Politici economice europene

-CURS SUPORT-

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în Economie Politică 1.1. Obiectul şi metoda economiei politice 1.2. Metoda economiei politice Capitolul 2. Factorii de producţie 2.1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie 2.2. Factori de producţie clasici 2.2.1. Munca 2.2.2. Natura 2.2.3. Capitalul 2.3. Neofactorii de producţie 2.3.1. Progresul tehnic 2.3.2. Resursele informaţionale 2.3.3. Abilitatea întreprinzătorului Capitolul 3. Salariul, renta, profitul, dobânda 3.1. Salariul 3.1.1. Conceptul de salariu 3.1.3. Formele de salarizare 3.2. Renta 3.2.1. Elemente conceptuale 3.2.2.Mecanismul formării rentei 3.2.3. Formele de rentă 3.3. Profitul 3.3.1. Conceptul de profit 3.3.2. Funcţiile profitului 3.4.Dobânda 3.4.1. Elemente conceptuale 3.4.2. Forme ale dobânzii 3.4.3. Masa si rata dobânzii Capitolul 4. Cererea şi oferta. Legea cererii şi ofertei 4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii 4.2. Elasticitatea cererii 4.3. Conceptul de ofertă. Legea ofertei 4.4. Elasticitatea ofertei 4.5. Legea cererii şi ofertei

Capitolul 1 Introducere în Economie Politică

1.1. Obiectul şi metoda economiei politice

Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre profesionişti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc. Putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. Termenul de economie politică apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale “Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei – mamă”. Cuvântului economie folosit până atunci i s–a adăugat cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = cetate). Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. Există în prezent un sistem al ştiinţelor economice, pe care majoritatea economiştilor îl structurează în:
1. ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii economice,

statistica, managementul, etc.
2. ştiinţe teoretico – aplicative: economia ramurilor de producţie (comerţului,

turismului, etc.), marketing, finanţe, monedă, credit, contabilitate, etc.
3. ştiinţe economice de graniţă: econometria, geografia economică, istoria economică,

etc. În ultimii ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult, cuprinzând o varietate largă de subiecte. Astfel, obiectul economiei politice cuprinde:
a) studiul bogăţiei materiale – aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpâtâi a

lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam mai sus;
b) ştiinţa schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor,

ale diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice;

volumul şi structura resurselor disponibile.c) viaţa economică abordată ca întreg – după Virgil Madgearu1 unitatea de analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente. inflaţie. raportul dintre consum şi investiţii. Penguin Books. Evan Davis. 1992. Ideea de bază care apare însă la majoritatea autorilor este legată de necesitatea optimizării raportului între resursele limitate şi nevoile umane nelimitate. începând cu gospodăria individuală până la economia mondială. dezvoltare ciclică. firme. ca formă specifică de acţiune se porneşte de la om şi trebuinţele sale. etc. repartiţie. R. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul X? Pentru aceasta. cu preocupări în domeniul structurii şi perspectivei economiei româneşti. Prin urmare. Baxter. d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie. La nivel microeconomic. p. economia politică studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economiei. schimb şi consum.E. distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii.). macroeconomic şi mondoeconomic. conjuncturii economice şi a crizelor. economia politică studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării. cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj. etc. evoluţia. Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei politice este următoarea: economia politică studiază producţia. 130 1 . Nici o definiţie a economiei politice nu poate acoperi în totalitate obiectul de studiu al acesteia. cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X. în analiza şi caracterizarea activităţilor economice. etc. distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană2. Dictionary of Economics. industrii) precum şi relaţiile dintre ele. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi structura indicatorilor macroeconomici. precum şi cu raporturile dintre ele. în cadrul producţiei. trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv. La nivel macroeconomic. industrialismului. nivelul preţului practicat de concurenţi. Fifth Edition. schimbului. Putem spune că: Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate. Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic. Toate sunt probleme microeconomice. 2 Graham Bannock. Virgil Madgearu (1887-1940) – economist român care a dominat evoluţia gândirii economice în perioada interbelică. preţurile acestora etc.

economiştii fac două distincţii esenţiale: utilizabile şi neutilizabile. în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. Resursele se clasifică astfel: resurse primare şi derivate. orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. O marfă este denumită utilizabilă atunci când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga sa valoare economică. terenul agricol. ce pot fi folosite direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane. energia solară 3 Utilizabile Neregenerabile Petrolul. 2000. În funcţie de aceste trei dimensiuni. problema economică centrală este alocarea lor întimp şi spaţiu. Economie politică. Pentru resursele epuizabile. cuprul. aşteptările. sunt limitate în capacitate – satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu. regenerabile şi neregenerabile3. Editura Teora. care permite maximizarea valorii lor. În categoria resurselor primare intră resursele naturale şi resursele umane. potenţialul inovaţional. gazele naturale. Resursele umane cuprind atât resursele primare aferente. Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice. Samuelson. utilizarea prudentă este obiectivul principal. spiritual – psihologice. toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat. William D. nevoile se grupează în: fiziologice (somatice). p. Regenerabile Pădurile. sunt concurente – unele nevoi se extind în detrimentul altora. socială şi raţională. ca petrolul şi gazele naturale. 417 . se înlocuiesc între ele. Nordhaus. resurse materiale şi umane.Nevoile umane constau în dorinţele. pentru cele regenerabile. pe ramuri şi subramuri de activitate. cât şi pe cele derivate ca stocul de învăţământ şi ştiinţă. ca şi de calitatea forţei de muncă. nevoile pot fi: de bază sau inferioare. Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele caracteristici: sunt nelimitate ca număr. Resursele sunt clasificate ca utilizabile sau neutilizabile în funcţie de externalităţile semnificative implicate în producerea sau consumul lor. nisipul Paul A. Analizând resursele naturale. aspiraţiile oamenilor de a-şi însuşi bunuri. Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generaţiile anterioare. contând pentru numărul persoanelor apte de muncă. care în această calitate sunt sinonime cu factorul demografic. precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. de grup. Omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică. sunt complementare – există nevoi ce evoluează în sensuri identice. structura populaţiei active pe sexe. vârste. etc. În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie. complexe sau superioare.

Apa din pânza freatică. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de producţie. 1. locurile pustii. reguli economice. structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul. Acestea servesc practicienilor. există două tipuri de tratare a activităţii economice: .2. ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţele anterior constituite. Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi produsă. Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic.D. oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. costul de oportunitate este costul renunţării. Nordhaus. Alegerea unei variante implică renunţarea la celelalte posibilităţi. prin urmare. dar pe baza lui au fost formulate unele concluzii importante cu privire la problema alegerii la nivel individual şi naţional – statal. sacrificarea unor şanse potenţiale. Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un bun sau serviciu pe care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau serviciu şi folosind resursele economisite pentru producţia primului bun. Metoda economiei politice Ca oricare altă ştiinţă. în mod obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru satisfacerea nevoilor spirituale. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai bune alternative sacrificate. Ca orice model de analiză. FPP şi costul de oportunitate simplifică la maximum realităţile economice. clima. structurile şi intensitatea nevoilor umane. Fiind o ştiinţă relativ tânără. De exemplu. atunci. Samuelson.Neutilizabile Rezervele de peşte. Economie politică Legea rarităţii resurselor: volumul. dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice. calitatea aerului.A. deşeurile radioactive priveliştile montane După P. economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare. ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie (FPP). Aşadar. politicienilor. în acelaşi timp. legi. W. Economiştii sunt cei care formulează principii.

fără a face judecăţi. economia normativă: o abordare a economiei care analizează rezultatele comportamentului economic. experimentul. le evaluează ca bune sau rele şi poate prescrie anumite moduri de acţiune. economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înţeleagă comportamentul şi sistemul de operare. metoda istorică. Inducţia şi deducţia. Exemplu: de ce depinde salariul muncitorilor necalificaţi? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe profit? Cine va câştiga? cine va pierde? 2.analiza unui fenomen se studiază în ipoteza că toţi ceilalţi factori de influenţă rămân constanţi – reprezintă o metodă de studiu specifică economiei politice.1. fie de metoda deductivă (fig. au existat numeroase dispute cu privire la raportul care trebuie să se stabilească între aspectele teoretice şi cele practice în cadrul ştiinţei economice. Se descrie ceea ce există şi modul cum funcţionează. majoritatea specialiştilor includ: inducţia şi deducţia. Dinamica ideilor economice. Astfel. Inducţia este modul de a raţiona pornind de la particular la general.1. Editura Continent. Dacă economia politică se limitează la abordarea pozitivă a fenomenelor economice. Deducţia realizează înţelegerea unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul. Or. împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor specifice. Schema redă legăturile dintre economia reală. în acest caz se pleacă de la general la particular. analiza şi sinteza. dacă luăm ca exemplu opinia unui important economist român din perioada interbelică – Gromoslav Mladenatz – economia politică este şi ar trebui să rămână o ştiinţă pozitivă4: “economia politică s-a constituit ca ştiinţă sub influenţa ştiinţelor naturale. modelarea economico – matematică.2). faţă de realitatea constatată. abstracţia. . nu o apreciază. Metoda pentru o ştiinţă reprezintă de fapt ansamblul concepţiilor şi procedeelor cu privire la obiectul de studiu al ştiinţei respective. aspectele normative vor ţine în exclusivitate de politica economică. studiul Profesorul Gromoslav Mladenatz despre metoda “Economiei Politice” 5 Există opinii potrivit cărora inclusiv clauza “caeteris paribus” . de la fapte la generalizări teoretice. etc5. În cercetarea economică specialiştii se pot folosi fie de metoda inductivă. legea sau esenţa acestora. Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze preţul benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau creşte veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producţia internă de automobile? În timp. nu poartă nici o judecată de valoare asupra acestei realităţi. indiferente. metoda statică şi cea dinamică. sunt neutre. … În astronomie nu se pune problema dacă soarele ar fi mai bine să fie mai apropiat sau mai îndepărtat de pământ”. Între metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică. 1998. teoria (ştiinţa) 4 Dan Popescu. acestea. metoda logică.

economică6. 6 după Economie politică. în urma unui proces de reconstituire a întregului prin reunirea părţilor studiate separat. neesenţial şi întâmplător. specialiştii pleacă de la anumite legi sau teorii şi ajung fie la formularea unor norme de conduită. Bucureşti. a căror existenţă le este cunoscută. făcând abstracţie de celelalte laturi. fie la formularea altor legi economice generale. 1995 . ASE Bucureşti. Analiza reprezintă descompunerea. Editura Economică. Scopul acestui demers îl constituie eliminarea a ceea ce este nerelevant. Prin folosirea deducţiei. Abstracţia ştiinţifică este o altă metodă a economiei politice prin care cercetătorii îşi concentrează atenţia asupra unui aspect singular legat de evoluţia unui fenomen. pentru a fi desprinse concluzii general valabile. Analiza şi sinteza. dezmembrarea fenomenului studiat în elementele sale componente şi cercetarea lor ca părţi necesare ale întregului. Sinteza presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general.

Bucureşti. Se susţine că “o minte instruită şi inspirată. conducere sau marketing. TEORII Teoria. Gheorghe Luţac. Se pretează în acest caz extensia concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. ordonarea şi prelucrarea lor şi cu confruntarea diferitelor ipoteze cu acestea Legătura între practica economică. la nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare. Metoda statică şi metoda dinamică. în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. teorie şi politica economică Modelarea economico . în timp ce metoda dinamică presupune analiza evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice în timp. ea reflectă procesul istoric real într-o formă esenţializată. Experimentul7 în economie are anumite elemente particulare: viaţa economică nu poate fi studiată în eprubetă. FAPTE. Metoda istorică şi cea logică.matematică reprezintă reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem liber sau analog. Ion Pohoaţă. preluând numai ce este esenţial.3. Neculai Clipa. LEGI. POLITICA ECONOMICĂ Prin politica economică se controlează comportamentele economice şi efectele lor. Economie politică. 1998 7 . ACTE. Editura Economică. Metoda logică presupune trecerea de la abstract la concret. ştiinţa economică exprimă principiile generale Inducţie ale economiei Deducţie Cercetarea economică empirică se ocupă cu strângerea. PRINCIPII. Metoda statică presupune caracterizarea unui fenomen aşa cum se prezintă el la un moment dat. se acţionează asupra acestora 2. Viaţa economică reală este redată sub forma unei relaţii funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. COMPORTAMENTE Ion Ignat. Metoda istorică presupune reflectarea faptelor aşa cum s-au prezentat în timp. datorită amplorii în timp şi spaţiu. care ştie să se orienteze este mai presus de orice metodă”. la nivel macroeconomic acest lucru este practic imposibil.

1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie Desfăşurarea oricărui proces de producţie presupune prezenţa în interacţiune a mai multor factori. în a doua jumătatea a sec. celor trei factori clasici adăugându-li-se: progresul tehnic. Conturarea acestui concept este strâns legată de teoria repartiţiei după care fiecare factor de producţie primeşte o recompensă în funcţie de serviciile aduse în procesul de producţie: munca primeşte salariul. observăm că la începuturile dezvoltării societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi natura (pământul) motiv pentru care aceşti factori poartă denumirea de factori primari. Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii şi reprezintă forma economica pe care o îmbracă resursele. Se consideră că această orientare corespunde realităţii contemporane întrucât dezvoltarea economico-socială este condiţionată. care în starea lor potenţială se numesc resurse şi anume: resurse materiale şi energetice. XIX şi o datorăm economistului francez Jean Baptist Sain. resurse organizatorice şi de conducere. sau. Apariţia acestui factor este legată de producţia maşinistă şi de forma industrială de organizare a producţiei. resursele informaţionale. Elaborarea categoriei de factori de producţie şi o primă grupare a lor datează de la începutul sec. abilitatea întreprinzătorului (se referă la capacitatea de a combina în cea mai eficientă proporţie factorii de producţie. resurse de timp şi spaţiu. resurse ştiinţifico-tehnice şi tehnologice. Dacă privim evolutiv activitatea productivă. ceea ce determină naşterea unui nou sistem economic cunoscut sub denumirea de capitalism.profitul. într-o măsură tot mai mare de aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în producţie precum şi de calitatea întreprinzătorului. ulterior. . Pe măsura dezvoltării societăţii se constată tendinţa de diversificare a factorilor de producţie. de economie de piaţă. resurse financiare. XVIII şi începutul sec. Mult mai târziu. la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi a descoperi noi căi de comercializare a acestora. adică premisele activităţii economice de producţie. la asumarea riscului de a întreprinde acţiuni economice).Capitolul 2 Factorii de producţie 2. originari sau primordiali. resurse de muncă. iar capitalul . XIX a apărut şi s-a impus un nou şi viguros factor de producţie – capitalul. pământul – renta. Aceşti factori de producţie au fost predominanţi în cea mai mare parte a istorie civilizaţiei materiale (civilizaţia producţiei agricole).

în manieră clasică sau în cea a teorie neofactorilor . deosebim factori direcţi şi factori indirecţi. potenţialul creativităţii ştiinţifice şi tehnologice etc. prin intermediul ei realizându-se combinarea şi utilizarea eficientă a celorlalţi factori de producţie. Astfel: a) după conţinutul.important este ca analiza şi interpretarea lor să fie dinamice prospective. M. respectiv natura factorilor activităţii economice se disting factori umani. Această teorie include noi categorii de factori cum sunt: capitalul uman. În cadrul sistemului factorilor de producţie. Munca – factor de producţie primar originar. precum şi al celorlalţi factori de producţie în acelaşi timp el fiind şi beneficiarul rezultatelor producţiei. b) după modul de acţiune. Munca a fost apreciată de Adam Smith ca: “sursă unica a avuţiei naţiunilor” iar de J. În acest context analiza . Factori de producţie clasici 2. Indiferent de modul de clasificare a resurselor atrase în circuitul economic . resursele informaţionale. factori tehnici.1. în vederea producerii bunurilor în vederea satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. specific umană prin care oamenii utilizând uneltele şi instrumentele adecvate îşi valorifică aptitudinile. Munca În sistemul factorilor de producţie. Raportată la scara timpului. factori economici.2. munca ocupă primul şi cel mai important loc. c) după sfera de cuprindere se grupează în factori comuni (prezenţi în orice fel de producţie) şi factori specifici întâlniţi numai în unele procese. urmărindu-se determinările cantitative şi deopotrivă calitative.În felul acesta s-a creat teoria neofactorilor de producţie care pune în evidenţă faptul că vechea clasificare a factorilor şi aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfăcătoare. Diversitatea factorilor implicaţi în activitatea economică şi cerinţele eficienţei economiei de schimb reclamă analiza şi structurarea lor pe grupe cât mai omogene. cunoştinţele şi experienţa pe care le posedă. 2. munca apare ca un factor de producţie neregenerabil. Keynes ca “cea care produce totul”. factorul uman are o maximă importanţă deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale. factori sociali. comun tuturor genurilor de activităţi sociale – reprezintă activitatea conştientă.2.

dar şi al rezultatelor obţinute prin utilizarea sa. În aceste condiţii calificarea se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei moderne. juridică privind atragerea în activitate a tuturor persoanelor apte de muncă. b) sporul migratoriu al populaţiei. d) măsuri de natură tehnică socială. ea fiind condiţie de bază a creşterii productivităţii muncii. factor esenţial al sporirii eficienţei muncii sociale. în nivelul calificării forţei de muncă şi în preocuparea existentă pentru ridicarea calificării. Calitatea resurselor de muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă cu nivelul său de cultură generală şi instruire profesională. Ambele aspecte. Dinamica resurselor forţelor de muncă.2.2.forţei de muncă se impune în a fi făcută în complexitate atât sub aspect cantitativ cât şi structural şi calitativ. diferenţă sau raport între imigranţi şi emigranţi. ca diferenţă sau raport între natalitate şi mortalitate. Natura . expresia unor eforturi deosebite depuse de familie şi societate. a populaţiei ocupate în cadrul populaţiei totale prin îmbunătăţirea stării sănătăţii ei şi creşterea duratei medii de viaţă. Aspectul cantitativ impune abordarea categoriei de resurse de forţă de muncă ca ansamblu a capacităţilor umane de care dispune o ţară la un moment dat şi care sunt atrase sau pot fi atrase în prestarea unei activităţi sociale utile. au ca efect potenţarea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului. pune în evidenţă amplificarea resurselor de muncă de care dispune societatea. analizată prin prisma componentelor acestora este influenţată de o serie de factori dintre care enumerăm: a) sporul natural al populaţiei. pentru perfecţionare. cu un larg orizont cultural. c) creşterea populaţiei apte de muncă şi îndeosebi. Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii presupun lucrători cu o temeinică pregătire profesională. Deci calitatea muncii analizată prioritar prin intermediul calificării. în stare să mânuiască şi să stăpânească instrumentele moderne ale producţiei. Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii lor. 2.

În agricultură pământul reprezintă principalul factor al procesului de producţie. respectiv a stabilirea valorii economice a pământului. ca factor de producţie primar. Factorul natural al producţiei cuprinde pământul (solul). Teza a fost folosită şi de Malthus pentru a demonstra creşterea mai rapidă a populaţiei în comparaţie cu mijloacele de subzistenţă. cu amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seama mai mult de implicarea celorlalţi factori mai calculabili. de însuşirile calitative ale solului şi de capacitatea productivă a acestuia. energia. precum şi forţa motrică potenţială (resursele primare de energie). inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor naturale. Deopotrivă acest factor este considerat în sensul său larg. aerul. Având în vedere rolul şi importanţa sa. alături de ceea ce reprezintă terenul propriu zis de desfăşurare a producţie. conform căreia rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare cantitate suplimentară de factori adăugaţi) se diminuează. ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital. . În condiţiile caracterului limitat al pământului şi ale sporirii nevoii de bunuri agro-alimentare. Sortimentul. ceea ce înseamnă: recunoaşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil al factorului pământ. înţelegem totalitatea resurselor brute preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor şi serviciilor. Prin natură. pădurile. cât şi ca studiu şi politică. a bogăţiilor solului şi subsolului. calitatea şi eficienţa economică a producţiei agricole sunt direct dependente de mărimea suprafeţei utilizate. o însemnătate mare o prezintă problema evaluării economice a terenului agricol. În actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat. includerea. Din rândul elementelor naturale se detaşează ca importanţă pământul. deoarece ca orice bun şi pământul are utilitate şi preţ. apa. una din problemele controversate ale teoriei economice este aşa numita lege a randamentelor descrescânde. substanţa materială şi condiţiile primare de producţie. stabilirea unor limite şi normative ştiinţifice privind utilizarea raţională şi eficientă a fiecărei suprafeţe de teren.Natura are un rol central în activitatea economică întrucât îi oferă mediul de desfăşurare. în fine. Evaluarea economica a pământului trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: cunoaşterea contribuţiei sale la procesul creşterii economice. mărimea. mineralele etc. de la care porneşte economia atât ca activitate. clima.

construcţii( clădiri. R = renta în unităţi monetare d = rata dobânzii 2.semifabricate .materii prime.combustibili . materiale Capital natural Capital nominal (titluri de proprietate) . preţul pământului este renta capitalizată adică o sumă de bani care depusă la bancă aduce o dobândă anuală egală cu renta anuală însuşită de către proprietarul funciar de la arendaşi pe baza contractului de arendare. care.În evaluarea economică a pământului.3. Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere. se folosesc mai multe metode. Prezintă importanţă următoarea structură : Capitalul real are o valoare de sine stătătoare. etc. Capitalul nominal nu are o valoare reală de sine stătătoare şi nu funcţionează în activitatea economică ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit. uzine.echipamente de producţie Capital circulant . Capitalul In sens economic capitalul – factor de producţie reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile. hale.energie . După această metodă formula de calcul este: Pp =R/d Unde Pp = preţul pământului. mine etc.2. prin asociere cu ceilalţi factori de producţie participă la producerea de noi bunuri economice în scopul obţinerii unui profit. . concretizată in bunuri de producţie. Astfel în condiţiile existenţei rentei funciare. şi care funcţionează în activitatea economică. fabrici.) Capital fix Capital real CAPITALUL FACTOR DE PRODUCŢIE Capital tehnic .

transferându-si valoarea în mod treptat prin utilizare. b) uzura morală determinată de acţiunea progresului ştiinţifico-tehnic ţi tehnologic. combustibil. dintr-o dată valoarea asupra noului produs. muncă(plata salariilor. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc. întreprinderea dispune de capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii ei. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care este transformată în procesul de producţie schimbându-şi forma naturală. Uzura capitalului fix îmbracă formele: a) uzura fizică determinată de acţiunea factorilor naturali precum şi de procesul folosirii capitalului fix. determinând capacitatea de producţie al unei întreprinderi. Fluxul circular al capitalului cuprinde trei stadii: Stadiul 1 reprezintă procesul prin care capitalul bănesc e utilizat pentru procurare de factori de producţie :capital fix. elementele capitalului tehnic se grupează în: capital fix şi capital circulant. Structura capitalului fix cuprinde: a) construcţii care formează condiţiile generale ale desfăşurării procesului de producţie . in combinaţie cu ceilalţi factori de producţie. păstrându-şi forma materială.producţie finită şi semifabricatele destinate vânzării. Stadiul 3 îl constituie trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la care s-a pornit iniţial însă cu un spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată. modul de înlocuire al fiecăruia etc. îşi transmite în întregime. Stadiul 2 constă în utilizarea şi transformarea capitalului productiv. Capitalul circulant are un grad de mobilitate şi lichiditate mai mare decât capitalul fix. care îmbracă trei forme: bani. Delimitarea celor două componente are la bază criterii legate de : transmiterea valorii acestora în cadrul procesului de producţie. b) echipamentele de producţie care reprezintă componenta principală activă a capitalului fix. etc. respectiv totalitatea bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă un venit proprietarului său. capital circulant. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe cicluri de producţie. . energie. nu poate servi decât un singur ciclu de producţie. bunuri-capital. modul în care se consumă. sub aspect material. în bunuri sau servicii destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă. În orice moment. producţie neterminată . transformându-se în capital productiv. Se prezintă sub formele(elementele): stocurile de materii prime şi materiale pentru producţie.Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic. marfă. în cadrul procesului de producţie .

Numărul de rotaţii efectuate de capital într-o perioadă dată(de obicei un an) constituie viteza de rotaţie a capitalului. În general progresul tehnic relevă ansamblul realizărilor cunoaşterii umane prin care activitatea economică. respectiv cunoştinţele fără de care nu se pot crea elementele constitutive ale factorului de producţie capital şi nici bunurile şi serviciile care să corespundă trebuinţelor lumii contemporane. Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe o dată cu efectuarea unui circuit.2. ceea ce capătă denumirea generică de progres tehnic. cea actuală marchează un salt uriaş în toate domeniile cunoaşterii umane. Aplicarea rezultatelor ştiinţifice în producţie se realizează sub forma noilor tehnologii.1. Cu cât viteza de rotaţie are valori mai mari cu atât eficienţa capitalului creşte. 2.3. Progresul tehnic Progresul tehnic şi ştiinţific s-a impus. ca factor de producţie distinct. ea include tot frontul ştiinţelor şi afectează concomitent toţi factorii de producţie. devine mai eficientă. În comparaţie cu alte revoluţii în ştiinţă şi tehnică. Accelerarea vitezei de rotaţie este condiţionată de promovarea de către întreprindere a unor măsuri tehnico-organizatorice şi manageriale în toate stadiile fluxului circular al capitalului. Cercetarea ştiinţifică oferă producţiei informaţia. Resursele informaţionale .Trecerea succesivă a capitalului prin cele trei stadii şi forme funcţionale corespunzătoare poartă denumirea de flux circular al capitalului.3. Reluarea permanentă a acestei mişcări constituie rotaţia capitalului. Timpul de rotaţie reprezintă timpul necesar parcurgerii unui circuit complet. Neofactorii de producţie 2. în totalitatea sa.3. 2. în economiile moderne.

3.3. conţine o cantitate mai mare de informaţie. d) nu e pierde decât dacă i se distruge suportul material. inclusiv la nivel microeconomic. Produsul este cu atât mai valoros cu cât el. în continuare ea intrând în stocul informaţional social şi altele 2. desfăşurată în toate domeniile. Ca orice bun produs prin muncă. în şi prin acestea. Astfel. informaţia devine un factor de producţie alături de materie şi energie. Ele reprezintă cunoştinţele ştiinţifice pe care omul le obţine prin cercetarea naturii şi vieţii economico-sociale precum şi prin activitatea curentă de producţie. În raport cu celelalte arătate putem sublinia faptul că în sistemul economic informaţia are următoarele funcţii: a) de element cognitiv ce amplifică potenţialul şi eficienţa celorlalţi factori de producţie. împreună cu celelalte elemente dar integrată acestora. . e) deşi se uzează (moral) aceasta nu este totală. ca şi suport material. Abilitatea întreprinzătorului Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neo-factor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe concurenţă şi libera iniţiativă. b) element de legătură între toate elementele sistemului economic influenţate de adâncirea diviziunii sociale a muncii.În unitate organică cu progresul ştiinţifico-tehnic se află şi resursele informaţionale. informaţia operativă devenind informaţie statistico-istorică vitală. dar cu unele proprietăţi speciale: a) nu se consumă şi nu se uzează prin folosire. din punct de vedere al informaţiei orice bun nu este altceva decât un suport material al unei cantităţi mai mici sau mai mari de informaţie. b) se acumulează şi se îmbogăţeşte în timp. informaţia devine un element al avuţiei naţionale. c) după ce se amortizează sub aspect economic devine o resursă inepuizabilă. devenind din ce în ce mai eficientă. În producţie. c) element important de reglare a tuturor sistemelor.

Salariul 3. fie economic. în cadrul unei afaceri în desfăşurare. Termen de origine latina. Conceptul de salariu Implicarea factorilor de producţie în activităţile economice determină. factorul muncă este recompensat prin salariu . Astfel. o dată cu trecerea la organizarea sistematică a producţiei manufacturate. Salariul nu a existat în toate timpurile. ca o necesitate obiectivă.1. . dobânda 3.În general.1.1. Salariul s-a generalizat ca mod de remunerare. iniţiază un proces de schimbare radicală.Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent dealtul fie juridic. Problematica salariului a constituit o preocupare constanta onomiştilor începând cu şcoala clasică. profitul. În sens larg salariul reprezintă venitul însuşit prin muncă. abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv de progres. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. prin întreprinzător este înţeles acel tip de subiect al activităţii economice. cu toate că factorul muncă a participat dintotdeauna la procesele de producţie. fie că. Capitolul 3 Salariul. care fie că iniţiază o nouă afacere. renta.Un om liber nu primea salarium. în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative. David Hyman defineşte spiritul întreprinzător drept “abilitatea de a crea produse şi procese şi de a organiza crearea de produse şi servicii” Ca factor de producţie. salarium era suma plătită fiecărui soldat roman a-şi procura sarea. recompensarea lor.

Preţul de piaţă al muncii constituie preţul care se plăteşte în mod real pentru ca. După Smith salariul este singurul venit bazat pe muncă şi trebuie să corespundă minimului de obiecte de consum necesar muncitorului şi familiei sale. În economia contemporană există o multitudine de orientări cu privire la salariu. Preţul natural al muncii este acela care dă posibilitatea lucrătorului să se întreţină şi să-şi perpetueze rasa. neokeynesismul pune accent pe termenii de stoc şi fluxuri ale forţei de muncă. respectiv ca expresie bănească a valorii acesteia. munca este scumpă când este rară şi ieftină când este abundentă. Au apărut şi alte interpretări date categoriei de salari. pe baza acţiunii naturale a proporţiei dintre ofertă şi cerere. fondată pe studiul de comportament al grupurilor. Astfel. A. Concepţia monistă explică substanţa salariului printr-un singur factor. în teoria economică s-au cristalizat două concepţii reprezentative : concepţia monistă . Alţi economişti apreciază că salariul este venitul persoanelor care participă prin munca lor proprie la procesul de producţie. care se formează prin intermediul „capitalului economic”. nu de costul forţei de muncă.salariul. ci de rezultatele folosirii ei. b. Capitalul uman rezultă din . astfel economiştii marxişti consideră salariul drept preţ al mărfii forţă de muncă. Cu toate acestea. „capitalul cultural". d. substanţa salariului este dată. Unii economişti. Alte orientări explică formarea salariului prin confrunta politicilor de salarizare ale firmelor şi nu prin raporturile dintre cererea de forţă de muncă. Samuelson de exemplu. potrivit acestui factor salariul constituie suma care asigură strictul necesar pentru existenţa lucrătorului şi întreţinerea familiei sale. Din cele prezentate rezultă că natura salariului este tratată în maniere diferite. c.costul formării resurselor de muncă . El face distincţie intre preţul natural al muncii şi preţul de piaţă al muncii. adică de productivitate. Orientarea sociologico-economică franceză integrează teeoria salariului într-o teză generală a distribuirii produsului naţional. în concordanţă cu acest factor.productivitatea muncii . P.Adam Smith a văzut în salariu o categorie naturală-răsplată naturală a muncii. David Ricardo apreciază că salariul reprezintă o parte din valoarea creată de muncitor în procesul de producţie. ce marchează influenţa variaţiei salariului asupra nivelului ocupării forţei de muncă şi a venitului. de o mare diversitate. concepţia dualistă. „capitalul uman" reprezintă experienţa acumulată salariaţi. apreci că „omul este mai mult decât o marfă" şi îşi închiriază serviciile pe baza unui preţ". Asemenea factori sunt : a.

evoluţia situaţiei economice. în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă.2. întreprinzătorii sau statul adoptă o serie de .Formele salariului Salariul îmbracă două forme principale de manifestare : salariul nominal şi salariul real. fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii.1. b. prin mecanismul cererii şi ofertei . sub formă bănească (uneori însă şi sub formă naturală). concomitent. creşterea producţiei de bunuri materiale şi de servicii solicită forţă de muncă suplimentară şi salariile au tendinţa de creştere . 3. Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale ale pieţei şi elementele specifice pieţei muncii. în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii.. în timpul recesiunilor şi crizelor. Salariul. a contribuţiei pentru şomaj. politica de salarizare la un moment dat. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul muncii depuse. În perioadele de avânt economic. ceea ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii. Factorii care condiţionează mărimea salariului nominal sunt : a. diminuarea producţiei generează scăderea cererii de forţă de muncă. se stabileşte pe baza mecanismului pieţei. Concepţia dualistă apreciază că substanţa salariului constă. Dimensiunea salariului se stabileşte încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. preţul capacităţii de munca. asigurări şi pensii etc).investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri potenţiale viitoare. în funcţie de rezultatul ei. şomajul ia proporţii şi se reduc salariile. după scăderea din salariul brut a impozitului pe salarii. c. ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă. Acesta poate fi privit ca salariu brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi ca salariu net (suma efectiv încasată. Potrivit acestei teorii. utilizarea şi plata muncii ca factor de producţie. pentru participarea lor la activitatea economico-socială. Formarea salariului are loc în cadrul unor relaţii complexe prilejuite de angajarea. condiţionat de mărimea productivităţii.ce se stabileşte pe piaţa muncii. Substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional repartizată în mod direct salariaţilor.

având în vedere criterii multiple: de sex. în funcţie de valoarea mai mare sau mai mică a ei. care reflectă deprecierea valorii banilor. impozitele şi taxele. revendicările sindicale. Sr. preţurile bunurilor de consum. care se află în raport direct proporţional cu salariul real . Inflaţia. salariul nominal. Isn = (Sn1/Sn0)*100. care diferă numai prin preţuri. cu o unitate monetară se pot cumpăra mai multe sau mai puţine bunuri. generează o diminuare a veniturilor reale . influenţează direct costul vieţii. d.măsuri privind mărimea salariilor. neînsoţită de o creştere proporţională a salariului nominal. cât şi cel nominal. În situaţia în care preţurile cresc mai rapid decât salariul nominal. în care: Sn -salariul nominal . în două situaţii. ca un raport între indicele salariului nominal şi indicele preţurilor bunurilor de consum şi serviciilor: Isr = (Isn/Ip)*100. Creşterea costului vieţii. Atât salariul real. fiind diferit de la o perioadă la alta şi de la o ţaţă la alta. Ip =(P1/P0)*100 . Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt : a. regiuni sau naţionale. Sr = (Sn/Cv) *100 sau Cv = (Sn/Sr) *100. Salariul real se determniă în funcţie de cel puţin două coordonate hotărâtoare : mărimea salariului nominal. cu salariul nominal. Indicele costului vieţii ne permite să cunoaştem mărimea cheltuielilor băneşti pe care un individ trebuie să le facă pentru a-şi asigura acelaşi nivel de viaţă. Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi cumpărată.salariul real. ramuri. El nu este altceva. care acţionează invers proporţional asupra mărimii salariului real. b. Creşterea salariului real se poate calcula şi sub forma untri indice procentual. la un moment dat. c. decât o reflectare a puterii de cumpărare a salariului nominal. puterea de cumpărare a banilor. atunci se înregistrează o reducere a salariului real. profesiuni. antrenează diminuarea salariului real. tarifele serviciilor. nivelul preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor. la un salariu nominal dat. Cv -costul vieţii.

ca participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite facilităţi. o componentă a costului total al oricărui bun economic. Sn0 — salariul nominal din anul de bază. -sporurile plătite pentru condiţii deosebite de muncă. nivelul salariului nominal. peste programul normal de lucru. -premiile şi primele plătite pe baza sistemului de salarizare acceptat . suplimente pentru copii etc.indicele preţurilor. Isn. şomajul etc. Salariile suplimentare reprezintă sumele plătite salariaţilor întreprinderii pe timp nelucrat : pentru concedii de odihnă. Pentru stimularea salariaţilor sau pentru realizarea de către unii dintre ei a unui venit minim. Mărimea acestuia depinde de: numărul de salariaţi.indicele salai nominal. Ca element al costului de producţie salariul se manifestă sub două forme : salariul de bază. Ip . pe lângă salariul încasat de fiecare individual s-au mai constituit salariul colectiv şi salariul social. Salariul reprezintă şi un cost. În ansamblul său.Unde: Isr. P0. Salariul colectiv revine în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi. bolile profesionale.preţul din anul de bază. Salariul social constituie acea parte din venitul naţional prin care societatea. cum sunt accidentele de muncă. -plata orelor efectuate suplimentar. considerat rezonabil. -plăţile suplimentare pentru munca desfăşurată pe timp de noapte. salariul suplimentar. Salariile de bază împreună cu salariile suplimentare formează fondul de salarii al întreprinderii. intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mai mari. Sn1 -salariul nominal anul curent. Ponderea salariului în costul de . pentru sporuri de vechime. P1 -preţul din anul curent. Salariile de bază cuprind sumele de bani ce reprezintă remunerarea salariaţilor întreprinderii pe timpul efectiv lucrat şi anume : -salariile plătite pe baza tarifelor în acord sau după timpul efectiv lucrat.indicele salariului real.structura profesiilor: complexitatea muncii.

de preţuri etc. reprezentată de întregul venit realizat de activitatea economică şi care s-ar transforma astfel în salaziu. Mărimea şi dinamica salariului diferă pe ţări. Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă . productivitatea muncii. limită care. aceasta are interesul de a stabili o pondere a salariului mai mică. creşterea productivităţii muncii constituie calea economică principală pentru diminuarea ponderii salariului pe unitate de produs. cât şi cu sporirea eficienţei economice. din punctul de vedere al celorlalţi posesori de factori de producţie. Cu cât gradul de înzestrare tehnică va fi mai scăzut. Practic. întreprinderi. Mărimea salariului are două limite: minimă. Pentru întreprindere. salariul oscilează între cele două limite. fără a afecta calitatea vieţii.producţie diferă de la o ramură. din punctul de vedere al costurilor de producţie. Dacă sub aspectul reproducţiei forţei de muncă societatea este interesată ca nivelul general al salariului să fie mai mare. capacitatea salariaţilor de a se orgniza. mai trebuie luate în considerare şi existenţa a două tendinţe contradictorii în comportarea sa. zone economice. raportul dintre cererea şi oferta de muncă. surprinse de conceptele: efect de substituire şi efect de venit. cu atât ponderea salariului va fi mai marc. care în viziunea ofertantului de muncă trebuie să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. limita maximă apare atunci când salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii. de a dialoga cu unitatea economică sau si cu organele speciale ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective migraţia internaţională a forţei de muncă. subramură la alta. dimensiunile cheltuielilor instruite şi calificare profesională. dinamica preţurilor. Principalii factori cu impact direct sunt: costul resurselor de muncă. maximă. şi sunt influenţate de numeroşi factori. Categoria factorilor cu influienţă indirectă include: gradul de organizare în sindicate şi acitatea sindicatelor de a obţine câştig de cauză pentru revendicările salariaţilor. În acest sens. legislaţia privind mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc. unii au caracter direct. nu trebuie atinsă niciodată. ramuri de activitate. de la o întreprindere la alta. oarece ei n-ar mai primi nimic. Pentru determinarea mărimii salariului unui angajat. în funcţie de cererea şi oferta de forţă de muncă. alţii au caracter indirect. compatibilă cu cerinţele refacerii capacităţii de muncă.

Drept urmare.3.suplimentară. materiale. Formele de salarizare Forma de salarizare reprezintă o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica salariului individual. În situaţia când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Pe termen scurt. Acesta este efectul de substituire. formele de salarizare sunt instrumente de control ale utilizării tuturor resurselor: umane. în unele cazuri înlocuite în vederea folosirii eficiente a întregului potenţial productiv. Pe lângă mecanisme de cheltuire a fondului de salarii. ci să determine c cointeresare permanentă. Dinamica salariului. financiare. pe când efectul de venit îi imprimă o tendinţă de stagnare. Efectul de substituire generează o tendinţă de creştere a salariului. în favoarea timpului liber. 3. Mărimea salariului este supusă continuu unor procese obiective contradictorii de diferenţiere şi de apropiere-egalizare. denumit astfel pentru că înlocuieşte (substituie) o parte din timpul liber al salariatului cu timp de muncă. Cu toate că formele de salarizare apar ca instrumente tehnice pentru asigurarea legăturii cantitative şi funcţionale dintre salariu şi rezultate. mărimea concretă a salariului trebuie stabilită astfel încât să nu ducă la suficienţă. ceea ce are ca efect diminuarea timpului liber şi sporirea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă. ele sunt şi pârghii de conducere specifice fiecărei unităţi economice. Aceasta asigură legătura între mărimea rezultatului muncii. Acesta este efectul de venit. Formele de salarizare sunt alese în funcţie de opţiunile politicp-economice. pentru creşterea eficienţei economice a producţiei. ele se cer alese şi examinate permanent. el renunţă la munca suplimentară. iar uneori la o parte din munca prevăzută de un program normal. în consecinţă. dar criteriul hotărâtor îl reprezintă eficienţa economică. mărimea lariului poate să crească sau să stagneze (înregistrând totuşi oslaţii nesemnificative în sus şi in jos).1. . pe termen lung. partea ce revine salariatului şi activitatea depusă de el. se prezintă ondulate cu tendinţa generală de creştere.

-diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetorii necesari. Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie din următoarele considerente : -relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi munca depusă de salariat. Întreprinderea renunţă la salariatul care nu depune munca minimă scontată în timpul pentru care este remunerat şi recompensează suplimentar prin premii. rezultatele muncii trebuie să fie întotdeauna mai mari decât costurile de producţie.creşterea rezultatelor trebuie să devanseze sporirea salariilor. -împinge salariatul spre oboseală tot mai mare.În concordanţă cu acest criteriu. salarizarea mixtă. Avantajele salarizării în regie sunt : -prioritatea calităţii. în situaţia salarizării în regie. chiar dacă se foloseşte unitatea de măsură. salariile pot fi diferite. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor după timpul efectiv lucrat : oră. -salariul are o evoluţie. cadouri. săptămână. b. pe cei ce prestează un volum de muncă mai mare sau de o calitate mai bună. -contribuie la creşterea productivităţii salariaţilor. a. preţul mediu al unei unităţi de timp. contribuind la intensificarea muncii. Pentru aceeaşi muncă prestată şi durată de timp. Salariul pe unitate de timp fluctuând în funcţie de durata muncii. În cadrul acestei forme de salarizare fiecărui angajat i se stabilesc sarcini exacte. zi. Salarizarea în acord are şi unele inconveniente şi anume: -tendinţa de a executa cât mai multe piese şi operaţii poate avea loc şi în detrimentul calităţii. Princialele forme de salarizare sunt: salarizarea pe unittea de timp (în regie). răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o are şi de locul pe care-1 ocupă în diviziunea muncii. Mărimea totală a salariului se determină în funcţie de timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp. salarizarea în acord. . constantă. Salarizarea în acord constă în remunerarea salariaţilor în funcţie de cantitatea de bunuri şi de servicii produse sau după numărul de operaţii şi de activităţi executate într-o unitate de timp. orice creştere în intensitatea şi productivitatea muncii aduce avantaje întreprinzătorului. -garanţia securităţii venitului. lună. de obicei. -absenţa constrângerii salariatului.

acordul poate fi : -individual. ca în cazul salarizării în acord. în funcţie de numărul condiţiilor îndeplinite. tehnologice. Dacă în cazul salarizării în acord salariul oscilează în sus. Forma de salarizare mixtă se utilizează în industria constructoare de maşini. ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice. în mecanica fină sau în electronică etc. mărimea salariului devine variabilă. este ridicat şi poate fi obţinut numai de un număr mic de lucrători. Salarizarea în acord se aplică în domenii cu activităţi. de marketing etc. după importanţa pe care o prezintă pentru cantitatea. . constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp (de obicei. socializarea. s-au conturat câteva direcţii de îmbunătăţire a formelor de salarizare şi anume: corectarea. -corelarea salariului cu dinamica preţurilor şi cu inflaţia prin aplicarea unor scări . participarea. o activitate sau un produs. In concordanţă cu condiţiile concrete de organizare a muncii şi cu modul cum se realizează stimularea în muncă în fiecare întreprindere. de obicei. fixat de întreprindere.este o îmbinare între primele două forme de salarizare. cu un număr mare de operaţii. -colectiv (pe echipe). o zi de muncă).acord regresiv. în care fiecare condiţie are un tarif unitar în funcţie de importanţa sa.-în industriile cu o diviziune a muncii complexă. În ţările cu ecoomie de piaţă. în situaţia salarizării mixte el variază. Salarizarea mixtă. structura şi calitatea producţiei. Corectarea se referă la toate formele de salarizare şi cuprinde: -menţinerea salariului individual peste un minim vital sau decent. această formă de salarizare se poate realiza în: -acord simplu. c. în jos de la nivelul maxim. operaţii relativ omogene. -global (pe uzină. Drept urmare. Fiecare condiţie are un tarif. în esenţă. variante de salarizare în acord. Pentru majoritatea salariaţilor nivelul acestui salariu constituie o incitaţie continuă la o muncă suplimentară. stabilirea tarifelor este foarte dificilă. Fiecare variantă are avantaje şi limite. fabrică etc). Remunerarea pe bază de remisă sau cote procentuale şi cea pe bază de norme de muncă sunt. -acord progresiv. In funcţie de tariful aplicat pentru o operaţie. de management. Salariul pe o zi.

Bucureşti. Salariul.. de obicei numai unor grupuri de salariaţi aflaţi în situaţii dificile. -acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă mai dificile. Participarea se poate organiza în următoarele forme : -prin cote-părţi din profit. Participarea trebuie să fie colectivă (a tuturor salariaţilor): profiturile se repartizează fiecărui salariat după diferite criti stabilite pe baza situaţiei concrete existentă în fiecare întreprindere sau ţară. sistemul de salarizare mai cuprinde : -sistemul de sporuri: pentru vechime în muncă. privat şi mixt la muncă egală. angajaţii caută să-şi asigure o salarizare mai echitabilă. Tipografiile Române Unite. ca o creanţă asupra comunităţii sociale. -prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri. -sistemul de participare la profit.mobile (indexarea salariilor). cooperatist. care nu pot face faţă numai cu salariul încasat pentru munca depusă. vo2. Prin această revendicare. Participarea constă în admiterea salariaţilor la împărţirea profiturilor obţinute de întreprinderea în care ei îşi desfăşoară activitatea. Curs de Economic Politică. responsabilităţi manageriale. iar firmele îşi pun în ea speranţa atenuării contradicţiilor dintre interesele lor şi cele ale salariaţilor. . în Economii Politică. care să se distribuie salariaţilor din profit. aport deosebit la cantitatea şi calitatea activităţii realizate etc. ca supliment mai mult sau mai puţin substanţial la salariu. Bibliografie Gide Ch. -sistemul de premii. Indexarea constă într-o mişcare compensatorie a salariului faţă de preţuri şi de inflaţie. care realizează legătura nemijlocită a cuantumului total al câştigurilor de rezultatele efective obţinute în întreprinderea în care lucrează. Bucureşti Ghiţă T. P. Socializarea reprezintă asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru munca depusă de fiecare. Socializarea se realizează prin salariul familial (alocaţii pentru copii) şi salariul social. -prin facilităţi acordate salariaţilor pentru a cumpăra acţiuni de la unitatea unde lucrează. în ansamblul său. condiţii de muncă deosebite şi muncă de noapte.. -atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul public. reprezintă instrumentul prin intermediul căruia sporeşte cointeresarea materială a salariaţilor. 2. Pe lângă formele de salarizare. Se aplică.

3. Kconomics. sunt cauzele preţului. Economie Politiqu. pe când renta mare sau mică.P. cu atenţie. Există o diversitate de teorii cu privire la natura şi formele rentei. iar scăderea ei are efect invers.R.1.. Renta 3. mărimea rentei depinde de cererea şi preţul produselor agricole. Samuelson P. În opinia sa.2. Editura Academiei R. iar preţurile să fie determinate de cheltuielile ce se fac în condiţiile cele mai puţin favorabile.. Iniţial renta a fost ataşată de factorul natural. Fundaţiei Chemarea Iaşi. G. în prezent se apreciază că toţi factorii de producţie generează rentă. ce se formează în urma utilizării factorilor de producţie. Paris. Editura Academiei R. marcând deosebirea dintre profit şi renta funciară. Avuţia Naţiunilor. Smith A.R. Salariul şi profitul mai mare sau mai mic. Fiziocraţii considerau că pământul creează renta printr-o însuşire naturală. Petty aprecia renta ca reprezentând surplusul de valoare care depăşeşte cheltuielile de producţie. mai mare sau mic. A. Munteanu V. A. un loc important revine rentei. Mebrow-Hill Bask Company. O creştere a cererii determină o sporire a preţului cerealelor şi măreşte renta. Adam Smiih a făcut un pas înainte faţă de predecesori. Ulterior a cunoscut noi forme şi cele mai felurite semnificaţii. A. Pentru aceasta este nevoie ca cererea de produse agricole să fie mai mare decât oferta.P... David Ricardo arată că formarea rentei are la bază fertilitatea inegală a terenurilor . În acest sens sublinia că „renta intră în alcătuirea preţului mărfii în altfel decât salariul şi profitul. este efectul acestui preţ" (Smith A. în produse şi în bani.. de către specialişti în vederea stabilirii conţinutului ei.. Bucureşti). Elemente conceptuale În categoria veniturilor fundamentale. Smith are meritul de a fi sesizat că nu întotdeauna proprietatea funciară asigură condiţiile necesare de a obţine rentă. în acelaşi mod cum produce roadele. .A.Frois.2. Ed. Bucureşti. W. Avuţia Naţiunilor. Economie politică. Această formă de venit a apărut în feudalism ca rentă în muncă. Din această perspectivă categoria economică de rentă a fost şi este cercetată. Reprezentanţii şcolii clasice limitau renta la agricultură considerau că apariţia ei este o „dărnicie a naturii".

Inc.. cel puţin o anumită perioadă de timp. Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii: -factorul de producţie sau bunul economic să fie limitat cantitativ.creşterea preţului la principalele produse agricole sub presiunea cererii. are contribuţii importante la dezvoltarea teoriei rentei.care se caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei"(Atkinson L. reprezentată prin Ion Ionescu de la Brad. J. prezenţa ei în cadrul tuturor formelor de activitate economică şi nu numai în agricultură.. Homewood.a.nu este singurul factor de producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca rentă". iar producţia obţinută de pe terenurile fertile se dovedeşte a fi insuficientă pentru acoperirea ei. Deoarece cererea de produse agricole creşte. renta constituie suma de bani plătită pentru folosirea temporară a lui. Say consideră renta funciară ca o recompensă pentru serviciile aduse de factorul de producţie . -oferta factorului de producţie sau a bunului economic să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea. Şcolile şi curentele de gândire economică contemporană evidenţiază valabilitatea universală a rentei. Şt. potrivit cărora renta constituie o categorie universală cu aplicabilitate în toate domeniile vieţii economice. Profesorul Madgearu arăta că renta diferenţială este o categorie economică mai generală şi se formează datorită acţiunii legii fertilităţii descrescânde a solului. Zeletin. extinzând aria de cuprindere a acestei categorii.pământ.” Pământul –afirmă Samuelson . Renta privită ca recompensă a factorilor de producţie. V. -să nu poată fi substituit cu un alt factor sau alt bun. El face distincţie între condiţiile creării rentei (raritatea pământurilor bune) şi cauza acesteia .. P. Aurelian. S. se poate afirma că renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie sau bun economic a căror ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică. în acest context. Şcoala marginalistă aduce o nouă viziune asupra rentei. Madgearu ş. Irwin R. Economics. Illinois. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă este o altă persoană decât proprietarul acestuia). respectiv „renta economică pură se referă la venitul obţinut de un factor de producţie -orice factor . B. produsele se vând la preţul bunului mai scump.agricole. Şcoala economică românească. obţinut în condiţii mai puţin favorabile. Reprezentanţii acestei şcoli apreciază că renta se fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale şi productivitatea marginslă. 1982) .

s-a demonstrat că legea randamentelor neproporţionale are un caracter general. renta exprimă venitul ce rezultă din insuficienţa ofertei totale. . în funcţie de proporţia în care se combină factorul variabil cu cei constanţi. acţionează în toate ramurile economiei. Venitul realizat de către deţinătorul unui factor de producţie.2. apoi staţionare. descrescătoare. Realizarea efectivă a rentei depinde de elasticitatea ofertei totale. poartă denumirea de rentă economică. Dacă formarea rentei este condiţionată de randamentele neproporţionale. mărimea ei depinde de volumul producţiei marginale obţinute prin utilizarea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie. ci dimpotrivă ea se realizează numai după ce preţul a crescut. sub incidenţa a progresului tehnic. În general.3. Ulterior. să staţioneze. să reducă. iar în final. aceasta lege a fost cunoscuta sub denumirea de „legea fertilităţii descrescânde". Practica economică a demonstrat că utilizarea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie. iar randamentele descrescătoare.Mecanismul formării rentei Mecanismul formării rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale. asigură randamente diferite: la început crescătoare. Producţia marginală poate să crească. Renta economică nu reprezintă un determinant al preţului de vânzare. sunt doar numai o formă a acestei legi. Iniţial. cu atât renta economică are dimensiuni mai mari. O ofertă rigidă în raport cu cererea va condiţiona o creştere a preţului peste nivelul de echilibru. ca urmare a deficitului de ofertă în raport cu cererea totală.2. Cu cât oferta totală este mai rigidă. a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare. Excedentul (surplusul) de bunuri ce poate fi obţinui în urma utilizării unui factor de producţie cu calităţi superioare celor medii reprezintă forma materială a rentei. aducând ofertantului un venit excedent. Transformarea excedentului de produs în venit cu caracter de rentă este condiţionată de raportul ofertă-cerere pentru bunul respectiv. cu aplicabilitate numai la agricultură.

care se constituie într-un element al costului de producţie. în virtutea monopolului pe care îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi ceilalţi subiecţi economici. Renta diferenţială se formează datorită diferenţei de fertilitate dintre terenuri. cu calităţi excepţionale şi care sunt foarte căutate de consumatori. în condiţiile în care mai scump realizat pe terenurile mai slabe. Agricultura intensivă generează renta diferenţială II. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de către proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi reduse. c. Renta funciară sau renta pământului. datorită caracterului limitat al pământului ca principal factor de producţie în agricultură. b. renta reprezintă o plată pentru folosirea terenului. Renta funciară reprezintă venitul ce revine proprietarului terenului. Ea preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului constituie rezultatul cheltuielilor mai mici cu care se obţin produsele pe terenurile fertile. care se formează în agricultură şi silvicultură. proprietarului funciar pentru dreptul de a utiliza pe termen determinat suprafaţa de teren închiriată. 1. Formele de rentă În economia modernă de piaţă renta îmbracă mai multe forme. Ea este un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce . Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică. Renta funciară cunoaşte mai multe tipuri: a.3. fiind denumită şi rentă de fertilitate sau renta diferenţială I. Renta absolută reprezintă suma încasată de toţi proprietarii funciari. În mărimi absolute ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol (P) şi costul de producţie (C) plus profitul normal al arendaşului R = P -(C –Pra ) unde : R este renta. ca diferenţă între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncă. indiferent de calitatea şi poziţia terenului pe care îl deţin. Ea este plătită de către arendaş. Acest tip de rentă este caracteristic agriculturii extensive. sub formă de arendă. Din viziunea arendaşului.3.2.

Consumatorii plătesc astfel preţuri mai ridicate decât cele care ar rezulta din jocul liber al preţurilor pe piaţă. aşezări umane). construcţii. d. Mărimea lui este egală cu suma de bani pe care vânzătorul depunând-o la bancă poate obţine o dobândă anuală de mărimea rentei. Ca un proces firesc a creşterii rentei anuale. posibilitatea folosinţelor alternative ale pământului (pentru agricultură. determinat de capacitatea de cumpărare şi preferinţele consumatorilor. cu economie de piaţă. ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Pentru a preveni căderea preţurilor. preţurile produselor agricole sunt preţuri de intervenţie a puterii publice. în vederea garantării veniturilor. statul intervine şi cumpără excedentul de ofertă pe care îl depozitează. În legătură cu renta funciară se impun tratate şi problemele referitoare la preţul pământului şi la fluctuaţia preţurilor produselor agricole. consumatorii nu absorb întreaga cantitate oferită.decurge din preţul de monopol la care se vând aceste produse. Evoluţia acestuia este influenţată atât de factori direcţi. preţul pământului manifestă o tendinţă de urcare. e. Statul prin achiziţiile sale. de desfacere sau faţă de căile de comunicaţie. în statele dezvoltate. cererea şi oferta de produse agricole. rata dobânzii bancare. de fapt. preţurile fixate au un nivel superior celor de echilibru. diminuează oferta pe piaţă şi avantajează producătorii agricoli care îşi măresc . R-renta anuală dată de terenul respectiv. renta capitalizată la dobânda zilei. cât şi indirecţi şi anume : cererea şi oferta de terenuri agricole. Renta de poziţie se formează datorită diferenţelor ce există între terenuri în privinţa distanţei la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare. d. Preţul pământului reprezintă suma de bani primită în schimbul cedării dreptului de proprietate asupra pământului. Lucrătorii agricoli întâmpină dificultăţi în menţinerea veniturilor lor la un nivel comparabil cu cel realizat de subiecţii economici care îşi desfăşoară activitatea în alte sectoare. Intervenţia statului se realizează prin preţuri de susţinere al căror mecanism constă în aceea că atunci când guvernul garantează preţuri mai mari decât cele care se formează pe piaţă. Preţul pământului constituie. Teoretic preţul pământului se poate calcula cu relaţia : P = R/d Unde : P .rata dobânzii.preţul pământului. care au ca scop asigurarea veniturilor producătorilor agricoli. mărimea şi dinamica rentei. De aceea.

Illinois. Renta de transfer se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie. Se apreciază că acest preţ este mai eficace decât preţul de susţinere.P. protejând. Irwin R. reprezentând diferenţa dintre preţul solicitat de aceştia pentru produsele vândute şi cel plătit cumpărători.. Aceste terenuri sunt arendate sau vândute la preţuri mai mari.Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare.Renta de construcţii este generată de terenurile mai bine echipate cu elemente de infrastructură. . Bucureşti Stănescu I. Economics. 7. pe care le pune în vânzare pentru a preveni urcarea preţurilor agricole prin deficitul de ofertă.Renta minieră reprezintă un supraprofit ce revine proprietarilor . care includ şi renta de construcţii pe lângă costuri şi profitul normal. 5. Homewood. Inc.astfel încasările. Economie politică. pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.. O altă modalitate de intervenţie a statului o constituie preţul garantai care constă în plata de către guvern a unor subsidii producătorilor agricoli.. în anii agricoli cu producţii scăzute. mijloace de transport etc. de data aceasta. 3.A. Renta vânzătorului apare în situaţia când acesta reuşeşte să vândă un bun la un preţ mai mare decât estimase anterior.. Bibliografie: Atkinson L. consumatorii. Avuţia Naţiunilor.R. 6. 1982 Munteanu V. în Economie politică. 2. Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi. De asemenea. surse de apă. Renta consumatorului constituie diferenţa de care beneficiază acesta achitând bunurile cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească. prin care se asigură o utilizare mai rentabilă a acestora. Renta. 4. statul realizează stocuri. mai redus. Bucureşti. ce pot fi exploatate cu cheltuieli mai reduse.Renta conjuncturală este realizată de întreprinzătorii care valorifică situaţiile conjuncturale (stochează mărfurile când preţurile sunt mici şi le vând când preţurile urcă datorită penuriei). energie. 8. care deţin mine sau sonde. Ea are o bază naturală determinată de raritatea unor astfel de mine. cu un conţinut bogat. . Editura Academiei R. Smith A.

Cu toate acestea putem distinge trei mari curente teoretice de a concepe profitul : 1. ci şi societăţii care beneficiază de ele. profitul. 3. recompensă (remuneraţie) a factorilor de producţie. prin producerea unor produse creatoare de cerere prin organizarea superioară a activităţii economice etc. de-a lungul întregii activităţi desfăşurate. Drept urmare. aplicarea unor cote procentuale de profit peste cele admise . pentru a stimula progresul ştiinţificotehnico-economic.1. venit rezidual . câştigul realizat. care se determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic. nu se cuvine celui ce-l dobândeşte. În general. profitul legitim cuprinde venituri însuşite ca urmare a progreselor tehnico-economice realizate de firmă prin intermediul unor utilaje perfecţionate şi mai ieftine. profitul. Potrivit acestui curent de gândire economică. Acesta este profitul normal şi orice profit. profitul reprezintă venitul. b. există opinii care susţin că profitul astfel dobândit ar trebui scutit de impozit. deliberate sau nu a legalităţii prin: umflarea costurilor. profitul legitim sau legal obţinut în contextul respectării prevederilor legale.3. căruia i se atribuie semnificaţii diferite. Profitul se calculează potrivit unei metodologii oficiale. Profitul este un concept de natură complexă. realizat în alte condiţii decât cele legale. rezultat al acţiunii economice . în formă bănească. Profitul 3. 2. Conceptul de profit În sens foarte larg. de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.3. Profitul privit ca rezultat al acţiunii economice reprezintă punctul de vedere oficial legislativ şi statistic. aşa cum rezultă din reglementările în vigoare din fiecare ţară şi reprezintă o sumă globală care cuprinde în structura sa două componente: a. Acestea sunt servicii reale aduse de firmă nu numai propriei sale activităţi. inclusiv a precizărilor referitoare la metodologia de calcul. toate activităţile lucrative au ca obiectiv principal obţinerea de profit. profitul.3. uneori contradictorii. profitul nelegitim sau nelegal realizat în condiţiile încălcării. În ceea ce priveşte conţinutul categoriei de profit au existat şi există o diversitate de opinii.

întreprinderea ar fi mai avantajată. rezultat ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate.de lege. sustragerea de la plata impozitelor şi taxe etc. ci pentru că aceasta a decis să mărească materia impozabilă şi de aceea din costuri trebuie excluse dividentele sau părţile de beneficiu cuvenite proprietarilor firmei. Având în vedere mărimea şi modul de stabilire a impozitelor. -dacă vinde bunurile întreprinderii la un preţ mai mare decât costul de oportunitate. a apărut conceptul de profit admis. el nu va realiza profitul normal. Dacă profitul s-ar determina oficial ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. duble înregistrări. care consideră profitul ca rezultat al acţiunii economice.) utilizaţi de întreprindere. Costul de producţie total (de oportunitate) este mai mare decât costul contabil. respectiv cheltuielile pentru factorii procuraţi de firmă. Profitul total este format din profitul normal plus profitul economic.iar dacă va vinde bunurile obţinute la un preţ mai mic decât costul de producţie total. Întreprinzătorul poate primi profit din două motive: -dacă el este proprietarul unora din factorii de producţie (echipament. pământ etc. va obţine profitul normal. va obţine şi profitul economic. este cea mai răspândită şi uşor de recepţionat din partea tuturor subiecţilor economici. Costul de producţie total sau de opţiune (oportunitate) cuprinde toate cheltuielile generate de obţinerea producţiei. Paul Heyne afirma că profitul este sinonim cu venitul net. atunci nu va obţine nici profit economic. care în mod real desfăşoară activităţi în cadrul acestora sau alte facilităţi pe care le pun la dispoziţie proprietarii şi care nu necesită plăţi către terţi. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici un factor de producţie (închiriază absolut tot). În concordanţă cu această concepţie. Profitul economic. adică venitul total minus costul total. . În costul contabil nu se includ cheltuielile de muncă ale prietarilor firmelor. Concepţia oficial-legislativă. Profitul este impozabil conform reglementărilor legale din fiecare ţară. care reprezintă de fapt mijloacele prin care se determină profitul ce rămâne efectiv la dispoziţia subiectului economic care l-a obţinut. Costul contabil include cheltuielile de factori procuraţi de întreprindere pentru care plăteşte către terţi. inclusiv acele cheltuieli care reprezintă amortizarea capitalului fix care aparţine firmei. Un profit legal mai mare avantajează autoritatea legală. Acest profit este obţinut fără contribuţia firmei la activitatea economică. Profitul legal are o valoare mai mare nu datorită grijii pe care ar purta-o autoritatea legală de a acorda anumite avantaje întreprinderilor. inclusiv cheltuielile de factori ce aparţin proprietarului firmei. este mai mic decât profitul contabil (legal).

. -profit comercial. -profit brut. în final. datorită unor conjuncturi ale vieţii economice şi politice. cunoscut şi sub denumirea de supraprofit de monopol. ce reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute într-o anumită perioadă din vânzarea bunurilor economice şi cheltuielile de producţie aferente acestora. După natura activităţii şi domeniului în care se obţine profitul distingem: -profit industrial. 4. Această grupare se deosebeşte de cea care împarte profitul în legitim şi nelegetim. obţinut de instituţiile bancare. respectiv ce rămâne din această diferenţă după ce se scad diferite sume care reprezintă aşa-numitul profit necuvenit. sub formă de dividende şi pentru alte destinaţii economice. acesta se repartizează societarilor. consideră că profitul este un venit care rezultă din aportul adus de unul sau mai mulţi factori de producţie şi care trebuie să le revină lor. Încasarea marginală este obţinută din vânzarea ultimului produs sau serie de produse. încasat de comercianţi. în teoria şi practica economică apar şi alte forme de profit şi anume: . pentru că a bazează pe aceeaşi modalitate de calcul al profitului. de obicei. pentru că din diferenţa respectivă se tot elimină elementele necuvenite firmei. Alături de formele de profit prezentate. -profit bancar. care se obţine. -profit neaşteptat. -profit marginal.2. dar nu se opreşte la această fază. -profit net. profitul reprezentând.profit de monopol. acea parte a profitului brut ce se obţine prin scăderea pierderilor înregistrate în activitatea desfăşurată şi alte scăzăminte prevăzute de lege. Reprezentanţii acestui curent de gândire economică împart diferenţa dintre venitul total şi costuri în venit cuvenit şi venit necuvenit pentru întreprindere. Această concepţie nu exclude pe prima. Al doilea curent de gândire economică consideră profitul ca element final sau rezidual al diferenţei dintre venitul total şi costuri. ci continuă analiza surselor profitului apreciind în funcţie de acestea dacă profitul respectiv se cuvine sau nu subiectului economic care a realizat activitatea lucrativă. Rezultă că profitul ca venit rezidual este în acelaşi timp profit cuvenit. partea sau suma reziduală. ce constituie diferenţa dintre încasarea marginală şi costul marginal. continuatori ai teoriei profitului -venit rezidual. Ei se întreabă de unde provine şi în ce constă acest venit rezidual denumit profit. de către firme ce dispun de condiţii naturale sau economice pe care celelalte unităţi nu le au şi le folosesc pentru a obţine supraprofit. care apare ca un câştig nesperat. Reprezentanţii celui de-al treilea curent de gândire economică. realizat de întreprinzătorii industriaşi.

Galbraith. Profitul are rol de pârghie economică. El constituie sursa principală a acumulărilor. pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-1 maximizeze “. Prin acest mijloc. Funcţia de motivare a firmelor.2. Funcţia de creştere a activităţii economice relevă faptul câ profitul stă la baza dezvoltării producţiei. 5. la stimularea acţionarilor şi a personalului. Existenţa sau lipsa profitului indică o anumită eficienţă a întreprinderii şi a muncii salariaţilor.afirma John K. 2. Profitul stimulează iniţiativa economică atât a proprietarilor.este perspectiva profitului. precum şi pentru acţiuni social-culturale. ci pentru fiecare etapă din viaţa întreprinderii. Funcţiile profitului Profitul constituie motivaţia obiectivă a întreprinzătorilor şi proprietarilor unităţilor economice. Funcţia de control al eficacităţii întreprinderii şi al muncii lucrătorilor. Există a strânsă legătură între deciziile de investiţii şi existenţa resurselor proprii. Funcţia de indicator sintetic al activităţii economice. În general. aşa cum sublinia Francois Perroux „motorul esenţial al societăţii“. luate în ansamblu. nivelul eficienţei. la obţinerea unor produse creatoare de cerere. 3. profitul are următoarele principale: 1. 4. “ Motivaţia producătorului. a firmelor. După efectuarea prelevărilor prioritare asupra profitului brut. ce pot fi sintetizate în funcţiile pe care le îndeplineşte în societate. indicând nu numai eficienţa. EI este. Profitul generează anumite efecte. contribuie la stimularea producţiei de bunuri materiale şi de servicii. pe baza cărora se dezvoltă investiţiile.3. ca entităţi economice şi a întreprinzătorilor şi a proprietarilor. Profitul se prezintă ca un adevărat barometru pentru orice firmă. cât şi a întreprinzătorilor în vederea dezvoltării activităţii lor. activitatea economică se orientează într-un sens favorabil consumatorilor. a apariţiei de noi întreprinderi etc. Mărimea şi dinamica profitului . Perspectiva profitului determină acceptarea riscului de către întreprinzători şi. prin aceasta. în general. permiţând astfel efectuarea de comparaţii şi analize asupra rentabilităţii. se realizează adaptarea producţiei crescânde la un consum în creştere. de instrument de conducere a întreprinderilor şi de stimulare materială a salariaţilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente. ceea ce rămâne serveşte la autofinanţare. Funcţia de stimulare economică.3.

Ghiţă.Dobânda 3. P. Bucureşti. J. În literatura de specialitate au apărut o diversitate de teorii referitoare la natura şi rolul dobânzii în mecanismul economic. analiza naturii şi a funcţiilor dobânzii trebuie să urmărească. Introduction to Ec-onomics.1. Unii economişti consideră dobânda ca preţ sau recompensă a spiritului de economie. rentă..4.. În ceea ce priveşte conţinutul. Bibliografie Craver.a. Bucureşti. pe de o parte. Există unele opinii care limitează dobânda la capitalul împrumutat. Editura Politică.. T.P. . Heyne.. ca şi în cazul celorlalte tipuri de venit. Bucureşti. constituind principalul indicator calitativ. iar altele care o extind la întregul capital utilizat. Dobânda. Munteanu V. la începuturile sale. precum şi funcţiile pe care le îndeplineşte. analoagă cu renta funciară. iar alţii interpretează dobânda ca preţ plătit pentru suma de bani (capitalul) folosită într-o afacere. Economie Politică. alături de salariu... Mercantiliştii considerau dobânda la capital drept plată pentru închirierea banilor. Economie politică. Fundaţiei Chemarea Iaşi.. Galbraith. P. Elemente conceptuale Dobânda reprezintă o formă a venitului creat în societate. puncte de vedere controversate. E. aria de cuprindere a dobânzii s-a lărgit. Profitul. Creţoiu. în Economie Politică. alţii susţin că dobânda este o chirie plătită pentru capitalul utilizat sau un preţ pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare.. ş. profit. condiţiile economice în care se formează. 3. faptul că aceasta însoţeşte capitalul antrenat într-o activitate economică. . Basil Blackwell. Bucureşti. Modul economic de gândire. ce revine factorului capital. formele şi rolul dobânzii există. iar pe de altă parte. încât s-a ajuns ca dobânda să fie considerată remuneraţia capitalului împrumutat. Ed. J. Ştiinţa economică si interesul public.4.. K.A.D. Gh.. Editura „Tempus". Drept urmare. este determinată de împrumuturile pentru consum iar în timpurile mai vechi (antichitate) de capitalul cămătăresc O dată cu apariţia creditului cu destinaţie economico-productivă.reflectă în mod sintetic calitatea întregii activităţi a unităţilor economice.

A. Pentru J. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrent într-o activitate economică. pentru a decide să se lipsească de banii lichizi. ca excedent ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale. constituie.2. Se disting astfel : a. ideea extinderii sferei de cuprindere a dobânzii la întregul capital utilizat în activitatea economică se întemeiază pe analogia (similitudinea) dintre rezultatele obţinute prin folosirea capitalului propriu cu cele ale capitalului împrumutat. Schumpeter arată că rata dobânzii este comandată. Forme ale dobânzii Dobânda prezintă mai multe forme de existenţă şi anume : a. după fiziocraţi. Oferta de capital depinde de reticenţa deţinătorilor de monedă. dobânda pe piaţa monetară ce apare la împrumuturile pe termen scurt pe care băncile . Din punct de vedere ştiinţific.4. include şi dobânda în sens restrâns. Keynes dobânda reprezintă o primă pe care. o condiţie tot atât de necesară reproducţiei.plătit pentru a -a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul. din punct de vedere al conţinutului. Deci. ca excedent ce revine proprietarului de capital dat cu împrumut . este operaţional numai conceptul de dobândă în sens larg. cei care împrumută o plătesc celor care economisesc. Însuşirea de către arendaş a acelei părţi din excedentul agricol care reprezenta dobânda. 3. dobânda este o recompensă a renunţării la lichiditate. ca si existenţa arendaşilor înşişi. care. prin oferta şi cererea de capital. iar cererea de capital apare în funcţie de speranţele de profit ale întreprinsului. ca şi alte preţuri. Şcoala clasică a definit dobânda ca fiind preţul de echilibru al ofertei şi al cererii de capitaluri. b. Paul Samuelson afirmă că dobânda este -preţul specific.Fiziocraţii apreciau că dobânda nu se obţine din circulaţia banilor. ci se află în natură. M. sub formă de excedent în raport cu capitalul avansat. J. dobândă în sens larg. dobândă în sens restrâns. În condiţiile economiei moderne de piaţă.

referitoare la comportamentul acesteia faţă de veniturile proprii şi anume: înclinaţia spre consum si înclinaţia spre economisire. . 3. Principalele funcţii ce le îndeplineşte dobânda sunt : 1. dividendul constituie forma specifică pentru plasamente în acţiuni. Funcţia de redistribuire a profitului suplimentar creat de agenţii economici ce folosesc creditele. un rol important revine nivelului dobânzii. Această funcţie se realizează prin nivelul general al dobânzii.. dobânzile pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pe termen scurt şi mediu se aplica de către casele de economii pentru depozite la vedere şi la termen. b. taxa de scont oficială. Funcţia de stimulare a publicului să renunţe la anumite consumuri curente pentru a creşte volumul capitalului disponibil (stocul de capital). taxa de scont (comercială). 2. cum sunt: dobânda pentru remunerarea certificatelor de depozit sau pentru biletele de trezorerie (dobânda bancară de bază). în acelaşi timp. Ea constituie baza apariţiei altor forme de dobânzi. Funcţia de influenţare a repartizării factorilor de producţie către destinaţii care să asigure utilizarea lor cea mai eficientă. Funcţia de a asigura băncilor acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi de realizare a unui profit normal. Existenţa economiilor în rândul populaţiei este determinată de confruntarea a două tendinţe de natură psihologică. În cadrul cărora dobânda deţine ponderea hotărâtoare. Prin intermediul dobânzii populaţia este stimulată să economisească. În realizarea acestei funcţii. pentru depozite în vederea construirii de locuinţe etc. care trebuie stabilit în aşa fel încât întreprinderile să folosească cu maximum de eficienţă factorii de producţie de care dispun şi să apeleze la credite numai în condiţii de strictă necesitate. Rolul dobânzii decurge din funcţiile sale în cadrul mecanismul economiei de piaţă. care să permită constituirea unor fonduri specifice lor. d. băncile trebuie să obţină un profit. 4. c. dobânda creditelor consimţite de bănci şi alte instituţii financiare pentru întreprinderi.le contractează între ele sau cu banca centrală. dobânda de pe piaţa obligaţiunilor reprezintă forma tipică pentru plasamente pe termen lung. Băncile efectuează o serie de cheltuieli care trebuie acoperite din veniturile realizate. precum şi a unor resurse de stimulare a salariaţilor bancari. pe baza veniturilor realizate.

în care : K. Mărimea ratei dobânzii oscilează între două limite: minimă şi maximă. care presupune capitalizarea dobânzii. exprimat în procente.capitalul avansat. În viaţa economică.3.suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului şi care este formată din capitalul avansat (K) plus dobânda cuvenită (Sn=K + D). Cei doi indicatori sunt utilizaţi pentru stabilirea dobânzii simple. respectiv poate genera o rată a dobânzii de 100%. Masa şi rata dobânzii sunt influenţate de o multitudine de factori. Sn= K(l + d')". respectiv pentru serviciul adus de un capital în situaţia în care dobânda nu este capitalizată. mai des apare dobânda compusă. limita maximă poate prelua toate formele de venit ce se constituie prin utilizarea unui capital. În aceeaşi optică. Principalii factori cu impact asupra dinamicii dobânzi şi implicaţiile pe care le generează: . d’ = (D/K)* 100 sau D = d'* K/100. rata dobânzii sau venitul anual. în care : d' .numărul de ani. cu acţiune directă şi indirectă. Dobânda compusă are mare aplicabilitate în activitatea băncilor. limita minimă poate fi egală cu zero.rata dobânzii anuale. ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă : D =(1 +d')" sau D = Sn-K .3. Sn . masa sau suma absolută a dobânzii (D) . b. Masa si rata dobânzii Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate de doi indicatori esenţiali : a. Este greu de afirmat dacă cele două limite se realizează vreodată în practică. Ambele limite sunt greu de determinat. Teoretic.4. a caselor de economii şi a altor instituţii financiare. n .

1. 2. Economiile guvernului în situaţia când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. fie că reprezintă câştigul realizat cu orice element de capital real (cum ar fi maşina sau utilajul. La nivelul unei ţări. Economiile populaţiei. la rândul lor. fie că este adus de o obligaţiune. oferta de capital pe termen scurt. Oferta de capital va satisface cererile existente în ordinea descrescătoare a randamentului sau a productivităţii nete a proiectelor de investiţii. în special. Pe piaţă. guvernul central şi administraţiile locale (împrumuturi pentru activităţi sociale.). care obţin credite la o rată mică a dobânzii. Rezultă că dobânda poate fi privită ca o mărime compusă din două elemente: dobânda propriu-zisă şi prima de asigurare contra riscurilor. întreprinderile (împrumuturi pentru dezvoltarea activităţii). Riscul şi ciclicitatea economiei. întreprinderi. . Riscul returnării capitalului împrumutat avantajează firmele puternice. Situaţia este inversă pentru mele mici. cererea şi oferta globală se satisfac pentru proiectele al căror randament este superior sau egal cu rata dobânzii. pentru dezvoltarea acestora. De aceea. Economiile întreprinderilor reprezintă acea parte de profit care rămâne disponibilă. apare inelastică. după ce s-au plătit dividendele. Raportul dintre oferta şi cererea de capital. care. Cea mai mare parte a cererii de capital provine de la întreprinderi. autoturisme etc. de educaţie. Însă pe termen lung ea are tendinţă de creştere. le folosesc pentru acordarea de împrumuturi. sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii. Oferta de capital se formează. acesta se acoperă prin plăţi suplimentare care măresc suma încasată de proprietar. „prin rata dobânzii trebuie să se înţeleagă venitul anual exprimat procentual care este obţinut fie ca remunerare pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie. Cererea de capital are ca sursă : populaţia (împrumuturi pentru locuinţe. în situaţia utilizării capitalului în condiţii de risc. Acest excedent bugetar este utilizat în cadrul sistemului de creditare. întrucât potenţialul economic şi mersul afacerilor acestora constituie garanţii pentru creditori. guvern. Până la utilizarea acestor sume în noi investiţii. clădirea de hotel. firmele le depun la bănci. din economiile agenţilor economici: populaţie. se concentrează in cadrul instituţiilor bancare şi sunt utilizate pentru acordarea de împrumut. Fiecare cerere reprezintă un proiect de investiţie. deoarece posibilităţile de a spori sau reduce sunt nesemnificative. fiind disponibile. brevetul de invenţii) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au format deja obiectul plăţii unor prime (sume) speciale care acoperă integral riscurile respective'' . de sănătate etc).

creşte riscul utilizării capitalului. atunci va creşte cererea de împrumuturi pe termen scurt. . am presupus salariile constante. cu multiplele sale componente. mărimea ratei dobânzii nu se realizează atât de simplu şi de clar. 4. contracarând tendinţa existentă iniţial. De obicei. În perioada de boom economic.. vor modifica raportul dintre rata dobânzii pe termen scurt şi pe termen lung. Dacă statul se împrumută la banca de emisiune şi deficitul este finanţat prin crearea de monedă . paralel cu sporirea ratei dobânzii la creditele pe termen lung. cu acţiune preponderent internă. de efectul scăderii dobânzii. existent în prezent. 5.t". creşterea uneia se realizează pe seama celeilalte. că are loc şi o creştere a ofertei de capital. 7. ceea ce va genera o reducere a ratei dobânzii pentru asemenea credite. trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de monedă. În situaţia finanţării prin împrumut public a deficitului bugetar. rata dobânzii se majorează cu rata inflaţiei. nu are loc o creştere a cantităţii de bani (a ofertei de capital) pe piaţă. dacă acesta este deficitar şi din ce surse se acoperă deficitul.Nivelul ratei dobânzii este influenţat şi de ciclicitatea economiei. În cadrul factorului extern prezintă importanţă raportul de schimb (S) şi paritatea ratelor dobânzii (p) elemente care acţionează direct unul asupra celuilalt. 6. se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o mărime dată. în dinamică însă sporirea uneia trebuie să se facă paralel cu a celeilalte. ar trebui să ne aşteptăm la o sporire a ratei dobânzii. creşte oferta de capital şi se va declanşa o anumită diminuare a ratei dobânzii.Mutaţiile care se prevăd. O creştere a salariilor generează sporirea cererii de capital. care are ca efect sporirea dobânzii. Durata creditului are impact asupra ratei dobânzii. pe o anumită perioadă. produs. precum şi o diminuare a riscului. fapt care se va resimţi într-o tendinţă de ridicare ulterioară a ratei dobânzii. Factorul extern. ce poate fi însă contracarată prin efectul creşterii investiţiilor. Dacă creditul este pe termen scurt şi rata dobânzii are valoare ridicată. în ceea ce priveşte rata dobânzii. de capitaluri. mai exact. De fapt. cererea de capital are tendinţă de creştere şi. dar se poate realiza o sporire a cererii de capital cu efecte asupra măririi ratei dobânzii. Totuşi. la rândul său. Inflaţia constituie un alt factor de influenţă asupra dinamicii ratei dobânzii. Din prezentarea celor şase factori. are o influenţă deosebită asupra dinamicii ratei dobânzii. care are ca efect scăderea dobânzii. Raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului. influenţa este reciprocă. prin dificarea cantităţii de bani în circulaţie. 3. Modul cum se încheie bugetul de stat. La un anumit moment . rezultă că : dacă într-o ţară. În raţionamentul de mai sus. ca o consecinţă a acestui lucru.

ce a fost analizată ca o variabilă dependentă. Bucureşti. Legea cererii şi ofertei 4.. P. trebuie abordată şi ca variabilă independentă.D. toate deciziile întreprinzătorilor sunt determinate de nevoia de consum şi au ca finalitate satisfacerea acestei nevoi. Frois G. Economie politică. Conceptul de cerere.P. Managementul de firmă include ca segment important şi depistarea posibilităţilor de vânzare. Bucureşti.. Economie Politique. Conform cerinţelor economiei de piaţă. . Ed. Raportul de schimb dintre monedele a două ţări se calculează cu relaţia : S=(x unit unităţi monetare din ţara „T" ) / (1 unitate monetară din ţara „Z") Dinamica ratei dobânzii. McGraw-Hill Book Company.. Munteanu V. ce generează efecte complexe în activitatea economică. Economics eleventh edition. A.. Capitolul 4 Cererea şi oferta. Bibliografie Samuelson P. În spiritul acestei axiome.. Modul economic de gândire. consumatorul fiind în general o fiinţă labilă. Tocmai în întâmpinarea preferinţelor acestui consumator trebuie asigurată desfăşurarea activităţii.A. în Economie Politică. Dobanda.1. Fundaţiei Chemarea Iaşi. Paris Heyne. E. ca punct nodal pentru articularea imediată a producţiei cu aceste posibilităţi. P.A.. Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoaşterea nevoii respective.Legătura dintre cei doi indicatori este pusă în evidenţă. Cererea de produse şi servicii nu reprezintă numai atributul în exclusivitate al consumului. în speţă “vând ceea ce produc”. ci ea poate fi influenţată de firme în limite decente şi raţionale spre un beneficiu al consumatorilor şi spre cel al firmei. T. în cazul deplasărilor de capital dintr-o ţară în alta. nu mai este valabilă sintagma “produc şi vând”. activitatea de producţie. Legea cererii Finalitatea activităţii economice o reprezintă satisfacerea tuturor nevoilor de consum.1980 Ghiţă. mai bine. cu un comportament neprevăzut şi greu de anticipat. ci este valabilă sintagma “produc ceea ce se cere”. Modelul cerere – ofertă .

Preţ (P) A P1 P2 B Q1 Q2 Cantitate cerută (Q) Fig. Menţinând toate celelalte elemente constante (caeteris paribus) cantitatea din bunul X pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere scade pe măsură ce preţul creşte. climatul economic şi social-politic – rămân constante. caeteris paribus. În acest scop. Dar ce este cererea? O firmă ce produce un bun X ar dori să obţină informaţii cu privire la impactul pe care îl are o politică de preţ asupra cererii pentru bunul X. caeteris paribus.constituie unul din cele mia importante instrumente manageriale deoarece îl asistă pe manager în previzionarea schimbărilor ce pot să apară în preţul produselor sau resurselor. 1. . reducând puterea de cumpărare a individului (când toate celelalte condiţii rămân neschimbate) determină o reducere într-o şi mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. venitul consumatorului. Există două motive importante care explică relaţia negativă dintre preţ şi cantitatea cerută: 1. firma va întreprinde o cercetare de piaţă pentru a determina ce cantitate din produsul X sunt dispuşi consumatorii să cumpere în fiecare an la preţuri alternative. şi 2. Prin urmare. Acest principiu fundamental este cunoscut sub denumirea de legea cererii – preţul şi cantitatea sunt într-o relaţie inversă: 1) creşterea preţului unui anumit bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv. efectul de substituire: în cazul creşterii unui bun are loc substituirea acestuia de către un alt bun. Curba cererii. efectul de venit: o creştere a preţului. adică toate celelalte elemente – în special preţul altor bunuri. însă acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile “caeteris paribus”. cantitatea cerută este funcţie descrescătoare de preţul său. al cărui preţ nu a crescut. Deaplasarea de-a lungul curbei cererii. 2) reducerea preţului unui anumit bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv.

Deplasarea curbei cererii. De asemenea. . cererea poate fi privită ca cerere individuală pentru un produs singular sau totală ce însumează cererile individuale pentru un anumit produs. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (de exemplu. Q). în acest context. Ea este descrescătoare deoarece reflectă legea cererii şi condiţia caeteris paribus. O deplasare spre dreapta înseamnă o creştere a cererii. cererea reprezintă cantităţile dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere într-o anumită perioadă de timp. cererea este formată din toate perechile preţ – cantitate cerută (P. se regăseşte în cererea solvabilă. 1). 2. Cererea poate să fie abordată fie ca cerere pentru un produs anume. că cererea care se manifestă pe piaţă. Toate aceste “alte variabile” poartă denumirea de factorii care determină cererea. din punctul A în punctul B) se numeşte modificarea cantităţii cerute (vezi fig. iar o deplasare spre stânga o scădere a cererii. în măsura în care se fundamentează pe veniturile băneşti de care dispun consumatorii. Preţ P C1 C2 C3 Q3 Q1 Q2 Cantitate cerută Fig. Însă. ce desemnează cantitatea de bunuri diverse ce poate fi cumpărată la un anume preţ şi într-o anumită perioadă de către agentul economic respectiv. trebuie menţionat.Aceasta reprezintă curba cererii. Ori de câte ori unul din aceşti factori se modifică are loc o modificare a cererii (întreaga curbă a cererii se deplasează). la diverse niveluri ale preţului. Economiştii recunosc că există şi alte variabile (în afara preţului bunului) care influenţează cererea pentru un anumit produs. Deci. care desemnează ansamblul produselor substituibile ce pot fi cumpărate la un preţ într-o anumită perioadă şi ca cerere a unui agent economic. Prin urmare. Când construim graficul curbei cererii pentru un bun totul se menţine constant. cu excepţia preţului bunului respectiv.

Preţurile altor bunuri (relaţionate cu bunul analizat) În cazul bunurilor substituibile (care se pot înlocui reciproc în consum). facem distincţie între două categorii de bunuri: • bunuri normale (de exemplu: blugi LeviStrauss. deplasarea de la C1 la C 3 ). o schimbare a veniturilor deplasează întreaga curbă a cererii (fig. Veniturile afectează abilitatea consumatorilor de a cumpăra un bun. şi invers. b. A nu se înţelege că un bun inferior este un bun cu o calitate scăzută. transportul cu avionul) În cazul acestor bunuri. Pe măsură ce veniturile cresc. dacă preţul computerelor creşte. (în fig. O modificare a veniturilor influenţează cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la diverse niveluri ale preţului. când veniturile cresc. Populaţia . care determină modificarea cererii pe piaţa unui bun. Problema care se pune este dacă o creştere a venitului deplasează curba cererii spre stânga sau spre dreapta. deci. Aceasta depinde de modelele de consum ale consumatorilor. cererea scade. consumatorii cumpără mai puţin din acel bun la diverse niveluri ale preţului şi invers. „caeteris paribus”. 2. Pe măsură ce veniturile cresc. scade cererea pentru componentele soft. transportul cu autobuzul) În cazul acestor bunuri. De exemplu. există şi alţi factori sau condiţii ale cererii. cererea creşte. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină reducerea cererii pentru celălalt bun. consumatorii cumpără mai mult la fiecare nivel al preţului. cererea se deplasează spre stânga (în fig. Veniturile băneşti ale consumatorilor.În afara preţului de vânzare al unui bun. 2). deplasarea de la C1 la C 2 ). Astfel. Grafic. De exemplu. creşterea preţului pentru Coca-Cola determină consumatorii să substituie acest produs cu Pepsi-Cola. • bunuri inferioare (de exemplu: blugi obişnuiţi. se deplasează spre dreapta.2. deci se deplasează spre stânga (în fig. deci cererea acestuia din urmă creşte. Aceştia sunt: a. deplasarea de la C1 la C 3 ). În cazul bunurilor complementare (care se consumă împreună). c. Pe măsură ce veniturile scad. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină creşterea cererii pentru un alt bun la care preţul nu s-a modificat. când veniturile cresc. 2.

Cererea este influenţată de modificările care apar în mărimea şi structura populaţiei. Creşterea dimensiunilor populaţiei va deplasa cererea pentru un anumit produs spre dreapta (cererea creşte). Este de fapt, trendul ce s-a observat în cerere de-a lungul anilor. Dar, nu numai mărimea populaţiei are o influenţă, ci şi structura acesteia. De exemplu, creşterea numărului de consumatori cu vârste între 30 – 40 de ani va determina creşterea cererii pentru locuinţe, iar o sporire a numărului pensionarilor sau celor de vârsta a treia, va avea ca efect o creştere a cererii pentru servicii medicale. d. Publicitatea şi preferinţele consumatorilor Nivelul publicităţii are o influenţă directă asupra cererii: o creştere a cheltuielilor cu publicitatea deplasează cererea spre dreapta. Există două modalităţi de interpretare. Ca urmare a publicităţii, consumatorii cumpără mai mult la acelaşi preţ sau cumpără aceleaşi cantităţi la un preţ mai mare. Deplasarea spre dreapta a cererii are loc deoarece prin publicitate consumatorii sunt informaţi despre existenţa şi calitatea produsului respectiv (publicitate informativă) sau preferinţele consumatorilor se modifică în urma publicităţii (publicitate persuasivă). e. Aşteptările consumatorilor Este în special cazul produselor durabile şi a celor care pot fi depozitate. Dacă consumatorii se aşteaptă ca preţul autoturismelor, de exemplu, să fie semnificativ mai mare în anul următor, cererea actuală pentru autoturisme va creşte. „A cumpăra un autoturism astăzi” este un substitut pentru „a cumpăra un autoturism anul viitor”. Dacă se aşteaptă ca preţul televizoarelor să scadă în anul următor, consumatorii pot amâna cumpărarea, astfel că cererea prezentă pentru televizoare scade. Repararea televizorului vechi poate fi un substitut pentru cumpărarea unui televizor nou. f. Caracteristicile produsului: calitate, performanţă, garanţii, servicii post-vânzare, design, facilităţi la vânzare. Cererea pentru un produs este cu atât mai mare cu cât acesta prezintă caracteristicile dorite de consumator. În industriile în care firmele concurente oferă produse diferenţiate (cu caracteristici distincte) cererea pentru produsul unei anumite firme este funcţie de modul în care consumatorii percep caracteristicile acestui produs faţă de caracteristicile produselor concurente.

g. Alţi factori. Orice variabile care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de a cumpăra un anumit bun este un potenţial factor de influenţă a cererii. Există deci pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea cerută şi deci o deplasare de-a lungul curbei cererii, dar pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus (engl. „demand shifters”) care determină cererea, adică deplasează întreaga curbă a cererii. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia cererii. Funcţia cererii pentru un bun X ( Qc / x ) descrie cât va fi cumpărat din X la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori. Qc / x = f ( Px , Py , Ax , Ay , V , Pop., E ....) unde Px - preţul bunului X, Py - preţul bunului Y relaţionat cu X, Ax - cheltuieli de publicitate pentru X, Ay - cheltuieli de publicitate pentru Y, V – veniturile consumatorilor, Pop. – populaţie, E – aşteptările consumatorilor. Funcţia cererii poate să ia forme foarte diferite. Cea mai simplă, dar totuşi utilă, este forma liniară. Qc / x = α 0 + α1 ⋅ Px + α 2 ⋅ Py + α 3 ⋅ Ax + α 4 ⋅ Ay + α 5 ⋅ V + α 6 ⋅ Pop + α 7 ⋅ E Coeficienţii α i sunt numere fixe, iar semnul „+” sau „-„ reflectă relaţia directă sau inversă dintre Qc / x şi factorul respectiv. De exemplu, α1 este întotdeuna negativ deoarece între Px şi Qc / x este o relaţie inversă: când Px creşte Qc / x scade şi reciproc. În schimb, un semn pozitiv pentru α 2 semnifică o relaţie directă între Py şi Qc / x , respectiv bunurile X şi Y sunt substituibile, iar un semn negativ pentru α 2 , semnifică faptul că bunurile X şi Y sunt complementare. Având funcţia cererii Qc / x şi înlocuind toţi factorii (mai puţin Px ) cu valori date se obţine curba cererii, respectiv o relaţie P-Q, caeteris paribus. Curba cererii (fig.1) reflectă: cantităţile pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere la diverse niveluri ale preţului preţurile pe care consumatorii sunt dispuşi să le plătească pentru a achiziţiona diverse cantităţi din X. Pentru a achiziţiona cantităţi mai mari din X consumatorii sunt dispuşi să plătească tot mai puţin. Paradoxul Giffen Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. În categoria bunurilor normale sunt incluse bunurile a căror

cerere creşte odată cu sporirea veniturilor, iar în categoria bunurilor inferioare sunt incluse bunurile a căror cerere se reduse odată cu mărirea veniturilor. În cazul unor populaţii cu venit scăzut există anumite bunuri şi, în special cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator „inferioare”, cum ar fi cartofii, carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. Din ce motive? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creşterea preţului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunţe la consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă şi preţul lor a crescut. Prin urmare, cererea creşte când preţul creşte. Când nivelul de trai se îmbunătăţeşte prin creşterea veniturilor, consumatorul îşi va diminua cererea pentru aceste bunuri inferioare în favoarea bunurilor normale. Acest comportament aparent paradoxal este denumit „Paradoxul Giffen”, după numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda secolului al XIX lea, unde ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, ţăranii, sărăciţi, şi-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor, mărind astfel cererea pentru ei, cu toate că şi preţul acestora se ridicase. Aceste excepţii de la regula de manifestare a cererii nu infirmă veridicitatea legii generale a cererii, situaţiile prezentate întâlnindu-se destul de rar în comportamentul consumatorilor, iar ponderea pe piaţă a bunurilor respective este nesemnificativă. Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există posibilitatea ca unii cumpărători să achiziţioneze mai mult de la unele firme, chiar dacă acestea practică preţuri mai mari, pe motivul unei economii de timp. În această situaţie, legea cererii se verifică, deoarece în preţul plătit este inclus şi costul de oportunitate (timpul economisit). De asemenea, în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată.

4.2. Elasticitatea cererii

În timp, pe termen scurt/lung, cererea cunoaşte numeroase schimbări, ca urmare a modificării factorilor. Analiza impactului modificărilor în aceşti factori, pe care am realizat-o până acum, a fost una calitativă şi nu cantitativă. Am indicat doar direcţiile de deplasare a cererii, dar nu şi magnitudinea.

Ea se măsoară printr-un coeficient denumit coeficientul de elasticitate al cererii. Observăm că dacă preţul lui X. modificarea cantităţii cerute a lui X este mai mare decât variaţia cantităţii cerute din Y. dar afectează cererea. senzitivitatea cererii la modificarea oricărei variabile este elasticitatea. caeteris paribus. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Relaţia dintre preţul produsului şi volumul vânzărilor este foarte importantă pentru firme. Modificarea mărimii cererii în funcţie de factorii care o determină poartă numele de elasticitatea cererii. putem spune că elasticitatea cererii lui X în funcţie de preţ este mai mare decât elasticitatea cererii lui Y. cantitatea cerută din X şi Y creşte. Forma generală a coeficientului elasticităţii cererii funcţie de preţ este următoarea: . alţii nu. şi indică gradul.Unii factori sunt sub controlul managerilor. Cea mai utilizată metodă de a măsura reacţia. astfel încât firma să obţină profitul maxim. Considerăm curbele cererii pentru două bunuri X şi Y. în limbaj economic. Ec = Modificarea relativă a cantitatii cerute Modificarea relativă a unui factor I. Sau. Cu alte cuvinte. cererea pentru bunul X este mai sensibilă la modificarea preţului. A putea previziona cât mai exact cererea presupune ca firma să fie capabilă să măsoare impactul modificărilor factorilor asupra cererii. procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori) ale cererii. ca bază în politica de preţuri. P P1 P2 Cx x1 x2 Qx y1 y2 P P1 P2 Cy Qy Panta negativă a ambelor curbe arată că dacă preţul lui X şi al lui Y scade. în stabilirea strategiilor de vânzare. decât cererea pentru bunul Y. respectiv al lui Y scade în aceeaşi măsură.

astfel: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ Q0 + Q1 P0 + P1 2 2 Elasticitatea arc se foloseşte atunci când există date puţine (este o aproximaţie). creştere). adică la o modificare a preţului cu un procent are loc o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mic.∆Q ⋅ 100 Q0 Modificarea relativa a cantitatii cerute ∆ %Q ∆Q ∆P Ec / p = − =− =− =− ÷ ∆P Modificarea relativa a pretului ∆% P Q0 P0 ⋅ 100 P0 Ca urmare a manifestării legii cererii. Se calculează elasticitatea între două puncte A şi B de pe curba cererii. În funcţie de valoarea coeficientului. la o modificare a preţului (creştere sau scădere) cantitatea cerută reacţionează în sens invers (scădere. adică indiferent de modificarea preţului. respectiv. ea calculează variaţiile în procente. A. cerere cu elasticitate unitară. 4. cerere elastică. când Ec / p = 0 . cantitatea cerută nu se modifică. Semnul minus din formula coeficientului de elasticitate a cererii funcţie de preţ are tocmai menirea de a anula semnul minus pe care l-ar avea raportul în virtutea legii cererii. când Ec / p < 1 . 3. adică unei modificări a preţului cu un procent îi corespunde o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu acelaşi procent. Pentru a putea folosi elasticitatea arc cele două puncte . adică unei modificări infime a preţului îi corespunde o modificare semnificativă în sens opus a cantităţii cerute. Elasticitatea arc. deoarece prin 2 puncte pot trece curbe ale cererii diferite. Deosebit de important este faptul că elasticitatea nu depinde de unitatea de măsură folosită. Cu cât cele două puncte A şi B sunt mai îndepărtate cu atât este mai slabă aproximaţia. există următoarele forme ale cererii: 1. cerere inelastică. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ poate fi calculată în două moduri: ca elasticitate arc şi ca elasticitate punct. când Ec / p > 1 . Calculul se bazează pe media aritmetică a celor două valori ale preţului şi a celor două valori ale cantităţii cerute. 5. 2. când Ec / p → ∞ . când Ec / p = 1 . cerere perfect elastică. Un alt avantaj al folosirii procentelor este acela că facilitează comparaţiile între bunuri. cerere perfect inelastică. adică o modificare a preţului cu un procent determină o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mare.

În fapt. elasticitatea Q Când preţurile cresc. măsurând reacţia cererii la cea mai mică modificare a preţului. pentru că în mod normal. Formula elasticităţii punct mai poate fi scrisă şi Ec / p = − ∆Q P ⋅ . rămânem în acelaşi punct de pe curba cererii. elasticitatea arc măsoară media elasticităţii pe intervalul respectiv (AB). unde ∆P este o variaţie Q P foarte mică a preţului. În situaţia în care curba cererii este liniară. panta este constantă. De exemplu. Pe baza acestui mod de calcul se poate determina elasticitatea în fiecare punct de pe curba cererii. Când preţul creşte. nu există identitate între panta curbei cererii şi elasticitate. Elasticitatea punct. Este definită prin: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ . dacă nu cunoaştem elasticitatea. lim ∆Q ∂Q = . Ec / p > 1 Ec / p < 1 Ec / p = 1 . Aşadar. pentru o funcţie liniară a cererii. astfel încât. B. cererea are o curbă descrescătoare. cantitatea cerută scade şi invers. Ec / p = − 1 P ⋅ = 0 < 1 . iar elasticitatea variază în funcţie de raportul corespunzător fiecărui punct de pe curba cererii.trebuie să fie suficient de apropiate. cererea este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. prin urmare. Cunoaşterea formei de elasticitate prezintă importanţă în procesul decizional. cererea este inelastică. panta dreptei Q Deci. panta Q P . practic. coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ are forma: Ec / p = − 1 P ⋅ . ∆P Q Deoarece condiţia pentru a determina elasticitatea într-un punct este ca variaţia preţului să tindă la zero. respectiv elasticitatea cresc. Elasticitatea punct elimină imprecizia. Deoarece elasticitatea este diferită în fiecare punct de pe curba cererii. Pentru preţuri apropiate de zero. ∆P ∂P ∂Q P ⋅ ∂P Q ∆P → 0 Deci Ec / p = − Panta cererii se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . Iar venitul total este funcţie de elasticitatea cererii. dacă P = 0. care tinde spre 0. Deci. adică este derivata parţială a lui Q în funcţie de P. întrucât permite determinarea evoluţiei venitului total încasat. Q scade şi raportul variază direct proporţional cu preţul. nu putem spune cum va fi afectat venitul total de schimbarea în preţ.

Qx Py . Elasticitatea încrucişată Relevă reacţia cererii unui bun X la modificarea preţului unui bun Y relaţionat cu X.P creşte P scade VT scade VT creşte VT constant VT constant VT creşte VT scade 1) În cazul unei cereri elastice. reducerea preţului. reducerea preţului determină sporirea cantităţii cerute cu un procent mai mic. deci venitul total scade (este cazul bunurilor normale de strictă necesitate. Se calculează cu ajutorul coeficientului: Ex. II. a căror cantitate cerută creşte dacă preţul lor scade. iar venitul final este VT1 = P1 ⋅ X 1 = ariaP1OX 1 B . deci modificarea cantităţii cerute este mai mare decât cea a preţului). astfel încât volumul valoric al vânzărilor creşte). deci VT creşte (cererea este elastică. y = În funcţie de valoarea acestui coeficient. suma valorică a vânzărilor scade). astfel încât venitul total scade: VT0 = P0 ⋅ Y0 = ariaP0OY0 M > VT1 = P1 ⋅ Y1 = ariaP1OY1 N . Evoluţia venitului total funcţie de elasticitate poate fi evidenţiată şi grafic astfel: P P0 P1 A B Cx x0 x1 Qx y0 y1 P1 N Cy Qy P P0 M (a) cazul unei cereri elastice (b) cazul unei cereri inelastice În cazul cererii elastice (a) presupunem că preţul se reduce de la P0 la P1 . 2 bunuri X şi Y pot fi: ∆Q x ∆Py ÷ . a căror cantitate cerută deşi creşte când preţul scade. ceea ce determină ca venitul total să crească (este cazul bunurilor de lux/superioare. Din compararea celor două arii observăm că VT1 > VT0 . o reducere a preţului de la P0 la P1 . În cazul unei cereri inelastice (b). Venitul iniţial este VT0 = P0 ⋅ X 0 = ariaP0OX 0 A . determină o modificare a cantităţii cerute mai mică decât cea a preţului. de exemplu. caeteris paribus. determină creşterea cantităţii cerute cu un procent mai mare. 2) În cazul unei cereri inelastice.

de exemplu. Factorii care determină elasticitatea cererii funcţie de preţ 1. y < 0 (exemplu: autoturisme şi benzină). când Ec / v < 0 (la o creştere a venitului are loc o reducere a cererii pentru bunul X) 2) bunuri normale. De exemplu. Noţiunea de substitut are două aspecte: fie sunt . determină o creştere a cantităţii cerute din X. deci Ex. y = 0 . nu are substituenţi şi va avea o cerere inelastică. insulina. existenţa bunurilor substituibile este cel mai important factor de influenţă a elasticităţii. atunci când modificarea preţului unuia dintre bunuri nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din celălalt bun. adică cererea creşte într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului. c) bunuri independente. bunurile se pot clasifica în: 1) bunuri inferioare. atunci când o creştere a preţului lui Y. Engel estima că pe măsura creşterii venitului.a) bunuri substituibile (concurente) atunci când o creştere a preţului lui Y. Se poate evidenţia prin coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit: Ec / v = ∆Q ∆V ÷ . cu atât relaţia dintre cele două bunuri este mai puternică. Ex. deci Ex. Q V în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa X rămân constanţi (caeteris paribus). cererea pentru pasta de dinţi Colgate este elastică. Cu cât un bun are mai multe substitute cu atât elasticitatea cererii funcţie de preţ este mai mare. y > 0 (de exemplu: Cocacola. 3) bunuri superioare. Cu cât valoarea absolută a acestui coeficient este mai mare. Elasticitatea cererii în funcţie de venit Măsoară reacţia cererii la modificarea venitului consumatorilor. de exemplu. determină o scădere a cantităţii cerute din X. III. când 0 < Ec / v ≤ 1 . Pepsicola) b) bunuri complementare (se consumă împreună). IV. ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei. în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă. pe de altă parte. În funcţie de modul în care cererea pentru un anumit bun reacţionează la modificarea venitului consumatorilor. când Ec / v > 1 (cererea creşte într-o proporţie mai mare decât creşterea venitului).

De aceea. cheltuielile pentru bunurile alimentare au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse (coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mici). Cu cât consumatorul are mai mult timp la dispoziţie pentru a reacţiona cu atât cererea este mai elastică. 2. astfel încât elasticitatea să scadă. Din contră. 4. În capitolul anterior am analizat cererea. Legea ofertei Activitatea de producţie are ca finalitate satisfacerea nevoii de consum. Nu este însă suficient să existe substitute pentru ca elasticitatea să fie mare. pe termen scurt cererea este inelastică. iar pe termen lung cererea este elastică. managementului de firmă îi revine ca segment primordial tocmai depistarea posibilităţilor de vânzare în legătură directă cu cererea care se manifestă pe piaţă. gradul de necesitate în consum Nivelul coeficientului elasticităţii cererii pentru bunurile de lux (superioare/mai puţin urgente). deci cererea este inelastică sau elasticitatea este slabă. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată. cu atât coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ este mai mare. timpul În general. Timpul permite consumatorilor să găsească produse substitut. Corespunzător acestei legi: . 4. În situaţia în care consumatorii nu pot să aibă acces uşor la produsele substitut ei nu pot reacţiona la modificarea preţului bunului respectiv. Ori. care reprezintă doar o latură a forţelor pieţei. margarină). Este inutil să se reducă preţul pentru a stimula cererea.3. 3. în funcţie de preţul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile de strictă necesitate. 5. cealaltă latură este oferta.produse diferite ce satisfac aceeaşi nevoie (unt. Trebuie să existe şi un acces uşor şi rapid la produsele substitute. De exemplu. bunurile de lux au o cerere elastică. pentru o piaţă care nu a ajuns la saturare cererea este elastică. fie este vorba de acelaşi produs realizat de firme diferite (concurente). gradul de saturare al pieţei Când piaţa unui bun este saturată cererea este inelastică. Conceptul de ofertă. Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii generale a ofertei. este foarte important ca produsul să se diferenţieze pentru a avea cât mai puţine substitute. De regulă. iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică.

şi invers. Când costurile de producţie sunt mai mici decât preţul de piaţă al unui bun. curba ofertei pentru întreaga piaţă sintetizează cantităţile totale dintr-un bun pe care toţi producătorii din piaţa respectivă sunt dispuşi să le producă la niveluri alternative ale preţului. preţul altor bunuri. menţinem toate elementele constante. la diverse niveluri ale preţului. ca şi cererea. Aceşti factori determină modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului. poate fi privită ca ofertă a unui bun. Când reprezentăm grafic curba ofertei. Curba ofertei reprezintă expresia grafică a relaţiei existente între cantitatea oferită dintr-un bun. Producătorii sunt dispuşi să producă mai mult la preţuri mai mari decât la preţuri mai mici. tehnologia. oferta reprezintă cantităţile dintr-un anumit bun pe care producătorii sunt dispuşi să le ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. Prin urmare. a unei firme şi ca ofertă totală de piaţă. evenimentele social-politice şi naturale. sau. Între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. pur şi simplu. curba cererii are o formă crescătoare. în general. Cu alte cuvinte. într-un interval de timp. ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun oarecare. Sau. preţul factorilor. caeteris paribus. 1) Costul de producţie. cu excepţia preţului produsului respectiv. atunci pentru producători este profitabil să ofere o cantitate mai mare din bunul respectiv. la diferite niveluri ale preţurilor. numărul de ofertanţi. Q). şi poartă denumirea de condiţiile sau factorii ofertei. într-o anumită perioadă de timp şi preţul bunului respectiv. Similar. energie. Dacă preţul factorilor de producţie scade. oferta este formată din toate perechile preţ-cantitate oferită (P. 2) Preţul factorilor de producţie. caeteris paribus. Preţurile factorilor de producţie – muncă. Curba ofertei unui producător evidenţiază cantitatea de bunuri pe care un agent economic este dispus să o ofere într-o anumită perioadă de timp. în condiţiile în care producţia se menţine la un anumit nivel. Prin urmare. b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite. se orientează spre producţia altor bunuri. ofertanţii vor . perspectivele pieţei.a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite. Desigur. caeteris paribus. – au o mare influenţă asupra costurilor. firmele produc o cantitate mai mică. cu cât profitul unitar este mai mare (diferenţa între preţ şi cost) cu atât producătorii sunt stimulaţi să producă mai mult pentru a câştiga profituri mai mari. Deci. Când costurile de producţie sunt mai mari decât preţul pieţei. costul de producţie. deplasând curba ofertei. de exemplu. utilaje etc. caeteris paribus. cantitatea oferită depinde şi de alţi factori ca. a unei ramuri. Oferta. îşi încetează activitatea.

curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Totodată. Dacă se înregistrează o scădere a productivităţii muncii. din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare din a căror vânzare se pot obţine venituri cu o pondere importantă în veniturile totale ale firmei. întrucât la acelaşi preţ de piaţă cantitatea oferită este mai mare. ofertantul trebuie să obţină de la cumpărător o sumă mai mare (corespunzător taxei). celelalte condiţii rămânând neschimbate. curba ofertei se va deplasa spre stânga. sau aceeaşi cantitate poate fi oferită la un preţ mai mic deoarece diferenţa de preţ este subvenţionată. firmele constructoare de autoturisme produc mai multe modele în aceeaşi fabrică. În acest caz. oferta unui alt produs substituibil scade. deoarece producătorii au posibilitatea să producă mai multe bunuri. De exemplu. sau atunci când procesul tehnologic poate fi adaptat rapid să producă un alt bun. se va deplasa spre dreapta (oferta creşte) dacă în industria respectivă vor intra noi firme. producătorii primind în plus şi subvenţia. curba ofertei pentru produsul respectiv înregistrând o deplasare spre dreapta. deoarece pentru a oferi aceeaşi cantitate de bunuri (ca înainte de aplicarea unei taxe noi). Curba ofertei totale. Când preţul unui produs substituibil creşte. În consecinţă. iar oferta celorlalte modele va scădea. 6) Taxele şi subvenţiile. Invers. Introducerea în procesele productive a unor tehnologii moderne are ca efect creşterea productivităţii muncii şi. . fapt ce a contribuit la creşterea costurilor de producţie şi la reducerea ofertei. atunci va spori costul de producţie şi ofertantul nu va fi dispus să producă cantităţi mari din produsul respectiv. creşterea bruscă a preţului petrolului în anii 70 i-a determinat pe furnizorii de energie să majoreze preţurile.produce mai multe bunuri. aceasta va antrena o creştere a costurilor. Majorarea taxelor are ca efect reducerea ofertei. dacă preţul unuia sau mai multor factori de producţie creşte. Acordarea unor subvenţii bugetare producătorilor conduce la sporirea ofertei. diminuarea costului producţiei. 5) Numărul de ofertanţi. Acesta este cazul firmelor ce dispun de tehnologii ce pot fi folosite pentru a produce bunuri diferite. Dacă se observă o creştere a cererii pentru unul din modele – ceea ce duce la majorarea preţului acestuia – atunci se vor folosi pentru fabricarea modelului respectiv mai multe linii de asamblare. implicit. care cuprinde toţi producătorii ce realizează acelaşi produs. şi invers. 4) Substituibilitatea producţiei. şi evident efectul asupra ofertei de bunuri va fi negativ. 3) Tehnologia. De exemplu.

9) Alţi factori. dimpotrivă. Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice. Orice variabile care afectează disponibilitatea producătorului de a oferi un anumit bun. În condiţii social-politice şi naturale favorabile. Funcţia ofertei pentru un bun X descrie cât va fi oferit din X (Q X ) la niveluri diferite ale preţului bunului X (P X ) şi la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori: Q X = f ( PX .7) Perspectivele pieţei sau previziunile privind evoluţia preţului: aşteptarea unui preţ mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente. şi pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus care determină oferta. Elasticitatea poate fi determinată cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei. pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea oferită şi deci o deplasare de-a lungul curbei ofertei. . industria minieră etc. este un potenţial factor de influenţă a ofertei. adică deplasează întreaga curbă a ofertei. Acest coeficient se determină ca raport între modificarea relativă a cantităţii oferite şi modificarea relativă a unui factor. construcţii. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ Coeficientul de elasticitate a ofertei funcţie de preţ se determină prin raportarea modificării relative a cantităţilor oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare. În unele domenii de activitate (agricultură. iar o înrăutăţire a unora sau altora din aceste condiţii va determina o reducere a ofertei. factorii care det er min a oferta ) 4. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia ofertei.4. Există deci. oferta creşte. va duce la creşterea ofertei prezente. “A produce şi a vinde în prezent” şi “a produce şi a vinde în viitor” sunt substitute în producţie. Producţia oricărui bun presupune anumite condiţii social-politice şi naturale. 8) Evenimentele social-politice şi naturale.) importante sunt şi condiţiile naturale. ceilalţi factori rămânând neschimbaţi. previziunea unor scăderi de preţ în viitor. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei.

Eop = Factorii care determină elasticitatea ofertei: Elasticitatea ofertei prezintă o importanţă deosebită în procesul decizional. Deci. la un preţ dat oferta poate să crească la infinit (caz ipotetic) e) oferta perfect inelastică. ∂P Q lim ∆P = ∂P . adică la o modificare a preţului cu un procent. prin urmare coeficientul elasticităţii ofertei funcţie de preţ are forma: Eop = 1 P ⋅ . oferta este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici.Eop = ∆Q ∆P ∆Q P0 ∆ %Q ÷ = ∗ sau Eop = Q0 P0 ∆P Q0 ∆% P În funcţie de nivelul coeficientului. când Eop → ∞ . deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun. avem ∂Q P ⋅ . când Eop = 1 . În situaţia în care curba ofertei este liniară. adică procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării preţului. elasticitatea variază direct proporţional cu preţul. c) oferta cu elasticitate unitară. panta este constantă. iar elasticitatea variază în funcţie de raportul P corespunzător Q fiecărui punct de pe curba ofertei. cantitatea oferită se modifică cu un procent mai mare. când Eop > 1 . când Eop < 1 . d) oferta perfect elastică. nu există identitate între panta ofertei şi elasticitate. cantitatea oferită se modifică cu acelaşi procent. adică la o modificare a preţului cu un procent. ∆P → 0 adică derivata parţială a lui Q în funcţie de P. Deci. la orice modificare a preţului oferta nu se modifică. când Eop = 0 . formele ofertei se prezintă astfel: a) oferta elastică. panta ofertei Q Deci. tinde spre 0. ∆Q ∂Q În cazul în care variaţia preţului este foarte mică. b) oferta inelastică. În fapt. veniturile încasate depind atât de . Panta ofertei se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . pentru o funcţie liniară a ofertei.

există posibilitatea sporirii.elasticitatea cererii. printr-un proces investiţional susţinut. chirii. în scopul lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv. forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. etc. perioada de timp de la modificarea preţului. posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante. Dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp.) se adaugă la costul produsului. salarii. 2. c) Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a bunului. în condiţiile creşterii preţului bunului. iar atunci când costul scade are loc o creştere a elasticităţii ofertei. Într-o asemenea situaţie producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea bunului. Cheltuielile aferente stocării şi păstrării (cheltuieli de depozitare. b) o perioadă scurtă de timp. ca urmare a creşterii cererii şi. în anumite limite. oferta fiind perfect inelastică. În acest sens distingem trei perioade de timp: a) perioada pieţei. Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează. cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie. b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. ca urmare a creşterii cererii. în cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc. ca rezultat al creşterii cererii. 3. a cantităţii oferite prin utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile. perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei. cum ar fi: 1. a preţului. a) Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de la modificarea preţului bunului. Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori. c) o perioadă lungă de timp. costul producţiei: când se înregistrează o creştere a costului elasticitatea ofertei scade. astfel încât costul total se măreşte şi deci elasticitatea ofertei se reduce. În această perioadă. . în final. cheltuieli legate de pierderea – prin depreciere sau schimbare a modei – nivelului calitativ al bunurilor stocate. elasticitatea ofertei acestora în funcţie de preţ creşte şi invers.

Cererea şi oferta nu sunt numai forme de manifestare pe piaţă ale consumului potenţial şi ale producţiei. În conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei agenţii economici trebuie să urmărească permanent echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă. o creştere a cererii (factorii ofertei rămânând neschimbaţi sau o reducere a ofertei (factorii cererii fiind constanţi) determină mină sporirea preţului . Aceste ipoteze reprezintă axiomele legii cererii şi ofertei. exprimate prin intermediul cererii. preţul de pe piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe opuse — cererea şi oferta cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută. Apariţia unor dezechilibre afectează interesele populaţiei. Într-o piaţă concurenţială. structură şi calitatea ofertei să corespundă mărimii. una reprezentând în raport cu cealaltă. structurii şi calităţii cererii. cererea pentru un anumit bun creşte pe măsură ce preţul scade. constituie scopul final al dezvoltării pe toate treptele societăţii in consecinţă. a structurii producţiei şi a consumului se realizează pe piaţă sub forma raportului dintre ofertă şi cerere. Legea cererii şi ofertei relevă necesitatea ca mărimea. pe piaţă. Bibliografie . La acest nivel. atât în calitate de producător. problema esenţială a oricărei organizări economice este adaptarea resurselor la cerinţele societăţii. 2. Cerinţele acestei legi evidenţiază faptul că satisfacerea trebuinţelor sociale.4. Potrivit acestei legi : a. iar oferta creşte pe măsură ce preţul are un nivel mai ridicat. Preţurile şi cantităţile la care bunurile se vând şi se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea şi oferta sunt egale. ele se găsesc în relaţii de cauzalitate reciprocă. o reducere a cererii (factorii ofertei sunt consideraţi constanţi) sau o creştere a ofertei (factorii cererii fiind neschimbaţi) generează o diminuare a preţului. putem întâlni : 1. deopotrivă. toate celelalte condiţii rămânând constante.5. Astfel. cauză şi efect. Legea cererii şi ofertei Confruntarea dimensiunilor. b. cât şi in de consumator. preţul de pe piaţa oricărui bun tinde permanent spre un nivel de echilibru.

Luceafărul. Performantica.D.. Dumitrescu S. London. R. 3. A. A. Ed. Bal A . sărăcia naţiunilor..: Niţă Dobrotă. -Gândirea economică în unitatea spaţio-temporală. R. Eurosong & Book. Gide Ch. ... . 2002 5. 1978 18. 15. coord. Miron. 2002 11. Smith A. Dobrotă N. Bucureşti.International Business Economics: A European Perspective. . 2000 17.Economie politică. Avuţia Naţiunilor. Tinbergen.P. Ed.Economie politică. Piggott J.. Stănescu I. Munteanu V. 1998.A. 2. Cook M . Economică. G.com 22. Edward Elgar. 1999 2. Editura Economică. Bucureşti. Economie politică. xxx . Ciucur D. Anthony W. Paris. 9. Stubbs R Underhill Geoffrey R. Trifu. lucrare pentru conferinţa EACES.. second edition. vo2. Mebrow-Hill Bask Company. Jan . Editura Academiei R.Economie. Fundaţiei Chemarea Iaşi. Popescu C. Iaşi. 12. Koo. 1999. Fischer.The Liberal Economic Order. Haberler Gottfried von . 8. Bucureşti. Cohen D . Frois. Angelescu C. Ed..K.D.. Gavrilă I. Bucureşti.R. 1993 16. Al. Bucureşti.Political Economy and The Changing Global Order.Economia Mondială. reuters.) .Bogăţia lumii. Politică. 1997 4. mai 2002. 20. McGraw-Hill Book Company. Voinea L. Dornbusch. Tipografiile Române Unite. The Macmillan Press L... Ed. Bucureşti 7. Schmalensee. Bucureşti. Ghiţă T. Bucureşti. 1993 6. Ed.Restructurarea ordinii internaţionale. The case of Romania. Ed. Samuelson P. D.Economia Uniunii Europene. Singapore. 1999 21. P. 13.-Economics. www. Ed Economică. Bucureşti. Salariul.T. în Economii Politică. Longman Group U.C. (coord. Ed Oscar Print.Dicţionar de economie. Bucureşti. 14. Kconomics. Curs de Economic Politică. Ed. wall-street. Economie Politiqu. Limited. Ed Economică. www. Revisiting FDI Patterns in Transition.ro . Bucureşti. 2005 19.. . 1988 10. St.1..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful