Politici economice europene

-CURS SUPORT-

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în Economie Politică 1.1. Obiectul şi metoda economiei politice 1.2. Metoda economiei politice Capitolul 2. Factorii de producţie 2.1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie 2.2. Factori de producţie clasici 2.2.1. Munca 2.2.2. Natura 2.2.3. Capitalul 2.3. Neofactorii de producţie 2.3.1. Progresul tehnic 2.3.2. Resursele informaţionale 2.3.3. Abilitatea întreprinzătorului Capitolul 3. Salariul, renta, profitul, dobânda 3.1. Salariul 3.1.1. Conceptul de salariu 3.1.3. Formele de salarizare 3.2. Renta 3.2.1. Elemente conceptuale 3.2.2.Mecanismul formării rentei 3.2.3. Formele de rentă 3.3. Profitul 3.3.1. Conceptul de profit 3.3.2. Funcţiile profitului 3.4.Dobânda 3.4.1. Elemente conceptuale 3.4.2. Forme ale dobânzii 3.4.3. Masa si rata dobânzii Capitolul 4. Cererea şi oferta. Legea cererii şi ofertei 4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii 4.2. Elasticitatea cererii 4.3. Conceptul de ofertă. Legea ofertei 4.4. Elasticitatea ofertei 4.5. Legea cererii şi ofertei

Capitolul 1 Introducere în Economie Politică

1.1. Obiectul şi metoda economiei politice

Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre profesionişti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc. Putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. Termenul de economie politică apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale “Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei – mamă”. Cuvântului economie folosit până atunci i s–a adăugat cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = cetate). Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. Există în prezent un sistem al ştiinţelor economice, pe care majoritatea economiştilor îl structurează în:
1. ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii economice,

statistica, managementul, etc.
2. ştiinţe teoretico – aplicative: economia ramurilor de producţie (comerţului,

turismului, etc.), marketing, finanţe, monedă, credit, contabilitate, etc.
3. ştiinţe economice de graniţă: econometria, geografia economică, istoria economică,

etc. În ultimii ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult, cuprinzând o varietate largă de subiecte. Astfel, obiectul economiei politice cuprinde:
a) studiul bogăţiei materiale – aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpâtâi a

lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam mai sus;
b) ştiinţa schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor,

ale diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice;

Dictionary of Economics. Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei politice este următoarea: economia politică studiază producţia. Fifth Edition. ca formă specifică de acţiune se porneşte de la om şi trebuinţele sale. cu preocupări în domeniul structurii şi perspectivei economiei româneşti. La nivel microeconomic. distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. 1992. în analiza şi caracterizarea activităţilor economice. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul X? Pentru aceasta. R.c) viaţa economică abordată ca întreg – după Virgil Madgearu1 unitatea de analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente. repartiţie. precum şi cu raporturile dintre ele. volumul şi structura resurselor disponibile. industrialismului. începând cu gospodăria individuală până la economia mondială. etc. Evan Davis. în cadrul producţiei. schimbului.E. industrii) precum şi relaţiile dintre ele. cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj. 2 Graham Bannock. dezvoltare ciclică. inflaţie. Toate sunt probleme microeconomice. Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic.). macroeconomic şi mondoeconomic. economia politică studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării. Putem spune că: Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate. raportul dintre consum şi investiţii. schimb şi consum. preţurile acestora etc. Ideea de bază care apare însă la majoritatea autorilor este legată de necesitatea optimizării raportului între resursele limitate şi nevoile umane nelimitate. Baxter. etc. p. cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X. conjuncturii economice şi a crizelor. La nivel macroeconomic. Nici o definiţie a economiei politice nu poate acoperi în totalitate obiectul de studiu al acesteia. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi structura indicatorilor macroeconomici. 130 1 . etc. distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană2. trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv. economia politică studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economiei. nivelul preţului practicat de concurenţi. firme. Prin urmare. evoluţia. d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie. Penguin Books. Virgil Madgearu (1887-1940) – economist român care a dominat evoluţia gândirii economice în perioada interbelică.

p. aşteptările. precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. nevoile pot fi: de bază sau inferioare. sunt concurente – unele nevoi se extind în detrimentul altora. sunt complementare – există nevoi ce evoluează în sensuri identice. nevoile se grupează în: fiziologice (somatice). În categoria resurselor primare intră resursele naturale şi resursele umane. sunt limitate în capacitate – satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu. ca petrolul şi gazele naturale. cuprul. În funcţie de aceste trei dimensiuni. Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generaţiile anterioare. Resursele se clasifică astfel: resurse primare şi derivate. 2000. Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele caracteristici: sunt nelimitate ca număr. terenul agricol. Nordhaus. Resursele sunt clasificate ca utilizabile sau neutilizabile în funcţie de externalităţile semnificative implicate în producerea sau consumul lor. pe ramuri şi subramuri de activitate. O marfă este denumită utilizabilă atunci când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga sa valoare economică. toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat. contând pentru numărul persoanelor apte de muncă. ce pot fi folosite direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane. energia solară 3 Utilizabile Neregenerabile Petrolul. structura populaţiei active pe sexe. complexe sau superioare. Omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică. resurse materiale şi umane. care permite maximizarea valorii lor. socială şi raţională. de grup. pentru cele regenerabile. economiştii fac două distincţii esenţiale: utilizabile şi neutilizabile. problema economică centrală este alocarea lor întimp şi spaţiu. Resursele umane cuprind atât resursele primare aferente. Regenerabile Pădurile. utilizarea prudentă este obiectivul principal. spiritual – psihologice. Editura Teora. William D. Analizând resursele naturale. Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice. cât şi pe cele derivate ca stocul de învăţământ şi ştiinţă. aspiraţiile oamenilor de a-şi însuşi bunuri.Nevoile umane constau în dorinţele. potenţialul inovaţional. 417 . în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. etc. gazele naturale. În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie. care în această calitate sunt sinonime cu factorul demografic. vârste. regenerabile şi neregenerabile3. Pentru resursele epuizabile. Samuelson. Economie politică. ca şi de calitatea forţei de muncă. se înlocuiesc între ele. nisipul Paul A.

Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs. structurile şi intensitatea nevoilor umane. în mod obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru satisfacerea nevoilor spirituale. Fiind o ştiinţă relativ tânără. structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul. oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. dar pe baza lui au fost formulate unele concluzii importante cu privire la problema alegerii la nivel individual şi naţional – statal. Nordhaus.2. calitatea aerului. 1. Economiştii sunt cei care formulează principii. există două tipuri de tratare a activităţii economice: . clima. economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare. ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţele anterior constituite.A. Samuelson. sacrificarea unor şanse potenţiale. Ca orice model de analiză. prin urmare. De exemplu. Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai bune alternative sacrificate. politicienilor. în acelaşi timp. deşeurile radioactive priveliştile montane După P. Apa din pânza freatică. Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un bun sau serviciu pe care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau serviciu şi folosind resursele economisite pentru producţia primului bun. W. dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice. ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie (FPP). Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi produsă. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de producţie. atunci. costul de oportunitate este costul renunţării. Alegerea unei variante implică renunţarea la celelalte posibilităţi. Metoda economiei politice Ca oricare altă ştiinţă.Neutilizabile Rezervele de peşte. Acestea servesc practicienilor. Economie politică Legea rarităţii resurselor: volumul.D. FPP şi costul de oportunitate simplifică la maximum realităţile economice. legi. reguli economice. locurile pustii. Aşadar. Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne.

în acest caz se pleacă de la general la particular. etc5. acestea. . metoda logică.2). … În astronomie nu se pune problema dacă soarele ar fi mai bine să fie mai apropiat sau mai îndepărtat de pământ”. de la fapte la generalizări teoretice. fie de metoda deductivă (fig. 1998. Editura Continent. studiul Profesorul Gromoslav Mladenatz despre metoda “Economiei Politice” 5 Există opinii potrivit cărora inclusiv clauza “caeteris paribus” . Metoda pentru o ştiinţă reprezintă de fapt ansamblul concepţiilor şi procedeelor cu privire la obiectul de studiu al ştiinţei respective. sunt neutre. nu poartă nici o judecată de valoare asupra acestei realităţi. Deducţia realizează înţelegerea unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul. În cercetarea economică specialiştii se pot folosi fie de metoda inductivă. Schema redă legăturile dintre economia reală. modelarea economico – matematică. analiza şi sinteza. Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze preţul benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau creşte veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producţia internă de automobile? În timp. aspectele normative vor ţine în exclusivitate de politica economică. au existat numeroase dispute cu privire la raportul care trebuie să se stabilească între aspectele teoretice şi cele practice în cadrul ştiinţei economice. le evaluează ca bune sau rele şi poate prescrie anumite moduri de acţiune. abstracţia. nu o apreciază. Or. economia normativă: o abordare a economiei care analizează rezultatele comportamentului economic. Exemplu: de ce depinde salariul muncitorilor necalificaţi? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe profit? Cine va câştiga? cine va pierde? 2. Astfel. fără a face judecăţi. Se descrie ceea ce există şi modul cum funcţionează. metoda istorică.1. dacă luăm ca exemplu opinia unui important economist român din perioada interbelică – Gromoslav Mladenatz – economia politică este şi ar trebui să rămână o ştiinţă pozitivă4: “economia politică s-a constituit ca ştiinţă sub influenţa ştiinţelor naturale. faţă de realitatea constatată. metoda statică şi cea dinamică. Dacă economia politică se limitează la abordarea pozitivă a fenomenelor economice.1. economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înţeleagă comportamentul şi sistemul de operare. Dinamica ideilor economice. Inducţia şi deducţia. majoritatea specialiştilor includ: inducţia şi deducţia. Inducţia este modul de a raţiona pornind de la particular la general. legea sau esenţa acestora. Între metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică. indiferente. teoria (ştiinţa) 4 Dan Popescu. experimentul. împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor specifice.analiza unui fenomen se studiază în ipoteza că toţi ceilalţi factori de influenţă rămân constanţi – reprezintă o metodă de studiu specifică economiei politice.

a căror existenţă le este cunoscută. 1995 . Sinteza presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general. Prin folosirea deducţiei. specialiştii pleacă de la anumite legi sau teorii şi ajung fie la formularea unor norme de conduită. dezmembrarea fenomenului studiat în elementele sale componente şi cercetarea lor ca părţi necesare ale întregului.economică6. Analiza şi sinteza. Abstracţia ştiinţifică este o altă metodă a economiei politice prin care cercetătorii îşi concentrează atenţia asupra unui aspect singular legat de evoluţia unui fenomen. Scopul acestui demers îl constituie eliminarea a ceea ce este nerelevant. 6 după Economie politică. Analiza reprezintă descompunerea. pentru a fi desprinse concluzii general valabile. Editura Economică. neesenţial şi întâmplător. făcând abstracţie de celelalte laturi. ASE Bucureşti. fie la formularea altor legi economice generale. în urma unui proces de reconstituire a întregului prin reunirea părţilor studiate separat. Bucureşti.

PRINCIPII. ştiinţa economică exprimă principiile generale Inducţie ale economiei Deducţie Cercetarea economică empirică se ocupă cu strângerea. ea reflectă procesul istoric real într-o formă esenţializată. preluând numai ce este esenţial. FAPTE. la nivel macroeconomic acest lucru este practic imposibil. COMPORTAMENTE Ion Ignat. Metoda istorică şi cea logică. Ion Pohoaţă. care ştie să se orienteze este mai presus de orice metodă”. ordonarea şi prelucrarea lor şi cu confruntarea diferitelor ipoteze cu acestea Legătura între practica economică. TEORII Teoria. Viaţa economică reală este redată sub forma unei relaţii funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. ACTE. teorie şi politica economică Modelarea economico . Gheorghe Luţac. Bucureşti. POLITICA ECONOMICĂ Prin politica economică se controlează comportamentele economice şi efectele lor. Editura Economică. Metoda statică şi metoda dinamică. Economie politică. se acţionează asupra acestora 2. Metoda logică presupune trecerea de la abstract la concret. conducere sau marketing. în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. LEGI. Experimentul7 în economie are anumite elemente particulare: viaţa economică nu poate fi studiată în eprubetă. Se susţine că “o minte instruită şi inspirată. Metoda istorică presupune reflectarea faptelor aşa cum s-au prezentat în timp. datorită amplorii în timp şi spaţiu. Se pretează în acest caz extensia concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. 1998 7 . la nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare. Metoda statică presupune caracterizarea unui fenomen aşa cum se prezintă el la un moment dat.3.matematică reprezintă reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem liber sau analog. Neculai Clipa. în timp ce metoda dinamică presupune analiza evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice în timp.

abilitatea întreprinzătorului (se referă la capacitatea de a combina în cea mai eficientă proporţie factorii de producţie. ulterior. în a doua jumătatea a sec. într-o măsură tot mai mare de aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în producţie precum şi de calitatea întreprinzătorului. pământul – renta. XIX şi o datorăm economistului francez Jean Baptist Sain. originari sau primordiali. adică premisele activităţii economice de producţie. ceea ce determină naşterea unui nou sistem economic cunoscut sub denumirea de capitalism. Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii şi reprezintă forma economica pe care o îmbracă resursele. observăm că la începuturile dezvoltării societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi natura (pământul) motiv pentru care aceşti factori poartă denumirea de factori primari. resursele informaţionale. Pe măsura dezvoltării societăţii se constată tendinţa de diversificare a factorilor de producţie.Capitolul 2 Factorii de producţie 2. de economie de piaţă. care în starea lor potenţială se numesc resurse şi anume: resurse materiale şi energetice. . XIX a apărut şi s-a impus un nou şi viguros factor de producţie – capitalul. Elaborarea categoriei de factori de producţie şi o primă grupare a lor datează de la începutul sec. sau.profitul. celor trei factori clasici adăugându-li-se: progresul tehnic. XVIII şi începutul sec. resurse ştiinţifico-tehnice şi tehnologice. resurse organizatorice şi de conducere. Mult mai târziu. Apariţia acestui factor este legată de producţia maşinistă şi de forma industrială de organizare a producţiei. la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi a descoperi noi căi de comercializare a acestora. Conturarea acestui concept este strâns legată de teoria repartiţiei după care fiecare factor de producţie primeşte o recompensă în funcţie de serviciile aduse în procesul de producţie: munca primeşte salariul. iar capitalul . Dacă privim evolutiv activitatea productivă. resurse de muncă. Aceşti factori de producţie au fost predominanţi în cea mai mare parte a istorie civilizaţiei materiale (civilizaţia producţiei agricole). resurse de timp şi spaţiu. resurse financiare. la asumarea riscului de a întreprinde acţiuni economice).1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie Desfăşurarea oricărui proces de producţie presupune prezenţa în interacţiune a mai multor factori. Se consideră că această orientare corespunde realităţii contemporane întrucât dezvoltarea economico-socială este condiţionată.

2. Munca În sistemul factorilor de producţie.În felul acesta s-a creat teoria neofactorilor de producţie care pune în evidenţă faptul că vechea clasificare a factorilor şi aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfăcătoare. c) după sfera de cuprindere se grupează în factori comuni (prezenţi în orice fel de producţie) şi factori specifici întâlniţi numai în unele procese. factori tehnici. potenţialul creativităţii ştiinţifice şi tehnologice etc. resursele informaţionale. Factori de producţie clasici 2.1. factorul uman are o maximă importanţă deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale.în manieră clasică sau în cea a teorie neofactorilor . Această teorie include noi categorii de factori cum sunt: capitalul uman. precum şi al celorlalţi factori de producţie în acelaşi timp el fiind şi beneficiarul rezultatelor producţiei. Keynes ca “cea care produce totul”. b) după modul de acţiune. Indiferent de modul de clasificare a resurselor atrase în circuitul economic .2. Astfel: a) după conţinutul. prin intermediul ei realizându-se combinarea şi utilizarea eficientă a celorlalţi factori de producţie.2. comun tuturor genurilor de activităţi sociale – reprezintă activitatea conştientă. deosebim factori direcţi şi factori indirecţi. respectiv natura factorilor activităţii economice se disting factori umani. factori economici. specific umană prin care oamenii utilizând uneltele şi instrumentele adecvate îşi valorifică aptitudinile. În acest context analiza . munca apare ca un factor de producţie neregenerabil. munca ocupă primul şi cel mai important loc. în vederea producerii bunurilor în vederea satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Diversitatea factorilor implicaţi în activitatea economică şi cerinţele eficienţei economiei de schimb reclamă analiza şi structurarea lor pe grupe cât mai omogene. M. Raportată la scara timpului. Munca a fost apreciată de Adam Smith ca: “sursă unica a avuţiei naţiunilor” iar de J. urmărindu-se determinările cantitative şi deopotrivă calitative. În cadrul sistemului factorilor de producţie.important este ca analiza şi interpretarea lor să fie dinamice prospective. factori sociali. Munca – factor de producţie primar originar. cunoştinţele şi experienţa pe care le posedă.

Ambele aspecte. pune în evidenţă amplificarea resurselor de muncă de care dispune societatea. ca diferenţă sau raport între natalitate şi mortalitate. a populaţiei ocupate în cadrul populaţiei totale prin îmbunătăţirea stării sănătăţii ei şi creşterea duratei medii de viaţă. cu un larg orizont cultural. Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii presupun lucrători cu o temeinică pregătire profesională. pentru perfecţionare. au ca efect potenţarea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului. b) sporul migratoriu al populaţiei. Calitatea resurselor de muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă cu nivelul său de cultură generală şi instruire profesională. c) creşterea populaţiei apte de muncă şi îndeosebi. Aspectul cantitativ impune abordarea categoriei de resurse de forţă de muncă ca ansamblu a capacităţilor umane de care dispune o ţară la un moment dat şi care sunt atrase sau pot fi atrase în prestarea unei activităţi sociale utile. Dinamica resurselor forţelor de muncă.2. Deci calitatea muncii analizată prioritar prin intermediul calificării. În aceste condiţii calificarea se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei moderne. analizată prin prisma componentelor acestora este influenţată de o serie de factori dintre care enumerăm: a) sporul natural al populaţiei. expresia unor eforturi deosebite depuse de familie şi societate. d) măsuri de natură tehnică socială. în stare să mânuiască şi să stăpânească instrumentele moderne ale producţiei. în nivelul calificării forţei de muncă şi în preocuparea existentă pentru ridicarea calificării. ea fiind condiţie de bază a creşterii productivităţii muncii. Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii lor. juridică privind atragerea în activitate a tuturor persoanelor apte de muncă. 2.forţei de muncă se impune în a fi făcută în complexitate atât sub aspect cantitativ cât şi structural şi calitativ. Natura . factor esenţial al sporirii eficienţei muncii sociale. diferenţă sau raport între imigranţi şi emigranţi. dar şi al rezultatelor obţinute prin utilizarea sa.2.

clima. cu amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seama mai mult de implicarea celorlalţi factori mai calculabili. conform căreia rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare cantitate suplimentară de factori adăugaţi) se diminuează. includerea. mărimea. În actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat. În condiţiile caracterului limitat al pământului şi ale sporirii nevoii de bunuri agro-alimentare. Evaluarea economica a pământului trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: cunoaşterea contribuţiei sale la procesul creşterii economice. substanţa materială şi condiţiile primare de producţie. deoarece ca orice bun şi pământul are utilitate şi preţ. respectiv a stabilirea valorii economice a pământului. În agricultură pământul reprezintă principalul factor al procesului de producţie. una din problemele controversate ale teoriei economice este aşa numita lege a randamentelor descrescânde. a bogăţiilor solului şi subsolului. Având în vedere rolul şi importanţa sa. o însemnătate mare o prezintă problema evaluării economice a terenului agricol. cât şi ca studiu şi politică. precum şi forţa motrică potenţială (resursele primare de energie). de însuşirile calitative ale solului şi de capacitatea productivă a acestuia. Factorul natural al producţiei cuprinde pământul (solul). . Sortimentul. Prin natură. de la care porneşte economia atât ca activitate. înţelegem totalitatea resurselor brute preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor şi serviciilor. mineralele etc. Deopotrivă acest factor este considerat în sensul său larg. energia. alături de ceea ce reprezintă terenul propriu zis de desfăşurare a producţie. ceea ce înseamnă: recunoaşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil al factorului pământ. în fine. ca factor de producţie primar. aerul. Teza a fost folosită şi de Malthus pentru a demonstra creşterea mai rapidă a populaţiei în comparaţie cu mijloacele de subzistenţă. Din rândul elementelor naturale se detaşează ca importanţă pământul. apa.Natura are un rol central în activitatea economică întrucât îi oferă mediul de desfăşurare. stabilirea unor limite şi normative ştiinţifice privind utilizarea raţională şi eficientă a fiecărei suprafeţe de teren. pădurile. ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital. inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor naturale. calitatea şi eficienţa economică a producţiei agricole sunt direct dependente de mărimea suprafeţei utilizate.

etc. se folosesc mai multe metode.combustibili . preţul pământului este renta capitalizată adică o sumă de bani care depusă la bancă aduce o dobândă anuală egală cu renta anuală însuşită de către proprietarul funciar de la arendaşi pe baza contractului de arendare. uzine.În evaluarea economică a pământului.2. R = renta în unităţi monetare d = rata dobânzii 2.3. Astfel în condiţiile existenţei rentei funciare. concretizată in bunuri de producţie. Capitalul In sens economic capitalul – factor de producţie reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile. Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere. materiale Capital natural Capital nominal (titluri de proprietate) .echipamente de producţie Capital circulant .construcţii( clădiri. După această metodă formula de calcul este: Pp =R/d Unde Pp = preţul pământului.) Capital fix Capital real CAPITALUL FACTOR DE PRODUCŢIE Capital tehnic . Capitalul nominal nu are o valoare reală de sine stătătoare şi nu funcţionează în activitatea economică ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit. şi care funcţionează în activitatea economică. care. .semifabricate . hale. fabrici.energie . Prezintă importanţă următoarea structură : Capitalul real are o valoare de sine stătătoare. prin asociere cu ceilalţi factori de producţie participă la producerea de noi bunuri economice în scopul obţinerii unui profit. mine etc.materii prime.

În orice moment. Uzura capitalului fix îmbracă formele: a) uzura fizică determinată de acţiunea factorilor naturali precum şi de procesul folosirii capitalului fix. combustibil. in combinaţie cu ceilalţi factori de producţie. etc. Structura capitalului fix cuprinde: a) construcţii care formează condiţiile generale ale desfăşurării procesului de producţie . întreprinderea dispune de capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii ei. nu poate servi decât un singur ciclu de producţie. Stadiul 2 constă în utilizarea şi transformarea capitalului productiv. . marfă. Stadiul 3 îl constituie trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la care s-a pornit iniţial însă cu un spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată. Capitalul circulant are un grad de mobilitate şi lichiditate mai mare decât capitalul fix. bunuri-capital. determinând capacitatea de producţie al unei întreprinderi. în bunuri sau servicii destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă. elementele capitalului tehnic se grupează în: capital fix şi capital circulant. transferându-si valoarea în mod treptat prin utilizare. muncă(plata salariilor. sub aspect material. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc. respectiv totalitatea bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă un venit proprietarului său. capital circulant. modul în care se consumă. producţie neterminată . care îmbracă trei forme: bani. b) echipamentele de producţie care reprezintă componenta principală activă a capitalului fix.Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic. transformându-se în capital productiv. în cadrul procesului de producţie . păstrându-şi forma materială. Delimitarea celor două componente are la bază criterii legate de : transmiterea valorii acestora în cadrul procesului de producţie. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care este transformată în procesul de producţie schimbându-şi forma naturală. Se prezintă sub formele(elementele): stocurile de materii prime şi materiale pentru producţie. dintr-o dată valoarea asupra noului produs.producţie finită şi semifabricatele destinate vânzării. modul de înlocuire al fiecăruia etc. îşi transmite în întregime. b) uzura morală determinată de acţiunea progresului ştiinţifico-tehnic ţi tehnologic. Fluxul circular al capitalului cuprinde trei stadii: Stadiul 1 reprezintă procesul prin care capitalul bănesc e utilizat pentru procurare de factori de producţie :capital fix. energie. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe cicluri de producţie.

3. Timpul de rotaţie reprezintă timpul necesar parcurgerii unui circuit complet. 2. ceea ce capătă denumirea generică de progres tehnic. Cu cât viteza de rotaţie are valori mai mari cu atât eficienţa capitalului creşte. Resursele informaţionale . în economiile moderne. Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe o dată cu efectuarea unui circuit. cea actuală marchează un salt uriaş în toate domeniile cunoaşterii umane. ea include tot frontul ştiinţelor şi afectează concomitent toţi factorii de producţie. În comparaţie cu alte revoluţii în ştiinţă şi tehnică. în totalitatea sa. Accelerarea vitezei de rotaţie este condiţionată de promovarea de către întreprindere a unor măsuri tehnico-organizatorice şi manageriale în toate stadiile fluxului circular al capitalului. Neofactorii de producţie 2. Reluarea permanentă a acestei mişcări constituie rotaţia capitalului.2. În general progresul tehnic relevă ansamblul realizărilor cunoaşterii umane prin care activitatea economică. respectiv cunoştinţele fără de care nu se pot crea elementele constitutive ale factorului de producţie capital şi nici bunurile şi serviciile care să corespundă trebuinţelor lumii contemporane. ca factor de producţie distinct.3. Cercetarea ştiinţifică oferă producţiei informaţia. devine mai eficientă. 2.1. Progresul tehnic Progresul tehnic şi ştiinţific s-a impus.Trecerea succesivă a capitalului prin cele trei stadii şi forme funcţionale corespunzătoare poartă denumirea de flux circular al capitalului.3. Aplicarea rezultatelor ştiinţifice în producţie se realizează sub forma noilor tehnologii. Numărul de rotaţii efectuate de capital într-o perioadă dată(de obicei un an) constituie viteza de rotaţie a capitalului.

d) nu e pierde decât dacă i se distruge suportul material. în continuare ea intrând în stocul informaţional social şi altele 2. ca şi suport material. Ca orice bun produs prin muncă.3.În unitate organică cu progresul ştiinţifico-tehnic se află şi resursele informaţionale. c) element important de reglare a tuturor sistemelor. e) deşi se uzează (moral) aceasta nu este totală. conţine o cantitate mai mare de informaţie. . b) se acumulează şi se îmbogăţeşte în timp. inclusiv la nivel microeconomic. În raport cu celelalte arătate putem sublinia faptul că în sistemul economic informaţia are următoarele funcţii: a) de element cognitiv ce amplifică potenţialul şi eficienţa celorlalţi factori de producţie. desfăşurată în toate domeniile. Abilitatea întreprinzătorului Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neo-factor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe concurenţă şi libera iniţiativă. informaţia devine un element al avuţiei naţionale. Ele reprezintă cunoştinţele ştiinţifice pe care omul le obţine prin cercetarea naturii şi vieţii economico-sociale precum şi prin activitatea curentă de producţie.3. b) element de legătură între toate elementele sistemului economic influenţate de adâncirea diviziunii sociale a muncii. Produsul este cu atât mai valoros cu cât el. informaţia devine un factor de producţie alături de materie şi energie. informaţia operativă devenind informaţie statistico-istorică vitală. În producţie. din punct de vedere al informaţiei orice bun nu este altceva decât un suport material al unei cantităţi mai mici sau mai mari de informaţie. Astfel. împreună cu celelalte elemente dar integrată acestora. devenind din ce în ce mai eficientă. dar cu unele proprietăţi speciale: a) nu se consumă şi nu se uzează prin folosire. c) după ce se amortizează sub aspect economic devine o resursă inepuizabilă. în şi prin acestea.

Salariul nu a existat în toate timpurile. David Hyman defineşte spiritul întreprinzător drept “abilitatea de a crea produse şi procese şi de a organiza crearea de produse şi servicii” Ca factor de producţie.Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent dealtul fie juridic. salarium era suma plătită fiecărui soldat roman a-şi procura sarea. Problematica salariului a constituit o preocupare constanta onomiştilor începând cu şcoala clasică. o dată cu trecerea la organizarea sistematică a producţiei manufacturate. fie că. Astfel. în cadrul unei afaceri în desfăşurare. Capitolul 3 Salariul. abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv de progres. . dobânda 3. în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative.Un om liber nu primea salarium. fie economic. factorul muncă este recompensat prin salariu . Salariul 3. ca o necesitate obiectivă.1. profitul. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. prin întreprinzător este înţeles acel tip de subiect al activităţii economice. recompensarea lor. În sens larg salariul reprezintă venitul însuşit prin muncă. Termen de origine latina.În general. Conceptul de salariu Implicarea factorilor de producţie în activităţile economice determină.1. cu toate că factorul muncă a participat dintotdeauna la procesele de producţie. renta. Salariul s-a generalizat ca mod de remunerare.1. iniţiază un proces de schimbare radicală. care fie că iniţiază o nouă afacere.

costul formării resurselor de muncă . neokeynesismul pune accent pe termenii de stoc şi fluxuri ale forţei de muncă. de o mare diversitate. P. Unii economişti. ci de rezultatele folosirii ei. Orientarea sociologico-economică franceză integrează teeoria salariului într-o teză generală a distribuirii produsului naţional. d. nu de costul forţei de muncă. munca este scumpă când este rară şi ieftină când este abundentă. pe baza acţiunii naturale a proporţiei dintre ofertă şi cerere. Alţi economişti apreciază că salariul este venitul persoanelor care participă prin munca lor proprie la procesul de producţie. în teoria economică s-au cristalizat două concepţii reprezentative : concepţia monistă . David Ricardo apreciază că salariul reprezintă o parte din valoarea creată de muncitor în procesul de producţie. „capitalul cultural".productivitatea muncii . Cu toate acestea. Preţul de piaţă al muncii constituie preţul care se plăteşte în mod real pentru ca. Din cele prezentate rezultă că natura salariului este tratată în maniere diferite. Asemenea factori sunt : a. Au apărut şi alte interpretări date categoriei de salari. în concordanţă cu acest factor. concepţia dualistă. A. Capitalul uman rezultă din . Samuelson de exemplu.Adam Smith a văzut în salariu o categorie naturală-răsplată naturală a muncii. substanţa salariului este dată. După Smith salariul este singurul venit bazat pe muncă şi trebuie să corespundă minimului de obiecte de consum necesar muncitorului şi familiei sale. care se formează prin intermediul „capitalului economic”. În economia contemporană există o multitudine de orientări cu privire la salariu. „capitalul uman" reprezintă experienţa acumulată salariaţi. b. fondată pe studiul de comportament al grupurilor. Concepţia monistă explică substanţa salariului printr-un singur factor. ce marchează influenţa variaţiei salariului asupra nivelului ocupării forţei de muncă şi a venitului. El face distincţie intre preţul natural al muncii şi preţul de piaţă al muncii.salariul. adică de productivitate. Astfel. apreci că „omul este mai mult decât o marfă" şi îşi închiriază serviciile pe baza unui preţ". Preţul natural al muncii este acela care dă posibilitatea lucrătorului să se întreţină şi să-şi perpetueze rasa. c. astfel economiştii marxişti consideră salariul drept preţ al mărfii forţă de muncă. potrivit acestui factor salariul constituie suma care asigură strictul necesar pentru existenţa lucrătorului şi întreţinerea familiei sale. Alte orientări explică formarea salariului prin confrunta politicilor de salarizare ale firmelor şi nu prin raporturile dintre cererea de forţă de muncă. respectiv ca expresie bănească a valorii acesteia.

în funcţie de rezultatul ei.2. se stabileşte pe baza mecanismului pieţei. după scăderea din salariul brut a impozitului pe salarii. În perioadele de avânt economic. asigurări şi pensii etc). pentru participarea lor la activitatea economico-socială.1. concomitent. în timpul recesiunilor şi crizelor. Acesta poate fi privit ca salariu brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi ca salariu net (suma efectiv încasată. Substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional repartizată în mod direct salariaţilor. Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale ale pieţei şi elementele specifice pieţei muncii. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul muncii depuse. Potrivit acestei teorii. Salariul. 3. fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii. c. politica de salarizare la un moment dat. creşterea producţiei de bunuri materiale şi de servicii solicită forţă de muncă suplimentară şi salariile au tendinţa de creştere . ceea ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii.investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri potenţiale viitoare. Formarea salariului are loc în cadrul unor relaţii complexe prilejuite de angajarea. a contribuţiei pentru şomaj. condiţionat de mărimea productivităţii. preţul capacităţii de munca. diminuarea producţiei generează scăderea cererii de forţă de muncă. prin mecanismul cererii şi ofertei . ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă. Concepţia dualistă apreciază că substanţa salariului constă. utilizarea şi plata muncii ca factor de producţie.. Factorii care condiţionează mărimea salariului nominal sunt : a. în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă.Formele salariului Salariul îmbracă două forme principale de manifestare : salariul nominal şi salariul real.ce se stabileşte pe piaţa muncii. evoluţia situaţiei economice. şomajul ia proporţii şi se reduc salariile. Dimensiunea salariului se stabileşte încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. întreprinzătorii sau statul adoptă o serie de . în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. b. sub formă bănească (uneori însă şi sub formă naturală).

preţurile bunurilor de consum. la un moment dat. Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi cumpărată. regiuni sau naţionale. Inflaţia. b. revendicările sindicale. Cv -costul vieţii. c. Isn = (Sn1/Sn0)*100. tarifele serviciilor. Sr. nivelul preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor. Sr = (Sn/Cv) *100 sau Cv = (Sn/Sr) *100. Salariul real se determniă în funcţie de cel puţin două coordonate hotărâtoare : mărimea salariului nominal. În situaţia în care preţurile cresc mai rapid decât salariul nominal. în care: Sn -salariul nominal . d. în două situaţii. impozitele şi taxele. salariul nominal.măsuri privind mărimea salariilor. El nu este altceva. care se află în raport direct proporţional cu salariul real . având în vedere criterii multiple: de sex. Creşterea costului vieţii. Indicele costului vieţii ne permite să cunoaştem mărimea cheltuielilor băneşti pe care un individ trebuie să le facă pentru a-şi asigura acelaşi nivel de viaţă. Creşterea salariului real se poate calcula şi sub forma untri indice procentual. Atât salariul real. antrenează diminuarea salariului real.salariul real. care diferă numai prin preţuri. profesiuni. atunci se înregistrează o reducere a salariului real. Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt : a. Ip =(P1/P0)*100 . în funcţie de valoarea mai mare sau mai mică a ei. fiind diferit de la o perioadă la alta şi de la o ţaţă la alta. cu o unitate monetară se pot cumpăra mai multe sau mai puţine bunuri. decât o reflectare a puterii de cumpărare a salariului nominal. neînsoţită de o creştere proporţională a salariului nominal. cu salariul nominal. ramuri. care acţionează invers proporţional asupra mărimii salariului real. influenţează direct costul vieţii. puterea de cumpărare a banilor. care reflectă deprecierea valorii banilor. la un salariu nominal dat. generează o diminuare a veniturilor reale . cât şi cel nominal. ca un raport între indicele salariului nominal şi indicele preţurilor bunurilor de consum şi serviciilor: Isr = (Isn/Ip)*100.

peste programul normal de lucru. Salariile de bază împreună cu salariile suplimentare formează fondul de salarii al întreprinderii. Ip . Salariul colectiv revine în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi.preţul din anul de bază. Ponderea salariului în costul de . P0. Salariul reprezintă şi un cost. cum sunt accidentele de muncă. nivelul salariului nominal. -sporurile plătite pentru condiţii deosebite de muncă. -premiile şi primele plătite pe baza sistemului de salarizare acceptat .indicele preţurilor. Isn. Sn0 — salariul nominal din anul de bază. Ca element al costului de producţie salariul se manifestă sub două forme : salariul de bază. Sn1 -salariul nominal anul curent. considerat rezonabil. Salariile de bază cuprind sumele de bani ce reprezintă remunerarea salariaţilor întreprinderii pe timpul efectiv lucrat şi anume : -salariile plătite pe baza tarifelor în acord sau după timpul efectiv lucrat. ca participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite facilităţi. salariul suplimentar.structura profesiilor: complexitatea muncii. Pentru stimularea salariaţilor sau pentru realizarea de către unii dintre ei a unui venit minim. În ansamblul său. Salariul social constituie acea parte din venitul naţional prin care societatea. Salariile suplimentare reprezintă sumele plătite salariaţilor întreprinderii pe timp nelucrat : pentru concedii de odihnă. pentru sporuri de vechime.indicele salai nominal.Unde: Isr. şomajul etc. intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mai mari. -plata orelor efectuate suplimentar. -plăţile suplimentare pentru munca desfăşurată pe timp de noapte. P1 -preţul din anul curent. Mărimea acestuia depinde de: numărul de salariaţi. bolile profesionale.indicele salariului real. suplimente pentru copii etc. pe lângă salariul încasat de fiecare individual s-au mai constituit salariul colectiv şi salariul social. o componentă a costului total al oricărui bun economic.

zone economice. Pentru determinarea mărimii salariului unui angajat. şi sunt influenţate de numeroşi factori. fără a afecta calitatea vieţii. de la o întreprindere la alta. Principalii factori cu impact direct sunt: costul resurselor de muncă. mai trebuie luate în considerare şi existenţa a două tendinţe contradictorii în comportarea sa. oarece ei n-ar mai primi nimic. subramură la alta. întreprinderi. compatibilă cu cerinţele refacerii capacităţii de muncă. surprinse de conceptele: efect de substituire şi efect de venit. aceasta are interesul de a stabili o pondere a salariului mai mică. creşterea productivităţii muncii constituie calea economică principală pentru diminuarea ponderii salariului pe unitate de produs. dimensiunile cheltuielilor instruite şi calificare profesională. care în viziunea ofertantului de muncă trebuie să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. din punctul de vedere al celorlalţi posesori de factori de producţie. nu trebuie atinsă niciodată. Pentru întreprindere. Categoria factorilor cu influienţă indirectă include: gradul de organizare în sindicate şi acitatea sindicatelor de a obţine câştig de cauză pentru revendicările salariaţilor. limita maximă apare atunci când salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii. reprezentată de întregul venit realizat de activitatea economică şi care s-ar transforma astfel în salaziu. în funcţie de cererea şi oferta de forţă de muncă. cu atât ponderea salariului va fi mai marc. din punctul de vedere al costurilor de producţie. Mărimea salariului are două limite: minimă. productivitatea muncii. Dacă sub aspectul reproducţiei forţei de muncă societatea este interesată ca nivelul general al salariului să fie mai mare. capacitatea salariaţilor de a se orgniza.producţie diferă de la o ramură. Practic. ramuri de activitate. cât şi cu sporirea eficienţei economice. de preţuri etc. Mărimea şi dinamica salariului diferă pe ţări. salariul oscilează între cele două limite. dinamica preţurilor. Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă . de a dialoga cu unitatea economică sau si cu organele speciale ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective migraţia internaţională a forţei de muncă. maximă. În acest sens. raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Cu cât gradul de înzestrare tehnică va fi mai scăzut. legislaţia privind mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc. unii au caracter direct. alţii au caracter indirect. limită care.

Pe termen scurt. Pe lângă mecanisme de cheltuire a fondului de salarii. Acesta este efectul de venit. ele se cer alese şi examinate permanent. materiale. iar uneori la o parte din munca prevăzută de un program normal. Aceasta asigură legătura între mărimea rezultatului muncii. pe când efectul de venit îi imprimă o tendinţă de stagnare. denumit astfel pentru că înlocuieşte (substituie) o parte din timpul liber al salariatului cu timp de muncă. mărimea lariului poate să crească sau să stagneze (înregistrând totuşi oslaţii nesemnificative în sus şi in jos). financiare. 3. el renunţă la munca suplimentară. Dinamica salariului. se prezintă ondulate cu tendinţa generală de creştere. Formele de salarizare sunt alese în funcţie de opţiunile politicp-economice. mărimea concretă a salariului trebuie stabilită astfel încât să nu ducă la suficienţă. ele sunt şi pârghii de conducere specifice fiecărei unităţi economice.suplimentară. în consecinţă.3. Efectul de substituire generează o tendinţă de creştere a salariului. ceea ce are ca efect diminuarea timpului liber şi sporirea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă. În situaţia când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Mărimea salariului este supusă continuu unor procese obiective contradictorii de diferenţiere şi de apropiere-egalizare. dar criteriul hotărâtor îl reprezintă eficienţa economică. formele de salarizare sunt instrumente de control ale utilizării tuturor resurselor: umane. . ci să determine c cointeresare permanentă. pentru creşterea eficienţei economice a producţiei. Cu toate că formele de salarizare apar ca instrumente tehnice pentru asigurarea legăturii cantitative şi funcţionale dintre salariu şi rezultate.1. în unele cazuri înlocuite în vederea folosirii eficiente a întregului potenţial productiv. pe termen lung. Acesta este efectul de substituire. Drept urmare. Formele de salarizare Forma de salarizare reprezintă o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica salariului individual. în favoarea timpului liber. partea ce revine salariatului şi activitatea depusă de el.

orice creştere în intensitatea şi productivitatea muncii aduce avantaje întreprinzătorului. Salarizarea în acord are şi unele inconveniente şi anume: -tendinţa de a executa cât mai multe piese şi operaţii poate avea loc şi în detrimentul calităţii. -împinge salariatul spre oboseală tot mai mare. -contribuie la creşterea productivităţii salariaţilor. -garanţia securităţii venitului. Avantajele salarizării în regie sunt : -prioritatea calităţii. pe cei ce prestează un volum de muncă mai mare sau de o calitate mai bună. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor după timpul efectiv lucrat : oră. Princialele forme de salarizare sunt: salarizarea pe unittea de timp (în regie). . Întreprinderea renunţă la salariatul care nu depune munca minimă scontată în timpul pentru care este remunerat şi recompensează suplimentar prin premii. contribuind la intensificarea muncii. Mărimea totală a salariului se determină în funcţie de timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp. în situaţia salarizării în regie. preţul mediu al unei unităţi de timp. Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie din următoarele considerente : -relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi munca depusă de salariat. Pentru aceeaşi muncă prestată şi durată de timp. constantă. rezultatele muncii trebuie să fie întotdeauna mai mari decât costurile de producţie.creşterea rezultatelor trebuie să devanseze sporirea salariilor. Salarizarea în acord constă în remunerarea salariaţilor în funcţie de cantitatea de bunuri şi de servicii produse sau după numărul de operaţii şi de activităţi executate într-o unitate de timp. Salariul pe unitate de timp fluctuând în funcţie de durata muncii. -diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetorii necesari. salarizarea în acord. lună. -absenţa constrângerii salariatului. chiar dacă se foloseşte unitatea de măsură. salarizarea mixtă. cadouri. de obicei. salariile pot fi diferite. -salariul are o evoluţie. săptămână. răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o are şi de locul pe care-1 ocupă în diviziunea muncii. În cadrul acestei forme de salarizare fiecărui angajat i se stabilesc sarcini exacte. b. a.În concordanţă cu acest criteriu. zi.

operaţii relativ omogene. Salarizarea mixtă. c. cu un număr mare de operaţii. Fiecare condiţie are un tarif. ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice. În ţările cu ecoomie de piaţă. de management. structura şi calitatea producţiei. fabrică etc). Salariul pe o zi. de marketing etc.este o îmbinare între primele două forme de salarizare. constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp (de obicei. este ridicat şi poate fi obţinut numai de un număr mic de lucrători. socializarea. Salarizarea în acord se aplică în domenii cu activităţi. acordul poate fi : -individual. în esenţă. Remunerarea pe bază de remisă sau cote procentuale şi cea pe bază de norme de muncă sunt. de obicei. o activitate sau un produs. -acord progresiv. s-au conturat câteva direcţii de îmbunătăţire a formelor de salarizare şi anume: corectarea. In funcţie de tariful aplicat pentru o operaţie. în care fiecare condiţie are un tarif unitar în funcţie de importanţa sa.-în industriile cu o diviziune a muncii complexă. variante de salarizare în acord. în jos de la nivelul maxim. Forma de salarizare mixtă se utilizează în industria constructoare de maşini. Drept urmare. în mecanica fină sau în electronică etc. In concordanţă cu condiţiile concrete de organizare a muncii şi cu modul cum se realizează stimularea în muncă în fiecare întreprindere. -corelarea salariului cu dinamica preţurilor şi cu inflaţia prin aplicarea unor scări . -colectiv (pe echipe).acord regresiv. Fiecare variantă are avantaje şi limite. tehnologice. o zi de muncă). Corectarea se referă la toate formele de salarizare şi cuprinde: -menţinerea salariului individual peste un minim vital sau decent. fixat de întreprindere. stabilirea tarifelor este foarte dificilă. Dacă în cazul salarizării în acord salariul oscilează în sus. în situaţia salarizării mixte el variază. mărimea salariului devine variabilă. în funcţie de numărul condiţiilor îndeplinite. după importanţa pe care o prezintă pentru cantitatea. Pentru majoritatea salariaţilor nivelul acestui salariu constituie o incitaţie continuă la o muncă suplimentară. participarea. ca în cazul salarizării în acord. -global (pe uzină. această formă de salarizare se poate realiza în: -acord simplu. .

ca o creanţă asupra comunităţii sociale. iar firmele îşi pun în ea speranţa atenuării contradicţiilor dintre interesele lor şi cele ale salariaţilor. Salariul. Curs de Economic Politică. 2. Pe lângă formele de salarizare. sistemul de salarizare mai cuprinde : -sistemul de sporuri: pentru vechime în muncă. reprezintă instrumentul prin intermediul căruia sporeşte cointeresarea materială a salariaţilor. Participarea constă în admiterea salariaţilor la împărţirea profiturilor obţinute de întreprinderea în care ei îşi desfăşoară activitatea. Bibliografie Gide Ch. -sistemul de premii. Bucureşti Ghiţă T. în ansamblul său. -atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul public. care să se distribuie salariaţilor din profit. -sistemul de participare la profit. -prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri. ca supliment mai mult sau mai puţin substanţial la salariu. Indexarea constă într-o mişcare compensatorie a salariului faţă de preţuri şi de inflaţie. Participarea se poate organiza în următoarele forme : -prin cote-părţi din profit. vo2. Prin această revendicare. P. -acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă mai dificile. -prin facilităţi acordate salariaţilor pentru a cumpăra acţiuni de la unitatea unde lucrează. de obicei numai unor grupuri de salariaţi aflaţi în situaţii dificile. privat şi mixt la muncă egală. cooperatist. Socializarea se realizează prin salariul familial (alocaţii pentru copii) şi salariul social. în Economii Politică. aport deosebit la cantitatea şi calitatea activităţii realizate etc.. condiţii de muncă deosebite şi muncă de noapte. Bucureşti. care realizează legătura nemijlocită a cuantumului total al câştigurilor de rezultatele efective obţinute în întreprinderea în care lucrează. Se aplică. .mobile (indexarea salariilor). Tipografiile Române Unite. care nu pot face faţă numai cu salariul încasat pentru munca depusă.. Socializarea reprezintă asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru munca depusă de fiecare. responsabilităţi manageriale. angajaţii caută să-şi asigure o salarizare mai echitabilă. Participarea trebuie să fie colectivă (a tuturor salariaţilor): profiturile se repartizează fiecărui salariat după diferite criti stabilite pe baza situaţiei concrete existentă în fiecare întreprindere sau ţară.

cu atenţie. este efectul acestui preţ" (Smith A.P.A.. marcând deosebirea dintre profit şi renta funciară. mai mare sau mic.. mărimea rentei depinde de cererea şi preţul produselor agricole. În opinia sa. O creştere a cererii determină o sporire a preţului cerealelor şi măreşte renta. Salariul şi profitul mai mare sau mai mic.. un loc important revine rentei..R. Petty aprecia renta ca reprezentând surplusul de valoare care depăşeşte cheltuielile de producţie. Bucureşti. Avuţia Naţiunilor.Frois. Această formă de venit a apărut în feudalism ca rentă în muncă.P. Bucureşti).2. Renta 3. iar scăderea ei are efect invers. iar preţurile să fie determinate de cheltuielile ce se fac în condiţiile cele mai puţin favorabile.1. Smith A. G. A. Editura Academiei R. sunt cauzele preţului. Fundaţiei Chemarea Iaşi. . Elemente conceptuale În categoria veniturilor fundamentale. Paris. W. Există o diversitate de teorii cu privire la natura şi formele rentei. în acelaşi mod cum produce roadele. Smith are meritul de a fi sesizat că nu întotdeauna proprietatea funciară asigură condiţiile necesare de a obţine rentă. Iniţial renta a fost ataşată de factorul natural. David Ricardo arată că formarea rentei are la bază fertilitatea inegală a terenurilor . Avuţia Naţiunilor. A. Din această perspectivă categoria economică de rentă a fost şi este cercetată. Economie politică. În acest sens sublinia că „renta intră în alcătuirea preţului mărfii în altfel decât salariul şi profitul. A. Ulterior a cunoscut noi forme şi cele mai felurite semnificaţii. în prezent se apreciază că toţi factorii de producţie generează rentă. de către specialişti în vederea stabilirii conţinutului ei. Economie Politiqu. în produse şi în bani.R. Samuelson P. Munteanu V. Editura Academiei R. pe când renta mare sau mică. 3. Ed. ce se formează în urma utilizării factorilor de producţie.. Mebrow-Hill Bask Company. Pentru aceasta este nevoie ca cererea de produse agricole să fie mai mare decât oferta. Adam Smiih a făcut un pas înainte faţă de predecesori.. Fiziocraţii considerau că pământul creează renta printr-o însuşire naturală.2. Kconomics. Reprezentanţii şcolii clasice limitau renta la agricultură considerau că apariţia ei este o „dărnicie a naturii".

” Pământul –afirmă Samuelson .. are contribuţii importante la dezvoltarea teoriei rentei. prezenţa ei în cadrul tuturor formelor de activitate economică şi nu numai în agricultură. Homewood. Renta privită ca recompensă a factorilor de producţie. El face distincţie între condiţiile creării rentei (raritatea pământurilor bune) şi cauza acesteia . renta constituie suma de bani plătită pentru folosirea temporară a lui. Profesorul Madgearu arăta că renta diferenţială este o categorie economică mai generală şi se formează datorită acţiunii legii fertilităţii descrescânde a solului. Zeletin. Şcoala marginalistă aduce o nouă viziune asupra rentei. J.pământ. Irwin R.. Şcolile şi curentele de gândire economică contemporană evidenţiază valabilitatea universală a rentei. Şt. Şcoala economică românească. produsele se vând la preţul bunului mai scump. S.creşterea preţului la principalele produse agricole sub presiunea cererii.a. Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii: -factorul de producţie sau bunul economic să fie limitat cantitativ. Aurelian. V. Madgearu ş.agricole.care se caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei"(Atkinson L. -oferta factorului de producţie sau a bunului economic să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea. obţinut în condiţii mai puţin favorabile. potrivit cărora renta constituie o categorie universală cu aplicabilitate în toate domeniile vieţii economice.. P. iar producţia obţinută de pe terenurile fertile se dovedeşte a fi insuficientă pentru acoperirea ei. în acest context. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă este o altă persoană decât proprietarul acestuia). Illinois. -să nu poată fi substituit cu un alt factor sau alt bun. respectiv „renta economică pură se referă la venitul obţinut de un factor de producţie -orice factor . Say consideră renta funciară ca o recompensă pentru serviciile aduse de factorul de producţie . 1982) .nu este singurul factor de producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca rentă". extinzând aria de cuprindere a acestei categorii. Economics. Deoarece cererea de produse agricole creşte. B. Inc. cel puţin o anumită perioadă de timp. Reprezentanţii acestei şcoli apreciază că renta se fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale şi productivitatea marginslă. reprezentată prin Ion Ionescu de la Brad. se poate afirma că renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie sau bun economic a căror ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică.

descrescătoare. acţionează în toate ramurile economiei. apoi staţionare. iar randamentele descrescătoare. Realizarea efectivă a rentei depinde de elasticitatea ofertei totale.3. sub incidenţa a progresului tehnic.2. Excedentul (surplusul) de bunuri ce poate fi obţinui în urma utilizării unui factor de producţie cu calităţi superioare celor medii reprezintă forma materială a rentei. aceasta lege a fost cunoscuta sub denumirea de „legea fertilităţii descrescânde". sunt doar numai o formă a acestei legi. Dacă formarea rentei este condiţionată de randamentele neproporţionale. să staţioneze. asigură randamente diferite: la început crescătoare. O ofertă rigidă în raport cu cererea va condiţiona o creştere a preţului peste nivelul de echilibru. ca urmare a deficitului de ofertă în raport cu cererea totală. cu aplicabilitate numai la agricultură. cu atât renta economică are dimensiuni mai mari.2. Ulterior. În general. . Transformarea excedentului de produs în venit cu caracter de rentă este condiţionată de raportul ofertă-cerere pentru bunul respectiv. Cu cât oferta totală este mai rigidă. s-a demonstrat că legea randamentelor neproporţionale are un caracter general. iar în final. în funcţie de proporţia în care se combină factorul variabil cu cei constanţi. poartă denumirea de rentă economică. să reducă. mărimea ei depinde de volumul producţiei marginale obţinute prin utilizarea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie. Renta economică nu reprezintă un determinant al preţului de vânzare. a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare. ci dimpotrivă ea se realizează numai după ce preţul a crescut. Venitul realizat de către deţinătorul unui factor de producţie. Producţia marginală poate să crească. Practica economică a demonstrat că utilizarea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie. aducând ofertantului un venit excedent.Mecanismul formării rentei Mecanismul formării rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale. renta exprimă venitul ce rezultă din insuficienţa ofertei totale. Iniţial.

Renta absolută reprezintă suma încasată de toţi proprietarii funciari. care se formează în agricultură şi silvicultură. c.3. în condiţiile în care mai scump realizat pe terenurile mai slabe. Formele de rentă În economia modernă de piaţă renta îmbracă mai multe forme. Renta funciară reprezintă venitul ce revine proprietarului terenului. Din viziunea arendaşului. renta reprezintă o plată pentru folosirea terenului. indiferent de calitatea şi poziţia terenului pe care îl deţin. ca diferenţă între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncă. fiind denumită şi rentă de fertilitate sau renta diferenţială I. Ea este un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce . Renta funciară cunoaşte mai multe tipuri: a. în virtutea monopolului pe care îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi ceilalţi subiecţi economici. 1. sub formă de arendă. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de către proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi reduse. Ea este plătită de către arendaş. Agricultura intensivă generează renta diferenţială II. cu calităţi excepţionale şi care sunt foarte căutate de consumatori.3. Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică. care se constituie într-un element al costului de producţie.2. În mărimi absolute ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol (P) şi costul de producţie (C) plus profitul normal al arendaşului R = P -(C –Pra ) unde : R este renta. Renta funciară sau renta pământului. Ea preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului constituie rezultatul cheltuielilor mai mici cu care se obţin produsele pe terenurile fertile. datorită caracterului limitat al pământului ca principal factor de producţie în agricultură. Acest tip de rentă este caracteristic agriculturii extensive. proprietarului funciar pentru dreptul de a utiliza pe termen determinat suprafaţa de teren închiriată. Renta diferenţială se formează datorită diferenţei de fertilitate dintre terenuri. b.

Mărimea lui este egală cu suma de bani pe care vânzătorul depunând-o la bancă poate obţine o dobândă anuală de mărimea rentei. Preţul pământului constituie. construcţii. de fapt. Evoluţia acestuia este influenţată atât de factori direcţi. preţurile fixate au un nivel superior celor de echilibru. Teoretic preţul pământului se poate calcula cu relaţia : P = R/d Unde : P . cât şi indirecţi şi anume : cererea şi oferta de terenuri agricole. preţul pământului manifestă o tendinţă de urcare. d.preţul pământului. de desfacere sau faţă de căile de comunicaţie. ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Lucrătorii agricoli întâmpină dificultăţi în menţinerea veniturilor lor la un nivel comparabil cu cel realizat de subiecţii economici care îşi desfăşoară activitatea în alte sectoare. Statul prin achiziţiile sale. Renta de poziţie se formează datorită diferenţelor ce există între terenuri în privinţa distanţei la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare. rata dobânzii bancare. R-renta anuală dată de terenul respectiv. în vederea garantării veniturilor. preţurile produselor agricole sunt preţuri de intervenţie a puterii publice. statul intervine şi cumpără excedentul de ofertă pe care îl depozitează. mărimea şi dinamica rentei. Pentru a preveni căderea preţurilor. Preţul pământului reprezintă suma de bani primită în schimbul cedării dreptului de proprietate asupra pământului. De aceea. consumatorii nu absorb întreaga cantitate oferită. Consumatorii plătesc astfel preţuri mai ridicate decât cele care ar rezulta din jocul liber al preţurilor pe piaţă. diminuează oferta pe piaţă şi avantajează producătorii agricoli care îşi măresc .decurge din preţul de monopol la care se vând aceste produse. care au ca scop asigurarea veniturilor producătorilor agricoli. d. în statele dezvoltate. renta capitalizată la dobânda zilei. Intervenţia statului se realizează prin preţuri de susţinere al căror mecanism constă în aceea că atunci când guvernul garantează preţuri mai mari decât cele care se formează pe piaţă. cu economie de piaţă. posibilitatea folosinţelor alternative ale pământului (pentru agricultură.rata dobânzii. determinat de capacitatea de cumpărare şi preferinţele consumatorilor. e. Ca un proces firesc a creşterii rentei anuale. În legătură cu renta funciară se impun tratate şi problemele referitoare la preţul pământului şi la fluctuaţia preţurilor produselor agricole. aşezări umane). cererea şi oferta de produse agricole.

P. O altă modalitate de intervenţie a statului o constituie preţul garantai care constă în plata de către guvern a unor subsidii producătorilor agricoli. Renta. surse de apă. Bucureşti. de data aceasta. 1982 Munteanu V. în anii agricoli cu producţii scăzute. Renta de transfer se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie. Editura Academiei R. Bucureşti Stănescu I. consumatorii. 5. cu un conţinut bogat. pe care le pune în vânzare pentru a preveni urcarea preţurilor agricole prin deficitul de ofertă. mai redus..astfel încasările. reprezentând diferenţa dintre preţul solicitat de aceştia pentru produsele vândute şi cel plătit cumpărători.Renta de construcţii este generată de terenurile mai bine echipate cu elemente de infrastructură. Renta vânzătorului apare în situaţia când acesta reuşeşte să vândă un bun la un preţ mai mare decât estimase anterior. Inc.. care includ şi renta de construcţii pe lângă costuri şi profitul normal. Smith A. 3. Irwin R.. 7. mijloace de transport etc. Se apreciază că acest preţ este mai eficace decât preţul de susţinere. prin care se asigură o utilizare mai rentabilă a acestora. 8. Renta consumatorului constituie diferenţa de care beneficiază acesta achitând bunurile cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească.Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare.A. Bibliografie: Atkinson L.. Homewood. Aceste terenuri sunt arendate sau vândute la preţuri mai mari. Economics.R. Economie politică. 2. Avuţia Naţiunilor. Fundaţiei Chemarea Iaşi. energie. care deţin mine sau sonde. 4. . Illinois. . pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat. Ea are o bază naturală determinată de raritatea unor astfel de mine. 6. De asemenea. statul realizează stocuri.Renta conjuncturală este realizată de întreprinzătorii care valorifică situaţiile conjuncturale (stochează mărfurile când preţurile sunt mici şi le vând când preţurile urcă datorită penuriei). în Economie politică.Renta minieră reprezintă un supraprofit ce revine proprietarilor . ce pot fi exploatate cu cheltuieli mai reduse. protejând. Ed.

Cu toate acestea putem distinge trei mari curente teoretice de a concepe profitul : 1. de-a lungul întregii activităţi desfăşurate. profitul legitim sau legal obţinut în contextul respectării prevederilor legale. venit rezidual . deliberate sau nu a legalităţii prin: umflarea costurilor. inclusiv a precizărilor referitoare la metodologia de calcul. Profitul se calculează potrivit unei metodologii oficiale.3.1. prin producerea unor produse creatoare de cerere prin organizarea superioară a activităţii economice etc. câştigul realizat. Conceptul de profit În sens foarte larg. Acesta este profitul normal şi orice profit. realizat în alte condiţii decât cele legale. 2. toate activităţile lucrative au ca obiectiv principal obţinerea de profit. aşa cum rezultă din reglementările în vigoare din fiecare ţară şi reprezintă o sumă globală care cuprinde în structura sa două componente: a. de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică. profitul nelegitim sau nelegal realizat în condiţiile încălcării. ci şi societăţii care beneficiază de ele.3. b. profitul. rezultat al acţiunii economice . pentru a stimula progresul ştiinţificotehnico-economic. profitul reprezintă venitul. în formă bănească.3. profitul. recompensă (remuneraţie) a factorilor de producţie. În ceea ce priveşte conţinutul categoriei de profit au existat şi există o diversitate de opinii. În general. profitul legitim cuprinde venituri însuşite ca urmare a progreselor tehnico-economice realizate de firmă prin intermediul unor utilaje perfecţionate şi mai ieftine. Profitul privit ca rezultat al acţiunii economice reprezintă punctul de vedere oficial legislativ şi statistic. nu se cuvine celui ce-l dobândeşte. Profitul 3. căruia i se atribuie semnificaţii diferite. există opinii care susţin că profitul astfel dobândit ar trebui scutit de impozit. Potrivit acestui curent de gândire economică. care se determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic. Profitul este un concept de natură complexă. profitul. 3. Drept urmare. aplicarea unor cote procentuale de profit peste cele admise . Acestea sunt servicii reale aduse de firmă nu numai propriei sale activităţi. uneori contradictorii.

-dacă vinde bunurile întreprinderii la un preţ mai mare decât costul de oportunitate. Întreprinzătorul poate primi profit din două motive: -dacă el este proprietarul unora din factorii de producţie (echipament. inclusiv cheltuielile de factori ce aparţin proprietarului firmei. atunci nu va obţine nici profit economic. Având în vedere mărimea şi modul de stabilire a impozitelor. este mai mic decât profitul contabil (legal). Profitul este impozabil conform reglementărilor legale din fiecare ţară. adică venitul total minus costul total. inclusiv acele cheltuieli care reprezintă amortizarea capitalului fix care aparţine firmei. va obţine şi profitul economic. Dacă profitul s-ar determina oficial ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. care reprezintă de fapt mijloacele prin care se determină profitul ce rămâne efectiv la dispoziţia subiectului economic care l-a obţinut. respectiv cheltuielile pentru factorii procuraţi de firmă. Acest profit este obţinut fără contribuţia firmei la activitatea economică. va obţine profitul normal. care în mod real desfăşoară activităţi în cadrul acestora sau alte facilităţi pe care le pun la dispoziţie proprietarii şi care nu necesită plăţi către terţi. Costul contabil include cheltuielile de factori procuraţi de întreprindere pentru care plăteşte către terţi. Profitul total este format din profitul normal plus profitul economic. ci pentru că aceasta a decis să mărească materia impozabilă şi de aceea din costuri trebuie excluse dividentele sau părţile de beneficiu cuvenite proprietarilor firmei. întreprinderea ar fi mai avantajată. Costul de producţie total sau de opţiune (oportunitate) cuprinde toate cheltuielile generate de obţinerea producţiei. pământ etc. el nu va realiza profitul normal. Concepţia oficial-legislativă. a apărut conceptul de profit admis. În costul contabil nu se includ cheltuielile de muncă ale prietarilor firmelor. . Costul de producţie total (de oportunitate) este mai mare decât costul contabil. sustragerea de la plata impozitelor şi taxe etc. care consideră profitul ca rezultat al acţiunii economice. Profitul legal are o valoare mai mare nu datorită grijii pe care ar purta-o autoritatea legală de a acorda anumite avantaje întreprinderilor. Un profit legal mai mare avantajează autoritatea legală. Profitul economic. este cea mai răspândită şi uşor de recepţionat din partea tuturor subiecţilor economici. duble înregistrări.) utilizaţi de întreprindere.iar dacă va vinde bunurile obţinute la un preţ mai mic decât costul de producţie total.de lege. rezultat ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. Paul Heyne afirma că profitul este sinonim cu venitul net. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici un factor de producţie (închiriază absolut tot). În concordanţă cu această concepţie.

pentru că a bazează pe aceeaşi modalitate de calcul al profitului. -profit net. Această concepţie nu exclude pe prima. ce constituie diferenţa dintre încasarea marginală şi costul marginal. -profit marginal. pentru că din diferenţa respectivă se tot elimină elementele necuvenite firmei. -profit brut.profit de monopol. -profit comercial. După natura activităţii şi domeniului în care se obţine profitul distingem: -profit industrial. care apare ca un câştig nesperat. consideră că profitul este un venit care rezultă din aportul adus de unul sau mai mulţi factori de producţie şi care trebuie să le revină lor. Reprezentanţii celui de-al treilea curent de gândire economică. continuatori ai teoriei profitului -venit rezidual. care se obţine. respectiv ce rămâne din această diferenţă după ce se scad diferite sume care reprezintă aşa-numitul profit necuvenit. Al doilea curent de gândire economică consideră profitul ca element final sau rezidual al diferenţei dintre venitul total şi costuri. ci continuă analiza surselor profitului apreciind în funcţie de acestea dacă profitul respectiv se cuvine sau nu subiectului economic care a realizat activitatea lucrativă. de către firme ce dispun de condiţii naturale sau economice pe care celelalte unităţi nu le au şi le folosesc pentru a obţine supraprofit. Ei se întreabă de unde provine şi în ce constă acest venit rezidual denumit profit. sub formă de dividende şi pentru alte destinaţii economice. Alături de formele de profit prezentate. de obicei. în teoria şi practica economică apar şi alte forme de profit şi anume: . profitul reprezentând. Această grupare se deosebeşte de cea care împarte profitul în legitim şi nelegetim. partea sau suma reziduală. realizat de întreprinzătorii industriaşi. acesta se repartizează societarilor. încasat de comercianţi. obţinut de instituţiile bancare. acea parte a profitului brut ce se obţine prin scăderea pierderilor înregistrate în activitatea desfăşurată şi alte scăzăminte prevăzute de lege. datorită unor conjuncturi ale vieţii economice şi politice. ce reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute într-o anumită perioadă din vânzarea bunurilor economice şi cheltuielile de producţie aferente acestora. în final. dar nu se opreşte la această fază. 4. Rezultă că profitul ca venit rezidual este în acelaşi timp profit cuvenit. -profit neaşteptat. Încasarea marginală este obţinută din vânzarea ultimului produs sau serie de produse. cunoscut şi sub denumirea de supraprofit de monopol. Reprezentanţii acestui curent de gândire economică împart diferenţa dintre venitul total şi costuri în venit cuvenit şi venit necuvenit pentru întreprindere. .2. -profit bancar.

cât şi a întreprinzătorilor în vederea dezvoltării activităţii lor.3.3. de instrument de conducere a întreprinderilor şi de stimulare materială a salariaţilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente. aşa cum sublinia Francois Perroux „motorul esenţial al societăţii“. EI este. prin aceasta. Funcţiile profitului Profitul constituie motivaţia obiectivă a întreprinzătorilor şi proprietarilor unităţilor economice. 5. 3. pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-1 maximizeze “. permiţând astfel efectuarea de comparaţii şi analize asupra rentabilităţii. Funcţia de indicator sintetic al activităţii economice. a firmelor. Prin acest mijloc. Profitul generează anumite efecte. Profitul se prezintă ca un adevărat barometru pentru orice firmă. activitatea economică se orientează într-un sens favorabil consumatorilor. ce pot fi sintetizate în funcţiile pe care le îndeplineşte în societate. Există a strânsă legătură între deciziile de investiţii şi existenţa resurselor proprii. Funcţia de motivare a firmelor. profitul are următoarele principale: 1. În general. Funcţia de stimulare economică. ca entităţi economice şi a întreprinzătorilor şi a proprietarilor. “ Motivaţia producătorului. 4. luate în ansamblu. nivelul eficienţei. Existenţa sau lipsa profitului indică o anumită eficienţă a întreprinderii şi a muncii salariaţilor.2. Perspectiva profitului determină acceptarea riscului de către întreprinzători şi.este perspectiva profitului. pe baza cărora se dezvoltă investiţiile. indicând nu numai eficienţa. ceea ce rămâne serveşte la autofinanţare. El constituie sursa principală a acumulărilor. 2. Galbraith. După efectuarea prelevărilor prioritare asupra profitului brut. precum şi pentru acţiuni social-culturale. se realizează adaptarea producţiei crescânde la un consum în creştere. în general. la stimularea acţionarilor şi a personalului. Profitul stimulează iniţiativa economică atât a proprietarilor. a apariţiei de noi întreprinderi etc. Profitul are rol de pârghie economică. Mărimea şi dinamica profitului . Funcţia de control al eficacităţii întreprinderii şi al muncii lucrătorilor. ci pentru fiecare etapă din viaţa întreprinderii. contribuie la stimularea producţiei de bunuri materiale şi de servicii. Funcţia de creştere a activităţii economice relevă faptul câ profitul stă la baza dezvoltării producţiei.afirma John K. la obţinerea unor produse creatoare de cerere.

. analoagă cu renta funciară.. aria de cuprindere a dobânzii s-a lărgit. analiza naturii şi a funcţiilor dobânzii trebuie să urmărească. alături de salariu. P. rentă. Unii economişti consideră dobânda ca preţ sau recompensă a spiritului de economie. la începuturile sale..A.D. formele şi rolul dobânzii există. este determinată de împrumuturile pentru consum iar în timpurile mai vechi (antichitate) de capitalul cămătăresc O dată cu apariţia creditului cu destinaţie economico-productivă. condiţiile economice în care se formează. J.. în Economie Politică. faptul că aceasta însoţeşte capitalul antrenat într-o activitate economică.. iar altele care o extind la întregul capital utilizat.4.reflectă în mod sintetic calitatea întregii activităţi a unităţilor economice. Galbraith. Fundaţiei Chemarea Iaşi. Există unele opinii care limitează dobânda la capitalul împrumutat. K. Mercantiliştii considerau dobânda la capital drept plată pentru închirierea banilor. E.. Editura Politică.P... În ceea ce priveşte conţinutul. Dobânda. Ştiinţa economică si interesul public. P. În literatura de specialitate au apărut o diversitate de teorii referitoare la natura şi rolul dobânzii în mecanismul economic. J. 3. . Heyne. iar alţii interpretează dobânda ca preţ plătit pentru suma de bani (capitalul) folosită într-o afacere. încât s-a ajuns ca dobânda să fie considerată remuneraţia capitalului împrumutat. Drept urmare. Creţoiu. Introduction to Ec-onomics. Modul economic de gândire. constituind principalul indicator calitativ. . Bucureşti. Profitul.. puncte de vedere controversate.1.. Bucureşti. iar pe de altă parte. Gh.Dobânda 3.a. alţii susţin că dobânda este o chirie plătită pentru capitalul utilizat sau un preţ pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare. Economie Politică. pe de o parte. ş.4. Elemente conceptuale Dobânda reprezintă o formă a venitului creat în societate. Editura „Tempus". Bucureşti. Bibliografie Craver. ca şi în cazul celorlalte tipuri de venit. Economie politică. Ed. T. Munteanu V. profit. Ghiţă. Basil Blackwell. ce revine factorului capital. precum şi funcţiile pe care le îndeplineşte. Bucureşti.

Schumpeter arată că rata dobânzii este comandată. Se disting astfel : a. ideea extinderii sferei de cuprindere a dobânzii la întregul capital utilizat în activitatea economică se întemeiază pe analogia (similitudinea) dintre rezultatele obţinute prin folosirea capitalului propriu cu cele ale capitalului împrumutat. Keynes dobânda reprezintă o primă pe care. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrent într-o activitate economică. Pentru J. dobânda pe piaţa monetară ce apare la împrumuturile pe termen scurt pe care băncile .4. M. Oferta de capital depinde de reticenţa deţinătorilor de monedă. ca si existenţa arendaşilor înşişi. În condiţiile economiei moderne de piaţă. o condiţie tot atât de necesară reproducţiei.2.plătit pentru a -a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul. J. cei care împrumută o plătesc celor care economisesc. este operaţional numai conceptul de dobândă în sens larg. 3. ci se află în natură.Fiziocraţii apreciau că dobânda nu se obţine din circulaţia banilor. ca excedent ce revine proprietarului de capital dat cu împrumut . Deci. Însuşirea de către arendaş a acelei părţi din excedentul agricol care reprezenta dobânda. b. dobândă în sens restrâns. pentru a decide să se lipsească de banii lichizi. după fiziocraţi. ca şi alte preţuri. include şi dobânda în sens restrâns. iar cererea de capital apare în funcţie de speranţele de profit ale întreprinsului. Paul Samuelson afirmă că dobânda este -preţul specific. A. Din punct de vedere ştiinţific. dobândă în sens larg. prin oferta şi cererea de capital. Şcoala clasică a definit dobânda ca fiind preţul de echilibru al ofertei şi al cererii de capitaluri. care. dobânda este o recompensă a renunţării la lichiditate. Forme ale dobânzii Dobânda prezintă mai multe forme de existenţă şi anume : a. constituie. sub formă de excedent în raport cu capitalul avansat. ca excedent ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale. din punct de vedere al conţinutului.

Băncile efectuează o serie de cheltuieli care trebuie acoperite din veniturile realizate. taxa de scont (comercială). . Principalele funcţii ce le îndeplineşte dobânda sunt : 1. dobânzile pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pe termen scurt şi mediu se aplica de către casele de economii pentru depozite la vedere şi la termen. în acelaşi timp. Această funcţie se realizează prin nivelul general al dobânzii. 2. pe baza veniturilor realizate. referitoare la comportamentul acesteia faţă de veniturile proprii şi anume: înclinaţia spre consum si înclinaţia spre economisire. c. Funcţia de stimulare a publicului să renunţe la anumite consumuri curente pentru a creşte volumul capitalului disponibil (stocul de capital). dobânda de pe piaţa obligaţiunilor reprezintă forma tipică pentru plasamente pe termen lung. taxa de scont oficială. 4. Funcţia de a asigura băncilor acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi de realizare a unui profit normal. băncile trebuie să obţină un profit. Funcţia de redistribuire a profitului suplimentar creat de agenţii economici ce folosesc creditele. Rolul dobânzii decurge din funcţiile sale în cadrul mecanismul economiei de piaţă.. precum şi a unor resurse de stimulare a salariaţilor bancari. În cadrul cărora dobânda deţine ponderea hotărâtoare. dobânda creditelor consimţite de bănci şi alte instituţii financiare pentru întreprinderi. Funcţia de influenţare a repartizării factorilor de producţie către destinaţii care să asigure utilizarea lor cea mai eficientă. dividendul constituie forma specifică pentru plasamente în acţiuni. Existenţa economiilor în rândul populaţiei este determinată de confruntarea a două tendinţe de natură psihologică. care trebuie stabilit în aşa fel încât întreprinderile să folosească cu maximum de eficienţă factorii de producţie de care dispun şi să apeleze la credite numai în condiţii de strictă necesitate. Ea constituie baza apariţiei altor forme de dobânzi. 3.le contractează între ele sau cu banca centrală. b. cum sunt: dobânda pentru remunerarea certificatelor de depozit sau pentru biletele de trezorerie (dobânda bancară de bază). Prin intermediul dobânzii populaţia este stimulată să economisească. d. În realizarea acestei funcţii. pentru depozite în vederea construirii de locuinţe etc. un rol important revine nivelului dobânzii. care să permită constituirea unor fonduri specifice lor.

Ambele limite sunt greu de determinat.capitalul avansat.numărul de ani. ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă : D =(1 +d')" sau D = Sn-K . În aceeaşi optică. respectiv pentru serviciul adus de un capital în situaţia în care dobânda nu este capitalizată. Cei doi indicatori sunt utilizaţi pentru stabilirea dobânzii simple. exprimat în procente. Sn= K(l + d')". Mărimea ratei dobânzii oscilează între două limite: minimă şi maximă. a caselor de economii şi a altor instituţii financiare. Principalii factori cu impact asupra dinamicii dobânzi şi implicaţiile pe care le generează: . Sn . Dobânda compusă are mare aplicabilitate în activitatea băncilor. Teoretic. în care : K. Este greu de afirmat dacă cele două limite se realizează vreodată în practică. respectiv poate genera o rată a dobânzii de 100%.suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului şi care este formată din capitalul avansat (K) plus dobânda cuvenită (Sn=K + D). mai des apare dobânda compusă. Masa şi rata dobânzii sunt influenţate de o multitudine de factori.4. cu acţiune directă şi indirectă. care presupune capitalizarea dobânzii. n .3. masa sau suma absolută a dobânzii (D) . În viaţa economică. limita maximă poate prelua toate formele de venit ce se constituie prin utilizarea unui capital. b. rata dobânzii sau venitul anual.rata dobânzii anuale.3. limita minimă poate fi egală cu zero. Masa si rata dobânzii Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate de doi indicatori esenţiali : a. în care : d' . d’ = (D/K)* 100 sau D = d'* K/100.

Fiecare cerere reprezintă un proiect de investiţie. apare inelastică. clădirea de hotel. de sănătate etc). care. Până la utilizarea acestor sume în noi investiţii. fiind disponibile. firmele le depun la bănci. guvernul central şi administraţiile locale (împrumuturi pentru activităţi sociale.1. Cea mai mare parte a cererii de capital provine de la întreprinderi. brevetul de invenţii) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au format deja obiectul plăţii unor prime (sume) speciale care acoperă integral riscurile respective'' . pentru dezvoltarea acestora. Însă pe termen lung ea are tendinţă de creştere. Raportul dintre oferta şi cererea de capital. în situaţia utilizării capitalului în condiţii de risc. oferta de capital pe termen scurt. cererea şi oferta globală se satisfac pentru proiectele al căror randament este superior sau egal cu rata dobânzii. Riscul şi ciclicitatea economiei. Acest excedent bugetar este utilizat în cadrul sistemului de creditare. fie că este adus de o obligaţiune. Pe piaţă. . fie că reprezintă câştigul realizat cu orice element de capital real (cum ar fi maşina sau utilajul. Riscul returnării capitalului împrumutat avantajează firmele puternice. din economiile agenţilor economici: populaţie. La nivelul unei ţări. De aceea. 2. de educaţie. le folosesc pentru acordarea de împrumuturi. Economiile întreprinderilor reprezintă acea parte de profit care rămâne disponibilă. care obţin credite la o rată mică a dobânzii. Oferta de capital se formează. acesta se acoperă prin plăţi suplimentare care măresc suma încasată de proprietar. deoarece posibilităţile de a spori sau reduce sunt nesemnificative. după ce s-au plătit dividendele. la rândul lor. guvern. întrucât potenţialul economic şi mersul afacerilor acestora constituie garanţii pentru creditori. Economiile guvernului în situaţia când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. Cererea de capital are ca sursă : populaţia (împrumuturi pentru locuinţe.). Situaţia este inversă pentru mele mici. sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii. Rezultă că dobânda poate fi privită ca o mărime compusă din două elemente: dobânda propriu-zisă şi prima de asigurare contra riscurilor. autoturisme etc. întreprinderi. în special. se concentrează in cadrul instituţiilor bancare şi sunt utilizate pentru acordarea de împrumut. „prin rata dobânzii trebuie să se înţeleagă venitul anual exprimat procentual care este obţinut fie ca remunerare pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie. Economiile populaţiei. Oferta de capital va satisface cererile existente în ordinea descrescătoare a randamentului sau a productivităţii nete a proiectelor de investiţii. întreprinderile (împrumuturi pentru dezvoltarea activităţii).

dar se poate realiza o sporire a cererii de capital cu efecte asupra măririi ratei dobânzii. creşte oferta de capital şi se va declanşa o anumită diminuare a ratei dobânzii. De fapt. precum şi o diminuare a riscului.Nivelul ratei dobânzii este influenţat şi de ciclicitatea economiei. vor modifica raportul dintre rata dobânzii pe termen scurt şi pe termen lung. contracarând tendinţa existentă iniţial. atunci va creşte cererea de împrumuturi pe termen scurt. fapt care se va resimţi într-o tendinţă de ridicare ulterioară a ratei dobânzii. În situaţia finanţării prin împrumut public a deficitului bugetar. creşte riscul utilizării capitalului. cu multiplele sale componente. nu are loc o creştere a cantităţii de bani (a ofertei de capital) pe piaţă. Din prezentarea celor şase factori. care are ca efect scăderea dobânzii. cu acţiune preponderent internă. Totuşi. 3. ar trebui să ne aşteptăm la o sporire a ratei dobânzii. pe o anumită perioadă. am presupus salariile constante. Modul cum se încheie bugetul de stat. ca o consecinţă a acestui lucru. trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de monedă. mai exact. mărimea ratei dobânzii nu se realizează atât de simplu şi de clar. 4. cererea de capital are tendinţă de creştere şi. Inflaţia constituie un alt factor de influenţă asupra dinamicii ratei dobânzii. În cadrul factorului extern prezintă importanţă raportul de schimb (S) şi paritatea ratelor dobânzii (p) elemente care acţionează direct unul asupra celuilalt. Dacă creditul este pe termen scurt şi rata dobânzii are valoare ridicată. de efectul scăderii dobânzii. . O creştere a salariilor generează sporirea cererii de capital. Durata creditului are impact asupra ratei dobânzii. Dacă statul se împrumută la banca de emisiune şi deficitul este finanţat prin crearea de monedă . se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o mărime dată. 7. 5. La un anumit moment . 6. paralel cu sporirea ratei dobânzii la creditele pe termen lung. În raţionamentul de mai sus.. creşterea uneia se realizează pe seama celeilalte. care are ca efect sporirea dobânzii. de capitaluri. În perioada de boom economic. dacă acesta este deficitar şi din ce surse se acoperă deficitul. că are loc şi o creştere a ofertei de capital. ce poate fi însă contracarată prin efectul creşterii investiţiilor. Factorul extern.Mutaţiile care se prevăd. în ceea ce priveşte rata dobânzii. influenţa este reciprocă. rata dobânzii se majorează cu rata inflaţiei. la rândul său. rezultă că : dacă într-o ţară.t". produs. Raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului. De obicei. prin dificarea cantităţii de bani în circulaţie. existent în prezent. are o influenţă deosebită asupra dinamicii ratei dobânzii. în dinamică însă sporirea uneia trebuie să se facă paralel cu a celeilalte. ceea ce va genera o reducere a ratei dobânzii pentru asemenea credite.

Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoaşterea nevoii respective. Legea cererii Finalitatea activităţii economice o reprezintă satisfacerea tuturor nevoilor de consum. ce generează efecte complexe în activitatea economică.1980 Ghiţă. Capitolul 4 Cererea şi oferta. P. P... ca punct nodal pentru articularea imediată a producţiei cu aceste posibilităţi.Legătura dintre cei doi indicatori este pusă în evidenţă. Ed. Bibliografie Samuelson P. ci este valabilă sintagma “produc ceea ce se cere”. Frois G. Conform cerinţelor economiei de piaţă.. Bucureşti. în speţă “vând ceea ce produc”. trebuie abordată şi ca variabilă independentă. mai bine.A. Managementul de firmă include ca segment important şi depistarea posibilităţilor de vânzare. Legea cererii şi ofertei 4.D. ce a fost analizată ca o variabilă dependentă. Cererea de produse şi servicii nu reprezintă numai atributul în exclusivitate al consumului. Economics eleventh edition.. Modelul cerere – ofertă .. Paris Heyne. Economie Politique. În spiritul acestei axiome. A. în cazul deplasărilor de capital dintr-o ţară în alta.. Dobanda. în Economie Politică. Economie politică. Tocmai în întâmpinarea preferinţelor acestui consumator trebuie asigurată desfăşurarea activităţii. ci ea poate fi influenţată de firme în limite decente şi raţionale spre un beneficiu al consumatorilor şi spre cel al firmei.P. activitatea de producţie. E. cu un comportament neprevăzut şi greu de anticipat. McGraw-Hill Book Company.A. Modul economic de gândire. Bucureşti. . Raportul de schimb dintre monedele a două ţări se calculează cu relaţia : S=(x unit unităţi monetare din ţara „T" ) / (1 unitate monetară din ţara „Z") Dinamica ratei dobânzii.1. T. toate deciziile întreprinzătorilor sunt determinate de nevoia de consum şi au ca finalitate satisfacerea acestei nevoi. Fundaţiei Chemarea Iaşi. Conceptul de cerere. Munteanu V. consumatorul fiind în general o fiinţă labilă. nu mai este valabilă sintagma “produc şi vând”.

efectul de substituire: în cazul creşterii unui bun are loc substituirea acestuia de către un alt bun. efectul de venit: o creştere a preţului. 1. În acest scop. climatul economic şi social-politic – rămân constante. firma va întreprinde o cercetare de piaţă pentru a determina ce cantitate din produsul X sunt dispuşi consumatorii să cumpere în fiecare an la preţuri alternative. .constituie unul din cele mia importante instrumente manageriale deoarece îl asistă pe manager în previzionarea schimbărilor ce pot să apară în preţul produselor sau resurselor. caeteris paribus. caeteris paribus. Dar ce este cererea? O firmă ce produce un bun X ar dori să obţină informaţii cu privire la impactul pe care îl are o politică de preţ asupra cererii pentru bunul X. Există două motive importante care explică relaţia negativă dintre preţ şi cantitatea cerută: 1. Acest principiu fundamental este cunoscut sub denumirea de legea cererii – preţul şi cantitatea sunt într-o relaţie inversă: 1) creşterea preţului unui anumit bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv. Curba cererii. însă acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile “caeteris paribus”. venitul consumatorului. Deaplasarea de-a lungul curbei cererii. cantitatea cerută este funcţie descrescătoare de preţul său. şi 2. reducând puterea de cumpărare a individului (când toate celelalte condiţii rămân neschimbate) determină o reducere într-o şi mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. adică toate celelalte elemente – în special preţul altor bunuri. Prin urmare. 2) reducerea preţului unui anumit bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. al cărui preţ nu a crescut. Preţ (P) A P1 P2 B Q1 Q2 Cantitate cerută (Q) Fig. Menţinând toate celelalte elemente constante (caeteris paribus) cantitatea din bunul X pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere scade pe măsură ce preţul creşte.

Deci. la diverse niveluri ale preţului. . Deplasarea de-a lungul curbei cererii (de exemplu. în măsura în care se fundamentează pe veniturile băneşti de care dispun consumatorii. Economiştii recunosc că există şi alte variabile (în afara preţului bunului) care influenţează cererea pentru un anumit produs. Toate aceste “alte variabile” poartă denumirea de factorii care determină cererea. iar o deplasare spre stânga o scădere a cererii. Q). De asemenea. Cererea poate să fie abordată fie ca cerere pentru un produs anume. cu excepţia preţului bunului respectiv. ce desemnează cantitatea de bunuri diverse ce poate fi cumpărată la un anume preţ şi într-o anumită perioadă de către agentul economic respectiv. care desemnează ansamblul produselor substituibile ce pot fi cumpărate la un preţ într-o anumită perioadă şi ca cerere a unui agent economic. 1). că cererea care se manifestă pe piaţă. Deplasarea curbei cererii. Prin urmare. Când construim graficul curbei cererii pentru un bun totul se menţine constant. în acest context. din punctul A în punctul B) se numeşte modificarea cantităţii cerute (vezi fig. Ori de câte ori unul din aceşti factori se modifică are loc o modificare a cererii (întreaga curbă a cererii se deplasează). cererea este formată din toate perechile preţ – cantitate cerută (P. O deplasare spre dreapta înseamnă o creştere a cererii. Însă. Preţ P C1 C2 C3 Q3 Q1 Q2 Cantitate cerută Fig. trebuie menţionat. cererea poate fi privită ca cerere individuală pentru un produs singular sau totală ce însumează cererile individuale pentru un anumit produs. 2. se regăseşte în cererea solvabilă.Aceasta reprezintă curba cererii. Ea este descrescătoare deoarece reflectă legea cererii şi condiţia caeteris paribus. cererea reprezintă cantităţile dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere într-o anumită perioadă de timp.

creşterea preţului pentru Coca-Cola determină consumatorii să substituie acest produs cu Pepsi-Cola. deplasarea de la C1 la C 2 ). transportul cu autobuzul) În cazul acestor bunuri. b. deplasarea de la C1 la C 3 ). De exemplu. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină creşterea cererii pentru un alt bun la care preţul nu s-a modificat. „caeteris paribus”. • bunuri inferioare (de exemplu: blugi obişnuiţi. Populaţia . Problema care se pune este dacă o creştere a venitului deplasează curba cererii spre stânga sau spre dreapta. consumatorii cumpără mai mult la fiecare nivel al preţului. facem distincţie între două categorii de bunuri: • bunuri normale (de exemplu: blugi LeviStrauss. cererea se deplasează spre stânga (în fig. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină reducerea cererii pentru celălalt bun. Grafic. c. Pe măsură ce veniturile cresc. se deplasează spre dreapta. 2). când veniturile cresc. deci cererea acestuia din urmă creşte. deci. care determină modificarea cererii pe piaţa unui bun. dacă preţul computerelor creşte. Aceasta depinde de modelele de consum ale consumatorilor.În afara preţului de vânzare al unui bun. transportul cu avionul) În cazul acestor bunuri. 2. consumatorii cumpără mai puţin din acel bun la diverse niveluri ale preţului şi invers. Pe măsură ce veniturile scad. 2. (în fig. A nu se înţelege că un bun inferior este un bun cu o calitate scăzută. Preţurile altor bunuri (relaţionate cu bunul analizat) În cazul bunurilor substituibile (care se pot înlocui reciproc în consum). De exemplu. când veniturile cresc. o schimbare a veniturilor deplasează întreaga curbă a cererii (fig. scade cererea pentru componentele soft. cererea creşte. O modificare a veniturilor influenţează cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la diverse niveluri ale preţului. Veniturile afectează abilitatea consumatorilor de a cumpăra un bun. În cazul bunurilor complementare (care se consumă împreună). deci se deplasează spre stânga (în fig. Pe măsură ce veniturile cresc. Astfel. Aceştia sunt: a. Veniturile băneşti ale consumatorilor. deplasarea de la C1 la C 3 ). şi invers. există şi alţi factori sau condiţii ale cererii.2. cererea scade.

Cererea este influenţată de modificările care apar în mărimea şi structura populaţiei. Creşterea dimensiunilor populaţiei va deplasa cererea pentru un anumit produs spre dreapta (cererea creşte). Este de fapt, trendul ce s-a observat în cerere de-a lungul anilor. Dar, nu numai mărimea populaţiei are o influenţă, ci şi structura acesteia. De exemplu, creşterea numărului de consumatori cu vârste între 30 – 40 de ani va determina creşterea cererii pentru locuinţe, iar o sporire a numărului pensionarilor sau celor de vârsta a treia, va avea ca efect o creştere a cererii pentru servicii medicale. d. Publicitatea şi preferinţele consumatorilor Nivelul publicităţii are o influenţă directă asupra cererii: o creştere a cheltuielilor cu publicitatea deplasează cererea spre dreapta. Există două modalităţi de interpretare. Ca urmare a publicităţii, consumatorii cumpără mai mult la acelaşi preţ sau cumpără aceleaşi cantităţi la un preţ mai mare. Deplasarea spre dreapta a cererii are loc deoarece prin publicitate consumatorii sunt informaţi despre existenţa şi calitatea produsului respectiv (publicitate informativă) sau preferinţele consumatorilor se modifică în urma publicităţii (publicitate persuasivă). e. Aşteptările consumatorilor Este în special cazul produselor durabile şi a celor care pot fi depozitate. Dacă consumatorii se aşteaptă ca preţul autoturismelor, de exemplu, să fie semnificativ mai mare în anul următor, cererea actuală pentru autoturisme va creşte. „A cumpăra un autoturism astăzi” este un substitut pentru „a cumpăra un autoturism anul viitor”. Dacă se aşteaptă ca preţul televizoarelor să scadă în anul următor, consumatorii pot amâna cumpărarea, astfel că cererea prezentă pentru televizoare scade. Repararea televizorului vechi poate fi un substitut pentru cumpărarea unui televizor nou. f. Caracteristicile produsului: calitate, performanţă, garanţii, servicii post-vânzare, design, facilităţi la vânzare. Cererea pentru un produs este cu atât mai mare cu cât acesta prezintă caracteristicile dorite de consumator. În industriile în care firmele concurente oferă produse diferenţiate (cu caracteristici distincte) cererea pentru produsul unei anumite firme este funcţie de modul în care consumatorii percep caracteristicile acestui produs faţă de caracteristicile produselor concurente.

g. Alţi factori. Orice variabile care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de a cumpăra un anumit bun este un potenţial factor de influenţă a cererii. Există deci pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea cerută şi deci o deplasare de-a lungul curbei cererii, dar pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus (engl. „demand shifters”) care determină cererea, adică deplasează întreaga curbă a cererii. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia cererii. Funcţia cererii pentru un bun X ( Qc / x ) descrie cât va fi cumpărat din X la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori. Qc / x = f ( Px , Py , Ax , Ay , V , Pop., E ....) unde Px - preţul bunului X, Py - preţul bunului Y relaţionat cu X, Ax - cheltuieli de publicitate pentru X, Ay - cheltuieli de publicitate pentru Y, V – veniturile consumatorilor, Pop. – populaţie, E – aşteptările consumatorilor. Funcţia cererii poate să ia forme foarte diferite. Cea mai simplă, dar totuşi utilă, este forma liniară. Qc / x = α 0 + α1 ⋅ Px + α 2 ⋅ Py + α 3 ⋅ Ax + α 4 ⋅ Ay + α 5 ⋅ V + α 6 ⋅ Pop + α 7 ⋅ E Coeficienţii α i sunt numere fixe, iar semnul „+” sau „-„ reflectă relaţia directă sau inversă dintre Qc / x şi factorul respectiv. De exemplu, α1 este întotdeuna negativ deoarece între Px şi Qc / x este o relaţie inversă: când Px creşte Qc / x scade şi reciproc. În schimb, un semn pozitiv pentru α 2 semnifică o relaţie directă între Py şi Qc / x , respectiv bunurile X şi Y sunt substituibile, iar un semn negativ pentru α 2 , semnifică faptul că bunurile X şi Y sunt complementare. Având funcţia cererii Qc / x şi înlocuind toţi factorii (mai puţin Px ) cu valori date se obţine curba cererii, respectiv o relaţie P-Q, caeteris paribus. Curba cererii (fig.1) reflectă: cantităţile pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere la diverse niveluri ale preţului preţurile pe care consumatorii sunt dispuşi să le plătească pentru a achiziţiona diverse cantităţi din X. Pentru a achiziţiona cantităţi mai mari din X consumatorii sunt dispuşi să plătească tot mai puţin. Paradoxul Giffen Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. În categoria bunurilor normale sunt incluse bunurile a căror

cerere creşte odată cu sporirea veniturilor, iar în categoria bunurilor inferioare sunt incluse bunurile a căror cerere se reduse odată cu mărirea veniturilor. În cazul unor populaţii cu venit scăzut există anumite bunuri şi, în special cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator „inferioare”, cum ar fi cartofii, carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. Din ce motive? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creşterea preţului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunţe la consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă şi preţul lor a crescut. Prin urmare, cererea creşte când preţul creşte. Când nivelul de trai se îmbunătăţeşte prin creşterea veniturilor, consumatorul îşi va diminua cererea pentru aceste bunuri inferioare în favoarea bunurilor normale. Acest comportament aparent paradoxal este denumit „Paradoxul Giffen”, după numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda secolului al XIX lea, unde ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, ţăranii, sărăciţi, şi-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor, mărind astfel cererea pentru ei, cu toate că şi preţul acestora se ridicase. Aceste excepţii de la regula de manifestare a cererii nu infirmă veridicitatea legii generale a cererii, situaţiile prezentate întâlnindu-se destul de rar în comportamentul consumatorilor, iar ponderea pe piaţă a bunurilor respective este nesemnificativă. Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există posibilitatea ca unii cumpărători să achiziţioneze mai mult de la unele firme, chiar dacă acestea practică preţuri mai mari, pe motivul unei economii de timp. În această situaţie, legea cererii se verifică, deoarece în preţul plătit este inclus şi costul de oportunitate (timpul economisit). De asemenea, în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată.

4.2. Elasticitatea cererii

În timp, pe termen scurt/lung, cererea cunoaşte numeroase schimbări, ca urmare a modificării factorilor. Analiza impactului modificărilor în aceşti factori, pe care am realizat-o până acum, a fost una calitativă şi nu cantitativă. Am indicat doar direcţiile de deplasare a cererii, dar nu şi magnitudinea.

ca bază în politica de preţuri. P P1 P2 Cx x1 x2 Qx y1 y2 P P1 P2 Cy Qy Panta negativă a ambelor curbe arată că dacă preţul lui X şi al lui Y scade. în limbaj economic. procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori) ale cererii. cantitatea cerută din X şi Y creşte. Cea mai utilizată metodă de a măsura reacţia. decât cererea pentru bunul Y. Sau. cererea pentru bunul X este mai sensibilă la modificarea preţului. caeteris paribus. Forma generală a coeficientului elasticităţii cererii funcţie de preţ este următoarea: . astfel încât firma să obţină profitul maxim. alţii nu. Modificarea mărimii cererii în funcţie de factorii care o determină poartă numele de elasticitatea cererii. senzitivitatea cererii la modificarea oricărei variabile este elasticitatea. şi indică gradul. Observăm că dacă preţul lui X. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Relaţia dintre preţul produsului şi volumul vânzărilor este foarte importantă pentru firme. A putea previziona cât mai exact cererea presupune ca firma să fie capabilă să măsoare impactul modificărilor factorilor asupra cererii. Considerăm curbele cererii pentru două bunuri X şi Y. putem spune că elasticitatea cererii lui X în funcţie de preţ este mai mare decât elasticitatea cererii lui Y. respectiv al lui Y scade în aceeaşi măsură.Unii factori sunt sub controlul managerilor. dar afectează cererea. în stabilirea strategiilor de vânzare. modificarea cantităţii cerute a lui X este mai mare decât variaţia cantităţii cerute din Y. Ea se măsoară printr-un coeficient denumit coeficientul de elasticitate al cererii. Ec = Modificarea relativă a cantitatii cerute Modificarea relativă a unui factor I. Cu alte cuvinte.

Se calculează elasticitatea între două puncte A şi B de pe curba cererii. creştere). când Ec / p = 1 . adică indiferent de modificarea preţului. când Ec / p > 1 . adică o modificare a preţului cu un procent determină o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mare. ea calculează variaţiile în procente. Elasticitatea arc. deoarece prin 2 puncte pot trece curbe ale cererii diferite. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ poate fi calculată în două moduri: ca elasticitate arc şi ca elasticitate punct. Un alt avantaj al folosirii procentelor este acela că facilitează comparaţiile între bunuri.∆Q ⋅ 100 Q0 Modificarea relativa a cantitatii cerute ∆ %Q ∆Q ∆P Ec / p = − =− =− =− ÷ ∆P Modificarea relativa a pretului ∆% P Q0 P0 ⋅ 100 P0 Ca urmare a manifestării legii cererii. Cu cât cele două puncte A şi B sunt mai îndepărtate cu atât este mai slabă aproximaţia. cerere cu elasticitate unitară. cerere perfect inelastică. cantitatea cerută nu se modifică. există următoarele forme ale cererii: 1. 5. când Ec / p < 1 . Calculul se bazează pe media aritmetică a celor două valori ale preţului şi a celor două valori ale cantităţii cerute. cerere elastică. adică unei modificări infime a preţului îi corespunde o modificare semnificativă în sens opus a cantităţii cerute. Deosebit de important este faptul că elasticitatea nu depinde de unitatea de măsură folosită. cerere inelastică. când Ec / p = 0 . la o modificare a preţului (creştere sau scădere) cantitatea cerută reacţionează în sens invers (scădere. adică unei modificări a preţului cu un procent îi corespunde o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu acelaşi procent. 2. cerere perfect elastică. Semnul minus din formula coeficientului de elasticitate a cererii funcţie de preţ are tocmai menirea de a anula semnul minus pe care l-ar avea raportul în virtutea legii cererii. 4. A. În funcţie de valoarea coeficientului. respectiv. adică la o modificare a preţului cu un procent are loc o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mic. Pentru a putea folosi elasticitatea arc cele două puncte . 3. astfel: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ Q0 + Q1 P0 + P1 2 2 Elasticitatea arc se foloseşte atunci când există date puţine (este o aproximaţie). când Ec / p → ∞ .

Elasticitatea punct. panta dreptei Q Deci. pentru că în mod normal. Deci. dacă nu cunoaştem elasticitatea. elasticitatea Q Când preţurile cresc. rămânem în acelaşi punct de pe curba cererii. În situaţia în care curba cererii este liniară. cererea este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. pentru o funcţie liniară a cererii. practic. nu există identitate între panta curbei cererii şi elasticitate. Ec / p = − 1 P ⋅ = 0 < 1 . iar elasticitatea variază în funcţie de raportul corespunzător fiecărui punct de pe curba cererii. prin urmare. Q scade şi raportul variază direct proporţional cu preţul. respectiv elasticitatea cresc. adică este derivata parţială a lui Q în funcţie de P. ∆P Q Deoarece condiţia pentru a determina elasticitatea într-un punct este ca variaţia preţului să tindă la zero. De exemplu. Elasticitatea punct elimină imprecizia. cererea are o curbă descrescătoare. Cunoaşterea formei de elasticitate prezintă importanţă în procesul decizional. Când preţul creşte. Este definită prin: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ . Pentru preţuri apropiate de zero. Iar venitul total este funcţie de elasticitatea cererii. cererea este inelastică. Formula elasticităţii punct mai poate fi scrisă şi Ec / p = − ∆Q P ⋅ . astfel încât. Aşadar.trebuie să fie suficient de apropiate. coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ are forma: Ec / p = − 1 P ⋅ . lim ∆Q ∂Q = . dacă P = 0. În fapt. Ec / p > 1 Ec / p < 1 Ec / p = 1 . Pe baza acestui mod de calcul se poate determina elasticitatea în fiecare punct de pe curba cererii. nu putem spune cum va fi afectat venitul total de schimbarea în preţ. ∆P ∂P ∂Q P ⋅ ∂P Q ∆P → 0 Deci Ec / p = − Panta cererii se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . B. care tinde spre 0. panta este constantă. panta Q P . Deoarece elasticitatea este diferită în fiecare punct de pe curba cererii. unde ∆P este o variaţie Q P foarte mică a preţului. elasticitatea arc măsoară media elasticităţii pe intervalul respectiv (AB). măsurând reacţia cererii la cea mai mică modificare a preţului. cantitatea cerută scade şi invers. întrucât permite determinarea evoluţiei venitului total încasat.

Se calculează cu ajutorul coeficientului: Ex. reducerea preţului determină sporirea cantităţii cerute cu un procent mai mic. determină o modificare a cantităţii cerute mai mică decât cea a preţului. caeteris paribus. y = În funcţie de valoarea acestui coeficient. suma valorică a vânzărilor scade). astfel încât volumul valoric al vânzărilor creşte). II.P creşte P scade VT scade VT creşte VT constant VT constant VT creşte VT scade 1) În cazul unei cereri elastice. Qx Py . deci venitul total scade (este cazul bunurilor normale de strictă necesitate. determină creşterea cantităţii cerute cu un procent mai mare. Venitul iniţial este VT0 = P0 ⋅ X 0 = ariaP0OX 0 A . Elasticitatea încrucişată Relevă reacţia cererii unui bun X la modificarea preţului unui bun Y relaţionat cu X. astfel încât venitul total scade: VT0 = P0 ⋅ Y0 = ariaP0OY0 M > VT1 = P1 ⋅ Y1 = ariaP1OY1 N . de exemplu. Din compararea celor două arii observăm că VT1 > VT0 . Evoluţia venitului total funcţie de elasticitate poate fi evidenţiată şi grafic astfel: P P0 P1 A B Cx x0 x1 Qx y0 y1 P1 N Cy Qy P P0 M (a) cazul unei cereri elastice (b) cazul unei cereri inelastice În cazul cererii elastice (a) presupunem că preţul se reduce de la P0 la P1 . deci VT creşte (cererea este elastică. reducerea preţului. În cazul unei cereri inelastice (b). deci modificarea cantităţii cerute este mai mare decât cea a preţului). a căror cantitate cerută deşi creşte când preţul scade. ceea ce determină ca venitul total să crească (este cazul bunurilor de lux/superioare. iar venitul final este VT1 = P1 ⋅ X 1 = ariaP1OX 1 B . o reducere a preţului de la P0 la P1 . a căror cantitate cerută creşte dacă preţul lor scade. 2 bunuri X şi Y pot fi: ∆Q x ∆Py ÷ . 2) În cazul unei cereri inelastice.

IV. existenţa bunurilor substituibile este cel mai important factor de influenţă a elasticităţii. Q V în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa X rămân constanţi (caeteris paribus). de exemplu. atunci când modificarea preţului unuia dintre bunuri nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din celălalt bun. ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei. y = 0 . când Ec / v > 1 (cererea creşte într-o proporţie mai mare decât creşterea venitului). III. bunurile se pot clasifica în: 1) bunuri inferioare. y > 0 (de exemplu: Cocacola. atunci când o creştere a preţului lui Y. y < 0 (exemplu: autoturisme şi benzină). deci Ex. determină o scădere a cantităţii cerute din X. când Ec / v < 0 (la o creştere a venitului are loc o reducere a cererii pentru bunul X) 2) bunuri normale. Factorii care determină elasticitatea cererii funcţie de preţ 1. Se poate evidenţia prin coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit: Ec / v = ∆Q ∆V ÷ . Pepsicola) b) bunuri complementare (se consumă împreună). c) bunuri independente. de exemplu. Elasticitatea cererii în funcţie de venit Măsoară reacţia cererii la modificarea venitului consumatorilor. Cu cât un bun are mai multe substitute cu atât elasticitatea cererii funcţie de preţ este mai mare. deci Ex. determină o creştere a cantităţii cerute din X. cu atât relaţia dintre cele două bunuri este mai puternică. Cu cât valoarea absolută a acestui coeficient este mai mare. 3) bunuri superioare. în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă. De exemplu. nu are substituenţi şi va avea o cerere inelastică. Noţiunea de substitut are două aspecte: fie sunt . cererea pentru pasta de dinţi Colgate este elastică. când 0 < Ec / v ≤ 1 . adică cererea creşte într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului. pe de altă parte. În funcţie de modul în care cererea pentru un anumit bun reacţionează la modificarea venitului consumatorilor. Ex. insulina. Engel estima că pe măsura creşterii venitului.a) bunuri substituibile (concurente) atunci când o creştere a preţului lui Y.

gradul de saturare al pieţei Când piaţa unui bun este saturată cererea este inelastică. 4.produse diferite ce satisfac aceeaşi nevoie (unt. Legea ofertei Activitatea de producţie are ca finalitate satisfacerea nevoii de consum. Este inutil să se reducă preţul pentru a stimula cererea. gradul de necesitate în consum Nivelul coeficientului elasticităţii cererii pentru bunurile de lux (superioare/mai puţin urgente). 5. pentru o piaţă care nu a ajuns la saturare cererea este elastică. care reprezintă doar o latură a forţelor pieţei. Conceptul de ofertă. deci cererea este inelastică sau elasticitatea este slabă. Ori. Timpul permite consumatorilor să găsească produse substitut. Trebuie să existe şi un acces uşor şi rapid la produsele substitute. în funcţie de preţul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile de strictă necesitate. bunurile de lux au o cerere elastică. timpul În general. 3. 2. În situaţia în care consumatorii nu pot să aibă acces uşor la produsele substitut ei nu pot reacţiona la modificarea preţului bunului respectiv. 4. cu atât coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ este mai mare. managementului de firmă îi revine ca segment primordial tocmai depistarea posibilităţilor de vânzare în legătură directă cu cererea care se manifestă pe piaţă. Corespunzător acestei legi: . De exemplu. De aceea. iar pe termen lung cererea este elastică. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată. Cu cât consumatorul are mai mult timp la dispoziţie pentru a reacţiona cu atât cererea este mai elastică. cheltuielile pentru bunurile alimentare au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse (coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mici). Din contră. fie este vorba de acelaşi produs realizat de firme diferite (concurente). Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii generale a ofertei.3. margarină). pe termen scurt cererea este inelastică. Nu este însă suficient să existe substitute pentru ca elasticitatea să fie mare. În capitolul anterior am analizat cererea. De regulă. este foarte important ca produsul să se diferenţieze pentru a avea cât mai puţine substitute. astfel încât elasticitatea să scadă. cealaltă latură este oferta. iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică.

energie. Dacă preţul factorilor de producţie scade. Sau. 2) Preţul factorilor de producţie. deplasând curba ofertei. Q). utilaje etc. cantitatea oferită depinde şi de alţi factori ca. cu excepţia preţului produsului respectiv. b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite. ca şi cererea. în condiţiile în care producţia se menţine la un anumit nivel. şi invers. Preţurile factorilor de producţie – muncă. Desigur. perspectivele pieţei. Producătorii sunt dispuşi să producă mai mult la preţuri mai mari decât la preţuri mai mici. Deci. ofertanţii vor . costul de producţie. Între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. curba cererii are o formă crescătoare. caeteris paribus. Oferta. Prin urmare. preţul factorilor. Cu alte cuvinte. caeteris paribus. Aceşti factori determină modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului. pur şi simplu. caeteris paribus. cu cât profitul unitar este mai mare (diferenţa între preţ şi cost) cu atât producătorii sunt stimulaţi să producă mai mult pentru a câştiga profituri mai mari. tehnologia. îşi încetează activitatea. într-o anumită perioadă de timp şi preţul bunului respectiv. poate fi privită ca ofertă a unui bun. numărul de ofertanţi. a unei ramuri. la diverse niveluri ale preţului. într-un interval de timp. Curba ofertei reprezintă expresia grafică a relaţiei existente între cantitatea oferită dintr-un bun. firmele produc o cantitate mai mică. Când costurile de producţie sunt mai mari decât preţul pieţei. se orientează spre producţia altor bunuri. Curba ofertei unui producător evidenţiază cantitatea de bunuri pe care un agent economic este dispus să o ofere într-o anumită perioadă de timp. de exemplu. Similar. sau.a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite. Când reprezentăm grafic curba ofertei. curba ofertei pentru întreaga piaţă sintetizează cantităţile totale dintr-un bun pe care toţi producătorii din piaţa respectivă sunt dispuşi să le producă la niveluri alternative ale preţului. oferta este formată din toate perechile preţ-cantitate oferită (P. preţul altor bunuri. caeteris paribus. oferta reprezintă cantităţile dintr-un anumit bun pe care producătorii sunt dispuşi să le ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. atunci pentru producători este profitabil să ofere o cantitate mai mare din bunul respectiv. Prin urmare. menţinem toate elementele constante. a unei firme şi ca ofertă totală de piaţă. la diferite niveluri ale preţurilor. – au o mare influenţă asupra costurilor. evenimentele social-politice şi naturale. şi poartă denumirea de condiţiile sau factorii ofertei. Când costurile de producţie sunt mai mici decât preţul de piaţă al unui bun. în general. 1) Costul de producţie. ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun oarecare.

şi evident efectul asupra ofertei de bunuri va fi negativ. curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Acordarea unor subvenţii bugetare producătorilor conduce la sporirea ofertei. întrucât la acelaşi preţ de piaţă cantitatea oferită este mai mare. care cuprinde toţi producătorii ce realizează acelaşi produs. Când preţul unui produs substituibil creşte. Invers. De exemplu. oferta unui alt produs substituibil scade. Majorarea taxelor are ca efect reducerea ofertei. sau atunci când procesul tehnologic poate fi adaptat rapid să producă un alt bun. . Introducerea în procesele productive a unor tehnologii moderne are ca efect creşterea productivităţii muncii şi. Acesta este cazul firmelor ce dispun de tehnologii ce pot fi folosite pentru a produce bunuri diferite. Dacă se înregistrează o scădere a productivităţii muncii. celelalte condiţii rămânând neschimbate. 3) Tehnologia. deoarece producătorii au posibilitatea să producă mai multe bunuri. fapt ce a contribuit la creşterea costurilor de producţie şi la reducerea ofertei. producătorii primind în plus şi subvenţia. firmele constructoare de autoturisme produc mai multe modele în aceeaşi fabrică. 6) Taxele şi subvenţiile. creşterea bruscă a preţului petrolului în anii 70 i-a determinat pe furnizorii de energie să majoreze preţurile. implicit. aceasta va antrena o creştere a costurilor. dacă preţul unuia sau mai multor factori de producţie creşte. De exemplu. În consecinţă. sau aceeaşi cantitate poate fi oferită la un preţ mai mic deoarece diferenţa de preţ este subvenţionată. diminuarea costului producţiei. ofertantul trebuie să obţină de la cumpărător o sumă mai mare (corespunzător taxei). 4) Substituibilitatea producţiei. curba ofertei pentru produsul respectiv înregistrând o deplasare spre dreapta. În acest caz. curba ofertei se va deplasa spre stânga.produce mai multe bunuri. Dacă se observă o creştere a cererii pentru unul din modele – ceea ce duce la majorarea preţului acestuia – atunci se vor folosi pentru fabricarea modelului respectiv mai multe linii de asamblare. 5) Numărul de ofertanţi. din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare din a căror vânzare se pot obţine venituri cu o pondere importantă în veniturile totale ale firmei. se va deplasa spre dreapta (oferta creşte) dacă în industria respectivă vor intra noi firme. deoarece pentru a oferi aceeaşi cantitate de bunuri (ca înainte de aplicarea unei taxe noi). atunci va spori costul de producţie şi ofertantul nu va fi dispus să producă cantităţi mari din produsul respectiv. şi invers. Totodată. iar oferta celorlalte modele va scădea. Curba ofertei totale.

adică deplasează întreaga curbă a ofertei. dimpotrivă. Există deci. Producţia oricărui bun presupune anumite condiţii social-politice şi naturale. “A produce şi a vinde în prezent” şi “a produce şi a vinde în viitor” sunt substitute în producţie. previziunea unor scăderi de preţ în viitor. În condiţii social-politice şi naturale favorabile. Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice. Orice variabile care afectează disponibilitatea producătorului de a oferi un anumit bun.4. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ Coeficientul de elasticitate a ofertei funcţie de preţ se determină prin raportarea modificării relative a cantităţilor oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare. pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea oferită şi deci o deplasare de-a lungul curbei ofertei. . În unele domenii de activitate (agricultură. 9) Alţi factori.7) Perspectivele pieţei sau previziunile privind evoluţia preţului: aşteptarea unui preţ mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente.) importante sunt şi condiţiile naturale. factorii care det er min a oferta ) 4. şi pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus care determină oferta. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia ofertei. oferta creşte. Acest coeficient se determină ca raport între modificarea relativă a cantităţii oferite şi modificarea relativă a unui factor. industria minieră etc. este un potenţial factor de influenţă a ofertei. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. 8) Evenimentele social-politice şi naturale. Funcţia ofertei pentru un bun X descrie cât va fi oferit din X (Q X ) la niveluri diferite ale preţului bunului X (P X ) şi la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori: Q X = f ( PX . construcţii. ceilalţi factori rămânând neschimbaţi. va duce la creşterea ofertei prezente. Elasticitatea poate fi determinată cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei. iar o înrăutăţire a unora sau altora din aceste condiţii va determina o reducere a ofertei.

elasticitatea variază direct proporţional cu preţul. adică procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării preţului. prin urmare coeficientul elasticităţii ofertei funcţie de preţ are forma: Eop = 1 P ⋅ . formele ofertei se prezintă astfel: a) oferta elastică. veniturile încasate depind atât de . când Eop = 0 . la orice modificare a preţului oferta nu se modifică. c) oferta cu elasticitate unitară. pentru o funcţie liniară a ofertei. cantitatea oferită se modifică cu acelaşi procent. În fapt. Deci. ∆P → 0 adică derivata parţială a lui Q în funcţie de P. b) oferta inelastică. la un preţ dat oferta poate să crească la infinit (caz ipotetic) e) oferta perfect inelastică. Deci. nu există identitate între panta ofertei şi elasticitate. când Eop = 1 . adică la o modificare a preţului cu un procent.Eop = ∆Q ∆P ∆Q P0 ∆ %Q ÷ = ∗ sau Eop = Q0 P0 ∆P Q0 ∆% P În funcţie de nivelul coeficientului. când Eop > 1 . d) oferta perfect elastică. În situaţia în care curba ofertei este liniară. când Eop → ∞ . când Eop < 1 . oferta este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. adică la o modificare a preţului cu un procent. iar elasticitatea variază în funcţie de raportul P corespunzător Q fiecărui punct de pe curba ofertei. cantitatea oferită se modifică cu un procent mai mare. panta ofertei Q Deci. panta este constantă. avem ∂Q P ⋅ . tinde spre 0. Panta ofertei se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun. ∆Q ∂Q În cazul în care variaţia preţului este foarte mică. ∂P Q lim ∆P = ∂P . Eop = Factorii care determină elasticitatea ofertei: Elasticitatea ofertei prezintă o importanţă deosebită în procesul decizional.

Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori.) se adaugă la costul produsului. c) Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a bunului. în final. iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante. costul producţiei: când se înregistrează o creştere a costului elasticitatea ofertei scade. a preţului. În acest sens distingem trei perioade de timp: a) perioada pieţei. astfel încât costul total se măreşte şi deci elasticitatea ofertei se reduce.elasticitatea cererii. oferta fiind perfect inelastică. b) o perioadă scurtă de timp. există posibilitatea sporirii. iar atunci când costul scade are loc o creştere a elasticităţii ofertei. ca rezultat al creşterii cererii. 2. c) o perioadă lungă de timp. Dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp. Cheltuielile aferente stocării şi păstrării (cheltuieli de depozitare. salarii. cum ar fi: 1. b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. a cantităţii oferite prin utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile. în scopul lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv. cheltuieli legate de pierderea – prin depreciere sau schimbare a modei – nivelului calitativ al bunurilor stocate. cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie. Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează. printr-un proces investiţional susţinut. în condiţiile creşterii preţului bunului. perioada de timp de la modificarea preţului. forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. chirii. elasticitatea ofertei acestora în funcţie de preţ creşte şi invers. în anumite limite. în cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc. etc. . perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei. Într-o asemenea situaţie producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea bunului. a) Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de la modificarea preţului bunului. ca urmare a creşterii cererii. ca urmare a creşterii cererii şi. 3. În această perioadă.

Bibliografie . Legea cererii şi ofertei relevă necesitatea ca mărimea. Potrivit acestei legi : a. structură şi calitatea ofertei să corespundă mărimii. preţul de pe piaţa oricărui bun tinde permanent spre un nivel de echilibru. ele se găsesc în relaţii de cauzalitate reciprocă. În conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei agenţii economici trebuie să urmărească permanent echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă. a structurii producţiei şi a consumului se realizează pe piaţă sub forma raportului dintre ofertă şi cerere. problema esenţială a oricărei organizări economice este adaptarea resurselor la cerinţele societăţii. Apariţia unor dezechilibre afectează interesele populaţiei. Astfel.4. cât şi in de consumator.5. Cerinţele acestei legi evidenţiază faptul că satisfacerea trebuinţelor sociale. b. La acest nivel. o creştere a cererii (factorii ofertei rămânând neschimbaţi sau o reducere a ofertei (factorii cererii fiind constanţi) determină mină sporirea preţului . Într-o piaţă concurenţială. toate celelalte condiţii rămânând constante. iar oferta creşte pe măsură ce preţul are un nivel mai ridicat. Cererea şi oferta nu sunt numai forme de manifestare pe piaţă ale consumului potenţial şi ale producţiei. Legea cererii şi ofertei Confruntarea dimensiunilor. structurii şi calităţii cererii. o reducere a cererii (factorii ofertei sunt consideraţi constanţi) sau o creştere a ofertei (factorii cererii fiind neschimbaţi) generează o diminuare a preţului. atât în calitate de producător. pe piaţă. preţul de pe piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe opuse — cererea şi oferta cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută. 2. cauză şi efect. deopotrivă. putem întâlni : 1. exprimate prin intermediul cererii. Aceste ipoteze reprezintă axiomele legii cererii şi ofertei. constituie scopul final al dezvoltării pe toate treptele societăţii in consecinţă. cererea pentru un anumit bun creşte pe măsură ce preţul scade. Preţurile şi cantităţile la care bunurile se vând şi se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea şi oferta sunt egale. una reprezentând în raport cu cealaltă.

Dumitrescu S. Avuţia Naţiunilor. 1999 2. Curs de Economic Politică. Revisiting FDI Patterns in Transition. Jan .. Ed. Paris. Bucureşti. 1999. -Gândirea economică în unitatea spaţio-temporală.-Economics. 8. Ed.Economia Mondială. Ed. Ed. Politică.. wall-street. 2005 19. Ed. xxx . Anthony W. R. The Macmillan Press L. www. 14. D. Ghiţă T.A. 15.Economia Uniunii Europene. 2000 17. Miron. Bucureşti. The case of Romania.com 22. Popescu C. Piggott J. Al.. Bucureşti. Trifu. 12.The Liberal Economic Order. reuters. Bal A . 13.D. Smith A.D. Gide Ch.ro . (coord. Longman Group U. Angelescu C. .Economie. Economie politică. Limited. Munteanu V. Ed. Editura Academiei R. McGraw-Hill Book Company. Cook M . . 2002 11. A. Edward Elgar.. St. Ed Economică. 20. mai 2002. Schmalensee.Restructurarea ordinii internaţionale.. A. Dobrotă N. 1997 4. Tipografiile Române Unite.R. Economică. 2. Cohen D . 3. G. Gavrilă I.. R. Dornbusch.K. Eurosong & Book. P. Ed. Salariul. Bucureşti. Frois. Fundaţiei Chemarea Iaşi.T.P..Bogăţia lumii. Singapore. Performantica. . Kconomics. Stănescu I. second edition. 9. Bucureşti.: Niţă Dobrotă. Bucureşti. Bucureşti. Iaşi..Dicţionar de economie.. Ciucur D.C. 1993 6.Economie politică. Bucureşti 7. vo2.. Bucureşti. Voinea L. Bucureşti. Ed Oscar Print. 2002 5. . lucrare pentru conferinţa EACES.Economie politică. Economie Politiqu. Fischer. 1999 21. Haberler Gottfried von .. coord. 1978 18. London. 1993 16. www.1. Samuelson P. Tinbergen. Koo. Ed Economică. sărăcia naţiunilor.Political Economy and The Changing Global Order. Bucureşti. Luceafărul. Mebrow-Hill Bask Company.. Editura Economică. în Economii Politică.) . Stubbs R Underhill Geoffrey R. 1998.International Business Economics: A European Perspective. 1988 10.