Politici economice europene

-CURS SUPORT-

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în Economie Politică 1.1. Obiectul şi metoda economiei politice 1.2. Metoda economiei politice Capitolul 2. Factorii de producţie 2.1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie 2.2. Factori de producţie clasici 2.2.1. Munca 2.2.2. Natura 2.2.3. Capitalul 2.3. Neofactorii de producţie 2.3.1. Progresul tehnic 2.3.2. Resursele informaţionale 2.3.3. Abilitatea întreprinzătorului Capitolul 3. Salariul, renta, profitul, dobânda 3.1. Salariul 3.1.1. Conceptul de salariu 3.1.3. Formele de salarizare 3.2. Renta 3.2.1. Elemente conceptuale 3.2.2.Mecanismul formării rentei 3.2.3. Formele de rentă 3.3. Profitul 3.3.1. Conceptul de profit 3.3.2. Funcţiile profitului 3.4.Dobânda 3.4.1. Elemente conceptuale 3.4.2. Forme ale dobânzii 3.4.3. Masa si rata dobânzii Capitolul 4. Cererea şi oferta. Legea cererii şi ofertei 4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii 4.2. Elasticitatea cererii 4.3. Conceptul de ofertă. Legea ofertei 4.4. Elasticitatea ofertei 4.5. Legea cererii şi ofertei

Capitolul 1 Introducere în Economie Politică

1.1. Obiectul şi metoda economiei politice

Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre profesionişti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc. Putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. Termenul de economie politică apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale “Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei – mamă”. Cuvântului economie folosit până atunci i s–a adăugat cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = cetate). Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. Există în prezent un sistem al ştiinţelor economice, pe care majoritatea economiştilor îl structurează în:
1. ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii economice,

statistica, managementul, etc.
2. ştiinţe teoretico – aplicative: economia ramurilor de producţie (comerţului,

turismului, etc.), marketing, finanţe, monedă, credit, contabilitate, etc.
3. ştiinţe economice de graniţă: econometria, geografia economică, istoria economică,

etc. În ultimii ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult, cuprinzând o varietate largă de subiecte. Astfel, obiectul economiei politice cuprinde:
a) studiul bogăţiei materiale – aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpâtâi a

lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam mai sus;
b) ştiinţa schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor,

ale diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice;

preţurile acestora etc. Dictionary of Economics. etc. volumul şi structura resurselor disponibile. raportul dintre consum şi investiţii. p. d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie. conjuncturii economice şi a crizelor. Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei politice este următoarea: economia politică studiază producţia. cu preocupări în domeniul structurii şi perspectivei economiei româneşti. La nivel microeconomic. precum şi cu raporturile dintre ele. Nici o definiţie a economiei politice nu poate acoperi în totalitate obiectul de studiu al acesteia. distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. etc. etc. 1992. începând cu gospodăria individuală până la economia mondială. cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X.c) viaţa economică abordată ca întreg – după Virgil Madgearu1 unitatea de analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente. Baxter. evoluţia. Fifth Edition. inflaţie. La nivel macroeconomic. economia politică studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi structura indicatorilor macroeconomici. în cadrul producţiei.E. repartiţie. în analiza şi caracterizarea activităţilor economice.). industrialismului. Evan Davis. industrii) precum şi relaţiile dintre ele. 130 1 . nivelul preţului practicat de concurenţi. 2 Graham Bannock. Toate sunt probleme microeconomice. schimbului. Penguin Books. Putem spune că: Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate. Ideea de bază care apare însă la majoritatea autorilor este legată de necesitatea optimizării raportului între resursele limitate şi nevoile umane nelimitate. dezvoltare ciclică. firme. trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv. Virgil Madgearu (1887-1940) – economist român care a dominat evoluţia gândirii economice în perioada interbelică. economia politică studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economiei. Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic. distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană2. macroeconomic şi mondoeconomic. R. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul X? Pentru aceasta. ca formă specifică de acţiune se porneşte de la om şi trebuinţele sale. cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj. Prin urmare. schimb şi consum.

Resursele umane cuprind atât resursele primare aferente. Nordhaus. nevoile pot fi: de bază sau inferioare. ce pot fi folosite direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane. terenul agricol. cât şi pe cele derivate ca stocul de învăţământ şi ştiinţă. 417 . În categoria resurselor primare intră resursele naturale şi resursele umane. energia solară 3 Utilizabile Neregenerabile Petrolul. sunt limitate în capacitate – satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu. economiştii fac două distincţii esenţiale: utilizabile şi neutilizabile. vârste. Pentru resursele epuizabile. etc. regenerabile şi neregenerabile3. În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie. potenţialul inovaţional. care permite maximizarea valorii lor. resurse materiale şi umane. pe ramuri şi subramuri de activitate. sunt concurente – unele nevoi se extind în detrimentul altora.Nevoile umane constau în dorinţele. Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice. Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele caracteristici: sunt nelimitate ca număr. aşteptările. Economie politică. Analizând resursele naturale. Omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică. nisipul Paul A. Samuelson. nevoile se grupează în: fiziologice (somatice). O marfă este denumită utilizabilă atunci când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga sa valoare economică. În funcţie de aceste trei dimensiuni. care în această calitate sunt sinonime cu factorul demografic. toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat. aspiraţiile oamenilor de a-şi însuşi bunuri. în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. cuprul. precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. se înlocuiesc între ele. socială şi raţională. Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generaţiile anterioare. gazele naturale. Editura Teora. Regenerabile Pădurile. ca petrolul şi gazele naturale. contând pentru numărul persoanelor apte de muncă. William D. de grup. pentru cele regenerabile. spiritual – psihologice. p. sunt complementare – există nevoi ce evoluează în sensuri identice. utilizarea prudentă este obiectivul principal. complexe sau superioare. 2000. orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. structura populaţiei active pe sexe. problema economică centrală este alocarea lor întimp şi spaţiu. ca şi de calitatea forţei de muncă. Resursele sunt clasificate ca utilizabile sau neutilizabile în funcţie de externalităţile semnificative implicate în producerea sau consumul lor. Resursele se clasifică astfel: resurse primare şi derivate.

Metoda economiei politice Ca oricare altă ştiinţă. prin urmare. Nordhaus. economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare. există două tipuri de tratare a activităţii economice: . oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. structurile şi intensitatea nevoilor umane. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de producţie. Economie politică Legea rarităţii resurselor: volumul. Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un bun sau serviciu pe care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau serviciu şi folosind resursele economisite pentru producţia primului bun. structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul. 1. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai bune alternative sacrificate. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs. Acestea servesc practicienilor. Ca orice model de analiză. clima.A. Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic. legi. De exemplu. calitatea aerului.2. Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne. reguli economice. ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie (FPP). Apa din pânza freatică.D. costul de oportunitate este costul renunţării. în mod obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru satisfacerea nevoilor spirituale. Economiştii sunt cei care formulează principii. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi produsă. atunci. Fiind o ştiinţă relativ tânără. W. sacrificarea unor şanse potenţiale.Neutilizabile Rezervele de peşte. locurile pustii. Samuelson. ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţele anterior constituite. FPP şi costul de oportunitate simplifică la maximum realităţile economice. Aşadar. Alegerea unei variante implică renunţarea la celelalte posibilităţi. în acelaşi timp. politicienilor. deşeurile radioactive priveliştile montane După P. dar pe baza lui au fost formulate unele concluzii importante cu privire la problema alegerii la nivel individual şi naţional – statal. dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice.

Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze preţul benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau creşte veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producţia internă de automobile? În timp. Metoda pentru o ştiinţă reprezintă de fapt ansamblul concepţiilor şi procedeelor cu privire la obiectul de studiu al ştiinţei respective. fie de metoda deductivă (fig. indiferente. fără a face judecăţi. Astfel. economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înţeleagă comportamentul şi sistemul de operare. Se descrie ceea ce există şi modul cum funcţionează. dacă luăm ca exemplu opinia unui important economist român din perioada interbelică – Gromoslav Mladenatz – economia politică este şi ar trebui să rămână o ştiinţă pozitivă4: “economia politică s-a constituit ca ştiinţă sub influenţa ştiinţelor naturale.1. metoda logică. împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor specifice.1.2). Inducţia este modul de a raţiona pornind de la particular la general. Între metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică. etc5. legea sau esenţa acestora. nu poartă nici o judecată de valoare asupra acestei realităţi. Schema redă legăturile dintre economia reală. economia normativă: o abordare a economiei care analizează rezultatele comportamentului economic. acestea. 1998. au existat numeroase dispute cu privire la raportul care trebuie să se stabilească între aspectele teoretice şi cele practice în cadrul ştiinţei economice. faţă de realitatea constatată. modelarea economico – matematică. … În astronomie nu se pune problema dacă soarele ar fi mai bine să fie mai apropiat sau mai îndepărtat de pământ”. nu o apreciază. sunt neutre. experimentul. Dacă economia politică se limitează la abordarea pozitivă a fenomenelor economice. analiza şi sinteza. de la fapte la generalizări teoretice. metoda statică şi cea dinamică.analiza unui fenomen se studiază în ipoteza că toţi ceilalţi factori de influenţă rămân constanţi – reprezintă o metodă de studiu specifică economiei politice. le evaluează ca bune sau rele şi poate prescrie anumite moduri de acţiune. Or. în acest caz se pleacă de la general la particular. . aspectele normative vor ţine în exclusivitate de politica economică. metoda istorică. În cercetarea economică specialiştii se pot folosi fie de metoda inductivă. Deducţia realizează înţelegerea unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul. teoria (ştiinţa) 4 Dan Popescu. Inducţia şi deducţia. Editura Continent. Dinamica ideilor economice. studiul Profesorul Gromoslav Mladenatz despre metoda “Economiei Politice” 5 Există opinii potrivit cărora inclusiv clauza “caeteris paribus” . majoritatea specialiştilor includ: inducţia şi deducţia. Exemplu: de ce depinde salariul muncitorilor necalificaţi? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe profit? Cine va câştiga? cine va pierde? 2. abstracţia.

neesenţial şi întâmplător. specialiştii pleacă de la anumite legi sau teorii şi ajung fie la formularea unor norme de conduită. Sinteza presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general. ASE Bucureşti. fie la formularea altor legi economice generale.economică6. pentru a fi desprinse concluzii general valabile. Analiza reprezintă descompunerea. Prin folosirea deducţiei. 1995 . 6 după Economie politică. Scopul acestui demers îl constituie eliminarea a ceea ce este nerelevant. Analiza şi sinteza. Editura Economică. Abstracţia ştiinţifică este o altă metodă a economiei politice prin care cercetătorii îşi concentrează atenţia asupra unui aspect singular legat de evoluţia unui fenomen. a căror existenţă le este cunoscută. în urma unui proces de reconstituire a întregului prin reunirea părţilor studiate separat. făcând abstracţie de celelalte laturi. dezmembrarea fenomenului studiat în elementele sale componente şi cercetarea lor ca părţi necesare ale întregului. Bucureşti.

FAPTE. preluând numai ce este esenţial. teorie şi politica economică Modelarea economico . Economie politică. Neculai Clipa. PRINCIPII. Gheorghe Luţac. în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Viaţa economică reală este redată sub forma unei relaţii funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. 1998 7 . LEGI. la nivel macroeconomic acest lucru este practic imposibil. Metoda istorică şi cea logică. Bucureşti. ordonarea şi prelucrarea lor şi cu confruntarea diferitelor ipoteze cu acestea Legătura între practica economică. ea reflectă procesul istoric real într-o formă esenţializată. TEORII Teoria. Metoda logică presupune trecerea de la abstract la concret. în timp ce metoda dinamică presupune analiza evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice în timp. Experimentul7 în economie are anumite elemente particulare: viaţa economică nu poate fi studiată în eprubetă. care ştie să se orienteze este mai presus de orice metodă”. datorită amplorii în timp şi spaţiu. ştiinţa economică exprimă principiile generale Inducţie ale economiei Deducţie Cercetarea economică empirică se ocupă cu strângerea. la nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare. ACTE. Editura Economică. POLITICA ECONOMICĂ Prin politica economică se controlează comportamentele economice şi efectele lor. Metoda istorică presupune reflectarea faptelor aşa cum s-au prezentat în timp. Se susţine că “o minte instruită şi inspirată. se acţionează asupra acestora 2. Se pretează în acest caz extensia concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. Metoda statică presupune caracterizarea unui fenomen aşa cum se prezintă el la un moment dat.matematică reprezintă reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem liber sau analog. conducere sau marketing. Ion Pohoaţă. Metoda statică şi metoda dinamică.3. COMPORTAMENTE Ion Ignat.

1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie Desfăşurarea oricărui proces de producţie presupune prezenţa în interacţiune a mai multor factori. Elaborarea categoriei de factori de producţie şi o primă grupare a lor datează de la începutul sec. XIX a apărut şi s-a impus un nou şi viguros factor de producţie – capitalul. care în starea lor potenţială se numesc resurse şi anume: resurse materiale şi energetice. Mult mai târziu. Pe măsura dezvoltării societăţii se constată tendinţa de diversificare a factorilor de producţie. la asumarea riscului de a întreprinde acţiuni economice). abilitatea întreprinzătorului (se referă la capacitatea de a combina în cea mai eficientă proporţie factorii de producţie. Apariţia acestui factor este legată de producţia maşinistă şi de forma industrială de organizare a producţiei. resursele informaţionale. resurse de muncă. Se consideră că această orientare corespunde realităţii contemporane întrucât dezvoltarea economico-socială este condiţionată. sau. la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi a descoperi noi căi de comercializare a acestora. originari sau primordiali. XIX şi o datorăm economistului francez Jean Baptist Sain. de economie de piaţă. adică premisele activităţii economice de producţie. observăm că la începuturile dezvoltării societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi natura (pământul) motiv pentru care aceşti factori poartă denumirea de factori primari. într-o măsură tot mai mare de aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în producţie precum şi de calitatea întreprinzătorului.Capitolul 2 Factorii de producţie 2. ceea ce determină naşterea unui nou sistem economic cunoscut sub denumirea de capitalism. resurse ştiinţifico-tehnice şi tehnologice. iar capitalul . resurse organizatorice şi de conducere.profitul. Aceşti factori de producţie au fost predominanţi în cea mai mare parte a istorie civilizaţiei materiale (civilizaţia producţiei agricole). în a doua jumătatea a sec. Conturarea acestui concept este strâns legată de teoria repartiţiei după care fiecare factor de producţie primeşte o recompensă în funcţie de serviciile aduse în procesul de producţie: munca primeşte salariul. . pământul – renta. resurse de timp şi spaţiu. celor trei factori clasici adăugându-li-se: progresul tehnic. ulterior. resurse financiare. Dacă privim evolutiv activitatea productivă. Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii şi reprezintă forma economica pe care o îmbracă resursele. XVIII şi începutul sec.

resursele informaţionale. comun tuturor genurilor de activităţi sociale – reprezintă activitatea conştientă. potenţialul creativităţii ştiinţifice şi tehnologice etc. 2. Astfel: a) după conţinutul. Keynes ca “cea care produce totul”. factori tehnici. M.2. factori economici. Munca – factor de producţie primar originar. cunoştinţele şi experienţa pe care le posedă. în vederea producerii bunurilor în vederea satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. c) după sfera de cuprindere se grupează în factori comuni (prezenţi în orice fel de producţie) şi factori specifici întâlniţi numai în unele procese.în manieră clasică sau în cea a teorie neofactorilor . precum şi al celorlalţi factori de producţie în acelaşi timp el fiind şi beneficiarul rezultatelor producţiei. Raportată la scara timpului. În acest context analiza . În cadrul sistemului factorilor de producţie. deosebim factori direcţi şi factori indirecţi. specific umană prin care oamenii utilizând uneltele şi instrumentele adecvate îşi valorifică aptitudinile. Munca a fost apreciată de Adam Smith ca: “sursă unica a avuţiei naţiunilor” iar de J. munca ocupă primul şi cel mai important loc. Această teorie include noi categorii de factori cum sunt: capitalul uman. Diversitatea factorilor implicaţi în activitatea economică şi cerinţele eficienţei economiei de schimb reclamă analiza şi structurarea lor pe grupe cât mai omogene.2.important este ca analiza şi interpretarea lor să fie dinamice prospective. prin intermediul ei realizându-se combinarea şi utilizarea eficientă a celorlalţi factori de producţie. respectiv natura factorilor activităţii economice se disting factori umani.În felul acesta s-a creat teoria neofactorilor de producţie care pune în evidenţă faptul că vechea clasificare a factorilor şi aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfăcătoare. Factori de producţie clasici 2. urmărindu-se determinările cantitative şi deopotrivă calitative. Indiferent de modul de clasificare a resurselor atrase în circuitul economic . factorul uman are o maximă importanţă deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale. b) după modul de acţiune. Munca În sistemul factorilor de producţie.1. munca apare ca un factor de producţie neregenerabil. factori sociali.

Dinamica resurselor forţelor de muncă. expresia unor eforturi deosebite depuse de familie şi societate. d) măsuri de natură tehnică socială. Calitatea resurselor de muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă cu nivelul său de cultură generală şi instruire profesională. Ambele aspecte. 2. în nivelul calificării forţei de muncă şi în preocuparea existentă pentru ridicarea calificării. ca diferenţă sau raport între natalitate şi mortalitate. b) sporul migratoriu al populaţiei.2. factor esenţial al sporirii eficienţei muncii sociale. dar şi al rezultatelor obţinute prin utilizarea sa. Deci calitatea muncii analizată prioritar prin intermediul calificării. În aceste condiţii calificarea se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei moderne. ea fiind condiţie de bază a creşterii productivităţii muncii.forţei de muncă se impune în a fi făcută în complexitate atât sub aspect cantitativ cât şi structural şi calitativ. pune în evidenţă amplificarea resurselor de muncă de care dispune societatea. cu un larg orizont cultural. Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii lor. analizată prin prisma componentelor acestora este influenţată de o serie de factori dintre care enumerăm: a) sporul natural al populaţiei. c) creşterea populaţiei apte de muncă şi îndeosebi.2. Aspectul cantitativ impune abordarea categoriei de resurse de forţă de muncă ca ansamblu a capacităţilor umane de care dispune o ţară la un moment dat şi care sunt atrase sau pot fi atrase în prestarea unei activităţi sociale utile. în stare să mânuiască şi să stăpânească instrumentele moderne ale producţiei. Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii presupun lucrători cu o temeinică pregătire profesională. diferenţă sau raport între imigranţi şi emigranţi. juridică privind atragerea în activitate a tuturor persoanelor apte de muncă. au ca efect potenţarea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului. Natura . pentru perfecţionare. a populaţiei ocupate în cadrul populaţiei totale prin îmbunătăţirea stării sănătăţii ei şi creşterea duratei medii de viaţă.

una din problemele controversate ale teoriei economice este aşa numita lege a randamentelor descrescânde. mărimea. includerea. de la care porneşte economia atât ca activitate. inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor naturale. calitatea şi eficienţa economică a producţiei agricole sunt direct dependente de mărimea suprafeţei utilizate. mineralele etc. În agricultură pământul reprezintă principalul factor al procesului de producţie. cât şi ca studiu şi politică. aerul. alături de ceea ce reprezintă terenul propriu zis de desfăşurare a producţie. înţelegem totalitatea resurselor brute preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor şi serviciilor. energia. Din rândul elementelor naturale se detaşează ca importanţă pământul. stabilirea unor limite şi normative ştiinţifice privind utilizarea raţională şi eficientă a fiecărei suprafeţe de teren. Deopotrivă acest factor este considerat în sensul său larg. deoarece ca orice bun şi pământul are utilitate şi preţ. ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital. a bogăţiilor solului şi subsolului. Sortimentul.Natura are un rol central în activitatea economică întrucât îi oferă mediul de desfăşurare. în fine. ca factor de producţie primar. În actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat. În condiţiile caracterului limitat al pământului şi ale sporirii nevoii de bunuri agro-alimentare. de însuşirile calitative ale solului şi de capacitatea productivă a acestuia. o însemnătate mare o prezintă problema evaluării economice a terenului agricol. Teza a fost folosită şi de Malthus pentru a demonstra creşterea mai rapidă a populaţiei în comparaţie cu mijloacele de subzistenţă. . respectiv a stabilirea valorii economice a pământului. conform căreia rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare cantitate suplimentară de factori adăugaţi) se diminuează. cu amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seama mai mult de implicarea celorlalţi factori mai calculabili. clima. ceea ce înseamnă: recunoaşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil al factorului pământ. pădurile. Prin natură. substanţa materială şi condiţiile primare de producţie. Având în vedere rolul şi importanţa sa. Evaluarea economica a pământului trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: cunoaşterea contribuţiei sale la procesul creşterii economice. apa. Factorul natural al producţiei cuprinde pământul (solul). precum şi forţa motrică potenţială (resursele primare de energie).

fabrici.) Capital fix Capital real CAPITALUL FACTOR DE PRODUCŢIE Capital tehnic . R = renta în unităţi monetare d = rata dobânzii 2. uzine. Capitalul In sens economic capitalul – factor de producţie reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile. etc. .materii prime. mine etc.2. care. şi care funcţionează în activitatea economică.În evaluarea economică a pământului.semifabricate .combustibili .3.echipamente de producţie Capital circulant . concretizată in bunuri de producţie.construcţii( clădiri. După această metodă formula de calcul este: Pp =R/d Unde Pp = preţul pământului. materiale Capital natural Capital nominal (titluri de proprietate) . se folosesc mai multe metode. Capitalul nominal nu are o valoare reală de sine stătătoare şi nu funcţionează în activitatea economică ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit. Prezintă importanţă următoarea structură : Capitalul real are o valoare de sine stătătoare. preţul pământului este renta capitalizată adică o sumă de bani care depusă la bancă aduce o dobândă anuală egală cu renta anuală însuşită de către proprietarul funciar de la arendaşi pe baza contractului de arendare. Astfel în condiţiile existenţei rentei funciare.energie . hale. Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere. prin asociere cu ceilalţi factori de producţie participă la producerea de noi bunuri economice în scopul obţinerii unui profit.

b) echipamentele de producţie care reprezintă componenta principală activă a capitalului fix. elementele capitalului tehnic se grupează în: capital fix şi capital circulant. in combinaţie cu ceilalţi factori de producţie. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe cicluri de producţie. în cadrul procesului de producţie . respectiv totalitatea bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă un venit proprietarului său. modul în care se consumă. b) uzura morală determinată de acţiunea progresului ştiinţifico-tehnic ţi tehnologic. Stadiul 2 constă în utilizarea şi transformarea capitalului productiv. producţie neterminată .producţie finită şi semifabricatele destinate vânzării. Se prezintă sub formele(elementele): stocurile de materii prime şi materiale pentru producţie. sub aspect material. care îmbracă trei forme: bani. nu poate servi decât un singur ciclu de producţie. în bunuri sau servicii destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă. marfă. Uzura capitalului fix îmbracă formele: a) uzura fizică determinată de acţiunea factorilor naturali precum şi de procesul folosirii capitalului fix. modul de înlocuire al fiecăruia etc. Fluxul circular al capitalului cuprinde trei stadii: Stadiul 1 reprezintă procesul prin care capitalul bănesc e utilizat pentru procurare de factori de producţie :capital fix. bunuri-capital. energie. transformându-se în capital productiv. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc. . combustibil. îşi transmite în întregime. determinând capacitatea de producţie al unei întreprinderi. muncă(plata salariilor. dintr-o dată valoarea asupra noului produs.Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic. etc. transferându-si valoarea în mod treptat prin utilizare. capital circulant. Stadiul 3 îl constituie trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la care s-a pornit iniţial însă cu un spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată. Delimitarea celor două componente are la bază criterii legate de : transmiterea valorii acestora în cadrul procesului de producţie. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care este transformată în procesul de producţie schimbându-şi forma naturală. întreprinderea dispune de capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii ei. În orice moment. Capitalul circulant are un grad de mobilitate şi lichiditate mai mare decât capitalul fix. păstrându-şi forma materială. Structura capitalului fix cuprinde: a) construcţii care formează condiţiile generale ale desfăşurării procesului de producţie .

Aplicarea rezultatelor ştiinţifice în producţie se realizează sub forma noilor tehnologii. Reluarea permanentă a acestei mişcări constituie rotaţia capitalului. ea include tot frontul ştiinţelor şi afectează concomitent toţi factorii de producţie. Timpul de rotaţie reprezintă timpul necesar parcurgerii unui circuit complet. ca factor de producţie distinct. Cercetarea ştiinţifică oferă producţiei informaţia.3. devine mai eficientă. Progresul tehnic Progresul tehnic şi ştiinţific s-a impus. În comparaţie cu alte revoluţii în ştiinţă şi tehnică.Trecerea succesivă a capitalului prin cele trei stadii şi forme funcţionale corespunzătoare poartă denumirea de flux circular al capitalului. Cu cât viteza de rotaţie are valori mai mari cu atât eficienţa capitalului creşte. în totalitatea sa.3. În general progresul tehnic relevă ansamblul realizărilor cunoaşterii umane prin care activitatea economică. ceea ce capătă denumirea generică de progres tehnic. Numărul de rotaţii efectuate de capital într-o perioadă dată(de obicei un an) constituie viteza de rotaţie a capitalului.2. 2.3. Accelerarea vitezei de rotaţie este condiţionată de promovarea de către întreprindere a unor măsuri tehnico-organizatorice şi manageriale în toate stadiile fluxului circular al capitalului. 2. Neofactorii de producţie 2. cea actuală marchează un salt uriaş în toate domeniile cunoaşterii umane. în economiile moderne.1. respectiv cunoştinţele fără de care nu se pot crea elementele constitutive ale factorului de producţie capital şi nici bunurile şi serviciile care să corespundă trebuinţelor lumii contemporane. Resursele informaţionale . Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe o dată cu efectuarea unui circuit.

împreună cu celelalte elemente dar integrată acestora. informaţia devine un factor de producţie alături de materie şi energie. . c) element important de reglare a tuturor sistemelor.În unitate organică cu progresul ştiinţifico-tehnic se află şi resursele informaţionale. În raport cu celelalte arătate putem sublinia faptul că în sistemul economic informaţia are următoarele funcţii: a) de element cognitiv ce amplifică potenţialul şi eficienţa celorlalţi factori de producţie. ca şi suport material. în şi prin acestea. desfăşurată în toate domeniile. informaţia devine un element al avuţiei naţionale. Astfel. Produsul este cu atât mai valoros cu cât el. conţine o cantitate mai mare de informaţie. c) după ce se amortizează sub aspect economic devine o resursă inepuizabilă. e) deşi se uzează (moral) aceasta nu este totală. Abilitatea întreprinzătorului Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neo-factor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe concurenţă şi libera iniţiativă. Ele reprezintă cunoştinţele ştiinţifice pe care omul le obţine prin cercetarea naturii şi vieţii economico-sociale precum şi prin activitatea curentă de producţie. b) se acumulează şi se îmbogăţeşte în timp.3. d) nu e pierde decât dacă i se distruge suportul material. Ca orice bun produs prin muncă. inclusiv la nivel microeconomic. informaţia operativă devenind informaţie statistico-istorică vitală. în continuare ea intrând în stocul informaţional social şi altele 2. din punct de vedere al informaţiei orice bun nu este altceva decât un suport material al unei cantităţi mai mici sau mai mari de informaţie. dar cu unele proprietăţi speciale: a) nu se consumă şi nu se uzează prin folosire.3. b) element de legătură între toate elementele sistemului economic influenţate de adâncirea diviziunii sociale a muncii. devenind din ce în ce mai eficientă. În producţie.

fie economic. Salariul nu a existat în toate timpurile. Problematica salariului a constituit o preocupare constanta onomiştilor începând cu şcoala clasică. În sens larg salariul reprezintă venitul însuşit prin muncă. cu toate că factorul muncă a participat dintotdeauna la procesele de producţie. Termen de origine latina. Astfel. salarium era suma plătită fiecărui soldat roman a-şi procura sarea. Salariul 3. recompensarea lor. fie că. dobânda 3. Capitolul 3 Salariul. abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv de progres.1.În general. Salariul s-a generalizat ca mod de remunerare. profitul. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. iniţiază un proces de schimbare radicală.Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent dealtul fie juridic. o dată cu trecerea la organizarea sistematică a producţiei manufacturate. ca o necesitate obiectivă. prin întreprinzător este înţeles acel tip de subiect al activităţii economice.1.1. factorul muncă este recompensat prin salariu . care fie că iniţiază o nouă afacere. în cadrul unei afaceri în desfăşurare.Un om liber nu primea salarium. Conceptul de salariu Implicarea factorilor de producţie în activităţile economice determină. David Hyman defineşte spiritul întreprinzător drept “abilitatea de a crea produse şi procese şi de a organiza crearea de produse şi servicii” Ca factor de producţie. în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative. renta. .

care se formează prin intermediul „capitalului economic”.productivitatea muncii . El face distincţie intre preţul natural al muncii şi preţul de piaţă al muncii. concepţia dualistă. Orientarea sociologico-economică franceză integrează teeoria salariului într-o teză generală a distribuirii produsului naţional. Au apărut şi alte interpretări date categoriei de salari. Capitalul uman rezultă din . „capitalul cultural". substanţa salariului este dată.costul formării resurselor de muncă . respectiv ca expresie bănească a valorii acesteia. Alţi economişti apreciază că salariul este venitul persoanelor care participă prin munca lor proprie la procesul de producţie. Din cele prezentate rezultă că natura salariului este tratată în maniere diferite. de o mare diversitate. Unii economişti. Astfel. potrivit acestui factor salariul constituie suma care asigură strictul necesar pentru existenţa lucrătorului şi întreţinerea familiei sale. Asemenea factori sunt : a. A. Preţul natural al muncii este acela care dă posibilitatea lucrătorului să se întreţină şi să-şi perpetueze rasa. Cu toate acestea. fondată pe studiul de comportament al grupurilor. P. apreci că „omul este mai mult decât o marfă" şi îşi închiriază serviciile pe baza unui preţ". Alte orientări explică formarea salariului prin confrunta politicilor de salarizare ale firmelor şi nu prin raporturile dintre cererea de forţă de muncă. munca este scumpă când este rară şi ieftină când este abundentă. Concepţia monistă explică substanţa salariului printr-un singur factor. ci de rezultatele folosirii ei. adică de productivitate. Samuelson de exemplu. nu de costul forţei de muncă. David Ricardo apreciază că salariul reprezintă o parte din valoarea creată de muncitor în procesul de producţie. În economia contemporană există o multitudine de orientări cu privire la salariu. ce marchează influenţa variaţiei salariului asupra nivelului ocupării forţei de muncă şi a venitului. „capitalul uman" reprezintă experienţa acumulată salariaţi. în teoria economică s-au cristalizat două concepţii reprezentative : concepţia monistă . d. c. neokeynesismul pune accent pe termenii de stoc şi fluxuri ale forţei de muncă. pe baza acţiunii naturale a proporţiei dintre ofertă şi cerere. în concordanţă cu acest factor. Preţul de piaţă al muncii constituie preţul care se plăteşte în mod real pentru ca. astfel economiştii marxişti consideră salariul drept preţ al mărfii forţă de muncă.salariul.Adam Smith a văzut în salariu o categorie naturală-răsplată naturală a muncii. b. După Smith salariul este singurul venit bazat pe muncă şi trebuie să corespundă minimului de obiecte de consum necesar muncitorului şi familiei sale.

a contribuţiei pentru şomaj.ce se stabileşte pe piaţa muncii. politica de salarizare la un moment dat. Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale ale pieţei şi elementele specifice pieţei muncii. după scăderea din salariul brut a impozitului pe salarii. în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă.investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri potenţiale viitoare.1. asigurări şi pensii etc). şomajul ia proporţii şi se reduc salariile. ceea ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii. În perioadele de avânt economic. Formarea salariului are loc în cadrul unor relaţii complexe prilejuite de angajarea. pentru participarea lor la activitatea economico-socială. Salariul. preţul capacităţii de munca. Concepţia dualistă apreciază că substanţa salariului constă.Formele salariului Salariul îmbracă două forme principale de manifestare : salariul nominal şi salariul real. condiţionat de mărimea productivităţii. ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă. în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul muncii depuse. întreprinzătorii sau statul adoptă o serie de . se stabileşte pe baza mecanismului pieţei.. sub formă bănească (uneori însă şi sub formă naturală).2. Acesta poate fi privit ca salariu brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi ca salariu net (suma efectiv încasată. Potrivit acestei teorii. c. diminuarea producţiei generează scăderea cererii de forţă de muncă. Factorii care condiţionează mărimea salariului nominal sunt : a. evoluţia situaţiei economice. prin mecanismul cererii şi ofertei . în timpul recesiunilor şi crizelor. concomitent. 3. în funcţie de rezultatul ei. Dimensiunea salariului se stabileşte încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. creşterea producţiei de bunuri materiale şi de servicii solicită forţă de muncă suplimentară şi salariile au tendinţa de creştere . utilizarea şi plata muncii ca factor de producţie. b. fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii. Substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional repartizată în mod direct salariaţilor.

în funcţie de valoarea mai mare sau mai mică a ei. Inflaţia. antrenează diminuarea salariului real. ca un raport între indicele salariului nominal şi indicele preţurilor bunurilor de consum şi serviciilor: Isr = (Isn/Ip)*100. Isn = (Sn1/Sn0)*100. b. impozitele şi taxele. neînsoţită de o creştere proporţională a salariului nominal. Indicele costului vieţii ne permite să cunoaştem mărimea cheltuielilor băneşti pe care un individ trebuie să le facă pentru a-şi asigura acelaşi nivel de viaţă. la un moment dat. Creşterea costului vieţii. în două situaţii. care diferă numai prin preţuri. c. preţurile bunurilor de consum. Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi cumpărată. având în vedere criterii multiple: de sex. profesiuni. nivelul preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor. care se află în raport direct proporţional cu salariul real . d. cu o unitate monetară se pot cumpăra mai multe sau mai puţine bunuri. în care: Sn -salariul nominal . Salariul real se determniă în funcţie de cel puţin două coordonate hotărâtoare : mărimea salariului nominal.salariul real. salariul nominal. influenţează direct costul vieţii. atunci se înregistrează o reducere a salariului real.măsuri privind mărimea salariilor. puterea de cumpărare a banilor. Sr = (Sn/Cv) *100 sau Cv = (Sn/Sr) *100. fiind diferit de la o perioadă la alta şi de la o ţaţă la alta. Cv -costul vieţii. care acţionează invers proporţional asupra mărimii salariului real. În situaţia în care preţurile cresc mai rapid decât salariul nominal. decât o reflectare a puterii de cumpărare a salariului nominal. Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt : a. regiuni sau naţionale. ramuri. Atât salariul real. tarifele serviciilor. la un salariu nominal dat. revendicările sindicale. generează o diminuare a veniturilor reale . cât şi cel nominal. cu salariul nominal. care reflectă deprecierea valorii banilor. Creşterea salariului real se poate calcula şi sub forma untri indice procentual. Sr. El nu este altceva. Ip =(P1/P0)*100 .

-premiile şi primele plătite pe baza sistemului de salarizare acceptat . -plata orelor efectuate suplimentar. o componentă a costului total al oricărui bun economic. Ca element al costului de producţie salariul se manifestă sub două forme : salariul de bază. pe lângă salariul încasat de fiecare individual s-au mai constituit salariul colectiv şi salariul social. peste programul normal de lucru. Pentru stimularea salariaţilor sau pentru realizarea de către unii dintre ei a unui venit minim. suplimente pentru copii etc. Ip . Salariul social constituie acea parte din venitul naţional prin care societatea. intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mai mari. Salariile de bază cuprind sumele de bani ce reprezintă remunerarea salariaţilor întreprinderii pe timpul efectiv lucrat şi anume : -salariile plătite pe baza tarifelor în acord sau după timpul efectiv lucrat. -sporurile plătite pentru condiţii deosebite de muncă.structura profesiilor: complexitatea muncii.indicele salai nominal. salariul suplimentar. În ansamblul său. cum sunt accidentele de muncă. nivelul salariului nominal. Isn. Salariul colectiv revine în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi. P1 -preţul din anul curent. Sn1 -salariul nominal anul curent. Salariile de bază împreună cu salariile suplimentare formează fondul de salarii al întreprinderii. ca participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite facilităţi. Sn0 — salariul nominal din anul de bază.indicele salariului real. P0.Unde: Isr. şomajul etc. bolile profesionale. pentru sporuri de vechime.indicele preţurilor. Mărimea acestuia depinde de: numărul de salariaţi. -plăţile suplimentare pentru munca desfăşurată pe timp de noapte. Salariul reprezintă şi un cost. Ponderea salariului în costul de . considerat rezonabil. Salariile suplimentare reprezintă sumele plătite salariaţilor întreprinderii pe timp nelucrat : pentru concedii de odihnă.preţul din anul de bază.

Practic. Cu cât gradul de înzestrare tehnică va fi mai scăzut. Pentru întreprindere. reprezentată de întregul venit realizat de activitatea economică şi care s-ar transforma astfel în salaziu. mai trebuie luate în considerare şi existenţa a două tendinţe contradictorii în comportarea sa. dinamica preţurilor. de a dialoga cu unitatea economică sau si cu organele speciale ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective migraţia internaţională a forţei de muncă. Dacă sub aspectul reproducţiei forţei de muncă societatea este interesată ca nivelul general al salariului să fie mai mare. alţii au caracter indirect. care în viziunea ofertantului de muncă trebuie să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. şi sunt influenţate de numeroşi factori. capacitatea salariaţilor de a se orgniza. Categoria factorilor cu influienţă indirectă include: gradul de organizare în sindicate şi acitatea sindicatelor de a obţine câştig de cauză pentru revendicările salariaţilor. cu atât ponderea salariului va fi mai marc. creşterea productivităţii muncii constituie calea economică principală pentru diminuarea ponderii salariului pe unitate de produs. de preţuri etc. Mărimea şi dinamica salariului diferă pe ţări. În acest sens. subramură la alta. în funcţie de cererea şi oferta de forţă de muncă. Pentru determinarea mărimii salariului unui angajat. compatibilă cu cerinţele refacerii capacităţii de muncă. unii au caracter direct. salariul oscilează între cele două limite. Principalii factori cu impact direct sunt: costul resurselor de muncă. limită care. productivitatea muncii. din punctul de vedere al celorlalţi posesori de factori de producţie. întreprinderi. fără a afecta calitatea vieţii. cât şi cu sporirea eficienţei economice. surprinse de conceptele: efect de substituire şi efect de venit. nu trebuie atinsă niciodată. de la o întreprindere la alta. limita maximă apare atunci când salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii. aceasta are interesul de a stabili o pondere a salariului mai mică. Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă . oarece ei n-ar mai primi nimic. ramuri de activitate. Mărimea salariului are două limite: minimă. din punctul de vedere al costurilor de producţie.producţie diferă de la o ramură. dimensiunile cheltuielilor instruite şi calificare profesională. raportul dintre cererea şi oferta de muncă. maximă. legislaţia privind mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc. zone economice.

dar criteriul hotărâtor îl reprezintă eficienţa economică. Aceasta asigură legătura între mărimea rezultatului muncii.1.3. Efectul de substituire generează o tendinţă de creştere a salariului. Pe lângă mecanisme de cheltuire a fondului de salarii. Mărimea salariului este supusă continuu unor procese obiective contradictorii de diferenţiere şi de apropiere-egalizare. în favoarea timpului liber. ci să determine c cointeresare permanentă. pe când efectul de venit îi imprimă o tendinţă de stagnare. el renunţă la munca suplimentară. pe termen lung. mărimea concretă a salariului trebuie stabilită astfel încât să nu ducă la suficienţă. în consecinţă. partea ce revine salariatului şi activitatea depusă de el. Acesta este efectul de substituire. Dinamica salariului. iar uneori la o parte din munca prevăzută de un program normal. financiare. Acesta este efectul de venit. denumit astfel pentru că înlocuieşte (substituie) o parte din timpul liber al salariatului cu timp de muncă. pentru creşterea eficienţei economice a producţiei. ceea ce are ca efect diminuarea timpului liber şi sporirea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă. mărimea lariului poate să crească sau să stagneze (înregistrând totuşi oslaţii nesemnificative în sus şi in jos). Drept urmare. Pe termen scurt. formele de salarizare sunt instrumente de control ale utilizării tuturor resurselor: umane. 3. Cu toate că formele de salarizare apar ca instrumente tehnice pentru asigurarea legăturii cantitative şi funcţionale dintre salariu şi rezultate. În situaţia când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. ele sunt şi pârghii de conducere specifice fiecărei unităţi economice. în unele cazuri înlocuite în vederea folosirii eficiente a întregului potenţial productiv. Formele de salarizare Forma de salarizare reprezintă o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica salariului individual. materiale. ele se cer alese şi examinate permanent.suplimentară. se prezintă ondulate cu tendinţa generală de creştere. Formele de salarizare sunt alese în funcţie de opţiunile politicp-economice. .

de obicei. . cadouri. a. -contribuie la creşterea productivităţii salariaţilor. constantă. zi. rezultatele muncii trebuie să fie întotdeauna mai mari decât costurile de producţie. salarizarea mixtă. Salarizarea în acord constă în remunerarea salariaţilor în funcţie de cantitatea de bunuri şi de servicii produse sau după numărul de operaţii şi de activităţi executate într-o unitate de timp. -absenţa constrângerii salariatului. Mărimea totală a salariului se determină în funcţie de timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp. -diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetorii necesari.În concordanţă cu acest criteriu. În cadrul acestei forme de salarizare fiecărui angajat i se stabilesc sarcini exacte. Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie din următoarele considerente : -relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi munca depusă de salariat. lună. Avantajele salarizării în regie sunt : -prioritatea calităţii. pe cei ce prestează un volum de muncă mai mare sau de o calitate mai bună. Întreprinderea renunţă la salariatul care nu depune munca minimă scontată în timpul pentru care este remunerat şi recompensează suplimentar prin premii.creşterea rezultatelor trebuie să devanseze sporirea salariilor. Salarizarea în acord are şi unele inconveniente şi anume: -tendinţa de a executa cât mai multe piese şi operaţii poate avea loc şi în detrimentul calităţii. Salariul pe unitate de timp fluctuând în funcţie de durata muncii. orice creştere în intensitatea şi productivitatea muncii aduce avantaje întreprinzătorului. preţul mediu al unei unităţi de timp. răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o are şi de locul pe care-1 ocupă în diviziunea muncii. chiar dacă se foloseşte unitatea de măsură. -garanţia securităţii venitului. Pentru aceeaşi muncă prestată şi durată de timp. Princialele forme de salarizare sunt: salarizarea pe unittea de timp (în regie). în situaţia salarizării în regie. b. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor după timpul efectiv lucrat : oră. salarizarea în acord. săptămână. -salariul are o evoluţie. salariile pot fi diferite. -împinge salariatul spre oboseală tot mai mare. contribuind la intensificarea muncii.

stabilirea tarifelor este foarte dificilă. de marketing etc. Remunerarea pe bază de remisă sau cote procentuale şi cea pe bază de norme de muncă sunt. în funcţie de numărul condiţiilor îndeplinite. variante de salarizare în acord.-în industriile cu o diviziune a muncii complexă. este ridicat şi poate fi obţinut numai de un număr mic de lucrători. de obicei. Forma de salarizare mixtă se utilizează în industria constructoare de maşini. fixat de întreprindere. Drept urmare. Fiecare condiţie are un tarif. acordul poate fi : -individual. . după importanţa pe care o prezintă pentru cantitatea. o zi de muncă). mărimea salariului devine variabilă. o activitate sau un produs. s-au conturat câteva direcţii de îmbunătăţire a formelor de salarizare şi anume: corectarea. Dacă în cazul salarizării în acord salariul oscilează în sus. în care fiecare condiţie are un tarif unitar în funcţie de importanţa sa. -colectiv (pe echipe). ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice. ca în cazul salarizării în acord. -corelarea salariului cu dinamica preţurilor şi cu inflaţia prin aplicarea unor scări . operaţii relativ omogene. tehnologice. Salariul pe o zi. Salarizarea mixtă.este o îmbinare între primele două forme de salarizare. c. de management. In concordanţă cu condiţiile concrete de organizare a muncii şi cu modul cum se realizează stimularea în muncă în fiecare întreprindere. fabrică etc). -global (pe uzină. în jos de la nivelul maxim. In funcţie de tariful aplicat pentru o operaţie. participarea. constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp (de obicei. în situaţia salarizării mixte el variază. Fiecare variantă are avantaje şi limite. această formă de salarizare se poate realiza în: -acord simplu. în esenţă. structura şi calitatea producţiei. socializarea. În ţările cu ecoomie de piaţă. Corectarea se referă la toate formele de salarizare şi cuprinde: -menţinerea salariului individual peste un minim vital sau decent. Salarizarea în acord se aplică în domenii cu activităţi. -acord progresiv. în mecanica fină sau în electronică etc.acord regresiv. Pentru majoritatea salariaţilor nivelul acestui salariu constituie o incitaţie continuă la o muncă suplimentară. cu un număr mare de operaţii.

Salariul. Participarea constă în admiterea salariaţilor la împărţirea profiturilor obţinute de întreprinderea în care ei îşi desfăşoară activitatea. Socializarea se realizează prin salariul familial (alocaţii pentru copii) şi salariul social. Curs de Economic Politică. în Economii Politică. Bibliografie Gide Ch.. Tipografiile Române Unite. Pe lângă formele de salarizare. care să se distribuie salariaţilor din profit. Bucureşti. -prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri. Prin această revendicare.. Socializarea reprezintă asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru munca depusă de fiecare. P. angajaţii caută să-şi asigure o salarizare mai echitabilă. . 2. condiţii de muncă deosebite şi muncă de noapte. cooperatist. -prin facilităţi acordate salariaţilor pentru a cumpăra acţiuni de la unitatea unde lucrează.mobile (indexarea salariilor). ca supliment mai mult sau mai puţin substanţial la salariu. aport deosebit la cantitatea şi calitatea activităţii realizate etc. sistemul de salarizare mai cuprinde : -sistemul de sporuri: pentru vechime în muncă. responsabilităţi manageriale. Se aplică. Participarea se poate organiza în următoarele forme : -prin cote-părţi din profit. ca o creanţă asupra comunităţii sociale. -sistemul de participare la profit. -atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul public. de obicei numai unor grupuri de salariaţi aflaţi în situaţii dificile. Bucureşti Ghiţă T. reprezintă instrumentul prin intermediul căruia sporeşte cointeresarea materială a salariaţilor. vo2. Indexarea constă într-o mişcare compensatorie a salariului faţă de preţuri şi de inflaţie. iar firmele îşi pun în ea speranţa atenuării contradicţiilor dintre interesele lor şi cele ale salariaţilor. care nu pot face faţă numai cu salariul încasat pentru munca depusă. Participarea trebuie să fie colectivă (a tuturor salariaţilor): profiturile se repartizează fiecărui salariat după diferite criti stabilite pe baza situaţiei concrete existentă în fiecare întreprindere sau ţară. -sistemul de premii. -acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă mai dificile. în ansamblul său. privat şi mixt la muncă egală. care realizează legătura nemijlocită a cuantumului total al câştigurilor de rezultatele efective obţinute în întreprinderea în care lucrează.

R. .P. Renta 3. Petty aprecia renta ca reprezentând surplusul de valoare care depăşeşte cheltuielile de producţie. 3.2.R. iar scăderea ei are efect invers.Frois. Bucureşti. Există o diversitate de teorii cu privire la natura şi formele rentei.. Ed. este efectul acestui preţ" (Smith A. Editura Academiei R. Ulterior a cunoscut noi forme şi cele mai felurite semnificaţii. în acelaşi mod cum produce roadele. ce se formează în urma utilizării factorilor de producţie. Elemente conceptuale În categoria veniturilor fundamentale. de către specialişti în vederea stabilirii conţinutului ei. sunt cauzele preţului. Iniţial renta a fost ataşată de factorul natural. W.1. Salariul şi profitul mai mare sau mai mic. mai mare sau mic. Economie Politiqu. Editura Academiei R. G.A.2.. Din această perspectivă categoria economică de rentă a fost şi este cercetată. Paris. Smith are meritul de a fi sesizat că nu întotdeauna proprietatea funciară asigură condiţiile necesare de a obţine rentă. Smith A. Avuţia Naţiunilor.. A. marcând deosebirea dintre profit şi renta funciară. mărimea rentei depinde de cererea şi preţul produselor agricole. În opinia sa.. Avuţia Naţiunilor. iar preţurile să fie determinate de cheltuielile ce se fac în condiţiile cele mai puţin favorabile. în produse şi în bani.. Bucureşti). Kconomics. Fiziocraţii considerau că pământul creează renta printr-o însuşire naturală. pe când renta mare sau mică. A.P. un loc important revine rentei. A. Munteanu V. Economie politică. Această formă de venit a apărut în feudalism ca rentă în muncă. Reprezentanţii şcolii clasice limitau renta la agricultură considerau că apariţia ei este o „dărnicie a naturii". David Ricardo arată că formarea rentei are la bază fertilitatea inegală a terenurilor . Mebrow-Hill Bask Company. Pentru aceasta este nevoie ca cererea de produse agricole să fie mai mare decât oferta. În acest sens sublinia că „renta intră în alcătuirea preţului mărfii în altfel decât salariul şi profitul.. Samuelson P. Fundaţiei Chemarea Iaşi. O creştere a cererii determină o sporire a preţului cerealelor şi măreşte renta. în prezent se apreciază că toţi factorii de producţie generează rentă. Adam Smiih a făcut un pas înainte faţă de predecesori. cu atenţie.

Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii: -factorul de producţie sau bunul economic să fie limitat cantitativ. Şt. renta constituie suma de bani plătită pentru folosirea temporară a lui. cel puţin o anumită perioadă de timp.” Pământul –afirmă Samuelson . 1982) . Renta privită ca recompensă a factorilor de producţie.. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă este o altă persoană decât proprietarul acestuia). B.agricole. V. Zeletin. se poate afirma că renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie sau bun economic a căror ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică. -oferta factorului de producţie sau a bunului economic să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea. El face distincţie între condiţiile creării rentei (raritatea pământurilor bune) şi cauza acesteia . Illinois. Şcoala economică românească. Irwin R..creşterea preţului la principalele produse agricole sub presiunea cererii. reprezentată prin Ion Ionescu de la Brad. S. Economics.a.. Şcoala marginalistă aduce o nouă viziune asupra rentei.care se caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei"(Atkinson L. P. în acest context. extinzând aria de cuprindere a acestei categorii. are contribuţii importante la dezvoltarea teoriei rentei. iar producţia obţinută de pe terenurile fertile se dovedeşte a fi insuficientă pentru acoperirea ei. Madgearu ş. respectiv „renta economică pură se referă la venitul obţinut de un factor de producţie -orice factor . Inc. Say consideră renta funciară ca o recompensă pentru serviciile aduse de factorul de producţie .pământ. Deoarece cererea de produse agricole creşte. Aurelian. Homewood. Reprezentanţii acestei şcoli apreciază că renta se fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale şi productivitatea marginslă. Profesorul Madgearu arăta că renta diferenţială este o categorie economică mai generală şi se formează datorită acţiunii legii fertilităţii descrescânde a solului. J. Şcolile şi curentele de gândire economică contemporană evidenţiază valabilitatea universală a rentei.nu este singurul factor de producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca rentă". prezenţa ei în cadrul tuturor formelor de activitate economică şi nu numai în agricultură. produsele se vând la preţul bunului mai scump. potrivit cărora renta constituie o categorie universală cu aplicabilitate în toate domeniile vieţii economice. obţinut în condiţii mai puţin favorabile. -să nu poată fi substituit cu un alt factor sau alt bun.

ca urmare a deficitului de ofertă în raport cu cererea totală. În general. iar în final. mărimea ei depinde de volumul producţiei marginale obţinute prin utilizarea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie. renta exprimă venitul ce rezultă din insuficienţa ofertei totale. Renta economică nu reprezintă un determinant al preţului de vânzare. Realizarea efectivă a rentei depinde de elasticitatea ofertei totale. Dacă formarea rentei este condiţionată de randamentele neproporţionale. aducând ofertantului un venit excedent. cu aplicabilitate numai la agricultură. Venitul realizat de către deţinătorul unui factor de producţie. poartă denumirea de rentă economică. aceasta lege a fost cunoscuta sub denumirea de „legea fertilităţii descrescânde". Iniţial. Ulterior. să staţioneze. sub incidenţa a progresului tehnic.2. sunt doar numai o formă a acestei legi.3. să reducă. ci dimpotrivă ea se realizează numai după ce preţul a crescut. Cu cât oferta totală este mai rigidă. iar randamentele descrescătoare. descrescătoare. s-a demonstrat că legea randamentelor neproporţionale are un caracter general. acţionează în toate ramurile economiei. Excedentul (surplusul) de bunuri ce poate fi obţinui în urma utilizării unui factor de producţie cu calităţi superioare celor medii reprezintă forma materială a rentei.Mecanismul formării rentei Mecanismul formării rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale. . O ofertă rigidă în raport cu cererea va condiţiona o creştere a preţului peste nivelul de echilibru. Transformarea excedentului de produs în venit cu caracter de rentă este condiţionată de raportul ofertă-cerere pentru bunul respectiv. a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare. Producţia marginală poate să crească. în funcţie de proporţia în care se combină factorul variabil cu cei constanţi. cu atât renta economică are dimensiuni mai mari. apoi staţionare. asigură randamente diferite: la început crescătoare. Practica economică a demonstrat că utilizarea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie.2.

b.3. sub formă de arendă. Renta absolută reprezintă suma încasată de toţi proprietarii funciari. În mărimi absolute ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol (P) şi costul de producţie (C) plus profitul normal al arendaşului R = P -(C –Pra ) unde : R este renta. cu calităţi excepţionale şi care sunt foarte căutate de consumatori. ca diferenţă între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncă. Renta funciară sau renta pământului. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de către proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi reduse. Ea preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului constituie rezultatul cheltuielilor mai mici cu care se obţin produsele pe terenurile fertile. care se formează în agricultură şi silvicultură. Renta funciară cunoaşte mai multe tipuri: a. Ea este plătită de către arendaş.2. în virtutea monopolului pe care îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi ceilalţi subiecţi economici. renta reprezintă o plată pentru folosirea terenului. Din viziunea arendaşului. 1. care se constituie într-un element al costului de producţie. indiferent de calitatea şi poziţia terenului pe care îl deţin. datorită caracterului limitat al pământului ca principal factor de producţie în agricultură. Formele de rentă În economia modernă de piaţă renta îmbracă mai multe forme. Renta diferenţială se formează datorită diferenţei de fertilitate dintre terenuri. Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică. Ea este un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce . proprietarului funciar pentru dreptul de a utiliza pe termen determinat suprafaţa de teren închiriată. Acest tip de rentă este caracteristic agriculturii extensive. Agricultura intensivă generează renta diferenţială II. în condiţiile în care mai scump realizat pe terenurile mai slabe. Renta funciară reprezintă venitul ce revine proprietarului terenului. fiind denumită şi rentă de fertilitate sau renta diferenţială I. c.3.

De aceea. în statele dezvoltate. Consumatorii plătesc astfel preţuri mai ridicate decât cele care ar rezulta din jocul liber al preţurilor pe piaţă. rata dobânzii bancare. Lucrătorii agricoli întâmpină dificultăţi în menţinerea veniturilor lor la un nivel comparabil cu cel realizat de subiecţii economici care îşi desfăşoară activitatea în alte sectoare.preţul pământului. cât şi indirecţi şi anume : cererea şi oferta de terenuri agricole. Intervenţia statului se realizează prin preţuri de susţinere al căror mecanism constă în aceea că atunci când guvernul garantează preţuri mai mari decât cele care se formează pe piaţă. de fapt. Teoretic preţul pământului se poate calcula cu relaţia : P = R/d Unde : P . aşezări umane). Mărimea lui este egală cu suma de bani pe care vânzătorul depunând-o la bancă poate obţine o dobândă anuală de mărimea rentei. e. cererea şi oferta de produse agricole. Statul prin achiziţiile sale. preţul pământului manifestă o tendinţă de urcare. construcţii. preţurile fixate au un nivel superior celor de echilibru. Preţul pământului constituie. ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. diminuează oferta pe piaţă şi avantajează producătorii agricoli care îşi măresc . consumatorii nu absorb întreaga cantitate oferită.rata dobânzii. preţurile produselor agricole sunt preţuri de intervenţie a puterii publice. care au ca scop asigurarea veniturilor producătorilor agricoli. de desfacere sau faţă de căile de comunicaţie. în vederea garantării veniturilor. Evoluţia acestuia este influenţată atât de factori direcţi. determinat de capacitatea de cumpărare şi preferinţele consumatorilor. posibilitatea folosinţelor alternative ale pământului (pentru agricultură. cu economie de piaţă. mărimea şi dinamica rentei. statul intervine şi cumpără excedentul de ofertă pe care îl depozitează.decurge din preţul de monopol la care se vând aceste produse. R-renta anuală dată de terenul respectiv. d. Ca un proces firesc a creşterii rentei anuale. renta capitalizată la dobânda zilei. Pentru a preveni căderea preţurilor. Renta de poziţie se formează datorită diferenţelor ce există între terenuri în privinţa distanţei la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare. d. Preţul pământului reprezintă suma de bani primită în schimbul cedării dreptului de proprietate asupra pământului. În legătură cu renta funciară se impun tratate şi problemele referitoare la preţul pământului şi la fluctuaţia preţurilor produselor agricole.

8. Aceste terenuri sunt arendate sau vândute la preţuri mai mari. Homewood. 4.. în Economie politică. Economics. de data aceasta. care includ şi renta de construcţii pe lângă costuri şi profitul normal. pe care le pune în vânzare pentru a preveni urcarea preţurilor agricole prin deficitul de ofertă. care deţin mine sau sonde. Illinois. Avuţia Naţiunilor. 3. O altă modalitate de intervenţie a statului o constituie preţul garantai care constă în plata de către guvern a unor subsidii producătorilor agricoli. mai redus. ce pot fi exploatate cu cheltuieli mai reduse.. prin care se asigură o utilizare mai rentabilă a acestora. 1982 Munteanu V. Renta vânzătorului apare în situaţia când acesta reuşeşte să vândă un bun la un preţ mai mare decât estimase anterior. .Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare.. Ea are o bază naturală determinată de raritatea unor astfel de mine. Bucureşti. Se apreciază că acest preţ este mai eficace decât preţul de susţinere. surse de apă. Bucureşti Stănescu I. De asemenea. Bibliografie: Atkinson L. statul realizează stocuri. Ed. Renta. consumatorii. 5. pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat. Renta de transfer se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie. Smith A. în anii agricoli cu producţii scăzute.Renta conjuncturală este realizată de întreprinzătorii care valorifică situaţiile conjuncturale (stochează mărfurile când preţurile sunt mici şi le vând când preţurile urcă datorită penuriei). 6. Economie politică.R.A. 2.Renta de construcţii este generată de terenurile mai bine echipate cu elemente de infrastructură. Inc.. 7. cu un conţinut bogat. Irwin R. Renta consumatorului constituie diferenţa de care beneficiază acesta achitând bunurile cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească. . Editura Academiei R.astfel încasările. reprezentând diferenţa dintre preţul solicitat de aceştia pentru produsele vândute şi cel plătit cumpărători. mijloace de transport etc. energie.Renta minieră reprezintă un supraprofit ce revine proprietarilor . Fundaţiei Chemarea Iaşi. protejând.P.

în formă bănească. deliberate sau nu a legalităţii prin: umflarea costurilor.1. uneori contradictorii. Potrivit acestui curent de gândire economică.3. profitul. Profitul se calculează potrivit unei metodologii oficiale. pentru a stimula progresul ştiinţificotehnico-economic. Conceptul de profit În sens foarte larg. Profitul privit ca rezultat al acţiunii economice reprezintă punctul de vedere oficial legislativ şi statistic. profitul. Cu toate acestea putem distinge trei mari curente teoretice de a concepe profitul : 1. 2. profitul nelegitim sau nelegal realizat în condiţiile încălcării. Profitul 3. de-a lungul întregii activităţi desfăşurate. Drept urmare. 3. câştigul realizat. venit rezidual . aplicarea unor cote procentuale de profit peste cele admise . prin producerea unor produse creatoare de cerere prin organizarea superioară a activităţii economice etc. profitul. profitul reprezintă venitul. există opinii care susţin că profitul astfel dobândit ar trebui scutit de impozit. realizat în alte condiţii decât cele legale. ci şi societăţii care beneficiază de ele. profitul legitim sau legal obţinut în contextul respectării prevederilor legale. rezultat al acţiunii economice .3. recompensă (remuneraţie) a factorilor de producţie. Acestea sunt servicii reale aduse de firmă nu numai propriei sale activităţi. Acesta este profitul normal şi orice profit. de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică. În general. inclusiv a precizărilor referitoare la metodologia de calcul. nu se cuvine celui ce-l dobândeşte. profitul legitim cuprinde venituri însuşite ca urmare a progreselor tehnico-economice realizate de firmă prin intermediul unor utilaje perfecţionate şi mai ieftine. aşa cum rezultă din reglementările în vigoare din fiecare ţară şi reprezintă o sumă globală care cuprinde în structura sa două componente: a. care se determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic. Profitul este un concept de natură complexă. căruia i se atribuie semnificaţii diferite. În ceea ce priveşte conţinutul categoriei de profit au existat şi există o diversitate de opinii. toate activităţile lucrative au ca obiectiv principal obţinerea de profit.3. b.

este cea mai răspândită şi uşor de recepţionat din partea tuturor subiecţilor economici. respectiv cheltuielile pentru factorii procuraţi de firmă. inclusiv cheltuielile de factori ce aparţin proprietarului firmei. Dacă profitul s-ar determina oficial ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. Profitul economic.) utilizaţi de întreprindere. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici un factor de producţie (închiriază absolut tot). Acest profit este obţinut fără contribuţia firmei la activitatea economică. Concepţia oficial-legislativă. atunci nu va obţine nici profit economic. rezultat ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. inclusiv acele cheltuieli care reprezintă amortizarea capitalului fix care aparţine firmei. care consideră profitul ca rezultat al acţiunii economice. Costul de producţie total sau de opţiune (oportunitate) cuprinde toate cheltuielile generate de obţinerea producţiei. Profitul total este format din profitul normal plus profitul economic. Costul contabil include cheltuielile de factori procuraţi de întreprindere pentru care plăteşte către terţi. pământ etc. adică venitul total minus costul total. duble înregistrări. care reprezintă de fapt mijloacele prin care se determină profitul ce rămâne efectiv la dispoziţia subiectului economic care l-a obţinut. Un profit legal mai mare avantajează autoritatea legală. În concordanţă cu această concepţie. Profitul este impozabil conform reglementărilor legale din fiecare ţară. va obţine şi profitul economic.iar dacă va vinde bunurile obţinute la un preţ mai mic decât costul de producţie total. Costul de producţie total (de oportunitate) este mai mare decât costul contabil. În costul contabil nu se includ cheltuielile de muncă ale prietarilor firmelor. va obţine profitul normal. întreprinderea ar fi mai avantajată. care în mod real desfăşoară activităţi în cadrul acestora sau alte facilităţi pe care le pun la dispoziţie proprietarii şi care nu necesită plăţi către terţi. . Având în vedere mărimea şi modul de stabilire a impozitelor. este mai mic decât profitul contabil (legal). Paul Heyne afirma că profitul este sinonim cu venitul net. a apărut conceptul de profit admis. ci pentru că aceasta a decis să mărească materia impozabilă şi de aceea din costuri trebuie excluse dividentele sau părţile de beneficiu cuvenite proprietarilor firmei. el nu va realiza profitul normal. sustragerea de la plata impozitelor şi taxe etc. Profitul legal are o valoare mai mare nu datorită grijii pe care ar purta-o autoritatea legală de a acorda anumite avantaje întreprinderilor. Întreprinzătorul poate primi profit din două motive: -dacă el este proprietarul unora din factorii de producţie (echipament.de lege. -dacă vinde bunurile întreprinderii la un preţ mai mare decât costul de oportunitate.

realizat de întreprinzătorii industriaşi. respectiv ce rămâne din această diferenţă după ce se scad diferite sume care reprezintă aşa-numitul profit necuvenit. -profit marginal. acea parte a profitului brut ce se obţine prin scăderea pierderilor înregistrate în activitatea desfăşurată şi alte scăzăminte prevăzute de lege. pentru că a bazează pe aceeaşi modalitate de calcul al profitului. Această concepţie nu exclude pe prima. -profit brut. 4. -profit comercial.2. După natura activităţii şi domeniului în care se obţine profitul distingem: -profit industrial. dar nu se opreşte la această fază. Ei se întreabă de unde provine şi în ce constă acest venit rezidual denumit profit. în teoria şi practica economică apar şi alte forme de profit şi anume: . ce constituie diferenţa dintre încasarea marginală şi costul marginal.profit de monopol. Încasarea marginală este obţinută din vânzarea ultimului produs sau serie de produse. pentru că din diferenţa respectivă se tot elimină elementele necuvenite firmei. profitul reprezentând. datorită unor conjuncturi ale vieţii economice şi politice. Rezultă că profitul ca venit rezidual este în acelaşi timp profit cuvenit. de obicei. ce reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute într-o anumită perioadă din vânzarea bunurilor economice şi cheltuielile de producţie aferente acestora. -profit neaşteptat. -profit net. ci continuă analiza surselor profitului apreciind în funcţie de acestea dacă profitul respectiv se cuvine sau nu subiectului economic care a realizat activitatea lucrativă. încasat de comercianţi. Această grupare se deosebeşte de cea care împarte profitul în legitim şi nelegetim. cunoscut şi sub denumirea de supraprofit de monopol. Alături de formele de profit prezentate. care se obţine. Al doilea curent de gândire economică consideră profitul ca element final sau rezidual al diferenţei dintre venitul total şi costuri. . partea sau suma reziduală. care apare ca un câştig nesperat. acesta se repartizează societarilor. consideră că profitul este un venit care rezultă din aportul adus de unul sau mai mulţi factori de producţie şi care trebuie să le revină lor. obţinut de instituţiile bancare. în final. Reprezentanţii acestui curent de gândire economică împart diferenţa dintre venitul total şi costuri în venit cuvenit şi venit necuvenit pentru întreprindere. sub formă de dividende şi pentru alte destinaţii economice. Reprezentanţii celui de-al treilea curent de gândire economică. continuatori ai teoriei profitului -venit rezidual. -profit bancar. de către firme ce dispun de condiţii naturale sau economice pe care celelalte unităţi nu le au şi le folosesc pentru a obţine supraprofit.

Funcţia de control al eficacităţii întreprinderii şi al muncii lucrătorilor. aşa cum sublinia Francois Perroux „motorul esenţial al societăţii“. Mărimea şi dinamica profitului . permiţând astfel efectuarea de comparaţii şi analize asupra rentabilităţii. Există a strânsă legătură între deciziile de investiţii şi existenţa resurselor proprii.2.afirma John K. luate în ansamblu. de instrument de conducere a întreprinderilor şi de stimulare materială a salariaţilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente. Profitul are rol de pârghie economică. Funcţia de motivare a firmelor. Profitul generează anumite efecte. Funcţia de indicator sintetic al activităţii economice. El constituie sursa principală a acumulărilor. Existenţa sau lipsa profitului indică o anumită eficienţă a întreprinderii şi a muncii salariaţilor. Prin acest mijloc. Perspectiva profitului determină acceptarea riscului de către întreprinzători şi. pe baza cărora se dezvoltă investiţiile. se realizează adaptarea producţiei crescânde la un consum în creştere. a apariţiei de noi întreprinderi etc. profitul are următoarele principale: 1. pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-1 maximizeze “. Profitul stimulează iniţiativa economică atât a proprietarilor. După efectuarea prelevărilor prioritare asupra profitului brut. a firmelor. 4. EI este. ceea ce rămâne serveşte la autofinanţare. Funcţia de creştere a activităţii economice relevă faptul câ profitul stă la baza dezvoltării producţiei.3. ce pot fi sintetizate în funcţiile pe care le îndeplineşte în societate. Profitul se prezintă ca un adevărat barometru pentru orice firmă. nivelul eficienţei. ca entităţi economice şi a întreprinzătorilor şi a proprietarilor. “ Motivaţia producătorului. Galbraith. la obţinerea unor produse creatoare de cerere. Funcţia de stimulare economică. la stimularea acţionarilor şi a personalului. contribuie la stimularea producţiei de bunuri materiale şi de servicii. precum şi pentru acţiuni social-culturale. ci pentru fiecare etapă din viaţa întreprinderii. activitatea economică se orientează într-un sens favorabil consumatorilor. prin aceasta. 2. În general. Funcţiile profitului Profitul constituie motivaţia obiectivă a întreprinzătorilor şi proprietarilor unităţilor economice. cât şi a întreprinzătorilor în vederea dezvoltării activităţii lor.3. 3.este perspectiva profitului. în general. 5. indicând nu numai eficienţa.

. Introduction to Ec-onomics. Bucureşti. ca şi în cazul celorlalte tipuri de venit. Drept urmare. la începuturile sale. profit. iar alţii interpretează dobânda ca preţ plătit pentru suma de bani (capitalul) folosită într-o afacere. încât s-a ajuns ca dobânda să fie considerată remuneraţia capitalului împrumutat. ce revine factorului capital. În ceea ce priveşte conţinutul. Gh.a. Economie Politică. constituind principalul indicator calitativ. T.4. Ştiinţa economică si interesul public. P.. pe de o parte. Profitul. faptul că aceasta însoţeşte capitalul antrenat într-o activitate economică. rentă. puncte de vedere controversate. Bibliografie Craver. alături de salariu. ş. Creţoiu. J.A. Basil Blackwell. Modul economic de gândire. Elemente conceptuale Dobânda reprezintă o formă a venitului creat în societate. Economie politică. alţii susţin că dobânda este o chirie plătită pentru capitalul utilizat sau un preţ pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare. analiza naturii şi a funcţiilor dobânzii trebuie să urmărească.1. Bucureşti. Bucureşti. Unii economişti consideră dobânda ca preţ sau recompensă a spiritului de economie. În literatura de specialitate au apărut o diversitate de teorii referitoare la natura şi rolul dobânzii în mecanismul economic. 3.. condiţiile economice în care se formează. Editura „Tempus".4... iar pe de altă parte. Fundaţiei Chemarea Iaşi. K. Există unele opinii care limitează dobânda la capitalul împrumutat. Mercantiliştii considerau dobânda la capital drept plată pentru închirierea banilor. Dobânda. . este determinată de împrumuturile pentru consum iar în timpurile mai vechi (antichitate) de capitalul cămătăresc O dată cu apariţia creditului cu destinaţie economico-productivă. E. Editura Politică. aria de cuprindere a dobânzii s-a lărgit.Dobânda 3. Bucureşti.. Ghiţă. Galbraith.. Heyne. Munteanu V. iar altele care o extind la întregul capital utilizat. formele şi rolul dobânzii există. precum şi funcţiile pe care le îndeplineşte.D. J..P. în Economie Politică. P.reflectă în mod sintetic calitatea întregii activităţi a unităţilor economice.. Ed. analoagă cu renta funciară...

2. pentru a decide să se lipsească de banii lichizi. Se disting astfel : a. 3.plătit pentru a -a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul.Fiziocraţii apreciau că dobânda nu se obţine din circulaţia banilor. Paul Samuelson afirmă că dobânda este -preţul specific. Deci. dobânda pe piaţa monetară ce apare la împrumuturile pe termen scurt pe care băncile . este operaţional numai conceptul de dobândă în sens larg. Keynes dobânda reprezintă o primă pe care. Schumpeter arată că rata dobânzii este comandată. după fiziocraţi. ca şi alte preţuri. J. cei care împrumută o plătesc celor care economisesc. A. dobândă în sens restrâns. Forme ale dobânzii Dobânda prezintă mai multe forme de existenţă şi anume : a. care. În condiţiile economiei moderne de piaţă. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrent într-o activitate economică. include şi dobânda în sens restrâns. ci se află în natură. sub formă de excedent în raport cu capitalul avansat. ca excedent ce revine proprietarului de capital dat cu împrumut . ideea extinderii sferei de cuprindere a dobânzii la întregul capital utilizat în activitatea economică se întemeiază pe analogia (similitudinea) dintre rezultatele obţinute prin folosirea capitalului propriu cu cele ale capitalului împrumutat. M. Însuşirea de către arendaş a acelei părţi din excedentul agricol care reprezenta dobânda. ca excedent ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale. Pentru J. iar cererea de capital apare în funcţie de speranţele de profit ale întreprinsului. o condiţie tot atât de necesară reproducţiei. ca si existenţa arendaşilor înşişi. din punct de vedere al conţinutului. constituie. prin oferta şi cererea de capital. dobânda este o recompensă a renunţării la lichiditate. b. dobândă în sens larg. Oferta de capital depinde de reticenţa deţinătorilor de monedă. Din punct de vedere ştiinţific.4. Şcoala clasică a definit dobânda ca fiind preţul de echilibru al ofertei şi al cererii de capitaluri.

Ea constituie baza apariţiei altor forme de dobânzi. taxa de scont oficială. 4. pentru depozite în vederea construirii de locuinţe etc. Existenţa economiilor în rândul populaţiei este determinată de confruntarea a două tendinţe de natură psihologică. taxa de scont (comercială).le contractează între ele sau cu banca centrală. dobânda de pe piaţa obligaţiunilor reprezintă forma tipică pentru plasamente pe termen lung. . În cadrul cărora dobânda deţine ponderea hotărâtoare.. Funcţia de redistribuire a profitului suplimentar creat de agenţii economici ce folosesc creditele. Funcţia de influenţare a repartizării factorilor de producţie către destinaţii care să asigure utilizarea lor cea mai eficientă. dobânzile pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pe termen scurt şi mediu se aplica de către casele de economii pentru depozite la vedere şi la termen. 3. precum şi a unor resurse de stimulare a salariaţilor bancari. Principalele funcţii ce le îndeplineşte dobânda sunt : 1. Prin intermediul dobânzii populaţia este stimulată să economisească. un rol important revine nivelului dobânzii. băncile trebuie să obţină un profit. c. referitoare la comportamentul acesteia faţă de veniturile proprii şi anume: înclinaţia spre consum si înclinaţia spre economisire. b. 2. Rolul dobânzii decurge din funcţiile sale în cadrul mecanismul economiei de piaţă. Funcţia de a asigura băncilor acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi de realizare a unui profit normal. dobânda creditelor consimţite de bănci şi alte instituţii financiare pentru întreprinderi. în acelaşi timp. Funcţia de stimulare a publicului să renunţe la anumite consumuri curente pentru a creşte volumul capitalului disponibil (stocul de capital). care trebuie stabilit în aşa fel încât întreprinderile să folosească cu maximum de eficienţă factorii de producţie de care dispun şi să apeleze la credite numai în condiţii de strictă necesitate. dividendul constituie forma specifică pentru plasamente în acţiuni. Această funcţie se realizează prin nivelul general al dobânzii. d. În realizarea acestei funcţii. care să permită constituirea unor fonduri specifice lor. cum sunt: dobânda pentru remunerarea certificatelor de depozit sau pentru biletele de trezorerie (dobânda bancară de bază). Băncile efectuează o serie de cheltuieli care trebuie acoperite din veniturile realizate. pe baza veniturilor realizate.

Dobânda compusă are mare aplicabilitate în activitatea băncilor. Masa şi rata dobânzii sunt influenţate de o multitudine de factori. rata dobânzii sau venitul anual. ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă : D =(1 +d')" sau D = Sn-K . Mărimea ratei dobânzii oscilează între două limite: minimă şi maximă. masa sau suma absolută a dobânzii (D) . Ambele limite sunt greu de determinat.numărul de ani. cu acţiune directă şi indirectă. a caselor de economii şi a altor instituţii financiare. b. În viaţa economică.4. Principalii factori cu impact asupra dinamicii dobânzi şi implicaţiile pe care le generează: . limita maximă poate prelua toate formele de venit ce se constituie prin utilizarea unui capital. în care : d' . în care : K. limita minimă poate fi egală cu zero. respectiv poate genera o rată a dobânzii de 100%.capitalul avansat. Cei doi indicatori sunt utilizaţi pentru stabilirea dobânzii simple. n . Sn . mai des apare dobânda compusă.suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului şi care este formată din capitalul avansat (K) plus dobânda cuvenită (Sn=K + D). În aceeaşi optică.rata dobânzii anuale. exprimat în procente. d’ = (D/K)* 100 sau D = d'* K/100. care presupune capitalizarea dobânzii. Sn= K(l + d')". respectiv pentru serviciul adus de un capital în situaţia în care dobânda nu este capitalizată. Este greu de afirmat dacă cele două limite se realizează vreodată în practică. Masa si rata dobânzii Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate de doi indicatori esenţiali : a. Teoretic.3.3.

care obţin credite la o rată mică a dobânzii. după ce s-au plătit dividendele. deoarece posibilităţile de a spori sau reduce sunt nesemnificative. De aceea. 2. Cea mai mare parte a cererii de capital provine de la întreprinderi. Economiile populaţiei. Situaţia este inversă pentru mele mici. întreprinderi. Economiile întreprinderilor reprezintă acea parte de profit care rămâne disponibilă. Rezultă că dobânda poate fi privită ca o mărime compusă din două elemente: dobânda propriu-zisă şi prima de asigurare contra riscurilor. apare inelastică. se concentrează in cadrul instituţiilor bancare şi sunt utilizate pentru acordarea de împrumut. la rândul lor. fie că reprezintă câştigul realizat cu orice element de capital real (cum ar fi maşina sau utilajul. Cererea de capital are ca sursă : populaţia (împrumuturi pentru locuinţe. sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii. Pe piaţă. fiind disponibile. le folosesc pentru acordarea de împrumuturi. din economiile agenţilor economici: populaţie. brevetul de invenţii) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au format deja obiectul plăţii unor prime (sume) speciale care acoperă integral riscurile respective'' . în situaţia utilizării capitalului în condiţii de risc. firmele le depun la bănci.). Însă pe termen lung ea are tendinţă de creştere. cererea şi oferta globală se satisfac pentru proiectele al căror randament este superior sau egal cu rata dobânzii. Fiecare cerere reprezintă un proiect de investiţie. Oferta de capital va satisface cererile existente în ordinea descrescătoare a randamentului sau a productivităţii nete a proiectelor de investiţii. Oferta de capital se formează. La nivelul unei ţări. fie că este adus de o obligaţiune. Riscul returnării capitalului împrumutat avantajează firmele puternice. Economiile guvernului în situaţia când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. acesta se acoperă prin plăţi suplimentare care măresc suma încasată de proprietar. care. oferta de capital pe termen scurt. . de sănătate etc). clădirea de hotel. întrucât potenţialul economic şi mersul afacerilor acestora constituie garanţii pentru creditori. Raportul dintre oferta şi cererea de capital.1. Riscul şi ciclicitatea economiei. guvernul central şi administraţiile locale (împrumuturi pentru activităţi sociale. de educaţie. întreprinderile (împrumuturi pentru dezvoltarea activităţii). guvern. Până la utilizarea acestor sume în noi investiţii. „prin rata dobânzii trebuie să se înţeleagă venitul anual exprimat procentual care este obţinut fie ca remunerare pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie. în special. pentru dezvoltarea acestora. Acest excedent bugetar este utilizat în cadrul sistemului de creditare. autoturisme etc.

care are ca efect sporirea dobânzii.. precum şi o diminuare a riscului. rezultă că : dacă într-o ţară. contracarând tendinţa existentă iniţial. Factorul extern. 7. 4. se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o mărime dată. cu multiplele sale componente. prin dificarea cantităţii de bani în circulaţie. În cadrul factorului extern prezintă importanţă raportul de schimb (S) şi paritatea ratelor dobânzii (p) elemente care acţionează direct unul asupra celuilalt. creşte oferta de capital şi se va declanşa o anumită diminuare a ratei dobânzii. Dacă statul se împrumută la banca de emisiune şi deficitul este finanţat prin crearea de monedă . Dacă creditul este pe termen scurt şi rata dobânzii are valoare ridicată. De fapt. de efectul scăderii dobânzii. vor modifica raportul dintre rata dobânzii pe termen scurt şi pe termen lung. Raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului. . trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de monedă. de capitaluri. Durata creditului are impact asupra ratei dobânzii. rata dobânzii se majorează cu rata inflaţiei. în dinamică însă sporirea uneia trebuie să se facă paralel cu a celeilalte. Totuşi. ce poate fi însă contracarată prin efectul creşterii investiţiilor. dacă acesta este deficitar şi din ce surse se acoperă deficitul. În raţionamentul de mai sus. Din prezentarea celor şase factori. mai exact. 3.Mutaţiile care se prevăd. cererea de capital are tendinţă de creştere şi. 6. ca o consecinţă a acestui lucru. nu are loc o creştere a cantităţii de bani (a ofertei de capital) pe piaţă. În perioada de boom economic. Modul cum se încheie bugetul de stat. atunci va creşte cererea de împrumuturi pe termen scurt. De obicei. influenţa este reciprocă. că are loc şi o creştere a ofertei de capital. la rândul său. mărimea ratei dobânzii nu se realizează atât de simplu şi de clar. produs. cu acţiune preponderent internă. ar trebui să ne aşteptăm la o sporire a ratei dobânzii. La un anumit moment . creşterea uneia se realizează pe seama celeilalte. are o influenţă deosebită asupra dinamicii ratei dobânzii. 5.Nivelul ratei dobânzii este influenţat şi de ciclicitatea economiei. pe o anumită perioadă. creşte riscul utilizării capitalului. O creştere a salariilor generează sporirea cererii de capital. care are ca efect scăderea dobânzii. ceea ce va genera o reducere a ratei dobânzii pentru asemenea credite. în ceea ce priveşte rata dobânzii. am presupus salariile constante. paralel cu sporirea ratei dobânzii la creditele pe termen lung.t". fapt care se va resimţi într-o tendinţă de ridicare ulterioară a ratei dobânzii. În situaţia finanţării prin împrumut public a deficitului bugetar. existent în prezent. Inflaţia constituie un alt factor de influenţă asupra dinamicii ratei dobânzii. dar se poate realiza o sporire a cererii de capital cu efecte asupra măririi ratei dobânzii.

ce generează efecte complexe în activitatea economică. Conform cerinţelor economiei de piaţă.. mai bine. Modelul cerere – ofertă .A. Ed. toate deciziile întreprinzătorilor sunt determinate de nevoia de consum şi au ca finalitate satisfacerea acestei nevoi. Dobanda. ce a fost analizată ca o variabilă dependentă. activitatea de producţie. Paris Heyne. Modul economic de gândire. Managementul de firmă include ca segment important şi depistarea posibilităţilor de vânzare.Legătura dintre cei doi indicatori este pusă în evidenţă.. trebuie abordată şi ca variabilă independentă. Frois G.D. McGraw-Hill Book Company. Cererea de produse şi servicii nu reprezintă numai atributul în exclusivitate al consumului. cu un comportament neprevăzut şi greu de anticipat. în Economie Politică. în speţă “vând ceea ce produc”. Bucureşti.A.1. ci ea poate fi influenţată de firme în limite decente şi raţionale spre un beneficiu al consumatorilor şi spre cel al firmei. ca punct nodal pentru articularea imediată a producţiei cu aceste posibilităţi. T. Legea cererii Finalitatea activităţii economice o reprezintă satisfacerea tuturor nevoilor de consum. P. consumatorul fiind în general o fiinţă labilă. Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoaşterea nevoii respective. Economie Politique. În spiritul acestei axiome. nu mai este valabilă sintagma “produc şi vând”. Legea cererii şi ofertei 4. Economie politică. A. Fundaţiei Chemarea Iaşi.1980 Ghiţă.. Bucureşti. P. Economics eleventh edition.. .. Conceptul de cerere. E. în cazul deplasărilor de capital dintr-o ţară în alta. Capitolul 4 Cererea şi oferta. Bibliografie Samuelson P. Tocmai în întâmpinarea preferinţelor acestui consumator trebuie asigurată desfăşurarea activităţii..P. Munteanu V. Raportul de schimb dintre monedele a două ţări se calculează cu relaţia : S=(x unit unităţi monetare din ţara „T" ) / (1 unitate monetară din ţara „Z") Dinamica ratei dobânzii. ci este valabilă sintagma “produc ceea ce se cere”.

şi 2. climatul economic şi social-politic – rămân constante. reducând puterea de cumpărare a individului (când toate celelalte condiţii rămân neschimbate) determină o reducere într-o şi mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. caeteris paribus. . Există două motive importante care explică relaţia negativă dintre preţ şi cantitatea cerută: 1. Dar ce este cererea? O firmă ce produce un bun X ar dori să obţină informaţii cu privire la impactul pe care îl are o politică de preţ asupra cererii pentru bunul X. efectul de substituire: în cazul creşterii unui bun are loc substituirea acestuia de către un alt bun. cantitatea cerută este funcţie descrescătoare de preţul său. 1. adică toate celelalte elemente – în special preţul altor bunuri. efectul de venit: o creştere a preţului. Preţ (P) A P1 P2 B Q1 Q2 Cantitate cerută (Q) Fig. însă acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile “caeteris paribus”. venitul consumatorului. caeteris paribus. Curba cererii. Acest principiu fundamental este cunoscut sub denumirea de legea cererii – preţul şi cantitatea sunt într-o relaţie inversă: 1) creşterea preţului unui anumit bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv. În acest scop. 2) reducerea preţului unui anumit bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. Prin urmare. Menţinând toate celelalte elemente constante (caeteris paribus) cantitatea din bunul X pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere scade pe măsură ce preţul creşte. al cărui preţ nu a crescut. firma va întreprinde o cercetare de piaţă pentru a determina ce cantitate din produsul X sunt dispuşi consumatorii să cumpere în fiecare an la preţuri alternative.constituie unul din cele mia importante instrumente manageriale deoarece îl asistă pe manager în previzionarea schimbărilor ce pot să apară în preţul produselor sau resurselor. Deaplasarea de-a lungul curbei cererii.

trebuie menţionat. Ori de câte ori unul din aceşti factori se modifică are loc o modificare a cererii (întreaga curbă a cererii se deplasează). Economiştii recunosc că există şi alte variabile (în afara preţului bunului) care influenţează cererea pentru un anumit produs. cererea reprezintă cantităţile dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere într-o anumită perioadă de timp. în măsura în care se fundamentează pe veniturile băneşti de care dispun consumatorii. cererea poate fi privită ca cerere individuală pentru un produs singular sau totală ce însumează cererile individuale pentru un anumit produs. Ea este descrescătoare deoarece reflectă legea cererii şi condiţia caeteris paribus. 2. Cererea poate să fie abordată fie ca cerere pentru un produs anume. cu excepţia preţului bunului respectiv.Aceasta reprezintă curba cererii. O deplasare spre dreapta înseamnă o creştere a cererii. care desemnează ansamblul produselor substituibile ce pot fi cumpărate la un preţ într-o anumită perioadă şi ca cerere a unui agent economic. la diverse niveluri ale preţului. ce desemnează cantitatea de bunuri diverse ce poate fi cumpărată la un anume preţ şi într-o anumită perioadă de către agentul economic respectiv. Deci. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (de exemplu. iar o deplasare spre stânga o scădere a cererii. De asemenea. . Când construim graficul curbei cererii pentru un bun totul se menţine constant. 1). că cererea care se manifestă pe piaţă. cererea este formată din toate perechile preţ – cantitate cerută (P. Preţ P C1 C2 C3 Q3 Q1 Q2 Cantitate cerută Fig. Însă. Toate aceste “alte variabile” poartă denumirea de factorii care determină cererea. Prin urmare. se regăseşte în cererea solvabilă. din punctul A în punctul B) se numeşte modificarea cantităţii cerute (vezi fig. Q). în acest context. Deplasarea curbei cererii.

c. De exemplu. deci se deplasează spre stânga (în fig. b. o schimbare a veniturilor deplasează întreaga curbă a cererii (fig. 2. deci. cererea creşte. A nu se înţelege că un bun inferior este un bun cu o calitate scăzută. când veniturile cresc. Populaţia . Veniturile băneşti ale consumatorilor. deci cererea acestuia din urmă creşte. când veniturile cresc. 2. Preţurile altor bunuri (relaţionate cu bunul analizat) În cazul bunurilor substituibile (care se pot înlocui reciproc în consum). scade cererea pentru componentele soft. Aceasta depinde de modelele de consum ale consumatorilor. cererea scade. deplasarea de la C1 la C 2 ). creşterea preţului pentru Coca-Cola determină consumatorii să substituie acest produs cu Pepsi-Cola. Grafic. transportul cu autobuzul) În cazul acestor bunuri. dacă preţul computerelor creşte. „caeteris paribus”. 2). deplasarea de la C1 la C 3 ). consumatorii cumpără mai puţin din acel bun la diverse niveluri ale preţului şi invers. transportul cu avionul) În cazul acestor bunuri. Pe măsură ce veniturile scad. De exemplu. În cazul bunurilor complementare (care se consumă împreună). Pe măsură ce veniturile cresc. (în fig. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină reducerea cererii pentru celălalt bun. şi invers. • bunuri inferioare (de exemplu: blugi obişnuiţi. cererea se deplasează spre stânga (în fig. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină creşterea cererii pentru un alt bun la care preţul nu s-a modificat. O modificare a veniturilor influenţează cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la diverse niveluri ale preţului. Aceştia sunt: a. se deplasează spre dreapta. Problema care se pune este dacă o creştere a venitului deplasează curba cererii spre stânga sau spre dreapta. există şi alţi factori sau condiţii ale cererii. care determină modificarea cererii pe piaţa unui bun. Veniturile afectează abilitatea consumatorilor de a cumpăra un bun. consumatorii cumpără mai mult la fiecare nivel al preţului. Astfel.În afara preţului de vânzare al unui bun. deplasarea de la C1 la C 3 ). Pe măsură ce veniturile cresc. facem distincţie între două categorii de bunuri: • bunuri normale (de exemplu: blugi LeviStrauss.2.

Cererea este influenţată de modificările care apar în mărimea şi structura populaţiei. Creşterea dimensiunilor populaţiei va deplasa cererea pentru un anumit produs spre dreapta (cererea creşte). Este de fapt, trendul ce s-a observat în cerere de-a lungul anilor. Dar, nu numai mărimea populaţiei are o influenţă, ci şi structura acesteia. De exemplu, creşterea numărului de consumatori cu vârste între 30 – 40 de ani va determina creşterea cererii pentru locuinţe, iar o sporire a numărului pensionarilor sau celor de vârsta a treia, va avea ca efect o creştere a cererii pentru servicii medicale. d. Publicitatea şi preferinţele consumatorilor Nivelul publicităţii are o influenţă directă asupra cererii: o creştere a cheltuielilor cu publicitatea deplasează cererea spre dreapta. Există două modalităţi de interpretare. Ca urmare a publicităţii, consumatorii cumpără mai mult la acelaşi preţ sau cumpără aceleaşi cantităţi la un preţ mai mare. Deplasarea spre dreapta a cererii are loc deoarece prin publicitate consumatorii sunt informaţi despre existenţa şi calitatea produsului respectiv (publicitate informativă) sau preferinţele consumatorilor se modifică în urma publicităţii (publicitate persuasivă). e. Aşteptările consumatorilor Este în special cazul produselor durabile şi a celor care pot fi depozitate. Dacă consumatorii se aşteaptă ca preţul autoturismelor, de exemplu, să fie semnificativ mai mare în anul următor, cererea actuală pentru autoturisme va creşte. „A cumpăra un autoturism astăzi” este un substitut pentru „a cumpăra un autoturism anul viitor”. Dacă se aşteaptă ca preţul televizoarelor să scadă în anul următor, consumatorii pot amâna cumpărarea, astfel că cererea prezentă pentru televizoare scade. Repararea televizorului vechi poate fi un substitut pentru cumpărarea unui televizor nou. f. Caracteristicile produsului: calitate, performanţă, garanţii, servicii post-vânzare, design, facilităţi la vânzare. Cererea pentru un produs este cu atât mai mare cu cât acesta prezintă caracteristicile dorite de consumator. În industriile în care firmele concurente oferă produse diferenţiate (cu caracteristici distincte) cererea pentru produsul unei anumite firme este funcţie de modul în care consumatorii percep caracteristicile acestui produs faţă de caracteristicile produselor concurente.

g. Alţi factori. Orice variabile care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de a cumpăra un anumit bun este un potenţial factor de influenţă a cererii. Există deci pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea cerută şi deci o deplasare de-a lungul curbei cererii, dar pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus (engl. „demand shifters”) care determină cererea, adică deplasează întreaga curbă a cererii. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia cererii. Funcţia cererii pentru un bun X ( Qc / x ) descrie cât va fi cumpărat din X la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori. Qc / x = f ( Px , Py , Ax , Ay , V , Pop., E ....) unde Px - preţul bunului X, Py - preţul bunului Y relaţionat cu X, Ax - cheltuieli de publicitate pentru X, Ay - cheltuieli de publicitate pentru Y, V – veniturile consumatorilor, Pop. – populaţie, E – aşteptările consumatorilor. Funcţia cererii poate să ia forme foarte diferite. Cea mai simplă, dar totuşi utilă, este forma liniară. Qc / x = α 0 + α1 ⋅ Px + α 2 ⋅ Py + α 3 ⋅ Ax + α 4 ⋅ Ay + α 5 ⋅ V + α 6 ⋅ Pop + α 7 ⋅ E Coeficienţii α i sunt numere fixe, iar semnul „+” sau „-„ reflectă relaţia directă sau inversă dintre Qc / x şi factorul respectiv. De exemplu, α1 este întotdeuna negativ deoarece între Px şi Qc / x este o relaţie inversă: când Px creşte Qc / x scade şi reciproc. În schimb, un semn pozitiv pentru α 2 semnifică o relaţie directă între Py şi Qc / x , respectiv bunurile X şi Y sunt substituibile, iar un semn negativ pentru α 2 , semnifică faptul că bunurile X şi Y sunt complementare. Având funcţia cererii Qc / x şi înlocuind toţi factorii (mai puţin Px ) cu valori date se obţine curba cererii, respectiv o relaţie P-Q, caeteris paribus. Curba cererii (fig.1) reflectă: cantităţile pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere la diverse niveluri ale preţului preţurile pe care consumatorii sunt dispuşi să le plătească pentru a achiziţiona diverse cantităţi din X. Pentru a achiziţiona cantităţi mai mari din X consumatorii sunt dispuşi să plătească tot mai puţin. Paradoxul Giffen Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. În categoria bunurilor normale sunt incluse bunurile a căror

cerere creşte odată cu sporirea veniturilor, iar în categoria bunurilor inferioare sunt incluse bunurile a căror cerere se reduse odată cu mărirea veniturilor. În cazul unor populaţii cu venit scăzut există anumite bunuri şi, în special cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator „inferioare”, cum ar fi cartofii, carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. Din ce motive? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creşterea preţului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunţe la consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă şi preţul lor a crescut. Prin urmare, cererea creşte când preţul creşte. Când nivelul de trai se îmbunătăţeşte prin creşterea veniturilor, consumatorul îşi va diminua cererea pentru aceste bunuri inferioare în favoarea bunurilor normale. Acest comportament aparent paradoxal este denumit „Paradoxul Giffen”, după numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda secolului al XIX lea, unde ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, ţăranii, sărăciţi, şi-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor, mărind astfel cererea pentru ei, cu toate că şi preţul acestora se ridicase. Aceste excepţii de la regula de manifestare a cererii nu infirmă veridicitatea legii generale a cererii, situaţiile prezentate întâlnindu-se destul de rar în comportamentul consumatorilor, iar ponderea pe piaţă a bunurilor respective este nesemnificativă. Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există posibilitatea ca unii cumpărători să achiziţioneze mai mult de la unele firme, chiar dacă acestea practică preţuri mai mari, pe motivul unei economii de timp. În această situaţie, legea cererii se verifică, deoarece în preţul plătit este inclus şi costul de oportunitate (timpul economisit). De asemenea, în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată.

4.2. Elasticitatea cererii

În timp, pe termen scurt/lung, cererea cunoaşte numeroase schimbări, ca urmare a modificării factorilor. Analiza impactului modificărilor în aceşti factori, pe care am realizat-o până acum, a fost una calitativă şi nu cantitativă. Am indicat doar direcţiile de deplasare a cererii, dar nu şi magnitudinea.

şi indică gradul. P P1 P2 Cx x1 x2 Qx y1 y2 P P1 P2 Cy Qy Panta negativă a ambelor curbe arată că dacă preţul lui X şi al lui Y scade. Considerăm curbele cererii pentru două bunuri X şi Y. modificarea cantităţii cerute a lui X este mai mare decât variaţia cantităţii cerute din Y. caeteris paribus. Ec = Modificarea relativă a cantitatii cerute Modificarea relativă a unui factor I. Cu alte cuvinte. Forma generală a coeficientului elasticităţii cererii funcţie de preţ este următoarea: . ca bază în politica de preţuri. A putea previziona cât mai exact cererea presupune ca firma să fie capabilă să măsoare impactul modificărilor factorilor asupra cererii. putem spune că elasticitatea cererii lui X în funcţie de preţ este mai mare decât elasticitatea cererii lui Y. dar afectează cererea.Unii factori sunt sub controlul managerilor. senzitivitatea cererii la modificarea oricărei variabile este elasticitatea. cantitatea cerută din X şi Y creşte. respectiv al lui Y scade în aceeaşi măsură. Cea mai utilizată metodă de a măsura reacţia. în limbaj economic. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Relaţia dintre preţul produsului şi volumul vânzărilor este foarte importantă pentru firme. Observăm că dacă preţul lui X. decât cererea pentru bunul Y. alţii nu. cererea pentru bunul X este mai sensibilă la modificarea preţului. Modificarea mărimii cererii în funcţie de factorii care o determină poartă numele de elasticitatea cererii. Ea se măsoară printr-un coeficient denumit coeficientul de elasticitate al cererii. procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori) ale cererii. în stabilirea strategiilor de vânzare. Sau. astfel încât firma să obţină profitul maxim.

când Ec / p = 1 . adică la o modificare a preţului cu un procent are loc o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mic. A. Elasticitatea arc. ea calculează variaţiile în procente. când Ec / p < 1 . În funcţie de valoarea coeficientului. adică indiferent de modificarea preţului. cerere perfect elastică. există următoarele forme ale cererii: 1. respectiv. 3. cerere perfect inelastică. cantitatea cerută nu se modifică. Se calculează elasticitatea între două puncte A şi B de pe curba cererii. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ poate fi calculată în două moduri: ca elasticitate arc şi ca elasticitate punct. deoarece prin 2 puncte pot trece curbe ale cererii diferite. adică o modificare a preţului cu un procent determină o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mare. astfel: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ Q0 + Q1 P0 + P1 2 2 Elasticitatea arc se foloseşte atunci când există date puţine (este o aproximaţie). Un alt avantaj al folosirii procentelor este acela că facilitează comparaţiile între bunuri.∆Q ⋅ 100 Q0 Modificarea relativa a cantitatii cerute ∆ %Q ∆Q ∆P Ec / p = − =− =− =− ÷ ∆P Modificarea relativa a pretului ∆% P Q0 P0 ⋅ 100 P0 Ca urmare a manifestării legii cererii. când Ec / p > 1 . 5. cerere inelastică. când Ec / p → ∞ . Calculul se bazează pe media aritmetică a celor două valori ale preţului şi a celor două valori ale cantităţii cerute. Semnul minus din formula coeficientului de elasticitate a cererii funcţie de preţ are tocmai menirea de a anula semnul minus pe care l-ar avea raportul în virtutea legii cererii. Cu cât cele două puncte A şi B sunt mai îndepărtate cu atât este mai slabă aproximaţia. Deosebit de important este faptul că elasticitatea nu depinde de unitatea de măsură folosită. când Ec / p = 0 . 2. cerere elastică. cerere cu elasticitate unitară. adică unei modificări infime a preţului îi corespunde o modificare semnificativă în sens opus a cantităţii cerute. adică unei modificări a preţului cu un procent îi corespunde o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu acelaşi procent. Pentru a putea folosi elasticitatea arc cele două puncte . la o modificare a preţului (creştere sau scădere) cantitatea cerută reacţionează în sens invers (scădere. creştere). 4.

măsurând reacţia cererii la cea mai mică modificare a preţului. cererea este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. Când preţul creşte. Pentru preţuri apropiate de zero. panta dreptei Q Deci. panta este constantă. astfel încât. Ec / p = − 1 P ⋅ = 0 < 1 . care tinde spre 0. coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ are forma: Ec / p = − 1 P ⋅ . ∆P ∂P ∂Q P ⋅ ∂P Q ∆P → 0 Deci Ec / p = − Panta cererii se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . rămânem în acelaşi punct de pe curba cererii. prin urmare. unde ∆P este o variaţie Q P foarte mică a preţului. Iar venitul total este funcţie de elasticitatea cererii. B. cererea are o curbă descrescătoare. Elasticitatea punct.trebuie să fie suficient de apropiate. practic. nu putem spune cum va fi afectat venitul total de schimbarea în preţ. Deoarece elasticitatea este diferită în fiecare punct de pe curba cererii. ∆P Q Deoarece condiţia pentru a determina elasticitatea într-un punct este ca variaţia preţului să tindă la zero. pentru o funcţie liniară a cererii. elasticitatea arc măsoară media elasticităţii pe intervalul respectiv (AB). elasticitatea Q Când preţurile cresc. Deci. lim ∆Q ∂Q = . pentru că în mod normal. adică este derivata parţială a lui Q în funcţie de P. În situaţia în care curba cererii este liniară. Formula elasticităţii punct mai poate fi scrisă şi Ec / p = − ∆Q P ⋅ . cererea este inelastică. nu există identitate între panta curbei cererii şi elasticitate. întrucât permite determinarea evoluţiei venitului total încasat. iar elasticitatea variază în funcţie de raportul corespunzător fiecărui punct de pe curba cererii. dacă nu cunoaştem elasticitatea. Ec / p > 1 Ec / p < 1 Ec / p = 1 . respectiv elasticitatea cresc. Aşadar. Elasticitatea punct elimină imprecizia. În fapt. panta Q P . dacă P = 0. Este definită prin: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ . Q scade şi raportul variază direct proporţional cu preţul. Pe baza acestui mod de calcul se poate determina elasticitatea în fiecare punct de pe curba cererii. De exemplu. cantitatea cerută scade şi invers. Cunoaşterea formei de elasticitate prezintă importanţă în procesul decizional.

ceea ce determină ca venitul total să crească (este cazul bunurilor de lux/superioare. Evoluţia venitului total funcţie de elasticitate poate fi evidenţiată şi grafic astfel: P P0 P1 A B Cx x0 x1 Qx y0 y1 P1 N Cy Qy P P0 M (a) cazul unei cereri elastice (b) cazul unei cereri inelastice În cazul cererii elastice (a) presupunem că preţul se reduce de la P0 la P1 . În cazul unei cereri inelastice (b). determină creşterea cantităţii cerute cu un procent mai mare. de exemplu. II. reducerea preţului. suma valorică a vânzărilor scade).P creşte P scade VT scade VT creşte VT constant VT constant VT creşte VT scade 1) În cazul unei cereri elastice. astfel încât venitul total scade: VT0 = P0 ⋅ Y0 = ariaP0OY0 M > VT1 = P1 ⋅ Y1 = ariaP1OY1 N . astfel încât volumul valoric al vânzărilor creşte). Qx Py . y = În funcţie de valoarea acestui coeficient. Venitul iniţial este VT0 = P0 ⋅ X 0 = ariaP0OX 0 A . Elasticitatea încrucişată Relevă reacţia cererii unui bun X la modificarea preţului unui bun Y relaţionat cu X. determină o modificare a cantităţii cerute mai mică decât cea a preţului. reducerea preţului determină sporirea cantităţii cerute cu un procent mai mic. deci venitul total scade (este cazul bunurilor normale de strictă necesitate. iar venitul final este VT1 = P1 ⋅ X 1 = ariaP1OX 1 B . 2 bunuri X şi Y pot fi: ∆Q x ∆Py ÷ . deci modificarea cantităţii cerute este mai mare decât cea a preţului). Se calculează cu ajutorul coeficientului: Ex. caeteris paribus. o reducere a preţului de la P0 la P1 . deci VT creşte (cererea este elastică. a căror cantitate cerută deşi creşte când preţul scade. Din compararea celor două arii observăm că VT1 > VT0 . a căror cantitate cerută creşte dacă preţul lor scade. 2) În cazul unei cereri inelastice.

y < 0 (exemplu: autoturisme şi benzină). atunci când o creştere a preţului lui Y. III. când 0 < Ec / v ≤ 1 . existenţa bunurilor substituibile este cel mai important factor de influenţă a elasticităţii. Elasticitatea cererii în funcţie de venit Măsoară reacţia cererii la modificarea venitului consumatorilor. de exemplu. Engel estima că pe măsura creşterii venitului. 3) bunuri superioare. cererea pentru pasta de dinţi Colgate este elastică. În funcţie de modul în care cererea pentru un anumit bun reacţionează la modificarea venitului consumatorilor. y > 0 (de exemplu: Cocacola. Factorii care determină elasticitatea cererii funcţie de preţ 1. nu are substituenţi şi va avea o cerere inelastică. Cu cât valoarea absolută a acestui coeficient este mai mare. c) bunuri independente. IV. Q V în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa X rămân constanţi (caeteris paribus). insulina. Se poate evidenţia prin coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit: Ec / v = ∆Q ∆V ÷ . adică cererea creşte într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului. determină o creştere a cantităţii cerute din X. cu atât relaţia dintre cele două bunuri este mai puternică. când Ec / v > 1 (cererea creşte într-o proporţie mai mare decât creşterea venitului).a) bunuri substituibile (concurente) atunci când o creştere a preţului lui Y. Ex. determină o scădere a cantităţii cerute din X. când Ec / v < 0 (la o creştere a venitului are loc o reducere a cererii pentru bunul X) 2) bunuri normale. Pepsicola) b) bunuri complementare (se consumă împreună). y = 0 . bunurile se pot clasifica în: 1) bunuri inferioare. atunci când modificarea preţului unuia dintre bunuri nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din celălalt bun. pe de altă parte. de exemplu. ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei. Cu cât un bun are mai multe substitute cu atât elasticitatea cererii funcţie de preţ este mai mare. deci Ex. De exemplu. deci Ex. Noţiunea de substitut are două aspecte: fie sunt . în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă.

Ori. De exemplu. Timpul permite consumatorilor să găsească produse substitut. managementului de firmă îi revine ca segment primordial tocmai depistarea posibilităţilor de vânzare în legătură directă cu cererea care se manifestă pe piaţă. astfel încât elasticitatea să scadă.3.produse diferite ce satisfac aceeaşi nevoie (unt. bunurile de lux au o cerere elastică. 4. Corespunzător acestei legi: . pentru o piaţă care nu a ajuns la saturare cererea este elastică. În capitolul anterior am analizat cererea. Nu este însă suficient să existe substitute pentru ca elasticitatea să fie mare. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată. 5. Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii generale a ofertei. În situaţia în care consumatorii nu pot să aibă acces uşor la produsele substitut ei nu pot reacţiona la modificarea preţului bunului respectiv. cealaltă latură este oferta. cu atât coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ este mai mare. gradul de necesitate în consum Nivelul coeficientului elasticităţii cererii pentru bunurile de lux (superioare/mai puţin urgente). iar pe termen lung cererea este elastică. 2. în funcţie de preţul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile de strictă necesitate. margarină). Conceptul de ofertă. 4. Cu cât consumatorul are mai mult timp la dispoziţie pentru a reacţiona cu atât cererea este mai elastică. De aceea. cheltuielile pentru bunurile alimentare au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse (coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mici). Legea ofertei Activitatea de producţie are ca finalitate satisfacerea nevoii de consum. fie este vorba de acelaşi produs realizat de firme diferite (concurente). timpul În general. este foarte important ca produsul să se diferenţieze pentru a avea cât mai puţine substitute. Trebuie să existe şi un acces uşor şi rapid la produsele substitute. Este inutil să se reducă preţul pentru a stimula cererea. Din contră. care reprezintă doar o latură a forţelor pieţei. De regulă. pe termen scurt cererea este inelastică. deci cererea este inelastică sau elasticitatea este slabă. 3. iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică. gradul de saturare al pieţei Când piaţa unui bun este saturată cererea este inelastică.

menţinem toate elementele constante. se orientează spre producţia altor bunuri. de exemplu. şi poartă denumirea de condiţiile sau factorii ofertei. numărul de ofertanţi. îşi încetează activitatea. cu excepţia preţului produsului respectiv. 2) Preţul factorilor de producţie.a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite. caeteris paribus. preţul altor bunuri. – au o mare influenţă asupra costurilor. a unei firme şi ca ofertă totală de piaţă. utilaje etc. Dacă preţul factorilor de producţie scade. Când costurile de producţie sunt mai mari decât preţul pieţei. Curba ofertei reprezintă expresia grafică a relaţiei existente între cantitatea oferită dintr-un bun. la diferite niveluri ale preţurilor. tehnologia. într-un interval de timp. şi invers. Sau. costul de producţie. la diverse niveluri ale preţului. în general. Similar. pur şi simplu. cantitatea oferită depinde şi de alţi factori ca. perspectivele pieţei. ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun oarecare. curba cererii are o formă crescătoare. Deci. Desigur. b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite. firmele produc o cantitate mai mică. Prin urmare. Q). Prin urmare. deplasând curba ofertei. curba ofertei pentru întreaga piaţă sintetizează cantităţile totale dintr-un bun pe care toţi producătorii din piaţa respectivă sunt dispuşi să le producă la niveluri alternative ale preţului. Preţurile factorilor de producţie – muncă. caeteris paribus. Când costurile de producţie sunt mai mici decât preţul de piaţă al unui bun. Oferta. caeteris paribus. Cu alte cuvinte. energie. caeteris paribus. a unei ramuri. Aceşti factori determină modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului. într-o anumită perioadă de timp şi preţul bunului respectiv. oferta este formată din toate perechile preţ-cantitate oferită (P. în condiţiile în care producţia se menţine la un anumit nivel. sau. ofertanţii vor . evenimentele social-politice şi naturale. poate fi privită ca ofertă a unui bun. Curba ofertei unui producător evidenţiază cantitatea de bunuri pe care un agent economic este dispus să o ofere într-o anumită perioadă de timp. Între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. Producătorii sunt dispuşi să producă mai mult la preţuri mai mari decât la preţuri mai mici. oferta reprezintă cantităţile dintr-un anumit bun pe care producătorii sunt dispuşi să le ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. ca şi cererea. preţul factorilor. 1) Costul de producţie. cu cât profitul unitar este mai mare (diferenţa între preţ şi cost) cu atât producătorii sunt stimulaţi să producă mai mult pentru a câştiga profituri mai mari. Când reprezentăm grafic curba ofertei. atunci pentru producători este profitabil să ofere o cantitate mai mare din bunul respectiv.

Majorarea taxelor are ca efect reducerea ofertei. creşterea bruscă a preţului petrolului în anii 70 i-a determinat pe furnizorii de energie să majoreze preţurile. Acesta este cazul firmelor ce dispun de tehnologii ce pot fi folosite pentru a produce bunuri diferite. Invers. Când preţul unui produs substituibil creşte. întrucât la acelaşi preţ de piaţă cantitatea oferită este mai mare. producătorii primind în plus şi subvenţia. 6) Taxele şi subvenţiile. . firmele constructoare de autoturisme produc mai multe modele în aceeaşi fabrică. diminuarea costului producţiei. curba ofertei se va deplasa spre stânga. dacă preţul unuia sau mai multor factori de producţie creşte. În consecinţă. De exemplu. Totodată. celelalte condiţii rămânând neschimbate. implicit. se va deplasa spre dreapta (oferta creşte) dacă în industria respectivă vor intra noi firme. De exemplu. Dacă se observă o creştere a cererii pentru unul din modele – ceea ce duce la majorarea preţului acestuia – atunci se vor folosi pentru fabricarea modelului respectiv mai multe linii de asamblare. curba ofertei se va deplasa spre dreapta. aceasta va antrena o creştere a costurilor. deoarece producătorii au posibilitatea să producă mai multe bunuri. ofertantul trebuie să obţină de la cumpărător o sumă mai mare (corespunzător taxei). Curba ofertei totale. fapt ce a contribuit la creşterea costurilor de producţie şi la reducerea ofertei. şi evident efectul asupra ofertei de bunuri va fi negativ. din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare din a căror vânzare se pot obţine venituri cu o pondere importantă în veniturile totale ale firmei. În acest caz. atunci va spori costul de producţie şi ofertantul nu va fi dispus să producă cantităţi mari din produsul respectiv. iar oferta celorlalte modele va scădea. deoarece pentru a oferi aceeaşi cantitate de bunuri (ca înainte de aplicarea unei taxe noi).produce mai multe bunuri. 3) Tehnologia. sau atunci când procesul tehnologic poate fi adaptat rapid să producă un alt bun. oferta unui alt produs substituibil scade. 5) Numărul de ofertanţi. Acordarea unor subvenţii bugetare producătorilor conduce la sporirea ofertei. care cuprinde toţi producătorii ce realizează acelaşi produs. curba ofertei pentru produsul respectiv înregistrând o deplasare spre dreapta. Introducerea în procesele productive a unor tehnologii moderne are ca efect creşterea productivităţii muncii şi. şi invers. Dacă se înregistrează o scădere a productivităţii muncii. sau aceeaşi cantitate poate fi oferită la un preţ mai mic deoarece diferenţa de preţ este subvenţionată. 4) Substituibilitatea producţiei.

Funcţia ofertei pentru un bun X descrie cât va fi oferit din X (Q X ) la niveluri diferite ale preţului bunului X (P X ) şi la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori: Q X = f ( PX . oferta creşte. Producţia oricărui bun presupune anumite condiţii social-politice şi naturale. şi pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus care determină oferta. Există deci. factorii care det er min a oferta ) 4.7) Perspectivele pieţei sau previziunile privind evoluţia preţului: aşteptarea unui preţ mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente. ceilalţi factori rămânând neschimbaţi. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ Coeficientul de elasticitate a ofertei funcţie de preţ se determină prin raportarea modificării relative a cantităţilor oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare. este un potenţial factor de influenţă a ofertei. industria minieră etc. “A produce şi a vinde în prezent” şi “a produce şi a vinde în viitor” sunt substitute în producţie. . Acest coeficient se determină ca raport între modificarea relativă a cantităţii oferite şi modificarea relativă a unui factor. Elasticitatea poate fi determinată cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei. pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea oferită şi deci o deplasare de-a lungul curbei ofertei. În unele domenii de activitate (agricultură. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia ofertei. Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice. 9) Alţi factori. previziunea unor scăderi de preţ în viitor. construcţii. Orice variabile care afectează disponibilitatea producătorului de a oferi un anumit bun. dimpotrivă. va duce la creşterea ofertei prezente. În condiţii social-politice şi naturale favorabile. 8) Evenimentele social-politice şi naturale. adică deplasează întreaga curbă a ofertei.) importante sunt şi condiţiile naturale. iar o înrăutăţire a unora sau altora din aceste condiţii va determina o reducere a ofertei.4. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei.

deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun. Panta ofertei se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . Deci. panta ofertei Q Deci. panta este constantă. pentru o funcţie liniară a ofertei. când Eop → ∞ . adică procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării preţului. formele ofertei se prezintă astfel: a) oferta elastică. când Eop < 1 . oferta este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. adică la o modificare a preţului cu un procent. veniturile încasate depind atât de . ∆P → 0 adică derivata parţială a lui Q în funcţie de P. elasticitatea variază direct proporţional cu preţul. când Eop = 0 . când Eop = 1 . când Eop > 1 .Eop = ∆Q ∆P ∆Q P0 ∆ %Q ÷ = ∗ sau Eop = Q0 P0 ∆P Q0 ∆% P În funcţie de nivelul coeficientului. prin urmare coeficientul elasticităţii ofertei funcţie de preţ are forma: Eop = 1 P ⋅ . iar elasticitatea variază în funcţie de raportul P corespunzător Q fiecărui punct de pe curba ofertei. Deci. d) oferta perfect elastică. În fapt. c) oferta cu elasticitate unitară. cantitatea oferită se modifică cu acelaşi procent. la un preţ dat oferta poate să crească la infinit (caz ipotetic) e) oferta perfect inelastică. la orice modificare a preţului oferta nu se modifică. cantitatea oferită se modifică cu un procent mai mare. Eop = Factorii care determină elasticitatea ofertei: Elasticitatea ofertei prezintă o importanţă deosebită în procesul decizional. ∂P Q lim ∆P = ∂P . tinde spre 0. În situaţia în care curba ofertei este liniară. avem ∂Q P ⋅ . nu există identitate între panta ofertei şi elasticitate. ∆Q ∂Q În cazul în care variaţia preţului este foarte mică. b) oferta inelastică. adică la o modificare a preţului cu un procent.

ca urmare a creşterii cererii şi. cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie. 2.elasticitatea cererii. iar atunci când costul scade are loc o creştere a elasticităţii ofertei. a cantităţii oferite prin utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile. în anumite limite. elasticitatea ofertei acestora în funcţie de preţ creşte şi invers. perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei. b) o perioadă scurtă de timp. salarii. a preţului. astfel încât costul total se măreşte şi deci elasticitatea ofertei se reduce. costul producţiei: când se înregistrează o creştere a costului elasticitatea ofertei scade. c) o perioadă lungă de timp. cum ar fi: 1. În acest sens distingem trei perioade de timp: a) perioada pieţei. . Într-o asemenea situaţie producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea bunului. Cheltuielile aferente stocării şi păstrării (cheltuieli de depozitare. Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează. în final. c) Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a bunului. În această perioadă. există posibilitatea sporirii. a) Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de la modificarea preţului bunului. ca urmare a creşterii cererii. printr-un proces investiţional susţinut. Dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp. ca rezultat al creşterii cererii.) se adaugă la costul produsului. perioada de timp de la modificarea preţului. etc. forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. cheltuieli legate de pierderea – prin depreciere sau schimbare a modei – nivelului calitativ al bunurilor stocate. chirii. oferta fiind perfect inelastică. în cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc. 3. Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori. iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante. posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. în condiţiile creşterii preţului bunului. în scopul lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv.

Legea cererii şi ofertei Confruntarea dimensiunilor. preţul de pe piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe opuse — cererea şi oferta cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută. preţul de pe piaţa oricărui bun tinde permanent spre un nivel de echilibru. Aceste ipoteze reprezintă axiomele legii cererii şi ofertei. o reducere a cererii (factorii ofertei sunt consideraţi constanţi) sau o creştere a ofertei (factorii cererii fiind neschimbaţi) generează o diminuare a preţului. b. atât în calitate de producător. Bibliografie .5. cererea pentru un anumit bun creşte pe măsură ce preţul scade. structurii şi calităţii cererii. Cererea şi oferta nu sunt numai forme de manifestare pe piaţă ale consumului potenţial şi ale producţiei. structură şi calitatea ofertei să corespundă mărimii. Potrivit acestei legi : a. a structurii producţiei şi a consumului se realizează pe piaţă sub forma raportului dintre ofertă şi cerere. una reprezentând în raport cu cealaltă. iar oferta creşte pe măsură ce preţul are un nivel mai ridicat. pe piaţă. Preţurile şi cantităţile la care bunurile se vând şi se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea şi oferta sunt egale. Cerinţele acestei legi evidenţiază faptul că satisfacerea trebuinţelor sociale. cât şi in de consumator. cauză şi efect. La acest nivel. ele se găsesc în relaţii de cauzalitate reciprocă.4. În conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei agenţii economici trebuie să urmărească permanent echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă. toate celelalte condiţii rămânând constante. Astfel. Apariţia unor dezechilibre afectează interesele populaţiei. Într-o piaţă concurenţială. 2. constituie scopul final al dezvoltării pe toate treptele societăţii in consecinţă. o creştere a cererii (factorii ofertei rămânând neschimbaţi sau o reducere a ofertei (factorii cererii fiind constanţi) determină mină sporirea preţului . problema esenţială a oricărei organizări economice este adaptarea resurselor la cerinţele societăţii. exprimate prin intermediul cererii. putem întâlni : 1. deopotrivă. Legea cererii şi ofertei relevă necesitatea ca mărimea.

Performantica. 2002 5. (coord. Ed.-Economics. Editura Academiei R.K. Bucureşti. xxx . 1988 10. Revisiting FDI Patterns in Transition. Voinea L. Ghiţă T. Paris. The case of Romania.D. 15. Bucureşti. reuters. Singapore.. Longman Group U. . Bucureşti. Dobrotă N..) . în Economii Politică.. Limited. Ed. www. 1999 2. Bucureşti. A. 1998. Mebrow-Hill Bask Company. Fundaţiei Chemarea Iaşi. 1999 21. Gide Ch. Bal A . Ed. Ed Oscar Print. Iaşi. London.International Business Economics: A European Perspective. Bucureşti. Curs de Economic Politică. Koo.Restructurarea ordinii internaţionale. R... R.T. 1993 16. Tinbergen. Cook M . second edition.: Niţă Dobrotă. 3.Dicţionar de economie. Ed. 1997 4. Luceafărul.. Ed.Economia Mondială. G. Trifu. . Bucureşti.P. Eurosong & Book.The Liberal Economic Order.Economie politică. Bucureşti.Bogăţia lumii. P. Smith A. 13. Al. Jan .Economie. wall-street... Schmalensee. 2005 19. Dumitrescu S... 9.Economia Uniunii Europene. 20. Ed. 1999. The Macmillan Press L.ro . Economie Politiqu. Kconomics. Gavrilă I.D. Ed Economică. Editura Economică. A. Miron. vo2. Economică. Bucureşti 7. St. Tipografiile Române Unite. . 1993 6. Edward Elgar.C. Politică. sărăcia naţiunilor. Avuţia Naţiunilor. Piggott J. Stănescu I. -Gândirea economică în unitatea spaţio-temporală. Dornbusch. 1978 18. www. Bucureşti. 2. Cohen D . Bucureşti. Samuelson P. 2002 11. Ed Economică. D. Anthony W. Angelescu C.R. 8.com 22. Ed. Stubbs R Underhill Geoffrey R. Frois.. Salariul. coord. Popescu C. Economie politică. Bucureşti. 14. Ciucur D. 12. McGraw-Hill Book Company.Economie politică.1.Political Economy and The Changing Global Order..A. 2000 17. . Munteanu V. mai 2002. Fischer. lucrare pentru conferinţa EACES. Haberler Gottfried von .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful