Politici economice europene

-CURS SUPORT-

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în Economie Politică 1.1. Obiectul şi metoda economiei politice 1.2. Metoda economiei politice Capitolul 2. Factorii de producţie 2.1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie 2.2. Factori de producţie clasici 2.2.1. Munca 2.2.2. Natura 2.2.3. Capitalul 2.3. Neofactorii de producţie 2.3.1. Progresul tehnic 2.3.2. Resursele informaţionale 2.3.3. Abilitatea întreprinzătorului Capitolul 3. Salariul, renta, profitul, dobânda 3.1. Salariul 3.1.1. Conceptul de salariu 3.1.3. Formele de salarizare 3.2. Renta 3.2.1. Elemente conceptuale 3.2.2.Mecanismul formării rentei 3.2.3. Formele de rentă 3.3. Profitul 3.3.1. Conceptul de profit 3.3.2. Funcţiile profitului 3.4.Dobânda 3.4.1. Elemente conceptuale 3.4.2. Forme ale dobânzii 3.4.3. Masa si rata dobânzii Capitolul 4. Cererea şi oferta. Legea cererii şi ofertei 4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii 4.2. Elasticitatea cererii 4.3. Conceptul de ofertă. Legea ofertei 4.4. Elasticitatea ofertei 4.5. Legea cererii şi ofertei

Capitolul 1 Introducere în Economie Politică

1.1. Obiectul şi metoda economiei politice

Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre profesionişti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc. Putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. Termenul de economie politică apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale “Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei – mamă”. Cuvântului economie folosit până atunci i s–a adăugat cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = cetate). Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. Există în prezent un sistem al ştiinţelor economice, pe care majoritatea economiştilor îl structurează în:
1. ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii economice,

statistica, managementul, etc.
2. ştiinţe teoretico – aplicative: economia ramurilor de producţie (comerţului,

turismului, etc.), marketing, finanţe, monedă, credit, contabilitate, etc.
3. ştiinţe economice de graniţă: econometria, geografia economică, istoria economică,

etc. În ultimii ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult, cuprinzând o varietate largă de subiecte. Astfel, obiectul economiei politice cuprinde:
a) studiul bogăţiei materiale – aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpâtâi a

lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam mai sus;
b) ştiinţa schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor,

ale diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice;

conjuncturii economice şi a crizelor. 130 1 . nivelul preţului practicat de concurenţi. precum şi cu raporturile dintre ele. economia politică studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economiei. 2 Graham Bannock. 1992. cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X. dezvoltare ciclică. distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană2. La nivel macroeconomic. inflaţie. Dictionary of Economics. d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie. Toate sunt probleme microeconomice.c) viaţa economică abordată ca întreg – după Virgil Madgearu1 unitatea de analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente. etc. Fifth Edition. Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei politice este următoarea: economia politică studiază producţia. etc. Evan Davis. distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. cu preocupări în domeniul structurii şi perspectivei economiei româneşti. macroeconomic şi mondoeconomic. schimb şi consum. preţurile acestora etc. Putem spune că: Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi structura indicatorilor macroeconomici. volumul şi structura resurselor disponibile. Ideea de bază care apare însă la majoritatea autorilor este legată de necesitatea optimizării raportului între resursele limitate şi nevoile umane nelimitate. industrialismului.E. în cadrul producţiei. firme. cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj. evoluţia. ca formă specifică de acţiune se porneşte de la om şi trebuinţele sale. Baxter. La nivel microeconomic.). Nici o definiţie a economiei politice nu poate acoperi în totalitate obiectul de studiu al acesteia. începând cu gospodăria individuală până la economia mondială. etc. trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv. Prin urmare. economia politică studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării. raportul dintre consum şi investiţii. Virgil Madgearu (1887-1940) – economist român care a dominat evoluţia gândirii economice în perioada interbelică. schimbului. Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic. repartiţie. Penguin Books. în analiza şi caracterizarea activităţilor economice. p. R. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul X? Pentru aceasta. industrii) precum şi relaţiile dintre ele.

Omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică. care permite maximizarea valorii lor. ca petrolul şi gazele naturale. cuprul. William D. ce pot fi folosite direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane. nevoile pot fi: de bază sau inferioare. Regenerabile Pădurile. nisipul Paul A. pentru cele regenerabile. 417 . aşteptările. Pentru resursele epuizabile. Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generaţiile anterioare. în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. În funcţie de aceste trei dimensiuni. terenul agricol. Samuelson. contând pentru numărul persoanelor apte de muncă. În categoria resurselor primare intră resursele naturale şi resursele umane. potenţialul inovaţional. se înlocuiesc între ele. etc. utilizarea prudentă este obiectivul principal. regenerabile şi neregenerabile3. Resursele se clasifică astfel: resurse primare şi derivate. Economie politică.Nevoile umane constau în dorinţele. Editura Teora. 2000. sunt concurente – unele nevoi se extind în detrimentul altora. precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. problema economică centrală este alocarea lor întimp şi spaţiu. cât şi pe cele derivate ca stocul de învăţământ şi ştiinţă. Nordhaus. socială şi raţională. O marfă este denumită utilizabilă atunci când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga sa valoare economică. vârste. orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. pe ramuri şi subramuri de activitate. resurse materiale şi umane. Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele caracteristici: sunt nelimitate ca număr. aspiraţiile oamenilor de a-şi însuşi bunuri. complexe sau superioare. energia solară 3 Utilizabile Neregenerabile Petrolul. Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice. gazele naturale. structura populaţiei active pe sexe. În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie. toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat. Analizând resursele naturale. p. Resursele sunt clasificate ca utilizabile sau neutilizabile în funcţie de externalităţile semnificative implicate în producerea sau consumul lor. sunt complementare – există nevoi ce evoluează în sensuri identice. ca şi de calitatea forţei de muncă. economiştii fac două distincţii esenţiale: utilizabile şi neutilizabile. nevoile se grupează în: fiziologice (somatice). care în această calitate sunt sinonime cu factorul demografic. de grup. Resursele umane cuprind atât resursele primare aferente. sunt limitate în capacitate – satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu. spiritual – psihologice.

politicienilor. prin urmare. De exemplu. W. Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un bun sau serviciu pe care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau serviciu şi folosind resursele economisite pentru producţia primului bun. Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne. calitatea aerului. Economie politică Legea rarităţii resurselor: volumul. FPP şi costul de oportunitate simplifică la maximum realităţile economice. 1.2. dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de producţie. Acestea servesc practicienilor. deşeurile radioactive priveliştile montane După P. Aşadar. ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie (FPP). în acelaşi timp. clima. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs.Neutilizabile Rezervele de peşte. Ca orice model de analiză. există două tipuri de tratare a activităţii economice: .D. Apa din pânza freatică. Samuelson. structurile şi intensitatea nevoilor umane. dar pe baza lui au fost formulate unele concluzii importante cu privire la problema alegerii la nivel individual şi naţional – statal. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai bune alternative sacrificate. oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. Metoda economiei politice Ca oricare altă ştiinţă. Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic. Alegerea unei variante implică renunţarea la celelalte posibilităţi. în mod obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru satisfacerea nevoilor spirituale. reguli economice. Economiştii sunt cei care formulează principii. ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţele anterior constituite. locurile pustii. costul de oportunitate este costul renunţării. Fiind o ştiinţă relativ tânără.A. structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul. Nordhaus. legi. economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare. atunci. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi produsă. sacrificarea unor şanse potenţiale.

nu poartă nici o judecată de valoare asupra acestei realităţi. legea sau esenţa acestora. economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înţeleagă comportamentul şi sistemul de operare. studiul Profesorul Gromoslav Mladenatz despre metoda “Economiei Politice” 5 Există opinii potrivit cărora inclusiv clauza “caeteris paribus” . au existat numeroase dispute cu privire la raportul care trebuie să se stabilească între aspectele teoretice şi cele practice în cadrul ştiinţei economice. dacă luăm ca exemplu opinia unui important economist român din perioada interbelică – Gromoslav Mladenatz – economia politică este şi ar trebui să rămână o ştiinţă pozitivă4: “economia politică s-a constituit ca ştiinţă sub influenţa ştiinţelor naturale. Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze preţul benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau creşte veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producţia internă de automobile? În timp. etc5. aspectele normative vor ţine în exclusivitate de politica economică. sunt neutre. Între metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică. în acest caz se pleacă de la general la particular. metoda istorică. . Dinamica ideilor economice. Or. analiza şi sinteza. Astfel. Inducţia şi deducţia. metoda logică. împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor specifice. economia normativă: o abordare a economiei care analizează rezultatele comportamentului economic. de la fapte la generalizări teoretice. acestea. fără a face judecăţi. În cercetarea economică specialiştii se pot folosi fie de metoda inductivă.1. faţă de realitatea constatată. nu o apreciază.2). Se descrie ceea ce există şi modul cum funcţionează. experimentul.analiza unui fenomen se studiază în ipoteza că toţi ceilalţi factori de influenţă rămân constanţi – reprezintă o metodă de studiu specifică economiei politice. abstracţia. Inducţia este modul de a raţiona pornind de la particular la general. Dacă economia politică se limitează la abordarea pozitivă a fenomenelor economice. Deducţia realizează înţelegerea unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul. Schema redă legăturile dintre economia reală. Editura Continent. majoritatea specialiştilor includ: inducţia şi deducţia. Exemplu: de ce depinde salariul muncitorilor necalificaţi? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe profit? Cine va câştiga? cine va pierde? 2. modelarea economico – matematică. le evaluează ca bune sau rele şi poate prescrie anumite moduri de acţiune. Metoda pentru o ştiinţă reprezintă de fapt ansamblul concepţiilor şi procedeelor cu privire la obiectul de studiu al ştiinţei respective. fie de metoda deductivă (fig. teoria (ştiinţa) 4 Dan Popescu. 1998. metoda statică şi cea dinamică. indiferente. … În astronomie nu se pune problema dacă soarele ar fi mai bine să fie mai apropiat sau mai îndepărtat de pământ”.1.

6 după Economie politică. neesenţial şi întâmplător. Sinteza presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general. dezmembrarea fenomenului studiat în elementele sale componente şi cercetarea lor ca părţi necesare ale întregului. Scopul acestui demers îl constituie eliminarea a ceea ce este nerelevant. Bucureşti. fie la formularea altor legi economice generale. a căror existenţă le este cunoscută. în urma unui proces de reconstituire a întregului prin reunirea părţilor studiate separat. pentru a fi desprinse concluzii general valabile. Editura Economică. Prin folosirea deducţiei.economică6. Analiza şi sinteza. făcând abstracţie de celelalte laturi. 1995 . Analiza reprezintă descompunerea. specialiştii pleacă de la anumite legi sau teorii şi ajung fie la formularea unor norme de conduită. ASE Bucureşti. Abstracţia ştiinţifică este o altă metodă a economiei politice prin care cercetătorii îşi concentrează atenţia asupra unui aspect singular legat de evoluţia unui fenomen.

Metoda statică şi metoda dinamică. COMPORTAMENTE Ion Ignat.matematică reprezintă reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem liber sau analog. Experimentul7 în economie are anumite elemente particulare: viaţa economică nu poate fi studiată în eprubetă. Se pretează în acest caz extensia concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. Neculai Clipa. ordonarea şi prelucrarea lor şi cu confruntarea diferitelor ipoteze cu acestea Legătura între practica economică. Gheorghe Luţac. datorită amplorii în timp şi spaţiu. TEORII Teoria. ştiinţa economică exprimă principiile generale Inducţie ale economiei Deducţie Cercetarea economică empirică se ocupă cu strângerea. 1998 7 . Economie politică. Metoda logică presupune trecerea de la abstract la concret. Editura Economică. FAPTE.3. Metoda statică presupune caracterizarea unui fenomen aşa cum se prezintă el la un moment dat. Metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică presupune reflectarea faptelor aşa cum s-au prezentat în timp. Viaţa economică reală este redată sub forma unei relaţii funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. în timp ce metoda dinamică presupune analiza evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice în timp. POLITICA ECONOMICĂ Prin politica economică se controlează comportamentele economice şi efectele lor. conducere sau marketing. Se susţine că “o minte instruită şi inspirată. preluând numai ce este esenţial. LEGI. PRINCIPII. la nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare. teorie şi politica economică Modelarea economico . se acţionează asupra acestora 2. ea reflectă procesul istoric real într-o formă esenţializată. ACTE. Ion Pohoaţă. în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Bucureşti. la nivel macroeconomic acest lucru este practic imposibil. care ştie să se orienteze este mai presus de orice metodă”.

resurse de muncă. originari sau primordiali. observăm că la începuturile dezvoltării societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi natura (pământul) motiv pentru care aceşti factori poartă denumirea de factori primari. Mult mai târziu. ulterior. Aceşti factori de producţie au fost predominanţi în cea mai mare parte a istorie civilizaţiei materiale (civilizaţia producţiei agricole). abilitatea întreprinzătorului (se referă la capacitatea de a combina în cea mai eficientă proporţie factorii de producţie. resurse financiare. . pământul – renta. resursele informaţionale. de economie de piaţă. ceea ce determină naşterea unui nou sistem economic cunoscut sub denumirea de capitalism. celor trei factori clasici adăugându-li-se: progresul tehnic. Dacă privim evolutiv activitatea productivă. adică premisele activităţii economice de producţie. Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii şi reprezintă forma economica pe care o îmbracă resursele. Se consideră că această orientare corespunde realităţii contemporane întrucât dezvoltarea economico-socială este condiţionată. la asumarea riscului de a întreprinde acţiuni economice). sau. la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi a descoperi noi căi de comercializare a acestora. în a doua jumătatea a sec. într-o măsură tot mai mare de aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în producţie precum şi de calitatea întreprinzătorului.profitul. XVIII şi începutul sec. resurse organizatorice şi de conducere. resurse ştiinţifico-tehnice şi tehnologice. iar capitalul . Pe măsura dezvoltării societăţii se constată tendinţa de diversificare a factorilor de producţie. XIX a apărut şi s-a impus un nou şi viguros factor de producţie – capitalul. care în starea lor potenţială se numesc resurse şi anume: resurse materiale şi energetice. resurse de timp şi spaţiu. Elaborarea categoriei de factori de producţie şi o primă grupare a lor datează de la începutul sec.Capitolul 2 Factorii de producţie 2.1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie Desfăşurarea oricărui proces de producţie presupune prezenţa în interacţiune a mai multor factori. XIX şi o datorăm economistului francez Jean Baptist Sain. Conturarea acestui concept este strâns legată de teoria repartiţiei după care fiecare factor de producţie primeşte o recompensă în funcţie de serviciile aduse în procesul de producţie: munca primeşte salariul. Apariţia acestui factor este legată de producţia maşinistă şi de forma industrială de organizare a producţiei.

2.2. munca apare ca un factor de producţie neregenerabil.în manieră clasică sau în cea a teorie neofactorilor .2. prin intermediul ei realizându-se combinarea şi utilizarea eficientă a celorlalţi factori de producţie. Munca a fost apreciată de Adam Smith ca: “sursă unica a avuţiei naţiunilor” iar de J. factorul uman are o maximă importanţă deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale. precum şi al celorlalţi factori de producţie în acelaşi timp el fiind şi beneficiarul rezultatelor producţiei. factori economici. specific umană prin care oamenii utilizând uneltele şi instrumentele adecvate îşi valorifică aptitudinile. potenţialul creativităţii ştiinţifice şi tehnologice etc. factori sociali. urmărindu-se determinările cantitative şi deopotrivă calitative.important este ca analiza şi interpretarea lor să fie dinamice prospective. Astfel: a) după conţinutul. Munca – factor de producţie primar originar. Indiferent de modul de clasificare a resurselor atrase în circuitul economic . comun tuturor genurilor de activităţi sociale – reprezintă activitatea conştientă. Diversitatea factorilor implicaţi în activitatea economică şi cerinţele eficienţei economiei de schimb reclamă analiza şi structurarea lor pe grupe cât mai omogene. respectiv natura factorilor activităţii economice se disting factori umani. munca ocupă primul şi cel mai important loc. cunoştinţele şi experienţa pe care le posedă. Munca În sistemul factorilor de producţie. Raportată la scara timpului. resursele informaţionale. c) după sfera de cuprindere se grupează în factori comuni (prezenţi în orice fel de producţie) şi factori specifici întâlniţi numai în unele procese. deosebim factori direcţi şi factori indirecţi. M. Keynes ca “cea care produce totul”. Această teorie include noi categorii de factori cum sunt: capitalul uman.În felul acesta s-a creat teoria neofactorilor de producţie care pune în evidenţă faptul că vechea clasificare a factorilor şi aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfăcătoare.1. b) după modul de acţiune. în vederea producerii bunurilor în vederea satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. factori tehnici. Factori de producţie clasici 2. În cadrul sistemului factorilor de producţie. În acest context analiza .

Dinamica resurselor forţelor de muncă. cu un larg orizont cultural. Natura . expresia unor eforturi deosebite depuse de familie şi societate. Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii lor. în stare să mânuiască şi să stăpânească instrumentele moderne ale producţiei. Deci calitatea muncii analizată prioritar prin intermediul calificării. Calitatea resurselor de muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă cu nivelul său de cultură generală şi instruire profesională. 2. a populaţiei ocupate în cadrul populaţiei totale prin îmbunătăţirea stării sănătăţii ei şi creşterea duratei medii de viaţă. pune în evidenţă amplificarea resurselor de muncă de care dispune societatea. diferenţă sau raport între imigranţi şi emigranţi. Aspectul cantitativ impune abordarea categoriei de resurse de forţă de muncă ca ansamblu a capacităţilor umane de care dispune o ţară la un moment dat şi care sunt atrase sau pot fi atrase în prestarea unei activităţi sociale utile. au ca efect potenţarea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului. pentru perfecţionare. Ambele aspecte. în nivelul calificării forţei de muncă şi în preocuparea existentă pentru ridicarea calificării. d) măsuri de natură tehnică socială. dar şi al rezultatelor obţinute prin utilizarea sa. analizată prin prisma componentelor acestora este influenţată de o serie de factori dintre care enumerăm: a) sporul natural al populaţiei. c) creşterea populaţiei apte de muncă şi îndeosebi. juridică privind atragerea în activitate a tuturor persoanelor apte de muncă. b) sporul migratoriu al populaţiei. factor esenţial al sporirii eficienţei muncii sociale. ea fiind condiţie de bază a creşterii productivităţii muncii.2.2. În aceste condiţii calificarea se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei moderne. Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii presupun lucrători cu o temeinică pregătire profesională.forţei de muncă se impune în a fi făcută în complexitate atât sub aspect cantitativ cât şi structural şi calitativ. ca diferenţă sau raport între natalitate şi mortalitate.

substanţa materială şi condiţiile primare de producţie. în fine. ca factor de producţie primar. Teza a fost folosită şi de Malthus pentru a demonstra creşterea mai rapidă a populaţiei în comparaţie cu mijloacele de subzistenţă. mineralele etc. deoarece ca orice bun şi pământul are utilitate şi preţ. Deopotrivă acest factor este considerat în sensul său larg. Prin natură. Evaluarea economica a pământului trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: cunoaşterea contribuţiei sale la procesul creşterii economice. În agricultură pământul reprezintă principalul factor al procesului de producţie. ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital. înţelegem totalitatea resurselor brute preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor şi serviciilor. respectiv a stabilirea valorii economice a pământului. a bogăţiilor solului şi subsolului. precum şi forţa motrică potenţială (resursele primare de energie). includerea. mărimea. Având în vedere rolul şi importanţa sa. de însuşirile calitative ale solului şi de capacitatea productivă a acestuia. energia. calitatea şi eficienţa economică a producţiei agricole sunt direct dependente de mărimea suprafeţei utilizate. inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor naturale. alături de ceea ce reprezintă terenul propriu zis de desfăşurare a producţie. una din problemele controversate ale teoriei economice este aşa numita lege a randamentelor descrescânde. apa. cât şi ca studiu şi politică. În condiţiile caracterului limitat al pământului şi ale sporirii nevoii de bunuri agro-alimentare. conform căreia rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare cantitate suplimentară de factori adăugaţi) se diminuează. aerul.Natura are un rol central în activitatea economică întrucât îi oferă mediul de desfăşurare. o însemnătate mare o prezintă problema evaluării economice a terenului agricol. cu amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seama mai mult de implicarea celorlalţi factori mai calculabili. clima. stabilirea unor limite şi normative ştiinţifice privind utilizarea raţională şi eficientă a fiecărei suprafeţe de teren. În actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat. Sortimentul. Din rândul elementelor naturale se detaşează ca importanţă pământul. ceea ce înseamnă: recunoaşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil al factorului pământ. . pădurile. Factorul natural al producţiei cuprinde pământul (solul). de la care porneşte economia atât ca activitate.

construcţii( clădiri. etc.3.echipamente de producţie Capital circulant .materii prime. R = renta în unităţi monetare d = rata dobânzii 2.În evaluarea economică a pământului. Prezintă importanţă următoarea structură : Capitalul real are o valoare de sine stătătoare. concretizată in bunuri de producţie. şi care funcţionează în activitatea economică.combustibili . preţul pământului este renta capitalizată adică o sumă de bani care depusă la bancă aduce o dobândă anuală egală cu renta anuală însuşită de către proprietarul funciar de la arendaşi pe baza contractului de arendare. . fabrici. mine etc. prin asociere cu ceilalţi factori de producţie participă la producerea de noi bunuri economice în scopul obţinerii unui profit. Capitalul In sens economic capitalul – factor de producţie reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile. uzine.semifabricate . se folosesc mai multe metode. hale.) Capital fix Capital real CAPITALUL FACTOR DE PRODUCŢIE Capital tehnic . Astfel în condiţiile existenţei rentei funciare. Capitalul nominal nu are o valoare reală de sine stătătoare şi nu funcţionează în activitatea economică ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit. După această metodă formula de calcul este: Pp =R/d Unde Pp = preţul pământului. materiale Capital natural Capital nominal (titluri de proprietate) .2.energie . Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere. care.

combustibil. bunuri-capital. în cadrul procesului de producţie . modul în care se consumă. în bunuri sau servicii destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă. întreprinderea dispune de capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii ei. elementele capitalului tehnic se grupează în: capital fix şi capital circulant. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc. Delimitarea celor două componente are la bază criterii legate de : transmiterea valorii acestora în cadrul procesului de producţie. Capitalul circulant are un grad de mobilitate şi lichiditate mai mare decât capitalul fix.producţie finită şi semifabricatele destinate vânzării. in combinaţie cu ceilalţi factori de producţie. În orice moment.Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic. păstrându-şi forma materială. capital circulant. dintr-o dată valoarea asupra noului produs. sub aspect material. producţie neterminată . Uzura capitalului fix îmbracă formele: a) uzura fizică determinată de acţiunea factorilor naturali precum şi de procesul folosirii capitalului fix. transformându-se în capital productiv. transferându-si valoarea în mod treptat prin utilizare. care îmbracă trei forme: bani. Structura capitalului fix cuprinde: a) construcţii care formează condiţiile generale ale desfăşurării procesului de producţie . b) echipamentele de producţie care reprezintă componenta principală activă a capitalului fix. determinând capacitatea de producţie al unei întreprinderi. Fluxul circular al capitalului cuprinde trei stadii: Stadiul 1 reprezintă procesul prin care capitalul bănesc e utilizat pentru procurare de factori de producţie :capital fix. Stadiul 3 îl constituie trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la care s-a pornit iniţial însă cu un spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe cicluri de producţie. muncă(plata salariilor. modul de înlocuire al fiecăruia etc. nu poate servi decât un singur ciclu de producţie. respectiv totalitatea bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă un venit proprietarului său. marfă. b) uzura morală determinată de acţiunea progresului ştiinţifico-tehnic ţi tehnologic. îşi transmite în întregime. etc. . energie. Stadiul 2 constă în utilizarea şi transformarea capitalului productiv. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care este transformată în procesul de producţie schimbându-şi forma naturală. Se prezintă sub formele(elementele): stocurile de materii prime şi materiale pentru producţie.

respectiv cunoştinţele fără de care nu se pot crea elementele constitutive ale factorului de producţie capital şi nici bunurile şi serviciile care să corespundă trebuinţelor lumii contemporane. Cu cât viteza de rotaţie are valori mai mari cu atât eficienţa capitalului creşte. 2. Numărul de rotaţii efectuate de capital într-o perioadă dată(de obicei un an) constituie viteza de rotaţie a capitalului. devine mai eficientă.Trecerea succesivă a capitalului prin cele trei stadii şi forme funcţionale corespunzătoare poartă denumirea de flux circular al capitalului. ca factor de producţie distinct. în totalitatea sa.3. În comparaţie cu alte revoluţii în ştiinţă şi tehnică. Accelerarea vitezei de rotaţie este condiţionată de promovarea de către întreprindere a unor măsuri tehnico-organizatorice şi manageriale în toate stadiile fluxului circular al capitalului. Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe o dată cu efectuarea unui circuit.1. ea include tot frontul ştiinţelor şi afectează concomitent toţi factorii de producţie. cea actuală marchează un salt uriaş în toate domeniile cunoaşterii umane. 2. ceea ce capătă denumirea generică de progres tehnic. Neofactorii de producţie 2. În general progresul tehnic relevă ansamblul realizărilor cunoaşterii umane prin care activitatea economică. Cercetarea ştiinţifică oferă producţiei informaţia. Timpul de rotaţie reprezintă timpul necesar parcurgerii unui circuit complet. Progresul tehnic Progresul tehnic şi ştiinţific s-a impus.2. Aplicarea rezultatelor ştiinţifice în producţie se realizează sub forma noilor tehnologii.3.3. Reluarea permanentă a acestei mişcări constituie rotaţia capitalului. în economiile moderne. Resursele informaţionale .

în şi prin acestea. . devenind din ce în ce mai eficientă.3. dar cu unele proprietăţi speciale: a) nu se consumă şi nu se uzează prin folosire.În unitate organică cu progresul ştiinţifico-tehnic se află şi resursele informaţionale. împreună cu celelalte elemente dar integrată acestora. informaţia operativă devenind informaţie statistico-istorică vitală. Astfel. ca şi suport material. din punct de vedere al informaţiei orice bun nu este altceva decât un suport material al unei cantităţi mai mici sau mai mari de informaţie. În raport cu celelalte arătate putem sublinia faptul că în sistemul economic informaţia are următoarele funcţii: a) de element cognitiv ce amplifică potenţialul şi eficienţa celorlalţi factori de producţie. c) după ce se amortizează sub aspect economic devine o resursă inepuizabilă. conţine o cantitate mai mare de informaţie. informaţia devine un element al avuţiei naţionale. c) element important de reglare a tuturor sistemelor. informaţia devine un factor de producţie alături de materie şi energie. Ele reprezintă cunoştinţele ştiinţifice pe care omul le obţine prin cercetarea naturii şi vieţii economico-sociale precum şi prin activitatea curentă de producţie. în continuare ea intrând în stocul informaţional social şi altele 2. Abilitatea întreprinzătorului Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neo-factor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe concurenţă şi libera iniţiativă. d) nu e pierde decât dacă i se distruge suportul material. b) element de legătură între toate elementele sistemului economic influenţate de adâncirea diviziunii sociale a muncii. inclusiv la nivel microeconomic. În producţie. b) se acumulează şi se îmbogăţeşte în timp. e) deşi se uzează (moral) aceasta nu este totală.3. Ca orice bun produs prin muncă. Produsul este cu atât mai valoros cu cât el. desfăşurată în toate domeniile.

prin întreprinzător este înţeles acel tip de subiect al activităţii economice. Termen de origine latina. Problematica salariului a constituit o preocupare constanta onomiştilor începând cu şcoala clasică. Salariul s-a generalizat ca mod de remunerare. iniţiază un proces de schimbare radicală.1.1.Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent dealtul fie juridic. cu toate că factorul muncă a participat dintotdeauna la procesele de producţie. ca o necesitate obiectivă. factorul muncă este recompensat prin salariu . Salariul 3. Conceptul de salariu Implicarea factorilor de producţie în activităţile economice determină. care fie că iniţiază o nouă afacere. o dată cu trecerea la organizarea sistematică a producţiei manufacturate. David Hyman defineşte spiritul întreprinzător drept “abilitatea de a crea produse şi procese şi de a organiza crearea de produse şi servicii” Ca factor de producţie.1. în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative. Capitolul 3 Salariul. salarium era suma plătită fiecărui soldat roman a-şi procura sarea. fie economic. dobânda 3. Salariul nu a existat în toate timpurile. Astfel. în cadrul unei afaceri în desfăşurare. recompensarea lor. abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv de progres.Un om liber nu primea salarium. fie că. renta. În sens larg salariul reprezintă venitul însuşit prin muncă.În general. profitul. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. .

Orientarea sociologico-economică franceză integrează teeoria salariului într-o teză generală a distribuirii produsului naţional.Adam Smith a văzut în salariu o categorie naturală-răsplată naturală a muncii. c. de o mare diversitate. potrivit acestui factor salariul constituie suma care asigură strictul necesar pentru existenţa lucrătorului şi întreţinerea familiei sale. în teoria economică s-au cristalizat două concepţii reprezentative : concepţia monistă . concepţia dualistă. ci de rezultatele folosirii ei. în concordanţă cu acest factor. nu de costul forţei de muncă.salariul. pe baza acţiunii naturale a proporţiei dintre ofertă şi cerere. apreci că „omul este mai mult decât o marfă" şi îşi închiriază serviciile pe baza unui preţ". Unii economişti. neokeynesismul pune accent pe termenii de stoc şi fluxuri ale forţei de muncă. În economia contemporană există o multitudine de orientări cu privire la salariu. b. P.productivitatea muncii . Din cele prezentate rezultă că natura salariului este tratată în maniere diferite. munca este scumpă când este rară şi ieftină când este abundentă. Asemenea factori sunt : a. El face distincţie intre preţul natural al muncii şi preţul de piaţă al muncii. d. Astfel. fondată pe studiul de comportament al grupurilor. Cu toate acestea. Capitalul uman rezultă din . Concepţia monistă explică substanţa salariului printr-un singur factor.costul formării resurselor de muncă . „capitalul uman" reprezintă experienţa acumulată salariaţi. „capitalul cultural". respectiv ca expresie bănească a valorii acesteia. adică de productivitate. substanţa salariului este dată. După Smith salariul este singurul venit bazat pe muncă şi trebuie să corespundă minimului de obiecte de consum necesar muncitorului şi familiei sale. David Ricardo apreciază că salariul reprezintă o parte din valoarea creată de muncitor în procesul de producţie. Preţul natural al muncii este acela care dă posibilitatea lucrătorului să se întreţină şi să-şi perpetueze rasa. ce marchează influenţa variaţiei salariului asupra nivelului ocupării forţei de muncă şi a venitului. Preţul de piaţă al muncii constituie preţul care se plăteşte în mod real pentru ca. A. astfel economiştii marxişti consideră salariul drept preţ al mărfii forţă de muncă. Samuelson de exemplu. care se formează prin intermediul „capitalului economic”. Au apărut şi alte interpretări date categoriei de salari. Alţi economişti apreciază că salariul este venitul persoanelor care participă prin munca lor proprie la procesul de producţie. Alte orientări explică formarea salariului prin confrunta politicilor de salarizare ale firmelor şi nu prin raporturile dintre cererea de forţă de muncă.

Substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional repartizată în mod direct salariaţilor. utilizarea şi plata muncii ca factor de producţie. prin mecanismul cererii şi ofertei . în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. se stabileşte pe baza mecanismului pieţei. Potrivit acestei teorii. şomajul ia proporţii şi se reduc salariile. diminuarea producţiei generează scăderea cererii de forţă de muncă. în funcţie de rezultatul ei.ce se stabileşte pe piaţa muncii. după scăderea din salariul brut a impozitului pe salarii. sub formă bănească (uneori însă şi sub formă naturală). asigurări şi pensii etc). Factorii care condiţionează mărimea salariului nominal sunt : a.. Dimensiunea salariului se stabileşte încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. concomitent. a contribuţiei pentru şomaj. Concepţia dualistă apreciază că substanţa salariului constă. în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă. pentru participarea lor la activitatea economico-socială. evoluţia situaţiei economice. creşterea producţiei de bunuri materiale şi de servicii solicită forţă de muncă suplimentară şi salariile au tendinţa de creştere . 3.investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri potenţiale viitoare. Formarea salariului are loc în cadrul unor relaţii complexe prilejuite de angajarea. preţul capacităţii de munca. ceea ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii. c. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul muncii depuse.Formele salariului Salariul îmbracă două forme principale de manifestare : salariul nominal şi salariul real. politica de salarizare la un moment dat. Salariul. în timpul recesiunilor şi crizelor. Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale ale pieţei şi elementele specifice pieţei muncii. b.2.1. În perioadele de avânt economic. fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii. condiţionat de mărimea productivităţii. întreprinzătorii sau statul adoptă o serie de . ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă. Acesta poate fi privit ca salariu brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi ca salariu net (suma efectiv încasată.

ca un raport între indicele salariului nominal şi indicele preţurilor bunurilor de consum şi serviciilor: Isr = (Isn/Ip)*100. care diferă numai prin preţuri. ramuri. care se află în raport direct proporţional cu salariul real . Creşterea costului vieţii. impozitele şi taxele. b. cu salariul nominal. Cv -costul vieţii. Isn = (Sn1/Sn0)*100. Inflaţia. generează o diminuare a veniturilor reale . d. Sr = (Sn/Cv) *100 sau Cv = (Sn/Sr) *100. fiind diferit de la o perioadă la alta şi de la o ţaţă la alta. în care: Sn -salariul nominal . cu o unitate monetară se pot cumpăra mai multe sau mai puţine bunuri. neînsoţită de o creştere proporţională a salariului nominal.salariul real. care acţionează invers proporţional asupra mărimii salariului real. El nu este altceva. revendicările sindicale. nivelul preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor. în două situaţii. având în vedere criterii multiple: de sex. la un salariu nominal dat. preţurile bunurilor de consum. în funcţie de valoarea mai mare sau mai mică a ei. Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt : a. decât o reflectare a puterii de cumpărare a salariului nominal. la un moment dat.măsuri privind mărimea salariilor. c. profesiuni. Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi cumpărată. care reflectă deprecierea valorii banilor. tarifele serviciilor. puterea de cumpărare a banilor. Atât salariul real. atunci se înregistrează o reducere a salariului real. Creşterea salariului real se poate calcula şi sub forma untri indice procentual. Sr. influenţează direct costul vieţii. În situaţia în care preţurile cresc mai rapid decât salariul nominal. Indicele costului vieţii ne permite să cunoaştem mărimea cheltuielilor băneşti pe care un individ trebuie să le facă pentru a-şi asigura acelaşi nivel de viaţă. Ip =(P1/P0)*100 . antrenează diminuarea salariului real. regiuni sau naţionale. Salariul real se determniă în funcţie de cel puţin două coordonate hotărâtoare : mărimea salariului nominal. salariul nominal. cât şi cel nominal.

Sn0 — salariul nominal din anul de bază.indicele salai nominal. Salariile de bază împreună cu salariile suplimentare formează fondul de salarii al întreprinderii.indicele preţurilor. Salariul reprezintă şi un cost. P1 -preţul din anul curent. şomajul etc. Ip . considerat rezonabil.preţul din anul de bază. peste programul normal de lucru. salariul suplimentar. bolile profesionale. În ansamblul său. Ca element al costului de producţie salariul se manifestă sub două forme : salariul de bază. nivelul salariului nominal. intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mai mari. o componentă a costului total al oricărui bun economic. -sporurile plătite pentru condiţii deosebite de muncă. Salariul colectiv revine în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi. pe lângă salariul încasat de fiecare individual s-au mai constituit salariul colectiv şi salariul social.Unde: Isr. cum sunt accidentele de muncă.structura profesiilor: complexitatea muncii. Ponderea salariului în costul de . Pentru stimularea salariaţilor sau pentru realizarea de către unii dintre ei a unui venit minim. pentru sporuri de vechime. Mărimea acestuia depinde de: numărul de salariaţi. Isn. suplimente pentru copii etc. -plăţile suplimentare pentru munca desfăşurată pe timp de noapte. Salariile de bază cuprind sumele de bani ce reprezintă remunerarea salariaţilor întreprinderii pe timpul efectiv lucrat şi anume : -salariile plătite pe baza tarifelor în acord sau după timpul efectiv lucrat. Salariul social constituie acea parte din venitul naţional prin care societatea.indicele salariului real. -premiile şi primele plătite pe baza sistemului de salarizare acceptat . P0. ca participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite facilităţi. Salariile suplimentare reprezintă sumele plătite salariaţilor întreprinderii pe timp nelucrat : pentru concedii de odihnă. Sn1 -salariul nominal anul curent. -plata orelor efectuate suplimentar.

raportul dintre cererea şi oferta de muncă. de la o întreprindere la alta. limită care. reprezentată de întregul venit realizat de activitatea economică şi care s-ar transforma astfel în salaziu. Categoria factorilor cu influienţă indirectă include: gradul de organizare în sindicate şi acitatea sindicatelor de a obţine câştig de cauză pentru revendicările salariaţilor. Practic. întreprinderi. din punctul de vedere al celorlalţi posesori de factori de producţie. capacitatea salariaţilor de a se orgniza. oarece ei n-ar mai primi nimic. nu trebuie atinsă niciodată. Cu cât gradul de înzestrare tehnică va fi mai scăzut. Mărimea salariului are două limite: minimă. legislaţia privind mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc. Pentru întreprindere. Dacă sub aspectul reproducţiei forţei de muncă societatea este interesată ca nivelul general al salariului să fie mai mare. În acest sens. limita maximă apare atunci când salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii. de preţuri etc. Mărimea şi dinamica salariului diferă pe ţări. din punctul de vedere al costurilor de producţie. salariul oscilează între cele două limite. ramuri de activitate. care în viziunea ofertantului de muncă trebuie să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. Principalii factori cu impact direct sunt: costul resurselor de muncă. dimensiunile cheltuielilor instruite şi calificare profesională. de a dialoga cu unitatea economică sau si cu organele speciale ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective migraţia internaţională a forţei de muncă. Pentru determinarea mărimii salariului unui angajat. cu atât ponderea salariului va fi mai marc. mai trebuie luate în considerare şi existenţa a două tendinţe contradictorii în comportarea sa. zone economice. productivitatea muncii. compatibilă cu cerinţele refacerii capacităţii de muncă. alţii au caracter indirect. şi sunt influenţate de numeroşi factori. cât şi cu sporirea eficienţei economice. unii au caracter direct. în funcţie de cererea şi oferta de forţă de muncă. fără a afecta calitatea vieţii. subramură la alta. creşterea productivităţii muncii constituie calea economică principală pentru diminuarea ponderii salariului pe unitate de produs. maximă. dinamica preţurilor. aceasta are interesul de a stabili o pondere a salariului mai mică. Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă . surprinse de conceptele: efect de substituire şi efect de venit.producţie diferă de la o ramură.

în unele cazuri înlocuite în vederea folosirii eficiente a întregului potenţial productiv. mărimea lariului poate să crească sau să stagneze (înregistrând totuşi oslaţii nesemnificative în sus şi in jos). Acesta este efectul de venit. Efectul de substituire generează o tendinţă de creştere a salariului. se prezintă ondulate cu tendinţa generală de creştere. pentru creşterea eficienţei economice a producţiei. ele sunt şi pârghii de conducere specifice fiecărei unităţi economice. Formele de salarizare Forma de salarizare reprezintă o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica salariului individual. Pe termen scurt. Drept urmare.3. materiale. 3. financiare. Acesta este efectul de substituire. ci să determine c cointeresare permanentă. în favoarea timpului liber. denumit astfel pentru că înlocuieşte (substituie) o parte din timpul liber al salariatului cu timp de muncă. Formele de salarizare sunt alese în funcţie de opţiunile politicp-economice. mărimea concretă a salariului trebuie stabilită astfel încât să nu ducă la suficienţă. pe termen lung. iar uneori la o parte din munca prevăzută de un program normal. dar criteriul hotărâtor îl reprezintă eficienţa economică. ceea ce are ca efect diminuarea timpului liber şi sporirea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă.1. Mărimea salariului este supusă continuu unor procese obiective contradictorii de diferenţiere şi de apropiere-egalizare. Cu toate că formele de salarizare apar ca instrumente tehnice pentru asigurarea legăturii cantitative şi funcţionale dintre salariu şi rezultate. partea ce revine salariatului şi activitatea depusă de el. pe când efectul de venit îi imprimă o tendinţă de stagnare. În situaţia când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Dinamica salariului. ele se cer alese şi examinate permanent.suplimentară. Aceasta asigură legătura între mărimea rezultatului muncii. formele de salarizare sunt instrumente de control ale utilizării tuturor resurselor: umane. în consecinţă. el renunţă la munca suplimentară. . Pe lângă mecanisme de cheltuire a fondului de salarii.

-diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetorii necesari. contribuind la intensificarea muncii. salariile pot fi diferite. cadouri. În cadrul acestei forme de salarizare fiecărui angajat i se stabilesc sarcini exacte. Salarizarea în acord constă în remunerarea salariaţilor în funcţie de cantitatea de bunuri şi de servicii produse sau după numărul de operaţii şi de activităţi executate într-o unitate de timp. -absenţa constrângerii salariatului. de obicei. salarizarea mixtă. preţul mediu al unei unităţi de timp. Pentru aceeaşi muncă prestată şi durată de timp. -salariul are o evoluţie. Princialele forme de salarizare sunt: salarizarea pe unittea de timp (în regie). a. -împinge salariatul spre oboseală tot mai mare. zi. lună. salarizarea în acord. săptămână. în situaţia salarizării în regie. -contribuie la creşterea productivităţii salariaţilor. rezultatele muncii trebuie să fie întotdeauna mai mari decât costurile de producţie. răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o are şi de locul pe care-1 ocupă în diviziunea muncii.creşterea rezultatelor trebuie să devanseze sporirea salariilor. Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie din următoarele considerente : -relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi munca depusă de salariat. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor după timpul efectiv lucrat : oră. Salariul pe unitate de timp fluctuând în funcţie de durata muncii. Întreprinderea renunţă la salariatul care nu depune munca minimă scontată în timpul pentru care este remunerat şi recompensează suplimentar prin premii. pe cei ce prestează un volum de muncă mai mare sau de o calitate mai bună. Salarizarea în acord are şi unele inconveniente şi anume: -tendinţa de a executa cât mai multe piese şi operaţii poate avea loc şi în detrimentul calităţii. chiar dacă se foloseşte unitatea de măsură. Mărimea totală a salariului se determină în funcţie de timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp. orice creştere în intensitatea şi productivitatea muncii aduce avantaje întreprinzătorului.În concordanţă cu acest criteriu. . -garanţia securităţii venitului. Avantajele salarizării în regie sunt : -prioritatea calităţii. b. constantă.

variante de salarizare în acord. cu un număr mare de operaţii. stabilirea tarifelor este foarte dificilă. după importanţa pe care o prezintă pentru cantitatea. în funcţie de numărul condiţiilor îndeplinite. operaţii relativ omogene. mărimea salariului devine variabilă. In concordanţă cu condiţiile concrete de organizare a muncii şi cu modul cum se realizează stimularea în muncă în fiecare întreprindere. în jos de la nivelul maxim.este o îmbinare între primele două forme de salarizare. Salariul pe o zi. ca în cazul salarizării în acord. în esenţă. structura şi calitatea producţiei. Fiecare condiţie are un tarif. Forma de salarizare mixtă se utilizează în industria constructoare de maşini. Remunerarea pe bază de remisă sau cote procentuale şi cea pe bază de norme de muncă sunt. această formă de salarizare se poate realiza în: -acord simplu. de marketing etc. în situaţia salarizării mixte el variază. socializarea. In funcţie de tariful aplicat pentru o operaţie. Drept urmare. Salarizarea mixtă. o activitate sau un produs. constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp (de obicei. Pentru majoritatea salariaţilor nivelul acestui salariu constituie o incitaţie continuă la o muncă suplimentară. ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice. în care fiecare condiţie are un tarif unitar în funcţie de importanţa sa. -colectiv (pe echipe). de management. Dacă în cazul salarizării în acord salariul oscilează în sus. o zi de muncă). c. acordul poate fi : -individual. participarea.-în industriile cu o diviziune a muncii complexă. tehnologice. de obicei. Fiecare variantă are avantaje şi limite. fixat de întreprindere. fabrică etc).acord regresiv. în mecanica fină sau în electronică etc. . s-au conturat câteva direcţii de îmbunătăţire a formelor de salarizare şi anume: corectarea. -global (pe uzină. -acord progresiv. În ţările cu ecoomie de piaţă. -corelarea salariului cu dinamica preţurilor şi cu inflaţia prin aplicarea unor scări . Corectarea se referă la toate formele de salarizare şi cuprinde: -menţinerea salariului individual peste un minim vital sau decent. Salarizarea în acord se aplică în domenii cu activităţi. este ridicat şi poate fi obţinut numai de un număr mic de lucrători.

Se aplică. Socializarea se realizează prin salariul familial (alocaţii pentru copii) şi salariul social. -prin facilităţi acordate salariaţilor pentru a cumpăra acţiuni de la unitatea unde lucrează. Salariul. Participarea constă în admiterea salariaţilor la împărţirea profiturilor obţinute de întreprinderea în care ei îşi desfăşoară activitatea. Bucureşti. Bibliografie Gide Ch. angajaţii caută să-şi asigure o salarizare mai echitabilă. care să se distribuie salariaţilor din profit. . ca supliment mai mult sau mai puţin substanţial la salariu. în Economii Politică. aport deosebit la cantitatea şi calitatea activităţii realizate etc. Pe lângă formele de salarizare. -sistemul de participare la profit. Tipografiile Române Unite. Curs de Economic Politică. de obicei numai unor grupuri de salariaţi aflaţi în situaţii dificile. iar firmele îşi pun în ea speranţa atenuării contradicţiilor dintre interesele lor şi cele ale salariaţilor. -sistemul de premii.mobile (indexarea salariilor). privat şi mixt la muncă egală. P... reprezintă instrumentul prin intermediul căruia sporeşte cointeresarea materială a salariaţilor. sistemul de salarizare mai cuprinde : -sistemul de sporuri: pentru vechime în muncă. Indexarea constă într-o mişcare compensatorie a salariului faţă de preţuri şi de inflaţie. -atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul public. Participarea se poate organiza în următoarele forme : -prin cote-părţi din profit. Prin această revendicare. care realizează legătura nemijlocită a cuantumului total al câştigurilor de rezultatele efective obţinute în întreprinderea în care lucrează. Participarea trebuie să fie colectivă (a tuturor salariaţilor): profiturile se repartizează fiecărui salariat după diferite criti stabilite pe baza situaţiei concrete existentă în fiecare întreprindere sau ţară. care nu pot face faţă numai cu salariul încasat pentru munca depusă. ca o creanţă asupra comunităţii sociale. în ansamblul său. responsabilităţi manageriale. condiţii de muncă deosebite şi muncă de noapte. cooperatist. vo2. Socializarea reprezintă asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru munca depusă de fiecare. -prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri. Bucureşti Ghiţă T. -acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă mai dificile. 2.

Editura Academiei R. Samuelson P. marcând deosebirea dintre profit şi renta funciară.. Ed. Din această perspectivă categoria economică de rentă a fost şi este cercetată.2. Această formă de venit a apărut în feudalism ca rentă în muncă. Mebrow-Hill Bask Company. Fiziocraţii considerau că pământul creează renta printr-o însuşire naturală. Avuţia Naţiunilor. 3. A. Renta 3. în prezent se apreciază că toţi factorii de producţie generează rentă.. Kconomics. Economie Politiqu. Munteanu V. David Ricardo arată că formarea rentei are la bază fertilitatea inegală a terenurilor .1. Smith A. În opinia sa. Economie politică.Frois. de către specialişti în vederea stabilirii conţinutului ei. Bucureşti).R.2. Bucureşti. un loc important revine rentei. O creştere a cererii determină o sporire a preţului cerealelor şi măreşte renta. în acelaşi mod cum produce roadele. mărimea rentei depinde de cererea şi preţul produselor agricole. G. în produse şi în bani.A. Salariul şi profitul mai mare sau mai mic. Avuţia Naţiunilor.. A. Pentru aceasta este nevoie ca cererea de produse agricole să fie mai mare decât oferta. . Elemente conceptuale În categoria veniturilor fundamentale.P. A. Petty aprecia renta ca reprezentând surplusul de valoare care depăşeşte cheltuielile de producţie. Adam Smiih a făcut un pas înainte faţă de predecesori. În acest sens sublinia că „renta intră în alcătuirea preţului mărfii în altfel decât salariul şi profitul. W. pe când renta mare sau mică. Smith are meritul de a fi sesizat că nu întotdeauna proprietatea funciară asigură condiţiile necesare de a obţine rentă. Ulterior a cunoscut noi forme şi cele mai felurite semnificaţii. Există o diversitate de teorii cu privire la natura şi formele rentei.. Iniţial renta a fost ataşată de factorul natural. ce se formează în urma utilizării factorilor de producţie. Fundaţiei Chemarea Iaşi. Reprezentanţii şcolii clasice limitau renta la agricultură considerau că apariţia ei este o „dărnicie a naturii".P. iar scăderea ei are efect invers..R. Editura Academiei R. sunt cauzele preţului.. este efectul acestui preţ" (Smith A. Paris. cu atenţie. mai mare sau mic. iar preţurile să fie determinate de cheltuielile ce se fac în condiţiile cele mai puţin favorabile.

Şt. Zeletin. Madgearu ş. J. Inc.. Aurelian.creşterea preţului la principalele produse agricole sub presiunea cererii. Şcoala marginalistă aduce o nouă viziune asupra rentei. respectiv „renta economică pură se referă la venitul obţinut de un factor de producţie -orice factor . Say consideră renta funciară ca o recompensă pentru serviciile aduse de factorul de producţie . Reprezentanţii acestei şcoli apreciază că renta se fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale şi productivitatea marginslă.. P. Profesorul Madgearu arăta că renta diferenţială este o categorie economică mai generală şi se formează datorită acţiunii legii fertilităţii descrescânde a solului.. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă este o altă persoană decât proprietarul acestuia). B. potrivit cărora renta constituie o categorie universală cu aplicabilitate în toate domeniile vieţii economice.nu este singurul factor de producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca rentă". reprezentată prin Ion Ionescu de la Brad. Economics. V.pământ. Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii: -factorul de producţie sau bunul economic să fie limitat cantitativ.agricole.a. -oferta factorului de producţie sau a bunului economic să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea. Illinois. Renta privită ca recompensă a factorilor de producţie. cel puţin o anumită perioadă de timp. renta constituie suma de bani plătită pentru folosirea temporară a lui. obţinut în condiţii mai puţin favorabile. are contribuţii importante la dezvoltarea teoriei rentei. -să nu poată fi substituit cu un alt factor sau alt bun. Şcolile şi curentele de gândire economică contemporană evidenţiază valabilitatea universală a rentei. iar producţia obţinută de pe terenurile fertile se dovedeşte a fi insuficientă pentru acoperirea ei. Homewood. Deoarece cererea de produse agricole creşte. produsele se vând la preţul bunului mai scump.” Pământul –afirmă Samuelson . prezenţa ei în cadrul tuturor formelor de activitate economică şi nu numai în agricultură. în acest context.care se caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei"(Atkinson L. Şcoala economică românească. S. se poate afirma că renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie sau bun economic a căror ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică. Irwin R. 1982) . El face distincţie între condiţiile creării rentei (raritatea pământurilor bune) şi cauza acesteia . extinzând aria de cuprindere a acestei categorii.

sub incidenţa a progresului tehnic.2. asigură randamente diferite: la început crescătoare. Cu cât oferta totală este mai rigidă. cu atât renta economică are dimensiuni mai mari. a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare. s-a demonstrat că legea randamentelor neproporţionale are un caracter general. Realizarea efectivă a rentei depinde de elasticitatea ofertei totale. iar în final. renta exprimă venitul ce rezultă din insuficienţa ofertei totale. ci dimpotrivă ea se realizează numai după ce preţul a crescut. Practica economică a demonstrat că utilizarea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie. apoi staţionare. În general. Excedentul (surplusul) de bunuri ce poate fi obţinui în urma utilizării unui factor de producţie cu calităţi superioare celor medii reprezintă forma materială a rentei. în funcţie de proporţia în care se combină factorul variabil cu cei constanţi. acţionează în toate ramurile economiei. ca urmare a deficitului de ofertă în raport cu cererea totală. Producţia marginală poate să crească.2. cu aplicabilitate numai la agricultură.3.Mecanismul formării rentei Mecanismul formării rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale. Venitul realizat de către deţinătorul unui factor de producţie. Iniţial. aceasta lege a fost cunoscuta sub denumirea de „legea fertilităţii descrescânde". să reducă. să staţioneze. descrescătoare. aducând ofertantului un venit excedent. Renta economică nu reprezintă un determinant al preţului de vânzare. . sunt doar numai o formă a acestei legi. Transformarea excedentului de produs în venit cu caracter de rentă este condiţionată de raportul ofertă-cerere pentru bunul respectiv. poartă denumirea de rentă economică. Ulterior. O ofertă rigidă în raport cu cererea va condiţiona o creştere a preţului peste nivelul de echilibru. Dacă formarea rentei este condiţionată de randamentele neproporţionale. mărimea ei depinde de volumul producţiei marginale obţinute prin utilizarea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie. iar randamentele descrescătoare.

3. care se constituie într-un element al costului de producţie. Ea este un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce . care se formează în agricultură şi silvicultură. în condiţiile în care mai scump realizat pe terenurile mai slabe. datorită caracterului limitat al pământului ca principal factor de producţie în agricultură. Renta funciară cunoaşte mai multe tipuri: a. 1. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de către proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi reduse. renta reprezintă o plată pentru folosirea terenului. Din viziunea arendaşului. Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică. indiferent de calitatea şi poziţia terenului pe care îl deţin. Formele de rentă În economia modernă de piaţă renta îmbracă mai multe forme. în virtutea monopolului pe care îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi ceilalţi subiecţi economici.2. ca diferenţă între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncă. proprietarului funciar pentru dreptul de a utiliza pe termen determinat suprafaţa de teren închiriată. b. c. Renta absolută reprezintă suma încasată de toţi proprietarii funciari. Renta funciară reprezintă venitul ce revine proprietarului terenului. Renta diferenţială se formează datorită diferenţei de fertilitate dintre terenuri. sub formă de arendă. Ea preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului constituie rezultatul cheltuielilor mai mici cu care se obţin produsele pe terenurile fertile. Ea este plătită de către arendaş. cu calităţi excepţionale şi care sunt foarte căutate de consumatori. În mărimi absolute ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol (P) şi costul de producţie (C) plus profitul normal al arendaşului R = P -(C –Pra ) unde : R este renta.3. Renta funciară sau renta pământului. Agricultura intensivă generează renta diferenţială II. Acest tip de rentă este caracteristic agriculturii extensive. fiind denumită şi rentă de fertilitate sau renta diferenţială I.

d. Statul prin achiziţiile sale. În legătură cu renta funciară se impun tratate şi problemele referitoare la preţul pământului şi la fluctuaţia preţurilor produselor agricole. statul intervine şi cumpără excedentul de ofertă pe care îl depozitează. în vederea garantării veniturilor. renta capitalizată la dobânda zilei. de desfacere sau faţă de căile de comunicaţie. Consumatorii plătesc astfel preţuri mai ridicate decât cele care ar rezulta din jocul liber al preţurilor pe piaţă. Mărimea lui este egală cu suma de bani pe care vânzătorul depunând-o la bancă poate obţine o dobândă anuală de mărimea rentei.decurge din preţul de monopol la care se vând aceste produse. determinat de capacitatea de cumpărare şi preferinţele consumatorilor. posibilitatea folosinţelor alternative ale pământului (pentru agricultură.rata dobânzii. R-renta anuală dată de terenul respectiv.preţul pământului. rata dobânzii bancare. aşezări umane). construcţii. Ca un proces firesc a creşterii rentei anuale. cererea şi oferta de produse agricole. Preţul pământului reprezintă suma de bani primită în schimbul cedării dreptului de proprietate asupra pământului. ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. diminuează oferta pe piaţă şi avantajează producătorii agricoli care îşi măresc . Teoretic preţul pământului se poate calcula cu relaţia : P = R/d Unde : P . de fapt. De aceea. preţurile produselor agricole sunt preţuri de intervenţie a puterii publice. în statele dezvoltate. cu economie de piaţă. consumatorii nu absorb întreaga cantitate oferită. Intervenţia statului se realizează prin preţuri de susţinere al căror mecanism constă în aceea că atunci când guvernul garantează preţuri mai mari decât cele care se formează pe piaţă. d. preţul pământului manifestă o tendinţă de urcare. Preţul pământului constituie. Evoluţia acestuia este influenţată atât de factori direcţi. cât şi indirecţi şi anume : cererea şi oferta de terenuri agricole. Renta de poziţie se formează datorită diferenţelor ce există între terenuri în privinţa distanţei la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare. Lucrătorii agricoli întâmpină dificultăţi în menţinerea veniturilor lor la un nivel comparabil cu cel realizat de subiecţii economici care îşi desfăşoară activitatea în alte sectoare. Pentru a preveni căderea preţurilor. care au ca scop asigurarea veniturilor producătorilor agricoli. e. preţurile fixate au un nivel superior celor de echilibru. mărimea şi dinamica rentei.

. .Renta de construcţii este generată de terenurile mai bine echipate cu elemente de infrastructură. energie. Renta de transfer se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie. Economie politică.Renta conjuncturală este realizată de întreprinzătorii care valorifică situaţiile conjuncturale (stochează mărfurile când preţurile sunt mici şi le vând când preţurile urcă datorită penuriei). De asemenea. Aceste terenuri sunt arendate sau vândute la preţuri mai mari. Inc. Homewood. pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.A. mai redus. Smith A.R. de data aceasta. Ea are o bază naturală determinată de raritatea unor astfel de mine. Bibliografie: Atkinson L. Illinois. prin care se asigură o utilizare mai rentabilă a acestora. consumatorii. cu un conţinut bogat. O altă modalitate de intervenţie a statului o constituie preţul garantai care constă în plata de către guvern a unor subsidii producătorilor agricoli. Se apreciază că acest preţ este mai eficace decât preţul de susţinere. Bucureşti Stănescu I. reprezentând diferenţa dintre preţul solicitat de aceştia pentru produsele vândute şi cel plătit cumpărători. protejând. care deţin mine sau sonde. Editura Academiei R. 8. mijloace de transport etc. Renta. 4. Renta consumatorului constituie diferenţa de care beneficiază acesta achitând bunurile cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească. 2. ce pot fi exploatate cu cheltuieli mai reduse. . Renta vânzătorului apare în situaţia când acesta reuşeşte să vândă un bun la un preţ mai mare decât estimase anterior. 6.. Fundaţiei Chemarea Iaşi... 1982 Munteanu V. Ed. care includ şi renta de construcţii pe lângă costuri şi profitul normal. în Economie politică. statul realizează stocuri. Bucureşti. 3. Economics.astfel încasările.Renta minieră reprezintă un supraprofit ce revine proprietarilor . Avuţia Naţiunilor. în anii agricoli cu producţii scăzute. 5. Irwin R. 7. surse de apă.Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare. pe care le pune în vânzare pentru a preveni urcarea preţurilor agricole prin deficitul de ofertă.P.

realizat în alte condiţii decât cele legale. Drept urmare. 3. inclusiv a precizărilor referitoare la metodologia de calcul. aplicarea unor cote procentuale de profit peste cele admise . profitul. toate activităţile lucrative au ca obiectiv principal obţinerea de profit. Acesta este profitul normal şi orice profit. profitul. Potrivit acestui curent de gândire economică. În general. pentru a stimula progresul ştiinţificotehnico-economic. în formă bănească. care se determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic. există opinii care susţin că profitul astfel dobândit ar trebui scutit de impozit. profitul legitim cuprinde venituri însuşite ca urmare a progreselor tehnico-economice realizate de firmă prin intermediul unor utilaje perfecţionate şi mai ieftine. Profitul este un concept de natură complexă. 2. În ceea ce priveşte conţinutul categoriei de profit au existat şi există o diversitate de opinii. profitul. profitul legitim sau legal obţinut în contextul respectării prevederilor legale. profitul nelegitim sau nelegal realizat în condiţiile încălcării. Cu toate acestea putem distinge trei mari curente teoretice de a concepe profitul : 1. venit rezidual . Profitul privit ca rezultat al acţiunii economice reprezintă punctul de vedere oficial legislativ şi statistic. prin producerea unor produse creatoare de cerere prin organizarea superioară a activităţii economice etc. deliberate sau nu a legalităţii prin: umflarea costurilor.1. Profitul se calculează potrivit unei metodologii oficiale. de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.3.3. rezultat al acţiunii economice . căruia i se atribuie semnificaţii diferite. uneori contradictorii. Conceptul de profit În sens foarte larg. nu se cuvine celui ce-l dobândeşte. câştigul realizat. b. de-a lungul întregii activităţi desfăşurate. aşa cum rezultă din reglementările în vigoare din fiecare ţară şi reprezintă o sumă globală care cuprinde în structura sa două componente: a.3. profitul reprezintă venitul. Profitul 3. Acestea sunt servicii reale aduse de firmă nu numai propriei sale activităţi. recompensă (remuneraţie) a factorilor de producţie. ci şi societăţii care beneficiază de ele.

Profitul economic. Costul de producţie total sau de opţiune (oportunitate) cuprinde toate cheltuielile generate de obţinerea producţiei. va obţine profitul normal.iar dacă va vinde bunurile obţinute la un preţ mai mic decât costul de producţie total.) utilizaţi de întreprindere. va obţine şi profitul economic. care în mod real desfăşoară activităţi în cadrul acestora sau alte facilităţi pe care le pun la dispoziţie proprietarii şi care nu necesită plăţi către terţi. Întreprinzătorul poate primi profit din două motive: -dacă el este proprietarul unora din factorii de producţie (echipament. Acest profit este obţinut fără contribuţia firmei la activitatea economică. rezultat ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. ci pentru că aceasta a decis să mărească materia impozabilă şi de aceea din costuri trebuie excluse dividentele sau părţile de beneficiu cuvenite proprietarilor firmei. sustragerea de la plata impozitelor şi taxe etc. a apărut conceptul de profit admis. este cea mai răspândită şi uşor de recepţionat din partea tuturor subiecţilor economici. întreprinderea ar fi mai avantajată. Un profit legal mai mare avantajează autoritatea legală. el nu va realiza profitul normal. respectiv cheltuielile pentru factorii procuraţi de firmă. pământ etc. atunci nu va obţine nici profit economic. Paul Heyne afirma că profitul este sinonim cu venitul net. Profitul este impozabil conform reglementărilor legale din fiecare ţară. inclusiv cheltuielile de factori ce aparţin proprietarului firmei. Având în vedere mărimea şi modul de stabilire a impozitelor. Costul contabil include cheltuielile de factori procuraţi de întreprindere pentru care plăteşte către terţi. duble înregistrări. -dacă vinde bunurile întreprinderii la un preţ mai mare decât costul de oportunitate. adică venitul total minus costul total. Profitul total este format din profitul normal plus profitul economic. În concordanţă cu această concepţie. . Costul de producţie total (de oportunitate) este mai mare decât costul contabil. este mai mic decât profitul contabil (legal). care reprezintă de fapt mijloacele prin care se determină profitul ce rămâne efectiv la dispoziţia subiectului economic care l-a obţinut. inclusiv acele cheltuieli care reprezintă amortizarea capitalului fix care aparţine firmei. În costul contabil nu se includ cheltuielile de muncă ale prietarilor firmelor. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici un factor de producţie (închiriază absolut tot). Concepţia oficial-legislativă. care consideră profitul ca rezultat al acţiunii economice.de lege. Dacă profitul s-ar determina oficial ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. Profitul legal are o valoare mai mare nu datorită grijii pe care ar purta-o autoritatea legală de a acorda anumite avantaje întreprinderilor.

în final. 4. Ei se întreabă de unde provine şi în ce constă acest venit rezidual denumit profit. Rezultă că profitul ca venit rezidual este în acelaşi timp profit cuvenit. cunoscut şi sub denumirea de supraprofit de monopol. Reprezentanţii acestui curent de gândire economică împart diferenţa dintre venitul total şi costuri în venit cuvenit şi venit necuvenit pentru întreprindere. obţinut de instituţiile bancare. partea sau suma reziduală. -profit bancar. consideră că profitul este un venit care rezultă din aportul adus de unul sau mai mulţi factori de producţie şi care trebuie să le revină lor. Încasarea marginală este obţinută din vânzarea ultimului produs sau serie de produse. -profit comercial. ce reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute într-o anumită perioadă din vânzarea bunurilor economice şi cheltuielile de producţie aferente acestora. sub formă de dividende şi pentru alte destinaţii economice. -profit marginal. dar nu se opreşte la această fază. datorită unor conjuncturi ale vieţii economice şi politice. -profit neaşteptat. ci continuă analiza surselor profitului apreciind în funcţie de acestea dacă profitul respectiv se cuvine sau nu subiectului economic care a realizat activitatea lucrativă. profitul reprezentând. -profit brut. acesta se repartizează societarilor. pentru că a bazează pe aceeaşi modalitate de calcul al profitului. continuatori ai teoriei profitului -venit rezidual. realizat de întreprinzătorii industriaşi. respectiv ce rămâne din această diferenţă după ce se scad diferite sume care reprezintă aşa-numitul profit necuvenit. de obicei. de către firme ce dispun de condiţii naturale sau economice pe care celelalte unităţi nu le au şi le folosesc pentru a obţine supraprofit.2. . care apare ca un câştig nesperat.profit de monopol. Al doilea curent de gândire economică consideră profitul ca element final sau rezidual al diferenţei dintre venitul total şi costuri. Reprezentanţii celui de-al treilea curent de gândire economică. în teoria şi practica economică apar şi alte forme de profit şi anume: . acea parte a profitului brut ce se obţine prin scăderea pierderilor înregistrate în activitatea desfăşurată şi alte scăzăminte prevăzute de lege. încasat de comercianţi. -profit net. care se obţine. pentru că din diferenţa respectivă se tot elimină elementele necuvenite firmei. ce constituie diferenţa dintre încasarea marginală şi costul marginal. Această grupare se deosebeşte de cea care împarte profitul în legitim şi nelegetim. Alături de formele de profit prezentate. După natura activităţii şi domeniului în care se obţine profitul distingem: -profit industrial. Această concepţie nu exclude pe prima.

Profitul se prezintă ca un adevărat barometru pentru orice firmă. contribuie la stimularea producţiei de bunuri materiale şi de servicii. Profitul generează anumite efecte. EI este. activitatea economică se orientează într-un sens favorabil consumatorilor.afirma John K. aşa cum sublinia Francois Perroux „motorul esenţial al societăţii“. Existenţa sau lipsa profitului indică o anumită eficienţă a întreprinderii şi a muncii salariaţilor. Funcţia de stimulare economică. la stimularea acţionarilor şi a personalului. 2.3. “ Motivaţia producătorului. profitul are următoarele principale: 1. a apariţiei de noi întreprinderi etc. Funcţia de creştere a activităţii economice relevă faptul câ profitul stă la baza dezvoltării producţiei. După efectuarea prelevărilor prioritare asupra profitului brut.este perspectiva profitului.3. Mărimea şi dinamica profitului . se realizează adaptarea producţiei crescânde la un consum în creştere. Funcţiile profitului Profitul constituie motivaţia obiectivă a întreprinzătorilor şi proprietarilor unităţilor economice. 4. de instrument de conducere a întreprinderilor şi de stimulare materială a salariaţilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente. a firmelor. Prin acest mijloc. precum şi pentru acţiuni social-culturale. ci pentru fiecare etapă din viaţa întreprinderii. Profitul stimulează iniţiativa economică atât a proprietarilor. 3. Perspectiva profitului determină acceptarea riscului de către întreprinzători şi.2. la obţinerea unor produse creatoare de cerere. Galbraith. prin aceasta. cât şi a întreprinzătorilor în vederea dezvoltării activităţii lor. pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-1 maximizeze “. Funcţia de indicator sintetic al activităţii economice. Funcţia de control al eficacităţii întreprinderii şi al muncii lucrătorilor. Profitul are rol de pârghie economică. Funcţia de motivare a firmelor. El constituie sursa principală a acumulărilor. ceea ce rămâne serveşte la autofinanţare. pe baza cărora se dezvoltă investiţiile. ce pot fi sintetizate în funcţiile pe care le îndeplineşte în societate. În general. nivelul eficienţei. 5. luate în ansamblu. ca entităţi economice şi a întreprinzătorilor şi a proprietarilor. Există a strânsă legătură între deciziile de investiţii şi existenţa resurselor proprii. în general. indicând nu numai eficienţa. permiţând astfel efectuarea de comparaţii şi analize asupra rentabilităţii.

Gh. P. Profitul. Editura Politică. K.. Fundaţiei Chemarea Iaşi. este determinată de împrumuturile pentru consum iar în timpurile mai vechi (antichitate) de capitalul cămătăresc O dată cu apariţia creditului cu destinaţie economico-productivă.4. constituind principalul indicator calitativ. .A.. ş. în Economie Politică.. E. aria de cuprindere a dobânzii s-a lărgit. Economie politică. Economie Politică. rentă. J. Drept urmare. Munteanu V. la începuturile sale. 3. Basil Blackwell. Galbraith. T.. .a. faptul că aceasta însoţeşte capitalul antrenat într-o activitate economică. încât s-a ajuns ca dobânda să fie considerată remuneraţia capitalului împrumutat..Dobânda 3. În ceea ce priveşte conţinutul. Bibliografie Craver. precum şi funcţiile pe care le îndeplineşte. J. În literatura de specialitate au apărut o diversitate de teorii referitoare la natura şi rolul dobânzii în mecanismul economic. condiţiile economice în care se formează. Bucureşti. Ed.P. Introduction to Ec-onomics. Modul economic de gândire.1.. alături de salariu. Creţoiu.reflectă în mod sintetic calitatea întregii activităţi a unităţilor economice..4. Mercantiliştii considerau dobânda la capital drept plată pentru închirierea banilor. iar altele care o extind la întregul capital utilizat. Elemente conceptuale Dobânda reprezintă o formă a venitului creat în societate. Bucureşti. Unii economişti consideră dobânda ca preţ sau recompensă a spiritului de economie. P. puncte de vedere controversate. Există unele opinii care limitează dobânda la capitalul împrumutat.. Bucureşti. iar pe de altă parte. profit.. analoagă cu renta funciară. formele şi rolul dobânzii există. analiza naturii şi a funcţiilor dobânzii trebuie să urmărească. Dobânda. ca şi în cazul celorlalte tipuri de venit. alţii susţin că dobânda este o chirie plătită pentru capitalul utilizat sau un preţ pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare. Editura „Tempus". Bucureşti. pe de o parte.D. Ştiinţa economică si interesul public. Ghiţă. Heyne. ce revine factorului capital.. iar alţii interpretează dobânda ca preţ plătit pentru suma de bani (capitalul) folosită într-o afacere.

care. Oferta de capital depinde de reticenţa deţinătorilor de monedă. o condiţie tot atât de necesară reproducţiei. În condiţiile economiei moderne de piaţă. ca si existenţa arendaşilor înşişi. 3. dobânda pe piaţa monetară ce apare la împrumuturile pe termen scurt pe care băncile . după fiziocraţi. ca excedent ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale. prin oferta şi cererea de capital. iar cererea de capital apare în funcţie de speranţele de profit ale întreprinsului. include şi dobânda în sens restrâns. ca şi alte preţuri. Schumpeter arată că rata dobânzii este comandată. J. Deci. M.plătit pentru a -a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul. Şcoala clasică a definit dobânda ca fiind preţul de echilibru al ofertei şi al cererii de capitaluri. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrent într-o activitate economică.2. este operaţional numai conceptul de dobândă în sens larg. dobândă în sens restrâns. b. din punct de vedere al conţinutului. pentru a decide să se lipsească de banii lichizi. sub formă de excedent în raport cu capitalul avansat. ca excedent ce revine proprietarului de capital dat cu împrumut . dobânda este o recompensă a renunţării la lichiditate. Forme ale dobânzii Dobânda prezintă mai multe forme de existenţă şi anume : a. Din punct de vedere ştiinţific. Se disting astfel : a. dobândă în sens larg. Paul Samuelson afirmă că dobânda este -preţul specific. Pentru J. Însuşirea de către arendaş a acelei părţi din excedentul agricol care reprezenta dobânda. ci se află în natură. ideea extinderii sferei de cuprindere a dobânzii la întregul capital utilizat în activitatea economică se întemeiază pe analogia (similitudinea) dintre rezultatele obţinute prin folosirea capitalului propriu cu cele ale capitalului împrumutat.Fiziocraţii apreciau că dobânda nu se obţine din circulaţia banilor. constituie. cei care împrumută o plătesc celor care economisesc.4. A. Keynes dobânda reprezintă o primă pe care.

Funcţia de stimulare a publicului să renunţe la anumite consumuri curente pentru a creşte volumul capitalului disponibil (stocul de capital).. Principalele funcţii ce le îndeplineşte dobânda sunt : 1. precum şi a unor resurse de stimulare a salariaţilor bancari. 3. . Prin intermediul dobânzii populaţia este stimulată să economisească. dobânda creditelor consimţite de bănci şi alte instituţii financiare pentru întreprinderi. Funcţia de redistribuire a profitului suplimentar creat de agenţii economici ce folosesc creditele. dividendul constituie forma specifică pentru plasamente în acţiuni. cum sunt: dobânda pentru remunerarea certificatelor de depozit sau pentru biletele de trezorerie (dobânda bancară de bază). În realizarea acestei funcţii. un rol important revine nivelului dobânzii. Această funcţie se realizează prin nivelul general al dobânzii. b. Băncile efectuează o serie de cheltuieli care trebuie acoperite din veniturile realizate.le contractează între ele sau cu banca centrală. 2. dobânzile pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pe termen scurt şi mediu se aplica de către casele de economii pentru depozite la vedere şi la termen. dobânda de pe piaţa obligaţiunilor reprezintă forma tipică pentru plasamente pe termen lung. Existenţa economiilor în rândul populaţiei este determinată de confruntarea a două tendinţe de natură psihologică. care să permită constituirea unor fonduri specifice lor. taxa de scont oficială. taxa de scont (comercială). în acelaşi timp. pentru depozite în vederea construirii de locuinţe etc. referitoare la comportamentul acesteia faţă de veniturile proprii şi anume: înclinaţia spre consum si înclinaţia spre economisire. Ea constituie baza apariţiei altor forme de dobânzi. care trebuie stabilit în aşa fel încât întreprinderile să folosească cu maximum de eficienţă factorii de producţie de care dispun şi să apeleze la credite numai în condiţii de strictă necesitate. Funcţia de a asigura băncilor acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi de realizare a unui profit normal. băncile trebuie să obţină un profit. În cadrul cărora dobânda deţine ponderea hotărâtoare. Funcţia de influenţare a repartizării factorilor de producţie către destinaţii care să asigure utilizarea lor cea mai eficientă. 4. pe baza veniturilor realizate. Rolul dobânzii decurge din funcţiile sale în cadrul mecanismul economiei de piaţă. d. c.

capitalul avansat. Sn .3. n . Cei doi indicatori sunt utilizaţi pentru stabilirea dobânzii simple. masa sau suma absolută a dobânzii (D) . respectiv poate genera o rată a dobânzii de 100%.3. în care : d' . Mărimea ratei dobânzii oscilează între două limite: minimă şi maximă.rata dobânzii anuale. Dobânda compusă are mare aplicabilitate în activitatea băncilor. Principalii factori cu impact asupra dinamicii dobânzi şi implicaţiile pe care le generează: . Sn= K(l + d')". care presupune capitalizarea dobânzii. d’ = (D/K)* 100 sau D = d'* K/100. mai des apare dobânda compusă. limita maximă poate prelua toate formele de venit ce se constituie prin utilizarea unui capital. Masa si rata dobânzii Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate de doi indicatori esenţiali : a.4. În aceeaşi optică.suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului şi care este formată din capitalul avansat (K) plus dobânda cuvenită (Sn=K + D). b. cu acţiune directă şi indirectă. Este greu de afirmat dacă cele două limite se realizează vreodată în practică. respectiv pentru serviciul adus de un capital în situaţia în care dobânda nu este capitalizată.numărul de ani. în care : K. În viaţa economică. Masa şi rata dobânzii sunt influenţate de o multitudine de factori. limita minimă poate fi egală cu zero. Teoretic. rata dobânzii sau venitul anual. exprimat în procente. a caselor de economii şi a altor instituţii financiare. Ambele limite sunt greu de determinat. ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă : D =(1 +d')" sau D = Sn-K .

Fiecare cerere reprezintă un proiect de investiţie. Economiile întreprinderilor reprezintă acea parte de profit care rămâne disponibilă.). cererea şi oferta globală se satisfac pentru proiectele al căror randament este superior sau egal cu rata dobânzii. acesta se acoperă prin plăţi suplimentare care măresc suma încasată de proprietar. de educaţie. Oferta de capital se formează. clădirea de hotel. care obţin credite la o rată mică a dobânzii. pentru dezvoltarea acestora. „prin rata dobânzii trebuie să se înţeleagă venitul anual exprimat procentual care este obţinut fie ca remunerare pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie. 2. fie că este adus de o obligaţiune. în situaţia utilizării capitalului în condiţii de risc. Rezultă că dobânda poate fi privită ca o mărime compusă din două elemente: dobânda propriu-zisă şi prima de asigurare contra riscurilor. Însă pe termen lung ea are tendinţă de creştere. fiind disponibile. guvernul central şi administraţiile locale (împrumuturi pentru activităţi sociale. întreprinderi. din economiile agenţilor economici: populaţie. Oferta de capital va satisface cererile existente în ordinea descrescătoare a randamentului sau a productivităţii nete a proiectelor de investiţii. le folosesc pentru acordarea de împrumuturi. Raportul dintre oferta şi cererea de capital. sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii. Până la utilizarea acestor sume în noi investiţii. Pe piaţă. de sănătate etc). fie că reprezintă câştigul realizat cu orice element de capital real (cum ar fi maşina sau utilajul. Economiile populaţiei. Riscul şi ciclicitatea economiei. Cererea de capital are ca sursă : populaţia (împrumuturi pentru locuinţe. după ce s-au plătit dividendele. Acest excedent bugetar este utilizat în cadrul sistemului de creditare. La nivelul unei ţări. apare inelastică. Riscul returnării capitalului împrumutat avantajează firmele puternice. întrucât potenţialul economic şi mersul afacerilor acestora constituie garanţii pentru creditori. brevetul de invenţii) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au format deja obiectul plăţii unor prime (sume) speciale care acoperă integral riscurile respective'' . deoarece posibilităţile de a spori sau reduce sunt nesemnificative. De aceea. autoturisme etc.1. . firmele le depun la bănci. oferta de capital pe termen scurt. se concentrează in cadrul instituţiilor bancare şi sunt utilizate pentru acordarea de împrumut. la rândul lor. întreprinderile (împrumuturi pentru dezvoltarea activităţii). Situaţia este inversă pentru mele mici. guvern. Economiile guvernului în situaţia când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. care. în special. Cea mai mare parte a cererii de capital provine de la întreprinderi.

Dacă statul se împrumută la banca de emisiune şi deficitul este finanţat prin crearea de monedă . 5. la rândul său. cererea de capital are tendinţă de creştere şi. vor modifica raportul dintre rata dobânzii pe termen scurt şi pe termen lung. creşte oferta de capital şi se va declanşa o anumită diminuare a ratei dobânzii. cu acţiune preponderent internă. prin dificarea cantităţii de bani în circulaţie. De obicei. Din prezentarea celor şase factori. precum şi o diminuare a riscului. În perioada de boom economic. mărimea ratei dobânzii nu se realizează atât de simplu şi de clar. în ceea ce priveşte rata dobânzii. dacă acesta este deficitar şi din ce surse se acoperă deficitul. 4. ceea ce va genera o reducere a ratei dobânzii pentru asemenea credite. contracarând tendinţa existentă iniţial. O creştere a salariilor generează sporirea cererii de capital. rezultă că : dacă într-o ţară. ar trebui să ne aşteptăm la o sporire a ratei dobânzii. existent în prezent. 3. 6. creşte riscul utilizării capitalului. paralel cu sporirea ratei dobânzii la creditele pe termen lung. În cadrul factorului extern prezintă importanţă raportul de schimb (S) şi paritatea ratelor dobânzii (p) elemente care acţionează direct unul asupra celuilalt. am presupus salariile constante. Totuşi. care are ca efect scăderea dobânzii. în dinamică însă sporirea uneia trebuie să se facă paralel cu a celeilalte. În raţionamentul de mai sus. 7. dar se poate realiza o sporire a cererii de capital cu efecte asupra măririi ratei dobânzii.. produs. are o influenţă deosebită asupra dinamicii ratei dobânzii. care are ca efect sporirea dobânzii. Raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului. influenţa este reciprocă. .Mutaţiile care se prevăd. cu multiplele sale componente. Inflaţia constituie un alt factor de influenţă asupra dinamicii ratei dobânzii. La un anumit moment . Durata creditului are impact asupra ratei dobânzii. de efectul scăderii dobânzii. atunci va creşte cererea de împrumuturi pe termen scurt. fapt care se va resimţi într-o tendinţă de ridicare ulterioară a ratei dobânzii. Factorul extern. se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o mărime dată. În situaţia finanţării prin împrumut public a deficitului bugetar. rata dobânzii se majorează cu rata inflaţiei. ca o consecinţă a acestui lucru. nu are loc o creştere a cantităţii de bani (a ofertei de capital) pe piaţă. pe o anumită perioadă. Dacă creditul este pe termen scurt şi rata dobânzii are valoare ridicată. ce poate fi însă contracarată prin efectul creşterii investiţiilor.t". creşterea uneia se realizează pe seama celeilalte. mai exact. că are loc şi o creştere a ofertei de capital. Modul cum se încheie bugetul de stat. trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de monedă.Nivelul ratei dobânzii este influenţat şi de ciclicitatea economiei. de capitaluri. De fapt.

cu un comportament neprevăzut şi greu de anticipat. Conceptul de cerere. McGraw-Hill Book Company. mai bine. Bibliografie Samuelson P. Fundaţiei Chemarea Iaşi. consumatorul fiind în general o fiinţă labilă. Bucureşti.D. Bucureşti. Conform cerinţelor economiei de piaţă. activitatea de producţie. P.Legătura dintre cei doi indicatori este pusă în evidenţă. în cazul deplasărilor de capital dintr-o ţară în alta. ci ea poate fi influenţată de firme în limite decente şi raţionale spre un beneficiu al consumatorilor şi spre cel al firmei.A. Managementul de firmă include ca segment important şi depistarea posibilităţilor de vânzare. .. Munteanu V. P. ci este valabilă sintagma “produc ceea ce se cere”. ce a fost analizată ca o variabilă dependentă.. nu mai este valabilă sintagma “produc şi vând”.. Modul economic de gândire. trebuie abordată şi ca variabilă independentă. Paris Heyne. Ed. ce generează efecte complexe în activitatea economică. Cererea de produse şi servicii nu reprezintă numai atributul în exclusivitate al consumului. Modelul cerere – ofertă . Capitolul 4 Cererea şi oferta.. în speţă “vând ceea ce produc”. Legea cererii Finalitatea activităţii economice o reprezintă satisfacerea tuturor nevoilor de consum. A. T. ca punct nodal pentru articularea imediată a producţiei cu aceste posibilităţi. Legea cererii şi ofertei 4. Raportul de schimb dintre monedele a două ţări se calculează cu relaţia : S=(x unit unităţi monetare din ţara „T" ) / (1 unitate monetară din ţara „Z") Dinamica ratei dobânzii.1. În spiritul acestei axiome. toate deciziile întreprinzătorilor sunt determinate de nevoia de consum şi au ca finalitate satisfacerea acestei nevoi. Economics eleventh edition. E. Economie Politique.A.1980 Ghiţă..P. Dobanda. Economie politică. în Economie Politică. Frois G. Tocmai în întâmpinarea preferinţelor acestui consumator trebuie asigurată desfăşurarea activităţii.. Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoaşterea nevoii respective.

2) reducerea preţului unui anumit bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv.constituie unul din cele mia importante instrumente manageriale deoarece îl asistă pe manager în previzionarea schimbărilor ce pot să apară în preţul produselor sau resurselor. adică toate celelalte elemente – în special preţul altor bunuri. venitul consumatorului. Menţinând toate celelalte elemente constante (caeteris paribus) cantitatea din bunul X pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere scade pe măsură ce preţul creşte. Acest principiu fundamental este cunoscut sub denumirea de legea cererii – preţul şi cantitatea sunt într-o relaţie inversă: 1) creşterea preţului unui anumit bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv. Deaplasarea de-a lungul curbei cererii. însă acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile “caeteris paribus”. Există două motive importante care explică relaţia negativă dintre preţ şi cantitatea cerută: 1. climatul economic şi social-politic – rămân constante. al cărui preţ nu a crescut. firma va întreprinde o cercetare de piaţă pentru a determina ce cantitate din produsul X sunt dispuşi consumatorii să cumpere în fiecare an la preţuri alternative. reducând puterea de cumpărare a individului (când toate celelalte condiţii rămân neschimbate) determină o reducere într-o şi mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. şi 2. În acest scop. Prin urmare. efectul de substituire: în cazul creşterii unui bun are loc substituirea acestuia de către un alt bun. caeteris paribus. cantitatea cerută este funcţie descrescătoare de preţul său. Curba cererii. caeteris paribus. Preţ (P) A P1 P2 B Q1 Q2 Cantitate cerută (Q) Fig. Dar ce este cererea? O firmă ce produce un bun X ar dori să obţină informaţii cu privire la impactul pe care îl are o politică de preţ asupra cererii pentru bunul X. . 1. efectul de venit: o creştere a preţului.

cererea poate fi privită ca cerere individuală pentru un produs singular sau totală ce însumează cererile individuale pentru un anumit produs. cu excepţia preţului bunului respectiv. Cererea poate să fie abordată fie ca cerere pentru un produs anume. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (de exemplu. 1). Deplasarea curbei cererii. la diverse niveluri ale preţului. Q). . De asemenea. Însă. Economiştii recunosc că există şi alte variabile (în afara preţului bunului) care influenţează cererea pentru un anumit produs. cererea reprezintă cantităţile dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere într-o anumită perioadă de timp. trebuie menţionat. care desemnează ansamblul produselor substituibile ce pot fi cumpărate la un preţ într-o anumită perioadă şi ca cerere a unui agent economic. se regăseşte în cererea solvabilă. 2. în măsura în care se fundamentează pe veniturile băneşti de care dispun consumatorii. Preţ P C1 C2 C3 Q3 Q1 Q2 Cantitate cerută Fig. Deci. Ori de câte ori unul din aceşti factori se modifică are loc o modificare a cererii (întreaga curbă a cererii se deplasează). cererea este formată din toate perechile preţ – cantitate cerută (P.Aceasta reprezintă curba cererii. că cererea care se manifestă pe piaţă. O deplasare spre dreapta înseamnă o creştere a cererii. Toate aceste “alte variabile” poartă denumirea de factorii care determină cererea. Ea este descrescătoare deoarece reflectă legea cererii şi condiţia caeteris paribus. Prin urmare. în acest context. iar o deplasare spre stânga o scădere a cererii. din punctul A în punctul B) se numeşte modificarea cantităţii cerute (vezi fig. Când construim graficul curbei cererii pentru un bun totul se menţine constant. ce desemnează cantitatea de bunuri diverse ce poate fi cumpărată la un anume preţ şi într-o anumită perioadă de către agentul economic respectiv.

creşterea preţului pentru Coca-Cola determină consumatorii să substituie acest produs cu Pepsi-Cola. dacă preţul computerelor creşte. 2. când veniturile cresc. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină reducerea cererii pentru celălalt bun. deplasarea de la C1 la C 2 ). şi invers. transportul cu autobuzul) În cazul acestor bunuri. cererea creşte. (în fig. În cazul bunurilor complementare (care se consumă împreună). Preţurile altor bunuri (relaţionate cu bunul analizat) În cazul bunurilor substituibile (care se pot înlocui reciproc în consum).În afara preţului de vânzare al unui bun. se deplasează spre dreapta. Aceasta depinde de modelele de consum ale consumatorilor. O modificare a veniturilor influenţează cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la diverse niveluri ale preţului. Veniturile afectează abilitatea consumatorilor de a cumpăra un bun. deci. consumatorii cumpără mai puţin din acel bun la diverse niveluri ale preţului şi invers. când veniturile cresc. Pe măsură ce veniturile cresc. Grafic. există şi alţi factori sau condiţii ale cererii. facem distincţie între două categorii de bunuri: • bunuri normale (de exemplu: blugi LeviStrauss. Populaţia . Aceştia sunt: a. deci cererea acestuia din urmă creşte. De exemplu. scade cererea pentru componentele soft. Problema care se pune este dacă o creştere a venitului deplasează curba cererii spre stânga sau spre dreapta. A nu se înţelege că un bun inferior este un bun cu o calitate scăzută. Veniturile băneşti ale consumatorilor. deplasarea de la C1 la C 3 ). deci se deplasează spre stânga (în fig. 2. Astfel. • bunuri inferioare (de exemplu: blugi obişnuiţi. c. De exemplu. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină creşterea cererii pentru un alt bun la care preţul nu s-a modificat. deplasarea de la C1 la C 3 ). Pe măsură ce veniturile scad. o schimbare a veniturilor deplasează întreaga curbă a cererii (fig. Pe măsură ce veniturile cresc. 2).2. care determină modificarea cererii pe piaţa unui bun. cererea se deplasează spre stânga (în fig. cererea scade. consumatorii cumpără mai mult la fiecare nivel al preţului. transportul cu avionul) În cazul acestor bunuri. „caeteris paribus”. b.

Cererea este influenţată de modificările care apar în mărimea şi structura populaţiei. Creşterea dimensiunilor populaţiei va deplasa cererea pentru un anumit produs spre dreapta (cererea creşte). Este de fapt, trendul ce s-a observat în cerere de-a lungul anilor. Dar, nu numai mărimea populaţiei are o influenţă, ci şi structura acesteia. De exemplu, creşterea numărului de consumatori cu vârste între 30 – 40 de ani va determina creşterea cererii pentru locuinţe, iar o sporire a numărului pensionarilor sau celor de vârsta a treia, va avea ca efect o creştere a cererii pentru servicii medicale. d. Publicitatea şi preferinţele consumatorilor Nivelul publicităţii are o influenţă directă asupra cererii: o creştere a cheltuielilor cu publicitatea deplasează cererea spre dreapta. Există două modalităţi de interpretare. Ca urmare a publicităţii, consumatorii cumpără mai mult la acelaşi preţ sau cumpără aceleaşi cantităţi la un preţ mai mare. Deplasarea spre dreapta a cererii are loc deoarece prin publicitate consumatorii sunt informaţi despre existenţa şi calitatea produsului respectiv (publicitate informativă) sau preferinţele consumatorilor se modifică în urma publicităţii (publicitate persuasivă). e. Aşteptările consumatorilor Este în special cazul produselor durabile şi a celor care pot fi depozitate. Dacă consumatorii se aşteaptă ca preţul autoturismelor, de exemplu, să fie semnificativ mai mare în anul următor, cererea actuală pentru autoturisme va creşte. „A cumpăra un autoturism astăzi” este un substitut pentru „a cumpăra un autoturism anul viitor”. Dacă se aşteaptă ca preţul televizoarelor să scadă în anul următor, consumatorii pot amâna cumpărarea, astfel că cererea prezentă pentru televizoare scade. Repararea televizorului vechi poate fi un substitut pentru cumpărarea unui televizor nou. f. Caracteristicile produsului: calitate, performanţă, garanţii, servicii post-vânzare, design, facilităţi la vânzare. Cererea pentru un produs este cu atât mai mare cu cât acesta prezintă caracteristicile dorite de consumator. În industriile în care firmele concurente oferă produse diferenţiate (cu caracteristici distincte) cererea pentru produsul unei anumite firme este funcţie de modul în care consumatorii percep caracteristicile acestui produs faţă de caracteristicile produselor concurente.

g. Alţi factori. Orice variabile care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de a cumpăra un anumit bun este un potenţial factor de influenţă a cererii. Există deci pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea cerută şi deci o deplasare de-a lungul curbei cererii, dar pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus (engl. „demand shifters”) care determină cererea, adică deplasează întreaga curbă a cererii. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia cererii. Funcţia cererii pentru un bun X ( Qc / x ) descrie cât va fi cumpărat din X la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori. Qc / x = f ( Px , Py , Ax , Ay , V , Pop., E ....) unde Px - preţul bunului X, Py - preţul bunului Y relaţionat cu X, Ax - cheltuieli de publicitate pentru X, Ay - cheltuieli de publicitate pentru Y, V – veniturile consumatorilor, Pop. – populaţie, E – aşteptările consumatorilor. Funcţia cererii poate să ia forme foarte diferite. Cea mai simplă, dar totuşi utilă, este forma liniară. Qc / x = α 0 + α1 ⋅ Px + α 2 ⋅ Py + α 3 ⋅ Ax + α 4 ⋅ Ay + α 5 ⋅ V + α 6 ⋅ Pop + α 7 ⋅ E Coeficienţii α i sunt numere fixe, iar semnul „+” sau „-„ reflectă relaţia directă sau inversă dintre Qc / x şi factorul respectiv. De exemplu, α1 este întotdeuna negativ deoarece între Px şi Qc / x este o relaţie inversă: când Px creşte Qc / x scade şi reciproc. În schimb, un semn pozitiv pentru α 2 semnifică o relaţie directă între Py şi Qc / x , respectiv bunurile X şi Y sunt substituibile, iar un semn negativ pentru α 2 , semnifică faptul că bunurile X şi Y sunt complementare. Având funcţia cererii Qc / x şi înlocuind toţi factorii (mai puţin Px ) cu valori date se obţine curba cererii, respectiv o relaţie P-Q, caeteris paribus. Curba cererii (fig.1) reflectă: cantităţile pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere la diverse niveluri ale preţului preţurile pe care consumatorii sunt dispuşi să le plătească pentru a achiziţiona diverse cantităţi din X. Pentru a achiziţiona cantităţi mai mari din X consumatorii sunt dispuşi să plătească tot mai puţin. Paradoxul Giffen Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. În categoria bunurilor normale sunt incluse bunurile a căror

cerere creşte odată cu sporirea veniturilor, iar în categoria bunurilor inferioare sunt incluse bunurile a căror cerere se reduse odată cu mărirea veniturilor. În cazul unor populaţii cu venit scăzut există anumite bunuri şi, în special cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator „inferioare”, cum ar fi cartofii, carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. Din ce motive? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creşterea preţului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunţe la consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă şi preţul lor a crescut. Prin urmare, cererea creşte când preţul creşte. Când nivelul de trai se îmbunătăţeşte prin creşterea veniturilor, consumatorul îşi va diminua cererea pentru aceste bunuri inferioare în favoarea bunurilor normale. Acest comportament aparent paradoxal este denumit „Paradoxul Giffen”, după numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda secolului al XIX lea, unde ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, ţăranii, sărăciţi, şi-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor, mărind astfel cererea pentru ei, cu toate că şi preţul acestora se ridicase. Aceste excepţii de la regula de manifestare a cererii nu infirmă veridicitatea legii generale a cererii, situaţiile prezentate întâlnindu-se destul de rar în comportamentul consumatorilor, iar ponderea pe piaţă a bunurilor respective este nesemnificativă. Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există posibilitatea ca unii cumpărători să achiziţioneze mai mult de la unele firme, chiar dacă acestea practică preţuri mai mari, pe motivul unei economii de timp. În această situaţie, legea cererii se verifică, deoarece în preţul plătit este inclus şi costul de oportunitate (timpul economisit). De asemenea, în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată.

4.2. Elasticitatea cererii

În timp, pe termen scurt/lung, cererea cunoaşte numeroase schimbări, ca urmare a modificării factorilor. Analiza impactului modificărilor în aceşti factori, pe care am realizat-o până acum, a fost una calitativă şi nu cantitativă. Am indicat doar direcţiile de deplasare a cererii, dar nu şi magnitudinea.

senzitivitatea cererii la modificarea oricărei variabile este elasticitatea. Modificarea mărimii cererii în funcţie de factorii care o determină poartă numele de elasticitatea cererii. Sau. Forma generală a coeficientului elasticităţii cererii funcţie de preţ este următoarea: . modificarea cantităţii cerute a lui X este mai mare decât variaţia cantităţii cerute din Y. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Relaţia dintre preţul produsului şi volumul vânzărilor este foarte importantă pentru firme. şi indică gradul. Ec = Modificarea relativă a cantitatii cerute Modificarea relativă a unui factor I. Ea se măsoară printr-un coeficient denumit coeficientul de elasticitate al cererii. cererea pentru bunul X este mai sensibilă la modificarea preţului. A putea previziona cât mai exact cererea presupune ca firma să fie capabilă să măsoare impactul modificărilor factorilor asupra cererii. decât cererea pentru bunul Y.Unii factori sunt sub controlul managerilor. Observăm că dacă preţul lui X. dar afectează cererea. cantitatea cerută din X şi Y creşte. putem spune că elasticitatea cererii lui X în funcţie de preţ este mai mare decât elasticitatea cererii lui Y. respectiv al lui Y scade în aceeaşi măsură. astfel încât firma să obţină profitul maxim. alţii nu. procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori) ale cererii. în limbaj economic. în stabilirea strategiilor de vânzare. Cu alte cuvinte. P P1 P2 Cx x1 x2 Qx y1 y2 P P1 P2 Cy Qy Panta negativă a ambelor curbe arată că dacă preţul lui X şi al lui Y scade. caeteris paribus. Cea mai utilizată metodă de a măsura reacţia. ca bază în politica de preţuri. Considerăm curbele cererii pentru două bunuri X şi Y.

A. Cu cât cele două puncte A şi B sunt mai îndepărtate cu atât este mai slabă aproximaţia. cerere cu elasticitate unitară. 3. cerere elastică. când Ec / p → ∞ . 5. deoarece prin 2 puncte pot trece curbe ale cererii diferite. adică indiferent de modificarea preţului. când Ec / p > 1 . cantitatea cerută nu se modifică. adică o modificare a preţului cu un procent determină o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mare. astfel: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ Q0 + Q1 P0 + P1 2 2 Elasticitatea arc se foloseşte atunci când există date puţine (este o aproximaţie). Pentru a putea folosi elasticitatea arc cele două puncte . Un alt avantaj al folosirii procentelor este acela că facilitează comparaţiile între bunuri. cerere inelastică. Deosebit de important este faptul că elasticitatea nu depinde de unitatea de măsură folosită. la o modificare a preţului (creştere sau scădere) cantitatea cerută reacţionează în sens invers (scădere. cerere perfect inelastică. creştere). Semnul minus din formula coeficientului de elasticitate a cererii funcţie de preţ are tocmai menirea de a anula semnul minus pe care l-ar avea raportul în virtutea legii cererii. ea calculează variaţiile în procente. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ poate fi calculată în două moduri: ca elasticitate arc şi ca elasticitate punct.∆Q ⋅ 100 Q0 Modificarea relativa a cantitatii cerute ∆ %Q ∆Q ∆P Ec / p = − =− =− =− ÷ ∆P Modificarea relativa a pretului ∆% P Q0 P0 ⋅ 100 P0 Ca urmare a manifestării legii cererii. 2. adică unei modificări infime a preţului îi corespunde o modificare semnificativă în sens opus a cantităţii cerute. când Ec / p = 1 . În funcţie de valoarea coeficientului. adică la o modificare a preţului cu un procent are loc o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mic. respectiv. Calculul se bazează pe media aritmetică a celor două valori ale preţului şi a celor două valori ale cantităţii cerute. cerere perfect elastică. Se calculează elasticitatea între două puncte A şi B de pe curba cererii. adică unei modificări a preţului cu un procent îi corespunde o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu acelaşi procent. 4. există următoarele forme ale cererii: 1. când Ec / p < 1 . Elasticitatea arc. când Ec / p = 0 .

dacă P = 0. B. Formula elasticităţii punct mai poate fi scrisă şi Ec / p = − ∆Q P ⋅ . ∆P ∂P ∂Q P ⋅ ∂P Q ∆P → 0 Deci Ec / p = − Panta cererii se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . cantitatea cerută scade şi invers. Ec / p = − 1 P ⋅ = 0 < 1 . elasticitatea arc măsoară media elasticităţii pe intervalul respectiv (AB). pentru că în mod normal. prin urmare. pentru o funcţie liniară a cererii. panta dreptei Q Deci. panta Q P . astfel încât. În fapt. Pe baza acestui mod de calcul se poate determina elasticitatea în fiecare punct de pe curba cererii. practic. unde ∆P este o variaţie Q P foarte mică a preţului. cererea este inelastică. coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ are forma: Ec / p = − 1 P ⋅ . Cunoaşterea formei de elasticitate prezintă importanţă în procesul decizional. adică este derivata parţială a lui Q în funcţie de P. Aşadar. Pentru preţuri apropiate de zero. elasticitatea Q Când preţurile cresc. lim ∆Q ∂Q = . Elasticitatea punct. Ec / p > 1 Ec / p < 1 Ec / p = 1 . Când preţul creşte.trebuie să fie suficient de apropiate. respectiv elasticitatea cresc. panta este constantă. nu putem spune cum va fi afectat venitul total de schimbarea în preţ. ∆P Q Deoarece condiţia pentru a determina elasticitatea într-un punct este ca variaţia preţului să tindă la zero. Iar venitul total este funcţie de elasticitatea cererii. În situaţia în care curba cererii este liniară. Deoarece elasticitatea este diferită în fiecare punct de pe curba cererii. De exemplu. care tinde spre 0. iar elasticitatea variază în funcţie de raportul corespunzător fiecărui punct de pe curba cererii. cererea este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. cererea are o curbă descrescătoare. rămânem în acelaşi punct de pe curba cererii. Elasticitatea punct elimină imprecizia. Este definită prin: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ . Q scade şi raportul variază direct proporţional cu preţul. întrucât permite determinarea evoluţiei venitului total încasat. dacă nu cunoaştem elasticitatea. nu există identitate între panta curbei cererii şi elasticitate. măsurând reacţia cererii la cea mai mică modificare a preţului. Deci.

determină creşterea cantităţii cerute cu un procent mai mare. determină o modificare a cantităţii cerute mai mică decât cea a preţului. 2 bunuri X şi Y pot fi: ∆Q x ∆Py ÷ . 2) În cazul unei cereri inelastice. a căror cantitate cerută deşi creşte când preţul scade.P creşte P scade VT scade VT creşte VT constant VT constant VT creşte VT scade 1) În cazul unei cereri elastice. Venitul iniţial este VT0 = P0 ⋅ X 0 = ariaP0OX 0 A . În cazul unei cereri inelastice (b). ceea ce determină ca venitul total să crească (este cazul bunurilor de lux/superioare. Se calculează cu ajutorul coeficientului: Ex. y = În funcţie de valoarea acestui coeficient. o reducere a preţului de la P0 la P1 . II. reducerea preţului. caeteris paribus. Elasticitatea încrucişată Relevă reacţia cererii unui bun X la modificarea preţului unui bun Y relaţionat cu X. a căror cantitate cerută creşte dacă preţul lor scade. astfel încât volumul valoric al vânzărilor creşte). de exemplu. deci modificarea cantităţii cerute este mai mare decât cea a preţului). Qx Py . astfel încât venitul total scade: VT0 = P0 ⋅ Y0 = ariaP0OY0 M > VT1 = P1 ⋅ Y1 = ariaP1OY1 N . suma valorică a vânzărilor scade). deci VT creşte (cererea este elastică. reducerea preţului determină sporirea cantităţii cerute cu un procent mai mic. Din compararea celor două arii observăm că VT1 > VT0 . Evoluţia venitului total funcţie de elasticitate poate fi evidenţiată şi grafic astfel: P P0 P1 A B Cx x0 x1 Qx y0 y1 P1 N Cy Qy P P0 M (a) cazul unei cereri elastice (b) cazul unei cereri inelastice În cazul cererii elastice (a) presupunem că preţul se reduce de la P0 la P1 . iar venitul final este VT1 = P1 ⋅ X 1 = ariaP1OX 1 B . deci venitul total scade (este cazul bunurilor normale de strictă necesitate.

Engel estima că pe măsura creşterii venitului. Elasticitatea cererii în funcţie de venit Măsoară reacţia cererii la modificarea venitului consumatorilor. de exemplu. Cu cât un bun are mai multe substitute cu atât elasticitatea cererii funcţie de preţ este mai mare. insulina. Ex. pe de altă parte. deci Ex. când 0 < Ec / v ≤ 1 . determină o scădere a cantităţii cerute din X. existenţa bunurilor substituibile este cel mai important factor de influenţă a elasticităţii. cu atât relaţia dintre cele două bunuri este mai puternică. În funcţie de modul în care cererea pentru un anumit bun reacţionează la modificarea venitului consumatorilor. determină o creştere a cantităţii cerute din X. Se poate evidenţia prin coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit: Ec / v = ∆Q ∆V ÷ . IV. Noţiunea de substitut are două aspecte: fie sunt . 3) bunuri superioare. Q V în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa X rămân constanţi (caeteris paribus). atunci când o creştere a preţului lui Y. Factorii care determină elasticitatea cererii funcţie de preţ 1. III. y < 0 (exemplu: autoturisme şi benzină). De exemplu. cererea pentru pasta de dinţi Colgate este elastică. c) bunuri independente. y = 0 . în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă. atunci când modificarea preţului unuia dintre bunuri nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din celălalt bun. y > 0 (de exemplu: Cocacola. Cu cât valoarea absolută a acestui coeficient este mai mare.a) bunuri substituibile (concurente) atunci când o creştere a preţului lui Y. nu are substituenţi şi va avea o cerere inelastică. Pepsicola) b) bunuri complementare (se consumă împreună). deci Ex. bunurile se pot clasifica în: 1) bunuri inferioare. când Ec / v > 1 (cererea creşte într-o proporţie mai mare decât creşterea venitului). ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei. când Ec / v < 0 (la o creştere a venitului are loc o reducere a cererii pentru bunul X) 2) bunuri normale. adică cererea creşte într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului. de exemplu.

Din contră. în funcţie de preţul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile de strictă necesitate. iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică. cheltuielile pentru bunurile alimentare au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse (coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mici). Cu cât consumatorul are mai mult timp la dispoziţie pentru a reacţiona cu atât cererea este mai elastică. Timpul permite consumatorilor să găsească produse substitut. pentru o piaţă care nu a ajuns la saturare cererea este elastică. gradul de necesitate în consum Nivelul coeficientului elasticităţii cererii pentru bunurile de lux (superioare/mai puţin urgente). Ori. Nu este însă suficient să existe substitute pentru ca elasticitatea să fie mare. 3. pe termen scurt cererea este inelastică. 5. cu atât coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ este mai mare. margarină). care reprezintă doar o latură a forţelor pieţei. În capitolul anterior am analizat cererea. Trebuie să existe şi un acces uşor şi rapid la produsele substitute. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată.produse diferite ce satisfac aceeaşi nevoie (unt. managementului de firmă îi revine ca segment primordial tocmai depistarea posibilităţilor de vânzare în legătură directă cu cererea care se manifestă pe piaţă. timpul În general. 4. Este inutil să se reducă preţul pentru a stimula cererea. bunurile de lux au o cerere elastică. deci cererea este inelastică sau elasticitatea este slabă. Conceptul de ofertă. 4. De exemplu. Corespunzător acestei legi: . fie este vorba de acelaşi produs realizat de firme diferite (concurente). În situaţia în care consumatorii nu pot să aibă acces uşor la produsele substitut ei nu pot reacţiona la modificarea preţului bunului respectiv. iar pe termen lung cererea este elastică. cealaltă latură este oferta. Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii generale a ofertei. De regulă. De aceea. gradul de saturare al pieţei Când piaţa unui bun este saturată cererea este inelastică. astfel încât elasticitatea să scadă.3. este foarte important ca produsul să se diferenţieze pentru a avea cât mai puţine substitute. 2. Legea ofertei Activitatea de producţie are ca finalitate satisfacerea nevoii de consum.

preţul factorilor. 2) Preţul factorilor de producţie. cu cât profitul unitar este mai mare (diferenţa între preţ şi cost) cu atât producătorii sunt stimulaţi să producă mai mult pentru a câştiga profituri mai mari. în condiţiile în care producţia se menţine la un anumit nivel. Preţurile factorilor de producţie – muncă. la diverse niveluri ale preţului. curba cererii are o formă crescătoare. a unei firme şi ca ofertă totală de piaţă. caeteris paribus. Între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. ofertanţii vor . Sau. Deci. tehnologia. Dacă preţul factorilor de producţie scade. şi poartă denumirea de condiţiile sau factorii ofertei. oferta reprezintă cantităţile dintr-un anumit bun pe care producătorii sunt dispuşi să le ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. Curba ofertei unui producător evidenţiază cantitatea de bunuri pe care un agent economic este dispus să o ofere într-o anumită perioadă de timp. cu excepţia preţului produsului respectiv. sau. 1) Costul de producţie. într-o anumită perioadă de timp şi preţul bunului respectiv. atunci pentru producători este profitabil să ofere o cantitate mai mare din bunul respectiv. Când costurile de producţie sunt mai mari decât preţul pieţei.a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite. curba ofertei pentru întreaga piaţă sintetizează cantităţile totale dintr-un bun pe care toţi producătorii din piaţa respectivă sunt dispuşi să le producă la niveluri alternative ale preţului. caeteris paribus. a unei ramuri. în general. – au o mare influenţă asupra costurilor. ca şi cererea. de exemplu. caeteris paribus. utilaje etc. Când costurile de producţie sunt mai mici decât preţul de piaţă al unui bun. pur şi simplu. perspectivele pieţei. se orientează spre producţia altor bunuri. deplasând curba ofertei. costul de producţie. energie. b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite. cantitatea oferită depinde şi de alţi factori ca. îşi încetează activitatea. preţul altor bunuri. Oferta. ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun oarecare. Prin urmare. Prin urmare. Curba ofertei reprezintă expresia grafică a relaţiei existente între cantitatea oferită dintr-un bun. numărul de ofertanţi. Desigur. şi invers. la diferite niveluri ale preţurilor. Q). poate fi privită ca ofertă a unui bun. Cu alte cuvinte. Similar. caeteris paribus. Aceşti factori determină modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului. firmele produc o cantitate mai mică. într-un interval de timp. Când reprezentăm grafic curba ofertei. oferta este formată din toate perechile preţ-cantitate oferită (P. Producătorii sunt dispuşi să producă mai mult la preţuri mai mari decât la preţuri mai mici. evenimentele social-politice şi naturale. menţinem toate elementele constante.

şi evident efectul asupra ofertei de bunuri va fi negativ. şi invers. Acordarea unor subvenţii bugetare producătorilor conduce la sporirea ofertei. 5) Numărul de ofertanţi. oferta unui alt produs substituibil scade. se va deplasa spre dreapta (oferta creşte) dacă în industria respectivă vor intra noi firme.produce mai multe bunuri. În acest caz. curba ofertei se va deplasa spre stânga. Dacă se observă o creştere a cererii pentru unul din modele – ceea ce duce la majorarea preţului acestuia – atunci se vor folosi pentru fabricarea modelului respectiv mai multe linii de asamblare. firmele constructoare de autoturisme produc mai multe modele în aceeaşi fabrică. 4) Substituibilitatea producţiei. De exemplu. care cuprinde toţi producătorii ce realizează acelaşi produs. Când preţul unui produs substituibil creşte. ofertantul trebuie să obţină de la cumpărător o sumă mai mare (corespunzător taxei). dacă preţul unuia sau mai multor factori de producţie creşte. deoarece pentru a oferi aceeaşi cantitate de bunuri (ca înainte de aplicarea unei taxe noi). Acesta este cazul firmelor ce dispun de tehnologii ce pot fi folosite pentru a produce bunuri diferite. În consecinţă. Invers. implicit. curba ofertei se va deplasa spre dreapta. fapt ce a contribuit la creşterea costurilor de producţie şi la reducerea ofertei. sau aceeaşi cantitate poate fi oferită la un preţ mai mic deoarece diferenţa de preţ este subvenţionată. celelalte condiţii rămânând neschimbate. creşterea bruscă a preţului petrolului în anii 70 i-a determinat pe furnizorii de energie să majoreze preţurile. atunci va spori costul de producţie şi ofertantul nu va fi dispus să producă cantităţi mari din produsul respectiv. din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare din a căror vânzare se pot obţine venituri cu o pondere importantă în veniturile totale ale firmei. întrucât la acelaşi preţ de piaţă cantitatea oferită este mai mare. Majorarea taxelor are ca efect reducerea ofertei. Totodată. 6) Taxele şi subvenţiile. Curba ofertei totale. De exemplu. 3) Tehnologia. curba ofertei pentru produsul respectiv înregistrând o deplasare spre dreapta. sau atunci când procesul tehnologic poate fi adaptat rapid să producă un alt bun. diminuarea costului producţiei. iar oferta celorlalte modele va scădea. . deoarece producătorii au posibilitatea să producă mai multe bunuri. aceasta va antrena o creştere a costurilor. Dacă se înregistrează o scădere a productivităţii muncii. producătorii primind în plus şi subvenţia. Introducerea în procesele productive a unor tehnologii moderne are ca efect creşterea productivităţii muncii şi.

Funcţia ofertei pentru un bun X descrie cât va fi oferit din X (Q X ) la niveluri diferite ale preţului bunului X (P X ) şi la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori: Q X = f ( PX . adică deplasează întreaga curbă a ofertei. 9) Alţi factori. dimpotrivă. În condiţii social-politice şi naturale favorabile. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia ofertei.) importante sunt şi condiţiile naturale. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. 8) Evenimentele social-politice şi naturale. şi pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus care determină oferta. construcţii. În unele domenii de activitate (agricultură. previziunea unor scăderi de preţ în viitor. Acest coeficient se determină ca raport între modificarea relativă a cantităţii oferite şi modificarea relativă a unui factor. oferta creşte. este un potenţial factor de influenţă a ofertei. industria minieră etc. ceilalţi factori rămânând neschimbaţi. Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice. iar o înrăutăţire a unora sau altora din aceste condiţii va determina o reducere a ofertei. .4. va duce la creşterea ofertei prezente. Elasticitatea poate fi determinată cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei. factorii care det er min a oferta ) 4.7) Perspectivele pieţei sau previziunile privind evoluţia preţului: aşteptarea unui preţ mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente. Orice variabile care afectează disponibilitatea producătorului de a oferi un anumit bun. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ Coeficientul de elasticitate a ofertei funcţie de preţ se determină prin raportarea modificării relative a cantităţilor oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare. “A produce şi a vinde în prezent” şi “a produce şi a vinde în viitor” sunt substitute în producţie. pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea oferită şi deci o deplasare de-a lungul curbei ofertei. Producţia oricărui bun presupune anumite condiţii social-politice şi naturale. Există deci.

Panta ofertei se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . cantitatea oferită se modifică cu acelaşi procent. panta este constantă. adică la o modificare a preţului cu un procent. deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun. Eop = Factorii care determină elasticitatea ofertei: Elasticitatea ofertei prezintă o importanţă deosebită în procesul decizional. formele ofertei se prezintă astfel: a) oferta elastică. veniturile încasate depind atât de . iar elasticitatea variază în funcţie de raportul P corespunzător Q fiecărui punct de pe curba ofertei. ∂P Q lim ∆P = ∂P . când Eop = 1 . În situaţia în care curba ofertei este liniară. Deci. cantitatea oferită se modifică cu un procent mai mare. avem ∂Q P ⋅ . când Eop > 1 . În fapt. la un preţ dat oferta poate să crească la infinit (caz ipotetic) e) oferta perfect inelastică. elasticitatea variază direct proporţional cu preţul. oferta este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. când Eop → ∞ . ∆Q ∂Q În cazul în care variaţia preţului este foarte mică. d) oferta perfect elastică. b) oferta inelastică. panta ofertei Q Deci. tinde spre 0. ∆P → 0 adică derivata parţială a lui Q în funcţie de P. prin urmare coeficientul elasticităţii ofertei funcţie de preţ are forma: Eop = 1 P ⋅ .Eop = ∆Q ∆P ∆Q P0 ∆ %Q ÷ = ∗ sau Eop = Q0 P0 ∆P Q0 ∆% P În funcţie de nivelul coeficientului. nu există identitate între panta ofertei şi elasticitate. adică procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării preţului. la orice modificare a preţului oferta nu se modifică. Deci. când Eop < 1 . când Eop = 0 . adică la o modificare a preţului cu un procent. c) oferta cu elasticitate unitară. pentru o funcţie liniară a ofertei.

cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie. a) Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de la modificarea preţului bunului. 2. Într-o asemenea situaţie producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea bunului. c) o perioadă lungă de timp. elasticitatea ofertei acestora în funcţie de preţ creşte şi invers. astfel încât costul total se măreşte şi deci elasticitatea ofertei se reduce. . iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante.) se adaugă la costul produsului. cheltuieli legate de pierderea – prin depreciere sau schimbare a modei – nivelului calitativ al bunurilor stocate. în anumite limite. În această perioadă. perioada de timp de la modificarea preţului. în final.elasticitatea cererii. forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. c) Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a bunului. oferta fiind perfect inelastică. în scopul lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv. chirii. costul producţiei: când se înregistrează o creştere a costului elasticitatea ofertei scade. perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei. printr-un proces investiţional susţinut. cum ar fi: 1. în condiţiile creşterii preţului bunului. ca urmare a creşterii cererii şi. ca urmare a creşterii cererii. în cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc. Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori. ca rezultat al creşterii cererii. Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează. posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. 3. În acest sens distingem trei perioade de timp: a) perioada pieţei. salarii. Cheltuielile aferente stocării şi păstrării (cheltuieli de depozitare. a cantităţii oferite prin utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile. există posibilitatea sporirii. Dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp. a preţului. iar atunci când costul scade are loc o creştere a elasticităţii ofertei. etc. b) o perioadă scurtă de timp.

Cererea şi oferta nu sunt numai forme de manifestare pe piaţă ale consumului potenţial şi ale producţiei. toate celelalte condiţii rămânând constante. Aceste ipoteze reprezintă axiomele legii cererii şi ofertei. atât în calitate de producător. Legea cererii şi ofertei relevă necesitatea ca mărimea.5. cererea pentru un anumit bun creşte pe măsură ce preţul scade. cât şi in de consumator. În conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei agenţii economici trebuie să urmărească permanent echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă. constituie scopul final al dezvoltării pe toate treptele societăţii in consecinţă. problema esenţială a oricărei organizări economice este adaptarea resurselor la cerinţele societăţii. 2. o creştere a cererii (factorii ofertei rămânând neschimbaţi sau o reducere a ofertei (factorii cererii fiind constanţi) determină mină sporirea preţului . Astfel. Într-o piaţă concurenţială. Legea cererii şi ofertei Confruntarea dimensiunilor. iar oferta creşte pe măsură ce preţul are un nivel mai ridicat. Cerinţele acestei legi evidenţiază faptul că satisfacerea trebuinţelor sociale. Potrivit acestei legi : a. a structurii producţiei şi a consumului se realizează pe piaţă sub forma raportului dintre ofertă şi cerere. ele se găsesc în relaţii de cauzalitate reciprocă. cauză şi efect. Preţurile şi cantităţile la care bunurile se vând şi se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea şi oferta sunt egale. o reducere a cererii (factorii ofertei sunt consideraţi constanţi) sau o creştere a ofertei (factorii cererii fiind neschimbaţi) generează o diminuare a preţului. Bibliografie . structurii şi calităţii cererii. preţul de pe piaţa oricărui bun tinde permanent spre un nivel de echilibru. b. Apariţia unor dezechilibre afectează interesele populaţiei. una reprezentând în raport cu cealaltă. structură şi calitatea ofertei să corespundă mărimii. pe piaţă.4. deopotrivă. preţul de pe piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe opuse — cererea şi oferta cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută. La acest nivel. putem întâlni : 1. exprimate prin intermediul cererii.

Luceafărul. Ed Economică. 1999 2. Al. A.Bogăţia lumii.-Economics. P. Mebrow-Hill Bask Company. Kconomics. Bucureşti.Political Economy and The Changing Global Order. www.1. Bucureşti.. Bal A . reuters. Bucureşti. Revisiting FDI Patterns in Transition. Editura Academiei R. Gavrilă I. Longman Group U. 2002 5. Piggott J. Economie politică. Schmalensee. www. Ed. Bucureşti.. sărăcia naţiunilor.com 22.. 12. 1988 10. 20. 1999 21. 2005 19.Dicţionar de economie. Ed. St. Bucureşti. Munteanu V.. Ed. Editura Economică. Angelescu C. Samuelson P. Politică. lucrare pentru conferinţa EACES. The case of Romania.. 1978 18. Fischer.Economia Uniunii Europene. Bucureşti. Anthony W. G. McGraw-Hill Book Company. 3. 9. (coord.P.) . . Trifu.Economie politică.. Miron. second edition.A. Ed. Curs de Economic Politică.D. coord. Stănescu I. Dobrotă N.Economie politică. R.International Business Economics: A European Perspective. Edward Elgar. 2000 17. xxx . Ed. -Gândirea economică în unitatea spaţio-temporală. Bucureşti.D. Ed Oscar Print.. Gide Ch. 15. .. Ciucur D. Bucureşti. Ed. Popescu C. Avuţia Naţiunilor. Salariul. 1998.. Fundaţiei Chemarea Iaşi. 1997 4. Jan . mai 2002. Eurosong & Book. Tipografiile Române Unite. Ghiţă T. Cook M . 1993 16. Economie Politiqu. .ro . Performantica.K.Economia Mondială. . Dornbusch. în Economii Politică.. R. Paris. Frois.R. Voinea L. Tinbergen.. D. Ed.. 14. Bucureşti. Dumitrescu S. 1999. A. The Macmillan Press L. vo2. Cohen D . Bucureşti. Iaşi. wall-street. Koo. Ed Economică.Economie. 2. Haberler Gottfried von .Restructurarea ordinii internaţionale. London. Economică. 1993 6.: Niţă Dobrotă.T. Bucureşti 7. Limited. Singapore. Smith A. 8. Stubbs R Underhill Geoffrey R. 13. 2002 11.The Liberal Economic Order.C.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful