1

1.TEORIA COMBUSTIEI
1.1. Chimia si fizica procesului de combustie
Din punct de vedere chimic, combustia este un proces exoterm de oxidare,
în care anumite substanțe reacționează cu oxigenul în stare libera, mai mult sau mai
puțin violent, proces care generează mari cantități de căldura si, frecvent, lumina.
Substanțele care reacționează în acest mod sunt denumite combustibili, iar reacția
este cunoscuta sub numele de combustie. Se considera ca oxigenul, fără de care
combustia nu poate avea loc, întreține arderea. Principalele componente care sunt
prezente în combustibilii utilizați în mod curent sunt: carbonul (C), hidrogenul (H
2
),
monoxidul de carbon (CO), metanul (CH
4
), alte hidrocarburi în afara de metan (C
N
H),
oxigenul (O
2
), azotul (N
2
), dioxidul de carbon (CO
2
) si apa (H
2
O). Printre aceste
componente, cele combustibile reacționează în conformitate cu următoarele reacții
chimice:
C + O
2
= CO
2
+ 394 kJ / mol
S + O
2
= SO
2
+ 297 kJ / mol
2 H
2
+ O
2
= 2 H
2
O + 242 kJ / mol
CO + 1/2 O
2
= CO
2
+ 283 kJ / mol
CH
4
+ 2 O
2
= 2 H
2
O + CO
2
+ 803 kJ / mol
C
N
H + n O
2
+ m/4 O
2
= n CO
2
+ m/2 H
2
O + x kJ / mol
N
2
+ O
2
÷ 2 NO - 180 Kj / mol
Oxigenul necesar reacțiilor de combustie este asigurat de aerul atmosferic, a
cărui compoziție medie este data în următorul tabel:
Tabel 1.1. Compoziţia medie a aerului atmosferic (aer uscat la 273 K, 1013 mbar)

Masa
moleculara
MW
% volum
(m
3
/ m
3
)
% masa
(kg / kg)
Azot, N
2
28 78,08 75,52
Oxigen, O
2
32 20,95 23,15
Argon, A 40 0,93 1,28
Dioxid de carbon, CO
2
44 0,03 0,046
Altele - 0,01 0,004

În calculele bazate pe reacţiile de combustie, se iau in considerare doar
componenți majori ai aerului, respectiv următoarea compoziție:

N
2
= 78%v (procente de volum)
O
2
= 21% v
Raportul de oxigen in aer: 100/21= 4,76
Raportul azot oxigen: 78/21= 3,76

Proprietatea fiecărui combustibil de a-si elibera energia termica in procesul de
ardere este definita prin parametrul: căldura specifica de combustie, denumita uzual
putere calorica. În general, putem spune ca puterea calorica reprezintă cantitatea de
căldura care este eliberata în procesul de combustie de către 1kg de combustibil lichid
sau solid, sau de către un m
3
standard de combustibil gazos.
2
Exista doua puteri calorice diferite:
puterea calorica superioara
puterea calorica inferioara
Diferența dintre aceste doua valori reprezintă căldura latenta de condensare a
apei produse pe durata procesului de combustie. Deoarece apa este întotdeauna
prezenta în produsele de combustie, pentru a obține cantitatea maxima de căldura pe
care o poate genera potențial orice combustibil (puterea calorica superioara) este
necesar sa se recupereze căldura „înmagazinata‖ de vaporii de apa prin condensarea
acestora sub forma lichida (practic, se recuperează căldura latenta de evaporare a
apei). În general, în procesul de combustie apa produsa este eliberata în atmosfera sub
forma de vapori împreuna cu gazele arse (ca urmare căldura produsa prin condensarea
apei se pierde, iar căldura disponibila este doar puterea calorica inferioara a
combustibilului respectiv).
Gaze umede si gaze uscate. Apa este prezenta în fluxul de gaze evacuate sub
forma de abur (vapori de apa), apa care este suma a trei surse de apa: apa produsa prin
combustia hidrogenului, de apa prezenta în combustibil si de apa sub forma umidității
din aerul de combustie. Un asemenea gaz se numește umed. Daca gazul este răcit la
temperatura mediului ambiant, umiditatea condensează în forma lichida. Gazul astfel
separat se numește uscat.
Sa analizam reacția de combustie a metanului:
CH
4
+ 2 O
2
= 2 H
2
O + CO
2
+ căldura
Pentru un gaz perfect, un mol de gaz în condiții normale (0°C, 1 atm) are
întotdeauna același volum, anume 22,414 litri. Ca urmare, este posibil sa se rescriem
reacția chimica dintre substanțele gazoase ca fiind o reacție chimica dintre volumele
substanțelor respective.
Daca ne reamintim ca în aer exista 21% volume de oxigen (100/21=4,76), avem:
1 m
3
CH
4
+ (2 m
3
O
2
+ 7,52 m
3
N
2
) = 2 m
3
H
2
O + 1 m
3
CO
2
+ 7,52 m
3
N
2
+ căldură
Deci, pentru fiecare m
3
de metan, cantitatea de aer teoretic care este necesara
pentru a permite reacției sa aibă loc este de (2 + 7,52) = 9,52 m
3
. Considerând ecuațiile
chimice de combustie menționate mai sus:
1 m
3
CH
4
necesita 2 m
3
O
2

1 m
3
H
2
necesita 0,5 m
3
O
2

1 m
3
CO necesita 0,5 m
3
O
2

1 m
3
C
N
H necesita (n + m/4) m
3
O
2

Referindu-ne la volumul de aer, cantitatea necesara de aer stoichiometric este:
1 m
3
CH
4
necesita 9,52 m
3
de aer stoichiometric
1 m
3
H
2
necesita 2,38 m
3
de aer stoichiometric
1 m
3
CO necesita 2,38 m
3
de aer stoichiometric
1 m
3
C
N
H necesita 4,76 (n + m/4) m
3
de aer stoichiometric
Pentru combustibili în forma gazoasa, daca definim următoarele concentrații:
[CO], [H
2
], [CH
4
], [C
N
H], [O
2
] ca procentaj volumetric al fiecărei componente care este
prezenta în amestecul de gaz combustibil, avem următoarea formula pentru volumul de
aer teoretic:
Aer
th
= [CO] x 2,38/100 + [H
2
] x 2,38/100 + [CH
4
] x 9,52/100 + 4,76 x [SUMA
i
(n
i

+ m
i
/4) x C
N
H]/100 - 4,76 x [O2]/100
,

în care ultimul termen ia în considerare cantitatea de oxigen eventual prezenta
în combustibil.
În practica nu va fi niciodată posibil sa se lucreze cu cantitatea stoichiometrica
de aer, va fi necesar sa se utilizeze o cantitate de aer efectiv care este întotdeauna mai
mare decât cea teoretica.

3
Elementele esențiale ale combustiei sunt:
combustibilul,
aerul de combustie (oxigenul),
amorsa pentru aprindere.
Pentru a iniția arderea nu este suficient doar sa existe un contact între
combustibil si aer, ci trebuie sa existe, de asemenea, un agent de amorsare a reacției,
ceea ce înseamnă ca o parte a combustibilului trebuie sa aibă o temperatura mai mare
decât punctul sau de aprindere. Combustia trebuie sa satisfacă regula "3T", anume:
timp (scurt)
temperatura (ridicata)
turbulenta (mare)
Se cere o turbulenta considerabila pentru un contact optim între combustibil si
aer, astfel încât sa se obțină arderea completa a combustibilului, pentru a asigura o
flacăra cu temperatura înalta si un timp scurt de combustie. Turbulenta scăzuta duce la
un amestec necorespunzător între combustibil si aer, astfel încât este posibil ca
procesul de combustie sa nu fie complet, flacăra obținuta având temperatura redusa, iar
combustibilului îi trebuie un timp mai lung ca sa ardă (ca urmare apar hidrocarburi
nearse, respectiv, pierderi de combustibil).
1.2. Combustia în practica
Amestecul perfect între combustibil si aer nu survine întotdeauna, chiar si în
condiții bune de amestec. Câteodată, amestecarea durează prea mult, astfel ca
amestecul ajunge într-o zona în care temperatura este prea scăzuta pentru a furniza
suficienta căldura în vederea definitivării combustiei. Daca se furnizează doar cantitatea
de aer stoichiometric, o parte a combustibilului nu arde si combustia rămâne incompleta.
Pentru a asigura o combustie completa, se furnizează aer în exces fata de cantitatea
stoichiometrica. În acest mod, fiecare molecula de combustibil găsește numărul corect
de molecule de oxigen necesare pentru definitivarea combustiei. Acest aer adăugat este
denumit aer în exces, deci cantitatea efectiva de aer este egala cu aerul teoretic plus
aerul în exces.
Cantitatea de aer în exces utilizata pentru combustia practica depinde în general
de mai mulți factori (natura si starea fizica a combustibilului, forma camerei de
combustie, tipul de arzător etc.); cantitatea de aer în exces este mare pentru
combustibilii solizi si are valori mai mici pentru combustibilii lichizi sau gazoși. Condițiile
optime pentru a garanta combustia completa a unor cantități mari de combustibil într-un
spațiu limitat si în timp scurt presupun sa se lucreze cu aer în exces fata de necesarul
de aer teoretic si cu un sistem continuu de monitorizare a procesului tehnologic.
Trebuie sa subliniem ca o combustie optima se realizează cu cea mai redusa
cantitate de aer în exces posibila. Aer în exces înseamnă ca o parte din oxigen, nefiind
utilizata, va deveni o parte a fluxului de gaze arse, ducând la creșterea volumului total al
acestuia (desigur la acest flux participa si azotul corespunzător). Exista deci o valoare
optima pentru aerul în exces. În cazul în care cantitatea de aer este prea mica, va fi
prezent combustibil nears, datorita combustiei incomplete (înregistrându-se astfel o
risipa de combustibil si pericolul poluării atmosferei cu hidrocarburi nearse), în vreme ce
o cantitate prea mare de aer produce o combustie completa, dar vor exista pierderi
energetice mai mari la cos prin faptul ca se încălzește inutil un volum mai mare de aer
si sunt favorizate reacțiile de oxidare a componentelor din aerul de combustie (ducând la
scăderea eficientei si la creșterea emisiei de oxizi de azot). Zona optima este cea care
combina poluarea minima cu cele mai reduse niveluri de combustibil nears si de pierderi
la cos conform diagramei din figura1.1:

4

Fig.1.1 Diagrama proceselor de ardere

1.3. Procentajul de oxigen (aer) în exces în gazele arse
Controlul aerului în exces este important pentru garantarea unei combustii
corespunzătoare. Prin măsurarea oxigenului prezent în gazele evacuate, este posibila s
determinarea procentajul corect de aer în exces. Măsurarea procentajului de oxigen din
gazele evacuate a înlocuit sistemul bazat pe măsurarea procentajului de CO
2.
Aceasta
se

datorează următoarelor:
oxigenul reprezintă o parte a aerului, în cazul în care conținutul de oxigen
este zero cantitatea de aer în exces este zero;
procentajul de CO
2
creste proporțional cu creșterea cantității de aer ca
urmare a producției reacției de ardere dar, după un maxim (corespunzător
oxidării totale a formelor carbonului la CO
2
), procentul de CO
2
scade odată cu
creșterea cantității de aer prin fenomenul de diluție, aceasta înseamnă ca
același procentaj de CO
2
corespunde la doua niveluri diferite ale cantității de
aer de combustie;
flexibilitatea funcționala ridicata a sondei cu oxid de zirconiu (detectorul cel
mai utilizat pentru măsurarea on-line a oxigenului) a revoluționat si simplificat
măsurarea cantității de oxigen.
Valorile tipice pentru conținutul de bioxid de carbon in gazele arse, in funcție de excesul
de aer, in procente de volum sunt prezentate în tabelul 1.2:






Funingine
Poluare
minima
Poluare cu
NOx, SO2
Aer
insuficient
Exces de
aer corect
Aer in exces
Eficacitatea
combustiei
Oxigen
E
f
i
c
a
c
i
t
a
t
e
a

a
r
d
e
r
i
i
,

p
i
e
r
d
e
r
i
Zona optima de combustie
Pierderi la cos
combustibil nears
5
Tabelul 1.2. Conținut de bioxid de carbon în gaze arse
Aer in
exces %
Gaze
naturale
Propan-butan
Uleiuri
grele
Cărbune
bituminos
Antracit
Oxigen in
gazele de
ardere (%
volume
0 12 14 15.5 18 20 0
20 10.5 12 13.5 15.5 16.5 3
40 9 10 12 13.5 14 5
60 8 9 10 12 12.5 7.5
80 7 8 9 11 11.5 9
100 6 6 8 9.5 10 10

In practica instalațiile mari de ardere se utilizează un exces de aer intre 10 si
20%. Arzătoarele pe gaze naturale utilizează un exces de aer sub 5%, cele pe cărbune
pulverizat merg pana la 20% aer in exces, iar turbinele pe gaze pot atinge 300% aer in
exces. Valorile tipice pentru câțiva combustibili apar în tabelul 1.3:

Tabelul 1.3. Exces de aer optim pentru combustibili
Combustibil Exces de aer
(%)
Combustibil Exces de aer
(%)
Antracit 40 Uleiuri grele 10 - 20
Gaze de cocserie 5 – 10 Semi antracit,
neautomatizat, vatra
70 – 100
Gaze naturale 5 – 10 Semi antracit,
automatizat, vatra
40 – 70
Cărbune pulverizat 15 – 20 Semi antracit,
grătare
30 – 60
Cărbune de focar 20 – 30

Pentru a compara concentrațiile diverșilor poluanți in gazele de ardere cu
limitele legale (CMA) sau pentru a compara performanta diverselor sisteme de ardere
intre ele s-au impus concentrații standardizate pentru oxigenul rezidual. Astfel pentru
combustibilii sub forma de gaz sau lichid, oxigenul rezidual se considera de 3%, iar
pentru combustibilii solizi de 6%. Daca arzătorul lucrează cu exces mai mare de aer,
sau pe traseul de evacuare a gazelor apar fenomene de diluție (aer fals), evident
concentrațiile de poluanți măsurate la evacuare vor fi mai mici. In acest caz se aplica
corecția de oxigen rezidual:

C
poluant corectata
= C
măsurata
x (21-C
oxigen teoretic
) / (21-C
oxigen măsurat
)
1.4. Constante caracteristice ale combustiilor
Fiecare tip de combustibil este caracterizat de unele constante specifice. Aceste
constante sunt:
a raportul dintre volumul de gaze arse si volumul aerului de combustie (per
unitatea de combustibil), relevant pentru combustia stoechiometrica (umed).
b raportul dintre volumul de gaze arse si volumul aerului de combustie (per
unitatea de combustibil), relevant pentru combustia stoechiometrica (uscat).\
c procentul maxim volumetric al conținutului de CO
2
în gazele arse (uscat)
pentru combustia stoichiometrica.
d procentul pierderilor datorate căldurii latente (pierderi de umiditate).
6
e factorul de combustie relevant pentru compoziția combustibilului.

Pentru cei mai utilizați combustibili valorile constantelor sunt prezentate în tabelul
1.4 acestea influențând semnificativ capacitate de ardere și cantitatea de poluant
eliberată în atmosferă.

Tabelul1.4. Constantele combustibililor cel mai frecvent utilizate:
Combustibil A B C D E
Gaz natural 1,105 0,895 11,7 11 0,38
Propan 1,084 0,916 13,8 7,7 0,42
LPG (gaz petrolier lichefiat) 1,091 0,912 14 7,4 0,43
Țiței 1,068 0,936 15,1 6,1 0,56
LFO (ulei ușor) 1,067 0,94 15,6 6,0 0,56
HFO (ulei greu) 1,065 0,944 15,8 5,8 0,58
Cărbune 1,03 0,98 19,1 2,7 0,67
Lemn 1,2 0,99 20,1 12,5 0,58

































7
2. OXIZII SULFULUI

Aerul pe care îl respirăm conţine un anumit număr de poluanţi de diverse tipuri:
gaze (SO
2
, NO
x
, CO, HCl, Cl
2
, HC, COV, COS etc.), pulberi (cenuşi, ciment etc.),
aerosoli (ceaţă, spori, polen etc.), microorganisme (bacterii, ciuperci, mucegaiuri) şi
ocazional emisii radioactive.
În unele cazuri, emisiile de particule constituie probleme majore (industrii
precum cea a cimentului şi lianţi, siderurgie etc.), în alte cazuri mirosurile sunt factorii
deranjanţi principali (industrie alimentară, ecarisaj, coteţe pentru porci etc.) şi în anumite
contexte particulare (spitale, staţii de epurare etc.) contaminarea cu microorganisme
este departe de a fi neglijată.

2.1 Originile şi volumul emisiilor
Oxizii de sulf, emişi în atmosferă, provin în mare măsură din combustia
combustibililor fosili, solizi şi lichizi (locomotive, vapoare, motoare diesel nonrutiere etc),
combustibili care conțin diferite proporţii de sulf. Alte surse sunt: rafinăriile de petrol,
industria acidului sulfuric, a hârtiei, a cimentului si industria metalelor neferoase, iar
dintre sursele naturale trebuie amintit vulcanismul.
De exemplu, conţinutul în sulf variază de la 1% la mai mult de 10% şi pentru
combustibili solizi si de la 0,5 la 3% pentru combustibili gazoși.
În urma combustiei, majoritatea cantităţii de sulf este oxidată la SO
2
şi SO
3
şi
emisă în coş, sub formă gazoasă. O parte din oxizii de sulf se combină cu compuşii din
cenuşi. Statistic, a fost determinat ca 95% din sulf se găseşte sub formă de SO
2
, 1-2%
sub formă de SO
3
, aproximativ 2% trece în cenuşile volante şi în funingine şi mai puţin
de 1% rămâne în zgură sau reziduuri solide. Deci, efluenții sulfului sunt, în mod esenţial,
gazoși şi particule solide. Dacă, de exemplu, cărbunele conţine 1% sulf, emisia de SO
2

la o centrala medie poate ajunge la 15T/h.
Industria de sinteza contribuie cu emisiile sale la cele din instalaţiile de
combustie. Astfel, de exemplu, o uzina de acid sulfuric cu o producţie de 100T/zi, emite
4,4T/zi de SO
2
; o topitorie de cupru tratează zilnic 2200T mineral poate emite 1350T/zi
de SO
2
.
Prin calcul se poate deduce ordinul de mărime a concentraţiei de SO
2
la emisie.
Pentru un combustibil solid sau lichid cu n% sulf se poate ajunge 800xn în ppm.

2.2 Efectele SO
2

2.2.1. Efecte asupra fiinţei umane
SO
2
este perceput ca o senzație de arsura la nivelul nasului si gâtului provocând
la concentrații mari disfuncții ale aparatului respirator, mai ales la asmatici.
SO
2
singur, cum îl întâlnim uneori în atmosfera industrială, nu prezintă grave
semne patologice in raport cu efectele exercitate de cuplul SO
2
- alți poluanți atmosferici.
Este vorba despre acţiunea simultană cu un al tip de poluant, mai ales particulele solide,
care se găsesc în atmosferă în acelaşi timp cu SO
2
.
Toate anchetele epidemiologice legate de expunerea la oxizi de sulf indica
faptul că pe perioada copilăriei se dezvoltă o boală respiratorie cronică, care apoi poate
fi agravată de alți factori cum ar fi de pilda fumatul. Aceasta a impus analiza diferențiata
în studiile asupra adulţilor prin introducerea parametrului "copilărie".
Igieniştii au propus valori limitate (câteva zeci de ppm) pentru un timp de
expunere de maxim 8 ore într-o ambianţă industrială, însoţite de un sejur de 10-20 ore
8
departe de uzină, în atmosferă nepoluată. Altfel, sejurul (mai scurt) nu își joacă rolul
reparator, iar efectele se cumulează.
2.2.2. Efecte asupra vegetaţiei
Sub acțiunea SO
2
pe plante se observă o necroză care lasă pete maronii
persistente. La o expunere mai severă se observă o tasare a ţesuturilor vegetale care
poate antrena moartea plantei; SO
2
acţionează prin caracterul său oxido-reducător mai
mult decât prin aciditatea sa. Experiențele de fumegare au arătat ca efectul
concentraţiilor mici de SO
2
este similar cu fenomenele observate după o perioadă de
depozitare a funiginei pe suprafaţa frunzelor.
O verificare a răspunsului vegetaţiei la agresiunea SO
2
este deosebit de
importanta, căci intervine in procesul de a alege între o cultură sau o plantaţie forestieră
de protecție (de exemplu, pentru a face ecran între o zonă industrială şi una
rezidenţială).
Prin absorbția in apa din atmosfera se formează ploaia acida cu urmări negative
asupra vegetației, solului si apelor de suprafața.
La aceste degradări datorate mai ales SO
2
, se adaugă efectele hidrocarburilor
nearse, NO
x
, aldehide, compuşi cu fluor sau clor, pulberi etc.

2.3. Proprietăţi fizice si chimice specifice
2.3.1 Proprietăţi ale SO
2

Constante fizice şi proprietăţi generale
Gaz incolor al cărui miros caracteristic sufocant este detectabil la 1Vpm, putând
fi recunoscut mirosul acru şi iritant.
M=64,066;
p= 2,9267g/L;
d= 2,2639;
T
critică
= 157,2
0
C;
T
ardere
= -75,5
0
C;
T
fierbere
= -10
0
C
C o
o
S
=79,79mL/mL apa (22,8g/100g de apă);
S
10
=53,9; S
15
=47,28; S
20
=36,4.
Tensiunea de vapori de SO
2
solid între -95 şi -75
0
C : 59 , 10
) (
2 , 1871
log
) (
+ ÷ =
K T
torr P

Toxicitate, CMT (concentraţie maximala tolerabila) = 5 ppm
v
sau 14mg/m
3
.

2.3.2 Proprietăţi chimice
SO
2
este solubil în apă şi în mediu alcalin. Soluţia apoasă conţine ioni HSO
3
-
şi
SO
3
-2
; fapt pentru care conduce curentul electric şi este corozivă.
Proprietăţile reducătoare ale SO
2
sunt cauzele principale ce intervin în procesele
de poluare atmosferica, prin urmare transformările pe care acest poluant le poate suferi
în atmosferă sunt utilizate în dozări, precum şi în schemele de reducere a acestui tip de
poluare.
În prezenţa unor cantităţi variabile de SO
3
, punctul de rouă al amestecurilor SO
2

- H
2
0 variază între 60 şi 120
0
C. Cum temperatura de funcţionare a analizorului este
cuprinsă între 30 - 60
0
C este obligatorie eliminarea apei (analizoarele nu pot lucra cu
gaz umed). Dacă se elimină apa prin răcirea gazelor, urmata apoi de condensare apei în
exces, se elimină şi o parte din SO
2
ca urmare a solubilizării.
9
Cea mai buna tehnica de uscare a un gaz conţinând SO
2
consta in trecerea
efluentului peste P
2
O
5
. Nu se recomanda utilizarea H
2
SO
4
deoarece o parte din SO
2
se
dizolvă.
SO
2
nu are nici o acţiune asupra varului nestins (oxidul de calciu), in prezenta
apei reacționează la sulfit de calciu:
CaO + SO
2
→ CaSO
3
.
2.3.3 Acţiunea diverşilor oxidanţi
Oxidanţii transformă SO
2
în SO
3
, (oxidantul poate fi un oxid metalic) si se
formează sulfatul metalului:
4 2 2
PbSO SO PbO ÷÷ ÷ +
Halogenii (I
2
şi Br
2
) reacţionează în prezenţa apei; dispariţia halogenului poate fi
folosită în metodele de dozare ale SO
2
:
) ( 2 ) ( 2
4 2 2 2 2 2
HBr HI SO H Br I O H SO + ÷÷ ÷ + +
Apa oxigenată, în soluţie apoasă, transformă de asemenea SO
2
în H
2
SO
4
.

Oxigenul atmosferic.
Reacția de oxidare a SO
2
cu oxigenul din aer se pot produce în atmosferă în
sistemele omogene şi eterogene în faze gazoase, lichide sau adsorbite. În sistemul
eterogen, în fază lichidă sau adsorbită, in aşa zisa "ceaţa reducătoare" pulberile
atmosferice intervin ca substrat şi uneori cu rol de catalizator. Reacţiile care generează
SO
3
şi care formează H
2
SO
4
sunt puternic influențate de umiditate.
De exemplu, un astfel de mecanism de reacţie omogenă în fază gazoasă, care
este si o reacţie fotochimică, poate fi reprezentat astfel:
4 2 3 2
3 3 2
4
*
4
*
2
*
2
*
2 2
SO H SO O H
O SO O SO
SO O SO
SO h SO
÷÷ ÷ +
+ ÷÷ ÷ +
÷÷ ÷ +
÷÷ ÷ + v

Acest mecanism furnizează o posibilitate prin care se poate crea în atmosfera
joasă mici cantităţi de ozon ca un produs secundar al unei reacţii fotochimice.
Iarna, aproximativ 7% din sulful atmosferic se găseşte sub formă de aerosoli de
acid sulfuric; nivelul de conversie
3 2
SO SO ÷÷ ÷ se situează între 6 şi 25% pe oră şi este
dominat de efectul catalitic al aerosolilor solizi ce se găsesc simultan în suspensie.
Experimente făcute în atmosferă reală au arătat ca aproximativ jumătate din
sulfaţii atmosferici se găsesc sub formă de sulfaţi de amoniu [(NH
4
)
2
SO
4
şi NH
4
HSO
4
]. În
aceste fenomene NH
3
fiind un factor preponderent (NH
3
din surse domestice sau
industriale).
Parametrii climatici precum umiditatea, perioada însorită, temperatura au o
influenţă importantă în echilibrele fotochimice.
O alta caracteristica importanta consta in capacitatea SO
2
de a forma combinatii
complexe in soluții apoase:
SO
2
+ H
2
O  H
2
SO
3

[HgCl
4
]
-2
+ SO
3
-2
 [HgCl
2
SO
3
]
-2
+ 2Cl
-
Aceasta proprietate este folosita la dozarea manuala cand SO
2
este barbotat
printr-o soutie de tetracloro-mercuriat dipotasic cu formarea compexului sulfuros de
unde SO
2
este dozat analitic.
SO
2
poate fi redus la temperaturi de 700-900
o
C pe catalizator de platina in
prezenta hidrogenului:
SO
2
+ 3H
2
 H
2
S + H
2
O
10
Si aceasta proprietate este folosita pentru dozarea analitica indirecta a SO
2
ca
hidrogen sulfurat (tehnici colorimetrice cu para-fenilen-diamine).
2.3.4. . Proprietăţi ale SO
3

Trioxidul de sulf este prezent, alături de SO
2
, in gazele evacuate din industriile
de contact (fabrici de acid sulfuric, siderurgie), in gazele emise de la instalațiile de
ardere a combustibililor fosili şi in emisiile vulcanice.
In cele mai multe cazuri, in prezenta umidității, trece in H
2
SO
4
, prezent cel mai
adesea ca aerosoli.
M = 80,06;
p = 3,59 g/L;
D = 2,81;
T
topire
= 16,8
0
C;
T
fierbere
= 44,8
0
C
Toxicitate, CMT (concentraţie maximala tolerabila) = 1 ppm
v
sau 3,6 mg/m
3
.
Vapori de SO
3
sunt iritanți si foarte dificil de condensat. Dizolvarea SO
3
in apa
se realizează dificil din cauza tendinței de formare a ceţii, in schimb este foarte solubil in
acid sulfuric de 98%, in solutii de clorura de potasiu sau pirosulfat de potasiu.
Procesele de reducere a SO
3
pe platina in prezenta hidrogenului sunt similare
ca cele de la reducerea SO
2
.
2.4. Metode de analiză a oxizilor de sulf
2.4.1. Metode manuale
Principiul metodei. SO
2
poate fi dozat prin spectrometrie Vis cu ajutorul
reactivului de culoare para-rozanilina.
Domeniul de aplicabilitate este cuprins intre 7 si 150 µg/m
3
. Luarea probelor se
face cu un debit de 0,5…1 dm
3
/min pentru probele medii zilnice (24 h) şi cu 1…2
dm
3
/min pentru probele de scurtă durată (30 min.).
Probele astfel luate sunt stabile 24 h. În cazul când analiza acestora nu se poate
face în 24 h de la luare, probele se păstrează la temperatura de max.5
o
C, timp de
maxim 7 zile.
Instalația consta dintr-un cap de prelevare (eventual prevăzut cu uscător), o linie
de transfer cat mai scurta, doua barbotoare înseriate, un contoar de volum (sau un
debitmetru) si o pompa finala.

Un volum cunoscut de gaze de ardere este barbotat printr-o soluție de
tetraclormercuriat dipotasic, SO
2
este absorbit cu formare de diclorosulfitomercuriat
dipotasic:
SO
2
+ H
2
O  H
2
SO
3

[HgCl
4
]
-2
+ SO
3
-2
 [HgCl
2
SO
3
]
-2
+ 2Cl
-
In continuare soluția absorbanta este tratata cu acid sulfamic pentru a distruge
ioni nitrat formați din oxizii azotului din aer.
Ionul complex de diclorosulfitomercuriat este tratat cu formaldehida si clorhidrat
de pararozanilina, la pH = 1,6, cu formarea intermediara a acidului metilsulfonic, iar in
final, a acidului para-rozanilin metilsulfonic de culoare rosu-violaceu colorimetrabil la
lungimea de unda λ= 548 ηm:

[HgCl
2
SO
3
]
-2
+ HCHO + 2H
+
 HO-CH
2
-SO
3
H + HgCl
2

diclorosulfitomercuriat acid metil sulfonic
11


Curba de etalonare a metodei se stabilește plecând de la soluții de concentrație
cunoscuta de sulfit de potasiu. Conţinutul de dioxid de sulf se exprimă în miligrame pe
metru cub şi se calculează cu formula:
SO
2
=
1
2
V
V
c
· [mg/m
3
]

12
în care:
c conţinutul de dioxid de sulf din probă, citit pe curba de etalonare,
în micrograme pe centimetru cub;
V
1
volumul de soluţie absorbantă utilizată la luarea probei, în centimetru cubi;
V
2
volumul de aer recoltat, în decimetri cubi.
2.4.2. Metode automate
Majoritate metodelor automate sunt standardizate si certificate fata de metoda
de referința pentru a putea compara rezultatele monitorizărilor din diverse locuri utilizând
același grad de incertitudine.
Analizorul de referința pentru dioxid de sulf (ML®9850B) se bazează pe
principiile spectroscopiei clasice de fluorescenţă.
Dioxidul de sulf prezintă un spectru puternic de absorbție în ultraviolet între 200
şi 240 nm. Absorbţia de fotoni la aceste lungimi de undă conduce la emisia de fotoni
excitaţi la lungimi de undă cuprinse aproximativ între 300 şi 400 nm.
Cantitatea de radiație de fluorescenţă emisă este direct proporţională cu
concentraţia de SO2:
absorbție: SO
2
+ hv (210-230ηm)  SO
2
*

fluorescenta: SO
2
*
 SO
2
+ hv (300-400ηm)
Radiaţia UV la 214 nm provenită de la o lampă de zinc (tub de descărcare cu
catod de zinc) este separată de către un filtru de bandă UV. Radiaţia de 214 nm este
concentrată în celula de fluorescență unde interacţionează cu moleculele SO2 din calea
razei.
Fluorescenţa rezultată este emisă uniform în toate direcţiile. O parte din emisia
de fluorescenţă, adică cea emisă perpendicular pe raza de excitaţie, este colectată şi
concentrată spre un tub foto-multiplicator.
Un detector de referinţă monitorizează emisiile lămpii de zinc şi este utilizat
pentru a corecta fluctuaţiile de intensitate ale lămpii.
Domeniile de măsurare: 0-0,1/ 0,25/ 0,5/ 1/ 20 ppm. Limita inferioară de
detecţie: 0,5 ppb sau 0,2% din concentraţia măsurată
Instrumentul se compune dintr-un modul de alimentare/microprocesor şi un
modul cu senzor. Modulul de alimentare/microprocesor conţine sursa de energie,
regulatoarele de tensiuni şi microprocesorul de sistem. Modulul cu senzor conţine toate
componentele necesare măsurării poluantului gazos.
Partea optica a analizorului MLX9850B constă dintr-o lampă de descărcare în
UV de zinc, un filtru Fabry-Perot pentru banda UV 214 nm, lentile UV de dioxid de siliciu,
un filtru optic pentru banda 350 nm din sticlă optica, un tub foto-multiplicator sensibil UV,
şi un detector de referinţă pentru verificarea lămpii sursa de UV.
Semnalul electric generat de tubul fotomultiplicator este amplificat liniar, afișat,
înregistrat ca atare, ori poate fi convertit in semnal digital.
2.5 Metode de reducere a SO2 din gazele de ardere
Reducerea emisiei de SO2 din instalațiile de combustie se poate realiza prin:
desulfurarea combustibililor;
desulfurarea gazelor de ardere,
sau prin combinarea celor doua metode.
Desulfurarea combustibililor este folosită pentru carbunii cu conținut mai mic de
0,2% sulf si pentru gazele naturale sau combustibilii lichizi. Desulfurarea gazelor de
ardere este cea mai eficienta metoda de reducere a emisiilor de SO2 de la instalatiile de
combustie. Micșorarea conținutului de SO2 se poate realiza printr-o serie de procedee,
conform schemei de mai jos:
13
retinerea a SO2 intr-un reactor prevazut cu un strat fix de material granular
inert. Metoda umeda consta in absorbtia SO2 in sol. NaOH 1 - 5 % ; sorbentul
(sol. NaOH) este pulverizat in echicurent cu gazele de ardere evacuate dintr-o
instalaţie de ardere într-un reactor de absorbtie (scruber), contactul dintre
gazele de ardere si sorbent este asigurat de stratul fix, timpul de reactie fiind
suficient de mare pentru ca randamentul de retinere a SO2 sa poată depasi
90%:

NaOH + Na
2
SO
3
+ 2SO
2
+H
2
O = 3NaHSO
3

2NaHSO
3
+3/2 O
2
= Na
2
SO
4
+ H
2
O

Neutralizarea poate fi făcută si cu hidroxid de calciu, când rezultă sulfat de
calciu (gips)
Gradul de retinere a SO2 (randamentul de desulfurare) depinde in principal de:
realizarea unei dispersii mari a sorbentului in sectiunea transversala a
reactorului de absorbtie;
realizarea unui contact bun intre gazele de ardere si sorbent asigurata de
stratul fix.
Desulfurarea gazelor de ardere folosind tehnica stratului fix (cu avantajul de
reducere a gabaritelor instalatiei de pana la 50 % fata de instalatii de spalare clasice)
sunt insotite si de anumite inconveniente cum ar fi:
realizarea unui strat fix omogen, utilizand un material solid inert cu aceeasi
clasa de granulatie;
sorbentul (NaOH) este un produs de sinteza relativ scump in comparatie cu
calcarul si varul;
caderea de presiune mai mare;
necesitatea de tratare a apelor uzate.
Testele efectuate cu procedeului de reţinere a SO2 prin metoda umedă utilizând
ca sorbent soluţie de NaOH 1% au urmatoarele randamente:
pentru concentraţii de SO2 în gazele reziduale la intrare în absorber, mai mici
de 500 mg/Nm
3
recalculate la oxigen de referinţă specific combustibililor
utilizaţi, SO2 este reţinut în totalitate de soluţia NaOH 1% - randament de
100% ;
pentru concentraţii de SO2 situate în domeniul 500-700 mg/Nm
3
în gazele
reziduale, randamentul de desulfurare este de cca. 97 - 98 %;
la concentraţii de SO2 în gazele reziduale de 1200 – 1400 mg/Nm
3
randamentul scade la valoarea de cca. 94%;
la concentraţii de cca. 1700 mg/Nm
3
de SO2 în gazele reziduale la intrare în
absorber, randamentul de desulfurare este de cca. 92,5 %.
În cazul alimentării instalaţiei cu combustibil mixt (cărbune – biomasă
lemnoasă), în diferite proporţii masice, concentraţiile de SO2 în gazele reziduale la
intrare în absorber sunt mult mai mici, datorită conţinutului redus de sulf din biomasă, iar
randamentele de retinere cresc corespunzator.
Cea mai nouă şi eficientă tehnologie de îndepărtare a SO2 în zona arderii este
metoda cu focar in strat fluidizat sub presiune cu recircularea gazelor de ardere. Emisiile
de SO
2
sunt extrem de scăzute indiferent de calitatea cărbunelui, circa 90% din ele fiind
îndepărtate în zona arderii. Metoda constă în amestecarea cărbunelui cu piatra de var
(CaCO3) deasupra patului fluidizat folosind un sistem pneumatic de injecţie la o
presiune de 5-20 bar.
În focar, piatra de var, CaCO3 este calcinată şi transformată în CaO (var
nestins). Acesta se combină cu SO
2
rezultând gipsul, CaSO
4
∙2H
2
O care se elimină
odată cu cenuşa. O parte din CaO este antrenat în gazele de ardere şi contribuie la
14
reducerea rezistenţei mecanice a eventualelor depuneri formate şi care vor putea fi
suflate de pe ţevi de curentul de gaze de ardere.
Comparativ cu metoda de desulfurare umedă se constată o creştere a
schimbului de căldură ca urmare a reducerii rezistenţei termice a cenuşii depuse. Se
realizează o economie de combustibil şi în acelaşi timp creşte durata de viaţă a ţevilor
prin răcire mai bună.



3. OXIZI AZOTULUI
3.1. Sursele de poluare cu NOx
Exista mai mulți oxizi ai azotului: protoxid (N
2
O), monoxid (NO), dioxid (NO
2
),
cunoscut si ca dimer (N
2
O
4
), trioxid (N
2
O
3
), şi pentoxid (N
2
O
5
). Doar NO şi NO
2
, denumiți
in continuare ca NO
x
, joacă un rol important în fenomenele de poluare. În ultimi ani,
N
2
O, cunoscut sub numele de gaz ilariant, a fost recunoscut ca toxic.
Monoxidul de azot este emis în atmosferă din numeroase procese biologice,
particular din activitatea bacteriană. Însa, sursa cea mai importantă în emisiile de
monoxid de azot este de natura tehnologica, mai precis, reacția chimică de oxidare a
azotului molecular cu oxigen molecular la temperatura înaltă:
N
2
+O
2
÷ 2NO AH>0
Cantitatea de monoxid de azot produsă reprezintă rezultatul unui de echilibru
endoterm intre reacția de formare si reacția de disociere. Un randament mai mare de
90% nu poate fi obţinut decât cu condiţia ca amestecul de reacţie să fie răcit cu viteză
foarte mare (20000
0
C/s). Aceste condiții pot fi obţinut in cuptoare sau în motoarele
termice. Experienţa confirmă faptul ca temperatura rămâne principalul parametru de
care depinde cantitatea de monoxid de azot emisă.
Sursele fixe de emisii ale oxidului de azot fiind procesele de combustie ale
carburanţilor fosili, iar sursele mobile fiind constituite din motoarele termice.
Prezenţa NO
2
în atmosferă se datorează, în principal, oxidării directe şi lente a
NO la NO
2
:
2NO +O
2
÷ 2NO
2

Cele mai mari cantităţi de NO
2
care se găsesc în atmosferă provin din:
oxidarea NO la NO
2
la ieşirea din focare sau la evacuarea gazelor de
eşapament;
reacţii fotochimice în atmosferă, unde participă atât hidrocarburile cât şi
ozonul;
producţia directă în focare şi motoarele autovehiculelor. Combustibili fosili de
origine vegetală sau animală conţin azot de constituţie. În cărbuni, acest azot
se găsește în piridine şi piroli, iar în ţiţei, acest azot se găseşte în porfine.
Aceste substanțe grele rămân în rezidiuul de la distilare. Acest fenomen
explica de ce găsim cantități mici de azot organic in combustibili de distilare
grei şi aproape de loc in distilate (benzine, motorine).
In timp ce in emisiile instalațiilor mari de ardere concentrațiile de NO
x
pot ajunge
la 1500-2000 ppm
v
, in emisiile de la eşapamentele autovehiculelor, în funcţie de regimul
termic, pot varia de la 100 şi 5000 ppm
v
.
În mediul înconjurător, contribuţia poluanţilor de fond, din surse naturale, pot
atinge valori de 3,3 µg/m
3
(2,7 ppb
v
) în NO şi 8,0 µg/m
3
(4,1 ppb
v
) în NO
2
. Emisiile din
15
surse tehnologice de NO
x
pot provoca, in zone urbane sau industriale, creşteri de la 10
până la 100 de ori mai mari decât cele din zonele non-urbane.
Concentrațiile diurne de oxizi de azot sunt puternic influenţate de traficul auto
(ca sursa principala, difuza) si de procesele de consum prin reacții chimice de
transformare:
înainte de răsăritul soarelui concentraţiile de NO şi NO
2
sunt uşor mai mari
decât minimele zilnice;
între orele 6 şi 8 dimineaţa, când se intensifică traficul auto, concentraţia de
NO creşte, la cca. o oră după răsărit radiaţia solară ultravioletă devine
suficient de intensă ca sa producă transformarea fotochimică a NO în NO
2
,
concentraţia de NO scade la valori sub 0,01 ppm, iar corelat, cu o întârziere
de 2-3 ore, concentraţia de NO
2
creşte, valoarea maximă fiind atinsă după
orele 9-10;
aceste fenomene continuă până după-masa, intensificările de trafic dintre
orele 17-20 generează cantităţi crescute de NO, în schimb scăderea
intensității radiaţiei ultraviolete duce la creşteri mai mici de NO
2
.
4 6 8 10 12 14 16 18
0.16
0.14
0.12
0.10
0.08
0.06
0.04
0.02
0.00
NO, NO2,
Oxidanti
totali
ppm
Ora
HC
ppm
Oxidanti totali
corectati cu
interferenta
NO2 si SO2
HC
NO2
NO
2.5
2.0
1.5
1.0
0.5
0.0
Variatia diurna a catorva poluanti atmosferici la nivelul solului

Fig 3. 1. Concentrații diurne
3.2. Efectele NOx
3.2.1. Efecte asupra fiinţei umane
Experimentele au demonstrat că NO
2
este de 4 ori mai toxic decât NO şi de 10
ori mai toxic ca CO. Mecanismul intoxicației cu NO se bazează pe reacţia de reducere a
oxihemoglobinei la methemoglobină (un compus cu stabilitate mare) care nu are
capacitatea de a fixa oxigenul. În consecinţă se diminuează capacitatea sângelui de a
transporta oxigenul spre celule, fenomen cunoscut sub numele de hipoxie. Doze ridicate
de methemoglobine se manifestă prin cianoză (10-15% din hemoglobina totală este
blocată), iar subiectul are o culoare caracteristică albastră. NO
2
provoacă o modificare
specifică țesuturilor pulmonare, modificare reversibilă, dar care poate fi un factor de
efizem pulmonar dacă agresiunea se repetă.
16
3.2.2. Efecte asupra vegetaţiei
Concentraţii de 4-8 ppm timp de o oră provoacă necroze de 5% din suprafaţa
foliară la majoritatea plantelor. O expunere continuuă la 0,5 ppm de NO
2
timp de 35 zile
provoacă căderea frunzelor şi cloroză, fără formarea de leziuni necrotice.
Acțiunea indirectă se manifestă prin intermediul precipitațiilor acide.

3.2.3. Efecte asupra bunurilor
NOx produce slăbirea culorilor fixate pe fibrele textile si o tendinţă de virare în
galben a majorității aditivilor textili. Majoritatea coloranților pentru fibrele celulozice sunt
sensibili la acțiunea NO
x
. Multe tipuri de fibre sintetice reacţionează direct cu NO
x
producându-se îngălbenirea.
Coroziunea metalelor este intensificată de prezenţa NOx şi a ploilor acide.

3.3. Proprietăţi fizice şi chimice

3.3.1. Monoxidul de azot NO
Gaz incolor şi inodor. Capătă miros specific când se transformă în NO
2
în
contact cu aerul. Este un gaz reducător, oxidabil (comburant) şi nu se găseşte în stare
pură.
M = 30.008;
p = 1.3402 g/L;
d = 1.0336;
T
critică
= - 94
o
C;
T
topire
= - 163.5
o
C;
T
fierbere
= - 152
o
C;
S
0
o
C
= 0.073 mL/mL apa;
S
40
o
C
=0.047 mL/mL apa; NO este practic insolubil in apă şi nu reacţionează cu
apa.
Toxicitate CMA = 25 ppm
v
,.
NO prezintă un spectru de absorbție în IR între 5,2-5,4 µm, proprietate folosită
pentru dozarea NO din emisii.
NO se descompune pe cupru incandescent, este un comburant, solubil în:
HNO
3
, soluții feroase, soluţii de NaOH în prezenţa oxigenului cu formare de azotiţi şi
azotaţi. Această proprietate poate fi evidenţiată prin apariţia coloraţiilor roşietice în
prezenta reactivului Griess-Ilosvay sau reactivul Griess-Saltzman (reacţii chimice de
nitrozare şi cuplare azoică pe 1' alfa- naftilamine ori N-(1-naftil)-etilen diamine).
3.3.2 Dioxidul de azot NO
2
La temperaturi sub -11
o
C se găsește sub forma N
2
O
4
, iar mai sus de această
temperatura se găsește disociat la echilibru între NO
2
şi N
2
O
4.
Gaz incolor sub forma
N
2
O
4
, roşu când este disociat la NO
2
.
T
topire
= -11.2
o
C;
T
fierbere
= +21.2
o
C;
Tensiunea de vapori
-36

o
C
=18 torr;
Toxicitate CMA = 5 ppm
v
(9 mg/m
3
), miros sesizabil de la 0.1 ppm
v
.
Datorită culorii sale absoarbe în Vis şi UV apropiat, proprietate folosită la
dozarea NO
2
din emisii.
Reactionează cu apa cu formarea unei molecule de acid azotos şi a unei
molecule de acid azotic:
2 NO
2
+ H
2
O ÷ HNO
2
+ HNO
3

Reacţionează cu soluţiile alcaline de hidroxid de sodiu la azotit şi azotat de
sodiu:
17
2 NO
2
+ 2 NaOH ÷ NaNO
2
+ NaNO
3
+H
2
O
La barbotarea aerului care conţine NO şi NO
2
prin soluţii de amine aromatice,
NO nu reacţionează, iar NO
2
trece in HNO
2
. Acidul azotos format reacţionează cu
aminele aromatice cu formare de săruri de diazoniu:
HNO
2
+ H
2
N-Ar + H
+
÷Ar-N
+
=N +2 H
2
O
În continuare, sarea de diazoniu prin cuplare cu amine nondiazotabile produce
coloranţi azoici roșii. Această caracteristică este folosită pentru dozarea manuală.
In câmpurile electrice de înaltă frecvență (tensiune - frecvenţă > 11.10
5
V.s
-1
)
oxizii azotului NO
x
se descompun după următoarea schemă:
2 NO
2
÷ 2 NO + O
2

2 NO ÷ N
2
+ O
2

4. Metode de analiză a NO
x
În fum, concentraţia în NO
2
reprezintă aprox. 5% şi, deci, este suficientă
măsurarea concentraţiei de NO. Cu toate acestea, în unele cazuri particulare (fumul de
la turbine pe gaz), prezenţa NO
2,
nu mai este neglijabilă, prin urmare trebuie să se
măsoară suma NO + NO
2
= NOx.
Tendinţa actuală este de a exprima rezultatele în NO
2
(ppm NO
2
/m
3
, în condiții
normale). Rezultatele mai pot fi exprimate şi în condiţii standardizate de emisie:
respectiv, 3% oxigen pentru combustibilii gazoşi sau lichizi sau 6% oxigen pentru
combustibilii solizi; aceasta determină bineînțeles necesitatea de a măsura în acelaşi
timp conţinutul în NO
x
şi O
2
în regiuni foarte apropiate, în circuitele fumului din instalațiile
de ardere. De asemenea exprimarea se va face in gaz sec, ceea ce implică o corecţie
suplimentară în funcţie de umiditatea fumului.
În mod obişnuit, se măsoară doar concentraţia în NO, iar cea de NO
2
este
rareori masurată; în cazul în care este necesară - NO
2
fiind în cantitate semnificativă, se
transformă NO
2
în NO într-un convertor termic sau catalitic, situat în amonte de analizor.

4.2. Metode manuale. Dozarea NO
2
prin spectrometrie UV-Vis (reacţia Griess –
Saltzman)
4.2.1. Domeniu de aplicaţie
Această metodă manuală permite determinarea concentraţiilor de NO
2
în aer
cuprinse între 10 şi 10000µg/m
3
(0,005-5Vpm).
Metoda este aplicabilă pentru dozarea la emisie căci concentraţia de NO
2
în
efluent este relativ crescută (în gazul de coada din atelierele de acidului azotic). Ea este
mai dificil de aplicat pentru dozarea în atmosfere urbane sau industiale unde
concentraţia in NO
2
este mult mai scăzută. Pentru dozarea NO la emisie, ar trebui in
prealabil efectuarea unei oxidări (de exemplu: cu acid cromic) şi apoi dozarea NO
2
.

4.2.2. Principiu
Ionii de NO
2
-
, formaţi prin absorbţia NO
2
în apă sau solutii alcaline, formează cu
acidul sulfanilic o sare de diazoniu, susceptibilă de a se cupla cu o amină şi de a forma
un colorant roşu. Întensitatea coloraţiei care se formează este măsurată în 30min cu
spectrofotometrul la 550nm.
18


α-naftilamina (care este cancerigenă), utilizată în reactivul Griess - Saltzman a
fost înlocuită cu N-(1-naftil)-etilendiamină.
Înterefenţe:
o un conţinut în SO
2
egal cu de 10 ori conţinutul de NO
2
nu
deranjează; un raport de 30 diminuează lejer coloraţia. Adaugarea
de 1% acetonă la reactivi îniante de utilizare întârzie această
diminuare prin formarea unui compus temporar cu SO
2
.
o un conţinut în O
2
egal cu de 5 ori conţinutul în NO
2
antrenează o
lejeră interferenţă, efectul maximal se produce în 3 ore; reactivul
prezintă o tentă uşor portocalie;
o nitratul de peroxiacetil (PAN) poate da un răspuns corespunzător
de la aproximativ 15 la 35 % din concentraţia molară echivalentă
în NO
2
; în aerul ambiant concentraţia obisnuită în PAN este prea
scăzută pentru a produce o eroare semnificativă.
4.2.3. Eşantionarea
Ţinând cont de dificultaţile care apar la dizolvarea NO
2
, trebuie verificată
eficacitatea absorbantului; se recomandă folosirea sticlei fritate cu o suprafaţă de
10cm
2
, porozitate maximală de 40µm şi un debit de 0.4 L/min.
4.2.4. Etalonarea
Etalonarea trebuie efectuată plecând de la un amestec de gaze pentru
etalonare. Acest amestec se poate obtine dintr-o butelie etalon pri dilutii
corespunzatoare sau prin prin tehnica tubului de permeaţie (un mic recipient plasat intr-
un cuptoras termostata si care elibereaza o concentratie cunoscuta de gaz per unitatea
de timp). În cazul în care nu dispunem de gaz de etalonare, se poate efectua etalonarea
cu ajutorul soluţiilor titrate de nitrit de sodiu. Reacţia stoechiometrica:
O H NaNO NaNO NaOH NO
2 3 2 2
2 2 + + ÷÷ ÷ +
ce face corespondenţa între
2 2
2 1 NO NaNO ÷÷ ÷ , reactie caracterizată printr-un raport de
1/2. Dar formarea colorantului traduce bilanţul unui anumit număr de reacţii, unele
SO
3
H
NO
2
+
NO
2
-
CH
3
COOH
SO
3
H
N
+
N CH
3
COO
-
+
O H
2
Acid sulfanil ic Sare de diazoniu
SO
3
H
N
+
N CH
3
COO
-
+
NH [CH
2
)
2
NH
2
2HCl
.
- CH
3
COOH, HCl
SO
3
H
N N NH [CH
2
)
2
NH
2
Sare de diazoniu
Sare de diazoniu
Cl orhi drat de N-(
1
-nafti l)-etil endiamina
Col orant azoic (rosu)
19
favorabile, altele concurente; pentru acest motiv se utilizează un raport de 0.72 în loc de
0.5 (adică 0.72 moli de NaNO
2
dau aceeaşi culoare ca un mol de NO
2
).

4.2.5. Sensibilitate
Pentru un domeniu de concentraţie de 0.2-1.0µg NO
2
/cm
3
, sensibilitatea este de
0.02µg/cm
3
.

4.2.6. Calcul
V
c
m
NO
50
2
·
= , mg/m
3

unde:
c - concentraţia în NO
2
, µg/cm
3
,
V - volumul de aer recoltat, dm
3
,
50 - volumul soluţiei de eaşantionare, cm
3
.

4.3. Metode automate
4.3.1. Dozarea automată a NO
x
prin chemiluminiscenţă
4.3.1.1. Domeniu de aplicaţie
Metoda este aplicată la determinarea în aerul ambiant, cu ajutorul analizorilor
automatici, conţinutul în NO şi NO
2
de la câtiva Vpb la 10000Vpm, cu un timp de
răspuns <1s.
Reacţia de chemiluminiscenţă considerată este cea a NO în prezenţa de O
3
;
conţinutul în NO
2
este obţinut printr-o cale indirectă (prin scadere a continutului în NO
din suma oxizilor de azot).
4.3.1.2. Principiu
Chemiluminiscenţa este o emisie de energe luminoasă rezultată în urma unei
reacţii chimice, sub efectul unei excitaţii; ea este bazată pe reacţiile următoare:
v h NO NO
O NO O NO
+ ÷÷ ÷
+ ÷÷ ÷ +
2 2
2 2 3
*
*

în cursul cărora molecule de NO
2
trec mai întâi printr-o stare excitată apoi eliberează
energie luminoasă centrată în UV apropiat.
Aerul de analizat este prelevat la debit constant, sau volumul său e măsurat,
traversează un filtru de intrare destinat evitării murdăririi dispozitivului de măsură.
Eşantionul de aer este introdus într-o cameră de reacţie, in prealabil amestecat cu o
cantitate suficienta de ozon. Intensitatea luminii emise în timpul reacţiei chimice este
proporţională cu cantitatea de NO; această lumină este filtrată, printr-un filtru optic
selectiv, apoi convertită în semnal electric printr-un tub fotomultiplicator plasat într-o
incintă răcită (termostatata).
Măsurarea NO
2
se face prin reducerea acestuia la NO, prin trecerea printr-un
convertizor (cuptor de cuarţ reglat la temperatură înaltă, 400-500
0
C), înainte de a fi
introdus în camera de reacţie; valoarea obţinută este deci cea a NO
x
, şi valoarea NO
2

poate fi obţinută prin diferenţă.

4.3.1.3. Interferenţe
Determinarea nu întalneşte nici o interferenţă notabilă. Totuşi, interferenţe se
pot produce la nivelul convertizorului. Anumite substanţe chimice pot interveni la nivelul
cuptorului şi, după tipul acestuia, să fie transformate în NO (de exemplu amoniacul,
PAN) sau să altereze buna funcţionare a cuptorului în cazuri particulare unde există
concenatrţii anormal de ridicate în diverşi poluanţi. In acest caz, este recomandat să se
asigure absenţa efectului acestor poluanţi asupra răspunsului analizorului prin fenomene
de retinere selectiva inainte de analizor.
20
4.3.1.4. Calibrare
Unul dintre parţile esenţiale ale analizorului este convertizorul; el asigură
reducerea NO
2
la NO şi permite, astfel, prin diferenţă, măsurarea conţinutului în NO
2
.
Înainte de a începe operaţiile de calibrare, convertizorul trebuie reglat la un randament
aproape de 1.
Verifcarea se face astfel: răspunsul aparatului în NO
x
nu trebuie să varieze dacă
se analizează diferite amestecuri de compoziţii diferite în NO şi NO
2
, dar care au acelaşi
conţinut constant în NO
x
. Pentru calibrare, analizorii sunt dotaţi cu două tipuri de
21
potenţiometre: potenţiometru de reglaj al zeroului şi potenţiometre de reglaj a
sensibilităţii.
Pentru reglarea zeroului, fie se opreşte generatorul de ozon, fie se alimentează
aparatul cu aer lipsit de NO
x
; pentru reglarea sensibilităţii se utilizează butelii cu gaz
etalon incorporate (0.1Vpm) sau un tub de permeatie blank
Tehnicile de măsură ce pot fi realizate cu aceşti analizori sunt fie secvenţiale, fie
simultane:
analiza secvenţială constă într-o fază de introducere a eşantionului
în camera de reacţie şi o fază de trecere prealabilă a eşantionului
prin convertizor, faze în timpul cărora sunt obţinute cantităţile de
NO şi respectiv, NO
x
;
analiza simultană a NO şi NO
x
, printr-un sistem de două canale în
paralel, permite evitarea erorilor instantanee asupra NO
2
datorate
eventualelor variaţii rapide ale concentraţiilor în oxizi de azot.

4.3.2. Dozarea automată a NO
x
prin absorbţie de radiaţii (IR, UV, Vis)
În prezenţa unei radiaţii, moleculele de analizat sunt supuse unor rotaţii, vibraţii
(IR) sau tranziţii electronice (UV, VIS) care se traduc printr-o absorbție de energie la
anumite lungimi de undă precise; spectrul de absorbţie se prezintă sub formă de benzi
care corespund în fapt unei succesiuni de linii fine separate printr-un spaţiu de lungime
de undă identică.
Absorbţia de energie luminoasă creşte cu numărul de molecule prezente pe
traiectoria fasciculului şi este deci funcţie a concentraţiei gazelor prezente în cuva de
măsură.
Alţi compuşi, prezenţi în eşantion, absorb la lungimi de undă diferite, dar uneori
foarte apropiate. Astfel, toată arta constructorului este de a face un aparat care permite
efectuarea unor măsurători specifice, neperturbată de prezenţa altor compuşi
absorbanți; aceasta depinde de selecţia lungimii de undă utilizate şi/sau anumite
caracteristici ale radiaţiilor fine de absorbţie (periodicitate etc.).
Acestea au condus la diferite tehnologii de aparate, de exemplu:
spectrometre IR nedispersante, cu două cuve, cu detectori cu etaj
simplu sau dublu;
aparate cu monofascicul IR sau UV cu corelaţii cu filtre gazoase;
interferometre;
Aparatele automatice utilizează, în general, tehnologia spectrometrelor de
corelaţie. Ea este bazată pe comparaţia spectrului molecular a gazului de analizat ce se
găsește intr-o cuva închisa si care ajunge prin rotație in calea optica de măsura cu
spectrul obţinut în aparat (cel al probei) rezultat prin diminuarea intensității luminoase
primare.
În ceea ce priveşte NO, se foloseşte spectrul de absorbţie în IR, banda
principală de absorbţie situându-se la /=5,2-5,4µm. Pentru NO
2
se utilizează aparate
măsurând absorbţia în UV sau VIS.

Metode de reducere a emisiilor de Nox
In procesele de ardere emisiile de NOx provin din:
- azotul din combustibili si
- azotul din aer la temperaturi ridicate si concentratii ridicate de O
2



22



Cele mai utilizate tehnici de reducere a emisiilor de NOx constau in:
- Reducerea primara NOx (rata de reducere NOx pana la 40-50 %).
Prin masuri primare se inteleg masurile tehnice pe partea arderii, care impiedica
masiv aparitia oxizilor de azot deja din timpul arderii.
Reducerea excesului de aer
(reducerea NOx pana la ca. 10 %)
Introducerea in trepte a aerului,
introducerea in trepte pe verticala
acombustibilului (reducerea NOx ca.
10 – 40 %). Alimentarea treptata a
combustibilului, unde prin a doua
alimentare a combustibilului intr-o
zona saraca in oxigen are loc
reducerea NO in N
2
. Ca substanta
suplimentara se poate utiliza fie
combustibilul principal cat si un alt
combustibil, altul decat cel principal, la
arderea carbunelui utilizand gazul si
pacura.
Reintroducerea in circuit a gazelor de
ardere (reducerea NOx pana la ca.
20%)
Arzator cu NOx redus (reducerea NOx cca. 20 - 30 %). La acestea, prin
mentinerea cantitatii de aer total necesar arderii la valori foarte precise, iar
o parte din aerul de ardere este ramificat in zona arzatorului si retransmis
arderii. Acest tip de alimentare cu aer de ardere actioneaza ca o reducere
a aparitiei de NOx in centrul flacarii de ardere si asigura mentinerea
cantitatii necesare de aer pentru o ardere completa a combustibilului.
Arderea are loc intarziat, fapt ce are ca rezultat dorit limitarea aparitiei de
NOx
23

- Reducerea secundara a NOx
SCR, reducere catalitica selectiva (rata de reducere a 80 – 90 %)
SNCR, reducere progresiva necatalitica (instalatie mica cu combustibili
solizi – rata de reducere pana la 80 %)
Prin masuri primare sunt posibile rate de reducere a oxizilor de pana la 30 %.
Insa acestea nu sunt mereu suficiente, pentru a indeplini cerintele stricte pentru
mentinerea calitatii aerului. De aceea au trebuit dezvoltate alte tehnici, numite masuri
secundare. Procesele tehnice esentiale sunt procesul SCR si procesul SNCR.
Procesul SCR. La procesul SCR (procedura catalitica selectiva) se dozeaza
amoniac (NH3) in fluxul de gaz de ardere, ce actioneaza astfel incat oxizii de azot sa se
transforme in azot (N2) si apa (H2O). Reactiile de reducere a oxizilor de azot sunt, în
principal următoarele:
4 NH3 + 6 NO = 5 N2 + 6 H2O
NH3 + 6 NO2 = 7 N2 + 12 H2O
• In prezenta oxigenului, se măreste gradul de reducere:
4 NH3 + 4 NO + O2 = 4 N2 + 6 H2O
4 NH3 + 2 NO2 + O2 = 3 N2 + 6 H2O
Aceasta reactie chimica este accelerata printr-un catalizator. Pentru a preveni o
aparitie a sarurilor de amoniu care ar infunda porii catalizatorului, functionarea
catalizatorilor are loc la temperaturi de peste 320 °C. Mai sus de aceasta temperaturi nu
apar sarurile de amoniu.
Cei mai utilizaticatalizatori sunt:
Baza de oxid de titan (300-450
o
C)
Silicati de AL zeolit-poros (300-600
o
C)
Particule de carbune activ de huila sau lignit, partial inlocuit cu
material inert (100-220
o
C)

24
Sunt posibile mai multe pozitii de inserare a sistemelor de reducere NOx in circuitul de
gaze:
Dispunere ―High-dust" , catalizatorul va
fi plasat inainte de preincalzitorul de aer
(LUVO) si astfel si inaintea electrofiltrului
pentru desprafuire. Aceasta are avantajul ca
gazele de ardere au deja temperatura
necesara. Cu toate acestea gazele de ardere
nu sunt desprafuite, aspect ce poate fi
dezavantajos pentru catalizator.
Dispunere “Low-dust", catalizatorul
este dispus dupa electrofiltru. Gazul de ardere
este deja desprafuit insa este necesara o
reincalzire a gazelor de ardere deja racite.
Dispunere ―Tail gas“, Catalizatorul se
va instala la finalul epurarii gazului de ardere.
Este necesara reincalzirea gazelor de ardere
cu arzator pe gaz. Avantajele:poluare redusa a
catalizatorului ( poluari, dezactivari, abraziune
reduse, constructie mica)

Procesul SNCR, In procesul SNCR, procesul de reducere selectiva necatalitica,
nu se utilizeaza nici un catalizator. Amoniac sau uree se dozeaza prin duze in camera
de ardere. Chiar si aici oxizii de azot se transforma in azot si apa. In functie de
capacitatea utilizata in momentul respectiv in centrala, locul de dozare variaza, si se
alege acolo unde este realizat optimul de
Temperatura, mai precis, de la 850 pana la 1000 grade celsius, acest proces
necesita o reglare foarte buna atat a debitelor cat si a temperaturii.
Momentan se utilizeaza si alte variante de procese de separare simultanta, unde
emisiile de dioxid de sulf si oxid de azot se reduc in etape imedat consecutive:
Procesul cu cocs activ. La procesul cu cocs activ, gazul de ardere
desprafuit si desulfurat se pulverizeaza cu amoniac si este trecut printr-un
strat de cocs activ. Prin actionarea catalitica a cocsului se formeaza din
oxizii de azot H
2
O si N
2
Aceasta reactie are loc intr-un interval de
temperatura intre 80 si 150 °C.
Procesul DESONOX, La procedura DESONOX gazul de ardere se
desprafuieste intr-un electrofiltru inainte de preincalzitor unde este incalzit
la 350 pana la 450 °C. Apoi se dozeaza amoniac pentru reducerea NOX,
proces careare loc intr-un catalizator pe pat fix. Acolo rezulta de
asemenea azot si apa.
4.Ozonul

Ozonul (O
3
) este o molecula triatomica alcătuita din trei atomi de oxigen. Ozonul
este o forma alotropica a oxigenului si are o stabilitate foarte scăzuta in comparaţie cu
forma biatomica (O
2
) si a fost descoperit de Christian Friedrich Schönbein in 1840.
1. Proprietati fizice:
Nume sistematic: trioxigen,
Formula moleculara: O
3

Masa moleculara: 47,998 g/mol,
25
CAS numar: 10028-15-6,
Densitate: 2,144 g/L (0
0
C), gaz,
Solubilitatea in apa: 0,105 g/100mL (0
0
C),
Punctul de topire: 80,7 K, -192,5
0
C,
Punctul de fierbere: 161,3K, -111,9
0
C,
Entalpia standard de formare: Δ
f

solid
+142.3 kJ/mol
Entropia moleculara standard: S°
solid
237.7 J.K
−1
.mol
−1

Aparenta: gaz albăstrui;
Conversia concentratiilor: 1ppm
v
= 2.14 mg/m
3
(la 0
0
C si 760mmcolHg)
1ppm
v
=1.96 mg/m
3
(la 25
0
C si 760mmcolHg)
Nediluat ozonul este un gaz slab albăstrui la temperatura si presiunea standard,
lichefiat la -112
0
C are culoarea albastru închis, iar la -193
0
C devine solid violet inchis. La
concentraţiile care se găseşte in atmosfera este incolor. La concentraţii cuprinse intre
0,0076 si 0,036 ppm are miros specific (electric).
2. Proprietăţi chimice specifice
Ozonul este un oxidant puternic, instabil la concentraţii ridicate,
descompunându-se la oxigen molecular:
2 O
3
→ 3 O
2

Reacţia se desfăşoară cu viteza mare cu creşterea temperaturii si scăderii
presiunii.
Ozonul poate oxida metalele la forme superioare de oxidare (cu excepţia
aurului, platinei si iridiului):
2 Cu
2+
+ 2 H
+
+ O
3
→ 2 Cu
3+
+ H
2
O + O
2

De asemenea poate oxida oxizii la forme oxidate mai inalte sau la peroxizi:
SO
2
+ O
3
→ SO
3
+ O
2
NO + O
3
→ NO
2
+ O
2
(reactie cu efect de chemiluminiscenta),
NO
2
+ O
3
→ NO
3
+ O
2
si in continuare: NO
2
+ NO
3
→ N
2
O
5

Reacţionează cu carbonul la temperatura camerei la bioxid de carbon:
C + 2 O
3
→ CO
2
+ 2 O
2

Nu reacţionează cu sărurile de amoniu, dar reacţionează cu amoniacul la azotat
de amoniu:
2 NH
3
+ 4 O
3
→ NH
4
NO
3
+ 4 O
2
+ H
2
O
Oxidează sulfurile la sulfaţi:
PbS + 4 O
3
→ PbSO
4
+ 4 O
2

Plecând de la sulf elementar sau de la bioxid de sulf prin reactia cu ozon se
poate obţine acidul sulfuric:
S + H
2
O + O
3
→ H
2
SO
4

3 SO
2
+ 3 H
2
O + O
3
→ 3 H
2
SO
4

In prezenta acidului clorhidric transforma clorura stanoasa in clorura stanica:
3 SnCl
2
+ 6 HCl + O
3
→ 3 SnCl
4
+ 3 H
2
O
In faza gazoasa hidrogenul sulfurat este oxidat la bioxid de sulf:
H
2
S + O
3
→ SO
2
+ H
2
O,
iar in faza lichida sunt posibile doua reactii simultane:
H
2
S + O
3
→ S + O
2
+ H
2
O
26
3 H
2
S + 4 O
3
→ 3 H
2
SO
4

Ozonul poate fi folosit in reacţii de combustie, când se obţin temperaturi mult
mai mari decât arderea in oxigen molecular:
3 C
4
N
2
+ 4 O
3
→ 12 CO + 3 N
2
Arderile in ozon sunt posibile la temperaturi extrem de joase (la -196
0
C in ozon
lichid hidrogenul formează un super oxid care dimerizează):
H + O
3
→ HO
2
+ O
2 HO
2
→ H
2
O
4

Se cunosc ozonidele metalelor alcaline (KO
3
, RbO
3
, si CsO
3
):
KO
2
+ O
3
→ KO
3
+ O
2

2 KOH + 5 O
3
→ 2 KO
3
+ 5 O
2
+ H
2
O
Reacţia de oxidare a manganului din apele potabile se foloseşte curent la
reducerea concentraţiei de mangan (similar Fe):
2 Mn
2+
+ 2 O
3
+ 4 H
2
O → 2 MnO(OH)
2 (s)
+ 2 O
2
+ 4 H
+

Cianurile pot fi oxidate uşor cu ozon la cianaţii, mult mai puţin toxic, iar ureea se
oxidează la componente simple:
CN
-
+ O
3
→ CNO
-
+ O
2

(NH
2
)
2
CO + O
3
→ N
2
+ CO
2
+ 2 H
2
O
3. Producerea artificiala a ozonului
Ozonul se formează din oxigen sub influenta descărcărilor electrice si a
radiaţiilor electromagnetice de înalta energie. Multe echipamente electrice produc
cantităţi notabile de ozon (echipamente de voltaj înalt, copiatoare laser, fotocopiatoare,
sudura cu arc electric, motoarele electrice cu perii, contactoare).
Pentru nevoi industriale, in concentraţii de ordinul ppm ori mg/L, ozonul se
produce cu radiaţii ultraviolete de lungime de unda mica produse de lămpile cu
descărcare in vapori de mercur sau prin procese reci de descărcare in câmp electric de
înalta tensiune (efect corona). Aceste instalaţii sunt alcătuite din doua placi metalice la
mica distanta separate prin izolatori potriviţi (sticla borosilicat sau mica).
Înalta tensiunea alternativa aplicata plăcilor produce disocierea moleculelor de
O
2
care se recombina la O
3
.
Pe cale umeda, ozonul se produce prin electroliza acidului sulfuric (3 molar) pe
catod de grafit si anod de platina la cca. 9 volti:
3 H
2
O → O
3
+ 6 H
+
+ 6 e

ΔE
o
= − 1.53 V
6 H
+
+ 6 e

→ 3 H
2
ΔE
o
= 0 V
2 H
2
O → O
2
+ 4 H
+
+ 4 e

ΔE
o
= −1. 23 V
4. Aplicaţii industriale
Ozonul poate fi folosit ca substanţa de înălbire si pentru a distruge bacteriile.
Multe sisteme municipale de apa potabila folosesc ozonul pentru a ucide bacteriile, in
locul clorului. Ozonul nu formează compuşii secundari (organoclorici in cazul clorului) si
nici nu rămâne in apa după tratament, dar in unele sisteme se introduce o cantitate mica
de clor pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor in ţevile de transport. Odată ce a fost
eliberat, nu lasă gust sau miros apei potabile. Un nivel scăzut de ozon este folositor
pentru a purifica aerul din interiorul locuinţei. Elimina mucegaiul si împiedica formarea
lui. In mod industrial, ozonul (sau apa ozonizata) este folosit la:
27
- Dezinfectarea apei înainte de a fi îmbuteliata,
- Dezodorizarea obiectelor si aerului de exemplu după un incendiu,
- Omoară bacteriile de pe alimente si suprafeţele de contact
- Spălarea fructelor si legumelor proaspete pentru a ucide drojdii, mucegai si
bacterii
- Ataca chimic contaminanţi din apa precum: fier, arsenic, nitriţi si complecşi
organici
- Ajuta la aglomerarea (coagularea) particulelor, lucru ce ajuta in filtrare, metoda
prin care sunt îndepărtaţi fierul si arsenicul,
- Curata si înălbeşte ţesăturile,
- Ajuta la fabricarea materialelor plastice si permite dezvoltarea de legături chimice,
- In tratamentele apelor de suprafaţa pentru a eradica paraziţi precum Giardia
Cryptosporidium (proces de ozonare),
- In spitale, ozonul poate fi folosit pentru a decontamina sălile de operaţii.
5. Aplicaţii domestice
Generatoarele de ozon, cu ionizare sau fără sunt in mod curent folosite la
sanitarizarea (nivel mare de ozon) si la dezodorizarea încăperilor nelocuite, conducte si
canalizări, vehicule, vapoare, lemnărie, construcţii.
Multe aparate de purificare a aerului produc cantităţi mici de ozon pentru a imita
procesele naturale de filtrare si sanitarizare a încăperilor, cu toate ca nu sunt cunoscute
pe deplin efectele cumulate.
Apa ozonizata se foloseşte curent la spălarea mănuşilor, ambalajelor de
alimente, purificarea apei potabile, a suprafeţelor din locuinţe.
Cantităţi controlate de ozon aplicate produselor de carne, fructelor au efect
antimicrobian. Ironic, ozonul, un poluant atmosferic recunoscut, duce la diminuarea de
pesticide si conservanţi in produsele vegetale si animale.
Ozonul se utilizează in tratarea apelor potabile (direct la izvor, in staţiile de
tratare sau in conductele de transport) pentru a reduce cantitatea de clor sau brom
necesara tratamentelor de menţinere a apei fără organisme bacteriene. Deoarece nu
rămâne remanent, ozonul trebuie asociat cu alt bactericid pentru a preîntâmpina
recontaminarea apei cu bacili pe traseele de transport si distribuţie.
De asemenea, ozonul se foloseşte pe scara mare in tratamentul apei de acvariu
si de piscina pentru a controla dezvoltarea paraziţilor si a preîntâmpina fenomenul de
înflorire a apei. Faptul ca se descompune rapid si aplicat in concentraţii controlate nu
afectează viata peştilor.
Ozonul are o serie mare de aplicaţii medicale si farmaceutice. Este folosit pentru
a controla antioxidanţii din organism in sensul reglării balanţei antioxidanti-prooxidanti
prin stimularea producerii de enzime antioxidante. Cu toate ca ozon-terapia a înflorit ca
o forma de medicina alternativa multe proceduri încă nu sunt argumentate prin studii
sistematice

6. Ozonul ca poluant
Ozonul este dăunător pentru plămân si iritant pentru sistemul respirator.
Organizaţia Mondiala a Sănătăţii a stabilit limitele de la care ozonul are efecte asupra
sănătăţii umane. Ozonul fiind o forma foarte reactiva a oxigenului reacţionează cu
legăturile organice duble si poate distruge majoritatea moleculelor organice. Ozonul are
următoarele efecte asupra sănătăţii la concentraţii normale in aerul urban
o Iritaţii ale sistemului respirator, cauzând tuse, iritaţii ale gatului,
o Reduce funcţia plămânilor, îngreunează respiraţia, aceasta in loc sa fie
profunda si rara devine deasa si anemica, rezistenta corporala scăzând,
28
o Agravarea simptomelor astmatice. Când ozonul are un nivel ridicat,
persoanele care suferă de astm are crize, fiind necesara intervenţia
doctorului. Unul dintre motivele care produc aceasta agravare este acela
ca ozonul face sistemul respirator mult mai sensibili la factorii alergici.
o Creste susceptibilitatea infecţiilor respiratorii.
o Inflamaţia si îmbolnăvirea mucoasei plămânilor. Aceasta mucoasa se
reface după o perioada scurta de timp câteva zile, cum se reface si pielea
după ce te arde soarele. Studiile pe animale arata ca daca acest tip de
inflamaţie a mucoasei plămânilor se repeta pe o lunga perioada de timp (
luni, ani, decenii) ţesutul plămânilor rămâne cicatrizat permanent aceasta
duce la reducerea performantelor plămânilor deci la o sănătate precara.
Un studio statistic asupra a 95 de oraşe mari din US a arătat o strânsa legătura
intre cantitatea mare de ozon din aer si moartea prematura. Sa concluzionat ca o
scădere a nivelului de ozon din mediul urban cu o treime ar salva 4000 de vieţi anual.
(Bell et. Al, 2004)
7. Fiziologia ozonului
Ozonul, alaturi de formele reactive ale oxigenului precum superoxidul, oxigenul
singlet, peroxid de hidrogen si ioni hipoclorit, este produs natural in celulele albe ale
sangelui si alte sisteme biologice (precum radacinile unor asteraceae ca urmare a unor
corpuri straine). De asemenea, cand ozonul trece in dioxigen, elibereaza radicali liberi
de oxigen, care sunt foarte reactivi si capabili sa distruga multe molecule organice.
Ozonul a fost gasit ca transforma colesterolul in fluxul sanguin, determinand distrugerea
si rigidizarea arterelor. In plus, capacitarea oxidanta mare a ozonului poate fi o cauza a
producerii de inflamatii. Relatia cauza-efect a modului in care ozonul este creat in
organism si ceea ce face, este inca neclar, insa se considera ca are legatura cu legarea
antigenului in raspunsul imun al organismului.
De asemenea, a fost demonstrat ca ozonul formeaza legaturi specifice intre
colesterol si derivati metabolici care sunt considerati ca faciliteaza aparitai de afectiuni
patologice precum ateroscleroza in placi.
Ozonul in atmosfera terestra
8. Ozonul stratosferic
Modalitatea standard pentru a exprima concentratia de ozon din
atmosfera (continutul pe zona si coloana verticala) consta in utilizarea
unitatilor Dobson. O unitate Dobson (UD) este egala cu 2.69 × 10
16
molecule de ozon per centimetru patrat sau 2.69 × 10
20
molecule pe
metru patrat. O unitate Dobson se refera la un strat de ozon de
grosimea de 10 micrometri la temperatura si presiunea standard (d.e.:
300UD la suprafata pamantului si la 0
0
C va ocupa un strat gros de 3
mm).
Cea mai mare concentratie de ozon in atmosfera se gaseste in
stratosfera la altitudini cuprinse intre 10 si 50 km, zona cunoscuta sub
numele de stratul de ozon. In acest strat sunt absorbite radiatiile
ultaviolete cu lungimea de unda mai mica de 320 naometri emise de
soare (/UV =270-400qm).
Radiatiile ultraviolete sunt impartite in trei game, UV-A, cu
lungimi de unda cuprinse intre 320 si 400 nm, UV-B, cu lungimi de unda
cuprinse intre 280 si 320 nm si UV-C, cu lungimi de unda mai mici de
280 nm. Pentru formarea ozonului sunt importante radiatiile UV-C, care
au suficient de multa energie pentru a rupe molecula de oxigen in doi
atomi.
29
In stratosfera ozonul este produs prin descompunerea oxigenului molecular de
catre radiatiile UV cu /< 240qm. Trei forme alotropice ale oxigenului participa la ciclul
ozon-oxigen: oxigenul atomic (O), oxigenul diatomic (O
2
sau molecular) si oxigenul
triatomic (O
3
sau ozon). Dupa ce molecula de oxigen este fotodisociata in doi radicali
atomici, prin combinarea unui radical atomic cu o noua molecula de oxigen se obtine
ozonul:
O
2
+ (/ < 240 qm) → 2 O
O + O
2
→ O
3

Molecula de ozon absoarbe radiatiile ultraviolete cu / cuprins intre 200 si 320qm
si se descompune in oxigen molecular si un radical de oxigen. Radicalul de oxigen
poate ataca o noua molecula de oxigen si se reface ozonul. Ozonul se poate
descompune si prin reactia cu un radical de oxigen:
O
3
+ (/ =200-320 qm) → O
2
+ O
O
3
+ O → 2 O
2

Practic, continutul de ozon din stratosfera reprezinta bilantul dintre procesul
fotochimic de formare si procesele de recombinare.
Reactia de descompunere este favorizata prin cataliza de prezenta radicalilor
liberi cum ar fi: hidroxil (OH), monoxid de azot (NO) clor (Cl) brom (Br) si cloroflorcarboni
(CFCs). De exemplu:
Cl + O
3
→ ClO + O
2

ClO + O → Cl + O
2

Suma: O
3
+ O → O
2
+ O
2

Efectul crescand prin rata de recombinare. Florul si bromul reactioneaza similar.
Practic, atomii de halogeni participa succesiv la mii de reactii de descompunere a
ozonului.

9. Deprecierea stratului de ozon
Gaura din stratul de ozon este adesea confundata cu problema incalzirii globale.
Desi intre ele exista o anumita legatura, pentru ca ozonul are contributia sa la efectul de
sera, "gaura de ozon" constituie o problema separata si o dovada in plus a efectelor
nefaste ale activitatii omului asupra mediului. Deasupra Antarcticii, si nu de mult si
deasupra Arcticii, ozonul stratosferic s-a diminuat cantitativ de câteva ori in cursul
ultimilor 15 ani, in unele anotimpuri. Diminuarile in cauza sint exclusiv rezultatul poluarii
atmosferei cu diferiti compusi capabili sa descompuna ozonul. In pofida tuturor masurilor
luate, diminuarea concentratiei de ozon stratosferic este un proces care continua sa se
extinda.
Primele gauri in stratul de ozon au fost
descoperite deasupra Antarcticii. Se pare ca independent
de activitatile umane se produce acolo, an de an, o
subtiere a stratului de ozon, in perioadele de sfarsit al
iernii si inceput al primaverii, numai ca, in ultimele decenii,
fenomenul tinde sa capete proportii alarmante. Emisiile
poluante sunt generate in special in emisfera nordica, dar
circulatia atmosferica le raspandeste pe toata suprafata
terestra. In timpul lunilor de iarna australa (din iunie pana
in august), cand zona Polului Sud nu primeste nici un pic
de lumina solara, stratosfera se raceste puternic, ceea ce
30
favorizeaza aparitia unor nori de mare altitudine, alcatuiti din cristale fine de gheata.
Acesti nori poarta numele de PSC (Polar Stratospheric Clouds) si au proprietatea de a
oferi o suprafata catalitica ideala pentru descompunerea CFC-urilor, eliberandu-se astfel
clorul (şi alti halogeni). Dar reactia de descompunere nu se poate declansa la intuneric,
de aceea ea se produce abia in perioada in care Soarele incepe sa lumineze zona
antarctica (la inceputul lunii septembrie), mai inainte de diparitia PSC. Sa mai
mentionam un fapt important. In timpul iernii australe, Antarctica este izolata,
meteorologic, de restul lumii, printr-o circulatie naturala, numita vortex polar, care
impiedica improspatarea in ozon a stratosferei, ceea ce contribuie suplimentar la
subtierea stratului de ozon. Fenomene asemanatoare se produc si in zona arctica,
numai ca aici, datorita conditiilor meteorologice specifice, subtierea stratului de ozon
este mai „blanda" şi nu coboară la latitudini atat de mici ca in cazul emisferei sudice.
Acest fapt este un mare avantaj pentru noi, avand in vedere densitatea ridicata
a populatiei din emisfera nordica. Avem acest „noroc" din mai multe motive. In primul
rand, temperaturile din zona Polului Nord sunt rareori suficient de scazute pentru a
permite aparitia PSC-urilor. In al doilea rand, vortexul polar are in Arctica o intensitate
mult mai scazuta decat in Antarctica. Aceste doua elemente fac ca subtierea stratului de
ozon in zona nordica sa fie de mai mica intensitate decat in zona sudica.
9. Protocolul de la Montreal
Datele alarmante privitoare la scaderea nivelului de ozon stratosferic nu au lasat
indiferenta lumea ştiinţifică şi politica, astfel:
o in 1985, este semnata conventia de la Viena, care a elaborat mecanisme
pentru cooperarea internationala in ceea ce priveste programele de
cercetare asupra ozonului,
o doi ani dupa aceasta, in septembrie 1987, este semnat „Protocolul de la
Montreal privitor la substantele care produc saracirea stratului de ozon".
Acesta a stabilit ca statele semnatare vor renunta la utilizarea substantelor
care distrug stratul de ozon. Trebuie sa remarcam ca acest tratat nu a
intampinat aceeasi rezistenta acerba ca Protocolul Kyoto, referitor la
reducerea emisiilor de gaze ce produc efectul de sera. De fapt, industriile
sunt pregatite deja sa inlocuiasca substantele raspunzatoare de
distrugerea ozonului.
o Protocolul de la Montreal a fost completat de doua acorduri suplimentare,
semnate la Londra, in 1990, si la Copenhaga, in 1992, prin care s-au
stabilit calendare precise pentru eliminarea CFC-urilor si a celorlalte
substante periculoase pentru ozon. Astfel, toate aceste substante vor
trebui eliminate pana in 2029.
o in 1994 s-a votat ca ziua de 16 sepembrie ca Ziua internationala a
stratului de ozon
10. Efectele diminuarii stratului de ozon

Creşterea continua a nivelului de
radiatii UV-B, datorata reducerii stratului
de ozon, duce, in lipsa unor masuri de
protectie adecvate, la imbatranirea
accentuată a pielii, cancere cutanate, boli
de ochi, scăderea eficientei sistemului
imunitar etc.
Efectul de sera indus de
prezenta ozonului in straturile tropesferei
31
este dificil de estimat din cauza repartitiei extrem de neuniforme.
Riscul expunerii la radiatie ultravioleta se apreciază prin indexul radiatie UV.
Indexul are o scara de la 0 la 10+, unde 0 indica un risc minim de expunere iar 10+
indica un risc foarte mare.
Indexul UV Nivelul expunerii
0-2 Minim
3-4 Scazut
5-6 Moderat
7-9 Mare
10+ Foarte mare
11. Monitorizarea stratului de ozon stratosferic
Nivelul de ozon din stratosfera face obiectul programelor internationale de
supraveghere prin retelele de sateliti meteorologici. Primul sistem ( Total Ozone
Mapping Spectrometer -TOMS) a inceput cu satelitul Nimbus 1 (1978), azi Nimbus 7,
completat cu Meteor-3. Din 2006 a intrat in uz OMI (Ozone Monitoring Instrument).
AURA este un sistem multinational coordonat de NASA cu aplicatii de supraveghere a
stratului de ozon, calitatea aerului si schimbarile climatice.
Sistemele de decelare sunt complexe si utilizeaza absortii sau emisii in UV, IR
sau vizibi, microunde:
o HIRDLS — High Resolution Dynamics Limb Sounder - measures infrared
radiation from ozone, water vapor, CFCs, methane and nitrogen
compounds. Developed jointly with the United Kingdom Natural
Environment Research Council.
o MLS — Microwave Limb Sounder - measures emissions from ozone,
chlorine and other trace gases, and clarifies the role of water vapor in
global warming.
o OMI — Ozone Monitoring Instrument - uses ultraviolet and visible
radiation to produce daily high-resolution maps. Developed by Finnish
Meteorological Institute and the Netherlands Agency for Aerospace
Programmes.
o TES — Tropospheric Emission Spectrometer - measures tropospheric
ozone in infrared wavelengths, also carbon monoxide, methane and
nitrogen oxides.
12. Ozonul troposferic
La nivel troposferic ozonul este considerat un gaz poluant alaturi de oxizi
azotului si oxizi sulfului. Ozonul nu este emis direct de catre motoarele cu ardere interna
ori din procesele industriale. Majoritatea ozonului troposferic se formeaza prin reactii
fotochimice la care participa poluantii din atmosfera - precursorii: oxizii azotului (NOx),
monoxidul de carbon (CO), compusii organici volatili (VOCs). Emisiile din trafic si cele
din industrie pot fi transportate de vânt la distante mari, iar in prezenta radiaţiilor solare
se creează condiţii de formarea a ozonului troposferic in zone nepopulate aflate la mari
distante de sursele de emisie a precursorilor.
Ozonul local se produce prin cicluri de reactii succesive si paralele ce implica
monoxidul de carbon, radicalulhidroxil si COV-uri care se oxideaza la vapori de apa si
bioxid de carbon:
OH + CO → H + CO
2

H + O
2
→ HO
2

32
Radicalul peroxid reactioneaza cu monoxidul de azot la dioxid de azot, care
fotolitic genereaza radicalii de oxigen si apoi ozonul:
HO
2
+ NO → OH + NO
2

NO
2
+ hν → NO + O
O + O
2
→ O
3

Suma acestor reactii:
CO + 2O
2
→ CO
2
+ O
3

Ciclurile se complica implicand HOx si NOx sfârşind prin reacţia intre OH si NO2
la acid azotic ori prin reactia intre radicalul peroxi cu formare de peroxizi. Reactiile care
implica VOC merg prin mecanisme mai complexe, oricum reactia radicalului peroxi
asupra NO la NO2 este pasul critic in formarea ozonului troposferic.
Transportul ozonului din stratosfera este a doua sursa de ozon troposferic.
13. Monitorizarea ozonului troposferic
13.1 Metode manuale
S-au dezvoltat putine sisteme manuale de analiza chimica a ozonului prin
proceduri analitice clasice. Poate trebuie sa amintim oxidarea violetului de genţiana de
catre ozonul dizolvat in apa ori barbotat prin solutia absorbanta la pH=2 conţinând
aceasta substanţă. Toate metodele au interferente foarte mari, interferente care
trebuiesc rezolvate prin alte metode.
13.2 Metode automate
Am putea afirma că măsurătorile de ozon se fac aproape exclusiv prin metode
automate. Cea mai dezvoltată metodă fiind absorţia în UV. Majoritatea analizoarelor
sunt standardizate pe plan internaţional (facilitati in compararea rezultatelor si erorilor).
In continuare se prezinta analizorul pentru determinarea O3 prin fotometrie în UV (US
EPA, numărul de referinţă EQOA-0193-091) cu care sunt echipate statiile din cadrul
sistemului de monitorizare a calitaţii aerului din municipiul Craiova:
- Domeniu de măsurare : 0-0.05 sau 0- 20 ppm cu autoscalare
- Limita inferioară de detecţie : < 0.001 ppm sau 0.1% pe toată scala
- Deviaţie zero: < 0.001 ppm / 24 ore
- Deviaţie span: < 0.5% din determinare/ 24 ore
- Timp de răspuns: < 20 secunde
- Linearitate: 0.001 ppm sau 1 % din determinare
- Ieşiri:
o digital, RS232
o analog, 0-20 mA , 2-20 mA, 4-20mA. Tensiunea opţională fiind de la
100mV la 10V
14. Modul de operare al analizorului de ozon
Ozonul prezintă o absorbţie puternică în domeniul ultraviolet cu un maxim la
lungimea de undă de aproximativ 250 nanometrii (nm). Analizorul de ozon ML®9810B
utilizează această caracteristică astfel încât poate să măsoare cu precizie concentraţiile
de ozon mai mici de 0,5 ppb. Un fotometru cu un singur fascicul stă la baza analizorului
ML®9810B.
O lampă cu vapori de mercur este folosită ca sursă şi o fotodiodă vidată este
folosită drept detector sensibil numai în regiunea spectrală specific pentru absorbţia O3.
33
Celula de absorbţie este practic un tub de sticlă cu o sursă de UV la un capat şi
un detectorl de UV la celălalt capăt. În timpul ciclului de referinţă aerul este transmis
printr-un scrubber, care îndepărtează ozonul, către fotometru şi se determină
intensitatea luminoasă (Io). Valva este apoi comutată pentru a permite aerului ambiental
să umple celula. Pe parcursul acestui ciclul de măsurare este determinată intensitatea
luminoasă (I). Legea Beer/ Lambert indică relaţia între intensităţile luminoase astfel
determinate şi concentraţia de ozon.
Şi alţi compuşi absorb la lungimea de unde de 254 nm, lungime de undă
predominant emisă de lampa de UV. Printre aceştia sunt incluse hidrocarburile
aromatice, SO2, şi alţii. Scrubberul îndepărtează selectiv ozonul din probă, dar lasă să
treacă aceşti compuşi care astfel sunt participanti la absortia de zero (sau de referinţă).
Raportul intensităţilor descris în paragraful de mai sus este funcţie numai de absobţia
ozonului.
Microprocesorul şi componentele electronice ale analizorului ML®9810B
controlează, măsoară şi corectează pentru toate variabilele externe pentru a asigura o
operare stabilă şi fidelă. De exmplu, coeficientul de absorbţie este influenţat de
temperatură şi presiune. Analizorul ML®9810B conţine senzori de temperatură şi
presiune care sunt utilizaţi pentru a corecta acest coeficient pentru condiţiile existente.
Această caracteristică ne asigură că un analizor ML®9810 calibrat în anumite condiţii va
opera în continuare cu precizie chiar şi în condiţii diferite de acestea
Analizorul ML®9810B nu are reglări mecanice interne. Microprocesorul
monitorizează toate variabile critice şi face reglările necesare. Procedura a fost în aşa
fel concepută încât nici o reglare nu afectează calibrarea.
Sursa de UV este o lampă cu vapori de mercur care funcţionează la 10mA cu
ajutorul unei surse de energie stabilizată. Temperatura lămpii este controlată şi păstrată
la aproximativ 50°C pentru a asigura o operare stabilă.
Toţi parametri de operare ai analizorului pot fi setaţi prin softul local, iar fazele
de operare (calibrare, masura, zero, test) pot fi comandate local sau din calculatorul
statiei sau din serverul sistemului sau din alta statie sau alt calculator prin remote
control.
34

35
5.Pulberi
Poluarea atmosferica, in contextul civilizatiei bazata pe dezvoltarea industriala si
urbana, face parte din viata noastra cotidiana si ramane un factor major negativ , cu
toate ca in ultimii ani s-au realizat progrese importante in sensul diminuarii efectelor
directe. Poluanţii din atmosferă sunt substanţe străine de compoziţia normală a aerului
şi pot fi împărţiţi în două categorii (suspensii si gaze), în funcţie de starea de agregare în
care se găsesc dispersaţi în stratul atmosferic din vecinătatea solului.
Aerul pe care îl respirăm conţine un anumit număr de poluanţi de diverse tipuri:
gaze (SO
2
, NO
x
, CO, HCl, Cl
2
, HC, COV, COS etc.), pulberi (cenuşi, ciment etc.),
aerosoli (ceaţă, spori, polen etc.), microorganisme (bacterii, ciuperci, mucegaiuri) şi
ocazional emisii radioactive.
In multe cazuri, emisiile de particule materiale in atmosfera constituie o
problema majora si evidenta, in context general (industria cimentului, siderurgie,
termocentrale, traficul auto etc) si particular, asociate cu mirosuri sau continut biologic
(industria alimentara, ferme zootehnice, statii de epurare etc).
Suspensiile sau aerosoli: sunt particule lichide sau solide cu diametre cuprinse
între 100-0,1µm. La dimensiuni mari stabilitatea în atmosferă este redusă, astfel încât
sistemul dispers nu se poate constitui, iar la dimensiuni mai mici decât 0,1 µm dispersia
este similară dispersiilor moleculare şi are o stabilitate deosebit de ridicată. Aerosolii
după dimensiunile lor se comportă în atmosferă astfel:
- aerosolii cu diametrele mai mari de 10 µm au stabilitatea scăzută în aer,
sedimentează cu viteză uniform accelerată în atmosfera imobilă, iar
capacitatea de difuzie este mică;
- aerosolii cu diametrele cuprinse între 10 - 0,1µm sedimentează în
atmosfera imobilă cu viteză uniformă conform legii lui Stokes, stabilitatea
sistemului dispers precum şi capacitatea de difuzie sunt medii;
- aerosolii cu diametre mai mici decât 0,1 µm nu se depun în atmosfera
imobilă ci se mişcă brownian, stabilitatea sistemului dispers precum şi
capacitatea de difuzie sunt foarte mari.
Primele doua
categorii sunt
considerate pulberi
sedimentabile, iar cea
de-a treia categorie se
masoara ca pulberi in
suspensie.
1. Particule în
suspensie.
În cadrul
acestui poluant se
înscriu particulele solide
netoxice cu diametrul
mai mic de 20 de µm.
Dintre acestea, cele cu
dimensiuni micronice şi
submicronice pătrund
prin tractul respirator în
plămâni, unde se depun
Repartitia particulelor in functie de diametrul echivalent
diametrul
echivalent,
microni
36
umed. Atunci când cantitatea inhalată într-un interval de timp depăşeşte cantitatea care
poate fi eliminată natural, apar disfuncţii ale plămânului, începând cu diminuarea
capacităţii respiratorii şi a suprafeţei de schimb a gazelor din sânge.Aceste fenomene
favorizează instalarea sau cronicizarea afecţiunilor cardiorespiratorii. Pulberile în
suspensie din atmosferă afectează ochii conducând la oboseala vizuală sau la afecţiuni
de mai lungă durată.
În cazul în care particulele conţin substanţe toxice ca, de exemplu, metale grele
adsorbite pe particulele solide, acestea devin foarte agresive, eliberarea în plasmă şi în
sânge a ionilor metalici conducând, în funcţie de metal şi de doză, la tulburări generale
foarte serioase.
Pulberile sunt considerate noxe atât pentru industrie cât şi pentru mediul
înconjurător. Suspensiile de particule fine în aer reprezintă fenomene naturale. Ele devin
un risc pentru sănătate atunci când sunt depăşite anumite praguri de concentraţie.

2. Originile şi volumul emisiilor
Sursele de poluare a atmosferei cu particule sunt foarte multe, cele mai
importante fiind sursele care emit pulberi. Daca nu luam in considrerare sursele naturale
(vulcanismul, pulberile desertice si eroziunea solului, vegetatia care emite polen si
aerosoli terpenici, incendiile de paduri, aerosoliii marini si microorganismele) si ne
referim doar la sursele antropice ajungem la o enumerare nesfirsita:
- Industria:
- Siderurgia care emite cantitati importante de oxizi de fier;
- Indusria metalelor neferoase la nivel de elaborarea metalelor si obtinerea
de aliaje;
- Industria materialeor de constructie reprezentata prin productia de ciment
si lianti;
- Cocseriile si industriile adiacente;
- Industria chimica si perochimica;
- Activitatile de constructii si sntierele;
- Industriile de ingrasaminte;
- Incineratoarele de deseuri menajere;
- Sursele de ardere fixe (termocentrale, cazane, incalzirea casnica);
- Sursele de ardere mobile (autoturisme, locomotive, avione, vapoare)
Orientativ, 50% din emisiile antropice de pulberi sunt provocate de sursele
industriale, 25% de catre sursele mobile si 25% de catre cele fixe.
Dupa tipul de emisie, sursele de poluare cu pulberi pot fi diferentiate in:
emisii dirijate sau punctuale (cosuri cu tiraj natural ori fortat);
emisii nedirijate sau fugitive (nu sunt echipate cu sisteme de colectare);
emisii difuze (surse extinse sau multe surse mici care nu pot fi evaluate individual: trafic
auto, santiere, activitati domestice).
Diferenta intre sursele fugitive si cele difuze este greu de realizat, evaluarea
cantitativa este la fel de dificila.
In mod uzual se fac evaluari ale nivelelor de emisie pentru pulberi pe grid mediu
sau des, in functie de tipul de program de evaluare (EMEP, OECD, PHOXA, locale).
3. Efectele particulelor
3.1Efecte asupra fiinţelor umane
În mediul industrial, unde se găsesc concentraţii relativ ridicate de particule de
natură bine definită, efectele patologice sunt cunoscute. De exemplu, două maladii sunt
recunoscute ca profesionale si indemnizabile: boala datorată prafului de azbest şi
37
silicoza, provenind de la inhalaţia de particule de sliciu cristalizat. În atmosfera urbană
aceste pulberi se găsesc la concentraţii inferioare celor din mediile industriale, prin
urmare nu se observă efectele specifice.
Totodată, un efect propriu al zonelor prafuite este iritaţia căilor respiratorii;
efectele specifice sunt în principal datorate substanţelor adsorbite pe pulberi, de
exemplu, efectul cancerigen al benzopirenului adsorbit pe cenuşile negre.

3.2Efecte asupra vegetaţiei
Depozitele de praf pe frunze formează un ecran intre frunza propriu-zisă şi
razele soarelui; şi modifică asimilaţia clorofiliană. Pulberile acide produc, la punctul de
contact cu celulele florilor şi frunzelor, necroze locale.

4. Proprietăţi specifice
Una dintre proprietăţile particulelor este sedimentabilitatea, care caracterizează
recăderea pulberilor pe sol. Factorii care guvernează sedimentabilitatea sunt:
starea de turbulenţă a atmosferei
- viteza vantului
- altitudinea emisiei
- viteza ascensionala verticală e emisiilor
- masa şi dimensiunile particulelor
Traiectoria unei particule, intr-un curent gazos este rezultanta tuturor forţelor
care se exercita asupra ei: gravitaţia, efectele electrostatice datorate prezenţei sarcinilor
electrice de pe suprafaţa sa, direcţia curenţilor de aer, gradientul termic, mişcarea
browniana prin impact cu alte particule etc.
Particulele pot fi "precipitate" pe o suprafaţă rece în urma efecului de gradient
termic şi a marii tensiuni superficiale. Pe suprafata particulelor inerte pot fi adsorbite
substanţe toxice şi germeni vii prezenţi în aer.
Atunci când particulele sunt inhalate, ele sunt filtrate selectiv prin sistemul
respirator prin următoarea modaliate:
- la nivelul foselor nazale sunt reţinute particulele superioare la 7µm;
- de-a lungul traheo-bonşic, cilii reţin particulele de mărime cuprinsă între 7
şi 3µm;
- la nivelul plămânului ajung particule mai mici de 3µm, iar numai cele
inferioare la 2µm ajung în spaţiile respiratorii;
- în alveole sunt reţinute cele mai mici de 1µm.
Depozitul de particule inhalate în sistemul respirator este reprezentat în
diagrama:
5. Măsurarea şi analiza particulelor
Măsurarea se referă la
determinarea nivelelor particulelor în
efluentul gazos sau în mediul
inconjurător. Ea este necesară pentru
a verifica respectarea normelor de
emisie şi pentru a controla eficacitatea
unui procedeu de ratinere.
Analiza pulberilor implica doua
tipuri de evaluari: analiza dimensionala,
granulometrica si analiza chimica.
38
Analiza granulometrica este importanta in procesele de verificare a eficientei
instalatiilor de retinere a pulberilor, iar analiza chimica este indispensabila la evaluarea
efectelor.
5.1 Prelevarea probelor de pulberi
Prelevarea probelor de pulberi trebuie sa fie facuta reprezentativ, adica
concentratia de pulberi din fluxul de proba si cea din fluxul de emisie trebie sa fie egale:
C/C
p
=V/V
p
Pentru o prelevare corecta trebuie indeplinite conditiile de izocinetism, in acest
sens se folosesc sonde capabile sa satisfaca aceste conditii. In sectiunea unui cos de
evacuare vitezele gazelor pot varia destul de mult, ceea ce implica debite de prelevare
diferite (practic, dupa masurarea distributiei vitezelor in sectiunea de recoltare se face
impartirea sectiunii de evacuare in asa-zisele zone de izo-masa, in continuare se face o
recoltaredin fiecare izo-masa). Sondele au in componenta:
- diuza interschimbabila montata in varful traseului de prelevare,
- un tub Pitot (L) sau doua prize de presiune (Pitot S) pentru masurarea
vitezei de circulatie in cos prin intermediul presiunii cinetice,
- o sonda pentru masurarea temperaturii (necesara corectiilor de debite)


Lantul de recoltare este alcatuit din sonda de prelevare (inclusiv portfiltrul si
filtrul), linii de legatura (furtune rigidizate pentru depresiune), sistem de masurare si
reglare a debitului si pompa pentru realizarea depresiunii de prelevare
5.2. Tehnici de masurare a cantitatii de particule
Filtrarea se bazeaza pe retinerea particulelor pe un mediu filtrant (membrana,
cartus) si determinarea prin cantarirea masei retinute.
Procentul de pulberi retinute depinde de mai multi factori:
- natura filtrului,
- pozitia filtrului,
- rezistenta filtrului la temperatura si umiditate,
- volumul si natura depunerii,
- natura pulberilor.
In principiu o membrana filtranta poate retine cele mai fine pulberi. De exemplu,
un filtru cu dimensiunea medie a porilor de 0,8 µm retine pulberi pana la 0,1 µm.
Cele mai utilizate membrane filtrante sunt cele din celuloza (hartie), au certe
avantaje:
39
- diametrele porilor foarte regulate si uniforme,
- se pot inmuia cu solventi si devin transparente pentru evaluarea prin
transparenta (microscop, densitometrie, raze X)
- pot fi calcinate, din cenusa se pot analiza metalele.
- au dezavantajul ca se colmateaza la umiditate si nu rezista la temperaturi
ridicate (se folosesc filtre din fibre de sticla sau ceramice).
Impingere (impactoare) fluxul de proba trece printr-o camera cu lichid (apa), iar
pulberile sunt retinte in lichid. Solutia se evapora si se cantareste masa retinuta.
Impactoarele uscate folosesc placa impactor pe care se depun pulberile mai
mari de anumite dimensiuni. Placile de impactor se cantaresc.
Metoda optica se bazeaza pe diminuarea fluxului luminos in functie de
densitatea de pulberi existente in fluxul de gaze. Se utilizeaza pentru monitorizarea
continua on-line. Au multe probleme tehnice de mentenanta deoarece ferestrele optice
se murdaresc frecvent, densitatea optica este modificata de cantitatea de apa din fluxul
masurat si de natura pulberilor (compozitia si granulometria). Metoda are avantajul ca
ofera rezultate instantanee. De regula, este dublata printr-o metoda gravimetrica cu
recoltare orara sau zilnica.
Metode bazate pe interactiunea cu radiatiile ionizante. Aceste tehnici se
bazeaza pe efectul de diminuare a transmisiei radiatiei beta sau gama la trecerea printr-
un depozit de pulberi colectate e o banda de hartie filtranta. Sistemul functioneaza
secvential (intervalele de timp sunt de ordinul zecilor de minute pana la cateva ore): un
volum cunoscut de aer este filtrat prin banda de hartie, iar apoi banda face un pas
inainte, zona cu pulberile acumulate ajunge in dreptul unui sistem emitor-receptor
radioactiv:


VALORI LIMITĂ ADMISIBILE PENTRU PULBERI

Nr.
crt.
Denumirea substanţei
Valoare
limită 8 ore
Observaţii
0 1 2 3

1. Cuarţ(pulbere) 0,1 mg/m3 Fracţie respirabilă
2. Cristobalit (pulbere) 0,05 mg/m3 Fracţie respirabilă
3. Tridimit (pulbere) 0,05mg/m3 Fracţie respirabilă
4. Azbest (amestec de fibre,
inclusiv cel
0,3 fibre/cm3 Fracţie respirabilă

care conţine crisotil) (pulbere)
C

5. Fibre de sticlăcu filament 1 fibra/cm3 Fracţie respirabilă
40

continuu (pulbere)

6. Lânăde
sticlă
(pulbere) 1 fibra/cm3 Fracţie respirabilă
7. Lânăde
rocă
(pulbere) 1 fibra/cm3 Fracţie respirabilă
8. Lânăde furnal (pulbere) 1 fibra/cm3 Fracţie respirabilă
9. Fibre de sticlăpentru scopuri 1 fibra/cm3 Fracţie respirabilă

speciale

10. Lemn
(esenţătare)
(pulberi) 5 mg/m3 Fracţie totală

C*)

11. Lemn (esenţămoale) 5 mg/m3 Fracţie totală
12. Lemn de
cedru
(pulberi) 0,5 mg/m3 Fracţie totală
13. Bumbac (pulberi) 1 mg/m3 Fracţie totală
14. Fainăde
grâu
(pulberi) 0,5 mg/m3 Fracţie totală
15. Celuloză (pulberi) 10mg/m3 Fracţie totală
16. Cereale (pulberi) 4 mg/m3 Fracţie totală
17. Cărbune, cocs, grafit (SiO2sub 2 mg/m3 Fracţie totală

5%) (pulberi)

18. Carburăde siliciu (carborund)
(pulbere)
10 mg/m3 5
mg/m3
Fracţie totală Fracţie
respirabilă
19. Caolin (pulbere) 2 mg/m3 Fracţie totală
20. Ipsos şi gips (pulbere) 10 mg/m3 5
mg/m3
Fracţie totală Fracţie
respirabilă
21. Marmură(pulbere) 10 mg/m3 5
mg/m3
Fracţie totală Fracţie
respirabilă
22. Mică(pulbere) 3 mg/m3 Fracţie totală
23. Ciment Portland (pulbere) 10 mg/m3 Fracţie totală
24. Talc fărăfibre de azbest
(pulbere)
2 mg/m3 Fracţie totală
25. Tutun (pulbere) 10 mg/m3 5
mg/m3
Fracţie totală Fracţie
respirabilă

*) fracţie inhalabilă; dacă pulberea de lemn de esenţă tare este amestecată cu
pulbere de lemn de alt tip de esenţă, valoarea limită se aplică la suma cantităţilor
tuturor pulberilor de lemn prezente în amestecul respectiv.








41
6.Metalele grele
1. Aspecte generale
În categoria metalelor grele se numără aproximativ 60 de metale care au o
densitate mai mare de 4,5 mg/cm3. Unele metale grele sunt foarte importante pentru
oameni, animale şi plante, cum ar fi fierul, nichelul, zincul, cuprul, altele pur şi simplu
încarcă mediul înconjurător.
Cele mai toxice metale grele sunt: mercurul, plumbul, cadmiul, vanadiul, cromul
şi taliul.
Poluarea cu metale grele reprezinta pentru biosfera un pericol pe termen lung si
ireversibil. Metalele grele se caracterizeaza prin persistenta, toxicitate si capacitatea de
acumulare in mediu. Emisia de metale grele in atmosfera este asociata de cele mai
multe ori cu emisia de pulberi.
Metalele grele reprezintă o parte a poluării active a apei din procesele
industriale, cum ar fi din industria chimică (producţia de: catalizatori, acopriri metalice,
electroliza pe catod de mercur, stabilizatori PVC etc) şi industria minieră. Dar cele mai
multe cazuri sunt reprezentate aşa-numitele poluari istorice cu metale grele din rocile
naturale (mineritul si prelucrarea minereurilor) care au lăsat în urmă multe mine
deschise în care metalele grele se scurg în apele de suprafaţă şi subterane aflate în
apropiere şi poluarea moştenită din activităţile industriale istorice.
Emisiile de metale grele sub forma de pulberi (cu continut variabil in metalul
toxic) sunt influentate de granulometria particulelor (si ea foarte variabila) deoarece in
functie de talia si densitatea particulelor rezulta timpul de stationare in atmosfera (de
exemplu: pulberile micronice pot calatori zeci de kilometri inainte de a se depune pe sol
si in plus patrund usor in sistemul respiratoriu).
Emisiile de metale grele sub forma lichida sunt rare (un singur caz cert - vapori
de mercur) deoarece metalele sunt solide la temperaturi ordinare.
Emisiile de metale grele sub forma gazoasa sunt posibile doar pentru metalele
care formeaza compusi organo-metalici (metil-mercur, tetra etil-plumb, carbonili metalici)
Forma chimica a metalului influenteaza gradul de toxicitate: cromul hexavalent
este mult mai toxic decat cel trivalent, clorura mercuroasa este un purgativ, pe cand
clorura mercurica este un toxic extrem de violent.
Deşi unele dintre aceste substanţe sunt elemente esenţiale, chiar doze foarte
mici pot afecta în mod serios sănătatea dacă sunt ingerate de-a lungul unei perioade
mai lungi de timp (efecte de acumulare).
Efectele cronice adesea apar sub forma unor simptome atipice şi de multe ori nu
pot fi depistate cauzele sau substanţele care le-au cauzat. Metalele amintite mai sus,
precum şi cadmiul şi mercurul sunt extrem de periculoase pentru sănătate, constatându-
se otrăvirea populaţiei umane sau faunei sălbatice în urma ingerării hranei sau prăzii
contaminate. Concentraţia lor în mediul terestru sau acvatic este din ce în ce mai mare
şi va continua să reprezinte o îngrijorare pentru toxicologi.
2. Exemple de metale grele poluante
Mercurul este o substanţă foarte toxică, in atmosfera cca. 99% se gaseste sub
forma metalica, iar 1% sub forme particulare (metil-mercur). În concentraţii scăzute
provoacă insomnie, tremur, dureri de cap şi oboseală. Dozele mari provoacă inflamarea
intestinului şi stomacului, colici, afecţiuni ale rinichilor şi pierderea memoriei, acestea
fiind doar câteva dintre problemele pe care le provoacă acest metal.
Plumbul este un metal toxic cunoscut ca fiind dăunător sănătăţii dacă este
inhalat sau ingerat. Efectele expunerii la plumb variază de la schimbări biochimice
42
subtile în cazul concentraţiilor scăzute, la efecte neurologice şi toxice severe, chiar
moartea în cazul expunerii la concentraţii foarte mari. Plumbul provoacă afecţiuni ale
creierului, ale sistemului nervos, rinichilor şi celulelor roşii din sânge. Este periculos mai
ales pentru copii, o expunere îndelungată putând provoca retardare mintală şi anomalii
şi/sau tulburări de dezvoltare şi comportamentale. Chiar şi în cazul expunerii pe termen
scurt există riscuri dacă este vorba de o femeie însărcinată sau de un copil mic. Poate fi
prezent sub forma organica (tetra etil plub din aditivii benzinelor). Boala cronica indusa
in mediile profesionale se numeste saturnism.
Cuprul este un element esenţial pentru organism. Însă concentraţiile mari pot
afecta creierul, ficatul şi pielea. Cuprul monovalent (ionic) este bactericid, iar cuprul
pulverulent este fungicid.
Cadmiul poate fi cancerigen. Afectează serios rinichii, măduva osoasă şi
oasele, provoaca placa dentara
Cromul ste un element esenţial pentru organism. Însă în concentraţii mari,
cromul (III) şi cromul (VI) produc iritaţii şi eczeme, cromul (VI) din praf şi aerosoli
provoacă iritaţii ale mucoasei nazale, perforarea septului nazal, astm alergic şi, în final,
cancer al plămânilor.
Nichelul poate provoca dermite care recidiveaza usor la contactul repetat.
Beriliu si compusi provoaca leziuni ale pielii si mucoaselor, iar prin rani la
nivelul tegumentelor conduce la formarea de granuloame care trebuie extirpate
chirurgical.
Zincul sub forma de aerosoli sau fumuri de saruri cu zinc (particular: clorura de
zinc) provoaca iritarea mucoaselor respiratorii si gastro intestinale. Frecvent, dupa
inhalarea fumurilor de oxid de zinc apare "febra otelarilor".
Fierul este foarte important pentru organismul uman şi pentru multe alte
vieţuitoare. Cantităţile prea mari produc vomă şi diaree şi afectează intestinul. Unii
compuşi care conţin fier sunt dăunători pentru peşti.

3. Surse de poluare cu metale grele
Mineritul este o activitate importantă care asigură materiale brute societăţii. Dar
dacă nu se iau măsurile de siguranţă necesare, mineritul poate fi însoţit de efecte
negative severe asupra mediului şi sănătăţii. El cauzează poluarea severă a aerului şi a
apei, mineritul fiind foarte extins peste tot în lume. Factori deosebit de importanti sub
aspectul poluarii mediului în minerit îl reprezintă utilizarea la scară foarte mare a apei şi
a energiei. Se estimează că minele şi topitoriile din întreaga lume consumă 5-10% din
totalul energiei produse în lume.
De exemplu: in bazinul Tisei, exploatarea aurului şi a minereurilor preţioase
predomină între activităţile de minerit. Prin urmare, râul, afluenţii lui şi apele de suprafaţă
din apropiere sunt poluate cu metale grele şi cianură, iar aerul cu pulberi metalifere.
Fiecare etapă a procesului de exploatare afectează într-un anumit grad mediul.
Cele mai multe mine, atât în timpul exploatării, cât şi după închidere, reprezintă o
ameninţare pentru mediu. Pot rezulta schimbări de peisaj, distrugeri ale habitatului,
schimbări climatice şi ale regimului râurilor, degradarea permanentă şi instabilitatea
terenurilor, destabilizări ale structurilor şi digurilor şi poluarea apei şi aerului. Referitor la
importanta problemei poluării apei, cei mai periculoşi poluanţi sunt metalele grele şi
cianura, dar şi alţii, cum ar fi acizii, sulfaţii, şi alte produse chimice folosite la procesarea
metalelor. Conform OEDC (date din 2005), industria minieră este responsabilă pentru
aproape 20% din totalul deşeurilor generate.
Depozitele de minereuri rezultate în urma exploatării reprezintă o problemă
serioasă de mediu, uneori chiar secole după ce minele respective au fost închise.
Pentru a obţine argint, cupru, aur sau alte metale, rocile sunt transformate în particule
43
fine, iar metalele rafinate prin diferite procedee. Extracţia unei tone de aur are ca rezultat
aproape 3 milioane tone de deşeuri.
Depozitarea în locuri deschise expune metalele grele aflate în rocile metalifere
la actiunea vântului şi a ploilor. Praful de pe mormanele de deşeuri este împrăştiat peste
locurile aflate în apropiere.
Consecinţele sunt reprezentate de boli ale căilor respiratorii, poluarea solului şi
a plantelor cu metale grele. Reziduurile din minele de uraniu emit radon, un gaz
radioactiv care produce cancer pulmonar.
Apa de ploaie spală metalele grele din roci, de exemplu fier, cobalt, nichel,
plumb, crom, cadmiu sau uraniu. Oxigenul oxidează minereurile sulfuroase, cum ar fi
pirita, în sulfaţi, cu apa, se formează acidul sulfuric care dizolvă şi mai mult metalele
grele. Această soluţie acidă care conţine metale grele se scurge şi poluează apele de
suprafaţă şi subterane, râurile şi lacurile. Apele poluate ameninţă viaţa peştilor ,
sănătatea oamenilor si diminueaza cpacitatea de folosire a respectivei resurse de apa.
Sterilele lichide rezultate de la exploatările miniere si din procesele de flotatie
sunt depozitate în iazuri de decantare. Sterilul şi apa reziduală de la mine sunt foarte
acide şi, depinzând de materialul care este exploatat, poluate cu diferite metale grele.
Unele dintre materialele din iazuri pot fi recuperate, cum ar fi fierul sau varul. Această
măsură poate reduce, cu mai multe sute de tone, reziduurile care urmează a fi
depozitate.
Efluenţii din iazurile de decantare şi apa folosită la spălarea minereurilor trebuie
tratate de uzine de tratare a apei. În general, există procese de precipitare şi de filtrare
care pot fi folosite pentru purificarea efluenţilor minieri.
Pe lângă problemele generale amintite mai sus, cele mai multe mine reprezintă
o ameninţare pentru mediu datorită metodelor de producţie utilizate. De exemplu,
exploatările de aur şi argint cauzează probleme deosebite datorită procesului de tratare
utilizat pentru rafinarea aurului din minereuri. După utilizare, soluţia de cianură care
conţine mari cantităţi de metale grele, este păstrată în iazuri uriaşe deschise pentru a se
degrada, timp de mai multe luni. În procesul de tratare, soluţia de cianură este turnată
direct peste grămada de minereuri. Din ambele surse, otrava periculoasă se evaporă în
aer şi, împreună cu metalele grele, se scurge în râuri şi ape de suprafaţă. Peştii sunt
omorâţi sau cel puţin nu mai pot fi consumaţi , iar apa potabilă este poluată. Cianura
este foarte toxică atât pentru oameni cât şi pentru animale.
Siderurgia evacueaza in atmosfera cantitati impresionante de gaze si pulberi
metalifere. Activitatile adiacente (depozite de minereu, statii de incarcare descarcare,
bensi de transport) genereaza cantitati notabile de pulberi metalifere.
Metalurgia si productia secundara de metale neferoase emit direct din
procesele tehnologice pulberi si saruri cu continut specific de metale grele.
Procesele de ardere (pe carbune si petrol) produc emisii foarte mari de pulberi.
O parte din metalele continute de combustibili folositi este emisa o data cu aceste
pulberi
Incinerarea deseurilor produce emisii extrem de diversificate in metale grele.
Industria cimentului si a liantilor si carierele de materii prime genereaza
emisii specifice de metale grele.
Industria chimica specifica (pigmenti, catalizatori, semiconductori) participa la
emisia de metale grele.
Incendiile de paduri si stepe favorizeaza excursia metalelor continute in
materialul vegetal si din solul afectat.
Sursele mobile (autotvehicule, locomotive, vapoare si avioane) elimina direct in
atmosfera metalele continute in combustibilii folositi.
Sursele naturale (vulcanismul, aerosoli marini, furtunile de nisip) contribuie la
emisiia totala de metale grele
44
4. Analiza metalelor, prelevare si tratament preliminar
Metoda de prelevare depinde de natura, volatilitatea si concentratia in metalul
analizat si eventual interferentele prezente.
Sistemele statice de prelevare constau in retinerea poluantilor pe medii filtrante
(membrane din fibre celulozice ori de sticla sau cartuse filtrante din carbune activ ori
absorbanti specifici) sau in absorbere care contin solutii absorbante specifice (cel mai
des folosite sunt solutiile acide). Volumul de aer prelevat trebuie contorizat cu exactitate,
iar procesul de retinere trebuie sa se desfasoare cu randament 100% (mai rar dupa un
randament de retinere subunitar).
Dupa un eventual proces de tratare a esantioanelor (aducere la volum final,
extragere din absorbanti, concentrare, dilutie, fragmentare in subprobe, oxidare-
reducere, corectii de pH) se trece la analiza propriu-zisa. Analiza calitativa si cantitativa
a poluantului metalic din esantion poate sa se complice in functie de mai multi parametri
ai probei (daca se cunoaste poluantul si forma de oxidare sau compusul, limita de
sensibilitate a metodei, perisabilitatea, numarul de probe, disponibilitate de aparatura si
reactivi etc).
Metoda clasica de analiza a metalelor este spectrometria de absortie atomica
(cu variantele flacara, cuptor, AAS-plasma cuplata inductiv), dar pot fi folosite foarte bine
tehnicile colorimetrice, tehnici electrochimice sau tehnici mult mai noi: atomizarea in
cuptor cu plasma cuplata inductiv si detectia in spectrometrul de masa sau fluorescenta
atomica sau complexarea cu fluorofori

5. Spectrometria de absorţie atomică (AAS), principii

Spectrometria atomică se bazează pe absorţia sau emisia energiei luminoase
(tranziţii electronice în domeniul UV-Vis) de către atomii elementelor chimice aduşi în
stare gazoasă. Scopul analizei elementale constă în identificarea şi determinarea
concentraţiei elementelor chimice din probă. Deoarece proba este distrusă informaţiile
chimice şi cele de structură se pierd.
Electronii atomilor în fază gazoasă au energii foarte bine distribuite, definite ca
nivele energetice. Energia luminoasă este absorbită de către electronii care se găsesc
pe nivelul energetic fundamental, sau este emisă de către electronii care se găsesc pe
nivelele energetice superioare (corespunzătoare stării atomice excitate), la lungimi de
undă foarte precise, rezultând linii spectrale. În domeniul UV-Vis, un element chimic
poate avea sute, chiar mii de linii de absorbţie/emisie. Lăţimea de bandă este foarte
îngustă, cca. 0,002-0,005 nm, lărgindu-se cu creşterea temperaturii şi a presiunii.
Utilizând un interval spectral foarte îngust este posibilă identificarea şi dozarea
cantitativă a unui singur element specific. Majoritatea elementelor chimice au stabilite
cele mai probabile linii de emisie/absorbţie, numite linii de rezonanţă, aceste fiind cele
mai potrivite lungimii de undă pentru analiza spectrometrică a elementului respectiv (Na
– 589 nm, Fe – 248,3 nm).
5.1. Componentele unui AAS
a. Sistemul de atomizare.
A. AAS flacara (AAS-F). Majoritatea tehnicilor de flacără utilizează un
nebulizator şi un arzător cu fante. Debitul de oxidant determină absortia probei prin
capilara calibrată şi produce dispersia lichidului în picături foarte fine (aerosol). Picaturile
mari cad la baza nebulizatorului şi sunt drenate în exterior. O mare parte din probă se
pierde pe această cale. Oxidantul (care transportă picături fine de proba ca aerosol) se
preamestecă cu carburantul (acetilenă) inainte de a intra la arzătorul cu fante. Arzătorul
produce flăcări stabile, liniare cu înălţime de 2 – 5 cm.
45
Nebulizatorul şi arzătorul trebuie să indeplinească (se reglează pentru)
următoarele desiderate:
- să producă aerosoli foarte fini şi reproductibili;
- să nu reţină lichide din probele succesive (fără efect de memorie);
- să producă flăcări liniştite, stabile şi reproductibile;
- să prevină curgerile inverse ale probei sau ale amestecului de gaze (explozii).
Presiunile şi debitele gazelor trebuie să fie foarte fin reglate, de preferinţă
automatizate şi programabile. Cele mai folosite amestecuri de gaze sunt: acetilenă – aer
(T
max
= 2400
O
K) şi acetilenă – protoxid de azot (T
max
= 2800
O
K). Debitul de
combustibil/oxidant poate fi reglat la raport: stoichiometric (flacără caldă), bogat (sau
reducător), excesul de combustibil ajută la reducerea oxizilor metalici, sau sarac
(oxidant) ajuta la distrugerea compuşi organici din probele.
Flacăra trebuie să evapore picăturile de lichid din aerosol, să descompună
compuşii organici şi sărurile la atomi şi să reducă ionii la atomi. Concentraţia atomilor
variază cu înălţimea flăcării ca urmare a chimismului foarte complex al flăcării.


B. AAS prin efect termoelectric (AAS-GF). In spectrometria de absorbţie
atomică prin efect termoelectric (cuptor de grafit) se utilizează tuburi din grafit incălzite
cu ajutorul unui curent electric intens. Majoritatea operatiilor cu cartusele de grafit sunt
prea pretenţioase pentru a fi efectuate fară asistenţă computerizată. Ordinea şi regimul
termic al etapelor implică următoarele operaţii:
- injectarea probei in cartuşul de grafit (5-50 µL);
- uscarea probei (100
0
C);
- calcinarea probei (300 – 500
0
C) pentru descompunera compusilor organici;
- atomizarea probei prin evaporare instantanee la 2000 – 2500
0
C, când pentru o
fracţiune de secundă norul de atomi umple tubul, absorbanţa probei fiind
măsurată in acest timp foarte scurt;
- curăţirea tubului de grafit prin încălzire la cca. 3000
0
C şi apoi răcirea pentru
refolosire.
Metoda de atomizare în flacără oferă o bună precizie şi acurateţe, viteză foarte
bună de analiză la un cost moderat, pe când metoda de atomizare în cuptor de grafit
oferă o sensibilitate mai mare, costuri mai ridicate şi pierderi de proba mici.

b. Sursele de radiatii folosite in tehnica AAS sunt tuburi cu catod scobit
(cavitar) confectionat din metalul care trebuie analizat:
46

Tuburile catodice emit liniile de baza ale metalului respectiv. Atomii din zona
nebulizatorului diminueaza toate liniile emise de catre sursa de radiatii.
In continuare, monocromatoarele selecteaza doar linia de lungimea de unda in
care se efectueaza analiza (calibrarea initiala trebuie facuta la aceasta lungime de
unda).
c. Monocromatoarele pot fi construite din prisme sau din retele de dispersie.
Retele de difractie sunt sisteme care descompun lumina policromatica (lumina alba) in
radiatii monocromatice avand la baza fenomenul de difractie. In spectrometrie se
folosesc retele de difractie opace, bazate pe reflexie. Radiatia luminoasa cade pe o
retea de reflexie si este difractata sub diferite unghiuri conform cu relatia:
n.ì =d. Sin ¢
unde:
o n- ordinul spectral
o ì- lungimea de unda,
o d –distanta dintre liniile sau fantele retelei de difractie,
o ¢- unghiul de inclinare a canelurilor retelei de difractie,
o d- distanta intre caneluri

Sunt posibile diferite scheme de monocromatoare, in functie de pozitia si
geometria ferestrelor de intrare, a oglinzilor de schimbare a directiei si a retelelor de
dispersie.
d. Fotomultiplicatorul. Pentru detectia radiatiei care a strabatut zona de
masura si a fost izolata doar lungimea de unda dorita, se utilzeaza fotomultiplicatoare
adecvate. Fotomultiplicatorul este un instrument care transformaun semnal luminos intr-
un semnal electric. Un fotomoltiplicator este constituit dintr-un tub de sticla vidat in care
se afla:
o un fotocatod
o un ansamblude dinode(10 ÷ 15).
o un divizorde tensiune
o un anod
47

-

Fotonii (scintilatiile) aparuti in scintilator cad pe fotocatod, care transforma fotonii
in electroni (numiti si ―fotoelectroni‖) prin efect fotoelectric. Intrefotomultiplicator si prima
dinoda, intre dinode si intreultima dinoda si anod se aplica diferente de potential, cu
ajutorul unui divizor de tensiune. Aceste valori cresc, intre 900 V si 2500 V.
Sub actiunea campului electric, fotoelectronii sunt accelerati spre prima dinoda
unde extrage prin emisie secundara maimulti electroni care sunt accelerati spre
urmatoarea dinoda unde produc din nou emisie secundara de electroni si procesulse
repeta. Deci dinodele au rolulde a multiplica curentul produs de fotonii (scintilatiile) initiali
pe fotocatod. Dinodele – au sarcini pozitive si atrag fotoelectronii, care atunci cand
interactioneaza cu dinodele se multiplica.
Anodul–strange toate sarcinile produse in interiorul fotomultiplicatorului. Daca
luminina produsa in scintilator este constituita in general din cateva sute de fotoni, la
iesireadin fotomultiplictor este amplificata cu un factor de 10
6
÷10
7
.
Timpul de tranzit al intregului fotomultiplicator este de cateva zeci de
nanoseconde. In felul acesta, la iesirea din fotomultiplicator se produce un
semnalelectric, care poate fi analizat de un PC. Inaintede a fi trimisla un PC, semnalul
electric trebuie prelucrat si inregistrat de un lant de electronica.
5.2. Schema unui spetrofotometru de absortie atomica in flacara:
Spetrofotometrele de absortie atomica au mai multe scheme constructive: cu o
singura cale optica, cu doua cai optice si cu diverse modalitati de corectie a absortiilor
nedorite (de exemplu: sisteme de comutare a fluxurilor luminoase, o lampa de deuteriu
suplimentara pentru corectia de fond).

48


Schema unui spetrofotometru de absortie atomica cu cuptor de grafit
(atomizare prin efect electrotermic) si corectie de fond cu lampa de deuteriu:


















49
7.Compusii organici volatili
1. Prezentare generala
Compusii organici volatili (VOC) sunt compusi chimici care au presiunea vapori
suficienta de mare pentru a genera concentratii semnificative in atmosfera in conditii
normale.
In chimie si fizica, presiunea de vapori semnifica presiunea dezvoltate de vaporii
in echilibru cu faza lichida sau solida. Toate solidele si lichidele au tendinta de a trece in
faza de vapori, iar gazele au tendinta de a condensa. In meteorologie, termenul de
presiune de vapori este utilizat pentru presiunea partiale de vapori a apei, care foarte rar
ajunge la echilibru cu presiune de saturatie.
Cu cat presiunea de vapori a unei substante este mai mare cu atat mai usor se
va vaporiza substanta respectiva, respectiv acea substanta este mai volatila, si va avea
un punct de fierbere scazut.
Presiunea de vapori creste neliniar cu temperatura conform legii Clausius-
Clapeyron, temperatura de fierbere fiind temperatura la care presiunea de vapori este
egala cu presiunea ambianta.
EPA face precizari clare referitoare la proprietatile comune care trebuie sa le
aiba compusii organici pentru a fi considerati COV-uri:
presiunea de vapori superioara valorii de 13kPa (20
0
C) (1atm =
101325Pa);
durata de viata si reactivitatea suficient de mari in atmosfera pentru a
putea participa la reactiile fotochimice, deci susceptibile de a interveni in
fenomenul de smog, efectul de sera
In general, dupa temperatura de fierbere se pot defini trei clase:
COV cu Tf < 150-200
0
C;
semi-volatile:200 < Tf < 500
0
C;
greu-volatile: Tf > 500
0
C
Termenul organic indica faptul ca aceste substante contin carbon unele sunt
purtatoare de miros, iar altelenu nu au miros. Dar COV-urile pot contine pe langa C si H
alti atomi: O, N, Cl, F, P, S metale si metaloizi. Metanul nu este considerat COV
deoarece nu reactioneaza cu NOx si nu intervine in procesul de epuizare a stratului de
ozon.
In terminologia UE se evidentiaza 118 poluanti organici (73 prioritari) grupati in
urmatoarele clase:
COVT, compusi organici volatili totali exprimati prin echivalentul in
metan (ppm sau mg/mc);
NMCOV, compusi organici volatili nonmetanici:
HAM, hidrocarburi aromatice monociclice: benzen, tolun, etilbenzen
si xileni -BTEX
NMHC — Non-Methane Hydrocarbons
NMOG — Non-Methane Organic Gases
ROG — Reactive Organic Gases
TOG — Total Organic Gases
VOC — Volatile Organic Compounds
Termenul de COV grupeaza o diversitate de produsi organici: hidrocarburi
saturare si nesaturate, hidrocarburi aromatice si halogenate, esteri, cetone, alcooli,
solventi, HAP, dar exclude metanul, monoxidul si dioxidul de carbon, acidul carbonic,
carburile si carbonati metalici, carbonatul de amoniu, metanul si CFC-urile.
50
2. Originile şi volumul emisiilor
Se cunosc enorm de multe surse de COV-uri. La scara planetara, emisiile
naturale (izopren si terpene emisi de paduri) sunt depasite cu mult de catre emisiile
antropice. In Europa emisiile de covuri sunt repartizate astfel: 40% din utilizarea
solventilor, 40% din activitatile de transport si 20% din surse diverse (combustie,
agricultura etc).
Compuşii organici volatili rezultă din: prelucrarea, depozitarea sau transportul
ţiţeiului şi a produselor petroliere; traficul rutier; compostarea reziduurilor menajere,
industriale şi agricole; activităţi industriale care folosesc solvenţi organici, etc. Cei mai
reprezentativi compuşi organici volatili sunt: benzenul, toluenul, xilenii, butanul,
izopentanul, hexanul, acetona, cloroformul, esterii, fenolii, sulfura de carbon etc.
Deoarece compuşii organici volatili stau la baza formării ozonului, impactul lor
asupra mediului este similar cu impactul negativ al ozonului troposferic.
Cele mai comune surse artificiale de cov-uri sunt: solventi din vopsele, solventi
din curatatorii, componentii din petrol, emisiile din activitatile de extractie si rafinare a
titeiului, transportul (in trafic, in extratrafic, vapoare, avioane, locomotive), distributia
carburantilor si se poate continua: vopsele, lacuri si agenti de luciu, insecticide
(naftaline),gazoline, tiparirea ziarelor si revistelor, bucatarii, chimicale pentru curatenie,
dusumele plastice (vinil), carpete, fotocopiere, capitonaje, adezivi, produse de etansare,
chituri, cosmetice, agenti de purificare, improspatare aer din incaperi, carburanti, emisii
de la atomobile, agenti de incleiere si finisaje pentru lemn, incalzirea rezidentiala (lemn,
carbune), incinerarea deseurilor, fumul de tigara etc.
De exemplu, doar in Canade in anul 2008 au fost emise 2431361 tone fara a lua
in considerare sursele naturale (agricultura, animalele, incendiile de paduri), sursele
primare fiind: transporturile, extractia si prelucrarea titeiului, utilizarea si comertul cu
solventi, incalzirea rezidentiala si altele.




Distributia emisiilor de COV-uri in Canada, 2008



51
3. Efecte asupra mediului
Compusi organici volatili sunt principali componenti din atmosfera care participa
alaturi de NOx la reactiile de formare a ozonului troposferic si a altor oxidanti fotochimici,
componenti principali ai smogului fotochimic. Ozonul este un poluant dificil de controlat
deoarece nu este emis direct ci se formeaza prin mecanisme fotochimica ca poluant
secundar. In aceste procese COV-urile joaca un rol important Astazi, este unanim
aceptata ideea ca emisiile de COV-uri si NOx trebuie reduse.
COV-urile din atmosfera, alaturi de metan au un puternic efect de sera ducand
la incalzirea globala si conduc la pierderi de materii prime (solventi).
Multi compusi individuali sunt recunoscuti pentru efectele toxice directe asupra
fiintei umane (cancerigene si neurotoxice: benzen toluen xileni, 1,3-butadiena),
tricloretilana (agent de spalare, degresare) induce defecte de nastere, tetracloretilena
este toxica pentru adulti, toluenul este narcotic (sindrom fetal toluenic si induce defece
de nastere).
COV-urile din atmosfera pot ajunge in apele naturale sau pe sol si au efecte
negative, toxice. Fenomene de toxicitate pentru gravide si femei care alapteaza au fost
evidentiate inca din ani 60, sunt cunoscute cazurile:

Camp Lejeune (Jacksonville, North Carolina in 1942 apartinand de
Marina USA care deversa tetracloretilena si tricloretilena) iar dupa 40
ani s-au descoperit aceste substante in apa de baut cu efecte la
alaptare si asupra gravidelor;
Love Canal (Niagara Falls, New York unde Armata USA si
Occidental Petroleum au abandonat deseuri chimice cu continut ridicat
de toluen, dioxine si alti poluanti).
3.1. Efecte asupra fiinţei umane
Acute
- Iritarea ochilor, lacrimare
- Iritatrea nasului
- Iritarea gatului
- Migrene
- Greata, voma
- Ameteala
- favorizarea crizelor de astm
Cronice
- Cancer
- Afectiuni ale ficatului
- Afectiuni ale rinichilor
- Afectiuni ale sistemului nervos central

Majoritatea studiilor vizeaza efectulul unei singure substante. Sunt putin
cunoscute efectele combinate la expunerea la mai multe substante concomitent, si cea
mai buna protectie consta in diminuarea expunerii individuale la produse si materiale
care contin COV-uri si consultarea medicului.
Cele mai ari riscuri la expunerea la COV-uri le au persoanele care sufera de
astm, copii mici, persoanele varstnice si persoanele cu sensibiliate ridicate la chimicale.
4. Proprietăţi fizice si chimice specifice
Conţinutul de compuşi organici volatili – COV – reprezintă masa de compuşi
organici volatili exprimată în grame la litru (g/l) în formula unui produs în starea sa gata
pentru utilizare. Masa de compuşi organici volatili, într-un anumit produs dat, care
reacţionează chimic în timpul uscării şi care formează parte a stratului de acoperire nu
este considerată ca parte a conţinutului de compuşi organici volatili.
Cateva exemple de COV si proprietatile lor toxice

52
TOLUEN
Toxicitate: inhalarea sau ingestia de toluen provoacă dureri de cap, stări de
confuzie, de slăbiciune şi de pierdere a memoriei. Deasemeni afectează căile renale şi
funcţiile ficatului.
Reacţiile toluenului asupra atmosferei: contribuie la formarea ozonului în
straturile joase ale atmosferei. Ozonul dăunează căilor respiratorii în special la indivizii
sensibili care suferă de astm şi de alergii.
Unele studii au arătat influenţe negative asupra fătului animalelor gestante care
au inhalat toluen, nu la cele care au fost alimentate cu alimente care conţin toluen.
Aceleaşi efecte ar putea fi şi asupra organismelor umane.
Cancer. in prezent nu există dovezi că toluenul ar fi cancerigen
Distrugerea mediului înconjurător: majoritatea emisiilor de toluen în apă sau
pământ se evaporă. Toluenul poate fi degradat de microorganisme. Toluenul emis în
straturile joase ale atmosferei reacţionează cu alţi componenţi ai atmosferei şi contribuie
la formarea stratului de ozon la nivelul solului şi a altor poluanţi.
Proprietăţi fizice: Toluenul este un compus organic volatil inflamabil.
XILEN
Toxicitate: Este adsorbit rapid în organismul uman în cazul ingestiei, inhalării
sau contactului cu pielea.
Expunerea pe termen scurt a organismului uman la doze ridicate de xilen poate
cauza iritaţii ale pielii, ochilor, căilor respiratorii - nasului, gâtului, dificultăţi în respiraţie,
tulburări de memorie şi modificări posibile la nivelul ficatului şi rinichilor. Atât expunerile
pe termen scurt cât şi cele pe termen lung pot cauza dureri de cap, boli, confuzii, lipsă
de coordonare a muşchilor. Reacţiile xilenului în atmosferă contribuie la formarea
ozonului în straturile joase ale atmosferei. Ozonul afectează sistemul respiratoriu în
special al persoanelor sensibile care suferă de astm sau de alergii.
Cancer: in prezent nu există dovezi că xilenul ar fi cancerigen
Distrugerea mediului înconjurător: majoritatea emisiilor de xilen în apă sau
pământ se evaporă, deşi poate interveni şi o biodegradare din partea
microorganismelor. Xilenul este destul de mobil în sol şi poate pătrunde în pânza
freatică unde poate rămâne mai mulţi ani.
Proprietăţi fizice: xilenul este un compus organic volatil şi în atmosferă în
straturile joase ale atmosferei reacţionează cu alţi componenţi ai atmosferei şi contribuie
la formarea stratului de ozon şi a altor poluanţi la nivelul solului.
METANOL
Toxicitate: este uşor adsorbit de tractul digestiv şi de căile respiratorii şi în doze
medii şi mari este toxic pentru organismul uman. În interiorul organismului metanolul
este transformat în formaldehidă şi în acid formic şi este eliminat sub formă de acid
formic.
Efectele toxice observate asupra organismului uman în cazul adsorbţiei de doze
mari: afectează sistemul nervos central şi poate cauza orbirea.
Expunerea animalelor pe termen lung la inhalare de metanol în doze ridicate
poate dăuna ficatului şi sistemului de circulaţie.
Din punct de vedere ecologic se consideră că metanolul are toxicitate scăzută
asupra organismelor acvatice.
Concentraţia letală la o jumătate din organismele din totalul populaţiei testate
depăşeşte ca 1 mg metanol la un litru de apă. Metanolul emis în apă nu persistă.
Deasemeni nici nu este acumulat de organismele acvatice.
Cancer: in prezent nu există dovezi că metanolul ar fi cancerigen.
53
Distrugerea mediului înconjurător: metanolul lichid se evaporă când este
lăsat neacoperit. În aer reacţionează producând formaldehida care contribuie la
formarea poluanţilor. În atmosferă poate reacţiona cu alte substanţe chimice sau poate fi
spălat de apa de ploaie. Metanolul din sol şi din apele de suprafaţă este degradat uşor
de microorganisme.
Proprietăţi fizice:metanolul este un compus chimic foarte inflamabil.
METIL-ETIL CETONĂ
Toxicitate: inhalarea în cantităţi mici de către căile respiratorii poate cauza
efecte adverse asupra sistemului nervos ca: ameţeală, greaţă, amorţeala degetelor şi
stări de inconştienţă. Vaporii irită pielea, gâtul, nasul şi poate dăuna ochilor. Expunerea
repetată la doze medii şi mari poate dăuna rinichilor şi ficatului.
Cancer: in prezent nu există dovezi că metil etil cetona ar fi cancerigenă.
Distrugerea mediului înconjurător: in atmosferă reacţionează cu alţi
componenţi ai atmosferei şi contribuie la formarea stratului de ozon la nivelul solului şi a
altor poluanţi secundari. Metil etil cetona este degradată uşor de microorganisme.
Proprietăţi fizice: metil etil cetona este un compus chimic uşor inflamabil.
ACETONĂ
Toxicitate: irită ochii, nasul şi gâtul. Simptomele expunerii repetate la cantităţi
mari de acetonă sunt : dureri de cap, lipsă de echilibru, oboseală, toropeală, stări de
vomă, crize respiratorii
Cancer: in prezent nu există dovezi că acetona ar fi cancerigenă.
Distrugerea mediului înconjurător: dacă este eliberată în apă poate fi
degradată de microorganisme sau se evaporă în atmosferă. Acetona este foarte volatilă
şi în atmosferă reacţionează cu alţi componenţi ai atmosferei contribuind la formarea
stratului de ozon la nivelul solului şi a altor poluanţi (ozonul fiind principalul component al
smogului urban).
Proprietăţi fizice: acetona este un compus chimic inflamabil.
ACETAT DE ETIL
Toxicitate: acetatul de etil este o substanţă puţin toxică, la fel şi produşii săi de
hidroliză. Totuşi expunerile la doze mari şi prelungite antrenează modificări hepatice şi
renale. Pătrunderea în organism se face în special pe cale respiratorie. O parte din
substanţa inhalată se elimină ca atare prin aerul respirat, dar cea mai mare parte este
rapid hidrolizată în acid acetic şi alcool etilic metabolizată definitiv în ficat în ficat sau
eliminată prin rinichi. În cazul absorbţiei de concentraţii mari, mucoasele conjunctivale şi
nazale sunt în principal lezate, ulterior putând apare şi iritaţii ale căilor respiratorii. În
concentraţii foarte mari şi la expunere prelungită, acetatul de etil produce narcoză, iritaţii
puternice ale corneei, anemii, leucocitoză, alterări toxice hepatice şi renale. Pielea
supusă acetatului de etil devine sensibilă, apărând dermatoze.
Cancer: in prezent nu există dovezi că acetatul de etil ar fi cancerigen.
Distrugerea mediului înconjurător: eliberat în apă şi sol se volatilizează
aproape în totalitate în atmosferă. În stratul de jos al atmosferei se descompune foarte
încet prin foto-oxidare şi se difuzează în straturile superioare ale atmosferei unde se
descompune rapid.
Proprietăţi fizice: lichid incolor, volatil, cu gust plăcut şi miros caracteristic de
fructe. Este solubil in diferiţi solvenţi organici şi miscibil cu aceştia, aproape în orice
proporţie.
54
ACETAT DE BUTIL
Toxicitate: acetatul de butil este considerat un solvent organic puţin toxic, astfel
că o intoxicaţie gravă nu se produce decât în situaţii în care se realizează concentraţii
foarte mari. Simptomele caracteristice sunt: iritarea şi lăcrimarea ochilor, tuse, iritaţia
faringelui, dispnee, palpitaţii.
Expunerile prelungite şi repetate fac să progreseze iritaţia oculară până la edem
şi hiperemie conjunctivă, uneori şi ulcerarea superficială a corneei. Tulburările de tip
narcotic sunt în general uşoare: ameţeli, greţuri, depresiune.
Nu persistă mult timp în organism şi se elimină parţial prin rinichi.
Cancer: in prezent nu există dovezi că acetatul de butil ar fi cancerigen.
Distrugerea mediului înconjurător: eliberat în apă şi sol se volatilizează
aproape în totalitate în atmosferă. În apă este puţin solubil.
În stratul de jos al atmosferei se descompune foarte încet prin foto-oxidare şi se
difuzează în straturile superioare ale atmosferei unde se descompune rapid.
Proprietăţi fizice: lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic de fructe, puţin
solubil în apă, miscibil cu alcoolul şi solvenţi organici obişnuiţi. Este inflamabil.
ALCOOL BUTILIC (BUTANOL)
Toxicitate: alcoolul butilic are o toxicitate medie. Provoacă iritaţii ale nasului,
gâtului şi ochilor. Poate provoca dureri de cap, ameţeli, somnolenţă iar la contact cu
pielea apar flictene.
La acţiunea concentraţiilor mari s-a observat – întâmplător – inflamaţii ale
corneei, senzaţii de arsură, lăcrimare şi foto fobie.
Alcoolul izobutilic provoacă iritaţii ale gâtului şi ochilor, scăderea apetitului şi
slăbirea în greutate. La contact pe piele apare un eritem slab şi o hiperemie a ţesuturilor.
În general alcoolul butilic nu produce intoxicaţii grave.
Cancer: in prezent nu există dovezi că alcoolul butilic ar fi cancerigen.
Distrugerea mediului înconjurător: eliberat în apă şi sol se volatilizează
aproape în totalitate în atmosferă.
În stratul de jos al atmosferei se descompune foarte încet prin foto-oxidare şi se
difuzează în straturile superioare ale atmosferei unde se descompune rapid.
Proprietăţi fizice: lichid incolor, volatil, cu miros dulceag înecăcios.
5. Legislatie EU si RO privitoare la COV-uri
VOC Solvents Directive 1999/13/EC limitarea emisiilor de COV din activitatilr
care utilizeaza solventi (VOC Solvents Directive)
Paints-Directive (Directive 2004/42/EC), directiva stabileste concentratiile de
solventi din lacuri si vopsele Directiva este corelata cu directiva IPPC (Integrated
Pollution Prevention and Control)
Directiva 2004/42/CE - limitarea continutului total de compusi organici volatili in
anumite vopsele, lacuri si produse de refinisare a suprafetelor vehiculelor, in scopul de a
preveni sau reduce poluarea aerului cauzata de formarea ozonului troposferic prin
actiunea compusilor organici volatili, a fost transpusă în legislaţia naţionala de:
HG 735/2006 -valorile limită maxime ale COV pentru vopsele, lacuri si produse
de refinisare a suprafetelor vehiculelor sunt prevazute în anexa nr. 2 din HG 735/2006.
Determinarea limitei COV pentru fiecare din produsele prevazute se face prin metode
analitice reglementate EN ISO 11890-2 precum si ASTMD 2369.
HG 568/2001 privind stabilirea cerinţelor tehnice pentru limitarea emisiilor de
compuşi organici volatili rezultaţi din depozitarea, încărcarea, descărcarea şi distribuţia
benzinei la terminale şi la staţiile de benzină,
Emisiilor totale anuale de compuşi organici volatili, rezultaţi din operaţiunile de
încărcare şi depozitare a benzinei la fiecare instalatie de depozitare la terminale, sub
55
valoarea ţintă de referinţă de 0,01% în greutate din cantitatea totală anuală tranzitată, iar
cei rezultaţi din operaţiunile de încărcare şi descărcare a containerelor mobile la
terminale sub valoarea ţintă de referinţă de 0,005% în greutate din cantitatea totală
anuală tranzitată.‖
HG 699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea emisiilor de
compuşi organici volatili (COV) datorate utilizării solventilor organici în anumite activităţi
şi instalaţii. Prin această hotărâre a Guvernului se completează şi se armonizează
legislaţia de mediu aferentă domeniului controlului poluării industriale cu prevederile
Directivei 1999/13/CE si Directivei 2004/42/CE (protecţia atmosferei şi prevenirEA şi
controlului integrat al poluării)

6. Reducerea continutului de COV-uri
Un domeniu cu mari posibilitati de reducere a utilizarii COV-urilor il constituie
utilizarea vopselelor. Vopselele cu continut redus de COV-uri conduc la reducerea
emisiilor de substante organice si sunt avantajoase economic (nu necesita schimbarea
tehnologiei de aplicare, mai putin de 50 g/l (plan) ori 150 g/l (tridimensional)):
nivele mici de poluare cu ozon;
numar mai mic de emisii formatoare de smog;
au aceleasi performante ca vopselele clasice;
au costuri competitive;
nu necesita ecipament special;
reduce incidentele si afectiunile ochilor si respiratorii;
imbunatateste calitatea aerului din incaperi si din exterior;
imbunatateste calitatea vietii;
recunoasterea performantelor de mediu si tehnice.
O alta masura consta in dotarea halelor cu sisteme de retinere a emisiilor
fugitive si dirijate masuri care conduc la nivele mici de COV-uri in atmosfera:

7. Metode de estimare si de analiza
Estimarea teoretica a cantitatilor de COV eliberate se poate face din factorii de
emisie Corinair:
Autoturisme, carburant - BENZINĂ
NOx CH4 VOC CO N2O CO2
Necatalitic, consum carburant de 12,3 l/100 km

M = machine A = waste gas abatement
M M
1
3
2
M
A A
4 5 6 7
O 1
contained conditions
O 1
contained conditions
with emission reduction
O 4
fugitive emissions


56
g/kg benzina 20.4 0.91 55.5 542 0.057 3183
Necatalitic, consum carburant de 9.5 l/100 km
g/kg benzina 28.9 1.16 54.7 406 0.071 3183
Necatalitic, consum carburant de 8.4 l/100 km
g/kg benzina 36.7 1.13 52.0 300 0.079 3183
Oxidare catalitica, consum carburant de 8.1 l/100 km
g/kg benzina 22.2 1.17 16.0 124 0.08 3183
Cataliza tripla: consum carburant de 8.5 l/100 km
g/kg benzina 8.05 0.31 5.97 44.6 0.780 3183
Motor 2 timpi ; Necatalitic, consum carburant de 11.2 l/100 km
g/kg benzina 8.57 0.95 134 149 0.061 3183
Cataliza moderata, consum carburant de 7.3 l/100 km
Total g/km 0.67 0.005 0.19 0.71 0.010 190
g/kg benzina 11.0 0.083 3.08 11.7 0.165 3138
autovehicule uşoareDiesel (< 3,5 t) - motorină
NOx CH4 VOC CO N2O CO2
Control moderat, consum carburant de 11.0 l/100 km
Total g/km 1.44 0.005 0.42 1.58 0.017 284
g/kg motorina 15.9 0.055 4.64 17.5 0.188 3138
autovehicule grele (> 3,5 t) -benzină
NOx CH4 VOC CO N2O CO2
Control moderat, consum carburant de 24.0 l/100 km
Total g/km 6.75 0.11 5.13 58.4 0.006 553
Exhaust 6.75 0.11 5.13 58.4 0.006 553
g/kg benzina 37.5 0.64 28.5 324 0.035 3183
g/MJ 0.86 0.02 0.65 7.46 0.001 73.2
Diesel grele (> 3,5 t)- motorină
NOx CH4 VOC CO N2O CO2
Control moderat, consum carburant de 30.8 l/100 km
Total g/km 10.9 0.06 2.08 8.71 0.03 800
g/kg fuel 42.7 0.25 8.16 34.2 0.12 3138
g/MJ 1.01 0.006 0.19 0.80 0.003 73.9
MOTORCYCLES < 50 cc Necatalitic, consum carburant de 2.6 l/100 km
Total g/km 0,05 0,10 6,19 10,0 0,01 57,3
g/kg benzina 2,56 5,55 317 510 0,056 3183
MOTORCYCLES > 50 cc 4 str Necatalitic, consum carburant de 5.1 l/100 km
Total g/km 0.30 0.20 3.36 20.0 0.002 121
g/kgfuel 7.89 5.26 88.3 526 0.053 3183
8. Analiza COV-urilor
Analiza chimica a COV-urilor se poate face prin metode manuale sau automate
8.1Metodele manuale constau in faza de recoltare si faza de detectie.
Recoltarea se face in barbotoare, pe filtre sau cartuse absorbante. In functie de
tehnica de recoltare sunt necesare operatii preliminare de extragere, concentrare,
purificare, uscare si apoi analiza propriu-zisa (detectia). Tehnicile cel mai des utilizate
sunt:
spectrometrie de UV-Vis
spectrometrie IR sau FTIR
cromatografie
Pentru analiza compusilor organici metoda cromatografica este de departe cea
mai folosita tehnica de masura.
57
Cromatografia grupează o variată şi importantă grupă de metode care permit
separarea compuşilor foarte asemănători din amestecuri complexe. În toate separările
cromatografice proba este dizolvată într-o fază mobilă: gaz, lichid sau fluid supercritic.
Metodele cromatografice sunt bazate pe adsorbţia substanţelor din amestec pe
un material adsorbant, urmată de desorbţia succesivă (cu ajutorul unui dizolvant adecvat
– eluant) a componentelor din amestec.
Analiza chimica cromatografica include mai multe metode de separare si
totodata de analiza a componentilor amestecului din proba. Separarea precede analiza
si se realizeaza prin repetarea, de un numar mare de ori, a echilibrului de distributie
între doua faze. Una dintre faze este imobila si poarta denumirea de faza stationara
(aflata de regula într-un tub numit coloana) iar cealalta - faza mobila - aflata în miscare,
se deplaseaza prin golurile primei faze. Separarea se petrece în coloana
cromatografica, piesa cheie a întregii metode. Faza mobila, denumita si eluent -
scurgându-se continuu prin interstitiile fazei stationare, adeseori poroase, poate provoca
migrarea, cu viteze diferite, a celor n componenti ai amestecului de separat de-a lungul
coloanei
Coloana de adsorbant poate fi înlocuită, în unele variante cu o foaie de hârtie
poroasă preparată în mod special (cromatografie pe hârtie) sau cu un strat subţire de
adsorbant fixat pe o placă de sticlă, cu ajutorul unui liant (cromatografie în strat subţire).
O analiză cromatografică se rezumă în general la următoarele concepte
fundamentale:
proba este dizolvată în faza mobilă;
faza staţionară este cel mai frecvent un lichid adsorbit la suprafaţa
unor particule de solid ;
faza mobilă este trecută peste faza staţionară nemiscibilă; aceasta
se numeşte eluţie;
solutul care are o mare afinitate faţă de faza mobilă se va mişca prin
coloană foarte încet ca sa permita echilibre multiple;
componenţii probei se vor separa în benzi discrete vizibile la
detector, şi rezultă cromatograma.
Cromatografia a devenit principalul instrument pentru separarea speciilor
asemănătoare. Ea poate fi de asemenea utilizată pentru determinări cantitative şi
calitative ale speciilor separate,
In cromatografie informaţia calitativa este furnizata de timpul de retenţie al
speciilor sau poziţiile acestora pe faza staţionară după un timp de eluţie specific, iar
informaţia cantitativă se bazează pe compararea mai multor înălţimi sau suprafeţe ale
picurilor analitice cu etaloane.
Sunt mai multe categorii de cromatografii: de adsorbţie; de partiţie; cu schimb de
ioni; prin excluziune moleculară; de afinitate. Metodele de cromatografie pot fi de
asemenea clasificate în două moduri: cromatografia planară şi cromatografia pe
coloană.
În cromatografia de gaze (GC) lichidul volatil este injectat într-un port injector,
care vaporizează proba. Probele gazoase pot fi injectate folosind o seringă adecvată.
Un gaz inert purtător poartă proba prin coloana ce conţine faza staţionară.
Gazul purtător serveşte ca fază mobilă. După traversarea coloanei,
componentele separate de solut intră într-un detector. Semnalul electric este prelucrat
de catre un lant electronic si răspunsul este afişat pe un calculator ca funcţie de timp.
Schema principalelor etape în cromatografia de gaze:
prepararea probei,
injectarea în coloană,
separarea componenţilor
detectarea componenţilor din probă,
identificare şi măsurare
58
În figura urmatoare este ilustrată structura coloanei de separare, într-o
perspectivă din secţiune si impachetarea unei coloane de separare pentru a putea fi
termostatata intr-o incinta cat mai mica.



Asamblarea părţilor componente ale unei instalaţii de cromatografie de
gaze:

Schema de principiu a unui gazcromatograf:
unde: 1-butelie de gaz purtator, 2-reductor de presiune, 3 - manometru de înalta
presiune, 4- manometru de joasa presiune, 5- regulator de presiune si debit, 6-
seringa de injectie pentru substante de analizat în stare initiala lichida, 7-
dispozitiv de evaporare rapida (injector) , 8-cuptor termostatat de încalzire, 9-
coloana cromatografica tubulara, 10- detector, 11- amplificator electronic, 12-
sistem electronic de achizitie prelucrare si afisare date, 13 – calculator, 14-
sistem de iesire si aspectul unei cromatograme

Efectul de intarziere la iesirea din coloana, numit retentie, provoaca migrare
diferentiata. Adica moleculele migreaza în grupuri, în fiecare grup existând doar
molecule de acelasi fel. Aceasta face posibila sesizarea componentilor, pe rând, la
parasirea coloanei, de catre un instrument.
Instrumentul amintit este un analizor fizico-chimic, sensibil la mai multi (în mod
ideal la oricare) dintre componenti ce ies din coloana si care este plasat în eluent,
imediat dupa iesirea din coloana. Acest analizor, denumit detector este capabil sa dea
un semnal proportional cu masa sau cu concentratia solutiei de component în faza
mobila.
Sunt utilizati o serie foarte mare de detectori: detector de ionizare in flacara
(FID), detector de termoconductibilitate (TCD), detector de fotoionizare (PID), detector
cu captura de electroni (ECD), detectori speciali pentru azot oxigen sulf fosfor (NPD),
spectrometru de masa (MSD), sau pot fi folosti detectori in serie sau paralel.
În consecinta, dispozitivul, "marcheaza" trecerea fiecareia din substantele ce
formeaza initial proba, similar cu o fotocelula care înregistreaza trecerea concurentilor la
sosire în atletism. Semnalul detectorului (cromatograma) are cateva elemente specifice:
timpul de retentie si inaltimea picului:
Vopsea poliamidica de protectie
Coloana din sticla cuart
Faza stationara-film
59

unde:
t
R
sau V
R
– timp de retentie sau volum de retentie,
t
M
-

timp mort,
h – inaltimea picului,
0,607h – inaltimea picului la semilatimea picului,
w– latimea picului

7.2. Metode automate
Metodele automate folosesc cromatografe adaptate ca sa lucreza secvential.
GC din statiile automate pentru analiza compuşilor BTEX (benzen, toluen, etil benzen,
xileni) este un cromatograf dotat cu trapa de preconcentrare a poluantilor din aer si apoi
injectia din trapa direct in coloana. Aparatul foloseşte următoarele componente:
GC model BTX2000
Detector PID (pentru măsurarea componenti BTEX)
Valvele electronice de prelevare a probelor de gaz (fiecare având 10
porturi)
Accesoriile trapei încălzite
Cuptor termostat
Pompa pentru prelevare probe
Cromatograful de gaze model BTX2000 este un instrument foarte compact:
pot fi montaţi în acelaşi timp până la 4 detectori, dintr-o diversitate
de 14.
pot fi instalate în acelaşi timp până la 5 tipuri de injectoare, dintr-o
diversitate de 15.
GC poate controla până la 16 rampe de temperatură,
3 valve pentru prelevarea de probe de gaz, şi 7 presiuni de gaze
se poate implementa aproape orice metodă EPA sau ASTM pe
configuraţia acestui GC.
temperatura coloanei (model 8610C) în cuptor se poate programa
de la temperatura mediului ambiental până la 400ºC cu un număr
nelimitat de rampe şi de asemenea are un sistem de răcire rapidă.
Chiar dacă dimensiunea acestui echipament este mai mică decât cea a unui
cromatograf clasic de laborator, cuptorul are capacitatea să fie dotat cu o coloana
standard, sau cu mai multe coloane mai mici.
Toate gazele, purtătoare şi de detecţie, sunt controlate pentru mai multă precizie
de regulatoare electronice de presiune (EPC), iar presiunea gazului purtător este
programabilă.
Sistemul de date softul PeakSimple încorporat executa calculele si transmite
datele la PCse conecteaza mai uşoar la PC pe port serial.
Detectorul utilisat este un PID si se compune dintr-o lampă UV specială,
montată pe o celulă termostată cu volum mic. Temperatura este reglabilă de la
temperatura ambientală până la 250ºC. Lampa UV de 10.6 eV emite energie pe o
60
lungime de undă de 120 de nanometri, care este suficientă pentru a ioniza marea
majoritate a compuşilor aromatici (benzen, toluen, xilen, etc.) precum şi multe alte
molecule (H2S, hexan, etanol) al căror potenţial de ionizare este sub 10,6 ev. Metanolul
şi apa,de exemplu, au un pontenţial de ionizare mai mare de 10,6 ev şi nu prezintă
răspuns specific la PID.
Lampa de pe BTX2000 PID poate fi înlăturată cu uşurinţă, fără unelte, pentru
curăţarea periodică a geamului lămpii. Lămpile rezistă mult mai mult pe BTX2000 PID
deoarece numai geamul lămpii este încălzit, nu întregul corp al lămpii.
Limitele de detecţie pentru compuşii aromatici se situează în domeniul
picogramelor (ppb) şi pentru că PID nu este distructiv, proba de aer poate fi injectată şi
în alţi detectori (FID/ECD) obtinându-se astfel mai multe cromatograme din una şi
aceeaşi probă printr-o singură injectare.
Utilizarea detectorului PID este recomandata în mai multe metode EPA (8021,
TO-14 etc.), datorită sensibilităţii şi selectivităţii sale.
PID are de asemenea capacitatea de a funcţiona şi cu gaz purtător aer în cazul
în care nici un alt gaz purtător nu este disponibil (heliu, hidrogen, azot), sau pentru
aplicaţiile de monitorizare a fluxului în cazul în care nu este disponibilă o coloană de
separare, iar proba este transmisă direct către detector.
Metoda pentru BTX-purja si trapa (P&T) concentrează compuşi organici volatili
(VOC) din aer in una dintre trapele de absorbţie, de unde sunt automat transferaţi în
coloana GC.
Operaţiunea de purjare şi separare este complet automatizată şi este
coordonată de către sistemul de date PeakSimple şi de către parametrii operaţionali
cum ar fi: timpul de purjare şi de preîncălzire şi temperatura sunt corectate direct în
tabelul de evenimente al software-ului.
Trapa poate fi încălzită independent până la temperatura de desorbţie (de
regula 200ºC), la temperatura de maximă (de regula 250ºC), şi, de asemenea, la
temperatura de adsorbţie (35-70ºC).
Pentru marea majoritate a aplicaţiilor pentru determinarea VOC trapa este
Tenax-GR.















61
8.Ceata fotochimică


1 Procesul de formare a cetii fotochimice
Oxidarea fotochimică a NO la NO
2
în matrice atmosferică reprezintă reactia
chimica "cheie" în formarea ceţii fotochimice oxidante, fenomen cu extrem de multe
efecte negative: iritarea ochilor, daune vegetaţiei, formarea de pâcle, apariţia ozonului
troposferic şi mirosurilor caracteristice.
Episoadele de ceaţă oxidantă apar in perioada caldă, insorită, ridicând indicele
de oxidare al atmosferei, concentraţia de ozon şi peroxizi organici. Cantitativ,
concentraţia de oxidanţi din atmosferă respectă o periodicitate zilnică, cu un maxim în
timpul zilei şi valori in vecinatatea lui zero în timpul nopţii.
Principalii poluanţi primari(CO, NO, hidrocarburi, COV) şi secundari (O
3
, NO
2
)
urmează, in timpul zilei o evolutie tipică care este conditionata de productia (emisia in
atmosfera) si de consumul (reactii chimice de descompunere).
Pentru ca o reacţie fotochimică să aibă loc, in primul rând trebuie ca radiaţia
solară să fie absorbită pe una din substanţele "reactive", în alţi termeni, substanţa
trebuie să poata absorbi radiatii solare in domeniul spectral specific reacţiei fotochimice
(NO
2
este colorat în roşu-orange şi joacă rolul de fotoacceptor în domeniul ultaviolet din
spectrul UV-Vis).În al doilea rând, trebuie ca molecula reactiva care a absorbit una sau
mai multe cuante energetice hv să devină chimic activă.
Natura duală particulă-undă a radiaţiei electomagnetice se bazează pe teoria
quantică; absorţia sau emisia de energie radiantă se face în pachete discrete numite
quante sau fotoni. Energia fotonului este dată de relatia Planck: E = h v, (unde: h,
constanta Planck, 6.63 10
-34
J.s), deci energia fotonului este cu atât mai mare cu cât
frecvenţa este mai ridicata (sau lungimea de undă mai mică). În domeniu infraroşu (IR)
frecvenţa este prea mică şi energia insuficientă pentru a produce ruperea legăturilor C-C
sau C-H, absorţia cuantelor din domeniul IR producând doar cresterea energiei de
vibraţie si de rotatie a atomilor din moleculele bi- sau poliatomice. În domeniul vizibil
(Vis) şi mai bine ultaviolet (UV), energia fotonului devine suficient de mare pentru a rupe
legăturile chimice, singura limită impusă reacţiilor fotochimice constă in faptul că
/>290nm. Radiaţiile UV cu /<290nm sunt reţinute in straturile superioare ale atmosferei
de catre ozonul stratosferic.
Când o moleculă absoarbe un foton fără a rezulta o disociere, conţinutul său
energetic creşte, trecând in starea excitată. Molecula poate reveni pe starea
fundamentală eliminand energie sub forma de radiaţii fluorescente, fosforescente sau
poate transfera energia unei alte molecule printr-un şoc dezactivant.
Noţiunea de atmosferă oxidantă reprezintă un paradox, plecând de la specii
care sunt recunoscute ca agenţi reducători: NO, SO
2
, şi hidrocarburi care nu au putere
oxidantă deloc, dar in prezenţa luminii solare sunt generaţi oxidanţi foarte puternici
precum ozonul. Evident, cheia procesului constă in producerea de oxigen atomic prin
fotodisocierea NO
2
şi O
2
, si desigur trebuie să acceptăm participarea radicalilor liberi.
La altitudini mai mari de 60 km oxigenul molecular nu poate subsista din cauza
disociaţiei fotochimice:
O
2
+hv (/<290nm) ÷ O + O
Legătura oxigen-oxigen este o legătura tare (120 kcal/mol), dar radiaţiile
ultraviolete din domeniile 135-176 nm şi 240-260 nm pot produce disocierea. Dar şi
recombinarea este posibilă, ea jucând un rol neînsemnat doarece intr-un mediu rarefiat
numărul coliziunilor este redus:
O + O + M ÷ O
2
+ M
*

62
M este un terţ partener de reacţie prezent in atmosferă (chiar alta molecula de
O
2
, N
2
hidrocarbura, halogen) care poate prelua excesul de energie cu viteză mare.
La altitudini de 20-30 km, unde concentraţia oxigenului începe să crească un
nou tip de reacţie este posibilă:
O* + O
2
+M ÷ O
3
+ M , reactie foarte rapidă.
La altitudini mai mici producţia de oxigen atomic descreşte pâna la anulare din
cauza absotiei radiaţiei ultaviolete cu / < 290 nm de către stratul de ozon (15 - 30 km),
desigur si producţia de ozon se va diminua mult. Dar prin fenomene de amestec şi de
difuzie o parte din ozonul stratosferic ajunge in straturile joase ale atmosferei.
In atmosfera inaltă, se gasesc de asemenea oxizi de azot N
2
O, NO, NO
2
;
aceştia sunt obligaţi să traverseze stratul de ozon, unde suferă o oxidare la N
2
O
5
, care,
cu apa disponibilă, se transformă in acid nitric, eliminat prin ploaie ca atare sau sub
forma de săruri, in particular, sare de amoniu.
La o altitudina mica ar trebui sa existe o concentraţie mica de ozon şi o
concentraţie nulă în atomi de oxigen. Pentru NO
x
, avem doua surse: o parte este produs
natural, datorită furtunilor şi erupţiilor vulcanice, dar cea mai mare prezenţa sa este
datorată activităţilor industriale sau altor activitati antropice. În acelaşi timp, la altitudini
joase, insolaţia este suficientă pentru ca NO
2
să sufere o fotodisociere generatoare de
atomi de oxigen. Prin urmare originea acestor specii este cu totul alta decât cea din
atmosfera înalta.
Deci, radiaţia UV care traverseaza stratul de ozon si ajunge la noi, este
capabilă sa provoace o fotodisociere:
O NO nm NO
h
+ ÷÷ ÷ ÷ =
v
ì ) 400 350 (
2
, reacţie foarte rapidă.
Aceste specii pot reactiona dupa urmatoarele scheme:
o atomii de oxigen pot acţiona asupra moleculei de O
2
- ce se găseste in
atmosferă in concentraţie ridicată:
O* + O
2
÷ O
3
(reactie care explică perezenţa ozonului in atmosfera joasă).
o NO poate, fie să acţioneze asupra O
2
dupa reacţia
2 2
2 2 NO O NO ÷÷ ÷ + , reacţie lentă,
o fie sa acţioneze asupra ozonului pentru a reforma NO
2

2 2 3
O NO O NO + ÷÷ ÷ + , reacţie foarte rapidă.
Viteza de producere a NO
2
este proporţională cu pătratul concentraţiei NO; dacă
concentraţia NO este redusă la jumătate, viteza va fi redusă de patru ori. Deci, in
atmosferă unde concentraţia NO este foarte mică, viteza de transformare este cvasi
nulă.
Nu există oxidare directă a NO în NO
2
de către O
2
, decât in cele câteva zecimi
de secundă în care intervine fenomenul de diluţie a efluentului (de exemplu din coş, din
ţevile de eşapament) prin amestecarea cu aerul din vecinătate. În condiţiile realizării
diluţiei, concentraţia de NO scade prea mult pentru a avea o reacţie de oxidare cu viteză
notabilă. Astfel:
o concentraţia in NO
2
este de aprox 10% la ieşirea din eşapamente
şi de aprox 5% la emisiile din instalaţiile de ardere a combustibililor
fosili;
o se diminuează la maxim transformarea NO în NO
2
printr-o diluţie
controlată; prin această ultimă operaţiune, se micşorează apariţia
coloraţiilor roşii ale fumului, eliminând astfel şi riscul condensării
apei.

Nu este aceaşi situaţie in cazul reacţiilor foarte rapide. Acestea reprezintă aşa
numitul ciclu fotodinamic al oxizilor de azot in aer.
63
La întuneric, un amestec de aer+NO+NO
2
nu reacţionează. Prin iradierea
amestecului cu energie solară se atinge foarte repede o stare de echilibru.
La echilibru, NO şi O
3
sunt formaţi şi distruşi cu aceeaşi viteză conform expresiei
vitezei de reacţie, dar trebuie sa tinem cont de intensitatea readiaţiei solare:
] ][ [ ' '
] [
] [ '
] [
3
3
2
O NO k
dt
O d
NO I k
dt
NO d
= ÷ = = , de unde
] [
] [
] [
2
3
NO
NO
kI O =
Ţinând cont de intensitatea radiaţiei solare care trece prin atmosferă, kI este de
ordinul 13-26µg/m
3
. Pentru ca ozonul sa se găsească la concentraţii de aprox 200µg/m
3
(determinate experimental) trebuie ca [NO
2
]/[NO] sa fie de ordinul 10 sau mai mult (date
ce au fost confirmate exerimental).
Dis-de-dimineaţă, NO este constituentul major al atmosferei şi raportul
[NO
2
]/[NO] este de ordinul 0.25-0.5. In tipul zilei creşte si poate depăşi raportul de 10
(antrenând o creştere a [O
3
]), in aceasta situatie apar noi reacţii care duc la cicluri
fotochimice.
Este suficient să se consume o cantitate de O
3
cu puţin mai mică decât
cantitatea de NO transformată în NO
2
pentru ca echilibrul să fie distrus: NO dispare
concomitent cu acumularea de O
3
şi NO
2
(atmosferă oxidantă). Hidrocarburile (HC) sunt
cele care, interevenind în ciclul precedent, aduc modificări, permiţând creşterea nivelelor
de O
3
şi NO
2
şi scăderea NO.
Atacul hidrocarburilor asupra atomilor de oxigen este procesul decisiv:
* * OH R O RH + ÷÷ ÷ +
* *
2 2
RO O R ÷÷ ÷ +
2 2
* * NO RO ROONO NO RO + ÷÷ ÷ ÷÷ ÷ +
Este suficienta existenţa unui radical oxidat (stare foarte reactivă) ca sa
acţioneze asupra NO pentru a se produce NO
2
; astfel, concentraţia [NO] se diminuează
şi [O
3
] trebuie sa crească in mod egal.
Hidrocarburile prezente în atmosferă intervin in ciclu prin deplasarea echilibrului,
având ca rezultat mărirea concentrţiilor de NO
2
şi O
3
. Compuşii CO, RCHO şi COS au o
acţiune similară.
În concluzie, condiţiile ce permit producerea de "ceaţă fotochimică oxidantă"
sunt:
o introducerea în atmosferă a unor cantităţi mari de NO şi HC, de
exemplu prin gazele de eşapament;
o o putenică insolaţie (de exemplu in zilele calde de vară),
generatoare de reacţii fotochimice;
o evacuarea acestor poluanţi sub un strat de inversie, unde
concentraţia lor creşte si favorizeaza cresterea numarului de
ciocniri.
Aceste condiţii sunt rareori reunite în acelaşi timp, dar, din nefericire, se cunosc
cateva cazuri „celebre‖, este cazul Californiei (Los Angeles), Japonia (Tokyo) etc.

2. Prelevarea probelor de gaze la emisie
2.1. Precauţii legate de prelevarea probelor de NOx,
Pentru a aduce NO
x
, prezente în emisii, până la analizor, trebuie luate o serie de
precauţii. Acestea vizează evitarea:
o reacţia NO
2
în apa de combustie condensată. Prezenţa nedorită a
produşilor de condensare la nivelul circuitelor de prelevare şi
analiză, poate antrena grave probleme de întreţinere (coroziune de
către acizii formaţi, iar sondele de prelevare şi liniile de transfer
trebuie sa fie realizate din materiale polimerice (teflon) sau din oţel
64
inoxidabil care rezistă mai bine la coroziune) şi/sau rezultate
eronate;;
o prelevările de probe la temperaturi prea mari (>450
0
C) mai ales în
prezenţa oţelului inoxidabil, sub influenta cromului si vanadiului din
oteluri NO
2
poate suferi o reacţie de reducere parţilă la NO.
Pe de altă parte, nu se poate evita reacţia de de conversie a NO în NO
2
.
Cunoaşterea fracţiei de NO transformată poate fi utilă, mai ales atunci când NO e
măsurat singur. Acolo unde se doreşte obţinerea unei imaginii cât mai exacte a
proporţiilor de NO şi NO
2
din coş trebuiesc masurati ambii poluanti. Totodată, tinând
cont de riscul reacţiei NO
2
cu apa în liniile neîncalzite, este interesant a se cunoaste si
fracţia de NO
2
ce poate rezulta din conversia NO la NO
2
fractie susceptibilă a se piarde
total sau parţial din analiză.
Utilizatorii pot evalua nivele de conversie a NO în NO
2
, la 20
0
C, în funcţie de
concentraţia iniţială a NO şi O
2
la punctul de prelevare din coş şi de timpul cât circula
proba prin liniile de prelevare până la analizor (sau, concret, de lungimea liniei pentru un
diametru şi un debit de gaz dat).
De exemplu, la 20
0
C, în majoritatea cazurilor, nivele de conversie a NO în NO
2
,
nu depăşesc 1% în linia de prelevare, dar pot atinge 50% la contactul cu atmosfera
(20%O
2
) într-un timp de 4.4 sec.
Deşi in primul rand ne interesează suma de NO şi NO
2
, se doreşte si evaluarea
fracţiei de NO convertită în NO
2.
Din aceste impedimente dozarea NO
2
este recunoscută a fi dificilă, adeseori
imprecisă, din cauza ca se adsoarbe uşor pe pereţii umezi.
În consecinţă, cu cât cantitatea de NO
2
rezultată din oxidarea NO este mai
scazută, cu atât mai mic va fi riscul de erori la măsurarea NO
x
.
Aceste fenomene apar si la oxizii sulfului, dar intr-o masura mult mai mica.
2.2. Prelevări pentru analiza "în situu" şi analiza extractivă
Lanţurile clasice de analiză funcţionează pe principiul extractiv: eşantionul este
aspirat din traseul gazelor, vehiculat în condiţi etanşe, apoi injectat într-o camera de
măsură sau camera de reacţie a analizorului. Nu este tolerată prezenţa prafului, a
produşilor de condensare sau a particulelor mecanice etc.
Fluxul de gaz de analiză care intră in analizor trebuie să fie:
o reprezentativ pentru efluentul de analizat;
o ne-alterat, adică fără pierderi semnificative de poluanţi de
măsurat;
o suficient de epurat pentru ca durata de viaţă a liniilor de prelevare
şi a analizorului sa nu fie redusă.
In concluzie este absolut necesara o prelucrare preliminară a gazelor de
analizat prin înlaturarea prafului şi condensarea apei.
Operaţiile de pregătire se efectuează cu multă grijă, lucru care nu este
întodeauna simplu, tocmai de aceea unii constructori au conceput analizoare care sa
evite operatiile de pregatire preliminara a probelor.

Analiza „in situu”
Analiza directa in cos, numita si analiza "in situu", consta intr-o cuva de
măsură care este în fapt consituită de o secţiune a circuitului de gaz, având implantate
de o parte şi de alta a acesteia, un emiţător şi un receptor (sau reflector), ori detectori
electrochimici.
Analizorii în situu sunt încă puţin răspândiţi în Europa, probabil va evolua în anii
următori. Aceştia suprimă dependenţa prelevare - tratament perliminar şi permite analiza
simultană a mai multor poluanţi (NO, SO
2
, CO
2
, praf etc.) pentru un cost suplimentar
limitat.
65
Acest tip de analizori este dotat cu:
- dispozitive de auto corecţie pentru a atenua fenomenele de murdărire şi de
absorbţie a luminii de către particulele depuse pe ferestrele de masura,
- dispozitivele optice sunt protejate prin circulaţia de aer filtrat injectat din
exterior in zona ferestrelor din lantul optic;
- piesele importante ale aparatului sunt implanate direct în conductul fumului, în
condţii fizice şi de accesibilitate care pot fi relativ dificile.
- calibrarea analizorilor reprezintă, în fapt, o verificare a bunei funcţionări prin
operaţii indirecte (interpunerea filtrelor optice sau de cuve sigilate umplute cu
gaz de analizat si gaz zero).
În figura urmatoare este prezentata schema unui analizor "in situu" care
utilizează ca principiu de de masura: absorbţia razelor IR de catre fluxul de poluanti.
Fascicolul emis travesează conducta sau coşul apoi este trimis intr-un analizor printr-un
retroreflector optic situat de cealaltă parte a coşului. Dublul traseu optic mareşte
sensibilitatea sitemului. Analizorul conţine un ansamblu emiţător-receptor, plasat pe o
bridă a coşului şi un refleftor optic situat de cealată parte.; două turbine de ventilaţie
asigură o suprapresiune la nivelul fiecărei ferestre optice, evitând orice coroziune sau
murdărire de către gazele prezente în coş.


Analiză extractivă.
Analizele extractive cuprind următoarele etape: prelevare, pregătire preliminară,
transferare la analizor şi analiza propriu-zisă.
Sondele de prelevare sunt adesea simple tuburi de oţel, al căror capăt este
situat în mijlocul traseului de evacuare a gazelor, dar dacă gazele sunt reci sau foarte
umede trebuie utilizaţi polimeri.
O prima etapă de filtrare este realizată în capătul de intrare al liniei de
eşantionare; filtrul (manşon de fibră de sticlă, ceramică fritată etc.) sau este plasat la
exteriorul cosului, pentru a facilita ingrijirea sa ulterioară si este încălzit pentru a evita
condensarea. Această filtrare va fi completată prin unul, dacă nu două, etape
suplimentare înainte ca gazul să ajungă la celulele de măsure ale analizorilor.
Exista mai multe modalitati de eliminare a riscului de condens prin:
- condensare voluntară intr-un punct (regiune refrigerentă reglata de la 2
0

la 4
0
C); această soluţie este larg utilizată pentru NO, SO
2
şi O
2
. Ea nu
este recomandată dacă se ia în calcul NO
2
, căci o mare parte din acesta
riscă sa fie pierdut prin condensare;
- reîncalzirea întregului lanţ de analiză peste punctul de roua cu 10-20
O
C
(linii, pompe, analizori), pentru a evita orice risc de condensare;
Emitor
receptor
Reflector
Cos sau
conducta
de evacuare
Cofret cu
turbina de
ventilatie
66
- diluarea gazelor umede direct la punctul de prelevare cu un gaz uscat
(aer comprimat, azot) si se obtine un amestec cu tempertura de rouă
suficient de mică. Soluţiile propuse pe piaţă presupun o diluţie la capătul
sondei de 10 la 1000 de ori, ceea ce permite utilizarea în aval a
analizoarelor de tip mediu înconjurător (pentru aer ambiantal, deci pentru
concentratii de ordinul ppb). Factorul de diluţie trebuie păstrat constant şi
cunoscut. Se poate injecta amestecul etalon la începutul sondei, ceea ce
permite etalonarea directă a ansamblului: linie de transfer, diluant, analit.
Metoda cu diluţie este din ce in ce mai utilizată căci ea prezintă numeroase
avantaje faţă de eşantionarea clasică:
o prelevarea se face în mod continuu, fără nici o intervenţie sau
intreţinere a sondei timp de mai multe luni;
o debit slab de prelevare, evitând astfel orice problemă de colmatare
a filtrului introdus in coş;
o transfer de gaz diluat până la o distanţă de 150m, printr-o linie de
transport, la temperatură ambiantă, fără risc de condens;
o controlul etalonării intregului lanţ de măsură, prin injecţia gazului
de etalonare la capătul superior al sondei;
o nu există piese electrice sau in mişcare si poate fi utilizată intr-o
zonă clasificată ca fiind riscantă;
o nu există riscul de coroziune.

2.3. Sonda pentru prelevare extractiva cu dilutie
Principiul de funcţionare al sondei şi al sistemului de eşantionare - analiză
extractivă consta in: un eşantion continuu de gaz este extras din coş printr-o sondă cu
diluţie, cu ajutorul unui orificiu sonic (duza calibrata) şi a unui ejector pneumatic montate
în interiorul sondei; ultimul este alimentat de aerul comprimat uscat ce serveşte la
diluţie.
Eşantionul, al cărui punct de rouă a fost scăzut prin diluţie (cantitatea de apa
initiala din gazele arse se distribuie in tot debitul diluat), este trimis prin linia de transfer
(la temperatură ambiantă) la un analizor sau grup de analizoare (NO, NO
2
, SO
2
, CO,
COV) tip "aer ambiant", care este situat intr-un loc uşor accesibil. Se poate alege un
nivel de diluare astfel incât sa nu existe riscul de condensare în linia de transfer chiar la
temperaturi de iarna şi, in plus, să satisfacă gama de măsura a analizorului. La scară si
mai mare se poate folosi un sistem multisondă ce permite mai multe puncte de măsură
cu acelaşi grup de analizori.
Aerul de diluţie (aer comprimat uscat şi fără grasimi, sau azot) este trimis cu un
debit Q
1
ajustabil în ejectorul pneumatic încorporat în sondă. Depresurizarea creată este
utilizată pentru prelevarea, din coş sau conducte, a eşantionului de gaz printr-o duza
prevăzuta cu un filtru fin de praf. Acest orificiu determină debitul constant Q
2
al
eşantonului de gaz prelevat. La intrarea in sonda se monteaza un filtru grosier.
Sonda de dilutie
Linie de
prelevare
Cos de
evacuare
SO2
NOx
CO
COV
Sistem
de
control
gaze
Gaze
etalon
Aer
comprimat
67
Nivelul de diluţie este egal cu (Q
1
+Q
2
)/Q
2
; el poate fi ajustat prin folosirea unei
anumite plaje, în funcţie de orificiul sonic interschimbabil ales.

Pentru concentraţii mici, se utilizează analizori de aer ambiant cu scala de
10ppmv şi un nivel mic de diluţie; din contră, pentru concentraţi mari, se utilizează
analizori de emisie, cu o scala de până la 10000ppmv şi un nivel crescut de diluţie.

2.4 Cele mai utilizate tehnici de prelevare la cos
În concluzie, tehnicile curente folosite pentru prelevarea gazelor din cosurile
sau conductele de evacuare sunt:
o condensarea imediată (in zona de prelevare) a apei de combustie
şi uscarea gazului înaintea analizorului; deşi nu poate fi aplicată
intotdeauna la locul prelevării, această metodă este uşor de aplicat
şi puţin costisitoare;
o reînclăzirea liniei de prelevare (la o temperatură superioară
temperaturii de rouă a fumului) pe toată lungimea sa şi analiza
gazului cald şi umed, sau eliminat condensul înaintea analizorului;
o diluarea emisiilor cu azot sau aer uscat si curat la un nivel suficient
de ridicat pentru a scădea termperatura de rouă şi analiza gazul la
temperatura ambiantă cu apa în stare de vapori; această ultimă
soluţie presupune, în afară de problema pusă de controlul asupra
nivelului de diluţie, o detecţie suficient de sensibilă pentru măsură.
Analiza propriu-zisă este efectuată de analizori care sunt în general plasaţi la
adăpost, ceea ce este benefic pentru durata de viaţa a echipamentelor şi facilitarea
operaţiilor de întreţinere. Calibrarea analizorilor (verificarea zeroului şi a unui punct de
pe curba de răspuns) este simplu de realizat cu recipientele de amestec gazos etalon
sub presiune.
Analizoarele funcţionează dupa diverse principii: absorbţie a razelor IR, radiatii
gamma ori beta sau UV şi chemiluminiscenţă.

2.5. Configuraţie propusă pe piaţă
Rar se întâmplă să se dorească a se măsura doar un poluant, in majoritatea
cazurilor se măsoară deopotrivă NOx, SO
2
, CO, O
2
, umiditate, temperatura etc. Lantul
de masura trebuie privit ca o structura omogena si interdependenta
Cele trei configuraţii propuse pe piaţă sunt:
2.5.1. Analiză extractivă clasică
Gazele sunt aspirate din sistemul de evacuare, filtrate la cald si conduse în
tabloul de analiză printr-o linie încălzită electric sau insotita de un circuit cald (abur). In
panoul de analiză se realizeaza condensarea apei, refiltrarea şi distribuirea în diferiti
analizori de SO
2
, CO, O
2
etc.
2.5.2. Analiză extractivă prin diluţie
Filtru de intrare
Filtru fin
Gaze din cos,
umede, cu
pulberi
Duze calibrate Ejector
Aer de dilutie
preincalzit
Proba de gaze
diluata la
raportul dorit
Intrare gaze
etalon
Manta pentru
preincalzire
68
Linia de prelevare, introdusa in traseul fumului, este alcătuita dintr-un filtru şi un
ejector alimentat cu aer comprimat curat şi uscat. Din această cauză, punctul de rouă al
amestecului fum+aer de diluţie va scădea sub temperatura ambiantă. Gazele pot fi
astfel conduse in panoul de analiză printr-o linie neîncălzită şi fără a necesita alte
tratamente înainte de analiză.
Datorită diluţiei gazului, este nevoie de metode de analiză foarte sensibile: prin
chiluminescenţă pentru NO şi prin fluorescenţă-UV pentru SO
2
.
Analiza prin diluţie nu permite măsurarea O
2
; se poate utiliza în acest caz o
sondă de zirconiu plasată în coş.
2.5.3. Analiză în situ
Un analizor multipoluant montat direct în coş permite măsurarea după diverse
modele a NO, SO
2
, CO şi HCl. Aceste aparate nu permit dozarea O
2
, în acest scop, se
utilizează analizori cu sondă zirconiu care este implantata direct în conducta de fum, cu
o simplă protecţie de ceramică fritată împotriva praful.







































69

9. Precipitatii acide
In procesul de combustie, mai ales la combustibili fosili (carbunele, benzina,
petrolul) se emit in atmosfera oxizi de azot, de sulf si dioxid de carbon (gaze cunoscute
si sub numele de anhidride acide). Acesti oxizi se combina cu apa din aer si formeaza
acid sulfuric, acid carbonic si acid azotic. Cand ploua sau ninge, acesti acizi ajung pe sol
sub forma de precipitatii acide:
2NO
2
+ H
2
O ÷ HNO
2
+HNO
3

SO
2
+ H
2
O ÷ H
2
SO
4

CO
2
+ H
2
O ÷ H
2
CO
3

Aciditatea sau alcalinitatea solutiilor lichide se declara dupa scara de pH (pH= -
log [H
+
]). Pe o scara de la 0 la 14, 0 reprezinta cel mai ridicat nivel de aciditate, iar 14
cel mai ridicat nivel de alcalinitate. O solutie de apa distilata are pH 7 (neutru). Daca
nivelul pH-ului in apa de ploaie scade sub 5.6, ploaia este considerata acida.
In secolul XX, aciditatea aerului si ploaia acida au ajuns sa fie recunoscute ca o
amenintare la adresa calitatiii mediului. Cea mai mare parte a acestei aciditati este
produsa in tarile industrializate din emisfera nordica: SUA, Canada, Japonia si
majoritatea tarilor din Europa de Est si de Vest.
Atat anhidridele gazoase cat si aerosoli acizi pot fi transportati la distante foarte
mari de sursele originale de producere. Ploaia acida este in prezent subiect de
controversa datorita actiunii sale pe areale largi si posibilitatii de a se raspandi si in alte
zone decat cele de origine. De exemplu, cercetarile confirmau faptul ca emisiile poluante
provenite de la centralele termoelectrice din centrul si vestul SUA erau cauza principala
a marilor probleme legate de ploaile acide in estul Canadei si nord-estul SUA. Ploile din
estul SUA si din Europa au adesea un pH intre 4.5 si 4.0.
Severitatea efectelor poluarii acide, pe plan local (mai ales in zonele puternic
industrializate), a fost recunoscuta de mult, fiind denumita smog acid. Din nefericire
problema s-a extins la nivel global.
Printre interactiunile daunatoare ale ploilor acide se numara: erodarea
structurilor, distrugerea culturilor agricole si a plantatiilor forestiere, amenintarea
speciilor de animale terestre dar si acvatice, deci in general distrugerea ecosistemelor.
Efectele distructive ale ploii acide nu se limiteaza la mediul natural. Constructiile din
piatra , metal sau beton au fost si ele afectate. Unele dintre marile monumente ale lumii,
catedralele Europei sau Colisseum-ul din Roma, prezinta semne de deteriorare datorata
ploilor acide.
Efectele distructive ale precipitatiilor acide sunt in continua crestere, zona care a
primit o atentie deosebita o reprezinta Europa nord-vest. In 1984, de exemplu,
rapoartele privind mediul ambiant indica faptul ca aproape o jumatate din masa
forestiera a Padurii Negre din Germania, a fost afectata de ploi acide, de asemenea
Nord-estul Statelor Unite si estul Canadei. Studii publicate in 1996 sugereaza faptul ca
padurile si solul forestier sunt cu mult mai afectate de ploaia acida decat se credea prin
anii '80, si redresarea efectelor este foarte lenta.
Singura modalitate pentru a diminua efectele ploilor acide consta in redcerea
emisiilor de gaze acide.

70
10.POLUAREA SONORĂ
1. Sunete şi zgomote
Orice corp care vibrează produce un sunet ca rezultat al mişcărilor oscilatorii ale
moleculelor aerului care formează condensări şi rarefieri consecutive. Între anumite limite, omul
este capabil să înregistreze aceste modificări ale presiunii aerului pe care creierul le percepe ca
sunet.
Un sunet se caracterizează prin frecvenţă, adică numărul de vibraţii complete într-o
secundă şi se măsoară în herţi (1Hz = 1ciclu pe secundă). Sunetele se deosebesc prin frecvenţa
lor în sensul că sunetele înalte (ascuţite) au frecvenţe mari şi invers. Urechea umană a adulţilor
tineri percepe sunete cu frecvenţele cuprinse intre 20 – 20000 Hz.
O altă caracteristică a sunetului este viteza de propagare într-un mediu elastic: 335
m/s în aer, 1435 m/s în apă şi 5000 m/s în oţel, sunetul nu se propaga in vid.
Sunetul reprezintă în acelaşi timp şi o cantitate de energie în deplasare. Această
energie poate fi exprimată în diferite unităţi de energie (d.e. watul), dar, deoarece urechea
umană răspunde la modificările de presiune provocate de unda sonoră, trebuie utilizate unităţi
pentru presiune. Această unitate de măsură este microbarul (de un milion de ori mai mică decât
presiunea atmosferică normală) sau Pascalul ( 1 Pa=10 µbar).
Presiunea sonoră cea mai mică pe care urechea umană o poate percepe este de 0,002
µbari (200µPa), determinată prin utilizarea frecvenţei de 1000 Hz, frecventa utilizata ca bază de
referinţă pentru măsurarea intensităţii sunetului. Intensitatea cea mai mică pe care o percepe
urechea se numeşte prag de audibilitate şi este specifică pentru fiecare domeniu de frecvenţe.
Unele sunete pe care le percepe urechea umană produc presiuni sonore extrem de
ridicate faţă de presiunea pragului de audibilitate, registrul presiunii pentru sunetele audibile
situându-se între 0,002 – 2000 µbari. Creşterea în continuare a intensităţii produce disconfort,
durere în urechi şi chiar leziuni grave ale urechii interne.
Deoarece domeniul presiunilor sonore perceptibile este foarte larg şi datorită faptului că
urechea umană nu percepe intensitatea sunetului proporţional cu energia sa absolută, ci
aproximativ proporţional cu logaritmul zecimal al valorii absolute se foloseşte unitatea de măsură
„Bel‖. Aceasta înseamnă că la creşterea presiunii sunetului, în cifre absolute, de 10 000 de ori,
urchea percepe acest sunet mărit de 4 ori (lg 10 000 = 4).
Belul nu are valoare absolută ( cu sunt kilogramul sau litrul), ci este o unitate fără
dimensiune exprimând logaritmul zecimal al unui raport a două presiuni de sunete. Deoarece
„Belul‖ reprezintă o valoare prea mare pentru măsurarea intensităţii sunetelor s-a introdus
submultiplul belului – decibelul egal cu 1/10 Bel, cu simbolul dB.
În definirea noţiunii de „Bel‖ se foloseşte ca presiune de referinţă o valoarea de 10 ori
mai mică decât pragul de audibilitate, respectiv 0,0002 µbar sau 20µPa. Acest nivel este
cunoscut ca decibel acustic zero. Aparatele utilizate pentru măsurarea intensităţii sunetelor sunt
calibrate pentru „zero‖ faţă de această valoare de referinţă.
Zgomotul reprezintă un amestec de sunete rezultate din vibraţia neperiodică a aerului şi
care produce o impresie subiectivă de neplăcere şi disconfort pentru subiecţi. Teoretic nu este
nici o diferenţă între zgomote şi sunete. Sunetul este o percepţie senzorială şi un complex de
unde sonore etichetate în zgomote, muzică, vorbe, etc. Zgomotul este adeseori definit ca
sunetul nedorit. Zgomotul este format dintr-un număr variat de sunete cu frecvenţe diferite şi
variabile. Totalitatea frecvenţelor unui zgomot formează spectrul zgomotului şi se măsoară în
benzi de octavă. O bandă de octavă este un interval de frecvenţe a cărui limită superioară este
de două ori mai înaltă decât limita inferioară. Frecvenţa medie geometrică este de 1,41 ori mai
mare ca frecvenţa joasă. Zgomotul de bandă largă este format dintr-o varietate de frecvenţe
care se întind pe un număr mai mare de o octavă, pe când zgomotele de bandă îngustă conţin
doar o singură octavă. Multi termeni tehnici utilizati in demeniul zgomotului-sunetului provin din
muzica.
Zgomotele unei comunităţii sunt definite ca zgomotele emise de toate sursele
exceptând sunetele produse de zonele industriale. Cele mai poluante surse de zgomot sunt
drumurile, traficul aerian, terestru, diverse festivitati, construcţiile şi lucrările publice. Majoritatea
zgomotelor din jurul nostru pot fi aproximativ descrise prin câteva măsurători simple. Toate
măsurătorile sunt bazate pe frecvenţa sunetelor si nivelele presiunii sunetului, sunetele pot fi
71
percepute de oameni într-un mod variat şi inconsecvent. Majoritate sunetelor înconjurătoare
sunt compuse din mai multe şi diferite frecvenţe. Frecvenţa se referă la numărul de vibraţii pe
secundă. În aerul în care sunetul este propagat şi se măsoară în Hz. Nivelul de frecvenţă
acustică pentru zgomote este la fel cu cel considerat pentru sunetele normale, între 20 şi 20000
de Hz pentru persoane care au urechea neafectata .
Cele mai cunoscute efecte ale zgomotelor pot fi considerate: pierderea sau diminuarea
auzului, probleme cardiovasculare sau psihologice, reducerea performanţelor şi modificări ale
comportamentului, stres nonspecific
2. Ultrasunetele şi vibraţii
Ultrasunetele sunt unde cu frecventa mare, peste 16000-18000 Hz care se afla peste
zona de percepţie a sunetului la om. Interesul pentru aceste sunete a apărut după ce au aparut
tehnici care produc astfel de frecvente (motorul turboreactor si aviaţia cu aceste motoare). Davis
si Parrack (1952) au introdus termenul de "boala ultrasonica" pe care au observat-o la
personalul care lucra in vecinătatea acestor avioane. Afecţiunea se manifesta cu oboseala,
cefalee si greata.
In prezent, ultrasunetele se întâlnesc in industrie si in alte locuri, fiind utilizate in sudura
materiilor plastice, detectarea fisurilor in metale, in bai de degresare, perforaj, procese
electrolitice si in determinarea unor proprietăţi fizice sau chimice ale substanţelor.
In industrie, frecventa acestor ultrasunete variază intre 18000-30000 Hz. Datorita
faptului ca ultrasunetele cu frecventa mare se absorb rapid in aer, ele nu se transmit decât pe o
mica distanta, ceea ce face ca ele sa nu prezinte importanta pentru sănătatea omului, decât in
cazul in care corpul vine in contact direct cu sursa ce produce ultrasunete, situaţie rar întâlnita,
de regula, in practica industriala. Ultrasunetele cu frecventa joasa întâlnite in zgomotul
avioanelor turboreactoare sunt amestecate cu gama sunetelor audibile, acţiunea nociva
datorându-se intensităţii extraordinare a zgomotului peste 140 db si nu ultrasunetelor.
Ultrasunetele nu sunt percepute de ureche si nu exista nici o dovada ca un alt receptor
al organismului ar fi capabil sa informeze organismul de prezenta lor si ca ar putea produce vreo
acţiune specifica directa asupra creierului sau a altor parţiale sistemului nervos.
Ultrasunetele sunt reflectate uşor pe pielea omului; blana animalelor retine
ultrasunetele, dar animalele se pot încălzi până la hiperemie. Transmise prin lichide,
ultrasunetele omoară microorganismele si chiar peşti sau broaşte in câteva minute.
Simptome. Personalul din industrie expus la ultrasunete poate prezenta o serie de
simptome subiective, semne de oboseala din partea organului auditiv si tulburări vestibulare.
Simptomele subiective sunt: oboseala excesiva, cefalee cu diferite localizări, iritabilitate, tulburări
de somn (somnolenta ziua) si greata. Unele simptome ca: ameţeli, mers nesigur, pierderea
echilibrului sunt atribuite tulburărilor vestibulare determinate de stimularea intensa acustica. Au
mai fost menţionate dureri in urechi si o oarecare pierdere a pragului in zona frecventelor înalte,
care insa este rapid reversibila.
Aceste fenomene se pare ca se datorează, in mare măsura, intensităţii mari a undelor
audibile cu frecvente la limita superioara a auzului si cu intensităţi foarte mari, peste 140 db.
Astfel de unde sunt întotdeauna prezente in ultrasunetele de 16000 –18000 -20000 Hz care se
întâlnesc in diferitele utilitari industriale.
Profilaxie. Masurile profilactice constau in protecţia organismului fata de acţiunea
acestor ultrasunete prin paravane din diferite materiale care sa fie interpuse intre om si maşina
care produce ultrasunetul. Astfel de masuri de protejare si altele, bazate pe aceleaşi principii, au
dat rezultate bune acolo unde au fost aplicate.
Vibraţia este o mişcare oscilatorie de tip special in regiunea frecventei undelor
infrasonore si parţial a undelor audibile in timpul căreia punctele materiale ale unui corp solid
sau a organismului trec prin punctul lor de echilibru. Această oscilaţie a materiei se datorează
energiei vibraţiei care o disloca din poziţia sa de echilibru. Energia vibraţiei este cuantificabila
prin doua marimi: amplitudinea vibraţiei si frecventa.
Amplitudinea vibraţiei indica distanţa maximă a unui punct material fată de poziţia sa de
echilibru măsurându-se in micrometrii sau milimetri. Frecventa reprezintă numărul oscilaţiilor pe
secunda si se exprima in hertzi.
Alti parametri care măsoară vibraţia sunt: viteza care este produsul amplitudinii cu
timpul (frecventa) si se exprima in centimetri pe secunda; acceleraţia care este produsul
amplitudinii cu timpul (frecventa) exprimându-se in cm pe secunda la pătrat.
72
Vibraţiile pot fi periodice, simple, complexe si vibraţii neperiodice;. o vibraţie este
periodica când punctele materiale ale unui corp solid, care oscilează, trec prin mai multe poziţii
succesive in mod regulat si ele pot fi:
- vibraţia periodica simpla similar cu o oscilaţie periodica de tip sinusoidal
- vibraţia periodica compusa - nu este necesar sa fie sinusoidala, dar este
repetata ritmic.
- vibraţia neperiodica nu are un ritm specific oscilatoriu.
Vibraţia este perceputa de om prin receptorii de vibraţii de la nivelul tegumentului, cit si
prin diverşi centri receptori tisulari din organism. Exista un prag de percepţie care depinde atât
de caracteristicile vibraţiei, cit si de sensibilitatea locala tegumentara. Omul percepe vibraţii de la
frecventa de 1 Hz până la peste 1500 Hz, dar cu senzaţii diferite.
Vibraţiile cu frecventa joasa produc o mişcare a întregului corp, creând senzaţia de
zdruncinătura sau legănare in timp ce vibraţiile cu frecvente foarte mari produc furnicături sau
chiar senzaţia de arsura. Vibraţiile care prezintă un interes deosebit pentru om se afla in gama
de frecvente 1-400 Hz si după acţiunea lor asupra organismului se pot clasifica in
- vibratii cu frecventa sub 3 Hz având acţiune asupra aparatului vestibular
- frecventa mica intre 3-20 Hz, cu acţiune asupra întregului organism
- frecventa mare 20-1000 Hz cu acţiune locala.
Vibrarea integului organism si acţiunea sa asupra organismului. In cazul când
vibraţia este sub 3 Hz corpul se mişcă ca o unitate cu factorul care produce mişcarea vibratorie,
iar efectul care rezulta este "boala de călătorie". Astfel de situaţii se creează in timpul zborului cu
avionul, vaporul sau automobilul (rău de mare, de avion). Simptomele care apar prezintă
intensităţi diferite de la un uşor disconfort până la greată, vărsături paloare a feţei, transpiraţii
reci şi chiar fenomene mult mai severe care obligă la întreruperea călătoriei. Tulburările care
apar se datorează suprasolicitării labirintului prin vibraţie, în care acceleraţia are un rol
important. Nu toate persoanele sunt sensibile la acţiunea acestor vibraţii.
La acţiunea vibraţiilor cu frecventa mica (3-20 Hz) sunt expuşi conducătorii de vehicule:
tractoare, camioane grele, locomotive de diferite tipuri si alte mijloace de transport. Acţiunea
acestor vibraţii, in afara de frecventa, este determinata de mărirea acceleratei, direcţia
transmiterii vibraţiei prin corp, de poziţia corpului si de starea fizica a individului. Vibraţiile cu
aceasta frecventa sunt transmise de-a lungul întregului corp, iar ţesuturile si organele răspund
diferit la forţele fluctuante ale vibraţiei. In general, sistemul oteoarticular si organele interne
abdominale sunt primele influenţate. Vibraţiile intre 4-12 Hz, de exemplu, fac să vibreze
articulaţia coxo-femurala, articulaţia umărului si unele organe din cavitatea abdominală:
intestinele. Expunerile repetate la "lovituri" sau la "zdruncinături" întâmplătoare au drept urmare
leziuni cronice cu localizări in sistemul osteoarticular si al organelor din abdomen. Nu apar
afecţiuni acute. Aceşti muncitori acuza dureri sacro-iliace si simptome din partea organelor
abdominale, manifestate sub forma de crampe in regiunea epigastrica sau apăsare epigastrica
in bara, subcostal, inapetenţa si slăbiciune consecutiva. Fenomenele digestive se explica prin
efectul cumulativ rezultat din acţiunea vibraţiilor asupra intestinelor care sunt fragil legate de
pereţii abdominali, care in cele din urma pot duce la leziuni tisulare.
Vibraţiile din gama de frecvente 20-1000 Hz prezintă un deosebit interes, fiind cele mai
frecvent întâlnite in industrie. Sunt expuşi acţiunii acestor vibraţii, muncitorii care lucrează cu
diferite instrumente ce produc vibraţii, cum sunt: ciocanele, sfredelele, daltile acţionate prin aerul
comprimat, ciocane si perforatoare electrice, precum si polizoare. Aceste instrumente fiind
portative, de greutate variabila, fac ca utilizarea lor sa transmită vibraţia direct corpului omului.
Boala datorita vibraţiilor este o perturbare complexa a organismului, cauzata de o
expunere extinsa la vibraţii. Localizarea afecţiunii pe diferite ţesuturi este determinata de
frecventa predominanta a spectrului vibraţiei.
Instrumentele grele cu o frecventa a vibraţiilor sub 60Hz au o acceleraţie mare si lovesc
puternic. Acţiunea care rezulta este osteoarticulara si musculo-aponevrotica. Instrumentele
uşoare ca acelea utilizate in polizare produc vibraţii cu frecventa intre 60-250 Hz care provoacă
simptome neuro-vasculare.
Cele mai des intalnite sunt leziunile osteoarticulare unilaterale sau chiar bilaterale,
localizate la articulaţiile si oasele de la nivelul gâtului, mâinii, cotului si umărului. Ele rezultă în
urma proceselor degenerative determinate de fenomenele vaso-spastice care alterează cartilajul
suprafeţei articulaţiei si chiar osul. In plus, există o reactie osteo-periostală si o oboseala legata
de munca fizica care agravează evoluţia bolii.
73
Examenul radiologic scoate in relief modificări ale articulaţiilor care constau in alterări
ale suprafeţelor periarticulare (capsula articulara si ligamentele), artrite ale articulaţiilor mici ale
degetelor, epicondelita si stiloidita ale radiusului si cubitusului. Intr-o forma avansata, se pot
observa pe radiografie si alte semne de alterare ale oaselor: refractia ţesutului osos; apariţia de
chisturi in oasele mici metacarpiene uneori combinate cu o condensare osoasa sau cu o
necroza chistica aseptica, apariţia de osteofite si exostoze osoase. Cel mai frecvent (aproximativ
40% din cazuri) este afectata articulaţia cotului; urmând apoi oasele metacarpiene si articulaţiile
lor (16-20%) si în cele din urma, regiunea articulaţiei umărului (11%).
Simptomele constau din dureri locale de tip reumatoid la nivelul articulaţiei cotului, a
gâtului, mâinii si apar la începutul muncii sau la terminarea sa si nu sunt niciodată puternice.
Mişcările cotului sunt limitate, in special flexiunea si uneori se aud cracmente.
Alt tip de afectiuni vizeaza ţesutul muscular, induse de expunerea prelungita la vibraţii a
unor grupe musculare care poate duce la o lezare permanenta a acestora. Astfel de acţiuni se
pot exercita asupra muşchilor din regiunea tenară si hipotenara, a muşchilor interosoşi cu
rezultatul final, atrofia acestor grupuri mici musculare.
In fazele incipiente, acţiunea nociva a vibraţiilor localizată asupra muşchilor se prezintă
ca o miozita sau tendinita. Ea se datorează unei creşteri coloidale in fibra musculara care duce
la o creştere a volumului muşchilor însoţita de dureri. In acest proces, efortul fizic îşi are, de
asemenea, partea sa de contribuţie, dar care nu este precis definita. De asemenea, exista o
scădere a tonusului muscular care se repercuta asupra forţei de conducere a mâinilor.
Vibratiile pot duce la alterări ale sistemului nervos periferic. Cele mai frecvente leziuni
ale nervilor sunt nevritele, polinevritele, radiculitele si plexitele. Afecţiunile nervoase apar rareori
singure, ele sunt asociate si cu fenomenele exercitate de osteofite sau exostoze.
Leziuni neuromusculare - fenomenul Raynaud profesional. Afecţiunea este cunoscuta
sub diferite alte denumiri: degetul alb profesional, boala traumatica vaso-spastica, sincopa
periferica prin vibraţii si vasonevrita profesionala. Termenul cel mai utilizat la noi este fenomenul
Raynaud profesional, iar afecţiunea este cea mai frecventa in cadrul bolii de vibraţie. A fost
descrisa prima data de către Loriga (1911), apoi de Hamilton (1918), de Seyring (1930) după
care a urmat un număr însemnat de comunicări si cercetări, privind aceasta afecţiune.
Fenomenul Raynaud profesional este o perturbare care apare in vasele terminale ale
membrelor superioare (degetele de la miini), care se manifesta prin atacuri vaso-spasticecu
aparitie spontana la muncitorii ce lucrează cu unelte vibratile si in mediu rece si umed.
Afecţiunea este evolutiva in faza incipienta afectand ţesuturile moi (vasele, nervii si
muşchi), ulterior si ţesuturile dure (articulaţiile si vasele). Procentul muncitorilor afectaţi este in
general ridicat (40-50%) fiind după unii autori 4% după 2 ani de expunere la vibraţii; 48% după 3
ani si 61% după 10 ani.
La aceste riscuri profesionale sunt expuşi muncitorii forestieri care lucrează cu
fierăstrăul cu motor, muncitorii din industria extractiva (minerii) care lucrează cu perforatoare
pneumatice, muncitorii din industria constructoare de maşini: polizatorii si curăţătorii cu dalta
pneumatica.
3. Fiziologia auzului
Vibratile aerului pătrund prin conductul auditiv extern şi lovesc membrana timpanului
care începe să vibreze. Aceste vibraţi sunt transmise de la urechea mijlocie la urechea interna
printr-un lanţ de 3 oscioare; ciocanul, pe faţa internă a timpanului, nicovala şi scăriţa care este în
contact cu fereastra ovala a canalului vestibular din melc. Datorita celor doi muşi minusculi –
stapedius şi tensor - vibraţiile mari sunt reduse, protejând astfel urechea intern a de trauma
sonora (fig. 3.1).
Vibratile scăriţei declanşează vibraţii în fluidul din canalul vestibular, vibraţii care se
transmit până la vârful melcului şi se întorc prin canalul timpanic la fereastra rotunda. Undele
formate în lichidul canalelor melcului lovesc membrana canalului medial (care desparte cele
doua canale vestibuar şi timpanic) numit şi canal cohlear. Pe aceasta membrana fibroasă, fină,
numită membrană bazilară, este situat organul Corti şi, ceea ce este foarte important, celulele
cu perişori. La baza acestor celule cu perişori se găsesc terminaţiile fibrelor nervoase ale
porţiunii cohleare al celui de al optulea nerv cranian. Vibraţiile mecanice recepţionate din fluidul
canalelor vestibular şi timpanic se transmit prin celulele cu perişori de pe membrana bazilară la
terminaţiile nervoase ale nervului cohlear, fiind transformate in impulsuri nervoase.
74
Această transformare a vibraţiei mecanice in impuls nervos se numeşte transducţie. Prin nerv,
impulsurile nervoase se transmit la creier, care le percepe ca sunet, respectiv ca zgomot. Modul,
cum creierul distinge, cu o extrem de mare fineţe, diferitele tonuri, este o problema mai
complicata.

Fig.3.1. Secţiune transversală prin ureche


4. Expunerea la zgomot şi efectele asupra sănătăţii
Expunerea cotidiană. În mediul urban orice persoană este expusă la zgomotul produs
de multitudinea de activităţi care se desfăşoară zi şi noapte într-o comunitate: zgomotul produs
de traficul auto şi pietonal, zgomotul din structurile comerciale, zgomotul generat de diverse
activităţi sociale si de divertisment si, mai nou, supraelectronizare: alarme, mersul inapoi,
senzori de apropiere, semnalizari, semaforizare acustica, muzica excesiva etc.
Expunerea industrială. In mediu industrial, expunerile la zgomot pot avea loc intr-un
număr mare de operaţii din care menţionăm: atelierele de cazangerie, fierărie, foraje
pneumatice, nituire, bancul de probe al motoarelor de avioane, de auto, ţesătorii, circularele mari
pentru tăiatul buştenilor, funcţionarea diferitelor maşini în industria siderurgică, laminoare, in
operaţii de foraj, mine, etc.
Zgomotele pot fi de mai multe tipuri:
- zgomot permanent: bandă lată care implică o gamă mare de frecvenţe de câteva
octave (zgomotul produs de maşinile rotative, alternative, motoarele termice, de
vânt, de aparatele de climatizare sau frigidere, zgomotul „oraşului‖, curgerea apei
în sistemele de alimentare sau canalizări, zgomotul ocazional produs de diverse
evenimente festive etc)
- zgomot permanent: bandă îngustă, format dintr-un număr redus de frecvenţe care
concentrează întreaga emisie energetică sub formă de sunete: transformatoare
electrice, sisteme mecanice cu sarcină constantă, emitori cu definiţie vibratorie
bine definită, etc;
- zgomote unice de scurtă durată, care se prezintă ca impulsuri: un ciocan de forjă,
ceasul din turn, tunet, uşa metalică trântită etc;
- zgomot repetat: operaţii de nituire, ticăitul ceasului etc;
- zgomot intermitent: trafic auto sau aerian.
În mediul ambiant se întâlnesc o infinitate de surse de zgomot, de la nivele abia
perceptibile până la sunete „dureroase‖.
Dintre efecte cele mai frecvente asupra sănătăţii induse de zgomote pot fi enumerate
următoarele: pierderea sau diminuarea auzului, probleme cardiovasculare sau psihologice,
reducerea performanţelor şi modificări ale comportamentului si, desigur, stresul citadin.

75

Fig. 4.1 Nivele de zgomot corespunzătoare unor activităţi

Diminuarea auzului: Diminuări ale auzului apar la frecvenţe de peste 3000 – 6000 de
Hz cu efectul cel mai puternic la 4000 de Hz. Deficienţele auditive pot fi însoţite de ţiuiri în
urechi. La creşterea nivelului de expunere LAeq,8h şi mărirea timpului de expunere diminuarea
auzului poate interveni chiar la 2000 de Hz, cu toate acestea la nivelele de expunere cotidiene
de 75 dB (A) sau mai mici pierderea auzului nu ar trebui să apară. În întreaga lume există peste
un sfert din populatie care prezintă dificultăţi auditive. Aceste distrugeri ale sistemului auditiv pot
fi cauzate şi de unele boli, chimicale, medicamente otice, accidente şi originile ereditare.
Principalele consecinţe serioase ale diminuării auzului sunt incapabilitatea de a înţelege
discuţiile zilnice si reactia defectuasa a individului la sistemele de comunicare sociale.
Inteligibilitatea discursurilor este considerabil afectată de zgomote. Majoritatea
semnalelor acustice a vorbirii se încadrează între 100 şi 600 de Hz. Interferenţa discursului este
în fapt, un proces de mascare, în care sunetele se suprapun şi astfel discursul devine imposibil
de înţeles. Zgomotele înconjurătoare pot masca şi alte semnale acustice, care sunt vital
necesare în viaţa de toate zilele precum ar fi soneria, zgomotul telefonului, alarma ceasurilor,
semnale de atenţionare sau muzica.
În viaţa de toate zilele inteligibilitatea discuţiilor este influenţată de nivelul vorbirii,
pronunţie, distanţa dintre vorbitor şi auditor, acuitatea auzului şi bine-nţeles nivelul de atenţie. În
interiorul camerelor, comunicarea este de asemenea afectată de caracteristicile de reverberaţie
ale camerelor. Reverberaţiile mai mari de 1s constituie cel mai important efect al zgomotului din
mediu ambiental interior. Pentru grupurile vulnerabile, un nivel de zgomot scăzut şi reverberaţii
mai mici de 0,6 s sunt esenţiale pentru recepţionarea corectă a sunetelor vorbirii.
Perturbarea somnului este un efect major al zgomotelor ambientale. Somnul
neîntrerupt este benefic pentru buna funcţionare psihologică şi mentală a organismului, iar
primele efecte ale tulburării somnului sunt: dificultăţi la adormire, treziri şi alternări ale stărilor
veghe - somn, somn ineficient, creşterea presiunii sanguine, accelerarea bătăilor inimii,
vasoconstricţie, schimbări în respiraţie, etc.
Pentru un somn bun nivelul sunetului ar trebui să nu depăşească un nivel 30 de dB (A)
pentru sunete continue de fundal, iar sunetele individuale, dispersate, nu trebuie să depăşească
nivelul 45 dB (A).
Funcţii fiziologice. Muncitorii expuşi la zgomote, oamenii ce locuiesc lângă
aeroporturi, complexe industriale sau doar străzi gălăgioase, sunt expuşi temporar sau
permanent la nivele sonore foarte ridicate, ceea ce duce la un impact mare asupra funcţiilor
fiziologice. După o expunere îndelungată oamenii pot suferi diferite traume temporare sau
permanente precum: hipertensiune, boli de inimă. Muncitorii ce lucrează în zone cu zgomote
puternice cam în 5-30 ani pot prezenta numeroase malfuncţiuni ale organismului.
Reducerea performanţelor. S-a demonstrat că mediul zgomotos reduce performanţele
cognitive ale persoanelor. Lectura, atenţia, rezolvarea problemelor, capacitatea de memorarea
76
sunt puternic afectate de sunete. Astfel, în cazul copiilor ce învaţă în şcoli amplasate în
apropierea aeroporturilor sau a zonelor zgomotoase se constată astfel de efecte. Zgomotul
poate determina greşeli la locul de muncă precum şi accidente, ceea ce indică deficite ale
performanţelor.
Efecte ale zgomotului asupra comportamentului individual şi social. Zgomotul
poate determina modificări ale comportamentului si diferite stări cum ar fi proasta dispoziţie,
plictiseala sau enervarea subită. Zgomotele peste 80dB (A) pot determina comportament
agresiv. De aceea se presupune ca multe tipuri de muzică pot transmite diferite mesaje si
impulsuri mentale asupra ascultătorilor. Un caz aparte este acela când anumite zgomote
permanente pot determina anumite stări psihice, precum sentimentul de neajutorarea al unor
şcolari. Reacţii puternice au fost observate atunci când zgomotul este însoţit de vibraţii şi conţine
componente de frecvenţă joasă sau impulsuri puternice, de exemplu împuşcături.
Subgrupuri vulnerabile. Acestor grupuri de persoane le este recomandată protecţia
împotriva zgomotului şi se impun reguli stricte de diminuare a zgomotelor în clădirile în care îşi
desfăşoară activitatea. Astfel sunt oamenii suferinzi de anumite boli (de exemplu tensiune
ridicată), oameni în spitale sau centre de reabilitare, orbii, oamenii cu probleme auditive,
bebeluşi, copii mici sau bătrâni.
5. Mărimi caracteristice
Principalii indicatori cantitativi acustici sunt:
5.1. Nivelul de presiune sonoră Lp este dat de formula:

( )
2
2
10log
ref
P t
Lp
P
=
(3.1)
unde:
- P
(t)
este nivelului momentan al presiunii sunetului, în Pascali,
- P
ref
este presiunea sonoră de referinţă, în Pascali

5.2. Nivelul presiunii sonore echivalente Leq, Leq-ul este nivelul echivalent continuu
al presiunii sonore (în decibeli) într-un interval de timp. Aceasta este valoarea unui nivel al
presiunii sonore pentru un sunet continuu şi stabil, care, într-un interval de timp cunoscut t2

– t1
are aceeaşi valoare a rădăcinii pătrate ca şi sunetul pe care-l luăm în considerare şi al cărui
nivel variază în timp. Calculul Leq-ului din nivelul presiunii sunetului este dat de formula:

(
(
¸
(

¸

÷
=
}
1
2
2
2
2 1
) ( 1
10 ,
t
t
ref
EQ
dt
P
t P
t t
Log T L
(3.2)
unde:
- Leq,T este nivelul presiunii sunetului continuu echivalentul, în decibeli, determinat
într-un interval de timp T care începe în momentul t1 şi se termină în momentul
t2
- Pref este nivelul de referinţă al presiunii sunetului (20 µPa)
- P(t) este presiunea instantanee a semnalului sonor.
Ca funcţie pe un interval de timp se foloseşte termenul, Leq-scurt pentru timpi care
variază de la câteva milisecunde la câteva secunde. Ca şi pentru Leq, Leq-ul scurt conservă
energia într-un interval de timp T care poate fi recompus din valori scurte de Leq-uri, în intervalul
de timp considerat. Valoarea Leq-ului recompus pentru n Leq-uri scurte peste N perioade
elementare este dat de formula:


(
¸
(

¸

=
¿
=
N
i
Leqi
eq
N
Log L
1
10 / ) (
10
1
10
(3.3)
unde:
- N este numărul de perioade elementare
77
- Leqi,T este Leq-ul scurt corespunzător incercări, exprimată în dB.

Fiecare mostră de Leq scurt poate fi asociat cu o sursă de sunet. Prin urmare, fiecare
parte de timp a unei măsurători poate fi asignată unui sunet specific, lăsându-ne să calculăm
indicatori specifici raportaţi la evenimente sonore. Valoarea Leq-ului, recompus pentru N Leq-uri
scurte corespunzătoare la N perioade elementare, este dată de aceeaşi formulă.

5.3. Nivel de vârf. Nivelul de vârf este valoarea absolută maximă a presiunii
instantanee a sunetului într-un interval de timp. Este exprimat în dB.
5.4. Indicatori statistici. LnT este nivelul presiunii sunetului care a depăşit N% din
intervalul de timp considerat şi se simbolizează: LnT,
de exemplu:
- L95,1H este nivelul depăşit in 95% dintr-o oră;
- L100 ( valoare depăşită in 100% din intervalul de timp) valoare numită şi LMIN;
- L0 (valoarea nedepăşiă în 0% din intervalul de timp) valoare numită LMAX;
- LMIN este valoare minimă a Leq-ului in perioada de timp considerată. Pentru a defini
intervalul de timp, trebuie consideraţi un număr cert de termeni Leq. Valoarea LMIN-
ului este cea mai mică valoare pentru un interval de timp (perioadă). Este echivalent
cu valoarea lui L100;
- LMAX este valoarea maximă a Leq-ului în perioada de timp. Intervalul de timp se
defineste considerând un număr suficient de Leq-scurt. Este echivalent cu valoarea lui
L0.
5.5. Mărimi acustice relative. O sursă de zgomot este un tip specific de zgomot, care
apare în timpul măsurătorilor. O sursă de zgomot este de obicei compusă din câteva
evenimente sonore. Identificarea surselor de zgomot este una din cele mai importante elemente
a tehnicii Leq-urilor mici. O informaţie specială (codul sursă) poate fi asignat la fiecare perioadă
elementară de timp (dacă echipamentul permite o astfel de procedură). Odată ce evenimentele
sonore au fost codate, pot fi calculaţi următorii indicatori:
Leq particular, nivel echivalent al presiunii sonore, în decibeli, corespunzător unei surse
specifice active pe o subduratădurată a măsurătorii. Formula de calcul este dată mai jos:

( )
dt
P
t P
t
Leq
t
particular
}
¿
¿
A
=
A
2
0
2
1
(3.4)
unde:
- At este suma duratelor acţiunilor sursei de zgomot considerată;
- P0 este nivelul de referinţă al presiunii zgomotului (20 µPa);
- P(t) este presiunea instantanee a semnalului sonor.

Leq parţial, este echivalentul nivelului presiunii sonore, în decibeli, corespunzător unei
surse specifice si raportat la întregul interval de timp considerat. Este dat de formula:
( )
dt
P
t P
T
Leq
t
partial
}
¿
=
A
2
0
2
1
(3.5)
unde:
- At este durata cumulată a acţiunilor sursei de zgomot considerată;
- P0 este nivelul sonor de referinţă (20 µPa);
- P(t) este presiunea instantanee a semnalului sonor.

5.6. Nivelul de expunere sonoră. Energia medie a unui sunet discret emis de o sursă
în perioada de timp raportată la o secundă, numită Sel. Valoarea Sel este dată de formula:
78
dt
P
P
t
Sel
t
t
ref
t
}
=
2
1
2
2
) (
0
1
log 10
(3.6)
unde:
- P(t) este presiunea instantanee a semnalului sonor;
- t2 – t1 este un interval de timp static destul de lung pentru a conţine toate sunetele
semnificative al unui eveniment static;
- Pref este nivelul sonor de referinţă (20 µPa);
- T0 este durata de referinţă (1 s).

5.7.Deviaţie standard este dată de formula:
¿
=
÷
÷
=
n
i
i
e
n
RSD
1
2
) ë (
1
1
(3.7)
unde:
- n este numărul de probe considerate;
- ei este proba i;
- ë este valoarea medie.

5.8. Ponderările temporare sunt rezultatatul al integrării de tip RC cu o constantă de
timp specifică. Cum nivelul de intrării variază de la x la y şi rămâne la y, constanta de timp este
timpul cerut de detector ca să ajungă la 63% din distanţa dintre x şi y.



Fig. 3.3. Mărimi caracteristice microfonului


5.8.1. Ponderări temporare lente, sunt rezultatul integrării de tip RC cu o constantă
de timp de 1 secundă. Cum nivelul de intrării variază de la x la y şi rămâne la y, constanta de
timp este timpul cerut de detector ca să ajungă la 63% din distanţa dintre x şi y.Pentru aceste
ponderi TC = 1000 milisecunde, adica o secunda.
5.8.2. Ponderări temporare rapide, rezultă în urma integrării de tip RC cu o constantă
de timp de 125 milisecunde.
5.8.3. Ponderări temporare impuls, sunt rezultatul integrării de tip RC cu o constantă
de timp de 35 milisecunde pentru a mări diferenţa de nivel, urmată de o integrare de tip RC cu o
constantă de timp de 35 milisecunde pentru a o scădea.
5.8.4. Ponderări temporare impuse de utilizator reprezintă rezultatul integrării de tip
RC cu o constantă de timp măsurată în milisecunde aleasă de utilizator. TC = A milisecunde (A
definit de utilizator).
5.9. Reţele de ponderare în frecvenţă. Reţelele sunt folosite frecvent în acustică şi au
fost definite încă de la descoperirile de bază ale lui Flecher şi Munson în 1933. Scopul studiilor a
fost să determine influenţa asupra urechii omului în funcţie a frecvenţei şi nivelului sunetului. Aşa
79
a apărut noţiunea de „nivel de linişte‖. Scopul acestor reţele este să prevadă un nivel cât se
poate de aproape de percepţia subiectivă. Reţelele A corespund sensibilităţii urechii omului la
nivele joase, reţelele B nivelelor medii iar C celor înalte. In domeniul poluării sonore, de
exemplu, cele mai multe măsurători sunt făcute cu reţelele de tip A. Ponderile A sunt reţele care
se corelează cel mai bine cu urechea umană. Atenuează frecvenţele joase şi înalte şi majorează
frecvenţele în jurul a 2 kHz (frecvenţa la care urechea omului este cel mai sensibilă). Ponderile
C seamănă cu A la frecvenţe mari şi sunt aproape neatenuate la frecvenţe joase sub 1 kHz.
Tabelul şi diagrama de mai jos exemplifică aceste ponderări:


Fig. 3.4. Tipuri de ponderări

Tabel 3.1. Comparaţie între valorile Leq obţinute prin cele trei tipuri de ponderare
Frecvenţă
nominală
(Hz)
Frecvenţă
exactă
(Hz)
A B C
Frecvenţă
nominală
(Hz)
Frecvenţă
exactă
(Hz)
A B C
10 10 -70,4 -38,2 -14,3 500 501.2 -3,2 -0,3 -0,0
12.5 12.59 -63,4 -33,2 -11,2 630 631.0 -1,9 -0,1 -0,0
16 15.85 -56,7 -28,5 -8,5 800 794.3 -0,8 -0,0 -0,0
20 19.95 -50,5 -24,2 -6,2 1000 1000 0 0 0
25 25.12 -44,7 -20,4 -4,4 1250 1259 0,6 -0,0 -0,0
31.5 31.62 -39,4 -17,1 -3,0 1600 1585 1,0 -0,0 -0,1
40 39.81 -34,6 -14,2 -2,0 2000 1995 1,2 -0,1 -0,2
50 50.12 -30,2 -11,6 -1,3 2500 2512 1,3 -0,2 -0,3
63 63.10 -26,0 -9,3 -0,8 3150 3162 1,2 -0,4 -0,5
80 79.43 -22,5 -7,4 -0,5 4000 3981 1,0 -0,7 -0,8
100 100.0 -19,1 -5,6 -0,3 5000 5012 0,5 -1,2 -1,3
125 125.9 -16,1 -4,2 -0,2 6300 6310 -0,1 -1,9 -2,0
160 158.5 -13,4 -3,0 -0,1 8000 7943 -1,1 -2,9 -3,0
200 199.5 -10,9 -2,0 -0,0 10000 10000 -2.5 -4.3 -4.4
250 251.2 -8,6 -1,3 0.0 12500 12590 -4.3 -6.1 -6.2
315 316.2 -6,6 -0.8 0.0 16000 15850 -6.6 -8.4 -8.5
400 398,1 -4,8 -0.5 0.0 20000 19950 -9.3 -11.1 -11.2

80
5.10. Măsurători spectrale. Este o reprezentare a componentelor de frecvenţelor ale
unui semnal. Spectrul unui semnal este obţinut cu ajutorul analizatorilor de frecvenţă (filtre de
frecventă). În funcţie de numărul de filtre utilizat (limitat de performanţele echipamentului),
spectrul de frecvenţe este prezentat în una din următoarele forme: bandă îngustă, bandă de o
octavă, bandă de o treime de octavă sau 1/6 octavă. Intensitatea sunetului în fiecare bandă este
stocată ca un sir de Leq-scurt şi poate fi calculată ca Leq global pentru fiecare interval de
frecvenţe.
6. Limite admisibile pentru nivelul de zgomot
6.1. Limite normale pentru nivelul de zgomot
Ascultarea unor mesaje mai complicate (la şcoală, la locul de muncă, învăţarea unei limbi
străine, conversaţii telefonice) rata semnalului trebuie să fie de cel puţin 15dB peste un nivel
vocal de 50dB. Acest nivel al sunetului corespunde mediei nivelului vocal al unei conversaţii
normale, atât la bărbaţi cât şi la femei, situaţi la 1 m distanţa unul de celălalt. Pentru o percepţie
clară sunetul de fundal nu trebuie să depăşească 35dB(A). În sălile de clasă sau săli de
conferinţe, unde percepţia este foarte importantă, sunetul de fundal trebuie sa fie cât se poate
de redus. Pentru o buna inteligibilitate în camere mici este nevoie de reverberaţii sub 1 s.
Diminuarea auzului. Zgomote care induc disconfort sau determină chiar pierderea auzului
nu sunt motivate numai de locul de muncă. Nivele înalte de zgomote pot apărea şi la concerte în
aer liber, discoteci, sporturi cu motor, tir etc. Alte surse importante de zgomote puternice sunt
căştile audio, ca de asemenea şi unele jucării şi artificii care induc impulsuri puternice.
Standardul ISO1999 propune o metodă pentru a deduce factorii sonori care determină pierderea
auzului populaţiei expusă la toate tipurile de zgomote (continuu, intermitent şi impuls) în timpul
serviciului. Totuşi pentru ca această metodă să dea rezultate bune, este nevoie şi de o
monitorizare a zgomotelor din mediul înconjurător în timpul liber al acestor persoane. Standardul
ISO1999 susţine că expunerea pe termen lung la LAeq,24h la nivele de zgomot până la 70
dB(A) nu va determina pierderea auzului. Pentru a împiedica pierderea auzului presiunea
maximă a sunetului trebuie să nu depăşească 140 dB pentru adulţi şi 120 dB pentru copii.
Deranjarea somnului. Efectele măsurabile ale zgomotului asupra somnului încep la
nivele LAeq de 30 dB. Cu toate acestea cu cât sunetul de fundal este mai intens cu atât efectele
de deranjare a somnului sunt mai puternice. Sunetele intermitente determină atingerea cotelor
maxime de deranjare a somnului. Când sunetul este continuu nivelul presiunii acustice nu
trebuie să depăşească 30 dB în interiorul camerei pentru a fi evitate efectele negative asupra
somnului. Pentru zgomote cu o proporţie mai mare în frecvenţe joase este necesară o limită
mult mai joasă. O situaţie specială este cazul nou-născuţilor din incubatoare când zgomotul
poate cauza severe dereglări ale sănătăţii.
Deprinderea cititului. Expunerea la zgomote în timpul copilăriei pare să diminueze
capacitatea de învăţare a cititului. Cercetările arată că cu cât expunerea este mai îndelungată cu
atât leziunile sunt mai mari. Nu sunt informaţii suficiente pentru a stabili nişte valori limită. Totuşi
trebuie reţinut că centrele de învăţământ nu trebuie amplasate lângă surse de zgomot puternic.
Depresie. Capacitatea sunetelor de a induce depresie nervoasă depinde în primul rând de
caracteristicile fizice incluzând nivelul presiunii sunetelor, caracteristicile spectrale şi variaţia
acestora cu timpul. În timpul zilei puţini oameni sunt deranjaţi de nivele LAeq sub 55 dB (A) şi
câţiva sunt deranjaţi mediu de nivele sub 50 dB. Nivelele sunetelor în timpul serii şi nopţii ar
trebui să fie cu 5 –10 dB mai scăzute decât cele din timpul zilei.
Medii specifice. Măsurătorile efectuate pentru stabilirea nivelului de zgomot ambiental
exprimate printr-un singur indicator - Leq – nu sunt întotdeauna suficiente pentru caracterizarea
corectă a nivelului de expunere. Este la fel de important să se măsoare valorile maxime şi
fluctuaţiile zgomotelor, preferabil combinate cu măsurarea numărului evenimentelor sonore.
Dacă zgomotul include o proporţie mare în frecvenţe joase, măsurătorile în ponderare „A‖ nu
sunt suficiente, fiind indicate măsurătorile în ponderare „C‖. Dacă diferenţele între cele două
tipuri de ponderare sunt mai mari de 10dB este indicată analiza de frecvenţă. Trebuie reţinut că
în cazul zgomotelor în care proporţia de frecvenţe joase este mare, efectele negative asupra
sănătăţii sunt considerabil crescute.
În interiorul locuinţei. Efectele zgomotelor în interiorul locuinţelor sunt: deranjarea
somnului, enervare şi interferenţă verbală. Pentru dormitoare efectul critic este deranjarea
somnului, iar valorile normale sunt 30dB LAeq pentru zgomot continuu şi 45 LAmax pentru
81
evenimente singulare. În timpul nopţii, zgomotele măsurate la 1 metru de suprafaţa locuită nu
trebuie să depăşească 45 dB LAeq, astfel încât oamenii să poată dormi cu ferestrele deschise.
Pentru a proteja majoritatea oamenilor împotriva deranjului, în timpul zilei, sunetul continuu din
exterior nu trebuie să depăşească 55 dB LAeq pe balcon, terasă etc.
Şcoli şi în instituţii de învăţământ preşcolar. Pentru şcoli, efectele critice sunt
interferenţa vocală, deranjarea în extragerea informaţiilor, comunicarea mesajelor etc. Pentru a
fi capabil de a înţelege mesajele transmise in timpul unei ore de curs, sunetul de fundal nu
trebuie să depăşească 35 dB LAeq. Reverberaţia în clasă ar trebui să se situeze in jurul valorii
de 0,6 s, şi preferabil mai scăzută în cazul copiilor cu deficienţe auditorii. Pentru preşcolari sunt
aceleaşi valori ca în cazul şcolilor, iar in dormitoare trebuie aceleaşi condiţii ca în zonele locuite,
în case, respectiv dormitoare.
Spitalele sunt locuri pretenţioase aşa că valorile trebuie să fie adaptate condiţiilor
particulare ale bolnavilor. Valorile LAmax în timpul nopţii nu trebuie să depăşească 40dB(A).
Pentru camere de gardă în spitale valorile limită se situează sub 30 dB LAeq. Din moment ce
mulţi pacienţi sunt stresaţi şi nu au abilitatea de a-şi reveni uşor, în saloanele unde bolnavii sunt
ţinuţi sub observaţie nivelul LAeq nu trebuie să depăşească 35 dB.
Ceremonii, festivaluri, evenimente de divertisment. În multe ţări există ceremonii
regulate, festivaluri şi evenimente de divertisment pentru a celebre anumite perioade din viaţă.
Aceste evenimente produc sunete puternice, incluzând muzică şi sunete impulsive. La astfel de
ocazii nivelul sunetului ajunge la 100 dB Laeq sau chiar mai mult. Astfel de zgomote pot duce la
diminuarea auzului, şi daca au un caracter permanent pot induce chiar surzirea. Într-o
comunitate umărul de evenimente care produc zgomote peste 100 dB trebuie limitat sever, la
câteva evenimente anuale.
Căşti audio. Pentru a evita diminuarea auzului de la muzica ascultată în căşti, atât la
adulţii cât şi la copii, nivelul sonor nu trebuie să depăşească 70 dB (A).
Jucării, focuri de artificii, arme de foc. Pentru a evita leziuni mecanice ale urechii
interne din cauza unor sunete puternice provenind de la jucării, arme de foc, artificii, adulţii nu
trebuie să fie expuşi la mai mult de 140 dB(lin). Pentru a ţine seama de vulnerabilitatea copiilor
ei nu au voie sa depăşească 120 dB (lin), măsurat lângă ureche (100mm).
Parcuri, zone protejate. Astfel de zone au un specific aparte şi trebuiesc conservate iar
semnalele audio (efect antropic) trebuiesc menţinute la valori foarte mici.
6.2. Norme române pentru zgomotul extern
STAS 10009-88 este actul normativ care reglementează limitele admisibile ale
nivelului de zgomot în mediul urban, diferenţiate pe zone şi dotări funcţionale, pe categorii
tehnice de străzi, stabilite conform reglementărilor tehnice specifice în vigoare privind
sistematizarea şi protecţia mediului înconjurător. Prevederile prezentului standard se aplică la:
- sistematizarea zonelor funcţionale din mediul urban (locuinţe, dotări social-
culturale, zone de recreere, odihnă şi sport, zone de producţie, zone
pentru transporturi etc.);
- amplasarea de surse de zgomot în cadrul sau în vecinătatea zonelor
urbane protejate;
- restructurări în zone urbane existente.
În ansamblurile urbane se stabilesc limite admisibile pentru:
- nivelul de zgomot pe străzi şi în pasajele rutiere subterane;
- nivelul de zgomot la limita zonelor funcţionale din mediul urban;
- nivelul de zgomot în interiorul zonelor funcţionale din mediul urban;
- indicii de izolare de zgomot aerian pentru ferestre şi uşi prevăzute în
elementele de faţadă care delimitează diferite unităţi funcţionale (situate în
clădiri amplasate pe artere de circulaţie cu trafic).
Se redau in continuare câteva exemple de valorile admisibile ale nivelului de
zgomot exterior pe străzi, măsurate la bordura trotuarului ce mărgineşte partea carosabilă,
stabilite în funcţie de categoria tehnică a străzilor (respectiv de intensitatea traficului) conform
tabelului 3.2.

Tabelul 6.1. Nivele de zgomot exterior
82
Nr.
crt.
Tipul de stradă
(conform STAS 10144/1-80)
Nivelul de
zgomot
echivalent
L
ech
*)

dB(A)
Valoarea
curbei
de
zgomot
Cz
dB
**)

Nivel de
zgomot de
vârf
L
10

dB (A)
1 Stradă de categorie tehnică IV, de
deservire locală
60 55 70
2 Stradă de categorie tehnică III, de
colectare
65 60 75
3 Stradă de categorie tehnică II, de
legătură
70 65 80
4 Stradă de categorie tehnică I,
magistrală
75...85
***)
70...80
***)
85...95
***)


*)
Nivelul de zgomot echivalent se calculează (diferenţiat pentru perioadele de zi şi
noapte) conform STAS 6161/1-79.

**)
Evaluarea prin curbe de zgomot Cz se foloseşte numai în cazul unor zgomote
cu pronunţat caracter staţionar.

***)
La proiectarea magistralelor trebuie să se adopte măsurile necesare pentru
obţinerea unor nivele echivalente (real măsurate) cât mai apropiate de valorile minime
din tabel, fără a se admite depăşirea valorilor maxime.

Tabelul 6.2. Nivele de zgomot la limita funcţională
Nr.
crt.
Spaţiul considerat
Nuvelul de
zgomot echivalent
L
ech

dB(A)
Valoarea curbei
de zgomot, Cz,
dB
1 Parcuri, zone de recreere şi odihnă, zone
de tratament balneo-clomateric
45 40
2 Incinte de şcoli, creşe, grădiniţe, spaţii de
joacă pentru copii
75 70
3 Stadioane, cinematografe în aer liber 90
*)
85
4 Pieţe, spaţii comerciale, restaurante în aer
liber
65 60
5 Incintă industrială 65 60
6 Parcaje auto 90
*)
85
7 Parcaje auto cu staţii service subterane 90 85
8 Zone feroviare
**)
70 65
9 Aeroporturi
***)
90 85

OBSERVAŢII:
1.Valorile însemnate cu asterisc au următoarele semnificaţii:

*)
Timpul care se ia în consideraţie la determinarea nivelului de zgomot echivalent
este cel real corespunzător duratei de serviciu.

**)
Limita zonei feroviare se consideră la o distanţă de 25 m de axa liniei ferate
celei mai apropiate de punctul de măsurare.

***)
Valorile au fost stabilite ţinând seama de prevederile STAS 10183/3-75.
83
2.În cazul a două sau mai multe zone şi dotări funcţionale adiacente, cu valori
diferite ale nivelului de zgomot, ca limită admisibilă pe linia de separaţie între aceste
zone se ia valoarea cea mai mică.
Valorile admisibile ale nivelului de zgomot în interiorul zonelor funcţionale din mediul
urban sunt conform tabelului 3.5

Tabelul 6.2. Nivele de zgomot în interiorul zonelor funcţionale
Nr.
crt.
Spaţiul considerat
Nivelul de
zgomot
echivalent, L
ech

dB(A)
Valoarea
curbei de
zgomot, Cz
dB
1 Parcuri 60 55
2 Zone de recreare şi de odihnă, zone de
tratament medical şi balneoclimateric
45 40
3 Incinte de şcoli, creşe, grădiniţe, spaţii de
joacă pentru copii
85 80
4 Pieţe, spaţii comerciale, restaurante în aer
liber
70 65
5 Parcaje auto 90 85

În funcţie de condiţiile de determinare şi de caracteristicile sursei de zgomot, la valorile
măsurate ale nivelului de zgomot se aplică corecţii. În zonele afectate de traficul feroviar şi
naval, efectul zgomotului provenind de la aceste surse se ia în considerare după cum urmează:
-în cazul în care nu se afectează caracterul aleator al variaţiei nivelului de
presiune acustică, datorită traficului rutier din zona considerată, nu se adaugă corecţii;
-în cazul în care afectează caracterul aleator al variaţiei nivelului de presiune
acustică, datorită traficului rutier din zona considerată, corecţiile se aplică conform
tabelului 3.6, iar în zone afectate de zgomotul avioanelor se vor respecta prevederile
STAS 10183/4-75.
În cazul unor acţiuni izolate caracterizate printr-un nivel ridicat de zgomot, acesta
se corectează în funcţie de durata sa (exprimată în procente faţă de o perioadă de
referinţă de 8 h ziua sau 30 min noaptea) cu valorile date în tabelul 5.

-
6.3. Norme române pentru zgomotul interior
Nivelele de zgomot interior sunt reglementate prin STAS-ul 6156-86 care stabileşte
limitele admisibile ale nivelului de zgomot în clădirile de locuit, tehnico-administrative şi social-
culturale, precum şi parametri de izolare acustică pentru elementele de construcţie, în vederea
asigurării protecţiei şi confortului acustic.
Limitele admisibile pentru nivelul de zgomot echivalent interior datorat zgomotului
exterior se exprimă prin numărul de ordine al curbei Cz sau global prin dB(A). Unităţile
funcţionale din clădirile civile şi social-culturale se consideră cu ferestrele şi uşile închise.
Curbele Cz sunt calculate pentru nivele de presiune acustică corespunzătoare benzilor de
frecvenţă de 1/1 octavă. În continuare se prezintă câteva limite admisibile (tabel 6.3).

Tabel 6.3 Nivele de zgomot interior pe unităţii funcţionale
Nr
crt
Tip de clădire Unitate funcţională
Lim. adm. niv. zgomot
echiv. int. exprimat în
84
Număr de
ordine al
curbei Cz
Global în
dB, (A)
1 Clădiri de locuit - apartamente (excepţie vestibul)
30 35
2 Cămine, hoteluri, case
de oaspeţi
- camere de locuit şi apartamente;
30 35
- săli de studii, biblioteci; 30 35
- birouri de administraţie 40 45
- săli de restaurant şi alimentaţie publică 45 50
3 Spitale, policlinici - saloane, 1-2 paturi
25 30
- saloane, peste 3 locuri 30 35
- saloane de terapie intensivă 30 35
- săli de operaţii 30 35
- cabinete de consultaţii 30 35
- amfiteatre, săli de conferinţe 35 40
- săli de mese 40 45
4 Scoli - săli de clasă, amfiteatre
35 40
- săli de studiu 30 35
- birouri administrative 40 45
- laboratoare 35 40
5 Grădiniţe, creşe - dormitoare
30 35
- săli de mese 45 50
6 Clădiri tehnico-
administrative si
anexe ale halelor de
producţie
- birouri pentru activitate intelectuală
35 40
- birouri de lucru cu publicul 40 45
- laboratoare tehnologice 50 55
- săli de comandă 70 75
7 Centru de calcul - săli pentru calculatoare
50 55
- birouri şi alte spaţii 40 45
8 Clădiri comerciale şi
depozite, inclusiv cele
situate la parterul sau
nivele inferioare ale
clădirilor de locuit
- spaţii de vânzare si anexe, cu şi fără
agregate frigorifice
60 65
- alimentaţie publică, inclusiv de consum 45 50
- prestări servicii 45 50

Intervalele de timp care se iau în considerare la calculul nivelului de zgomot echivalent
interior real (cel care se compară cu nivele admisibile) este de 8 h consecutive pentru intervalul
6.00-22.00 şi de 30 min. pentru intervalul 22.00-6.00. Pentru spitale intervalul de referinţă este
de 30 min (între 0.00-24.00), iar pentru şcoli şi grădiniţe se utilizează intervalul de referinţă de 60
min (între 0.00-24.00). Mai multe unităţi funcţionale se tratează particularizat.
In cazul când nu se dispune de un echipament care să măsoare nivele echivalente de
zgomot şi pentru zgomote simple se pot utiliza curbele de zgomot, măsurătorile efectuându-se
pentru fiecare octavă normată conform graficului de mai jos:

85

-10
0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
100
110
120
130
140
150
160
31,5 125,0 500,0 2000,0 8000,0
N
i
v
e
l

d
e

z
g
o
m
o
t

L
[
d
B
]
Frecventa, [Hz]
Curbe Cz
Cz0
Cz5
Cz10
Cz15
Cz20
Cz25
Cz30
Cz35
Cz40
Cz45
Cz50
Cz55
Cz60
Cz65
Cz70
Cz75
Cz80
Cz85
Cz90
Cz95
Cz100
Cz105
Cz110
Cz115
Cz120
Cz125
Cz130
86
Fig. 6.1. Curbe de zgomot

6.4. Valori ghid pentru nivelul de zgomot conform OMS
In continuare se reproduc câteva valori acceptabile pentru nivelul de zgomot cotidian şi
industrial (tabel 3.9)

Tabel 6.4. Limitele zgomotelor în pentru medii specifice şi comunităţi OMS
Mediu specific Efecte critice asupra sănătăţii
L
Aeq
[ dB(A)]
Bază de
timp
[ore]
L
Amax

În afara spaţiului locuit Deranjare serioasă în timpul zilei şi
serii
Deranjare medie in timpul zilei şi
serii
55
50
16
16
-
-
În interiorul locuinţei
Interiorul dormitoarelor
Inteligibilitatea dialogului, iritate
moderata în timpul zilei şi serii
Perturbarea somnului, noaptea
35
30
16
8
-
45
În exteriorul dormitoarelor Perturbarea somnului, ferestre
deschise
45 8 60
Săli de clasă şi grădiniţe pentru copii,
în interior
Inteligibilitatea cuvintelor,
perturbarea extragerii informaţiilor,
comunicării mesajelor
35
În timpul
orelor
-
Sala de odihnă în grădiniţele pentru
copii, în interior
Perturbarea somnului
30
În timpul
odihnei
45
Grădini de recreaţie, exterior Sursă exterioară
55
În timpul
recreaţi
ei
-
Spitale, săli/camere, în interior Perturbarea somnului noaptea şi in
timpul zilei şi serii
30
30
8
16
40
-
Spitale, săli de tratament, în interior Interferenţe cu pauze şi
convalescenţă
#1
Zone industriale, comerciale, vânzări,
circulaţie intensă, la exterior şi la
interior
Pierderea auzului
70 24 110
Ceremonii, festivaluri, divertisment Pierderea auzului ( <5 ori pe an)
100 4 110
Discursuri, manifestaţii, interior şi
exterior
Pierderea auzului
85 1 110
Muzică şi alte sunete transmise prin
difuzoare
Pierderea auzului
85 #4 1 110
Impulsuri sonore generate de jucării,
focuri de artificii şi arme de foc
Pierderea auzului (adulţi)
Pierderea auzului (copii)
-
-
-
-
140#2
120#2
Parcuri naturale şi zone protejate Întreruperea liniştii #3
# 1: Cât se poate de scăzut
87
# 2: Presiunea acustică maximă (nu LAF, maximă) măsurată la 100 milimetri de
ureche.
# 3: Zonele exterioare liniştite trebuie protejate şi raportul zgomotului cu cel de fundal
natural trebuie menţinut cât mai scăzut posibil.
# 4: La căşti audio, adaptate la control propriu al volumului.

7. Aparatură sonometrică
Producătorii de echipamente sonometrice oferă o gamă foarte variată de aparate
destinate măsurătorilor sonometrice, de la cele mai simple – dozimetre capabile să măsoare un
nivel de presiune acustică momentană exprimată în Lp sau Leq-scurt, pâna la echipamente
sofisticate dotate cu sisteme de stocare şi transmisie a tuturor indicatorilor sonometrici. În
continuare prezentăm două echipamente din dotarea IPM Craiova.
7.1. Dozimetru Cirrus CRL 221
Dozimetrul (Cirrus Research Limited England) poate masure nuvele de presiune
acustică între 30 -120 dB, ponderare A, referinţă 1000Hz, pe intervale de integrare lungi „SLOW‖
(1000 milisecunde) sau pe intervale scurte „FAST‖ (125 milisecunde). Domeniul este împărţit in
9 decade selectabile manual, iar afişajul analogic neliniar –10,0,+10 dB se calează cu valoarea
zero pe valoarea selectată din selectorul de trepte. Partea pozitivă (pas de 0,5 dB) a afişajului se
adună la valoarea treptei selectate, valorile negative (pas de 1 dB) ale afişajului sunt doar
orientative. Când valoarea indicată este negativă se comută selectorul general pe o treaptă
inferioară, iar valorile măsurate vor fi afişate in zona pozitivă. Calibrarea dozimetrului se face
faţă de o referinţă internă la 94 dB prin poziţionarea microfonului în mufa de calibrare şi
selectarea procedurii „Cal‖. Aparatul este clasă 2, IEC 651-BS 5969 TYPE 2, are o aduranţă
foarte bună şi o autonomie de lucru de 10-15 zile pentru un set de baterii. Verificarea stării
bateriilor şi rezerva de alimentare se pot verifica pe o gradaţie suplimentara a scalei. Utilizarea
aparatului pentru măsurarea zgomotelor cu fluctuaţii mari ţine de abilitatea operatorului de a citi
valorile momentane. Măsurători la diferite frecvenţe nu sunt posibile.


88

Dozimetrul Cirrus

7.2. Sonometrul SIP 95 cu filtre1/1 şi 1/3 octavă
Sonometrul SIP 95 (SIP SOUND LEVEL METER – 01dB MVI Technologies Group
France clasă 1, NF EN 60651/NF EN 60804- IEC 651/ IEC 804) procesează semnalului de
presiune acustică în intervale de timp discrete (desemnate prin abrevierea T, mai multe intervale
elementare combinate formează o perioadă – P, o perioadă sau mai multe perioade combinate
formează durata de măsurare ) oferă următoarele date de ieşire:
L
Xeq,

T
- reprezintă un nivel de presiune acustică echivalentă, mediat în frecvenţă pe
lungimea intervalului de integrare T, exprimat în dB. ponderea marcată prin X poate fi A, C, sau
Lin. Această mărime se descrie şi prin termenul short Leq (Leq scurt).
L
XE
- reprezintă un nivel de expunere acustică, exprimat în dB, ce se aplică unui
eveniment singular. Medierea reprezentată prin X poate fi în pondere A, C sau Lin. Pentru
această mărime se mai utilizează şi termenul SEL.
L
PC
– reprezintă un nivel de presiune acustică de vârf, exprimat în dB la o referinţă de
20µPa. În funcţie de circumstanţe această valoare poate fi fie valoarea atinsă în fiecare interval
„T‖, dacă Lpc este salvat, fie maximul observat de-a lungul perioadei, dacă Lpc nu este salvat.
L
p
- reprezintă un nivel de presiune acustică exprimat în dB la o referinţă de 20µPa
mediată conform celor patru tipuri de ponderi: Fast, Slow, Impulse, Peak. În timpul operaţiei de
stocare se vor întâlni LpM, Lpm şi LeqLp.
TaktMax, codificat LFT3/LFT5 – reţine maximul nivelului de presiune sonoră la fiecare
3 sau 5 secunde, exprimate în dB la o referinţă de 20µPa mediată conform ponderii Fast
Măsurători spectrale în bandă de o octavă sau bandă de o treime de octavă.
Intensitatea sunetului în fiecare bandă este stocată ca un sir de Leq-scurt şi poate fi calculată ca
Leq global pentru fiecare interval de frecvenţe şi ca indicator global cu ponderare A, C sau Lin.
Aparatul se calibrează faţă de un generator de semnal exterior cu valori selectabile la
94, 74 şi 114 dB cu acurateţe de 0,1dB. Microfonul şi preamplificatorul pot fi detaşate de la
aparatul propriu-zis şi conectate printr-un cablu de 10 metri. Autonomia de alimentare electrică
din baterii este în funcţie de solicitarea numărului de parametri măsuraţi şi stocaţi şi poate fi de
la 24 ore la 30 zile, capacitatea de stocare a datelor poate fi de asemenea de ordinul 24 ore
până la 30 zile. datele masurate şi stocate pot fi vizualizate pe un afişaj LCD, transferate intr-o
89
aplicaţie PC (dBTRAIT32, dBSLMS32) sau transmise via modem telefonic spre un PC receptor
în timp real.
Softul PC permite prelucrarea ulterioară a serilor de date stocate şi calculul marimilor
sonometrice, afişarea parametrilor statistici, prelucrarea grafică a datelor, întocmirea rapoartelor
şi exportul datelor spre alte aplicaţii PC.

Sonometrul SIP95
Poluarea sonoră şi stresul indus de aceasta au fost întotdeauna o problema importantă
pentru comunităţi, începând cu zgomotul roţilor de la vagonete în Roma antică şi continuând cu
zgomotele complexe din zilele noastre.
În comparaţie cu alte surse de poluare cu emisie dirijată controlul asupra zgomotului
este mult mai dificil deoarece emisiile energetice sub formă de sunete sunt omnidirecţionale, se
cumulează dintr-o mai multitudine de surse şi sunt recepţionate diferit de către subiecţi, fapt care
îngreunează atât controlul cât şi găsirea unor soluţii eficiente de reducere. În plus, multe
probleme teoretice legate de expunerea la zgomote şi efecte nu sunt pe deplin cunoscute.
În ţările Uniunii Europene aproximativ 40% din populaţie este expusă la zgomotul
traficului având un nivel al presiunii sunetului echivalent cu 55 dB (A) în timpul zilei şi 20% sunt
expuşi la nivele depăşind 65 dB (A). Mai mult de 30% sunt expuşi în timpul nopţii la presiune
sonoră depăşind 55 dB ce deranjează somnul. De asemenea zgomotul este o problemă severă
în oraşele din ţările în curs de dezvoltare şi este generat în special de trafic. În aceste cazuri
nivelele presiunii sonore pot ajunge până la 75-80 dB (A).
Pentru zona Craiova se constată faptul că sursele de zgomot sunt foarte diverse şi la
nivele de zgomot foarte variabile, ceea ce conduce la o creştere a poluării sonore a mediului
urban. Din datele globale anuale se constată că nivele de zgomot sunt continuu depăşite pentru
valorile de vârf şi în proporţie de 80% pentru nivelele de zgomot echivalent. Acest fapt se
justifică prin următoarele considerente:
- cunoştinţe insuficiente privitoare la poluarea sonoră şi ignorarea efectelor;
- norme pentru limitele de zgomot prea largi şi ignorarea legislaţiei conexe;
90
- disfuncţiunii în traficul rutier, inexistenţa pasajelor, starea carosabilului şi a parcului
de autovehicule inadecvată;
- acceptarea în zona urbană de activităţi industriale producătoare de zgomote intense;
- inexistenţa spaţiilor tampon şi preocupări foarte modeste privind dotarea cu structuri
fonoizolante;
Poluarea sonoră a devenit o problemă globală, iar guvernul trebuie să asigure protecţia
populaţiei împotriva zgomotului, protecţia împotriva zgomotului trebuie să constituie o parte a
politicii de mediu. Autoritatile locale trebuie să adopte planuri de implemantare a
managementului de zgomot cu obiective realizabile pe termen scurt, mediu şi de perspectivă. Pe
baza legislaţiei naţionale fiecare municipalitate trebuie să-şi stabilească propriul plan de
reducere a zgomotelor ambientale in virtutea criteriilor de cost efectiv şi eficienţă. In Romania
acest lucru este asigurat de HG 321/2005, iar pentru hartile de zgomot HG .




11.INCALZIREA GLOBALA

Încălzirea globală este creşterea continuă a temperaturilor medii înregistrate ale
atmosferei în imediata apropiere a solului, precum şi a apei oceanelor, constatată în
ultimele decenii. Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeţei Pământului a
crescut în ultimul secol cu 0,74 ±0,18 °C.
Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei (Intergovernmental Panel
on Climate Change) afirmă că „cea mai mare parte a creşterii temperaturii medii în a
doua jumătatea a secolului al XX-lea se datorează probabil creşterii concentraţiei
gazelor cu efect de seră, de provenienţă antropică. Ei consideră că fenomenele naturale
ca variaţiile solare şi vulcanismul au avut un mic efect de încălzire până în anii 1950.
Încălzirea globală
are efecte profunde în cela
mai diferite domenii. Ea
determină ridicarea
nivelului mării, extreme
climatice, topirea gheţarilor,
extincţia a numeroase
specii şi schimbări privind
sănătatea oamenilor.
Împotriva efectelor încălzirii
globale se duce o luptă
susţinută, al cărei aspect
central este ratificarea de
către guverne a
Protocolului de la Kyoto
privind reducerea emisiei
poluanţilor care
influenţează viteza
încălzirii.

Ciclurile climatice
Clima Pământului a suferit dintotdeauna modificări ciclice, cu perioade de răcire
şi încălzire. Modificările au diferite durate, precum şi diferite amplitudini. Se menţionează
următoarele tipuri de cicluri:
- Ciclul zi-noapte (ciclul circadian), în care temperaturile pot varia de la câteva
grade, până la câteva zeci de grade. Acest ciclu este prea rapid pentru a fi luat în
considerare în cazul schimbărilor climatice.
91
- Ciclul anual (anotimpuri), în care variaţia temperaturii şi a altor parametri, de
exemplu a concentraţiei de dioxid de carbon) este sesizabilă pe un grafic care
arată influenţa industrializării.
- Ciclul solar, este o variaţie a activităţii solare cu o durată medie de 11,2 ani, însă
se cunosc cicluri solare cu durate între 8 şi 15 ani. Se presupune că un ciclu solar
este determinat de câmpul său magnetic, care se inversează o dată la 11 ani, un
ciclu magnetic complet durând de fapt 22 de ani. Activitatea solară este
caracterizată prin numărul de pete solare, numărul de erupţii solare şi radiaţia
solară. Cel mai bun indice este considerat cel al radiaţiei de 2,8 GHz, adică a
radiaţiei cu lungimea de undă de 10,7 cm. Nu se cunoaşte prea bine influenţa
ciclului solar asupra climei, însă lipsa petelor solare din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea a coincis cu o perioadă foarte friguroasă, perioada minimului
Maunder, numită „mica glaciaţiune‖, sau „mica eră glaciară.
- Ciclul glaciar, care se întinde pe durate de mii până la sute de mii de ani şi
determină mari variaţii climatice. Studiul climei, de exemplu din cuaternar şi până
astăzi se poate face pe baza carotajelor din Antarctica (staţiei Vostok), carotaje
care pot extrage gheaţă de la adâncimea de 3500 m. Compoziţia izotopică a
oxigenului extras din gheaţă permite reconstituirea temperaturii atmosferei pe o
perioadă în urmă de până la 700 000 de ani. Se cunoscurmătoarele glaciatiuni:
glaciaţiunea Günz (900 000 – 700 000), glaciaţiunea Mindel (650 000 – 350 000
î.Hr.), glaciaţiunea Riss (300000 - 120000 î.Hr şi glaciaţiunea Würm (80 000 – 10
000 î.H). În perioada cuaternară variaţiile de temperatură n-au depăşit 10 °C, iar
maximele de temperatură n-au depăşit niciodată +4 °C faţă de temperaturile
actuale. În perioade mai îndepărtate variaţiile de temperatură au atins 22 °C, iar
maximele +8 °C. În perioada acestor maxime gheţurile au dispărut complet.
Figura alăturată prezintă evoluţia temperaturilor în ultimii 2000 de ani.
Temperaturile figurate în grafic reprezintă mediile pe câte un interval de 10 ani. Întrucât
nu există măsurători de
temperatură directe în această
perioadă, temperaturile au fost
reconstituite pe baza măsurării
grosimii inelelor de creştere ale
arborilor şi a grosimii
gheţarilor. Datarea inelelor
arborilor se poate face pe baza
determinării concentraţiei de
carbon 14, activitatea biologică
în ultima mie de ani fiind
prezentată în figura din
dreapta.
Variaţiile climatice în
evul mediu n-au fost aşa de
mari ca în perioadele
glaciaţiunilor. Totuşi, în ultima
mie de ani se observă o
perioadă caldă în secolele al X-lea şi al XI-lea, perioadă numită maximul medieval. Este
epoca în care vikingii au descoperit Groenlanda, al cărui nume, „Ţara verde‖ indică un
peisaj cu vegetaţie, nu acoperit de zăpezi şi gheţuri.
În continuare însă, în perioada (1550 - 1850) a urmat o răcire, mica eră glaciară,
în care iernile au fost foarte reci, în special cea dintre anii 1708 - 1709
Conform temperaturilor reconstituite de climatologi evoluţia în perioada actuală.,
ultimul deceniu din secolul al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai
caldă perioadă din ultimii 2000 de ani. Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de
92
grad faţă de maximul medieval. Evoluţia temperaturilor, conform Global Historical
Climate Network, în ultimii ani este următoarea:
Anul 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Creş temp
grC
0,35 0,12 0,14 0,24 0,38 0,30 0,40 0,57 0,33 0,33 0,48 0,56 0,55 0,49 0,62 0,54 0,57

România nu face excepţie, raportându-se creşteri ale temperaturii cu 0,5 °C în
ultimul secol. Anul 2007 a fost anul temperaturilor record. Iarna dintre 2006 - 2007 a fost
cea mai caldă din ultimii 100 de ani, de când există observaţii meteorologice în
România.
Clima se schimbă datorită forcingului extern, în funcţie de influenţa deplasării pe
orbită în jurul Soarelui, erupţiilor vulcanice şi efectului de seră. Ponderea diverselor
cauze ale încălzirii este în studiu, dar consensul oamenilor de ştiinţă este că principala
cauză este creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră datorită activităţilor umane
din epoca industrializării, in special în ultimii 50 de ani. Efectele forcingului nu sunt
instantanee. Inerţia termică a solului şi oceanelor duce la presupunerea că starea
curentă a climei nu este în echilibru cu forcingurile.

Efectul de seră
Efectul de seră este un
fenomen natural prin care o
parte a radiaţiei terestre în
infraroşu este reţinută de
atmosfera terestră. Efectul se
datorează gazelor cu efect de
seră care reflectă înapoi
această radiaţie.
În figura alăturată sunt
prezentate fluxurile termice în
atmosferă, în regim stabilizat.
Din radiaţia solară incidentă,
de 342 W/m2 cota de 107
W/m2 este reflectată de
atmosferă şi sol. Restul este
reţinut în atmosferă sau ajunge
pe sol. Din totalul de 559 W/m2
(67 + 24 + 78 + 390) din
atmosferă, 235 W/m2 sunt
radiaţi în afara atmosferei, iar
restul de 324 W/m2 se reîntorc
Creşterea de temperatură grC
0
0,1
0,2
0,3
0,4
0,5
0,6
0,7
1990 1995 2000 2005 2010
93
pe Pământ datorită efectului de seră. În acest fel se închide bilanţul energetic (342 =
107 + 235).
Efectul actual al existenţei gazelor cu efect de seră este că temperatura medie a
Pământului este cu cca. 33 °C mai mare decât ar fi în lipsa lor, adică este de cca. +15
°C în loc să fie de -18 °C. În acest sens, efectul de seră este benefic, el asigurând
încălzirea suficientă a Pământului pentru a permite dezvoltarea plantelor aşa cum le
cunoaştem noi azi.
Dacă concentraţia gazelor cu efect de seră creşte, echilibrul prezentat este
perturbat, cota de 235 W/m2 se micşorează iar cea de 324 W/m2 creşte, diferenţa de
flux termic se acumulează în atmosferă, care astfel se încălzeşte. De aceea, termenul
de „efect de seră‖ este folosit cel mai adesea în vorbirea curentă pentru a evidenţia
contribuţia unor anumite gaze, emise natural sau artificial, la încălzirea atmosferei
terestre prin modificarea permeabilităţii atmosferei la radiaţiile solare reflectate de
suprafaţa terestră. Principalul element responsabil de producerea efectului de seră sunt
vaporii de apă, cu o pondere de 36 - 70 % urmaţi de dioxidul de carbon, cu o pondere
de 9 - 26 %, metanul, cu o pondere de 4 - 9 % şi ozonul, cu o pondere de 3 - 7 %. Alte
gaze care produc efect de seră, însă cu ponderi mici, sunt protoxidul de azot
hidrofluorocarburile, perfluorocarburile şi fluorura de sulf.

Vaporii de apă
Cantitatea de vapori de apă din atmosferă depinde exclusiv de termodinamica
atmosferei. Cantitatea de vapori de apă pe care o poate conţine aerul este în funcţie de
presiunea de saturaţie, care, la rândul ei, depinde de temperatură. Presiunea de
saturaţie a vaporilor de apă creşte repede cu temperatura, astfel că dacă la 10 °C 1 kg
de aer uscat poate absorbi 7,73 g de apă, la temperatura de 30 °C poate absorbi 27,52
g.
Presiunea locală a
vaporilor (practic concentraţia lor
locală) determină viteza
evaporării. Un vânt uscat
îndepărtează vaporii de apă
formaţi, permiţând evaporarea
unei noi cantităţi de apă, ceea ce
explică efectul de uscare al
vântului. La rândul său, vântul
este generat de diferenţele de
presiune atmosferică, diferenţe
care apar datorită diferenţelor de
densitate ale aerului, densitate
care depinde de temperatură. Se
observă că temperatura şi
variaţiile ei sunt responsabile de
cantitatea de vapori de apă în atmosferă. Efectul de seră al vaporilor de apă este însă
natural şi nu există nicio posibilitate tehnică de a influenţa cantitatea de vapori de apă
din atmosferă în afară de încercarea de a reduce temperatura. De remarcat că
evaporarea este reversibilă, prin scăderea temperaturii vaporii de apă se condensează,
efect observat toamna şi iarna, când scăderea anuală a temperaturilor determină
creşterea precipitaţiilor.
Din cele prezentate, deşi vaporii de apă sunt principalul gaz cu efect de seră, nu
cu privire la ei trebuie luate măsuri în cazul încălzirii globale.

Dioxidul de carbon
94
Carbonul este elementul
principal care asigură viaţa. La fel ca
şi alte elemente chimice, el este
angrenat în natură într-un circuit.
Cea mai mare parte a combinaţiilor
sub formă gazoasă este formată din
dioxidul de carbon.
Între atmosferă şi biosferă:
plantele în timpul nopţii şi animalele
elimină prin respiraţie dioxid de
carbon. În timpul zilei plantele
asimilează carbonul din CO2 şi, cu
ajutorul luminii solare, prin procesul
de fotosinteză îl transformă în
combinaţii organice, eliberând
oxigenul. Capacitatea biosferei de a
asimila carbonul este, totuşi,
limitată:
- Între atmosferă şi hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă şi există un
echilibru al concentraţiei CO2 în apă. Oceanele conţin dizolvate cantităţi imense
de CO2, care, în caz că echilibrul ar fi perturbat, ar putea fi eliminate în
atmosferă, ducând la o perturbaţie climatică extremă. Solubilitatea gazelor în apă
descreşte pe măsură ce temperatura apei creşte, ca urmare la o încălzire a
oceanelor, eliberarea CO2 în atmosferă este un pericol real.
- Între biosferă şi litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer, o mare
parte a plantelor din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în litosferă
carbonul din corpul lor sub formă de zăcăminte de cărbune. De fapt, se consideră
că în acea perioadă atmosfera terestră conţinea CO2 în loc de oxigen, iar
plantele au teraformat atmosfera, oxigenul de acum şi lipsa dioxidului de carbon
(concentraţia actuală de numai 0,03 %) fiind de fapt urmarea acestei activităţi.
- Între atmosferă şi litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă
sub formă de CO2 prin activităţi antropice (arderea combustibililor fosili). Se
consideră că în ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantităţi
foarte mari de CO2 şi metan, care, prin efectul de seră au dus la începerea
fenomenului de încălzire globală.
Majoritatea uscatului, pe care creşte vegetaţia, se află în emisfera nordică.
Primăvara şi vara vegetaţia asimilează CO2 necesar creşterii frunzelor, ca urmare
concentraţia de CO2 din atmosferă scade. Toamna şi iarna frunzele se descompun
eliberând CO2 şi concentraţia lui în atmosferă creşte. Din grafice se vede că
concentraţia de CO2 a crescut de la 316 ppm în părţi volumice în anul 1960 până la cca.
385 ppm în iarna anului 2007.

Metanul
Este o altă combinaţie chimică sub formă gazoasă în care se găseşte carbonul în
atmosferă. La cantităţi volumice egale, metanul produce un efect e seră mai important
decât dioxidul de carbon, însă datorită concentraţiilor sale mici în atmosferă, de cca. 1,8
ppm efectul global este mai mic, cam un sfert din cel al CO2. De la începutul revoluţiei
industriale concentraţia de metan în atmosferă a crescut cu 149 %.

Ozonul
Ozonul din straturile superioare ale atmosferei, deşi este extrem de necesar
pentru viaţă prin faptul că absoarbe radiaţia în ultraviolet a Soarelui, reflectă selectiv
radiaţia în infraroşu emisă de sol, ceea ce face ca el să producă un efect de seră.
95
Efectul de seră global al ozonului este greu de estimat exact, ultimele rapoarte ale IPCC
estimează acest efect la cca. 25 % din efectul dioxidului de carbon.
Alte gaze care produc efect de seră: protoxidul de azot, hidrofluorocarburile,
perfluorocarburile şi fluorura de sulf.
Vulcanismul este un factor a cărui importanţă a fost subestimată până
recent.Vulcanismul contribuie la încălzirea globală în două moduri:
- prin gazele cu efect de seră (în general CO2) care sunt conţinute în magmă;
- prin cenuşa vulcanică, şi aerosolii sulfuroşi care obturează radiaţia solară.
Se consideră că efectul vulcanilor în perioada preindustrială (înainte de 1850) a
fost de încălzire, dar după, efectul a fost de răcire, datorită contribuţiei la întunecarea
globală.

Efectul antropic
Activitatea umană în perioada industrializării a dus la:
- Emisii de dioxid de carbon ca urmare a arderii combustibililor fosili pentru
transporturi, încălzire, climatizare, producerea curentului electric în termocentrale
şi în industrie. Creşterea emisiilor de CO2 este agravată de defrişări, care se
datorează tot activităţii omului, defrişări care reduc cantitatea de CO2 absorbită
de plante.
- Emisii de metan, ca urmare a activităţilor agricole, cum ar fi creşterea vacilor şi
cultivarea orezului, datorită scăpărilor prin neetanşeităţile conductelor de
transport şi distribuţie a gazului metan precum şi datorită utilizării solului.
- Emisii de N2O ca urmare a folosirii îngrăşămintelor chimice şi a arderii
combustibililor fosili.
- Emisii de compuşi halogenaţi datorită utilizării freonilor în instalaţiile frigorifice, în
instalaţiile pentru stingerea incendiilor şi ca agent de propulsie în sprayuri,
precum şi datorită utilizării hexafluorurii de sulf ca protecţie împotriva arcurilor
electrice.
- Creşterea concentraţiei aerosolilor, ca urmare a activităţilor industriale, de
exemplu mineritul la suprafaţă.
De la începutul revoluţiei industriale concentraţia de dioxid de carbon a crescut
cu 32 %.
Producerea de CO2 prin arderea combustibililor fosili, a căror ponderi în perioada 2000 -
2004 au fost:
- arderea cărbunelui: 35 %
- arderea combustibililor lichizi: 36 %
- arderea combustibililor gazoşi: 20 %
- instalaţiile de faclă la extragerea şi prelucrarea hidrocarburilor: 1 %
- alte hidrocarburi: 1 %
- producţia de ciment: 3 %
- alte surse (transport maritim şi aerian necuprins în statisticile naţionale): 4
%
Tările cu cele mai mari emisii de CO2 sunt Statele Unite ale Americii, urmate de
China, Indonezia, Rusia, India şi Brazilia. Emisiile de CO2 ale SUA se datorază
economiei sale, mare consumatoare de petrol, iar ale Chinei şi Rusiei datorită industriilor
lor energetice

Efecte asupra atmosferei
Efectele asupra atmosferei se manifestă prin creşterea vaporizaţiei, a
precipitaţiilor şi a numărului furtunilor. După cum s-a spus mai sus, creşterea
temperaturii duce la creşterea cantităţii de vapori de apă care poate fi conţinută în
atmosferă. Deşi în secolul al XX-lea vaporizaţia s-a redus ca urmare a întunecării
globale, în perioada actuală vaporizaţia creşte datorită încălzirii oceanelor. Pentru a se
96
realiza echilibrul circuitului apei în natură trebuie să crească şi nivelul precipitaţiilor.
Creşterea precipitaţiilor poate duce la intensificarea eroziunii în unele zone, de exemplu
în Africa, ceea de poate duce chiar la deşertificare, sau la favorizarea creşterii vegetaţiei
în zonele aride.Se consideră că vaporizaţia crescută va genera furtuni. În general
uraganele apăreau doar în Atlanticul de nord. Totuşi, în 2004 a apărut primul ciclon în
Atlanticul de sud.

Topirea calotelor polare
Observaţiile din satelit indică o reducere treptată a suprafeţelor calotelor polare.
Vârsta medie a gheţurilor arctice a scăzut în perioada 1988 - 2005 de la 6 la 3 ani.
Încălzirea climei în această regiune este de cca. 2,5 °C, (în loc de 0,7 °C în medie pe
planetă), iar grosimea medie a gheţurilor a scăzut cu 40 % în perioada 1993 - 1997 faţă
de perioada 1958 - 1976. În 2007, observaţiile din satelit au relevat o accelerare a topirii
banchizei arctice, cu o scădere a suprafeţei sale cu 20 % în decursul unui singur an.
Dacă tendinţa continuă, unele observatoare consideră că banchiza se va topi complet
vara deja din 2013, în loc de 2030 cât se estima înainte.
Şi în Antarctica apar fenomene de topire. Încălzirea s-ar datora schimbării
direcţiei vânturilor dominante, a măririi concentraţiei gazelor cu efect de seră şi a
deteriorării stratului de ozon. Desprinderea gheţurilor de pe şelful Antarcticii a crescut în
ultimul deceniu (până în 2008) cu 75 %.
Şi gheţarii tereştri suferă un proces de topire. Observaţii disparate indică
retragerea gheţarilor începând din anul 1800. Retragerea gheţarilor alpini, în special în
vestul Americii de Nord, în Groenlanda, Asia, Alpi, Indonezia, Africa (Kilimandjaro) şi în
America de Sud a fost folosită de IPCC în raportul său din 2001 drept probă a încălzirii
globale.
Creşterea nivelului mării în secolul al XX-lea.
Unul din efectele încălzirii globale este creşterea nivelului mării, efect care are
două cauze:
- creşterea volumului apei prin dilatare în urma încălzirii;
- adaosul de apă provenit din topirea gheţurilor din calotele polare şi gheţarii
tereştri.
Conform rapoartelor IPCC, în secolul al XX-lea nivelul oceanelor a crescut cu 0,1
- 0,2 m, însă efectul de creştere va mai dura mult timp. Nu se pot face previziuni exacte,
deoarece rezultatele depind de modelele emisiilor gazelor cu efect de seră. În ritmul
actual, se prevede o creştere a nivelulul mării de 0,18 - 0,59 m la sfârşitul secolului al
XXI-lea şi de 2 m la sfârşitul secolului al XXIII-lea.
Dizolvarea în oceane a CO2 suplimentar din atmosferă, presupus de origine
antropică, a dus la scăderea pH-ului apei de la suprafaţa oceanelor, adică la acidifierea
lor. Se estimează că între anii 1751 şi
1994 pH-ul suprafeţei oceanelor a scăzut
de la 8,179 la 8,104 (o schimbare de -
0,075).
Termosifonul salin este un
fenomen de circulaţie globală a apelor
oceanice. El începe în nordul Oceanului
Atlantic cu mişcarea apelor sărate reci
spre fund, ape care curg de-a lungul
continentelor America de Nord, de Sud şi
Antarctica până în oceanele Indian şi
Pacific. Acolo se încălzesc şi se ridică la
suprafaţă, urmând un traseu invers,
împinse şi de vânturile alizee. Prin
această mişcare o cantitate imensă de
97
căldură este transportată de la ecuator spre nordul Europei, care astfel are o climă mult
mai blândă decât alte regiuni de la aceeaşi latitudine, de exemplu Siberia. Prin topirea
gheţurilor arctice, la apele reci se adaugă o mare cantitate de apă dulce, cu densitate
mai mică decât a apei sărate, ceea ce micşorează presiunea activă care determină
scufundarea apelor reci. IPCC consideră că în secolul al XXI-lea circulaţia termosifonului
salin se va încetini, iar pe termen lung este posibil chiar să se oprească definitiv. Al Gore
demonstrând în filmul Un adevăr incomod funcţionarea termosifonului salin.

Efecte asupra litosferei
Încălzirea globală determină ridicarea temperaturii solului, ceea ce duce la
uscarea lui, favorizând incendiile de pădure. Între 20 iunie şi 8 iulie 2008 în California se
declanşaseră deja 18 000 de incendii, devastând 241 600 ha. În afară de perturbarea
ciclului carbonului, incendiile pot duce la eroziunea solului, analog cu efectele
despăduririlor. Deşi prin ardere se creează un efect sinergic, totuşi, prin încălzire regiuni
mai nordice devin propice pentru dezvoltarea pădurilor, astfel că efectul incendiilor de
pădure asupra fenomenului de încălzire globală este incert.
Un efect cert este însă eliberarea metanului prin topirea permafrostului siberian şi
a gheţii. Se estimează că în următoarele decenii ar putea fi eliberate până la 70 de
miliarde tone de metan, un gaz cu efect de seră foarte puternic.
Efecte asupra biosferei. IPCC prezintă o serie de observaţii privind influenţa
încălzirii globale asupra biosferei, observaţii care arată destabilizarea locală a climei şi
dereglarea anotimpurilor. Aceste observaţii nu sunt însă distribuite uniform, 96 % din ele
au fost sesizate în Europa şi America de Nord şi doar 2,75 % în alte continente.
Conform acestora, anotimpurile apar desincronizat faţă de prevederile astronomice, cu
un avans local de până la două săptâmâni. Acest lucru influenţează de exemplu
perioadele de migraţie ale păsărilor. Un studiu asupra comportamentului sezonier al 130
de specii de animale a arătat un decalaj de cca. 3,2 zile pe deceniu, iar în unele zone,
de exemplu la Torino, chiar mai mult, de 4,4 zile pe deceniu.
Fenomenul se observă şi la plante: in Europa, frunzele şi florilor apar în medie
mai repede cu 2,4 - 3,1 zile, iar în America de Nord cu 1,2 - 2,0 zile pe deceniu.
Momentul atingerii maximului anual al CO2 în atmosferă în emisfera nordică confirmă
avansul anotimpurilor, în 1990 el fiind atins cu 7 zile mai devreme ca în 1960.[82]

Consecinţe economice.
Raportul UE privind consecinţele încălzirii globale asupra mediului de securitate
atrage atenţia asupra faptului că topirea gheţurilor arctice ar putea face exploatabile
resurse naturale ca pescuitul, sau zăcămintele de gaze naturale şi petrol care sunt
momentan blocate sub platforma continentală îngheţată. Acest lucru ar putea genera
divergenţe între Rusia, Statele Unite, Canada, Norvegia şi Danemarca.[83]
Asupra agriculturii
Un timp s-a crezut că încălzirea globală are efecte benefice asupra agriculturii
datorită creşterii concentraţiei de CO2 asimilabil prin fotosinteză. Creşterea
temperaturilor a permis cultivarea plantelor în locuri unde acest lucru nu era posibil, de
exemplu cultivarea orzului în Islanda. Tot această încălzire poate determina deplasarea
zonelor de pescuit spre nord.Deşi în unele locuri, de exemplu în Siberia, încălzirea este
favorabilă, în altele, de exemplu în Africa, ea are efecte dramatice, deoarece contribuie
la extinderea deşertului Sahara peste Sahel.
Asigurări. Asigurările sunt direct afectate de modificările climatice. Se estimează
că numărul catastrofelor naturale s-a triplat faţă de anii 1960, iar din acestea, 35 - 40 %
se datorează încălzirii globale.
Transport. Drumurile, pistele de aterizare, căile ferate, conductele pot fi afectate
de variaţiile de temperatură mai mari, pot avea o durată de serviciu mai mică şi pot
98
necesita întreţinere sporită. De exemplu, topirea permafrostului poate afecta
aeroporturile.
Inundaţii. Ridicarea nivelului mării duce la acutizarea problemelor inundaţiilor, în
special a zonelor foarte joase, cum sunt cele din Olanda, Bangladesh şi la Veneţia. În
zonele inundabile trăiesc adesea comunităţi foarte sărace, deoarece este singurul teren
fertil la care au acces. Sărăcia face să nu poată plăti asigurări, ceea ce face să nu-şi
poată compensa pierderile în caz de dezastre naturale.[89]
Trecerea de nord-vest. Topirea gheţurilor arctice în perioada de vară poate
deschide trecerea de nord-vest, care în 2007 s-a deschis navigaţiei în mod natural
pentru prima oară în istorie. Acest lucru scurtează cu cca. 5000 de mile marine (9000
km) rutele navelor între Europa şi Asia, în special a petrolierelor care nu pot trece prin
Canalul Panama.
Sănătate. Creşterea temperaturilor măreşte riscul afecţiunilor cardiovasculare şi
măreşte concentraţiile de ozon troposferic, care este un poluant care poate produce
astm bronşic. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) apreciază că procesul de
încălzire globală este vinovat de moartea anuală a 150 000 de persoane şi îmbolnăvirea
altor 5 milioane din cauza valurilor de căldură sau a diferitelor calamităţi naturale
declanşate de acest proces. În România, în iunie 2008 canicula a determinat 187 de
cazuri care au necesitat ajutor medical, din care 139 în Bucureşti.
Apărare. Implicaţiile încălzirii globale din punct de vedere militar au fost
examinate de Consiliul Consultativ Militar (engleză Military Advisory Board), un grup de
generali în retragere ai SUA, care au relevat câteva aspecte:[97]
- Acutizarea conflictelor în zonele afectate de dezastre provocate de
schimbările climatice;
- Migrarea populaţiilor din zonele afectate de dezastre;
- Probleme privind dependenţa energetică.
Lupta împotriva încălzirii globale
Pentru a se putea analiza măsurile care se impun pentru combaterea încălzirii
globale este nevoie de evaluarea atât a evoluţiei climei în viitorul imediat şi mai
îndepărtat, cât şi a efectului măsurilor propuse. [9 În acest scop au fost elaborate
diverse modele climatice, cu care se obţin previziunile. Aceste modele iniţial simulau
doar modificările de temperatură şi deplasările maselor de aer atmosferic şi de apă ale
oceanelor. Ulterior modelele au fost dezvoltate, încluzând efectul de seră (inclusiv ciclul
carbonului şi efectul antropic), efectul aerosolilor, al norilor, al utilizării solului, al
oceanelor şi al forcingului radiativ.Aceste modele sunt acceptate de comunitatea
ştiinţifică şi pot simula înclusiv variaţii climatice sezoniere, fenomenul El Niño, variaţia
nivelului apei în nordul oceanului Atlantic, sau chiar evoluţia temperaturilor în întregul
secol al XX-lea.
Desigur, modelele prezintă încă un oarecare grad de incertitudine, datorat în cea
mai mare parte modelării fenomenelor care se petrec la scară mică, cum ar fi modelarea
norilor, a celulelor de furtună şi a circulaţiei de aer locale, datorită reliefului local. În plus,
posibilităţile modelelor sunt limitate de capacitatea de calcul a calculatoarelor actuale.
Cu toate astea, IPCC consideră modelele climatice drept instrumente pertinente pentru
obţinerea previziunilor privind evoluţia climei. Aceste modele estimează că clima globală
se va încălzi cu 1,1 - 6,4 °C în cursul secolului al XXI-lea. Estimările variază din cauza
faptului că nu poate fi prevăzută evoluţia emisiilor de gaze care cauzează efectul de
seră.
Dezbateri social-politice. Unul dintre primele articole care au semnalat încălzirea
globală a fost The Discovery of the Risk of Global Warming. Tema a fost reluată pe larg
în diferite cărţi.
În decembrie 1997 160 de ţări au participat la Kyoto la negocieri privind emisiile
de gaze de seră, negocieri finalizate prin Protocolul de la Kyoto. Prin acest protocol
ţările industrializate se obligă ca în perioada 2008 - 2012 să reducă emisiile poluante cu
99
5,2 % în comparaţie cu emisiile din 1990. La negocieri n-au participat SUA şi Australia,
responsabile de cca. 30 % din emisii. Recent Australia a ratificat protocolul, SUA
rămânând singura ţară industrializată care nu l-a ratificat.
Actual, în scopul dezbaterii problemei încălzirii globale se organizează anual
Conferinţa Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice, ajunsă în 2007 la cea de a 13-
a ediţie. Ultimele conferinţe au avut loc la Montreal (2005), Nairobi (2006) şi Bali (2007).
La ultima s-au discutat probleme ca: reducerea despăduririlor, dezvoltarea, adoptarea şi
transferul de noi tehnologii, examinarea raportului IPCC, ghidul de implementare al
articolului 6 al Protocolului de la Kyoto, cele mai bune practici privind folosirea solului
etc.
Al Gore, fost vicepreşedinte al SUA în timpul preşedinţiei lui Bill Clinton, în cartea
sa, An Inconvenient Truth (Un adevăr incomod) prezintă zece prejudecăţi care circulă cu
privire la încălzirea globală:
- Nu există un răspuns comun al oamenilor de ştiinţă la întrebarea dacă
oamenii sunt cei care cauzează schimbările climatice,
- Multe lucruri pot afecta climatul - aşa că nu are niciun sens să ne facem prea
multe probleme în legătură cu CO2,
- Variaţiunile climatice în timp sunt normale, aşa că schimbările pe care le
observăm acum fac parte dintr-un ciclu natura,
- Gaura din stratul de ozon provoacă încălzirea globala,
- Nu putem face nimic în legătură cu criza mediului. Este deja prea târziu,
- Straturile de gheaţă din Antarctica îşi sporesc dimensiunile, aşa că, pesemne
nu este adevărat că încălzirea globală face gheţarii şi banchizele să se
topească,
- Avertismentele oamenilor de ştiinţă provin numai din faptul că oraşele reţin
căldura şi nu au nimic de-a face cu gazele de seră
- Încălzirea globală este ceva bun, pentru că ne va scăpa de iernile reci şi va
face ca plantele să crească mai repede
- Încălzirea globală este rezultatul prăbuşirii unui meteorit în Siberia la începutul
secolului al XX-lea,
- Temperaturile nu cresc peste tot, aşa că încălzirea globală este un mit
După această carte s-a turnat un film cu acelaşi nume, în care Al Gore prezintă
materialele din carte, film care a obţinut Premiul Oscar pe 2007 pentru cel mai bun film
documentar.
Măsuri
In cadrul UE se discută despre limitarea încălzirii globale, care prevede măsuri
pentru limitarea încălzirii globale la 2 °C, în contrast cu adaptarea la încălzirea globală.
Limitarea încălzirii globale se reduce practic la limitarea concentraţiilor de CO2 la
400 - 500 ppm în volum. Valorile în ianuarie 2007 sunt de 383 ppm şi cresc anual cu 2
ppm. Pentru a evita foarte probabila depăşire a celor 2 °C ar trebui ca nivelele de CO2
să fie stabilizate imediat, ceea ce nu se întrezăreşte prin prisma programelor actuale.
Calea propusă este reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră prin reducerea
consumurilor energetice şi utilizarea energiei din surse regenerabile.
Economia de energie
Una dintre cele mai bune acţiuni pentru reducerea încălzirii globale este
reducerea consumului de energie prin:
- Adoptarea de tehnologii moderne, care nu sunt energointensive. Acest lucru este
valabil în special pentru România, a cărei industrie se bazează pe tehnologii
vechi. Consumul specific de energie primară pe unitatea de venit naţional este în
România de circa două ori mai mare decât media din Uniunea Europeană,
- Reducerea consumului energetic prin reducerea iluminatului artificial. Pentru
popularizare, Sydney a avut iniţiativa stingerii în 29 martie 2008 a luminilor timp
de o oră, iniţiativă la care au aderat încă 23 de oraşe mari din lume,
100
- Eficientizarea transportului prin folosirea hidrogenului drept combustibil în locul
hidrocarburilor, prin folosirea biodieselului drept combustibil regenerabil şi prin
înlocuirea transportului cu camioanele cu cel pe calea ferată,
Prin reducerea consumului de energie scade sarcina termocentralelor.
Proporţional scade cantitatea ce combustibil consumată, deci emisiile de CO2 în
atmosferă. Producţia de CO2 în România depăşeşte pe cea a Regatului Unit datorită
tehnologiilor ineficiente.
Energiile alternative
În scopul reducerii emisiilor de CO2 se recomandă utilizarea energiilor care nu se
bazează pe tehnologia de ardere, cum sunt energia solară, energie hidraulică şi energia
eoliană. Captarea energiei solare este dificilă, actual recomandările sunt ca ea să fie
captată sub formă de biomasă. Energia hidraulică exploatabilă actual este limitată şi nu
poate satisface cererea, însă ea joacă un rol cheie în acoperirea vârfurilor de sarcină.
Energia eoliană este disponibilă doar în anumite zone, iar randamentul captării sale este
scăzut.
Biomasa
Arderea biomasei s-a practicat din cele mai vechi timpuri, oamenii folosind drept
combustibil lemnul. Din punct de vedere al ciclului carbonului arderea plantelor este
ecologică. Deşi prin arderea lor carbonul coţinut în ele este eliberat în atmosferă sub
formă de CO2, acest carbon provine chiar din CO2 din atmosferă, captat în procesul de
fotosinteză. Deci arderea plantelor este un proces de reciclare a carbonului, spre
deosebire de arderea combustibililor fosili, care introduce în atmosferă noi cantităţi de
CO2. Totuşi arderea lemnului nu este o soluţie bună, deoarece ritmul de regenerare al
copacilor este mic, regenerarea lemnului durând cca. 30 de ani. O soluţie alternativă
este arderea porumbului, care în cultură se reface anual. În acest caz culturile de
porumb joacă rolul unui imens captator solar, ecologic. Pentru asigurarea necesităţilor
energetice este nevoie de cultivarea cu porumb destinat arderii a cca. 15 % din
suprafaţa agricolă. Opţiunea este sprijinită de American Corn Growers Assocication.
Arderea se poate face atât în termocentrale, care însă trebuie echipate cu instalaţii de
ardere adaptate acestui tip de combustibil, cât şi în instalaţii de încălzire individuale care
ard boabe de porumb în loc de peleţi, instalaţii care se găsesc în comerţ.
Altă cale este fermentarea porumbului în vederea producţiei de etanol, însă
aceasta este considerată o cale mai puţin eficientă.
Tot drept culturi energetice pot fi considerate culturile de floarea soarelui, soia şi
în special rapiţă, uleiul rezultat (biodiesel) putând înlocui relativ simplu combustibilul
pentru motoarele diesel ale autovehiculelor.
Energia nucleară
Deşi în urma accidentului de la Cernobîl energetica nucleară a intrat într-un con
de umbră, recent, prin prisma reducerii emisiilor de CO2, este reluată fezabilitatea
acestei soluţii.

In concluziie:
o Încălzirea globală este, conform observaţiilor, un fapt incontestabil.
o Comunitatea ştiinţifică admite că principala cauză a încălzirii globale este
creşterea concentraţiei de CO2 din atmosferă ca rezultat al activitatăţii
umane.
o Efectele încălzirii globale degradează calitatea vieţii pe Pământ.
o Omenirea poate şi trebuie să ia măsuri pentru oprirea contribuţiei sale la
încălzirea globală.

Exista doua puteri calorice diferite: puterea calorica superioara puterea calorica inferioara Diferența dintre aceste doua valori reprezintă căldura latenta de condensare a apei produse pe durata procesului de combustie. Deoarece apa este întotdeauna prezenta în produsele de combustie, pentru a obține cantitatea maxima de căldura pe care o poate genera potențial orice combustibil (puterea calorica superioara) este necesar sa se recupereze căldura „înmagazinata‖ de vaporii de apa prin condensarea acestora sub forma lichida (practic, se recuperează căldura latenta de evaporare a apei). În general, în procesul de combustie apa produsa este eliberata în atmosfera sub forma de vapori împreuna cu gazele arse (ca urmare căldura produsa prin condensarea apei se pierde, iar căldura disponibila este doar puterea calorica inferioara a combustibilului respectiv). Gaze umede si gaze uscate. Apa este prezenta în fluxul de gaze evacuate sub forma de abur (vapori de apa), apa care este suma a trei surse de apa: apa produsa prin combustia hidrogenului, de apa prezenta în combustibil si de apa sub forma umidității din aerul de combustie. Un asemenea gaz se numește umed. Daca gazul este răcit la temperatura mediului ambiant, umiditatea condensează în forma lichida. Gazul astfel separat se numește uscat. Sa analizam reacția de combustie a metanului: CH4 + 2 O2 = 2 H2O + CO2 + căldura Pentru un gaz perfect, un mol de gaz în condiții normale (0°C, 1 atm) are întotdeauna același volum, anume 22,414 litri. Ca urmare, este posibil sa se rescriem reacția chimica dintre substanțele gazoase ca fiind o reacție chimica dintre volumele substanțelor respective. Daca ne reamintim ca în aer exista 21% volume de oxigen (100/21=4,76), avem: 1 m3CH4 + (2 m3O2 + 7,52 m3N2) = 2 m3H2O + 1 m3CO2 + 7,52 m3N2 + căldură Deci, pentru fiecare m3 de metan, cantitatea de aer teoretic care este necesara pentru a permite reacției sa aibă loc este de (2 + 7,52) = 9,52 m 3. Considerând ecuațiile chimice de combustie menționate mai sus: 1 m3 CH4 necesita 2 m3O2 1 m3 H2 necesita 0,5 m3O2 1 m3 CO necesita 0,5 m3O2 1 m3 CNH necesita (n + m/4) m3 O2 Referindu-ne la volumul de aer, cantitatea necesara de aer stoichiometric este: 1 m3 CH4 necesita 9,52 m3 de aer stoichiometric 1 m3 H2 necesita 2,38 m3 de aer stoichiometric 1 m3 CO necesita 2,38 m3 de aer stoichiometric 1 m3 CNH necesita 4,76 (n + m/4) m3 de aer stoichiometric Pentru combustibili în forma gazoasa, daca definim următoarele concentrații: [CO], [H2], [CH4], [CNH], [O2] ca procentaj volumetric al fiecărei componente care este prezenta în amestecul de gaz combustibil, avem următoarea formula pentru volumul de aer teoretic: Aerth = [CO] x 2,38/100 + [H2] x 2,38/100 + [CH4] x 9,52/100 + 4,76 x [SUMAi(ni + mi/4) x CNH]/100 - 4,76 x [O2]/100, în care ultimul termen ia în considerare cantitatea de oxigen eventual prezenta în combustibil. În practica nu va fi niciodată posibil sa se lucreze cu cantitatea stoichiometrica de aer, va fi necesar sa se utilizeze o cantitate de aer efectiv care este întotdeauna mai mare decât cea teoretica. 2

Elementele esențiale ale combustiei sunt: combustibilul, aerul de combustie (oxigenul), amorsa pentru aprindere. Pentru a iniția arderea nu este suficient doar sa existe un contact între combustibil si aer, ci trebuie sa existe, de asemenea, un agent de amorsare a reacției, ceea ce înseamnă ca o parte a combustibilului trebuie sa aibă o temperatura mai mare decât punctul sau de aprindere. Combustia trebuie sa satisfacă regula "3T", anume: timp (scurt) temperatura (ridicata) turbulenta (mare) Se cere o turbulenta considerabila pentru un contact optim între combustibil si aer, astfel încât sa se obțină arderea completa a combustibilului, pentru a asigura o flacăra cu temperatura înalta si un timp scurt de combustie. Turbulenta scăzuta duce la un amestec necorespunzător între combustibil si aer, astfel încât este posibil ca procesul de combustie sa nu fie complet, flacăra obținuta având temperatura redusa, iar combustibilului îi trebuie un timp mai lung ca sa ardă (ca urmare apar hidrocarburi nearse, respectiv, pierderi de combustibil). 1.2. Combustia în practica Amestecul perfect între combustibil si aer nu survine întotdeauna, chiar si în condiții bune de amestec. Câteodată, amestecarea durează prea mult, astfel ca amestecul ajunge într-o zona în care temperatura este prea scăzuta pentru a furniza suficienta căldura în vederea definitivării combustiei. Daca se furnizează doar cantitatea de aer stoichiometric, o parte a combustibilului nu arde si combustia rămâne incompleta. Pentru a asigura o combustie completa, se furnizează aer în exces fata de cantitatea stoichiometrica. În acest mod, fiecare molecula de combustibil găsește numărul corect de molecule de oxigen necesare pentru definitivarea combustiei. Acest aer adăugat este denumit aer în exces, deci cantitatea efectiva de aer este egala cu aerul teoretic plus aerul în exces. Cantitatea de aer în exces utilizata pentru combustia practica depinde în general de mai mulți factori (natura si starea fizica a combustibilului, forma camerei de combustie, tipul de arzător etc.); cantitatea de aer în exces este mare pentru combustibilii solizi si are valori mai mici pentru combustibilii lichizi sau gazoși. Condițiile optime pentru a garanta combustia completa a unor cantități mari de combustibil într-un spațiu limitat si în timp scurt presupun sa se lucreze cu aer în exces fata de necesarul de aer teoretic si cu un sistem continuu de monitorizare a procesului tehnologic. Trebuie sa subliniem ca o combustie optima se realizează cu cea mai redusa cantitate de aer în exces posibila. Aer în exces înseamnă ca o parte din oxigen, nefiind utilizata, va deveni o parte a fluxului de gaze arse, ducând la creșterea volumului total al acestuia (desigur la acest flux participa si azotul corespunzător). Exista deci o valoare optima pentru aerul în exces. În cazul în care cantitatea de aer este prea mica, va fi prezent combustibil nears, datorita combustiei incomplete (înregistrându-se astfel o risipa de combustibil si pericolul poluării atmosferei cu hidrocarburi nearse), în vreme ce o cantitate prea mare de aer produce o combustie completa, dar vor exista pierderi energetice mai mari la cos prin faptul ca se încălzește inutil un volum mai mare de aer si sunt favorizate reacțiile de oxidare a componentelor din aerul de combustie (ducând la scăderea eficientei si la creșterea emisiei de oxizi de azot). Zona optima este cea care combina poluarea minima cu cele mai reduse niveluri de combustibil nears si de pierderi la cos conform diagramei din figura1.1:

3

Prin măsurarea oxigenului prezent în gazele evacuate. Procentajul de oxigen (aer) în exces în gazele arse Controlul aerului în exces este important pentru garantarea unei combustii corespunzătoare. este posibila s determinarea procentajul corect de aer în exces. in procente de volum sunt prezentate în tabelul 1. Aceasta se datorează următoarelor: oxigenul reprezintă o parte a aerului. pierderi Eficacitatea combustiei Oxigen Pierderi la cos combustibil nears Funingine Aer insuficient Poluare minima Exces de aer corect Poluare cu NOx. în cazul în care conținutul de oxigen este zero cantitatea de aer în exces este zero.2: 4 .3.1 Diagrama proceselor de ardere 1. Măsurarea procentajului de oxigen din gazele evacuate a înlocuit sistemul bazat pe măsurarea procentajului de CO2. flexibilitatea funcționala ridicata a sondei cu oxid de zirconiu (detectorul cel mai utilizat pentru măsurarea on-line a oxigenului) a revoluționat si simplificat măsurarea cantității de oxigen. in funcție de excesul de aer. procentajul de CO2 creste proporțional cu creșterea cantității de aer ca urmare a producției reacției de ardere dar.Zona optima de combustie Eficacitatea arderii. SO2 Aer in exces Fig.1. procentul de CO2 scade odată cu creșterea cantității de aer prin fenomenul de diluție. aceasta înseamnă ca același procentaj de CO2 corespunde la doua niveluri diferite ale cantității de aer de combustie. Valorile tipice pentru conținutul de bioxid de carbon in gazele arse. după un maxim (corespunzător oxidării totale a formelor carbonului la CO2).

30 – 60 grătare 20 – 30 Combustibil Antracit Gaze de cocserie Gaze naturale Cărbune pulverizat Cărbune de focar Pentru a compara concentrațiile diverșilor poluanți in gazele de ardere cu limitele legale (CMA) sau pentru a compara performanta diverselor sisteme de ardere intre ele s-au impus concentrații standardizate pentru oxigenul rezidual. 5 .\ c procentul maxim volumetric al conținutului de CO2 în gazele arse (uscat) pentru combustia stoichiometrica. 70 – 100 neautomatizat. Aceste constante sunt: a raportul dintre volumul de gaze arse si volumul aerului de combustie (per unitatea de combustibil).5 12 11 9. In acest caz se aplica corecția de oxigen rezidual: C poluant corectata = C măsurata x (21-Coxigen teoretic) / (21-C oxigen măsurat) 1. b raportul dintre volumul de gaze arse si volumul aerului de combustie (per unitatea de combustibil). iar pentru combustibilii solizi de 6%. evident concentrațiile de poluanți măsurate la evacuare vor fi mai mici. vatra 5 – 10 Semi antracit.5 11.20 5 – 10 Semi antracit. Exces de aer optim pentru combustibili Exces de aer Combustibil Exces de aer (%) (%) 40 Uleiuri grele 10 .5 9 8 7 6 Tabelul 1.5 10 0 3 5 7.5 20 16.5 12 10 9 8 18 15. Daca arzătorul lucrează cu exces mai mare de aer. d procentul pierderilor datorate căldurii latente (pierderi de umiditate).5 13. relevant pentru combustia stoechiometrica (umed).5 9 10 In practica instalațiile mari de ardere se utilizează un exces de aer intre 10 si 20%. sau pe traseul de evacuare a gazelor apar fenomene de diluție (aer fals).5 13.3. relevant pentru combustia stoechiometrica (uscat).2. Astfel pentru combustibilii sub forma de gaz sau lichid. iar turbinele pe gaze pot atinge 300% aer in exces. Constante caracteristice ale combustiilor Fiecare tip de combustibil este caracterizat de unele constante specifice. Valorile tipice pentru câțiva combustibili apar în tabelul 1. Conținut de bioxid de carbon în gaze arse Oxigen in gazele de Uleiuri Cărbune Propan-butan Antracit ardere (% grele bituminos volume 14 12 10 9 8 6 15.Aer in exces % 0 20 40 60 80 100 Gaze naturale 12 10. Arzătoarele pe gaze naturale utilizează un exces de aer sub 5%.5 14 12. oxigenul rezidual se considera de 3%.4. 40 – 70 automatizat. vatra 15 – 20 Semi antracit. cele pe cărbune pulverizat merg pana la 20% aer in exces.3: Tabelul 1.

916 13. Constantele combustibililor cel mai frecvent utilizate: Combustibil A B C D E Gaz natural 1.58 6 .e factorul de combustie relevant pentru compoziția combustibilului.1 0.6 6.068 0.7 0.8 7. Pentru cei mai utilizați combustibili valorile constantelor sunt prezentate în tabelul 1.42 LPG (gaz petrolier lichefiat) 1.1 12.067 0.67 Lemn 1.56 LFO (ulei ușor) 1.4 0.38 Propan 1.4 acestea influențând semnificativ capacitate de ardere și cantitatea de poluant eliberată în atmosferă.94 15.0 0.98 19.944 15.4.105 0.084 0.2 0.1 2.99 20.03 0.7 11 0. Tabelul1.912 14 7.8 0.5 0.7 0.8 5.1 6.56 HFO (ulei greu) 1.065 0.895 11.091 0.936 15.43 Țiței 1.58 Cărbune 1.

alți poluanți atmosferici. aproximativ 2% trece în cenuşile volante şi în funingine şi mai puţin de 1% rămâne în zgură sau reziduuri solide. ciment etc. În unele cazuri. provin în mare măsură din combustia combustibililor fosili. Cl2. în mod esenţial. industria acidului sulfuric. siderurgie etc. Deci. sub formă gazoasă. Igieniştii au propus valori limitate (câteva zeci de ppm) pentru un timp de expunere de maxim 8 ore într-o ambianţă industrială.1 Originile şi volumul emisiilor Oxizii de sulf.). pulberi (cenuşi. emisiile de particule constituie probleme majore (industrii precum cea a cimentului şi lianţi. emisia de SO 2 la o centrala medie poate ajunge la 15T/h. efluenții sulfului sunt. conţinutul în sulf variază de la 1% la mai mult de 10% şi pentru combustibili solizi si de la 0. Toate anchetele epidemiologice legate de expunerea la oxizi de sulf indica faptul că pe perioada copilăriei se dezvoltă o boală respiratorie cronică. Este vorba despre acţiunea simultană cu un al tip de poluant. Astfel. De exemplu. motoare diesel nonrutiere etc). COS etc. Prin calcul se poate deduce ordinul de mărime a concentraţiei de SO 2 la emisie. de exemplu. Pentru un combustibil solid sau lichid cu n% sulf se poate ajunge 800xn în ppm. ecarisaj. mai ales particulele solide. emişi în atmosferă. Industria de sinteza contribuie cu emisiile sale la cele din instalaţiile de combustie. în alte cazuri mirosurile sunt factorii deranjanţi principali (industrie alimentară. spori. cum îl întâlnim uneori în atmosfera industrială. Statistic. nu prezintă grave semne patologice in raport cu efectele exercitate de cuplul SO2 . CO. majoritatea cantităţii de sulf este oxidată la SO 2 şi SO3 şi emisă în coş.) şi în anumite contexte particulare (spitale. NOx. OXIZII SULFULUI Aerul pe care îl respirăm conţine un anumit număr de poluanţi de diverse tipuri: gaze (SO2. polen etc.).2. emite 4. coteţe pentru porci etc.). 2.2 Efectele SO2 2. vapoare. Alte surse sunt: rafinăriile de petrol.) contaminarea cu microorganisme este departe de a fi neglijată. însoţite de un sejur de 10-20 ore 7 . O parte din oxizii de sulf se combină cu compuşii din cenuşi. a fost determinat ca 95% din sulf se găseşte sub formă de SO 2. SO2 singur. iar dintre sursele naturale trebuie amintit vulcanismul. ciuperci. HCl. a cimentului si industria metalelor neferoase. care se găsesc în atmosferă în acelaşi timp cu SO2. mai ales la asmatici. solizi şi lichizi (locomotive. combustibili care conțin diferite proporţii de sulf. staţii de epurare etc. o topitorie de cupru tratează zilnic 2200T mineral poate emite 1350T/zi de SO2. cărbunele conţine 1% sulf. 2. care apoi poate fi agravată de alți factori cum ar fi de pilda fumatul. COV. microorganisme (bacterii. Aceasta a impus analiza diferențiata în studiile asupra adulţilor prin introducerea parametrului "copilărie". de exemplu. gazoși şi particule solide. o uzina de acid sulfuric cu o producţie de 100T/zi.2. aerosoli (ceaţă. a hârtiei. Dacă.5 la 3% pentru combustibili gazoși. Efecte asupra fiinţei umane SO2 este perceput ca o senzație de arsura la nivelul nasului si gâtului provocând la concentrații mari disfuncții ale aparatului respirator. mucegaiuri) şi ocazional emisii radioactive. HC. În urma combustiei.). 1-2% sub formă de SO3.1.4T/zi de SO2.

şi -2 SO3 . urmata apoi de condensare apei în exces. Soluţia apoasă conţine ioni HSO3.9. în atmosferă nepoluată.8g/100g de apă).59 T (K ) Toxicitate. 1871.3. căci intervine in procesul de a alege între o cultură sau o plantaţie forestieră de protecție (de exemplu. 2.3. CMT (concentraţie maximala tolerabila) = 5 ppm v sau 14mg/m3.2 Tensiunea de vapori de SO2 solid între -95 şi -750C : log P (torr)    10.2. solului si apelor de suprafața.28. sejurul (mai scurt) nu își joacă rolul reparator. = 2.79mL/mL apa (22. Tfierbere= -100C S ooC =79. Tcritică= 157. punctul de rouă al amestecurilor SO2 . iar efectele se cumulează. SO2 acţionează prin caracterul său oxido-reducător mai mult decât prin aciditatea sa. S20=36. S10=53. se adaugă efectele hidrocarburilor nearse. precum şi în schemele de reducere a acestui tip de poluare. 2. Prin absorbția in apa din atmosfera se formează ploaia acida cu urmări negative asupra vegetației.600C este obligatorie eliminarea apei (analizoarele nu pot lucra cu gaz umed). La aceste degradări datorate mai ales SO2. Cum temperatura de funcţionare a analizorului este cuprinsă între 30 .departe de uzină.9267g/L. pentru a face ecran între o zonă industrială şi una rezidenţială). Dacă se elimină apa prin răcirea gazelor. O verificare a răspunsului vegetaţiei la agresiunea SO 2 este deosebit de importanta.2. Altfel. fapt pentru care conduce curentul electric şi este corozivă. aldehide.H20 variază între 60 şi 1200C. prin urmare transformările pe care acest poluant le poate suferi în atmosferă sunt utilizate în dozări. pulberi etc. putând fi recunoscut mirosul acru şi iritant.2 Proprietăţi chimice SO2 este solubil în apă şi în mediu alcalin.1 Proprietăţi ale SO2 Constante fizice şi proprietăţi generale Gaz incolor al cărui miros caracteristic sufocant este detectabil la 1Vpm. Efecte asupra vegetaţiei Sub acțiunea SO2 pe plante se observă o necroză care lasă pete maronii persistente. S15=47. Proprietăţile reducătoare ale SO2 sunt cauzele principale ce intervin în procesele de poluare atmosferica. se elimină şi o parte din SO2 ca urmare a solubilizării.2639. compuşi cu fluor sau clor. Tardere= -75.066. La o expunere mai severă se observă o tasare a ţesuturilor vegetale care poate antrena moartea plantei.20C. În prezenţa unor cantităţi variabile de SO3. Proprietăţi fizice si chimice specifice 2.50C. d= 2. M=64.4. 8 .3. Experiențele de fumegare au arătat ca efectul concentraţiilor mici de SO2 este similar cu fenomenele observate după o perioadă de depozitare a funiginei pe suprafaţa frunzelor. NOx. 2.

poate fi reprezentat astfel: * SO2  h  SO2  SO2  O2  SO * 4  * SO * 4  O2  SO3  O3  H 2 O  SO3  H 2 SO4  Acest mecanism furnizează o posibilitate prin care se poate crea în atmosfera joasă mici cantităţi de ozon ca un produs secundar al unei reacţii fotochimice. nivelul de conversie SO2  SO3 se situează între 6 şi 25% pe oră şi este  dominat de efectul catalitic al aerosolilor solizi ce se găsesc simultan în suspensie. Reacția de oxidare a SO2 cu oxigenul din aer se pot produce în atmosferă în sistemele omogene şi eterogene în faze gazoase. Parametrii climatici precum umiditatea. perioada însorită. un astfel de mecanism de reacţie omogenă în fază gazoasă. Oxigenul atmosferic. in prezenta apei reacționează la sulfit de calciu: CaO + SO2 → CaSO3. (oxidantul poate fi un oxid metalic) si se formează sulfatul metalului: PbO2  SO2  PbSO4  Halogenii (I2 şi Br2) reacţionează în prezenţa apei. Reacţiile care generează SO3 şi care formează H2SO4 sunt puternic influențate de umiditate. În aceste fenomene NH3 fiind un factor preponderent (NH3 din surse domestice sau industriale). Iarna. Nu se recomanda utilizarea H2SO4 deoarece o parte din SO2 se dizolvă. lichide sau adsorbite. O alta caracteristica importanta consta in capacitatea SO2 de a forma combinatii complexe in soluții apoase: SO2 + H2O  H2SO3 [HgCl4]-2 + SO3-2  [HgCl2SO3]-2 + 2ClAceasta proprietate este folosita la dozarea manuala cand SO2 este barbotat printr-o soutie de tetracloro-mercuriat dipotasic cu formarea compexului sulfuros de unde SO2 este dozat analitic. în soluţie apoasă. În sistemul eterogen.3 Acţiunea diverşilor oxidanţi Oxidanţii transformă SO2 în SO3. SO2 poate fi redus la temperaturi de 700-900 oC pe catalizator de platina in prezenta hidrogenului: SO2 + 3H2  H2S + H2O 9 . dispariţia halogenului poate fi folosită în metodele de dozare ale SO2: SO2  2H 2 O  I 2 ( Br2 )  H 2 SO4  2HI ( HBr )  Apa oxigenată. care este si o reacţie fotochimică. aproximativ 7% din sulful atmosferic se găseşte sub formă de aerosoli de acid sulfuric.Cea mai buna tehnica de uscare a un gaz conţinând SO 2 consta in trecerea efluentului peste P2O5. Experimente făcute în atmosferă reală au arătat ca aproximativ jumătate din sulfaţii atmosferici se găsesc sub formă de sulfaţi de amoniu [(NH4)2SO4 şi NH4HSO4]. in aşa zisa "ceaţa reducătoare" pulberile atmosferice intervin ca substrat şi uneori cu rol de catalizator. în fază lichidă sau adsorbită. temperatura au o influenţă importantă în echilibrele fotochimice. De exemplu. SO2 nu are nici o acţiune asupra varului nestins (oxidul de calciu).3. 2. transformă de asemenea SO 2 în H2SO4.

cu formarea intermediara a acidului metilsulfonic.3.81. In cele mai multe cazuri. Proprietăţi ale SO3 Trioxidul de sulf este prezent. in solutii de clorura de potasiu sau pirosulfat de potasiu. 2.06. probele se păstrează la temperatura de max.  = 3.6 mg/m3. Metode manuale Principiul metodei. Vapori de SO3 sunt iritanți si foarte dificil de condensat. Procesele de reducere a SO3 pe platina in prezenta hidrogenului sunt similare ca cele de la reducerea SO2.5…1 dm3/min pentru probele medii zilnice (24 h) şi cu 1…2 dm3/min pentru probele de scurtă durată (30 min. Luarea probelor se face cu un debit de 0. un contoar de volum (sau un debitmetru) si o pompa finala.4. Un volum cunoscut de gaze de ardere este barbotat printr-o soluție de tetraclormercuriat dipotasic. M = 80. iar in final.4. CMT (concentraţie maximala tolerabila) = 1 ppm v sau 3. in gazele emise de la instalațiile de ardere a combustibililor fosili şi in emisiile vulcanice. Instalația consta dintr-un cap de prelevare (eventual prevăzut cu uscător). .). Metode de analiză a oxizilor de sulf 2. siderurgie).8 0C Toxicitate.5 oC. Tfierbere = 44. D = 2. a acidului para-rozanilin metilsulfonic de culoare rosu-violaceu colorimetrabil la lungimea de unda λ= 548 ηm: [HgCl2SO3]-2 + HCHO + 2H+  HO-CH2-SO3H + HgCl2 diclorosulfitomercuriat acid metil sulfonic 10 . Ionul complex de diclorosulfitomercuriat este tratat cu formaldehida si clorhidrat de pararozanilina.4. SO2 poate fi dozat prin spectrometrie Vis cu ajutorul reactivului de culoare para-rozanilina. doua barbotoare înseriate.8 0C. SO2 este absorbit cu formare de diclorosulfitomercuriat dipotasic: SO2 + H2O  H2SO3 [HgCl4]-2 + SO3-2  [HgCl2SO3]-2 + 2ClIn continuare soluția absorbanta este tratata cu acid sulfamic pentru a distruge ioni nitrat formați din oxizii azotului din aer. in gazele evacuate din industriile de contact (fabrici de acid sulfuric.Si aceasta proprietate este folosita pentru dozarea analitica indirecta a SO 2 ca hidrogen sulfurat (tehnici colorimetrice cu para-fenilen-diamine). alături de SO2. Dizolvarea SO3 in apa se realizează dificil din cauza tendinței de formare a ceţii. o linie de transfer cat mai scurta. trece in H2SO4. Domeniul de aplicabilitate este cuprins intre 7 si 150 µg/m 3.1. În cazul când analiza acestora nu se poate face în 24 h de la luare. prezent cel mai adesea ca aerosoli. in prezenta umidității.6. la pH = 1. Probele astfel luate sunt stabile 24 h. Ttopire = 16. in schimb este foarte solubil in acid sulfuric de 98%. 2.59 g/L. timp de maxim 7 zile.

Conţinutul de dioxid de sulf se exprimă în miligrame pe metru cub şi se calculează cu formula: SO2 = c  V1 [mg/m3] V2 11 .Curba de etalonare a metodei se stabilește plecând de la soluții de concentrație cunoscuta de sulfit de potasiu.

în care: c conţinutul de dioxid de sulf din probă, citit pe curba de etalonare, în micrograme pe centimetru cub; V1 volumul de soluţie absorbantă utilizată la luarea probei, în centimetru cubi; V2 volumul de aer recoltat, în decimetri cubi. 2.4.2. Metode automate Majoritate metodelor automate sunt standardizate si certificate fata de metoda de referința pentru a putea compara rezultatele monitorizărilor din diverse locuri utilizând același grad de incertitudine. Analizorul de referința pentru dioxid de sulf (ML®9850B) se bazează pe principiile spectroscopiei clasice de fluorescenţă. Dioxidul de sulf prezintă un spectru puternic de absorbție în ultraviolet între 200 şi 240 nm. Absorbţia de fotoni la aceste lungimi de undă conduce la emisia de fotoni excitaţi la lungimi de undă cuprinse aproximativ între 300 şi 400 nm. Cantitatea de radiație de fluorescenţă emisă este direct proporţională cu concentraţia de SO2: absorbție: SO2 + h (210-230ηm)  SO2* fluorescenta: SO2*  SO2 + h (300-400ηm) Radiaţia UV la 214 nm provenită de la o lampă de zinc (tub de descărcare cu catod de zinc) este separată de către un filtru de bandă UV. Radiaţia de 214 nm este concentrată în celula de fluorescență unde interacţionează cu moleculele SO2 din calea razei. Fluorescenţa rezultată este emisă uniform în toate direcţiile. O parte din emisia de fluorescenţă, adică cea emisă perpendicular pe raza de excitaţie, este colectată şi concentrată spre un tub foto-multiplicator. Un detector de referinţă monitorizează emisiile lămpii de zinc şi este utilizat pentru a corecta fluctuaţiile de intensitate ale lămpii. Domeniile de măsurare: 0-0,1/ 0,25/ 0,5/ 1/ 20 ppm. Limita inferioară de detecţie: 0,5 ppb sau 0,2% din concentraţia măsurată Instrumentul se compune dintr-un modul de alimentare/microprocesor şi un modul cu senzor. Modulul de alimentare/microprocesor conţine sursa de energie, regulatoarele de tensiuni şi microprocesorul de sistem. Modulul cu senzor conţine toate componentele necesare măsurării poluantului gazos. Partea optica a analizorului MLX9850B constă dintr-o lampă de descărcare în UV de zinc, un filtru Fabry-Perot pentru banda UV 214 nm, lentile UV de dioxid de siliciu, un filtru optic pentru banda 350 nm din sticlă optica, un tub foto-multiplicator sensibil UV, şi un detector de referinţă pentru verificarea lămpii sursa de UV. Semnalul electric generat de tubul fotomultiplicator este amplificat liniar, afișat, înregistrat ca atare, ori poate fi convertit in semnal digital. 2.5 Metode de reducere a SO2 din gazele de ardere Reducerea emisiei de SO2 din instalațiile de combustie se poate realiza prin: desulfurarea combustibililor; desulfurarea gazelor de ardere, sau prin combinarea celor doua metode. Desulfurarea combustibililor este folosită pentru carbunii cu conținut mai mic de 0,2% sulf si pentru gazele naturale sau combustibilii lichizi. Desulfurarea gazelor de ardere este cea mai eficienta metoda de reducere a emisiilor de SO 2 de la instalatiile de combustie. Micșorarea conținutului de SO2 se poate realiza printr-o serie de procedee, conform schemei de mai jos:

12

retinerea a SO2 intr-un reactor prevazut cu un strat fix de material granular inert. Metoda umeda consta in absorbtia SO2 in sol. NaOH 1 - 5 % ; sorbentul (sol. NaOH) este pulverizat in echicurent cu gazele de ardere evacuate dintr-o instalaţie de ardere într-un reactor de absorbtie (scruber), contactul dintre gazele de ardere si sorbent este asigurat de stratul fix, timpul de reactie fiind suficient de mare pentru ca randamentul de retinere a SO2 sa poată depasi 90%: NaOH + Na2SO3 + 2SO2 +H2O = 3NaHSO3 2NaHSO3 +3/2 O2 = Na2SO4 + H2O Neutralizarea poate fi făcută si cu hidroxid de calciu, când rezultă sulfat de calciu (gips) Gradul de retinere a SO2 (randamentul de desulfurare) depinde in principal de: realizarea unei dispersii mari a sorbentului in sectiunea transversala a reactorului de absorbtie; realizarea unui contact bun intre gazele de ardere si sorbent asigurata de stratul fix. Desulfurarea gazelor de ardere folosind tehnica stratului fix (cu avantajul de reducere a gabaritelor instalatiei de pana la 50 % fata de instalatii de spalare clasice) sunt insotite si de anumite inconveniente cum ar fi: realizarea unui strat fix omogen, utilizand un material solid inert cu aceeasi clasa de granulatie; sorbentul (NaOH) este un produs de sinteza relativ scump in comparatie cu calcarul si varul; caderea de presiune mai mare; necesitatea de tratare a apelor uzate. Testele efectuate cu procedeului de reţinere a SO2 prin metoda umedă utilizând ca sorbent soluţie de NaOH 1% au urmatoarele randamente: pentru concentraţii de SO2 în gazele reziduale la intrare în absorber, mai mici de 500 mg/Nm3 recalculate la oxigen de referinţă specific combustibililor utilizaţi, SO2 este reţinut în totalitate de soluţia NaOH 1% - randament de 100% ; pentru concentraţii de SO2 situate în domeniul 500-700 mg/Nm3 în gazele reziduale, randamentul de desulfurare este de cca. 97 - 98 %; la concentraţii de SO2 în gazele reziduale de 1200 – 1400 mg/Nm3 randamentul scade la valoarea de cca. 94%; la concentraţii de cca. 1700 mg/Nm3 de SO2 în gazele reziduale la intrare în absorber, randamentul de desulfurare este de cca. 92,5 %. În cazul alimentării instalaţiei cu combustibil mixt (cărbune – biomasă lemnoasă), în diferite proporţii masice, concentraţiile de SO 2 în gazele reziduale la intrare în absorber sunt mult mai mici, datorită conţinutului redus de sulf din biomasă, iar randamentele de retinere cresc corespunzator. Cea mai nouă şi eficientă tehnologie de îndepărtare a SO2 în zona arderii este metoda cu focar in strat fluidizat sub presiune cu recircularea gazelor de ardere. Emisiile de SO2 sunt extrem de scăzute indiferent de calitatea cărbunelui, circa 90% din ele fiind îndepărtate în zona arderii. Metoda constă în amestecarea cărbunelui cu piatra de var (CaCO3) deasupra patului fluidizat folosind un sistem pneumatic de injecţie la o presiune de 5-20 bar. În focar, piatra de var, CaCO3 este calcinată şi transformată în CaO (var nestins). Acesta se combină cu SO2 rezultând gipsul, CaSO4∙2H2O care se elimină odată cu cenuşa. O parte din CaO este antrenat în gazele de ardere şi contribuie la

13

reducerea rezistenţei mecanice a eventualelor depuneri formate şi care vor putea fi suflate de pe ţevi de curentul de gaze de ardere. Comparativ cu metoda de desulfurare umedă se constată o creştere a schimbului de căldură ca urmare a reducerii rezistenţei termice a cenuşii depuse. Se realizează o economie de combustibil şi în acelaşi timp creşte durata de viaţă a ţevilor prin răcire mai bună.

3. OXIZI AZOTULUI
3.1. Sursele de poluare cu NOx Exista mai mulți oxizi ai azotului: protoxid (N2O), monoxid (NO), dioxid (NO2), cunoscut si ca dimer (N2O4), trioxid (N2O3), şi pentoxid (N2O5). Doar NO şi NO2, denumiți in continuare ca NOx, joacă un rol important în fenomenele de poluare. În ultimi ani, N2O, cunoscut sub numele de gaz ilariant, a fost recunoscut ca toxic. Monoxidul de azot este emis în atmosferă din numeroase procese biologice, particular din activitatea bacteriană. Însa, sursa cea mai importantă în emisiile de monoxid de azot este de natura tehnologica, mai precis, reacția chimică de oxidare a azotului molecular cu oxigen molecular la temperatura înaltă: N2 +O2  2NO H>0 Cantitatea de monoxid de azot produsă reprezintă rezultatul unui de echilibru endoterm intre reacția de formare si reacția de disociere. Un randament mai mare de 90% nu poate fi obţinut decât cu condiţia ca amestecul de reacţie să fie răcit cu viteză foarte mare (20000 0C/s). Aceste condiții pot fi obţinut in cuptoare sau în motoarele termice. Experienţa confirmă faptul ca temperatura rămâne principalul parametru de care depinde cantitatea de monoxid de azot emisă. Sursele fixe de emisii ale oxidului de azot fiind procesele de combustie ale carburanţilor fosili, iar sursele mobile fiind constituite din motoarele termice. Prezenţa NO2 în atmosferă se datorează, în principal, oxidării directe şi lente a NO la NO2: 2NO +O2  2NO2 Cele mai mari cantităţi de NO2 care se găsesc în atmosferă provin din: oxidarea NO la NO2 la ieşirea din focare sau la evacuarea gazelor de eşapament; reacţii fotochimice în atmosferă, unde participă atât hidrocarburile cât şi ozonul; producţia directă în focare şi motoarele autovehiculelor. Combustibili fosili de origine vegetală sau animală conţin azot de constituţie. În cărbuni, acest azot se găsește în piridine şi piroli, iar în ţiţei, acest azot se găseşte în porfine. Aceste substanțe grele rămân în rezidiuul de la distilare. Acest fenomen explica de ce găsim cantități mici de azot organic in combustibili de distilare grei şi aproape de loc in distilate (benzine, motorine). In timp ce in emisiile instalațiilor mari de ardere concentrațiile de NOx pot ajunge la 15002000 ppmv, in emisiile de la eşapamentele autovehiculelor, în funcţie de regimul termic, pot varia de la 100 şi 5000 ppmv. În mediul înconjurător, contribuţia poluanţilor de fond, din surse naturale, pot atinge valori de 3,3 g/m3 (2,7 ppbv) în NO şi 8,0 g/m3 (4,1 ppbv) în NO2. Emisiile din

14

când se intensifică traficul auto.00 4 NO 0.2. 1. Mecanismul intoxicației cu NO se bazează pe reacţia de reducere a oxihemoglobinei la methemoglobină (un compus cu stabilitate mare) care nu are capacitatea de a fixa oxigenul.0 6 8 10 12 14 16 18 Ora NO2 1. Efecte asupra fiinţei umane Experimentele au demonstrat că NO2 este de 4 ori mai toxic decât NO şi de 10 ori mai toxic ca CO. difuza) si de procesele de consum prin reacții chimice de transformare: înainte de răsăritul soarelui concentraţiile de NO şi NO2 sunt uşor mai mari decât minimele zilnice. creşteri de la 10 până la 100 de ori mai mari decât cele din zonele non-urbane. Doze ridicate de methemoglobine se manifestă prin cianoză (1015% din hemoglobina totală este blocată). Oxidanti 0.12 0.14 interferenta NO2 si SO2 2. concentraţia de NO scade la valori sub 0. în schimb scăderea intensității radiaţiei ultraviolete duce la creşteri mai mici de NO2.01 ppm. concentraţia de NO2 creşte. dar care poate fi un factor de efizem pulmonar dacă agresiunea se repetă.0 HC ppm Fig 3.0 0.surse tehnologice de NOx pot provoca. iar subiectul are o culoare caracteristică albastră. iar corelat. Variatia diurna a catorva poluanti atmosferici la nivelul solului 0.1. o oră după răsărit radiaţia solară ultravioletă devine suficient de intensă ca sa producă transformarea fotochimică a NO în NO 2. În consecinţă se diminuează capacitatea sângelui de a transporta oxigenul spre celule. aceste fenomene continuă până după-masa. NO2 provoacă o modificare specifică țesuturilor pulmonare. modificare reversibilă. Concentrațiile diurne de oxizi de azot sunt puternic influenţate de traficul auto (ca sursa principala. concentraţia de NO creşte.06 0.5 corectati cu 0. fenomen cunoscut sub numele de hipoxie.16 Oxidanti totali 2. 15 . cu o întârziere de 2-3 ore. la cca. valoarea maximă fiind atinsă după orele 9-10.08 totali ppm 0. intensificările de trafic dintre orele 1720 generează cantităţi crescute de NO.5 0.5 HC 1. Efectele NOx 3.04 0. Concentrații diurne 3. între orele 6 şi 8 dimineaţa.02 0.2.10 NO. in zone urbane sau industriale. NO2.

Tcritică =  94 oC.2.0336. M = 30.3.3. soluții feroase.5 ppm de NO 2 timp de 35 zile provoacă căderea frunzelor şi cloroză. 3. 3. oxidabil (comburant) şi nu se găseşte în stare pură.5 oC.2 oC. Acțiunea indirectă se manifestă prin intermediul precipitațiilor acide.naftilamine ori N-(1-naftil)-etilen diamine). Tfierbere =  152 oC.2. Majoritatea coloranților pentru fibrele celulozice sunt sensibili la acțiunea NOx. S0 oC = 0. Toxicitate CMA = 25 ppmv. Ttopire = 11. miros sesizabil de la 0. solubil în: HNO3. Tfierbere = +21.008. Coroziunea metalelor este intensificată de prezenţa NOx şi a ploilor acide. S40oC =0. iar mai sus de această temperatura se găsește disociat la echilibru între NO2 şi N2O4. d = 1. Capătă miros specific când se transformă în NO 2 în contact cu aerul. Datorită culorii sale absoarbe în Vis şi UV apropiat.2. Gaz incolor sub forma N2O4. O expunere continuuă la 0. Reactionează cu apa cu formarea unei molecule de acid azotos şi a unei molecule de acid azotic: 2 NO2 + H2O  HNO2 + HNO3 Reacţionează cu soluţiile alcaline de hidroxid de sodiu la azotit şi azotat de sodiu: 16 . Ttopire =  163.3.25.1. Monoxidul de azot NO Gaz incolor şi inodor. proprietate folosită pentru dozarea NO din emisii. soluţii de NaOH în prezenţa oxigenului cu formare de azotiţi şi azotaţi.2 oC.4 m.073 mL/mL apa. Efecte asupra vegetaţiei Concentraţii de 48 ppm timp de o oră provoacă necroze de 5% din suprafaţa foliară la majoritatea plantelor. 3.047 mL/mL apa. Multe tipuri de fibre sintetice reacţionează direct cu NO x producându-se îngălbenirea. Toxicitate CMA = 5 ppmv (9 mg/m3). Este un gaz reducător.2 Dioxidul de azot NO2 La temperaturi sub -11 oC se găsește sub forma N2O4. roşu când este disociat la NO2.1 ppmv.3. Tensiunea de vapori -36 oC =18 torr.3402 g/L. proprietate folosită la dozarea NO2 din emisii. fără formarea de leziuni necrotice. Proprietăţi fizice şi chimice 3. NO prezintă un spectru de absorbție în IR între 5..  = 1.3. este un comburant. NO se descompune pe cupru incandescent. Efecte asupra bunurilor NOx produce slăbirea culorilor fixate pe fibrele textile si o tendinţă de virare în galben a majorității aditivilor textili. Această proprietate poate fi evidenţiată prin apariţia coloraţiilor roşietice în prezenta reactivului Griess-Ilosvay sau reactivul Griess-Saltzman (reacţii chimice de nitrozare şi cuplare azoică pe 1' alfa. NO este practic insolubil in apă şi nu reacţionează cu apa.

105V. prin urmare trebuie să se măsoară suma NO + NO2 = NOx. în unele cazuri particulare (fumul de la turbine pe gaz).1. sarea de diazoniu prin cuplare cu amine nondiazotabile produce coloranţi azoici roșii. Cu toate acestea. nu mai este neglijabilă. Metode manuale. iar cea de NO 2 este rareori masurată. În mod obişnuit.2.2 NO2 + 2 NaOH  NaNO2 + NaNO3 +H2O La barbotarea aerului care conţine NO şi NO2 prin soluţii de amine aromatice. Tendinţa actuală este de a exprima rezultatele în NO2 (ppm NO2/m3. 4. Principiu Ionii de NO2-. 3% oxigen pentru combustibilii gazoşi sau lichizi sau 6% oxigen pentru combustibilii solizi. Rezultatele mai pot fi exprimate şi în condiţii standardizate de emisie: respectiv. Această caracteristică este folosită pentru dozarea manuală. 4. Ea este mai dificil de aplicat pentru dozarea în atmosfere urbane sau industiale unde concentraţia in NO2 este mult mai scăzută.2. aceasta determină bineînțeles necesitatea de a măsura în acelaşi timp conţinutul în NOx şi O2 în regiuni foarte apropiate. deci. Domeniu de aplicaţie Această metodă manuală permite determinarea concentraţiilor de NO 2 în aer cuprinse între 10 şi 10000g/m3 (0. Metode de analiză a NOx În fum. Metoda este aplicabilă pentru dozarea la emisie căci concentraţia de NO 2 în efluent este relativ crescută (în gazul de coada din atelierele de acidului azotic). formează cu acidul sulfanilic o sare de diazoniu. De asemenea exprimarea se va face in gaz sec. se măsoară doar concentraţia în NO. ceea ce implică o corecţie suplimentară în funcţie de umiditatea fumului. concentraţia în NO2 reprezintă aprox. NO nu reacţionează. 5% şi.2. formaţi prin absorbţia NO2 în apă sau solutii alcaline. în cazul în care este necesară . situat în amonte de analizor.NO2 fiind în cantitate semnificativă. Acidul azotos format reacţionează cu aminele aromatice cu formare de săruri de diazoniu: HNO2 + H2NAr + H+ ArN+N +2 H2O În continuare.s-1) oxizii azotului NOx se descompun după următoarea schemă: 2 NO2  2 NO + O2 2 NO  N2 + O2 4. în circuitele fumului din instalațiile de ardere. Pentru dozarea NO la emisie. este suficientă măsurarea concentraţiei de NO. Întensitatea coloraţiei care se formează este măsurată în 30min cu spectrofotometrul la 550nm. Dozarea NO2 prin spectrometrie UV-Vis (reacţia Griess – Saltzman) 4. iar NO2 trece in HNO2. 17 . în condiții normale). In câmpurile electrice de înaltă frecvență (tensiune  frecvenţă > 11.005-5Vpm). se transformă NO2 în NO într-un convertor termic sau catalitic. prezenţa NO2.2. ar trebui in prealabil efectuarea unei oxidări (de exemplu: cu acid cromic) şi apoi dozarea NO2. susceptibilă de a se cupla cu o amină şi de a forma un colorant roşu.

Dar formarea colorantului traduce bilanţul unui anumit număr de reacţii. o un conţinut în O2 egal cu de 5 ori conţinutul în NO2 antrenează o lejeră interferenţă. se recomandă folosirea sticlei fritate cu o suprafaţă de 10cm2.3. porozitate maximală de 40m şi un debit de 0. efectul maximal se produce în 3 ore. se poate efectua etalonarea cu ajutorul soluţiilor titrate de nitrit de sodiu.4 L/min. trebuie verificată eficacitatea absorbantului. unele 18 .4. în aerul ambiant concentraţia obisnuită în PAN este prea scăzută pentru a produce o eroare semnificativă. Reacţia stoechiometrica: 2 NO2  2 NaOH  NaNO2  NaNO3  H 2 O   ce face corespondenţa între 1NaNO2  2 NO2 . Adaugarea de 1% acetonă la reactivi îniante de utilizare întârzie această diminuare prin formarea unui compus temporar cu SO2. 2HCl SO3H + N + . utilizată în reactivul Griess . Eşantionarea Ţinând cont de dificultaţile care apar la dizolvarea NO 2. 4. Înterefenţe: o un conţinut în SO2 egal cu de 10 ori conţinutul de NO2 nu deranjează. reactie caracterizată printr-un raport de 1/2. În cazul în care nu dispunem de gaz de etalonare.Saltzman a fost înlocuită cu N-(1-naftil)-etilendiamină. Acest amestec se poate obtine dintr-o butelie etalon pri dilutii corespunzatoare sau prin prin tehnica tubului de permeaţie (un mic recipient plasat intrun cuptoras termostata si care elibereaza o concentratie cunoscuta de gaz per unitatea de timp).2. reactivul prezintă o tentă uşor portocalie. un raport de 30 diminuează lejer coloraţia.2. Etalonarea Etalonarea trebuie efectuată plecând de la un amestec de gaze pentru etalonare. o nitratul de peroxiacetil (PAN) poate da un răspuns corespunzător de la aproximativ 15 la 35 % din concentraţia molară echivalentă în NO2. 4.CH 3COOH.SO3H CH 3COOH SO3H + NO 2 Acid sulfanilic NO 2 - + H2O N + N CH 3COO - Sare de diazoniu SO3H NH [CH2)2 NH2 . HCl - N CH 3COO N N NH [CH2)2 NH2 Sare de diazoniu Clorhidrat de N-( -naftil)-etilendiamina 1 Colorant azoic (rosu) α-naftilamina (care este cancerigenă).

4.concentraţia în NO2.2-1.1.02g/cm3.2. Intensitatea luminii emise în timpul reacţiei chimice este proporţională cu cantitatea de NO. prin trecerea printr-un convertizor (cuptor de cuarţ reglat la temperatură înaltă. valoarea obţinută este deci cea a NOx. Măsurarea NO2 se face prin reducerea acestuia la NO. Domeniu de aplicaţie Metoda este aplicată la determinarea în aerul ambiant. şi valoarea NO2 poate fi obţinută prin diferenţă. sau volumul său e măsurat.1.1.volumul soluţiei de eaşantionare. cm3. sub efectul unei excitaţii.2. PAN) sau să altereze buna funcţionare a cuptorului în cazuri particulare unde există concenatrţii anormal de ridicate în diverşi poluanţi. printr-un filtru optic selectiv. sensibilitatea este de 0.3.1.72 în loc de 0. interferenţe se pot produce la nivelul convertizorului.6. 4.1. Dozarea automată a NOx prin chemiluminiscenţă 4. Eşantionul de aer este introdus într-o cameră de reacţie. 50 . Aerul de analizat este prelevat la debit constant.0g NO2/cm3. pentru acest motiv se utilizează un raport de 0. g/cm3.volumul de aer recoltat. Reacţia de chemiluminiscenţă considerată este cea a NO în prezenţa de O 3. mg/m3 V unde: c . conţinutul în NO2 este obţinut printr-o cale indirectă (prin scadere a continutului în NO din suma oxizilor de azot). Metode automate 4. conţinutul în NO şi NO2 de la câtiva Vpb la 10000Vpm. înainte de a fi introdus în camera de reacţie. Totuşi. să fie transformate în NO (de exemplu amoniacul. Interferenţe Determinarea nu întalneşte nici o interferenţă notabilă. traversează un filtru de intrare destinat evitării murdăririi dispozitivului de măsură. cu ajutorul analizorilor automatici. dm3. această lumină este filtrată. 19 .5 (adică 0. In acest caz.3.3.3. Principiu Chemiluminiscenţa este o emisie de energe luminoasă rezultată în urma unei reacţii chimice. cu un timp de răspuns <1s. 4. ea este bazată pe reacţiile următoare: NO  O3  NO2 * O2  NO2 *  NO2  h  în cursul cărora molecule de NO2 trec mai întâi printr-o stare excitată apoi eliberează energie luminoasă centrată în UV apropiat. altele concurente. după tipul acestuia. 400-500 0C). Anumite substanţe chimice pot interveni la nivelul cuptorului şi.2. apoi convertită în semnal electric printr-un tub fotomultiplicator plasat într-o incintă răcită (termostatata).favorabile.5. Calcul m NO2  c  50 .72 moli de NaNO2 dau aceeaşi culoare ca un mol de NO2). este recomandat să se asigure absenţa efectului acestor poluanţi asupra răspunsului analizorului prin fenomene de retinere selectiva inainte de analizor. in prealabil amestecat cu o cantitate suficienta de ozon. V .3. 4. 4. Sensibilitate Pentru un domeniu de concentraţie de 0.3.

Calibrare Unul dintre parţile esenţiale ale analizorului este convertizorul. Înainte de a începe operaţiile de calibrare. el asigură reducerea NO2 la NO şi permite. convertizorul trebuie reglat la un randament aproape de 1. Verifcarea se face astfel: răspunsul aparatului în NO x nu trebuie să varieze dacă se analizează diferite amestecuri de compoziţii diferite în NO şi NO 2. prin diferenţă.4. Pentru calibrare.4. măsurarea conţinutului în NO 2.3. astfel. analizorii sunt dotaţi cu două tipuri de 20 . dar care au acelaşi conţinut constant în NOx.1.

analiza simultană a NO şi NOx. absorb la lungimi de undă diferite. Vis) În prezenţa unei radiaţii.1Vpm) sau un tub de permeatie blank Tehnicile de măsură ce pot fi realizate cu aceşti analizori sunt fie secvenţiale. interferometre. moleculele de analizat sunt supuse unor rotaţii. fie simultane: analiza secvenţială constă într-o fază de introducere a eşantionului în camera de reacţie şi o fază de trecere prealabilă a eşantionului prin convertizor. pentru reglarea sensibilităţii se utilizează butelii cu gaz etalon incorporate (0.azotul din combustibili si . aceasta depinde de selecţia lungimii de undă utilizate şi/sau anumite caracteristici ale radiaţiilor fine de absorbţie (periodicitate etc. dar uneori foarte apropiate.3. banda principală de absorbţie situându-se la =5. fie se alimentează aparatul cu aer lipsit de NOx. printr-un sistem de două canale în paralel. VIS) care se traduc printr-o absorbție de energie la anumite lungimi de undă precise. toată arta constructorului este de a face un aparat care permite efectuarea unor măsurători specifice. vibraţii (IR) sau tranziţii electronice (UV. Absorbţia de energie luminoasă creşte cu numărul de molecule prezente pe traiectoria fasciculului şi este deci funcţie a concentraţiei gazelor prezente în cuva de măsură. Aparatele automatice utilizează. aparate cu monofascicul IR sau UV cu corelaţii cu filtre gazoase. Dozarea automată a NOx prin absorbţie de radiaţii (IR. prezenţi în eşantion. faze în timpul cărora sunt obţinute cantităţile de NO şi respectiv. Pentru NO2 se utilizează aparate măsurând absorbţia în UV sau VIS. În ceea ce priveşte NO.potenţiometre: potenţiometru de reglaj al zeroului şi potenţiometre de reglaj a sensibilităţii. Alţi compuşi. Ea este bazată pe comparaţia spectrului molecular a gazului de analizat ce se găsește intr-o cuva închisa si care ajunge prin rotație in calea optica de măsura cu spectrul obţinut în aparat (cel al probei) rezultat prin diminuarea intensității luminoase primare. NOx. Acestea au condus la diferite tehnologii de aparate. fie se opreşte generatorul de ozon. spectrul de absorbţie se prezintă sub formă de benzi care corespund în fapt unei succesiuni de linii fine separate printr-un spaţiu de lungime de undă identică. în general. cu două cuve.2-5. tehnologia spectrometrelor de corelaţie.4m. neperturbată de prezenţa altor compuşi absorbanți. Metode de reducere a emisiilor de Nox In procesele de ardere emisiile de NOx provin din: . cu detectori cu etaj simplu sau dublu. 4.). Astfel. de exemplu: spectrometre IR nedispersante. UV. se foloseşte spectrul de absorbţie în IR. permite evitarea erorilor instantanee asupra NO2 datorate eventualelor variaţii rapide ale concentraţiilor în oxizi de azot. Pentru reglarea zeroului.2.azotul din aer la temperaturi ridicate si concentratii ridicate de O2 21 .

altul decat cel principal. Arderea are loc intarziat.30 %). Acest tip de alimentare cu aer de ardere actioneaza ca o reducere a aparitiei de NOx in centrul flacarii de ardere si asigura mentinerea cantitatii necesare de aer pentru o ardere completa a combustibilului. introducerea in trepte pe verticala acombustibilului (reducerea NOx ca. 10 – 40 %). fapt ce are ca rezultat dorit limitarea aparitiei de NOx 22 . Reintroducerea in circuit a gazelor de ardere (reducerea NOx pana la ca. prin mentinerea cantitatii de aer total necesar arderii la valori foarte precise. iar o parte din aerul de ardere este ramificat in zona arzatorului si retransmis arderii. 20%) Arzator cu NOx redus (reducerea NOx cca. Ca substanta suplimentara se poate utiliza fie combustibilul principal cat si un alt combustibil. Reducerea excesului de aer (reducerea NOx pana la ca. La acestea. unde prin a doua alimentare a combustibilului intr-o zona saraca in oxigen are loc reducerea NO in N2. care impiedica masiv aparitia oxizilor de azot deja din timpul arderii. 20 . Prin masuri primare se inteleg masurile tehnice pe partea arderii. la arderea carbunelui utilizand gazul si pacura.Cele mai utilizate tehnici de reducere a emisiilor de NOx constau in:  Reducerea primara NOx (rata de reducere NOx pana la 40-50 %). Alimentarea treptata a combustibilului. 10 %) Introducerea in trepte a aerului.

Pentru a preveni o aparitie a sarurilor de amoniu care ar infunda porii catalizatorului. Insa acestea nu sunt mereu suficiente. pentru a indeplini cerintele stricte pentru mentinerea calitatii aerului. se măreste gradul de reducere: 4 NH3 + 4 NO + O2 = 4 N2 + 6 H2O 4 NH3 + 2 NO2 + O2 = 3 N2 + 6 H2O Aceasta reactie chimica este accelerata printr-un catalizator. De aceea au trebuit dezvoltate alte tehnici. Reactiile de reducere a oxizilor de azot sunt.Reducerea secundara a NOx SCR. Cei mai utilizaticatalizatori sunt: Baza de oxid de titan (300-450 oC) Silicati de AL zeolit-poros (300-600oC) Particule de carbune activ de huila sau lignit. partial inlocuit cu material inert (100-220 oC)  23 . functionarea catalizatorilor are loc la temperaturi de peste 320 °C. reducere progresiva necatalitica (instalatie mica cu combustibili solizi – rata de reducere pana la 80 %) Prin masuri primare sunt posibile rate de reducere a oxizilor de pana la 30 %. La procesul SCR (procedura catalitica selectiva) se dozeaza amoniac (NH3) in fluxul de gaz de ardere. Procesul SCR. Mai sus de aceasta temperaturi nu apar sarurile de amoniu. Procesele tehnice esentiale sunt procesul SCR si procesul SNCR. ce actioneaza astfel incat oxizii de azot sa se transforme in azot (N2) si apa (H2O). numite masuri secundare. reducere catalitica selectiva (rata de reducere a 80 – 90 %) SNCR. în principal următoarele: 4 NH3 + 6 NO = 5 N2 + 6 H2O NH3 + 6 NO2 = 7 N2 + 12 H2O • In prezenta oxigenului.

Amoniac sau uree se dozeaza prin duze in camera de ardere. catalizatorul este dispus dupa electrofiltru. Chiar si aici oxizii de azot se transforma in azot si apa. catalizatorul va fi plasat inainte de preincalzitorul de aer (LUVO) si astfel si inaintea electrofiltrului pentru desprafuire. Gazul de ardere este deja desprafuit insa este necesara o reincalzire a gazelor de ardere deja racite. Prin actionarea catalitica a cocsului se formeaza din oxizii de azot H2O si N2 Aceasta reactie are loc intr-un interval de temperatura intre 80 si 150 °C. gazul de ardere desprafuit si desulfurat se pulverizeaza cu amoniac si este trecut printr-un strat de cocs activ. si se alege acolo unde este realizat optimul de Temperatura. Cu toate acestea gazele de ardere nu sunt desprafuite. In functie de capacitatea utilizata in momentul respectiv in centrala. Dispunere ―Tail gas“. 1. Ozonul este o forma alotropica a oxigenului si are o stabilitate foarte scăzuta in comparaţie cu forma biatomica (O2) si a fost descoperit de Christian Friedrich Schönbein in 1840. Este necesara reincalzirea gazelor de ardere cu arzator pe gaz. aspect ce poate fi dezavantajos pentru catalizator. In procesul SNCR. mai precis. unde emisiile de dioxid de sulf si oxid de azot se reduc in etape imedat consecutive: Procesul cu cocs activ.998 g/mol. abraziune reduse. La procesul cu cocs activ. 24 . Proprietati fizice: Nume sistematic: trioxigen. Catalizatorul se va instala la finalul epurarii gazului de ardere. La procedura DESONOX gazul de ardere se desprafuieste intr-un electrofiltru inainte de preincalzitor unde este incalzit la 350 pana la 450 °C.Ozonul Ozonul (O3) este o molecula triatomica alcătuita din trei atomi de oxigen. procesul de reducere selectiva necatalitica. 4. dezactivari. Procesul DESONOX. de la 850 pana la 1000 grade celsius. acest proces necesita o reglare foarte buna atat a debitelor cat si a temperaturii.Sunt posibile mai multe pozitii de inserare a sistemelor de reducere NOx in circuitul de gaze: Dispunere ―High-dust" . Apoi se dozeaza amoniac pentru reducerea NOX. Momentan se utilizeaza si alte variante de procese de separare simultanta. nu se utilizeaza nici un catalizator. Dispunere “Low-dust". Formula moleculara: O3 Masa moleculara: 47. Aceasta are avantajul ca gazele de ardere au deja temperatura necesara. Acolo rezulta de asemenea azot si apa. locul de dozare variaza. proces careare loc intr-un catalizator pe pat fix. Avantajele:poluare redusa a catalizatorului ( poluari. constructie mica) Procesul SNCR.

Conversia concentratiilor: 1ppmv = 2. Punctul de topire: 80. Entalpia standard de formare: ΔfH°solid +142. Densitate: 2.105 g/100mL (00C).mol−1 Aparenta: gaz albăstrui. gaz.14 mg/m3 (la 00C si 760mmcolHg) 1ppmv =1. descompunându-se la oxigen molecular: 2 O3 → 3 O2 Reacţia se desfăşoară cu viteza mare cu creşterea temperaturii si scăderii presiunii. -111. Ozonul poate oxida metalele la forme superioare de oxidare (cu excepţia aurului. -192. lichefiat la -1120C are culoarea albastru închis.7 K.144 g/L (00C).036 ppm are miros specific (electric). iar in faza lichida sunt posibile doua reactii simultane: H2S + O3 → S + O2 + H2O 25 instabil la concentraţii ridicate. 2. NO2 + O3 → NO3 + O2 si in continuare: NO2 + NO3 → N2O5 Reacţionează cu carbonul la temperatura camerei la bioxid de carbon: C + 2 O3 → CO2 + 2 O2 Nu reacţionează cu sărurile de amoniu. iar la -1930C devine solid violet inchis.7 J. Punctul de fierbere: 161.96 mg/m3 (la 250C si 760mmcolHg) Nediluat ozonul este un gaz slab albăstrui la temperatura si presiunea standard.K−1. dar reacţionează cu amoniacul la azotat de amoniu: 2 NH3 + 4 O3 → NH4NO3 + 4 O2 + H2O Oxidează sulfurile la sulfaţi: PbS + 4 O3 → PbSO4 + 4 O2 Plecând de la sulf elementar sau de la bioxid de sulf prin reactia cu ozon se poate obţine acidul sulfuric: S + H2O + O3 → H2SO4 3 SO2 + 3 H2O + O3 → 3 H2SO4 In prezenta acidului clorhidric transforma clorura stanoasa in clorura stanica: 3 SnCl2 + 6 HCl + O3 → 3 SnCl4 + 3 H2O In faza gazoasa hidrogenul sulfurat este oxidat la bioxid de sulf: H2S + O3 → SO2 + H2O.3K. Proprietăţi chimice specifice Ozonul este un oxidant puternic. La concentraţiile care se găseşte in atmosfera este incolor.5 0C. Solubilitatea in apa: 0.3 kJ/mol Entropia moleculara standard: S°solid 237.90C.CAS numar: 10028-15-6. .0076 si 0. platinei si iridiului): 2 Cu2+ + 2 H+ + O3 → 2 Cu3+ + H2O + O2 De asemenea poate oxida oxizii la forme oxidate mai inalte sau la peroxizi: SO2 + O3 → SO3 + O2 NO + O3 → NO2 + O2 (reactie cu efect de chemiluminiscenta). La concentraţii cuprinse intre 0.

când se obţin temperaturi mult mai mari decât arderea in oxigen molecular: 3 C4N2 + 4 O3 → 12 CO + 3 N2 Arderile in ozon sunt posibile la temperaturi extrem de joase (la -196 0C in ozon lichid hidrogenul formează un super oxid care dimerizează): H + O3 → HO2 + O 2 HO2 → H2O4 Se cunosc ozonidele metalelor alcaline (KO3. ozonul se produce cu radiaţii ultraviolete de lungime de unda mica produse de lămpile cu descărcare in vapori de mercur sau prin procese reci de descărcare in câmp electric de înalta tensiune (efect corona).3 H2S + 4 O3 → 3 H2SO4 Ozonul poate fi folosit in reacţii de combustie. si CsO3): KO2 + O3 → KO3 + O2 2 KOH + 5 O3 → 2 KO3 + 5 O2 + H2O Reacţia de oxidare a manganului din apele potabile se foloseşte curent la reducerea concentraţiei de mangan (similar Fe): 2 Mn2+ + 2 O3 + 4 H2O → 2 MnO(OH)2 (s) + 2 O2 + 4 H+ Cianurile pot fi oxidate uşor cu ozon la cianaţii. ozonul (sau apa ozonizata) este folosit la: 26 .+ O3 → CNO. Producerea artificiala a ozonului Ozonul se formează din oxigen sub influenta descărcărilor electrice si a radiaţiilor electromagnetice de înalta energie. contactoare). sudura cu arc electric. In mod industrial. 23 V 4. dar in unele sisteme se introduce o cantitate mica de clor pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor in ţevile de transport.53 V 6 H+ + 6 e− → 3 H2 ΔEo = 0 V 2 H2O → O2 + 4 H+ + 4 e− ΔEo = −1. Înalta tensiunea alternativa aplicata plăcilor produce disocierea moleculelor de O2 care se recombina la O3. Multe sisteme municipale de apa potabila folosesc ozonul pentru a ucide bacteriile. Aplicaţii industriale Ozonul poate fi folosit ca substanţa de înălbire si pentru a distruge bacteriile. nu lasă gust sau miros apei potabile. in concentraţii de ordinul ppm ori mg/L. mult mai puţin toxic. Aceste instalaţii sunt alcătuite din doua placi metalice la mica distanta separate prin izolatori potriviţi (sticla borosilicat sau mica). Odată ce a fost eliberat. 9 volti: 3 H2O → O3 + 6 H+ + 6 e− ΔEo = − 1.+ O2 (NH2)2CO + O3 → N2 + CO2 + 2 H2O 3. Pe cale umeda. Ozonul nu formează compuşii secundari (organoclorici in cazul clorului) si nici nu rămâne in apa după tratament. copiatoare laser. in locul clorului. motoarele electrice cu perii. Pentru nevoi industriale. ozonul se produce prin electroliza acidului sulfuric (3 molar) pe catod de grafit si anod de platina la cca. Elimina mucegaiul si împiedica formarea lui. fotocopiatoare. Un nivel scăzut de ozon este folositor pentru a purifica aerul din interiorul locuinţei. iar ureea se oxidează la componente simple: CN. Multe echipamente electrice produc cantităţi notabile de ozon (echipamente de voltaj înalt. RbO3.

ozonul poate fi folosit pentru a decontamina sălile de operaţii. Multe aparate de purificare a aerului produc cantităţi mici de ozon pentru a imita procesele naturale de filtrare si sanitarizare a încăperilor. nitriţi si complecşi organici Ajuta la aglomerarea (coagularea) particulelor. Deoarece nu rămâne remanent. Este folosit pentru a controla antioxidanţii din organism in sensul reglării balanţei antioxidanti-prooxidanti prin stimularea producerii de enzime antioxidante. Cu toate ca ozon-terapia a înflorit ca o forma de medicina alternativa multe proceduri încă nu sunt argumentate prin studii sistematice 6. Organizaţia Mondiala a Sănătăţii a stabilit limitele de la care ozonul are efecte asupra sănătăţii umane. un poluant atmosferic recunoscut. aceasta in loc sa fie profunda si rara devine deasa si anemica. rezistenta corporala scăzând. Ozonul se utilizează in tratarea apelor potabile (direct la izvor. fructelor au efect antimicrobian. Dezodorizarea obiectelor si aerului de exemplu după un incendiu. Ozonul fiind o forma foarte reactiva a oxigenului reacţionează cu legăturile organice duble si poate distruge majoritatea moleculelor organice. îngreunează respiraţia. in staţiile de tratare sau in conductele de transport) pentru a reduce cantitatea de clor sau brom necesara tratamentelor de menţinere a apei fără organisme bacteriene. arsenic. construcţii. o Reduce funcţia plămânilor. Apa ozonizata se foloseşte curent la spălarea mănuşilor. Curata si înălbeşte ţesăturile. iritaţii ale gatului. vehicule. Aplicaţii domestice Generatoarele de ozon. Faptul ca se descompune rapid si aplicat in concentraţii controlate nu afectează viata peştilor. ozonul. duce la diminuarea de pesticide si conservanţi in produsele vegetale si animale. cu toate ca nu sunt cunoscute pe deplin efectele cumulate. ozonul trebuie asociat cu alt bactericid pentru a preîntâmpina recontaminarea apei cu bacili pe traseele de transport si distribuţie. Ironic. Cantităţi controlate de ozon aplicate produselor de carne. a suprafeţelor din locuinţe. lucru ce ajuta in filtrare. mucegai si bacterii Ataca chimic contaminanţi din apa precum: fier.          Dezinfectarea apei înainte de a fi îmbuteliata. In tratamentele apelor de suprafaţa pentru a eradica paraziţi precum Giardia Cryptosporidium (proces de ozonare). vapoare. In spitale. Ozonul are o serie mare de aplicaţii medicale si farmaceutice. Ozonul ca poluant Ozonul este dăunător pentru plămân si iritant pentru sistemul respirator. 27 . cu ionizare sau fără sunt in mod curent folosite la sanitarizarea (nivel mare de ozon) si la dezodorizarea încăperilor nelocuite. Ajuta la fabricarea materialelor plastice si permite dezvoltarea de legături chimice. 5. Omoară bacteriile de pe alimente si suprafeţele de contact Spălarea fructelor si legumelor proaspete pentru a ucide drojdii. purificarea apei potabile. conducte si canalizări. De asemenea. metoda prin care sunt îndepărtaţi fierul si arsenicul. Ozonul are următoarele efecte asupra sănătăţii la concentraţii normale in aerul urban o Iritaţii ale sistemului respirator. lemnărie. ozonul se foloseşte pe scara mare in tratamentul apei de acvariu si de piscina pentru a controla dezvoltarea paraziţilor si a preîntâmpina fenomenul de înflorire a apei. cauzând tuse. ambalajelor de alimente.

o Agravarea simptomelor astmatice. Când ozonul are un nivel ridicat, persoanele care suferă de astm are crize, fiind necesara intervenţia doctorului. Unul dintre motivele care produc aceasta agravare este acela ca ozonul face sistemul respirator mult mai sensibili la factorii alergici. o Creste susceptibilitatea infecţiilor respiratorii. o Inflamaţia si îmbolnăvirea mucoasei plămânilor. Aceasta mucoasa se reface după o perioada scurta de timp câteva zile, cum se reface si pielea după ce te arde soarele. Studiile pe animale arata ca daca acest tip de inflamaţie a mucoasei plămânilor se repeta pe o lunga perioada de timp ( luni, ani, decenii) ţesutul plămânilor rămâne cicatrizat permanent aceasta duce la reducerea performantelor plămânilor deci la o sănătate precara. Un studio statistic asupra a 95 de oraşe mari din US a arătat o strânsa legătura intre cantitatea mare de ozon din aer si moartea prematura. Sa concluzionat ca o scădere a nivelului de ozon din mediul urban cu o treime ar salva 4000 de vieţi anual. (Bell et. Al, 2004) 7. Fiziologia ozonului Ozonul, alaturi de formele reactive ale oxigenului precum superoxidul, oxigenul singlet, peroxid de hidrogen si ioni hipoclorit, este produs natural in celulele albe ale sangelui si alte sisteme biologice (precum radacinile unor asteraceae ca urmare a unor corpuri straine). De asemenea, cand ozonul trece in dioxigen, elibereaza radicali liberi de oxigen, care sunt foarte reactivi si capabili sa distruga multe molecule organice. Ozonul a fost gasit ca transforma colesterolul in fluxul sanguin, determinand distrugerea si rigidizarea arterelor. In plus, capacitarea oxidanta mare a ozonului poate fi o cauza a producerii de inflamatii. Relatia cauza-efect a modului in care ozonul este creat in organism si ceea ce face, este inca neclar, insa se considera ca are legatura cu legarea antigenului in raspunsul imun al organismului. De asemenea, a fost demonstrat ca ozonul formeaza legaturi specifice intre colesterol si derivati metabolici care sunt considerati ca faciliteaza aparitai de afectiuni patologice precum ateroscleroza in placi.

Ozonul in atmosfera terestra
8. Ozonul stratosferic Modalitatea standard pentru a exprima concentratia de ozon din atmosfera (continutul pe zona si coloana verticala) consta in utilizarea unitatilor Dobson. O unitate Dobson (UD) este egala cu 2.69 × 10 16 molecule de ozon per centimetru patrat sau 2.69 × 10 20 molecule pe metru patrat. O unitate Dobson se refera la un strat de ozon de grosimea de 10 micrometri la temperatura si presiunea standard (d.e.: 300UD la suprafata pamantului si la 00C va ocupa un strat gros de 3 mm). Cea mai mare concentratie de ozon in atmosfera se gaseste in stratosfera la altitudini cuprinse intre 10 si 50 km, zona cunoscuta sub numele de stratul de ozon. In acest strat sunt absorbite radiatiile ultaviolete cu lungimea de unda mai mica de 320 naometri emise de soare (UV =270-400m). Radiatiile ultraviolete sunt impartite in trei game, UV-A, cu lungimi de unda cuprinse intre 320 si 400 nm, UV-B, cu lungimi de unda cuprinse intre 280 si 320 nm si UV-C, cu lungimi de unda mai mici de 280 nm. Pentru formarea ozonului sunt importante radiatiile UV-C, care au suficient de multa energie pentru a rupe molecula de oxigen in doi atomi. 28

In stratosfera ozonul este produs prin descompunerea oxigenului molecular de catre radiatiile UV cu < 240m. Trei forme alotropice ale oxigenului participa la ciclul ozon-oxigen: oxigenul atomic (O), oxigenul diatomic (O 2 sau molecular) si oxigenul triatomic (O3 sau ozon). Dupa ce molecula de oxigen este fotodisociata in doi radicali atomici, prin combinarea unui radical atomic cu o noua molecula de oxigen se obtine ozonul: O2 + ( < 240 m) → 2 O O + O2 → O3 Molecula de ozon absoarbe radiatiile ultraviolete cu  cuprins intre 200 si 320m si se descompune in oxigen molecular si un radical de oxigen. Radicalul de oxigen poate ataca o noua molecula de oxigen si se reface ozonul. Ozonul se poate descompune si prin reactia cu un radical de oxigen: O3 + ( =200-320 m) → O2 + O O3 + O → 2 O 2 Practic, continutul de ozon din stratosfera reprezinta bilantul dintre procesul fotochimic de formare si procesele de recombinare. Reactia de descompunere este favorizata prin cataliza de prezenta radicalilor liberi cum ar fi: hidroxil (OH), monoxid de azot (NO) clor (Cl) brom (Br) si cloroflorcarboni (CFCs). De exemplu: Cl + O3 → ClO + O2 ClO + O → Cl + O2 Suma: O3 + O → O2 + O2 Efectul crescand prin rata de recombinare. Florul si bromul reactioneaza similar. Practic, atomii de halogeni participa succesiv la mii de reactii de descompunere a ozonului. 9. Deprecierea stratului de ozon Gaura din stratul de ozon este adesea confundata cu problema incalzirii globale. Desi intre ele exista o anumita legatura, pentru ca ozonul are contributia sa la efectul de sera, "gaura de ozon" constituie o problema separata si o dovada in plus a efectelor nefaste ale activitatii omului asupra mediului. Deasupra Antarcticii, si nu de mult si deasupra Arcticii, ozonul stratosferic s-a diminuat cantitativ de câteva ori in cursul ultimilor 15 ani, in unele anotimpuri. Diminuarile in cauza sint exclusiv rezultatul poluarii atmosferei cu diferiti compusi capabili sa descompuna ozonul. In pofida tuturor masurilor luate, diminuarea concentratiei de ozon stratosferic este un proces care continua sa se extinda. Primele gauri in stratul de ozon au fost descoperite deasupra Antarcticii. Se pare ca independent de activitatile umane se produce acolo, an de an, o subtiere a stratului de ozon, in perioadele de sfarsit al iernii si inceput al primaverii, numai ca, in ultimele decenii, fenomenul tinde sa capete proportii alarmante. Emisiile poluante sunt generate in special in emisfera nordica, dar circulatia atmosferica le raspandeste pe toata suprafata terestra. In timpul lunilor de iarna australa (din iunie pana in august), cand zona Polului Sud nu primeste nici un pic de lumina solara, stratosfera se raceste puternic, ceea ce 29

favorizeaza aparitia unor nori de mare altitudine, alcatuiti din cristale fine de gheata. Acesti nori poarta numele de PSC (Polar Stratospheric Clouds) si au proprietatea de a oferi o suprafata catalitica ideala pentru descompunerea CFC-urilor, eliberandu-se astfel clorul (şi alti halogeni). Dar reactia de descompunere nu se poate declansa la intuneric, de aceea ea se produce abia in perioada in care Soarele incepe sa lumineze zona antarctica (la inceputul lunii septembrie), mai inainte de diparitia PSC. Sa mai mentionam un fapt important. In timpul iernii australe, Antarctica este izolata, meteorologic, de restul lumii, printr-o circulatie naturala, numita vortex polar, care impiedica improspatarea in ozon a stratosferei, ceea ce contribuie suplimentar la subtierea stratului de ozon. Fenomene asemanatoare se produc si in zona arctica, numai ca aici, datorita conditiilor meteorologice specifice, subtierea stratului de ozon este mai „blanda" şi nu coboară la latitudini atat de mici ca in cazul emisferei sudice. Acest fapt este un mare avantaj pentru noi, avand in vedere densitatea ridicata a populatiei din emisfera nordica. Avem acest „noroc" din mai multe motive. In primul rand, temperaturile din zona Polului Nord sunt rareori suficient de scazute pentru a permite aparitia PSC-urilor. In al doilea rand, vortexul polar are in Arctica o intensitate mult mai scazuta decat in Antarctica. Aceste doua elemente fac ca subtierea stratului de ozon in zona nordica sa fie de mai mica intensitate decat in zona sudica. 9. Protocolul de la Montreal Datele alarmante privitoare la scaderea nivelului de ozon stratosferic nu au lasat indiferenta lumea ştiinţifică şi politica, astfel: o in 1985, este semnata conventia de la Viena, care a elaborat mecanisme pentru cooperarea internationala in ceea ce priveste programele de cercetare asupra ozonului, o doi ani dupa aceasta, in septembrie 1987, este semnat „Protocolul de la Montreal privitor la substantele care produc saracirea stratului de ozon". Acesta a stabilit ca statele semnatare vor renunta la utilizarea substantelor care distrug stratul de ozon. Trebuie sa remarcam ca acest tratat nu a intampinat aceeasi rezistenta acerba ca Protocolul Kyoto, referitor la reducerea emisiilor de gaze ce produc efectul de sera. De fapt, industriile sunt pregatite deja sa inlocuiasca substantele raspunzatoare de distrugerea ozonului. o Protocolul de la Montreal a fost completat de doua acorduri suplimentare, semnate la Londra, in 1990, si la Copenhaga, in 1992, prin care s-au stabilit calendare precise pentru eliminarea CFC-urilor si a celorlalte substante periculoase pentru ozon. Astfel, toate aceste substante vor trebui eliminate pana in 2029. o in 1994 s-a votat ca ziua de 16 sepembrie ca Ziua internationala a stratului de ozon 10. Efectele diminuarii stratului de ozon Creşterea continua a nivelului de radiatii UV-B, datorata reducerii stratului de ozon, duce, in lipsa unor masuri de protectie adecvate, la imbatranirea accentuată a pielii, cancere cutanate, boli de ochi, scăderea eficientei sistemului imunitar etc. Efectul de sera indus de prezenta ozonului in straturile tropesferei

30

Emisiile din trafic si cele din industrie pot fi transportate de vânt la distante mari.este dificil de estimat din cauza repartitiei extrem de neuniforme.uses ultraviolet and visible radiation to produce daily high-resolution maps. and clarifies the role of water vapor in global warming. water vapor.precursorii: oxizii azotului (NOx). methane and nitrogen compounds. Majoritatea ozonului troposferic se formeaza prin reactii fotochimice la care participa poluantii din atmosfera . Ozonul nu este emis direct de catre motoarele cu ardere interna ori din procesele industriale. also carbon monoxide. 12. o OMI — Ozone Monitoring Instrument . AURA este un sistem multinational coordonat de NASA cu aplicatii de supraveghere a stratului de ozon. chlorine and other trace gases.measures emissions from ozone.measures infrared radiation from ozone. completat cu Meteor-3. iar in prezenta radiaţiilor solare se creează condiţii de formarea a ozonului troposferic in zone nepopulate aflate la mari distante de sursele de emisie a precursorilor. Monitorizarea stratului de ozon stratosferic Nivelul de ozon din stratosfera face obiectul programelor internationale de supraveghere prin retelele de sateliti meteorologici. o MLS — Microwave Limb Sounder . Primul sistem ( Total Ozone Mapping Spectrometer -TOMS) a inceput cu satelitul Nimbus 1 (1978). unde 0 indica un risc minim de expunere iar 10+ indica un risc foarte mare. Indexul UV Nivelul expunerii 0-2 Minim 3-4 Scazut 5-6 Moderat 7-9 Mare 10+ Foarte mare 11. Din 2006 a intrat in uz OMI (Ozone Monitoring Instrument). Indexul are o scara de la 0 la 10+. Sistemele de decelare sunt complexe si utilizeaza absortii sau emisii in UV. methane and nitrogen oxides. calitatea aerului si schimbarile climatice. Developed jointly with the United Kingdom Natural Environment Research Council. Ozonul local se produce prin cicluri de reactii succesive si paralele ce implica monoxidul de carbon. Developed by Finnish Meteorological Institute and the Netherlands Agency for Aerospace Programmes. o TES — Tropospheric Emission Spectrometer .measures tropospheric ozone in infrared wavelengths. monoxidul de carbon (CO). CFCs. Riscul expunerii la radiatie ultravioleta se apreciază prin indexul radiatie UV. compusii organici volatili (VOCs). azi Nimbus 7. Ozonul troposferic La nivel troposferic ozonul este considerat un gaz poluant alaturi de oxizi azotului si oxizi sulfului. radicalulhidroxil si COV-uri care se oxideaza la vapori de apa si bioxid de carbon: OH + CO → H + CO2 H + O2 → HO2 31 . microunde: o HIRDLS — High Resolution Dynamics Limb Sounder . IR sau vizibi.

4-20mA. interferente care trebuiesc rezolvate prin alte metode. 2-20 mA. Modul de operare al analizorului de ozon Ozonul prezintă o absorbţie puternică în domeniul ultraviolet cu un maxim la lungimea de undă de aproximativ 250 nanometrii (nm). 13. Cea mai dezvoltată metodă fiind absorţia în UV.5 ppb.20 ppm cu autoscalare Limita inferioară de detecţie : < 0. Transportul ozonului din stratosfera este a doua sursa de ozon troposferic. 0-20 mA . oricum reactia radicalului peroxi asupra NO la NO2 este pasul critic in formarea ozonului troposferic.5% din determinare/ 24 ore Timp de răspuns: < 20 secunde Linearitate: 0. 32 .001 ppm / 24 ore Deviaţie span: < 0.001 ppm sau 0. numărul de referinţă EQOA-0193-091) cu care sunt echipate statiile din cadrul sistemului de monitorizare a calitaţii aerului din municipiul Craiova: - Domeniu de măsurare : 0-0.05 sau 0.Radicalul peroxid reactioneaza cu monoxidul de azot la dioxid de azot.001 ppm sau 1 % din determinare Ieşiri: o digital. Poate trebuie sa amintim oxidarea violetului de genţiana de catre ozonul dizolvat in apa ori barbotat prin solutia absorbanta la pH=2 conţinând aceasta substanţă. O lampă cu vapori de mercur este folosită ca sursă şi o fotodiodă vidată este folosită drept detector sensibil numai în regiunea spectrală specific pentru absorbţia O3. Toate metodele au interferente foarte mari. Reactiile care implica VOC merg prin mecanisme mai complexe.1% pe toată scala Deviaţie zero: < 0. In continuare se prezinta analizorul pentru determinarea O 3 prin fotometrie în UV (US EPA. Analizorul de ozon ML®9810B utilizează această caracteristică astfel încât poate să măsoare cu precizie concentraţiile de ozon mai mici de 0. Majoritatea analizoarelor sunt standardizate pe plan internaţional (facilitati in compararea rezultatelor si erorilor). Tensiunea opţională fiind de la 100mV la 10V 14. Un fotometru cu un singur fascicul stă la baza analizorului ML®9810B. 13. care fotolitic genereaza radicalii de oxigen si apoi ozonul: HO2 + NO → OH + NO2 NO2 + hν → NO + O O + O2 → O3 Suma acestor reactii: CO + 2O2 → CO2 + O3 Ciclurile se complica implicand HOx si NOx sfârşind prin reacţia intre OH si NO2 la acid azotic ori prin reactia intre radicalul peroxi cu formare de peroxizi. RS232 o analog. Monitorizarea ozonului troposferic 13.1 Metode manuale S-au dezvoltat putine sisteme manuale de analiza chimica a ozonului prin proceduri analitice clasice.2 Metode automate Am putea afirma că măsurătorile de ozon se fac aproape exclusiv prin metode automate.

Această caracteristică ne asigură că un analizor ML®9810 calibrat în anumite condiţii va opera în continuare cu precizie chiar şi în condiţii diferite de acestea Analizorul ML®9810B nu are reglări mecanice interne. Sursa de UV este o lampă cu vapori de mercur care funcţionează la 10mA cu ajutorul unei surse de energie stabilizată. Pe parcursul acestui ciclul de măsurare este determinată intensitatea luminoasă (I). şi alţii. Microprocesorul şi componentele electronice ale analizorului ML®9810B controlează. către fotometru şi se determină intensitatea luminoasă (Io). Şi alţi compuşi absorb la lungimea de unde de 254 nm. măsoară şi corectează pentru toate variabilele externe pentru a asigura o operare stabilă şi fidelă. Printre aceştia sunt incluse hidrocarburile aromatice. Microprocesorul monitorizează toate variabile critice şi face reglările necesare. 33 . masura. iar fazele de operare (calibrare. coeficientul de absorbţie este influenţat de temperatură şi presiune. test) pot fi comandate local sau din calculatorul statiei sau din serverul sistemului sau din alta statie sau alt calculator prin remote control. Legea Beer/ Lambert indică relaţia între intensităţile luminoase astfel determinate şi concentraţia de ozon. Scrubberul îndepărtează selectiv ozonul din probă. În timpul ciclului de referinţă aerul este transmis printr-un scrubber. lungime de undă predominant emisă de lampa de UV. Toţi parametri de operare ai analizorului pot fi setaţi prin softul local. De exmplu. Temperatura lămpii este controlată şi păstrată la aproximativ 50°C pentru a asigura o operare stabilă. SO2. care îndepărtează ozonul. Raportul intensităţilor descris în paragraful de mai sus este funcţie numai de absobţia ozonului. Analizorul ML®9810B conţine senzori de temperatură şi presiune care sunt utilizaţi pentru a corecta acest coeficient pentru condiţiile existente. zero.Celula de absorbţie este practic un tub de sticlă cu o sursă de UV la un capat şi un detectorl de UV la celălalt capăt. Valva este apoi comutată pentru a permite aerului ambiental să umple celula. dar lasă să treacă aceşti compuşi care astfel sunt participanti la absortia de zero (sau de referinţă). Procedura a fost în aşa fel concepută încât nici o reglare nu afectează calibrarea.

34 .

Particule în suspensie. siderurgie.1m. Primele doua Repartitia particulelor in functie de diametrul echivalent categorii sunt considerate pulberi sedimentabile.1 m nu se depun în atmosfera imobilă ci se mişcă brownian. În cadrul acestui poluant se înscriu particulele solide netoxice cu diametrul mai mic de 20 de m.). COS etc. iar capacitatea de difuzie este mică. stabilitatea sistemului dispers precum şi capacitatea de difuzie sunt medii. aerosoli (ceaţă. polen etc. ciment etc.0. Dintre acestea. La dimensiuni mari stabilitatea în atmosferă este redusă. in context general (industria cimentului. microorganisme (bacterii. termocentrale. iar cea de-a treia categorie se masoara ca pulberi in suspensie. cu toate ca in ultimii ani s-au realizat progrese importante in sensul diminuarii efectelor directe. face parte din viata noastra cotidiana si ramane un factor major negativ . ciuperci. HCl. iar la dimensiuni mai mici decât 0. traficul auto etc) si particular.). NOx. Cl2. COV. Suspensiile sau aerosoli: sunt particule lichide sau solide cu diametre cuprinse între 100-0. In multe cazuri. Poluanţii din atmosferă sunt substanţe străine de compoziţia normală a aerului şi pot fi împărţiţi în două categorii (suspensii si gaze). ferme zootehnice.1 m dispersia este similară dispersiilor moleculare şi are o stabilitate deosebit de ridicată. stabilitatea sistemului dispers precum şi capacitatea de difuzie sunt foarte mari. pulberi (cenuşi. asociate cu mirosuri sau continut biologic (industria alimentara. mucegaiuri) şi ocazional emisii radioactive. statii de epurare etc).1m sedimentează în atmosfera imobilă cu viteză uniformă conform legii lui Stokes. astfel încât sistemul dispers nu se poate constitui. sedimentează cu viteză uniform accelerată în atmosfera imobilă.Pulberi Poluarea atmosferica. în funcţie de starea de agregare în care se găsesc dispersaţi în stratul atmosferic din vecinătatea solului.). emisiile de particule materiale in atmosfera constituie o problema majora si evidenta. Aerul pe care îl respirăm conţine un anumit număr de poluanţi de diverse tipuri: gaze (SO2. in contextul civilizatiei bazata pe dezvoltarea industriala si urbana.5. HC. Aerosolii după dimensiunile lor se comportă în atmosferă astfel:  aerosolii cu diametrele mai mari de 10 m au stabilitatea scăzută în aer. spori. CO.  aerosolii cu diametre mai mici decât 0.  aerosolii cu diametrele cuprinse între 10 . 1. unde se depun diametrul echivalent. microni 35 . cele cu dimensiuni micronice şi submicronice pătrund prin tractul respirator în plămâni.

2. două maladii sunt recunoscute ca profesionale si indemnizabile: boala datorată prafului de azbest şi 36 .  Indusria metalelor neferoase la nivel de elaborarea metalelor si obtinerea de aliaje.  Sursele de ardere fixe (termocentrale.  Incineratoarele de deseuri menajere. 25% de catre sursele mobile si 25% de catre cele fixe. Originile şi volumul emisiilor Sursele de poluare a atmosferei cu particule sunt foarte multe.  Industria chimica si perochimica. incendiile de paduri.  Industria materialeor de constructie reprezentata prin productia de ciment si lianti. incalzirea casnica). locale). eliberarea în plasmă şi în sânge a ionilor metalici conducând. Daca nu luam in considrerare sursele naturale (vulcanismul. 50% din emisiile antropice de pulberi sunt provocate de sursele industriale. cazane. activitati domestice). în funcţie de metal şi de doză. metale grele adsorbite pe particulele solide. vapoare) Orientativ. cele mai importante fiind sursele care emit pulberi. efectele patologice sunt cunoscute. unde se găsesc concentraţii relativ ridicate de particule de natură bine definită. avione. aerosoliii marini si microorganismele) si ne referim doar la sursele antropice ajungem la o enumerare nesfirsita:  Industria:  Siderurgia care emite cantitati importante de oxizi de fier. evaluarea cantitativa este la fel de dificila. Efectele particulelor 3. emisii difuze (surse extinse sau multe surse mici care nu pot fi evaluate individual: trafic auto. la tulburări generale foarte serioase. începând cu diminuarea capacităţii respiratorii şi a suprafeţei de schimb a gazelor din sânge. De exemplu.  Cocseriile si industriile adiacente. Diferenta intre sursele fugitive si cele difuze este greu de realizat.umed.  Sursele de ardere mobile (autoturisme. În cazul în care particulele conţin substanţe toxice ca. Atunci când cantitatea inhalată într-un interval de timp depăşeşte cantitatea care poate fi eliminată natural. Pulberile sunt considerate noxe atât pentru industrie cât şi pentru mediul înconjurător. In mod uzual se fac evaluari ale nivelelor de emisie pentru pulberi pe grid mediu sau des. OECD. sursele de poluare cu pulberi pot fi diferentiate in: emisii dirijate sau punctuale (cosuri cu tiraj natural ori fortat). Ele devin un risc pentru sănătate atunci când sunt depăşite anumite praguri de concentraţie. PHOXA. Pulberile în suspensie din atmosferă afectează ochii conducând la oboseala vizuală sau la afecţiuni de mai lungă durată. 3. Suspensiile de particule fine în aer reprezintă fenomene naturale. santiere. vegetatia care emite polen si aerosoli terpenici.  Activitatile de constructii si sntierele. pulberile desertice si eroziunea solului. Dupa tipul de emisie. apar disfuncţii ale plămânului. de exemplu.1Efecte asupra fiinţelor umane În mediul industrial.Aceste fenomene favorizează instalarea sau cronicizarea afecţiunilor cardiorespiratorii. locomotive. in functie de tipul de program de evaluare (EMEP.  Industriile de ingrasaminte. emisii nedirijate sau fugitive (nu sunt echipate cu sisteme de colectare). acestea devin foarte agresive.

Pulberile acide produc. la punctul de contact cu celulele florilor şi frunzelor.  de-a lungul traheo-bonşic. de exemplu. Depozitul de particule inhalate în sistemul respirator este reprezentat în diagrama: 5. prin urmare nu se observă efectele specifice. efectele electrostatice datorate prezenţei sarcinilor electrice de pe suprafaţa sa.2Efecte asupra vegetaţiei Depozitele de praf pe frunze formează un ecran intre frunza propriu-zisă şi razele soarelui. Particulele pot fi "precipitate" pe o suprafaţă rece în urma efecului de gradient termic şi a marii tensiuni superficiale. Măsurarea şi analiza particulelor Măsurarea se referă la determinarea nivelelor particulelor în efluentul gazos sau în mediul inconjurător. efectele specifice sunt în principal datorate substanţelor adsorbite pe pulberi. Factorii care guvernează sedimentabilitatea sunt: starea de turbulenţă a atmosferei  viteza vantului  altitudinea emisiei  viteza ascensionala verticală e emisiilor  masa şi dimensiunile particulelor Traiectoria unei particule. intr-un curent gazos este rezultanta tuturor forţelor care se exercita asupra ei: gravitaţia. necroze locale. 4.  la nivelul plămânului ajung particule mai mici de 3m. un efect propriu al zonelor prafuite este iritaţia căilor respiratorii. iar numai cele inferioare la 2m ajung în spaţiile respiratorii. Ea este necesară pentru a verifica respectarea normelor de emisie şi pentru a controla eficacitatea unui procedeu de ratinere. Totodată. Atunci când particulele sunt inhalate. cilii reţin particulele de mărime cuprinsă între 7 şi 3m. 37 . ele sunt filtrate selectiv prin sistemul respirator prin următoarea modaliate:  la nivelul foselor nazale sunt reţinute particulele superioare la 7m. care caracterizează recăderea pulberilor pe sol. granulometrica si analiza chimica. direcţia curenţilor de aer. gradientul termic. În atmosfera urbană aceste pulberi se găsesc la concentraţii inferioare celor din mediile industriale. şi modifică asimilaţia clorofiliană.silicoza. mişcarea browniana prin impact cu alte particule etc. provenind de la inhalaţia de particule de sliciu cristalizat. efectul cancerigen al benzopirenului adsorbit pe cenuşile negre. Analiza pulberilor implica doua tipuri de evaluari: analiza dimensionala. Proprietăţi specifice Una dintre proprietăţile particulelor este sedimentabilitatea. 3. Pe suprafata particulelor inerte pot fi adsorbite substanţe toxice şi germeni vii prezenţi în aer.  în alveole sunt reţinute cele mai mici de 1m.

 natura pulberilor.1 µm.  rezistenta filtrului la temperatura si umiditate. Sondele au in componenta:  diuza interschimbabila montata in varful traseului de prelevare.  pozitia filtrului. cartus) si determinarea prin cantarirea masei retinute. In sectiunea unui cos de evacuare vitezele gazelor pot varia destul de mult.  un tub Pitot (L) sau doua prize de presiune (Pitot S) pentru masurarea vitezei de circulatie in cos prin intermediul presiunii cinetice. ceea ce implica debite de prelevare diferite (practic. Tehnici de masurare a cantitatii de particule Filtrarea se bazeaza pe retinerea particulelor pe un mediu filtrant (membrana. in continuare se face o recoltaredin fiecare izo-masa).  o sonda pentru masurarea temperaturii (necesara corectiilor de debite) Lantul de recoltare este alcatuit din sonda de prelevare (inclusiv portfiltrul si filtrul). dupa masurarea distributiei vitezelor in sectiunea de recoltare se face impartirea sectiunii de evacuare in asa-zisele zone de izo-masa. in acest sens se folosesc sonde capabile sa satisfaca aceste conditii. sistem de masurare si reglare a debitului si pompa pentru realizarea depresiunii de prelevare 5. Procentul de pulberi retinute depinde de mai multi factori:  natura filtrului. In principiu o membrana filtranta poate retine cele mai fine pulberi.Analiza granulometrica este importanta in procesele de verificare a eficientei instalatiilor de retinere a pulberilor. un filtru cu dimensiunea medie a porilor de 0. De exemplu. linii de legatura (furtune rigidizate pentru depresiune).8 µm retine pulberi pana la 0.2. au certe avantaje: 38 . iar analiza chimica este indispensabila la evaluarea efectelor.1 Prelevarea probelor de pulberi Prelevarea probelor de pulberi trebuie sa fie facuta reprezentativ.  volumul si natura depunerii. Cele mai utilizate membrane filtrante sunt cele din celuloza (hartie). 5. adica concentratia de pulberi din fluxul de proba si cea din fluxul de emisie trebie sa fie egale: C/Cp=V/Vp Pentru o prelevare corecta trebuie indeplinite conditiile de izocinetism.

Metoda are avantajul ca ofera rezultate instantanee. Au multe probleme tehnice de mentenanta deoarece ferestrele optice se murdaresc frecvent. Placile de impactor se cantaresc. 2.05 mg/m3 0. 3. este dublata printr-o metoda gravimetrica cu recoltare orara sau zilnica. 4.1 mg/m3 0. iar apoi banda face un pas inainte. Metoda optica se bazeaza pe diminuarea fluxului luminos in functie de densitatea de pulberi existente in fluxul de gaze. raze X)  pot fi calcinate. De regula.3 fibre/cm3 Observaţii 3 Fracţie respirabilă Fracţie respirabilă Fracţie respirabilă Fracţie respirabilă 5. inclusiv cel care conţine crisotil) (pulbere) C Fibre de sticlăcu filament 0 1. Impactoarele uscate folosesc placa impactor pe care se depun pulberile mai mari de anumite dimensiuni. se pot inmuia cu solventi si devin transparente pentru evaluarea prin transparenta (microscop. densitatea optica este modificata de cantitatea de apa din fluxul masurat si de natura pulberilor (compozitia si granulometria). crt. Metode bazate pe interactiunea cu radiatiile ionizante. densitometrie. zona cu pulberile acumulate ajunge in dreptul unui sistem emitor-receptor radioactiv:   VALORI LIMITĂ ADMISIBILE PENTRU PULBERI Nr. Se utilizeaza pentru monitorizarea continua on-line.diametrele porilor foarte regulate si uniforme. Valoare limită 8 ore 2 0. Sistemul functioneaza secvential (intervalele de timp sunt de ordinul zecilor de minute pana la cateva ore): un volum cunoscut de aer este filtrat prin banda de hartie. Denumirea substanţei 1 Cuarţ(pulbere) Cristobalit (pulbere) Tridimit (pulbere) Azbest (amestec de fibre. iar pulberile sunt retinte in lichid. Impingere (impactoare) fluxul de proba trece printr-o camera cu lichid (apa). din cenusa se pot analiza metalele.  au dezavantajul ca se colmateaza la umiditate si nu rezista la temperaturi ridicate (se folosesc filtre din fibre de sticla sau ceramice).05mg/m3 0. 1 fibra/cm3 Fracţie respirabilă 39 . Solutia se evapora si se cantareste masa retinuta. Aceste tehnici se bazeaza pe efectul de diminuare a transmisiei radiatiei beta sau gama la trecerea printrun depozit de pulberi colectate e o banda de hartie filtranta.

21. 16. 8. 10. 12. 25. 7. 9. valoarea limită se aplică la suma cantităţilor tuturor pulberilor de lemn prezente în amestecul respectiv.5 mg/m3 1 mg/m3 0. 11. dacă pulberea de lemn de esenţă tare este amestecată cu pulbere de lemn de alt tip de esenţă. 20.5 mg/m3 10mg/m3 4 mg/m3 2 mg/m3 10 mg/m3 5 mg/m3 2 mg/m3 10 mg/m3 5 mg/m3 10 mg/m3 5 mg/m3 3 mg/m3 10 mg/m3 2 mg/m3 10 mg/m3 5 mg/m3 Fracţie totală Fracţie totală Fracţie totală Fracţie totală Fracţie totală Fracţie totală Fracţie totală Fracţie totală Fracţie respirabilă Fracţie totală Fracţie totală Fracţie respirabilă Fracţie totală Fracţie respirabilă Fracţie totală Fracţie totală Fracţie totală Fracţie totală Fracţie respirabilă *) fracţie inhalabilă. 17. cocs.6. 13. 40 . continuu (pulbere) Lânăde (pulbere) sticlă Lânăde (pulbere) rocă Lânăde furnal (pulbere) Fibre de sticlăpentru scopuri speciale Lemn (pulberi) (esenţătare) C*) Lemn (esenţămoale) Lemn de (pulberi) cedru Bumbac (pulberi) Fainăde (pulberi) grâu Celuloză (pulberi) Cereale (pulberi) Cărbune. grafit (SiO2sub 5%) (pulberi) Carburăde siliciu (carborund) (pulbere) Caolin (pulbere) Ipsos şi gips (pulbere) Marmură(pulbere) Mică(pulbere) Ciment Portland (pulbere) Talc fărăfibre de azbest (pulbere) Tutun (pulbere) 1 fibra/cm3 1 fibra/cm3 1 fibra/cm3 1 fibra/cm3 5 mg/m3 Fracţie respirabilă Fracţie respirabilă Fracţie respirabilă Fracţie respirabilă Fracţie totală 5 mg/m3 0. 15. 24. 19. 18. 23. 22. 14.

precum şi cadmiul şi mercurul sunt extrem de periculoase pentru sănătate. Aspecte generale În categoria metalelor grele se numără aproximativ 60 de metale care au o densitate mai mare de 4. zincul. Efectele cronice adesea apar sub forma unor simptome atipice şi de multe ori nu pot fi depistate cauzele sau substanţele care le-au cauzat. cuprul.vapori de mercur) deoarece metalele sunt solide la temperaturi ordinare. pe cand clorura mercurica este un toxic extrem de violent. stabilizatori PVC etc) şi industria minieră. Poluarea cu metale grele reprezinta pentru biosfera un pericol pe termen lung si ireversibil. cum ar fi fierul. tremur. nichelul. iar 1% sub forme particulare (metil-mercur).6. afecţiuni ale rinichilor şi pierderea memoriei. Cele mai toxice metale grele sunt: mercurul. Dozele mari provoacă inflamarea intestinului şi stomacului. tetra etil-plumb. altele pur şi simplu încarcă mediul înconjurător. Efectele expunerii la plumb variază de la schimbări biochimice 41 . plumbul. Emisiile de metale grele sub forma gazoasa sunt posibile doar pentru metalele care formeaza compusi organo-metalici (metil-mercur. Exemple de metale grele poluante Mercurul este o substanţă foarte toxică. Deşi unele dintre aceste substanţe sunt elemente esenţiale. constatânduse otrăvirea populaţiei umane sau faunei sălbatice în urma ingerării hranei sau prăzii contaminate. cadmiul. Unele metale grele sunt foarte importante pentru oameni. 2. carbonili metalici) Forma chimica a metalului influenteaza gradul de toxicitate: cromul hexavalent este mult mai toxic decat cel trivalent. Metalele grele se caracterizeaza prin persistenta. toxicitate si capacitatea de acumulare in mediu.Metalele grele 1. electroliza pe catod de mercur. Concentraţia lor în mediul terestru sau acvatic este din ce în ce mai mare şi va continua să reprezinte o îngrijorare pentru toxicologi. clorura mercuroasa este un purgativ. Metalele amintite mai sus. Metalele grele reprezintă o parte a poluării active a apei din procesele industriale. acestea fiind doar câteva dintre problemele pe care le provoacă acest metal. vanadiul. cromul şi taliul. dureri de cap şi oboseală. Dar cele mai multe cazuri sunt reprezentate aşa-numitele poluari istorice cu metale grele din rocile naturale (mineritul si prelucrarea minereurilor) care au lăsat în urmă multe mine deschise în care metalele grele se scurg în apele de suprafaţă şi subterane aflate în apropiere şi poluarea moştenită din activităţile industriale istorice. Plumbul este un metal toxic cunoscut ca fiind dăunător sănătăţii dacă este inhalat sau ingerat. Emisiile de metale grele sub forma de pulberi (cu continut variabil in metalul toxic) sunt influentate de granulometria particulelor (si ea foarte variabila) deoarece in functie de talia si densitatea particulelor rezulta timpul de stationare in atmosfera (de exemplu: pulberile micronice pot calatori zeci de kilometri inainte de a se depune pe sol si in plus patrund usor in sistemul respiratoriu). cum ar fi din industria chimică (producţia de: catalizatori. 99% se gaseste sub forma metalica. colici.5 mg/cm3. În concentraţii scăzute provoacă insomnie. animale şi plante. chiar doze foarte mici pot afecta în mod serios sănătatea dacă sunt ingerate de-a lungul unei perioade mai lungi de timp (efecte de acumulare). Emisia de metale grele in atmosfera este asociata de cele mai multe ori cu emisia de pulberi. in atmosfera cca. Emisiile de metale grele sub forma lichida sunt rare (un singur caz cert . acopriri metalice.

Însă concentraţiile mari pot afecta creierul. măduva osoasă şi oasele. Surse de poluare cu metale grele Mineritul este o activitate importantă care asigură materiale brute societăţii. chiar moartea în cazul expunerii la concentraţii foarte mari. cancer al plămânilor. Afectează serios rinichii. provoaca placa dentara Cromul ste un element esenţial pentru organism. Conform OEDC (date din 2005). ficatul şi pielea. la efecte neurologice şi toxice severe. degradarea permanentă şi instabilitatea terenurilor. Este periculos mai ales pentru copii. mineritul fiind foarte extins peste tot în lume. rinichilor şi celulelor roşii din sânge. cromul (III) şi cromul (VI) produc iritaţii şi eczeme. ale sistemului nervos. El cauzează poluarea severă a aerului şi a apei. industria minieră este responsabilă pentru aproape 20% din totalul deşeurilor generate. Unii compuşi care conţin fier sunt dăunători pentru peşti. în final. exploatarea aurului şi a minereurilor preţioase predomină între activităţile de minerit. Cele mai multe mine. Prin urmare. o expunere îndelungată putând provoca retardare mintală şi anomalii şi/sau tulburări de dezvoltare şi comportamentale. iar prin rani la nivelul tegumentelor conduce la formarea de granuloame care trebuie extirpate chirurgical. Frecvent. atât în timpul exploatării. Referitor la importanta problemei poluării apei. afluenţii lui şi apele de suprafaţă din apropiere sunt poluate cu metale grele şi cianură. Pentru a obţine argint. astm alergic şi. cât şi după închidere. cei mai periculoşi poluanţi sunt metalele grele şi cianura. perforarea septului nazal. Poate fi prezent sub forma organica (tetra etil plub din aditivii benzinelor). Dar dacă nu se iau măsurile de siguranţă necesare. Cuprul monovalent (ionic) este bactericid. cum ar fi acizii. rocile sunt transformate în particule 42 . şi alte produse chimice folosite la procesarea metalelor. Pot rezulta schimbări de peisaj. Depozitele de minereuri rezultate în urma exploatării reprezintă o problemă serioasă de mediu. schimbări climatice şi ale regimului râurilor. iar aerul cu pulberi metalifere. iar cuprul pulverulent este fungicid. Însă în concentraţii mari. Fierul este foarte important pentru organismul uman şi pentru multe alte vieţuitoare. Cadmiul poate fi cancerigen. dupa inhalarea fumurilor de oxid de zinc apare "febra otelarilor". Beriliu si compusi provoaca leziuni ale pielii si mucoaselor. cupru. cromul (VI) din praf şi aerosoli provoacă iritaţii ale mucoasei nazale. destabilizări ale structurilor şi digurilor şi poluarea apei şi aerului. Factori deosebit de importanti sub aspectul poluarii mediului în minerit îl reprezintă utilizarea la scară foarte mare a apei şi a energiei. 3. aur sau alte metale. Boala cronica indusa in mediile profesionale se numeste saturnism. Fiecare etapă a procesului de exploatare afectează într-un anumit grad mediul. reprezintă o ameninţare pentru mediu. râul.subtile în cazul concentraţiilor scăzute. dar şi alţii. sulfaţii. distrugeri ale habitatului. De exemplu: in bazinul Tisei. uneori chiar secole după ce minele respective au fost închise. mineritul poate fi însoţit de efecte negative severe asupra mediului şi sănătăţii. Chiar şi în cazul expunerii pe termen scurt există riscuri dacă este vorba de o femeie însărcinată sau de un copil mic. Cuprul este un element esenţial pentru organism. Se estimează că minele şi topitoriile din întreaga lume consumă 5-10% din totalul energiei produse în lume. Nichelul poate provoca dermite care recidiveaza usor la contactul repetat. Cantităţile prea mari produc vomă şi diaree şi afectează intestinul. Zincul sub forma de aerosoli sau fumuri de saruri cu zinc (particular: clorura de zinc) provoaca iritarea mucoaselor respiratorii si gastro intestinale. Plumbul provoacă afecţiuni ale creierului.

Pe lângă problemele generale amintite mai sus. depinzând de materialul care este exploatat. crom. O parte din metalele continute de combustibili folositi este emisa o data cu aceste pulberi Incinerarea deseurilor produce emisii extrem de diversificate in metale grele. cum ar fi fierul sau varul. iar metalele rafinate prin diferite procedee. vapoare si avioane) elimina direct in atmosfera metalele continute in combustibilii folositi. Siderurgia evacueaza in atmosfera cantitati impresionante de gaze si pulberi metalifere. Industria cimentului si a liantilor si carierele de materii prime genereaza emisii specifice de metale grele. Această soluţie acidă care conţine metale grele se scurge şi poluează apele de suprafaţă şi subterane. semiconductori) participa la emisia de metale grele. În general. cum ar fi pirita. în sulfaţi. Oxigenul oxidează minereurile sulfuroase. furtunile de nisip) contribuie la emisiia totala de metale grele 43 . există procese de precipitare şi de filtrare care pot fi folosite pentru purificarea efluenţilor minieri. cu apa. Praful de pe mormanele de deşeuri este împrăştiat peste locurile aflate în apropiere. cu mai multe sute de tone. iar apa potabilă este poluată. otrava periculoasă se evaporă în aer şi. râurile şi lacurile. Sterilul şi apa reziduală de la mine sunt foarte acide şi.fine. Sursele naturale (vulcanismul. un gaz radioactiv care produce cancer pulmonar. Apele poluate ameninţă viaţa peştilor . de exemplu fier. timp de mai multe luni. Incendiile de paduri si stepe favorizeaza excursia metalelor continute in materialul vegetal si din solul afectat. plumb. se scurge în râuri şi ape de suprafaţă. În procesul de tratare. aerosoli marini. Procesele de ardere (pe carbune si petrol) produc emisii foarte mari de pulberi. locomotive. poluarea solului şi a plantelor cu metale grele. nichel. catalizatori. Sterilele lichide rezultate de la exploatările miniere si din procesele de flotatie sunt depozitate în iazuri de decantare. Depozitarea în locuri deschise expune metalele grele aflate în rocile metalifere la actiunea vântului şi a ploilor. cadmiu sau uraniu. Unele dintre materialele din iazuri pot fi recuperate. Consecinţele sunt reprezentate de boli ale căilor respiratorii. exploatările de aur şi argint cauzează probleme deosebite datorită procesului de tratare utilizat pentru rafinarea aurului din minereuri. Activitatile adiacente (depozite de minereu. reziduurile care urmează a fi depozitate. cele mai multe mine reprezintă o ameninţare pentru mediu datorită metodelor de producţie utilizate. Sursele mobile (autotvehicule. Extracţia unei tone de aur are ca rezultat aproape 3 milioane tone de deşeuri. se formează acidul sulfuric care dizolvă şi mai mult metalele grele. poluate cu diferite metale grele. Industria chimica specifica (pigmenti. bensi de transport) genereaza cantitati notabile de pulberi metalifere. Apa de ploaie spală metalele grele din roci. De exemplu. Reziduurile din minele de uraniu emit radon. statii de incarcare descarcare. este păstrată în iazuri uriaşe deschise pentru a se degrada. cobalt. Cianura este foarte toxică atât pentru oameni cât şi pentru animale. Această măsură poate reduce. Peştii sunt omorâţi sau cel puţin nu mai pot fi consumaţi . soluţia de cianură este turnată direct peste grămada de minereuri. Metalurgia si productia secundara de metale neferoase emit direct din procesele tehnologice pulberi si saruri cu continut specific de metale grele. împreună cu metalele grele. Efluenţii din iazurile de decantare şi apa folosită la spălarea minereurilor trebuie tratate de uzine de tratare a apei. soluţia de cianură care conţine mari cantităţi de metale grele. Din ambele surse. După utilizare. sănătatea oamenilor si diminueaza cpacitatea de folosire a respectivei resurse de apa.

002-0. disponibilitate de aparatura si reactivi etc). 44 . Lăţimea de bandă este foarte îngustă. dar pot fi folosite foarte bine tehnicile colorimetrice. 0. iar procesul de retinere trebuie sa se desfasoare cu randament 100% (mai rar dupa un randament de retinere subunitar). Dupa un eventual proces de tratare a esantioanelor (aducere la volum final. Arzătorul produce flăcări stabile. Spectrometria de absorţie atomică (AAS). Debitul de oxidant determină absortia probei prin capilara calibrată şi produce dispersia lichidului în picături foarte fine (aerosol). fragmentare in subprobe.4. AAS flacara (AAS-F).005 nm. În domeniul UV-Vis. Majoritatea elementelor chimice au stabilite cele mai probabile linii de emisie/absorbţie. Oxidantul (care transportă picături fine de proba ca aerosol) se preamestecă cu carburantul (acetilenă) inainte de a intra la arzătorul cu fante. rezultând linii spectrale. la lungimi de undă foarte precise. Metoda clasica de analiza a metalelor este spectrometria de absortie atomica (cu variantele flacara. extragere din absorbanti. Componentele unui AAS a. cca. Majoritatea tehnicilor de flacără utilizează un nebulizator şi un arzător cu fante. Analiza metalelor.1. sau este emisă de către electronii care se găsesc pe nivelele energetice superioare (corespunzătoare stării atomice excitate). Utilizând un interval spectral foarte îngust este posibilă identificarea şi dozarea cantitativă a unui singur element specific. liniare cu înălţime de 2 – 5 cm. Deoarece proba este distrusă informaţiile chimice şi cele de structură se pierd. definite ca nivele energetice. aceste fiind cele mai potrivite lungimii de undă pentru analiza spectrometrică a elementului respectiv (Na – 589 nm. un element chimic poate avea sute. A. perisabilitatea. corectii de pH) se trece la analiza propriu-zisa. Sistemele statice de prelevare constau in retinerea poluantilor pe medii filtrante (membrane din fibre celulozice ori de sticla sau cartuse filtrante din carbune activ ori absorbanti specifici) sau in absorbere care contin solutii absorbante specifice (cel mai des folosite sunt solutiile acide). lărgindu-se cu creşterea temperaturii şi a presiunii.3 nm). O mare parte din probă se pierde pe această cale. AAS-plasma cuplata inductiv). Energia luminoasă este absorbită de către electronii care se găsesc pe nivelul energetic fundamental. cuptor. principii Spectrometria atomică se bazează pe absorţia sau emisia energiei luminoase (tranziţii electronice în domeniul UV-Vis) de către atomii elementelor chimice aduşi în stare gazoasă. limita de sensibilitate a metodei. Electronii atomilor în fază gazoasă au energii foarte bine distribuite. Sistemul de atomizare. Picaturile mari cad la baza nebulizatorului şi sunt drenate în exterior. tehnici electrochimice sau tehnici mult mai noi: atomizarea in cuptor cu plasma cuplata inductiv si detectia in spectrometrul de masa sau fluorescenta atomica sau complexarea cu fluorofori 5. concentrare. numarul de probe. chiar mii de linii de absorbţie/emisie. volatilitatea si concentratia in metalul analizat si eventual interferentele prezente. 5. prelevare si tratament preliminar Metoda de prelevare depinde de natura. Fe – 248. oxidarereducere. dilutie. numite linii de rezonanţă. Analiza calitativa si cantitativa a poluantului metalic din esantion poate sa se complice in functie de mai multi parametri ai probei (daca se cunoaste poluantul si forma de oxidare sau compusul. Volumul de aer prelevat trebuie contorizat cu exactitate. Scopul analizei elementale constă în identificarea şi determinarea concentraţiei elementelor chimice din probă.

AAS prin efect termoelectric (AAS-GF). In spectrometria de absorbţie atomică prin efect termoelectric (cuptor de grafit) se utilizează tuburi din grafit incălzite cu ajutorul unui curent electric intens. Debitul de combustibil/oxidant poate fi reglat la raport: stoichiometric (flacără caldă). Cele mai folosite amestecuri de gaze sunt: acetilenă – aer (Tmax = 2400 OK) şi acetilenă – protoxid de azot (Tmax = 2800 OK). Presiunile şi debitele gazelor trebuie să fie foarte fin reglate.  să prevină curgerile inverse ale probei sau ale amestecului de gaze (explozii). absorbanţa probei fiind măsurată in acest timp foarte scurt. stabile şi reproductibile.  să nu reţină lichide din probele succesive (fără efect de memorie). sau sarac (oxidant) ajuta la distrugerea compuşi organici din probele.  atomizarea probei prin evaporare instantanee la 2000 – 2500 0C. Sursele de radiatii folosite in tehnica AAS sunt tuburi cu catod scobit (cavitar) confectionat din metalul care trebuie analizat: 45 .Nebulizatorul şi arzătorul trebuie să indeplinească (se reglează pentru) următoarele desiderate:  să producă aerosoli foarte fini şi reproductibili. excesul de combustibil ajută la reducerea oxizilor metalici. b. Majoritatea operatiilor cu cartusele de grafit sunt prea pretenţioase pentru a fi efectuate fară asistenţă computerizată.  să producă flăcări liniştite. când pentru o fracţiune de secundă norul de atomi umple tubul.  uscarea probei (100 0C). costuri mai ridicate şi pierderi de proba mici. pe când metoda de atomizare în cuptor de grafit oferă o sensibilitate mai mare. Flacăra trebuie să evapore picăturile de lichid din aerosol. să descompună compuşii organici şi sărurile la atomi şi să reducă ionii la atomi.  curăţirea tubului de grafit prin încălzire la cca.  calcinarea probei (300 – 500 0C) pentru descompunera compusilor organici. Ordinea şi regimul termic al etapelor implică următoarele operaţii:  injectarea probei in cartuşul de grafit (5-50 L). viteză foarte bună de analiză la un cost moderat. B. 3000 0C şi apoi răcirea pentru refolosire. de preferinţă automatizate şi programabile. bogat (sau reducător). Metoda de atomizare în flacără oferă o bună precizie şi acurateţe. Concentraţia atomilor variază cu înălţimea flăcării ca urmare a chimismului foarte complex al flăcării.

 =d.lungimea de unda.unghiul de inclinare a canelurilor retelei de difractie. bazate pe reflexie. monocromatoarele selecteaza doar linia de lungimea de unda in care se efectueaza analiza (calibrarea initiala trebuie facuta la aceasta lungime de unda). Radiatia luminoasa cade pe o retea de reflexie si este difractata sub diferite unghiuri conform cu relatia: n.Tuburile catodice emit liniile de baza ale metalului respectiv. Monocromatoarele pot fi construite din prisme sau din retele de dispersie. In continuare.distanta intre caneluri Sunt posibile diferite scheme de monocromatoare. Sin  unde: o o o o o n. o un divizorde tensiune o un anod 46 . Atomii din zona nebulizatorului diminueaza toate liniile emise de catre sursa de radiatii. d. Retele de difractie sunt sisteme care descompun lumina policromatica (lumina alba) in radiatii monocromatice avand la baza fenomenul de difractie. Fotomultiplicatorul este un instrument care transformaun semnal luminos intrun semnal electric. d. c. Pentru detectia radiatiei care a strabatut zona de masura si a fost izolata doar lungimea de unda dorita.ordinul spectral . Un fotomoltiplicator este constituit dintr-un tub de sticla vidat in care se afla: o un fotocatod o un ansamblude dinode(10 ÷ 15). se utilzeaza fotomultiplicatoare adecvate. . In spectrometrie se folosesc retele de difractie opace. Fotomultiplicatorul. a oglinzilor de schimbare a directiei si a retelelor de dispersie. d –distanta dintre liniile sau fantele retelei de difractie. in functie de pozitia si geometria ferestrelor de intrare.

intre 900 V si 2500 V. Schema unui spetrofotometru de absortie atomica in flacara: Spetrofotometrele de absortie atomica au mai multe scheme constructive: cu o singura cale optica. Sub actiunea campului electric. Daca luminina produsa in scintilator este constituita in general din cateva sute de fotoni. care atunci cand interactioneaza cu dinodele se multiplica. cu ajutorul unui divizor de tensiune. 47 . semnalul electric trebuie prelucrat si inregistrat de un lant de electronica. o lampa de deuteriu suplimentara pentru corectia de fond). Dinodele – au sarcini pozitive si atrag fotoelectronii. care transforma fotonii in electroni (numiti si ―fotoelectroni‖) prin efect fotoelectric. cu doua cai optice si cu diverse modalitati de corectie a absortiilor nedorite (de exemplu: sisteme de comutare a fluxurilor luminoase. Deci dinodele au rolulde a multiplica curentul produs de fotonii (scintilatiile) initiali pe fotocatod. Fotonii (scintilatiile) aparuti in scintilator cad pe fotocatod. In felul acesta. Inaintede a fi trimisla un PC. Aceste valori cresc. care poate fi analizat de un PC. Timpul de tranzit al intregului fotomultiplicator este de cateva zeci de nanoseconde. fotoelectronii sunt accelerati spre prima dinoda unde extrage prin emisie secundara maimulti electroni care sunt accelerati spre urmatoarea dinoda unde produc din nou emisie secundara de electroni si procesulse repeta. la iesireadin fotomultiplictor este amplificata cu un factor de 106÷107. Anodul–strange toate sarcinile produse in interiorul fotomultiplicatorului. la iesirea din fotomultiplicator se produce un semnalelectric.2. 5. intre dinode si intreultima dinoda si anod se aplica diferente de potential. Intrefotomultiplicator si prima dinoda.

Schema unui spetrofotometru de absortie atomica cu cuptor de grafit (atomizare prin efect electrotermic) si corectie de fond cu lampa de deuteriu: 48 .

si va avea un punct de fierbere scazut. monoxidul si dioxidul de carbon. iar altelenu nu au miros. Cl. carbonatul de amoniu. EPA face precizari clare referitoare la proprietatile comune care trebuie sa le aiba compusii organici pentru a fi considerati COV-uri: presiunea de vapori superioara valorii de 13kPa (200C) (1atm = 101325Pa). termenul de presiune de vapori este utilizat pentru presiunea partiale de vapori a apei. HAP. hidrocarburi aromatice si halogenate. Dar COV-urile pot contine pe langa C si H alti atomi: O. In chimie si fizica. acidul carbonic. efectul de sera In general. cetone. esteri. dupa temperatura de fierbere se pot defini trei clase: COV cu Tf < 150-200 0C. carburile si carbonati metalici. Prezentare generala Compusii organici volatili (VOC) sunt compusi chimici care au presiunea vapori suficienta de mare pentru a genera concentratii semnificative in atmosfera in conditii normale. compusi organici volatili nonmetanici: HAM.7. compusi organici volatili totali exprimati prin echivalentul in metan (ppm sau mg/mc). N. iar gazele au tendinta de a condensa. presiunea de vapori semnifica presiunea dezvoltate de vaporii in echilibru cu faza lichida sau solida. F. respectiv acea substanta este mai volatila. hidrocarburi aromatice monociclice: benzen. semi-volatile:200 < Tf < 500 0C. Metanul nu este considerat COV deoarece nu reactioneaza cu NOx si nu intervine in procesul de epuizare a stratului de ozon. 49 . tolun. S metale si metaloizi. care foarte rar ajunge la echilibru cu presiune de saturatie. dar exclude metanul. greu-volatile: Tf > 500 0C Termenul organic indica faptul ca aceste substante contin carbon unele sunt purtatoare de miros. In meteorologie. Toate solidele si lichidele au tendinta de a trece in faza de vapori. deci susceptibile de a interveni in fenomenul de smog. Cu cat presiunea de vapori a unei substante este mai mare cu atat mai usor se va vaporiza substanta respectiva. NMCOV.Compusii organici volatili 1. solventi. etilbenzen si xileni -BTEX NMHC — Non-Methane Hydrocarbons NMOG — Non-Methane Organic Gases ROG — Reactive Organic Gases TOG — Total Organic Gases VOC — Volatile Organic Compounds Termenul de COV grupeaza o diversitate de produsi organici: hidrocarburi saturare si nesaturate. alcooli. Presiunea de vapori creste neliniar cu temperatura conform legii ClausiusClapeyron. metanul si CFC-urile. temperatura de fierbere fiind temperatura la care presiunea de vapori este egala cu presiunea ambianta. P. In terminologia UE se evidentiaza 118 poluanti organici (73 prioritari) grupati in urmatoarele clase: COVT. durata de viata si reactivitatea suficient de mari in atmosfera pentru a putea participa la reactiile fotochimice.

2008 50 . hexanul. La scara planetara. Compuşii organici volatili rezultă din: prelucrarea. 40% din activitatile de transport si 20% din surse diverse (combustie. Cele mai comune surse artificiale de cov-uri sunt: solventi din vopsele. produse de etansare. incalzirea rezidentiala si altele. etc. insecticide (naftaline). carburanti. cosmetice. sursele primare fiind: transporturile. incalzirea rezidentiala (lemn. toluenul. incinerarea deseurilor. De exemplu. Distributia emisiilor de COV-uri in Canada. improspatare aer din incaperi. agenti de purificare. tiparirea ziarelor si revistelor. Cei mai reprezentativi compuşi organici volatili sunt: benzenul. extractia si prelucrarea titeiului. componentii din petrol. Deoarece compuşii organici volatili stau la baza formării ozonului. esterii. carbune). agricultura etc). fenolii. incendiile de paduri). chituri. adezivi. distributia carburantilor si se poate continua: vopsele. activităţi industriale care folosesc solvenţi organici. bucatarii. solventi din curatatorii. utilizarea si comertul cu solventi. doar in Canade in anul 2008 au fost emise 2431361 tone fara a lua in considerare sursele naturale (agricultura. cloroformul. avioane. traficul rutier. butanul.gazoline. impactul lor asupra mediului este similar cu impactul negativ al ozonului troposferic. Originile şi volumul emisiilor Se cunosc enorm de multe surse de COV-uri. in extratrafic. animalele. sulfura de carbon etc. dusumele plastice (vinil). emisii de la atomobile. xilenii. carpete. industriale şi agricole. acetona. In Europa emisiile de covuri sunt repartizate astfel: 40% din utilizarea solventilor. emisiile naturale (izopren si terpene emisi de paduri) sunt depasite cu mult de catre emisiile antropice. izopentanul. chimicale pentru curatenie. agenti de incleiere si finisaje pentru lemn. depozitarea sau transportul ţiţeiului şi a produselor petroliere. emisiile din activitatile de extractie si rafinare a titeiului. vapoare. capitonaje.2. lacuri si agenti de luciu. transportul (in trafic. fumul de tigara etc. compostarea reziduurilor menajere. fotocopiere. locomotive).

North Carolina in 1942 apartinand de Marina USA care deversa tetracloretilena si tricloretilena) iar dupa 40 ani s-au descoperit aceste substante in apa de baut cu efecte la alaptare si asupra gravidelor.Migrene . Proprietăţi fizice si chimice specifice Conţinutul de compuşi organici volatili – COV – reprezintă masa de compuşi organici volatili exprimată în grame la litru (g/l) în formula unui produs în starea sa gata pentru utilizare. componenti principali ai smogului fotochimic. degresare) induce defecte de nastere. sunt cunoscute cazurile: Camp Lejeune (Jacksonville. Ozonul este un poluant dificil de controlat deoarece nu este emis direct ci se formeaza prin mecanisme fotochimica ca poluant secundar. lacrimare . Efecte asupra mediului Compusi organici volatili sunt principali componenti din atmosfera care participa alaturi de NOx la reactiile de formare a ozonului troposferic si a altor oxidanti fotochimici. toluenul este narcotic (sindrom fetal toluenic si induce defece de nastere). dioxine si alti poluanti). COV-urile din atmosfera pot ajunge in apele naturale sau pe sol si au efecte negative. toxice. COV-urile din atmosfera. este unanim aceptata ideea ca emisiile de COV-uri si NOx trebuie reduse. Masa de compuşi organici volatili. tetracloretilena este toxica pentru adulti.Afectiuni ale ficatului . copii mici. Cele mai ari riscuri la expunerea la COV-uri le au persoanele care sufera de astm. 4.Cancer .Iritatrea nasului . New York unde Armata USA si Occidental Petroleum au abandonat deseuri chimice cu continut ridicat de toluen. voma .Afectiuni ale rinichilor .favorizarea crizelor de astm Cronice . Fenomene de toxicitate pentru gravide si femei care alapteaza au fost evidentiate inca din ani 60. într-un anumit produs dat. Cateva exemple de COV si proprietatile lor toxice 51 . persoanele varstnice si persoanele cu sensibiliate ridicate la chimicale.Afectiuni ale sistemului nervos central Majoritatea studiilor vizeaza efectulul unei singure substante.1.Iritarea gatului . Efecte asupra fiinţei umane Acute . Multi compusi individuali sunt recunoscuti pentru efectele toxice directe asupra fiintei umane (cancerigene si neurotoxice: benzen toluen xileni.3-butadiena).Iritarea ochilor. care reacţionează chimic în timpul uscării şi care formează parte a stratului de acoperire nu este considerată ca parte a conţinutului de compuşi organici volatili.Ameteala . 3. Sunt putin cunoscute efectele combinate la expunerea la mai multe substante concomitent. si cea mai buna protectie consta in diminuarea expunerii individuale la produse si materiale care contin COV-uri si consultarea medicului.Greata. Love Canal (Niagara Falls. In aceste procese COV-urile joaca un rol important Astazi. alaturi de metan au un puternic efect de sera ducand la incalzirea globala si conduc la pierderi de materii prime (solventi). tricloretilana (agent de spalare.3. 1.

boli. Metanolul emis în apă nu persistă. Reacţiile toluenului asupra atmosferei: contribuie la formarea ozonului în straturile joase ale atmosferei. inhalării sau contactului cu pielea. nu la cele care au fost alimentate cu alimente care conţin toluen. Cancer: in prezent nu există dovezi că xilenul ar fi cancerigen Distrugerea mediului înconjurător: majoritatea emisiilor de xilen în apă sau pământ se evaporă. gâtului. Atât expunerile pe termen scurt cât şi cele pe termen lung pot cauza dureri de cap. Efectele toxice observate asupra organismului uman în cazul adsorbţiei de doze mari: afectează sistemul nervos central şi poate cauza orbirea. Unele studii au arătat influenţe negative asupra fătului animalelor gestante care au inhalat toluen. stări de confuzie. Concentraţia letală la o jumătate din organismele din totalul populaţiei testate depăşeşte ca 1 mg metanol la un litru de apă. in prezent nu există dovezi că toluenul ar fi cancerigen Distrugerea mediului înconjurător: majoritatea emisiilor de toluen în apă sau pământ se evaporă. tulburări de memorie şi modificări posibile la nivelul ficatului şi rinichilor. căilor respiratorii . lipsă de coordonare a muşchilor. Ozonul afectează sistemul respiratoriu în special al persoanelor sensibile care suferă de astm sau de alergii. de slăbiciune şi de pierdere a memoriei. deşi poate interveni şi o biodegradare din partea microorganismelor. Expunerea animalelor pe termen lung la inhalare de metanol în doze ridicate poate dăuna ficatului şi sistemului de circulaţie. În interiorul organismului metanolul este transformat în formaldehidă şi în acid formic şi este eliminat sub formă de acid formic. dificultăţi în respiraţie. Xilenul este destul de mobil în sol şi poate pătrunde în pânza freatică unde poate rămâne mai mulţi ani. Deasemeni nici nu este acumulat de organismele acvatice. Aceleaşi efecte ar putea fi şi asupra organismelor umane. ochilor.TOLUEN Toxicitate: inhalarea sau ingestia de toluen provoacă dureri de cap. Cancer. Deasemeni afectează căile renale şi funcţiile ficatului. Proprietăţi fizice: xilenul este un compus organic volatil şi în atmosferă în straturile joase ale atmosferei reacţionează cu alţi componenţi ai atmosferei şi contribuie la formarea stratului de ozon şi a altor poluanţi la nivelul solului. XILEN Toxicitate: Este adsorbit rapid în organismul uman în cazul ingestiei. 52 .nasului. Proprietăţi fizice: Toluenul este un compus organic volatil inflamabil. METANOL Toxicitate: este uşor adsorbit de tractul digestiv şi de căile respiratorii şi în doze medii şi mari este toxic pentru organismul uman. confuzii. Cancer: in prezent nu există dovezi că metanolul ar fi cancerigen. Reacţiile xilenului în atmosferă contribuie la formarea ozonului în straturile joase ale atmosferei. Din punct de vedere ecologic se consideră că metanolul are toxicitate scăzută asupra organismelor acvatice. Toluenul poate fi degradat de microorganisme. Ozonul dăunează căilor respiratorii în special la indivizii sensibili care suferă de astm şi de alergii. Expunerea pe termen scurt a organismului uman la doze ridicate de xilen poate cauza iritaţii ale pielii. Toluenul emis în straturile joase ale atmosferei reacţionează cu alţi componenţi ai atmosferei şi contribuie la formarea stratului de ozon la nivelul solului şi a altor poluanţi.

nasul şi poate dăuna ochilor. greaţă. iritaţii puternice ale corneei. toropeală. Proprietăţi fizice:metanolul este un compus chimic foarte inflamabil. Metanolul din sol şi din apele de suprafaţă este degradat uşor de microorganisme. Pătrunderea în organism se face în special pe cale respiratorie. apărând dermatoze. Proprietăţi fizice: metil etil cetona este un compus chimic uşor inflamabil. Pielea supusă acetatului de etil devine sensibilă. stări de vomă. mucoasele conjunctivale şi nazale sunt în principal lezate. În cazul absorbţiei de concentraţii mari. aproape în orice proporţie. Distrugerea mediului înconjurător: in atmosferă reacţionează cu alţi componenţi ai atmosferei şi contribuie la formarea stratului de ozon la nivelul solului şi a altor poluanţi secundari. Simptomele expunerii repetate la cantităţi mari de acetonă sunt : dureri de cap. ACETAT DE ETIL Toxicitate: acetatul de etil este o substanţă puţin toxică. Cancer: in prezent nu există dovezi că acetatul de etil ar fi cancerigen. oboseală. ulterior putând apare şi iritaţii ale căilor respiratorii. ACETONĂ Toxicitate: irită ochii. Proprietăţi fizice: acetona este un compus chimic inflamabil. Este solubil in diferiţi solvenţi organici şi miscibil cu aceştia. În stratul de jos al atmosferei se descompune foarte încet prin foto-oxidare şi se difuzează în straturile superioare ale atmosferei unde se descompune rapid. Distrugerea mediului înconjurător: dacă este eliberată în apă poate fi degradată de microorganisme sau se evaporă în atmosferă. În atmosferă poate reacţiona cu alte substanţe chimice sau poate fi spălat de apa de ploaie. la fel şi produşii săi de hidroliză. METIL-ETIL CETONĂ Toxicitate: inhalarea în cantităţi mici de către căile respiratorii poate cauza efecte adverse asupra sistemului nervos ca: ameţeală. Totuşi expunerile la doze mari şi prelungite antrenează modificări hepatice şi renale. crize respiratorii Cancer: in prezent nu există dovezi că acetona ar fi cancerigenă. Cancer: in prezent nu există dovezi că metil etil cetona ar fi cancerigenă. Acetona este foarte volatilă şi în atmosferă reacţionează cu alţi componenţi ai atmosferei contribuind la formarea stratului de ozon la nivelul solului şi a altor poluanţi (ozonul fiind principalul component al smogului urban). Metil etil cetona este degradată uşor de microorganisme.Distrugerea mediului înconjurător: metanolul lichid se evaporă când este lăsat neacoperit. În aer reacţionează producând formaldehida care contribuie la formarea poluanţilor. dar cea mai mare parte este rapid hidrolizată în acid acetic şi alcool etilic metabolizată definitiv în ficat în ficat sau eliminată prin rinichi. lipsă de echilibru. alterări toxice hepatice şi renale. amorţeala degetelor şi stări de inconştienţă. Vaporii irită pielea. 53 . nasul şi gâtul. leucocitoză. O parte din substanţa inhalată se elimină ca atare prin aerul respirat. Proprietăţi fizice: lichid incolor. volatil. anemii. În concentraţii foarte mari şi la expunere prelungită. Distrugerea mediului înconjurător: eliberat în apă şi sol se volatilizează aproape în totalitate în atmosferă. gâtul. acetatul de etil produce narcoză. Expunerea repetată la doze medii şi mari poate dăuna rinichilor şi ficatului. cu gust plăcut şi miros caracteristic de fructe.

În stratul de jos al atmosferei se descompune foarte încet prin foto-oxidare şi se difuzează în straturile superioare ale atmosferei unde se descompune rapid. Alcoolul izobutilic provoacă iritaţii ale gâtului şi ochilor. lacuri si produse de refinisare a suprafetelor vehiculelor. lăcrimare şi foto fobie. Proprietăţi fizice: lichid incolor. in scopul de a preveni sau reduce poluarea aerului cauzata de formarea ozonului troposferic prin actiunea compusilor organici volatili. În general alcoolul butilic nu produce intoxicaţii grave. Este inflamabil. Emisiilor totale anuale de compuşi organici volatili. Distrugerea mediului înconjurător: eliberat în apă şi sol se volatilizează aproape în totalitate în atmosferă. puţin solubil în apă. La contact pe piele apare un eritem slab şi o hiperemie a ţesuturilor. dispnee. ALCOOL BUTILIC (BUTANOL) Toxicitate: alcoolul butilic are o toxicitate medie. HG 568/2001 privind stabilirea cerinţelor tehnice pentru limitarea emisiilor de compuşi organici volatili rezultaţi din depozitarea. depresiune. În stratul de jos al atmosferei se descompune foarte încet prin foto-oxidare şi se difuzează în straturile superioare ale atmosferei unde se descompune rapid. uneori şi ulcerarea superficială a corneei. La acţiunea concentraţiilor mari s-a observat – întâmplător – inflamaţii ale corneei. iritaţia faringelui. Expunerile prelungite şi repetate fac să progreseze iritaţia oculară până la edem şi hiperemie conjunctivă. cu miros caracteristic de fructe. sub 54 . tuse. Distrugerea mediului înconjurător: eliberat în apă şi sol se volatilizează aproape în totalitate în atmosferă. scăderea apetitului şi slăbirea în greutate. somnolenţă iar la contact cu pielea apar flictene. palpitaţii. Nu persistă mult timp în organism şi se elimină parţial prin rinichi. Determinarea limitei COV pentru fiecare din produsele prevazute se face prin metode analitice reglementate EN ISO 11890-2 precum si ASTMD 2369. Proprietăţi fizice: lichid incolor. Legislatie EU si RO privitoare la COV-uri VOC Solvents Directive 1999/13/EC limitarea emisiilor de COV din activitatilr care utilizeaza solventi (VOC Solvents Directive) Paints-Directive (Directive 2004/42/EC).limitarea continutului total de compusi organici volatili in anumite vopsele. rezultaţi din operaţiunile de încărcare şi depozitare a benzinei la fiecare instalatie de depozitare la terminale. lacuri si produse de refinisare a suprafetelor vehiculelor sunt prevazute în anexa nr. Poate provoca dureri de cap. încărcarea. Cancer: in prezent nu există dovezi că alcoolul butilic ar fi cancerigen. a fost transpusă în legislaţia naţionala de: HG 735/2006 -valorile limită maxime ale COV pentru vopsele. volatil. Tulburările de tip narcotic sunt în general uşoare: ameţeli. Cancer: in prezent nu există dovezi că acetatul de butil ar fi cancerigen. directiva stabileste concentratiile de solventi din lacuri si vopsele Directiva este corelata cu directiva IPPC (Integrated Pollution Prevention and Control) Directiva 2004/42/CE . volatil. 5.ACETAT DE BUTIL Toxicitate: acetatul de butil este considerat un solvent organic puţin toxic. cu miros dulceag înecăcios. În apă este puţin solubil. astfel că o intoxicaţie gravă nu se produce decât în situaţii în care se realizează concentraţii foarte mari. gâtului şi ochilor. senzaţii de arsură. 2 din HG 735/2006. greţuri. Provoacă iritaţii ale nasului. miscibil cu alcoolul şi solvenţi organici obişnuiţi. ameţeli. descărcarea şi distribuţia benzinei la terminale şi la staţiile de benzină. Simptomele caracteristice sunt: iritarea şi lăcrimarea ochilor.

carburant .valoarea ţintă de referinţă de 0.01% în greutate din cantitatea totală anuală tranzitată. O alta masura consta in dotarea halelor cu sisteme de retinere a emisiilor fugitive si dirijate masuri care conduc la nivele mici de COV-uri in atmosfera: O4 fugitive emissions O1 contained conditions O1 contained conditions with emission reduction 4 5 6 7 3 2 A A 1 M M M M = machine A = waste gas abatement 7. Prin această hotărâre a Guvernului se completează şi se armonizează legislaţia de mediu aferentă domeniului controlului poluării industriale cu prevederile Directivei 1999/13/CE si Directivei 2004/42/CE (protecţia atmosferei şi prevenirEA şi controlului integrat al poluării) 6.3 l/100 km 55 . iar cei rezultaţi din operaţiunile de încărcare şi descărcare a containerelor mobile la terminale sub valoarea ţintă de referinţă de 0.‖ HG 699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea emisiilor de compuşi organici volatili (COV) datorate utilizării solventilor organici în anumite activităţi şi instalaţii.BENZINĂ NOx CH4 VOC CO N2O CO2 Necatalitic. Reducerea continutului de COV-uri Un domeniu cu mari posibilitati de reducere a utilizarii COV-urilor il constituie utilizarea vopselelor. mai putin de 50 g/l (plan) ori 150 g/l (tridimensional)): nivele mici de poluare cu ozon. numar mai mic de emisii formatoare de smog. au costuri competitive. imbunatateste calitatea vietii. imbunatateste calitatea aerului din incaperi si din exterior.005% în greutate din cantitatea totală anuală tranzitată. reduce incidentele si afectiunile ochilor si respiratorii. nu necesita ecipament special. consum carburant de 12. recunoasterea performantelor de mediu si tehnice. au aceleasi performante ca vopselele clasice. Metode de estimare si de analiza Estimarea teoretica a cantitatilor de COV eliberate se poate face din factorii de emisie Corinair: Autoturisme. Vopselele cu continut redus de COV-uri conduc la reducerea emisiilor de substante organice si sunt avantajoase economic (nu necesita schimbarea tehnologiei de aplicare.

12 g/MJ 1.188 autovehicule grele (> 3.0 0.006 0.002 g/kgfuel 7.6 0.7 406 0.006 g/kg benzina 37.003 MOTORCYCLES < 50 cc Necatalitic.58 0. consum carburant de 7.08 11.2 l/100 km g/kg benzina 8.5 t).5 l/100 km g/kg benzina 8.1Metodele manuale constau in faza de recoltare si faza de detectie.01 0.16 34.1 l/100 km Total g/km 0.80 0.7 0.4 0.1 l/100 km g/kg benzina 22.001 Diesel grele (> 3.11 5.10 6.006 Exhaust 6.3 526 0.7 1.5 324 0.89 5.010 g/kg benzina 11.13 58. Necatalitic.5 l/100 km g/kg benzina 28.071 Necatalitic.7 0.5 0.13 58.64 17.02 0.19 0.17 16.motorină NOx CH4 VOC CO N2O Control moderat.64 28. consum carburant de 30.08 Cataliza tripla: consum carburant de 8.9 0.05 0.0 0.71 0. consum carburant de 2.42 1.05 0.06 2.25 8. consum carburant de 11.2 CO2 800 3138 73.9 57.5 t) -benzină NOx CH4 VOC CO N2O Control moderat.44 0.56 5.19 10.55 317 510 0.36 20.035 g/MJ 0. consum carburant de 11. In functie de tehnica de recoltare sunt necesare operatii preliminare de extragere.9 1.65 7.95 134 149 0.0 l/100 km Total g/km 1.3 l/100 km Total g/km 0.30 0. pe filtre sau cartuse absorbante.057 Necatalitic.g/kg benzina 20.75 0.5 0.053 3183 3183 3183 3183 3183 3183 190 3138 CO2 284 3138 CO2 553 553 3183 73.71 0.9 0.16 54. consum carburant de 8.13 52.017 g/kg motorina 15. 56 .4 l/100 km g/kg benzina 36.4 0.31 5.03 g/kg fuel 42.67 0.2 0.08 8. consum carburant de 8. concentrare. uscare si apoi analiza propriu-zisa (detectia).0 300 0. Analiza COV-urilor Analiza chimica a COV-urilor se poate face prin metode manuale sau automate 8.19 0.055 4. purificare.0 0.061 Cataliza moderata.5 542 0.46 0.6 l/100 km Total g/km 0.20 3. consum carburant de 24.97 44.86 0. Tehnicile cel mai des utilizate sunt: spectrometrie de UV-Vis spectrometrie IR sau FTIR cromatografie Pentru analiza compusilor organici metoda cromatografica este de departe cea mai folosita tehnica de masura. Recoltarea se face in barbotoare.005 0.75 0.11 5.0 l/100 km Total g/km 6.26 88.3 3183 121 3183 8. consum carburant de 5.57 0.083 3.005 0.8 l/100 km Total g/km 10.motorină NOx CH4 VOC CO N2O Control moderat.165 autovehicule uşoareDiesel (< 3.079 Oxidare catalitica.01 g/kg benzina 2.4 0. consum carburant de 9.2 1.056 MOTORCYCLES > 50 cc 4 str Necatalitic.5 t) .91 55.0 124 0.780 Motor 2 timpi .

adeseori poroase. O analiză cromatografică se rezumă în general la următoarele concepte fundamentale: proba este dizolvată în faza mobilă. a echilibrului de distributie între doua faze. După traversarea coloanei. poate provoca migrarea. injectarea în coloană. denumita si eluent scurgându-se continuu prin interstitiile fazei stationare. În toate separările cromatografice proba este dizolvată într-o fază mobilă: gaz. Ea poate fi de asemenea utilizată pentru determinări cantitative şi calitative ale speciilor separate. se deplaseaza prin golurile primei faze. Metodele de cromatografie pot fi de asemenea clasificate în două moduri: cromatografia planară şi cromatografia pe coloană. solutul care are o mare afinitate faţă de faza mobilă se va mişca prin coloană foarte încet ca sa permita echilibre multiple. de partiţie. În cromatografia de gaze (GC) lichidul volatil este injectat într-un port injector. iar informaţia cantitativă se bazează pe compararea mai multor înălţimi sau suprafeţe ale picurilor analitice cu etaloane.Cromatografia grupează o variată şi importantă grupă de metode care permit separarea compuşilor foarte asemănători din amestecuri complexe. Schema principalelor etape în cromatografia de gaze: prepararea probei. Cromatografia a devenit principalul instrument pentru separarea speciilor asemănătoare. cu viteze diferite. In cromatografie informaţia calitativa este furnizata de timpul de retenţie al speciilor sau poziţiile acestora pe faza staţionară după un timp de eluţie specific. Gazul purtător serveşte ca fază mobilă. Analiza chimica cromatografica include mai multe metode de separare si totodata de analiza a componentilor amestecului din proba. Metodele cromatografice sunt bazate pe adsorbţia substanţelor din amestec pe un material adsorbant. Probele gazoase pot fi injectate folosind o seringă adecvată. de afinitate. Un gaz inert purtător poartă proba prin coloana ce conţine faza staţionară. a celor n componenti ai amestecului de separat de-a lungul coloanei Coloana de adsorbant poate fi înlocuită. Separarea se petrece în coloana cromatografica. identificare şi măsurare 57 . cu ajutorul unui liant (cromatografie în strat subţire).faza mobila . faza mobilă este trecută peste faza staţionară nemiscibilă. Separarea precede analiza si se realizeaza prin repetarea. Sunt mai multe categorii de cromatografii: de adsorbţie. cu schimb de ioni. aceasta se numeşte eluţie.aflata în miscare. urmată de desorbţia succesivă (cu ajutorul unui dizolvant adecvat – eluant) a componentelor din amestec. separarea componenţilor detectarea componenţilor din probă. Semnalul electric este prelucrat de catre un lant electronic si răspunsul este afişat pe un calculator ca funcţie de timp. care vaporizează proba. componentele separate de solut intră într-un detector. prin excluziune moleculară. Faza mobila. lichid sau fluid supercritic. piesa cheie a întregii metode. componenţii probei se vor separa în benzi discrete vizibile la detector. de un numar mare de ori. în unele variante cu o foaie de hârtie poroasă preparată în mod special (cromatografie pe hârtie) sau cu un strat subţire de adsorbant fixat pe o placă de sticlă. faza staţionară este cel mai frecvent un lichid adsorbit la suprafaţa unor particule de solid . Una dintre faze este imobila si poarta denumirea de faza stationara (aflata de regula într-un tub numit coloana) iar cealalta . şi rezultă cromatograma.

detector de termoconductibilitate (TCD). Instrumentul amintit este un analizor fizico-chimic. denumit detector este capabil sa dea un semnal proportional cu masa sau cu concentratia solutiei de component în faza mobila. similar cu o fotocelula care înregistreaza trecerea concurentilor la sosire în atletism. 2-reductor de presiune.manometru de înalta presiune. spectrometru de masa (MSD). 5. 8-cuptor termostatat de încalzire. sau pot fi folosti detectori in serie sau paralel. de catre un instrument. Aceasta face posibila sesizarea componentilor. 9coloana cromatografica tubulara. 12sistem electronic de achizitie prelucrare si afisare date.manometru de joasa presiune. Semnalul detectorului (cromatograma) are cateva elemente specifice: timpul de retentie si inaltimea picului: 58 . Acest analizor. "marcheaza" trecerea fiecareia din substantele ce formeaza initial proba. 4. imediat dupa iesirea din coloana. detector cu captura de electroni (ECD). pe rând.regulator de presiune si debit.detector.amplificator electronic.În figura urmatoare este ilustrată structura coloanei de separare. 14sistem de iesire si aspectul unei cromatograme Efectul de intarziere la iesirea din coloana. 13 – calculator. Sunt utilizati o serie foarte mare de detectori: detector de ionizare in flacara (FID). dispozitivul. sensibil la mai multi (în mod ideal la oricare) dintre componenti ce ies din coloana si care este plasat în eluent. Adica moleculele migreaza în grupuri. 10. detectori speciali pentru azot oxigen sulf fosfor (NPD). 7dispozitiv de evaporare rapida (injector) . provoaca migrare diferentiata. numit retentie. la parasirea coloanei. 3 . într-o perspectivă din secţiune si impachetarea unei coloane de separare pentru a putea fi termostatata intr-o incinta cat mai mica. În consecinta. în fiecare grup existând doar molecule de acelasi fel. 6seringa de injectie pentru substante de analizat în stare initiala lichida. detector de fotoionizare (PID). 11. Vopsea poliamidica de protectie Coloana din sticla cuart Faza stationara-film Asamblarea părţilor componente ale unei instalaţii de cromatografie de gaze: Schema de principiu a unui gazcromatograf: unde: 1-butelie de gaz purtator.

607h – inaltimea picului la semilatimea picului. GC din statiile automate pentru analiza compuşilor BTEX (benzen. dintr-o diversitate de 15. sunt controlate pentru mai multă precizie de regulatoare electronice de presiune (EPC). Aparatul foloseşte următoarele componente: GC model BTX2000 Detector PID (pentru măsurarea componenti BTEX) Valvele electronice de prelevare a probelor de gaz (fiecare având 10 porturi) Accesoriile trapei încălzite Cuptor termostat Pompa pentru prelevare probe Cromatograful de gaze model BTX2000 este un instrument foarte compact: pot fi montaţi în acelaşi timp până la 4 detectori.timp mort. sau cu mai multe coloane mai mici.6 eV emite energie pe o 59 . tM . h – inaltimea picului. montată pe o celulă termostată cu volum mic. temperatura coloanei (model 8610C) în cuptor se poate programa de la temperatura mediului ambiental până la 400ºC cu un număr nelimitat de rampe şi de asemenea are un sistem de răcire rapidă. cuptorul are capacitatea să fie dotat cu o coloana standard.unde: tR sau VR – timp de retentie sau volum de retentie. Metode automate Metodele automate folosesc cromatografe adaptate ca sa lucreza secvential. Lampa UV de 10. GC poate controla până la 16 rampe de temperatură. 0. Detectorul utilisat este un PID si se compune dintr-o lampă UV specială. toluen. 3 valve pentru prelevarea de probe de gaz. pot fi instalate în acelaşi timp până la 5 tipuri de injectoare. purtătoare şi de detecţie. Sistemul de date softul PeakSimple încorporat executa calculele si transmite datele la PCse conecteaza mai uşoar la PC pe port serial. Chiar dacă dimensiunea acestui echipament este mai mică decât cea a unui cromatograf clasic de laborator. xileni) este un cromatograf dotat cu trapa de preconcentrare a poluantilor din aer si apoi injectia din trapa direct in coloana.2. w– latimea picului 7. iar presiunea gazului purtător este programabilă. dintr-o diversitate de 14. Temperatura este reglabilă de la temperatura ambientală până la 250ºC. etil benzen. şi 7 presiuni de gaze se poate implementa aproape orice metodă EPA sau ASTM pe configuraţia acestui GC. Toate gazele.

toluen. Operaţiunea de purjare şi separare este complet automatizată şi este coordonată de către sistemul de date PeakSimple şi de către parametrii operaţionali cum ar fi: timpul de purjare şi de preîncălzire şi temperatura sunt corectate direct în tabelul de evenimente al software-ului. Lămpile rezistă mult mai mult pe BTX2000 PID deoarece numai geamul lămpii este încălzit. etanol) al căror potenţial de ionizare este sub 10. de unde sunt automat transferaţi în coloana GC. hidrogen.). etc. Lampa de pe BTX2000 PID poate fi înlăturată cu uşurinţă. au un pontenţial de ionizare mai mare de 10.6 ev. proba de aer poate fi injectată şi în alţi detectori (FID/ECD) obtinându-se astfel mai multe cromatograme din una şi aceeaşi probă printr-o singură injectare. la temperatura de adsorbţie (35-70ºC). nu întregul corp al lămpii. azot).lungime de undă de 120 de nanometri. PID are de asemenea capacitatea de a funcţiona şi cu gaz purtător aer în cazul în care nici un alt gaz purtător nu este disponibil (heliu. la temperatura de maximă (de regula 250ºC). hexan. pentru curăţarea periodică a geamului lămpii.6 ev şi nu prezintă răspuns specific la PID. de asemenea. 60 . sau pentru aplicaţiile de monitorizare a fluxului în cazul în care nu este disponibilă o coloană de separare. care este suficientă pentru a ioniza marea majoritate a compuşilor aromatici (benzen. Metanolul şi apa.) precum şi multe alte molecule (H2S. şi. xilen. Pentru marea majoritate a aplicaţiilor pentru determinarea VOC trapa este Tenax-GR. iar proba este transmisă direct către detector. datorită sensibilităţii şi selectivităţii sale. Trapa poate fi încălzită independent până la temperatura de desorbţie (de regula 200ºC). Metoda pentru BTX-purja si trapa (P&T) concentrează compuşi organici volatili (VOC) din aer in una dintre trapele de absorbţie. fără unelte.de exemplu. Limitele de detecţie pentru compuşii aromatici se situează în domeniul picogramelor (ppb) şi pentru că PID nu este distructiv. Utilizarea detectorului PID este recomandata în mai multe metode EPA (8021. TO-14 etc.

(unde: h.8. 6. constanta Planck. Pentru ca o reacţie fotochimică să aibă loc. cu un maxim în timpul zilei şi valori in vecinatatea lui zero în timpul nopţii. deci energia fotonului este cu atât mai mare cu cât frecvenţa este mai ridicata (sau lungimea de undă mai mică). COV) şi secundari (O3. dar in prezenţa luminii solare sunt generaţi oxidanţi foarte puternici precum ozonul.sau poliatomice. concentraţia de ozon şi peroxizi organici. plecând de la specii care sunt recunoscute ca agenţi reducători: NO. SO2. În domeniul vizibil (Vis) şi mai bine ultaviolet (UV). fenomen cu extrem de multe efecte negative: iritarea ochilor. Noţiunea de atmosferă oxidantă reprezintă un paradox.s). cheia procesului constă in producerea de oxigen atomic prin fotodisocierea NO2 şi O2. Cantitativ. si desigur trebuie să acceptăm participarea radicalilor liberi. ea jucând un rol neînsemnat doarece intr-un mediu rarefiat numărul coliziunilor este redus: O + O + M  O2 + M* 61 . Dar şi recombinarea este posibilă. daune vegetaţiei. singura limită impusă reacţiilor fotochimice constă in faptul că >290nm. absorţia sau emisia de energie radiantă se face în pachete discrete numite quante sau fotoni. În domeniu infraroşu (IR) frecvenţa este prea mică şi energia insuficientă pentru a produce ruperea legăturilor C-C sau C-H. hidrocarburi. insorită. Energia fotonului este dată de relatia Planck: E = h . energia fotonului devine suficient de mare pentru a rupe legăturile chimice. absorţia cuantelor din domeniul IR producând doar cresterea energiei de vibraţie si de rotatie a atomilor din moleculele bi. Molecula poate reveni pe starea fundamentală eliminand energie sub forma de radiaţii fluorescente. trecând in starea excitată. NO2) urmează. Evident. Radiaţiile UV cu <290nm sunt reţinute in straturile superioare ale atmosferei de catre ozonul stratosferic. in timpul zilei o evolutie tipică care este conditionata de productia (emisia in atmosfera) si de consumul (reactii chimice de descompunere). La altitudini mai mari de 60 km oxigenul molecular nu poate subsista din cauza disociaţiei fotochimice: O2 +h (<290nm)  O + O Legătura oxigen-oxigen este o legătura tare (120 kcal/mol). trebuie ca molecula reactiva care a absorbit una sau mai multe cuante energetice h să devină chimic activă. concentraţia de oxidanţi din atmosferă respectă o periodicitate zilnică. apariţia ozonului troposferic şi mirosurilor caracteristice. in primul rând trebuie ca radiaţia solară să fie absorbită pe una din substanţele "reactive". Principalii poluanţi primari(CO. în alţi termeni. formarea de pâcle. şi hidrocarburi care nu au putere oxidantă deloc. ridicând indicele de oxidare al atmosferei. NO. Când o moleculă absoarbe un foton fără a rezulta o disociere.63 10-34J.Ceata fotochimică 1 Procesul de formare a cetii fotochimice Oxidarea fotochimică a NO la NO2 în matrice atmosferică reprezintă reactia chimica "cheie" în formarea ceţii fotochimice oxidante. dar radiaţiile ultraviolete din domeniile 135176 nm şi 240260 nm pot produce disocierea. conţinutul său energetic creşte. Natura duală particulă-undă a radiaţiei electomagnetice se bazează pe teoria quantică. Episoadele de ceaţă oxidantă apar in perioada caldă. fosforescente sau poate transfera energia unei alte molecule printr-un şoc dezactivant.În al doilea rând. substanţa trebuie să poata absorbi radiatii solare in domeniul spectral specific reacţiei fotochimice (NO2 este colorat în roşu-orange şi joacă rolul de fotoacceptor în domeniul ultaviolet din spectrul UV-Vis).

N2 hidrocarbura. eliminat prin ploaie ca atare sau sub forma de săruri. unde suferă o oxidare la N2O5. sare de amoniu. la altitudini joase. aceştia sunt obligaţi să traverseze stratul de ozon. unde concentraţia oxigenului începe să crească un nou tip de reacţie este posibilă: O* + O2 +M  O3 + M . Prin urmare originea acestor specii este cu totul alta decât cea din atmosfera înalta. in particular. NO2. reacţie lentă. Acestea reprezintă aşa numitul ciclu fotodinamic al oxizilor de azot in aer. prin această ultimă operaţiune. dar cea mai mare prezenţa sa este datorată activităţilor industriale sau altor activitati antropice. Nu există oxidare directă a NO în NO2 de către O2. se micşorează apariţia coloraţiilor roşii ale fumului. 62 . La altitudini mai mici producţia de oxigen atomic descreşte pâna la anulare din cauza absotiei radiaţiei ultaviolete cu  < 290 nm de către stratul de ozon (15 . cu apa disponibilă. Nu este aceaşi situaţie in cazul reacţiilor foarte rapide. In atmosfera inaltă. insolaţia este suficientă pentru ca NO2 să sufere o fotodisociere generatoare de atomi de oxigen. În acelaşi timp.  o fie sa acţioneze asupra ozonului pentru a reforma NO2 NO  O3  NO2  O2 . desigur si producţia de ozon se va diminua mult. În condiţiile realizării diluţiei.M este un terţ partener de reacţie prezent in atmosferă (chiar alta molecula de O2. din ţevile de eşapament) prin amestecarea cu aerul din vecinătate. Astfel: o concentraţia in NO2 este de aprox 10% la ieşirea din eşapamente şi de aprox 5% la emisiile din instalaţiile de ardere a combustibililor fosili.30 km). datorită furtunilor şi erupţiilor vulcanice. avem doua surse: o parte este produs natural. Pentru NOx. viteza va fi redusă de patru ori. dacă concentraţia NO este redusă la jumătate. reacţie foarte rapidă. eliminând astfel şi riscul condensării apei. este capabilă sa provoace o fotodisociere: NO2 (  350  400nm) h NO  O .  Aceste specii pot reactiona dupa urmatoarele scheme: o atomii de oxigen pot acţiona asupra moleculei de O 2 .ce se găseste in atmosferă in concentraţie ridicată: O* + O2  O3(reactie care explică perezenţa ozonului in atmosfera joasă). Dar prin fenomene de amestec şi de difuzie o parte din ozonul stratosferic ajunge in straturile joase ale atmosferei. La altitudini de 20-30 km.  Viteza de producere a NO2 este proporţională cu pătratul concentraţiei NO. concentraţia de NO scade prea mult pentru a avea o reacţie de oxidare cu viteză notabilă. radiaţia UV care traverseaza stratul de ozon si ajunge la noi. reacţie foarte rapidă. o se diminuează la maxim transformarea NO în NO2 printr-o diluţie controlată. se transformă in acid nitric. viteza de transformare este cvasi nulă. La o altitudina mica ar trebui sa existe o concentraţie mica de ozon şi o concentraţie nulă în atomi de oxigen. care. Deci. NO. halogen) care poate prelua excesul de energie cu viteză mare. se gasesc de asemenea oxizi de azot N 2O. Deci. decât in cele câteva zecimi de secundă în care intervine fenomenul de diluţie a efluentului (de exemplu din coş. fie să acţioneze asupra O2 dupa reacţia 2 NO  O2  2 NO2 . in atmosferă unde concentraţia NO este foarte mică. reactie foarte rapidă. o NO poate.

condiţiile ce permit producerea de "ceaţă fotochimică oxidantă" sunt: o introducerea în atmosferă a unor cantităţi mari de NO şi HC. de unde [O3 ]  kI dt dt [ NO] Ţinând cont de intensitatea radiaţiei solare care trece prin atmosferă. Dis-de-dimineaţă. Acestea vizează evitarea: o reacţia NO2 în apa de combustie condensată.5. astfel. o evacuarea acestor poluanţi sub un strat de inversie. interevenind în ciclul precedent. Prelevarea probelor de gaze la emisie 2. Pentru ca ozonul sa se găsească la concentraţii de aprox 200g/m3 (determinate experimental) trebuie ca [NO2]/[NO] sa fie de ordinul 10 sau mai mult (date ce au fost confirmate exerimental). RCHO şi COS au o acţiune similară. aduc modificări. prezente în emisii. concentraţia [NO] se diminuează şi [O3] trebuie sa crească in mod egal.La întuneric. Hidrocarburile prezente în atmosferă intervin in ciclu prin deplasarea echilibrului. NO este constituentul major al atmosferei şi raportul [NO2]/[NO] este de ordinul 0. La echilibru. unde concentraţia lor creşte si favorizeaza cresterea numarului de ciocniri. având ca rezultat mărirea concentrţiilor de NO2 şi O3. Compuşii CO.25-0. Japonia (Tokyo) etc. se cunosc cateva cazuri „celebre‖. dar trebuie sa tinem cont de intensitatea readiaţiei solare: [ NO2 ] d [O3 ] d [ NO]  k ' I [ NO2 ]    k ' '[ NO][O3 ] . poate antrena grave probleme de întreţinere (coroziune de către acizii formaţi. de exemplu prin gazele de eşapament. generatoare de reacţii fotochimice. Este suficient să se consume o cantitate de O3 cu puţin mai mică decât cantitatea de NO transformată în NO2 pentru ca echilibrul să fie distrus: NO dispare concomitent cu acumularea de O3 şi NO2 (atmosferă oxidantă). iar sondele de prelevare şi liniile de transfer trebuie sa fie realizate din materiale polimerice (teflon) sau din oţel 63 .1. până la analizor. În concluzie. in aceasta situatie apar noi reacţii care duc la cicluri fotochimice. un amestec de aer+NO+NO2 nu reacţionează. 2. Prezenţa nedorită a produşilor de condensare la nivelul circuitelor de prelevare şi analiză. Aceste condiţii sunt rareori reunite în acelaşi timp. Hidrocarburile (HC) sunt cele care. dar. NO şi O3 sunt formaţi şi distruşi cu aceeaşi viteză conform expresiei vitezei de reacţie. permiţând creşterea nivelelor de O3 şi NO2 şi scăderea NO. trebuie luate o serie de precauţii. din nefericire. kI este de ordinul 13-26g/m3. este cazul Californiei (Los Angeles). Prin iradierea amestecului cu energie solară se atinge foarte repede o stare de echilibru. Pentru a aduce NOx. Atacul hidrocarburilor asupra atomilor de oxigen este procesul decisiv: RH  O  R * OH *  R * O2  RO2 *  RO2 *  NO  ROONO  RO *  NO2   Este suficienta existenţa unui radical oxidat (stare foarte reactivă) ca sa acţioneze asupra NO pentru a se produce NO2. In tipul zilei creşte si poate depăşi raportul de 10 (antrenând o creştere a [O3]). Precauţii legate de prelevarea probelor de NOx. o o putenică insolaţie (de exemplu in zilele calde de vară).

praf etc. De exemplu. Utilizatorii pot evalua nivele de conversie a NO în NO 2. o suficient de epurat pentru ca durata de viaţă a liniilor de prelevare şi a analizorului sa nu fie redusă. nivele de conversie a NO în NO 2. SO2. Analizorii în situu sunt încă puţin răspândiţi în Europa. având implantate de o parte şi de alta a acesteia. 2. numita si analiza "in situu". din cauza ca se adsoarbe uşor pe pereţii umezi. Cunoaşterea fracţiei de NO transformată poate fi utilă.4 sec. la 200C. nu depăşesc 1% în linia de prelevare. dar intr-o masura mult mai mica.. Aceste fenomene apar si la oxizii sulfului. Operaţiile de pregătire se efectuează cu multă grijă. dar pot atinge 50% la contactul cu atmosfera (20%O2) într-un timp de 4. Din aceste impedimente dozarea NO2 este recunoscută a fi dificilă. tocmai de aceea unii constructori au conceput analizoare care sa evite operatiile de pregatire preliminara a probelor. un emiţător şi un receptor (sau reflector). Totodată.inoxidabil care rezistă mai bine la coroziune) şi/sau rezultate eronate. tinând cont de riscul reacţiei NO2 cu apa în liniile neîncalzite. Deşi in primul rand ne interesează suma de NO şi NO2. consta intr-o cuva de măsură care este în fapt consituită de o secţiune a circuitului de gaz. adică fără pierderi semnificative de poluanţi de măsurat. apoi injectat într-o camera de măsură sau camera de reacţie a analizorului. Prelevări pentru analiza "în situu" şi analiza extractivă Lanţurile clasice de analiză funcţionează pe principiul extractiv: eşantionul este aspirat din traseul gazelor. Nu este tolerată prezenţa prafului. o ne-alterat. ori detectori electrochimici. de lungimea liniei pentru un diametru şi un debit de gaz dat). 64 .2. o prelevările de probe la temperaturi prea mari (>450 0C) mai ales în prezenţa oţelului inoxidabil. în funcţie de concentraţia iniţială a NO şi O2 la punctul de prelevare din coş şi de timpul cât circula proba prin liniile de prelevare până la analizor (sau. vehiculat în condiţi etanşe. cu cât cantitatea de NO2 rezultată din oxidarea NO este mai scazută. Fluxul de gaz de analiză care intră in analizor trebuie să fie: o reprezentativ pentru efluentul de analizat. concret. se doreşte si evaluarea fracţiei de NO convertită în NO2. cu atât mai mic va fi riscul de erori la măsurarea NOx. în majoritatea cazurilor. probabil va evolua în anii următori.) pentru un cost suplimentar limitat. este interesant a se cunoaste si fracţia de NO2 ce poate rezulta din conversia NO la NO2 fractie susceptibilă a se piarde total sau parţial din analiză. la 200C. Analiza „in situu” Analiza directa in cos. lucru care nu este întodeauna simplu. adeseori imprecisă. a produşilor de condensare sau a particulelor mecanice etc. mai ales atunci când NO e măsurat singur.tratament perliminar şi permite analiza simultană a mai multor poluanţi (NO. nu se poate evita reacţia de de conversie a NO în NO 2. Acolo unde se doreşte obţinerea unei imaginii cât mai exacte a proporţiilor de NO şi NO2 din coş trebuiesc masurati ambii poluanti. sub influenta cromului si vanadiului din oteluri NO2 poate suferi o reacţie de reducere parţilă la NO. CO2. În consecinţă. Aceştia suprimă dependenţa prelevare . In concluzie este absolut necesara o prelucrare preliminară a gazelor de analizat prin înlaturarea prafului şi condensarea apei. Pe de altă parte.

dacă nu două.  dispozitivele optice sunt protejate prin circulaţia de aer filtrat injectat din exterior in zona ferestrelor din lantul optic. În figura urmatoare este prezentata schema unui analizor "in situu" care utilizează ca principiu de de masura: absorbţia razelor IR de catre fluxul de poluanti. pentru a evita orice risc de condensare. al căror capăt este situat în mijlocul traseului de evacuare a gazelor.  piesele importante ale aparatului sunt implanate direct în conductul fumului. filtrul (manşon de fibră de sticlă. Analizorul conţine un ansamblu emiţător-receptor. Această filtrare va fi completată prin unul. analizori). O prima etapă de filtrare este realizată în capătul de intrare al liniei de eşantionare. această soluţie este larg utilizată pentru NO. SO 2 şi O2. plasat pe o bridă a coşului şi un refleftor optic situat de cealată parte. Ea nu este recomandată dacă se ia în calcul NO2. pregătire preliminară. Sondele de prelevare sunt adesea simple tuburi de oţel. Emitor receptor Reflector Cofret cu turbina de ventilatie Cos sau conducta de evacuare Analiză extractivă. evitând orice coroziune sau murdărire de către gazele prezente în coş. pompe. Dublul traseu optic mareşte sensibilitatea sitemului.  calibrarea analizorilor reprezintă.. în fapt. dar dacă gazele sunt reci sau foarte umede trebuie utilizaţi polimeri. Exista mai multe modalitati de eliminare a riscului de condens prin:  condensare voluntară intr-un punct (regiune refrigerentă reglata de la 20 la 40C). în condţii fizice şi de accesibilitate care pot fi relativ dificile. ceramică fritată etc. Fascicolul emis travesează conducta sau coşul apoi este trimis intr-un analizor printr-un retroreflector optic situat de cealaltă parte a coşului. etape suplimentare înainte ca gazul să ajungă la celulele de măsure ale analizorilor.) sau este plasat la exteriorul cosului. o verificare a bunei funcţionări prin operaţii indirecte (interpunerea filtrelor optice sau de cuve sigilate umplute cu gaz de analizat si gaz zero). căci o mare parte din acesta riscă sa fie pierdut prin condensare. 65 . transferare la analizor şi analiza propriu-zisă. două turbine de ventilaţie asigură o suprapresiune la nivelul fiecărei ferestre optice. pentru a facilita ingrijirea sa ulterioară si este încălzit pentru a evita condensarea. Analizele extractive cuprind următoarele etape: prelevare.  reîncalzirea întregului lanţ de analiză peste punctul de roua cu 10-20 OC (linii.Acest tip de analizori este dotat cu:  dispozitive de auto corecţie pentru a atenua fenomenele de murdărire şi de absorbţie a luminii de către particulele depuse pe ferestrele de masura.

Metoda cu diluţie este din ce in ce mai utilizată căci ea prezintă numeroase avantaje faţă de eşantionarea clasică: o prelevarea se face în mod continuu. o debit slab de prelevare. 66 . SO2 Sonda de dilutie NOx Sistem de control gaze CO COV Gaze Aer etalon comprimat Linie de prelevare Cos de evacuare 2. Depresurizarea creată este utilizată pentru prelevarea. printr-o linie de transport. fără nici o intervenţie sau intreţinere a sondei timp de mai multe luni. o transfer de gaz diluat până la o distanţă de 150m. azot) si se obtine un amestec cu tempertura de rouă suficient de mică. a eşantionului de gaz printr-o duza prevăzuta cu un filtru fin de praf. CO. analit. in plus. la temperatură ambiantă. NO 2. diluant. Eşantionul. sau azot) este trimis cu un debit Q1 ajustabil în ejectorul pneumatic încorporat în sondă. fără risc de condens. Se poate alege un nivel de diluare astfel incât sa nu existe riscul de condensare în linia de transfer chiar la temperaturi de iarna şi. prin injecţia gazului de etalonare la capătul superior al sondei. al cărui punct de rouă a fost scăzut prin diluţie (cantitatea de apa initiala din gazele arse se distribuie in tot debitul diluat).analiză extractivă consta in: un eşantion continuu de gaz este extras din coş printr-o sondă cu diluţie. o controlul etalonării intregului lanţ de măsură. evitând astfel orice problemă de colmatare a filtrului introdus in coş. Acest orificiu determină debitul constant Q 2 al eşantonului de gaz prelevat. este trimis prin linia de transfer (la temperatură ambiantă) la un analizor sau grup de analizoare (NO. ceea ce permite utilizarea în aval a analizoarelor de tip mediu înconjurător (pentru aer ambiantal. diluarea gazelor umede direct la punctul de prelevare cu un gaz uscat (aer comprimat. Se poate injecta amestecul etalon la începutul sondei. ultimul este alimentat de aerul comprimat uscat ce serveşte la diluţie. SO2. Sonda pentru prelevare extractiva cu dilutie Principiul de funcţionare al sondei şi al sistemului de eşantionare . Factorul de diluţie trebuie păstrat constant şi cunoscut. o nu există piese electrice sau in mişcare si poate fi utilizată intr-o zonă clasificată ca fiind riscantă. La intrarea in sonda se monteaza un filtru grosier. o nu există riscul de coroziune. La scară si mai mare se poate folosi un sistem multisondă ce permite mai multe puncte de măsură cu acelaşi grup de analizori. ceea ce permite etalonarea directă a ansamblului: linie de transfer. cu ajutorul unui orificiu sonic (duza calibrata) şi a unui ejector pneumatic montate în interiorul sondei. deci pentru concentratii de ordinul ppb). Soluţiile propuse pe piaţă presupun o diluţie la capătul sondei de 10 la 1000 de ori.3. care este situat intr-un loc uşor accesibil. COV) tip "aer ambiant". să satisfacă gama de măsura a analizorului. din coş sau conducte. Aerul de diluţie (aer comprimat uscat şi fără grasimi.

O2. ceea ce este benefic pentru durata de viaţa a echipamentelor şi facilitarea operaţiilor de întreţinere.1. temperatura etc. umede.5.4 Cele mai utilizate tehnici de prelevare la cos În concluzie. tehnicile curente folosite pentru prelevarea gazelor din cosurile sau conductele de evacuare sunt: o condensarea imediată (in zona de prelevare) a apei de combustie şi uscarea gazului înaintea analizorului. această metodă este uşor de aplicat şi puţin costisitoare. cu pulberi Manta pentru preincalzire Pentru concentraţii mici. Filtru de intrare Aer de dilutie preincalzit Proba de gaze diluata la raportul dorit Filtru fin Duze calibrate Ejector Intrare gaze etalon Gaze din cos. Configuraţie propusă pe piaţă Rar se întâmplă să se dorească a se măsura doar un poluant. o detecţie suficient de sensibilă pentru măsură. Analiză extractivă prin diluţie 67 . 2. Calibrarea analizorilor (verificarea zeroului şi a unui punct de pe curba de răspuns) este simplu de realizat cu recipientele de amestec gazos etalon sub presiune. Analizoarele funcţionează dupa diverse principii: absorbţie a razelor IR. cu o scala de până la 10000ppmv şi un nivel crescut de diluţie. din contră. 2.5. O2 etc. se utilizează analizori de aer ambiant cu scala de 10ppmv şi un nivel mic de diluţie. deşi nu poate fi aplicată intotdeauna la locul prelevării. Analiza propriu-zisă este efectuată de analizori care sunt în general plasaţi la adăpost. această ultimă soluţie presupune.2. 2.5. o diluarea emisiilor cu azot sau aer uscat si curat la un nivel suficient de ridicat pentru a scădea termperatura de rouă şi analiza gazul la temperatura ambiantă cu apa în stare de vapori. in majoritatea cazurilor se măsoară deopotrivă NOx. filtrate la cald si conduse în tabloul de analiză printr-o linie încălzită electric sau insotita de un circuit cald (abur). umiditate. el poate fi ajustat prin folosirea unei anumite plaje. în funcţie de orificiul sonic interschimbabil ales. SO2. CO. radiatii gamma ori beta sau UV şi chemiluminiscenţă. CO. Lantul de masura trebuie privit ca o structura omogena si interdependenta Cele trei configuraţii propuse pe piaţă sunt: 2. In panoul de analiză se realizeaza condensarea apei. pentru concentraţi mari. sau eliminat condensul înaintea analizorului. se utilizează analizori de emisie. în afară de problema pusă de controlul asupra nivelului de diluţie.Nivelul de diluţie este egal cu (Q1+Q2)/Q2. Analiză extractivă clasică Gazele sunt aspirate din sistemul de evacuare. refiltrarea şi distribuirea în diferiti analizori de SO2. o reînclăzirea liniei de prelevare (la o temperatură superioară temperaturii de rouă a fumului) pe toată lungimea sa şi analiza gazului cald şi umed.

Datorită diluţiei gazului.3. introdusa in traseul fumului. se poate utiliza în acest caz o sondă de zirconiu plasată în coş. CO şi HCl. este nevoie de metode de analiză foarte sensibile: prin chiluminescenţă pentru NO şi prin fluorescenţă-UV pentru SO2. 2. se utilizează analizori cu sondă zirconiu care este implantata direct în conducta de fum. Aceste aparate nu permit dozarea O 2. Analiză în situ Un analizor multipoluant montat direct în coş permite măsurarea după diverse modele a NO. punctul de rouă al amestecului fum+aer de diluţie va scădea sub temperatura ambiantă. SO2.5.Linia de prelevare. Analiza prin diluţie nu permite măsurarea O 2. Din această cauză. este alcătuita dintr-un filtru şi un ejector alimentat cu aer comprimat curat şi uscat. cu o simplă protecţie de ceramică fritată împotriva praful. Gazele pot fi astfel conduse in panoul de analiză printr-o linie neîncălzită şi fără a necesita alte tratamente înainte de analiză. în acest scop. 68 .

Atat anhidridele gazoase cat si aerosoli acizi pot fi transportati la distante foarte mari de sursele originale de producere. Ploile din estul SUA si din Europa au adesea un pH intre 4. zona care a primit o atentie deosebita o reprezinta Europa nord-vest. Cea mai mare parte a acestei aciditati este produsa in tarile industrializate din emisfera nordica: SUA. aciditatea aerului si ploaia acida au ajuns sa fie recunoscute ca o amenintare la adresa calitatiii mediului. mai ales la combustibili fosili (carbunele. Printre interactiunile daunatoare ale ploilor acide se numara: erodarea structurilor. Precipitatii acide In procesul de combustie. de exemplu. petrolul) se emit in atmosfera oxizi de azot. De exemplu. de asemenea Nord-estul Statelor Unite si estul Canadei. In 1984. de sulf si dioxid de carbon (gaze cunoscute si sub numele de anhidride acide). acid carbonic si acid azotic. Acesti oxizi se combina cu apa din aer si formeaza acid sulfuric. si redresarea efectelor este foarte lenta. Canada. Pe o scara de la 0 la 14. Singura modalitate pentru a diminua efectele ploilor acide consta in redcerea emisiilor de gaze acide. ploaia este considerata acida. 69 . Studii publicate in 1996 sugereaza faptul ca padurile si solul forestier sunt cu mult mai afectate de ploaia acida decat se credea prin anii '80. distrugerea culturilor agricole si a plantatiilor forestiere. Unele dintre marile monumente ale lumii.9. prezinta semne de deteriorare datorata ploilor acide. rapoartele privind mediul ambiant indica faptul ca aproape o jumatate din masa forestiera a Padurii Negre din Germania. a fost afectata de ploi acide. metal sau beton au fost si ele afectate.0. Din nefericire problema s-a extins la nivel global. cercetarile confirmau faptul ca emisiile poluante provenite de la centralele termoelectrice din centrul si vestul SUA erau cauza principala a marilor probleme legate de ploaile acide in estul Canadei si nord-estul SUA. fiind denumita smog acid. Japonia si majoritatea tarilor din Europa de Est si de Vest. pe plan local (mai ales in zonele puternic industrializate). iar 14 cel mai ridicat nivel de alcalinitate.5 si 4. Efectele distructive ale precipitatiilor acide sunt in continua crestere. 0 reprezinta cel mai ridicat nivel de aciditate. catedralele Europei sau Colisseum-ul din Roma. In secolul XX. deci in general distrugerea ecosistemelor. Constructiile din piatra . benzina.6. Daca nivelul pH-ului in apa de ploaie scade sub 5. O solutie de apa distilata are pH 7 (neutru). Ploaia acida este in prezent subiect de controversa datorita actiunii sale pe areale largi si posibilitatii de a se raspandi si in alte zone decat cele de origine. Cand ploua sau ninge. acesti acizi ajung pe sol sub forma de precipitatii acide: 2NO2 + H2O  HNO2 +HNO3 SO2 + H2O  H2SO4 CO2 + H2O  H2CO3 Aciditatea sau alcalinitatea solutiilor lichide se declara dupa scara de pH (pH= log [H+]). Severitatea efectelor poluarii acide. Efectele distructive ale ploii acide nu se limiteaza la mediul natural. amenintarea speciilor de animale terestre dar si acvatice. a fost recunoscuta de mult.

Sunetul reprezintă în acelaşi timp şi o cantitate de energie în deplasare.41 ori mai mare ca frecvenţa joasă. muzică. omul este capabil să înregistreze aceste modificări ale presiunii aerului pe care creierul le percepe ca sunet. Între anumite limite. Cele mai poluante surse de zgomot sunt drumurile. Zgomotul este format dintr-un număr variat de sunete cu frecvenţe diferite şi variabile. dar. O bandă de octavă este un interval de frecvenţe a cărui limită superioară este de două ori mai înaltă decât limita inferioară. durere în urechi şi chiar leziuni grave ale urechii interne. Zgomotul este adeseori definit ca sunetul nedorit. etc. Urechea umană a adulţilor tineri percepe sunete cu frecvenţele cuprinse intre 20 – 20000 Hz. Aparatele utilizate pentru măsurarea intensităţii sunetelor sunt calibrate pentru „zero‖ faţă de această valoare de referinţă. Teoretic nu este nici o diferenţă între zgomote şi sunete. registrul presiunii pentru sunetele audibile situându-se între 0. Zgomotele unei comunităţii sunt definite ca zgomotele emise de toate sursele exceptând sunetele produse de zonele industriale. Unele sunete pe care le percepe urechea umană produc presiuni sonore extrem de ridicate faţă de presiunea pragului de audibilitate. respectiv 0. în cifre absolute. Această energie poate fi exprimată în diferite unităţi de energie (d. sunetele pot fi 70 . deoarece urechea umană răspunde la modificările de presiune provocate de unda sonoră. determinată prin utilizarea frecvenţei de 1000 Hz. urchea percepe acest sunet mărit de 4 ori (lg 10 000 = 4). de 10 000 de ori. cu simbolul dB. Acest nivel este cunoscut ca decibel acustic zero. ci aproximativ proporţional cu logaritmul zecimal al valorii absolute se foloseşte unitatea de măsură „Bel‖. ci este o unitate fără dimensiune exprimând logaritmul zecimal al unui raport a două presiuni de sunete. frecventa utilizata ca bază de referinţă pentru măsurarea intensităţii sunetului. watul). 1435 m/s în apă şi 5000 m/s în oţel. Zgomotul reprezintă un amestec de sunete rezultate din vibraţia neperiodică a aerului şi care produce o impresie subiectivă de neplăcere şi disconfort pentru subiecţi.POLUAREA SONORĂ 1. Aceasta înseamnă că la creşterea presiunii sunetului. Această unitate de măsură este microbarul (de un milion de ori mai mică decât presiunea atmosferică normală) sau Pascalul ( 1 Pa=10 bar). O altă caracteristică a sunetului este viteza de propagare într-un mediu elastic: 335 m/s în aer. adică numărul de vibraţii complete într-o secundă şi se măsoară în herţi (1Hz = 1ciclu pe secundă). construcţiile şi lucrările publice.002 – 2000 bari. Sunete şi zgomote Orice corp care vibrează produce un sunet ca rezultat al mişcărilor oscilatorii ale moleculelor aerului care formează condensări şi rarefieri consecutive. Deoarece „Belul‖ reprezintă o valoare prea mare pentru măsurarea intensităţii sunetelor s-a introdus submultiplul belului – decibelul egal cu 1/10 Bel. traficul aerian. Creşterea în continuare a intensităţii produce disconfort. Un sunet se caracterizează prin frecvenţă.0002 bar sau 20Pa. Presiunea sonoră cea mai mică pe care urechea umană o poate percepe este de 0.002 bari (200Pa). Zgomotul de bandă largă este format dintr-o varietate de frecvenţe care se întind pe un număr mai mare de o octavă. diverse festivitati. Toate măsurătorile sunt bazate pe frecvenţa sunetelor si nivelele presiunii sunetului. Majoritatea zgomotelor din jurul nostru pot fi aproximativ descrise prin câteva măsurători simple.e. sunetul nu se propaga in vid. trebuie utilizate unităţi pentru presiune. Frecvenţa medie geometrică este de 1.10. Deoarece domeniul presiunilor sonore perceptibile este foarte larg şi datorită faptului că urechea umană nu percepe intensitatea sunetului proporţional cu energia sa absolută. Multi termeni tehnici utilizati in demeniul zgomotului-sunetului provin din muzica. vorbe. terestru. În definirea noţiunii de „Bel‖ se foloseşte ca presiune de referinţă o valoarea de 10 ori mai mică decât pragul de audibilitate. Belul nu are valoare absolută ( cu sunt kilogramul sau litrul). pe când zgomotele de bandă îngustă conţin doar o singură octavă. Totalitatea frecvenţelor unui zgomot formează spectrul zgomotului şi se măsoară în benzi de octavă. Sunetul este o percepţie senzorială şi un complex de unde sonore etichetate în zgomote. Sunetele se deosebesc prin frecvenţa lor în sensul că sunetele înalte (ascuţite) au frecvenţe mari şi invers. Intensitatea cea mai mică pe care o percepe urechea se numeşte prag de audibilitate şi este specifică pentru fiecare domeniu de frecvenţe.

Personalul din industrie expus la ultrasunete poate prezenta o serie de simptome subiective. Afecţiunea se manifesta cu oboseala. între 20 şi 20000 de Hz pentru persoane care au urechea neafectata . au dat rezultate bune acolo unde au fost aplicate. Energia vibraţiei este cuantificabila prin doua marimi: amplitudinea vibraţiei si frecventa. pierderea echilibrului sunt atribuite tulburărilor vestibulare determinate de stimularea intensa acustica. 71 . In industrie. Ultrasunetele şi vibraţii Ultrasunetele sunt unde cu frecventa mare. fiind utilizate in sudura materiilor plastice. probleme cardiovasculare sau psihologice. Au mai fost menţionate dureri in urechi si o oarecare pierdere a pragului in zona frecventelor înalte.percepute de oameni într-un mod variat şi inconsecvent. acţiunea nociva datorându-se intensităţii extraordinare a zgomotului peste 140 db si nu ultrasunetelor. stres nonspecific 2. Masurile profilactice constau in protecţia organismului fata de acţiunea acestor ultrasunete prin paravane din diferite materiale care sa fie interpuse intre om si maşina care produce ultrasunetul. ultrasunetele omoară microorganismele si chiar peşti sau broaşte in câteva minute. situaţie rar întâlnita. Simptomele subiective sunt: oboseala excesiva. ceea ce face ca ele sa nu prezinte importanta pentru sănătatea omului. Profilaxie. perforaj. Frecvenţa se referă la numărul de vibraţii pe secundă. cefalee si greata. cefalee cu diferite localizări. Cele mai cunoscute efecte ale zgomotelor pot fi considerate: pierderea sau diminuarea auzului. tulburări de somn (somnolenta ziua) si greata. peste 16000-18000 Hz care se afla peste zona de percepţie a sunetului la om. bazate pe aceleaşi principii. detectarea fisurilor in metale. procese electrolitice si in determinarea unor proprietăţi fizice sau chimice ale substanţelor. Ultrasunetele sunt reflectate uşor pe pielea omului. Nivelul de frecvenţă acustică pentru zgomote este la fel cu cel considerat pentru sunetele normale. dar animalele se pot încălzi până la hiperemie. acceleraţia care este produsul amplitudinii cu timpul (frecventa) exprimându-se in cm pe secunda la pătrat. Frecventa reprezintă numărul oscilaţiilor pe secunda si se exprima in hertzi. Alti parametri care măsoară vibraţia sunt: viteza care este produsul amplitudinii cu timpul (frecventa) si se exprima in centimetri pe secunda. Datorita faptului ca ultrasunetele cu frecventa mare se absorb rapid in aer. reducerea performanţelor şi modificări ale comportamentului. mers nesigur. Astfel de masuri de protejare si altele. Ultrasunetele cu frecventa joasa întâlnite in zgomotul avioanelor turboreactoare sunt amestecate cu gama sunetelor audibile. Amplitudinea vibraţiei indica distanţa maximă a unui punct material fată de poziţia sa de echilibru măsurându-se in micrometrii sau milimetri. ultrasunetele se întâlnesc in industrie si in alte locuri. Această oscilaţie a materiei se datorează energiei vibraţiei care o disloca din poziţia sa de echilibru. Vibraţia este o mişcare oscilatorie de tip special in regiunea frecventei undelor infrasonore si parţial a undelor audibile in timpul căreia punctele materiale ale unui corp solid sau a organismului trec prin punctul lor de echilibru. intensităţii mari a undelor audibile cu frecvente la limita superioara a auzului si cu intensităţi foarte mari. Astfel de unde sunt întotdeauna prezente in ultrasunetele de 16000 –18000 -20000 Hz care se întâlnesc in diferitele utilitari industriale. Ultrasunetele nu sunt percepute de ureche si nu exista nici o dovada ca un alt receptor al organismului ar fi capabil sa informeze organismul de prezenta lor si ca ar putea produce vreo acţiune specifica directa asupra creierului sau a altor parţiale sistemului nervos. blana animalelor retine ultrasunetele. in mare măsura. Majoritate sunetelor înconjurătoare sunt compuse din mai multe şi diferite frecvenţe. In prezent. ele nu se transmit decât pe o mica distanta. decât in cazul in care corpul vine in contact direct cu sursa ce produce ultrasunete. Interesul pentru aceste sunete a apărut după ce au aparut tehnici care produc astfel de frecvente (motorul turboreactor si aviaţia cu aceste motoare). Simptome. frecventa acestor ultrasunete variază intre 18000-30000 Hz. iritabilitate. Transmise prin lichide. in bai de degresare. peste 140 db. de regula. Aceste fenomene se pare ca se datorează. Davis si Parrack (1952) au introdus termenul de "boala ultrasonica" pe care au observat-o la personalul care lucra in vecinătatea acestor avioane. semne de oboseala din partea organului auditiv si tulburări vestibulare. Unele simptome ca: ameţeli. care insa este rapid reversibila. În aerul în care sunetul este propagat şi se măsoară în Hz. in practica industriala.

de avion). de poziţia corpului si de starea fizica a individului. Vibraţiile din gama de frecvente 20-1000 Hz prezintă un deosebit interes. cotului si umărului. vărsături paloare a feţei.Vibraţiile pot fi periodice. Simptomele care apar prezintă intensităţi diferite de la un uşor disconfort până la greată. Acţiunea care rezulta este osteoarticulara si musculo-aponevrotica. complexe si vibraţii neperiodice. Nu toate persoanele sunt sensibile la acţiunea acestor vibraţii. există o reactie osteo-periostală si o oboseala legata de munca fizica care agravează evoluţia bolii. mâinii. iar efectul care rezulta este "boala de călătorie". camioane grele. sistemul oteoarticular si organele interne abdominale sunt primele influenţate. in afara de frecventa. în care acceleraţia are un rol important. manifestate sub forma de crampe in regiunea epigastrica sau apăsare epigastrica in bara. Vibraţiile care prezintă un interes deosebit pentru om se afla in gama de frecvente 1-400 Hz si după acţiunea lor asupra organismului se pot clasifica in  vibratii cu frecventa sub 3 Hz având acţiune asupra aparatului vestibular  frecventa mica intre 3-20 Hz. care oscilează. daltile acţionate prin aerul comprimat. Instrumentele grele cu o frecventa a vibraţiilor sub 60Hz au o acceleraţie mare si lovesc puternic. In general. Ele rezultă în urma proceselor degenerative determinate de fenomenele vaso-spastice care alterează cartilajul suprafeţei articulaţiei si chiar osul. cum sunt: ciocanele. fiind cele mai frecvent întâlnite in industrie. Vibraţiile cu aceasta frecventa sunt transmise de-a lungul întregului corp.nu este necesar sa fie sinusoidala. Tulburările care apar se datorează suprasolicitării labirintului prin vibraţie. cauzata de o expunere extinsa la vibraţii. Localizarea afecţiunii pe diferite ţesuturi este determinata de frecventa predominanta a spectrului vibraţiei.. sfredelele. 72 . La acţiunea vibraţiilor cu frecventa mica (3-20 Hz) sunt expuşi conducătorii de vehicule: tractoare. de greutate variabila. Acţiunea acestor vibraţii. Aceşti muncitori acuza dureri sacro-iliace si simptome din partea organelor abdominale. transpiraţii reci şi chiar fenomene mult mai severe care obligă la întreruperea călătoriei. muncitorii care lucrează cu diferite instrumente ce produc vibraţii. locomotive de diferite tipuri si alte mijloace de transport. este determinata de mărirea acceleratei. Omul percepe vibraţii de la frecventa de 1 Hz până la peste 1500 Hz. Vibraţiile cu frecventa joasa produc o mişcare a întregului corp. dar este repetata ritmic. dar cu senzaţii diferite. fac să vibreze articulaţia coxo-femurala. Aceste instrumente fiind portative. cu acţiune asupra întregului organism  frecventa mare 20-1000 Hz cu acţiune locala. Instrumentele uşoare ca acelea utilizate in polizare produc vibraţii cu frecventa intre 60-250 Hz care provoacă simptome neuro-vasculare. ciocane si perforatoare electrice. Vibraţiile intre 4-12 Hz. Boala datorita vibraţiilor este o perturbare complexa a organismului. Exista un prag de percepţie care depinde atât de caracteristicile vibraţiei. simple. In plus. Nu apar afecţiuni acute. localizate la articulaţiile si oasele de la nivelul gâtului. Expunerile repetate la "lovituri" sau la "zdruncinături" întâmplătoare au drept urmare leziuni cronice cu localizări in sistemul osteoarticular si al organelor din abdomen. Fenomenele digestive se explica prin efectul cumulativ rezultat din acţiunea vibraţiilor asupra intestinelor care sunt fragil legate de pereţii abdominali. care in cele din urma pot duce la leziuni tisulare. creând senzaţia de zdruncinătura sau legănare in timp ce vibraţiile cu frecvente foarte mari produc furnicături sau chiar senzaţia de arsura. In cazul când vibraţia este sub 3 Hz corpul se mişcă ca o unitate cu factorul care produce mişcarea vibratorie. Astfel de situaţii se creează in timpul zborului cu avionul. cit si de sensibilitatea locala tegumentara. Sunt expuşi acţiunii acestor vibraţii. fac ca utilizarea lor sa transmită vibraţia direct corpului omului. direcţia transmiterii vibraţiei prin corp. articulaţia umărului si unele organe din cavitatea abdominală: intestinele. precum si polizoare. trec prin mai multe poziţii succesive in mod regulat si ele pot fi:  vibraţia periodica simpla similar cu o oscilaţie periodica de tip sinusoidal  vibraţia periodica compusa . Cele mai des intalnite sunt leziunile osteoarticulare unilaterale sau chiar bilaterale. inapetenţa si slăbiciune consecutiva. vaporul sau automobilul (rău de mare. Vibrarea integului organism si acţiunea sa asupra organismului. cit si prin diverşi centri receptori tisulari din organism. Vibraţia este perceputa de om prin receptorii de vibraţii de la nivelul tegumentului. o vibraţie este periodica când punctele materiale ale unui corp solid. subcostal.  vibraţia neperiodica nu are un ritm specific oscilatoriu. iar ţesuturile si organele răspund diferit la forţele fluctuante ale vibraţiei. de exemplu.

in special flexiunea si uneori se aud cracmente. ciocanul. apariţia de osteofite si exostoze osoase. atrofia acestor grupuri mici musculare. Cele mai frecvente leziuni ale nervilor sunt nevritele. Fiziologia auzului Vibratile aerului pătrund prin conductul auditiv extern şi lovesc membrana timpanului care începe să vibreze. La baza acestor celule cu perişori se găsesc terminaţiile fibrelor nervoase ale porţiunii cohleare al celui de al optulea nerv cranian. Aceste vibraţi sunt transmise de la urechea mijlocie la urechea interna printr-un lanţ de 3 oscioare. 48% după 3 ani si 61% după 10 ani. polinevritele. privind aceasta afecţiune. care se manifesta prin atacuri vaso-spasticecu aparitie spontana la muncitorii ce lucrează cu unelte vibratile si in mediu rece si umed. apoi de Hamilton (1918). pe faţa internă a timpanului. iar afecţiunea este cea mai frecventa in cadrul bolii de vibraţie. ele sunt asociate si cu fenomenele exercitate de osteofite sau exostoze. radiculitele si plexitele. In fazele incipiente. Leziuni neuromusculare . Vibraţiile mecanice recepţionate din fluidul canalelor vestibular şi timpanic se transmit prin celulele cu perişori de pe membrana bazilară la terminaţiile nervoase ale nervului cohlear. De asemenea. 3. A fost descrisa prima data de către Loriga (1911). muncitorii din industria constructoare de maşini: polizatorii si curăţătorii cu dalta pneumatica. artrite ale articulaţiilor mici ale degetelor. dar care nu este precis definita. a muşchilor interosoşi cu rezultatul final. a gâtului. In acest proces. Simptomele constau din dureri locale de tip reumatoid la nivelul articulaţiei cotului.fenomenul Raynaud profesional. nervii si muşchi). nicovala şi scăriţa care este în contact cu fereastra ovala a canalului vestibular din melc.vibraţiile mari sunt reduse. protejând astfel urechea intern a de trauma sonora (fig. La aceste riscuri profesionale sunt expuşi muncitorii forestieri care lucrează cu fierăstrăul cu motor. regiunea articulaţiei umărului (11%). Afecţiunea este cunoscuta sub diferite alte denumiri: degetul alb profesional. numită membrană bazilară. apariţia de chisturi in oasele mici metacarpiene uneori combinate cu o condensare osoasa sau cu o necroza chistica aseptica. partea sa de contribuţie. se pot observa pe radiografie si alte semne de alterare ale oaselor: refractia ţesutului osos. ceea ce este foarte important. ulterior si ţesuturile dure (articulaţiile si vasele). Afecţiunea este evolutiva in faza incipienta afectand ţesuturile moi (vasele. efortul fizic îşi are. Ea se datorează unei creşteri coloidale in fibra musculara care duce la o creştere a volumului muşchilor însoţita de dureri. sincopa periferica prin vibraţii si vasonevrita profesionala. Afecţiunile nervoase apar rareori singure. 3. Vibratiile pot duce la alterări ale sistemului nervos periferic. de Seyring (1930) după care a urmat un număr însemnat de comunicări si cercetări. muncitorii din industria extractiva (minerii) care lucrează cu perforatoare pneumatice.1). Termenul cel mai utilizat la noi este fenomenul Raynaud profesional. Pe aceasta membrana fibroasă. Fenomenul Raynaud profesional este o perturbare care apare in vasele terminale ale membrelor superioare (degetele de la miini). Intr-o forma avansata. vibraţii care se transmit până la vârful melcului şi se întorc prin canalul timpanic la fereastra rotunda. epicondelita si stiloidita ale radiusului si cubitusului. induse de expunerea prelungita la vibraţii a unor grupe musculare care poate duce la o lezare permanenta a acestora. acţiunea nociva a vibraţiilor localizată asupra muşchilor se prezintă ca o miozita sau tendinita. 73 . Astfel de acţiuni se pot exercita asupra muşchilor din regiunea tenară si hipotenara. Datorita celor doi muşi minusculi – stapedius şi tensor . urmând apoi oasele metacarpiene si articulaţiile lor (16-20%) si în cele din urma. mâinii si apar la începutul muncii sau la terminarea sa si nu sunt niciodată puternice. fiind transformate in impulsuri nervoase. boala traumatica vaso-spastica. Vibratile scăriţei declanşează vibraţii în fluidul din canalul vestibular. Mişcările cotului sunt limitate.Examenul radiologic scoate in relief modificări ale articulaţiilor care constau in alterări ale suprafeţelor periarticulare (capsula articulara si ligamentele). de asemenea. Undele formate în lichidul canalelor melcului lovesc membrana canalului medial (care desparte cele doua canale vestibuar şi timpanic) numit şi canal cohlear. Procentul muncitorilor afectaţi este in general ridicat (40-50%) fiind după unii autori 4% după 2 ani de expunere la vibraţii. exista o scădere a tonusului muscular care se repercuta asupra forţei de conducere a mâinilor. Cel mai frecvent (aproximativ 40% din cazuri) este afectata articulaţia cotului. fină. este situat organul Corti şi. Alt tip de afectiuni vizeaza ţesutul muscular. celulele cu perişori.

alternative. este o problema mai complicata. semnalizari. sisteme mecanice cu sarcină constantă. laminoare. tunet. motoarele termice. senzori de apropiere. 74 . cu o extrem de mare fineţe.1. zgomote unice de scurtă durată. circularele mari pentru tăiatul buştenilor. mersul inapoi. ceasul din turn. Expunerea la zgomot şi efectele asupra sănătăţii Expunerea cotidiană. in operaţii de foraj. impulsurile nervoase se transmit la creier. de aparatele de climatizare sau frigidere. uşa metalică trântită etc. semaforizare acustica. zgomot repetat: operaţii de nituire. În mediul ambiant se întâlnesc o infinitate de surse de zgomot. Fig. Prin nerv. zgomotul generat de diverse activităţi sociale si de divertisment si. funcţionarea diferitelor maşini în industria siderurgică. Expunerea industrială. care se prezintă ca impulsuri: un ciocan de forjă. zgomot intermitent: trafic auto sau aerian. bancul de probe al motoarelor de avioane. de vânt. fierărie. ţesătorii. desigur. reducerea performanţelor şi modificări ale comportamentului si. foraje pneumatice. zgomotul din structurile comerciale. probleme cardiovasculare sau psihologice. zgomotul „oraşului‖. de la nivele abia perceptibile până la sunete „dureroase‖. ticăitul ceasului etc. respectiv ca zgomot. In mediu industrial. supraelectronizare: alarme. etc. stresul citadin. mine. expunerile la zgomot pot avea loc intr-un număr mare de operaţii din care menţionăm: atelierele de cazangerie. Modul. cum creierul distinge. nituire. În mediul urban orice persoană este expusă la zgomotul produs de multitudinea de activităţi care se desfăşoară zi şi noapte într-o comunitate: zgomotul produs de traficul auto şi pietonal. curgerea apei în sistemele de alimentare sau canalizări.Această transformare a vibraţiei mecanice in impuls nervos se numeşte transducţie. de auto. diferitele tonuri. Secţiune transversală prin ureche 4. Dintre efecte cele mai frecvente asupra sănătăţii induse de zgomote pot fi enumerate următoarele: pierderea sau diminuarea auzului.3. zgomotul ocazional produs de diverse evenimente festive etc) zgomot permanent: bandă îngustă. Zgomotele pot fi de mai multe tipuri: zgomot permanent: bandă lată care implică o gamă mare de frecvenţe de câteva octave (zgomotul produs de maşinile rotative. etc. care le percepe ca sunet. muzica excesiva etc. format dintr-un număr redus de frecvenţe care concentrează întreaga emisie energetică sub formă de sunete: transformatoare electrice. emitori cu definiţie vibratorie bine definită. mai nou.

Pentru grupurile vulnerabile. alarma ceasurilor. pronunţie. iar primele efecte ale tulburării somnului sunt: dificultăţi la adormire.6 s sunt esenţiale pentru recepţionarea corectă a sunetelor vorbirii. comunicarea este de asemenea afectată de caracteristicile de reverberaţie ale camerelor. Zgomotele înconjurătoare pot masca şi alte semnale acustice. S-a demonstrat că mediul zgomotos reduce performanţele cognitive ale persoanelor. atenţia. Interferenţa discursului este în fapt. Muncitorii expuşi la zgomote. semnale de atenţionare sau muzica. Inteligibilitatea discursurilor este considerabil afectată de zgomote.somn. medicamente otice. Somnul neîntrerupt este benefic pentru buna funcţionare psihologică şi mentală a organismului. accidente şi originile ereditare. dispersate. Principalele consecinţe serioase ale diminuării auzului sunt incapabilitatea de a înţelege discuţiile zilnice si reactia defectuasa a individului la sistemele de comunicare sociale. schimbări în respiraţie. nu trebuie să depăşească nivelul 45 dB (A). treziri şi alternări ale stărilor veghe . rezolvarea problemelor. Majoritatea semnalelor acustice a vorbirii se încadrează între 100 şi 600 de Hz. oamenii ce locuiesc lângă aeroporturi. În viaţa de toate zilele inteligibilitatea discuţiilor este influenţată de nivelul vorbirii. Perturbarea somnului este un efect major al zgomotelor ambientale. un proces de mascare. După o expunere îndelungată oamenii pot suferi diferite traume temporare sau permanente precum: hipertensiune. somn ineficient. Pentru un somn bun nivelul sunetului ar trebui să nu depăşească un nivel 30 de dB (A) pentru sunete continue de fundal. un nivel de zgomot scăzut şi reverberaţii mai mici de 0. accelerarea bătăilor inimii. 4. în care sunetele se suprapun şi astfel discursul devine imposibil de înţeles. iar sunetele individuale.1 Nivele de zgomot corespunzătoare unor activităţi Diminuarea auzului: Diminuări ale auzului apar la frecvenţe de peste 3000 – 6000 de Hz cu efectul cel mai puternic la 4000 de Hz. chimicale. distanţa dintre vorbitor şi auditor. zgomotul telefonului. ceea ce duce la un impact mare asupra funcţiilor fiziologice. capacitatea de memorarea 75 . etc. vasoconstricţie. La creşterea nivelului de expunere LAeq. În interiorul camerelor. Funcţii fiziologice. Reducerea performanţelor. Muncitorii ce lucrează în zone cu zgomote puternice cam în 5-30 ani pot prezenta numeroase malfuncţiuni ale organismului. boli de inimă. care sunt vital necesare în viaţa de toate zilele precum ar fi soneria.8h şi mărirea timpului de expunere diminuarea auzului poate interveni chiar la 2000 de Hz. Deficienţele auditive pot fi însoţite de ţiuiri în urechi. Lectura. creşterea presiunii sanguine. cu toate acestea la nivelele de expunere cotidiene de 75 dB (A) sau mai mici pierderea auzului nu ar trebui să apară. acuitatea auzului şi bine-nţeles nivelul de atenţie. Aceste distrugeri ale sistemului auditiv pot fi cauzate şi de unele boli. În întreaga lume există peste un sfert din populatie care prezintă dificultăţi auditive. Reverberaţiile mai mari de 1s constituie cel mai important efect al zgomotului din mediu ambiental interior. sunt expuşi temporar sau permanent la nivele sonore foarte ridicate.Fig. complexe industriale sau doar străzi gălăgioase.

Astfel sunt oamenii suferinzi de anumite boli (de exemplu tensiune ridicată). Mărimi caracteristice Principalii indicatori cantitativi acustici sunt: 5.sunt puternic afectate de sunete. într-un interval de timp cunoscut t2 – t1 are aceeaşi valoare a rădăcinii pătrate ca şi sunetul pe care-l luăm în considerare şi al cărui nivel variază în timp.2) Leq. Ca funcţie pe un interval de timp se foloseşte termenul. Calculul Leq-ului din nivelul presiunii sunetului este dat de formula:  1 t1 P 2 (t )  LEQ . determinat într-un interval de timp T care începe în momentul t1 şi se termină în momentul t2 Pref este nivelul de referinţă al presiunii sunetului (20 Pa) P(t) este presiunea instantanee a semnalului sonor. în intervalul de timp considerat. precum sentimentul de neajutorarea al unor şcolari. Subgrupuri vulnerabile.1. Leq-ul este nivelul echivalent continuu al presiunii sonore (în decibeli) într-un interval de timp.2. Leq-ul scurt conservă energia într-un interval de timp T care poate fi recompus din valori scurte de Leq-uri. care. Un caz aparte este acela când anumite zgomote permanente pot determina anumite stări psihice.1) P(t) este nivelului momentan al presiunii sunetului. Nivelul presiunii sonore echivalente Leq. Reacţii puternice au fost observate atunci când zgomotul este însoţit de vibraţii şi conţine componente de frecvenţă joasă sau impulsuri puternice. Valoarea Leq-ului recompus pentru n Leq-uri scurte peste N perioade elementare este dat de formula: 1 Leq  10 Log  N unde:   10 ( Leqi) / 10   i 1  N (3. Pref este presiunea sonoră de referinţă. Aceasta este valoarea unui nivel al presiunii sonore pentru un sunet continuu şi stabil.T este nivelul presiunii sunetului continuu echivalentul. Ca şi pentru Leq. 5. în cazul copiilor ce învaţă în şcoli amplasate în apropierea aeroporturilor sau a zonelor zgomotoase se constată astfel de efecte. copii mici sau bătrâni. în Pascali 5.3) N este numărul de perioade elementare 76 . T  10 Log   Pref dt  t1  t2 t2 2     unde:    (3. orbii. Leq-scurt pentru timpi care variază de la câteva milisecunde la câteva secunde. plictiseala sau enervarea subită. Zgomotul poate determina greşeli la locul de muncă precum şi accidente. Astfel. bebeluşi. în Pascali. oameni în spitale sau centre de reabilitare. ceea ce indică deficite ale performanţelor. de exemplu împuşcături. Acestor grupuri de persoane le este recomandată protecţia împotriva zgomotului şi se impun reguli stricte de diminuare a zgomotelor în clădirile în care îşi desfăşoară activitatea. Nivelul de presiune sonoră Lp este dat de formula: Lp  10 log unde:   P2 t  2 Pref (3. în decibeli. Zgomotul poate determina modificări ale comportamentului si diferite stări cum ar fi proasta dispoziţie. Efecte ale zgomotului asupra comportamentului individual şi social. oamenii cu probleme auditive. De aceea se presupune ca multe tipuri de muzică pot transmite diferite mesaje si impulsuri mentale asupra ascultătorilor. Zgomotele peste 80dB (A) pot determina comportament agresiv.

 LMAX este valoarea maximă a Leq-ului în perioada de timp. recompus pentru N Leq-uri scurte corespunzătoare la N perioade elementare. lăsându-ne să calculăm indicatori specifici raportaţi la evenimente sonore. Fiecare mostră de Leq scurt poate fi asociat cu o sursă de sunet.4. Este echivalent cu valoarea lui L100. Nivel de vârf. Valoarea Leq-ului. Valoarea LMINului este cea mai mică valoare pentru un interval de timp (perioadă). 5.  LMIN este valoare minimă a Leq-ului in perioada de timp considerată. Identificarea surselor de zgomot este una din cele mai importante elemente a tehnicii Leq-urilor mici.T este Leq-ul scurt corespunzător incercări.3. pot fi calculaţi următorii indicatori: Leq particular.6. este echivalentul nivelului presiunii sonore. LnT este nivelul presiunii sunetului care a depăşit N% din intervalul de timp considerat şi se simbolizează: LnT. P0 este nivelul de referinţă al presiunii zgomotului (20 Pa). Valoarea Sel este dată de formula: 77 . P(t) este presiunea instantanee a semnalului sonor. O informaţie specială (codul sursă) poate fi asignat la fiecare perioadă elementară de timp (dacă echipamentul permite o astfel de procedură). Intervalul de timp se defineste considerând un număr suficient de Leq-scurt. Mărimi acustice relative. 5. Odată ce evenimentele sonore au fost codate. P0 este nivelul sonor de referinţă (20 Pa). P(t) este presiunea instantanee a semnalului sonor. Nivelul de vârf este valoarea absolută maximă a presiunii instantanee a sunetului într-un interval de timp. este dată de aceeaşi formulă. Leq parţial. de exemplu:  L95.5. Este dat de formula: 2 Leq partial  1 T P t   P02 dt  t (3.  L100 ( valoare depăşită in 100% din intervalul de timp) valoare numită şi LMIN. exprimată în dB. numită Sel. nivel echivalent al presiunii sonore. Leqi.4) t este suma duratelor acţiunilor sursei de zgomot considerată. în decibeli.  L0 (valoarea nedepăşiă în 0% din intervalul de timp) valoare numită LMAX. O sursă de zgomot este de obicei compusă din câteva evenimente sonore. fiecare parte de timp a unei măsurători poate fi asignată unui sunet specific. corespunzător unei surse specifice active pe o subduratădurată a măsurătorii.5) unde:    t este durata cumulată a acţiunilor sursei de zgomot considerată. Formula de calcul este dată mai jos: 1 Leq particular   t unde:    P 2 t   P02 dt  t (3. corespunzător unei surse specifice si raportat la întregul interval de timp considerat. Este echivalent cu valoarea lui L0. Este exprimat în dB. în decibeli. Energia medie a unui sunet discret emis de o sursă în perioada de timp raportată la o secundă. 5. trebuie consideraţi un număr cert de termeni Leq. Pentru a defini intervalul de timp. Nivelul de expunere sonoră. care apare în timpul măsurătorilor. 5.1H este nivelul depăşit in 95% dintr-o oră. Prin urmare. O sursă de zgomot este un tip specific de zgomot. Indicatori statistici.

sunt rezultatul integrării de tip RC cu o constantă de timp de 35 milisecunde pentru a mări diferenţa de nivel. T0 este durata de referinţă (1 s).8. constanta de timp este timpul cerut de detector ca să ajungă la 63% din distanţa dintre x şi y. ë este valoarea medie.8. 3.3. Fig. 5.4.1 2 P(t ) Sel  10 log  2 dt t0 t1 Pref unde:     t 2 (3. 5. Cum nivelul de intrării variază de la x la y şi rămâne la y.8. Ponderări temporare impuse de utilizator reprezintă rezultatul integrării de tip RC cu o constantă de timp măsurată în milisecunde aleasă de utilizator.Deviaţie standard este dată de formula: 1 n RSD   (ei  ë)2 n  1 i 1 unde:    n este numărul de probe considerate. Reţelele sunt folosite frecvent în acustică şi au fost definite încă de la descoperirile de bază ale lui Flecher şi Munson în 1933. Ponderări temporare lente.8. (3.9. Reţele de ponderare în frecvenţă. rezultă în urma integrării de tip RC cu o constantă de timp de 125 milisecunde. Aşa 78 .3. constanta de timp este timpul cerut de detector ca să ajungă la 63% din distanţa dintre x şi y. Cum nivelul de intrării variază de la x la y şi rămâne la y. t2 – t1 este un interval de timp static destul de lung pentru a conţine toate sunetele semnificative al unui eveniment static. TC = A milisecunde (A definit de utilizator). 5.7. urmată de o integrare de tip RC cu o constantă de timp de 35 milisecunde pentru a o scădea. Ponderările temporare sunt rezultatatul al integrării de tip RC cu o constantă de timp specifică. Ponderări temporare rapide.6) P(t) este presiunea instantanee a semnalului sonor. Mărimi caracteristice microfonului 5.8. Ponderări temporare impuls. sunt rezultatul integrării de tip RC cu o constantă de timp de 1 secundă.2. ei este proba i. Pref este nivelul sonor de referinţă (20 Pa). 5.7) 5.Pentru aceste ponderi TC = 1000 milisecunde. Scopul studiilor a fost să determine influenţa asupra urechii omului în funcţie a frecvenţei şi nivelului sunetului. 5.1. adica o secunda.

2 -11.5 C -14.5 -6.5 -0.3 -2.5 -0.4 -34. Ponderile C seamănă cu A la frecvenţe mari şi sunt aproape neatenuate la frecvenţe joase sub 1 kHz.0 -3.0 0. Ponderile A sunt reţele care se corelează cel mai bine cu urechea umană.0 -2. reţelele B nivelelor medii iar C celor înalte.3 -0.1 -0.a apărut noţiunea de „nivel de linişte‖.4 -3.2 -20.4.2 1.3 -0.0 0.0 0.9 158.8 B -38.0 Frecvenţă nominală (Hz) 500 630 800 1000 1250 1600 2000 2500 3150 4000 5000 6300 8000 10000 12500 16000 20000 Frecvenţă exactă (Hz) 501.4 -5.2 -33.12 63.0 794.3 -7.0 0. Atenuează frecvenţele joase şi înalte şi majorează frecvenţele în jurul a 2 kHz (frecvenţa la care urechea omului este cel mai sensibilă).2 -8. Comparaţie între valorile Leq obţinute prin cele trei tipuri de ponderare Frecvenţă nominală (Hz) 10 12.3 -0.2 1.5 -4.0 1. 3.6 -4.1 -2.0 -0.6 -9.5 -0.3 -6.9 -4.2 -1.0 -22.12 31. Reţelele A corespund sensibilităţii urechii omului la nivele joase.4 -11.1 -0.4 -63.8 -0.1.8 -0.1 -8.3 1000 1259 1585 1995 2512 3162 3981 5012 6310 7943 10000 12590 15850 19950 A -3.6 -30.6 1. de exemplu.3 -0.6 -6.81 50.0 -0. Tipuri de ponderări Tabel 3.5 -19.1 -14.3 -0.9 -8.6 -9.2 -1. Scopul acestor reţele este să prevadă un nivel cât se poate de aproape de percepţia subiectivă.4 -56.2 -8.0 -0.7 -39. In domeniul poluării sonore. Tabelul şi diagrama de mai jos exemplifică aceste ponderări: Fig.2 316.3 -11.1 -1.8 0 0.0 -1.5 40 50 63 80 100 125 160 200 250 315 400 Frecvenţă exactă (Hz) 10 12.2 -28.4 -6.4 -0.10 79.2 -4.0 -2.0 125.0 -4.2 398.7 -50. cele mai multe măsurători sunt făcute cu reţelele de tip A.4 -17.95 25.1 C -0.2 -0.2 -0.0 0 -0.2 -26.5 -24.62 39.9 -2.9 -0.2 79 .2 631.5 251.5 199.1 A -70.5 -11.3 -6.2 -3.0 -0.1 -0.6 -4.4 -10.43 100.8 -1.5 16 20 25 31.7 -1.1 -16.3 1.0 -0.0 -1.3 B -0.2 -0.5 -44.1 -13.85 19.0 0 -0.59 15.1 -0.

Dacă diferenţele între cele două tipuri de ponderare sunt mai mari de 10dB este indicată analiza de frecvenţă. Medii specifice. 6. În interiorul locuinţei. Diminuarea auzului. măsurătorile în ponderare „A‖ nu sunt suficiente. situaţi la 1 m distanţa unul de celălalt. Alte surse importante de zgomote puternice sunt căştile audio. Pentru zgomote cu o proporţie mai mare în frecvenţe joase este necesară o limită mult mai joasă. Cercetările arată că cu cât expunerea este mai îndelungată cu atât leziunile sunt mai mari. unde percepţia este foarte importantă. Efectele măsurabile ale zgomotului asupra somnului încep la nivele LAeq de 30 dB. Acest nivel al sunetului corespunde mediei nivelului vocal al unei conversaţii normale. discoteci. Măsurători spectrale. Efectele zgomotelor în interiorul locuinţelor sunt: deranjarea somnului. Dacă zgomotul include o proporţie mare în frecvenţe joase. preferabil combinate cu măsurarea numărului evenimentelor sonore. bandă de o treime de octavă sau 1/6 octavă. Deprinderea cititului. atât la bărbaţi cât şi la femei. conversaţii telefonice) rata semnalului trebuie să fie de cel puţin 15dB peste un nivel vocal de 50dB. spectrul de frecvenţe este prezentat în una din următoarele forme: bandă îngustă. În timpul zilei puţini oameni sunt deranjaţi de nivele LAeq sub 55 dB (A) şi câţiva sunt deranjaţi mediu de nivele sub 50 dB. Limite admisibile pentru nivelul de zgomot 6. Capacitatea sunetelor de a induce depresie nervoasă depinde în primul rând de caracteristicile fizice incluzând nivelul presiunii sunetelor. În funcţie de numărul de filtre utilizat (limitat de performanţele echipamentului). Trebuie reţinut că în cazul zgomotelor în care proporţia de frecvenţe joase este mare. bandă de o octavă. caracteristicile spectrale şi variaţia acestora cu timpul. Pentru a împiedica pierderea auzului presiunea maximă a sunetului trebuie să nu depăşească 140 dB pentru adulţi şi 120 dB pentru copii. Zgomote care induc disconfort sau determină chiar pierderea auzului nu sunt motivate numai de locul de muncă. ca de asemenea şi unele jucării şi artificii care induc impulsuri puternice. fiind indicate măsurătorile în ponderare „C‖. Standardul ISO1999 susţine că expunerea pe termen lung la LAeq. sporturi cu motor. Intensitatea sunetului în fiecare bandă este stocată ca un sir de Leq-scurt şi poate fi calculată ca Leq global pentru fiecare interval de frecvenţe. tir etc. intermitent şi impuls) în timpul serviciului. Pentru o percepţie clară sunetul de fundal nu trebuie să depăşească 35dB(A). Totuşi trebuie reţinut că centrele de învăţământ nu trebuie amplasate lângă surse de zgomot puternic. În sălile de clasă sau săli de conferinţe. enervare şi interferenţă verbală.1. Pentru o buna inteligibilitate în camere mici este nevoie de reverberaţii sub 1 s. Nivelele sunetelor în timpul serii şi nopţii ar trebui să fie cu 5 –10 dB mai scăzute decât cele din timpul zilei. Este o reprezentare a componentelor de frecvenţelor ale unui semnal. Spectrul unui semnal este obţinut cu ajutorul analizatorilor de frecvenţă (filtre de frecventă).10.5. Expunerea la zgomote în timpul copilăriei pare să diminueze capacitatea de învăţare a cititului. O situaţie specială este cazul nou-născuţilor din incubatoare când zgomotul poate cauza severe dereglări ale sănătăţii. Deranjarea somnului. iar valorile normale sunt 30dB LAeq pentru zgomot continuu şi 45 LAmax pentru 80 . sunetul de fundal trebuie sa fie cât se poate de redus.24h la nivele de zgomot până la 70 dB(A) nu va determina pierderea auzului. Este la fel de important să se măsoare valorile maxime şi fluctuaţiile zgomotelor. Standardul ISO1999 propune o metodă pentru a deduce factorii sonori care determină pierderea auzului populaţiei expusă la toate tipurile de zgomote (continuu. este nevoie şi de o monitorizare a zgomotelor din mediul înconjurător în timpul liber al acestor persoane. Nu sunt informaţii suficiente pentru a stabili nişte valori limită. învăţarea unei limbi străine. la locul de muncă. efectele negative asupra sănătăţii sunt considerabil crescute. Totuşi pentru ca această metodă să dea rezultate bune. Când sunetul este continuu nivelul presiunii acustice nu trebuie să depăşească 30 dB în interiorul camerei pentru a fi evitate efectele negative asupra somnului. Nivele înalte de zgomote pot apărea şi la concerte în aer liber. Cu toate acestea cu cât sunetul de fundal este mai intens cu atât efectele de deranjare a somnului sunt mai puternice. Sunetele intermitente determină atingerea cotelor maxime de deranjare a somnului. Limite normale pentru nivelul de zgomot Ascultarea unor mesaje mai complicate (la şcoală. Pentru dormitoare efectul critic este deranjarea somnului. Măsurătorile efectuate pentru stabilirea nivelului de zgomot ambiental exprimate printr-un singur indicator .Leq – nu sunt întotdeauna suficiente pentru caracterizarea corectă a nivelului de expunere. Depresie.

evenimente singulare. deranjarea în extragerea informaţiilor. amplasarea de surse de zgomot în cadrul sau în vecinătatea zonelor urbane protejate. sunetul continuu din exterior nu trebuie să depăşească 55 dB LAeq pe balcon. restructurări în zone urbane existente. zgomotele măsurate la 1 metru de suprafaţa locuită nu trebuie să depăşească 45 dB LAeq.). în timpul zilei. Pentru camere de gardă în spitale valorile limită se situează sub 30 dB LAeq. Ceremonii. Pentru a evita leziuni mecanice ale urechii interne din cauza unor sunete puternice provenind de la jucării. nivelul sonor nu trebuie să depăşească 70 dB (A). Şcoli şi în instituţii de învăţământ preşcolar. Într-o comunitate umărul de evenimente care produc zgomote peste 100 dB trebuie limitat sever. atât la adulţii cât şi la copii. odihnă şi sport. şi daca au un caracter permanent pot induce chiar surzirea. Pentru preşcolari sunt aceleaşi valori ca în cazul şcolilor. nivelul de zgomot la limita zonelor funcţionale din mediul urban. zone de producţie. indicii de izolare de zgomot aerian pentru ferestre şi uşi prevăzute în elementele de faţadă care delimitează diferite unităţi funcţionale (situate în clădiri amplasate pe artere de circulaţie cu trafic). Pentru a proteja majoritatea oamenilor împotriva deranjului. festivaluri. Tabelul 6. Astfel de zgomote pot duce la diminuarea auzului. adulţii nu trebuie să fie expuşi la mai mult de 140 dB(lin). festivaluri şi evenimente de divertisment pentru a celebre anumite perioade din viaţă. comunicarea mesajelor etc. Astfel de zone au un specific aparte şi trebuiesc conservate iar semnalele audio (efect antropic) trebuiesc menţinute la valori foarte mici. Pentru a ţine seama de vulnerabilitatea copiilor ei nu au voie sa depăşească 120 dB (lin). şi preferabil mai scăzută în cazul copiilor cu deficienţe auditorii. Din moment ce mulţi pacienţi sunt stresaţi şi nu au abilitatea de a-şi reveni uşor. focuri de artificii. în saloanele unde bolnavii sunt ţinuţi sub observaţie nivelul LAeq nu trebuie să depăşească 35 dB. măsurat lângă ureche (100mm). Căşti audio. 6. La astfel de ocazii nivelul sunetului ajunge la 100 dB Laeq sau chiar mai mult. Aceste evenimente produc sunete puternice.6 s. Nivele de zgomot exterior 81 . Pentru a fi capabil de a înţelege mesajele transmise in timpul unei ore de curs. diferenţiate pe zone şi dotări funcţionale. stabilite în funcţie de categoria tehnică a străzilor (respectiv de intensitatea traficului) conform tabelului 3. Pentru şcoli. arme de foc. pe categorii tehnice de străzi. sunetul de fundal nu trebuie să depăşească 35 dB LAeq. terasă etc. la câteva evenimente anuale. Pentru a evita diminuarea auzului de la muzica ascultată în căşti. Jucării.2. astfel încât oamenii să poată dormi cu ferestrele deschise. iar in dormitoare trebuie aceleaşi condiţii ca în zonele locuite. În timpul nopţii.2. arme de foc. În multe ţări există ceremonii regulate. nivelul de zgomot în interiorul zonelor funcţionale din mediul urban. artificii. Valorile LAmax în timpul nopţii nu trebuie să depăşească 40dB(A). Parcuri. zone pentru transporturi etc. respectiv dormitoare.1. zone protejate. stabilite conform reglementărilor tehnice specifice în vigoare privind sistematizarea şi protecţia mediului înconjurător. evenimente de divertisment. măsurate la bordura trotuarului ce mărgineşte partea carosabilă. incluzând muzică şi sunete impulsive. dotări socialculturale. Reverberaţia în clasă ar trebui să se situeze in jurul valorii de 0. efectele critice sunt interferenţa vocală. Spitalele sunt locuri pretenţioase aşa că valorile trebuie să fie adaptate condiţiilor particulare ale bolnavilor. în case. Norme române pentru zgomotul extern STAS 10009-88 este actul normativ care reglementează limitele admisibile ale nivelului de zgomot în mediul urban. zone de recreere. nivelul de zgomot pe străzi şi în pasajele rutiere subterane. În ansamblurile urbane se stabilesc limite admisibile pentru: Se redau in continuare câteva exemple de valorile admisibile ale nivelului de zgomot exterior pe străzi. Prevederile prezentului standard se aplică la:        sistematizarea zonelor funcţionale din mediul urban (locuinţe.

zone de recreere şi odihnă... de deservire locală Stradă de categorie tehnică III. creşe.. de legătură Stradă de categorie tehnică I.80***) Nivel de zgomot de vârf L10 dB (A) 70 75 80 85. crt. restaurante în aer liber Incintă industrială Parcaje auto Parcaje auto cu staţii service subterane Zone feroviare**) Aeroporturi***) Nuvelul de zgomot echivalent Lech dB(A) 45 75 90*) 65 65 90*) 90 70 90 Valoarea curbei de zgomot. spaţii comerciale.85***) Valoarea curbei de zgomot Cz dB**) 55 60 65 70. spaţii de joacă pentru copii Stadioane.2. **) Evaluarea prin curbe de zgomot Cz se foloseşte numai în cazul unor zgomote cu pronunţat caracter staţionar. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 Spaţiul considerat Parcuri.95***) 1 2 3 4 Stradă de categorie tehnică IV.Nr. de colectare Stradă de categorie tehnică II. grădiniţe. 82 . cinematografe în aer liber Pieţe. magistrală *) Nivelul de zgomot echivalent se calculează (diferenţiat pentru perioadele de zi şi noapte) conform STAS 6161/1-79. dB 40 70 85 60 60 85 85 65 85 OBSERVAŢII: 1. ***) Valorile au fost stabilite ţinând seama de prevederile STAS 10183/3-75.. Tabelul 6. ***) La proiectarea magistralelor trebuie să se adopte măsurile necesare pentru obţinerea unor nivele echivalente (real măsurate) cât mai apropiate de valorile minime din tabel. fără a se admite depăşirea valorilor maxime.. **) Limita zonei feroviare se consideră la o distanţă de 25 m de axa liniei ferate celei mai apropiate de punctul de măsurare.Valorile însemnate cu asterisc au următoarele semnificaţii: *) Timpul care se ia în consideraţie la determinarea nivelului de zgomot echivalent este cel real corespunzător duratei de serviciu. Tipul de stradă (conform STAS 10144/1-80) Nivelul de zgomot echivalent Lech*) dB(A) 60 65 70 75. Cz. Nivele de zgomot la limita funcţională Nr.. zone de tratament balneo-clomateric Incinte de şcoli. crt.

În continuare se prezintă câteva limite admisibile (tabel 6. nu se adaugă corecţii. datorită traficului rutier din zona considerată. spaţii comerciale. Unităţile funcţionale din clădirile civile şi social-culturale se consideră cu ferestrele şi uşile închise.3).5 Tabelul 6.2.6. Norme române pentru zgomotul interior Nivelele de zgomot interior sunt reglementate prin STAS-ul 6156-86 care stabileşte limitele admisibile ale nivelului de zgomot în clădirile de locuit. Curbele Cz sunt calculate pentru nivele de presiune acustică corespunzătoare benzilor de frecvenţă de 1/1 octavă. Nivele de zgomot în interiorul zonelor funcţionale Nr. exprimat în 83 . în vederea asigurării protecţiei şi confortului acustic.În cazul a două sau mai multe zone şi dotări funcţionale adiacente. ca limită admisibilă pe linia de separaţie între aceste zone se ia valoarea cea mai mică. -în cazul în care afectează caracterul aleator al variaţiei nivelului de presiune acustică. precum şi parametri de izolare acustică pentru elementele de construcţie. zone de tratament medical şi balneoclimateric Incinte de şcoli. În cazul unor acţiuni izolate caracterizate printr-un nivel ridicat de zgomot. Limitele admisibile pentru nivelul de zgomot echivalent interior datorat zgomotului exterior se exprimă prin numărul de ordine al curbei Cz sau global prin dB(A). datorită traficului rutier din zona considerată. Lech dB(A) 60 45 85 70 90 Valoarea curbei de zgomot.3 Nivele de zgomot interior pe unităţii funcţionale Nr crt Tip de clădire Unitate funcţională Lim. zgomot echiv. acesta se corectează în funcţie de durata sa (exprimată în procente faţă de o perioadă de referinţă de 8 h ziua sau 30 min noaptea) cu valorile date în tabelul 5. efectul zgomotului provenind de la aceste surse se ia în considerare după cum urmează: -în cazul în care nu se afectează caracterul aleator al variaţiei nivelului de presiune acustică. restaurante în aer liber Parcaje auto Nivelul de zgomot echivalent.2. adm. tehnico-administrative şi socialculturale. int. 1 2 3 4 5 Spaţiul considerat Parcuri Zone de recreare şi de odihnă. creşe. la valorile măsurate ale nivelului de zgomot se aplică corecţii. corecţiile se aplică conform tabelului 3. Tabel 6. spaţii de joacă pentru copii Pieţe. crt. În zonele afectate de traficul feroviar şi naval. Valorile admisibile ale nivelului de zgomot în interiorul zonelor funcţionale din mediul urban sunt conform tabelului 3.  6. cu valori diferite ale nivelului de zgomot. iar în zone afectate de zgomotul avioanelor se vor respecta prevederile STAS 10183/4-75. grădiniţe.3. Cz dB 55 40 80 65 85 În funcţie de condiţiile de determinare şi de caracteristicile sursei de zgomot. niv.

creşe   6 Clădiri tehnicoadministrative si anexe ale halelor de producţie     7 Centru de calcul   8 Clădiri comerciale şi depozite. pentru intervalul 22. peste 3 locuri saloane de terapie intensivă săli de operaţii cabinete de consultaţii amfiteatre. policlinici        4 Scoli     5 Grădiniţe. case de oaspeţi      3 Spitale. măsurătorile efectuându-se pentru fiecare octavă normată conform graficului de mai jos: 84 . cu şi fără agregate frigorifice alimentaţie publică. iar pentru şcoli şi grădiniţe se utilizează intervalul de referinţă de 60 min (între 0. săli de conferinţe săli de mese săli de clasă. In cazul când nu se dispune de un echipament care să măsoare nivele echivalente de zgomot şi pentru zgomote simple se pot utiliza curbele de zgomot.00-22.00). amfiteatre săli de studiu birouri administrative laboratoare dormitoare săli de mese birouri pentru activitate intelectuală birouri de lucru cu publicul laboratoare tehnologice săli de comandă săli pentru calculatoare birouri şi alte spaţii spaţii de vânzare si anexe. biblioteci. 1-2 paturi saloane.00-6. (A) 35 35 35 45 50 30 35 35 35 35 40 45 40 35 45 40 35 50 40 45 55 75 55 45 65 50 50   Intervalele de timp care se iau în considerare la calculul nivelului de zgomot echivalent interior real (cel care se compară cu nivele admisibile) este de 8 h consecutive pentru intervalul 6.Număr de ordine al curbei Cz 1 2 Clădiri de locuit Cămine. săli de studii. inclusiv de consum prestări servicii 30 30 30 40 45 25 30 30 30 30 35 40 35 30 40 35 30 45 35 40 50 70 50 40 60 45 45 Global în dB. Pentru spitale intervalul de referinţă este de 30 min (între 0. Mai multe unităţi funcţionale se tratează particularizat.00.00).00-24.00 şi de 30 min. hoteluri. inclusiv cele situate la parterul sau nivele inferioare ale clădirilor de locuit  apartamente (excepţie vestibul) camere de locuit şi apartamente.00-24. birouri de administraţie săli de restaurant şi alimentaţie publică saloane.

0 85 .0 Frecventa.5 Cz0 Cz5 Cz10 Cz15 Cz20 Cz25 Cz30 Cz35 Cz40 Cz45 Cz50 Cz55 Cz60 Cz65 Cz70 Cz75 Cz80 Cz85 Cz90 Cz95 Cz100 Cz105 Cz110 Cz115 Cz120 Cz125 Cz130 125.Curbe Cz Nivel de zgomot L[dB] 160 150 140 130 120 110 100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0 -10 31.0 500. [Hz] 2000.0 8000.

în interior Spitale.1. divertisment Discursuri. comerciale. circulaţie intensă. iritate moderata în timpul zilei şi serii Perturbarea somnului. exterior 30 În timpul odihnei În timpul recreaţi ei 8 16 45 Sursă exterioară 55 40 - Spitale. vânzări. perturbarea extragerii informaţiilor. 6. manifestaţii. săli/camere. la exterior şi la interior Ceremonii. noaptea Perturbarea somnului. Limitele zgomotelor în pentru medii specifice şi comunităţi OMS Mediu specific În afara spaţiului locuit Efecte critice asupra sănătăţii Deranjare serioasă în timpul zilei şi serii Deranjare medie in timpul zilei şi serii Inteligibilitatea dialogului. focuri de artificii şi arme de foc Perturbarea somnului noaptea şi in timpul zilei şi serii Interferenţe cu pauze şi convalescenţă Pierderea auzului 30 30 #1 70 24 110 Pierderea auzului ( <5 ori pe an) Pierderea auzului 100 85 4 1 110 110 Pierderea auzului Pierderea auzului (adulţi) Pierderea auzului (copii) 85 #4 1 110 #3 - 140#2 120#2 Parcuri naturale şi zone protejate Întreruperea liniştii # 1: Cât se poate de scăzut 86 .Fig. în interior 45 8 În timpul orelor 60 35 - Sala de odihnă în grădiniţele pentru copii. Curbe de zgomot 6. ferestre deschise Inteligibilitatea cuvintelor. festivaluri. în interior Grădini de recreaţie.9) Tabel 6.4. comunicării mesajelor Perturbarea somnului LAeq [ dB(A)] Bază de timp [ore] LAmax 55 50 16 16 - În interiorul locuinţei Interiorul dormitoarelor 35 30 16 8 45 În exteriorul dormitoarelor Săli de clasă şi grădiniţe pentru copii. săli de tratament. interior şi exterior Muzică şi alte sunete transmise prin difuzoare Impulsuri sonore generate de jucării. în interior Zone industriale. Valori ghid pentru nivelul de zgomot conform OMS In continuare se reproduc câteva valori acceptabile pentru nivelul de zgomot cotidian şi industrial (tabel 3.4.

0. Dozimetru Cirrus CRL 221 Dozimetrul (Cirrus Research Limited England) poate masure nuvele de presiune acustică între 30 -120 dB. maximă) măsurată la 100 milimetri de ureche.5 dB) a afişajului se adună la valoarea treptei selectate. 7. Verificarea stării bateriilor şi rezerva de alimentare se pot verifica pe o gradaţie suplimentara a scalei. 7. Măsurători la diferite frecvenţe nu sunt posibile. pe intervale de integrare lungi „SLOW‖ (1000 milisecunde) sau pe intervale scurte „FAST‖ (125 milisecunde). # 4: La căşti audio. ponderare A. IEC 651-BS 5969 TYPE 2. Partea pozitivă (pas de 0. Aparatul este clasă 2. iar valorile măsurate vor fi afişate in zona pozitivă. valorile negative (pas de 1 dB) ale afişajului sunt doar orientative. adaptate la control propriu al volumului. În continuare prezentăm două echipamente din dotarea IPM Craiova. # 3: Zonele exterioare liniştite trebuie protejate şi raportul zgomotului cu cel de fundal natural trebuie menţinut cât mai scăzut posibil. Aparatură sonometrică Producătorii de echipamente sonometrice oferă o gamă foarte variată de aparate destinate măsurătorilor sonometrice. Utilizarea aparatului pentru măsurarea zgomotelor cu fluctuaţii mari ţine de abilitatea operatorului de a citi valorile momentane. Calibrarea dozimetrului se face faţă de o referinţă internă la 94 dB prin poziţionarea microfonului în mufa de calibrare şi selectarea procedurii „Cal‖. de la cele mai simple – dozimetre capabile să măsoare un nivel de presiune acustică momentană exprimată în Lp sau Leq-scurt. referinţă 1000Hz. pâna la echipamente sofisticate dotate cu sisteme de stocare şi transmisie a tuturor indicatorilor sonometrici. iar afişajul analogic neliniar –10.+10 dB se calează cu valoarea zero pe valoarea selectată din selectorul de trepte. 87 .# 2: Presiunea acustică maximă (nu LAF. Când valoarea indicată este negativă se comută selectorul general pe o treaptă inferioară. are o aduranţă foarte bună şi o autonomie de lucru de 10-15 zile pentru un set de baterii. Domeniul este împărţit in 9 decade selectabile manual.1.

exprimat în dB. fie maximul observat de-a lungul perioadei. ce se aplică unui eveniment singular. dacă Lpc nu este salvat. C.reprezintă un nivel de expunere acustică.2. LXE . Peak. Slow. TaktMax. În funcţie de circumstanţe această valoare poate fi fie valoarea atinsă în fiecare interval „T‖. 74 şi 114 dB cu acurateţe de 0. Pentru această mărime se mai utilizează şi termenul SEL. codificat LFT3/LFT5 – reţine maximul nivelului de presiune sonoră la fiecare 3 sau 5 secunde.1dB. Această mărime se descrie şi prin termenul short Leq (Leq scurt). Medierea reprezentată prin X poate fi în pondere A. Sonometrul SIP 95 cu filtre1/1 şi 1/3 octavă Sonometrul SIP 95 (SIP SOUND LEVEL METER – 01dB MVI Technologies Group France clasă 1. datele masurate şi stocate pot fi vizualizate pe un afişaj LCD. În timpul operaţiei de stocare se vor întâlni LpM. transferate intr-o 88 . exprimat în dB la o referinţă de 20Pa. Lp . sau Lin. C sau Lin. Impulse. mediat în frecvenţă pe lungimea intervalului de integrare T. capacitatea de stocare a datelor poate fi de asemenea de ordinul 24 ore până la 30 zile. Aparatul se calibrează faţă de un generator de semnal exterior cu valori selectabile la 94. o perioadă sau mai multe perioade combinate formează durata de măsurare ) oferă următoarele date de ieşire: LXeq.Dozimetrul Cirrus 7. LPC – reprezintă un nivel de presiune acustică de vârf.reprezintă un nivel de presiune acustică exprimat în dB la o referinţă de 20Pa mediată conform celor patru tipuri de ponderi: Fast. NF EN 60651/NF EN 60804. dacă Lpc este salvat. T .reprezintă un nivel de presiune acustică echivalentă. mai multe intervale elementare combinate formează o perioadă – P. ponderea marcată prin X poate fi A. Autonomia de alimentare electrică din baterii este în funcţie de solicitarea numărului de parametri măsuraţi şi stocaţi şi poate fi de la 24 ore la 30 zile. exprimat în dB. Microfonul şi preamplificatorul pot fi detaşate de la aparatul propriu-zis şi conectate printr-un cablu de 10 metri.IEC 651/ IEC 804) procesează semnalului de presiune acustică în intervale de timp discrete (desemnate prin abrevierea T. C sau Lin. Lpm şi LeqLp. Intensitatea sunetului în fiecare bandă este stocată ca un sir de Leq-scurt şi poate fi calculată ca Leq global pentru fiecare interval de frecvenţe şi ca indicator global cu ponderare A. exprimate în dB la o referinţă de 20Pa mediată conform ponderii Fast Măsurători spectrale în bandă de o octavă sau bandă de o treime de octavă.

începând cu zgomotul roţilor de la vagonete în Roma antică şi continuând cu zgomotele complexe din zilele noastre. afişarea parametrilor statistici. fapt care îngreunează atât controlul cât şi găsirea unor soluţii eficiente de reducere. În plus. În aceste cazuri nivelele presiunii sonore pot ajunge până la 75-80 dB (A). În comparaţie cu alte surse de poluare cu emisie dirijată controlul asupra zgomotului este mult mai dificil deoarece emisiile energetice sub formă de sunete sunt omnidirecţionale. multe probleme teoretice legate de expunerea la zgomote şi efecte nu sunt pe deplin cunoscute. prelucrarea grafică a datelor. Pentru zona Craiova se constată faptul că sursele de zgomot sunt foarte diverse şi la nivele de zgomot foarte variabile. De asemenea zgomotul este o problemă severă în oraşele din ţările în curs de dezvoltare şi este generat în special de trafic.  norme pentru limitele de zgomot prea largi şi ignorarea legislaţiei conexe.aplicaţie PC (dBTRAIT32. Sonometrul SIP95 Poluarea sonoră şi stresul indus de aceasta au fost întotdeauna o problema importantă pentru comunităţi. Softul PC permite prelucrarea ulterioară a serilor de date stocate şi calculul marimilor sonometrice. dBSLMS32) sau transmise via modem telefonic spre un PC receptor în timp real. Din datele globale anuale se constată că nivele de zgomot sunt continuu depăşite pentru valorile de vârf şi în proporţie de 80% pentru nivelele de zgomot echivalent. Acest fapt se justifică prin următoarele considerente:  cunoştinţe insuficiente privitoare la poluarea sonoră şi ignorarea efectelor. ceea ce conduce la o creştere a poluării sonore a mediului urban. întocmirea rapoartelor şi exportul datelor spre alte aplicaţii PC. 89 . În ţările Uniunii Europene aproximativ 40% din populaţie este expusă la zgomotul traficului având un nivel al presiunii sunetului echivalent cu 55 dB (A) în timpul zilei şi 20% sunt expuşi la nivele depăşind 65 dB (A). Mai mult de 30% sunt expuşi în timpul nopţii la presiune sonoră depăşind 55 dB ce deranjează somnul. se cumulează dintr-o mai multitudine de surse şi sunt recepţionate diferit de către subiecţi.

74 ±0. al cărei aspect central este ratificarea de către guverne a Protocolului de la Kyoto privind reducerea emisiei poluanţilor care influenţează viteza încălzirii. 90 .  inexistenţa spaţiilor tampon şi preocupări foarte modeste privind dotarea cu structuri fonoizolante. extincţia a numeroase specii şi schimbări privind sănătatea oamenilor. starea carosabilului şi a parcului de autovehicule inadecvată. topirea gheţarilor. Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeţei Pământului a crescut în ultimul secol cu 0. iar pentru hartile de zgomot HG .  acceptarea în zona urbană de activităţi industriale producătoare de zgomote intense. de provenienţă antropică.  11. Ei consideră că fenomenele naturale ca variaţiile solare şi vulcanismul au avut un mic efect de încălzire până în anii 1950. Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei (Intergovernmental Panel on Climate Change) afirmă că „cea mai mare parte a creşterii temperaturii medii în a doua jumătatea a secolului al XX-lea se datorează probabil creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră. Ea determină ridicarea nivelului mării. constatată în ultimele decenii.INCALZIREA GLOBALA Încălzirea globală este creşterea continuă a temperaturilor medii înregistrate ale atmosferei în imediata apropiere a solului. protecţia împotriva zgomotului trebuie să constituie o parte a politicii de mediu. Se menţionează următoarele tipuri de cicluri:  Ciclul zi-noapte (ciclul circadian).18 °C. Poluarea sonoră a devenit o problemă globală. Pe baza legislaţiei naţionale fiecare municipalitate trebuie să-şi stabilească propriul plan de reducere a zgomotelor ambientale in virtutea criteriilor de cost efectiv şi eficienţă. Împotriva efectelor încălzirii globale se duce o luptă susţinută. mediu şi de perspectivă. precum şi diferite amplitudini. Încălzirea globală are efecte profunde în cela mai diferite domenii. până la câteva zeci de grade. Ciclurile climatice Clima Pământului a suferit dintotdeauna modificări ciclice. Modificările au diferite durate. iar guvernul trebuie să asigure protecţia populaţiei împotriva zgomotului. extreme climatice. Acest ciclu este prea rapid pentru a fi luat în considerare în cazul schimbărilor climatice. In Romania acest lucru este asigurat de HG 321/2005. precum şi a apei oceanelor. în care temperaturile pot varia de la câteva grade. Autoritatile locale trebuie să adopte planuri de implemantare a managementului de zgomot cu obiective realizabile pe termen scurt.disfuncţiunii în traficul rutier. inexistenţa pasajelor. cu perioade de răcire şi încălzire.

Hr. în ultima mie de ani se observă o perioadă caldă în secolele al X-lea şi al XI-lea. glaciaţiunea Riss (300000 . Întrucât nu există măsurători de temperatură directe în această perioadă. Activitatea solară este caracterizată prin numărul de pete solare. Datarea inelelor arborilor se poate face pe baza determinării concentraţiei de carbon 14. carotaje care pot extrage gheaţă de la adâncimea de 3500 m.Hr şi glaciaţiunea Würm (80 000 – 10 000 î. în perioada (1550 .  Ciclul solar. de exemplu a concentraţiei de dioxid de carbon) este sesizabilă pe un grafic care arată influenţa industrializării. sau „mica eră glaciară. Variaţiile climatice în evul mediu n-au fost aşa de mari ca în perioadele glaciaţiunilor. Totuşi.  Ciclul glaciar.. În continuare însă. perioadă numită maximul medieval. Se cunoscurmătoarele glaciatiuni: glaciaţiunea Günz (900 000 – 700 000). al cărui nume. care se inversează o dată la 11 ani. ultimul deceniu din secolul al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de ani. glaciaţiunea Mindel (650 000 – 350 000 î.8 GHz. Se presupune că un ciclu solar este determinat de câmpul său magnetic. adică a radiaţiei cu lungimea de undă de 10.7 cm.). mica eră glaciară. Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de 91  .1709 Conform temperaturilor reconstituite de climatologi evoluţia în perioada actuală.Ciclul anual (anotimpuri).H). iar maximele +8 °C. În perioade mai îndepărtate variaţiile de temperatură au atins 22 °C. însă lipsa petelor solare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea a coincis cu o perioadă foarte friguroasă. temperaturile au fost reconstituite pe baza măsurării grosimii inelelor de creştere ale arborilor şi a grosimii gheţarilor. Studiul climei. în special cea dintre anii 1708 . în care variaţia temperaturii şi a altor parametri. nu acoperit de zăpezi şi gheţuri. perioada minimului Maunder. Compoziţia izotopică a oxigenului extras din gheaţă permite reconstituirea temperaturii atmosferei pe o perioadă în urmă de până la 700 000 de ani. este o variaţie a activităţii solare cu o durată medie de 11. Temperaturile figurate în grafic reprezintă mediile pe câte un interval de 10 ani. numită „mica glaciaţiune‖.1850) a urmat o răcire. numărul de erupţii solare şi radiaţia solară. activitatea biologică în ultima mie de ani fiind prezentată în figura din dreapta.2 ani.120000 î. Nu se cunoaşte prea bine influenţa ciclului solar asupra climei. În perioada acestor maxime gheţurile au dispărut complet. de exemplu din cuaternar şi până astăzi se poate face pe baza carotajelor din Antarctica (staţiei Vostok). care se întinde pe durate de mii până la sute de mii de ani şi determină mari variaţii climatice. Este epoca în care vikingii au descoperit Groenlanda. „Ţara verde‖ indică un peisaj cu vegetaţie. iar maximele de temperatură n-au depăşit niciodată +4 °C faţă de temperaturile actuale. Figura alăturată prezintă evoluţia temperaturilor în ultimii 2000 de ani. un ciclu magnetic complet durând de fapt 22 de ani. în care iernile au fost foarte reci. Cel mai bun indice este considerat cel al radiaţiei de 2. În perioada cuaternară variaţiile de temperatură n-au depăşit 10 °C. însă se cunosc cicluri solare cu durate între 8 şi 15 ani.

57 grC Creşterea de temperatură grC 0.12 0.30 0. Restul este reţinut în atmosferă sau ajunge pe sol. Iarna dintre 2006 . În figura alăturată sunt prezentate fluxurile termice în atmosferă. erupţiilor vulcanice şi efectului de seră.33 0. de 342 W/m2 cota de 107 W/m2 este reflectată de atmosferă şi sol. iar restul de 324 W/m2 se reîntorc 92 . Din totalul de 559 W/m2 (67 + 24 + 78 + 390) din atmosferă. Efectul de seră Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiaţiei terestre în infraroşu este reţinută de atmosfera terestră. de când există observaţii meteorologice în România.56 0.48 0.55 0.4 0. în regim stabilizat. Clima se schimbă datorită forcingului extern. Din radiaţia solară incidentă.49 0. conform Global Historical Climate Network.14 0. Efectul se datorează gazelor cu efect de seră care reflectă înapoi această radiaţie.7 0. 235 W/m2 sunt radiaţi în afara atmosferei. Evoluţia temperaturilor.35 0.62 0.2007 a fost cea mai caldă din ultimii 100 de ani.38 0. in special în ultimii 50 de ani.5 0.40 0. raportându-se creşteri ale temperaturii cu 0.24 0. Anul 2007 a fost anul temperaturilor record.57 0. Inerţia termică a solului şi oceanelor duce la presupunerea că starea curentă a climei nu este în echilibru cu forcingurile. Efectele forcingului nu sunt instantanee.1 0 1990 1995 2000 2005 2010 România nu face excepţie. dar consensul oamenilor de ştiinţă este că principala cauză este creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră datorită activităţilor umane din epoca industrializării.3 0. în ultimii ani este următoarea: Anul 19911992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 Creş temp 0.5 °C în ultimul secol.6 0.54 0.2 0. în funcţie de influenţa deplasării pe orbită în jurul Soarelui.grad faţă de maximul medieval.33 0. Ponderea diverselor cauze ale încălzirii este în studiu.

cota de 235 W/m2 se micşorează iar cea de 324 W/m2 creşte. Din cele prezentate. adică este de cca. care astfel se încălzeşte.73 g de apă. cu o pondere de 36 . Alte gaze care produc efect de seră.70 % urmaţi de dioxidul de carbon. +15 °C în loc să fie de -18 °C. metanul.7 %. Efectul de seră al vaporilor de apă este însă natural şi nu există nicio posibilitate tehnică de a influenţa cantitatea de vapori de apă din atmosferă în afară de încercarea de a reduce temperatura. echilibrul prezentat este perturbat. Efectul actual al existenţei gazelor cu efect de seră este că temperatura medie a Pământului este cu cca. perfluorocarburile şi fluorura de sulf. permiţând evaporarea unei noi cantităţi de apă. efectul de seră este benefic. la temperatura de 30 °C poate absorbi 27. cu o pondere de 4 . diferenţa de flux termic se acumulează în atmosferă. Se observă că temperatura şi variaţiile ei sunt responsabile de cantitatea de vapori de apă în atmosferă. vântul este generat de diferenţele de presiune atmosferică. emise natural sau artificial. De aceea. astfel că dacă la 10 °C 1 kg de aer uscat poate absorbi 7. însă cu ponderi mici. cu o pondere de 9 . ceea ce explică efectul de uscare al vântului. prin scăderea temperaturii vaporii de apă se condensează. efect observat toamna şi iarna. termenul de „efect de seră‖ este folosit cel mai adesea în vorbirea curentă pentru a evidenţia contribuţia unor anumite gaze.26 %. Vaporii de apă Cantitatea de vapori de apă din atmosferă depinde exclusiv de termodinamica atmosferei. Presiunea locală a vaporilor (practic concentraţia lor locală) determină viteza evaporării. el asigurând încălzirea suficientă a Pământului pentru a permite dezvoltarea plantelor aşa cum le cunoaştem noi azi. De remarcat că evaporarea este reversibilă. când scăderea anuală a temperaturilor determină creşterea precipitaţiilor. Cantitatea de vapori de apă pe care o poate conţine aerul este în funcţie de presiunea de saturaţie. deşi vaporii de apă sunt principalul gaz cu efect de seră. Presiunea de saturaţie a vaporilor de apă creşte repede cu temperatura. Principalul element responsabil de producerea efectului de seră sunt vaporii de apă. sunt protoxidul de azot hidrofluorocarburile. În acest sens. 33 °C mai mare decât ar fi în lipsa lor. diferenţe care apar datorită diferenţelor de densitate ale aerului. care. La rândul său. Dacă concentraţia gazelor cu efect de seră creşte. densitate care depinde de temperatură. la rândul ei.pe Pământ datorită efectului de seră. nu cu privire la ei trebuie luate măsuri în cazul încălzirii globale. la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilităţii atmosferei la radiaţiile solare reflectate de suprafaţa terestră. Un vânt uscat îndepărtează vaporii de apă formaţi.52 g. În acest fel se închide bilanţul energetic (342 = 107 + 235).9 % şi ozonul. Dioxidul de carbon 93 . cu o pondere de 3 . depinde de temperatură.

94 . ar putea fi eliminate în atmosferă. se consideră că în acea perioadă atmosfera terestră conţinea CO2 în loc de oxigen. stocând în litosferă carbonul din corpul lor sub formă de zăcăminte de cărbune. De fapt. cu ajutorul luminii solare. Oceanele conţin dizolvate cantităţi imense de CO2. o mare parte a plantelor din flora din epocă au ajuns în pământ. iar plantele au teraformat atmosfera. La cantităţi volumice egale. Se consideră că în ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantităţi foarte mari de CO2 şi metan. oxigenul de acum şi lipsa dioxidului de carbon (concentraţia actuală de numai 0. Din grafice se vede că concentraţia de CO2 a crescut de la 316 ppm în părţi volumice în anul 1960 până la cca. Ozonul Ozonul din straturile superioare ale atmosferei. în caz că echilibrul ar fi perturbat. cam un sfert din cel al CO2. limitată:  Între atmosferă şi hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă şi există un echilibru al concentraţiei CO2 în apă. metanul produce un efect e seră mai important decât dioxidul de carbon. se află în emisfera nordică. Majoritatea uscatului. eliberarea CO2 în atmosferă este un pericol real. însă datorită concentraţiilor sale mici în atmosferă. ca urmare la o încălzire a oceanelor. Primăvara şi vara vegetaţia asimilează CO2 necesar creşterii frunzelor. ca urmare concentraţia de CO2 din atmosferă scade. Toamna şi iarna frunzele se descompun eliberând CO2 şi concentraţia lui în atmosferă creşte. eliberând oxigenul. La fel ca şi alte elemente chimice. deşi este extrem de necesar pentru viaţă prin faptul că absoarbe radiaţia în ultraviolet a Soarelui. Între atmosferă şi biosferă: plantele în timpul nopţii şi animalele elimină prin respiraţie dioxid de carbon. De la începutul revoluţiei industriale concentraţia de metan în atmosferă a crescut cu 149 %.Carbonul este elementul principal care asigură viaţa. 1. care. el este angrenat în natură într-un circuit. Solubilitatea gazelor în apă descreşte pe măsură ce temperatura apei creşte.8 ppm efectul global este mai mic. prin efectul de seră au dus la începerea fenomenului de încălzire globală. reflectă selectiv radiaţia în infraroşu emisă de sol.  Între biosferă şi litosferă: în trecutul îndepărtat. În timpul zilei plantele asimilează carbonul din CO2 şi. totuşi. 385 ppm în iarna anului 2007. Capacitatea biosferei de a asimila carbonul este. ducând la o perturbaţie climatică extremă. Cea mai mare parte a combinaţiilor sub formă gazoasă este formată din dioxidul de carbon. ceea ce face ca el să producă un efect de seră. în special în carbonifer. pe care creşte vegetaţia. prin procesul de fotosinteză îl transformă în combinaţii organice.03 %) fiind de fapt urmarea acestei activităţi. care. Metanul Este o altă combinaţie chimică sub formă gazoasă în care se găseşte carbonul în atmosferă. de cca.  Între atmosferă şi litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă sub formă de CO2 prin activităţi antropice (arderea combustibililor fosili).

Producerea de CO2 prin arderea combustibililor fosili. Vulcanismul este un factor a cărui importanţă a fost subestimată până recent. încălzire. mare consumatoare de petrol. După cum s-a spus mai sus. De la începutul revoluţiei industriale concentraţia de dioxid de carbon a crescut cu 32 %. a căror ponderi în perioada 2000 2004 au fost:  arderea cărbunelui: 35 %  arderea combustibililor lichizi: 36 %  arderea combustibililor gazoşi: 20 %  instalaţiile de faclă la extragerea şi prelucrarea hidrocarburilor: 1 %  alte hidrocarburi: 1 %  producţia de ciment: 3 %  alte surse (transport maritim şi aerian necuprins în statisticile naţionale): 4 % Tările cu cele mai mari emisii de CO2 sunt Statele Unite ale Americii. ca urmare a activităţilor industriale.  Emisii de N2O ca urmare a folosirii îngrăşămintelor chimice şi a arderii combustibililor fosili. India şi Brazilia.  Emisii de compuşi halogenaţi datorită utilizării freonilor în instalaţiile frigorifice. în perioada actuală vaporizaţia creşte datorită încălzirii oceanelor.  Emisii de metan. precum şi datorită utilizării hexafluorurii de sulf ca protecţie împotriva arcurilor electrice. 25 % din efectul dioxidului de carbon.Vulcanismul contribuie la încălzirea globală în două moduri:  prin gazele cu efect de seră (în general CO2) care sunt conţinute în magmă. Efectul antropic Activitatea umană în perioada industrializării a dus la:  Emisii de dioxid de carbon ca urmare a arderii combustibililor fosili pentru transporturi. defrişări care reduc cantitatea de CO2 absorbită de plante. Deşi în secolul al XX-lea vaporizaţia s-a redus ca urmare a întunecării globale. a precipitaţiilor şi a numărului furtunilor. perfluorocarburile şi fluorura de sulf.  Creşterea concentraţiei aerosolilor. Creşterea emisiilor de CO2 este agravată de defrişări. producerea curentului electric în termocentrale şi în industrie.  prin cenuşa vulcanică. datorită scăpărilor prin neetanşeităţile conductelor de transport şi distribuţie a gazului metan precum şi datorită utilizării solului. ultimele rapoarte ale IPCC estimează acest efect la cca. urmate de China. Se consideră că efectul vulcanilor în perioada preindustrială (înainte de 1850) a fost de încălzire. creşterea temperaturii duce la creşterea cantităţii de vapori de apă care poate fi conţinută în atmosferă. iar ale Chinei şi Rusiei datorită industriilor lor energetice Efecte asupra atmosferei Efectele asupra atmosferei se manifestă prin creşterea vaporizaţiei. cum ar fi creşterea vacilor şi cultivarea orezului. ca urmare a activităţilor agricole. Rusia. climatizare. Indonezia.Efectul de seră global al ozonului este greu de estimat exact. în instalaţiile pentru stingerea incendiilor şi ca agent de propulsie în sprayuri. hidrofluorocarburile. şi aerosolii sulfuroşi care obturează radiaţia solară. dar după. efectul a fost de răcire. de exemplu mineritul la suprafaţă. Pentru a se 95 . Alte gaze care produc efect de seră: protoxidul de azot. datorită contribuţiei la întunecarea globală. care se datorează tot activităţii omului. Emisiile de CO2 ale SUA se datorază economiei sale.

În 2007. în 2004 a apărut primul ciclon în Atlanticul de sud. adică la acidifierea lor. Vârsta medie a gheţurilor arctice a scăzut în perioada 1988 . în special în vestul Americii de Nord. Retragerea gheţarilor alpini. Observaţii disparate indică retragerea gheţarilor începând din anul 1800. El începe în nordul Oceanului Atlantic cu mişcarea apelor sărate reci spre fund. Conform rapoartelor IPCC. a măririi concentraţiei gazelor cu efect de seră şi a deteriorării stratului de ozon. Unul din efectele încălzirii globale este creşterea nivelului mării. În general uraganele apăreau doar în Atlanticul de nord. însă efectul de creştere va mai dura mult timp. În ritmul actual.18 .2005 de la 6 la 3 ani.Se consideră că vaporizaţia crescută va genera furtuni. ape care curg de-a lungul continentelor America de Nord.0.1976. Încălzirea climei în această regiune este de cca. unele observatoare consideră că banchiza se va topi complet vara deja din 2013. Şi în Antarctica apar fenomene de topire. Dacă tendinţa continuă. în secolul al XX-lea nivelul oceanelor a crescut cu 0. ceea de poate duce chiar la deşertificare. de exemplu în Africa.075). se prevede o creştere a nivelulul mării de 0. Indonezia. Alpi. de Sud şi Antarctica până în oceanele Indian şi Pacific.1997 faţă de perioada 1958 . presupus de origine antropică.5 °C. Desprinderea gheţurilor de pe şelful Antarcticii a crescut în ultimul deceniu (până în 2008) cu 75 %. sau la favorizarea creşterii vegetaţiei în zonele aride. Se estimează că între anii 1751 şi 1994 pH-ul suprafeţei oceanelor a scăzut de la 8.2 m.  adaosul de apă provenit din topirea gheţurilor din calotele polare şi gheţarii tereştri. 2. Acolo se încălzesc şi se ridică la suprafaţă.59 m la sfârşitul secolului al XXI-lea şi de 2 m la sfârşitul secolului al XXIII-lea. Creşterea precipitaţiilor poate duce la intensificarea eroziunii în unele zone. urmând un traseu invers.1 . cu o scădere a suprafeţei sale cu 20 % în decursul unui singur an. Prin această mişcare o cantitate imensă de 96 .104 (o schimbare de 0. în Groenlanda.0. observaţiile din satelit au relevat o accelerare a topirii banchizei arctice. împinse şi de vânturile alizee. Nu se pot face previziuni exacte. (în loc de 0. Africa (Kilimandjaro) şi în America de Sud a fost folosită de IPCC în raportul său din 2001 drept probă a încălzirii globale. efect care are două cauze:  creşterea volumului apei prin dilatare în urma încălzirii. în loc de 2030 cât se estima înainte. Totuşi. deoarece rezultatele depind de modelele emisiilor gazelor cu efect de seră. Asia. Şi gheţarii tereştri suferă un proces de topire. Topirea calotelor polare Observaţiile din satelit indică o reducere treptată a suprafeţelor calotelor polare.179 la 8. Încălzirea s-ar datora schimbării direcţiei vânturilor dominante.7 °C în medie pe planetă). a dus la scăderea pH-ului apei de la suprafaţa oceanelor. Termosifonul salin este un fenomen de circulaţie globală a apelor oceanice. Creşterea nivelului mării în secolul al XX-lea.realiza echilibrul circuitului apei în natură trebuie să crească şi nivelul precipitaţiilor. iar grosimea medie a gheţurilor a scăzut cu 40 % în perioada 1993 . Dizolvarea în oceane a CO2 suplimentar din atmosferă.

Asigurările sunt direct afectate de modificările climatice. prin încălzire regiuni mai nordice devin propice pentru dezvoltarea pădurilor. observaţii care arată destabilizarea locală a climei şi dereglarea anotimpurilor. la apele reci se adaugă o mare cantitate de apă dulce. Raportul UE privind consecinţele încălzirii globale asupra mediului de securitate atrage atenţia asupra faptului că topirea gheţurilor arctice ar putea face exploatabile resurse naturale ca pescuitul. iar pe termen lung este posibil chiar să se oprească definitiv. devastând 241 600 ha. Efecte asupra litosferei Încălzirea globală determină ridicarea temperaturii solului. pot avea o durată de serviciu mai mică şi pot 97 . Statele Unite. astfel că efectul incendiilor de pădure asupra fenomenului de încălzire globală este incert.[82] Consecinţe economice.4 zile pe deceniu. sau zăcămintele de gaze naturale şi petrol care sunt momentan blocate sub platforma continentală îngheţată. deoarece contribuie la extinderea deşertului Sahara peste Sahel. în altele. Transport. cu un avans local de până la două săptâmâni. de exemplu la Torino. Prin topirea gheţurilor arctice.40 % se datorează încălzirii globale. un gaz cu efect de seră foarte puternic. 35 . cu densitate mai mică decât a apei sărate. IPCC prezintă o serie de observaţii privind influenţa încălzirii globale asupra biosferei. Între 20 iunie şi 8 iulie 2008 în California se declanşaseră deja 18 000 de incendii. Creşterea temperaturilor a permis cultivarea plantelor în locuri unde acest lucru nu era posibil. 96 % din ele au fost sesizate în Europa şi America de Nord şi doar 2.1 zile. ceea ce duce la uscarea lui. de exemplu în Africa. în 1990 el fiind atins cu 7 zile mai devreme ca în 1960. chiar mai mult.[83] Asupra agriculturii Un timp s-a crezut că încălzirea globală are efecte benefice asupra agriculturii datorită creşterii concentraţiei de CO2 asimilabil prin fotosinteză.4 .Deşi în unele locuri. Se estimează că în următoarele decenii ar putea fi eliberate până la 70 de miliarde tone de metan. de exemplu cultivarea orzului în Islanda. conductele pot fi afectate de variaţiile de temperatură mai mari. Efecte asupra biosferei. Drumurile. Un efect cert este însă eliberarea metanului prin topirea permafrostului siberian şi a gheţii.3. Fenomenul se observă şi la plante: in Europa. În afară de perturbarea ciclului carbonului. Aceste observaţii nu sunt însă distribuite uniform. ceea ce micşorează presiunea activă care determină scufundarea apelor reci. totuşi. Norvegia şi Danemarca. Asigurări.căldură este transportată de la ecuator spre nordul Europei. pistele de aterizare. căile ferate. încălzirea este favorabilă.2 . care astfel are o climă mult mai blândă decât alte regiuni de la aceeaşi latitudine. Momentul atingerii maximului anual al CO2 în atmosferă în emisfera nordică confirmă avansul anotimpurilor. de exemplu în Siberia. anotimpurile apar desincronizat faţă de prevederile astronomice. Acest lucru ar putea genera divergenţe între Rusia. frunzele şi florilor apar în medie mai repede cu 2. Se estimează că numărul catastrofelor naturale s-a triplat faţă de anii 1960. iar în unele zone. analog cu efectele despăduririlor. IPCC consideră că în secolul al XXI-lea circulaţia termosifonului salin se va încetini.0 zile pe deceniu. incendiile pot duce la eroziunea solului. Tot această încălzire poate determina deplasarea zonelor de pescuit spre nord. de exemplu Siberia. iar în America de Nord cu 1. Conform acestora.2. Canada. de 4. Deşi prin ardere se creează un efect sinergic. 3. Acest lucru influenţează de exemplu perioadele de migraţie ale păsărilor.2 zile pe deceniu. Al Gore demonstrând în filmul Un adevăr incomod funcţionarea termosifonului salin. ea are efecte dramatice. Un studiu asupra comportamentului sezonier al 130 de specii de animale a arătat un decalaj de cca. iar din acestea.75 % în alte continente. favorizând incendiile de pădure.

al utilizării solului. fenomenul El Niño.  Probleme privind dependenţa energetică. posibilităţile modelelor sunt limitate de capacitatea de calcul a calculatoarelor actuale. Tema a fost reluată pe larg în diferite cărţi. Unul dintre primele articole care au semnalat încălzirea globală a fost The Discovery of the Risk of Global Warming. în special a petrolierelor care nu pot trece prin Canalul Panama. datorită reliefului local. sau chiar evoluţia temperaturilor în întregul secol al XX-lea. un grup de generali în retragere ai SUA.4 °C în cursul secolului al XXI-lea. ceea ce face să nu-şi poată compensa pierderile în caz de dezastre naturale. Aceste modele iniţial simulau doar modificările de temperatură şi deplasările maselor de aer atmosferic şi de apă ale oceanelor.[89] Trecerea de nord-vest. cum sunt cele din Olanda. Lupta împotriva încălzirii globale Pentru a se putea analiza măsurile care se impun pentru combaterea încălzirii globale este nevoie de evaluarea atât a evoluţiei climei în viitorul imediat şi mai îndepărtat. 5000 de mile marine (9000 km) rutele navelor între Europa şi Asia. Apărare. deoarece este singurul teren fertil la care au acces.necesita întreţinere sporită.Aceste modele sunt acceptate de comunitatea ştiinţifică şi pot simula înclusiv variaţii climatice sezoniere. variaţia nivelului apei în nordul oceanului Atlantic. negocieri finalizate prin Protocolul de la Kyoto.  Migrarea populaţiilor din zonele afectate de dezastre. topirea permafrostului poate afecta aeroporturile. datorat în cea mai mare parte modelării fenomenelor care se petrec la scară mică. care au relevat câteva aspecte:[97]  Acutizarea conflictelor în zonele afectate de dezastre provocate de schimbările climatice. Creşterea temperaturilor măreşte riscul afecţiunilor cardiovasculare şi măreşte concentraţiile de ozon troposferic. a celulelor de furtună şi a circulaţiei de aer locale. efectul aerosolilor. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) apreciază că procesul de încălzire globală este vinovat de moartea anuală a 150 000 de persoane şi îmbolnăvirea altor 5 milioane din cauza valurilor de căldură sau a diferitelor calamităţi naturale declanşate de acest proces. încluzând efectul de seră (inclusiv ciclul carbonului şi efectul antropic). al oceanelor şi al forcingului radiativ.2012 să reducă emisiile poluante cu 98 .1 . cât şi a efectului măsurilor propuse. Acest lucru scurtează cu cca. în iunie 2008 canicula a determinat 187 de cazuri care au necesitat ajutor medical. Topirea gheţurilor arctice în perioada de vară poate deschide trecerea de nord-vest. cum ar fi modelarea norilor. În România. cu care se obţin previziunile. care în 2007 s-a deschis navigaţiei în mod natural pentru prima oară în istorie. Sănătate. Cu toate astea. Desigur. Aceste modele estimează că clima globală se va încălzi cu 1. Ulterior modelele au fost dezvoltate. Implicaţiile încălzirii globale din punct de vedere militar au fost examinate de Consiliul Consultativ Militar (engleză Military Advisory Board). al norilor. care este un poluant care poate produce astm bronşic. Dezbateri social-politice.6. Estimările variază din cauza faptului că nu poate fi prevăzută evoluţia emisiilor de gaze care cauzează efectul de seră. În decembrie 1997 160 de ţări au participat la Kyoto la negocieri privind emisiile de gaze de seră. [9 În acest scop au fost elaborate diverse modele climatice. Bangladesh şi la Veneţia. Inundaţii. din care 139 în Bucureşti. Sărăcia face să nu poată plăti asigurări. Prin acest protocol ţările industrializate se obligă ca în perioada 2008 . IPCC consideră modelele climatice drept instrumente pertinente pentru obţinerea previziunilor privind evoluţia climei. În plus. În zonele inundabile trăiesc adesea comunităţi foarte sărace. modelele prezintă încă un oarecare grad de incertitudine. în special a zonelor foarte joase. Ridicarea nivelului mării duce la acutizarea problemelor inundaţiilor. De exemplu.

 Straturile de gheaţă din Antarctica îşi sporesc dimensiunile.  Gaura din stratul de ozon provoacă încălzirea globala.  Temperaturile nu cresc peste tot. Pentru a evita foarte probabila depăşire a celor 2 °C ar trebui ca nivelele de CO2 să fie stabilizate imediat. aşa că încălzirea globală este un mit După această carte s-a turnat un film cu acelaşi nume.  Variaţiunile climatice în timp sunt normale. Nairobi (2006) şi Bali (2007). La ultima s-au discutat probleme ca: reducerea despăduririlor. 30 % din emisii.5. Actual. Limitarea încălzirii globale se reduce practic la limitarea concentraţiilor de CO2 la 400 .  Avertismentele oamenilor de ştiinţă provin numai din faptul că oraşele reţin căldura şi nu au nimic de-a face cu gazele de seră  Încălzirea globală este ceva bun. adoptarea şi transferul de noi tehnologii. Ultimele conferinţe au avut loc la Montreal (2005). examinarea raportului IPCC. 99 . film care a obţinut Premiul Oscar pe 2007 pentru cel mai bun film documentar. Valorile în ianuarie 2007 sunt de 383 ppm şi cresc anual cu 2 ppm.  Reducerea consumului energetic prin reducerea iluminatului artificial. Acest lucru este valabil în special pentru România. SUA rămânând singura ţară industrializată care nu l-a ratificat. aşa că schimbările pe care le observăm acum fac parte dintr-un ciclu natura. iniţiativă la care au aderat încă 23 de oraşe mari din lume. Economia de energie Una dintre cele mai bune acţiuni pentru reducerea încălzirii globale este reducerea consumului de energie prin:  Adoptarea de tehnologii moderne. responsabile de cca. An Inconvenient Truth (Un adevăr incomod) prezintă zece prejudecăţi care circulă cu privire la încălzirea globală:  Nu există un răspuns comun al oamenilor de ştiinţă la întrebarea dacă oamenii sunt cei care cauzează schimbările climatice. a cărei industrie se bazează pe tehnologii vechi. dezvoltarea. Al Gore. în contrast cu adaptarea la încălzirea globală. care nu sunt energointensive. La negocieri n-au participat SUA şi Australia. ajunsă în 2007 la cea de a 13a ediţie. care prevede măsuri pentru limitarea încălzirii globale la 2 °C. în cartea sa.  Nu putem face nimic în legătură cu criza mediului.aşa că nu are niciun sens să ne facem prea multe probleme în legătură cu CO2. pentru că ne va scăpa de iernile reci şi va face ca plantele să crească mai repede  Încălzirea globală este rezultatul prăbuşirii unui meteorit în Siberia la începutul secolului al XX-lea. Recent Australia a ratificat protocolul.2 % în comparaţie cu emisiile din 1990. în care Al Gore prezintă materialele din carte.  Multe lucruri pot afecta climatul .500 ppm în volum. aşa că. Sydney a avut iniţiativa stingerii în 29 martie 2008 a luminilor timp de o oră. în scopul dezbaterii problemei încălzirii globale se organizează anual Conferinţa Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice. ghidul de implementare al articolului 6 al Protocolului de la Kyoto. fost vicepreşedinte al SUA în timpul preşedinţiei lui Bill Clinton. Măsuri In cadrul UE se discută despre limitarea încălzirii globale. Consumul specific de energie primară pe unitatea de venit naţional este în România de circa două ori mai mare decât media din Uniunea Europeană. cele mai bune practici privind folosirea solului etc. Este deja prea târziu. ceea ce nu se întrezăreşte prin prisma programelor actuale. pesemne nu este adevărat că încălzirea globală face gheţarii şi banchizele să se topească. Calea propusă este reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră prin reducerea consumurilor energetice şi utilizarea energiei din surse regenerabile. Pentru popularizare.

uleiul rezultat (biodiesel) putând înlocui relativ simplu combustibilul pentru motoarele diesel ale autovehiculelor. deci emisiile de CO2 în atmosferă. deoarece ritmul de regenerare al copacilor este mic. o Efectele încălzirii globale degradează calitatea vieţii pe Pământ. In concluziie: o Încălzirea globală este. un fapt incontestabil. Totuşi arderea lemnului nu este o soluţie bună. energie hidraulică şi energia eoliană. Energia hidraulică exploatabilă actual este limitată şi nu poate satisface cererea. 30 de ani. cât şi în instalaţii de încălzire individuale care ard boabe de porumb în loc de peleţi. Pentru asigurarea necesităţilor energetice este nevoie de cultivarea cu porumb destinat arderii a cca. Energia eoliană este disponibilă doar în anumite zone. ecologic. recent. Altă cale este fermentarea porumbului în vederea producţiei de etanol. Biomasa Arderea biomasei s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Din punct de vedere al ciclului carbonului arderea plantelor este ecologică. care în cultură se reface anual. Arderea se poate face atât în termocentrale. acest carbon provine chiar din CO2 din atmosferă. 15 % din suprafaţa agricolă. Producţia de CO2 în România depăşeşte pe cea a Regatului Unit datorită tehnologiilor ineficiente. care introduce în atmosferă noi cantităţi de CO2. Tot drept culturi energetice pot fi considerate culturile de floarea soarelui. spre deosebire de arderea combustibililor fosili. cum sunt energia solară. Energiile alternative În scopul reducerii emisiilor de CO2 se recomandă utilizarea energiilor care nu se bazează pe tehnologia de ardere. O soluţie alternativă este arderea porumbului. Captarea energiei solare este dificilă. este reluată fezabilitatea acestei soluţii. Proporţional scade cantitatea ce combustibil consumată. Prin reducerea consumului de energie scade sarcina termocentralelor. însă ea joacă un rol cheie în acoperirea vârfurilor de sarcină.  100 . Deci arderea plantelor este un proces de reciclare a carbonului. regenerarea lemnului durând cca. Energia nucleară Deşi în urma accidentului de la Cernobîl energetica nucleară a intrat într-un con de umbră. însă aceasta este considerată o cale mai puţin eficientă. iar randamentul captării sale este scăzut. În acest caz culturile de porumb joacă rolul unui imens captator solar.Eficientizarea transportului prin folosirea hidrogenului drept combustibil în locul hidrocarburilor. prin prisma reducerii emisiilor de CO2. care însă trebuie echipate cu instalaţii de ardere adaptate acestui tip de combustibil. oamenii folosind drept combustibil lemnul. actual recomandările sunt ca ea să fie captată sub formă de biomasă. soia şi în special rapiţă. prin folosirea biodieselului drept combustibil regenerabil şi prin înlocuirea transportului cu camioanele cu cel pe calea ferată. o Comunitatea ştiinţifică admite că principala cauză a încălzirii globale este creşterea concentraţiei de CO2 din atmosferă ca rezultat al activitatăţii umane. o Omenirea poate şi trebuie să ia măsuri pentru oprirea contribuţiei sale la încălzirea globală. captat în procesul de fotosinteză. conform observaţiilor. Opţiunea este sprijinită de American Corn Growers Assocication. Deşi prin arderea lor carbonul coţinut în ele este eliberat în atmosferă sub formă de CO2. instalaţii care se găsesc în comerţ.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful