cîteva ore bune: nemişcată şi încîlcită într-un ghem întortocheat de gînduri. După un timp, un fluture a aterizat pe braţul ei, confundînd-o, probabil, cu un suport solid: dintr-o galerie imaginată de natură moartă. Pentru un moment, Cassandra avu senzaţia că se depărtează de la suprafaţa gravitaţională a pămîntului. Nu găsi altceva mai potrivit de făcut decît să contrapună imaginea fluturelui găzduit de corpul ei cu a celor văzuţi în visul recent. Simţi o greutate în tălpi. Următoarea senzaţie mută centrul de acţiune fiziologică, de parcă plămînii şi ficatul i-ar fi atîrnat de un scripete invizibil agăţat de creier. În acelaşi moment fluturele şi-a luat, alarmat, zborul, într-o direcţie necunoscută. Dar tremurul lui, abia perceptibil, i-a rămas impregnat în ritmurile sîngelui. Pentru toată ziua. *

Labirintul prozei

( 30 )

Ciudat, constatarea lui crudă suna aproape ca o În zilele care au urmat, visul abia începea să îşi

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
piardă conturul, diseminat în culorile nenumărate ale altor experienţe intangibile: poate la fel ca cele al fluturelui din grădină. În tot acest răstimp, alternarea haotică a planurilor temporale s-a desfăşurat la fel de firesc precum un bonsai acomodat în grădinile austriece de vară. * de pe o orbită pe alta, electronii ademeniţi de violenţa atracţiei magnetice universale. „Chiar dacă ai evitat să îmi spui numele, totuşi te invit la mine acasă… Dar te previn că sunt periculos … de…”

„Nu ţi-am spus că sînt oarbă? Degeaba ochii îmi sînt larg deschişi: nu aş şti nici măcar ce culoare Era în parcul public, cînd o umbră nedefinită i-a îţi are cămaşa!” tăiat calea. Nu mai văzuse umbre din copilărie, de cînd îşi pierduse vederea. Dar nu reuşi să „Văd că nu te pierzi de una singură…” se alarmeze: a desluşit clar în preajmă o voce străină. Deşi o auzea pentru prima dată, i se „Dacă vreau, pot să nu mă rătăcesc nici într-o păru familiară. Deveni oarecum intrigată, cu pădure, dar numai dacă vreau foarte-foarte atît mai mult cu cît era a unui bărbat. Cu mult… excepţia fratelui său mai mic, Cassandra nu mai „Nici nu am afirmat aceasta…” comunicase cu o persoană de genul masculin, cu excepţia schimburilor de replici care încoronează „De unde ştii atunci că nu port altceva decît amabilitatea elementară. cămaşă?” „Salut. Eu sînt Hoody … Dar pe tine cum te „A! Nu e niciun «secret»: mirosul de scrobeală nu cheamă?” poate veni decît de la o cămaşă, nu ţi se pare?” „Să ştii că nu-mi plac detectivii sub nicio formă… Mă simt încolţit… Apropo de pădure… Dacă Ca o alteritate mereu însoţitoare, şi de data aceasta eşti aşa de curajoasă cum pretinzi, te provoc să propria voce i-o luă autoritar înainte, astfel încît descoperi la mine acasă ceea ce n-o să vezi nici la Cassandra acceptă rolul de martor-fără-voie la o grădină zoologică din lume…”. discuţia între două persoane necunoscute pentru ea: bărbatul şi ea însăşi. Buzele Cassandrei s-au configurat în cercul neregulat al unui zîmbet amar. Hoody se prinse „Zici că te cheamă Hoody? Ascultă-mă … Nu imediat de capcana şablonului lingvistic, dar cred că putem avansa prea mult discuţia… Sînt scuzele de rigoare i-au expus şi mai deplorabil oarbă, Hoody…” situaţia confuză în care se afla. „Dacă vrei să zici că nu ai ochi pentru mine, „…nu intenţionam să te ofensez. «Să pipăi», am atunci…” vrut să zic… Adică nici «să pipăi», ci doar să te convingi prin tatonare de ceva foarte special…” „Te rog să mă crezi: sînt absolut oarbă…” „Scuze, dar eu nu sînt… De aceea nu pot să trec „Nu-i nimic”, rîse ea. „Ca să îţi arăt că nu mă supăr, mă tem că va trebui să-ţi accept nepăsător pe lîngă ochii tăi … profunzi…” provocarea!” „Ai fost avertizat, Hoody…” * „Cine e avertizat deja se poate considera Pînă a reuşi să se mire de uşurinţa alegerii cu care protejat…” s-a aruncat în voia întîmplării, tînăra s-a pomenit „Mai bine spune-mi de unde îţi vine porecla că păşeşte alături de ghidul său amabil, învingînd «Hoody»! Nu pare să fie un nume real, nu-i mai întîi glisalibilitatea treptelor de marmură. aşa? De la «tîlharul» Robin Hood sau de la Cîteva minute mai tîrziu, fata se strecura printre nişte umbre care păreau să o strivească, intuind «magicianul» Houdiny?” doar că are de trecut de nişte uşi masive din lemn. Ajunsă în perimetrul salonului imens al * casei, Cassandra a simţit că trăsese în plămîni „Să zicem că sînt un «tîlhar magic»… Eşti un fel de surogat la fel de vital ca aerul, dar mulţumită acum?” neobişnuit de răcoros. Sîngele fetei s-a mişcat imperceptibil: ca, şi mai Dacă ar fi fost ferită de cecitatea ei dobîndită ales, cît un fîlfîit de fluture. Probabil aşa sar, la vîrstă fragedă, ea ar fi remarcat cîteva colivii *

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 31 )

Zon@ Literară
aurite – acum împrăştiate haotic prin colţurile camerei – populate cu specii de păsări medii. Acvarii de mai multe dimensiuni, clădite în grabă unul peste altul, pretindeau, din punct de vedere grafic, să ocupe centrul spaţiului locuibil. Cu excepţia unui muşuroi înalt de furnici roşii, vasele patrulatere din sticlă transparentă erau populate de peşti deformaţi de la lumina care pătrundea cu parcimonie printre draperiile groase agăţate la ferestre. O ţestoasă uriaşă şi imobilizată: ca una dintre pietrele rezervate pentru cina binecunoscutului ciclop mitologic. Apoi o maimuţă plină de dexteritate îşi făcu spectaculos intrarea în scenă: după cîteva ocoluri în jurul fetei, acesta se postă într-o poză indecentă. În tot acest timp, fata a continuat să rămînă nemişcată. În schimb Hoody nu se putu abţine să nu explodeze într-un rîs mărunt, dar la fel de insistent ca şi cursul rîuleţelor de munte. La expresia nedumerită a fetei, bărbatul luă imediat o mină serioasă. Cassandra se pomeni aievea că picioarele se afundă într-un teren mlăştinos. De undeva apăru un şarpe, care tocmai se strecură cu abilitate printre picioarele şlefuite ale unui fotoliu capitonat cu piele naturală. Cassandra a tresărit involuntar, dar a încercat să rămînă nemişcată pînă cînd în ceafa ei a ricoşat vocea şuierătoare a lui Hoody: „Nu te teme, e doar un şarpe de casă…”. „Cum doreşti, domnişoară… Oricum o să ai parte de un show magic, te asigur! Dar mai întîi să-mi spui care parte a corpului o consideri mai importantă?” „Nu înţeleg…” „Eşti fată mare deja, ar trebui să ştii anumite lucruri…” „…la ce te referi?” „Organul vital, fără de care nu ai putea trăi…” Cînd simţi că fata nu i se poate împotrivi, Hoody slăbi strînsoarea, continuînd să vorbească tot timpul: ”Ca un martor, care va fi lichidat… He-he-he… Înţelegi aceasta, desigur!”. Fata nu reuşi să scoată niciun sunet: gîtul îi era blocat cu desăvîrşire, ca o arteră principală a unei capitale în ultima zi de lucru a săptămînii. Dar Hoody părea să nu fie deranjat de imobilitatea generalizată a victimei. O excitaţie inegală, pornită concomitent din creier şi din zona genitală, îi cuprinse irecuperabil corpul. * „Ei bine, draga mea, acum pot să îţi spun ceea ce nu bănuieşte nimeni în lumea asta…” „Ai de gînd să mă omori!”, vocea i se alătură parcă de la cîţiva zeci de metri distanţă ”personalităţii” ei oficiale: acum fata părea o ”entitate” dublă, dominată totuşi de o teamă persistentă, dar fără nicio urmă de frică palpabilă. De aceea timbrul grav suna, mai curînd, ca o constatare, şi nu ca o nedumerire.

Labirintul prozei

Cînd bărbatul i-l strecură foarte aproape de braţe, fata nu putu să evite contactul iminent. Atinse aşadar cu vîrful degetelor corpul lunecos al reptilei. O greaţă rece şi umedă o învălui fulgerător: pornită din stomac, senzaţia neplăcută i-a invadat imediat căile respiratorii, pentru a „Trebuie, draga mea … Îmi pare rău, dar atinge partea superioară a capului. trebuie…” Răbdarea afişată ostentativ de către bărbat îşi epuizase orice urmă de naturaleţe. Mişcările acestuia deveniră precipitate şi brusc autoritare. „Pune mîna”, intonaţia din vocea lui Hoody dădea de înţeles că nu acceptă niciun refuz. „Ce-s astea?” „Nişte furnici…” În timp ce Cassandra se lăsă pe mîna imperiului de furnici, care îi invadase aproape întreg braţul, Hoody încercă să o sărute cu forţa. Fata se împotrivi. Furia depăşi pragul de inerţie al decepţiei. Atunci Hoody o înşfăcă de gît. Avea o forţă nebănuită pentru degetele sale extrem de subţiate chiar de la baza palmei. „Ce faci, maniacule? Lasă-mă…” „Ba nu… Lasă-mă să plec, îţi promit că îmi voi ţine gura…”

„Prea tîrziu, fată dragă… Cum să îţi explic eu mai bine: te-am ales anume pe tine, pentru că numai lipsa ta de vedere le putea înlocui imaginaţia…” „Care imaginaţie… Adică a cui ..?” „… a persoanelor văzătoare! Dar tu ce ai crezut..?” * În următoarea jumătate de oră, pe retina ochilor ei mari şi total insensibili la lumină, ca printr-o cortină nebuloasă se înregistrară imagini proiectate dintr-un film holografic ciudat. Auzea în permanenţă vocea îndepărtată a lui Hoody,

( 32 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
deşi bărbatul se afla tot timpul chiar în faţa ei: „Vezi animalele şi păsările din jurul tău?” „Doar ştii că sunt oarbă” De la vocea ei calmă, cu modulaţii atenuate, violatorul s-a pomenit „infectat” de o gravitate aproape jubilantă, pe care nu o mai simţise până atunci cu alte femei. Curios, dar funcţia de comunicare a cuvintelor nu-i mai păru o calitate atît de indispensabilă în acel moment. În schimb, acestea fură compensate de o jubilaţie mistică a mişcării pure. * Iniţial, Cassandra auzi cum uşa coliviei a scîrţîit prelung, fără să realizeze exact ce a extras Hoody din interiorul strîmt al acesteia. Apoi se pomeni că ţine brusc – în palmele devenite mai reci decît alte părţi ale corpului – un obiect vibrant şi, mai ales, emanînd căldură proprie: mult mai greu decît ar fi sugerat conturul bine rotunjit al acestuia. „Îşi dai seama ce ţii în mînă?” senzual fără noimă. „…da, dulce fată Alina… Păcat şi de ea, desigur…”. * Deoarece Cassandra rămase tăcută, acesta se înfurie, devenind tot mai agasant, pe măsură ce părea să intre sub dominaţia reflexelor rămase conservate undeva în formolul vîrstei infantile. Cu gestul previzibil al îngerilor căzuţi, Hoody alteră, cu egală repeziciune şi fler, echilibrul edenic al regnurilor stocate şi răcoarea salonului. În clipa următoare, reptila culeasă de pe podeaua lustruită deja se zbătea neputincioasă în strînsoarea pumnului cu degete subţiate. Înainte de a-i zdrobi capul, bărbatul a trecut integral corpul alungit al şarpelui printre degetele de la cealaltă mînă, imitînd masturbarea unui mădular de împrumut. Cînd o fierbinţeală ciudată a început să îi pulseze simultan în creştet şi în stomac, masculul a testat rezistenţa muşchilor de ofidian cu lovituri furibunde aplicate pe carapacea ţestoasei, pînă i-a ferfeniţat acestuia învelişul solzos, dezgolindu-i în cîteva locuri carnea albă ca lumina.

Labirintul prozei

Aproape că o sperie vocea răbufnită acum de * undeva de sus: putea să jure că îi aparţinea, dacă nu ar fi ştiut că vine din partea unde era Hoody. Pomenindu-se că ţine în mînă doar pielea jupuită a şarpelui din care s-au desprins cîteva fragmente „Cu tine vorbesc, Cassandra…” sîngerînde, Hoody şi-a revărsat toată furia asupra ţestoasei. Urcat cu toată greutatea corpului pe „O… pasăre?!?” carapacea răsturnată, acesta a sărit cu violenţă „Da… Mai exact, o turturică… Ei, cum ţi se pare? pînă cînd şi-a pierdut interesul datorat muţeniei totale a animalului victimizat. Ridicînd de pe Simţi ceva deosebit?” podea secţiunea cea mai lungă a şarpelui, acum Hoody se năpusti asupra muşuroiului de furnici, „E… mică… şi caldă… Adică vie…” dărîmîndu-l, din două-trei lovituri puternice, „Trebuie să mă crezi pe cuvînt că, în realitate, din temelii. Apoi a continuat măcelul pînă cînd această aşa-zisă pasăre e chiar inima Cibelei…”. sîngele şarpelui sfîrtecat şi furnicile de culoare roşie au devenit o masă uniformă şi omogenă. * * În acest moment, propriul ei cord începu să zvîcnească haotic, dar vorbele agresorului erau În tot acest timp, Cassandra îşi concentră forţele mai puternice, o atacau nemilos din toate părţile: rămase în membrele ei adolescentine, adunînduca ghemul unui fulger de vară nimerit prin uşile le într-un singur fascicol energetic. Cu un efort deschise ale unei locuinţe izolate. la fel de intens, a plasat imaginea monstruluidin-vis chiar în locul ceakrei localizate între „Aceşti doi peşti…”, auzi ea cum mîinile lui sprîncenele-sale-de-adolescentă-care-nuHoody tipăiră cu zgomot în apa acvariului, „… au cunoscut-instrumentele-de tortură-aleaceşti doi peşti nu sînt decît o pereche de sîni… esteticianulu-capilar, încercînd să ucidă, unul Mai exact, au fost cîndva sînii perfecţi, o! foarte cîte unul, regnurile capturate în burta uriaşă a perfecţi, ai Alinei…”. bărbatului metamorfozat în demon. În timp ce fulgerul îi paraliza fetei glanda * stomacului, Hoody continua să debiteze un soi de rememorare pioasă, încadrată de un delir Efectul material al evanescenţei nu a întîrziat

Martie / Aprilie, 2012

( 33 )

Zon@ Literară
să apară. Printr-un transfer magic, Hoody simţi mai întîi un tremur generalizat al corpului. Apoi se făcu palid la faţă, iar buzele i s-au învineţit ca o ciupercă expusă la soare. Ochii au început să i se bulboace, atrăgînd în vîrtejul format ad-hoc partea superioară a corpului, rămasă brusc fără de gît. Apoi membrele superioare şi cele inferioare i s-au tras înăuntru corpului precum trapa unui avion pe cale de a se ridica de la sol. Ceea ce a mai rămas din corpul umflat al bărbatului a început să se evaporeze. Acum dispăruse şi unica dovadă de prezenţă corporală a lui Hoody: în urma prezenţei lui palpabile şi violente rămăseseră – în mijlocul unei bălţi de sînge înnegrit – doar pantalonul, tricoul şi sandalele… * facă transfer de imagini halucinante, eliberate brusc din temniţele lor domestice, animalele s-au năpustit asupra primei dintre ele. Obligată să se ghemuiască în colţ, Tanya Sadova încercă să riposteze fiarelor aflate în majoritate, turbate din senin. Mai întîi, maimuţa îi sări în cap şi o zgîrie cu laba sa păroasă. Cu aceleaşi şanse minime obţinute de la soartă, femeia îşi ridică instinctiv braţele pentru a-şi proteja organele vitale. Pistolul din dotare nu-i mai servea la nimic: figurile inamicului agresor nu figurau în baza de date a ”ţintelor vii” pe care ofiţerul de serviciu avea grijă să le lipească pe machetele mobile, amplasate în poligonul de antrenament. * În timp ce Sadova încerca să îşi şteargă sîngele scurs din rană pe ochi, şarpele îşi înfipsese deja limba bifurcată şi fulgerătoare: exact în locul unde inima ei de femeie în devenire avea să mai bată maximum un sfert de oră. Treptat, otrava şarpelui începu să îşi facă efectul: ca un asasin experimentat care ştie cum să se concentreze doar asupra părţii vulnerabile şi accesibile a fenomenelor.

În prima şi ultima misiune din viaţa sa, detectivul particular Tanya Sadova avu parte de o privelişte neobişnuită. La indicaţia unui telefon de urgenţă venit de la vecinii care auziseră „nişte zgomote ciudate de genul celor din grădină zoologică”, tînăra şi promiţătoarea urmaşă a lui Sherlock Holmes găsi în antreul casei încăpătoare un cadavru de femeie, încă neîmplinit pe deplin. * Alături de acesta se închega o băltoacă de sînge, dar care părea să fie originat de o altă entitate: trupul graţios al fetei, din care se scursese şi Fără să mai ţină seama de sentimentele ultimul bob de căldură, nu avea marcate pe el contradictorii dintre biografia promisă şi soarta cu propulsie autonomă, Tanya Sadova îşi proiectă indicii de violenţă ori semne de plăgi interne. mental o rezervă de energie complementară, aidoma celui de la orele de simulare energetică * conduse de profesorii experimentaţi de la Tanya Sadova a privit în jur cu atenţia cumulată Academia de Poliţie. Înainte de a-şi pierde a celor aproape trei decenii de viaţă bătute pe completamente cunoştinţa, femeia legii reuşi să muchie. Cu excepţia unor tablouri semnate de configureze cifra rămasă neclară – dar suficient de Bosch, Brueghel-seniorul şi Goya – atîrnate de-a macabră pînă şi pentru profesioniştii profilurilor valma pe peretele cojit ca de braţul unei mame criminale – care trebuia să dea seama de numărul surogat – agentul nu observă nimic suspect. persoanelor pe care Hoody le-a supus măcelului Sadova a deschis, cu mîna uşor tremurîndă, pervers. pleoapele cadavrului rece şi cu forme vag * împlinite. În ochii mari şi albaştri a ceea ce mai era pînă nu demult Cassandra cea-cuinimă-vertiginoasă, acum, ca pe un ecran uriaş Cu o dexteritate matematică demnă de o moarte de cinema, se proiectau: două inimi înroşite, cît mai întîrziată posibil, detectivul Tanya Sadova întemniţate în colivii cu gratii aurite; o pereche reuşi să scrie, cu propriul său sînge, direct pe faţa de sîni de femeie, palizi şi cu forme rotunjite, de masă, următorul text: „Atenţie, poliţişti! Probe plutind în lichidul tulbure al acvariilor clădite omucidere: 5 femei, dintre care 2 adolescente, plus unul peste altul; un penis tîrîndu-se pe serpentină; 2 bărbaţi. Total: 8 crime comise de proprietarul o placentă feminină, secţionată şi tăbăcită pînă la dispărut… T. Sadova”. densitatea unei carapace de ţestoasă; organele * genitale ale unei gravide, mărunţite pînă la dimensiunile furnicilor… Iniţial, în locul sumei indicate cu mînă tremurîndă, figurá cifra „7”. În partea dreaptă a cifrei finale * („8”), detectivul Sadova reuşi să contureze totuşi, Cît timp receptorii senzoriali ai celor două cu toată grija, un semn al întrebării…

Labirintul prozei

( 34 )

femei – una vie şi alta moartă – au pornit să

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Între principiul matern şi eros în poezia lui Grigore Vieru Narcisa Boldeanu
Dacă sculptorii cioplesc în piatră chipul fiinţei dragi, dacă pictorii aduc, din umbre şi memorii, către lumină imaginea fiinţei dragi, poetul nu poate face acest lucru decât dacă lucrează în mina cuvintelor. De acolo, din adâncul sufletului, poetul poate înfăţişa în cuvinte ceea ce poate realiza un artist plastic. S-a spus de nenumărate ori în cadrul unor colocvii publice, în cadrul unor exegeze literare pe opera lui Grigore Vieru, în reviste literare, pe canalele noilor media că, dacă ar exista un premiu Nobel pentru cele mai frumoase poeme pentru mamă, poetul basarabean ar fi acela care ar trebui să îl primească necondiţionat. De altfel, Alex Ştefănescu, cel care pronunţă pentru prima dată această propunere, semnalează într-o lucrare de istorie literară contemporană că poezia lui Grigore Vieru „este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroasă”, iar dacă deschidem Cartea poetului întâlnim la orice pas elemente care pot susţine cele afirmate de Al. Ştefănescu. Chiar dacă publicului românesc poezia lui Grigore Vieru a fost înfăţişată mult mai târziu faţă de debut, acest lucru nu i-a împiedicat pe exegeţii lui şi căutătorii de comori poetice să-l citească pe îndelete şi să-l descopere sau, mai mult, să-l redescopere în ipostaze originale. Poezia lui curge dintr-un râu al adevăratei poezii şi poate linişti inima oricărui călător în această lume, pentru că din poezia lui se aud jocuri de copii, se aud cântece de leagăn, cântece de nuntă, vocea mamei, se simte mirosul casei de lut, răcoarea dimineţilor cu rouă. Versurile lui Vieru sunt populate cu personaje folclorice, din poezia lui se aud liturghiile interzise în perioada comunistă, prin poezia lui vorbeşte însuşi Dumnezeu. Dacă iconografii pot fi consideraţi mijlocitori, prin minunea lor de a picta icoanele sfinţilor, între Om şi Dumnezeu, Grigore Vieru poate fi considerat şi el, prin lirica lui blândă, armonioasă şi melancolică, un fel de mijlocitor către Dumnezeu. Fiecare poezie, fiecare vers, fiecare cuvânt aşezat de poet în pagină reprezintă truda şi emoţia trăită de acesta faţă de natură, faţă de universal în genere. În acest sens, am putea spune că suma acestor trăiri vierene este alcătuită din

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 35 )

Zon@ Literară
temele care construiesc opera poetului. Dar printre acestea, acelea pe care personal le consider înalte sunt temele privind maternitatea şi copilăria. Criticii literari, printre care amintim aici pe Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan, Fănuş Băileşteanu, Dumitru N. Ţigănuş, Theodor Codreanu, Stelian Gruia, Ana Bantoş, Daniel Cristea-Enache etc. au semnat importante contribuţii cu privire la aceste două teme fundamentale la Grigore Vieru. De altfel, considerăm că nici nu se poate realiza o analiză asupra operei vierene fără a lua în seamă aceste teme. Grigore Vieru se dovedeşte a fi, în fiecare poem al său, un recuperator al adevăratului chip uman, iar în acest sens, poetul are ca model pe nimeni altul decât chipul iubitei lui mame, faţă de care manifestă un adevărat şi înalt cult. În poezia lui Grigore Vieru mama reprezintă punctul central al universului, înfăţişând armonia şi lumina lumii. Ea este, în termenii lui Mihai Cimpoi, arhetipul lumii, la care poetul se raportează în toate etapele existenţei lui. În acest sens cităm din poemul Mama şi feciorul, din care se desprinde clar ideea dăinuirii sentimentului matern până la sfârşitul existenţei: Maică, nu mai sunt copil,/ Nu vezi că-s şi eu bătrân?// - Pentru lume-i fi bătrân,/ - Pentru mine tot copil;/ Pentru lume om de stat –/ Pentru mine-al meu băiat. O interpretare inedită cu privire la tema maternităţii realizează Stelian Gruia, cel care, de altfel, se consideră primul administrator al operei vierene în spaţiul românesc. Stelian Gruia, analizând poemele lui Grigore Vieru dedicate mamei, constată că ele contribuie la realizarea construcţiei Basarabiei. El face o comparaţie între Meşterul Manole care îşi sacrifică iubita, pe Ana, zidind-o în construcţia bisericii, cu gestul lui Vieru de a aduce în poezie mama care vine singură, în cele din urmă, la zidire; mama care devine modelul arhetipal al Basarabiei: „Grigore Vieru se vede nevoit să corecteze substanţial şi motivul zidirii din tradiţia noastră folclorică. Dacă Meşterul Manole a cutezat să-şi zidească în perete soţia pentru dăinuirea veşnică a construcţiei, poetul venit din rândul românimii oropsite de peste fruntariile ţării îşi zideşte în edificiul său făptura Mamei”.1 Ceea ce sugerează aici exegetul este că poetul realizează marele vis al construirii de
1 Stelian Gruia, Poet pe Golgota Basarabiei, – Bucureşti: Eminescu, 1995, p. 117.

neam. Ideea de sacrificiu este alăturată ideii de construcţie. Poetul mărturiseşte, în acest sens, în poemul Mică baladă2 că, mai presus de orice tip de iubire lumească, stă relaţia autentică, nealterată, veşnică şi sinceră cu mama. Potrivit poetului doar mama este aceea care are curajul de a intra în lucrarea divină, în construcţia care dăinuie veşnic. La Grigore Vieru această construcţie reliefează dimensiunea simbolului naţional, limba, pe care mama nu o poate ignora sau nega. Dimpotrivă, mama este primul educator al copilului. Ea transmite pruncului limba strămoşească. Dragostea pe care mama o are faţă de propria limba reliefează dragostea faţă de ţara sa, faţă de pământurile natale. Dintre toate femeile, poetul subliniază că singura care îl iubeşte cu adevărat este aceea care acceptă prima sacrificiul, aceea care înţelege că legătura stabilită nu e una supusă timpului, ci eternităţii. De fapt, e vorba aici de un comportament ontologic, pe care poetul îl înfăţişează. Iată cât de frumoase sunt versurile în care mama devine simbol naţional, monument în lirica viereană: Pe mine/ mă iubeau toate femeile./ Mă simţeam puternic şi singur./ Ca Meşterul Manole/ am cutezat/ să ridic o construcţie/ care să dăinuie veşnic./ Am început lucrul / şi le-am chemat la mine/ pe toate:/ pe Maria, pe Ana,/ pe Alexandra, pe Ioana…/ Care întâi va ajunge,/ pe-aceea-n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile / a venit una singură:/ Mama. Dar, trebuie să recunoaştem, în lirica viereană tema maternităţii se bucură de mai multe chipuri, astfel încât putem asigura că cel care pătrunde în meandrele poeziei lui Grigore Vieru va întâlni, treptat, dinspre modelul uman, un model ancestral al protecţiei materne. Pe de altă parte, Paul Gorban, mergând pe linia inaugurată de criticul Mihail Dolgan sugerează că atunci când vorbim despre tema maternităţii trebuie să avem în vedere n atribute, din suma cărora rezultă, în fond, acel model arhetipal: „Mihail Dolgan constată că, în general, critica literară atribuită temei vierene despre mamă se pronunţă în termenii unei anume comodităţi, aflată în zona unei intimităţi infantile or, problematica acestei teme este că ea deschide orizonturi infinite de interpretări. Mama nu este numai aceea care dă viaţă şi care se sacrifică pentru copilul ei, ea nu este numai
2 Grigore Vieru, Numele tău, – Chişinău: 1968.

Avatar

( 36 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
femeia care are grijă de vatra ei, în ea se întâlnesc toate elementele naturii, toate tipurile de relaţii ontologice. Grigore Vieru vede în mamă o sursă inepuizabilă de lirism autentic. Modelul mamei, în poezia lui Grigore Vieru, pleacă de la modelul de lut al Eudochiei Vieru, femeia care i-a insuflat prin naştere harul iubirii şi al apropierii de natură”.3 În timp ce, criticul Mihai Cimpoi constată că la Grigore Vieru „mitul matern se configurează cu semnificaţii dintre cele mai complexe şi mai adânci, care, fuzionând, consacră – indiscutabil – un mare poet al Marii teme: în plan afectiv, legământul cu Mama este o formă superioară a iubirii; din punct de vedere psihologic, Ea polarizează toate sentimentele şi trăirile, generând specifica îngândurare a fiinţei şi potenţând neliniştile ontologice ale secolului nostru; (…) principiul matern dă contururi definitive esteticii reazemului: prin intermediul legăturii afective cu fiinţa care l-a născut, poetul obţine raporturi armonizate cu cosmosul, conştiinţă că este cu adevărat”.4 Descoperim o abordare inedită a principiului maternităţii a lui Grigore Vieru şi în exegezele lui Theodor Codreanu, potrivit căruia modelul mamei devine în semantica lui Vieru modelul înalt al Omului-Poezie: „Chipul de aur devine o emblematică ţintă alchimică: poetul a găsit în fiinţa mamei piatra filosofală, aurul sufletului. Nu e de mirare că Vieru concepe portretul mamei ca şi pe acela al Omului-Poezie, într-un mod arcimboldian insolit, căci fiecare parte a chipului e ramură a naturii. Poetul a scris un număr impresionant de poeme-ramuri, dacă se poate spune aşa, ale marelui arbore matern”.5 Criticul Mihail Dolgan identifică în lirica viereană o concordanţă constantă între mamă şi natură. Din punctul lui de vedere, prin această apropiere a elementelor umanuniversal protectoare Grigore Vieru reuşeşte să creeze un chip nemuritor al mamei: „între chipul luminos al mamei şi natura veşnic vie, faţă de care omul întotdeauna a manifestat o dragoste aleasă, există o legătură aproape mitică, divină: şi mama şi natura vin să aducă
3 Paul Gorban, Mişcarea în infinit al lui Grigore Vieru, – Iaşi: Princeps Edit, 2011, pp. 63-64. 4 Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, poetul arhetipurilor, – Iaşi: Princeps Edit, 2009, p. 54. 5 Theodor Codreanu, Duminica mare a lui Grigore Vieru, – Iaşi: Princeps Edit, 2010, p. 235.

lumii mari înţelesuri, şi mama şi natura vin să-şi perpetueze genul, şi mama şi natura vin să sporească frumuseţile lumii şi să înnobileze spiritul uman. Iată de ce mama şi natura se cunosc reciproc până în cele mai adânci tainiţe, îşi împărtăşesc una alteia gândurile cele mai sacre, se aseamănă până la contopire prin felul lor de a fi şi de a se dărui rostului suprem”.6 Acum înţelegem de ce poezia lui Grigore Vieru parcă seduce, atrage Omul către iubire. Însuşi criticul M. Dolgan, mergând pe consideraţiile lui Lucian Blaga, confirmă ipoteza că „Grigore Vieru face parte anume din rândul acestor poeţi care creează cu ajutorul cuvintelor de vrajă”.7 Iată cum apare în lirica viereană acest lanţ al comunicării materne uman-universal (în Făptura mamei): Uşoară, maică, uşoară / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ!// În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti. Există o legătură ontologică între mamă şi natură, o legătură care într-un fel sau altul prefigurează taina poetului, anume aceea că poetul moşteneşte rana naturii, aceea că poetul este într-o continuă căutare de divin. Natura însăşi, prin elementele ei, păstrează şi reliefează mamei imaginea iubirii veşnice. Considerăm, în această idee originală, imaginea din poemul Buzele mamei,8 în care poetul subliniază, pe de o parte, suferinţa mamei, iar, pe de altă parte, legătura puternică dintre matern şi universal. Poemul, realizat în maniera biografică, ne-o înfăţişează pe mamă mistuită de dorul bărbatului, pierdut pe front, ne-o arată pe mamă închinându-se naturii. Elementele viului carnal sunt împreunate, aduse armonic în legătură cu elementele universalului: Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu,/ Mereu presurată cu ţărâna / Mormântului tatălui meu.// O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt / Mai mult ca pre dânsul,/ Pre tata,-n / Puţinii lui ani pre pământ. În lirica lui Grigore Vieru întâlnim adeseori, într-o construcţie plastico-metaforică,
6 Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, – Chişinău: CEP USM, 2008, pp. 263-264. 7 Mihail Dolgan, Mihail Dolgan: Polifonismul creativităţii (Conştiinţa civică şi estetic a poeziei), – Chişinău: Editat de Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie, Tipărit la Tipografia Centrală, 2010, p. 170. 8 Grigore Vieru, Aproape, – Chişinău: Cartea Moldovenească, 1974,

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 37 )

Zon@ Literară
imaginea mamei, mama care, rămasă văduvă, îşi plânge bărbatul, îşi creşte singură copiii şi este obligată să trudească pe dealuri pentru a avea ce le pune pe masă, mama care îşi adoarme copiii cu sunetul maşinii de cusut. De altfel, aceste imagini biografice construiesc tipul femeii basarabene de la jumătatea secolului trecut. Iată cum povesteşte Grigore Vieru în cadrul unui interviu cu Adrian Păunescu despre imaginea mamei în copilăria lui: „Mama mai câştiga câte un bănuţ de pe urma croitoriei, pentru că de nevoie se făcuse şi croitoreasă. Cosea mai mult noaptea, pentru că ziua era pe deal. Aşa se zice la noi ogorului: deal. (…) Cântecul meu de leagăn şi poveştile mele au fost dulcele ţăcănit al maşinii de cusut”.9 Puternică este imaginea mamei şi în poemul Nopţile mamei10, în care întâlnim o combinare armonioasă a elementelor biografice cu cele plastice: Te chinuie nesomnul,/ Durerea din oase./ Ai aprinde lumina / Şi-ai coase,/ Dar dorm / Domnul şi doamna…// Un glas tămăduitor / Te cheamă / În sat,/ Lângă grijile humii.// Ieşi în balcon, cu teamă,/ Ca la marginea lumii;/ Aduni până în zori,/ În pârg,/ Spice de nehodină.// Lumini pe târg:/ Mirişte străină. Textul ne înfăţişează imaginea mamei poetului în timpul unei vizite la oraş. Se înţelege că poetul, fiul Dochiţei Vieru este aşezat la casa lui alături de Doamna, adică de Raisa, soţia lui. Obişnuită cu legile satului, mama poetului nu reuşeşte să se adapteze în oraş. Fragmentul ne înfăţişează legătura puternică stabilită între mama poetului şi natură. Din punct de vedere stilistic putem evidenţia că Grigore Vieru nu se complace în identificarea unor efecte verbale ci, dimpotrivă, el caută cuvântul limpede, sensibil, sonor, asemenea sufletului său. Autorul vorbeşte despre mamă folosind cuvinte arhetipale, care te trimit către casa părintească, ceea ce însemnă că preocuparea constantă a poetului e să păstreze vie şi nealterată imaginea mamei, învăţăturile acesteia, limba acesteia. Analizând stilistica lui Grigore Vieru, George Meniuc ne spune că poetul „are veneraţie faţă de cuvântul obişnuit, din popor, cuvânt ce demult e cernut prin
9 Grigore Vieru, Norocul poeţilor Basarabeni a fost poezia română, în dialog cu Adrian Păunescu // în Revista Limba Română, nr. 1-4, Chişinău, 2009, p. 322. 10 Grigore Vieru, Steaua mamei, – Iaşi: Junimea, 1978, �rigore �ieru, p. 10.

sita vremii. Numai că el ştie să-i descopere nuanţele proaspete, să-l înzestreze cu o vigoare nouă. (…) Metaforele încâlcite l-ar stânjeni, l-ar incomoda”.11 Pe bună dreptate, putem identifica în lirica viereană o obsesie a poetului faţă de iconul mamei. În foarte multe poeme dedicate acesteia, autorul conturează chipul blajin al mamei, chip care poate fi identificat până la un punct cu Maica Fecioară Maria, cu Maica Basarabiei, protectoare, supusă doar naturii şi lui Dumnezeu. Chipul conturat de autor ne-o arată pe femeie în ipostaze dialectice, când puternică în faţa naturii, când identificându-se cu natura însăşi, când supusă acesteia, când firavă ca o privighetoare rănită, aşa cum reiese şi din poemul accentuat filosofic Chipul tău:12 Chipul tău, mamă,/ Ca o mie / De privighetori rănite,/ Ochii tăi / În care s-au întâmplat / Toate / Câte se pot întâmpla / Pe lume!/ Lacrima ta:/ Diamant ce taie-n două / Oglinda zilei./ Nedespărţită de cer / Ca apa de uscat,/ Locuieşti o casă / Cu două ferestre:/ Una dând spre viaţă,/ Alta cu faţa spre moarte;/ La fel de limpezi amândouă. Pe de altă parte, poetul găseşte în chipul mamei punctul central al propriei existenţe, locul de taină, puternic sacralizat. La acest chip el se raportează în toate activităţile lui, deoarece autorul poartă cel mai clar elementele universalului, deoarece în el sunt identificate elementele sacrului. Putem considera că poemul Spre chipul mamei13 reprezintă busola poetului: Departe nu alerg ca râul,/ Căci cine uită, se destramă.// Cu roua cerului sub pleoape / Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt şi-aproape:// Spre chipul tău de aur, mamă, // Şi-mi curge sufletul ca grâul. Acest poem subliniază crezul poetic al lui Grigore Vieru, statornicia, locuirea aproape. Poemul dă în vileag latura profund religioasă şi credincioasă a poetului faţă de castă. În fond, acolo unde Vieru vorbeşte despre casă, implicit vorbeşte despre mamă, iar unde vorbeşte despre mamă vorbeşte şi despre locul central al fiinţei. Poetul nu împărtăşeşte teologia noului postmodernism, care propovăduieşte o religie
11 George Meniuc, Inscripţie // volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul, coord. Acad. Mihai Cimpoi, – Chişinău: Ştiinţa, monografie apărută sub egida Academiei de Ştiinţă a republicii Moldova, 2010, p. 271. 12 Grigore Vieru, Taina care mă apără, – Chişinău: Literatura Artistică, Chişinău, 1983. 13 �rigore Vieru, Aproape, ed.cit. Grigore �ieru,

Avatar

( 38 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
a depărtării de casă, de centru, o religie aflată sub semnele nihilismului nietzschean. Potrivit autorului aceste depărtări îl înstrăinează pe om nu doar de familia lui, ci şi de el însuşi şi, implicit, de sacru, de Dumnezeu, de frumosul adevărat. Poetul militează pentru reîntoarcerea la origini. În acest sens, cităm din Casa mea14: Tu mă iartă, o, mă iartă,/ casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu. /…/ Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşeancă ea.// Las`că vin eu cu bătrâna / Şi nepotul o să-l iau / Care pe neprins de veste / Speria-vaţi bezna: „Hau!”/ Şi vei râde cu băiatul / Ca doi prunci prea mititei,/ Şi vei plânge cu bătrâna / de dor, ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă / de pe margine de Prut. Casa în care locuieşte mama reprezintă, în fond, centrul devenirii, izvorul frumuseţii, locul din care însuşi Dumnezeu se arată şi vorbeşte. În poemul Autobiografică, Grigore Vieru subliniază clar relaţia mamei cu divinitatea, relaţie pe care o consideră şi o împărtăşeşte ca model. În casa în care tatăl biologic lipseşte, femeia se roagă pentru protecţie şi putere tatălui ceresc: Mama mea viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşeza între mine/ Şi prea bunul Dumnezeu.// Oh, şi crede-aşa într-Însul,/ Că în ochii ei cei uzi / Chipul Lui de pe icoană / se arată şi-L auzi.// Şi eu ţin atât la mama/ Că nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc. Iată de unde porneşte izvorul religios al lui Grigore Vieru, din casa părintească, din ochii mamei. Mama însăşi este catapeteasma ortodoxiei româneşti. Peste chipul ei coboară nu doar lumina, ci şi sunetul. Citind poemul, ai senzaţia că îl auzi pe Dumnezeu. Poemul reverberează în sufletul lectorului asemenea unei slujbe. În alte poeme, Grigore Vieru, atunci când conturează portretul mamei, ia în calcul nu doar chipul ca element sacru, ci şi mâinile. Prin acest fapt, autorul nu face decât să evidenţieze, să scoată în relief jertfirea mamei faţă de casă, de natură, de Dumnezeu, iar, pe de altă parte, mâinile indică şi poziţionarea omului în faţa neantului. Tulburătoare considerăm versurile din poemul De la mâinile tale, în care Grigore Vieru creionează un portret cosmic mamei: Se încălzeşte cerul, mamă, / De la mâinile tale,/ Se
14 �rigore �ieru, Taina care mă apără, – Iaşi: Princeps Grigore Vieru, Edit, 2008.

iluminează-n adânc,/ Îşi linişteşte / Nemărginirea./ Iată o stea / S-a desprins de vecie / Topindu-şi făptura-n neant./ Dar nu de stele / Se prăbuşeşte cerul,/ Ci de mâinile tale / Căzând spre pământ./ Nimic, ah, mai îndepărtat / Ca cerul,/ Ca adâncul de sus,/ Fără de mâinile tale,/ Mamă. Există o relaţie aproape freudiană între poet şi mama acestuia, o relaţie care scoate în evidenţă importanţa întregului. Fiul nu se poate imagina despărţit de mamă, motiv pentru care chiar şi în poemele dedicate iubitei întâlnim prezenţa mamei. Mai mult, poetul realizează un transfer ontologic între aceste două fiinţe dragi. Iubita, devine ea însăşi femeie şi apoi mamă. În poemul Cutremur,15 Grigore Vieru realizează o metaforă puternic încărcată semantic pentru a indica această trecere. Efectul poetic este susţinut cu atât mai mult cu cât imaginile din poem apar ca într-o cascadă. Poetul subliniază, de fapt, relaţia pe care Omul o are cu Universalul, cu Marea Întindere. Aşezată în faţa mării mama autorului îşi percepe dimensiunea cosmică. În acest sens, sentimentul finitudinii, angoasa faţă de moarte, este puternic controlată, prin rugăciune. În prezenţa iubitei fiului, mama înţelege că are loc acel transfer ontologic, în care timpul mamei devine timpul iubitei şi invers: Mama intră-n mare./ Asfinţire lină./ Sfintei mari întinderi / Cuvios se-nchină.// Alb împrăştiate / Pletele-i pe valuri / Coperă, o, marea…/ Pruncii zburd pe maluri.// În adânc nurora / Cu întinse pleoape,/ Ca o stea prelungă,/ Şerpuie sub ape.// O, dar ce cutremur / Când pe valuri urcă / Şi cu părul mamei / Părul ei se-ncurcă! Această imagine a împletirii celor două fiinţe dragi o întâlnim şi în poemul Mâinile mamei:16 Duios, o, mâna ei întâi / Cu mâna dragei mele fete / S-au întâlnit la mine-n plete. Pe de altă parte, poetul raportându-se la aceste două fiinţe dragi inimii, mama şi iubita (draga, cum îi zice el), indică un culoar destinal, divizat în două (aici avem a face cu simbolistica albul bătrâneţii şi verdele tinereţii). Pe partea albă a culoarului păşeşte mama, în timp ce pe partea verde păşeşte draga. Poemul indică situarea poetului în relaţia cu aceste fiinţe ale sufletului. Aşa cum evidenţiază şi poemul, omul este pus în situaţia de a alege un drum. Această alegere reprezintă suferinţa pe care omul (care iubeşte din toată fiinţa), în
15 Idem, p. 81. 16 Idem, p. 69.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 39 )

Zon@ Literară
cazul de faţă poetul, o are. Pus în postura de a alege între cele două drumuri, autorul îşi descoperă imposibilitatea de a parveni, de a părtini, de a-şi împărţi sentimentele: Pe drum alb înzăpezit / Pleacă mama. / Pe drum verde înverzit / Vine draga.// S-o petrec pe cea plecând / Pe drum alb?/ S-o-ntâlnesc pe cea venind / Pe drum verde?!// Două drumuri strâns în tot -/ Alb şi verde -/ Împleti-le-aş şi nu pot./ Cine poate?! Ca şi versurile pentru copii, cele pentru mamă vin din vocaţia comunicării cu universul candorii, în aceste versuri poetul îşi arată suferinţa lui şi a patriei lui. Pe de o parte, poemele dedicate mamei relevă o lume a fiinţelor vulnerabile, în care întâlnim păsări, pui, îngeri, albine, iar, pe de altă parte poemele dedicate mamei justifică puterea şi statornicia femeii creştine, dedicată cu trup şi suflet casei. Această a doua ipostază ne dezvăluie o femeie puternică. Trebuie să afirmăm că pentru poet mama însăşi apare ca arhetip naţional. Relevante considerăm versurile din poemul manifest Mamă, tu eşti!17 Dispariţia mamei va schimba radical comportamentul poetului cu lumea, cu viaţa sa şi mai ales cu moartea. În multe din poemele sale, Grigore Vieru nu înfăţişează un sentiment al disperării faţă de moarte, ci, dimpotrivă, îl descoperim puternic în faţa acesteia. Mai mult, poetul dojeneşte moartea, datorită condiţiei de orfan pe care o are. În Litanii pentru orgă,19 cel mai iubit poet al Basarabiei, Grigore Vieru, dialoghează, la persoana întâi, cu moartea. Această putere este dată de mamă, chiar în trecerea ei către cealaltă dimensiune a viului, dinspre vegetal spre cosmic: Nu am, moarte, cu tine nimic. / Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc.// Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi / De-ai avea mamă şi-ar muri./ Ce-ai face tu şi cum ar fi / De-ai avea copii si-ar muri?!/…/ Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii. Iată cum analizează această atitudine viereană în faţa morţii, criticul Mihail Dolgan: „Cât de stăpânit şi de înţelept în durerea-i fără margini se arată a fi poetul în dialogul interior (mut) cu Moartea în chiar primul vers constatativ şi despovărător de suferinţe. Personajul liric pare a se împăca aici cu tragismul şi inevitabilitatea situaţiei. Dar, în acelaşi timp… Cum să nu se revolte, cum să nu o blesteme, cum să nu duşmănească pe cruda şi pe hâda Moarte, care i-a ucis pe cea mai scumpă fiinţă din lume, pe propria mamă? Totuşi, personajul are tăria şi înţelepţia să recunoască – gest aproape supraomenesc! – că nu e certat cu ucigaşa, că nu-i poartă pică, că este chiar împăcat cu ceea ce nimeni nu se poate împăca vreodată”.20 Dar de unde, ne întrebăm noi, această putere de împăcare? De altfel, în alt poem, Grigore Vieru creionează izvorul de înţelepciune, de iubire venit dinspre mamă. Acest izvor coboară din gospodăria familiei, paradis în care Dumnezeu se arată. În acest paradis Grigore Vieru se naşte, creşte şi devine poet: Curată şi îngrijită / Ca faţa Scripturii – aşa era / Grădina măicuţei. În tainica lucoare matinală / Părea că Sfântul Duh pogoară / Pe straturi de mărar şi pătrunjel,/ Pe floarea fumurie de cartof./ Acolo şi-atunci, cum strigă-am auzit / Grădina aceea / Născându-mă pe un pământ / Pe carel păstrase Dumnezeu / Pentru El./…/ Din
19 Idem, p. 137. 20 Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, ed. �olgan, cit. p. 289.

în care Grigore Vieru implică în discursul poetic latura sa de tribun: Creştetul tău - / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi - / Mări albastre. / Palmele tale – Arăturile noastre. / Respiraţia ta - / Nor / Din care curg ploi / peste câmp şi oraş./ Inelul / Din degetul tău - / Cătare prin care ochesc. / În vrăjmaş./ Basmaua - / Steag, / Zvâcnind / Cu inima …/ Mamă, / Tu eşti patria mea! Dialogul cu mama nu încetează nici când aceasta trece poarta de piatră. Dimpotrivă, poetul se afla în faţa unei noi şi inedite ipostaze, aceea de a atribui cosmosului elementele maternului sau, cum zice M. Cimpoi, de-ai împrumuta „principiul matern”. Mama se arată fiului prin licărirea stelelor, prin frunzele şi pietrele de pe Prut. De altfel, în piatra de pe mormântul mamei, autorul identifică poarta prin care se trece dincolo, locul de confesiune, de împărtăşire a suferinţei, încât în cele din urmă, piatra reprezintă ultima patrie pentru care poetul cântă şi se jertfeşte: Iată o piatră / Care pe nimeni / Nu a lovit./ Ea stă neclintită aici / Pe mormânt./ Pe mormântul tău, / Mamă./ Cucernic o îmbrăţişez / Ca pe întâia / Şi cea de pe urmă / Patrie a mea (Piatra)18.
17 �rigore Vieru, Liniştea lacrimii, – Craiova: Fundaţia Grigore �ieru, Scrisului Românesc, 2006, p. 20. 18 �rigore �ieru, Taina care mă apără, – Iaşi: Princeps Grigore Vieru, Edit, 2008, p. 229.

Avatar

( 40 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
imperiul acelei grădini,/ Puterea îmi vine. (Din imperiul acelei grădini).21 Însuşi actul creator, însăşi poezia trebuiesc realizate, ne spune autorul cu mâna pe inimă, după modelul mamei. Acestea presupun responsabilitate. Asumarea unor adevăruri şi a unor tehnici poetice pot însemna sacrificiu. Dacă cităm din poemul Să pictezi o lacrimă22 vom înţelege de ce pentru poet la capătul / fiecărei cărţi / ne-aşteaptă / cu lacrimi în ochi / o mamă. Referirile pe care poetul le face în acest poem sunt cât se poate de clar, politice. El vorbeşte despre riscul, în perioada comunistă, de a spune în versuri adevăruri care ţin de identitatea naţională, adevăruri care puteau atrage după ele condamnarea şi, implicit, suferinţa din partea celor dragi. Şi limba română poartă chipul şi însemnele mamei, dorul codrilor, cantabilitatea versului eminescian, jăratecul care nu se stinge. Credem că memorabile pot fi versurile din poemul Jăratecul23 în care poetul îşi exprimă cu patos credinţa faţă de limba română, credinţă de care nu se poate lepăda. În inima autorului limba română răsună în tonurile vocale ale mamei, cea care de altfel i-a şi insuflat dragostea de folclor, de cuvânt românesc. Vieru ne spune în versuri că suflă în jăratecul / Limbii Române / atent mereu / să nu moară / focul din vatră./ Nu sunt mai mult / Decât o simplă măicuţă. De altfel, poetul a şi exprimat în public de câteva ori că el face parte din Partidul Limbii Române. Putem spune că poetul transfigurează tot ceea ce este în jurul lui după armonica limbă română, după starea sa sufletească, după chipul sfânt al mamei, icoană ocrotitoare a românismului autentic, al tradiţiilor moştenite din bătrâni. Vieru vorbeşte o limbă moştenită genetic de la mamă, o limbă a cărui ADN vine din latină. De altfel, în poemul cantabil Primul cer, el mărturiseşte că toată bogăţia sa vine din educaţia primită de la mamă: Cum aş putea cândva, măicuţă, / Cum aş putea a te uita / Când primul cer văzut de mine / Sunt ochii tăi, privirea ta,/ Măicuţă;/ (…) Din slăvi creştine, din slăvi creştine / Coboară chipul tău ca dulce foc!/ Te am pe tine, te am pe tine,/ Ar fi păcat să spun că n-am noroc!/…/ Eşti primul cânt al vieţii mele / Ce veşnic mă va mângâia./ Frumoasă-i Ţara lângă tine,/ Şi tu frumoasă lângă ea. Se petrece
21 Idem, p. 183. 22 Grigore Vieru, Taina …, ed. cit., p. 213. 23 Idem, p. 223.

o cununie între cele două simboluri vierene, mama şi ţara, cu a ei limbă frumoasă română. Iubirea este la Grigore Vieru cel mai înalt sentiment, de aceea şi identificăm în lirica sa mai multe tipuri de iubire: iubirea de patrie, iubirea de mamă, iubirea faţă de femeie, iubirea faţă de limba română, faţă de folclor etc. Virgil Nistru Ţigănuş remarca faptul că „iubirea luminează crisalida cerului cu aureola spicelor fierbinţi (ale fidelităţii fără de sfârşit), cu baladele purpurii din amiaza nemistuită, cu lacrimile albe (din ceasul zăpezilor). Pentru Grigore Vieru, cel mai nobil sentiment înseamnă trecerea (elegiacă) către infinita privelişte stelară”.24 Poetul în aforismele lui, ca şi în poezie, îşi exprimă crezul erotic: Găsesc în cuprinsul iubirii unei femei dragi tot atâtea lucruri frumoase şi odihnitoare ca în cuprinsul Patriei mele.25 În timp ce în altă parte el mai spune: Dacă n-ar fi iubirea, viaţa m-ar îngrozi.26 În fiecare clipă iubirea e altceva, spre deosebire de ură.27 Ca un artist veritabil, a cărui viziune este mereu deschisă, autorul mai adaugă: Creatoare este numai iubirea, întreaga energie a urii consumându-se în mistuitoarea luptă pentru propria supravieţuire.28 Din punctul nostru de vedere, dacă ar fi să alegem din toate poemele dedicate de Grigore Vieru, acestei făpturi, femeia, credem că poemul care poartă numele substantivului, dar care prin titlu devine simbol dumnezeiesc, ar fi următorul: Femeia / pasăre trebuia să fie,/ să zboare / în preajma lui Dumnezeu./ Dar Dumnezeu / aripi nu-i dete./ Atunci bărbatul veni./ O sărutase mult,/ mângâind-o pe umeri / unde trebuia să răsară cele două aripi,/ astfel,/ prefăcând el singur femeia / în pasăre./ Femeia / putea să zboare acum./ Zburase mai sus chiar / de aburii trupului ei/ fierbinte./ Dar coborâse repede / pe umărul bărbatului,/ o trăgeau la pământ / sărutările / rămase pe umeri,/ petele pământii de pe faţă / şi pântecul ei / crescând auriu şi rotund / ca pita./ Şi ea / nu se mai dezlipi / de umerii lui./ Şi-atunci bărbatul / cercase să zboarempreună / cu aripile ei.
24 �irgil �istru �igănuş, Grigore Vieru iluminat de poezie, – �alaţi: Tipografia Universităţii �unărea de Jos, 2006, p. 111. 25 �rigore Vieru, Strigat-am către Tine, – Chişinău: Grigore �ieru, Litera, 2002, p. 381. 26 Idem, p. 365. 27 Ibidem. 28 Idem, p. 407.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 41 )

Zon@ Literară

- înfăptuirea morală între litera
legii şi discernământul inimii -

Deontologia iubirii

Ciprian-Iulian Şoptică
Începem această investigaţie încercând a răspunde la următoarea întrebare: ce loc trebuie să dăm în viaţa morală noţiunii de obligaţie şi de datorie? Sau, bineînţeles, dacă preferăm să punem problema altfel, considerând-o doar sub unghiul obligaţiei, viaţa morală mai este astfel înţeleasă şi realizată în profunzimea ei? Cu alte cuvinte, pornind de la importanţa datoriei şi obligaţiei în viaţa morală, vom înţelege oare mai bine adevărata esenţă a legii şi a conştiinţei noastre morale? Într-adevăr, în general oamenii nu văd în prescripţiile morale decât un ansamblu de interdicţii, o serie de obstacole în calea libertăţilor, aceasta, întrucât ideea de datorie constă în esenţă în a se renunţa la modul simplist de a înţelege libertatea. De asemenea, cuvântul „obligaţie” trezeşte la o primă reacţie antipatie, fiind considerat dezagreabil, trezind în conştiinţa oamenilor, aproape de fiecare dată, ideea de constrângere şi de prohibiţie. Faptul că datoria este adesea o interdicţie şi un impediment este adevărat, într-o anumită privinţă, însă greşeala, care se repetă mereu în opinia morală comună este aceea că se postulează datoriei doar astfel de caracteristici. Prin urmare, ideea de datorie nu trebuie văzută numai în acest mod, de regulă absolută şi constrângătoare, dar, pentru a ne schimba un asemenea punct de vedere, mai întâi trebuie să eliminăm din cadrul judecăţilor noastre morale o echivocitate în ceea ce priveşte înţelegerea însăşi a libertăţii. Dacă de obicei concepem libertatea ca o facultate de a asculta doar de propriile capricii, sau de a ne satisface mereu dorinţele, atunci, datoria nu ne poate părea decât ca o restricţie a acestei libertăţi. Însă, adevărata libertate nu constă în a urma întru totul instinctelor, ci de a ne elibera de ele, căci, numai în acest mod fiinţa umană este cu adevărat stăpână pe sine. Datoria reprezintă, aşadar, un mijloc absolut necesar în atingerea libertăţii. Ea constă în a ne domina înclinaţiile, în a ne organiza viaţa, a ne construi o personalitate spirituală, a iubi şi a înfăptui, pe cât posibil, Binele. Libertatea, aşadar, este mai mult decât un simplu termen, ea este o stare de fapt pe care mereu trebuie să o cucerim. Dacă dorim să devenim cineva, un sportiv sau un om de ştiinţă, un muncitor în industrie sau un medic etc, nu vom reuşi decât printr-o disciplină strictă, riguroasă, ascetică uneori. Bineînţeles, ascetismul şi mortificarea nu au sens în ele însele, ci ele sunt mijloace pentru a rămâne stăpâni pe sine şi pentru a deveni cu adevărat oameni. În urcuşul moral al umanităţii către desăvârşire, observăm de altfel, cum unii oameni îşi petrec existenţa ca şi cum ar traversa

Avatar
( 42 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
un teren plin de găuri, având grijă să nu cadă în ele, preocupare salutară desigur, dar care, riscă să fie foarte absorbantă, însă neproductibilă, întrucât, individul, fixându-se numai pe această grijă-prudenţă, uită care este de fapt scopul real al călătoriei sale prin existenţă. Cel care nu vede în datorie decât cauza unor greşeli ce trebuie evitate, se preocupă doar de a vedea până unde poate merge în orizontul „infinit” al libertăţii sau nu face decât ceea ce trebuie pentru a fi în regulă, şi astfel, în limitele trase se dedă plăcerii şi amuzamentului. Pentru el, datoria nu este decât un fel de jenă. Văzută astfel, desigur, ea nu mai conferă un sens veritabil vieţii. Însă, întrucât reprezintă tocmai împlinirea însăşi a naturii noastre individuale şi sociale, datoria fie conferă sens unei vieţi tot mai ample, mai complexe, fie nu reprezintă nimic. Datoria nu este doar presiune, ea este, de asemenea, „aspiraţie spre perfecţiune”1, aceasta dacă dorim să preluăm terminologia bergsoniană. Obligaţia, de asemenea, nu exprimă decât foarte puţin ideea de presiune. Preferăm însă termenul de exigenţă, dezvoltat mai pe larg de filosoful francez Jean Granier, într-o lucrare intitulată L’Exigence morale2. Acest termen exprimă mai bine sinteza celor două aspecte, privind presiunea sau ideea de constrângere şi ideea bergsoniană de aspiraţie spre perfecţiune. Datoria reprezintă, prin urmare, ansamblul exigenţelor naturii noastre, care din start urmăreşte un scop bine determinat. Plecând de aici, fără-ndoială, există în viaţa morală o opţiune fundamentală: sau considerăm datoria ca o constrângere, şi în acest caz viaţa se îngustează şi nu are mai mult decât un sens limitat, meschin, sau, dimpotrivă, considerăm datoria ca o înflorire, sau o împlinire a vieţii. Doar în acest mod, datoria poate să dea sens existenţei şi să genereze entuziasm şi energie în faţa noilor încercări. Obligaţia este la rândul ei o noţiune necesară, însă nu credem că trebuie să fie o noţiune de bază după care să se construiască orice morală. Faţă de datorie, ideea de obligaţie are aici un rol secund, dar la fel de important în înţelegerea conştiinţei morale. O conştiinţă de o moralitate cu adevărat spirituală va pune mai puţin accent pe exigenţele vieţii morale care apar inevitabil sub specia necesităţii şi obligaţiei. Însă, aceasta nu înseamnă că obligaţia trebuie să fie suprimată, ci doar că este absorbită în noua lege morală a iubirii. Majoritatea raţionaliştilor necritici, văd în obligaţie doar aspectul constrângător, însă nu acesta este caracterul ei esenţial care să exprime un construct moral. Obligaţia se formulează,
1 Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi ale religiei, traducere �iana Morăraşu, Editura Institul European, Iaşi, 1998, p. 56. 2 Jean Granier, L’Exigence morale, Ed. Universitaires, Paris, 1995, p. 23.

într-adevăr, prin legi şi reguli mereu generale şi impersonale, pe când situaţiile concrete sunt, din contră, mereu particulare şi personale. Însă, important nu este să suporţi şi să ţii cu sfinţenie de ascultarea regulii, ci important este să ştii cum să o aplici, să o uneşti cu alte reguli, să apreciezi contextul în care apare şi să înţelegi situaţiile noi în adevărata lor înfăţişare. Aceasta reclamă desigur un efort considerabil şi exprimă un curaj impresionant al minţii şi voinţei, o reflecţie îndelungată a conştiinţei, căci, întradevăr, este dificil a lua parte la noua credinţă sau la noua situaţie morală şi să inventezi cu ajutorul aceloraşi reguli o soluţie adecvată, adaptată noilor provocări ale existenţei. Or, acest dublu efort de a menţine autoritatea regulilor şi de a da în acelaşi timp soluţii noi la situaţii existenţiale noi, provocatoare, deosebit de complexe, cum ar fi: problema clonării umane, a avortului, a reproducerii în vitro, a sexualităţii exacerbate manifestate prin promovarea „sexului liber şi controlat”, declinul familei şi lipsa respectului pentru lege, pentru valorile tradiţionale, promovarea dezinteresului pentru trecut, pentru simbolurile naţionale, religioase sau culturale, controlul reproducerii populaţiei, promovarea violenţei în rândul minorilor, dezinformarea programată, legalizarea morţii asistate, a poluării iraţionale, a dezvoltării accentuate a tehnicii în vederea creării unei dependenţe totale de ea (ca dependenţa de internet şi de formele tot mai elaborate de socializare în spaţiul virtual), a uzurii morale planificate, aceasta în vederea susţinerii fenomenului globalizării, controlul total al indivizilor prin mijloace tehnice (implanturi de microcipuri, camere video), crearea dezinteresului pentru educaţie şi formare morală a noilor generaţii, supraestimarea nonvalorilor şi limitarea accesului la adevărata cultură, înfiinţarea unui stat global, ecumenismul şi unificarea religiilor, liberalizarea şi promovarea prostiuţiei, legalizarea homosexualităţii şi a căsătoriilor civile între persoane de acelaşi sex şi eventual, permisivitatea adopţiilor în cadrul acestora, manipularea maselor prin reclame şi mesaje subliminale, teoria războiul preventiv, liberalizarea, legalizarea şi comercializarea drogurilor, alcoolului, tutunului sau a altor substanţe creatoare de dependenţă, instigarea subliminală la violenţă, slăbirea spiritului critic şi a judecăţii de evaluare3 etc, credem că nu va fi putea fi furnizat decât printr-o conştiinţă care nu ţine cont de ascultarea servilă a legii, sau de arbitrariul din spatele formulărilor anonime, de o conştiinţă care va fi în mod generos ridicată prin lege, dincolo de lege, până la spiritul autentic al legii, care de fapt o inspiră şi care, din punct de vedere creştin, este noua lege a
3 O situaţie generală, dar nu completă a dilemelor morale actuale o prezintă fizicianul Fritjof Capra în Momentul adevărului.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 43 )

Zon@ Literară
harului, adică legea iubirii. Acest proiect divin de implementare în umanitate a unei noi legi morale, care să o integreze şi să o completeze pe cea a interdicţiilor rezumate în decalog, desigur, nu trebuie să rămână doar un ideal al desăvârşirii, ci o posibilitate reală pentru fiecare individ. Deşi observăm că lista dilemelor etice actuale este mult mai lungă, mai mult, se constată o creştere progresivă a problemelor, o generalizare a stării de criză, o inventare de noi dileme, totuşi, drumul deschis conştiinţei noastre de legea iubirii nu trebuie părăsit. Cauza tuturor acestor căderi fiind tocmai părăsirea acestui proiect divin de moralizare continuă a fiinţei umane prin legea iubirii. Este periculos, pe de altă parte, a estima că viaţa morală constă în ascultarea de legi, că am făcut totul dacă ne-am abţinut de a transgresa interdicţiile, dacă am reuşit de a ne abţine şi de a renunţa chiar la fructul negativ al faptelor. Fără-ndoială, făcând doar astfel, am pervertit sensul însuşi al moralităţii, dându-i un sens strict negativ, de interzicere a înfăptuirii răului. În acest mod aplicată, moralitatea este condusă fatalmente către un minimum de semnificaţie. Mai mult, conştiinţa morală legalistă este expusă la o dublă deformaţie. În priumul rând, din punctul de vedere al unei culturi a Eului, morala se va îndrepta spre un fel de satisfacţie internă, de mulţumire interioară egoistă, mai mult decât spre necesitatea de a prezenta conştiinţei avantajul real al prescripţiilor. Aşa cum spunea Sfântul Augustin, există ceva mai rău decât viciul, anume, a avea orgolilul virtuţii4. Pe de altă parte, după mărturia lui Jean Lacroix, „deoarece criteriul este exterior, am putea judeca pe alţii aşa cum ne judecăm pe noi înşine, diferenţiind oamenii în funcţie de rezultatul faptelor lor, dacă sunt bune sau rele. Ultimul rezultat al unei astfel de etici a legii este, bineînţeles, fariseismul”5. În fine, pentu că legea prezintă mereu ceva extrinsec, nu pot să mă disting de ea. Atâta timp cât simt că legea mă obligă şi apasă asupra mea, astfel încât se identifică cu raţiunea mea, nu pot să nu-mi imaginez că aş putea avea alt destin decât acela de asculta de lege. Or trebuie să recunoaştem, obligaţia se uneşte cu însăşi fiinţa mea, iar datoria se identifică cu voinţa mea profundă. Însă, în acest moment obligaţia este absorbită în elanul vieţii şi datoria în iubire. Nu vorbim aici de o iubire sensibilă, ci de o iubire care exprimă o dezvoltare intimă şi fericită a vieţii morale. Desigur, „etica legii” şi „etica iubirii” nu sunt însă nişte expresii prea fericite, fiindcă de fapt nu există decât o singură etică: etica pe care o alegem
4 Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere Eugen Munteanu, Editura �emira, Bucureşti, 2010, p. 123. 5 Jean Lacroix, Personne et amour, Editions du Livre français (Construire), Lyon, 1942, p. 47.

acum să o aplicăm. Trebuie însă, să distingem în ea două aspecte indisociabile: iubirea şi legea morală sunt în mod egal necesare. Marea greşeală este, însă, aceea de a privilegia legea până acolo încât să facem din ea esenţa vieţii morale. Totodată, legea nu poate fi exclusă în contextul unei noi legi, fie ea şi a iubirii. Prin exigenţele pe care le formulează, legea garantează un minum de moralitate, fiind, deci, indispensabilă. Însă există, totuşi, ceva mult mai important decât legea însăşi: iubirea, care nu vine să distrugă sau să anihileze legea, ci să o împlinească. De asemenea, această iubire nu trebuie să fie un sentiment orb şi individual, ea constă atât în raţiune, cât şi în voinţă. Iubirea nu este pur entuziasm, trăire sensibilă în sens absolut, ci este o iubire care ţine cont în permanenţă de orice alegere a voinţei şi de orice nedreptate săvârşită cu sau fără raţiune. În esenţă ea iubeşte regulile, ale căror observaţii o feresc de eroare, însă merge mult mai departe şi nu va accepta să rămână doar în această stare a dreptăţii. Ca şi valoarea păcii, sau a iertării, iubirea este dincolo de rigiditatea dreptăţii, dincolo de adevărul amorf. Dorinţa sa cea mai mare este aceea ca exigenţele sale să se formuleze într-o ordine universală, mereu precisă, care să garanteze, totuşi, bunăstarea şi dreptatea indivizilor. În interiorul acestei ordini, la adăpostul instituţiilor şi în mijlocul reglementărilor, fiecare individ va putea să-şi manifeste în mod liber iubirea. Amintim că nu vorbim în nici un caz de iubirea pervertită în sexualitate, care, conform aceluiaşi principiu al legalizării şi instituţionalizării se manifestă în mod agresiv astăzi, în societate. Vorbim, în primul rând, de un dialog deschis ce se constituie inevitabil între conştiinţa iubitoare şi regulile obiective ale moralităţii. Acestea nu reprezintă nimic fără iubirea care le inspiră, care, la rândul lor furnizează iubirii dovada necesară a formulării legii şi a respectului legii în sens kantian şi a controlului, atât colectiv, cât şi de sine. Bineînţeles, aceste noţiuni de „datorie” şi de „lege” morală ridică multe probleme, cum ar fi cea a conflictului dintre datorie şi cazuistică în filosofia dreptului, sau dintre utilitate şi supra-abundenţă în economie. Însă, toate aceste probleme fac parte din însăşi dezvoltarea continuă a conştiinţei noastre morale, odată aruncată în orizontul posibilităţiilor de alegere a acţiunilor. În al doilea rând, deoarece ideea de obligaţie ne-a condus la ideea de Dumnezeu, credem că raporturile dintre conştiinţa morală şi conştiinţa religioasă trebuie mai bine aprofundate. Laureatul premiului Nobel pentru Pace din anul 1927, Ferdinand Edouard Buisson, preciza, încă din anul 1900, un lucru care ne lămureşte astăzi, întrucâtva, în privinţa modului cum era văzută problema relaţiei dintre morală şi religie la începutul secolul XX: „creştinismul ne-a obişnuit să identificăm morala şi religia şi să

Avatar

( 44 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
nu ne lăsăm înşelaţi de ideea de a le separa, de a le vedea opuse una de alta”6. Această tendinţă de separare a conştiinţei religioase de conştiinţa morală era dezvoltată încă din secolul XVIII, prin lucrările filosofilor moderni, culminând cu proiectul lui Immanuel Kant de a crea o morală universală pornind de la principiile înseşi ale raţiunii şi ale voinţei şi nu de la principii morale revelate, aşa cum presupunea teologia morală sau antropologia interpretată teologic. Kant şi-a dezvoltat morala sa, oarecum indepentent de dogmele morale teologice, în special în celebrele sale lucrări: Religia în limitele raţiunii, Critica raţiunii practice şi Bazele metazicii moravurilor. Munca lui Kant a avut o influenţă considerabilă asupra teoriilor sociologice şi economice de mai târziu: în special, teoriile despre educaţia morală şi despre evoluţia socială ale lui Emile Durkheim sau ale lui Max Weber şi teoriile economice ce vizau critica radicală a capitalismului, ale lui Karl Marx şi Friedrich Engels, şi, mai ales, asupra pozitivismului lui August Comte. Totuşi, în ciuda tendinţei tot mai accentuate de secularizare a moralităţii, interpretarea clasică privind existenţa unei relaţii de interdependenţă între morală şi religie rămâne un punct de vedere puternic şi astăzi. Sunt posibile, practic, două tendinţe extreme, care, după opinia mea, trebuie cu orice preţ evitate: în primul rând, există pericolul căderii într-un fanatism religios, radical şi exclusivist în cea ce priveşte interpretarea şi practicarea moralităţii; includem aici fariseismul şi dogmatismul iraţional, adică încrederea orbeşte în litera legii şi nu în înţelesul ei spiritual, duhovnicesc, iar, pe de altă parte, întâlnim tendinţa tot mai accentuată de secularizare morală; includem aici, ateismul, indiferentismul, laxismul, deconstructivismul, negativismul, nihilismul, utilitarismul hedonist, materialismul, consumerismul, pragmatismul radical, relativismul generalizat, etc. Observăm, de asemenea, că deşi au în prim plan atingerea unei vieţi cât mai religioase, atât creştinismul, cât şi majoritatea religiilor lumii, urmăresc simultan şi o integrare permanentă a credinciosului într-o viaţă morală cât mai înaltă. Mai mult, nu este posibil a trăi o viaţă religioasă autentică fără a avea şi o viaţă morală pe măsură, ba chiar moralitatea reprezintă condiţia necesară pentru evoluţie în plan spiritual, religios. Datoriile vieţii morale sunt văzute în majoritatea religiilor ca şi comandamente divine, de aceea, opinia majoritară a teologilor, dar şi a fenomeologilor care abordează această problemă, este aceea că, în fond, conştiinţa morală este însăşi conştiinţa religioasă.
6 Ferdinand Buisson, La Réligion, la morale et la science, et leur conflit dans l’éducation contemporaine: Quatre conférences faites à l’aula de l’Université de Genève, Editions Fischbacher, Paris, 1900, p. 32.

Totuşi, în tabăra opusă, se consideră că tendinţa spre laicizare a fenomenului moral, a educaţiei şi a întregului sistem de valori promovat în special prin cultura ştiinţifică şi tehnică, este tot mai accentuată. Mai mult, unele organizaţii politice solicită o liberalizare a educaţiei morale, o separare radicală între valorile tradiţionale, religioase şi valorile statului modern, aşa-zis democrat, multicultural şi din în ce în ce mai tehnologizat. Emile Durkheim gândea, astfel, că acest proces de laicizare a moralităţii şi a culturii în general, reprezintă de fapt efectul unei lungi evoluţii7. Totuşi, în ciuda acestei accentuate secularizări, se constată cum conştiinţa morală poate fi foarte exigentă şi foarte rafinată, chiar şi la un ateu declarat. Conform lui Durkheim mulţi factori ar fi contribuit la o astfel de laicizare a moralităţii. În special, slăbirea credinţei religioase şi a convingerilor metafizice a condus la a nu mai vedea o interdependenţă între regulile morale şi dogmele unei religii, şi a creat astfel nevoia unei morale independente sau pozitive, aceasta pentru a putea asigura, totuşi, moralei rămase, o audienţă unanimă. Morala devine, aşadar, redusă mai mult la o problemă de drept civil, de opţiune socială sau psihologică, decât de respect religios pentru o anumită poruncă divină. Morala îşi pierde caracterul sacru, devenind o simplă ştiinţă a conduitei şi a comportamentului. Religia, pe de-o parte, este considerată de unii ca o atitudine infantilă pe care conştiinţa adultă trebuie să o depăşească prin raţiune. Mai mult, religia devine o alienare mentală, generatoare de nevroze şi obsesii, de care eul şi conştiinţa adultă în genere trebuie să se debaraseze pentru a putea rămâne sănătoasă. Aceasta este opinia ateistă a lui Sigmund Freud, influenţat de altfel de teoria evoluţionistă a lui Darwin. Argumentul principal al seculariştilor, împotriva unei morale teologice, fundamentate pe principii divine revelate, este acela că morala în sine este de esenţă heteronomă. Caracteristica de bază a unei morale laicizate fiind postularea autonomiei şi a independenţei subiectului moral. Problema autonomiei stând la baza tuturor moralelor umaniste de la Immanuel Kant până astăzi. O istorie detaliată a acestui concept şi a unei astfel de moralităţi umaniste este descrisă de J.B. Schneewind în celebra sa lucrare de istorie a filosofiei morale moderne, intitulată Inventarea autonomiei8. Aşadar, umaniştii morali se întreabă: dacă esenţa moralităţii constă în recunoaşterea autonomiei individului, de ce conştiinţa morală fundamentată religios se înclină oarbă în faţa
7 Emile �urkheim, L’ éducation morale, Editions Librairie Félix Alcan, Paris, 1934, p. 7-8. 8 J.B Schneewind, Inventarea autonomiei (O istorie a filosofiei morale moderne), tr. �icoleta Mihăilescu, Elena Mandache, Cătălin �heorghe, Ioana Avădanei, Editura Polirom, 2003, p. 145.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 45 )

Zon@ Literară
unei revelaţii misteriose şi ascultă fără discuţie de o autoritate exterioară? Concluzia lor este aceea că pentru a supravieţui, morala trebuie să se detaşeze de religie, care, de altfel, este mereu desconsiderată de majoritatea adepţiilor ei. Pe de altă parte, linia metafizică tradiţională a estimat o legătură foarte naturală şi necesară între conştiinţa morală şi religie, ceea ce a făcut obiectul unor critici precise şi numeroase. Astfel, pentru majoritatea umaniştilor laici contemporani, morala nu se poate fonda pe religie, ca de altfel, nici pe metafizică. Conform acestora, motivaţia unei acţiuni trebuie găsită, în mod logic, în aceeaşi acţiune promovată iniţial. Or, motivaţiile teologice sunt ţinute la distanţă de viaţă concretă, cotidiană, fiind astfel exterioare datoriilor concrete ale acesteia. Într-o morală pozitivistă, de altfel, motivul determinant şi, în consecinţă, forţa morală trebuie să fie întocmită de scopurile însăşi ale moralităţii. Această forţă nu este pentru individ nimic altceva decât interesul pe care-l dedică acestor scopuri, adică sentimentelor naturale legate de valoare, şi în special de valoarea morală care se atribuie acestora. În morala religioasă, dimpotrivă, motivul acţiunii este conceput extrinsec regulilor şi obiectivelor directe ale acţiunii însăşi. Principiile moralei teologice sunt astfel înstrăinate de conţinutul datoriilor particulare, întrucât este imposibil să tragem din ele vreo determinare concretă a acestor datorii. În general, valabilitatea şi autoritatea acestor principii este admisă fără discuţii. Moraliştii umanişti neagă, de asemenea, faptul că doar autoritatea absolută a unui Dumnezeu transcendent în viaţa noastră cotidiană ne-ar fi determinat să stabilim ca fiind mai morală, de pildă, monogamia decât poligamia, interdicţia decât autorizarea suicidului, sau un regim autocratic decât un regim liberal. Această laicizare accentuată a moralităţii ridică mari dificultăţi moralei tradiţionale, revelate, dar întâlneşte, în acelaşi timp, şi multe rezistenţe. Majoritatea acestor rezistenţe se transformă, din păcate, în fanatism religios. O nevoie de unitate incită, aşadar, pe om, a-şi fundamenta regulile de conduită pe concepţia religioasă a lumii, mai ales, datorită caracterului ei absolut, idealizat, acordat realităţii, prin promovarea unei lumi de dincolo, veşnice, pe care o poate invoca şi de la care speră oricând un ajutor. Pe când, o morală laică, independentă, riscă să îi pară mereu abstractă, incapabilă de a-i mişca sufletul, fiind, de asemenea, neputincioasă în a justifica sacrificiile pe care la un moment dat orice morală le reclamă individului. Astfel, suntem uneori tentaţi, fie doar să atribuim moralei un aspect religios, fie să o subordonăm religiei, fie chiar stabilind o religie în totalitate umanistă, aşa cum de pildă au încercat unii socialişti utopici, ca Saint-Simon, sau cum şi-a propus întemeietorul pozitivismului, Auguste Comte. Pentru Immanuel Kant, „religia considerată subiectivă determină recunoaşterea tuturor datoriilor noastre ca fiind comandamente divine”9, de asemenea, „adevărata şi unica religie nu conţine decât legi, cu alte cuvinte, principiile practice ale unei necesităţi absolute, necesitate faţă de care noi putem fi conştienţi şi pe care o recunoaştem, prin urmare, ca revelate de raţiunea pură”10. El a mai notat, de altfel, că însuşi creştinismul a încercat să desprindă iubirea din datorie, cum de altfel a şi reuşit. În general, religia a fost concepută de Kant, în mod simplu, ca o prelungire a raţiunii practice, rolul ei fiind tocmai acela de a promova viaţa morală. După cum bine ştim, Auguste Comte ne anunţă că omul a trecut de-a lungul istoriei prin trei etape: de la etapa teologică la etapa metafizică, apoi, de la cea metafizică la etapa pozitivă. În aceasta din urmă, omul abandonează căutarea absolutului pentru a nu recunoaşte decât relativitatea; renunţă, prin urmare, la cauzele ultime şi se încrede în legi. Totuşi, Comte nu părăseşte în totalitate modul metafizic de a privi lucrurile, întrucât intenţia sa era de a fonda o nouă religie, al cărei obiect trebuia să fie umanitatea. În acestă etapă pozitivă a evoluţiei spiritului, religia nu este, deci, respinsă, ci mai degrabă transformată. Conservându-i deci, forţa şi dinamismul, Comte consideră noua sa religie a umanităţii, ca operând în mod afectiv în interiorul conştiinţelor. Funcţia religiilor rezumându-se la organizarea conduitelor sub preponderenţa iubirii, însă a unei iubiri polarizată pe umanitate, luată în ansamblul ei. Dumnezeu este, deci, înlocuit prin umanitate. Religia devine, aşadar, ceva social şi natural, prin urmare, rolul ei de însufleţitor al credinţelor oamenilor, ar trebui cu timpul să scadă. Ulterior, pe la jumătatea secolului XX, Jean Delvolvé în lucrările sale despre funcţia morală11, confruntă din punct de vedere al eficacităţii conceptelor morale, doctrinele de tip religios cu doctrinele de tip laic. Concluzia cercetărilor sale este aceea că doctrinele morale religioase se caracterizează printr-un efort de a centra viaţa morală în jurul ideii de raportare directă a sufletului la Dumnezeu, sau cel puţin la ideea de Dumnezeu. Prin aceasta, ele pot să capteze în mod admirabil forţele psihologice ale indivizilor, deoarece spiritul, prin natura sa, este orientat spre atingerea unui bine infinit, fapt pentru care, o justificare raţională a datoriei, aşa cum se cere într-o morală laică, are mai puţină importanţă. În doctrinele de tip laic, dimpotrivă, datoriile sunt expuse într-un mod analitic, iar justificarea
9 Immanuel Kant, Religia în limetele raţiunii pure, traducere de Radu �abriel Parvu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 202. 10 Ibidem, p. 214. 11 Jean �elvolvé, Fonction morale, Editions Presses universitaires de France, Paris, 1951, p. 13.

Avatar

( 46 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
lor raţională trece pe primul plan. Dacă vom compara aceste două tipuri din punct de vedere al eficacităţii lor, este cert, că primul, ca tip organicist, are mai multe avantaje: sistematizând datoriile în jurul unei supreme dorinţi, aceste doctrine le conferă o intensitate crescută, un caracter concret, integrându-se mai bine în ansamblul înclinaţiilor. Aşadar, efortul încercat de eticile religioase ar fi acela de a transpune în plan raţional relaţia dintre suflet şi Dumnezeu, care, în fond, constituie însăşi centrul vieţii noastre morale. O astfel de metafizică ar fi, de altfel, singura metafizică capabilă a ne furniza o unitate reală a fiinţei, pregătindu-ne dinainte pentru a putea deveni fiecare un eu moral mult mai vast decât eul psihologic, adică, un eu particular spiritualizat, care, din punct de vedere teologic, ar putea fi o conştiinţă personală îndumnezeită. Astfel, recunoaştem interesul, şi, probabil, necesitatea unei întemeieri a vieţii morale pe o credinţă de tip religios. Scopul principal al relaţiei dintre morală şi religie este îndumnezeirea omului. Omul, conform teologului grec Panayotis Nellas, fiind un animal îndumnezeit12. De aceea, religia, în calitate de revelatoare şi păstrătoare eternă a valorilor morale, individualizează şi personalizează Binele în fiecare credincios în parte, care, altfel, ar rămâne doar un bine impersonal şi abstract. Totuşi, uneori, religia favorizează anumite virtuţi mai mult decât pe altele. Ea exaltă, spre exemplu, mai puţin dreptatea sau toleranţa, acordând în schimb, o atenţie sporită pentru promovarea renunţării la lume, pentru ascetism, caritate sau iubire. Însă, pentru a ne ajuta în renunţările noastre la păcat, religia este capabilă mereu a ne da un elan spiritual net superior încercărilor noastre raţionale de renunţare. Aceste încercări raţionale de renunţare la păcat, pe care datoria morală laică poate să le impună omului prin sancţiune, duce de fapt, către un domeniu străin unei etici reale a libertăţii13. O morală laică nu presupune, astfel, mai mult decât o formă adecvată de comportament, poate chiar o formă raţională de cultivare a unui anumit respect pentru valorile culturale şi sociale, însă nu va face niciodată din acestea un cult. Valorile morale laice, umaniste, nu vor depăşi niciodată nivelul legalităţii şi raţionalităţii pentru a ajunge la sacralitate. Marele merit al religiei, recunoscut şi de filosofi, nu doar de teologi, este acela de a insufla valori şi virtuţi atât de înalte, cum ar fi : iubirea, credinţa, speranţa, pacea, dreptatea, mila, iertarea, puritatea, sinceritatea, smerenia, înţelepciunea, dreapta socoteală, fidelitatea,
12 Panayotis �ellas, Omul animal îndumnezeit (Perspective pentru o antropologie ortodoxă), traducere Ioan I. Ică jr, Editura �eisis, Sibiu, 1999, p. 32. 13 Jac�ues Ellul, Ethique de la liberté: Tome 01, Edition Jacques Labor, Paris, 1973, p. 34.

cumpătarea, curajul, generozitatea, bunătatea, politeţea, recunoştinţa, toleranţa (îngăduinţa), blândeţea14 etc, în suflete atât de mici, cum sunt cele umane. Mai mult, dacă nu ar fi nici o religie, mulţi se întreabă dacă nu cumva morala ar rămâne în ansamblul umanităţii destul de incertă şi, prin urmare, mai puţin eficace. Concluzia teologilor, dar şi a filosofilor care au abordat problema virtuţilor morale, este aceea că omul are nevoie de o energie supraumană pentru a putea rămâne fidel unei datorii care cere mult curaj, mai ales, când greşeala nu trebuie să aibă vreun spectator sau vreun martor, întrucât, este făcută în ascuns, în gând, în inimă sau, mai nou, chiar sub aşa-zisa protecţie a legii. Legea fiind permisibilă sau chiar promovează greşeala, spre exemplu, legalizarea prostituţiei, a consumului de stupefiante, a avortului, a homosexualităţii, a eutanasiei, etc. Toate acestea, într-o etică religioasă tradiţională sunt considerate în mod clar greşeli grave, abateri fundamentale de la adevărata lege morală. Se cuvine însă, a ne pune aici următoarea întrebare: acolo unde se relevă intimitatea profundă a conştiinţei individului, acolo unde societatea, prin regulile sale formale şi constrângătoare, nu poate deloc penetra, nu ar trebui să se impună, totuşi, omului, o disciplină morală, consimţită chiar de el însuşi, care să facă corp comun cu credinţele sale cele mai profunde şi pe care să le respecte în permanenţă? Desigur, o astfel de disciplină morală convine adesea celor care doresc, fie să înfiinţeze o religie nouă, fie să menţină o credinţă străveche, pentru a realiza, în cele din urmă, stabilitatea şi unitatea societăţii sau a poporului. August Comte, după cum am văzut, dorea să fondeze o religie a umanităţii, care, însă, asemenea eforturilor lui Durkheim sau ale lui Weber de a sociologiza religia, nu a determinat şi nu a tins spre o suprimare a divinului, ci, mai degrabă, spre o naturalizare a lui. Reflecţiile critice şi fenomenologice despre obligaţie ne arată, de asemenea, că o conştiinţă morală pare a nu fi completă, decât dacă se aprofundează într-o conştiinţă religioasă. Cum este însă posibil acest lucru, de vreme ce acestea sunt două conştiinţe eterogene? Cum să înţelegem practic relaţia care uneşte religia şi morala? Pentru filosoful francez Maurice Pradines, „aceste două practici care înfăşoară întreaga noastră existenţă, constituie, de fapt, două moduri radical diferite de a privi lucrurile, două moduri radical diferite asupra conduitei şi a destinului uman”15. Concluzia sa este că, întrucât
14 O analiză detaliată a virtuţilor morale este realizată de André Comte-Sponville, în lucrarea Mic tratat al marilor virtuţi, traducere din limba franceză de �.R.Stănescu, B.Udrea, C.Hădăreanu, prefaţă de �asile Morar, Editura Univers, Bucureşti, 1998. 15 Maurice Pradines, Esprit de la religion: essai sur les rapports des disciplines humaines: science, morale,

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 47 )

Zon@ Literară
morala este radical eterogenă la viaţa religioasă, nu putem să le unim printr-o cale logică. Sprijinul pe care viaţa religioasă îl acordă moralei este doar unul exterior. Mai mult, Pradines scrie următorul lucru: „credinţa nu susţine moralitatea în vreun mod natural sau necesar, aşa cum, de pildă, nici poliţia nu susţine justiţia în mod necesar”16. Această eterogenitate a moralităţii se explică, conform lui Pradines, prin aceea că morala este o disciplină autonomă, care are rolul de a regla conduita noastră prin intermediul raţiunii. Ea este, prin urmare, doar un efort al omului. Religia, din contră, este heteronomă pentru că presupune o mărturisire a neputinţei, o chemare a omului la înfăptuirea binelului de către o Putere superioară, transcendentă. Religia susţine, deci, morala, din afară, aşa cum motivaţia, atunci când emană din domeniul religios, rămâne extrinsecă datoriei. Eterogenitatea moralei s-ar confirma, de asemenea, şi prin opoziţia sensurilor pe care le constatăm între cele două: religia orientează omul spre o lume de dincolo, pe când morala îl închide în grijile sale mundane. De aceea, morala laică, secular-umanistă, reproşează adesea religiei, şi implicit moralei acesteia, că promovează în individ dezinteresul pentru problemele concrete ale vieţii, sustrăgându-l de la o acţiune responsabilă şi lucidă în planul social, cultural, economic sau politic. Religia, în schimb, susţine că de fapt, sensul profund al existenţei omului nu constă în eliminarea sau suprimarea acestor griji mundane, ci într-o recompensă spirituală, sperată undeva în afara acestei lumi. Având în vedere aceste diferenţe între morală şi religie, ne întrebăm, cum anume activitatea conştiinţei religioase, care, prin ipoteză rămâne exterioară conştiinţei morale, poate să-i ofere un sprijin real? N-ar trebui să existe, deci, o unitate ideologică şi ontologică între ele, pentru ca să se poată întrepătrunde în mod eficient? Pentru a accepta faptul că raţiunile datoriei se înrădăcinează în credinţele religioase, ar trebui, mai întâi, să putem vorbi de o motivaţie extrinsecă a moralităţii. Căci, altfel, suntem nevoiţi să acceptăm punctul de vedere al filosofiei umanist-seculare, anume că principiul moralei teologice este foarte îndepărtat de datoriile particulare ale individului, întrucât atrage o determinaţie exterioară acestor datorii. Însă, prin ideea de suveranitate divină sau autoritate transcendentă, noi nu ne putem pronunţa raţional în privinţa legilor sau poruncilor divine, cum ar fi: legitimitatea monogamiei, interzicerea suicidului, acceptarea sau respingerea unui regim de stat, interzicerea avortului, adulterului, idolatriei, uciderii, minciunii, furtului etc, decât în orizontul strict al dogmelor morale stabilite prin revelaţie. Este dificil, de asemenea, să extragem dintrphilosophi, et des disciplines mystiques: magie et religion, Éditions Montaigne, Paris, 1941, p. 357. 16 Ibidem, p. 358.

un concept abstract, precum cel de moralitate, doar prin pură raţiune, indicaţii particulare, precise, privind conduita corectă a unui individ. Conştiinţa morală religiosă are, desigur, ca funcţie principală, posibilitatea de a interpreta şi de a aplica principiile morale primite prin revelaţie, însă, acestă conştiinţă trebuie să plece în analiza sa, de la premisa fundamentală că acestea sunt, de fapt, indispensabile unei vieţi sănătoase, armonioase. Orice acţiune umană, şi prin consecinţă, orice datorie implică, din aproape în aproape, o concepţie de ansamblu a lumii şi o idee despre destinul fiinţei umane, orice acţiune, trebuie să se înscrie într-un context spiritual. Pare, de altfel absurd a te pronunţa asupra suicidului, eutanasiei, avortului, a bolilor incurabile, asupra rolului suferinţei în lume, fără a face mai întâi referire cât de cât la sensul vieţii. Cheia soluţiilor acestor dileme etice este în mod clar viziunea, filosofia, sau dacă vrem credinţa, pe care o aplicăm asupra înţelegerii vieţii. Iar dacă viaţa nu este înţeleasă ca fiind de origine divină, ci având drept cauză hazardul, atunci putem rezolva aceste probleme etice legate de dreptul moral asupra vieţii, tot într-o manieră hazardată. Dacă respingem din start, ideea că viaţa este de origine divină, sacră, atunci argumentele raţionale privind moralitatea şi legalitatea avortului, pe care le promovează majoritatea reprezentanţilor eticilor seculare, aşa-zis aplicate, sunt perfect valabile. La fel de justificate vor fi atunci şi experimentele pe fiinţe umane, clonarea, eutanasia, suicidul, poate chiar şi genocidul. O morală fundamentată religios nu se referă, prin urmare, doar la o doctrină abstractă, dogmatică, pur teoretică despre divinitate şi revelaţie, ci, are în vedere acţiunea reală a lui Dumnezeu în umanitate, din care acesta îşi extrage forţa. Este vorba aici de un spirit care animă orice viaţă morală şi care exprimă un raport personal şi viu între Dumnezeu şi om. Aceasta este, de fapt, scopul oricărei religii revelate. O morală care se construieşte prin intermediul observaţiei, plecând de la experienţă, adică o morală care epistemologic ar trebui numită ştiinţifică, ajunge şi ea la reguli şi legi, care, aşa cum deja notase filosoful francez al ştiinţei şi religiei, Émile Marie Boutroux, în Morale et religion, nu sunt decât postulate17. Problema acestor „postulate” morale este aceea dacă sunt ele atât de puternice pentru a lega între ele voinţele? Pot, prin urmare voinţele să le accepte ca postulate? În realitate, un om care ar asculta în mod serios de acestea, nu se va decide asupra valabilităţii lor decât după ce datele experimentale ale ştiinţei pozitive le va declara în mod oficial valide. Însă, pornind doar de la datele observaţiei, stabilite riguros prin ştiinţa pozitivă, cercetătorul fenomenului moral ar putea să protesteze mereu împotiva lor,
17 Émile Marie Boutroux, Morale et religion, Editions Flammarion, Paris, 1925, p. 34.

Avatar

( 48 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
întrucât nu poate vedea pe ce anume se bazează în mod logic obligaţia morală. Pornind de la această critică a posibilităţii raţionale de a fundamenta ştiinţific o morală, Boutroux, afirmă următorul lucru despre virtutea iubirii: „Iubirea, destul de puternică pentru a determina individul să se dăruiască, să se sacrifice, nu s-ar mai fonda nici pe instinctul individului care se crede centrul lumii, nici pe dreptul celuilalt, care n-are cum să aibă mai multă valoare decât dreptul nostru. Iubirea, prin urmare, nu poate să vină decât din înalt”18. Morala nu doar comandă actele sau comportamentul, ci ea trebuie să inspire până la atitudinea interioară a subiectului. Ea trebuie, astfel, să atingă acel nivel în care subiectul moral este centrul generozităţii şi poate decide singur în privinţa dăruirii de sine. Mai mult, morala trebuie să se confunde, într-un anumit mod, cu această sursă a dăruirii, prin care ar putea, astfel, să se depăşeasă pe sine. Ea indică voinţa regulilor care trebuie urmate, însă, aceste reguli nu trebuie să rămână arbitrare. Domeniul eticii aşa cum arată şi Kierkegaard, este domeniul generalului19. Pentru a fi capabilă să aplice aceste reguli, conştiinţa trebuie să se ridice până la spiritul care a inspirat-o, adică până la divinitate. Doar prin acest mod poate fi depăşită ispita fariseismului, care urmăreşte mai mult glorificarea exactitudinii şi corectitudinii prin observarea riguroasă a literei legii, decât o cercetare autentică a spiritului. Vom examina acum două obiecţii care au fost ridicate mereu împotriva vieţii religioase: întâi că ne incită a neglija această lume în care fiinţăm, şi, în al doilea rând, că ne-ar determina să renunţăm la autonomie. Pentru a înţelege netemeinicia acestor acuze, precizăm că religia nu trebuie înţeleasă ca un contrafort al moralei. Ea nu are, într-adevăr, drept scop unic „a ne ajuta să trăim bine”20 în această lume; creştinismul, spre exemplu, este întâi de toate anunţarea unei salvări şi a unei vieţi noi, dincolo de această viaţă trecătoare, marcată de finitudine sau de sentimentul grijii şi al morţii. Interpretarea greşită care i s-a acordat acestei noi vieţi, a fost aceea de a o considera total în afara acestei lumi, că există fundamental o despărţire radicală între lumea de aici şi cea de dincolo. Religia, prin urmare, ne orientează spre un destin care nu este din această lume, dar care se elaborează şi se decide în această lume. Conştiinţa religioasă n-ar putea nicidecum să determine o anumită datorie particulară sau să decidă care este cel mai bun regim politic
18 Ibidem, p. 45. 19 S�ren �ierkegaard, Conceptul de anxietate, traducere din daneză de Adrian Arsinevici, Timișoara, Editura Amarcord, 1998, p. 35. 20 Această idee despre rolul moralei apare mai cu semă la Aristotel, în Etica nicomahică, trad. Stella Petecel, Bucureşti, Editura Iri, 1998, p. 67.

posibil. Pentru aceasta, ar trebui să se ajute de psihologie, sociologie, istorie, economie, etc. Ceea ce viaţa religioasă cere moralei este mai întâi o aprofundare, o reînnoire a subiectului, luat ca atare, cu defectele şi cu neputinţele sale. Viaţa religioasă implică astfel o atitudine interioară, care, pentru a fi autentică, trebuie să se manifeste şi în exterior. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui nu sunt decât o singură iubire şi, deci, o singură datorie. Atât în creştinism, cât şi în celeltalte religii avraamice trebuie să existe un salvator al lumii prin care individul în cele din urmă poate să se salveze. A nu crede într-o salvare încă din această viaţă, salvare care s-ar manifesta independent de grijile noastre mundane, ar fi o eroare analogă celei în care ajungem să credem că, conştiinţa poate fi izolată în totalitate de comportament. Iubirea, de aceea, nu se afirmă ca o retragere în propria conştiinţă, ca sursă a unei pretinse vieţi interioare pe care subiectul se bazează doar la modul meditativ, ca pură exaltare a inimii şi atât, ci iubirea se afirmă în primul rând prin comportamentul individului în social şi în mediul înconjurător. La fel, fiinţa umană trebuie să îşi exprime salvarea angajându-se în lume, nu fugind de ea. În fine, nu credem că viaţa religioasă ne face să renunţăm la autonomie, cu alte cuvinte, că ne îngrădeşte libertatea, diminuându-ne independenţa. Pentru a înţelege de ce nu este aşa, mai întâi trebuie să cunoaştem care este sensul autentic al noţiunii de autonomie. Dacă înţelegem prin autonomie, faptul că omul îşi aparţine în totalitate, că îşi poate orienta viaţa după bunul său plac, creându-şi astfel propriile valori, este evident că religia nu conferă omului o autonomie. Dar, oare, această independenţă constituie ea o autonomie veritabilă? Dacă omul poate să facă ceea ce vrea, fără ca niciun fel de orientare prealabilă să i se impună, el are într-adevăr o libertate naturală, care nu este determinată decât de natura individuală şi empirică, de care fiecare poate asculta după cum doreşte. Însă, dacă omul este cel care îşi creează valorile, acestea nu pot fi decât reflexul instinctelor, înclinaţiilor, dorinţelor, poftelor, într-un cuvânt, aceste valori nu pot fi decât expresia vulnerabilă a caracterului său. Pentru a realiza o veritabiă autonomie, omul trebuie, prin urmare, să găsească în el, atât o direcţie, o cale pe care o va urma cu sfinţenie pentru a se putea salva de instinctele sale înşelătoare, cât şi o aspiraţie spre acea valoare care îi va permite să-şi depăşească propriul caracter. Bineînţeles, aceasta presupune recunoaşterea unui dincolo de uman, a unui Dumnezeu transcendent, care singur ar fi capabil să elibereze pe om de toate alienările privind interpretarea lumii, alienări cauzate în parte de condiţia limitată a raţinuii şi simţirii sale, iar pe de altă parte, de opiniile limitate ale semenilor.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 49 )

Zon@ Literară

Ce-i mai bun Alexandru Petria
Are înfăţişarea unui funcţionar de treabă. Pe care te poţi baza că o să te asculte şi că o să-ţi rezolve doleanţele. Îşi împinge cu arătătorul mereu ochelarii pe nas şi-şi strâmbă totodată buzele. Gestul i-a devenit tic, cum i-a devenit tic şi trecutul batistei peste frunte chiar şi când nu este transpirat. Anastasie Popeagă nu lasă o zi să nu meargă până la gară. Se simte cel mai bine pe peroane, urmărind marfarele şi trenurile cu călători care trec prin Deania. Ar călători, nu contează unde, ar călători tot timpul, în Deania are impresia că este un captiv. Serile, când era singur, nevastă-sa l-a părăsit de demult, îi venea să urle. Nu se mai uita la televizor. Noroc că odată cu ieşirea la pensie a descoperit internetul. O oră-două la început. Apoi calculatorul i-a devenit ca o parte a corpului, indispensabilă. Nu se mai dezlipea de el decât să-şi gătească, ca să iasă la cumpărături şi, desigur, până la gară. Până la 63 de ani, a reuşit să publice două volume de proză, un roman de mici dimensiuni şi o mână de antologii de interes local. N-a prea fost băgat în seamă în afara judeţului. Şi suferea crunt. De aceea a şi albit total de la 50 de ani. Azi Popeagă este alt om. Realizează că a dat lovitura vieţii. A dibuit calea. Iniţial i-a fost frică. Apoi i-a trecut. Cu vreo trei luni în urmă i-au sosit de la editură exemplarele de semnal ale volumului de proză “Zvăpăiata de Sonia”. Iar criticii au început să scrie despre opera sa. A fost invitat şi la televiziuni, el care nu se uită niciodată la televizor. Cartea este un succes. Dacă înainte evita ziariştii, acum le caută compania. Afişează un facies indiferent când se vorbeşte laudativ despre volumul lui, şi dă din mâini plictisit, şi se preface că tuşeşte ca să-şi mascheze adevărata stare. O editură prestigioasă s-a arătat interesată să-i reediteze cărţile. A acceptat. Popeagă s-a apucat să dea sfaturi tinerilor scriitori care-l căutau. Despre scris, despre femei, despre orice. Şi-l căutau mulţi. Mai ales pe net. Câtorva, care l-au rugat insistent, şi care n-au apucat să cumpere din librării “Zvăpăiata de Sonia”, le-a expediat prin e-mail fişierul cu prozele din carte. Popeagă era încântat de timpul petrecut cu tinerii pe net. Parcă erau copiii săi, aşa-i considera, şi ei îi ştergeau cât era posibil amărăciunea că n-a avut copii, şi el iubea enorm copiii, cum iubea şi

Labirintul prozei
( 50 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
florile, îndeosebi cactuşii. Locuinţa îi era plină de ghivece cu cactuşi. De fapt, internetul a contribuit enorm la popularitatea lui, realiza, şi lăuda, minunându-se, tuturor care stăteau să-l asculte această izbândă a inteligenţei umane, deja banalizată pentru alţii în 2009. Într-o dimineaţă, când şi-a deschis contul de e-mail a găsit: Din romanul “Străinul”, traducerea Georgeta Horodincă, ediţia RAO, 2002, pag. 20: “Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Celeste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu vroiam să cobor ca să-mi cumpăr. După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin casă.” Din “Zvăpăiata de Sonia”, pag. 101: “Când m-am trezit, Sonia plecase. Îmi spusese în ajun că trebuie să-şi aştepte o prietenă la gară. M-am gândit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi plac duminicile. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul pe care părul fetei îl lăsase acolo şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, până la prînz. Mi-am pregătit două ochiuri şi le-am mâncat fără pâine, fiindcă nu aveam şi nu vroiam să cobor la restaurant ca să-mi cumpăr. După masă m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo până colo prin apartament.” Din “Străinul”, pag. 34: “Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. “ În “Zvăpăiata de Sonia”, pag. 104-105: “Sonia m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că-mi este totuna, dar că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri, ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că mariajul e un lucru foarte serios. Eu am răspuns “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va dori ea.“ Rândurile i le-a trimis un prozator tânăr extrem de talentat, căruia Popeagă a făcut să-i parvină fişierul cu cartea sa. Tânărul îl mai întreba aparent candid: “Aţi furgăsit de la Camus ca să fiţi sigur că luaţi ce-i mai bun?” Tânărul a comparat textele cu un motor de căutare. În săptămânile următoare, numele lui Popeagă s-a propagat şi în străinătate, până în Germania, unde un editor a retras traducerea “Zvăpăiatei de Sonia” de pe piaţă şi cotidianele au dezbătut subiectul.

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 51 )

Zon@ Literară

Pervertirea Cristina Nemerovschi
“Cred că nici tu, nici eu n-aveam o vină prea mare. Nu suntem adulţi, Lucia. E un noroc, dar se plăteşte scump. Copiii se trag mereu de păr după ce joaca s-a sfârşit. O fi ceva asemănător. Ar trebui să ne gândim la asta.” (Julio Cortazar, Şotron) Amalia a dispărut într-o dimineaţă de la începutul lui decembrie, o dimineaţă ceţoasă, rece, apăsătoare, sufocantă pentru că nu ningea încă, iar noi cu toţii aşteptam ninsoarea aia, o presimţeam, o visam. Ciudat, iarna asta încă nu ninsese nici măcar un fulg, deşi se apropia Crăciunul. Era mizerie pe străzi, traficul mai îmbulzit ca niciodată, aşa cum se întâmplă mereu în ultimii ani când se apropie sărbătorile. Maimuţele retarde o iau razna complet. Parcă dintr-o dată, în jur de 10 decembrie, realizează că anul care e pe cale să se încheie nu le-a adus suficient de mult sex, nu le-a adus suficientă mâncare şi băutură, nu le-a adus afecţiune, nici petreceri de vis, nici destul timp alături de copii, şi încearcă în astea trei săptămâni să umple toate spaţiile goale. Evident că nu reuşesc. Atunci îi apucă şi mai tare frustrarea. De aia bântuie pe străzi ca bezmeticii, ca dobitoace ameţite cu gaz toxic, orbite, asurzite. Sincer, dacă aş vedea o gospodină cu trei rânduri de sacoşele aşezate grăbit de-a lungul braţului călcată de un taxi demarând în forţă, sau o corporatistă încărcată de cadourile ei patetice în punguliţe scumpe şi lucioase, parfumate poate, lovită de un tramvai cu un vatman care a exagerat în pauza de prânz cu votca, târâtă de-a lungul şinelor, cu sângele împrăştiindu-i-se pe haina albă de blană eco, pătând-o ireversibil, aş intra în primul pub şi aş cere o sticlă de şampanie. Aş destupa-o, aş face-o cadou celor din bar şi pe urmă mi-aş lua o bere. Partea bună e că dorinţa mea nu-i deloc deplasată. Corbu îmi spunea că, în perioada asta, se înmulţesc

Labirintul prozei

Cristina Nemerovschi s-a născut pe 10 mai 1980 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, secţia Filosofia Culturii, şi un master în cadrul aceleiaşi universităţi, încheiat în 2005 cu dizertaţia Despre natura adevărului propoziţiilor matematicii şi logicii la L. Wittgenstein. A urmat un master şi în cadrul Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice. În perioada 2006 – 2009 a lucrat ca redactor la revista Metalhead.ro. Din 2009, este redactor al revistei EgoPHobia, unde are şi o rubrică permanentă, Cronica nihilistei. A publicat proză, filosofie, critică literară, eseuri, studii, interviuri cu personalităţi culturale în revistele EgoPHobia, Tiuk!, Ateneu, Cultura, Sisif, Fiore Magazine, Noema, Subcultura, Accent Cultural, Suspans, Playboy. A semnat şi cu pseudonimul Morgothya. Este redactor şi PR la editura Herg Benet, înfiinţată în 2010. Pervertirea, cel de-al doilea roman al autoarei, va apărea în aprilie 2012 la editura Herg Benet.

( 52 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
accidentele. Îmi povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reuşit să-şi explodeze două degete pregătind cozonaci. Un copil a căzut în casa liftului, dar, din nenorocire, l-au salvat. Un beţiv de 50 a violat un aurolac de 8. Un şofer beat, grăbit fiindcă trebuia să ajungă la repetiţiile pentru masa de Crăciun în familie, exasperat de ţigănuşii care îţi şterg parbrizul la stop, a lovit două minipirande cu maşina. Şi asta le-a aflat doar Corbu, care în perioada asta nu prea iese din casă. Aşa că e posibil să fi fost mult mai multe. Mizeria nu era acolo doar din pricina înghesuielii. Era un jeg şi în aer, un miros de praf de puşcă amestecat cu răgâituri de cârnaţi. Nu toate maimuţele ţin post, deşi, în ultima vreme, o fac tot mai multe. E din cauza anului apocaliptic, ne-am spus eu şi Corbu, după ce am reflectat îndelung într-o întâlnire a Nemuritorilor, vreo patru minute, la subiectul ăsta. “Pula mea da hmm totuşi ţineau post şi prin 2004 - 2005... atunci era departe anul apocaliptic nici măcar nu ştiu dacă se decretase hm 2012 ca fiind sfârşitul absolut”, zisese Corbu, la care am replicat eu că, fireşte, avea dreptate, doar că ţinutul postului era o reminiscenţă a spaimei pe care o trăseseră când venise anul 2000. „Sunt sechelele”, i-am explicat. A conchis că aveam, evident, dreptate. Nu doar mirosul şi feţele oamenilor erau jegoase în ziua aia, ci şi trotuarele, gardurile, sacii negri de gunoi lăsaţi în faţa blocurilor, blana maidanezilor, afişele cu concertul lui Ştefan Bănică Jr. la Sala Palatului şi Liviu Guţă la Polivalentă, schelele muncitorilor care se ocupau de reabilitarea termică a blocurilor din mai toate sectoarele Bucureştiului, autobuzele, tramvaiele, scările de metrou, ţigările pe care şi le aprindeau oamenii în staţii, ghiozdanele colorate ale puştoaicelor care îi provocau reverii erotice lui Corbu, gagicile, nu ghiozdanele, deşi, dacă e să facem un efort de imaginaţie şi să invadăm intimitatea prietenului meu, cu siguranţă şi ghiozdanele colorate îi stârneau oarece fantezii, în special alea roz cu Hannah Montana, căciulile şi şepcuţele cu un nume special pe care nu l-am ţinut minte niciodată de pe capul exemplarelor feminine mature, machiajul lor, paltoanele şi cizmele, scările de la intrarea în fiecare magazin, decoraţiunile de sărbătoare puse de primărie prin copaci, care se aprindeau seara, la oră fixă, buchetele de flori, din ce în ce mai sofisticate, ale florăreselor, măsuţele pe care vânzători ambulanţi ofereau globuri de brad, beteală, instalaţie cu beculeţe, moşi crăciuni de diferite mărimi, bilete pentru o seară cu sex garantat în doi – coliere, brăţări şi cercei, coşurile de gunoi metalice pentru stins ţigara de la intrarea în supermarketuri, chiar şi guguştiucii care vânau câteva firimituri de cozonac sau coji de seminţe. Chiar mă întrebam într-un timp, dacă toate animalele astea domestice sunt oricum adaptate la viaţa oamenilor şi sărbătoresc împreună cu ei tot ce prind, oare guguştiucii mănâncă de Paşti ouă fierte? Ar fi kinky, mă gândesc, ca şi cum am mânca noi avortoni de la africani. But heh, who cares after all... din partea mea, să mănânce şi coaie de urs. Era jegul ăsta de care ziceam, prezent acolo, aşezat pe toate obiectele şi fiinţele, îl percepeam cu toate simţurile, alerte din pricina frigului, din pricina lipsei voite de hrană din ultimele zile. Corbu avea ideea asta, un pic copilăroasă poate – să nu mâncăm mai nimic în perioada în care maimuţele se îndoapă. Era un semn de protest. Atestam, pentru a mia oară, şi prin asta, prin refuzul de a ne îmbuiba, că suntem atât de diferiţi de ei. Mulţi spun că anotimpurile reci nu pot fi sufocante. Doar vara, canicula şi praful îţi astupă plămânii, cred ei. Ce prostie. Orice poate fi sufocant, chiar şi aerul rarefiat, atunci când îţi neagă libertatea. Şi muntele te strânge de gât, dacă nu te lasă să fii aşa cum eşti. De asta şi dispăruse Amalia în ziua aia, mi-am zis ceva mai târziu, când absenţa ei fusese deja proclamată oficial. Cine ştie, probabil o răpise şuvoiul ăsta de lume care se agită fără sens, care se deplasează dintrun loc în altul numai pentru a-şi crea iluzia că acţiunile ei au vreun rost, că îi pasă cuiva într-adevăr. Oamenilor cel mai mult le place să creadă că fac lucruri importante, că alţi indivizi depind de ei, că sunt esenţiali. Orbire cu bună ştiinţă: mă-ta şi tac-tu vor supravieţui şi fără crema antirid şi parfumul, respectiv flanela şi ceasul, pe care i le faci tu cadou

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 53 )

Zon@ Literară
de Crăciun. Progenitura îţi va creşte şi fără minibicicleta şi ciocolata pe care i le pregăteşti în secret, să creadă că-s de la Moşu. Pârlitul de şef nu va crăpa dacă tu nu te prezinţi la party-ul corporatist de pe 17 decembrie, în care îi vei aduce un cadou de pe un bileţel tras la sorţi, ultimul răcnet în materie de fun şi socializing în moda multinaţionalelor. Sorta nu se va sinucide fără inelul ĂLA. Pula care ţi-o trage săptămânal din plictiseală şi milă va mai rezista un an fără after-shave-ul pe care i l-ai pus deja într-o punguliţă pe care sunt desenate un cârd de inimioare, sub care scrie LOVE. Pizda cu care ţi-ai făcut planuri pentru noaptea de Revelion ar putea fi un eşec oricum, chiar dacă îi cumperi lenjeria asta de fiţe, care te usucă şi te face să te gândeşti la câte alte lucruri ţi-ai fi putut lua ţie de banii ăştia, făcându-te s-o dispreţuieşti chiar mai mult şi să-ţi doreşti s-o fuţi cât mai repede ca s-o poţi da dracului, apoi... i-ar putea veni ciclul pe 31 decembrie. De asta dispăruse probabil Amalia. Ea avea obiceiul să caşte gura adesea, să se bage în îmbulzeală, din pură curiozitate. O fi luat-o avalanşa şi cine ştie unde o fi ajuns. Poate acum e la un party corporatist, un şef cu sacou scump strâns pe burtă îi face ochi dulci, în timp ce angajatele se dau de ceasul morţii gândindu-se cine o fi păsărica asta fragedă care s-a vârât tam-nesam în peisaj. Îşi dau cu presupusul legat de vârsta ei: să aibă 20? 21? Poate 18? Poate chiar mai puţin? “Ei, astea, putoriştile din ziua de azi, poţi să te aştepţi la orice”, spune aparent plictisită o contabilă blondă, pe la 40 de ani, doar 29 declaraţi, cu o lună jumate de mers zilnic la sală şi cosmetică pentru a fi pregătită de party, cu talpa gâştei lăţindu-ise vizibil la colţul ochilor, cu buzele ţuguiate, acre. Amalia este îmbrăcată cu o rochie gri metalic, fără spate, prinsă la ceafă, acolo unde rădăcinile părului ei miros a pădure tropicală, a gumă de mestecat uneori, cu sandale foarte decoltate, cu părul proaspăt descreţit căzându-i până spre talie, deasupra fundului bombat care se conturează lejer sub paietele rochiei. Tocmai când şeful e aproape să dea frâu liber fanteziei cu Amalia, un bossuţ mai mare, un adevărat baban, i-o suflă de sub nas, invitând-o pe ringul de dans. E ceva mai în vârstă, lucru cât se poate de firesc într-o corporaţie. Gradele sunt stabilite în funcţie de câţi ani eşti dispus să arunci la gunoi din viaţa ta. Se mişcă cu greutate, iar cei 17 ani pe care îi are fundul bombat al Amaliei îi cam dau bătaie de cap. Deşi lentă, babanul nu reuşeşte să danseze decât jumate de piesă. Se retrag la masă, el scoate o batistă, nu tocmai curată, şi îşi şterge fruntea plină de transpiraţie. Îşi slăbeşte nodul la cravată. Amalia pare să caute cu privirea pe cineva... Bătrânul îi aduce o băutură cu o culoare ciudată, într-un pahar fiţos. Tocmai atunci, în sala uriaşă îşi face intrarea un adevărat dulău. Coşmarul tuturor celor care sunt chemaţi la discuţii pentru dezvoltare şi planuri de extindere, gras, înalt, arogant, cu faţa roşie de parcă ar fi mereu în pragul unui atac de cord. Toţi se ridică şi îi întind mâinile, femelele îşi aranjează coafura, dar el pare să nu-i observe şi înaintează decis spre Amalia, care, cu băutura pe jumătate băută, nici nu-l remarcă pe moment. Îi pune hotărât mâna pe braţ, o forţează să lase băutura pe masă şi să-l urmeze. Întreaga sală scoate un murmur indignat – cine e curva, cine e paparuda, ce-i cu favoritismele astea pe faţă, sigur e amanta cuiva, ba nu, fiica, târfă nenorocită, şi ai văzut ce urâtă e? Şi Rihanna e mai frumoasă ca ea. Şi cu belciugul ăla în nas, bleah, lasă dragă că i se potriveşte, ce-ai vrea, ăştia sunt înapoiaţi, tu n-ai văzut filme, sunt nişte animale. Probabil a venit de curând, n-am văzut-o până acum, la ce departament e, da, nici noi nu ştim. Amalia dispare la braţul buldogului, iar ochii ei încă mai par să caute pe cineva. Sau, poate, şuvoiul de maimuţe proaste şi ameţite a dus-o în piaţă. Poate că acum Amalia stă lângă o tarabă murdară, din ciment, pe care sunt înşirate portocale, mandarine şi grefuri, iar alături, jumătăţi de dovleac. E prinsă în şuvoi şi nu se poate mişca, tot ce poate face e să aştepte şi cârdul să se deplaseze de la sine. Nu se poate întinde nici măcar să ia o portocală şi s-o desfacă. După vreun sfert de oră, înaintează un rând, ajungând în dreptul tarabei cu salată şi ridichi. I se face poftă. Degeaba. La niciun metru de ea, nişte ţigănuşi aprind o pocnitoare. Amalia şi-ar acoperi urechile şi

Labirintul prozei

( 54 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
s-ar ţine de nas, dar mâinile îi sunt prinse în aglomeraţia şuvoiului. Încearcă totuşi să ridice o mână şi s-o ducă la urechi, dar e apostrofată de femeia de faţă – uşurel, duduie, unde crezi că eşti aici, la cafenea? Pocnitoarea bubuie, Amalia se bucură că a surzit temporar şi nu mai aude protestele stupide ale femeii din faţă. Mai avansează un rând, acum e la usturoi şi mere. I-a intrat un fir de păr în ochi şi ar vrea să îl îndepărteze cu mâna, dar nu are atâta energie pentru încă o dispută. În timp ce se apropie mai încet ca melcul de taraba cu conopidă, un individ, scăpat din rând, îi îmbrânceşte pe toţi şi se repede în faţă. Are pe faţă întipărit sentimentul învingătorului. “Huoooooooooo, măgarule”, zbiară gloata. „Stai la rând, ţărane!!!” Rândurile au fost parţial devastate, iar Amalia profită pentru a-şi îndepărta firul de păr intrat în ochi. Parcă e altă viaţă. Îi pare rău că răzmeriţa nu a avut loc pe când era la mere, la portocale sau la ridichi... nu poate şterpeli o conopidă uriaşă şi, chiar dacă ar putea, oricum n-ar mânca-o crudă. Între timp, rebelul se pare că a fost prins. Amalia nu poate vedea în faţă, unde se întrezăreşte doar un şir nesfârşit de căciuli, dintre care multe de blană, dar aude vag propunerile revoltaţilor: “Să-l snopim în bătaie!” „Să-l dezbrăcăm şi să-l lăsăm aici!” „Să-l trimitem înapoi la coadă!” „Să-şi piardă rândul!” „Să-i dăm foc!!!”, propune o voce arţăgoasă de femeie, „Să-l jupuim şi să turnăm sare de murături pe el”, zice tot o femeie. Amalia vede pe jos o mănuşă, neagră, plină de noroi, care pare călduroasă. Se apleacă, o ridică. Îşi strecoară în ea mâna stângă. Parcă i-a revenit de tot auzul. Foarte bine, şi aşa era frig ca dracu, îşi zice. Sau, biată copilă, urmând ceata animalică oarbă o fi ajuns în vreun supermarket. Poate că stă acum în mijlocul raioanelor încărcate de te miri ce, orbită de lumina prea puternică, oripilată de vocile ascuţite de copii mofturoşi care fac pe ultima sută de metri o campanie de persuasiune asupra părinţilor pentru multe cutii de bomboane, îngreţoşată de mirosul de detergent şi săpun antibacterial amestecat cu cel de cozonac fierbinte. Poate că s-a oprit în faţa globurilor de brad, cu megareducere, la set, şi îşi aminteşte vreun Crăciun din copilărie, cu mâinile aspre şi păroase ale Babuinului mereu acolo, explorându-i cutele rochiţei, cu madam Urechiuţ beată criţă pe fotoliu, încă bunoacă dacă ar mai pune pe ea vreo 20 de kile şi nişte riduri, ar zice acum Corbu, bunoacă şi cu o dâră de vomă pe rochia sexy, out of fashion, pe care o îmbracă la cererea Babuinului. Sau Crăciunul trecut în care ne-am tras-o în parc, morţi de frig, aproape beţi, nu prea departe de locul în care cocalarii patinau şi se vindeau fiţoşelegogoşele şi vin fiert. Însă, dacă Amalia ar fi într-un supermarket, cel mai mult şi mai mult ar atrage-o raftul cu şampoane, perii de păr, vopsea, sclipici, agrafe, geluri, măşti, spume şi alte asemenea. Acolo probabil ar petrece o mulţime de timp, până când grupurile gălăgioase de oameni din jur s-ar rări, până când luminile deranjante s-ar mai stinge, până când personalul s-ar pregăti de plecare şi apoi chiar ar pleca, pălăvrăgind despre cine cu cine şi ce şi unde. Amalia ar rămâne acolo, ar înnopta lângă toate şampoanele şi balsamurile şi spumele şi fixativele. Ar învăţa să le citească etichetele pe întuneric. Ar putea fi în toate locurile astea. Adică aşa ar fi credibil. Dar cel mai probabil e moartă, poate dezmembrată, eviscerată, aşa ca în filme, ca în serialele proaste, poliţiste. Întrun tomberon, într-un sac mare de plastic din care, poate, îi iese un deget, cu o manichiură perfectă, foarte recent făcută. Probabil că n-o s-o mai vedem niciodată, nici eu, nici Corbu, nici Tara. Nici măcar rămăşiţele ei. Acum rămâne să aflu ce înseamnă chestia asta, dacă îmi pasă, dar înainte de a mă gândi la Amalia trebuie neapărat să mă gândesc la Cala, să văd ce a însemnat de fapt, pentru că ea e mult mai sofisticată decât fetiţa asta dispărută de care m-am apropiat pentru un timp, fără să ştiu exact ce m-a mânat s-o fac, cu care am împărţit câte ceva, chiar dacă ea n-a înţeles nimic din apropierea noastră, dar era şi firesc să nu înţeleagă, Amalia. Şi da, de văzut n-o s-o mai vedem niciodată, eu, Corbu sau Tara. Aşa cred.
Fragmentul face parte din romanul Pervertirea, de Cristina Nemerovschi, în pregătire la Editura Herg Benet, Bucureşti.

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 55 )

Zon@ Literară

Îngerii vin câte trei Lucian Parfene
(piesă într-un act) Personaje: Bărbatul în alb, Bărbatul în negru, Necunoscutul Doi bărbaţi unul îmbrăcat în haine albe şi celalalt în haine negre stau la o masă. Încăperea e un vagon dezafectat pe post de gheretă. În încăpere se mai află un telefon şi o mică sobă de tablă în care arde focul. Bărbatul în negru scoate în mod constant o sticlă de vodcă de sub haine din care bea înghiţituri mici. Un individ necunoscut intră înfrigurat peste cei doi. Melodia de anunţ: Trenul accelerat 666 în direcţia Ploieşti, Buzău, Focşani, Tecuci, Bîrlad, Vaslui, Iaşi pleacă din staţia Bucureşti Nord la ora 13 şi 25 de minute. Vă rugăm poftiţi în vagoane. Zgomot de vagoane, voci, sunete specifice unei gări. Bărbatul în alb: (învelit într-o pătură) Iarna, urăsc iarna. Frigul nu-mi face deloc bine. Bărbatul în negru: Îmi este indiferent. Ori frig, ori căldură. Rezist la amîndouă fără nici o problemă. Bărbatul în alb: Prostii… Aşa îţi mai place să te dai mare… Parcă nu te-aş şti. Bărbatul în negru: Crede ce vrei… Se vede că eşti slab de… (bătăi în uşă) Bărbatul în alb: Vezi cine e. Bărbatul în negru: Intră, e deschis. Necunoscutul: (intrînd timid în gheretă) Bună ziua. Bărbatul în alb: Bună ziua. Bărbatul în negru: Salut.

Dramaturgie
( 56 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Necunoscutul: Cumplit ger. Bărbatul în alb: Bate crivăţul… Bărbatul în negru: Aer proaspăt de Siberia. O minunăţie. Necunoscutul: Se poate să… (face semn către sobă) Bărbatul în alb: Hai intră domnule mai repede că iese toată căldura. Bărbatul în negru: Cu ce treabă pe aici? Necunoscutul: Aştept pe cineva de la Bucureşti. Bărbatul în negru: Aha. Necunoscutul: Aha... Bărbatul în alb: Şi cum ne-ai găsit. Necunoscutul: După fum. (arată către sobă) Bărbatul în alb: Se vede de pe peron? Necunoscutul: Vag. Bărbatul în negru: Aha. Necunoscutul: De fapt am fost convocat aici. Probabil la fel ca şi dumneavoastră. Bărbatul în negru: Aha. Bărbatul în alb: Cred că e o greşeală. Regula e cîte doi. (Cei doi bărbaţii îl fixează miraţi pe necunoscut) Necunoscutul: Ce vă uitaţi aşa la mine? Bărbatul în alb: Ascultă... dumneata ce parte reprezinţi? Necunoscutul: Cum adică parte? Bărbatul în alb: Cum ai auzit! Necunoscutul: Uşurel domnilor. Ce vă daţi aşa importanţi? Bărbatul în negru: Hîm… Păi nu se vede. Necunoscutul: Se vede... se vede... Uitasem să vă spun. Acum suntem trei. Aşa mi s-a comunicat. Bărbatul în negru: Trei!? Bărbatul în alb: Cum adică trei! După cîte ştiu eu toate pe lumea asta sunt pe din două. Nu? Bărbatul în negru: Nu are logică domnule. Bărbatul în alb: Lumină - întuneric, bine - rău... acţiune şi reacţiune.. şi apoi... ce-o mai fi... Necunoscutul: Staţi, staţi, staţi! Nu trataţi totul aşa simplu. Bărbatul în alb: Uite să zicem că eu sunt de partea luminii da... Sunt îmbrăcat în alb. Sunt tipul cel bun. Se vede nu...(arată spre hainele sale albe). El e sălbaticul, (arată spre cel îmbrăcat în negru) şi bea şi votcă. Bărbatul în negru: Baiatul rău... da... Ei hai, hai, ce tot atîta filosofie. Eu ispitesc, îmi plac viciile, fac scandal, beau fumez... Da nu eu sunt problema aici. Ci el! (arată spre necunoscut) Necunoscutul: Da, da... se vede se vede... Bărbatul în alb: Ei... Acum că noi ne-am prezentat… spune cine eşti dumneata? Necunoscutul: Hîm hîm,... (îşi drege vocea) Nu se vede. (face semn spre hainele sale) Bărbatul în alb: De văzut se vede ceva. Eşti îmbracat în... Ce culoare e asta? Violet sau indigo... Bărbatul în negru: Mie mi se pare roz. Necunoscutul: Sunt mai multe culori. Nimeni nu îşi dă cu adevărat seama. Nici chiar eu... cîteodată. Eu exprim starea prezentului. Sunt stare dintre... Şi de asta nu am o culoare anume. Îmi schimb culoarea cum vreau... dacă vreau... Bărbatul în alb: Poţi fi şi alb... Bărbatul în negru: Şi negru? Necunoscutul: Nu. Albul şi negrul nu sunt culori. Sau nu ştiaţi asta. Aş putea spune că voi nu existaţi. Nu-i aşa? Bărbatul în negru: Hîmm... Bărbatul în alb: Eu zic să avem răbdare. Bărbatul în negru: Ce răbdare, care răbdare... Atunci noi ce suntem aici. Cum de se poate permite aşa ceva. Şi cine eşti dumneata cetăţene! Cine ţi-a dat dreptul să fii aici la masă cu noi? Hîmm! Bărbatul în alb: Liniştiţi-vă o să aflăm în curînd. De asta am fost chemaţi aici. Nu... Melodia de anunţ: Din cauza unor probleme la locomotivă plecarea Acceleratul 666 din staţia Bucureşti Nord către staţiile Ploieşti, Buzău, Focşani, Tecuci, Bîrlad, Vaslui, Iaşi se amînă cu cinsprezece minute. Vă mulţumim pentru înţelegere. (vorbind între ei) Bărbatul în negru: Nu am mai auzit de aşa ceva niciodată. Un reprezentant al prezentului aici cu noi, la acceeaşi masă. Ridicol... Bărbatul în alb: Nici eu... E ciudat, nu? Bărbatul în negru: Foarte! La ce-o fi bună

Dramaturgie

Martie / Aprilie, 2012

( 57 )

Zon@ Literară
prezenţa prezentului ăstuia domnule. Cine l-o fi băgat aici să-şi vîre coada în... Bărbatul în alb: Oare are putere de decizie. Crezi că ştie de ce e aici?. Bărbatul în negru: Auzi tu eşti bun sau rău? Necunoscutul: Aşa şi aşa... Depinde. Bărbatul în negru: Adică eşti şi ca mine şi ca el. Cum vrei tu da... Schimbător ai?! Necunoscutul: Cam da... Bărbatul în negru: Nu că asta e prea de tot! Zău m-am enervat rău de tot! Da rău nu aşa. Bărbatul în alb: Stai domnule jos... Stai să discutăm... poate e un şarlatan atîta tot... Poate s-a rătăcit pe aici... poate nu e nimic. Bărbatul în negru: Auzi tu, măi, ăsta altceva... Nu eşti cumva un aspirant la... mă înţelegi... care îşi năpîrleşte culorile pe aici, prin cele mai înalte sfere... Hîmmm... Necunoscutul: Nu. Melodia de anunţ: Trenul accelerat 666 din direcţia Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Focşani, Tecuci, Bîrlad, Vaslui, Iaşi are o întîrziere de 30 de minute. Vă rugăm să ne scuzaţi şi vă mulţumim pentru înţelegere. Bărbatul în alb: Ciudat... Bărbatul în negru: Oare mai durează mult? Mă scoate din minţi aşteptarea asta. Bărbatul în alb: Ce să dureze? Bărbatul în negru: Telefonul văd că nu sună deloc. Bărbatul în alb: O să sune. Ai răbdare. Bărbatul în negru: A trecut aproape o oră. (Necunoscutul s-a aşezat pe scaun într-o poziţie nefirească. E imobil şi nu face nici o mişcare.) Bărbatul în negru: Hei cu tine vorbesc! Ce stai aşa. Bărbatul în alb: Cred c-a adormit. Bărbatul în negru: Naiba să-l ia... Acuma doarme... Ce-i pasă lui, (bea un gît din sticla de votcă) Hei... tu ăsta cu prezentul... dormi? Bărbatul în alb: Te pomeneşti că acum îşi schimbă culoarea. Ciudatul ăsta. Bărbatul în negru: Nu-mi place deloc treaba asta. Bărbatul în alb: Îţi aminteşti cred că am mai picat cu tine acum cîţiva ani, … Bărbatul în negru: (mai trage un gît de votcă) Parcă, nu am ţinut niciodată evidenţa întîlnirilor astea, Eu îmi fac treaba şi gata. Bărbatul în alb: Tipul ăla care se cocoţase pe macara… Bărbatul în negru: A... da... ăla cu aruncatul. Acum îmi amintesc… tu erai. Cum trece timpul… şi ce greu a sunat telefonul... o hoo... Bărbatul în alb: Da, da... a fost o aşteptare lungă... Ştii că nu-mi plac chestiile care durează. Bărbatul în negru: Mda... acum se pare că o să fie şi mai lungă Bărbatul în alb: Cu dumnealui aici... ar putea dura o veşnicie. Cine ştie... Bărbatul în negru: Ştii la ce mă gîndesc... (vorbeşte în şoaptă) dacă e de mai sus... şi e pus aici să ne supravegheze munca. Supracontrol? Bărbatul în alb: Neaaa... ăsta... Nu vezi uitete la el cum doarme... Să fim serioşi. Bărbatul în negru: Oare mai stă mult aşa... că mă enervează. Şi dacă nu doarme... dacă se preface! Bărbatul în alb: Stai liniştit. Nu se preface, doarme. Bărbatul în negru: Dar dacă e mai grav! Dacă e epileptic. Bărbatul în alb: Unde ai mai pomenit în breasla noastră epileptici. Bărbatul în negru: Atunci poate că a intrat în comă. Bărbatul în alb: Ce!? Bărbatul în negru: Dacă e în comă nu sună nici telefonul. Am avut un caz asemănător. Bărbatul în alb: Atunci e vai de noi.. păi chestia asta poate dura şi... Bărbatul în negru: Bate-te peste gură... N-am să stau aici 20 de ani pînă... Bărbatul în alb: Poate îl deconectează de la aparate şi gata. Bîr, ţîrrr... sună telefonul... şi gata. Bărbatul în negru: Stt... uite că se trezeşte... Necunoscutul:(Cască) Ptiu... ce-am mai... O... domnilor tot aici sunteţi... Nu s-a terminat încă. A sunat cumva telefonul cumva cît am fost eu plecat? Bărbatul în negru: Nu. Necunoscutul: Bun... Acuma ce facem? Bărbatul în alb: Pai aşteptăm nu aşa e regula.

Dramaturgie

( 58 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Necunoscutul: A... da, nu la asta mă refer... jucăm o carte? Aveţi vreun joc la voi? Table, şah, remi. Trece timpul altfel. Bărbatul în negru: Măi da jucăuş mai eşti. Nu vrei şi ceva de băut! Necunoscutul: De ce nu…(întinde mînă către sticlă) Bărbatul în negru: (se uită să vadă cît mai are, sticla e aproape goală) Nea… exclus! Necunoscutul: (Se uită lung în ochii bărbatului în negru) Bărbatul în negru: (impresionat) Bine ia! Necunoscutul: Necunoscutul ia un gît şi exclamă mulţumit. Al dracului băutură. Bărbatul în alb: N-avem nimic. Bărbatul în negru: Ptiu… Văd că ţi-ai schimbat culoarea eşti galben acum... S-a întîmplat cumva, ceva... E de la vodcă? Vreo stare nouă? Necunoscutul: A...! sunt galben, se mai întîmplă... nici nu mi-am dat seama. Sincer să vă spun nu-mi amintesc să fi fost vreodată aşa. Melodia de anunţ: Trenul accelerat 666 din direcţia Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Focşani, Tecuci, Bîrlad, Vaslui, Iaşi are o întîrziere de 20 de minute. Vă rugăm să ne scuzaţi şi vă mulţumim pentru înţelegere. Necunoscutul: Se pare că o să întîrzie. Bărbatul în alb: Da, şi ăsta nu e un semn bun. Bărbatul în negru: Ei… abia ăsta e un semn bun. Necunoscutul: Hai să nu mai fim aşa agitaţi. Eu propun să ardem nişte timp.(aruncă citeva lemne în sobă) Uite, eu de exemplu dacă nu aş fi aici cu voi aş vrea sa fiu liber cugetator şi să cutreier pămîntul de la un capăt al altuia fără să las nici o urmă. Un ilustru necunoscut, un fel de gînd vagabond care se evaporă ca roua din fiecare dimineaţă. Vouă ce v-ar place? Bărbatul în negru: Mi-ar placea să fiu jurnalist… să lucrez pe administraţie locală, îmi plac chiţibuşurile. Intrigile… Şantajul… Ce bani frumoşi aş face. Bărbatul în alb: Scafandru… Bărbatul în negru: Ce? Bărbatul în alb: Da, da… eu mi-aş dedica toată viaţa scufundărilor la mare adîncime. Trebuie să fie aşa de frumos pe fundul oceanului… Şi nu se ştie mai nimic despre el. Ei bine eu aş descoperi tot ce nu s-a găsit pînă acum. Animale fantastice, peşti preistorici calmari uriaşi… e he… Necunoscutul: Frumoasă ocupaţie… Bărbatul în negru: Corupţie, afaceri necinstite… cred că meseria de avocat e mai interesantă. Oricum… Oscilez între jurnalist şi avocat. Ce ziceţi, m-ar prinde mai bine… avocat? Da vreau o părere sinceră, cinstită… Bărbatul în alb: Avocat. Ăştia poartă robe negre aşa că te potriveşti la culoare. Necunoscutul: Jurnalist. În meseria asta nu ai timp să te plictiseşti. În fiecare zi altceva… Bărbatul în negru: Da, da. da…. nici agent de pază nu ar fi rău. Bărbatul în alb: Auzi.. ia mai termină cu prostiile. Necunoscutul: În ziua de azi merge şi asta. Melodia de anunţ: Trenul accelerat 666 din direcţia Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Focşani, Tecuci, Bîrlad, Vaslui, Iaşi are o întîrziere de 20 de minute. Vă rugăm să ne scuzaţi şi vă mulţumim pentru înţelegere. Necunoscutul: Voi tot pentru persoana de la Bucureşti? Bărbatul în negru: Ce-ţi pasă. Bărbatul în alb: Tot. Necunoscutul: A, nu... întrebam şi eu. Nu-mi place să aştept să treacă timpul. Timpul care trece nu mai de nici un folos. Bărbatul în negru: Folos nefolos... nu îmi pasă. Bărbatul în alb: Mie da. Necunoscutul: Hai mai bine să vă povestesc ceva nostim. Ştiţi că eu am avut ceva treabă prin America. Aha... Acolo circulă o vorbă că dacă stai şi nu lucrezi pierzi bani. Bărbatul în alb: Bună vorbă. Bărbatul în negru: Nişte negativişti. Şi ce e musai să cîştigi? Necunoscutul: Da! Altfel eşti un om mort. Bărbatul în negru: Perfect. Mie îmi

Dramaturgie

Martie / Aprilie, 2012

( 59 )

Zon@ Literară
convine. Necunoscutul: (gesticulează teatral) Un recif de amintiri e oceanul care desparte strigătele... Treziţi-vă din liniştea voastră oameni abisali potriviţi-vă clepsidrele după peştele sabie şi urmaţi-vă calea... America are şi ea o inimă în care poţi renaşte, sau poţi muri, ori poate te pierzi... Încearcă doar, încearcă, şi nu lăsa algele să-ţi sugă tinereţea... Gustă din sarea oceanului şi vei vedea, că şi dincolo de ape sunt oameni care merg pe catalige. Şi lor le este dor de nemernicia ţării din care se trag. Acolo pe tărîmul făgăduinţei îşi construiesc cochilii şi plîng şi cîntă acolo... şi uită, şi iubesc... Bărbatul în alb: Frumos spus. Bărbatul în negru: Hei... lăsaţi poeziile. Avem treabă. Dacă nu sună telefonul în douăzeci de minute am să plec şi am să vă las pe voi doi să rezolvaţi cazul... Nu îmi place să aştept v-am mai spus. Necunoscutul: Ştii că tipul din tren a venit tocmai din America. Da... vrea să ajungă la Iaşi. În oraşul ăsta obscur. În capătul ăsta de lume. Nu e nimic aici. Bărbatul în negru: Nici măcar timp nu e. Necunoscutul: Nu... Aici greşeşti. Prezentul e pretutindeni. Bărbatul în negru: Da sigur... Şi face un zgomot îngrozitor. Bărbatul în alb: Se întoarce acasă presupun. Bărbatul în negru: Dacă mai ajunge ,desigur. Necunoscutul: Şi cînd te gîndeşti că totul depinde de un nenorocit de telefon. Bărbatul în alb: Asta e regula. Bărbatul în negru: Se prea poate. Da, ce faci? Iar îţi schimbi culoarea? Verde... Bărbatul în alb: Eşti ciudat nene... Necunoscutul: Ei asta e... Verde. Melodia de anunţ: Trenul accelerat 666 din direcţia Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Focşani, Tecuci, Bîrlad, Vaslui, Iaşi soseşte în gară la linia 3. Atenţie la linia 3. Necunoscutul: Ce ziceţi, o să deraieze? Bărbatul în alb: Exclus. Bărbatul în negru: Ar fi ceva... deşi e clasic. Bărbatul în alb: Acum e cam greu cu accidentele feroviare. Dar nu exclud... deşi... e mult, mult prea sigur genul ăsta de transport. Necunoscutul: Scenariştilor. Aţi uitat că eu reprezint prezentul. Că eu sunt cel real aici. Că eu îmi schimb culoarea. Bărbatul în alb: Eşti un lăudăros. Crezi că le ştii pe toate. Bărbatul în negru: Hei... Eu sunt cel negru. de ce uitaţi mereu acest mic dar important amănunt. Vă spun clar că o să cadă din tren. Necunoscutul: Unde? Bărbatul în negru: Undeva între Vaslui şi Iaşi. Garantat. În timp ce se va duce la toaletă... se va dezechilibra şi disperat va apuca mînerul uşii care se va deschide şi... Bărbatul în alb: Există un clempuşi de siguranţă. Nu se va întîmpla aşa. Exclus. Necunoscutul: Prezentul spune că citeşte o piesă de teatru în compartimentul său. Şi ca să vă dovedesc că nu mint am să îmi schimb culoarea. Roşu! Bărbatul în negru: Sînge! Bărbatul în alb: Dragoste! Necunoscutul: Emoţie! Telefonul sună. Cei trei se privesc speriaţi unul pe celălalt. Bărbatul în negru ridică receptorul. Bărbatul în negru: Da... Bine... Cît ... atunci facem aşa... da e bine, aşa... bine, mulţumim, la revedere. (Închide receptorul şi se întoarce către cei doi) Bărbatul în negru: Gata, s-a terminat. A scăpat. S-a anulat totul. Se pare că a fost o eroare. Persoana a pierdut trenul. Necunoscutul: Hai să bem ceva. Bărbatul în alb: Faci cinste? Bărbatul în negru: Ai avut dreptate, am pierdut timpul aici. Necunoscutul: Give me five. (Bate palma cu Bărbatul în negru) Bărbatul în negru: Era cît pe ce... Bărbatul în alb: Uf... Simt nevoia de o bere... Necunoscutul: Atunci bine aţi revenit în prezent. Să mergem la “Icar”, fac eu cinste! Final

Dramaturgie

( 60 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Când Dumnezău o vărsat carul cu romaniţă Dorin Cozan
- Vino cu mine, în romaniţă, pe dâmb ... - Nu vin, mă, nu vin! - Hai, Leano, vino ... - Nu pot, mă, acuma! Tu nu vezi? Tre` să termin rându` ista di prăşit, să strâng orătăniile, să mătur ograda, apoi să pun de mămăligă... ă-hă ... - Hai, las` cî li faşi după ... - Când, la noapti? - Hai. .. - .... - Hai, fă, Leano ... - Hai câ vin! Şi Uleana îşi suflecă mânicele, se şterge de şorţ şi se aburcă pe gard, cât să-i încapă bărbia între uluci: - Da` şi-mi dai? Şi cum stătea ea, cu pistruii în soare şi părul în ochi, o început să bată clopotele bisericii: bang, bang, bang ... - Trage de Îngerul Domnului! ... - Da, di sfoarî ... - Hai, hai ... Şi Uleana îşi aruncă şorţu` pi zarzăr, ieşî pi sub gard şi trase de Făt-Frumos cum trăgè frati-su clopotele, smucindu-le cu blândeţă. Asta era farmecu` lui! Aşa cî, în loc sâ aterizăză cu nasu în romaniţî, ca puiu di cloşcî în prima zi, o îngenuncheat frumuşel în bisericî, lângî Uleana. Amândoi, c-o singură carte în mâni, cî nu mai era nişiuna în tătă bisărica! Şi când îi atingea deş`tu, parcî-l picura cu ceara şi-l gâdila cu pana di rândunică! Dar nu dura mult, şi-i dădea Uleana cu ghiontu`, sî fii atent la Îngeru` Domnului şi nu la prostii! Apoi, pâş-pâş, o işât afara. O dată, înc-o datî şi-nc-o datî... Era mai mari dragu` sî ti uiţi la ea, în rochiţă albă, cu buline roşii şi cu bentiţa după urechi, sî vadî pi undi merge. Şi la el, în cămeşă neagră, suflecat, şi mirosind a sânzâiene şi-a busuioc

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 61 )

Zon@ Literară
sălbatic. - Vii di la cosit? - Aha - Din Fandolica? - Aha - Tu mai ştii şî altşeva în afar` din “aha”? - Aha Şi Uleana sî lăsă pi spati, cu mâna la gurî, râzând. Aşa cî, frunza di vie, pe care-o tot frăsuia între dinţi, lunecă pe gât până prin dreptu`inimii, unde un dâmbuşor viu urca şi cobora tot mai repede. Şi-odată gurile s-au atins, sufletul s-a lipit iar căldura verii sălăşluia pe deasupra şi înlăuntru. Iar întunecimea cea mare n-a mai stâlcit-o de-atunci. - Tu ştii pe ce stă toloaca asta? Întreabămă, hai! - Tu ştii pe ce stă toloaca asta? - Pe o toloacă mai mare! - Pe o toloacă mai mare! - Şi asta? - Pe-încă una şi mai mare! - Şi aia? - Şi aia? - Tu cre că vrei o palmă! - Tu cre că vrei o palmă! Şi iar gurile lor s-au atins, iar cerul cu stele iar se-ntorcea şi se scutura. În meri, în peri, în gutui, în cireşi, în vii, pe case, copchii, sute şi mii. Măi, şi nu ştiu cum se făcu că peste an, de hramul Sfintei Marii, aflu di la baba Nuţa (eu fiind la Eş, cu şcoalili) că popa nostru o anunţat din amvon că dumnică, 15 semptembrie, se cunună roaba lui Dumnezău Uleana a lu` Rachieru Ion şi Ecaterina cu robul lui Dumnezău, cu Viorel a lu` Ana şi Vasile Diaconescu, zis şi „Vivi”, băiet bun cari citea dumnicî di dumnicî lecturile la bisericâ, asta când îl prindè popa la colţ şi-i pune sî zâcî sfinţii din calendar. Ei, şi cum greşă unu, cum îi arăta cartea. Aşa că tăt satu era în chişiori de-o săptămânî cu pregătirili di nu mai dovideu nica: Mihai Pisăru s-o prindă pi Vica, s-o scarmene pi săptămâna asta, frati-su, Ion, să-l prindî pi Mihai, să nu cadă di pi scara şurii, Marşica, să-l suduie pi Ion, că i-o călcat curca cu bicicleta în timp ce striga la Mihai, Paulina, din captu satului trecând pârâu înainte şi-napoi după raţe, Constanţa, din celălalt capăt, plivind bureţii de pe copaci, iar copchii satului adunând în pumni şi dând prin strecurătoare praful uliţei. - Tu eşti buricul pământului! - Şââât! - Tu eşti bu ... - Şââât! - ...curia mea! - Mă! - Da!? - Şâât! Ştiu! Iar în spati, aproape di uşa bisăricii, Clara şi Nuţa sî-ntind să vadă şi să audâ mai ghini: - Şi zâc, fa? - Taci, fa, cî amu-i cununâ! - Şi naşii, îi vezi? - Îi.. - Lumânările? - Aprinse. - Şi flori au? - Au. - Di cari? - Sânzâiene. - N-o luat şî iei nişti garoafi!... - Taşi, fă! - O pupat cruşea!? - O.. - Şi mâna popii? - O ... - Da naşii? - S-o ... - Cum, fă? - O pupat, fă, tot! - Hai sî işâm, că ieş şi ei amu! - Hai câ vin ... Iar când o işât afarî în soare şi s-o aninat cari cum o putut de-o parte şi de alta a uşii, o zburat din mâna mirilor bomboani di tăti culorile şi mărimile. Şi tot neamu lu Dumnezău s-o buricat după ele, di parcă erau în pustiu şi carul lui Dumnezău, plin cu mană cerească, o chicat peste ei. Iar popa, în mijlocul mirilor stătea şi lăcrima di la atâtea poze câte-i făşeam. Şi n-o durat mult şi cum o işât mirii pi poartî, o ş-nceput sî toarni cu găleata! Ba o găleată, ba două, ba o butelcuţă, ba o cană! Aşa o turnat copchii satului cu apă şi flori pân s-o gătat drumu, la uşa cortului! Că, de, dacă-i miri, tre` sî bagi mâna în pantalon şi să scoatî banu! Iar aici, numa şi auzăi vornicu cel mare răţoindu-se la bantă cu sticla sus, ca un cocoş

Labirintul prozei

( 62 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
înaintea puicuţelor: -Marşu, să cânte marşu! ... Şi-ncet, încet, se umplu cortu. Mai trăgând unu de altu, mai trăgând un chiştoc, mai di datorie, mai di bucurie, s-o strâns iosupenarii laolaltă ş-o început să petreacă. Şi toţi, di cum intrau şi pupau naşii şi mirii sî duceau în fund şi-i urau multî sănătati şi mulţi ani în rai bunicii Ioana, cari stătea pe-un colţ di scaun şi sâ uita. Şi-odatî, poc!, şi s-o făcut întuneric şi linişte. -Lumina, s-o stâns lumina! -Vai, şi ni faşem amu? zâşi Clara. - Eh! ... zâşi Ecaterina. -Valică, du şi adu lumânărili din pod! Şi tu, Petrică, dă şi tu! Hai, mai răpidi! Marşică, n-ai nişti lumânări pe-acasă? Ia trimite-l pi Paul! Şi pâc-pâc, una câti una au înflorit luminiţele pe mesele şi feţele iosupenarilor. Nu se mai auzea decât clinchetul furculiţelor şi cuţitelor şi câte-un “Hai, noroc, Ioane!” - Hai, noroc, Petrache! - Şî ţîie, naşule! - Noroc, finule! Sâ trăieşti! - Vivi, Iuliană, să fiţi sănătoşi şi să aveţi mulţi copchii, să vă bucuraţi di ei! - Şi bani! (Asta tre să fi fost Marşica) - Ei, las că banii ca banii! Di la noi mai puţân, di la Dumnezău mai mult! - Câ ghini zâci, fino! Anişoară, ia mai adu un păhărel cu rachiu făcut di Valică! - Tu undi eşti, Valică? - Aişi, aişi, cu treburi! - Ia zi, mai ai muzicuţa aia? Ia zî, Anişoarî, mai merje muzicuţa? Merje? - Ei, naşule, dacă nu merje, o ungem şi-i dăm nainte! - Nainte, cu Dumnezău nainte, naşule! - Câ ghini zâci, finule! Hai noroc! - Noroc! - Sanatati! Şi iar linişte. - Ia, ai găsît-o? - Am găsît-o! - Ia zâ! Şi numa pune Valicî muzâcuţa la gură cî şi-ncep bărbaţii să hăuiască şi muierile sâ cânti di mama focului. Au lăsat şî mâncari şi tot şi-o ieşât la jucat. Şi duduie pământu di zdrăngăneau paharili şi farfuriili. -Hai, Valicâ, zî-i, nu ti opri! Iar Valicâ lovea muzicuţa di coapsă, sufla odată încet şi iar începè, ţinând-o în mâni cum ţii chibritu ascuns să nu-l ia vântul. - O-hoo! O vinit lumina! - Hai, la masă, că acuş vini ciorba! - Da undi-i mireasa? Undi-i mireasa? - Iaca nu-i! zâci Clara - Eh...zâci Ecaterina. - O-hoo, s-o furat mireasa! - S-o fu-rat mi-rea-sa! S-o fu-rat mireasaa! Şi-odată o sărit în maşînî mirili cu doi flăcăiaşi, cu gând c-o dus-o sus, la Castel, în fundu Cotnariului. Dar când să pornească Mercedesu (Mercedes di Italia, adus di văr-su, nu orişi Mercedes!), după ce-o bubuit di vreo două ori de-o cotcodărit şâ curcili Marşicăi din coteţ, s-o făcut cî pleacî ş-apoi s-o oprit! Acu, o pus mâna şi fundu băieţii la-mpins şi s-o opintit ei, doar-doar o lua la vale. Da nic! O mai stuchit un smoc di fum şi-o făcut şi-o făcut şî rabla lu Anton când o intrat în coteţ. O oaie! Atunşea, o işăt Vivi roşu la faţă şi-o zâs: - Ne` Mihai, dă calu, ne` Mihai! Ş-o urcat pi cal dintr-un salt, s-o rotit, o tras di zăbalî di l-o ridicat în două chişiori, apoi dus o fost. Noi, ceilalţi, ne-am strecurat la locurile noastre ş-am început să lipăim ciorba fierbinte. - Numa` să n-o fi ajuns pi Cătălina! zâci Nuţa - Hai, fă, Nuţă, şi vorgheşti? Şi sî facî, fă, pi Cătălina, la ora asta? - Cum şi sâ facă? - Ia mai tăceţi, fa, şi luaţi un rachiu, că amu sî-ntorc şî-ncepe jocu! - Auzî, fă, ştii că pi Cătălina o şerut-o di nevastî? - Du-ti, fă! Pi Cătălina? - Cum mă vezi şi cum ti văd! - Acu nu ti văd pre ghini!... Da dacî zâci tu! - Crezi c-o văzut ceva atuncea? - Şi sî vadî, fă? - Muntili, cum şi? - Muntili Ceahlău! - Cum, sâ vedi Ceahlău di pi Cătălina!? - Nu, fă, di pi coteţu lu Marşica! - Du-ti, fă! ... - Du-ti, fă, tu, câ eşti proastî rău! - Pi şini faşi tu, proastî, fă? - Pi mă-ta! - Pi mă-ta! Ei, şi aşa s-o luat di cap Marşica şi Clariţa şi s-o smotocit ghini, pân o sărit Ioan săracu şi cu Bulichi şi le-o tras una într-o parte şi alta în

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 63 )

Zon@ Literară
cealaltă, cu tot cu străchini şi păhărelele di rachiu. Când şi-o aşezat bulendrele şi baticele, o ajuns şi mirele cu mireasa pe cal. A sărit într-un picior, i-a întins mâna, iar ea i s-a prins de gât şi a lunecat pe el ca un şarpe, cu rochia fâşâind; rochia mamii, c-un boboc de trandafir la poale. Ei, şi apoi mâncăm noi şi bem tot, cot la cot cu mirii şi cu lăutarii, flămânziţi şi ei de la atâta suflat şi privit. Pe la patru aşa, se auzi un pârâit lung, apoi nişte rafale puternice, de s-au ascuns iosupenarii pe sub mese. - Se trage!?! zâşi Clara. - Eh... zâşi Ecaterina, bot în bot cu Clariţa. - Eh... zâşi şi drăcuşoru di Culiţă, cu spatili. Atunci, o ieşât nunu mare di sub bancă şi când s-o uitat pi toloacă, ce-o văzut? Mercedesul tremurând rău, o lua la vali, cu tot cu puradeii lu` Ghiţă înăuntru. - Fă, Clară, fă, vin`, fă, să vezi, că nepoţii matali s-o făcut şoferi! Acu merge, mânca-l-ar porcii să-l mănânci! Şi o işăt Clara şi tot poporu pi toloacă, trăgând di uşile otomobilulului pân o nimerit într-o movilă di cârtiţă di s-o oprit. Apoi, după urecheala di cuviinţă şi blastimili popii oleacă veselă, m-o pus mama să aduc borcanu, pentru închinat; aha, borcanu ăla di prins gândacii di Colorado. Iar cam la un an aşa, la marginea satului, dacă treşei cu Mercedesu sau cu Loganu pe-acolo, videi o casă di lut, cu opaiţ înăuntru şi trei umbre în fereşti frecându-şi nasurili. Şi Mercedesu? Păi, acu sforăi un purceluş di lapti în iel. Şi sî facă?! Sforăi şi visează că zboarî, nu alta! Da nu vă zâc! Nainte de nunta asta, s-o întâmplat altili şi mai şi! Odată, când eram acasă la mama şi cugetam la nemurirea sufletului plutind pe apele disperării ...

Labirintul prozei

Matuşa Anica şi plăcinta cu mere Vasilica Ilie
Era în preajma sărbătorilor de Paşti, când toată lumea se pregătea de Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos. Trebuia să-i facem parastas de un an mătuşii mele Anica, sora mai mică a mamei, iar soţul ei, unchiul Zaharia m-a rugat pe mine să pregătesc cele trebuincioase. - Fetiţo (îi plăcea lui să-mi spună, deşi aveam nişte ani totuşi), dacă se poate, am o rugăminte la tine! Poţi să mă ajuţi să facem parastasul de un an? - Cum să nu, unchiule - am răspuns eu la telefon – fără să stau prea mult pe gânduri! - Bine, atunci te rog să vii astăzi să ne sfătuim ce trebuie să cumpărăm, să pregătim, mai cu seamă că suntem în Post şi trebuie să respectăm şi tradiţiile noastre, ortodoxe. Zis şi făcut. M-am dus la el, am făcut lista cu cele necesare pentru acest parastas şi, fiindcă o iubisem foarte mult pe mătuşa mea, o femeie foarte frumoasă şi blândă, cu credinţa în Dumnezeu, mi-am luat o zi liberă de la serviciu. Mătuşa Anica murise de o boală necruţătoare, cu un an în urmă, după Sfintele Paşti, în Săptămâna Luminată. Unchiul şi matuşa locuiau într-o garsonieră confort unu, la etajul patru, într-un bloc de paisprezece nivele pentru că îşi vânduseră apartamentul de trei camere, să-i ofere verişoarei mele bani, să se stabilească în străinătate. Eu îi admiram de fiecare dată când

( 64 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
mergeam la ei, fiind invitată la diverse ocazii, pentru că trăiau în dragoste şi înţelegere. De la ei am învăţat cum să aşez masa când am musafiri şi cum să fiu o gazdă perfectă. La masa lor te săturai numai privind faţa de masă, cum erau aşezate bucatele şi felul în care te îmbiau să guşti din fiecare; bucate gustoase, pregătite de amândoi… era cea mai mare bucurie şi plăcere a mea! Înainte de Paşti, am plecat cu maşina la ţară, cu soţul şi fiul nostru, să luăm lumina divină în noaptea Învierii Domnului. În drum, am trecut şi pe la mătuşa mea. - Bine aţi venit! Chiar doream să ne vedem, pentru că îmi prevăd cât mai curând sfârşitul, spuse ea. Apoi a început cu o voce blândă, liniştită, cu zâmbetul pe buze pe care îl avea întotdeauna: - Dragii mei, nu aş vrea să plec fără să vă spun ce trebuie să faceţi atunci când eu nu voi mai fi! Pentru că v-am iubit foarte mult, am să vă spun la fiecare câte ceva. Eu îmi stăpâneam cu greu lacrimile; toţi amuţiserăm şi aveam privirile îndurerate. Doamne, mă gândeam, cât de lucidă şi verticală este în faţa morţii! Îşi îndreptă privirile spre mine şi-mi spuse: - Draga mea, pe tine, care mi-ai fost ca o fiică, am să te rog să mă îmbraci cu un deux-piece de culoare albastră, pe care l-am pregătit special pentru această ocazie. Să mă faci frumoasă, iar pe cap să-mi pui pălăria mea de fetru, neagră, cu funda din satin, cu care mergeam duminica la biserică! Tu trebuie să te ocupi şi de prepararea pachetelor şi de colivă, de orânduielile bisericeşti, în tine am încredere, ştiu că te vei descurca! Prosoapele sunt în dulap, în partea dreaptă, batistele deasupra lor, toate sunt aranjate aşa cum trebuie. Nu puteam să scot niciun cuvânt! Doar atât am putut; să dau din cap, afirmativ. - Zaharia, tu să ai grijă ca, imediat ce-mi dau sufletul, după aşezarea mea în sicriu, să fiu dusă la capela bisericii de care aparţinem fiindcă aici n-o să fie loc pentru toată lumea care o să vină la priveghi. Apoi să mergi la cimitir să discuţi cu groparii (deja aveau un loc de veci cumpărat mai de mult care-l aranjaseră cu cruce cu tot, în cimitirul Pantelimon II) să facă în aşa fel încât să sape groapa mai adânc, să pună o placă după ce mă îngroapă ca să ai şi tu loc lângă mine când îţi vei da sfârşitul, să fie ca un fel de garsonieră cu subsol şi demisol - spuse cu un pic de amărăciune, însă cu acelaşi zâmbet care îi lumina ochii a bunătate şi duioşie… si, după un timp de la plecarea mea, să tai mocheta în două (aveau o mocheta tip covor, în aşa zisa sufragerie) să-ţi fie mai uşor să o manevrezi când faci curăţenie, că şi tu ai îmbătrânit şi nu mai ai putere. Am plecat cu sufletul încărcat de emoţia întâlnirii, iar pe drum nu am putut să scot niciun cuvânt. Eram pe bancheta din spate a maşinii şi am putut să plâng în voie, înăbuşit, fără să simtă sau să mă audă soţul care conducea şi fiul care era în dreapta lui. În tot acest timp, care a durat două ore până să ajung în satul copilăriei mele, în capul meu şi printre lacrimile mele se derulau imagini cu blânda mea mătuşă, de când eram un copil; concediile petrecute la noi şi cum îi plăcea ei să fie întâmpinată cu plăcintă cu brânză (făcută de mama din laptele prins în oale de lut, cu smântâna de două degete) în tăvi mari, rotunde, pufoasă, pentru că punea în ea multe ouă şi smântână, iar pe deasupra o ungea cu gălbenuş de ou sau cu checurile tot aşa de pufoase, cu pâine caldă, scoasă din cuptorul de căramidă din curte … o bunătate! Apoi, perioada când am venit eu în Bucureşti după terminarea liceului, să-mi continui studiile (pe atunci aveau trei camere şi am putut să locuiesc la ei), cât de bine m-am simţit şi cu câtă dragoste eram înconjurată! Doamne, câtă durere în sufletul meu că o s-o pierd pentru totdeauna! Am ţinut legătura permanentă prin telefon în zilele cât am stat la mama, să ştiu dacă mai este în viaţă. Era foarte fericită atunci când îmi auzea vocea. Când m-am întors după Paşti în Bucureşti, am trecut din nou pe la ea şi i-am dus câte ceva de la mama. Am găsit-o schimbată. Parcă slăbise mult iar vocea îi era mai scăzută. Ne-am îmbrăţişat şi a rămas ca a doua zi să trec după serviciu, cum făceam de obicei… La trei fără un sfert, în noapte, telefonul sună şi aud vocea unchiului meu: ”s-a stins, am pierdut-o”!… Nu ştiu când m-am îmbrăcat şi am plecat într-acolo… Am ajuns, încă era caldă, cu acelaşi zâmbet pe buze… i-am luat mâna, i-am mângâiat-o şi parcă am simţit o strângere uşoară, mi se părea că atunci îşi dă sufletul. Oare mă aşteptase pe mine? În acea clipă, lacrimile îmi curgeau şiroaie, am mângâiat-o pe frunte şi fără să vreau, am întrebat-o încet, parcă să nu o trezesc, în şoapte înăbuşite de lacrimi şi de durere: ”ce-o să fac eu fără tine”? Doamne, cât

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 65 )

Zon@ Literară
am iubit-o! Am rămas în genunchi, lângă pat, împietrită de durere, nici nu ştiu cât timp. M-am trezit ridicată de soţul meu şi unchiul Zaharia care pregătiseră lucrurile de îmbrăcat. Totul a decurs cum şi-a dorit, eu fiind ajutată şi de alte persoane apropiate, să ducem la bun sfârşit cele necesare pentru o înmormântare creştinească… La patruzeci de zile, la aceeaşi oră din noapte a sunat telefonul. L-am ridicat şi am auzit o uşoară suflare, un oftat, ca şi cum cineva îşi lua la revedere. A doua zi era parastasul, eu ocupându-mă de pregătirea acestuia. Parastasul de un an a căzut în Postul Paştelui şi hotărâsem cu unchiul Zaharia ce să pregătesc: sarmale de post, fasole bătută, salată de primavară, plăcintă cu dovleac şi bineînţeles colivă, toate la unchiul meu, acasă. Ca să câştig timp, plăcinta cu dovleac am făcut-o înainte de a pleca de la mine (aveam un dovleac de la ţară) şi, ca niciodată, îmi rămăsese puţină cocă, cam cât un pumn de copil. Nu m-am îndurat să o arunc, aşa că am pus-o la frigider. Odată ajunsă la unchiul meu, m-am făcut stăpână pe mica bucătărie, rugându-mă Domnului să mă ajute să termin cu treaba până spre seară, pentru că a doua zi dimineaţă urma să pregătesc coliva, vasele şi îmbrăcămintea ce trebuiau date de pomană, după datină, la cimitir. Unchiul Zaharia urma să meargă să vorbească cu preotul pentru sfinţirea bucatelor şi mersul la cimitir. De aceea, după prânz, îmi spuse: - Fetiţo, eu plec la biserică să vorbesc cu preotul, văd că te descurci foarte bine, însă mai am o rugăminte: am cumpărat nişte mere şi aş vrea să facem şi o plăcintă cu mere fiindcă mătuşei tale îi plăcea foarte mult. Ce zici, poţi? - Cum să nu, unchiule, mai cu seamă că ştiu că îi plăcea tare mult! Cred că o s-o fac după ce mai termin din treburile pe care mi le-am propus, până atunci poate vii şi d-ta de la biserică, să mă ajuţi să cureţi merele şi să le razi. Unchiul Zaharia a plecat, urmând să-mi continui treburile. Timpul trecea şi el nu mai venea. Terminasem toate pregătirile, chiar de fiert grâul pentru colivă şi voiam să mă apuc de plăcintă. Merele erau în bucătărie, le-am curăţat, le-am dat pe răzătoare şi le-am călit. Urma să fac coca pentru plăcintă. Nu ştiam unde ţine făina. Ce să fac? Se făcuse seară şi unchiul Zaharia nu mai venea. Începusem să intru chiar în panică, gândindu-mă că s-a întâmplat ceva cu el. Să-i scotocesc prin cămară nu-mi permiteam, aşa că m-am hotărât să-l aştept. Cum stăteam aşa, descumpănită, am auzit un tril şi am văzut o păsărică ce se aşezase pe pervazul ferestrei de la bucătărie, aţintindu-mă cu capul lăsat pe o parte, de parcă aştepta de la mine ceva. În clipa aceea, m-a străfulgerat parcă o lumină şi mi-am amintit de bucata de cocă pe care o pusesem în frigider. Am dat repede telefon acasă şi l-am rugat pe soţul meu să mi-o aducă. El a râs şi m-a întrebat ce vreau să fac cu mingiuca aceea de aluat; plăcinte pentru furnici?! Dar, stăpânită de o presimţire, eu am insistat şi el mi-a adus-o. După cum am mai spus, aluatul acela era cât un pumnişor de copil şi era evident că nu putea să iasă din el decât - vorba soţului meu – câteva plăcinţele pentru furnici! Totuşi, împinsă parcă din spate de cineva, am luat planşeta de făcut prăjituri şi am împărţit aluatul în patru părţi. În clipa când am început să întind prima parte (mai mică decât o zarzăre) am observat uluită cum coca se întindea şi iar se întindea, acoperind întreaga planşetă. Am început să mă închin şi din ochi mi s-au prelins lacrimi. Cu a doua parte de aluat s-a întâmplat la fel, cu a treia şi a patra la fel. Din ghemuleţul de cocă ieşise o plăcintă cât tava, pe care am băgat-o în cuptor. Cât am lucrat la plăcintă am avut o trăire lăuntrică deosebită, iar păsărica a cântat tot timpul. După ce am scos plăcinta rumenită afară, ea a zburat. - Ce părere ai? l-am întrebat pe soţul meu. El, care îşi făcea rar semnul crucii şi nu ştia să spună rugăciuni, a rămas înmărmurit de uimire. - Asta a fost într-adevăr o minune! a exclamat. Când unchiul Zaharia s-a întors acasă de la biserică ne-a povestit de ce a întârziat; începuse slujba şi nu a vrut să-l deranjeze pe preot, a trebuit să-l aştepte şi să vorbească cu el după aceea. - Dar uite că şi tu ai terminat treaba! Ce frumos miroase plăcinta asta cu mere, te îmbie să te înfrupţi din ea! - Da, aşa este, dar să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat! În timp ce îi spuneam despre minunea cu plăcinta, ochii i s-au umplut de lacrimi, zicându-ne că înainte să moară, mătuşa mea a avut poftă de plăcintă cu mere.

Labirintul prozei

( 66 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
un fel de nestemată pitică pe mai târziu se înţelege *** am aici imaginea papucilor din colţul camerei cândva încăpeam în ei toată acum sunt ca şi desculţă cineva vorbeşte despre mine privind spre vârful unghiei ce ieşea din ruptură obrajii ascunşi între faliile crispate ale cămăşii de noapte ştiam câteva trucuri cineva mi-a explicat mersul pisicii pe înţelesul meu şi aşa pisiceschoţeşte prin unghere dimineaţa e provizorie lumina difuză încape într-o brichetă aş spune că ne cunoaştem pe coapsa muşcată încă se mai văd urmele fumului de ţigară parcă aş fi avut-o acum aici e ziua în care fiinţele par bibelouri te aştepţi ca cineva să vorbească în locul tău nu-mi rămâne nimic e din ce în ce mai bine pe strada unde bolovanii sunt obiecte de artă ne întâlnim noi **** astăzi All îmi pare că are păr de paie şi buze două bucăţi de pepene uscat All fumează observând norişori poetici revărsându-se vălătuci, spirale, bucle doar câteva momente şi ele devin zmee colorate aude paşii celor care aleargă acolo cu plasa de fluturi le aude râsetele All atinge cu podul palmei ligamentele mâinii ,,cum ar fi să te dezbraci de piele să ţi-o mănânce alţii ca desert“ îmi spune ,,rămâi aici şi priveşte spre sud norii rămân în urmă cămăşi fluturând naiv“ All fumează ***** ţi-aş da în grijă un parc de distracţii acvatic sticle goale şi dimineţi provizorii nu le spune nimic nimeni nu te iartă ce-ar fi să fugi unde singurătatea te acoperă cu o glugă imensă

Ioana Miron
All, copil al străzii
* îţi arăt acum o felie de pâine, spune-mi câte firmituri vezi? peste ceva timp va ninge şi câinele din cutie va fi acoperit de zăpadă se va topi şi va mirosi urât urât tare urât oamenii vorbesc despre tine în şoaptă ,,era aici copilul cu unghii murdare“ mi-a spus o bătrână „să te fereşti, miroase a pământ ud şi a frunze arse“ îmi simt mâinile străine violenţa domestică jonglează cu zgomotul pietrei în învălmăşeală încă o dată copilăria nu a existat ştiu că blândeţea e şubredă şi nopţile mă pândesc prin ochii vecinului ce nu deschide niciodată geamul aş fi putut să murmur vreo bizarerie şi să-mi lipesc nasul de perete ar fi fost mai uşor ** dacă razele ar fi doar pe jumatate s-ar vorbi de sfârşit îţi arăt acum sfârşitul meu o lume ce-şi alege corp şi despre care vrei să spui mai nimic prin atingeri de sticlă Zâmbetuuul parcă se agaţă de geam mă surprinde ce-ar fi dacă aş râde cu tine încercăm altceva poate un bilet rererefolosit în urma mea

Mouse liric

Martie / Aprilie, 2012

( 67 )

Zon@ Literară

Andrei Alecsa s-a născut pe 20 iulie 1988 la Botoşani. Este absolvent al Facultăţii de Litere, specializarea Engleză-Italiană, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Actualmente este Masterand MTTLC (Traducerea textului literar contemporan englez), Universitatea din Bucureşti. A publicat poezie şi critică în reviste precum Hyperion, Convorbiri literare, Poezia, Bucovina literară, Feed Back, Zon@ Literară etc.

Andrei Alecsa
De la heroină la metadonă
Acvila tatuată pe puntea omoplaţilor A început să îmbătrânească I se decolorau penele Îi mai şi cădeau Bătaia de aripi din zori Nu mai spunea decât povestea tristă A unei glezne de balerină Mai rău e că i s-au tocit ghearele Şi nu se mai poate prinde aşa uşor De ramurile Pe care le-a cioplit cu pliscul Din lemnul De mesteacăn crud Al umerilor mei De aceea De la o vreme încoace Îşi înfige ghearele tot mai adânc În sufletul meu Zilele trecute au ajuns să-mi gâdile miocardul Inima se chircea tot mai mult Până când într-o zi nu mai avu loc în ea însăşi Atunci am declarat stare de urgenţă Şi am urlat sus şi tare să fie stinsă lumina La adăpostul întunericului jivinele ce-mi bântuiau cotloanele fiinţei Au fugit la urne Şi au votat dezbrăcarea de obsesia zborului subteran dezbrăcarea de obsesia zborului cu aripi

străine… zăcusem însă prea mult timp în beznă şi nu am fost capabil să desluşesc cum regina de inimă neagră dădea subliminal din coate forţând acceptarea ei şi a bufonului pe tabla de şah deodată m-am simţit mult prea uşor şi am început să te strig – nu-mi tot picura ceară în ochi, nu am să le spun cine eşti ! – nu ai mai avut răbdare să mă ţii de glezne te temeai să nu rugineşti tu – nu le voi spune cine eşti le voi spune doar ce eşti o creştere reumatică de aripi de albatros o falsă milă de toreador – mi-ai dat drumul să plutesc spre cerul indecis un zmeu obsedat de izul algelor înainte să fie prea târziu m-am pus pe înfulecat flori de liliac mov atât de multe că am revenit pe pământ bineînţeles, a fost şi un preţ – o erupţie amară pe puntea omoplaţilor care îmi dădea ghes să mă abat în calea unei ploi oarecare o ploaie căreia nu i-am scris niciodată scrisori de dragoste.

Mouse liric

Scotocind prin buzunare străine
Sap în pământul din ce în ce mai uscat Al trupului meu

( 68 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Sap, dar nu cu vreo lopată Într-o mână un stilou bont primit de la tata În cealaltă un briceag ardeziu de la mama Dar pământul e atât de uscat Cerneala şi sudoarea ce se preling din mâna mea stilou Se contopesc şi încearcă şi ele să sape Precum în Colorado canionul Briceagul nu e nici el degeaba Muşcăturile lui sunt scurte şi aprige Muşcături de femeie necoaptă pe grumazul unui bărbat În noaptea despărţirii Sap fără încetare, caut să îngrop adânc, Cât de adânc mă va lăsa dragonul Pe care dansul cicatricilor mi-l închipuie pe piept Caut să îngrop o frunză de arţar de un verde de te dor ochii un ceas cu brăţara din piele de fecioară, un petec de cer mustind de zeamă de mandarine dacă nu le îngrop destul de adânc are să vină Profanatorul de Morminte... munca e una anevoioasă din când în când câte un strat de pământ jilav îmi răcoreşte palmele din loc în loc rădăcini de arbore pietrificate da! Cândva locurile astea au cunoscut desiş umbros de pădure şi izvoare şi zvon de copită de cerb cândva prin locurile astea potecile pline de zâne se împreunau cu autostrăzile vopsite în recede-ardezie atunci când o pereche de faruri, în noapte târzie atunci când tata pentru ca o pereche de faruri atunci când mâncam cea mai bună cină posibilă iepure lovit de maşina tatei îl mâncam cu înverşunare, încordaţi sufletul îi era aproape viu, aproape că respira aproape că dădea să o taie pe uşă afară şi să ne lase cu ochii în soare... ori în lună fratele meu şi cu mine făceam mereu întrecere oare care dintre noi avea să regurgiteze cel mai frumos ghemotoc din blană de iepure? ghemotoacele i le dăruiam mamei, iar ea ne făcea din ele haine noi care să ne apere ceruri prea înalte, de nopţi îmbăiate într-o prea puternică aromă de liliac Şi de aripi de albatros zburând prea aproape de Luceafărul de Dimineaţă Mai mai să-l spintece, haine noi... Dar uite că pământul devine din ce în ce mai mocirlos Cerneala e prea diluată ca să mai pot scrie Ultima notă din jurnal Cineva şi-a îngropat în mine un cal împuşcat De un soldat visător De fapt mai mulţi soldaţi De fapt mai mulţi cai Şi măruntaiele mele purtând un damf de război civil.

Când durerea uită să mai doară
Ştiu prea bine Cât de multe dorinţe ai siluit Acolo, sus, pe munte În chilia minţii tale Cum le-ai stors ochii Pentru esenţa lor de retină Cum ţi-ai purtat cuţitul-canoe Din aval în amonte Pe cursul învolburat al venelor lor Sperând ca ai să îmblânzeşti zvâcnire de păstrăv cum le-ai strangulat aşteptând să li se-nfioare sfârcurile şi să scuipe un vaier-strop-de-lapte ai amestecat apoi ingredientele şi le-ai prizat... ştiu prea bine - drog al naibii de puternic care ţi-a arătat Cerbul ba chiar ţi l-a adus la poartă ţi l-a şi sedat ştiu prea bine cât de tare te-a durut să-ţi smulgi o coastă cu unghiile şi cu ea să încerci să altoieşti arborele de os din creştetul creaturii... şi culmea... a durut mai puţin când ai realizat că doar arborii de sequoia din visul unui alt capăt de lume pot mătura cu coroana lor norii şi că, astfel altoite, coarnele de cerb nu se înalţă ci mai abitir descresc şi apar răsfrânte în tine rădăcini...

Mouse liric

Martie / Aprilie, 2012

( 69 )

Zon@ Literară
sfărâmătoarele se unesc în triunghiul amoros coccigian de unde înfloresc mai apoi sălcii peste veac din semafor coboară zebre cu frunze de urzică-n nări cărţi de feng-shui la subraţe, dungi verzi fosforescente poartă în pântece poloboace cu vin de butuc şi bocanci se aştern pe trotuar sub zăbale ’nstrungăblea: gâfâi după fiecare m3 de aer pierdut le urmăresc neamurile-n pereţi curios apoi trag de co(a)mă să-mi poarte noroc la trei litri şi înjur cu prima pedală accelerată tai savana de la sud la nord uşurat de vântul buzunarelor răcit de cuburile de gheaţă topit de o persistenţă a memoriei zdrenţuită mestecată de fum şi de zgomot cu gust de ţeavă ruginită şi bitum preparat în cazane uriaşe morbidblea: în copaci de beton sticlesc vânătorii senili numărându-şi câştigul pe spate în faţă la geam elefanţi reumatici timid se gândesc la girafe

Marius Surleac
ascultă-mă
opreşte-te lângă mine şi te voi ancora în cale te voi lega de stâlpi şi de case iar când lumina îţi va desface pleoapele iar pielea te va strânge să-ţi imaginezi cum fac contur umbrei tale cu o cărămidă spartă cum simţi fiecare apăsare ca şi cum am fi goi şi ne-ar străpunge prin fiecare por prin fiecare vas de sânge şi s-ar opri între vertebre apoi o umplu cu nisip de plajă virgin de câini de mâţe şi bi-copitate cu bitum opărit în stare flască şi te surprinde cum stropesc din sticle vreo două trei galene să mă asculţi de-ţi pasă un buzunar de midii şi graşi căluţi de mare acum închide ochii schiţează-mi curcubeie cu lasere în purpură prin ochi şi te eliberează când însuşi uraganul te va canaliza în ţevi ca un bezmetic ameţit din sân curge licoare adorm subit sub tălpi ascultă-mă cum bat în depărtare

Mouse liric

zbor clandestin
o javră cu limba-ntre dinţi mă studiază schelălăie rar desenează galopul şi soarele-n creştet mă sparge buza-mi se scurge pe geam am zmee crăpate sub tălpi fâl-fâl fâl-fâl la parter un puşti mă conduce viclean în urmă strada e beată dame se trag prin fermoar furnici se strâng agitate din ac în cadran hălci mă primesc pe trotuar πcur ... πcur am ajuns la canal

farduri urbane
trec printre stâlpi cu trabantul roz tractat de hiene fla(ă)ma(â)nde stomacul meu plânge în ochii lor şi moare în ochii trecătorilor ce-adulmecă oasele îngropate-n cenuşă în pieptul meu e nor gros ... mă frământă încălzirea globală şi tusea sub viitoarea carcasă cât (d)uzina comunistă mai uscată decât sahara sinapsablea:

( 70 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Florin Caragiu s-a născut în 1969, Ploieşti. Este matematician şi teolog, poet şi publicist, editor al revistei "Sinapsa". A publicat volumele de poezie "catacombe. aici totul e viu" (Vinea, 2008) şi "Sentic" (Vinea, 2009). Colaborează permanent cu revistele "Ramuri" al "Zona Literară". Este autor al volumului "Antropologia iconică" (Sophia, 2008), fiind preocupat de zona legăturilor interdisciplinare între teologie, filosofie, ştiinţă şi artă. " Smerit, luminos, recuperator al creştinătăţii, melodios şi sobru în acelaşi timp, Florin Caragiu face o incursiune în istoria iubirii de oameni, de Dumnezeu şi de cuvânt. Matematician la origini, poetul de faţă face suma timpului cu omul, al cărei rezultat este însemnarea, resemnarea, trăirea şi cotidianul, motiv pentru care propune spre meditaţie câteva teme fundamentale ale filosofiei: timpul, naşterea (geneza, facerea), moartea, credinţa etc. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el este poetul catacombelor postmodernităţii." Paul GORBAN

Florin Caragiu
mai aproape cu o respiraţie
de ieri până azi
primăvara se redeschid rănile. nu poţi mânca, pereţii se-nclină şi noaptea-i un clopot de care tragi, să se-audă până departe în inimă visul trăit cu ochii deschişi. pe stradă un dulău negru te latră. frica lui şi răceala palmelor tale sunt două farfurii goale pe o masă întinsă sub cer. am întors pagina cărţii, umbra-i s-a-ntors pe trupul tău lăsând o cruce pictată pe gât. ziua de ieri zboară spre plaja pustie, în care nisipul se-mbată şi tu eşti mai aproape de Domnul cu o respiraţie.

poezia
poezia e un cătun părăsit în care mişună vietăţi, trup nelocuit de alt trup e cântecul ei pe coline; cei ce n-o vor auzi niciodată îi vor simţi, totuşi, răcoarea, zicând: un lucru se-ntâmplă, de care n-avem ştire, dar altfel se-aşază lumina pe lucruri. şi vor ofta de trei ori împăcaţi, chemându-şi copiii la sine. a nimănui e. odihneşte uneori pe un creştet şi dispare ca apa turnată într-un pământ aspru. doar urma ei umedă şi firele verzi ce-o caută-afară, sub soare, dau ştire despre adâncul în care, atrasă, s-a stins. abia lăsându-ne, însă, în urmă, a legat cu nod sigur începutul uitat şi capătul nedesluşit dintre visuri.

Mouse liric

început de primăvară
îţi astupi urechile când auzi un cântec ce-ţi pare că aduce cu moartea – neîndoielnic, te bucuri că eşti iubit – şi răspunzi cu un strigăt scurt lungului şir de întâmplări ce te-a adus în acest loc mângâiat de vântul ce topeşte zăpada. poate că boala care-ţi surpă alcătuirea e una închipuită, dar ea te aduce aici tocmai ca să arunci fătul negru al fricii. căci înveţi din largheţea pământului: trecând un om pe alături, o durere – o cazma în formă de inimă – sapă în tine gropi. în ele îşi fac loc mici puieţi – poate aşa rugăciunile tale cresc peste noapte până la cer.

tablou cu nămeţi
sunt aici toţi. papu şi maia şi mai câţi alţii vorbesc despre nămeţii în care casele se îngroapă lent. trag în piept aerul rece, aducându-mi aminte de tot ce are să se întâmple. pe masă între bucate e aruncată o fotografie veche, dincolo de care marea se aude venind şi plecând. te apropii, lăsând în urmă luna incendiată.

Martie / Aprilie, 2012

( 71 )

Zon@ Literară
umbra chipului tău peste vinul din carafele transparente e o poartă întredeschisă. spre cea care vei fi. priveşti spre tine însăţi şi te apleci cum ai da să strângi într-o grămăjoară timpul.

de pe cer a căzut luna
inima ta e un cântec ce se-ndepărtează, arunc firimituri păsărilor aproape moarte de ger, mila e un giuvaer ascuns în zăpadă. o parte din tine a rămas lipită de umbra mea, muşcă din ea soarele dimineţii şi dragostea, ea, are ochii ascunşi în orbite sub stalactite translucide. ea, regina fiarelor săgetate se uită la tine, timpul intră ca fierul în trup, dar sângele încolăceşte lumina. sub o piatră visează inima mea.

crivăţ
şuieră printre blocuri şarpele de aer sub cerul pictat în cuţit. aud o fereastră lovită de zid şi-mi spun: zăpada afară-i mai înaltă decât un stat de om, voi săpa un tunel cu trupul: pe-aici voi pleca, pe-aici vei veni. între cete de lupi argintii aprindem un foc şi cântăm, sub un soare tăiat ca o copcă în cer. dar dragostea ne trage cu sine înăuntru şi ne trezim departe. Doamne, cât de departe de strada noastră ne-aşteaptă copilul ghemuit de frig! ochii lui sunt primăvara.

facă-se voia Ta
în acest nor de săgeţi am iubit. sângele meu s-a ridicat din pământ ca un perete cu ochi mulţi, ce se adâncesc înăuntru când îi răzuie o lamă de întuneric.

vântul te-a luat pe sus
n-am cuvinte să spun, mâna sângerează pe frunte. o floare-ngheţată şi numele tău, oprite la marginea candelei, ţin feştila aprinsă. somnul e o pelerină ce face nevăzut paharul din care beau ca să nu uit.

Mouse liric

poemul e o insulă
trăiesc pe un pământ nelocuit dintr-o cutie muzicală. nu ştiu dacă flăcări mai sunt în lume azi, sau dacă mâine vocea ta va fi un pod suspendat, sau o ploaie de gheaţă ce lasă în urmă un lunecuş năuc al privirii prin geamul unui magazin, în care pluteşti între lucruşoare ce-nvie în mâinile tale. copiii aşteaptă să-i înveţi să imite, din blana unor animale fantastice, pe un om ce surâde-n întuneric amintindu-şi de tine. îi vei îmbrăca în hăinuţe noi şi-i vei afla dezlegând lanţurile de apă ale insulei în care-am iubit.

nocturnă
sufli în cochilia serii şi între maluri surpate cobori, colindând râul secat. ceva te atrage aici, în aceste tranşee lovite de o intermitentă amintire. auzi clar şi distinct o bătaie în uşă. iarba înaltă fuge o dată cu tine în vântul grăbit să urce la cer. călător fără ţintă eşti. dar un auz încordat te face să te-opreşti des, ca şi cum ai fi ajuns la capătul drumului. te lipeşti de un zid nevăzut şi asculţi. bătăile inimii spun: „te iubesc!” şi vezi apropiindu-se o luntre de apă; un clipocit îţi saltă pe glezne. în carnea dezvelită a pământului adăposteşti o umbră, săpată de privirea ce te bântuie şi acum, dintr-un îndepărtat colţ al lumii. pe albia ei înaintează în noapte o candelă.

prin acest colţ de geam
pătrunde apusul. e sărbătoare, lucrurile au manşoane de gheaţă. cu glezna încinsă de lumina casantă ieşi afară cântând. aburul îţi iese din gură ca un leagăn rămas gol. din poza alb-negru arăţi cu un aer de joacă

( 72 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Diana Frumosu s-a născut la 4 septembrie 1993, Criuleni, Republica Moldova. Potrivit descrierilor de pe blogul ei este o elevă "încăpăţânată, sinceră, modestă, atentă, nerăbdătoare, responsabilă, fricoasă, exigentă". A participat şi a câştigat la multe concursuri literare. Publică permanent în reviste precum: "Roua Stelară", "Literatura şi arta", "Noi", "Clipa", "Est-Curier", "Algoritm literar", "Revista română" etc. "Poezia Dianei Frumosu nu poate fi despărţită de tiparul generaţiei din care vine autoarea. Ea este vie şi poartă masca ironiei lucide. Cu toate acestea, trăirile sunt autentice, semn că poeta nu simulează un limbaj învechit. Realiatea şi banalul sunt ingrendientele poemelor sale vulcanice. Avem în faţă o poezie care refuză conservarea în canon, o poezie care îşi face loc încet, dar sigur, în literatura marilor speranţe." Paul GORBAN

Diana Frumosu
Noi nu ştiam că se moare
Când ai murit nu ştiam ce ţi se întâmplă. Eram primii oameni şi nu ştiam că se moare. Te-am lăsat să dormi câteva ore, dar nu te-ai trezit nici în dimineaţa următoare. Trei nopţi la rând am stat în braţele tale, dar n-ai vrut să mă strângi. Erai rece, te-am învelit, dar tot rece erai. Faţa ta, mâinile, picioarele tale şi pieptul se făceau albe. Într-o zi ne-a plouat, te-am cărat la dos şi-am adus flori să te faci bine, dar nu te-ai făcut. Erai ud. Am înjurat tot ce urca la tine pe frunte - de la primii stropi pînă la ultima furnică. Deodată n-am mai putut să te văd şi-am plecat. Noi nu ştiam că se moare. de care ţi-e ruşine. Poeţii ca puii îţi vor ciupi îndelung pieptul până când vei fi un exponat poetic şi toată viaţa din tine se va scurge ca o apă de munte. Să nu-ţi fie milă de ei şi să nu-i plângi, dar mai ales, să nu ţi-i faci amanţi. S-ar putea ca într-o zi toată ţara să citească ultimul poem scris de un Henry X şi în poemul acela, Anca, să fii tu. Femeie, să nu te culci în patul lor, să nu-i iubeşti!

Mouse liric

Tristeţile celor bătrâni mă sperie
Când bat trăsnetele mă strâng într-un boţ de piele ca un melc. Ochii bunicului mi s-au părut înlăcrimaţi toată viaţa. Stă aşezat pe un scăunel, pare mai aproape de pământ. Toţi bunicii au scăunele cu picioare scurte parcă mai aproape de pământ. Pe faţa lui tristă curg picuri de vin, cred că şi-a cusut privirea de poartă. Sunt un criminal prost atunci când o închid. Gardul casei lor seamănă cu nişte gratii negre. Bunicii mei par să fie doi deţinuţi. Printre gratii aşteaptă să mai vadă pe cineva, numai moartea intră nevăzută, neştiută, neruşinată.

Să nu iubeşti, femeie, poeţii
Să nu-i săruţi, să nu-i laşi să stea lângă tine, să nu dansezi, să nu bei şi să nu fumezi cu ei, să nu le vorbeşti, să nu-i ajuţi, să nu-i cauţi. Să nu faci dragoste cu ei şi să nu te măriţi. Unii vor scrie despre carnea şi pulpele tale, alţii îţi vor divulga secretele şi toate visele aiurite

Martie / Aprilie, 2012

( 73 )

Zon@ Literară
Vreau să stau alături de ei, dar mi-e frică să dau ochii cu dânsa şi plec. Închid uşa încet, dar urlă ca un animal. Mi-ar plăcea să murim după alte legi. Dacă am sădi oameni precum sădim cartofi, flori, grâu sau orice vă mai vine prin cap, nu mi-ar fi milă de noi, pentru că în vară morţii s-ar transforma în plante care cresc prunci. Cu gura înfiptă în sân vor bea atunci lapte din reinventatele păsări şi vor creşte altfel decât ştim să o facem noi. De la cinsprezece mi-am sfărâmat oasele în care jocul şi-a căptuşit tot ce am avut în viaţa asta mai bun. M-am tot rugat s-ajung macăr şaizeci, dar moartea-mi s-a transformat în seri şi s-a lungit în obsesii cum se îngraşă un obez. Am visat cum mor de mai multe ori şi tot simt cum mor când singurătatea se încolăceşte în jurul gurii mele ca un şarpe care îmi săruta coapsele şi sânii. De cealaltă parte a străzii oamenii umblă prin fericiri ca nişte năluci cu botul înainte. Poate e o aiureală a mă crede vie. Poate chiar şi moartă. Toate mi se fac noduri. Dimineaţa m-am trezit în mijlocul caişilor înfloriţi, stam dezgolită în patul meu triunghiular când aerul şi-a căscat gura în cimitir. Morţii au început să mă strige iar. Flori de cais ţipă, nori negri se împrăştie în pori ca şobolanii pe timp de ciumă. Începe să mi se învârtă şi patul. „Unde vă sunt, Doamne, crucile?!”

Pentru că am urât cerul
Afară ploaia a stat. Prin fereastra deschisă am ieşit la balcon să n-audă ai mei cum scârţâie uşa. Am nevoie de-o linişte absolută să pot intra în absolut. Mâinile mele se prea încolăcesc de pernă, iar obrazul mi se lipeşte ca un magnet cerşind un somn mai lung decât altădată. Nu mai încap în mine. Vreau să plec undeva. Mi-ar plăcea să fiu cer şi-l urăsc pentru că niciodată n-o să pot fi. Nici măcar pasăre să pot pleca dincolo de tristeţi. Încerc să rup cu mâinile din el. Picioarele mele izbesc cu putere în peretele balconului, dar peretele balconului nu-i cerul. E al şaptelea an de când mama m-a găsit la balcon cu picioarele pline de sânge. Al şaptelea de când mi se spune invalida, pentru că am urât cerul.

Mouse liric

pretext de criminală
oamenii care mi-au crescut din coloana vertebrală n-au guri şi nici măcar feţe, oamenii ăştia au doar picioare şi mîini gurile lor vorbesc prin gura mea, ochii lor şi-au făcut loc în ochii mei, iar gîndurile mi-au prostituat tot dinăuntrul în fiecare seară, ei mă ademenesc, mă aruncă pe canapea şi cred că ştii ce urmează au învăţat chiar să-mi îndrepte paşii acolo unde vor dînşii da, ei au mai multe picioare ca mine ei au mai multe mîini decît mine cînd mă dezbracă, totul se petrece prea repede cînd mă sărută, mă spintecă dacă îţi spun că te iubesc, să nu mă crezi, dacă te ucid, să ştii că n-am fost eu

Fântână apocaliptică
Când s-a făcut primăvară, m-au strigat toţi morţii. Le-am scris un poem în care ziceam să-şi ţină crucile la piept şi să-mi uite numele. Cât timp scriam despre mama şi păpuşa Ancuţa, am ştiut că oamenii îşi trăiesc viaţa o sută de ani, că moartea e la fel de simplă cum e viaţa şi la fel de frumoasă cum e copilăria.

( 74 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Anton Lascu s-a născut la 15 mai 1976, în Piatra Neamţ. Din 2002 ste licenţiat în Filozofie al Universităţii Al. I. Cuza din Iasi cu o teză despre imaginar la Gaston Bachelard. Publică articole, recenzii, studii interdisciplinare în diverse reviste culturale precum Timpul, Feed Back, Dacia Literară, Bârladul. Debutul poetic în face în 2008, în revista Timpul. "Versul lui Anton Lascu este unul rar, care te obligă să-l ocroteşti după legile naturii. Poetul nu construieşte poezia în baza şabloanelor speculaţiei şi senzualităţii ci, dimpotrivă, o aşează, fără a fi viclean, în faţa unor oglinzi din care sunt elibereate vibraţiile interioare. Ne găsim, aşadar, în faţa unei poezii metafizice, în care intersecţiile figurilor de stil nu fac decât să accentueze ideea că neantul e mirele vieţii cea de toate zilele. Ca să vezi poezia lui Anton Lascu nu trebuie decât să îţi desfăsori propria existenţă. De aceea, poezia lui e rară: câţi îşi mai trăiesc astăzi adevărata existenţă?" Paul GORBAN

Anton Lascu
9 secvenţe uşoare
rânjetul lupilor când un suflet doreşte a se naşte (secvenţa 1) universul ce se-apropie de noaptea fără hotare (secvenţa 2) îmi închipui că în Coran se scrie despre visul lui Allah în care nimeni nu moare (secvenţa 3) sub scară un pisoi verzui îşi ascute o mustaţă (secvenţa 4) ochii puştoaicei au rămas un mozaic de tăceri şi bucurii (secvenţa 5) cartea alungă cuvântul în imagini, pentru ca în sfârşit să poată zbura (secvenţa 6) jurnalul ne relatează despre sânge şi arte marţiale (secvenţa 7) în orologiu se ascund demonii de la Soarerăsare (secvenţa 8) Noi doi obosiţi şi încă eroi… (secvenţa 9)

La fiece colţ de stradă tristeţea ne alinta, ne îmbăta cu cenuşiul blocurilor de gheaţă murdară. Muzică sumbră auzi dacă urechea pe trotuar ţi-o lipeşti, dacă maşinile cu un strigăt de Allah! le opreşti. Auzi sunete de viori construite din omoplaţii unor vechi maeştri cântăreţi, de fluiere mici cioplite din mâinilor neştiuţilor pictori ai Beznei, de tobe precum clepsidrele făcute din pielea frumuseţilor înecate în râurile subterane ale Oraşului. Râsetele lor încă îmi tulbură viaţa.

Mouse liric

Îngerul meu
Îngerul meu de perdea, între Cer şi Pământ, stă atârnat. Înspre stânga înclinat, îmi pare un Buddha - Împărat adormit. Filtru de lumină pentru sufletul neliniştit, mantra lui reconstruieşte trecutul, acum, cu mine, în alte forme împăcat.

Nu există lume terminată
Nu există decât un gând aburit că prezentu-i nesfârşit, că ceru-i cuminte , destins, pe sânii tăi violeţi prelins. Nu există decât o închinăciune umilă, la poalele Muntelui, culcuşul încălzit de copilă, e un fruct strălucitor, sărman roşu sfios captiv într-o verigă, forjată de un înţelept arţăgos. E bine aşa! Lumea nu se sfârşeşte cu noi, dar nici fără noi.

Like Lovers
Umbrele târzii ale amiezii lumii se plimbă mute pe albele câmpii … like lovers. Reci unde ne îmbrăţişează trupurile ce împrumută verdele putred al algelor … l ike lovers. Din ultimul război rămas-au vizibili doar ochii înluminaţi … like lovers. Lamentaţiile florilor, acum ascunse în pietre, se sting încet în munţi … like lovers. Rămăşiţe de gânduri curate se îmbată cu lumina lunii ruptă în jumătate … like lovers. Cuvinte nu mai sunt, să aşeze distanţe între noi, nori amândoi … like lovers.

Fragment de Vis
Oraşul meu aproape noumenal…

Martie / Aprilie, 2012

( 75 )

Zon@ Literară
şi oale puse la zvântat şi securi încă umede picurând în băltoacenchegate ca sângele lepădat de muieri ca sângele gâlgâind dintre pulpele copilelor deflorate de soldaţi şi de preoţi cu şpanga. în sanctuarele goale. sub pom visătoare e tânăra soaţă dezgolind sânii-i plini ca lunele pline pentru primu-i născut. ştiu acum: dulcele gângurit al sugarului va deveni glas tunător de satrap… De când ai plecat şiroind pe un lemn, înfometat Te caută bărbatul în pântecul vergur neputinciosul şi preaputinciosul se uşurează şi uită. copiii se nasc ţipând ascuţit ca purceii în faţa cuţitului. învaţă mersul de-a buşilea. cu o cruce-n spinare. *** În sanctuarele goale şi eu am prins plod. mi l-au scos cu cleştii pe gură un bulz urlător. dat şi luat. nu l-am plâns. l-am scuipat şi l-am râs. ca şi ei. dar inima mea s-a-ndoit ca potcoava în foc. pentru el am tocmit un dulgher, un blidar şi mai mulţi colivari să se sature toţi, să fie masa bogată şi masa bogată a fost cu rondeluri şi fabuli. şi voioase cântări picurând din vielă. arşi pe gâtlej de gustări papricate, privind caraghioşii şi tumbele lor măiestrite,-n abis, prăznuitorii râdeau printre lacrimi. cu bucătura oprită în gât strangulaţi pe la spate, seninaţi deodată, cetind semne cereşti

Gabriela Creţan
CANAAN
Amiază a crimei de lez divinitate
în lupanarele din Canaan se întind mesele la picioarele crucificaţilor din pom cad prune uscate-n ceaunul în care fierbe coliva pentru pomeni cu pască şi ouă înroşite cioclii prăznuiesc încălziţi de ţuici şi mazurci lipind uneori o bancnotă pe fruntea truverului lat în şolduri şi-n fălci ce cântă-nfocat la rebec şi din gură epitalamuri cu buzele umede, cu ochi dilataţi. cu glandul umflat. sub acidul muzicii feţele se tumefiază, se macerează, se descompun se fac flăcărui pâlpâind deasupra tăvilor pline cu fructe de ceară ce curg înmuiate în poala mesenilor. *** Da ! dracu-i prosper, vinde almanahuri şi biblii samizdat magdalenelor somnoroase din lupanare colane, inele, centuri. de fier înroşit. pentru stigmatizare. în pomul din Pardes lucesc tingiri, polonice

Mouse liric

( 76 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
schimbătoare ca norii. cu ochi dilataţi cu nările pline cu vată. şi pântecul plin clipocind de formol. (de eşti abătut, cântăreţule, ia şi tu un copan, ia o fleică, digeră ceva, şi-o să uiţi. şi-o să vezi viaţa în roz. un roz palid. de tegumente lipsite de sânge. şi zi-i o nunească din solzul de peşte! ) Pentru festinul funebru în paraclise popii afumă slănina. altarul e scaun de măcelărie. lucind de urină. de sânge şi seu. pe masa de scris din grădină se spală morţi tineri se leagă în feşe sub pom. pomu-i trăsnit, despicat, numai ţepi. *** În vârf de te sui dinspre puste zăreşti, lunecând pe şenile, blindate şi-n urmă, luând cu asalt Canaanul, cohorte de mântuiţi şi mântuitori purtându-şi pe umeri iscarioţii. de lemn poleit cu argint (ce strigă răstit: Faceţi loc ! pe cei şovăielnici arzându-i la mir cu biblii şi cu ciolanele drepţilor) legiuni şi cohorte se scurg şerpuind în şir ordonat. au în faţă pustia. în urmă deşert infestat, radioactiv. De când ai plecat sângerând pe un lemn în plină amiază muieri iubitoare de alte de muieri se sărută pe gură, sodomiţii copulează cu caprele prin grădini cu spinişuri luminate a giorno preumblându-se goi. neştiutori de păcat. *** (Da, e Cornutul prosper s-a-mbogăţit peste noapte din comerţul cu arme asudă şi suflă în foale el, fabricantul de săbii călind bine oţelul la dogoarea ochilor mei…) Sub dud, patriarhii spintecă miei pentru praznic pe drum trec flancaţi de potere şi câini liberi cugetători cu pletele-n vânt scărpinându-şi cu furie mare buboiul neluminaţi, împăcaţi târâţi de un lanţ spre casapniţă. prin sanctuare pustii funcţionează ca unsă maşina ultramodernă de tranşat şi belit pe aproapele lamele repezi lucrează nimic nu se pierde, nimic nu se-aruncă se prelucrează şi carnea şi pielea şi osul şi excrementul uman… juzii şi cioclii beau aldămaşuri surzi la cele din jur, râzând pe muteşte dar râsul le-ngheaţă pe buze în sloiuri (când vine moartea, ştii bine, în faţa cuţitului ei schingiuitorul ţipă la fel cu cel schingiuit ca la ignat surdomutul guiţă, brusc vindecat de surzenie demutizat) sub pomul rotat din grădina cu fructe de ceară arămind prin spinişuri stau la o masă. scriu despre toate. uruie belitoarea mecanică. în text, în contratext în metatext. văd praznice mari sângeroase la picioarele crucilor omoruri rituale înroşind asfinţitul bucuria orgasmică a celor ce ard intonând Aleluia ! Şi mai ştiu, Abadoane, nimic nu se pierde, din emanaţiile abatoarelor suind către cer din fumul gros al crematoriilor, din urletele noastre se încheagă noosfera din respirarea blânzilor estropiaţi…

Mouse liric

Martie / Aprilie, 2012

( 77 )

Zon@ Literară
Septembrie dulce
Dă-mi biscuiţi rotunzi şi proaspeţi, înfăşuraţi în cremă moale, de vanilie. Dantelaţi pe muchie, supraetajaţi cu atenţie în labirintul unui pachet circular, de biscuiţi. Uitat pe etajeră, spoit în culori intense, ameţitoare. Bătătoare la ochi. Strigătoare la cer, cum ar spune acei septuagenari senili, după o viaţă lungă, alambicată, pe alocuri amară. Din vremuri apuse, singuri la părinţi, dintotdeauna. Sătui de biscuiţi rotunzi, înfăşuraţi în cremă moale, de vanilie. Dantelaţi pe muchie, în şir indian. Scârbiţi pe viaţă de consoartele lor puturoase, elefantoide, cu bigudiuri rotunde, metalice, plesnite. Maimuţăriţi de nepoţi pe la cele patru colţuri ale blocului. Părăsiţi ireversibil de amante fusiforme, şarmante. Tinere sexagenare. Dă-mi o ciocolată albă, lungă, aerată. Rămâi cu mine. Dă-mi beep când vii. şi biscuiţi supraetajaţi, nevăzuţi, din întunericul unui pachet circular, de biscuiţi. Dă-mi o ţigară. E început de toamnă. Şi orologiul s-a sculat, defazat, cu o oră mai devreme. Apusul a pus punct, subit, luminii.

Sete şi alte hărţi
A respirat pentru întâia oară într-un burg insesizabil de provincie. şi a respirat avid, ca pentru tot ce avea să dea cu rest. Cu virgulă. Cu cratimă. Nimic dintr-un gest vital în acel du-te-vino primar al aerului, doar estetismul inert al faptului de-a fi într-o doară. Niciodată minuscula locaţie nu mai nutrise, prin intenţiile subiecţilor ei, o aşa colosală sete de aer. Plămânii au crezut că respiră, pe viu, o lovitură organică de stat. Pleura a devenit o idee modernă a înstrăinării prin sentimentul ad-hoc al uzurpării toracice. Cartografii s-au gândit de două ori înainte de-a consemna insignifi anta urbe pe o hartă. Ulterior, şi-au pierdut iremediabil obiectul muncii. Fixaseră în chingile hârtiei ultimul detaliu. Fix pe ultimul. Într-un cotlon, roza vânturilor. Universul de lângă îşi stabilea graniţele acolo unde irişii îşi declinau nevoia de a purta ochelari. Mai departe, se situa schematic un dincolo. În rest, dioptriile îşi anulau rostul. Dacă încerci, respiri şi fără. Nu a înţeles decât într-un târziu cuvântul „gară”. O astfel de locaţie nu respirase, încă, în burgul natal. Şi asta l-a convins că „Oamenii nu se despart” reprezintă o axiomă. Ceva de netrecut, similar legii gravitaţiei. Ulterior, când a auzit sirena unei locomotive, a supravieţuit unui atac de panică. Şi inima i-a bătut puternic, pentru întâia oară, ca o tobă zulu, în imensitatea unei jungle. Apoi, a învăţat să rostească „noi”, ca la ora de istorie. Şi asta se întâmpla, recent, după Christos

Răzvan Gheorghe
( 78 )

Mouse liric

Iadul sfinţilor nevolnici
Tot în acea vară, sfinţii au fost obligaţi, prin lege, să îşi revendice, post-mortem, miracolele pe care le-au comis. Toate, în ordine alfabetică, de la stânga la dreapta. Nici unul mai puţin. O lege epocală, menită să spulbere, degrabă, chiar şi ultima urmă de îndoială. Pe cea din urmă. Să oficializeze, o dată pentru totdeauna, curieratul misterios al providenţei. Şi căile ei nebănuite. În alte condiţii, sancţiunile vor fi fost severe. Cei mai ghinionişti s-au trezit retrogradaţi, peste noapte, la stadiul de semi-sfinţi. Prea supăraţi pentru eternitate. Incapabili să sfinţească apa potabilă care izvorăşte, subit, din stigmatele conductelor supraterane, care se sparg, hai-hui, în plină stradă. Sau plesnesc, ca prin minune, cu suflul obraznic al bubuitorilor cu carbid. Uzate. Un fleac. Ei n-au putut asta. Le-au şters numele preafericite, din condici, cu pastă corectoare. Le-au prăbuşit crucile păgâne. Din pomelnice. I-au răpit şi le-au pus sechestru, pe moaşte. I-au mistuit. În relicvarii.

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Curente, generaţii şi premii literare
Anchetă realizată de Paul GORBAN Aşteptăm răspunsurile dumneavoastră la adresa redacţiei: zonaliterara@yahoo.com

Deja maşina de scris ne mecanicizase, acum suntem tot mai virtualizaţi Mihai Dinu Gheorghiu
1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism. Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc? MDG. În primul rînd, trebuie să recunosc ca nu am informaţii prea recente despre ceea ce s-ar putea numi un „postmodernism românesc”. Nu prea sînt dus la biserică, dar dacă a ajuns să se vorbească şi acolo, cred că lucrurile sînt grave (glumesc doar în parte). În al doilea rînd, mărturisesc că n-am crezut niciodată în consistenţa acestei să spunem orientări, chiar dacă buni prieteni ai mei (Ion Bogdan Lefter, Mircea Cartărescu) au făcut din postmodernism un subiect de reflecţie şi un canon. Eu l-am privit dintr-un unghi mai degrabă ideologic, o invenţie pentru a evada dintr-o realitate insuportabilă fară a deveni dependent de o anume schemă culturală, şi din acest punct de vedere şi-a îndeplinit o anume misiune istorică (mă refer la sfirşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990). După aceea, realitatea dînd năvală pe uşi şi pe ferestre, postmodernismul s-a restrîns la o simplă etichetă, iar acum cred că a fost înălţat pe raftul de sus, unde se şterge mai rar praful. 2. S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare? MDG. Sînt cam multe întrebari aici şi nu sînt neapărat de acord cu unele afirmaţii. De exemplu, între generaţie şi prietenie este o relaţie complicată, nu toţi membrii unei generaţii literare sînt prieteni, nici pe departe (şi nici pe-aproape). Solidaritatea, ca şi prietenia, este însa necesară la nevoie, prietenul la nevoie se cunoaşte, e şi o condiţie de supravieţuire. Pe de altă parte, « generaşiile » sînt şi un semiconcept (adică semi-preparat) al criticii literare, care n-a demonstrat niciodată o mare coerenţă conceptuală. « Generaşia literară » are totuşi un sens nu atît biologic (am devenit între timp coleg de generaţie cu scriitori care au murit prea tineri, biologic nu mai avem de ani buni nimic în comun), cît istoric şi cultural. Am mers la gradiniţă, la şcoală primară şi chiar la liceu şi la facultate cam în aceeasi ani, am învăţat pe de rost cam aceleaşi poezii şi am spus cam aceleaşi bancuri, cu aluzii la ce ne era la un moment

Zon@ncheta

Martie / Aprilie, 2012

( 79 )

Zon@ Literară
dat foarte familiar. Cum în istoria noastră s-au produs mai multe rupturi politice şi culturale importante, era astfel fatal ca să existăm prin raportare la nişte « generaţii » care erau alte felii din aceeaşi pîine. Iar « dialogul dintre generaţii » se impunea (cel puţin în trecut) pentru a transgresa nişte rupturi sau tăieturi care ne-au fost impuse. Aş spune în acest sens că şi vîrsta mi-a şi (ne-a) fost impusă, nu ne-am ales-o. De aceea aş defini o generaţie literară printr-o dublă raportare, la un context istoric, politic, cultural specific pe de-o parte, şi la o entitate culturală « naţionala » pe de alta, ca un efort de a transgresa propriile limite, avînd conştiinţa acestor limite. Aici intra şi problema genurilor literare. Sigur că « pe vremea mea », dar şi în generaţiile anterioare, poezia ocupa un alt loc decît ocupa azi în ierarhia genurilor. 3. Care ar fi portretul scriitorului român după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română? Dar opera dumneavoastră? MDG. Nu ştiu dacă aş fi capabil să fac un asemenea portret. Eu nu cunosc decît crîmpeie din literatură actuală. Două lucruri mă frapează : dispariţia unor scriitori din vechile generaţii, nu dispariţia lor fizică, mai mult sau mai puţin normală, ci abandonul literaturii ca prinicipală îndeletnicire intelectuală. În bună parte această constatare mă priveste şi pe mine. Iar în al doilea rînd, apariţia unor noi generaţii şi refacerea unor punţi peste timp, pe care eu le consideram definitiv rupte şi părăsite. Acest arc peste timp are şi parţi bune şi parti rele, aici ar fi multe de spus. În ce priveşte scrierile mele (nu cred că e cazul să vorbim de « opera »), ele au de înfruntat fenomenul de discontinuitate despre care vorbeam, eu încercînd din cînd în cînd să le reconstitui o poate iluzorie unitate. 4. Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală şi blog-literatura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru? MDG. Personal nu citesc literatura pe internet, în afara unor (rare) cronici literare din versiunile electronice ale unor reviste, dar presupun că nu la asta vă referiţi. Văd (de departe) înmulţirea contaminantă a « blogosferei », dar efectele asupra literaturii le consider mai degrabă critic – fragmentarism, incoerenţă, trivializare. Déjà maşina de scris ne mecanicizase, acum sîntem tot mai virtualizaţi. 5.Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru? MDG. Îmi cereţi iar să fiu portretist, prefer să ramîn peisagist. Cît despre viitor, ce să zic ? Pe Facebook, multi intelectuali români discută între ei în engleză, dar cred că literatura româna nu se poate face decît în limba româna. Norman Manea, plecat din România de peste un sfert de secol, locuind de ani buni la New York, şi unul dintre marii scriitori contemporani, continuă sa scrie româneşte. Asta ar trebui să dea de gîndit. 6. Putem vorbi de o competiţie literară între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor? MDG. Banuiesc că aşteptaţi de la mine un răspuns de bun simţ. Nu pot spune nici că arta pentru artă nu trebuie să se vîndă, nici că fară premiul Nobel nu existăm ca literatură. Este însă adevarat că într-o lume globalizată (ceea ce are puţin de-a face cu postmodernismul) comercializarea şi competitivitatea s-au accentuat, un scriitor care « nu se vinde » va fi tot mai rar publicat, iar premiul Nobel face să crească tirajele nu doar ale laureatului, ci şi ale unora dintre confraţii săi, ca urmare a unor strategii promotionale de grup (a se vedea prin comparaţie reuşita tinerilor cineaşti români). Asta nu înseamnă însă că premiile fac o literatură şi că discernamîntul critic nu trebuie menţinut chiar şi faţă de cei mult premiaţi, măcar pentru a-i impidica să se culce pe-o ureche.

Zon@ncheta

( 80 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Despre programul de postmodernizare a poeziei şi Premiul Nobel pentru poezia de picamăr Virgil Diaconu
1-3. Din momentul în care criticii şi teoreticienii occidentali americani şi europeni au convenit că epoca de după modernism (1945-azi) este îndreptăţită să poarte numele de postmodernă, a apărut firesc faptul ca literatura acestei epoci să se numească „literatură postmodernă”. Problema este că aşa-zisa „literatură postmodernă” desfăşoară, la noi şi aiurea, mai multe direcţii generaţioniste şi practici nongeneraţioniste, iar dacă ar fi să contabilizăm cel puţin direcţiile generaţioniste de pe tărâm românesc – poezia şaizecistă, şaptezecistă, optzecistă, nouăzecistă şi douămiistă –, atunci vom înţelege că nu există o poezie postmodernă, ci mai multe; şi că, în mod implicit, nu există un concept de poezie postmodernă, ci mai multe concepte. Literatura postmodernă poate fi privită fie din punctul de vedere al sursei producătoare, fie din acela al valorii poetice. Din perspectiva sursei producătoare, poezia postmodernă se compune din poezia generaţionistă (poezia generaţiilor de creaţie care propun mai multe concepte generaţioniste) şi poezia nongeneraţionistă, iar din perspectivă valorică, poezia postmodernă se constituie din poezia postmodernă estetică şi poezia postmodernă pseudoestetică. Această din urmă compartimentare a plajei poetice pare să fie cea mai potrivită, pentru că ea ţine cont de principiile constitutive ale poeziei şi de obiectivele ei. Următoarea problemă ce se iveşte este aceea a definirii poeziei postmoderne estetice, pentru că la noi postmodernismul literar estetic a fost înţeles fie ca postmodernism retro, de către N. Manolescu (Despre poezie, 1987), fie ca postmodernism indetermanent, de către Cărtărescu (Postmodernismul românesc, 1999), care prelua astfel conceptul indetermanenţei de la profesorul universitar american Ihab Hassan. Însă nici literatura retro, care îşi face operele din operele trecutului literar sau, oricum, în spiritul lor şi care exclude creativitatea scriitorului, nici literatura indetermanentă, care ne spune că opera literară/poetică postmodernă este în acelaşi timp indeterminată estetic şi imanentă estetic, adică nonestetică şi estetică în acelaşi timp, nu sunt concepte estetice şi, ca atare, ele nu produc poezia. Altfel spus, a fi un poet postmodern retro sau indetermanent înseamnă a fi în afara poeziei. Poezia optzecistă debutează în anul 1977, iar în 1985 este deja epuizată, spune Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc (p. 386). Soluţia ieşirii din epuizare a poeziei optzeciste este în sincronizarea ei cu poezia postmodernă occidentală, îndeosebi cu cea americană, afirmă liderul optzecist. Prin sincronizare, poezia optzecistă devine optzecist-postmodernă sau postmodernă. Altfel spus, optzecismul postmodern este un postmodernism sincron, iar acesta este definit de către Manolescu drept retro, iar de către Cărtărescu indetermanent. Teoria ideologilor postmodernismului generaţionist sincron (retro sau indetermanent) a intrat deja în cărţi, manuale, dicţionare şi istorii literare, în studiile de specialitate, cursurile şi programele universitare, aşa încât, fie că ne convine sau nu, termenul de „postmodern” există şi circulă în voie. Asta au şi urmărit, de fapt, ideologii sincronismului postmodern: intrarea acestei „direcţii” postmodern-sincrone în conştiinţa critică şi marcarea implicită a existenţei poeţilor optzecişti în noua şi primenita lor piele: cea postmodern-sincronă. Dacă noi dazavuăm poezia postmodernă românească este pentru că o receptăm în varianţa ei eşuată, constituită de poezia postmodernă sincronă retro şi indetermanentă şi o parte din poezia nongeneraţionistă. Dar poezia postmodernă eşuată estetic nu acoperă toată suprafaţa poeziei postmoderne. Alături de poezia eşuată, minoră, există şi o poezie postmodernă estetică sau, mă rog, o poezie contemporană de valoare, iar atenţia criticului trebuie să cadă mai

Zon@ncheta

Martie / Aprilie, 2012

( 81 )

Zon@ Literară
cu seamă asupra ei. Cum sunt primite de către critica literară cele două poezii, cele două secţiuni ale poeziei postmoderne? Oricine poate vedea că poezia generaţionist-sincronă retro şi indetermanentă trece drept poezie de valoare şi că ea este promovată mai mult decât poezia de valoare, iar asta se întâmplă pentru că practicanţii generaţioniştisincroni se află în graţiile Guvernului Literar Postmodern, care deţine controlul asupra literaturii române contemporane. Literatura română continuă se fie împărţită în „găşti” şi administrată prost, cronicile care divulgă subţirimea poetică a lui Cărtărescu sunt respinse de revistele finanţate de USR, iar marile premii literare se acordă mai cu seamă generaţioniştilor fideli şi celor care deţin puterea literar-administrativă în literatura română. 4. Ideea că „internetul îl eliberează pe scriitor de canon” mi se pare cel puţin stranie. Cartea, revista, radioul, televiziunea, internetul sunt doar canalele pe care circulă literatura şi nu se pune problema ca unul dintre aceste canale să te elibereze sau nu de literatură şi de canonul ei, adică de conceptul estetic de literatură. „Eliberarea de canon” prin canalul de comunicare mi se pare o falsă problemă. Problema canonului se pune faţă de scriitor şi de literatură, iar nu faţă de canalul prin care literatura se transmite. Aşa stând lucrurile, putem remarca faptul că marea problemă a scriitorului este aceea a deţinerii canonului, deci a deţinerii conceptului estetic de literatură, iar nu a eliberării de el. Dar cum literatura română numără pe siteul poezie.ro 18.000 de scriitori şi cum producţia de literatură proastă atinge cote alarmante, este uşor să ne dăm seama că cea mai mare parte dintre scriitori nici nu posedă canonul. Pentru scriitorii de duzină, problema „eliberarea de canon” nu se poate pune, pentru că ei deja sunt în afara canonului, iar pentru scriitorii autentici ea nu are sens. 5. Spiritul de grup generaţionist este practicat mai cu seamă la tinereţe, aşadar atunci când coeziunea grupului generaţionist şi ajutorul reciproc încă mai creează iluzia unei salvări poetice colective. Generaţiile literare nu sunt productive din punct de vedere estetic, pentru că ele se nasc tocmai ca o revoltă împotriva canonului estetic, pentru că ele schimbă la zece ani conceptul estetic şi produc literatură în temeiul unor concepte generaţioniste pseudoestetice. Obsesia schimbării convenite şi dirijate îi face pe generaţionişti să piardă poezia. Nu cred că poetul trebuie să se raporteze în primul rând la spiritul generaţiei sale, care de cele mai multe ori este sărac, ci mai degrabă la spiritul poeziei în general, care se culege din creaţia poeţilor de excepţie de pretutindeni. Poezia mea trebuie să fie răspunsul pe care eu îl dau poeziei de excepţie şi canonului ei, iar nu poeziei generaţioniste din ţara, oraşul sau cenaclul meu. Cu ce mă poate ajuta generaţia ca răspunsul meu să fie unul bun, performant? Cred că prelungirea după 30 de ani a copilăriei generaţioniste este un semn de imaturitate artistică, poate chiar de vid creator. Dacă după această vârstă mai afişezi principii de grup generaţionist şi ignori marea poezie înseamnă că nu te-ai maturizat artistic şi că nu ai încă responsabilitatea literaturii pe care o faci. Altfel spus, despărţirea de turma generaţionistă este o necesitate. Poezia este opera poeţilor care au scăpat de obsesia generaţionistă, adică de obsesia fidelităţii faţă de canonul generaţionist. 6. Competiţia nu va face niciodată rău literaturii. Literaturii îi fac rău doar cei care îi evaluează prost/deformat pe competitori, doar juriile neprofesioniste sau corupte, care acordă premii mari pentru cărţile mici. Teoretic, un premiu ar trebui să confirme valoarea, iar nu minoritatea operei. De fapt, un premiu important este tocmai acela care nu face concesii scriitorilor minori. În evaluarea literaturii, nu munţii de poezie proastă mă sperie, ci doar sistemul de evaluare, doar premiile zise onorabile acordate cărţilor sau autorilor neonorabili, de duzină. Constat în acest fel că poezia noastră contemporană nu este omorâtă de tonele de poezie proastă, ci de falsificarea ierarhiilor reale, de ignorarea cărţilor importante şi promovarea celor prea puţin importante, care fireşte că aparţin Guvernul Literar Postmodern, favoriţilor şi slujitorilor lui. Important este cine numără voturile, vorba părintelui Stalin. Important este cine figurează pe lista puterii, cine cheltuieşte bani din averea „comună”, cine ne reprezintă în străinătate, cine beneficiază de bursele literare, cine face parte din Conciliul Ecumenic Literar care o propune pe poeta Ana Blandiana la Premiul Nobel, adică pe poeta care în vremurile politicii de partid făcea poezie de partid, preamărind omul nou şi instrumentul omului nou, picamărul: „Ca nişte sentimente zguduitoare Vibratoarele intră-n beton Împodobind cu emoţia vibraţiilor Trupul lor mare şi monoton. Vibraţii pentru munţi, pentru frumuseţea femeii, Pentru şantierele din Oneşti şi de la Galaţi, Pentru Cosmos şi pentru tunelul de aducţiune, Vibraţi, băieţi, vibraţi!” Cam aşa vibrau, partinic-sexual, în Vibratoare pe Argeş, poeţii poeziei de picamăr. Poeţii poeziei de vibrator. Unii dintre ei sunt propuşi astăzi la prestigiosul Premiu NObel…

Zon@ncheta

( 82 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Postmodernismul e asemeni acelui soi de pui cu trei picioare Paul Vinicius
1. Hm! Întrebarea asta aduce, precum două picături de smoală, cu cele referitoare la clasificările pe criterii de vârstă… Adică, ţi-aş putea-o „întoarce” oricând, „ca la Ploieşti”, întrebându-te, de-a dreptul, (mai) putem vorbi despre o generaţie literară ’90? Fiindcă, acest aspect mă chiar „atinge”, personal, de multe ori fiind catalogat drept un „optzecist întârziat”, dacă ar fi să fiu pus în raft după vârsta biologică. Lăsând la o parte faptul că „întârziat” nu înseamnă, neapărat, „retardat” şi că nici respectiva „etichetă”, în sine, nu îmi sună prea bine – întrucât mă ştiu un tip punctual şi parolist –, fapt e că mi-am luat anumite aptitudini în serios şi am învăţat cu adevărat să scriu literatură de-abia ca membru (fondator) al Cenaclului Universitas, la o vârstă mai înaintată decât cea a majorităţii optzeciştilor, deşi „metehnele” şi abilităţile literare mi le ştiu în a se fi manifestat încă de pe la nouă ani, ca mai apoi, pe la 12-13, să mai capăt şi câte o papară de la ai mei, pe motiv că eram încăpăţânat şi nu acceptam să îmi rescriu „mai pentru vârsta mea” compunerile libere, astfel încât părinţii mei tot erau chemaţi pe la şcoală de „to’arăşa” de Română, pentru a fi muştruluiţi că (iar!) mi-ar fi scris ei lucrările. Totodată, în această „întârziere”, taică-meu a jucat un rol decisiv, nevrând să audă mai nimic despre aptitudinile la materiile umaniste ale copilului care eram pe atunci şi canalizându-mi (imperativ) eforturile şcolare înspre domeniul ştiinţelor exacte, „pentru a avea un viitor asigurat”. Fapt este că aşa am absolvit o facultate politehnică, devenind inginer – meserie pe care am abandonat-o imediat ce s-a putut, adică, în 1990, când m-am reprofilat total, în domeniul jurnalistic şi, apoi, în cel editorial. Dar… revenons à nos moutons! Este evident că, în demersul lor de a deretica şi a pune o oarecare ordine în ograda literară, teoreticienii, istoricii şi meseriaşii criticii literare au inventat, denumit şi definit tot felul de criterii, concepte şi categorii cu care să poată opera mai uşor în spaţiul activităţii lor. Că unele dintre acestea nu-şi sunt suficiente şi mai şi şchioapătă în claritate, asta-i altă „mâncare de peşte”… Cât despre postmodernism, ceea ce pot afirma cu certitudine, este că este, totuşi, altceva decât modernism, în sensul că, da, au apărut unele „instrumente şi tehnici” noi – de la autobiografism, cultivarea realului, oralitate şi narativitate şi până la utilizarea colajului, pastişei, ironiei şi jocurilor de limbaj – în elaborarea şi comunicarea textelor literare, ceea ce a condus la apariţia unui suflu nou şi a unui aer de prospeţime care au schimbat (destul de sever, aş zice) şi modurile de redactare şi receptare ale noii literaturi. Şi pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte un nume /

Zon@ncheta

Martie / Aprilie, 2012

( 83 )

Zon@ Literară
Un singur nume, / – vorba lui Sorescu –, Li s-a spus… postmodernism. Problema dificilă (pentru unii) în recurgerea la acest termen derivă, cred eu, din inexacta lui definire, tipologia postmodernă putânduse defini cel mai lesne tocmai prin lipsa unei tipologii riguroase, prin amalgamul de genuri „topite” în acelaşi creuzet. Şi atunci, am suficientă înţelegere şi pentru cei care se feresc, „ca dracul de tămâie”, fie şi numai să îl rostească, susţinând, la o adică, că nu ar fi vorba decât de un moft, un fel de struţo-cămilă… Pentru ei, probabil, postmodernismul e asemeni acelui soi de pui cu trei picioare – care apăreau într-un banc de pe vremea lui Ceaşcă şi care, zicese, ar fi fost o creaţie a unei ferme zootehnice de cercetări biogenetice, de unde mai evadau şi ei, depăşind automobile serioase pe autostrada Bucureşti-Piteşti; întrebat fiind de un şofer isterizat, de Mercedes, despre noua rasă fugace, dacă, pe lângă viteză, mai au, cumva, şi o carne mai bună la gust decât cea a suratelor pe doar două picioare, imperturbabil, portarul fermei i-a răspuns în doi peri: Păi, dracu’ i-a prins? Aşa şi cu poetu’ postmodern, că d-aia e liber: nu l-a prins încă nimeni, vreodată. În plus, discutând despre asta în chiar acest moment, noi cam vorbim de funie în casa spânzuratului, dacă e să mă gândesc la faptul că n-a trecut decât o lună şi puţintel de când prietenul meu, poetul, criticul şi dascălul Dumitru Chioaru şi-a lansat volumul Noua poezie nouă. Antologie de poezie română postmodernă (Ed. Limes, 2011), care, nu numai că e prima antologie de acest fel apărută pe piaţa autohtonă, dar, în paginile ei, autorul afirmă şi îşi argumentează conceptul că generaţiile ’80, ’90 şi 2000 nu ar fi, de fapt, decât una şi aceeaşi generaţie de creaţie literară, întinsă pe parcursul a trei decenii. Voilà de vezi! 2.. Într-adevăr, aşa stau lucrurile privind realitatea respectivelor relaţii despre care vorbeşti şi, în bună măsură, la fel stau şi în ceea ce priveşte necesitatea lor. Însă, operatorul necesar – trebuie spus şi, mai ales, subliniat! – nu joacă vreun rol major decât într-un prim pas al formării personalităţii creatoare, acţionând benefic numai într-un stadiu incipient al formării individuale, neasigurându-i şi suficienţa dezvoltării ulterioare… Fiindcă – nu-i aşa? – forţa, amprenta personală, vocea proprie, profunzimea şi identitatea valorică a unui creator şi a unei opere, îi cer artistului să capete cunoaşterea din afară înspre înăuntru şi din înăuntru în şi mai înăuntru, adică, fatalmente, cunoaşterea sinelui. Altfel, ce ar mai putea „surprinde” el din acel „afară”, câtă vreme habar n-ar avea măcar cine este? Cât despre cum aş vedea generaţiile literare – câtă vreme, eu însumi, sunt catalogat ba optzecist, ba nouăzecist (tinzând în a le da dreptate ambelor tabere) –, zău că nu le văd în nici vreun fel şi mai cred că bine şi fac, asta fiind o problemă de maximă importanţă doar pentru istoricii literari şi critica de specialitate. Las’ că se mai întâmplă şi fenomene de genul că, un şaptezecist – de pildă – să se „mute”, cu arme şi bagaje, în arsenalul cel nou şi strălucitor al generaţiei 2000, şi îi mai stă şi bine acolo… Iar în privinţa abordării unor anumite genuri literare, în funcţie de vârstă, ei bine, asta chiar mi se pare o prostie. În ceea ce priveşte dialogul dintre „generaţii”, el, desigur, există şi mai cred că este şi profitabil fiecărui „pol” aflat în contact. Personal, am relaţii frumoase şi cel puţin amiabile cu toţi colegii într-ale scriiturii, indiferent de sex, religie, etnie sau vârstă, cât despre prietenii, există şi ele, numai că aici, în literatură, acestea nu pot exista decât dacă au la bază respectul reciproc, dictat de o valoare literară – subiectivă şi ea, cum nici dragostea nu poate fi pur obiectivă. În plus, am să-ţi destăinui că sunt interesat şi urmăresc cu mare atenţie literatura celor tineri şi, nu o dată, m-am bucurat să-i descopăr şi să-i ajut să debuteze. Fără a-mi face un titlu de glorie din asta – întrucât o consider ca pe o atitudine firească şi normală la capul ei şi, în plus, dătătoare de importante

Zon@ncheta

( 84 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
satisfacţii lăuntrice –, i-am descoperit şi le-am fost redactor de carte unor autori valoroşi precum Liviu Uleia şi Zvera Ion, iar anul trecut, l-am sprijinit cu tot ce am putut pe un vechi prieten jurnalist, Adrian Pârvu, al cărui debut (la 59 de ani!), cu un volum pe care îl socotesc de excepţie – Poetul, vărul şi poporul (Ed. Tracus Arte, 2011) – cred că va face ceva „valuri”. În aceeaşi ordine de idei, de aproximativ două luni, sunt în corespondenţă cu un tânăr deosebit de dotat la capitolul poezie, pe care l-am descoperit pe Internet şi pe care l-am hotărât să se ia în serios şi să se concentreze asupra unui volum de debut. Numele lui este Liviu Dascălu şi, foarte curând, veţi afla mai multe despre el. 3. Mda. Păi, în ultimele două decenii şi ceva, scriitorul român este chiar extrem de liber şi, mai cu seamă, prin buzunarele domniei sale, prin care, acum, spre deosebire de alte timpuri de tristă amintire, se poate plimba în voie şi, încă, fluierând, fără teama de a se lovi sau împiedica de oareceuri, în afara vreunei cutii cu chibrituri, dacă este cumva fumător, că bani pentru ţigări… de unde? Dincolo de această mică, nerăutăcioasă, dar extrem de reală şi sinistră glumă, mă bucur sincer de libertatea de circulaţie recent dobândită de douămiişti şi de nepoţii nepoţilor noştri, în veacul vecilor, amin. Chiar şi pe fondul unui buget infinitezimal alocat culturii de către agramaţii care ne conduc – şi care, citând vorbele unuia dintre ultimii mohicani aflaţi la cârma acestei corăbii de hârtie pe cale de putrefacţie – echivalează cu o lege pentru eutanasierea culturii, chiar şi aşa, trebuie să ne bucurăm, măcar pentru libera circulaţie a ideilor şi a accesului la informaţie. Păi, la ce-i trebuie scriitorului libertatea de circulaţie, dacă tot nu există bani ca să circule? Pe de altă parte, libertatea adevăratului creator îi vine din interior, nu din exterior. Aşa încât nu văd ce influenţă ar putea să aibă pentru el o libertate ce i-a fost aruncată pe umeri, de nişte „cetăţeni de bine”, precum o haină second-hand… Chestie care nu i-ar putea stoarce, în cel mai bun caz, decât un hai sictir! Aaa, că s-au inventat şi programe speciale pentru 2-3-5 veşnic nominalizaţi, pe care-i tot şifonăm în bannere şi cu care ne spargem în figuri şi dansăm pe la toate sindrofiile culturale internaţionale – şi asta-i adevărat, deşi ei nu-s musai singurii care ar putea reprezenta intelighenţia românească. 4. Apărut la noi relativ recent – şi, mai ales, în măsura posibilităţii accesului la/sau procurării aparaturii necesare – Internetul a stârnit şi creat o mare explozie informaţională şi, în plus, noi posibilităţi de exprimare, comunicare, limbaj. Am intuit de la bun început beneficiile ce ar fi decurs din învăţarea lucrului la computer aşa încât, deşi survenită într-un moment cam delicat (ca să nu zic, târzior) al vârstei mele biologice, prin 2000, m-am apucat să deprind şi mi-am însuşit această tehnică. Mai mult decât atât, chiar cred că din aceşti 11 ani scurşi, patru ani şi jumătate i-am petrecut, efectiv, numai în faţa monitorului PC-ului. În ceea ce priveşte aşa-zisele cenacluri literare on-line, voi părea, poate, de modă veche, însă nu cred prea mult în rolul lor călăuzitor. Cenaclurile literare „în carne şi oase” prin care am trecut şi m-am format aveau acei mentori spirituali valoroşi şi extrem de buni pedagogi, capabili să te înveţe să „cunoşti la agregat”; au fost oazele unei culturi de performanţă în care bibliografiile importante, discuţiile aprinse, dicţiunea ideilor şi supunerea propriilor texte actului critic aveau un nivel extrem de ridicat. Or, reţelele literare de care îmi vorbeşti, începând cu anonimatul multora dintre membrii lor şi cu „supa lungă” a discuţiilor suscitate de vreun text, sunt bântuite de un diletantism major. Asta, lăsându-l la o parte pe cel al iniţiatorilor, administratorilor sau „seniorilor” respectivelor reţele. Ce-i drept, din când în când, îmi mai arunc şi eu un ochi prin ele şi, arareori – cam 1 la 500 din cazuri – , mda, mai găsesc, pe ici, pe colo, oarece „sclipiri” de veritabil

Zon@ncheta

Martie / Aprilie, 2012

( 85 )

Zon@ Literară
giuvaer – aşa cum am şi pomenit mai devreme, despre „întâlnirea” mea cu Liviu Dascălu… Cât despre canonul de care ar fi fost eliberat bietul scriitor român, graţie Internetului, ei, bine, eu cred că, întradevăr, l-a eliberat, însă numai pe cel care nu avea canonul mult prea îndesat în cap. 5. Ei, aici am eu o idee… care ar putea ea părea creaţă, deşi, nici gând – dacă o veţi privi, de-a dreptul, în ochi – şi aş formula-o cam aşa: prin natura lui intimă, românul este neglobalizabil. Aşa încât, literatura română va avea absolut toate viitorurile posibile. Iar dacă el (românul) va continua să cultive mere, pere şi prune pentru alambicul alchimist al ţuicii şi horincii, va continua să meargă în vacanţe la bunici, va continua să asculte, iarna, poveşti la gura sobei şi va continua să producă ouă, brânză şi carne fără E-uri şi să îşi taie porcii, de Crăciun, în propria bătătură, ei, bine, nu văd de ce ne-am speria că ar mai putea fi globalizat cultural. În această ordine (exactă), portretul-robot al unui posibil scriitor român (globalizat, de ziua a 7-a), îl „văd” cam aşa: dimineaţa se va gândi toată ziua, după-amiezile se va certa cu vecinii, serile – privind la tembelizor – se va întreba de ce dracu’ nu mai avem flotă maritimă, iar nopţile, pân’ spre zori, va scrie în draci, în limba malgaşă, poeme, romane şi piese de teatru; după care, va fi îngropat la Bellu, cu toate onorurile UE. Despre faptul că unii reprezentanţi de frunte ai optzecismului literar românesc s-ar fi dezis de gruparea din care făceau parte, drept să-ţi spun, n-am auzit, însă, dacă adaugi că şi noua generaţie – douămiistă, bănuiesc – nu se mai percepe ca grupare şi, făcând legătura de rigoare, nu-mi rămâne decât să mă bucur: înseamnă că s-au maturizat. Fiindcă, cred eu, literatura de performanţă nu se poate face nici în grup, nici în haită – numai individualităţile pregnante dau sclipirea unui manifest, unei generaţii sau curent literar –, chestie care nu are nimic de a face cu globalizarea. 6. Răspunsul meu, aici, decurge natural din cel dat întrebării anterioare. Păi, ce discutăm noi aici? Sper că nu despre fotbal literar... Ar mai rămâne numai să ni se şi dea tricouri în culorile şi siglele generaţiei! Cât despre marketingul editorial, desigur, el există şi se şi vede cu ochiul liber cine, ce şi cum – dar, iarăşi: nu are nici în clin, nici în mânecă, nimic despre vreo niscai „Daciadă” între generaţii… Este vorba doar despre alegerea vreunei edituri, pe criterii de competenţă, între doi sau mai mulţi autori, socotiţi a fi cei mai în formă şi mai de succes ai momentului şi utilizarea unor promo-uri adecvate care să le sporească faima şi… vânzările. Adevărata competiţie literară comportă două aspecte. Primul, şi cel mai important, este cel al competiţiei cu tine însuţi, adică depăşirea exigenţelor pe care singur ţi le impui. Celălalt –şi care presupune un îndelungat exerciţiu de obiectivare – se referă la o competiţie în care te angajezi benevol şi, mai ales, tacit, cu „cei mai buni dintre cei mai buni”, competiţie în care, însă, este musai să dai dovadă de bun simţ şi fairplay. Instituţia premiului literar pe meleagurile noastre mioritice are o miză atât de mică – şi, uneori, mă şi întreb dacă nu cumva acest infim valoric conduce, nu de puţine ori, la atribuiri la fel de discutabile –, încât o astfel de panoplie cu distincţii şi trofee nu conferă mai multă glorie decât o ceapă degerată. În ceea ce priveşte rolul unui premiu Nobel în devenirea unei literaturi naţionale, desigur că, nu-i de ici, de colo, el stârnind curiozităţi, creând un orizont de aşteptare şi deblocând canale înfundate de prizare, înspre şi, mai ales, pentru o cultură utilizând o limbă de restrânsă circulaţie. Cât despre influenţa Nobelului asupra vreunui fericit laureat, nici nu vreau să mă gândesc. Probabil că ar semăna cu sentimentul confuz al unui cetăţean onest, scăpat ca prin minune, din impactul distrugător dintre un OZN uriaş, din aur masiv, prăbuşit peste blocul de garsoniere confort II, situat în cartierul Colentina, unde locuia, de o viaţă de om.

Zon@ncheta

( 86 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Niciun mediu de pe lume nu poate face dintr-un text prost unul bun Florin Lăzărescu
1. Drept să spun, nu mi se pare că se mai vorbeşte atît de mult de postmodernism. Poate nu merg eu prea des la biserică ori în celelalte locuri indicate de dumneavoastră. Ca impresie personală, discuţiile despre postmodernismul românesc mi s-au părut întotdeauna mai degrabă un complex cultural autohton faţă de lumea occidentală decît un interes real pentru teoretizare. Cît s-avem şi noi postmodernii noştri. Îi avem, nu mai văd dezbaterea de actualitate. 2. Nu cred în această constatare. Cel puţin nu în sensul aproape peiorativ cu care este folosit cuvîntul „prietenie” în zona periferiei literare. În general, este folosit ca o scuză comodă de către veleitari: „Eu sînt bun, dar nu reuşesc pentru că nu aparţin nu ştiu cărei grupări ori generaţii!”. Orice scriitor adevărat există doar datorită calităţii textelor sale, nu genului abordat, generaţiei biologice sau contextului în care a trăit şi a scris. Să luăm, de exemplu, Optzecismul. Acesta a scos la iveală sute de nume. Au rămas doar cîţiva autori, cei care aveau valoare în sine, dincolo de apartenenţa la grupare. Veleitarilor nu le-a folosit la nimic revendicarea de la Optzecism. E un truism pe care, din păcate, mulţi îl ignoră: scrisul literaturii e o chestiune individuală, nu colectivă. umane, dincolo de preocupările pe care le are fiecare. 3. Un aşa „portret al scriitorului român” e imposibil, întrucît fiecare scriitor şi-a avut şi îşi are drumul său. Dacă e să găsim totuşi ceva comun tuturor scriitorilor de după ’89 e viaţa într-o piaţă liberă, cu toate avantajele şi dezavantajele ei. Iertaţi-mă, dar cuvîntul „operă” asociat cu ceea ce am scris eu mi se pare comic. 4. Cred că un cenaclu literar – nu contează mediul în care se formează - este o experienţă utilă pentru începuturile unui scriitor. E foarte probabil să găseşti acolo oameni cu aceleaşi interese, care să-ţi dea repere de (auto)evaluare a literaturii, dar contează foarte mult şi cine îl alcătuieşte. Dacă acesta începe să semene cu o întrunire de terapie post-traumatică, în care toată lumea se rezumă la confesiuni patetice, fără să mizeze profesionalizarea, mă tem că nu duce la nimic bun.

Zon@ncheta

Niciun mediu de pe lume nu poate face dintr-un text prost unul bun. Dacă publici o tîmpenie pe hîrtie sau pe Internet, tot tîmpenie rămîne. Şi invers: o poezie frumoasă va rămîne la fel, indiferent dacă-i „publicată” pe papirus, pe piatră, pe tablă, Cred în prietenie şi solidaritate ca valori pe hîrtie sau pe blog. Netul poate ajuta la o

Martie / Aprilie, 2012

( 87 )

Zon@ Literară
vizibilitate mai rapidă şi mai de amploare, dar apare aici o confuzie: a fi vizibil nu înseamnă neapărat a fi bun. Cine vrea să se facă vedetă în lumea de azi trebuie să se apuce de altceva decît de literatură. 6. Cred doar în competiţii de genul celor sportive. În literatură, în artă, fiecare aleargă pe culoarul propriu, dîndu-şi singur startul şi tot singur determinînd pînă unde poate să alerge. Sînt convins, am mai spus-o, că unul dintre scriitorii români care trăieşte azi – nu ştiu exact cine, dar mi se pare o chestiune de statistică să se întîmple aşa ceva - va cîştiga Nobelul într-un timp relativ scurt. Dar nu cred că acest lucru va mîntui cultura română de provincialism (cîte strîmbături din nas va primi de la concetăţeni, de ce conspiraţii va fi bănuit mi-e şi uşor să-mi închipui numai gîndindu-mă cum a fost receptat la noi, de exemplu, succesul lui Mungiu la Cannes). De altfel, nu există mîntuire colectivă, ci doar individuală.

Labirintul prozei

5. Atîta vreme cît vor exista artişti oneşti cărora le place cu adevărat ceea ce fac şi care se apleacă serios asupra scrisului, literatura română va avea un viitor. Dacă scriitorii vor deveni mai obsedaţi de marketing decît de scris, vom avea doar o breaslă oarecare de plîngăcioşi. Din fericire, literatura noastră a fost, este şi poate fi făcută de oameni care iubesc această artă, stîrnind un oarecare interes măcar între graniţele ţării. Succesul în afara graniţelor e doar o problemă de marketing şi de noroc, Anchetă realizată de Paul GORBAN cu aceleaşi şanse de a intra în vreun top mondial, pe care le are şi România. Adică Aşteptăm răspunsurile dumneavoastră la adresa redacţiei: zonaliterara@yahoo.com foarte puţine.

Patru dumnezei într-un restaurant Liviu Andrei
Prost e ăla care se-ncrede în poponarii pasivi! Asta-i vorbă din creanga pădurii… Toată năuceala a început când a venit rândul şampaniilor: şampanski, şampanskoe, şubert, na şuberta. Reminiscenţe de la cursurile puturoase de rusă ale şcolii de ofiţeri operativi din Băneasa. – …dar să ne spună �eorge, cu gura lui productivă şi distructivă, cum era să pice – cu tot cu casă, cu copilul nenăscut, nuntă nefăcută, dinte nescos, trei măsele cariate (dar nu îl dor şi nici nu-i pute gura!!!) – în cleştele ruginit al reţelei de informatori! – �a, bă! … că toată lumea �A şi tu �U… Tu nu şi �U! sare Cornel, zis Carne. Tu eşti sfânt! Ete drăcie! Eşti în mărăciniş ca şi mine! Ori m-ajuţi, ori ne ducem amândoi puliţi de suflet ca pe tobogan, vâjvâj, şi nu numai că rămânem în curu’ gol, da’ e vorba şi de alte chestii… Ştii ceva, Sandule!... Râzi şi râzi degeaba! Tu te cam iei de toţi şi eşti cel mai găunos d-aicea! �u mai râde că eşti! �ă-u-nos, băă! adaugă el cu o voce gravă. Carne se ridică de la masă. Priveşte barul cu o faţă de om scârbit. Timpul stă pe loc. Chiar stă. �oar el mai clipeşte şi îşi caută ochii de urdori. Are una mare la dreptul. �âlgâiturile de bere se opresc în gâtlejuri, înjurăturile rămân doar în silabele PU-, PI-, sau FU-, băşinile se poticnesc în turul pantalonilor,

( 88 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
bărbile beţivanilor se opresc din creştere, iar ficaţii se cirozează în etanol. Bărbatul scoate cinci lei mototoliţi din buzunar şi îi aruncă lângă paharul de bere. Stau cu toţi proştii la masă... Timpul îşi revine şi îl loveşte în timpane. Zgomotul de pahare îl readuce la realitate. Carne îi salută pe toţi la flegmă, trage mucii pe sept ca să respire mai bine şi pleacă. – Unde pleci, bă? îl întreabă Sandu, bucuros că l-a dovedit şi l-a făcut să plece de la masă. Răspunsul nu vine. Unde pleci, unde te duci sau unde mergi sunt întrebări întrebătoare. Întrebări de căcat. Întrebări de securist notoriu. Un prieten ar fi întrebat De ce pleci? Ar fi vrut să afle motivul, nu? Chiar şi după ce îţi terfeleşte orgoliul – fie el şi orgoliu de băutură – securistul îndrăzneşte şi scobeşte în rana ta ca să îţi afle locaţia viitoare. Sau poate că nu e securist. Poate e doar un curios pe care îl roade curiozitatea. Îl roade ca o molie mică în timp ce el e un palton gros, de lână, dar fără frunze de tutun sau naftalină ca să-l protejeze. Curiosu’ roade osu’. �eorge nu se grăbeşte să răspundă insinuărilor lui Sandu, dar nici n-o cloceşte ca să dea o replică demnă de el. �eocamdată e reptilian. Adică are buzele uscate (mai degrabă pârlite) şi îşi plimbă intens limba umedă pe ele, gustându-şi sărătura. CA�I-BALISM (de la lipiciosul cuvânt BALE). Simte aripioarele de pui de la Mac şi poate gustul nevesti-si. �ust pervers persistent care-i stă în colţul ca un herpes. �ust cunilingian. – �u, Sandule! răspunde �eorge rânjind fasolea. �U. Sandu face acum pe săpunu’ �uru, dar nu e aşa de dur. �ici pe departe. – Mai ia, bă, o prăjitură! �eorge pare indiferent. Mai ia?... Hmm! Îi vine în minte Romica Puceanu: Ia, mai adă o damigeană… Ş-o bucată de pastramă. �inul e vin. Îi mângâie pe toţi prietenii de pahar. Sunt patru. Poţi să le spui cum vrei. �upă nume şi prenume: Aurelian �oncaş, �eorge Cernat, Sandu Bugeac şi Eugen Borţa. �upă poreclă: Ciot, Mustaţă Pârlită, Sandu-Bişniţaru şi Borţa. E chiar bine să bei în patru. �oi dintre ei sunt ofiţeri sau informatori, trei sunt foarte şcoliţi sau semianalfabeţi, doi sunt poponari sau afemeiaţi şi absolut toţi sunt masoni sau bluff-eri foarte buni. Adică ştiu salutul şi semnele de recunoaştere şi se dau iniţiaţi, toţi masonii arădeni cu care intră în contact, imaginându-şi că ia uite-l,bă! Probabil că e la altă lojă, că nu-l ştiu… Acum se ceartă pe cancere. – Cancerul de piele e cel mai periculos! iese Borţa din amorţire, făcând pe medicul specialist. Ce extirpi?! �e la plămâni mai tai o bucată… Poate îl tai pe tot şi rămâi cu celălalt. Tot e ceva… Ficatul se reface sau dacă îţi pune �umnezeu palma-n cap, dă vreunul cu maşina într-un stâlp şi te alegi cu un ficat nou, în timp ce el crapă în salvare. �ar la piele e groasă treaba. �u poţi înlocui toată pielea… Sunt metri pătraţi de piele. Şoric bolnav… – �iciun cancer nu e uşor… Cancerul e cancer, dar epitelialul te curăţă cel mai repede. Ai dreptate aici, Eugene! intervine �eorge, bucurânduse că cele două sticle de vin au schimbat subiectul discuţiei şi că el nu mai e sub tirul lui Sandu. �iciodată nu i-a spus Eugen lui Borţa, dar acum i-a rostit prenumele cu poftă. �a, EU�E�E! Stai la soare şi o pui. Faci cancer şi pe bucile curului. Aluniţe benigne violate de raze maligne. �iol ca în Cornul Caprei cu Marin Yanev…. �a, chiar… Aţi văzut că şi bulgăroii arătau un pic de popândoaică prin filmele alea vechi ale lor? Sandu-Bişniţaru râde. E un fel de a-l atenţiona pe �eorge că nu-l lasă aşa uşor. – �u-mi place să-l aduc pe tata în discuţie pentru că ştiu ce gândeşte fiecare despre mine! se confesează Sandu. Permiteţi-mi o mică paranteză… Fi-ne-ar taţii ai dreacu! Ce vă strâmbaţi aşa?! �oiam să spun că a fost – şi încă mai e – doctor şi îmi zicea că dacă cei de pe ambulanţă constată decesul tot bagă viteză ca să-ţi ia organele pentru că le vor proaspete. Cum dreacu ar veni asta pentru cancerul de piele?! Bagă tare să salveze pielea mortului pentru pielea ta… Mda… Ştiţi cum e faza aia?! BĂ, AI BELIT-O! îi zice unul altuia. Şi ălă întreabă speriat: �E CE, BĂ?! Şi celălalt răspunde: … �E PIELE! Bişniţaru izbucneşte în râs. Râde doar el. �u-i pasă de ceilalţi care se uită la propriu la el în gură, atraşi inexplicabil de lucrările dentare aurite. Ciot a căzut pe gânduri. Era prezent între dumnezei doar cu fizicul. Îşi agita vinul din pahar şi îşi citea copilăria în el. ZO�IA CA�CERULUI SAU �REMEA �UCĂI �O�Ă… Micul Aurică se lovea mereu de cartea asta, băgându-şi nasul prin biblioteca din sufragerie. Ce să-i ceri?! Copil cu muci negri de praf. În neo-cripto-comunismul de după ’90 copilăria era la fel pentru toţi şi nu era deloc cancerigenă. Era pură ca o mătase pe păianjen proaspăt ţesută. TÎ-�Î-�Î-�ÂM! TÎ-�Î-�Î-�ÂM! TÎ-�Î�Î-�Î-�ÂÂM! – Auricăăă! �ezi, tată, că-ţi crapă molecularul ăla de atâta sunat, îi atage Borţa atenţia. Cancer… Cancer de piele… Şi nu mai scapi… Te cureţi… – �aaa! L-am auzit! răspunde el iritat. Priveşte display-ul. Rămâne surprins. �u e �ina. E altcineva la fel de important pentru el. Poate chiar mai important. Sau cel puţin era. Ovidiu?! Ce-o vrea ? Îşi aminteşte de ultima întâlnire cu Ovidiu.

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 89 )

Zon@ Literară
Ovidiu �lădescu sau Ovidiu Sensibilu. Aşa îl ştiu toţi. �ar hai să intrăm în poveste şi să ne excităm, să ne ruşinăm sau să suferim că există ceva mult mai feminin şi feminist decât coasta lui Adam, FEMEIA. Să răsuflăm uşuraţi că există homesexualul pasiv. * Aurică îşi făcea bine treaba de ofiţer operativ. Avea rezultate, dar şi dezamăgiri. Simţea că face parte dintr-un puzzle de rahat în care el era doar o amărâtă de coajă de roşie. Ciugulea şi el de pe unde putea. Era foarte atent cu sursele. Îi dispreţuia. Îi provocau scârbă pentru că turnau – deşi turnau pentru el – dar îi remunera bine şi întocmea raportul şi notele la săptămână. Exact cum se cere. Nu poţi să faci treabă fără d-ăştia. Ce să fac?! De ce să bag eu mâna în căcat când pot să o bage ei pân’ la cot? Neah… Să zgârme, tată, că aşa e societatea… Să bage gheara adânc în limbricăraie şi să nu mai comenteze. �ici nu comentau. Sifonarii, clănţănitorii şi diversioniştii puteau face lunar mai mulţi bani decât ofiţerul. Bună treabă! O sursă serioasă şi sigură era Ovidiu. Ocupaţia: depanator de moleculare şi computere. Adică îţi lua toate datele din telefonul mobil şi computer (numere, fotografii pe care ţi le faci penisului singur în cameră, feţe, locuri) şi le dădea cui trebuie. Ovidiu lucra cu mai multe servicii că banu’ nu strică. Am cap şi am valoareee / Ţigănia nu-ţi dă de mânca-re… E-e-e! Service-ul lui (S.C. S�OI-� S.R.L.) era foarte căutat. �eneau la el toţi jecmănitorii şi manglitorii. Aduceau laptop-uri ciordite, telefoane, camere video şi foto, tot. S�OI-� îşi avea sediul la parterul unei terase îngrijite, foarte aproape de sediul I.P.J. Arad. Ovidiu nu se sfia să tragă cu geana la cine are drum pe-acolo. Ştia că poliţaii aduc curve de pe centură, cel puţin o dată pe lună. Le luau ca să le amendeze şi să facă mişto de ele. Încă o razie pe la haimanale, sufla-mi-aş nasul în chiloţii lor! Să treacă noaptea mai repede. Mai miroase a găuroaică şi pe la noi p-aici prin ipejeu. Ar fi dat şi el ceva la supapă, dar era cam gol prin buzunare. Scăpate din declaraţii şi contravenţii, fetele se întorceau înapoi la schimb de fluide. Lasă, fă, că cu Bendea, ăla care ne pusă să semnăm, m-am cardit io acum două săptămâni… E un nespălat cu o pişpirică de râmă. I-am zis: Hai, concentrează-te odată, că ne-apucă iarna aici! Ovidiu era o tentativă de securist. O tentativă fără sechele sau remuşcări. �u fusese primit în sistem, dar prin natura lui de sifonar ambiţios şi hoţ de informaţii private era o sursă respectată. Între el şi Ciot se stabilise o legătură specială, o legătură intimă, cu toate că amândoi gravitau, vrând-nevrând, în jurul unui anumit vagin de care li se făcuse cam scârbă. Primul lor contact sexual fusese şi primul pentru Ovidiu. Până să-l cunoască pe Aurică Ciot, Ovidiu fusese homosexual doar prin vestimentaţie şi gusturi muzicale. Acum devenise de tot. �u avea remuşcări. Totul i se părea gay. Absolut tot. Chiar şi Petru şi Pavel dintr-o pictură bisericească erau gay. Mă întreb dacă poartă sau nu lenjerie intimă… Hmmm! Sigur erau popo… Se prostituau şi predicau. Asta înseamnă sfinţenia: să nu te atingi deloc de femeie… Asta înseamnă neprihănire, neputrezire. Să nu te amesteci cu Diavolul pentru că Diavolul lucrează prin femeie şi o să te sexezi cu el. Uite! Dacă-l întreb pe popa ăsta tinerel, îmi va spune acelaşi lucru. Cel mai excitant lucru i se părea militarii care depuneau jurământul. Băieţi tineri, hetero şi sănătoşi clinic, vărsându-şi năduful şi ţinându-şi gazele între buci printre zeci de tancuri şi trompete pline de scuipat. Ce fanfară grasă! Fanfară de osânzoşi! Fanfară de osândiţi de popotă! Porci… Groştei de o sută patruzeci de kile... Huooo! Odată cu prima penetrare şi prima discuţie de după, totul a început să se schimbe. Ovidiu mânca altfel. �umicaţii erau mai mici, dar parcă intrau mai greu în gură. �inţii nu-i mai atingeau lingura sau furculiţa. �evenise mai delicat. Sufla nasul ca o femeie afectată din pricina bătăilor lu’ bărbatu-său, care-şi povesteşte oftul unei prietene creţe, într-un compartiment slinos de clasa a doua: – De ce plângi, Mioaro! Nu mai plângeee!... – Îhî-îhî-hîîîî… M-a bătut Flo-ri-aaaan! …hîîîî. Purta batiste femeieşti pe care le ţinea necălcate. Totuşi, erau frumos împăturite. �e ceva vreme, pelvisul îi provoca mâncărimi neobişnuite, iar barba îi creştea mai greu. Sau cel puţin aşa i se părea. Sensibilitea ridicată la rang de golănie grotescă este cea mai sublimă trăsătură pe care o poate avea un bărbat. �e când sexul lui Aurelian i-a invadat chiloţii ieftini, trăgându-i în jos, cu sau fără mângâieri, răscolindu-i sufletul de eunuc păros, Ovidiu este atât de sensibil încât izbucneşte în plâns atunci când se taie la bărbierit. Îşi gustă sângele la fel cum făcea şi Bruce Lee în filme şi plânge. S-a îndrăgostit rău. Rău de tot. Îl iubeşte pe Aurică de parcă corditorul lui ar avea un handicap major. �e parcă ar avea o bubă vindecabilă doar prin flegma lui; o rană mică, dar adâncă care îşi încetează ţăcănitul corpului din care provine doar când gura lui plombată îşi suflă briza peste ea. Aurelian! Mânca-ţi-aş peleul tău! Te iubesc ca şi cum aş iubi o femeie mută! Dacă nu cădeam în patima asta andro, îmi trăgeam o femeie cu handicap. Mută, dar nu surdă. Şchioapă, dar nu paralizată cervical sau lombar. În niciun caz oarbă. O prefer cu tufiş acolo

Labirintul prozei

( 90 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
jos. Să depindă de mine. Să o rad eu la păsă când doresc. Să-şi lase părul pubian să crească liber în semn de protest pentru bărbaţii fără handicap care au refuzat-o. Şi eu să mă supăr şi să înjur statul român pentru că nu-mi recunoaşte handicapul. Stat Român! Bă, Stat Român! Eu, Ovidiu Vlădescu nu am un simţ! De trei ani nu mai am miros. Mai bine zis, nu prea am! Păi de ce?! Păi nu tot golanii tăi mi-au spart nasul şi m-au lăsat fără miros? Golanii şi sinuzita acută. E un simţ pe care eu nu-l am, deci tot handicap ar fi… Dar lasă ca e mai bine. E mai bine, zău! Nu vreau să-ţi mai miros jipul de stat prost! Ai un miros de veceu de gară… Puţi! Puţi, bă, nu vezi că puţi! Manelistule! Ordinarule! Bătăuşule! Huooo! Cam ăsta era Ovidiu cel moral. Fizic este mult mai simplu de descris. Tuns între-şi-între, cu o moacă de Toto Cutugno, piele de dac, înălţime bună adică 1,78 cocoşat şi 1,83 când trage aer în piept. Pilozitatea moderată, dinţi rari de vegetarian. * – �a, Măria Ta… �a Mărioara Ta… �a Măriuca Ta… �aaa! Oa-a-ah! S-a terminat. Brusc, dar s-a terminat bine. Camera crapă de păcat. Ovidiu e un pic ameţit de plăcere. Mă doare capul de la pernă. Parcă am dat cu capul de ciment. Maica Domnului din icoana cu autocolant aurit pare să se fi schimonosit, cuprinsă în chingile gemetelor bărbăteşti. Mirosul e stătut, necăcios. Parcă ar fi ars mocnit două pensule cu păr de om. Aurică îşi mângâie concubinul din plictiseală. I se pare urât. Simte că ceva s-a schimbat. Spatele lui e rece şi fin ca un costum de scafandru. Îi mângâie doar partea netedă. Fereşte aluna cea mare la fel cum orice vegetarian grijuliu muşcă cu precizie de stomatolog din partea neviermuită a unui măr. E ceva, da’ nu ştiu ce… �ici mătreaţa lui Ovidiu nu mai e la fel. E mai măruntă, lipicioasă şi se ia pe palme. I-am spus să se spele cu şampon de urzică. Şampon românesc la kil. Eu nu mai folosesc săpun de trei ani. Mă şamponesc din cap până-n picioare. �u e vina lui că e şi pe reverse. S-a întâmplat cronologic: creşă, grădiniţă, chinuit de giardia şi oxiuri, somn în acelaşi pat cu frate-său, îmbăiat forţat cu el în cadă că apa caldă e scumpă şi curge o dată la patru zile, tachinări că o are mai mică, şocul apariţiei primelor fire pubiene, şcoala militară, pilozitate excesivă, nevoia să pupi ceva după băutură. La mulţi ani şi îţi lipesc limba de obraz fără să simţi că am făcut-o! Atinşi de aburii alcoolului, unora le vine să borască, altora să scuipe printre păstrungă sau prin colţul gurii. Lui îi vine să pupe aşa în prostie. Cu vârsta toţi bărbaţi devin un pic homosexuali. El e un pic mai mult. Homosexualii vorbesc cel mai frumos despre �umnezeu. Îl laudă în cur şi-n cap. Au toate motivele să o facă pentru că �umnezeu egal plăcere. Îţi mărturisesc ţie, Ovidiu, şi îmi mărturisesc mie, că atunci când am simţit pentru prima oară falusul între sfincteri am strigat: AU, DOAMNE! Plăcerea a fost dumnezeiască, divină… De aceea l-am pomenit pe Dumnezeu. – Aur! Aurrrr!!! se agită Ovidiu. Aurelian ezită să-i răspundă. Aude şi vede, dar nu-i răspunde. Se lasă rugat, căutat. Se simte râvnit şi îi place să fie râvnit. E ca o floare bisexuală proaspăt înflorită pe care o rup şi bărbaţii şi femeile deopotrivă, fără să ştie că tocmai bisexualitatea ei o face aşa de frumoasă. �u are nevoie de insecte ca să înflorească, iar copiii nu au voie să o rupă, să o calce sau să o strivească cu mingea. �e aceea, e tabu ca Aurelian să se atingă de copii. Io? Io sunt o floare galbenă… E în floare vârstei. E floarea securiştilor arădeni, dar e crescut ca şi floarea sa, dintr-un excrement canin ce a acţionat ca furaj pentru rădăcina sa plină de răutăţi inimaginabile. DA, Ovidiu! – Aur!!! – Ce?! – Ştii ce am observat tot privind aşa, sute şi mii de femei pe stradă? se destăinuie Ovidiu. – �u. �u ştiu… �e unde să ştiu? se dă interesat Aurică. – Femeile cu capul mare nu se vor mărita… Sau cel puţin vor divorţa. Sunt � exemple. Capul mare, ochii mari, bulane groase şi curu’ tare precum cărămida… La fel ca unguroaicele alea din Ardeal, care se cred emancipate şi nu vor să se mărite. Se aruncă peste sute de măciuci, dar nu se-nfig în niciuna… �u vor. E normal să nu vrea. Femeia puternică vrea un lanţ de aur la gât şi nu unul legat de picior ca să-i îngrădească mişcările şi să o împiedice să alerge după tarap până-i crapă splina... – Mda... Femeia.. Aurică se gândeşte la �ina. La chipul ei de căţeluşă pofticioasă şi la mâinile ei mici cufundate în chivetă. Adoră să-i audă pielea scârţâind pe vase. Îi simte parfumul dulce. De unde vine, fută-l Dumnezeu! �ine din puloverul lui. – Mă duc să beau nişte apă! se eschivează el ca să scape din mediul masculizat şi strict al camerei, în care simţămintele pentru orice purtătoare de vagin sunt o lovitură în boaşe. – Bea. Te ţin eu să nu bei?! răspunde Ovidiu, preocupat de mărimea neobişnuită a unei alune de la subraţ. Ce mă-sa-n cur?! De unde apar alunele astea nenorocite? Or fi de la ficat? Dacă se rupe asta, am pus-o! (fragment din romanul OFIŢERII ŞI TALENTAŢII)

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 91 )

Zon@ Literară

Mircea Bârsilă
o nouă specie a tristeţii O nouă specie a tristeţii: tristeţea banală, tristeţea cotidiană de care suntem însoţiţi peste tot, în tramvaie, la serviciu, în parcuri, în serile de sâmbătă şi în duminicile al căror chip îl vedem tot mai rar. Ne-am speriat la început, desigur, dar apoi totul a luat-o într-o direcţie liniştitoare. Avem, aşadar, un nou înger păzitor: tristeţea banală, tristeţea cotidiană. Nici nu s-ar mai putea fără ea. Nici nu s-ar mai putea fără el. De această opţiune ne-am lăsat înfăşuraţi pe al său ax. Arzi, chip de lut al învechitelor tristeţi, este mai bine să arzi. Numai sărmanul şi neştiutul pescar „stă pe o grămadă de oase de peşte şi se teme”, un pescar de demult, stăpân pe ştiinţa vieţii şi care îl refuză, în continuare, pe îngerul cu mustăţi de pisică.

Poesis
( 92 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Valentin Talpalaru

Liniştea vânatului (IV) Vine vremea când folosim cuvintele ca pansamente pentru tăcere, rană glorioasă, pururi la vedere. Spaima îmbracă fiecare silabă rostită pentru totdeauna în faţa plutonului de execuţie comandat de Bashô. De aceea tu îmi admiri găurile lăsate de cuvintele pe care le credeai fertile şi mereu gata de reproducere. Îmi amintesc cum plantai în ele priviri bovine ca nişte paraziţi ideali iar din găuri ieşea un scâncet continuu. Tot timpul am crezut că un cuvânt este de ajuns pentru mai multe existenţe şi că la o adică îl pot recupera în tufişurile Edenului.

Poesis

Martie / Aprilie, 2012

( 93 )

Zon@ Literară

Aurelian Antal

Basorelief de primăvară Pământului, cicatrizat de-o eretică iernată rugăciune vântul i-aduce sărutul ierbii de primă scadenţă, mărturiile toamnei trecute, ce-a fost, învolburare mărită altei urmări … mărgele şi solzi sculpturali prin imagini se-nşiruie ai ruginei taleri prin care vândute anotimpuri se risipesc şoptind … acum încuprinsă bucurie în humă cernută cu sită albastră la izvoarele zilei din care foşnetul gândurilor s-aude-n litanii verzui, un zbor invizibil arcuit pe copacii, pe-a căror cupole portretele noastre-s, icoane pentru facerea lumii, izvod început precum versul zidirii … … ah, iubire iubită! fertilă-nşirare spre izbânda seminţei pe-o scară la cer năzuind ….

Poesis
( 94 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Ovidiu Genaru

Invers Va să vie cum a mai fost un alt înger să mângâie cu lauri pe farisei cu biciul pe cei umiliţi şi drepţi Fiindcă da fiindcă nu aşteptăm nicio mângâiere de la surorile albe Va să vie un alt înger la fel de nedrept fără să-l fi chemat nimeni nimeni aşa cum n-a fost strigat pe nume de nici unul din noi ci a fost duşmănit şi huluit şi el s-a hrănit şi el s-a hrănit din hula noastră.

Poesis

Martie / Aprilie, 2012

( 95 )

Zon@ Literară

Radu Florescu
în casa mea a venit bucuria. era aidoma unui copil fugit primăvara de acasă sub acest cântec de mierlă descoperi că cerul se apropie că magazia din spatele casei se umple cu fulgere. ziua mea înoată în alte ţinuturi peste care plouă întruna. nu mai ştiu nimic mă simt vulnerabil în casa mea din lemn de cireş amar. în lumina lunii mă descopăr orgolios gata să o iau de la capăt ca un om fără limite. uneori plecatul la cer nu e la îndemâna oricui. ascunzişuri noi răsar la capătul nopţii mirosind a stânjenei şi a urzici moarte. dimineaţa târziu stelele trec prin mine ca printr-un adăpost şubred din carne şi oase. atunci simt cum fratele meu ştie puterea pământului dar acum noi ascunzişuri răsar la capătul zilei. călătoresc fără să ştiu amiaza unui timp în care drosophila melanogaster a pornit să cucerească lumea. când se vor termina toate astea fereastra casei din munţi va lumina ca un far va umple cerul cu vorbe. ( 96 )

Poesis

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Umberto Saba

Zăpada Zăpada care-nvârteşti în sus şi-nfăşori lucrurile în mantii mute, senine, o fiinţă de plâns pentru tine o văd surâzând; o lucire de bucurie îi luminează chipul blând, şi ochilor mei o comoară descoperi. Zăpadă ce vii din înalt şi ne acoperi, acoperă-ne încă, la infinit. Albeşte oraşul cu biserici şi cu case, portul cu nave, pajiştile întinse, îngheaţă mările; fă din pământ – tu, augustă şi pudică – un astru stins, o mare pace de moarte. Şi aşa să şi rămână o vreme nesfârşită, o lungă rotire de evi. Trezirea, gândeşte-te la trezirea în atâta jale, doar noi doi. În cer îngerii cu trâmbiţe, în inimă tăioase, sfâşietoare nostalgii, trezeşti dragi amintiri, şi plânsul de iubire.
Traducere din italiană de Ilie Constantin

Poesis

Martie / Aprilie, 2012

( 97 )

Zon@ Literară

Alice Notley
Zeiţa care a creat această lume trecătoare Zeiţa care a creat această lume trecătoare A spus să fie neoane & lichefiere Viaţa s-a revărsat pe stradă, culorile s-au dat peste cap S-au născut măştile & picioarele încălţate în toate felurile Şi trecutul & viitorul & m-am născut şi eu Lumina asemenea hârtiei de scrisori a zburat ca prin poştă departe La Annapurna sau Mt. McKinley Sau la amândouă deodată Eu mă clarificasem şi mă liniştisem pe vecie Puteam să recunosc o picătură bună Sau un film formidabil, tot datorită ei Şi să ador limitele cuvintelor Şi să pricep visele Să recunosc ochiul ca organ al afecţiunii Şi adâncile intonaţii ale Vocii & pumnului & zâmbetului ei
Traducere din engleză de Adrian Sângeorzan şi Alina Savin

Poesis
( 98 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Stéphane Mallarmé

Ofrandă Poeziei
Ţi-aduc odrasla unei nopţi edomite, iată! Cu aripi negre-n sânge şi pală, despuiată, Prin, ars de aromate şi aur, geam cu prea Geroase, vai, şi încă ursuze ochiuri, grea Căzu, asupra lămpii angelice,-aurora. O, palmi! iar, când, pe faţă, părintelui, la ora Surâsului potrivnic, relicva-i va fi dat, Pustiul cel albastru şi sterp a freamăt. O, maică legănându-şi copila,-n curăţie De reci genunchi, vlăstarul ţi-l dau, cel mai hâd, ţie Ce, glăsuind, violă şi clavecin îngâni. Vei vrea, cu deget veşted, să-ţi mai înrouri sâni Prin cari femeia curge-n alb sibilin de-a pururi La arse guri, de sete virginelor azurii?
Traducere din franceză de Şerban Foarţă

Poesis

Martie / Aprilie, 2012

( 99 )

Zon@ Literară

Fernando Pessoa
*** Albina care, zburând, freamătă deasupra Unei flori colorate, apoi se aşează, aproape Confundată cu ea Pentru ochiul ce nu o vede, A rămas neschimbată de pe vremea cecropilor. Numai Cel care trăieşte viaţa cuiva care se cunoaşte pe sine Îmbătrâneşte altcumva decât Speţa din care-i provine viaţa. E o viaţă asemănătoare cu alta care nu este ea. Şi numai noi – o timp, o suflare, o viaţă, o moarte! – Ne târguim mortal Să avem o viaţă mai viaţă decât viaţa. *** În gestul cu care distrug Muşuroiul furnicilor, Ele ar putea vedea intervenţia unei fiinţe divine; Dar eu pentru mine nu sunt deloc divin. Poate că tot aşa zeii Nici pentru ei nu sunt zei, Ci numai fiind ei mai mari ca noi Trebuie să devină zei pentru noi. Oricare ar fi adevărul, Chiar comparându-ne cu acei Pe care îi credem noi zei, să nu alegem de tot O credinţă căreia s-ar putea să-i lipsească zeii.
Traducere din portugheză de Dinu Flămând

Poesis
( 100 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

gramatologia, programul unei semiologii postmoderne Paul Gorban
Jacques Derrida (1930-2004) este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanţi filosofi francezi care au contribuit la împământenirea termenului de postmodernism în cultura şi cunoaşterea contemporană. De numele lui sunt etichetate câteva concepte care au fost folosite în publicistica filosofică, dar şi în cea a teoriilor literare, îndeosebi în spaţiul american, printre care: deconstrucţie, scriitură, urmă, grama(tologie), spaţiere, diferenţă, arhi-scrierea etc., asupra cărora, în paginile ce urmează, propunem să medităm. Pe urmele lui F. de Saussure, D. Hume, Fr. Nietzsche, M. Heidegger, L. Wittgenstein, Derrida îşi dezvoltă teoria deconstrucţionismului, cu ajutorul căreia va sublinia caracterul textual al scrierii filosofice. În acest sens, mulţi interpreţi ai filosofului francez au arătat că ideile din lucrările sale sunt construite în baza unei gândiri literare, caracteristice stilului, decât după vreun model discursiv al filosofiei clasice. Bunăoară, interpretul de la Cluj, Aurel Codoban, în prefaţa cărţii Expoziţii, arată că, în timpurile noastre, în lucrările lui, Derrida abordează probleme de substanţă privind raporturile dintre filozofie şi non-filozofie, plecând chiar de la un discurs filosofic de gen literar. În fond, dacă luăm în discuţie Scriitura şi diferenţa, Vocea şi fenomenul, precum şi Despre gramatologie, lucrări ale filosofului francez, observăm o apropiere de retorica folosită în argumentarea teoriilor literare. Pe urmele structuraliştilor francezi, Derrida îşi dezvăluie încă din primele lucrări poziţia cu privire faţă de semn (lingvistic). Poststurcturalistul francez opunându-se logocentrismului promovat de la Platon la metafizică continentală în care se precizează ideea potrivit căreia cuvintele poartă o semnificaţie clară ce asigură între persoane comunicarea, susţine vorbirea care, potrivit filosofului, poartă semnificaţii autentice şi comunică mai bine decât scrierea, fiind mai aproape, în comparaţie cu aceasta, de gândirea autentică. Ceea ce realizează filosoful este, în fond, o continuare a poziţiei critice asupra metafizicii începută de Heidegger. Astfel, dacă Heidegger situa locul fiinţei în limbă, ca fiind locul originar, filosoful francez duce mult mai departe critica metafizicii prin intermediul unor analize ale teoriilor limbajului. De fapt, intenţiile

Jacques Derrida

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 101 )

Zon@ Literară
filosofului sunt, pe de o parte, de a depăşi instituirile heideggeriene cu privire la fiinţa, Dasein şi limbă, care exprimă ultima aventură a metafizicii originii iar, pe de altă parte, să demonstreze că structuralismul lingvistic nu scapă unei determinări metafizice care subîntinde întreaga istorie a gândirii occidentale, adică fonocentrismului care, potrivit filosofului francez, este coextensiv logocentrismului. Altfel spus, pentru Derrida vorbirea este scriere. În acest sens putem configura încă din primele rânduri aşa-zisul program derridarian care se justifică a fi depăşirea metafizicii prin critica logocentrismului esenţializat ca fonocentrism.1 O definiţie, dar şi o critică a logocentrismului, filosoful francez o realizează în deschiderea paginilor din Despre gramatologie în care acest concept se arată ca descriind o metafizică a scrierii fonetice (a alfabetului, de exemplu). Derrida critică dur această metafizică, sugerată de lingviştii ultimului secol care au ridicat la nivel ordonator problema limbajului, mai exact a semnului limbaj. Precizând că gândirea trebuie să evite metafizica, Derrida critică structuralismul lingvistic al lui Saussure sau cel antropologic al lui Levi Strauss. Arătând poziţia sa de negare a logocentrismului în filosofia limbajului, filosoful francez neagă existenţa separaţiilor vorbit-scris, mintecorp, intern-extern, bine-rău, accident-esenţă, identitate-diferenţă, prezenţă-absenţă. Spaţiurău, literal-figurativ, masculin-feminin.2 Bunăoară, Derrida arată că Saussure limitează la două numărul sistemelor de scriere, definite ca sisteme de reprezentare a limbajului oral, indiferent dacă reprezintă cuvinte, într-un mod sintetic şi global, sau dacă reprezintă, fonetic, elementele sonore constitutive ale cuvintelor. Filosoful argumentează că scrierea fonetică are ca principiu funcţional respectarea şi protejarea integrităţii sistemului intern al limbii, dar că limitarea făcută de Saussure nu răspunde exigenţei ştiinţifice a sistemului intern. Aceasta din urmă este constituită ea însăşi, ca exigenţă epistemologică în general, de însăşi posibilitatea scrierii fonetice şi de exterioritatea notării în raport cu logica internă.3 În Scriitură şi diferenţă, Derrida accentuează clar ideea că
1Gabriel Troc, Postmodernismul în antropologia culturală, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 100. 2 Angela Botez, Postmodernismul în filozofie, Ed. Floare albastră, Bucureşti, 2005, p. 66. 3 Jacques Derrida, Despre gramatologie, traducere rom. de Bogdan �hiu, Ed. Tact, Bucureşti, 2009, pp. 52-55.

lumea contemporană este inundată de invazia structuralistă (ce-şi argumentează metodologiile şi fundamentele pe baza a trei concepte: acela al scrierii, al istoriei metafizicii şi cel al ştiinţei). În aceste condiţii, în pofida tuturor diferenţelor, reflecţia universală primeşte astăzi un impuls din partea unei nelinişti cu privire la limbaj, o nelinişte a limbajului şi în limbajul însuşi. Indiferent de sărăcia cunoştinţelor noastre, remarcă Derrida, întrebarea cu privire la semn este prin ea însăşi mai mult sau mai puţin altceva, în tot cazul, decât un semn al timpului (o modă), iar a căuta să reducem numai la atât ar însemna să provocăm violenţă, mai ales că această întrebare – istorică într-un sens cu totul neobişnuit – se apropie de punctul în care natura de pur semn al limbajului devine incertă, parţială şi neesenţială. Filosoful arată că atitudinea structuralistă, dar şi poziţia noastră de azi dinaintea limbajului sau în limbaj nu reprezintă numai nişte momente ale istoriei ci, mai curând, o mirare, prin limbaj ca origine a istoriei. Derrida observă că structuralismul, ca şi alte ştiinţe fundamentate sistematic, produce iluzia libertăţii tehnice, iar acest lucru nu face decât, în fond, separarea conceptelor, fragmentarea semnului. Această fragmentare caracterizează forţa slăbiciunii noastre, care provine din faptul că neputinţa separă, dezangajează, emancipează. Potrivit lui Derrida, structuralismul conduce la iluzia libertăţii tehnice, chiar dacă ea este în fond conştiinţă pur şi simplu, înţeleasă ca gândire a trecutului, a faptului / făcutului în general. Această conştiinţă este una catastrofică, destructivă, destructurantă. „Percepem structura în momentul ameninţării (…) ea poate fi, atunci, ameninţată metodic pentru a fi mai bine percepută, şi nu doar în nervurile ei, ci şi în acel punct secret în care ea nu este nici înălţare, nici ruină, ci labilitate. Această operaţiune se numeşte a preocupa sau a solicita. (…) Preocuparea şi solicitarea structuraliste, atunci când devin metodice, nu îşi acordă decât iluzia libertăţii tehnice. Ele produc, întradevăr, în registrul metodei, o preocupare şi o solicitare a fiinţei, o ameninţare istoricometafizică a temeliilor. Tocmai în epocile de dislocare istorică, atunci când suntem izgoniţi din loc, se dezvoltă pentru ea însăşi această pasiune structuralistă, care este, în acelaşi timp, un fel de furie experimentală şi un schematism proliferant”.4
4 Jacques Derrida, Scriitură şi diferenţa, traducere rom.

Avatar

( 102 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Derrida porneşte, am putea spune, un deconstructivism asupra structuralismului, situaţie care poate fi interpretată ca poststructuralistă sau postmodernistă. Într-un interviu cu Julia Kristeva5 filosoful francez explică limitele logocentrice şi etnocentrice ale modelelor pe care actuala semiologie se configurează, respectiv modelul semnului şi al corelatelor sale: comunicarea şi structura. Datorită acestor limite nu este posibil, potrivit lui Derrida, să gândim că într-o bună zi am putea scăpa metafizicii conceptul de semn, iar dacă prin absurd s-ar întâmpla, atunci acesta va fi marcat deopotrivă de o piedică şi un progres. În argumentul lui vine cu exemple din Saussure, arătând că acesta confruntă, atunci când vorbeşte despre semn, sistemul limbii vorbite cu sistemul scrierii fonetice ca şi cum acesta ar fi însuşi telos-ul scrierii. După Derrida conceptul de semn (în accepţiunea ei saussuriană, semnificant/semnificat) poartă în el însuşi substanţa fonică, phonè care este substanţa semnificantă că se dă conştiinţei ca fiind cea mai intimă legată de gândirea conceptului semnificat. Altfel spus, din acest punct de vedere, în raport cu gândirea saussuriană, vocea este conştiinţa însăşi. Ceea ce vrea să arate aici filosoful francez este că atunci când vorbesc, „sunt conştient nu numai că sunt prezent lucrurilor pe care le gândesc, ci şi că păstrez cel mai aproape de gândirea mea sau de concept un semnificant care nu cade în lume, pe care îl înţeleg de îndată ce îl emit, care pare să depindă de pura mea spontaneitate”.6 structuraliste Derrida propune o re-scriere a conceptelor cu care operează semiologia: „Ca şi conceptul de semn – şi deci de semiologie –, el (Derrida se referă la conceptul de structură) poate deopotrivă să confirme şi să zdruncine certitudinile logocentrice şi etnocentrice. Nu trebuie să aruncăm aceste concepte la gunoi şi nu avem, de altfel, mijloacele s-o facem. Fără îndoială, în interiorul semiologiei, trebuie să transformăm conceptele, să le deplasăm, să le întoarcem împotriva presupoziţiilor lor, să le re-scriem în alte lanţuri, să modificăm puţin câte puţin terenul de lucru şi să producem astfel noi configuraţii; nu cred în ruptura decisivă, în unicitatea unei rupturi epistemologice”.7 Putem spune acum că planul în care au loc analizele lui Derrida este aşezat de raportul dintre scriere şi vorbire, altfel spus al raportului dintre substanţa grafică şi cea fonică. Critica pe care filosoful o realizează asupra logocentrismului reiese din programul lingvisticii generale care îşi propune să fie ştiinţa (metafizica) limbajului, adică asupra semnului scris, dar şi a foneticii. Derrida arată că în epoca noastră ştiinţificitatea lingvisticii îi este recunoscută datorită virtuţilor fundamentului ei fonologic, deoarece fonologia se afirmă foarte des, îşi transmite cadrul său ştiinţific lingvisticii care, la rândul ei, serveşte drept model epistemologic pentru toate ştiinţele despre om. Fonocentrismul este coextensiv logocentrismului în diferitele sale ipostaze: prezenţa lucrurilor în faţa vederii ca eidos, prezenţa ca substanţă/esenţă/existenţă, prezenţa la sine a cogito-ului, a conştiinţei, a subiectivităţii etc., dar esenţializat ca logocentrism, caracterizează epoca metafizicii căreia îi este specifică desconsiderarea scrierii. Critica fonocentrismului este în acest sens, implicată de filosoful francez cu rolul de a expune ceea ce reprezintă coloana vertebrală a epocii metafizice. Altfel spus, fonocentrismul este acel strat de adâncime de unde se comandă prin limbă rămânerea, „întârzierea” în preajma lumii constituite de metafizică şi înăuntrul epocii sale. Rezumând cele spuse, în această epoca, citirea şi scrierea, producerea şi interpretarea semnelor în general sunt condamnate la secundaritate, fiind precedate de un adevăr sau de o semnificaţie care sunt anterior constituite de către un logos şi în mediul acestuia.8 Accentul la Derrida cade pe spontaneitatea vorbirii. El accentuează ipoteza
7 Idem, p. 23. 8 Gabriel Troc, op. cit., pp. 105-108.

Avatar

Lucru care, arată Derrida mai departe, creează confuzii deoarece, pe de o parte, semnificantul şi semnificatul par să se unească, în timp ce, pe de altă parte, semnificantul pare să devină transparent pentru a lăsa conceptul (pe care îl gândesc) să se prezinte el însuşi, aşa cum este el. Altfel spus, exterioritatea semnificantului pare redusă. Această experienţă, din punctul de vedere al filosofului francez, este o amăgire pe necesitatea căreia s-a organizat o întreagă epocă structurală care, în cele din urmă, a adus în atenţie semiologia, ale cărei concepte şi presupoziţii sunt reperabile de la Platon la Hegel, până în zilele noastre. Pentru a ieşi din sfera presupoziţiilor şi a prejudecăţilor
de Bogdan �hiu şi �umitru �epeneag, Ed. Univers, Bucureşti, 1998, pp. 19-20, vezi şi pp. 15-20, 5 Jacques Derrida, (Ex)poziţii, traducere rom. de Emilian Cioc, Ed. Idea �esing & Print, Cluj, 2001, pp. 19-23. 6 Idem, p. 22.

Martie / Aprilie, 2012

( 103 )

Zon@ Literară
că nu putem admite o lingvistică ce poate fi generală atâta vreme cât aceasta îţi defineşte exteriorul şi interiorul plecând de la nişte modele lingvistice determinate atâta vreme cât aceasta nu poate distinge esenţa de fapt. Scrierea nu este o imagine, nici o figurare a limbii, decât dacă se reconsideră natura, logica şi funcţionarea imaginii în interiorul sistemului din care vrem s-o excludem. „Scrierea nu este semn al semnului decât dacă vom afirma acest lucru, ceea ce ar fi cu mult mai multă profunzime adevărat, cu privire la toate semnele. (…) Ceea ce Saussure vedea fără să vadă, ceea ce el ştia fără a putea să şi ţină cont, urmând, prin aceasta, întreaga tradiţie a metafizicii, este faptul că un anumit model de scriere s-a impus cu necesitate, dar în mod provizoriu (cu toată infidelitatea de principiu, insuficienţa de fapt şi uzurparea permanentă ce-l caracterizează), ca instrument şi ca tehnică de reprezentare a unui sistem de limbă. Sistemul limbii asociat scrierii foneticoalfabetice este cel în interiorul căruia s-a produs metafizica logocentrică ce determină sensul fiinţei ca prezenţă. Acest logocentrism, această epocă a vorbirii pline a pus întotdeauna între paranteze, a suspendat, a reprimat întotdeauna, din nişte raţiuni esenţiale, orice reflecţie liberă cu privire la originea şi statutul scrierii, orice ştiinţă a scrierii care nu era tehnologie şi istorie a unei tehnici, alipite ele însele unei mitologii şi unei metaforici a scrierii naturale”9. Acest logocentrism este cel care limitează sistemul limbii în general, el este cel care l-a împiedicat pe Saussure şi pe discipolii lui să determine în mod ceea ce ei înşişi numesc „obiectul integral şi totodată concret al lingvisticii”. Poziţia fermă a filosofului – contestată de o parte dintre lingvişti (era evident că se va întâmpla acest lucru), pe de altă parte apreciat de aceştia pentru (re)deschiderea sau (re)scrierea domeniului – este că scrierea generalizată nu constituie doar ideea unui sistem care trebuie inventat, ci dimpotrivă, că limba orală face deja parte din această scriere, ceea ce, sugerează filosoful, presupune o modificare a însuşi conceptului de scriere, pe care gramatologia nu face decât să o anticipeze. Trebuie să precizăm faptul că filosoful nu pune la îndoială valoarea argumentelor fonologiste, deoarece el constituie o formă de limbaj cu care se poate opera, însă pune în cauză problema scrierii sau mai exact a rescrierii. Astfel, căutând a scăpa de etnocentrism, nu realizăm decât să ştergem frontierele din interiorul sferei de legitimare a limbajului, motiv pentru care trebuie să înţelegem că nu este vorba de a reabilita scrierea în înţelesul ei strict sau de a răsturna ordinea dependenţei atunci când ea e evidentă. Fonologismului, arată Derrida, nu i se poate obiecta nimic atâta timp cât sunt menţinute conceptele curente de vorbire şi scriere care formează structura argumentaţiei sale, „ceea ce am vrea să sugerăm, mai curând, este că pretinsa derivare a scrierii, oricât de reală şi de masivă s-ar dovedi, n-a fost posibilă decât cu o condiţie: aceea ca limbajul originar, natural etc. să nu fi existat niciodată , să nu fi fost niciodată intact, neatins de scriere, să fi fost, dintotdeauna, el însuşi o scriere. Arhi-scrierea căreia, aici, vrem să-i semnalăm necesitatea şi să-i schiţăm conceptul cel nou; şi pe care nu continuăm s-o numim scriere decât pentru că ea comunică în mod esenţial cu conceptul vulgar de scriere. Aceasta nu a putut să se impună din punct de vedere istoric decât tocmai prin disimularea arhi-scrierii, din dorinţa unei vorbiri care şi-a exilat opusul şi dublul, şi care a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a-i reduce acesteia diferenţa. Dacă ne încăpăţânăm să numim scriere această diferenţă, e pentru că, în travaliul de reprimare istorică, scrierea era, prin însăşi situaţia ei, destinată să semnifice ce era de temut în diferenţă. Ea era ceea ce, în imediata proximitate, ameninţa dorinţa vorbirii vii, ceea ce, dinăuntru şi încă de la începuturile ei, o atacă. Iar diferenţa, (…) nu poate fi gândită fără legătura cu urma”.10 Mai departe, filosoful, analizându-l pe Husserl va semnala că o gândire a urmei nu poate nici să se reducă la o fenomenologie transcendentală, dar nici să se rupă de aceasta. Urma (pură) este diferarea, scrie filosoful. Aceasta nu depinde de nicio plenitudine sensibilă, audibilă sau vizibilă, fonică sau grafică, ci dimpotrivă, este condiţia acesteia. Chiar dacă nu există sau nu este un fiind-prezent posibilitatea umbrei este anterioară faţă de tot ceea ce numim semn sau concept. Diferarea permite, potrivit filosofului francez, articularea vorbirii cu scrierea – în înţelesul curent –, tot aşa cum întemeiază şi opoziţia metafizică dintre sensibil şi inteligibil sau pe cele dintre semnificant şi semnificat, expresie şi conţinut etc. Altfel spus, conceptul de urmă îşi dobândeşte primitatea metafizică, ca drept anterior oricărei chestiuni fiziologice asupra naturii enigmei sau metafizice
10 Idem, p. 76.

Avatar

( 104 )

9 Jacques Derrida, Despre gramatologie, ed. cit., p. 63.

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
asupra sensului prezenţei absolute, a cărei urmă se oferă, întocmai, pentru a fi descifrată: „Urma este, într-adevăr, originea absolută a sensului în general. Ceea ce este totuna cu a spune, o dată în plus, că nu există origine absolută a sensului în general. Urma este diferarea care deschide faptulde-a-apărea şi semnificaţia. Articulând viul pe ne-viu în general, origine a oricărei repetiţii, origine a idealităţii, ea nu este nici ideală, nici reală, nici inteligibilă, nici sensibilă, nici semnificaţie transparentă, nici energie opacă, şi nici un concept al metafizicii nu poate să o descrie. Şi, având în vedere că ea se dovedeşte a fi cu atât mai anterioară distincţiei dintre regiunile sensibilităţii, adică atât în raport cu sunetul, cât şi în raport cu lumina, mai are, oare, vreun sens să stabilim o ierarhie naturală între amprenta acustică, de exemplu (aici Derrida se referă la distincţia lui Saussure cu privire la semn), şi amprenta vizuală (grafică)?”11 un travaliu imens şi interminabil care trebuie fără încetare să evite ca transferarea proiectului clasic al ştiinţei să recadă în empirismul preştiinţific. Asta presupune un fel de dublu registru în practica gramatologică: trebuie deopotrivă mers dincolo de pozitivismul sau de scientismul metafizic şi accentuat ceea ce în travaliu efectiv al ştiinţei contribuie la a o elibera de ipotecile metafizice care apasă asupra definirii şi mişcării sale încă de la originea ei. Trebuie urmărit şi consolidat ceea ce, în practica ştiinţifică, a început deja dintotdeauna să exceadă închiderea logocentrică. Gramatologia înscrie şi de-limitează ştiinţa; ea trebuie să facă să funcţioneze în mod liber şi riguros în propria sa scriere normele ştiinţei; ea marchează şi în acelaşi timp destinde limita care închide câmpul ştiinţificităţii clasice”.12 Derrida nu crede în moartea filosofiei, a cărţii a istoriei, a omului, a lui Dumnezeu sau a scrierii, aşa cum întâlnim în general la adepţii filosofiei nietzscheene, ci dimpotrivă el preferă să vorbească despre o limită de la care filosofia a devenit posibilă, s-a definit ca épistémè, funcţionând în interiorul unui sistem de constrângeri fundamentale, de opoziţii conceptuale în afara cărora ea devine impracticabilă. Astfel, terminologia derridariană ne îndreaptă către ideea că scriem la două mâini, care marchează o alunecare a epistemelor până în punctul non-pertinenţei lor, al epuizării, al închiderii. Altfel spus, această scriere la două mâini este marcată de fenomenul de a deconstrui. Deconstrucţia este termenul care pe lângă faptul că este considerată etichetă derridariană, a fost şi este în continuare asociată postmodernismului, ale cărui surse rămân, aşa cum subliniază, Ciprian Mihai, în continuare diverse şi atât de puţin cunoscute. Mai mult, terminologia a intrat, de mai bine de patru decenii, în circuitul conceptelor la modă. Această modă privind deconstrucţia pretinde să te limitezi la aparenţele şi jocul imaginilor, la simulacrul gândirii şi şocul cuvintelor, la exhibarea de semne stridente şi distinctive. Altfel spus, deconstrucţia se vrea a fi o atitudine de frondă fără a şti foarte bine unde-i legea.13 Însă, pentru Derrida, a deconstrui filosofia înseamnă a gândi genealogia structurată a conceptelor sale în maniera cea mai fidelă, cea mai interioară dar în acelaşi timp, pe cât este posibil, dintr-un anumit înafară incalificabil,
12 Jacques Derrida, (Ex)poziţii, ed. cit., p. 30. 13 Ciprian Mihai, Uzuri ale filosofiei, ed.cit., p. 108.

Din acest punct de vedere, conchide filosoful francez, imaginea grafică nu este văzută, iar imaginea acustică nu este auzită. Diferenţa dintre unităţile pline ale vocii rămâne nemaiauzită, iar diferenţa dintre corpul înscrierii este invizibilă. Pe de altă parte, putem spune clar că gramatologia (conceptul ce configurează întreaga gândire a deconstrucţiei derridariene) se configurează ca unica ştiinţă a viitorului, unul n-temporal, non-cronologic, virtual, este ştiinţa deconstrucţiei şi a (re)scrierii conceptelor. Derrida în interviul Implicaţii cu Henri Ronse arată că Despre gramatologie nu apare ca o apărare sau ilustrare a gramatologiei (cunoscută în sensul ei clasic). Ea nu repune în drepturi excelenţa sau determinarea scrierii despre care Platon susţinea că este orfan, în opoziţie cu vorbirea, ca fiu legitim al logosului. Ci dimpotrivă, gramatologia pune întrebarea cu privire la necesitatea unei ştiinţe a scrierii, despre condiţiile sale de posibilitate, despre travaliul critic care ar putea să-i deschidă câmpul şi să-i înlăture obstacolele epistemologice, dar în acelaşi timp ea pune şi întrebarea ce vizează limitele ei ştiinţifice. Aceste limite, sugerează filosoful, pot cele ale noţiunii clasice de ştiinţă, ce-şi joacă discursul şi normele sistematic legate de metafizică. Potrivit lui Derrida, nu există travaliu semiotic ştiinţific care să nu servească gramatologia. Motiv pentru care gramatologia trebuie să deconstruiască tot ceea ce leagă conceptul şi normele ştiinţificităţii de ontoteologie, de logocentrism, de fonologism. „E
11 Idem, p. 86.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 105 )

Zon@ Literară
de nenumit de către ea. Încă din lucrarea Vocea şi fenomenul, publicată pe când filosoful împlinea 37, deconstrucţia apare mai curând ca o funcţie de corijare, de necesitate, decât ca urmare a vreunui capriciu tineresc. Ea apare, aşa cum mărturiseşte însuşi filosoful, dintr-o părere de rău, dintr-un necaz, dintr-o rană proprie (pe corpul ideal, şi ideal asumat, al filosofiei) a cărei îndreptare, ştergere şi „vindecare” se impuneau ca o urgenţă. Programul ei este de a corija reformele şi revoluţiile filosofice din păcate ratate, care reuşeau să acrediteze şi să perpetueze un fals periculos, o falsă depăşire, ruptură şi înnoire a tipurilor de discurs. Altfel spus, deconstrucţia apare nu ca o distrugere a tradiţiei, aşa cum s-a titrat de cele mai multe ori, ci ca o luminare a acesteia. În acest sens, pe bună dreptate, traducătorul român al lucrării Despre gramatologie, Bogdan Ghiu subliniază că deconstrucţia, pentru Derrida, este o reluare şi o repetare a istoriei gândirii din punctele ei critice. Filosoful francez „reface momentele de ocultare, de minţinere de sine, de cădere, de multe ori voită, în plasa vicleniilor economicinteresate ale raţiunii, de cedare şi de laşitate ultimă, agonizantă, a însuşi curajul gândirilor temerare care au încercat eliberarea gândirii: păcat deopotrivă etic şi logic. Deconstrucţia repetă istoria internă a gândirii (nu doar filosofice), scriindu-se ca un jurnal de campanie al victoriilor imposibile, relevând, de fiecare dată, cu fiecare exemplu, gloria luptelor ca atare, curajul eroic, inevitabil orb, al ambiţiilor şi voinţelor, fie şi dejucate, de emancipare a gândirii”.14 Pe de altă parte, un alt concept care a făcut obiectul investigaţiilor pe opera filosofului, este cel de différance. Despre acest concept putem spune acum că este un cuvântvaliză format din substantivul différance din familia verbului différer (în româneşte a diferi, a deosebi) şi un posibil substantiv (care nu există, dar ar putea exista) din familia verbului différer (în româneşte a amâna), această différance (cu a) este „ceea ce face cu putinţă prezentarea fiinţării-prezente”, este „originea” „ce nu se dă niciodată la prezent” a ceea ce este, cu toate configuraţiile lui posibile. Această différance, arată Radu Toma, în prefaţa la Scriitura şi diferenţa, care „nu se prezintă niciodată”, „care se rezervă şi nu se expune niciodată”, lasă „urme” în ceea ce este prezent.15 Pentru Derrida nici un
14 Bogdan �hiu, De la gramatologie azi (şi mai departe), în Jacques Derrida, Despre gramatologie, ed. cit., p. 7. 15 Radu Toma, Despre paricid în filozofie, în Jacques

concept, nici un nume, niciun semnificant nu se sustrage regulii conform căreia fiecare concept primeşte două mărci asemănătoare, una în interiorul sistemului deconstruit, cealaltă în exteriorul ei, de unde trebuie să se ajungă la prilejul unei duble lecturi, a unei duble scriituri şi, la timpul potrivit, a unei duble ştiinţe. Aceste duble lecturi pun în valoare diferenţa pe care filosoful francez o descrie: „Di-ferenţa (différance) desemna, de asemenea, în acelaşi domeniu problematic, această economie de război care pune în relaţie alteritatea radicală sau exterioritatea absolută a ceea ce există în afară (du dehors) cu capul închis, agonistic şi ierarhizant al opoziţiilor filosofice, al diferiţilor sau al diferenţei. Mişcarea economică a urmei, care implică, deopotrivă, marca ei şi ştergerea ei – marginea imposibilităţii ei – conform unui raport pe care nici o dialectică speculativă a aceluiaşi şi a celuilalt nu ar putea s-o domine pentru simplul fapt că ea rămâne o operaţie de dominaţie”.16 Pe de altă parte, multitudinea precauţiilor cu care filosoful francez precizează riscul activităţii de deconstrucţie a metafizicii europene, anume acela de a rămâne prizonier în sistemul pe care pretinde a-l contesta, pare să transforme precauţia în topos retoric şi să dezvăluie reversul secret al riscului (riscul unei instalări, chiar al unei regresii în sistemul deconstruit sau aflat în curs de deconstrucţie). Dacă ne propunem să negăm acest risc, arată Derrida, nu facem decât să îl confirmăm, adică să considerăm semnificantul drept o circumstanţă convenţională a conceptului şi drept o concesie fără efect specific, cum ar fi de exemplu în cazul nostru, numele. Negarea înseamnă, de fapt afirmarea autonomiei sensului, puritatea ideală a unei istorii teoretice şi abstracte a conceptului. În timp ce, de partea cealaltă, arată filosoful francez, pretenţia de a ne elibera imediat de mărcile anterioare şi de a trece printrun gest rudimentar în exteriorul opoziţiilor clasice înseamnă să uităm că aceste opoziţii nu constituiau un sistem dat, ci un spaţiu asimetric şi ierarhizat, traversat de forţe şi acţionat în închiderea lui de exteriorul pe care îl refuză, îl interiorizează ca pe unul din momentele sale. Dar deconstrucţia însăşi reprezintă o etapă preliminară a unei operaţii cu semnificaţie şi anvergură încă imprecizabile, astfel încât ca
Derrida, Scriitură şi diferenţă, ed. cit., p, 13. 16 Jac�ues Derrida, Diseminarea, traducere rom. Jacques �errida, de Cornel Mihai Ionescu, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997, pp. 10-11.

Avatar

( 106 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
etapă preliminară, deconstrucţia comportă ea însăşi prin punerea în abis: „… deconstrucţia presupune o fază indispensabilă de răsturnare. Să rămânem în răsturnare înseamnă să operăm, desigur, în imanenţa sistemului care trebuie distrus. Dar să ne menţinem în ea pentru a merge mai departe, pentru a fi mai radicali sau mai cutezători, pentru a adopta o atitudine de indiferenţă neutralizantă faţă de opoziţiile clasice ar însemna să dăm curs liber forţelor care domină în mod efectiv şi istoric domeniul. Dacă nu putem pune stăpânire pe mijloacele de a interveni în el, aceasta ar însemna să confirmăm echilibrul stabilit”.17 De aici rezultă că pentru Derrida răsturnarea reprezintă o fază fundamentală în economia deconstrucţiei. Prin urmare, primul efect al diseminării este acela că nu mai pot domina valorile de responsabilitate sau cele de individualitate, adică nu mai există „concept-metafizic(ă)”, nu mai există „numemetafizic(ă)”. Potrivit lui Derrida, metafizica este o anumită determinare, căreia nu îi poate fi opus un concept ci un travaliu textual şi o altă înlănţuire. Acestea fiind spuse, „dezvoltarea acestei problematici va implica, deci, mişcarea di-ferenţei (différance), aşa cum a fost expusă în alt context: mişcare productivă şi conflictuală pe care nici o identitate, nici o unitate, nici o simplitate originară nu poate să o preceadă, pe care nici o dialectică filosofică nu poate să o sublimeze, să o rezolve sau să o calmeze, şi care dezorganizează practic, istoric, textual, opoziţia sau diferenţa (distincţia statică) a celor diferite”.18 Diferenţa apare la Derrida ca acel eveniment care instituie jocul diferenţelor ce produc efecte semantice, adică diferenţa diseminează diferenţele. Ea are mai multe nume, printre care cel de arhi-scriere, de urmă etc., şi fără a mai fi origine ea stă pe locul rămas gol al acelui prim al metafizicii. Derrida, de altfel sugerează că nu trebuie să credităm conceptul metafizic de istorie, deoarece el e conceptul istoriei ca istorie a sensului, adică producânduse, dezvoltându-se, realizându-se în mod liniar, în linie dreaptă sau circulară. Din această cauză, subliniază filosoful, închiderea metafizicii nu poate să aibă forma unei linii, forma pe care, în fond, filosofia i-o recunoaşte, în care ea se recunoaşte iar, pe de altă parte, închiderea metafizicii nu este un cerc delimitând un câmp
17 Idem, p. 11. 18 Idem, p. 12.

omogen, omogen cu sine înăuntrul său, şi al cărui în-afară ar fi şi el, aşadar, omogen. Limita, continuă Derrida să arate, are forma unor falii mereu diferite cărora toate textele filosofice le poartă marca. Analizând proiectul derridarian cu privire la deconstrucţia metafizicii, fundamentat pe principiile gramatologiei, Aurel Codoban observă, pe bună dreptate, că intenţiile filosofului sunt umbrite de contradicţii. Astfel, prin faptul că gramatologia postulează o gândire simbolică arhaică şi plenară, concomitentă cu o arhiscriere nonliniară, care lasă nealterată întreaga polisemie a semnelor, ea nu scapă limitării jocului prin impunerea unui centru, care potrivit savantului clujean este dezvelit de expresia arché. De altfel gramatologia nu scapă limitării jocului, pentru că deconstrucţia metafizicii nu scapă istoriei metafizicii. Altfel spus, caracteristica timpurilor noastre, arată Codoban, este descentrarea discursului filosofic ca urmare a gândirii strucutralităţii structurii. „Derrida ajunge să susţină ontologia suprafeţei semnificante printr-un discurs filosofic unde substituirile au erodat semnificaţiile şi energiile conceptului până la metafore şi metonimii, care nu mai sunt înţelese restrictiv, ca figuri ale poeticii, ci extensiv, ca axe ale ordinii limbajului. Destructor al metafizicii, el rămâne prizonier, fără nostalgii şi fără voioşie, al finalului filosofiei occidentale, care, după ce a jucat rolurile culturale de primă mărime ale discursului iniţiatic sau ale cunoaşterii absolute, se complace acum în frumuseţea stranie a unui joc discursiv ce conturează jocul semnelor textului literar”.19 În încheiere mai spunem că proiectul derridarian al deconstrucţiei a devenit, aşa cum bine observă şi Gabriel Troc, principala expresie a poststrucutralismului care defineşte postmodernismul. Deconstrucţia se opune astfel, acelei dimensiuni edificatoare de sistem a structuralismului, dar şi a oricărui tip de sistem argumentat pe baza conceptelor metafizice. Deconstrucţia pune sub semnul întrebării reductibilitatea fenomenelor la operaţiunile semnului; pune sub semnul întrebării ideea că putem avea un control total asupra lumii noastre, că putem judeca şi realiza o ştiinţă generală a limbii sau a gândirii.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

19 Aurel Codoban, Filosofia ca gen literar, Ed. Idea �esing & Print, Cluj, 2005, 48, vezi şi pp. 43-47.

( 107 )

Zon@ Literară

Secretul caselor mari Doina Ruşti
De la Piaţa de Peşte se vedea poarta înaltă peste care au trecut în tăcere multe ploi. O pândea discret, în timp ce mâinile i se mişcau agile prin mormanul de crap şi roşioară. Ştia că în scurtă vreme o să audă râgâiala balamalelor. La orele astea ceţoase, de dinainte de răsăritul soarelui, cel puţin două persoane ar fi trebuit să iasă pe poartă. Coşul se umpluse. Cu un oftat, îl săltă pe umăr, proptindu-şi o palmă în şold. În piaţa pustie se auzeau câteva glasuri răguşite şi lipăitul tălpilor de papură. O luă spre ieşire, mârâind alintat. De câte ori hămălea prin piaţă, îi plăceau două lucruri: să mormăie şi să calce apăsat. Mergea la galop, scoţând pe nas roiuri de bondari, iar din când în când freca sub călcâi pânza curată a papucilor. Poarta se deschise cu zgomotul specific, pe care l-ar fi recunoscut din orice punct al cartierului. Era un sunet greu şi obosit, ca un orăcăit de broscoi. Mitină se opri lângă jgheab, şi, fără să lase coşul, îşi încordă ochii spre poartă. În lumina dimineţii de vară, Strada Teilor părea pavată cu bucăţi brumării de candel. Prin crăpătura porţii zări mai întâi borul unei pălării de pai, apoi umărul ferm, şi, în fine, în timp ce poarta se închidea cu acelaşi orăcăit, apăru şi bărbatul, cu ochii aproape acoperiţi de pălărie. Mitină continua să se holbeze, ţinându-şi un braţ în şold, iar pe celălalt încleştat în marginea coşului de pe umăr. Printre nuielele de răchită se scurgea apa maronie şi mucoasă, iar două şiruri lungi se răspândiră în ţesătura cămăşii. Bărbatul cu pălărie de pai mergea fără grabă ca

Labirintul prozei
( 108 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
un om ieşit la plimbare, iar în mersul lui era ceva semeţ, mai ales în zona genunchilor, care păreau făcuţi dintr-un cauciuc nou-nouţ. În tot corpul, altădată cârpos, crescuse o fibră elastică în care mustea seva unei vieţi noi. Cu toate că până săptămâna trecută fuseseră făcuţi din acelaşi aluat, Mitină nu se aştepta nicio secundă ca pălăria de pai învechit să se întoarcă spre el. Bărbatul acesta nou, care odată împărţise acelaşi pat cu Mitină, se transformase într-un tip impunător şi de neatins, aşa cum erau toţi cei care ieşeau pe poarta de la numărul 6. Când fostul tovarăş ajunse în dreptul lui, Mitină îşi ţinu răsuflarea. Văzut de aproape, obrazul ras părea cu adevărat subţire, ca toate obrazele caselor mari. Pe sub pleoapele destinse fulgeră o clipă apa verde a ochilor, fără ca Mitină să-şi dea seama dacă omul îl privise sau nu. Mai ales că întreaga atenţie îi fu atrasă de coşul care stătea lipit de spate, agăţat în două bretele şi căptuşit cu muşama verde. Acest amănunt îl lăsă cu gura căscată de uimire şi abia în acel moment realiză că braţul îi amorţise pe răchita băţoasă a propriului coş. * Când intră în bucătărie, femeile îl luară imediat în primire. Bineînţeles, întârziase. Mitină răsturnă coşul pe masa de marmură şi aruncă o privire spre fereastra cu zăbrele. Pe sub creanga de măr răsărea soarele. Sinica îi făcu semn să se aşeze pe scăunelul de lângă plită. De obicei avea ceva bun păstrat pentru el. Acum îi întinse un porumb copt. Mitină îi spuse în două vorbe ce mai era prin Piaţa de Peşte, apoi îi povesti despre bărbatul cu pălărie de pai. Amândoi îl cunoşteau. − Anul trecut am şi dormit un timp cu el în acelaşi pat, în odaia grajdului. Sinica nu ştia acest amănunt, dar îşi aminti cum îl cheamă. Lucrase la grajduri şi după aceea la cuptorul de pâine din curtea mică. Mitină îşi privi un timp boturile tăbăcite ale papucilor de papură, apoi supse cotorul mustos în partea de pe care mâncase deja boabele. Era un porumb de lapte, moale până în măduva coceanului. − Ăştia care se duc acolo, şopti el, se întâmplă ceva cu ei, ca şi cum casa aia ar fi din altă lume… Pentru Sinica, situaţia asta era absolut normală. − Una este să fii slugă de cartier şi alta să întri în casa lui Naum Tăbăcaru! Mitină aruncă în foc coceanul şi privi cum flăcările se făcură pulbere de scântei. * Pe la prânz era rupt. Lemne, butoaie, găini tăiate. Părul i se năclăise sub basmaua veche, pe care o purta rotocol în jurul capului. Se opri o clipă la ferestruica porumbarului. De sus, Strada Teilor părea sufocată de cârpe multicolore, iar peste foşgăiala ei trona casa de la numărul 6, cu poarta ca un scut. La ferestrele dinspre drum o femeie spăla pervazul. Avea în mişcarea mâinilor ceva preţios şi, chiar de la distanţa asta, Mitină îşi dădu seama că pe faţă îi stătea întipărită marca inconfundabilă a casei lui Naum Tăbăcaru. Îşi şterse fruntea, mişcând rapid pânza neagră de pe cap, şi strânse cu o mână plasa în care porumbeii tremurau încă. Apoi observă cum femeia de la fereastră flutura degetele către cineva. O haină decolorată îşi făcu loc prin mulţimea ameţită de căldură. Era poştaşul austriac, care ţinea pe creştet un pachet legat cu sfoară. Naum Tăbăcaru primise iarăşi ceva, un obiect cumpărat de la Viena sau din alte părţi. Pachetul arăta exact ca tava de cafea, poate cu două degete mai gros. * Pe la ora apusului, când se risipea

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 109 )

Zon@ Literară
fierbinţeala zilei, de la numărul 6 ieşi însuşi Naum Tăbăcaru. Faţa lui electrică îl făcu pe Mitină să lase imediat ochii în jos. În fibra uscată a papucilor lui crescuse brusc o întreagă lume. Chiar şi petele minuscule, risipite în împletitură, îl făceau să se simtă mai confortabil decât sub privirea binevoitoare a lui Naum Tăbăcaru. Simplul gând că ochii acestui om căzuseră deja pe ceafa lui îl făcu să se simtă imbecilizat pe loc. Naum păşea leneş, balansându-şi bastonul cu măciulie de leu, iar uneori întorcea capul să răspundă la câte un salut, cu sprâncenele ridicate şi cu un surâs imediat răspândit în bărbia tremurătoare. Dacă l-ar fi pus cineva să-l descrie, Mitină n-ar fi putut să spună cum arată. Naum ţinea sub braţ o carte voluminoasă, ca un gramovnic. Printre coroanele teilor, silueta lui urca spre cer, în timp ce în urmă rămâneau umeziţi ochii străzii. Peste gardul de cărămidă arsă, însuşi popa Dumitrescu privea gânditor. − Am auzit că în casa lui Naum toată văsăria are aceeaşi culoare, de la cănile de ceai, la farfuriile de friptură, totul, absolut totul este alb cu o dunguliţă vişinie! Mitină supse în ureche cuvintele stăpânului său şi o luă din loc. Granitul străzii era atât de fierbinte, încât îl simţea prin tălpile papucilor. În gardul de la numărul 6 era o mică bortă, prin care se vedeau tufele de zmeur şi câte un picior în mişcare. Mitină observase că niciunul dintre servitorii lui Naum nu se grăbea. Ca şi stăpânul, toată servitorimea părea cuprinsă de nepăsare. * Într-o dimineaţă intră în bucătărie şi goli coşul de peşte. Prin fereastra zăbrelită intra lumina proaspătă, iar încăperea mirosea a porumb copt. De lângă plită lipsea micul scaun pe care se aşezase de atâtea ori. − Nu te mai uita, îi spuse o femeie, că nu mai vine! După ce mormăi ceva despre peşte, aceasta-i povesti cu oarecare tristeţe despre plecarea Sinicăi. Aşa cum era de aşteptat, şi ea intrase în casa lui Naum Tăbăcaru. Într-adevăr, Mitină o întâlni după câteva zile. Mergea dreaptă, cu un paner de rufe sub braţ. Cu toate că o recunoscu imediat, era destul de schimbată. Hainele îi stăteau întinse, iar părul era aranjat întrun coc. Pe faţă avea întipărit acelaşi aer de bunăvoinţă şi nobleţe care făcea ca orice om intrat în slujba lui Naum să pară de neatins. Poate că tocmai acest fel distant făcea din ei o tagmă diferită. Mitină se opri în mijlocul trotuarului, curios să vadă dacă şi Sinica l-a uitat. Ea înaintă zâmbitoare, fără să dea vreun semn de recunoaştere. Totuşi, când ajunse în dreptul lui îi spuse din mers: − Cum e Mitină? Ai cules zărzărica? Mergea dreaptă şi abia îşi înclinase capul spre căruţul lui cu zarzăre. Mitină încremeni lângă gard, fără să deschidă gura. Abia când Sinica intra pe poarta de la numărul 6, ar fi fost pregătit să răspundă. Însă nu mai era cazul. * În seara aceea îşi scutură basmaua neagră, o răsuci cu grijă şi o aranjă din nou în jurul capului. Răsărise luna şi aerul răcoros aducea mirosul râului. Mitină se furişă prin spate, pe Strada Morilor, şi ieşi la poarta din dos a casei lui Naum Tăbăcaru. Prin gardul din brad nou se vedeau lumini mişcătoare. Îşi potrivi ochiul între uluci. În curtea mică era bucătăria de vară, prelungită de un umbrar. Din grindă atârnau nişte lămpi cu pâlnie. Un timp aşteptă. Aproape adormise cu spinarea lipită de gard, când îşi dădu seama că nu mai mişca nimeni. Îşi lua avânt şi sări gardul. Curtea bucătăriei nu era mare. Prin poarta îngustă trecu dincolo, în curtea casei.

Labirintul prozei

( 110 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Dintre tufele de flori şi zmeur ieşeau aleile pavate. În dreapta era casa, iar în faţă se vedea poarta falnică, închisă cu un zăvor lat. Clădirea nu era cine ştie ce, dar avea o verandă înălţată, iar între stâlpii ei albi urcau lăstarii de caprifoi. Această faţadă dădea casei un aer foarte impozant. În schimb, scara, cu două rânduri de trepte înguste, părea înghesuită în stânga. Iar asta era tot. Aproape dezamăgit, o luă spre ieşire, ascultându-şi papucii foşnitori. Casa lui Naum Tăbăcaru răspândea în jur o linişte impunătoare. Apoi, din amândouă părţile, auzi lătrat de câine şi-şi simţi glezna luată în colţi. Mitină apucă pe bâjbâite ceafa păroasă şi şopti câteva vorbe ca să închidă gura câinelui. Însă erau doi, amândoi hotărâţi să-l sfâşie. Reuşi să-şi elibereze glezna şi izbi cu celălalt picior într-o burtă moale. Papucul îi zbură pe alee, iar o schelăială scurtă răsună deasupra curţii. Căută din ochi un băţ, însă curtea era curată ca o carte. Când dinţii unuia dintre câini i se înfipseră în pulpă, în casă începură să se aprindă lămpile. Mitină se smuci, aruncând în stânga şi-n dreapta cu picioarele. Pe verandă apăru cineva. În fugă simţi câteva capete aplecate peste balustradă. Era o mişcare lentă şi fără cuvinte. În liniştea nopţii continuau să se audă doar lătrăturile celor doi câini. Mitină îşi aruncă ochii în sus. Între stâlpii albi, Naum Tăbăcaru privea în tăcere. Lângă umărul lui cineva ţinea o lampă. Pentru moment, se crezu salvat. Însă lupta continuă cu şi mai multă înverşunare. Două labe îl izbiră în piept. Era un ciobănesc bătrân care ştia punctele slabe ale omului. Mitină îi apucă botul şi-şi mai repezi de câteva ori picioarele în celălalt câine. Între coloane, Naum privea nemişcat. Nişte mâini aşezară pe balustradă o oală, dar nu apucă să vadă integral scena. Ciobănescul îi puse din nou labele în gât. Când atinse pământul, simţi în nări mirosul de caprifoi şi-şi aminti imediat de lăstarii care urcau pe stâlpii verandei. Oare de ce nu opreau câinii? Poate nu-şi dăduseră seama că era el. Botul animalului îi căuta jugulara, iar gândul că ar putea muri sfâşiat, îl făcu să sară arc. Unul dintre câini se rostogoli între straturile de flori, iar Mitină profită să prindă ceafa celuilalt. Ţinându-l la distanţă, vru să se întoarcă şi să o ia din nou prin curtea bucătăriei. Un val fierbinte îl ţintui pe loc. Din pânza cămăşii se ridicară imediat inele de aburi. Un miros cunoscut îi invadă nările. Era sucul tăios, ieşit din băutorul de vin, stropul greu al moleculelor refuzate, purtător al drojdiilor produse de un rinchi obosit. Sus, la verandă, Naum Tăbăcaru ţinea în mână un ţucal alb, mărginit cu o dungă subţire. Pentru o clipă, una dintre acele clipe lungi, toate zgomotele dispărură. Mitină îşi imagină faţa neclintită şi atentă a lui Naum. Ştia că-l priveşte, probabil cu buzele lipite una de alta, fără să-şi mişte genele, fără să-şi zbârcească fruntea, ca un stăpân intangibil al jetului, pe câtă vreme el, sub veranda îmbrăcată în caprifoi, nu era decât un teritoriu marcat. Hărmălaia câinilor reîncepu. Dintrun salt, Mitină atinse gardul şi mai azvârli un călcâi în botul rece care încerca să-l ajungă. * Două zile mai târziu, Sinica bătu la poarta popii Dumitrescu. Primul care ajunse pe alee fu Mitină. Trase zăvorul şi aşteptă încruntat. Proaspătă, cu hainele apretate, Sinica îi întinse un pachet micuţ, învelit în hârtie lucioasă. După cum zâmbea, îngăduitor şi distant, era clar că nu venise să stea de vorbă. Când femeia se îndepărtă suficient, Mitină desfăcu grijuliu hârtia fină şi tresări. În ambalajul delicat îşi descoperi papucii, ca două aripi de prigorie moartă. Papura era smotocită, iar în câteva locuri, căptuşeala de pânză se descususe.

Labirintul prozei

Martie / Aprilie, 2012

( 111 )

Zon@ Literară

Resorturi ale barbariei contemporane Radu Vasile Chialda
„Există vreo zi în care să nu fim scârbiţi de ceva? O singură zi în care să nu ne repugne, să nu ne îngreţoşeze o reclamă, un animator de televiziune, un titlu de ziar, un atentat, o atitudine, un cuvânt? O zi în care să nu fim dezgustaţi că facem parte din aceiaşi lume? Vulgar, vulgar, vulgar! Totul este vulgar! Totul este la limita vulgarului! Şi unii, şi alţii, fraierul, pipiţa, turistul, parvenitul etc. Aşa cum deunăzi fantoma comunismului bântuia Europa, fantoma vulgarităţii bântuie azi mapamondul. Virusul modern, molipseşte şi se răspândeşte. Televiziune, sex, politică, comportamente sociale, raporturi umane, artă, reclamă şi modă [...] totul pare să cedeze spectacolului, provocării, exagerării, excesului, confuziei, ignobilului, trash-ului, vomitivilui. Cu cât e mai urât cu atât atrage mai bine. Mai mult, merge strună!1 La o parte să-ţi iau locul! În lături!”2. O descriere dezolantă a societăţii noastre contemporane, un tablou dezolant al alterităţii spaţiului public şi al cotidianului.
1 Philippe Trétiack, Hélène Sirven, La limita vulgarităţii, mic tratat de mare pudoare, traducere de Alin Mihăescu, �emira, Bucureşti, 2009, pp. 7-8. 2 „Ôte-toi de là je m’y mette, dégage! – Saint Simone”; Ibidem.

Avatar
( 112 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
De la noile mitologii la noile barbarii Jérôme Garcin întocmeşte în 2007 o colecţie de scurte eseuri, articole şi experienţe ale unor autori contemporani, sub titlul general-sugestiv Noile mitologii. Vădit cu deschidere către autori de limbă franceză3, Nouvelles Mythologies este o antologie de mituri contemporane4. De la cele care ţin de aspecte culturale, precum originalitatea şi autenticitatea creaţiilor, până la aspectele ce ţin de civilizaţie, precum progresul ştiinţific şi tehnic, această colecţie ne prezintă noile mituri pe care ar trebui să le avem în discuţie astăzi: Google, SMS5, WiFi6, OMG7, 9/118, 4x4, Blog, GPS9 etc.. Dar pentru că toate acestea, aşa cum sunt prezentate şi comentate aici, ce ne transpar la o primă vedere ca nevoi, bunuri, uzuri cu largă răspândire în masă, par să devină obsesii ale societăţii contemporane, iar de aici până la dependenţă nu mai este decât un singur pas regretabil, aceste mituri, aşa cum sunt împachetate şi întrebuinţate, înţelese şi atribuite, devin subiectul universului nostru de discuţie cu referire la barbaria contemporană. Excesul, comoditatea, confortul, accesul liber, accesul în masă, utilizarea nerecomandată şi nediferenţiată, dependenţa, insistenţa şi perseverenţa, accidentele, adaptările, consumul, diversitatea şi răspândirea uniformă etc., nu sunt decât acele câteva efecte
3 Ale căror opere cu siguranţă i-au fost mult mai accesibile decât ale celor care au publicat într-o altă limbă, diferită de cea nativă coordonatorului acestui volum. 4 Cf. Jérôme �arcin (coord.), Noile mitologii, traducere de Mona �epeneag, Art, Bucureşti, 2009. 5 �e la Short Message Service (expresie predefinită, intraductibilă în limba română). 6 �e la Wireless Fidelity (expresie predefinită, intraductibilă în limba română), care, deşi folosit din 1999, nu este folosit pentru a însemna ceva anume, ci pentru a simboliza mai cu seamă o stare evolutivă a tehnologiei de înaltă performanţă. 7 Organism Modificat Genetic. 8 Nine/Eleven (9/11 – în limba română „unsprezece a noua”), expresie numerică menită să suplinească data de 11 septembrie 2001, momentul celui mai marcant act de terorism din istoria recentă a Statele Unite ale Americii şi nu numai. 9 �e la Global Positioning System (sistemul de poziţionare globală), folosit în special pentru ghidarea prin satelit a poziţionării pe harta globală.

cauzate de noile gadget-uri sociale. Cu toate că de la mitologie (aici un termen el însuşi construit special pentru a descrie caracterul unor aspecte impregnate deja în conştiinţa colectivă a tinerilor contemporani) la barbarie este o direcţie nu tocmai comprehensibilă, trebuie să ne facem o primă imagine despre cum se poate constitui acest tablou complex al zilelor noastre. Întrebarea ar fi aceasta: cum se transformă un mit, dintr-un element de cultură şi de civilizaţie, în barbarie? Înainte de toate ar trebui să ne definim conceptul de mit şi apoi pe cel de barbarie. Dar cum încă din paragrafele anterioare am specificat faptul că ceea ce Jérôme Garcin adună sub titlul colecţiei sale sunt mituri în sensul unei cotidianităţi exacerbate, iar despre barbarie ne-am făcut deja o idee în capitolele de până acum, nu ar fi foarte greu să surprindem legătura dintre cei doi termeni. Aceste mituri noi, datorită fenomenelor globale de pluralism, alteritate, consumism, mass-media, internet, de-localizare, criză, urbanizare etc., care determină schimbări bruşte în societate, generând rifturi identitare, etnografice şi psiho-tehnologice, aspecte care populează conceptul de mutaţie contemporană, determinând până şi transformări la nivelul axiologic al comportamentului etic, estetic, religios etc., al indivizilor, atunci când trec din sfera caracterelor pozitiv-constructive în cele negativ-distructive, prin violenţă, agresivitate, vandalism, ilegalitate, deviere psihică, patologie, crimă etc., capătă forme ale barbariei. Însă, nu toate direcţiile stabilesc aceiaşi legătură şi tocmai în acest fapt constă acea complexitate a zilelor noastre. Generalizarea nu îşi mai găseşte validitate în acest context. Explozia demografică, ritmul alert al progresului tehnic şi viteza de circulaţie a informaţiei în sistemul global al mass-mediei, diminuează importanţa generalizării şi sporeşte gradul de dificultate al interpretărilor cu referire la societatea contemporană. De aceea, numai prin prisma direcţiei acţiunilor pozitiv-constructive către cele negativ-distructive se poate constitui astăzi un generator al formelor de barbarie.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 113 )

Zon@ Literară
De la noile tehnologii la noile barbarii Dacă legătura dintre mit şi barbarie a părut puţin exagerată, dar sugestivă în ilustrarea unei perspective ce ne-ar putea forma o idee despre lumea contemporană, aflată în impasul descoperirii unor noi condiţii şi posibilităţi ale comportamentului neadecvat, ori supraestimat, legătura dintre tehnologie şi barbarie nu mai are nevoie de explicaţii care să ne ilustreze aspectele ce rezultă din această simbioză, de această dată mult mai vizibilă şi mai exploatată, atât la nivel practic, cât şi la nivel teoretic. Însă, pentru acest tablou al aspectelor barbariei ce decurg din mixtiunea cu progresul tehnologic, am ales, din nou, o ilustrare, poate puţin exagerată a relaţiei dintre barbarie şi tehnologie, dar care redefineşte şi/sau identifică o nouă definiţie pentru ceea ce putem numi barbarie contemporană. Philippe Trétiack şi Hélène Sirven propun pe acest subiect un Mic tratat de mare pudoare, intitulat La limita Vulgarităţii. Această Limite Vulgaire apărută în 2007 îşi deschide discursul cu un construct unanim citat de un anonim, tocmai pentru a crea acea imagine a degradării la care s-a ajuns datorită unei vulgarităţi exacerbate: „O carte despre vulgaritate? O-ho! Ai avea o grămadă de zis”10. Înlocuind aspect al barbariei contemporane cu „vulgaritate11” –ceea ce nu este nici pe departe greşit, cu toate că, aşa cum am arătat până acum barbaria, vulgaritatea (apeirokallia)12 nu acoperă întreaga sferă a barbariei, dar o defineşte în anumite aspecte – autorii acestui tratat încearcă să ne inducă noul „val seismic al vulgarităţii”13. Aceasta nu este o caracteristică a barbariei care să
10 Philippe Trétiack, Hélène Sirven, op. cit., p. 5. 11 „�ulgaritatea e un ansamblu de coduri, înseamnă a flirta cu dezmăţul. E o stare în care totul se amestecă, se încâlceşte; în care trupul e adus pe scenă iar şi iar, cu fluidele şi cu producţiile sale. �ulgaritatea este agresivă prin vâscozitatea ei. Se foloseşte de tehnici de intimidare, se concepe ca proces de intimidare. [...] Sub hohote se întrevăd sclipiciul fals şi umilirea”; Ibidem, p. 11. 12 În greaca veche: „lipsa de experienţă în materie de frumos”; Ibidem, p. 23. 13 Ibidem, p. 7.

ilustreze aspecte contemporane ale ei, ci este la fel de veche ca şi cea în slujba căreia se află, ca element definitoriu, sau mai bine spus, ca unul dintre acele elemente care s-au aflat mereu în preajma barbariei. Astăzi însă, vulgaritatea ne transpare transformată şi schimbătoare faţă de cum putea fi definită în epocile anterioare ale istoriei, iar toate acestea datorită faptului că „se găseşte în noi, dar şi în celălalt [...] ne desfigurează, ne mânjeşte, ne coboară în ochii celuilalt”14, ceea ce ne descrie în aceiaşi parametri, parcursul pe care barbaria l-a avut de-a lungul timpului, un proces care se reconfigurează în funcţie de condiţiile lumii în care se manifestă. Dacă noile barbarii sau, în acest context, vulgarităţi, par a fi identificate în: „pipiţizare” (şosete, pantofi, accesorii etc.), „vulgaritudine” (delăsare şi căscat), „vulgaritelă” (popor, anonimat, politică şi presă), „crăpelniţă” (fast-food), turism şi „bulgaritate”15, iar noii barbari întrezăriţi printre „neovulgari”16, noile tehnologii contribuie şi ele la acest exces de vulgaritate contemporană, spun autorii acestui tratat. Astfel că, dezvoltările tehnologice, mai ales cele în domeniul virtualului, internetul şi componentele de calculator ca principale motoare în progresul barbariei de tip vulgar, au proliferat pornografia şi fenomenul de paparazzo. Aici am enumerat doar câteva, poate cel mai expresive aspecte ale barbariei contemporane, văzute prin tratamentul aplicat unei boli vechi de când există barbaria, anume, vulgaritatea. Tratatul acesta de vulgaritate se comportă ca o clinică de dezintoxicare, în care pacienţii (cei mai mulţi dintre noi) par a fi contaminaţi cu una din cele mai agresive forme de barbarie de astăzi. Aceştia se comportă ca neobarbari incurabili şi care, aflaţi sub observaţie şi tratament intensiv, ne-ar arăta cum nu ar trebui să fim. Tratamentele aplicate par a fi şi ele incompetente. Elitele din întreaga lume
14 Ibidem, p. 9 15 Tradus aici prin faptul că atunci „când un tip fură vedem cleptomania, când o ţară-ntreagă fură – aceasta-i România”, ori prin faptul că „ţiganul şi iugoslavul, şătrarul, românul şi moldoveanul trag după ei declasarea putorii de ceapă”; Ibidem, p. 202. 16 Ibidem, p. 40.

Avatar

( 114 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
care se ocupă de acest fenomen, încă nu au găsit remedii de a estompa răspândirea în masă, astfel că, această nouă maladie contemporană continuă să se răspândească agresiv în sistemul cultural global. Virusul de factură culturală17 se propagă încet şi sigur într-un sistem lipsit de soluţii de protecţie, unde medicamentaţia existentă este insuficientă. Constatând o accentuare a degradării fiinţei umane, a raporturilor acesteia cu societatea şi faţă de sine însuşi, ceea ce îl plasează pe om într-o lume în plină schimbare, toate acestea datorate de o accelerare a dezvoltării ştiinţifice şi a progresului tehnic (cele două ramuri ale evoluţiei care îi oferă omului contemporan confortul dorit şi bunăstare), sugerând o invazie, Alessandro Baricco este nevoit să exclame că „barbarii vin din toate părţile”18. În acelaşi ton al stupefierii unei invazii din ce în ce mai obtuze, Philippe Trétiack şi Hélène Sirven notează agresiv: „Iată vulgaritatea în stradă! Aleargă pe cai mari, iar frâiele se află în mâinile sale”19, sugerând o direcţie fără cale de ieşire, cel puţin în acest moment, în care vulgaritatea pare să fie suverană peste firea umană, aproape în acelaşi mod prin care Baricco descria ofensiva barbarilor cu branhii în încercarea de a cuceri uscatul civilizat. Pe doar câteva pagini, înainte de a trece la celebrele ilustraţii de perfidă vulgaritate, autorii tratatului de vulgaritate ne fac o scurtă analiză, am putea spune, dialectico-fenomenologică a acesteia, în centrul căreia se află o comparaţie destul de previzibilă. Distincţia dintre trup şi suflet este transfigurată în distincţia dintre vulgar şi decent, iar prin extensie, în disocierea maselor de elite. Dialectica, în acest caz, o
17 „Când apare un concept care are toate proprietăţile unui virus al minţii şi începe să se răspândească la nivelul populaţiei, memele care alcătuiesc conceptul respectiv evoluează.”; Richard Brodie, Virusul minţii – Cum ne poate fi de folos o ştiinţă revoluţionară. Memetica, traducere de Amalia Mărăşescu, Paralela 45, Piteşti, 2010, p. 171. 18 Alesandro Baricco, Barbarii. Eseu despre mutaţie, traducere de �ragoş Cojocaru, Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 33. 19 Philippe Trétiack, Hélène Sirven, op. cit., p. 29.

foarte interesantă trialectică, pune faţă în faţă două direcţii fenomenologice referitoare la evoluţia societăţii de consum. Ni se descrie transformarea realităţii (carnalităţii trupului)20 în virtualitatea sa (vulgul), un foarte ilustrativ exemplu de alteritate corporală din care se poate deduce sentimentul de complacere, cel ce se află la baza impasibilităţii şi stării de alienare a individului contemporan. Dacă privim îndeaproape fenomenul acesta, putem spune că „vulgaritatea implică mulţime, gloată, creştere, mişcare, derapaj”21. Pe scurt, aici, observăm una din mutaţiile contemporane de care nu ne prea face plăcere să vorbim, tocmai pentru că ne dorim să nu fie adevărată. Vulgaritatea, sau mai general spus, barbaria, este cu atât mai evidentă în sinele maselor, ori mai grosolan spus, în interiorul gloatelor, acolo unde lipsa de educaţie, de cultură şi civilizaţie, este minimă, sau, în cel mai rău caz inexistentă, fapt care contribuie la o extindere rapidă. Identificăm această explozie cu caracter de implozie în fenomenul de creştere demografică, de la care nu mai este decât un singur pas, minor, aproape ignorabil, până la fenomenul de emigrare în masă, dinspre demografia în expansiune către zonele de civilizaţie cu raţionalizare demografică. Această inserţie contribuie masiv la derapaje sociale, politice, religioase, şi de ce nu, culturale. Pe de altă parte, trialectica amintită are, cel puţin în condiţiile evidenţiate mai sus, un caracter aproape utopic, despre care ne-ar place să credem că este o direcţie ilustrativă corectă, bună, ideală. Dar cum aceasta porneşte de la suflet, cu alte cuvinte, de la ceea ce diferă de concret, de real, sau în termenii de mai sus, de trup, certitudinea implementării în spaţiul praxisului contemporan pare să devină un exerciţiu utopic, a cărui exemplu nu poate face altceva decât să confere individului uman o coloană vertebrală corectă, cu alte cuvinte: o verticalitate morală, o conştiinţă a echităţii şi bunului simţ comun. Acestea implică
20 „Trupul este sediul vulgarităţii: mirosuri, excremente, dezgust, tactilitate, hotare complicate intre exterior şi interior, boală, moarte”; Ibidem, p. 20. 21 Ibidem.

Avatar

Martie / Aprilie, 2012

( 115 )

Zon@ Literară
inevitabil principiul decenţei, al echilibrului şi raţiunii corecte, principiu adoptat de ceea ce numim astăzi elite, societăţi creditate cu autoritate decizională, a căror integritate ar trebui să se reflecte în sistemele axiologice şi să inspire sistemele legislative. Dar cum elitele devin din ce în ce mai restrictive şi mai înclinate către ceea ce le creditează, către masele care le investesc cu putere, principiile lor se sustrag praxisului invadat de sistemele de proliferare şi multiplicare, apărând oarecum izolate şi devenind din ce în ce mai utopice. Mutaţiile contemporane au loc datorită unei discrepanţe tot mai evidente în sistemul simbiotic dintre mase şi elite. Dacă mixtura dintre trup şi suflet conferă individului uman posibilitatea accederii şi raportării la sisteme utopice, legătura dintre mase şi elite tinde să se subţieze vizibil şi tocmai în acest fenomen se regăsesc transformările societăţii contemporane, mutaţiile axiologice, rupturile religioase, sau derapajele la nivelul comportamentului uman. Discrepanţa dintre elite şi mase este surprinsă în ceea ce Martin Heidegger identifică în impersonalul „se”22, prin care Dasein-ul se contopeşte cu lumea sa23, miza cotidianităţii fiinţei. Faptul-de-afi-în-lume devine în acest caz faptul-de-a-filaolaltă-cu-altul, cu alte cuvinte de a convieţui împreună-cu, iar astfel, fiinţa umană este nevoită să împărtăşească totul cu ceilalţi din jurul său. Acest impersonal „se” ca determinantă a faptului-de-a-fi-laolaltă-cualtul, deschide subiectul (individul) unei ambianţe publice transparente, astfel că, intimitatea sa nu mai reprezintă nici o valoare particulară, ci una comună; dispare pudoarea, inhibiţia, sacralitatea şi tabuul, iar comunitatea le primeşte cu braţele deschise ca valori ordinare şi accesibile, ca bunuri de consum. Deşi la o primă constatare acest fenomen tinde să ne ofere imaginea apropierii indivizilor între ei, în fond este vorba de o „distanţare”24, mai precis, într22 Martin Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de timp, traducere de Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 400. 23 Ibidem, p. 403. 24 Ibidem, p. 404.

un sens mult mai profund, ceea ce reprezintă regretul adoptării acestui fel de a trăi în lume, impersonalul „se” nu face altceva decât să distanţeze fiinţa umană (Daseinul) de esenţa sa, de sine însăşi. Se pare, se zice, se spune, sau sintetizat în expresia se cuvine, induce în discursul maselor ideea unanim acceptată de „nivelare”25 a tuturor diferenţelor. Acest paradox – o lume în care indivizii convieţuiesc laolaltă, cu toate că indivizii se distanţează de ei înşişi, iar faptul că sunt diferiţi între ei, îi fac să se asemene tot mai mult – într-un proces de nivelare, constituie ceea ce putem numi spaţiu public, ca loc-comun al omului masă. Locul în care Dasein-ul se contopeşte cu lumea, „spaţiul public îl deposedează pe Desein de alegere, de putinţa de a judeca şi de a vedea ce anume are valoare şi ce nu; şi în măsura în care Dasein-ul trăieşte în impersonalul se, spaţiul public îl derobează de sarcina de a fi el însuşi [...]”26 Deviaţiile şi derapajele apar într-o societate în care sursele erorii: confuzia, incertitudinea, incoerenţa, inconsecvenţa, incompetenţa, inconstanţa etc., sunt conectate la surse ale multiplicării, diversităţii sau pluralităţii generate fără control legislativ, cu alte cuvinte, apar acolo unde nu sunt mijloace coerente de combatere a proliferării. Acest fenomen de proliferare devenit cu aportul maselor, un veritabil sistem de comunicare şi informare în masă, este întreţinut de un imens sistem bazat pe dezvoltare şi progres tehnic. Fără mijloacele tehnologice nimic nu poate evolua astăzi. Miza supravieţuirii barbariei şi imposibilitatea eradicării ei, ca element aprioric intrinsec al fiinţei umane constă în evoluţia tehnologiei şi a mijloacelor de proliferare în masă. Dincolo de aspectul practic al tehnicii aceasta este cheia pandorei contemporane. Vedem mereu binele şi bunul rezultat în urma sa, dar închidem ochii la ceea ce a rămas în fundul lăzii: barbaria, iar din această cauză suntem nevoiţi doar să o constatăm şi mai puţin să contribuim la acţiuni de limitare a fenomenului constituit în jurul ei.
25 Ibidem, p. 405. 26 Ibidem, p. 407.

Avatar

( 116 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Tom Tykwer: universul de aici şi de dincolo Ioana Petcu
Cunoscut mai ales după succesul cu Run, Lola, Run / Aleargă, Lola, aleargă, regizorul german nu a ratat niciuna din următoarele sale montări, incitând publicul, împrăştiind criticii în polemici, provocând şi autoprovocându-se cu fiecare nouă apariţie a sa. Cel care s-a născut la Wuppertal, în 1965, avea să facă primul său experiment-film la vârsta de unsprezece ani, intitulat atunci Super-8. De la prima încercare la recunoaşterea internaţională timpul a trebuit să curgă. La paisprezece ani se angajează într-un cinematograf local din Wuppertal, unde va vedea, inevitabil sumedenie de filme, dar va fi fascinat mai cu seamă de Blade Runner / Vânătorul de recompense (al lui Ridley Scott) pe care îl va relua de fiecare dată când va avea ocazia, ascuns în camera de proiecţie, seara, la ore înaintate. Mai târziu se va muta la Berlin unde, angajat drept programator la cinematograful Moviemento, îl cunoaşte pe controversatul artist german de origine lituaniană, Rosa von Praunheim, care îl va încuraja să meargă pe calea regiei de film. Astfel că scurtmetrajul Because / Fiindcă (1990) va constitui debutul lui Tykwer pe marele ecran. Se face remarcat în faţa cinefililor participând la concursuri şi festivaluri, iar în 1993 cu Die tödliche Maria / Maria cea malefică intră pe piaţa lungmetrajelor. Speculând unghiurile camerei, planurile multiple pe care aceasta le poate surprinde, efectele pe care editarea le poate avea ca rezultat, el reconstruieşte lumea – cea preluată din literatură sau pe cea cotidiană – adunând premiu după premiu. Germania l-a recunoscut de mult: premiul „Ernst Lubitsch” pentru Aleargă, Lola, aleargă, Premiul Filmului Bavarez pentru Perfume: The Story of a Murderer / Parfum : povestea unei crime, Premiul criticilor germani. Europa şi ea: premiul de la Festivalul filmului din Thessalonik pentru Winter Sleepers / Coşmar de iarnă şi numeroase nominalizări. Iar Statele Unite ale Americii doreşte să-l adopte îndată după reuşita lui cu The International / Puterea banului. Însă abia la turnarea Cloud Atlas / Norul Atlas la care se lucrează începând din 2010, Tykwer acceptă coproducţia Hollywood-Marea Britanie; Drei

Vizual & Virtual

Martie / Aprilie, 2012

( 117 )

Zon@ Literară
/ Trei terminat în 2010 a reprezentat unul din refuzurile sale de colaborare cu lumea americană. Fire dinamică, artistul a dezvoltat mai multe proiecte care nu doar că îl promovează în incredibilul, ameţitorul şi vrăjitul cosm al marelui ecran, dar îi prilejuiesc multe descoperiri şi mobilităţi. Astfel, împreună cu Stefan Arndt, Wolfgang Becker şi Dani Levy, colaboratori fideli, fondează o companie privată în 1994, unde vor lucra în continuare: X Filme Creative Pool. Aşa cum este cazul altor regizori care au scris muzica pentru filmele lor – Charlie Chaplin la începuturile cinematografiei sau mai noii, Tony Gatlif şi Robert Rodriguez – cineastul german, alături de prietenii săi Johnny Klimek şi Reinhold Heil, formează proiectul numit Pale 3. Cu excepţia peliculei Heaven / Paradisul, unde coloana sonoră a fost creată de Zbigniew Preisner, celelalte montări au folosit compoziţiile Pale 3; iar pentru Matrix : Revolutions / Matrix: Revoluţii, grupul a făcut melodia de trei minute In Your Head / În mintea ta. Tykwer vede muzica ca pe o formă de a înţelege: a înţelege ce se petrece în interior, cum interiorul relaţionează instinctual cu ceea ce vrea şi transmite în exterior, şi nu în ultimul rând, înseamnă a înţelege şi a completa ceea ce se află în afara fiinţei. Într-un fel, creatorul se împlineşte, pe de o parte, prin imagine, iar de cealaltă parte, prin armonia sonoră. Muzică şi film constituie un tot. Din 2008 regizorul a înfiinţat un alt proiect (One Fine Day Films) prin care îşi doreşte să descopere tinere talente în zonele afectate, aşa cum sunt, spre exemplu, ghetourile din Nairobi. Derularea acestuia a avut drept rezultat un prim film pilot, Soul Boy, a cărui premieră a avut loc la Festivalul Internaţional de la Gothenburg, din luna ianuarie 2010, la care este adusă Hawa Essuman în atenţia criticilor europeni în calitate de regizor şi scriitorul de origine kenyană, Billy Kahora. există moarte. Există doar o trecere. Suprema iubire înseamnă a nu-l lăsa pe celălalt, a-i face moartea imposibilă. Triumful iubirii este sustragerea din faţa morţii. Filippo o salvează pe Philippa şi urcă împreună în elicopterul care se va pierde în înalt (Paradisul1). Sissi (Franka Potente) îi întinde mâna lui Bodo (Benno Fürmann), îl ascunde în azilul unde lucrează şi sare cu el în lacul din apropiere spre a se face nevăzuţi din faţa poliţiştilor care-i urmăreau (The Princess and The Warrior / Prinţesa şi războinicul, 2000). Gestul ei nu este decât replica necondiţionată a apariţiei lui, când, fără a o cunoaşte şi văzând-o accidentată sub roţile unui camion, îi face ventilaţie, operând o mică tăietură pe gât şi înfigându-i un pai prin care îi soarbe sângele abundent hemoragic. Bodo i-a redat viaţa lui Sissi şi minunea a fost posibilă, continuând apoi mereu. A nu-l lăsa pe celălalt să se sfârşească, a fi alături, a-i întinde mâna, acesta este învelişul subţire care-i înfăşoară pe îndrăgostiţi, luându-le răsuflarea, redându-i mai vii. Această Lola care aleargă (aşa cum aleargă şi Filippo, Simone, Thomas) este un refuz al morţii, o chemare a vieţii în care dragostea este coordonata esenţială. Lola şi Manni par a fi singurii oameni din lume care se iubesc, pentru că ceilalţi din jurul lor trăiesc în falsitate. Tatăl îşi duce existenţa între soţie şi amantă, între casă şi biroul directorial de la bancă, ignorând însă cu asiduitate tot. Dă senzaţia că pluteşte într-un abur care-i închide minţile. Mama, femeie casnică, pierdută în universul cosmeticii şi al traiului în fotoliu, este pe cale de a-şi găsi un amant. Cele trei încercări ale Lolei de a-şi salva prietenul sunt precum trei ieşiri prin uşile care se deschid din spaţiul strâns al obişnuitului, al realităţii sufocante, al minciunii şi iluziei spre neant, spre spaţiul perfecţiunii. Paradisul reprezintă în viziunea lui Tykwer tocmai acest spaţiu al perfectului. Cei care tind spre această zonă, aproape indefinibilă, sunt cu totul conştienţi că limitele trebuie să fie depăşite, oricum ar arăta aceste limite. Hotarele raţiunii, hotarele aşteptărilor, hotarele spiritului. Ca într-un joc electronic, premisele din Aleargă, Lola, aleargă
1 Heaven / Paradisul, film realizat în 2002 este lucrat după scenariul lui �rzysztof �ieslowski şi �rzysztof Piesiewicz care îl includeau într-o trilogie inspirată de Divina Commedia a lui �ante Alighieri. Îi are ca interpreţi în rolurile principale pe Cate Blachett (Philippa) şi �iovanni Ribisi (Filippo).

Vizual & Virtual

Ieşirea din spaţiul claustrării, evadarea în neant
Uneori, un singur segment din scenariul unui film poate reda întreaga idee pe care se pianotează în rest. „Manni: Lola? Lola: Hmmm... Manni: Dacă aş muri chiar acum, ce-ai face? Lola: Nu te-aş lăsa să mori.” Cum se întâmplă în unele credinţe folclorice, la Tykwer nu

( 118 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
sunt alcătuite ca pentru o lume fantastică: în douăzeci de minute fata trebuie să aducă 100.000 de mărci, aflându-se la o distanţă destul de mare faţă de punctul de destinaţie. Pentru îndeplinirea „misiunii”, Lola se vede nevoită a-l ameninţa pe tatăl ei cu moartea, trebuie să jefuiască banca al cărei director este chiar părintele ei, participă la jocuri de noroc unde câştigă întreaga sumă. Fantasticul se împleteşte cu realul şi astfel limitele pot fi depăşite. Eroina este când înzestrată cu puteri deosebite, când este „redusă” la cea mai pură condiţie umană. Dacă pentru Aleargă, Lola, aleargă sau pentru Prinţesa şi războinicul realul capătă tente de neverosimil, pentru eroii din Paradisul, aceşti Beatrice şi Dante moderni, povestea este mult mai simplă. Profesora de engleză dintr-un liceu din Torino este închisă pentru că a pus o bombă într-o clădire de birouri în urma căreia au murit un bărbat, o femeie şi doi copii. Bomba în fapt îşi greşise ţinta, căci era destinată unui director de companie care se ocupa şi cu traficul de droguri ce se extinsese şi în licee. Premisele sunt din cele mai sumbre: femeiea trebuie să fie exterminată mai mult pentru faptul că descoperise un punct nevralgic al comerţului cu stupefiante, decât pentru că rezultatul gestului ei fuseseră patru morţi. Philippa Paccard este însă salvată de poliţistul translator care asistase la interogatorii şi care se îndrăgostise pentru totdeauna de ea. Din acest moment acţiunea îşi schimbă complet cursul, thriller-ul transformându-se într-o stranie poveste de dragoste compusă din simboluri şi analiză psihologică. Fuga lor, ascunzătorile lor, formele lor de a se face necunoscuţi (raderea părului şi schimbarea hainelor) îi unesc mai mult. Filmul se conduce după o notă ascensională: aşa cum altă dată Dante şi Beatrice traversau cele nouă ceruri pentru a se scălda în razele divine, la fel Filippo şi Philippa străbat viaţa de la întunecimea podurilor, pe drumuri întortocheate, până la câmpiile deschise şi zborul de lumină din final. Ce a zărit Dante printre străfulgerările sfinte? Imaginea omului înfiripată în centrul cercurilor Treimii. Din acea clipă se umple de har: „Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte; / căci vrerii Sale potrivind pe-a mele / asemeni roţii mă-npingea-nainte / iubirea ce roteşte sori şi stele”2. În elicopterul care se ridică de la sol sub privirile înmărmurite ale agenţilor de poliţie, în sunetul a câtorva arme descărcate, protagoniştii par că şi-au topit corpurile şi s-au unit în spirit, atât de uşori, de liberi, încât pot purcede în iubirea abisală care face să respire universul. Departe de a fi optimistă, gândirea lui Tykwer se apropie de tragic, însă tragicul din filmele sale vizează doar lumea claustrării, capătul fiind întotdeauna o absorbţie şi o abandonare conştientă în neant, acolo unde natura umană dispare pentru ca imaginea oamnenilor să plutească asemenea unor fantome îndrăgostite în grădina edenică. Scrutmetrajul True / Adevăr (2004) care trece în seria de filme colective Paris, je t’aime / Paris, oraşul iubirii (2006) este considerat de regizorul german un simbol al creaţiei sale şi, inevitabil, un simbol al său interior. Povestea idilică dintre studenta la actorie Francine (Natalie Portman) şi studentul orb Thomas (Melchior Beslon), care se petrece în Faubourg Saint-Germain, trebuie să se termine. Un telefon în care se aude vocea fetei anunţă acest final: „Ascultă, Thomas. Ascultă. Sunt clipe din viaţă în care ne dorim o schimbare. O trecere. Aşa cum trec anotimpurile. Primăvara noastră a fost minunată, dar vara s-a sfârşit şi ne-a fost dor unul de altul în toamna asta. Acum, de-odată, s-a făcut frig, aşa de frig că totul a îngheţat. Dragostea noastră a adormit şi-a nins peste ea întâmplător. Însă dacă adormi în zăpadă n-o să simţi venirea morţii. Ai grijă”. Totuşi ceva îi opreşte şi îngerul nevăzut reînnoadă viaţa dintre cei doi. În şapte minute, regizorul redă pe peliculă într-o derulare sacadată, ritmată şi cu totul armonioasă, definiţia iubirii. Întregul se reconstituie din secvenţele mici: o scurtă amintire a serilor petrecute cu prietenii, a dimineţilor proaspete când se trezesc alături, a orelor când învaţă împreună, unul la actorie, celălalt pentru examenele de limbă străină, aşteptările din staţiile de tren, nopţile de la cinema, atingeri şi culori. Ca o inimă care bate cu intensităţi de necrezut, secveţele sunt reluate, uneori se amestecă, se completează până când formează chiar inima. Atât de cunoscute sunt aceste stări şi atât de asemănătoare sunt inimile oamenilor.
2 Dante Alighieri, Divina comdeie. Paradisul, traducere de Eta Boieriu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982

Vizual & Virtual

Martie / Aprilie, 2012

( 119 )

Zon@ Literară
Remodelând fără încetare chipurile lui Dante şi Beatrice, recompunând cerul prin care aceştia trec, Tykwer face ca povestea din Faubourg Saint-Germain să devină o universalie. Există totuşi şi cazuri când oamenii mor şi nimeni nu le mai sare în ajutor. Un exemplu ar fi Marco din Coşmar de iarnă. Realizat după romanul scriitoarei Anne-Françoise Pyszora, filmul face un prim-plan din cuplurile RenéLaura şi Marco-Rebecca, iar pe fundal se creionează şi povestea tatălui care şi-a pierdut fetiţa într-un accident de maşină. Amnezicul René se îndrăgosteşte de strania Laura şi sunt cei care urmează prototipul iubirii ce dăinuie. Dincolo însă, din semi-întunericul camerei decorate abundent cu imaginea lui Marilyn Monroe, două siluete nu se pot despărţi, tânjind una după cealaltă: traducătoarea Rebecca şi instructorul de ski Marco se urăsc, dar trupeşte îşi sunt atât de necesari. Cadrul scurt în care este surprins profilul Rebeccăi cu buzele uşor întredeschise alături de care editorul a colat statura lui Marco schiind printre imensele zăpezi şi aflându-şi acolo sfârşitul sugerează faptul că personajele ştiu care este cursul poveştii. Ei presimt asta şi grăbesc plecarea tinerei din staţiunea de munte şi dispariţia instructorului. Coşmarul de iarnă nu păstrează decât senzaţia unui posibil paradis. El cuprinde cu tentaculele morţii toate cele trei nuclee ale tramei actanţiale: Laura şi René, Rebecca şi Marco, Theo şi familia sa. René a realizat accidentul în care fetiţa îşi pierde viaţa, fiind amnezic nu ştie că el este adevărata cauză, află mult mai târziu din reconstituirea firului cu ajutorul fotografiilor sale, aceste fragmente de memorie pe care le păstrează în albume. Tatăl face o obsesie din a găsi criminalul, în vreme ce sub ai săi ochi şi ai unei mame tăcute, copilul se sfârşeşte. Laura, asistentă la spitalul unde de câteva săptămâni fetiţa zace în stare de comă, încearcă să găsească o soluţie spre a o trezi, dar coşmarul este imposibil de a fi învins. Mai mult, se grăbeşte să explodeze şi minunile nu mai pot fi înfăptuite acum. Artistul este pasionat de perspectivele ample, de acele viziuni panoramatice care cuprind întinsul spaţiu al volumelor. Tykwer foloseşte cu precădere tehnica planajului în majoritatea filmelor sale. Perpendicular pe suprafaţa pământului, obiectivul coboară imaginea din înălţime şi se îndreaptă ţintă către un punct care-l interesează. Parcă şi-ar dori să strivească acel punct. Astfel, lumea reală, cea în care arhitectura înăbuşă individul, contrastează cu lumea de dincolo, cea a invizibilului care este limpede, ca o planetă goală. Asemenea planete se formează în cerul în care pătrund Filippo şi Philippa, în visul Lolei şi al lui Manni, în apa unde se scufundă printre alge şi bule de aer agitate Sissi şi Bodo. Mai ales în Aleargă, Lola, aleargă geometria (plană sau volumetrică) conturează ideal realul. Oamenii sunt nişte rătăcitori printre construcţiile colosale pe care ei înşişi le-au ridicat, aerul greu, pereţii îi strâng, cum îi strâng hainele de pe ei şi multele obiecte care s-au adunat împrejurul lor. În Paradisul trecerea de la prizonierat la libertate este evidentă: gardurile imense, camerele întunecate dispar pentru ca personajele să evadeze pe cărările de ţară, să se regăsească pe vârful unui deal sub lungile crengi ale unui copac, singura formă verticală care uneşte pământul cu bolta aflată la apus. Perspectivele perpendiculare sunt forme metaforice prin care regizorul ajunge să redea înţelesurile care-l interesează. Uneori este o modalitate de a produce iluzia optică. De exemplu, oraşul Torino văzut de sus, cu acoperişurile sale plate într-o aliniere desăvârşită, pare a fi dispozitivul interior al unei bombe, în care circuitele se leagă precum reţeaua stradală. Pe măsură ce distanţa însă se micşorează impresia se spulberă. Alteori, imaginile de acest gen stabilesc o paralelă între faţa urbană a lumii şi „arhitectura” furnicarului. Aşa cum fac micile insecte, indivizii se mişcă rapid în toate direcţiile, aglomerând şi limpezind suprafeţele plane. Ei vin şi se retrag în cămăruţele minuscule din arii bine delimitate. Nimeni nu-şi permite să se încurce în această mişcare (aparent) haotică. Cine priveşte de sus acest furnicar? Al cui este acest ochi ce se apropie cu repeziciunea unui bolovan de pietrele caldarâmului? Probabil tot acea prezenţă care are puterea de a întoarce timpul pentru ca Lola să câştige 100.000 de mărci la jocul de ruletă. Aceeaşi prezenţă care a răspândit lumina în care se pierde un elicopter. Mintea care-i ia şi-i readuce în film pe eroi, îi scoate şi-i aruncă în gol. Regizorul? Vreun Dumnezeu? Fantasticul joc al construcţiilor care ne înconjoară şi fac parte din traiul nostru zilnic are un rol deosebit în Puterea banului.

Vizual & Virtual

( 120 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
Desfăşurată aproape în totalitate în cadrul unei amenajări contemporane cu vizibile accente futuriste, acţiunea îşi observă personajele tensionate, mistuite în sine, luptându-se fie pentru restabilirea unui adevăr, fie pentru aprofundarea unor interese personale. „Scenografia” se află în absolut acord cu stările eroilor. Imaginea lor se reflectă în semitransparenţa geamurilor enorme, clădirile de birouri, forme grandioase în peisajul aglomerat, strivesc omul, îl înghit prin intrările care se cască spre interiorul lor. Într-o scenă demnă de a fi introdusă într-o producţie americană, cea a confruntării dintre sergentul Salinger şi acoliţii lui Skarssen, regizorul utilizează interiorul Muzeului Guggenheim din New York. Urmărirea şi atacurile de o violenţă extremă, în care pelicula face exces de şoc vizual, sunt urmărite prin galeriile spiralate ale modernei locaţii. Impresia este aceea de ameţeală, cu toate că spaţiul este minimalist şi foarte „aerisit”, coborârea camerei prin golul dintre etajele muzeului nu poate să nu creeze ameţeală. O instalaţie din cupolă se desprinde din punctul ei de susţinere şi cade peste doi oameni înarmaţi, fărâmiţându-se în nenumărate cioburi şi răspândindu-se în zgomot infernal. Ceea ce a fost construit de mâna omului nu doar că îl înghite fără ca el să-şi dea seama, dar îl şi nimiceşte nemilos. Puterea banului oferă o imagine apocaliptică asupra lumii în care trăim şi prin subiectul pe jumătate doar fictiv, dar şi prin contextul general pe care-l oferă din punctul de vedere al imaginii. Ceea ce este însă mult mai rău este că singuri oamenii muncesc în mod inconştient pentru ca apocalipsa să ia amploare şi să se realizeze într-o zi. şi pipăi chelia lui Terrier, care rămăsese o clipă fără grai în faţa unui asemenea torent de amănunţite aiureli, înclinând ascultător capul... aici, chiar aici au mirosul cel mai plăcut. Aici miros a caramel, atât de dulce, de minunat, nici nu vă puteţi închipui, pater! ”3 – romanul lui Süskind vorbeşte prin intermediul imaginilor olfactive despre oameni şi despre realitatea exterioară. Mireasma e pânza fină care construieşte în nevăzut lumea cu tot ce are în ea viu şi neviu. Când Tykwer a anunţat că urmează să facă un film având la bază romanul Parfumul, foarte puţină lume i-a acordat credit. Nume importante din cinematografia mondială respinseseră o astfel de idee. Kubrick a preferat 2001: Odiseea spaţială, Scorsese, Taxi Driver, iar Milos Forman, Zbor deasupra unui cuib de cuci. Cum ar fi putut atunci să se apropie acest tânăr cineast tocmai de capodopera lui Süskind? Şi după lansarea filmului, în 2006, critica s-a împărţit în mai multe tabere, unii ovaţionând, alţii negând complet munca lui Tykwer. Într-adevăr este greu de stabilit dacă ecranizarea este bună sau nu, însă totul depinde de unghiul din care se priveşte. Considerăm că tabuul de care cinematografia se ferise cel mai mult – redarea mirosurilor cu ajutorul imaginilor – a fost dărâmat. Din această privinţă, zidul a fost cucerit. Filmul însă, prin mici infidelităţi în raport cu textul, prin devieri motivate de obţinerea unui efect sigur, se îndepărtează de mulura iniţială şi ajunge într-o zonă a facilului. Nu însă în mod supărător, căci Tykwer ştie foarte bine până unde poate să profite de comercial şi de unde trebuie să înceapă artisticul. Scriitorul a urmărit să facă din cartea sa, prin personajul lui central, un călător prin universul de parfumuri, o cercetare asupra identităţii omului. Fie că este vorba despre prezenţe marginale, fie despre figuri centrale, fie că se referă chiar la protagonist, mirosurile nu fac altceva decât să definească nişte caractere: simple, greoaie, mediocre, naive sau... inexistente. Atmosfera Parisului în secolul al XVIII-lea, reconstituită cu minuţiozitate de regizor, se îmbogăţeşte prin tehnica în care sunt redate cadrele, comparaţiile şi poeticul din roman fiind refăcute la nivel vizual
Tartler, editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Vizual & Virtual

Parfumul – căutarea identităţii sau căutarea perfecţiunii?

„- Păi, începu doica, nu e prea uşor de zis, fiindcă... fiindcă nu miros peste tot la fel [copiii, n.n.], deşi peste tot e ceva plăcut, înţelegeţi, pater, adică la picioare miros a piatră netedă călduţă . nu, mai degrabă, ca brânza de vaci, sau ca untul, ca untul proaspăt: exact, ca untul proaspăt miros. Iar pe corp parcă-ar fi... un pişcot înmuiat în lapte. Şi pe cap, aici sus pe ceafă, unde face părul vârtej, vedeţi, pater, aici, unde domnia-voastră nu mai aveţi nimic... 3 Parfumul, de Patrick Süskind, traducere de �rete

Martie / Aprilie, 2012

( 121 )

Zon@ Literară
prin inserţii ale unor imagini din alte zone contextuale, ca într-un colaj. Regizorul nu se sfieşte să sondeze şi să pună apoi în prim-plan sordidul omenescului, notă a urâtului pe care şi cartea marşează în aproape fiecare pagină a sa. În panorame parcă atotcuprinzătoare sau în close-up-uri de o fineţe uimitoare, aparatul de filmat încearcă (având succes) să redea în lumini, culori, contururi definite, indefinitul univers al cuvântului. Ceea ce însă dezarmează, într-o oarecare măsură, este direcţia în care regizorul se îndreaptă. Amândoi, romancier şi cineast, îşi pun aceeaşi întrebare: cine este acest Jean-Baptiste Grenouille, acest ucigaş sensibil, artist genial, întrupare a diabolicului, cu un incontestabil simţ al frumosului, avorton şi maestru neînchipuit al parfumurilor? Grea dilemă. Cei doi aleg diferit. Dacă la Süskind capitolul izolării protagonistului în munţii Auvergne, în găunoasele peşteri şi cratere din Plomb du Cantal, este capital, căci acolo destinul lui Grenouille atinge climaxul prin întrebarea „cine sunt eu?”, la Tykwer chiar dacă episodul este redat, desigur în limitele timpului de ecranizare, această întâmplare nu mai apare în acţiunea ulterioară, decât, poate în mici cantităţi prin nuanţele de interpretare ale lui Ben Whishaw. Crimele mai degrabă estetice care ies din mâna eroului-antierou se datorează crizei identitare. Sunt făcute din dragoste, este adevărat, aşa cum şi pelicula sugerează, din dragoste pentru frumos, pentru artă şi perfecţiune. Însă dragostea este o posibilitate de a se căuta şi de a se înţelege, o posibilitate de existenţă. Frica cea mai mare care îl chinuie pe Grenouille, mai rău decât o tortură, este că lipsindu-i mirosul de om de pe trupul său, lipsindu-i atingerea, sentimentele, dragostea (a lui, dar şi a celorlalţi) s-ar putea ca el să nu existe. Şi-atunci tot ce este el, ar fi un fabricat omenesc, al cărui interior ar fi gol. Tykwer se limitează oarecum la imediat, finalul neobişnuit este miza lui cea mare, scopul spre care a avansat mereu. Grenouille al său este un geniu nu doar al parfumeriei, ci şi al vrăjitoriei, al alchimiei, reuşind să transforme condamnarea sa la moarte într-o victorie a vieţii, pielea şi grăsimea s-au preschimbat prin distilare în aur. A reuşit să capteze în flacoane suflete. Parfumul alcătuit din aroma jefuită de pe trupurile victimelor sale este minunea care aruncă pe toţi cei care-l condamnau la moarte într-o bacanală de neînchipuit, frumoasă la prima vedere, prin norul ideal care pluteşte peste mulţimea îndrăgostită, dezgustătoare în esenţa ei. Autodistrugerea la care se supune în final nu este un act sinucigaş, ci un răspuns dat universului: „acum nu exist, cum n-am existat niciodată cât timp mi-am purtat trupul pe pământ”, pare că se schimonoseşte personajul în faţa lectorilor. Grenouille se lasă devorat de oameni. Răul şi frumuseţea s-au întors în noi, ca îngeri şi ca diavoli. În rest filmul păstrează foarte bine nota ironică. Chipurile purtătoare de caractere sunt grăitoare, comicul de situaţie este excelent exploatat, maliţia scriitorului devine şi surâsul cinic al lui Tykwer. Ca şi în alte montări ale sale, regizorul german se foloseşte de ceea ce s-ar putea numi „teroarea lucrurilor”. Când în Puterea banului sau în Aleargă, Lola, aleargă construcţiile moderne cu structurile lor înalte, uluitoare, dominau cadrele, descriind spaţiul claustrării, în Parfumul arhitectura veche cu străzile mici, geamurile mărunte sau castelele impunătoare cu grădini labirintice au acelaşi efect. Suntem, de altfel, în epoca barocului şi a roccocoului. Vechi şi nou se întâlnesc sub acelaşi arc. Magazinul lui Baldini (interpretat cu măestrie de Dustin Hoffman, delicioase fiind scenele dintre maestru şi învăţăcel desfăşurate în laborator) arată ca o încăpere în care obiectele – sticle minuscule sau recipiente enorme, cutii cu arome sau flacoane colorate – vor face ca totul să se prăbuşească în curând. Abundenţa de lucruri (mărfuri pe tarabele din piaţă, delicate sticluţe pe tejghelile comercianţilor rafinaţi, haine, peruci) şi furnicarul de oameni care traversează în ritmuri alerte străduţele înguste, zgomotul cuvintelor – acestea sunt micile distrugeri pe care, fie în secolul al XVIII, fie astăzi oamenii le trăiesc şi se afundă în ele asemenea unor lunatici. Grenouille a fost mâncat de cerşetorii din Cimitirul Inocenţilor. Grenouille nu mai este. Poate că va fi intrat ca şi alţii în legendă. Obiectivul camerei măreşte cadrul şi parcurge distanţa de la cele câteva petice care au rămas din haina lui albastră, de la un pantof răsturnat, până la sticluţa cu parfumul-miracol din care acum, în dimineaţa eliberatoare, se scurge foarte încet o ultimă picătură gălbuie precum ceaiul. În sfera ei se oglindeşte lumea redusă la dimensiuni infime. Clădiri, trecători, animale, praf sunt adunate în acest glob. Toate răsturnate.

Vizual & Virtual

( 122 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Ideal ar fi ca scriitorii să nu trebuiască să fie înhămaţi în câmpul muncii Amelia Stănescu & Mihail Vakulovski
Mihail Vakulovski este membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM). Cărţi publicate: Nemuritor în păpuşoi (poezie, 1997 – Editura Arc, Chişinău; 2006 – Editura Vinea, Bucureşti), Nicolae Manolescu (monografie, Editura Aula, Braşov, 2000), Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie (poezie, Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002), TU, cu Alexandru Vakulovski (Biblioteca de Poezie, Bucureşti, 2002), Tatuaje (poezie, Editura Vinea, Bucureşti, 2003), odada (poezie, Editura Vinea, Bucureşti, 2004; ediţia a 2-a, 2009), Holocaustul evreilor români (Din mărturiile supravieţuitorilor) (istorie recentă, Editura Polirom, Iaşi, 2004), Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene (poezie, Editura Pontica, Bucureşti, 2005), Autobiografie (poezie, Biblioteca Stare de Urgenţă, Chişinău, 2009), nEUROCHIRURGIE (teatru, Editura Vinea, Bucureşti, 2010), Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia) (critică literară, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010), Tiuk! (antologie de proză Klu) (cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca Revistei la Plic, BucureştiChişinău, 2010), Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău (rockman, Editura Cartea Românească, 2011), Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri) (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011). Prezent în mai multe antologii din ţară şi din străinătate. Traducător din literatura rusă. Deţinător al unor premii literare importante.

Amelia Stănescu: Domnule Mihail Vakulovski, prima întrebare care îmi vine în minte atunci când parcurg biografia/ bibliografia dvs. este: cum/când aţi avut timp să scrieţi şi să faceţi atât de multe: poezie, teatru, roman (rockman) – Tovarăşi de cameră, sute de interviuri, critică literară – Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia), o monografie consacrată lui Nicolae Manolescu, antologii - Tiuk! (antologie de proză Klu), traduceri din literatura rusă (Vladimir Vysotski, Bulat Okudjava, Daniil Harms, Marina Vlady, Victor Erofeyev, Vladimir Sorokin, Fraţii Presniakov, Nicoleta Esinencu, Venedikt Erofeev, Mihail Kononov, texte din muzica rock etc.), redactor-şef la Zile şi Nopţi, redactor la Sunete, realizator al revistei web Tiuk! şi încă altele pe care nu le mai amintesc acum? Mihail Vakulovski: Dap’, la vârsta mea unii zburaseră în cosmos sau erau deja morţi – ori şi una, şi alta… Da, s-au adunat destule, asta cam aşa e, dar le-am făcut pe rând, „puţân câti puţân”, în timp. Nu e nici un secret, dar sunt câteva posibile explicaţii, totuşi: în primul rând am moştenit calităţi care nu m-ar fi lăsat să stau deoparte – în orice domeniu aş fi activat, apoi – fac totul – mereu – cu & de plăcere, şi când scriu, şi când traduc, şi când muncesc, apoi – trăiesc în prezent şi cu privirea înainte, deocamdată aşa s-a întâmplat că n-am prea avut timp şi chef să mă uit în spate, nu cred că mi-am citit vreo carte după ce a fost publicată; doar dacă trebuia să fie reeditată. A.S.: V-aţi născut în 1972 la Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, Republica Moldova. Sunteţi absolvent al Universităţii de Stat din Moldova. La şcoală şi facultate aţi fost nevoit să folosiţi limba rusă, dar cărţile în limba română erau o adevărată sărbătoare! Vă propun să ne întoarcem în timp şi să ne vorbiţi despre primul contact pe care l-aţi avut cu literatura română. Care a fost primul scriitor român (sau prima carte tipărită în limba română) pe care l-aţi citit (aţi citit-o)? Ce cărţi (sau ce personalităţi) din România v-au impresionat mai mult?

INTERviu

Martie / Aprilie, 2012

( 123 )

Zon@ Literară
M.V.: Hehe, am învăţat numai în limba română, ca şi părinţii şi bunicii şi străbunicii etc., doar limba rusă se preda în rusă la şcoală, dar şi aia – cu explicaţii în română, exact ca la franceză. Am folosit şi mai citesc multe cărţi în rusă pentru că aşa vreau eu, ar fi culmea să citesc scriitorii ruşi în traduceri, ştiind limba rusă dintotdeauna, apoi – şi scriitorii străini sunt traduşi mult mai repede în limba rusă, apoi cărţile ruseşti arată mult mai bine ca obiect, altfel – nu mă opreşte nimeni să nu folosesc rusa, dacă aş vrea – oricum, nu am fost nevoit să vorbesc în rusă şi nici n-am prea vorbit-o, dacă sincer, am avut o relaţie livrescă cu limba lui Dostoevski şi Sorokin. Păi noi (eu cu frate-meu) ne-am născut în bibliotecă, practic. Părinţii noştri au o bibliotecă imensă, în care au avut mereu cărţi româneşti, chiar dacă în URSS erau mai multe cărţi ruseşti, tata a cumpărat totdeauna cărţi publicate în România de la o librărie care se numea „Prietenia Popoarelor”/Drujba Narodov, care era în fiecare oraş mai mare din URSS, inclusiv la Chişinău şi Odessa, oraşe apropiate, librării din care mi-am cumpărat şi eu multe cărţi româneşti în timpul URSS. Nu ţin minte care au fost primele cărţi româneşti pe care le-am citit, probabil că literatură pentru copii (bunica m-a învăţat să scriu şi să citesc când eram încă la grădiniţă). Mi-a plăcut Ion Creangă dintotdeauna, apoi – lista a fost mereu alta, cu Urmuz, Rebreanu, Blaga, Eugen Ionescu, G. Călinescu, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu mereu printre ei, după care am descoperit literatura (mai) contemporană şi aici lista ar fi mult prea lungă. N-a intrat în topul meu I.L. Caragiale, pe care l-am simţit doar când am vizitat România, iar de când locuiesc aici mi se pare că exact el reprezintă România, nu mi-au prea plăcut nici Barbu, nici Bacovia, deşi i-am citit şi eram conştient de valoarea lor. A.S.: Când aţi venit pentru prima dată în România şi ce v-a determinat apoi să vă stabiliţi aici? Cum s-a întâmplat că aţi ales Braşovul şi nu Bucureştiul? M.V.: În 1997 am debutat cu „Nemuritor în păpuşoi”, iar prefaţa a fost scrisă de Alexandru Muşina. În acea perioadă îl consideram cel mai tare scriitor al momentului, îmi plăcea poezia lui, dar şi studiile teoretice, aşa că am hotărât să-i duc manuscrisul. Prietenul Iulian Ciocan abia se întorsese de la studii din Braşov, aşa că a zis că merge şi el cu mine şi că ne vom opri la Dumitru Crudu, un poet pe care-l admir şi acum la fel de mult ca şi atunci, deci toate s-au legat mult prea frumos, şi Braşovul părându-mi-se din prima un loc de poveste, aterizând direct în Piaţa Sfatului, via Republicii – dragoste la prima vedere. Atunci am fost prima oară în România, prin 1996, iar la un curs de-al lui Al. Muşina am scris o poezie în care ziceam că aici mi-ar plăcea să locuiesc. În 1997 am venit la doctorat, dar am avut de ales dintre multe alte oraşe, nu şi Braşovul, aşa că m-am dus la Universitatea Bucureşti, unde am făcut doctoratul cu Nicolae Manolescu, 4 ani, la zi. După absolvire am venit la Braşov ca redactor la o editură, unde m-am întâlnit cu – atunci – viitoarea soţie, braşoveancă. Ce s-a întâmplat mai departe… nu ţine de literatură, ci de biografie. A.S.: Cum vi s-a părut acomodarea cu oamenii, locurile, mentalitatea românească? V-aţi făcut repede prieteni? Ce vă amintiţi din perioada aceea? A.S.: V-am spus că nu-mi prea plăcea Caragiale – nu-l înţelegeam. A fost destul de ciudat să descopăr aşa zisa mentalitate românească, basarabenii se deosebesc destul de tare de românii din partea asta a Prutului. N-am venit să-mi fac prieteni, nu mă gândeam la aşa ceva, dar, oricum, m-am împrietenit repede cu mai mulţi oameni, în special scriitori şi studenţi la Litere, cu unii ne mai întâlnim şi acum, cu alţii vorbim pe mess sau pe facebook, unul mi-a devenit naş, iar cu alţii nu ne-am mai intersectat, deşi am fost prieteni buni. Perioada bucureşteană a fost una foarte frumoasă pentru mine, studenţia are farmecul ei, indiscutabil, dar perioada doctoratului poate fi ceva de vis! Îmi amintesc cam totul din acea perioadă – de la cum am ajuns la Bucureşti (la propriu, de la drumul cu trenul la coborârea pe peron, stare, primele impresii etc. – pe toate le veţi găsi în partea a treia a „Tovarăşi-lor de cameră”) până la cum l-am părăsit, totul-totul. A.S.: În ce an aţi devenit membru al ASPRO şi ce înseamnă pentru dvs. apartenenţa la această asociaţie? M.V.: Chiar în primele luni când am aterizat la Bucureşti, în 1997, am devenit membru ASPRO. Eu sunt anti-sistem, n-am vrut să intru în US (m-au făcut membru al US din Moldova fără să mă întrebe, cică dacă primeşti premiul US pentru debut te bagă automat şi-n Uniune, mi-a adus carnetul Doru, fiul lui Mihai Cimpoi, cu care eram prieteni şi colegi de cameră la Bucureşti). Poetul Alexandru Muşina, cu care în acea perioadă eram prieteni, mi-a povestit de ASPRO şi m-a îndemnat să intru în asociaţie, fiind o grupare alternativă, pe gustul meu. I-am lăsat lui Ion Bogdan Lefter, preşedintele ASPRO, cartea de debut şi o cerere şi aşa am devenit

INTERviu

( 124 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
membru ASPRO. Din păcate, cred că între timp asociaţia asta de scriitori profesionişti a dispărut; oricum, când eram la Bucureşti era foarte activă, iar acum nu se mai aude absolut nimic de ea. Era o asociaţie scriitoricească prietenească şi prietenoasă, ne întâlneam numai la manifestări publice organizate de ASPRO, la premiile ASPRO, la lecturile de la Lăptăria Enache, de obicei la târgurile de carte, şi discutam numai pe teme literare, ceva borgesian sau cum ar zice Caius Dobrescu, „chestii de Dostoevski”. A.S.: Ce înseamnă pentru dvs. a fi scriitor „profesionist”. De ce ASPRO şi nu USR? M.V.: Nu-mi plac instituţiile statului, le evit cât de mult pot, nu mă las prins în nici un fel în mrejele sistemului, am fugit inclusiv de bursele literare – e mai igienic aşa. ASPRO e(ra) cu totul altceva, mi se potrivea din toate punctele de vedere, şi ca ideologie, şi ca mişcare, şi ca grup; de exemplu – simţeam respect faţă de membrii ASPRO (pe majoritatea îi citisem înainte să intru în grup), credeţi că membrii US se respectă între ei? Un scriitor profesionist e un scriitor pentru care scrisul e mai mult decât un hobby. Ideal ar fi ca scriitorii să nu trebuiască să fie înhămaţi în câmpul muncii, scrisul – sau mai degrabă literatura lor - să le asigure un trai decent, dar aici şi acum nu e posibil aşa ceva, e doar un vis… absurd… A.S.: Aţi realizat sute de interviuri acoperind domenii diverse. Interlocutorii dvs. au fost scriitori, muzicieni, pictori, istorici, sportivi, profesori, călugări, jurnalişti, regizori, actori, scenarişti, deţinuţi politici... Cum s-a născut această pasiune de... a sta de vorbă cu oamenii? Ce vă place mai mult la un interviu? M.V.: Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc interviuri. De multe ori, după ce citeam o carte, căutam şi vreun interviu cu autorul cărţii, asta încă din şcoală, preferam să citesc un interviu cu un scriitor decât o cronică despre cartea pe care o citisem, mi se părea foarte interesantă şi istoria din jurul cărţii, lumea care l-a făcut să scrie aşa, cum a ajuns la stilul său, cum şi-a ales subiectul ş.a.m.d. Când am scris teza de doctorat, despre poezia „optzecistă” („Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)”), mi-am zis să-i las şi pe scriitorii analizaţi să povestească, să-i întreb lucruri pe care poate că ar fi vrut să le verifice şi cititorii cărţii de critică – aşa am adunat cealaltă carte „optzecistă” a mea - „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”, care a apărut tot la Tracus Arte, tot în anul trecut, deşi erau gata-gata de vreo 10-12 ani. Apoi am făcut, într-adevăr, multe alte interviuri, cu oameni din toate domeniile. Interviurile îmi plac pentru că-s foarte vii, de cele mai multe ori sincere (oricum mai sincere decât critica literară), directe şi interesante. Cred că poţi face câte un interviu interesant cu orice om de pe lumea asta! (e adevărat că cu unii nu merită să-ţi pierzi timpul, dar oricum poţi face un interviu bun şi cu ei). A.S.: Cum e să faci un interviu imaginar şi cum v-a venit această idee? Mă refer la cel cu Cristian Popescu din Portret de grup cu generaţia „optzeci”(Interviuri). M.V.: Cartea „optzecistă” de interviuri îi are protagonişti exact pe poeţii din cartea de critică, iar pe Cristi Popescu, unul din poeţii mei preferaţi din acea perioadă, nu mai avem cum să-l întâlnesc. Dar recitindu-i cărţile mi-am dat seama că el mi-a lăsat absolut toate răspunsurile la întrebările pe care i le-aş fi pus, aşa că a trebuit doar să scriu întrebările, că aveam deja răspunsurile – toate răspunsurile sunt din cărţile lui, nu sunt inventate de mine în stilul lui, cum am văzut c-au scris unii critici literari. A fost simplu, ca şi cum aş fi făcut acest interviu pe internet sau pe-un fel de Skipe atemporal. Un tânăr scriitor (poet) mi-a scris că cel mai tare i-a plăcut exact acest interviu, cu Cristian Popescu. A.S.: În 2010, a apărut la Editura Tracus Arte Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia), iar anul trecut, volumul de interviuri cu majoritatea scriitorilor pe care i-aţi avut în vedere în studiul critic amintit. Ce v-a apropiat de poeţii acestei generaţii? În primele dvs. volume de versuri au fost identificate ecouri optzeciste (prin cultivarea minimalismului, biografismului, textualismului), mai târziu acestea s-au estompat. M.V.: Nu cred că poezia mea a fost influenţată de poezia „optzecistă”, nici nu prea avea cum, pentru că i-am citit după ce-mi terminasem manuscrisul primului meu volum, „Nemuritor în păpuşoi”, şi „Tatuaje” şi „Odada” fiind scrise în proporţie de 60 la sută tot înainte să-i fi descoperit cu adevărat pe „optzecişti”. Dar probabil că am avut aceleaşi modele, aceleaşi gusturi, de multe ori, aceleaşi trăiri, stări – de aici unele asemănări, inevitabile, de altfel, fiindcă trăim aceleaşi vremuri, cam în acelaşi loc, citim cam aceleaşi cărţi… Când am descoperit poezia „optzecistă” am fost uimit de originalitatea şi prospeţimea ei, erau incredibil de buni – pentru prima dată puteam să compar de la egal la egal ceva românesc cu ceva rusesc şi asta m-a bucurat teribil! Să fim serioşi, e greu să te iei la întrecere cu prozatorii ruşi, de la origine până în prezent, dar cred că

INTERviu

Martie / Aprilie, 2012

( 125 )

Zon@ Literară
poeţii „optzecişti” sunt mai buni decât poeţii ruşi din anii ’80, mai autentici, mai inventivi, mai originali, mai profesionişti. I-am ales pe ei pentru teza de doctorat fiindcă admiram poezia „optzecistă”, era un curent care apunea, dar în acelaşi timp membrii ei deveneau tot mai puternici. A.S.: Aveţi, de asemenea, în lucru un al treilea volum al seriei Portret de grup cu generaţia „optzeci”, o antologie de texte. Prin ce se va individualiza această antologie în comparaţie cu cea a lui Alexandru Muşina? M.V.: Da, am lucrat la o trilogie „optzecistă” în timpul doctoratului: cartea de critică, de interviuri şi antologia de poezie. Am ales textele tot atunci, când am scris teza, cuprinsul există de atunci, volumul e gândit din două părţi – în prima parte e câte un grupaj de poezie a celor aleşi pentru teză, iar în partea a doua – câte un poem din alţi poeţi „optzecişti”, rămaşi pe dinafara cărţii de critică, dar foarte interesanţi, altfel. Doar că nu ştiu dacă voi mai publica antologia asta, am propunere de la aceeaşi editură, dar mai e mult de muncă – trebuie să culeg textele (şi n-aş face aşa ceva), apoi s-ar putea să apară probleme cu copyright-urile, apoi – am în lucru câteva proiecte personale, în primul rând trilogia „Tovarăşi de cameră”, din care am publicat anu’ trecut prima parte, „Student la Chişinău” (Editura Cartea Românească)… Prin ce se deosebeşte de antologia lui Muşina? E o altă selecţie, o altă perspectivă, un alt unghi de lectură, o altă carte (dacă va deveni carte până la urmă)! A.S.: Una din întrebările laitmotiv ale Portretului de grup cu generaţia „optzeci”(Interviuri) este „cum apreciaţi literatura scrisă de autorii tineri?”. Permiteţi-mi să vă adresez şi eu aceeaşi întrebare cu referire la „tinerii noştri”, autori cu vârste între 25-35 de ani, poate şi un pic peste... M.V.: Da, m-a interesat să văd ce gusturi au poeţii „optzecişti”, ce le place din literatura de după ei, e un mod de a-i înţelege mai bine, dar şi o curiozitate. M-a interesat de când mă ştiu ce şi cum scriu tinerii, care-i pulsul celor cu sângele fierbinte, novatori şi încă în căutare. Apariţia grupului de tineri scriitori de după 1989 de la Chişinău a fost un adevărat şoc pentru scriitorii formaţi în comunism, inclusiv pentru „generaţia tânără” de atunci, „optzeciştii” basarabeni. Primul val a fost şi cel mai puternic, din punctul meu de vedere: Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi, Iulian Ciocan, fraţii Vakulovski, Nicoleta Esinencu, apoi au venit şi alţii, iar câţiva s-au afirmat doar după ce s-au mutat în România, ca Diana Iepure, de exemplu. Uitândumă peste Prut, m-am simţit solidar cu tinerii de la Iaşi, Cluj, Bucureşti, Constanţa, Braşov, apoi a răsărit şi gaşca de la Sibiu, din care fac parte şi câţiva basarabeni foarte interesanţi, ca şi cea din Bistriţa, o grupare tot mai vie & profi, şi, iată, acum a izbucnit un nou grup de tineri scriitori la Chişinău, datorită lui Dumitru Crudu, care a creat un atelier literar, „Vlad Ioviţă”, şi lu’ Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski, care au adunat un grup puternic în jurul Cenaclului Republica de la Biblioteca Naţională, văd tineri originali şi interesanţi şi la Braşov, unii au şi debutat în anul trecut (Coşa & Dósa), pe alţii îi ştiu de la CenaKLUbul TIUK pe care-l fac la Rockstadt. Sunt foarte, foarte mulţi tineri scriitori buni sau promiţători, tocmai de aceea de data asta am evitat să dau nume… A.S.: Nu vă este dor de Chişinău, oraşul anilor de facultate? Nu vă lipsesc „tovarăşii de cameră”, colegii dvs. din căminele studenţiei? Cum au reacţionat aceştia la apariţia rockmanului din 2011? M.V.: Eu m-am născut când părinţii mei erau în ultimul an de facultate, facultatea pe care am absolvit-o şi eu după vreo 22 de ani, aşa că-s destul de legat de Chişinău. Am locuit acolo vreo 8 ani, exact în perioada descrisă în „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”, adică de la 17 la 25 de ani, aşa ceva, iar din punct de vedere istoric a fost o perioadă fabuloasă – s-a destrămat URSS-ul şi a picat comunismul în Estul Europei, au avut loc Marile Adunări Naţionale, Podul de Flori, R. Moldova a devenit independentă, şi-a redobândit grafia latină, etc. Trăind acolo cea mai activă perioadă din viaţă, fireşte că îmi amintesc cu drag de ea, dar acum pentru mine Chişinăul înseamnă mai mult o stare, un moment biografic decât ca un loc, acasă pentru mine nu e nici la Braşov, nici la Chişinău, ci acolo unde-mi sunt părinţii, unde e casa părintească. (Bine, e şi la Braşov, unde locuiesc de 11 ani, dar altfel de acasă, totuşi). Am avut mulţi prieteni în perioada studenţiei, dar drumurile noastre s-au despărţit, aşa că n-am mai ţinut legătura cu ei, excepţia fiind Sergiu, un prieten foarte bun, cu care ne vizităm, ne întâlnim cam de fiecare dată când ajung acasă şi ne mai şi scriem din când în când (asta pentru că el e mai realist şi nu-şi prea pierde timpul pe net, pe când eu sunt conectat non stop, pot să spun că locuiesc la blog). A fost şi la lansarea din Chişinău (e vorba de personajul Cristi), au fost şi alte „personaje”, cu care am ieşit la o bere după lansare. De fapt,

INTERviu

( 126 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
multe din personajele din „Student la Chişinău” seamănă cu cineva, au la bază un om viu, asta ajutându-mă să le dau viaţă personajelor şi să le fac credibile, adevărate şi umane, dar nici unul nu e cineva din realitate şi atât. Am istorii interesante cu personajele, cartea asta a reîncălzit prietenii care se stinseseră. Cineva care acum locuieşte la Moscova şi-a cumpărat cartea când a venit în concediu, a citit-o şi l-a recunoscut pe unul din personaje, Valeroi, cu care înfiinţaseră şcoala de karate la care se antrena personajul principal. L-a căutat (Valeroi nu mai locuieşte la Chişinău), l-a găsit, s-au re-împrietenit şi acum şi Valeroi lucrează cu el la Moscova. Pe mine m-a găsit pe facebook şi mi-a trimis nişte texte, un om care scrie al dracului de bine, care a debutat deja la Tiuk, Cătălin Codru îl cheamă. Înţeleg că unii s-au supărat, alţii s-au recunoscut şi au povestit mai pe larg câte o întâmplare din roman (Dumitru Crudu a repovestit în „Timpul” întâmplarea cu Mircea Dinescu şi a făcut şi alte precizări pe blogul atelierului Vlad Ioviţă, el recunoscânduse în personajul Mikealangelo, care-i împrumută câteva date bibliografice, trăsături, întâmplări şi trăiri)… Cred că voi mai avea surprize de la personajele mele din „Student la Chişinău”, poeta Diana Iepure a zis că va trebui să intru în Chişinău cu bodyguarzi, iar istoricul & super boxerul Octavian Ţâcu mi-a promis că va avea el grijă de asta:))… Deocamdată, însă, mă descurc. A.S.: Cu care dintre cărţile dvs. vă mândriţi cel mai mult? Care dintre ele v-a adus cea mai mare satisfacţie? M.V.: Ţin la toate cărţile mele, altfel nu le-aş fi publicat, dar nu ştiu dacă e vorba de mândrie aici. Ţin foarte tare la cărţile de poezie, dar la un moment dat voi face o antologie de poezie din toate cele nu ştiu câte cărţi de poezie ale mele, de la „Nemuritor în păpuşoi” la „Tatuaje”, ca prozator mă reprezintă (deocamdată) „Tovarăşi de cameră”, ca şi critic & teoretician literar – „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)”, iar ca dramaturg – „nEUROCHIRURGIE”, dar ţin şi la antologia de proză Tiuk (şi va urma – imediat – şi altă antologie de proză Tiuk), ţin şi la cărţile lui frate-meu, şi la ale lui tata, şi la cărţile mele de interviuri, şi la multe cărţi ale prietenilor. A.S.: Cum au fost întâmpinate cărţile dvs. de către critica literară din România? M.V.: Bine. Foarte bine. S-a scris destul de mult şi în general foarte bine despre cărţile mele. Am citit cronici nedrepte faţă de scriitori şi absolut pe lângă subiect, dar cărţile mele au fost scutite de aşa ceva (sau n-au ajuns la mine). Cel puţin deocamdată. Bine, au fost şi câteva cronici răutăcioase, dar scrise binişor, totuşi. După ce publici cartea – nu prea mai ai cum s-o dirijezi (şi e bine aşa), cultura e pentru toată lumea şi e normal ca fiecare cititor să aibă o părere despre cartea citită, chiar dacă nu are habar de teoria literaturii şi din astea. A.S.: Haideţi să încheiem acest interviu cu o temă mai relaxantă: v-aţi plimbat pe ţărmul Mării Negre? Cum vă place marea, domnule Mihail Vakulovski? M.V.: Relaxantă la max… Eram într-o cameră de hotel din Constanţa, vizavi de revista Tomis, abia venisem de la Braşov, invitat de prietenii George Vasilievici şi Mugur Grosu, şi mă uitam pe fereastră la pescăruşii care zburau foarte neliniştiţi şi cumva haotic, veneau în viteză până-n geam şi se întorceau doar în ultimul moment, erau foarte mulţi şi foarte agitaţi. Am coborât în restaurantul hotelului, unde trebuia să mă întâlnesc cu ceilalţi invitaţi şi mi-a sunat telefonul – murise tata. Asta-i cea mai tare amintire cu… Marea Neagră. A.S.: Îmi pare rău, nu am ştiut acest amănunt... M.V.: ...Altfel, am fost cam la toate ediţiile Stufstock, cunosc Marea Neagră din copilărie, când ne duceam cu tata pe litoralul ucrainean, Odessa fiind foarte aproape de Antoneşti, satul copilăriei neamului Vakulovski, apoi am mers – de câteva ori pe vară – cu tabăra de pionieri, cu colegii, dar şi cu sportivii taberei, lună de lună, am multe amintiri de la mare. Înot de pe la 4-5 ani, dar acum sunt om de munte, totuşi, locuiesc în Răcădău, cartierul cu urşi al Braşovului, între Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali. Cartier căruia i-am dedicat un poem, no, „Răcădău Răcădău” se numeşte („cartier săpat de puşcăriaşii tiranului care ţi-a inaugurat parcul central / între picioarele Carpaţilor Orientali şi Carpaţilor Meridionali cartier braşovean / în care câinii tăi sunt urşii care coboară seară de seară la tomberoanele tale de s-au plictisit / de ei şi copiii tăi care vă dau şuturi în cur seară de seară şut / gol este pântecele tău trupul tău este gol gol este creierul tău visele ta / le sunt tare departe de ţâţele tale pline de suc de soc din pădurile tale din mu / nţii tăi care se uită la tine de sus şi le e silă de ce le-a fost dat să poarte între picioare”)… (februarie 2012)

INTERviu

Martie / Aprilie, 2012

( 127 )

Zon@ Literară

Colecţionarul de răni

George Bodea
Ultimul volum de versuri al scriitorului Matei Vişniec poartă un titlu de-a dreptul surprinzător: La masă cu Marx (Editura Cartea Românească, 2011). Titlul surprinde mai ales că e vorba despre texte poetice. De altfel, nu este pentru prima oară când autorul apelează la titluri şocante. Piesa de teatru Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal e un asemenea exemplu. Va mai fi vorba ceva mai încolo despre ea, dar deocamdată să revenim la … masă, unde singura voce rostitoare de cuvinte e aceea atribuită eu-lui liric preocupat să restituie Logosului capacitatea de a acţiona asupra realului. Trei par a fi trăirile, transformate în adevărate obsesii, cărora le dă expresie poetul în mod deosebit: căutarea obstinată a coerenţei sinelui pentru refacerea unităţii propriei fiinţe scindate; armonizarea raporturilor eu-lui liric apt de regenerare cu lumea exterioară şi, odată cu aceasta, reconcilierea cu istoria; şi nu în ultimul rând, căci e o condiţie a împlinirii primelor două aspiraţii, găsirea cuvântului „ce exprimă adevărul“ – aşa cum l-a definit Eminescu. Şi-apoi se ştie că autorul trăieşte şi în ţara lui Mallarmé şi Valéry, ca să numim doar doi redutabili teoreticieni ai Verbului. Metafora „colecţionarul de răni“ mi se pare a fi revelatoare pentru toate cele trei straturi tematice şi motivice ale recentului volum. Apelând la adresarea directă către cititor/ ascultător, autorul defineşte într-o semnificativă artă poetică toate cele trei tipuri de relaţii (pe care le-am numit anterior „trăiri“ şi „aspiraţii“): „Cine să fiu altcineva decât colecţionarul de răni da, domnilor, am venit aici ca să cumpăr câteva dintre rănile dumneavoastră ascunse ……………………………………………. iată ce mă interesează prima picătură de sânge interioară primele cuvinte pe care le-aţi pronunţat şi care nu s-au mai vindecat niciodată“ (Tot ce v-a dezamăgit la naştere) Acel „altcineva“ asupra căreia ni se atrage atenţia mai întâi avusese cu o vreme în urmă (de pildă în poemele din Oraşul cu un singur locuitor) o identitate parcă mereu schimbătoare: în oraşul traversat de „Bulevardul Euforiei“ îşi făcea rondul prin piaţa pustie, era funcţionar la fabrica de jucării, devenea vierme în mărul galben, chiar în acela pe care îl ţinea în mână Socrate, sau era calul din visul pe care şi l-ar fi dorit fără sfârşit, deşi în egală măsură, îl înspăimânta şi blestemul de a rămâne de-a pururi în lumea cabalinelor. În „oraşul cu un singur locuitor“ îl are bun prieten sau e pe cale de-a ajunge totuna cu credinciosul „animal blând cu ochii liniştitori“ – „kîinele Leukodemos“, tot aici aşteaptă - aşteptare îndelungată – şi nu ştie ce gândeşte Socrate despre toate acestea, în timp ce-şi trăieşte filosoful însuşi inadecvarea şi însingurarea. Doar noaptea, ca un cosmic peregrin clandestin, mai traversează universul „senin şi zâmbitor“. În spaţiul care în întregul lui s-ar putea numi Euforia (şi la fel de bine Utopia) a nu şti este starea dominantă: „nu ştiu unde mi se naşte absenţa nu ştiu ce să mai întreb şi unde să mă opresc.“ (Mărturisiri spontane. A două apariţie a lui Socrate) În general, poezia pe care a cultivat-o Matei Vişniec înaintea plecării definitive din ţară are un vădit aer aluziv şi oracular; aceasta mi se pare a fi una din particularităţile postmodernismului pe care îl întâlnim în versurile sale, ca şi în cazul altor colegi de generaţie

Laptopiseţul literar

( 128 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
optzecistă. Am zis „postmodernism“, deşi nu e vorba despre o adeziune explicită la această orientare şi nici de acordul unanim al criticii în această privinţă. Dacă pentru Nicolae Manolescu poezia Descrierea poemului din volumul Oraşul cu un singur locuitor a fostului lunedist este o dovadă a apartenenţei la postmodernitate (Nicolae Manolescu, Despre poezie, Aula, 2002), pentru criticul Mircea A. Diaconu realitatea pare a fi alta, odată ce nu-l include pe poet în studiul/ antologia Poezia postmodernă (Aula, 2002). Nu mi se pare clarificatoare nici încadrarea aceluiaşi de către Al. Muşina în Antologia generaţiei ’80 (ediţiile 1993 şi 2002) la „poezia nevrozei“, alături de Cristian Popescu, Viorel Padina şi Călin Vlasie. Cred că opera lui Matei Vişniec trebuie considerată unitar. De altfel, mărturisindu-şi pătimaşa iubire pentru poezie, asupra ideii de unitate a creaţiei sale atrage atenţia însuşi autorul: „Treptat, fără să-mi dau seama, poezia mea s-a transformat în teatru, a fost aspirată de piesele mele, s-a topit în replicile personajelor mele…“ (manşeta a doua la volumul La masă cu Marx). Observaţia e valabilă şi pentru ceea ce priveşte relaţia osmotică poezie-proză, după cum se va vedea ceva mai încolo. Mai ales în unele poezii şi piese de teatru asistăm adeseori la un carnaval grotesc în atingere cu suprarealismul, oniricul şi absurdul, fără absolutizarea nici uneia din aceste direcţii. În ultimul volum de versuri contingenţele cu realitatea concretă sunt mai evidente, evitânduse totuşi şi de această dată mimetismul de tip realist, ori butaforic, prozaic şi bufon ca la alţi postmodernişti. Poezia cotidianului şi poezia metafizicului îşi dau într-un fel aparte mâna sub o zare de ambiguitate şi provocare continuă. În esenţă, scriitorul îşi propune să rămână un observator lucid al lumii, o fiinţă fundamental interogativă căreia îi sunt străine răspunsurile comode şi moralizatoare. Acesta e şi sfatul pe care i-l dă, în piesa Maşinăria Cehov, marele scriitor rus în ipostaza de personaj printre personajele propriei sale drame – Livada cu vişini - unui aspirant la gloria literară: „Dacă vreţi să deveniţi scriitor în sensul profund al termenului, păstraţi-vă cu orice preţ independenţa. Datoria dumneavoastră este de a pune întrebări, nu de a răspunde la ele. Evitaţi, în opera dumneavoastră, predicile deghizate. Nu încercaţi să transmiteţi un mesaj.“ În vorbele scriitorului-personaj putem identifica însăşi opţiunea scriitorului român. Interogaţia, ezitarea, nedumerirea, aşteptarea, amânarea, setea de comunicare, nevoia de certitudine sunt stările esenţiale pe care le trăieşte poetul. În prima poezie din volumul recent, se conturează motivul dramei personale – trăite şi ameninţate de neînţelegere: „drama pe care am trăit-o eu însă va rămâne mută secretul pe care am vrut să vi-l transmit cu acest poem va fi o veşnică ridicare din umeri“ E aceasta drama omului care-şi trăieşte viaţa ca pe un rol ce-i este dat să-l interpreteze în teatrul lumii: „s-a dovedit, cineva ne-a învăţat pe de rost ne-a observat în toate împrejurările ne-a pus în situaţii imposibile ca să vadă cum funcţionează laşitate, durerea, frica am fost, de fapt, noi, oamenii, tot atâtea repetiţii generale“. E aceasta drama celui/celor care au cunoscut terifianta experienţă a alienării în anii totalitarismului roşu. Referirea la această aberaţie a istoriei e realizată de un martor care a trăit pe viu experimentul având până şi motive să nu-i fi opus rezistenţă: „nu e uşor să fii cel mai tânăr când începe o revoluţie te trimite Lenin după sare n-ai încotro, alergi până la orizont după sare.“ (La masă cu Marx, 2) Momentul adevărului survine târziu, uneori prea târziu: „Nu, nu trebuia să stau la masă cu Marx acum îmi este foarte clar rău am făcut că am sta la masă cu Marx“, deşi întotdeauna motivele pentru cedare ar putea fi invocate ca într-un fel de altă „moarte a căprioarei“. „nu trebuia să le urez primul poftă bună, dar mi-a fost foame“ Mai greu e că există riscul ca utopia să se repete aberant: „iar deasupra farfuriei în care n-a mai rămas nimic pluteşte acum o melodie un cântec de dragoste frumos şi tulburător pentru că Stalin, când se simte bine cântă şi după moarte.“ (4) O speranţă există şi, în mod paradoxal, chiar unul dintre întemeietorii înroşitei utopii a numit-o când aprecia că „omenirea se desparte de trecut râzând“. În felul lui o spune şi poetul: „Să pufneşti în râs nu alta să te tăvăleşti pe jos de râs, nu alta când spune filosoful ce a înţeles el din lume din misterul universal să râzi şi să vomiţi în acelaşi timp, nu alta să-l scuipi în faţă să scuipi pe cuvintele lui, nu alta“. (Ca şi cum s-ar fi înecat) Oare nu cumva scriitorul/personajul Yuri Petrovski din Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal atunci când exersează cu pacienţii spitalului de psihiatrie rostirea cuvântului „utopie“ rosteşte deja la acest prim contact cu cei asupra cărora trebuie să acţioneze

Laptopiseţul literar

Martie / Aprilie, 2012

( 129 )

Zon@ Literară
adevărul deplin despre ce va povesti în continuare? Se pare că, dintre personajele piesei, Stepan Rozanov, directorul adjunct al stabilimentului, caracterizează foarte corect ceea ce realizează trimisului Uniunii scriitorilor sovietici: „Eu nu am citit niciodată povestiri mai reacţionare, mai antirevoluţionare şi mai subversive decât ale dumneavoastră.“ Yuri Petrovski le povestise pe scurt pacienţilor de fapt despre utopia efortului de „a ieşi din căcat“ pe calea propusă de ideologii acestei cauze pierdute. Şi cei aflaţi „la masă cu Marx“ se află mai degrabă „în căcat“ decât la un ospăţ, fie el şi pe sfârşite sau, cine ştie, doar o simplă iluzie. La astfel de „masă“ până şi prea multul ofertei e o cauză a răului. („De o vreme ea mă hrăneşte numai cu mere“). O constantă în poezia lui Matei Vişniec - şi lucrul acesta este cât se poate de evident în ultimul volum de versuri – o constituie fascinaţia cuvântului. Marii poeţi au fost întotdeauna creatori de mituri, întâiul dintre ele fiind acela al graiului, căci totul aici se întemeiază pe cuvinte. Lumea non-creată de Matei Vişniec lasă să se întrevadă amprentele unor experienţe anterioare (oraşul „care s-a subţiat între timp“, trenul „Trecând prin mijlocul oraşului“). Această lume nouă nu poate exista fără a păstra legătura cu cea dispărută, devenită memorie – „mortul din tine“ – pentru care există o unică putinţă de salvare: „mortul din tine este memoria ta singurul mod de a-l mai păstra în viaţă este să-i spui poveşti“ (Singurul mod de a-l mai păstra în viaţă) Moartea păstrează dintre atributele vieţii capacitatea de a se salva prin cuvinte, chiar dacă vor fi rostite într-o limbă „străină“: „moartea inventează cuvinte noi ca să-şi ascundă urmele“. Numai aşa devine posibil un dialog de proporţii cosmice: „înseamnă că vieţile noastre sunt nişte comete ne vom mai întâlni cu siguranţă unii cu alţii totul e să avem răbdare“. (Dacă toate au un început) În ceea ce priveşte meditaţia privitoare la rostul cuvintelor, e de remarcat prezenţa unor aspecte asemănătoare, mergând până la structura lexico-gramaticală a enunţurilor, în două lucrări din ultima vreme aparţinând autorului în discuţie. Se înţelege că una e volumul de poezie la care m-am referit, iar cealaltă e ceva între roman şi poem în proză – Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză. Capitolul al V-lea al textului în proză începe cu o adresare directă a curiosului personaj îndrăgostit către Doamna inimii sale: „Doamnă, cuvintele sunt o moştenire care mă exasperează. De fiecare dată când vreau să spun ceea ce simt pentru dumneavoastră, în raport cu dumneavoastră sau după întâlnirile noastre nu găsesc cuvintele potrivite.“ Pasaje întregi din „roman“ sunt redate în partea a doua a cărţii. La masă cu Marx sub formă de poezii de obicei prin apelare la dispunerea tipografică adecvată a enunţurilor. Şi în „roman“, şi aici cuvintele în mod deosebit preocupante pentru scriitor sunt redate cu italice. Între acestea: om, aur, dragoste, mirare, moarte, somn, imposibil, inutil, nimic, floare, patrie, viitor, acum şi altele, în bună parte majoritatea fiind chiar motivele poetice din textele ce alcătuiesc volumul (chiar atunci când nu au fost numite direct). La modul arghezian sunt preferate şi cuvintele cu o corporalitate aparent inestetică (de remarcat că într-adevăr corporalitatea e atribuită chiar cuvintelor şi nu realităţilor desemnate de acestea): „Îmi plac cuvintele mari, cărnoase, rubensiene cuvintele cu fundul mare“. (Cuvinte rubensiene) Când atitudinea faţă de vreun cuvânt nu e mărturisită în mod direct, e suficientă caracterizarea elocventă: „târfe târfe au devenit cuvintele ……………………….. Cuvântul «patrie » se culcă Absolut cu toată lumea Cuvântul «viitor » ne sărută pe toţi pe gură De dimineaţă până seara Dar cea mai insuportabilă târfă E cuvântul «moarte»“. (Absolut cu toată lumea) Poet (şi nu numai) cu o temeinică pregătire filosofică, Matei Vişniec gândeşte şi simte profund dar nu-şi traduce gândirea şi simţirea în versuri cu înţelesuri la îndemână, ci ne face părtaşi la o dramă existenţială apelând la imagini imprevizibile, multe ţinând „de gesturi lente cu revelaţii decisive“, altele şocante sau de-a dreptul groteşti (în primele patru texte din ciclul care dă titlul volumului La masă cu Marx). În ambele situaţii, sentimentalismul îi repugnă: „Ce poeme siropoase am putut scrie până azi doamne, mi-e ruşine de mine dulceţuri, delicatese, prăvălii de dulciuri, cofetării au fost poemele mele“. (Zahăr pudră au fost semnele mele de punctuaţie) Pe această relaţie cinstită cu cititorul, depăşită fiind etapa precauţiilor şi aluziilor ademenitoare, se va putea întemeia încrederea: „Până la urmă vom comunica unii cu alţii veţi vedea“ .(Am fost sincer) La ora dialogului posibil, fiecare va veni cu rănile lui, iar poetul – „colecţionarul de răni“ – cu ale tuturor.

Laptopiseţul literar

( 130 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2011
împlinirea idealurilor, prin evadarea din realitate sau încercarea de adaptare la o altă realitate (care constituie, în fond, pentru el un tărâm al făgăduinţei – strada Konig Strasse din Berlin), este bântuit de gânduri antitetice. Ne apare astfel, când îndrăgostit, pregătit oricând să evolueze cursul firesc al adaptării într-o comunitate nouă, când angajat cu orice preţ (chestiune pe care autorul iarăşi reuşeşte să o surprindă cu profesionalism) să-şi înlăture (chiar şi fizic) posibilii concurenţi. O altă caracteristică inedită a romanului e că autorul lui pune în atenţie situarea balcanului emigrat în Occident. Altfel spus, Gabriel Andronache urmăreşte cu o minuţiozitate, specifică artelor fotografice, fiecare pas, fiecare gest pe care personajul D. îl face, pentru a urca - în sensul acceptării - în noua comunitate. Aşezarea grafică a întâmplărilor e un alt argument al apropierii autorului romanului de arta cinematografiei. Pasajele cărţii construiesc în imaginarul lectorului sentimentul vizionării poveştii. De fapt, aici este teritoriul în care autorul se desfăşoară în toată splendoarea lui. Fără a greşi, pot spune că această combinaţie de scriere de roman şi scenariu creează impresia unei lecturi tridimensionale, ceea ce iar îi conferă autorului un loc special. Dacă e să avem în atenţie câteva observaţii negative cu privire la roman aş putea enumera cel puţin două. Una că finalul pare scris din repezeală şi nepotrivit în raport cu ansamblul căţii iar, cealaltă, e că te loveşti la un moment dat de o fotogramă folosită, de regulă, în construcţiile telenovistice, anume prin aceea că personajul principal al cărţii s-a îndrăgostit exact de fata femeii din vederea găsită în anticariat. Dar, colac peste colac, cartea merită toată atenţia, în primul rând pentru efectele tehnice de scriere pe care le propune, apoi pentru povestea acestui D. în care, sincer să fiu, ne cam intersectăm cu toţii. Debutul lui Gabriel Andronache îl consider unul valoros, iar acest strigăt de libertate, Ich bin ein Berliner (Şi eu sunt berlinez!) anunţă un romancier mare, un autor care a adus una dintre cele mai bune cărţi de debut în proză de pe piaţa noastră literară în ultimii ani. Aşteptăm cu nerăbdare confirmarea, prin alte apariţii. Paul GORBAN

Ich bin ein Berliner

Gabriel Andronache

Cartea lui Gabriel Andronache, „Ich bin ein Berliner” reprezintă în primul rând debutul editorial cu care autorul a câştigat concursul organizat de către editura Herg Benet, la finele anului trecut şi, chiar dacă nu este de mare întindere, având 120 de pagini, creează la o primă lectură (şi apoi şi la a doua, chiar şi la a treia) un sentiment plăcut. Autorul se învârte în zona construcţiilor cineaste şi asta nu face decât să ne demonstreze că se vrea din capul locului să se creeze o legătură puternică între povestea în sine, protagonişti şi cititor. Şi cred că pariul lui Gabriel Andronache nu este unul pierdut, cu atât mai mult cu cât tema şi construirea scenariului te incită. În fond, este vorba despre viaţa unui angajat al administraţiei publice care este nemulţumit de viaţa pe care o duce atât în cadrul sistemului birocratic (postcomunist) în care lucrează, aglomerat de politici absurde, cât şi de viaţa personală, bântuită parcă, numai de rateuri, mai ales în zona relaţiilor sociale. Romanul apare în peisajul literar inedit din toate punctele de vedere. În primul rând pentru că aduce, în acest context sufocat de poveşti despre (sau din) comunism, o istorisire proaspătă, de aici şi acum, aflată la îndemâna oricui. Apoi romanul mai este inedit prin tematica şi strategiile epice alese. Autorul reuşeşte cu uşurinţă să creeze un profil psihologic tipului de personaj pe care îl propune ca subiect central. În acest sens, cititorul, aflat în faţa lui D. (personajul principal al cărţii), poate trăi sau raţionaliza momentele care accentuează povestea. Personajul D., nemulţumit de viaţa pe care o duce se va aventura în situări virtuale care, paradoxal, încep să devină reale. Astfel, îl vedem pe D. cum de la o banală ilustraţie, pe care o găseşte într-un anticariat, expediată din Berlin, se va aventura în căutarea respectului de sine. Autorul merge atât de departe încât reuşeşte treptat să accentueze conştiinţa dublei identităţi a lui D. Personajul nostru, pus faţă în faţă cu

Click libris

Martie / Aprilie, 2012

( 131 )

Zon@ Literară

Literatură de primăvară, alb cu roşu
Vin de Bunavestire şi vă aduc revistele în alb şi roşu, adică revistele de primăvară care, ca şi ghioceii de sub zăpadă, încep să se bucure (mai mult) de viaţă. Multe dintre ele aduc poezie din belşug (nu degeaba 21 martie e şi Ziua Mondială a Poeziei), mai multă proză şi mai multă grafică. Am sentimentul că sunt într-o piaţă dichisită în care meşteşugarii populari şi comercianţii ocazionali, laolaltă, desfac geamantanele cu mărţişoare care vestesc nu doar venirea primăverii, a păsărilor poetice, dar şi a anului cultural Caragiale. Nu aş vrea să fac acum analogii despre filozofia politică a lui „monşer”cu privire la alegerile electorale româneştii, mai ales că anul acestea este unul însemnat dar, împreună cu bătrânul, am să traversez piaţa, poate-poate, ne vom alege cu ceva mărţişoare pe care, aşa cum fac copiii de şcoală, le vom înţepa ulterior, în semn de respect, în albumele autorilor citaţi. Deschid revista botoşăneană HYPERION, nr. 1-2-3, 2012, unde îl întâlnesc la masa dialogului pe Ion Mircea, laureatul ediţiei din acest an (XXI) al Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, Opera Omnia. Intervievat chiar de către redactorul şef al revistei, Gellu Dorian, Ion Mircea spune: „Premiul mă onorează, evident. Se cuvine să fac însă o precizare. Premiul Mihai Eminescu nu are nimic în comun cu creaţia lui Mihai Eminescu. Da, această distincţie îi poartă numele. Da, întreaga manifestare de la Botoşani – care vă datorează mult, Domnule Gellu Dorian – şi întreaga sintaxă de profunzime a României sunt impregnate de memoria şi geniul creaţiei eminesciene. Dar noi, cei de astăzi, nu ne putem alătura la propriu prestigiului marelui nostru poet nici în visele cele mai paradisiace. Dacă vreunul dintre contemporanii noştri are pretenţia (să nu spun tupeul sau neruşinarea) de a se enumera alături de Eminescu e într-o gravă rătăcire”. Îi punem lui Ion Mircea, în semn de aprobare, un mărţişor pentru această confesiune de credinţă. De altfel, ne bucură şi grupajul de poeme din cele două pagini: „nu mai am braţe / părul tău mi se revarsă din umeri / ca un şef de orchestră care dirijează un lan de grâu / bătut de vânt în lumina lunii”. Tot la masa interviurilor HYPERION poeta Andra Rotaru intervievează pe debutantul Andrei Dosa (care alături de Cristina Bilciu a primit Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” Opera prima, ediţia a XIV-a), Paul Mihalache şi pe Matei Vişniec. La ancheta revistei, Scriitorul – destin şi opţiune, coordonată de vreme bună de poetul Petruţ Pârvescu răspund Gheorghe Neagu şi Ştefan Doru Dancuş. Rubrica Antologia revistei aduce, în prag de sărbătoare lirică, pe poeţii Liviu Georgescu, George Vulturescu, Gheorghe Iova, Vasile Baghiu, Ioana Miron şi Paul Vinicius din care cităm un fragment: „aşa-mi zic mereu:/ numa` o femeie -/ şi gata!/ doar că femeia aia / fără să ajungi să prinzi de veste / odată se dă ea (aleeei-hop!) peste cap / şi se preface în alte şapte-opt-nouă / spre noapte / iar atunci noaptea e chiar târzie / şi mai deasă decât carnea / şi ce să mai faci? - / nu te mai poţi scufunda”. Monşer, dar Vinicius nu se opreşte aici. După o absenţă de opt ani, el aduce nu doar poezie, dar are chef şi de a sta la taifas. Aşadar îl mai găsim în revistă stând la taclale despre absenţă cu tovarăşul de suflet, Robert Şerban. Rubrica Beletristică aduce ca figurine mărţişoarelor noastre personajele lui Dan Perşa, Anton Moraru, Adrian G. Romilă, Cezar Florescu şi Vasile Iftime, în timp ce la rubrica Eseu autori precum Al. Cistelecan, Dan Perşa, Anton Adămuţ, Constantin Iftime, Geo Vasile, Marius Chelaru, Gică Manole şi alţii desfac sau refac firele de aţă ale mărţişorului. Dar nu ne dezlipim de revistă înainte de a vedea ce se mai scrie despre tine, monşer Caragiale. Iată-i, la rubrica Memoria, pe Mircea A. Diaconu şi Carmen Mirela Băleanu cu ale lor eseuri „I.L. Caragiale. Lumea între adevăr şi realitate” şi, respectiv, „Caragiale şi noi – Între enorm şi monstruos”. Cu greu ne-am dezlipit de această revistă, dar iată-ne în faţa unei reviste centrale, arte&meserii, nr. 8, decembrie 2011 (apare la Bucureşti), o revistă pe cât de colorată (la propriu şi la figurat), pe atât de vie. Se simte în spatele ei o echipă tânără şi ambiţioasă: editor Coordonator: Alexandra-Maria Colţa, Editor Foto: Vlad Bârdu, iar printre redactori îi găsim pe Dragoş Bulbeş, Cătălin Cumpănaşu, Cosmin Dodoc-Marina, Maria-Andreea Galan, Ana Năstase şi alţii. În cele peste 100 de pagini găsim portrete literare, interviuri cu artişti din domenii diverse, de la teatru, până la fotografie, muzică şi alte arte vizuale. La rubrica Film Cristina-Maria Caloian îl intervievează pe actorul Vlad Ivanov, în timp ce Veronica Angelescu scanează filmul coreean „Despre răzbunare şi alţi demoni”. Merită toată atenţia şi portretul „Contraste” făcut lui Ioan Titu din rubrica Muzică, precum şi portretele literare „Cinismul e mişto” făcut lui Sorin Delaskela (autorul proaspătului roman „abisex”, Herg Benet, 2011) şi portretul „De ce Cristina Nemerovschi sau de ce nu iubim

Reviste în zon@

( 132 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară
femeile” din rubrica Literatură. Le trimitem echipei de la arte&meserii toată aprecierea şi buchetul de mărţişoare purtând şi marca lui Caragiale. Cronica veche, nr. 2(13) 2012, revistă ieşeană, iese la raport cu editorialul de sărbătoare „După un an”, purtând amprenta lui Nicolae Turtureanu. Dar mai impresionaţi suntem de materialul lui Alexandru Zub, „Ceva despre dimensiunea ergoetică”, materialul „Scriitorul şi puterea” semnat de Traian D. Lazăr sau articolul „Bacovia 130- Provincia bacoviană şi generaţia fericită” purtând semnele critice ale lui Theodor Codreanu care subliniază că „eroarea cea mai izbitoare comisă de critică e asimilarea provinciei bacoviene cu provincia sămănătoristă sau a celorlalţi simbolişti”. Poetul şi eseistul Liviu Antonesei vorbeşte despre copilăriile sale jurnalistului Cristian Pătrăşconiu. Aducem, monşer, un mărţişor şi paginii de poeme purtând trăsăturile ozaniste ale poetului Daniel Corbu, dar şi paginii lui Ştefan Oprea, care la rubrica Cronica artelor se îngrijeşte de memorie în materialul „Caragiale, personaj caragialian”. Criticul de teatru, Călin Ciobotari scanează posibilităţile unui pariu de a juca într-un bar un monolog dostoievskian. În acest sens, analizând spectacolul „Călăul şi călăuza”, după celebra „Legendă a Marelui Inchizitor”, interpretat în Clubul Phoenix din Iaşi, opinează: „Călăul şi călăuza este un spectacol complex. Nu doar că trebuie văzut, ci revăzut, ori de câte ori umanitatea din noi o ia… razna. Iar un Dostoievski dus în baruri nu este nici pe departe un sacrilegiu, ci (încă) o dovadă că teatrul adevărat şi viu îşi găseşte oriunde un spaţiu de exprimare”. Printre pagini citim şi rândurile regretatei poete Wisława Szymborska. Facem o vizită de curtoazie şi aducem mărţişoare şi redacţiei revistei nemţene Conta, nr. 9, 2012. Iată, monşer, că editorialul lui Adrian Alui Gheorghe te punctează în trei ipostaze: 1. Caragiale, judecat; 2. Caragiale să ne judece şi 3. Nea Iancu şi o anecdotă de la Piatra Neamţ, în timp ce Mircea A. Diaconu îţi face portretul I.L. Caragiale. Materie şi sens. Ne oprim şi asupra paginilor de anchetă literară: Generaţia `80 faţă în faţă cu „propria oglindire”, unde îi găsim la raport pe Radu Pavel Gheo, Horia Gârbea, Flavius Lucăcel, Daniel D. Marin, Nicolae Strâmbeanu, Robert Şerban şi alţii. Radu Aldulescu mă sfătuieşte cu proza lui „Să am bani de cheltuială” şi pentru ale mărţişoare. Şi uite aşa, mă văd nevoit să citesc şi poemele superbe ale lui Lucian Alecsa, din care spicuim un fragment: „Mintea mi-e căptuşită cu vată de sticlă / unii spun că geme de fantome / e drept, urlă gărgăunii ca arşi / printre neuronii rebeli”. Adrian Alui Gheorghe revine în forţă cu personaje strâmbe şi drepte în nuvela „Luna Zadar”. Sărbătoritul revistei pare să fie Basarab Nicolescu, care pe 25 martie (aceeaşi zi de naştere cu a poetei Ana Blandiana) va face 70 de ani. În acest sens eseistul Dan D. Iacob îi aduce un frumos omagiu. Înainte de a părăsi revista mă opresc vreme de ceva clipe peste eseul literatului Petru Ursache, „Înapoi la Platon” şi peste paginile de eseu semnate de Ionel Necula, „Filosoful Ion Petrovici şi voiajul său spaniol: întâlnire de familie sau misiune secretă”. Revista Convorbiri literare, nr. 2(194), 2012, debutează cu eseul redactorului şef, Cassian Maria Spiridon, „O iniţiere în politică sau renaşterea filosofiei politice (I)”. Eseul pare să prefigureze un soi de curs de filozofie politică, mai ales că el anunţă apariţia unui serial. Chiar dacă debutul eseului pare unul şcolăresc (plecând de la accepţiunea antică în viziunea filosofilor Aristotel şi Platon), cred că printre intenţiile autorului găsim şi aceea de a îi familiariza pe pretendenţii anului electoral cu „soiurile de mâncare”, adică să ştie fiecare ce soi de peşte este pe masă . Câteva pagini mai încolo, Mircea Martin face un „Laudatio pentru Ion Mircea”, laureatul premiului Naţional Mihai Eminescu. Semioticianul Maria Carpov ne divulgă sensuri şi scheme cu privire la „Confesiunile unui tânăr romancier” a lui Umberto Eco. Ne atrag figurinele din proza „Planeta renaşterii”, semnată de Dumitru Vacariu, text care anunţă apariţia volumului „Mărturii din viaţa de apoi”. Un alt eseu care merită toată atenţia este cel semnat de criticul Cristian Livescu, „Marta Petreu sau poetica seamănului din adâncuri (I)”. La rubrica Ex libris îi găsim cercetând minuţios pe Adrian Jincu („Violeta Savu şi redescoperirea poeziei de dragoste”), Adrian Voica („Neantul ca spectacol”) şi pe Ion Beldeanu („Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”), în vreme ce în paginile de literatură universală găsim mărţişoarele poetice ale lui Helen Bar-Lev, Johnmichael Simon, Wislawa Szimborska în traducerea Olimpiei Iacob şi a lui Al. G. Şerban. Parcă în continuarea tonului deschis de Cassian Maria Spiridon în eseul său, îi găsim şi pe Mircea Platon şi Ilie Catrinoiu cu eseurile: „Cunoştinţele cenuşii”, respectiv „Liberalismul – faţă în faţă cu istoria (I)”. Recomandăm spre lectură şi bijuteria lui Dragoş Cojocariu „Război şi amor cu scântei”. Pe lângă aceste doar câteva reviste comentate recomandăm şi revista Dunărea de Jos (din Galaţi), nr. 121, unde găsim un interviu inedit cu prozatorul şi eseistul Vasile Andru, materialul „Ion Luca Caragiale şi promovarea plagiatului”, semnat de George Lateş, precum şi articolul de atitudine „ACTA: protejarea proprietăţii intelectuale ca abuz” purtând semnele lui Andrei P. Velea. Aducem în atenţie şi revista LITERE, nr. 2(143), 2012, care apare în Târgovişte sub îngrijirea redactorului şef, Tudor Cristea. Din paginile revistei ne atrag atenţia mărţişoarele de iarnă semnate de Barbu Cioculescu în rubrica Breviar cu „O pălărie”, Mihai Cimpoi în rubrica Valenţe literare cu eseul „Confidenţialitatea / Alteritatea”, unde subiectul central este legat de personalitatea locului, epistolierul Ion Ghica. Ajunşi în cele din urmă la finele semnelor acestei rubrici, mai aducem un mărţişor revistei Actualitatea literară, nr. 17, 2012, din care semnalăm editorialul redactorului şef, Nicolae Silade, „Despre antologii şi provincialisme”. Remus V. Giorgioni interpretează ultima apariţie editorială a lui Virgil Diaconu, „Un secol de singurătate”. Cu adevărat primăvăratecă ni se pare pagina tinerei poete Deniz Otay, de unde cităm un fragment care ne-a surprins plăcut „inima mea devenise un mecanism inteligent / precum o micuţă baterie pentru cele mai utilizate / aparate ale tehnologiei / doar în colţul stâng rămăsese carnea / mai vie, mai coaptă”. Nu sunt de evitat nici poemele semnate de Aliona Dovghei sau cele semnate de Radu Niţescu. Monşer, zic să punem un mărţişor mare cât pagina şi la articolul semnat de Magda Ursache, „Literatura secretă şi monstruoasa coaliţie securitate-cenzură”. Nu închidem revista înainte de a citi cele zece păreri sincere şi originale ale lui Paul Aretzu cu privire la prietenie, viaţă, literatură. Paul GORBAN

Reviste în zon@

Martie / Aprilie, 2012

( 133 )

Zon@ Literară

e Critică zie şi Interpretar l de Poe l .”, oncursul Naţiona C orni Luceafărua.n.i ciene „P a Operei Emines , Botoş 15-17 iunie 2012 ediţia a XXXI-a,
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoţani, în colaborare cu Editurile Junimea şi „Convorbiri Literare” din Iaşi, Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, precum şi cu rvistele de cultură „Convorbiri literare”, „Poezia”, „Dacia Literară”, „Feed beack”, „Viaţa Românească”, „Familia”, „Vatra”, „Euphorion”, „Steaua”, „Hyperion”, „Conta”, „Semne”, „Poesis”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Porto-franco”, „Ateneu”, „Cafeneaua Literara”, „Argeş”, „Bucovina Literară”, „Antares”, „Dunărea de Jos”, „Semne”, Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din R. Moldova şi APLER, organizează, în perioada 15-17 iunie 2012 Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, ediţia a XXIX-a. Concursul îşi propune să descopere şi să promoveze noi talente poetice şi critice şi se adresează, astfel, poeţilor şi criticilor literari care nu au debutat în volum şi care nu au depăşit vârsta de 40 de ani. Concursul are trei secţiuni: 1) Carte publicată – debut editorial: – Se vor trimite 2 (două) exemplare din cartea de poezie apărută în intervalul 10 mai 2011 – 10 mai 2012. Vor fi acordate 2 premii: a) „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a USR şi al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. 2) Poezie în manuscris (nepublicată) - Se va trimite un print ( acelaşi volum şi pe un CD – un singur exemplar!) în 3 exemplare, care va cuprinde cel mult 40 de poezii semnate cu un moto. Acelaşi moto va figura şi pe un plic închis în care vor fi introduse datele concurentului: nume, prenume, anul naşterii, adresa poştală, e-mail, telefon. Se vor acorda două premiu care vor consta în publicarea a câte unui volum de poezie de către Editurile Junimea şi „Convorbiri literare”, cu sprijinul financiar al APLER. Juriul are latitudinea, în funcţie de valoarea manuscriselor selectate, să propună spre publicare şi alte manuscrise, în funcţie de disponibilitatea editurilor prezente în juriu. Manuscrisele care nu vor primi premiul unei edituri vor intra în concurs pentru premiile revistelor implicate în jurizare, reviste care vor publica grupaje de poezii ale poeţilor premiaţi. Toţi poeţii selectaţi pentru premii vor apare într-o antologie editată de instituţia organizatoare. 3) Interpretare critică a operei eminesciene: - Se va trimite un eseu de cel mult 15 pagini în 3 exemplare ( în copie şi pe un CD), semnat cu un moto. Acelaşi moto va fi scris pe un plic închis în care vor fi incluse datele concurentului: nume, prenume, anul naşterii, adresa poştală, e-mail, telefon. Se vor acorda premii ale unor reviste literare implicate în organizare. Eseurile premiate vor fi publicare în revistele care acordă premiile şi în antologia editată de instituţia organizatoare. Fstivitatea de premiere va avea loc la Botoşani în ziua de 15 iunie 2012. Organizatorii asigură concurenţilor cheltuieli de masă şi cazare. Lucrările vor fi trimise, până la data de 10 mai 2012, pe adresa: CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE BOTOŞANI, Str. Unirii, nr. 10, Botoşani. Relaţii la tel. 0231-536322 sau e-mail: centrul_creatiei_bt@yahoo.com. PS. Nu se primesc grupaje pe e-mail!

Concurs

( 134 )

Martie / Aprilie, 2012

Zon@ Literară

Martie / Aprilie, 2012

( 135 )

Zon@ Literară

( 136 )

Martie / Aprilie, 2012

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful