Politici economice europene

-CURS SUPORT-

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în Economie Politică 1.1. Obiectul şi metoda economiei politice 1.2. Metoda economiei politice Capitolul 2. Factorii de producţie 2.1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie 2.2. Factori de producţie clasici 2.2.1. Munca 2.2.2. Natura 2.2.3. Capitalul 2.3. Neofactorii de producţie 2.3.1. Progresul tehnic 2.3.2. Resursele informaţionale 2.3.3. Abilitatea întreprinzătorului Capitolul 3. Salariul, renta, profitul, dobânda 3.1. Salariul 3.1.1. Conceptul de salariu 3.1.3. Formele de salarizare 3.2. Renta 3.2.1. Elemente conceptuale 3.2.2.Mecanismul formării rentei 3.2.3. Formele de rentă 3.3. Profitul 3.3.1. Conceptul de profit 3.3.2. Funcţiile profitului 3.4.Dobânda 3.4.1. Elemente conceptuale 3.4.2. Forme ale dobânzii 3.4.3. Masa si rata dobânzii Capitolul 4. Cererea şi oferta. Legea cererii şi ofertei 4.1. Conceptul de cerere. Legea cererii 4.2. Elasticitatea cererii 4.3. Conceptul de ofertă. Legea ofertei 4.4. Elasticitatea ofertei 4.5. Legea cererii şi ofertei

Capitolul 1 Introducere în Economie Politică

1.1. Obiectul şi metoda economiei politice

Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n-au venit dinspre profesionişti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralişti, matematicieni, clerici, etc. Putem data originile economiei politice moderne la 1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. Termenul de economie politică apare prima dată la Antoine de Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale “Tratat de economie politică închinat regelui şi reginei – mamă”. Cuvântului economie folosit până atunci i s–a adăugat cel de politică, cu semnificaţia de organizare socială (de la polis = cetate). Multă vreme, ştiinţa economică s-a identificat cu economia politică. Odată cu creşterea complexităţii vieţii economice, cu adâncirea şi diversificarea interdependenţelor economice ca şi a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează şi aici un proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creştere de discipline ce îşi propun să studieze o anumită parte a realităţii. Există în prezent un sistem al ştiinţelor economice, pe care majoritatea economiştilor îl structurează în:
1. ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii economice,

statistica, managementul, etc.
2. ştiinţe teoretico – aplicative: economia ramurilor de producţie (comerţului,

turismului, etc.), marketing, finanţe, monedă, credit, contabilitate, etc.
3. ştiinţe economice de graniţă: econometria, geografia economică, istoria economică,

etc. În ultimii ani, obiectul de studiu al economiei politice s-a extins foarte mult, cuprinzând o varietate largă de subiecte. Astfel, obiectul economiei politice cuprinde:
a) studiul bogăţiei materiale – aceasta se regăseşte chiar în titlul lucrării de căpâtâi a

lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, aşa cum precizam mai sus;
b) ştiinţa schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formării preţurilor,

ale diferitelor tipuri de piaţă devin chestiuni fundamentale ale cunoaşterii economice;

economia politică studiază comportamentul şi evoluţia unor sectoare întregi ale economiei. schimbului. preţurile acestora etc. 2 Graham Bannock. Virgil Madgearu (1887-1940) – economist român care a dominat evoluţia gândirii economice în perioada interbelică. R. Ideea de bază care apare însă la majoritatea autorilor este legată de necesitatea optimizării raportului între resursele limitate şi nevoile umane nelimitate. p. etc. economia politică studiază comportamentul individual al diferiţilor agenţi economici (gospodării. Evan Davis. Toate sunt probleme microeconomice. etc. în analiza şi caracterizarea activităţilor economice. trebuie să cunoaştem cererea şi oferta bunului respectiv. începând cu gospodăria individuală până la economia mondială. distribuţiei şi consumului de bunuri şi servicii. firme. evoluţia. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creştere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul şi structura indicatorilor macroeconomici. industrialismului. Putem spune că: Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte resursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate. Penguin Books. Una dintre cele mai cunoscute definiţii ale economiei politice este următoarea: economia politică studiază producţia. distribuţia şi consumul bogăţiei în societatea umană2. macroeconomic şi mondoeconomic. Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic. Nici o definiţie a economiei politice nu poate acoperi în totalitate obiectul de studiu al acesteia. schimb şi consum.E. nivelul preţului practicat de concurenţi.). inflaţie. cu preocupări în domeniul structurii şi perspectivei economiei româneşti. dezvoltare ciclică. în cadrul producţiei. Dictionary of Economics. cererea şi oferta pe piaţa factorilor de producţie implicaţi în realizarea bunului X. precum şi cu raporturile dintre ele. cauzele şi consecinţele unor fenomene cu care se confruntă economia naţională (şomaj. industrii) precum şi relaţiile dintre ele. Baxter. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul X? Pentru aceasta. volumul şi structura resurselor disponibile. 130 1 . d) relaţiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producţie.c) viaţa economică abordată ca întreg – după Virgil Madgearu1 unitatea de analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente. raportul dintre consum şi investiţii. Prin urmare. etc. conjuncturii economice şi a crizelor. La nivel macroeconomic. La nivel microeconomic. ca formă specifică de acţiune se porneşte de la om şi trebuinţele sale. Fifth Edition. 1992. repartiţie.

socială şi raţională. aşteptările. complexe sau superioare. care în această calitate sunt sinonime cu factorul demografic. toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat. regenerabile şi neregenerabile3. problema economică centrală este alocarea lor întimp şi spaţiu. terenul agricol. Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generaţiile anterioare. Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice. Omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică. energia solară 3 Utilizabile Neregenerabile Petrolul. care permite maximizarea valorii lor. Economie politică. se înlocuiesc între ele. Resursele se clasifică astfel: resurse primare şi derivate. gazele naturale. vârste. Editura Teora. spiritual – psihologice. În funcţie de aceste trei dimensiuni. aspiraţiile oamenilor de a-şi însuşi bunuri. Resursele sunt clasificate ca utilizabile sau neutilizabile în funcţie de externalităţile semnificative implicate în producerea sau consumul lor. ca petrolul şi gazele naturale.Nevoile umane constau în dorinţele. În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie. pe ramuri şi subramuri de activitate. de grup. Resursele umane cuprind atât resursele primare aferente. p. nevoile pot fi: de bază sau inferioare. nisipul Paul A. etc. utilizarea prudentă este obiectivul principal. pentru cele regenerabile. William D. 2000. cât şi pe cele derivate ca stocul de învăţământ şi ştiinţă. sunt limitate în capacitate – satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu. structura populaţiei active pe sexe. potenţialul inovaţional. Pentru resursele epuizabile. economiştii fac două distincţii esenţiale: utilizabile şi neutilizabile. cuprul. ca şi de calitatea forţei de muncă. 417 . Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele caracteristici: sunt nelimitate ca număr. Analizând resursele naturale. O marfă este denumită utilizabilă atunci când firmele sau consumatorii pot beneficia de întreaga sa valoare economică. contând pentru numărul persoanelor apte de muncă. în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. sunt complementare – există nevoi ce evoluează în sensuri identice. nevoile se grupează în: fiziologice (somatice). sunt concurente – unele nevoi se extind în detrimentul altora. ce pot fi folosite direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane. precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie a popoarelor şi indivizilor. În categoria resurselor primare intră resursele naturale şi resursele umane. Regenerabile Pădurile. resurse materiale şi umane. Nordhaus. orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere. Samuelson.

Alegerea unei variante implică renunţarea la celelalte posibilităţi. Curba posibilităţilor de producţie (CPP) constituie o reprezentare grafică a cantităţii maxime dintr-un bun sau serviciu pe care o economie o poate produce reducând producţia altui bun sau serviciu şi folosind resursele economisite pentru producţia primului bun.2. Economiştii sunt cei care formulează principii. legi. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai bune alternative sacrificate. FPP şi costul de oportunitate simplifică la maximum realităţile economice. Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic. în acelaşi timp. Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne. calitatea aerului. atunci.D. Acestea servesc practicienilor. dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităţilor de producţie. prin urmare.A. Fiind o ştiinţă relativ tânără.Neutilizabile Rezervele de peşte. Economie politică Legea rarităţii resurselor: volumul. deşeurile radioactive priveliştile montane După P. locurile pustii. oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. ea a împrumutat multe instrumente şi tehnici de analiză de la ştiinţele anterior constituite. reguli economice. costul de oportunitate este costul renunţării. W. Apa din pânza freatică. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs. economia politică dispune de o metodă proprie de cercetare. structurile şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul. Ca orice model de analiză. există două tipuri de tratare a activităţii economice: . structurile şi intensitatea nevoilor umane. dar pe baza lui au fost formulate unele concluzii importante cu privire la problema alegerii la nivel individual şi naţional – statal. în mod obligatoriu îi rămân mai puţine resurse pentru satisfacerea nevoilor spirituale. Nordhaus. sacrificarea unor şanse potenţiale. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi produsă. Metoda economiei politice Ca oricare altă ştiinţă. De exemplu. ea se mai numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie (FPP). politicienilor. clima. Aşadar. 1. Samuelson.

împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor specifice. Editura Continent. faţă de realitatea constatată.2). economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înţeleagă comportamentul şi sistemul de operare. Inducţia este modul de a raţiona pornind de la particular la general. Inducţia şi deducţia. aspectele normative vor ţine în exclusivitate de politica economică. Se descrie ceea ce există şi modul cum funcţionează. Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze preţul benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau creşte veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producţia internă de automobile? În timp. sunt neutre. nu poartă nici o judecată de valoare asupra acestei realităţi.1. studiul Profesorul Gromoslav Mladenatz despre metoda “Economiei Politice” 5 Există opinii potrivit cărora inclusiv clauza “caeteris paribus” . 1998. abstracţia. Dacă economia politică se limitează la abordarea pozitivă a fenomenelor economice. dacă luăm ca exemplu opinia unui important economist român din perioada interbelică – Gromoslav Mladenatz – economia politică este şi ar trebui să rămână o ştiinţă pozitivă4: “economia politică s-a constituit ca ştiinţă sub influenţa ştiinţelor naturale. metoda statică şi cea dinamică. legea sau esenţa acestora. au existat numeroase dispute cu privire la raportul care trebuie să se stabilească între aspectele teoretice şi cele practice în cadrul ştiinţei economice. … În astronomie nu se pune problema dacă soarele ar fi mai bine să fie mai apropiat sau mai îndepărtat de pământ”. analiza şi sinteza. fără a face judecăţi. în acest caz se pleacă de la general la particular. În cercetarea economică specialiştii se pot folosi fie de metoda inductivă. Astfel. modelarea economico – matematică. Exemplu: de ce depinde salariul muncitorilor necalificaţi? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe profit? Cine va câştiga? cine va pierde? 2. metoda logică. majoritatea specialiştilor includ: inducţia şi deducţia. metoda istorică. etc5. Schema redă legăturile dintre economia reală. Dinamica ideilor economice. experimentul. le evaluează ca bune sau rele şi poate prescrie anumite moduri de acţiune. acestea. teoria (ştiinţa) 4 Dan Popescu. nu o apreciază. Deducţia realizează înţelegerea unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul. de la fapte la generalizări teoretice. . Între metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică. economia normativă: o abordare a economiei care analizează rezultatele comportamentului economic. Metoda pentru o ştiinţă reprezintă de fapt ansamblul concepţiilor şi procedeelor cu privire la obiectul de studiu al ştiinţei respective. fie de metoda deductivă (fig. indiferente. Or.analiza unui fenomen se studiază în ipoteza că toţi ceilalţi factori de influenţă rămân constanţi – reprezintă o metodă de studiu specifică economiei politice.1.

a căror existenţă le este cunoscută. în urma unui proces de reconstituire a întregului prin reunirea părţilor studiate separat. dezmembrarea fenomenului studiat în elementele sale componente şi cercetarea lor ca părţi necesare ale întregului. pentru a fi desprinse concluzii general valabile. Editura Economică. făcând abstracţie de celelalte laturi. Analiza reprezintă descompunerea. ASE Bucureşti. Scopul acestui demers îl constituie eliminarea a ceea ce este nerelevant. Analiza şi sinteza. 6 după Economie politică. neesenţial şi întâmplător. 1995 . Sinteza presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general. fie la formularea altor legi economice generale. Bucureşti.economică6. specialiştii pleacă de la anumite legi sau teorii şi ajung fie la formularea unor norme de conduită. Abstracţia ştiinţifică este o altă metodă a economiei politice prin care cercetătorii îşi concentrează atenţia asupra unui aspect singular legat de evoluţia unui fenomen. Prin folosirea deducţiei.

Metoda logică presupune trecerea de la abstract la concret. în timp ce metoda dinamică presupune analiza evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice în timp. Metoda statică presupune caracterizarea unui fenomen aşa cum se prezintă el la un moment dat.3. se acţionează asupra acestora 2. la nivel microeconomic poate fi experimentat un model de organizare. Metoda istorică şi cea logică. POLITICA ECONOMICĂ Prin politica economică se controlează comportamentele economice şi efectele lor. teorie şi politica economică Modelarea economico . Metoda statică şi metoda dinamică. ştiinţa economică exprimă principiile generale Inducţie ale economiei Deducţie Cercetarea economică empirică se ocupă cu strângerea.matematică reprezintă reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem liber sau analog. 1998 7 . în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. ea reflectă procesul istoric real într-o formă esenţializată. Se susţine că “o minte instruită şi inspirată. LEGI. ordonarea şi prelucrarea lor şi cu confruntarea diferitelor ipoteze cu acestea Legătura între practica economică. Experimentul7 în economie are anumite elemente particulare: viaţa economică nu poate fi studiată în eprubetă. preluând numai ce este esenţial. Metoda istorică presupune reflectarea faptelor aşa cum s-au prezentat în timp. Bucureşti. PRINCIPII. Se pretează în acest caz extensia concluziilor extrase la nivel micro spre perimetrul macroeconomiei. Editura Economică. Ion Pohoaţă. Gheorghe Luţac. conducere sau marketing. datorită amplorii în timp şi spaţiu. Economie politică. Viaţa economică reală este redată sub forma unei relaţii funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. COMPORTAMENTE Ion Ignat. Neculai Clipa. care ştie să se orienteze este mai presus de orice metodă”. FAPTE. TEORII Teoria. ACTE. la nivel macroeconomic acest lucru este practic imposibil.

XIX a apărut şi s-a impus un nou şi viguros factor de producţie – capitalul. ulterior. Conturarea acestui concept este strâns legată de teoria repartiţiei după care fiecare factor de producţie primeşte o recompensă în funcţie de serviciile aduse în procesul de producţie: munca primeşte salariul. Elaborarea categoriei de factori de producţie şi o primă grupare a lor datează de la începutul sec. resursele informaţionale. resurse financiare. observăm că la începuturile dezvoltării societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi natura (pământul) motiv pentru care aceşti factori poartă denumirea de factori primari. Aceşti factori de producţie au fost predominanţi în cea mai mare parte a istorie civilizaţiei materiale (civilizaţia producţiei agricole). resurse organizatorice şi de conducere. abilitatea întreprinzătorului (se referă la capacitatea de a combina în cea mai eficientă proporţie factorii de producţie. Se consideră că această orientare corespunde realităţii contemporane întrucât dezvoltarea economico-socială este condiţionată. la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi a descoperi noi căi de comercializare a acestora. într-o măsură tot mai mare de aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în producţie precum şi de calitatea întreprinzătorului.Capitolul 2 Factorii de producţie 2. la asumarea riscului de a întreprinde acţiuni economice). care în starea lor potenţială se numesc resurse şi anume: resurse materiale şi energetice. Apariţia acestui factor este legată de producţia maşinistă şi de forma industrială de organizare a producţiei. Mult mai târziu. resurse de muncă.profitul. resurse de timp şi spaţiu. celor trei factori clasici adăugându-li-se: progresul tehnic. . iar capitalul . în a doua jumătatea a sec. pământul – renta. de economie de piaţă. resurse ştiinţifico-tehnice şi tehnologice. XIX şi o datorăm economistului francez Jean Baptist Sain. originari sau primordiali. Dacă privim evolutiv activitatea productivă. ceea ce determină naşterea unui nou sistem economic cunoscut sub denumirea de capitalism. Pe măsura dezvoltării societăţii se constată tendinţa de diversificare a factorilor de producţie. adică premisele activităţii economice de producţie. XVIII şi începutul sec. Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii şi reprezintă forma economica pe care o îmbracă resursele.1 Elemente conceptuale privind factorii de producţie Desfăşurarea oricărui proces de producţie presupune prezenţa în interacţiune a mai multor factori. sau.

munca apare ca un factor de producţie neregenerabil. Factori de producţie clasici 2. factori tehnici.important este ca analiza şi interpretarea lor să fie dinamice prospective. factori economici. deosebim factori direcţi şi factori indirecţi.1. În acest context analiza .2. Munca a fost apreciată de Adam Smith ca: “sursă unica a avuţiei naţiunilor” iar de J. specific umană prin care oamenii utilizând uneltele şi instrumentele adecvate îşi valorifică aptitudinile. precum şi al celorlalţi factori de producţie în acelaşi timp el fiind şi beneficiarul rezultatelor producţiei. Munca În sistemul factorilor de producţie. 2. c) după sfera de cuprindere se grupează în factori comuni (prezenţi în orice fel de producţie) şi factori specifici întâlniţi numai în unele procese. munca ocupă primul şi cel mai important loc. resursele informaţionale. Keynes ca “cea care produce totul”. comun tuturor genurilor de activităţi sociale – reprezintă activitatea conştientă. Astfel: a) după conţinutul. factori sociali. Această teorie include noi categorii de factori cum sunt: capitalul uman. în vederea producerii bunurilor în vederea satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Munca – factor de producţie primar originar.în manieră clasică sau în cea a teorie neofactorilor . potenţialul creativităţii ştiinţifice şi tehnologice etc. b) după modul de acţiune. M. În cadrul sistemului factorilor de producţie.În felul acesta s-a creat teoria neofactorilor de producţie care pune în evidenţă faptul că vechea clasificare a factorilor şi aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfăcătoare. Diversitatea factorilor implicaţi în activitatea economică şi cerinţele eficienţei economiei de schimb reclamă analiza şi structurarea lor pe grupe cât mai omogene. Raportată la scara timpului. respectiv natura factorilor activităţii economice se disting factori umani. urmărindu-se determinările cantitative şi deopotrivă calitative.2. factorul uman are o maximă importanţă deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale. Indiferent de modul de clasificare a resurselor atrase în circuitul economic . cunoştinţele şi experienţa pe care le posedă. prin intermediul ei realizându-se combinarea şi utilizarea eficientă a celorlalţi factori de producţie.

juridică privind atragerea în activitate a tuturor persoanelor apte de muncă. au ca efect potenţarea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului. ea fiind condiţie de bază a creşterii productivităţii muncii. în stare să mânuiască şi să stăpânească instrumentele moderne ale producţiei. ca diferenţă sau raport între natalitate şi mortalitate. Calitatea resurselor de muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă cu nivelul său de cultură generală şi instruire profesională. pune în evidenţă amplificarea resurselor de muncă de care dispune societatea. Ambele aspecte.2. a populaţiei ocupate în cadrul populaţiei totale prin îmbunătăţirea stării sănătăţii ei şi creşterea duratei medii de viaţă. Dinamica resurselor forţelor de muncă. cu un larg orizont cultural.2. Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii presupun lucrători cu o temeinică pregătire profesională. Aspectul cantitativ impune abordarea categoriei de resurse de forţă de muncă ca ansamblu a capacităţilor umane de care dispune o ţară la un moment dat şi care sunt atrase sau pot fi atrase în prestarea unei activităţi sociale utile. în nivelul calificării forţei de muncă şi în preocuparea existentă pentru ridicarea calificării. 2. b) sporul migratoriu al populaţiei. analizată prin prisma componentelor acestora este influenţată de o serie de factori dintre care enumerăm: a) sporul natural al populaţiei. c) creşterea populaţiei apte de muncă şi îndeosebi. Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii lor. Natura . d) măsuri de natură tehnică socială. Deci calitatea muncii analizată prioritar prin intermediul calificării.forţei de muncă se impune în a fi făcută în complexitate atât sub aspect cantitativ cât şi structural şi calitativ. dar şi al rezultatelor obţinute prin utilizarea sa. factor esenţial al sporirii eficienţei muncii sociale. În aceste condiţii calificarea se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei moderne. pentru perfecţionare. diferenţă sau raport între imigranţi şi emigranţi. expresia unor eforturi deosebite depuse de familie şi societate.

pădurile. ca factor de producţie primar. înţelegem totalitatea resurselor brute preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor şi serviciilor. Evaluarea economica a pământului trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: cunoaşterea contribuţiei sale la procesul creşterii economice. deoarece ca orice bun şi pământul are utilitate şi preţ. mineralele etc. Deopotrivă acest factor este considerat în sensul său larg. În condiţiile caracterului limitat al pământului şi ale sporirii nevoii de bunuri agro-alimentare. inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor naturale. Având în vedere rolul şi importanţa sa. ca o caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital. Prin natură. apa. Sortimentul. energia. Din rândul elementelor naturale se detaşează ca importanţă pământul. aerul. calitatea şi eficienţa economică a producţiei agricole sunt direct dependente de mărimea suprafeţei utilizate. includerea. precum şi forţa motrică potenţială (resursele primare de energie). a bogăţiilor solului şi subsolului. stabilirea unor limite şi normative ştiinţifice privind utilizarea raţională şi eficientă a fiecărei suprafeţe de teren. alături de ceea ce reprezintă terenul propriu zis de desfăşurare a producţie. . respectiv a stabilirea valorii economice a pământului. În actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat.Natura are un rol central în activitatea economică întrucât îi oferă mediul de desfăşurare. una din problemele controversate ale teoriei economice este aşa numita lege a randamentelor descrescânde. Factorul natural al producţiei cuprinde pământul (solul). cu amendamentul că studiile scientiste preferă să ţină seama mai mult de implicarea celorlalţi factori mai calculabili. conform căreia rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare cantitate suplimentară de factori adăugaţi) se diminuează. în fine. În agricultură pământul reprezintă principalul factor al procesului de producţie. cât şi ca studiu şi politică. ceea ce înseamnă: recunoaşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil al factorului pământ. Teza a fost folosită şi de Malthus pentru a demonstra creşterea mai rapidă a populaţiei în comparaţie cu mijloacele de subzistenţă. o însemnătate mare o prezintă problema evaluării economice a terenului agricol. de la care porneşte economia atât ca activitate. substanţa materială şi condiţiile primare de producţie. clima. de însuşirile calitative ale solului şi de capacitatea productivă a acestuia. mărimea.

În evaluarea economică a pământului. hale. materiale Capital natural Capital nominal (titluri de proprietate) .semifabricate . După această metodă formula de calcul este: Pp =R/d Unde Pp = preţul pământului.combustibili . preţul pământului este renta capitalizată adică o sumă de bani care depusă la bancă aduce o dobândă anuală egală cu renta anuală însuşită de către proprietarul funciar de la arendaşi pe baza contractului de arendare. şi care funcţionează în activitatea economică. etc.materii prime. mine etc. fabrici. uzine.energie .2. care. Astfel în condiţiile existenţei rentei funciare. prin asociere cu ceilalţi factori de producţie participă la producerea de noi bunuri economice în scopul obţinerii unui profit. Capitalul nominal nu are o valoare reală de sine stătătoare şi nu funcţionează în activitatea economică ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale şi dă dreptul de a însuşi venit. R = renta în unităţi monetare d = rata dobânzii 2. Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere.3. . se folosesc mai multe metode. Prezintă importanţă următoarea structură : Capitalul real are o valoare de sine stătătoare.construcţii( clădiri. Capitalul In sens economic capitalul – factor de producţie reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile.echipamente de producţie Capital circulant .) Capital fix Capital real CAPITALUL FACTOR DE PRODUCŢIE Capital tehnic . concretizată in bunuri de producţie.

în cadrul procesului de producţie . b) uzura morală determinată de acţiunea progresului ştiinţifico-tehnic ţi tehnologic. întreprinderea dispune de capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii ei. îşi transmite în întregime. păstrându-şi forma materială. Uzura capitalului fix îmbracă formele: a) uzura fizică determinată de acţiunea factorilor naturali precum şi de procesul folosirii capitalului fix. respectiv totalitatea bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă un venit proprietarului său. Stadiul 3 îl constituie trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la care s-a pornit iniţial însă cu un spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc. determinând capacitatea de producţie al unei întreprinderi. bunuri-capital. producţie neterminată . transferându-si valoarea în mod treptat prin utilizare. dintr-o dată valoarea asupra noului produs. energie. în bunuri sau servicii destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă.Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic. . b) echipamentele de producţie care reprezintă componenta principală activă a capitalului fix. in combinaţie cu ceilalţi factori de producţie. În orice moment. elementele capitalului tehnic se grupează în: capital fix şi capital circulant.producţie finită şi semifabricatele destinate vânzării. nu poate servi decât un singur ciclu de producţie. Capitalul circulant are un grad de mobilitate şi lichiditate mai mare decât capitalul fix. modul de înlocuire al fiecăruia etc. etc. Se prezintă sub formele(elementele): stocurile de materii prime şi materiale pentru producţie. combustibil. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe cicluri de producţie. sub aspect material. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care este transformată în procesul de producţie schimbându-şi forma naturală. Fluxul circular al capitalului cuprinde trei stadii: Stadiul 1 reprezintă procesul prin care capitalul bănesc e utilizat pentru procurare de factori de producţie :capital fix. care îmbracă trei forme: bani. transformându-se în capital productiv. Delimitarea celor două componente are la bază criterii legate de : transmiterea valorii acestora în cadrul procesului de producţie. modul în care se consumă. capital circulant. muncă(plata salariilor. Structura capitalului fix cuprinde: a) construcţii care formează condiţiile generale ale desfăşurării procesului de producţie . marfă. Stadiul 2 constă în utilizarea şi transformarea capitalului productiv.

2. Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe o dată cu efectuarea unui circuit.3. ceea ce capătă denumirea generică de progres tehnic. Reluarea permanentă a acestei mişcări constituie rotaţia capitalului. Cercetarea ştiinţifică oferă producţiei informaţia. în totalitatea sa. Neofactorii de producţie 2. ea include tot frontul ştiinţelor şi afectează concomitent toţi factorii de producţie. cea actuală marchează un salt uriaş în toate domeniile cunoaşterii umane. Aplicarea rezultatelor ştiinţifice în producţie se realizează sub forma noilor tehnologii. Cu cât viteza de rotaţie are valori mai mari cu atât eficienţa capitalului creşte. Progresul tehnic Progresul tehnic şi ştiinţific s-a impus. Accelerarea vitezei de rotaţie este condiţionată de promovarea de către întreprindere a unor măsuri tehnico-organizatorice şi manageriale în toate stadiile fluxului circular al capitalului. În general progresul tehnic relevă ansamblul realizărilor cunoaşterii umane prin care activitatea economică. Timpul de rotaţie reprezintă timpul necesar parcurgerii unui circuit complet. devine mai eficientă. în economiile moderne. În comparaţie cu alte revoluţii în ştiinţă şi tehnică. 2. Resursele informaţionale . respectiv cunoştinţele fără de care nu se pot crea elementele constitutive ale factorului de producţie capital şi nici bunurile şi serviciile care să corespundă trebuinţelor lumii contemporane.2. ca factor de producţie distinct.3.1.3. Numărul de rotaţii efectuate de capital într-o perioadă dată(de obicei un an) constituie viteza de rotaţie a capitalului.Trecerea succesivă a capitalului prin cele trei stadii şi forme funcţionale corespunzătoare poartă denumirea de flux circular al capitalului.

Produsul este cu atât mai valoros cu cât el. Abilitatea întreprinzătorului Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neo-factor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe concurenţă şi libera iniţiativă. dar cu unele proprietăţi speciale: a) nu se consumă şi nu se uzează prin folosire. b) element de legătură între toate elementele sistemului economic influenţate de adâncirea diviziunii sociale a muncii.3. inclusiv la nivel microeconomic. c) după ce se amortizează sub aspect economic devine o resursă inepuizabilă. în şi prin acestea. din punct de vedere al informaţiei orice bun nu este altceva decât un suport material al unei cantităţi mai mici sau mai mari de informaţie. e) deşi se uzează (moral) aceasta nu este totală.3. . b) se acumulează şi se îmbogăţeşte în timp. d) nu e pierde decât dacă i se distruge suportul material. În producţie. informaţia devine un element al avuţiei naţionale. ca şi suport material. c) element important de reglare a tuturor sistemelor. În raport cu celelalte arătate putem sublinia faptul că în sistemul economic informaţia are următoarele funcţii: a) de element cognitiv ce amplifică potenţialul şi eficienţa celorlalţi factori de producţie. Astfel. devenind din ce în ce mai eficientă. în continuare ea intrând în stocul informaţional social şi altele 2. conţine o cantitate mai mare de informaţie. informaţia devine un factor de producţie alături de materie şi energie. împreună cu celelalte elemente dar integrată acestora. Ca orice bun produs prin muncă. desfăşurată în toate domeniile. Ele reprezintă cunoştinţele ştiinţifice pe care omul le obţine prin cercetarea naturii şi vieţii economico-sociale precum şi prin activitatea curentă de producţie.În unitate organică cu progresul ştiinţifico-tehnic se află şi resursele informaţionale. informaţia operativă devenind informaţie statistico-istorică vitală.

Salariul s-a generalizat ca mod de remunerare. recompensarea lor. care fie că iniţiază o nouă afacere.1.În general. . o dată cu trecerea la organizarea sistematică a producţiei manufacturate. iniţiază un proces de schimbare radicală. renta. dobânda 3. Salariul 3. David Hyman defineşte spiritul întreprinzător drept “abilitatea de a crea produse şi procese şi de a organiza crearea de produse şi servicii” Ca factor de producţie. Capitolul 3 Salariul. fie economic. ca o necesitate obiectivă. Astfel. Termen de origine latina. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. fie că. factorul muncă este recompensat prin salariu . cu toate că factorul muncă a participat dintotdeauna la procesele de producţie.1. prin întreprinzător este înţeles acel tip de subiect al activităţii economice. în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelenţă pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative. În sens larg salariul reprezintă venitul însuşit prin muncă. abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv de progres.Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent dealtul fie juridic.1. în cadrul unei afaceri în desfăşurare. profitul. Salariul nu a existat în toate timpurile. Conceptul de salariu Implicarea factorilor de producţie în activităţile economice determină. Problematica salariului a constituit o preocupare constanta onomiştilor începând cu şcoala clasică. salarium era suma plătită fiecărui soldat roman a-şi procura sarea.Un om liber nu primea salarium.

ce marchează influenţa variaţiei salariului asupra nivelului ocupării forţei de muncă şi a venitului.salariul. Au apărut şi alte interpretări date categoriei de salari.Adam Smith a văzut în salariu o categorie naturală-răsplată naturală a muncii. c. adică de productivitate. Alte orientări explică formarea salariului prin confrunta politicilor de salarizare ale firmelor şi nu prin raporturile dintre cererea de forţă de muncă. apreci că „omul este mai mult decât o marfă" şi îşi închiriază serviciile pe baza unui preţ". de o mare diversitate.costul formării resurselor de muncă . care se formează prin intermediul „capitalului economic”. fondată pe studiul de comportament al grupurilor. Asemenea factori sunt : a. nu de costul forţei de muncă. Alţi economişti apreciază că salariul este venitul persoanelor care participă prin munca lor proprie la procesul de producţie. d. După Smith salariul este singurul venit bazat pe muncă şi trebuie să corespundă minimului de obiecte de consum necesar muncitorului şi familiei sale. b. substanţa salariului este dată. în concordanţă cu acest factor. Preţul natural al muncii este acela care dă posibilitatea lucrătorului să se întreţină şi să-şi perpetueze rasa. în teoria economică s-au cristalizat două concepţii reprezentative : concepţia monistă . David Ricardo apreciază că salariul reprezintă o parte din valoarea creată de muncitor în procesul de producţie. „capitalul cultural". El face distincţie intre preţul natural al muncii şi preţul de piaţă al muncii. Preţul de piaţă al muncii constituie preţul care se plăteşte în mod real pentru ca. ci de rezultatele folosirii ei. potrivit acestui factor salariul constituie suma care asigură strictul necesar pentru existenţa lucrătorului şi întreţinerea familiei sale. astfel economiştii marxişti consideră salariul drept preţ al mărfii forţă de muncă. „capitalul uman" reprezintă experienţa acumulată salariaţi. P. Din cele prezentate rezultă că natura salariului este tratată în maniere diferite. Unii economişti. Concepţia monistă explică substanţa salariului printr-un singur factor. pe baza acţiunii naturale a proporţiei dintre ofertă şi cerere. munca este scumpă când este rară şi ieftină când este abundentă. Cu toate acestea. neokeynesismul pune accent pe termenii de stoc şi fluxuri ale forţei de muncă. respectiv ca expresie bănească a valorii acesteia. Astfel. Orientarea sociologico-economică franceză integrează teeoria salariului într-o teză generală a distribuirii produsului naţional. Samuelson de exemplu. Capitalul uman rezultă din .productivitatea muncii . În economia contemporană există o multitudine de orientări cu privire la salariu. concepţia dualistă. A.

condiţionat de mărimea productivităţii. Formarea salariului are loc în cadrul unor relaţii complexe prilejuite de angajarea.investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri potenţiale viitoare. Potrivit acestei teorii. Acesta poate fi privit ca salariu brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi ca salariu net (suma efectiv încasată. utilizarea şi plata muncii ca factor de producţie. Substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional repartizată în mod direct salariaţilor. În perioadele de avânt economic. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul muncii depuse. Salariul. Factorii care condiţionează mărimea salariului nominal sunt : a. în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. în funcţie de rezultatul ei. evoluţia situaţiei economice. c. b.ce se stabileşte pe piaţa muncii. fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii. ceea ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii.Formele salariului Salariul îmbracă două forme principale de manifestare : salariul nominal şi salariul real. creşterea producţiei de bunuri materiale şi de servicii solicită forţă de muncă suplimentară şi salariile au tendinţa de creştere . şomajul ia proporţii şi se reduc salariile. diminuarea producţiei generează scăderea cererii de forţă de muncă. Concepţia dualistă apreciază că substanţa salariului constă. Dimensiunea salariului se stabileşte încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă. sub formă bănească (uneori însă şi sub formă naturală). pentru participarea lor la activitatea economico-socială. a contribuţiei pentru şomaj. Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale ale pieţei şi elementele specifice pieţei muncii.. 3.1. după scăderea din salariul brut a impozitului pe salarii. asigurări şi pensii etc). în timpul recesiunilor şi crizelor. întreprinzătorii sau statul adoptă o serie de . prin mecanismul cererii şi ofertei . preţul capacităţii de munca. politica de salarizare la un moment dat. ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă. concomitent. se stabileşte pe baza mecanismului pieţei.2.

b. d. la un moment dat. cu o unitate monetară se pot cumpăra mai multe sau mai puţine bunuri. Cv -costul vieţii. impozitele şi taxele. atunci se înregistrează o reducere a salariului real. în care: Sn -salariul nominal . care reflectă deprecierea valorii banilor. care se află în raport direct proporţional cu salariul real . generează o diminuare a veniturilor reale . care acţionează invers proporţional asupra mărimii salariului real. cât şi cel nominal. Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi cumpărată. tarifele serviciilor. Ip =(P1/P0)*100 . decât o reflectare a puterii de cumpărare a salariului nominal. revendicările sindicale. salariul nominal. Salariul real se determniă în funcţie de cel puţin două coordonate hotărâtoare : mărimea salariului nominal. preţurile bunurilor de consum. fiind diferit de la o perioadă la alta şi de la o ţaţă la alta. ca un raport între indicele salariului nominal şi indicele preţurilor bunurilor de consum şi serviciilor: Isr = (Isn/Ip)*100. În situaţia în care preţurile cresc mai rapid decât salariul nominal. influenţează direct costul vieţii. Inflaţia. Indicele costului vieţii ne permite să cunoaştem mărimea cheltuielilor băneşti pe care un individ trebuie să le facă pentru a-şi asigura acelaşi nivel de viaţă. Atât salariul real. în funcţie de valoarea mai mare sau mai mică a ei. regiuni sau naţionale. Creşterea salariului real se poate calcula şi sub forma untri indice procentual.salariul real. ramuri. având în vedere criterii multiple: de sex. Sr = (Sn/Cv) *100 sau Cv = (Sn/Sr) *100. care diferă numai prin preţuri. la un salariu nominal dat. în două situaţii. Isn = (Sn1/Sn0)*100. c. antrenează diminuarea salariului real. cu salariul nominal. El nu este altceva.măsuri privind mărimea salariilor. puterea de cumpărare a banilor. nivelul preţurilor bunurilor materiale şi serviciilor. Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt : a. Sr. Creşterea costului vieţii. profesiuni. neînsoţită de o creştere proporţională a salariului nominal.

structura profesiilor: complexitatea muncii. Ponderea salariului în costul de . Salariul social constituie acea parte din venitul naţional prin care societatea. Ca element al costului de producţie salariul se manifestă sub două forme : salariul de bază. Sn1 -salariul nominal anul curent. bolile profesionale. Isn. pe lângă salariul încasat de fiecare individual s-au mai constituit salariul colectiv şi salariul social. şomajul etc. Salariul reprezintă şi un cost. P0.indicele salai nominal. Mărimea acestuia depinde de: numărul de salariaţi. -plăţile suplimentare pentru munca desfăşurată pe timp de noapte. ca participare la rezultatele acesteia (la profit) sau prin diferite facilităţi. În ansamblul său. -premiile şi primele plătite pe baza sistemului de salarizare acceptat . Salariile de bază cuprind sumele de bani ce reprezintă remunerarea salariaţilor întreprinderii pe timpul efectiv lucrat şi anume : -salariile plătite pe baza tarifelor în acord sau după timpul efectiv lucrat. suplimente pentru copii etc. cum sunt accidentele de muncă. Salariul colectiv revine în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi. considerat rezonabil. -sporurile plătite pentru condiţii deosebite de muncă. Pentru stimularea salariaţilor sau pentru realizarea de către unii dintre ei a unui venit minim. -plata orelor efectuate suplimentar. salariul suplimentar.indicele preţurilor. peste programul normal de lucru. Ip . nivelul salariului nominal. pentru sporuri de vechime. Sn0 — salariul nominal din anul de bază. intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mai mari.preţul din anul de bază. o componentă a costului total al oricărui bun economic.Unde: Isr. Salariile suplimentare reprezintă sumele plătite salariaţilor întreprinderii pe timp nelucrat : pentru concedii de odihnă. P1 -preţul din anul curent.indicele salariului real. Salariile de bază împreună cu salariile suplimentare formează fondul de salarii al întreprinderii.

în funcţie de cererea şi oferta de forţă de muncă. de preţuri etc. şi sunt influenţate de numeroşi factori. ramuri de activitate. Cu cât gradul de înzestrare tehnică va fi mai scăzut. surprinse de conceptele: efect de substituire şi efect de venit. Categoria factorilor cu influienţă indirectă include: gradul de organizare în sindicate şi acitatea sindicatelor de a obţine câştig de cauză pentru revendicările salariaţilor. limită care. întreprinderi. zone economice. productivitatea muncii. nu trebuie atinsă niciodată. maximă. fără a afecta calitatea vieţii. care în viziunea ofertantului de muncă trebuie să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. Principalii factori cu impact direct sunt: costul resurselor de muncă. creşterea productivităţii muncii constituie calea economică principală pentru diminuarea ponderii salariului pe unitate de produs. salariul oscilează între cele două limite. reprezentată de întregul venit realizat de activitatea economică şi care s-ar transforma astfel în salaziu. oarece ei n-ar mai primi nimic. de a dialoga cu unitatea economică sau si cu organele speciale ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective migraţia internaţională a forţei de muncă. din punctul de vedere al celorlalţi posesori de factori de producţie. subramură la alta. cât şi cu sporirea eficienţei economice. Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă . dinamica preţurilor. Pentru determinarea mărimii salariului unui angajat.producţie diferă de la o ramură. cu atât ponderea salariului va fi mai marc. alţii au caracter indirect. Mărimea şi dinamica salariului diferă pe ţări. din punctul de vedere al costurilor de producţie. dimensiunile cheltuielilor instruite şi calificare profesională. raportul dintre cererea şi oferta de muncă. legislaţia privind mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc. În acest sens. capacitatea salariaţilor de a se orgniza. de la o întreprindere la alta. compatibilă cu cerinţele refacerii capacităţii de muncă. aceasta are interesul de a stabili o pondere a salariului mai mică. Dacă sub aspectul reproducţiei forţei de muncă societatea este interesată ca nivelul general al salariului să fie mai mare. Mărimea salariului are două limite: minimă. Practic. mai trebuie luate în considerare şi existenţa a două tendinţe contradictorii în comportarea sa. Pentru întreprindere. limita maximă apare atunci când salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii. unii au caracter direct.

mărimea lariului poate să crească sau să stagneze (înregistrând totuşi oslaţii nesemnificative în sus şi in jos). Aceasta asigură legătura între mărimea rezultatului muncii. partea ce revine salariatului şi activitatea depusă de el. Formele de salarizare Forma de salarizare reprezintă o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica salariului individual.suplimentară. Pe lângă mecanisme de cheltuire a fondului de salarii. în unele cazuri înlocuite în vederea folosirii eficiente a întregului potenţial productiv. Cu toate că formele de salarizare apar ca instrumente tehnice pentru asigurarea legăturii cantitative şi funcţionale dintre salariu şi rezultate. dar criteriul hotărâtor îl reprezintă eficienţa economică. în favoarea timpului liber. Drept urmare. în consecinţă. financiare. ele se cer alese şi examinate permanent. Mărimea salariului este supusă continuu unor procese obiective contradictorii de diferenţiere şi de apropiere-egalizare.1. el renunţă la munca suplimentară. Formele de salarizare sunt alese în funcţie de opţiunile politicp-economice. Acesta este efectul de substituire. se prezintă ondulate cu tendinţa generală de creştere. materiale. ci să determine c cointeresare permanentă. ele sunt şi pârghii de conducere specifice fiecărei unităţi economice.3. denumit astfel pentru că înlocuieşte (substituie) o parte din timpul liber al salariatului cu timp de muncă. iar uneori la o parte din munca prevăzută de un program normal. În situaţia când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. . Efectul de substituire generează o tendinţă de creştere a salariului. pe când efectul de venit îi imprimă o tendinţă de stagnare. Dinamica salariului. Pe termen scurt. formele de salarizare sunt instrumente de control ale utilizării tuturor resurselor: umane. 3. ceea ce are ca efect diminuarea timpului liber şi sporirea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă. pe termen lung. Acesta este efectul de venit. pentru creşterea eficienţei economice a producţiei. mărimea concretă a salariului trebuie stabilită astfel încât să nu ducă la suficienţă.

Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor după timpul efectiv lucrat : oră. Pentru aceeaşi muncă prestată şi durată de timp. a. chiar dacă se foloseşte unitatea de măsură. Salarizarea în acord are şi unele inconveniente şi anume: -tendinţa de a executa cât mai multe piese şi operaţii poate avea loc şi în detrimentul calităţii.creşterea rezultatelor trebuie să devanseze sporirea salariilor. Salarizarea în acord constă în remunerarea salariaţilor în funcţie de cantitatea de bunuri şi de servicii produse sau după numărul de operaţii şi de activităţi executate într-o unitate de timp. orice creştere în intensitatea şi productivitatea muncii aduce avantaje întreprinzătorului. salarizarea în acord. lună. În cadrul acestei forme de salarizare fiecărui angajat i se stabilesc sarcini exacte. Întreprinderea renunţă la salariatul care nu depune munca minimă scontată în timpul pentru care este remunerat şi recompensează suplimentar prin premii. -contribuie la creşterea productivităţii salariaţilor. cadouri. contribuind la intensificarea muncii. Mărimea totală a salariului se determină în funcţie de timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp. în situaţia salarizării în regie. Salariul pe unitate de timp fluctuând în funcţie de durata muncii. săptămână. de obicei. -diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetorii necesari. pe cei ce prestează un volum de muncă mai mare sau de o calitate mai bună. -salariul are o evoluţie. constantă. . zi. b. rezultatele muncii trebuie să fie întotdeauna mai mari decât costurile de producţie. -împinge salariatul spre oboseală tot mai mare. salariile pot fi diferite. Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie din următoarele considerente : -relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi munca depusă de salariat. preţul mediu al unei unităţi de timp. Avantajele salarizării în regie sunt : -prioritatea calităţii.În concordanţă cu acest criteriu. Princialele forme de salarizare sunt: salarizarea pe unittea de timp (în regie). răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o are şi de locul pe care-1 ocupă în diviziunea muncii. -garanţia securităţii venitului. -absenţa constrângerii salariatului. salarizarea mixtă.

acordul poate fi : -individual. Salarizarea în acord se aplică în domenii cu activităţi. ca în cazul salarizării în acord. Salariul pe o zi. În ţările cu ecoomie de piaţă. socializarea. în mecanica fină sau în electronică etc. c. în esenţă. în funcţie de numărul condiţiilor îndeplinite. de management. de marketing etc. cu un număr mare de operaţii. stabilirea tarifelor este foarte dificilă. ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice.este o îmbinare între primele două forme de salarizare. s-au conturat câteva direcţii de îmbunătăţire a formelor de salarizare şi anume: corectarea. variante de salarizare în acord. Fiecare variantă are avantaje şi limite. mărimea salariului devine variabilă. constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe unitatea de timp (de obicei. în jos de la nivelul maxim. Dacă în cazul salarizării în acord salariul oscilează în sus. participarea. această formă de salarizare se poate realiza în: -acord simplu. o zi de muncă). tehnologice. structura şi calitatea producţiei. de obicei. Corectarea se referă la toate formele de salarizare şi cuprinde: -menţinerea salariului individual peste un minim vital sau decent. -global (pe uzină. -corelarea salariului cu dinamica preţurilor şi cu inflaţia prin aplicarea unor scări .acord regresiv. Fiecare condiţie are un tarif. -colectiv (pe echipe).-în industriile cu o diviziune a muncii complexă. Pentru majoritatea salariaţilor nivelul acestui salariu constituie o incitaţie continuă la o muncă suplimentară. fixat de întreprindere. după importanţa pe care o prezintă pentru cantitatea. în care fiecare condiţie are un tarif unitar în funcţie de importanţa sa. Drept urmare. în situaţia salarizării mixte el variază. fabrică etc). este ridicat şi poate fi obţinut numai de un număr mic de lucrători. Salarizarea mixtă. Forma de salarizare mixtă se utilizează în industria constructoare de maşini. o activitate sau un produs. Remunerarea pe bază de remisă sau cote procentuale şi cea pe bază de norme de muncă sunt. -acord progresiv. . operaţii relativ omogene. In concordanţă cu condiţiile concrete de organizare a muncii şi cu modul cum se realizează stimularea în muncă în fiecare întreprindere. In funcţie de tariful aplicat pentru o operaţie.

iar firmele îşi pun în ea speranţa atenuării contradicţiilor dintre interesele lor şi cele ale salariaţilor. Salariul. -sistemul de participare la profit. ca supliment mai mult sau mai puţin substanţial la salariu. în ansamblul său. care nu pot face faţă numai cu salariul încasat pentru munca depusă. care realizează legătura nemijlocită a cuantumului total al câştigurilor de rezultatele efective obţinute în întreprinderea în care lucrează. responsabilităţi manageriale. Pe lângă formele de salarizare. vo2. Bibliografie Gide Ch. Se aplică. de obicei numai unor grupuri de salariaţi aflaţi în situaţii dificile. . în Economii Politică. -atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul public. Participarea se poate organiza în următoarele forme : -prin cote-părţi din profit. Prin această revendicare. angajaţii caută să-şi asigure o salarizare mai echitabilă. Tipografiile Române Unite. ca o creanţă asupra comunităţii sociale. Bucureşti Ghiţă T. 2. sistemul de salarizare mai cuprinde : -sistemul de sporuri: pentru vechime în muncă. -prin facilităţi acordate salariaţilor pentru a cumpăra acţiuni de la unitatea unde lucrează. Participarea trebuie să fie colectivă (a tuturor salariaţilor): profiturile se repartizează fiecărui salariat după diferite criti stabilite pe baza situaţiei concrete existentă în fiecare întreprindere sau ţară. cooperatist. Bucureşti. P. -sistemul de premii..mobile (indexarea salariilor). privat şi mixt la muncă egală. Indexarea constă într-o mişcare compensatorie a salariului faţă de preţuri şi de inflaţie. reprezintă instrumentul prin intermediul căruia sporeşte cointeresarea materială a salariaţilor. care să se distribuie salariaţilor din profit.. Participarea constă în admiterea salariaţilor la împărţirea profiturilor obţinute de întreprinderea în care ei îşi desfăşoară activitatea. aport deosebit la cantitatea şi calitatea activităţii realizate etc. Curs de Economic Politică. Socializarea reprezintă asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea pentru munca depusă de fiecare. -acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă mai dificile. condiţii de muncă deosebite şi muncă de noapte. Socializarea se realizează prin salariul familial (alocaţii pentru copii) şi salariul social. -prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri.

. A. Renta 3.2. Bucureşti). Din această perspectivă categoria economică de rentă a fost şi este cercetată. în acelaşi mod cum produce roadele. Avuţia Naţiunilor. un loc important revine rentei.A.P. sunt cauzele preţului.2. Reprezentanţii şcolii clasice limitau renta la agricultură considerau că apariţia ei este o „dărnicie a naturii". W. Există o diversitate de teorii cu privire la natura şi formele rentei. Economie Politiqu. Ulterior a cunoscut noi forme şi cele mai felurite semnificaţii. Economie politică. cu atenţie. Bucureşti. Munteanu V. În acest sens sublinia că „renta intră în alcătuirea preţului mărfii în altfel decât salariul şi profitul. Smith A. Smith are meritul de a fi sesizat că nu întotdeauna proprietatea funciară asigură condiţiile necesare de a obţine rentă. Această formă de venit a apărut în feudalism ca rentă în muncă.. 3. A. Avuţia Naţiunilor. de către specialişti în vederea stabilirii conţinutului ei. Salariul şi profitul mai mare sau mai mic. Adam Smiih a făcut un pas înainte faţă de predecesori. Mebrow-Hill Bask Company. Petty aprecia renta ca reprezentând surplusul de valoare care depăşeşte cheltuielile de producţie. în produse şi în bani. Paris. în prezent se apreciază că toţi factorii de producţie generează rentă.. Elemente conceptuale În categoria veniturilor fundamentale. ... Pentru aceasta este nevoie ca cererea de produse agricole să fie mai mare decât oferta.P.R.1. pe când renta mare sau mică.. iar scăderea ei are efect invers.R.Frois. Kconomics. O creştere a cererii determină o sporire a preţului cerealelor şi măreşte renta. David Ricardo arată că formarea rentei are la bază fertilitatea inegală a terenurilor . marcând deosebirea dintre profit şi renta funciară. Fiziocraţii considerau că pământul creează renta printr-o însuşire naturală. Fundaţiei Chemarea Iaşi. A. este efectul acestui preţ" (Smith A. iar preţurile să fie determinate de cheltuielile ce se fac în condiţiile cele mai puţin favorabile. În opinia sa. Samuelson P. Editura Academiei R. Ed. Editura Academiei R. G. Iniţial renta a fost ataşată de factorul natural. mărimea rentei depinde de cererea şi preţul produselor agricole. mai mare sau mic. ce se formează în urma utilizării factorilor de producţie.

respectiv „renta economică pură se referă la venitul obţinut de un factor de producţie -orice factor . Deoarece cererea de produse agricole creşte. Economics. Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii: -factorul de producţie sau bunul economic să fie limitat cantitativ. reprezentată prin Ion Ionescu de la Brad. 1982) . Profesorul Madgearu arăta că renta diferenţială este o categorie economică mai generală şi se formează datorită acţiunii legii fertilităţii descrescânde a solului. obţinut în condiţii mai puţin favorabile.nu este singurul factor de producţie ale cărui venituri pot fi tratate din punct de vedere economic ca rentă".care se caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei"(Atkinson L. Şt. V. potrivit cărora renta constituie o categorie universală cu aplicabilitate în toate domeniile vieţii economice. Madgearu ş. Şcoala marginalistă aduce o nouă viziune asupra rentei.agricole. -oferta factorului de producţie sau a bunului economic să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea. Illinois.pământ. Irwin R. Reprezentanţii acestei şcoli apreciază că renta se fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale şi productivitatea marginslă. iar producţia obţinută de pe terenurile fertile se dovedeşte a fi insuficientă pentru acoperirea ei. J. Pentru utilizatorul factorului respectiv (dacă este o altă persoană decât proprietarul acestuia).. Zeletin. Homewood. El face distincţie între condiţiile creării rentei (raritatea pământurilor bune) şi cauza acesteia . are contribuţii importante la dezvoltarea teoriei rentei. cel puţin o anumită perioadă de timp. Say consideră renta funciară ca o recompensă pentru serviciile aduse de factorul de producţie . extinzând aria de cuprindere a acestei categorii. B. S.creşterea preţului la principalele produse agricole sub presiunea cererii. în acest context. renta constituie suma de bani plătită pentru folosirea temporară a lui. Şcoala economică românească. produsele se vând la preţul bunului mai scump. se poate afirma că renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie sau bun economic a căror ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică.. Aurelian. P.. Inc.a. Şcolile şi curentele de gândire economică contemporană evidenţiază valabilitatea universală a rentei.” Pământul –afirmă Samuelson . Renta privită ca recompensă a factorilor de producţie. prezenţa ei în cadrul tuturor formelor de activitate economică şi nu numai în agricultură. -să nu poată fi substituit cu un alt factor sau alt bun.

acţionează în toate ramurile economiei. ci dimpotrivă ea se realizează numai după ce preţul a crescut. Cu cât oferta totală este mai rigidă.Mecanismul formării rentei Mecanismul formării rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale.2. Dacă formarea rentei este condiţionată de randamentele neproporţionale. descrescătoare. asigură randamente diferite: la început crescătoare. aducând ofertantului un venit excedent. iar randamentele descrescătoare.3. . s-a demonstrat că legea randamentelor neproporţionale are un caracter general. În general. Realizarea efectivă a rentei depinde de elasticitatea ofertei totale. iar în final. poartă denumirea de rentă economică.2. cu atât renta economică are dimensiuni mai mari. ca urmare a deficitului de ofertă în raport cu cererea totală. Renta economică nu reprezintă un determinant al preţului de vânzare. sunt doar numai o formă a acestei legi. Transformarea excedentului de produs în venit cu caracter de rentă este condiţionată de raportul ofertă-cerere pentru bunul respectiv. în funcţie de proporţia în care se combină factorul variabil cu cei constanţi. apoi staţionare. O ofertă rigidă în raport cu cererea va condiţiona o creştere a preţului peste nivelul de echilibru. sub incidenţa a progresului tehnic. Venitul realizat de către deţinătorul unui factor de producţie. Excedentul (surplusul) de bunuri ce poate fi obţinui în urma utilizării unui factor de producţie cu calităţi superioare celor medii reprezintă forma materială a rentei. aceasta lege a fost cunoscuta sub denumirea de „legea fertilităţii descrescânde". să staţioneze. renta exprimă venitul ce rezultă din insuficienţa ofertei totale. mărimea ei depinde de volumul producţiei marginale obţinute prin utilizarea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de producţie. a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare. Iniţial. Practica economică a demonstrat că utilizarea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie. Producţia marginală poate să crească. cu aplicabilitate numai la agricultură. Ulterior. să reducă.

Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de către proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi reduse. Agricultura intensivă generează renta diferenţială II. în virtutea monopolului pe care îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi ceilalţi subiecţi economici. cu calităţi excepţionale şi care sunt foarte căutate de consumatori. Renta diferenţială se formează datorită diferenţei de fertilitate dintre terenuri. Renta funciară cunoaşte mai multe tipuri: a.3.3. proprietarului funciar pentru dreptul de a utiliza pe termen determinat suprafaţa de teren închiriată. b. datorită caracterului limitat al pământului ca principal factor de producţie în agricultură. renta reprezintă o plată pentru folosirea terenului. Din viziunea arendaşului. Acest tip de rentă este caracteristic agriculturii extensive. Renta funciară reprezintă venitul ce revine proprietarului terenului. în condiţiile în care mai scump realizat pe terenurile mai slabe. Ea preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului constituie rezultatul cheltuielilor mai mici cu care se obţin produsele pe terenurile fertile. Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică. În mărimi absolute ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol (P) şi costul de producţie (C) plus profitul normal al arendaşului R = P -(C –Pra ) unde : R este renta. Renta absolută reprezintă suma încasată de toţi proprietarii funciari. care se formează în agricultură şi silvicultură.2. care se constituie într-un element al costului de producţie. sub formă de arendă. ca diferenţă între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncă. Ea este un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce . indiferent de calitatea şi poziţia terenului pe care îl deţin. Formele de rentă În economia modernă de piaţă renta îmbracă mai multe forme. Ea este plătită de către arendaş. 1. fiind denumită şi rentă de fertilitate sau renta diferenţială I. c. Renta funciară sau renta pământului.

consumatorii nu absorb întreaga cantitate oferită. d. R-renta anuală dată de terenul respectiv. Renta de poziţie se formează datorită diferenţelor ce există între terenuri în privinţa distanţei la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare.decurge din preţul de monopol la care se vând aceste produse. mărimea şi dinamica rentei. preţurile produselor agricole sunt preţuri de intervenţie a puterii publice. rata dobânzii bancare. Preţul pământului constituie. statul intervine şi cumpără excedentul de ofertă pe care îl depozitează. Statul prin achiziţiile sale.preţul pământului.rata dobânzii. în statele dezvoltate. posibilitatea folosinţelor alternative ale pământului (pentru agricultură. de fapt. cu economie de piaţă. preţul pământului manifestă o tendinţă de urcare. Evoluţia acestuia este influenţată atât de factori direcţi. diminuează oferta pe piaţă şi avantajează producătorii agricoli care îşi măresc . e. în vederea garantării veniturilor. Ca un proces firesc a creşterii rentei anuale. ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Preţul pământului reprezintă suma de bani primită în schimbul cedării dreptului de proprietate asupra pământului. renta capitalizată la dobânda zilei. d. cererea şi oferta de produse agricole. În legătură cu renta funciară se impun tratate şi problemele referitoare la preţul pământului şi la fluctuaţia preţurilor produselor agricole. preţurile fixate au un nivel superior celor de echilibru. de desfacere sau faţă de căile de comunicaţie. De aceea. Teoretic preţul pământului se poate calcula cu relaţia : P = R/d Unde : P . construcţii. care au ca scop asigurarea veniturilor producătorilor agricoli. Lucrătorii agricoli întâmpină dificultăţi în menţinerea veniturilor lor la un nivel comparabil cu cel realizat de subiecţii economici care îşi desfăşoară activitatea în alte sectoare. Intervenţia statului se realizează prin preţuri de susţinere al căror mecanism constă în aceea că atunci când guvernul garantează preţuri mai mari decât cele care se formează pe piaţă. cât şi indirecţi şi anume : cererea şi oferta de terenuri agricole. determinat de capacitatea de cumpărare şi preferinţele consumatorilor. Mărimea lui este egală cu suma de bani pe care vânzătorul depunând-o la bancă poate obţine o dobândă anuală de mărimea rentei. Consumatorii plătesc astfel preţuri mai ridicate decât cele care ar rezulta din jocul liber al preţurilor pe piaţă. aşezări umane). Pentru a preveni căderea preţurilor.

astfel încasările. 8. Homewood. 5.Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare.Renta de construcţii este generată de terenurile mai bine echipate cu elemente de infrastructură.. Bibliografie: Atkinson L. prin care se asigură o utilizare mai rentabilă a acestora. de data aceasta. Ea are o bază naturală determinată de raritatea unor astfel de mine. Aceste terenuri sunt arendate sau vândute la preţuri mai mari. Irwin R. Economics.A. Renta vânzătorului apare în situaţia când acesta reuşeşte să vândă un bun la un preţ mai mare decât estimase anterior. cu un conţinut bogat. în Economie politică. Illinois. Renta consumatorului constituie diferenţa de care beneficiază acesta achitând bunurile cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească. Renta de transfer se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie. Fundaţiei Chemarea Iaşi. . 1982 Munteanu V. . 7. Editura Academiei R. mijloace de transport etc. De asemenea. în anii agricoli cu producţii scăzute. Avuţia Naţiunilor. statul realizează stocuri. mai redus. ce pot fi exploatate cu cheltuieli mai reduse. Ed. pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.Renta conjuncturală este realizată de întreprinzătorii care valorifică situaţiile conjuncturale (stochează mărfurile când preţurile sunt mici şi le vând când preţurile urcă datorită penuriei). Renta. Bucureşti. pe care le pune în vânzare pentru a preveni urcarea preţurilor agricole prin deficitul de ofertă. reprezentând diferenţa dintre preţul solicitat de aceştia pentru produsele vândute şi cel plătit cumpărători. consumatorii. care deţin mine sau sonde. protejând. Smith A. 2.. Inc. Se apreciază că acest preţ este mai eficace decât preţul de susţinere.P. energie. 4. 3.. O altă modalitate de intervenţie a statului o constituie preţul garantai care constă în plata de către guvern a unor subsidii producătorilor agricoli. 6.R.Renta minieră reprezintă un supraprofit ce revine proprietarilor . surse de apă. Economie politică. care includ şi renta de construcţii pe lângă costuri şi profitul normal.. Bucureşti Stănescu I.

Conceptul de profit În sens foarte larg. de-a lungul întregii activităţi desfăşurate. Acestea sunt servicii reale aduse de firmă nu numai propriei sale activităţi. profitul. există opinii care susţin că profitul astfel dobândit ar trebui scutit de impozit. profitul legitim cuprinde venituri însuşite ca urmare a progreselor tehnico-economice realizate de firmă prin intermediul unor utilaje perfecţionate şi mai ieftine. profitul legitim sau legal obţinut în contextul respectării prevederilor legale. aşa cum rezultă din reglementările în vigoare din fiecare ţară şi reprezintă o sumă globală care cuprinde în structura sa două componente: a. ci şi societăţii care beneficiază de ele.1. câştigul realizat. uneori contradictorii. inclusiv a precizărilor referitoare la metodologia de calcul. Profitul este un concept de natură complexă. realizat în alte condiţii decât cele legale. b. profitul. profitul nelegitim sau nelegal realizat în condiţiile încălcării. rezultat al acţiunii economice . În general. profitul reprezintă venitul. recompensă (remuneraţie) a factorilor de producţie. Drept urmare. în formă bănească.3. Cu toate acestea putem distinge trei mari curente teoretice de a concepe profitul : 1. deliberate sau nu a legalităţii prin: umflarea costurilor.3. Profitul privit ca rezultat al acţiunii economice reprezintă punctul de vedere oficial legislativ şi statistic. de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică. venit rezidual . prin producerea unor produse creatoare de cerere prin organizarea superioară a activităţii economice etc.3. nu se cuvine celui ce-l dobândeşte. Acesta este profitul normal şi orice profit. Potrivit acestui curent de gândire economică. Profitul 3. pentru a stimula progresul ştiinţificotehnico-economic. 2. profitul. care se determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic. Profitul se calculează potrivit unei metodologii oficiale. În ceea ce priveşte conţinutul categoriei de profit au existat şi există o diversitate de opinii. căruia i se atribuie semnificaţii diferite. toate activităţile lucrative au ca obiectiv principal obţinerea de profit. 3. aplicarea unor cote procentuale de profit peste cele admise .

Profitul este impozabil conform reglementărilor legale din fiecare ţară. a apărut conceptul de profit admis. care consideră profitul ca rezultat al acţiunii economice. care în mod real desfăşoară activităţi în cadrul acestora sau alte facilităţi pe care le pun la dispoziţie proprietarii şi care nu necesită plăţi către terţi. Având în vedere mărimea şi modul de stabilire a impozitelor. rezultat ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. Paul Heyne afirma că profitul este sinonim cu venitul net. adică venitul total minus costul total. va obţine şi profitul economic. În costul contabil nu se includ cheltuielile de muncă ale prietarilor firmelor. Acest profit este obţinut fără contribuţia firmei la activitatea economică. inclusiv cheltuielile de factori ce aparţin proprietarului firmei. este mai mic decât profitul contabil (legal). pământ etc. Profitul legal are o valoare mai mare nu datorită grijii pe care ar purta-o autoritatea legală de a acorda anumite avantaje întreprinderilor. . atunci nu va obţine nici profit economic. respectiv cheltuielile pentru factorii procuraţi de firmă. care reprezintă de fapt mijloacele prin care se determină profitul ce rămâne efectiv la dispoziţia subiectului economic care l-a obţinut. Costul de producţie total (de oportunitate) este mai mare decât costul contabil. va obţine profitul normal. În concordanţă cu această concepţie. inclusiv acele cheltuieli care reprezintă amortizarea capitalului fix care aparţine firmei. sustragerea de la plata impozitelor şi taxe etc. Costul de producţie total sau de opţiune (oportunitate) cuprinde toate cheltuielile generate de obţinerea producţiei. este cea mai răspândită şi uşor de recepţionat din partea tuturor subiecţilor economici. Profitul total este format din profitul normal plus profitul economic. Costul contabil include cheltuielile de factori procuraţi de întreprindere pentru care plăteşte către terţi. Profitul economic. Un profit legal mai mare avantajează autoritatea legală. Concepţia oficial-legislativă. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici un factor de producţie (închiriază absolut tot). ci pentru că aceasta a decis să mărească materia impozabilă şi de aceea din costuri trebuie excluse dividentele sau părţile de beneficiu cuvenite proprietarilor firmei. Întreprinzătorul poate primi profit din două motive: -dacă el este proprietarul unora din factorii de producţie (echipament.iar dacă va vinde bunurile obţinute la un preţ mai mic decât costul de producţie total. duble înregistrări. -dacă vinde bunurile întreprinderii la un preţ mai mare decât costul de oportunitate. el nu va realiza profitul normal. Dacă profitul s-ar determina oficial ca diferenţă dintre venitul total şi costul de oportunitate. întreprinderea ar fi mai avantajată.) utilizaţi de întreprindere.de lege.

ci continuă analiza surselor profitului apreciind în funcţie de acestea dacă profitul respectiv se cuvine sau nu subiectului economic care a realizat activitatea lucrativă. Această grupare se deosebeşte de cea care împarte profitul în legitim şi nelegetim. acea parte a profitului brut ce se obţine prin scăderea pierderilor înregistrate în activitatea desfăşurată şi alte scăzăminte prevăzute de lege. cunoscut şi sub denumirea de supraprofit de monopol. acesta se repartizează societarilor. care apare ca un câştig nesperat. pentru că a bazează pe aceeaşi modalitate de calcul al profitului. . sub formă de dividende şi pentru alte destinaţii economice. care se obţine. pentru că din diferenţa respectivă se tot elimină elementele necuvenite firmei. Alături de formele de profit prezentate. de către firme ce dispun de condiţii naturale sau economice pe care celelalte unităţi nu le au şi le folosesc pentru a obţine supraprofit. datorită unor conjuncturi ale vieţii economice şi politice. 4. continuatori ai teoriei profitului -venit rezidual. încasat de comercianţi. -profit bancar. respectiv ce rămâne din această diferenţă după ce se scad diferite sume care reprezintă aşa-numitul profit necuvenit. Reprezentanţii celui de-al treilea curent de gândire economică. -profit net. -profit brut. de obicei. -profit neaşteptat. Al doilea curent de gândire economică consideră profitul ca element final sau rezidual al diferenţei dintre venitul total şi costuri. Rezultă că profitul ca venit rezidual este în acelaşi timp profit cuvenit. dar nu se opreşte la această fază. în final.2. -profit comercial. Reprezentanţii acestui curent de gândire economică împart diferenţa dintre venitul total şi costuri în venit cuvenit şi venit necuvenit pentru întreprindere.profit de monopol. ce reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute într-o anumită perioadă din vânzarea bunurilor economice şi cheltuielile de producţie aferente acestora. Această concepţie nu exclude pe prima. -profit marginal. profitul reprezentând. partea sau suma reziduală. După natura activităţii şi domeniului în care se obţine profitul distingem: -profit industrial. în teoria şi practica economică apar şi alte forme de profit şi anume: . consideră că profitul este un venit care rezultă din aportul adus de unul sau mai mulţi factori de producţie şi care trebuie să le revină lor. realizat de întreprinzătorii industriaşi. Încasarea marginală este obţinută din vânzarea ultimului produs sau serie de produse. ce constituie diferenţa dintre încasarea marginală şi costul marginal. Ei se întreabă de unde provine şi în ce constă acest venit rezidual denumit profit. obţinut de instituţiile bancare.

aşa cum sublinia Francois Perroux „motorul esenţial al societăţii“. Profitul generează anumite efecte.2. pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-1 maximizeze “. la stimularea acţionarilor şi a personalului. ci pentru fiecare etapă din viaţa întreprinderii. la obţinerea unor produse creatoare de cerere. a apariţiei de noi întreprinderi etc. Galbraith. a firmelor. Funcţia de creştere a activităţii economice relevă faptul câ profitul stă la baza dezvoltării producţiei. contribuie la stimularea producţiei de bunuri materiale şi de servicii. ce pot fi sintetizate în funcţiile pe care le îndeplineşte în societate. În general. prin aceasta.3. Profitul stimulează iniţiativa economică atât a proprietarilor. Existenţa sau lipsa profitului indică o anumită eficienţă a întreprinderii şi a muncii salariaţilor. După efectuarea prelevărilor prioritare asupra profitului brut. Prin acest mijloc. Mărimea şi dinamica profitului . luate în ansamblu. 2. profitul are următoarele principale: 1. ca entităţi economice şi a întreprinzătorilor şi a proprietarilor. Funcţia de indicator sintetic al activităţii economice. Funcţia de motivare a firmelor. în general. 5. Există a strânsă legătură între deciziile de investiţii şi existenţa resurselor proprii. Profitul se prezintă ca un adevărat barometru pentru orice firmă. ceea ce rămâne serveşte la autofinanţare. “ Motivaţia producătorului. EI este. activitatea economică se orientează într-un sens favorabil consumatorilor.afirma John K. pe baza cărora se dezvoltă investiţiile. Funcţia de stimulare economică. cât şi a întreprinzătorilor în vederea dezvoltării activităţii lor. Profitul are rol de pârghie economică.3. de instrument de conducere a întreprinderilor şi de stimulare materială a salariaţilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente. indicând nu numai eficienţa. El constituie sursa principală a acumulărilor.este perspectiva profitului. Funcţiile profitului Profitul constituie motivaţia obiectivă a întreprinzătorilor şi proprietarilor unităţilor economice. Funcţia de control al eficacităţii întreprinderii şi al muncii lucrătorilor. Perspectiva profitului determină acceptarea riscului de către întreprinzători şi. permiţând astfel efectuarea de comparaţii şi analize asupra rentabilităţii. se realizează adaptarea producţiei crescânde la un consum în creştere. 4. nivelul eficienţei. 3. precum şi pentru acţiuni social-culturale.

aria de cuprindere a dobânzii s-a lărgit. iar altele care o extind la întregul capital utilizat. Fundaţiei Chemarea Iaşi. ca şi în cazul celorlalte tipuri de venit. faptul că aceasta însoţeşte capitalul antrenat într-o activitate economică. ce revine factorului capital... profit. Ştiinţa economică si interesul public. Economie politică. J. rentă. Bucureşti. iar alţii interpretează dobânda ca preţ plătit pentru suma de bani (capitalul) folosită într-o afacere.. Unii economişti consideră dobânda ca preţ sau recompensă a spiritului de economie.reflectă în mod sintetic calitatea întregii activităţi a unităţilor economice.. Editura „Tempus". K. Heyne. precum şi funcţiile pe care le îndeplineşte. analiza naturii şi a funcţiilor dobânzii trebuie să urmărească. Bucureşti. Basil Blackwell. este determinată de împrumuturile pentru consum iar în timpurile mai vechi (antichitate) de capitalul cămătăresc O dată cu apariţia creditului cu destinaţie economico-productivă. Profitul.a. condiţiile economice în care se formează.. analoagă cu renta funciară. Bucureşti. la începuturile sale.. Ghiţă. Gh. ş. Munteanu V. Creţoiu.. alţii susţin că dobânda este o chirie plătită pentru capitalul utilizat sau un preţ pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare.. J. Economie Politică. în Economie Politică. Bucureşti. Elemente conceptuale Dobânda reprezintă o formă a venitului creat în societate. formele şi rolul dobânzii există. Modul economic de gândire. Bibliografie Craver. puncte de vedere controversate.Dobânda 3. .A. încât s-a ajuns ca dobânda să fie considerată remuneraţia capitalului împrumutat. Introduction to Ec-onomics.D. . P. În literatura de specialitate au apărut o diversitate de teorii referitoare la natura şi rolul dobânzii în mecanismul economic. Ed. În ceea ce priveşte conţinutul. 3. Galbraith. T. Editura Politică.1. Drept urmare. Există unele opinii care limitează dobânda la capitalul împrumutat. P... alături de salariu. iar pe de altă parte.P. E.4. Dobânda. Mercantiliştii considerau dobânda la capital drept plată pentru închirierea banilor. constituind principalul indicator calitativ.4. pe de o parte.

cei care împrumută o plătesc celor care economisesc. Se disting astfel : a. prin oferta şi cererea de capital. Însuşirea de către arendaş a acelei părţi din excedentul agricol care reprezenta dobânda. ca şi alte preţuri. dobândă în sens restrâns. În condiţiile economiei moderne de piaţă.Fiziocraţii apreciau că dobânda nu se obţine din circulaţia banilor. A. sub formă de excedent în raport cu capitalul avansat. ca excedent ce revine proprietarului de capital dat cu împrumut . Din punct de vedere ştiinţific. include şi dobânda în sens restrâns. dobândă în sens larg.plătit pentru a -a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul. Schumpeter arată că rata dobânzii este comandată. o condiţie tot atât de necesară reproducţiei. care. Pentru J. este operaţional numai conceptul de dobândă în sens larg. ci se află în natură. constituie. Paul Samuelson afirmă că dobânda este -preţul specific. pentru a decide să se lipsească de banii lichizi. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrent într-o activitate economică. 3.4. Şcoala clasică a definit dobânda ca fiind preţul de echilibru al ofertei şi al cererii de capitaluri. M. iar cererea de capital apare în funcţie de speranţele de profit ale întreprinsului. Deci. ca si existenţa arendaşilor înşişi. Keynes dobânda reprezintă o primă pe care. ideea extinderii sferei de cuprindere a dobânzii la întregul capital utilizat în activitatea economică se întemeiază pe analogia (similitudinea) dintre rezultatele obţinute prin folosirea capitalului propriu cu cele ale capitalului împrumutat. după fiziocraţi. din punct de vedere al conţinutului. dobânda pe piaţa monetară ce apare la împrumuturile pe termen scurt pe care băncile .2. J. Forme ale dobânzii Dobânda prezintă mai multe forme de existenţă şi anume : a. b. dobânda este o recompensă a renunţării la lichiditate. Oferta de capital depinde de reticenţa deţinătorilor de monedă. ca excedent ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.

taxa de scont oficială. cum sunt: dobânda pentru remunerarea certificatelor de depozit sau pentru biletele de trezorerie (dobânda bancară de bază). care să permită constituirea unor fonduri specifice lor. Funcţia de stimulare a publicului să renunţe la anumite consumuri curente pentru a creşte volumul capitalului disponibil (stocul de capital). 4. În realizarea acestei funcţii. Băncile efectuează o serie de cheltuieli care trebuie acoperite din veniturile realizate. pentru depozite în vederea construirii de locuinţe etc. Funcţia de a asigura băncilor acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi de realizare a unui profit normal. Ea constituie baza apariţiei altor forme de dobânzi. dividendul constituie forma specifică pentru plasamente în acţiuni. taxa de scont (comercială). Prin intermediul dobânzii populaţia este stimulată să economisească. care trebuie stabilit în aşa fel încât întreprinderile să folosească cu maximum de eficienţă factorii de producţie de care dispun şi să apeleze la credite numai în condiţii de strictă necesitate. dobânzile pentru remunerarea diferitelor forme de plasament pe termen scurt şi mediu se aplica de către casele de economii pentru depozite la vedere şi la termen. un rol important revine nivelului dobânzii. pe baza veniturilor realizate. 2. în acelaşi timp. referitoare la comportamentul acesteia faţă de veniturile proprii şi anume: înclinaţia spre consum si înclinaţia spre economisire. băncile trebuie să obţină un profit. dobânda creditelor consimţite de bănci şi alte instituţii financiare pentru întreprinderi. Funcţia de influenţare a repartizării factorilor de producţie către destinaţii care să asigure utilizarea lor cea mai eficientă. . 3. Această funcţie se realizează prin nivelul general al dobânzii. c.le contractează între ele sau cu banca centrală. b.. Rolul dobânzii decurge din funcţiile sale în cadrul mecanismul economiei de piaţă. precum şi a unor resurse de stimulare a salariaţilor bancari. În cadrul cărora dobânda deţine ponderea hotărâtoare. d. Existenţa economiilor în rândul populaţiei este determinată de confruntarea a două tendinţe de natură psihologică. dobânda de pe piaţa obligaţiunilor reprezintă forma tipică pentru plasamente pe termen lung. Principalele funcţii ce le îndeplineşte dobânda sunt : 1. Funcţia de redistribuire a profitului suplimentar creat de agenţii economici ce folosesc creditele.

suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului şi care este formată din capitalul avansat (K) plus dobânda cuvenită (Sn=K + D). Teoretic. în care : K. În viaţa economică. în care : d' . a caselor de economii şi a altor instituţii financiare. Ambele limite sunt greu de determinat. respectiv poate genera o rată a dobânzii de 100%. d’ = (D/K)* 100 sau D = d'* K/100. Cei doi indicatori sunt utilizaţi pentru stabilirea dobânzii simple. limita minimă poate fi egală cu zero. n . În aceeaşi optică.4. care presupune capitalizarea dobânzii. masa sau suma absolută a dobânzii (D) . Sn . Sn= K(l + d')". rata dobânzii sau venitul anual.capitalul avansat. Dobânda compusă are mare aplicabilitate în activitatea băncilor. limita maximă poate prelua toate formele de venit ce se constituie prin utilizarea unui capital. b.rata dobânzii anuale. Este greu de afirmat dacă cele două limite se realizează vreodată în practică.3. Masa si rata dobânzii Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate de doi indicatori esenţiali : a.numărul de ani. exprimat în procente. Principalii factori cu impact asupra dinamicii dobânzi şi implicaţiile pe care le generează: . cu acţiune directă şi indirectă.3. mai des apare dobânda compusă. ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă : D =(1 +d')" sau D = Sn-K . Masa şi rata dobânzii sunt influenţate de o multitudine de factori. respectiv pentru serviciul adus de un capital în situaţia în care dobânda nu este capitalizată. Mărimea ratei dobânzii oscilează între două limite: minimă şi maximă.

acesta se acoperă prin plăţi suplimentare care măresc suma încasată de proprietar. Cea mai mare parte a cererii de capital provine de la întreprinderi. guvernul central şi administraţiile locale (împrumuturi pentru activităţi sociale. Acest excedent bugetar este utilizat în cadrul sistemului de creditare. La nivelul unei ţări. de educaţie. Fiecare cerere reprezintă un proiect de investiţie.). pentru dezvoltarea acestora. întreprinderile (împrumuturi pentru dezvoltarea activităţii). firmele le depun la bănci. Oferta de capital va satisface cererile existente în ordinea descrescătoare a randamentului sau a productivităţii nete a proiectelor de investiţii. Economiile guvernului în situaţia când veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. Riscul returnării capitalului împrumutat avantajează firmele puternice. care. clădirea de hotel. . „prin rata dobânzii trebuie să se înţeleagă venitul anual exprimat procentual care este obţinut fie ca remunerare pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie. Până la utilizarea acestor sume în noi investiţii. De aceea. se concentrează in cadrul instituţiilor bancare şi sunt utilizate pentru acordarea de împrumut. după ce s-au plătit dividendele. Situaţia este inversă pentru mele mici. Raportul dintre oferta şi cererea de capital. întrucât potenţialul economic şi mersul afacerilor acestora constituie garanţii pentru creditori. în special.1. care obţin credite la o rată mică a dobânzii. Rezultă că dobânda poate fi privită ca o mărime compusă din două elemente: dobânda propriu-zisă şi prima de asigurare contra riscurilor. brevetul de invenţii) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au format deja obiectul plăţii unor prime (sume) speciale care acoperă integral riscurile respective'' . în situaţia utilizării capitalului în condiţii de risc. Cererea de capital are ca sursă : populaţia (împrumuturi pentru locuinţe. Economiile populaţiei. guvern. fie că este adus de o obligaţiune. Oferta de capital se formează. oferta de capital pe termen scurt. sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii. cererea şi oferta globală se satisfac pentru proiectele al căror randament este superior sau egal cu rata dobânzii. din economiile agenţilor economici: populaţie. Pe piaţă. Însă pe termen lung ea are tendinţă de creştere. de sănătate etc). Economiile întreprinderilor reprezintă acea parte de profit care rămâne disponibilă. autoturisme etc. întreprinderi. apare inelastică. deoarece posibilităţile de a spori sau reduce sunt nesemnificative. fiind disponibile. 2. fie că reprezintă câştigul realizat cu orice element de capital real (cum ar fi maşina sau utilajul. le folosesc pentru acordarea de împrumuturi. la rândul lor. Riscul şi ciclicitatea economiei.

creşte riscul utilizării capitalului. de efectul scăderii dobânzii. . ce poate fi însă contracarată prin efectul creşterii investiţiilor. Totuşi. De obicei. 5. Factorul extern. Durata creditului are impact asupra ratei dobânzii. dacă acesta este deficitar şi din ce surse se acoperă deficitul. dar se poate realiza o sporire a cererii de capital cu efecte asupra măririi ratei dobânzii. existent în prezent. Dacă statul se împrumută la banca de emisiune şi deficitul este finanţat prin crearea de monedă . are o influenţă deosebită asupra dinamicii ratei dobânzii. fapt care se va resimţi într-o tendinţă de ridicare ulterioară a ratei dobânzii.. rata dobânzii se majorează cu rata inflaţiei.t". în dinamică însă sporirea uneia trebuie să se facă paralel cu a celeilalte. atunci va creşte cererea de împrumuturi pe termen scurt.Mutaţiile care se prevăd. ceea ce va genera o reducere a ratei dobânzii pentru asemenea credite. produs. mărimea ratei dobânzii nu se realizează atât de simplu şi de clar. Din prezentarea celor şase factori. în ceea ce priveşte rata dobânzii. mai exact. cu acţiune preponderent internă. 4. precum şi o diminuare a riscului. 3. O creştere a salariilor generează sporirea cererii de capital. am presupus salariile constante. prin dificarea cantităţii de bani în circulaţie. creşterea uneia se realizează pe seama celeilalte. În perioada de boom economic. paralel cu sporirea ratei dobânzii la creditele pe termen lung. cererea de capital are tendinţă de creştere şi. nu are loc o creştere a cantităţii de bani (a ofertei de capital) pe piaţă. 6. contracarând tendinţa existentă iniţial. la rândul său. În situaţia finanţării prin împrumut public a deficitului bugetar.Nivelul ratei dobânzii este influenţat şi de ciclicitatea economiei. Raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului. 7. rezultă că : dacă într-o ţară. trebuie acţionat de asemenea manieră încât să se compenseze variaţiile în cererea de monedă. creşte oferta de capital şi se va declanşa o anumită diminuare a ratei dobânzii. vor modifica raportul dintre rata dobânzii pe termen scurt şi pe termen lung. ar trebui să ne aşteptăm la o sporire a ratei dobânzii. În raţionamentul de mai sus. La un anumit moment . Modul cum se încheie bugetul de stat. că are loc şi o creştere a ofertei de capital. de capitaluri. influenţa este reciprocă. De fapt. care are ca efect scăderea dobânzii. Inflaţia constituie un alt factor de influenţă asupra dinamicii ratei dobânzii. În cadrul factorului extern prezintă importanţă raportul de schimb (S) şi paritatea ratelor dobânzii (p) elemente care acţionează direct unul asupra celuilalt. se doreşte stabilizarea ratei dobânzii la o mărime dată. Dacă creditul este pe termen scurt şi rata dobânzii are valoare ridicată. ca o consecinţă a acestui lucru. cu multiplele sale componente. pe o anumită perioadă. care are ca efect sporirea dobânzii.

activitatea de producţie.1. ci ea poate fi influenţată de firme în limite decente şi raţionale spre un beneficiu al consumatorilor şi spre cel al firmei..Legătura dintre cei doi indicatori este pusă în evidenţă. Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoaşterea nevoii respective. Bucureşti. McGraw-Hill Book Company. A. Raportul de schimb dintre monedele a două ţări se calculează cu relaţia : S=(x unit unităţi monetare din ţara „T" ) / (1 unitate monetară din ţara „Z") Dinamica ratei dobânzii. Economics eleventh edition. consumatorul fiind în general o fiinţă labilă. Economie Politique. Modul economic de gândire.D. În spiritul acestei axiome.1980 Ghiţă. Conform cerinţelor economiei de piaţă. P. Dobanda... Fundaţiei Chemarea Iaşi. Frois G. Munteanu V. Cererea de produse şi servicii nu reprezintă numai atributul în exclusivitate al consumului. trebuie abordată şi ca variabilă independentă.A. toate deciziile întreprinzătorilor sunt determinate de nevoia de consum şi au ca finalitate satisfacerea acestei nevoi. ca punct nodal pentru articularea imediată a producţiei cu aceste posibilităţi.P. Legea cererii şi ofertei 4. Bibliografie Samuelson P. Conceptul de cerere. mai bine. Bucureşti.. ci este valabilă sintagma “produc ceea ce se cere”.. în speţă “vând ceea ce produc”. T. Modelul cerere – ofertă . Tocmai în întâmpinarea preferinţelor acestui consumator trebuie asigurată desfăşurarea activităţii. ce a fost analizată ca o variabilă dependentă. în Economie Politică. Capitolul 4 Cererea şi oferta. Legea cererii Finalitatea activităţii economice o reprezintă satisfacerea tuturor nevoilor de consum. Economie politică. . cu un comportament neprevăzut şi greu de anticipat. nu mai este valabilă sintagma “produc şi vând”..A. P. E. Managementul de firmă include ca segment important şi depistarea posibilităţilor de vânzare. Paris Heyne. în cazul deplasărilor de capital dintr-o ţară în alta. Ed. ce generează efecte complexe în activitatea economică.

efectul de substituire: în cazul creşterii unui bun are loc substituirea acestuia de către un alt bun.constituie unul din cele mia importante instrumente manageriale deoarece îl asistă pe manager în previzionarea schimbărilor ce pot să apară în preţul produselor sau resurselor. caeteris paribus. 1. Acest principiu fundamental este cunoscut sub denumirea de legea cererii – preţul şi cantitatea sunt într-o relaţie inversă: 1) creşterea preţului unui anumit bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv. însă acest rezultat nu este valabil decât în condiţiile “caeteris paribus”. şi 2. În acest scop. firma va întreprinde o cercetare de piaţă pentru a determina ce cantitate din produsul X sunt dispuşi consumatorii să cumpere în fiecare an la preţuri alternative. venitul consumatorului. cantitatea cerută este funcţie descrescătoare de preţul său. Dar ce este cererea? O firmă ce produce un bun X ar dori să obţină informaţii cu privire la impactul pe care îl are o politică de preţ asupra cererii pentru bunul X. . adică toate celelalte elemente – în special preţul altor bunuri. al cărui preţ nu a crescut. Menţinând toate celelalte elemente constante (caeteris paribus) cantitatea din bunul X pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere scade pe măsură ce preţul creşte. Există două motive importante care explică relaţia negativă dintre preţ şi cantitatea cerută: 1. reducând puterea de cumpărare a individului (când toate celelalte condiţii rămân neschimbate) determină o reducere într-o şi mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump. Preţ (P) A P1 P2 B Q1 Q2 Cantitate cerută (Q) Fig. 2) reducerea preţului unui anumit bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. Prin urmare. Deaplasarea de-a lungul curbei cererii. Curba cererii. efectul de venit: o creştere a preţului. caeteris paribus. climatul economic şi social-politic – rămân constante.

trebuie menţionat. Preţ P C1 C2 C3 Q3 Q1 Q2 Cantitate cerută Fig. Prin urmare. 1). cu excepţia preţului bunului respectiv. Ea este descrescătoare deoarece reflectă legea cererii şi condiţia caeteris paribus. 2. . O deplasare spre dreapta înseamnă o creştere a cererii. Economiştii recunosc că există şi alte variabile (în afara preţului bunului) care influenţează cererea pentru un anumit produs. la diverse niveluri ale preţului. Deplasarea curbei cererii.Aceasta reprezintă curba cererii. care desemnează ansamblul produselor substituibile ce pot fi cumpărate la un preţ într-o anumită perioadă şi ca cerere a unui agent economic. Deci. se regăseşte în cererea solvabilă. Ori de câte ori unul din aceşti factori se modifică are loc o modificare a cererii (întreaga curbă a cererii se deplasează). în acest context. Cererea poate să fie abordată fie ca cerere pentru un produs anume. iar o deplasare spre stânga o scădere a cererii. De asemenea. din punctul A în punctul B) se numeşte modificarea cantităţii cerute (vezi fig. ce desemnează cantitatea de bunuri diverse ce poate fi cumpărată la un anume preţ şi într-o anumită perioadă de către agentul economic respectiv. Toate aceste “alte variabile” poartă denumirea de factorii care determină cererea. cererea este formată din toate perechile preţ – cantitate cerută (P. că cererea care se manifestă pe piaţă. Însă. Deplasarea de-a lungul curbei cererii (de exemplu. cererea poate fi privită ca cerere individuală pentru un produs singular sau totală ce însumează cererile individuale pentru un anumit produs. în măsura în care se fundamentează pe veniturile băneşti de care dispun consumatorii. Q). cererea reprezintă cantităţile dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere într-o anumită perioadă de timp. Când construim graficul curbei cererii pentru un bun totul se menţine constant.

Astfel. scade cererea pentru componentele soft. În cazul bunurilor complementare (care se consumă împreună). dacă preţul computerelor creşte. Populaţia . Veniturile afectează abilitatea consumatorilor de a cumpăra un bun. transportul cu autobuzul) În cazul acestor bunuri. Pe măsură ce veniturile cresc. Problema care se pune este dacă o creştere a venitului deplasează curba cererii spre stânga sau spre dreapta. Grafic. deci se deplasează spre stânga (în fig. o schimbare a veniturilor deplasează întreaga curbă a cererii (fig. deplasarea de la C1 la C 2 ). A nu se înţelege că un bun inferior este un bun cu o calitate scăzută. cererea creşte. deci cererea acestuia din urmă creşte. „caeteris paribus”. şi invers. • bunuri inferioare (de exemplu: blugi obişnuiţi. 2). când veniturile cresc. când veniturile cresc. deplasarea de la C1 la C 3 ). (în fig. b. De exemplu. O modificare a veniturilor influenţează cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la diverse niveluri ale preţului. Preţurile altor bunuri (relaţionate cu bunul analizat) În cazul bunurilor substituibile (care se pot înlocui reciproc în consum). cererea scade. Pe măsură ce veniturile scad. există şi alţi factori sau condiţii ale cererii.În afara preţului de vânzare al unui bun. Pe măsură ce veniturile cresc. c. care determină modificarea cererii pe piaţa unui bun. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină creşterea cererii pentru un alt bun la care preţul nu s-a modificat. 2. creşterea preţului pentru Coca-Cola determină consumatorii să substituie acest produs cu Pepsi-Cola. se deplasează spre dreapta. deci. De exemplu. transportul cu avionul) În cazul acestor bunuri. consumatorii cumpără mai puţin din acel bun la diverse niveluri ale preţului şi invers. consumatorii cumpără mai mult la fiecare nivel al preţului. deplasarea de la C1 la C 3 ). cererea se deplasează spre stânga (în fig. Aceştia sunt: a. Veniturile băneşti ale consumatorilor. facem distincţie între două categorii de bunuri: • bunuri normale (de exemplu: blugi LeviStrauss. 2.2. creşterea preţului pentru un astfel de bun determină reducerea cererii pentru celălalt bun. Aceasta depinde de modelele de consum ale consumatorilor.

Cererea este influenţată de modificările care apar în mărimea şi structura populaţiei. Creşterea dimensiunilor populaţiei va deplasa cererea pentru un anumit produs spre dreapta (cererea creşte). Este de fapt, trendul ce s-a observat în cerere de-a lungul anilor. Dar, nu numai mărimea populaţiei are o influenţă, ci şi structura acesteia. De exemplu, creşterea numărului de consumatori cu vârste între 30 – 40 de ani va determina creşterea cererii pentru locuinţe, iar o sporire a numărului pensionarilor sau celor de vârsta a treia, va avea ca efect o creştere a cererii pentru servicii medicale. d. Publicitatea şi preferinţele consumatorilor Nivelul publicităţii are o influenţă directă asupra cererii: o creştere a cheltuielilor cu publicitatea deplasează cererea spre dreapta. Există două modalităţi de interpretare. Ca urmare a publicităţii, consumatorii cumpără mai mult la acelaşi preţ sau cumpără aceleaşi cantităţi la un preţ mai mare. Deplasarea spre dreapta a cererii are loc deoarece prin publicitate consumatorii sunt informaţi despre existenţa şi calitatea produsului respectiv (publicitate informativă) sau preferinţele consumatorilor se modifică în urma publicităţii (publicitate persuasivă). e. Aşteptările consumatorilor Este în special cazul produselor durabile şi a celor care pot fi depozitate. Dacă consumatorii se aşteaptă ca preţul autoturismelor, de exemplu, să fie semnificativ mai mare în anul următor, cererea actuală pentru autoturisme va creşte. „A cumpăra un autoturism astăzi” este un substitut pentru „a cumpăra un autoturism anul viitor”. Dacă se aşteaptă ca preţul televizoarelor să scadă în anul următor, consumatorii pot amâna cumpărarea, astfel că cererea prezentă pentru televizoare scade. Repararea televizorului vechi poate fi un substitut pentru cumpărarea unui televizor nou. f. Caracteristicile produsului: calitate, performanţă, garanţii, servicii post-vânzare, design, facilităţi la vânzare. Cererea pentru un produs este cu atât mai mare cu cât acesta prezintă caracteristicile dorite de consumator. În industriile în care firmele concurente oferă produse diferenţiate (cu caracteristici distincte) cererea pentru produsul unei anumite firme este funcţie de modul în care consumatorii percep caracteristicile acestui produs faţă de caracteristicile produselor concurente.

g. Alţi factori. Orice variabile care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de a cumpăra un anumit bun este un potenţial factor de influenţă a cererii. Există deci pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea cerută şi deci o deplasare de-a lungul curbei cererii, dar pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus (engl. „demand shifters”) care determină cererea, adică deplasează întreaga curbă a cererii. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia cererii. Funcţia cererii pentru un bun X ( Qc / x ) descrie cât va fi cumpărat din X la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori. Qc / x = f ( Px , Py , Ax , Ay , V , Pop., E ....) unde Px - preţul bunului X, Py - preţul bunului Y relaţionat cu X, Ax - cheltuieli de publicitate pentru X, Ay - cheltuieli de publicitate pentru Y, V – veniturile consumatorilor, Pop. – populaţie, E – aşteptările consumatorilor. Funcţia cererii poate să ia forme foarte diferite. Cea mai simplă, dar totuşi utilă, este forma liniară. Qc / x = α 0 + α1 ⋅ Px + α 2 ⋅ Py + α 3 ⋅ Ax + α 4 ⋅ Ay + α 5 ⋅ V + α 6 ⋅ Pop + α 7 ⋅ E Coeficienţii α i sunt numere fixe, iar semnul „+” sau „-„ reflectă relaţia directă sau inversă dintre Qc / x şi factorul respectiv. De exemplu, α1 este întotdeuna negativ deoarece între Px şi Qc / x este o relaţie inversă: când Px creşte Qc / x scade şi reciproc. În schimb, un semn pozitiv pentru α 2 semnifică o relaţie directă între Py şi Qc / x , respectiv bunurile X şi Y sunt substituibile, iar un semn negativ pentru α 2 , semnifică faptul că bunurile X şi Y sunt complementare. Având funcţia cererii Qc / x şi înlocuind toţi factorii (mai puţin Px ) cu valori date se obţine curba cererii, respectiv o relaţie P-Q, caeteris paribus. Curba cererii (fig.1) reflectă: cantităţile pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere la diverse niveluri ale preţului preţurile pe care consumatorii sunt dispuşi să le plătească pentru a achiziţiona diverse cantităţi din X. Pentru a achiziţiona cantităţi mai mari din X consumatorii sunt dispuşi să plătească tot mai puţin. Paradoxul Giffen Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. În categoria bunurilor normale sunt incluse bunurile a căror

cerere creşte odată cu sporirea veniturilor, iar în categoria bunurilor inferioare sunt incluse bunurile a căror cerere se reduse odată cu mărirea veniturilor. În cazul unor populaţii cu venit scăzut există anumite bunuri şi, în special cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator „inferioare”, cum ar fi cartofii, carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea preţului nu mai determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. Din ce motive? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creşterea preţului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunţe la consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă şi preţul lor a crescut. Prin urmare, cererea creşte când preţul creşte. Când nivelul de trai se îmbunătăţeşte prin creşterea veniturilor, consumatorul îşi va diminua cererea pentru aceste bunuri inferioare în favoarea bunurilor normale. Acest comportament aparent paradoxal este denumit „Paradoxul Giffen”, după numele economistului englez care a constatat o astfel de situaţie în Irlanda secolului al XIX lea, unde ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, ţăranii, sărăciţi, şi-au orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor, mărind astfel cererea pentru ei, cu toate că şi preţul acestora se ridicase. Aceste excepţii de la regula de manifestare a cererii nu infirmă veridicitatea legii generale a cererii, situaţiile prezentate întâlnindu-se destul de rar în comportamentul consumatorilor, iar ponderea pe piaţă a bunurilor respective este nesemnificativă. Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există posibilitatea ca unii cumpărători să achiziţioneze mai mult de la unele firme, chiar dacă acestea practică preţuri mai mari, pe motivul unei economii de timp. În această situaţie, legea cererii se verifică, deoarece în preţul plătit este inclus şi costul de oportunitate (timpul economisit). De asemenea, în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată.

4.2. Elasticitatea cererii

În timp, pe termen scurt/lung, cererea cunoaşte numeroase schimbări, ca urmare a modificării factorilor. Analiza impactului modificărilor în aceşti factori, pe care am realizat-o până acum, a fost una calitativă şi nu cantitativă. Am indicat doar direcţiile de deplasare a cererii, dar nu şi magnitudinea.

alţii nu. Forma generală a coeficientului elasticităţii cererii funcţie de preţ este următoarea: . respectiv al lui Y scade în aceeaşi măsură.Unii factori sunt sub controlul managerilor. A putea previziona cât mai exact cererea presupune ca firma să fie capabilă să măsoare impactul modificărilor factorilor asupra cererii. Cu alte cuvinte. senzitivitatea cererii la modificarea oricărei variabile este elasticitatea. Cea mai utilizată metodă de a măsura reacţia. Ec = Modificarea relativă a cantitatii cerute Modificarea relativă a unui factor I. modificarea cantităţii cerute a lui X este mai mare decât variaţia cantităţii cerute din Y. şi indică gradul. dar afectează cererea. ca bază în politica de preţuri. Sau. putem spune că elasticitatea cererii lui X în funcţie de preţ este mai mare decât elasticitatea cererii lui Y. în limbaj economic. în stabilirea strategiilor de vânzare. cererea pentru bunul X este mai sensibilă la modificarea preţului. procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altor condiţii (factori) ale cererii. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Relaţia dintre preţul produsului şi volumul vânzărilor este foarte importantă pentru firme. P P1 P2 Cx x1 x2 Qx y1 y2 P P1 P2 Cy Qy Panta negativă a ambelor curbe arată că dacă preţul lui X şi al lui Y scade. Considerăm curbele cererii pentru două bunuri X şi Y. Ea se măsoară printr-un coeficient denumit coeficientul de elasticitate al cererii. cantitatea cerută din X şi Y creşte. caeteris paribus. Observăm că dacă preţul lui X. decât cererea pentru bunul Y. astfel încât firma să obţină profitul maxim. Modificarea mărimii cererii în funcţie de factorii care o determină poartă numele de elasticitatea cererii.

creştere). cerere inelastică. A. adică indiferent de modificarea preţului. adică unei modificări infime a preţului îi corespunde o modificare semnificativă în sens opus a cantităţii cerute.∆Q ⋅ 100 Q0 Modificarea relativa a cantitatii cerute ∆ %Q ∆Q ∆P Ec / p = − =− =− =− ÷ ∆P Modificarea relativa a pretului ∆% P Q0 P0 ⋅ 100 P0 Ca urmare a manifestării legii cererii. În funcţie de valoarea coeficientului. Semnul minus din formula coeficientului de elasticitate a cererii funcţie de preţ are tocmai menirea de a anula semnul minus pe care l-ar avea raportul în virtutea legii cererii. când Ec / p < 1 . Elasticitatea arc. când Ec / p = 1 . cerere elastică. adică unei modificări a preţului cu un procent îi corespunde o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu acelaşi procent. cantitatea cerută nu se modifică. Se calculează elasticitatea între două puncte A şi B de pe curba cererii. la o modificare a preţului (creştere sau scădere) cantitatea cerută reacţionează în sens invers (scădere. astfel: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ Q0 + Q1 P0 + P1 2 2 Elasticitatea arc se foloseşte atunci când există date puţine (este o aproximaţie). adică la o modificare a preţului cu un procent are loc o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mic. adică o modificare a preţului cu un procent determină o modificare în sens opus a cantităţii cerute cu un procent mai mare. când Ec / p → ∞ . Deosebit de important este faptul că elasticitatea nu depinde de unitatea de măsură folosită. 4. respectiv. ea calculează variaţiile în procente. deoarece prin 2 puncte pot trece curbe ale cererii diferite. când Ec / p = 0 . 2. cerere perfect inelastică. Calculul se bazează pe media aritmetică a celor două valori ale preţului şi a celor două valori ale cantităţii cerute. cerere cu elasticitate unitară. Un alt avantaj al folosirii procentelor este acela că facilitează comparaţiile între bunuri. Cu cât cele două puncte A şi B sunt mai îndepărtate cu atât este mai slabă aproximaţia. când Ec / p > 1 . 5. cerere perfect elastică. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ poate fi calculată în două moduri: ca elasticitate arc şi ca elasticitate punct. Pentru a putea folosi elasticitatea arc cele două puncte . 3. există următoarele forme ale cererii: 1.

pentru că în mod normal. cantitatea cerută scade şi invers. rămânem în acelaşi punct de pe curba cererii. B. Aşadar. prin urmare. adică este derivata parţială a lui Q în funcţie de P.trebuie să fie suficient de apropiate. ∆P Q Deoarece condiţia pentru a determina elasticitatea într-un punct este ca variaţia preţului să tindă la zero. dacă P = 0. elasticitatea arc măsoară media elasticităţii pe intervalul respectiv (AB). Ec / p = − 1 P ⋅ = 0 < 1 . lim ∆Q ∂Q = . Ec / p > 1 Ec / p < 1 Ec / p = 1 . Iar venitul total este funcţie de elasticitatea cererii. Q scade şi raportul variază direct proporţional cu preţul. Când preţul creşte. panta este constantă. respectiv elasticitatea cresc. Pe baza acestui mod de calcul se poate determina elasticitatea în fiecare punct de pe curba cererii. Elasticitatea punct. astfel încât. nu există identitate între panta curbei cererii şi elasticitate. De exemplu. În fapt. panta Q P . Formula elasticităţii punct mai poate fi scrisă şi Ec / p = − ∆Q P ⋅ . nu putem spune cum va fi afectat venitul total de schimbarea în preţ. Cunoaşterea formei de elasticitate prezintă importanţă în procesul decizional. elasticitatea Q Când preţurile cresc. Deci. unde ∆P este o variaţie Q P foarte mică a preţului. Deoarece elasticitatea este diferită în fiecare punct de pe curba cererii. practic. dacă nu cunoaştem elasticitatea. În situaţia în care curba cererii este liniară. Este definită prin: Ec / p = − ∆Q ∆P ÷ . cererea este inelastică. cererea are o curbă descrescătoare. Pentru preţuri apropiate de zero. coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ are forma: Ec / p = − 1 P ⋅ . măsurând reacţia cererii la cea mai mică modificare a preţului. ∆P ∂P ∂Q P ⋅ ∂P Q ∆P → 0 Deci Ec / p = − Panta cererii se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . Elasticitatea punct elimină imprecizia. întrucât permite determinarea evoluţiei venitului total încasat. cererea este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. panta dreptei Q Deci. care tinde spre 0. pentru o funcţie liniară a cererii. iar elasticitatea variază în funcţie de raportul corespunzător fiecărui punct de pe curba cererii.

de exemplu. Qx Py . a căror cantitate cerută deşi creşte când preţul scade. reducerea preţului determină sporirea cantităţii cerute cu un procent mai mic. a căror cantitate cerută creşte dacă preţul lor scade. determină o modificare a cantităţii cerute mai mică decât cea a preţului. Evoluţia venitului total funcţie de elasticitate poate fi evidenţiată şi grafic astfel: P P0 P1 A B Cx x0 x1 Qx y0 y1 P1 N Cy Qy P P0 M (a) cazul unei cereri elastice (b) cazul unei cereri inelastice În cazul cererii elastice (a) presupunem că preţul se reduce de la P0 la P1 . determină creşterea cantităţii cerute cu un procent mai mare. reducerea preţului. Se calculează cu ajutorul coeficientului: Ex. Venitul iniţial este VT0 = P0 ⋅ X 0 = ariaP0OX 0 A . suma valorică a vânzărilor scade). astfel încât volumul valoric al vânzărilor creşte). astfel încât venitul total scade: VT0 = P0 ⋅ Y0 = ariaP0OY0 M > VT1 = P1 ⋅ Y1 = ariaP1OY1 N . deci modificarea cantităţii cerute este mai mare decât cea a preţului). deci venitul total scade (este cazul bunurilor normale de strictă necesitate. 2 bunuri X şi Y pot fi: ∆Q x ∆Py ÷ . o reducere a preţului de la P0 la P1 . y = În funcţie de valoarea acestui coeficient. iar venitul final este VT1 = P1 ⋅ X 1 = ariaP1OX 1 B . Elasticitatea încrucişată Relevă reacţia cererii unui bun X la modificarea preţului unui bun Y relaţionat cu X. deci VT creşte (cererea este elastică. Din compararea celor două arii observăm că VT1 > VT0 . caeteris paribus.P creşte P scade VT scade VT creşte VT constant VT constant VT creşte VT scade 1) În cazul unei cereri elastice. ceea ce determină ca venitul total să crească (este cazul bunurilor de lux/superioare. În cazul unei cereri inelastice (b). II. 2) În cazul unei cereri inelastice.

deci Ex. IV. în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămâne constantă. nu are substituenţi şi va avea o cerere inelastică. cu atât relaţia dintre cele două bunuri este mai puternică. y < 0 (exemplu: autoturisme şi benzină). determină o scădere a cantităţii cerute din X. existenţa bunurilor substituibile este cel mai important factor de influenţă a elasticităţii. Pepsicola) b) bunuri complementare (se consumă împreună). Engel estima că pe măsura creşterii venitului. 3) bunuri superioare. De exemplu. când Ec / v > 1 (cererea creşte într-o proporţie mai mare decât creşterea venitului). atunci când modificarea preţului unuia dintre bunuri nu are nici o influenţă asupra cantităţii cerute din celălalt bun. insulina. de exemplu. În funcţie de modul în care cererea pentru un anumit bun reacţionează la modificarea venitului consumatorilor. atunci când o creştere a preţului lui Y. ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în bugetul familiei. Cu cât un bun are mai multe substitute cu atât elasticitatea cererii funcţie de preţ este mai mare. de exemplu. c) bunuri independente. când Ec / v < 0 (la o creştere a venitului are loc o reducere a cererii pentru bunul X) 2) bunuri normale. determină o creştere a cantităţii cerute din X. y > 0 (de exemplu: Cocacola. Noţiunea de substitut are două aspecte: fie sunt . Factorii care determină elasticitatea cererii funcţie de preţ 1. Cu cât valoarea absolută a acestui coeficient este mai mare. Q V în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa X rămân constanţi (caeteris paribus). Se poate evidenţia prin coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit: Ec / v = ∆Q ∆V ÷ . cererea pentru pasta de dinţi Colgate este elastică.a) bunuri substituibile (concurente) atunci când o creştere a preţului lui Y. III. adică cererea creşte într-o proporţie mai mică sau egală cu proporţia creşterii venitului. deci Ex. bunurile se pot clasifica în: 1) bunuri inferioare. când 0 < Ec / v ≤ 1 . Ex. y = 0 . pe de altă parte. Elasticitatea cererii în funcţie de venit Măsoară reacţia cererii la modificarea venitului consumatorilor.

deci cererea este inelastică sau elasticitatea este slabă. 5. Este inutil să se reducă preţul pentru a stimula cererea. Conceptul de ofertă. margarină). De aceea. bunurile de lux au o cerere elastică. De exemplu.3. timpul În general. În situaţia în care consumatorii nu pot să aibă acces uşor la produsele substitut ei nu pot reacţiona la modificarea preţului bunului respectiv. gradul de saturare al pieţei Când piaţa unui bun este saturată cererea este inelastică. Ori. Legea ofertei Activitatea de producţie are ca finalitate satisfacerea nevoii de consum. iar pe termen lung cererea este elastică. 3. pe termen scurt cererea este inelastică. cheltuielile pentru bunurile alimentare au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse (coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mici). astfel încât elasticitatea să scadă. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată. Din contră. cealaltă latură este oferta. care reprezintă doar o latură a forţelor pieţei. Timpul permite consumatorilor să găsească produse substitut. Nu este însă suficient să existe substitute pentru ca elasticitatea să fie mare. în funcţie de preţul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile de strictă necesitate. Cu cât consumatorul are mai mult timp la dispoziţie pentru a reacţiona cu atât cererea este mai elastică. cu atât coeficientul elasticităţii cererii funcţie de preţ este mai mare. 4. Corespunzător acestei legi: . managementului de firmă îi revine ca segment primordial tocmai depistarea posibilităţilor de vânzare în legătură directă cu cererea care se manifestă pe piaţă. este foarte important ca produsul să se diferenţieze pentru a avea cât mai puţine substitute. pentru o piaţă care nu a ajuns la saturare cererea este elastică. În capitolul anterior am analizat cererea. fie este vorba de acelaşi produs realizat de firme diferite (concurente). 2. gradul de necesitate în consum Nivelul coeficientului elasticităţii cererii pentru bunurile de lux (superioare/mai puţin urgente). Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii generale a ofertei.produse diferite ce satisfac aceeaşi nevoie (unt. 4. De regulă. iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică. Trebuie să existe şi un acces uşor şi rapid la produsele substitute.

– au o mare influenţă asupra costurilor. se orientează spre producţia altor bunuri. utilaje etc. într-o anumită perioadă de timp şi preţul bunului respectiv. la diferite niveluri ale preţurilor. atunci pentru producători este profitabil să ofere o cantitate mai mare din bunul respectiv. evenimentele social-politice şi naturale. Când costurile de producţie sunt mai mari decât preţul pieţei. curba ofertei pentru întreaga piaţă sintetizează cantităţile totale dintr-un bun pe care toţi producătorii din piaţa respectivă sunt dispuşi să le producă la niveluri alternative ale preţului. menţinem toate elementele constante. oferta este formată din toate perechile preţ-cantitate oferită (P. cu cât profitul unitar este mai mare (diferenţa între preţ şi cost) cu atât producătorii sunt stimulaţi să producă mai mult pentru a câştiga profituri mai mari. şi invers. Desigur. b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite. îşi încetează activitatea. Similar. cantitatea oferită depinde şi de alţi factori ca. Prin urmare. Între nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. sau. ca şi cererea. preţul altor bunuri. la diverse niveluri ale preţului. ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să vândă diferite cantităţi dintr-un bun oarecare. numărul de ofertanţi. în condiţiile în care producţia se menţine la un anumit nivel. Preţurile factorilor de producţie – muncă. preţul factorilor. Dacă preţul factorilor de producţie scade. costul de producţie. Curba ofertei reprezintă expresia grafică a relaţiei existente între cantitatea oferită dintr-un bun. Curba ofertei unui producător evidenţiază cantitatea de bunuri pe care un agent economic este dispus să o ofere într-o anumită perioadă de timp. într-un interval de timp. a unei firme şi ca ofertă totală de piaţă. şi poartă denumirea de condiţiile sau factorii ofertei. cu excepţia preţului produsului respectiv. Sau. tehnologia. Cu alte cuvinte. Aceşti factori determină modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului. perspectivele pieţei. 1) Costul de producţie. caeteris paribus. energie. poate fi privită ca ofertă a unui bun. Când costurile de producţie sunt mai mici decât preţul de piaţă al unui bun. de exemplu. caeteris paribus. oferta reprezintă cantităţile dintr-un anumit bun pe care producătorii sunt dispuşi să le ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. deplasând curba ofertei. ofertanţii vor . Q). Când reprezentăm grafic curba ofertei. Prin urmare. caeteris paribus. Oferta. Producătorii sunt dispuşi să producă mai mult la preţuri mai mari decât la preţuri mai mici. firmele produc o cantitate mai mică. pur şi simplu.a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite. a unei ramuri. 2) Preţul factorilor de producţie. Deci. curba cererii are o formă crescătoare. caeteris paribus. în general.

care cuprinde toţi producătorii ce realizează acelaşi produs. firmele constructoare de autoturisme produc mai multe modele în aceeaşi fabrică. . producătorii primind în plus şi subvenţia. ofertantul trebuie să obţină de la cumpărător o sumă mai mare (corespunzător taxei). implicit. sau atunci când procesul tehnologic poate fi adaptat rapid să producă un alt bun. se va deplasa spre dreapta (oferta creşte) dacă în industria respectivă vor intra noi firme. Acordarea unor subvenţii bugetare producătorilor conduce la sporirea ofertei. 4) Substituibilitatea producţiei. Dacă se observă o creştere a cererii pentru unul din modele – ceea ce duce la majorarea preţului acestuia – atunci se vor folosi pentru fabricarea modelului respectiv mai multe linii de asamblare. din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare din a căror vânzare se pot obţine venituri cu o pondere importantă în veniturile totale ale firmei. Introducerea în procesele productive a unor tehnologii moderne are ca efect creşterea productivităţii muncii şi. oferta unui alt produs substituibil scade. sau aceeaşi cantitate poate fi oferită la un preţ mai mic deoarece diferenţa de preţ este subvenţionată. În consecinţă. şi evident efectul asupra ofertei de bunuri va fi negativ.produce mai multe bunuri. curba ofertei se va deplasa spre dreapta. iar oferta celorlalte modele va scădea. În acest caz. Dacă se înregistrează o scădere a productivităţii muncii. deoarece pentru a oferi aceeaşi cantitate de bunuri (ca înainte de aplicarea unei taxe noi). De exemplu. celelalte condiţii rămânând neschimbate. şi invers. creşterea bruscă a preţului petrolului în anii 70 i-a determinat pe furnizorii de energie să majoreze preţurile. dacă preţul unuia sau mai multor factori de producţie creşte. 5) Numărul de ofertanţi. 3) Tehnologia. fapt ce a contribuit la creşterea costurilor de producţie şi la reducerea ofertei. Invers. Acesta este cazul firmelor ce dispun de tehnologii ce pot fi folosite pentru a produce bunuri diferite. Curba ofertei totale. 6) Taxele şi subvenţiile. curba ofertei pentru produsul respectiv înregistrând o deplasare spre dreapta. atunci va spori costul de producţie şi ofertantul nu va fi dispus să producă cantităţi mari din produsul respectiv. De exemplu. curba ofertei se va deplasa spre stânga. deoarece producătorii au posibilitatea să producă mai multe bunuri. aceasta va antrena o creştere a costurilor. Când preţul unui produs substituibil creşte. Totodată. întrucât la acelaşi preţ de piaţă cantitatea oferită este mai mare. diminuarea costului producţiei. Majorarea taxelor are ca efect reducerea ofertei.

) importante sunt şi condiţiile naturale. previziunea unor scăderi de preţ în viitor. “A produce şi a vinde în prezent” şi “a produce şi a vinde în viitor” sunt substitute în producţie. În condiţii social-politice şi naturale favorabile. oferta creşte. va duce la creşterea ofertei prezente. dimpotrivă. şi pe de altă parte toţi ceilalţi factori analizaţi mai sus care determină oferta. adică deplasează întreaga curbă a ofertei.4. Orice variabile care afectează disponibilitatea producătorului de a oferi un anumit bun. Toate aceste elemente se reflectă în funcţia ofertei. construcţii. Cadrul social-politic şi juridic prezintă o importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi economice. Funcţia ofertei pentru un bun X descrie cât va fi oferit din X (Q X ) la niveluri diferite ale preţului bunului X (P X ) şi la niveluri diferite ale tuturor celorlalţi factori: Q X = f ( PX . Elasticitatea poate fi determinată cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei. Producţia oricărui bun presupune anumite condiţii social-politice şi naturale. 9) Alţi factori. pe de o parte preţul bunului care determină cantitatea oferită şi deci o deplasare de-a lungul curbei ofertei. Există deci. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ Coeficientul de elasticitate a ofertei funcţie de preţ se determină prin raportarea modificării relative a cantităţilor oferite la modificarea relativă a preţului de vânzare.7) Perspectivele pieţei sau previziunile privind evoluţia preţului: aşteptarea unui preţ mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente. factorii care det er min a oferta ) 4. iar o înrăutăţire a unora sau altora din aceste condiţii va determina o reducere a ofertei. industria minieră etc. . Acest coeficient se determină ca raport între modificarea relativă a cantităţii oferite şi modificarea relativă a unui factor. ceilalţi factori rămânând neschimbaţi. 8) Evenimentele social-politice şi naturale. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. este un potenţial factor de influenţă a ofertei. În unele domenii de activitate (agricultură.

deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun. ∆P → 0 adică derivata parţială a lui Q în funcţie de P. cantitatea oferită se modifică cu un procent mai mare. când Eop → ∞ . panta ofertei Q Deci. Eop = Factorii care determină elasticitatea ofertei: Elasticitatea ofertei prezintă o importanţă deosebită în procesul decizional. când Eop = 0 . d) oferta perfect elastică. când Eop < 1 . Deci. la orice modificare a preţului oferta nu se modifică. formele ofertei se prezintă astfel: a) oferta elastică. panta este constantă. b) oferta inelastică. oferta este elastică la preţuri mari şi inelastică la preţuri mici. c) oferta cu elasticitate unitară. Panta ofertei se calculează ca raport între ∆P şi ∆Q . ∆Q ∂Q În cazul în care variaţia preţului este foarte mică. Deci. prin urmare coeficientul elasticităţii ofertei funcţie de preţ are forma: Eop = 1 P ⋅ . iar elasticitatea variază în funcţie de raportul P corespunzător Q fiecărui punct de pe curba ofertei. În situaţia în care curba ofertei este liniară. adică la o modificare a preţului cu un procent. elasticitatea variază direct proporţional cu preţul. nu există identitate între panta ofertei şi elasticitate. când Eop = 1 . tinde spre 0.Eop = ∆Q ∆P ∆Q P0 ∆ %Q ÷ = ∗ sau Eop = Q0 P0 ∆P Q0 ∆% P În funcţie de nivelul coeficientului. pentru o funcţie liniară a ofertei. avem ∂Q P ⋅ . ∂P Q lim ∆P = ∂P . veniturile încasate depind atât de . În fapt. cantitatea oferită se modifică cu acelaşi procent. la un preţ dat oferta poate să crească la infinit (caz ipotetic) e) oferta perfect inelastică. adică procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării preţului. când Eop > 1 . adică la o modificare a preţului cu un procent.

forma elasticităţii ofertei depinde de durata perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. cheltuieli legate de pierderea – prin depreciere sau schimbare a modei – nivelului calitativ al bunurilor stocate. astfel încât costul total se măreşte şi deci elasticitatea ofertei se reduce. în condiţiile creşterii preţului bunului. a) Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de la modificarea preţului bunului. iar atunci când costul scade are loc o creştere a elasticităţii ofertei. b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. costul producţiei: când se înregistrează o creştere a costului elasticitatea ofertei scade. chirii. etc. printr-un proces investiţional susţinut. c) Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice a bunului. c) o perioadă lungă de timp. În acest sens distingem trei perioade de timp: a) perioada pieţei. b) o perioadă scurtă de timp. perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii producţiei. 2. în cazul în care posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc. în anumite limite. ca rezultat al creşterii cererii. elasticitatea ofertei acestora în funcţie de preţ creşte şi invers. în scopul lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de noi firme în industria bunului respectiv.elasticitatea cererii. Dacă preţul de pe piaţa bunului x se majorează. Într-o asemenea situaţie producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea bunului. În această perioadă. există posibilitatea sporirii.) se adaugă la costul produsului. 3. cum ar fi: 1. Dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o perioadă de timp. a preţului. a cantităţii oferite prin utilizarea unui volum mai mare de resurse disponibile. Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori. posibilităţile de stocare a bunurilor şi costurile aferente acesteia. ca urmare a creşterii cererii şi. Cheltuielile aferente stocării şi păstrării (cheltuieli de depozitare. . salarii. oferta fiind perfect inelastică. iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante. în final. perioada de timp de la modificarea preţului. cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie. ca urmare a creşterii cererii.

a structurii producţiei şi a consumului se realizează pe piaţă sub forma raportului dintre ofertă şi cerere. o creştere a cererii (factorii ofertei rămânând neschimbaţi sau o reducere a ofertei (factorii cererii fiind constanţi) determină mină sporirea preţului . Legea cererii şi ofertei Confruntarea dimensiunilor. Aceste ipoteze reprezintă axiomele legii cererii şi ofertei. b. toate celelalte condiţii rămânând constante. Potrivit acestei legi : a. una reprezentând în raport cu cealaltă. Cerinţele acestei legi evidenţiază faptul că satisfacerea trebuinţelor sociale. La acest nivel. deopotrivă. Legea cererii şi ofertei relevă necesitatea ca mărimea. ele se găsesc în relaţii de cauzalitate reciprocă. cauză şi efect. cererea pentru un anumit bun creşte pe măsură ce preţul scade.5. atât în calitate de producător. preţul de pe piaţa oricărui bun tinde permanent spre un nivel de echilibru. putem întâlni : 1. Apariţia unor dezechilibre afectează interesele populaţiei.4. structură şi calitatea ofertei să corespundă mărimii. Preţurile şi cantităţile la care bunurile se vând şi se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea şi oferta sunt egale. exprimate prin intermediul cererii. cât şi in de consumator. 2. preţul de pe piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe opuse — cererea şi oferta cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută. În conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei agenţii economici trebuie să urmărească permanent echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă. problema esenţială a oricărei organizări economice este adaptarea resurselor la cerinţele societăţii. iar oferta creşte pe măsură ce preţul are un nivel mai ridicat. Astfel. constituie scopul final al dezvoltării pe toate treptele societăţii in consecinţă. Cererea şi oferta nu sunt numai forme de manifestare pe piaţă ale consumului potenţial şi ale producţiei. o reducere a cererii (factorii ofertei sunt consideraţi constanţi) sau o creştere a ofertei (factorii cererii fiind neschimbaţi) generează o diminuare a preţului. structurii şi calităţii cererii. pe piaţă. Într-o piaţă concurenţială. Bibliografie .

. 2000 17. Politică.P. Stubbs R Underhill Geoffrey R. Singapore. Samuelson P. 12. Eurosong & Book. 1993 6. vo2. Jan .Economia Uniunii Europene. lucrare pentru conferinţa EACES. 1978 18. McGraw-Hill Book Company.com 22.. wall-street.Dicţionar de economie. Ed.1. Editura Academiei R. Bal A . Ciucur D. Smith A.. Fundaţiei Chemarea Iaşi. Trifu. www. Dornbusch. Bucureşti. The Macmillan Press L. . Miron. Salariul.. London. . Dobrotă N. R. www.Economie politică. Revisiting FDI Patterns in Transition.. Bucureşti. 9.: Niţă Dobrotă. Bucureşti. Ed Oscar Print. mai 2002.Economie politică. Longman Group U. 2002 11. Ed Economică. 1993 16. Angelescu C. 1999 21. Economie politică. Koo. Cohen D .R.Political Economy and The Changing Global Order. G. Mebrow-Hill Bask Company. sărăcia naţiunilor. .K. Ed. 1999 2. Piggott J. Cook M . 15. Luceafărul. Voinea L. R. second edition. 1999. Munteanu V. Ed. Limited. Ed. xxx . coord. Paris.-Economics. 20. 2002 5..ro . -Gândirea economică în unitatea spaţio-temporală. Fischer. A.. Bucureşti. 2005 19.Bogăţia lumii. reuters. Avuţia Naţiunilor. P. Ed. 1997 4. Bucureşti.) .T. Ed Economică. Bucureşti 7. Bucureşti. Ed. 14..Economie. D. .. Iaşi. Bucureşti. (coord. Haberler Gottfried von ..Restructurarea ordinii internaţionale. Edward Elgar.D. Kconomics. Curs de Economic Politică. Bucureşti.C. Popescu C. Ed. A. Bucureşti. Economie Politiqu...The Liberal Economic Order. Tinbergen. Editura Economică.International Business Economics: A European Perspective.D. Anthony W. Gavrilă I. Gide Ch. Tipografiile Române Unite. Economică. St. 8. 1998. Stănescu I. Schmalensee.Economia Mondială. Al. Performantica. Ghiţă T. 2. Dumitrescu S. 13. 1988 10.A. în Economii Politică. 3. Bucureşti. The case of Romania. Frois.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful