You are on page 1of 7

Consideraii generale Pentru nceput trebuie s semnalm faptul c, interesul pentru JOC este determinat de evoluia cercetarilor biologice

i psihologice din a doua jumtate a sec.al XVIII-lea i din ntregul secol al XIX-lea. Evolutionismul, instaurat treptat ca modalitate de gandire, a modificat maniera de a aborda si analiza orice fenomen si a marcat triumful unei optici deterministe in care se conturau argumente pentru ipoteza unei continuitati intre conduita animala si conduita umana, fapt ce a deschis un camp de cercetare imens. E vorba de studiile privindjocul ca activitate/conduita specifica (conduita de crestere), atat animalelor superioare inzestrate cu un sistem nervos dezvoltat, cat si omului. De pilda, Spencer, exponent al biologismului, considera jocul expresia facultatilor si energiilor care s-au eliberat temporar de satisfacerea imperativelor biologice fundamentale prin dezimplicarea psihicului din functiile de conservare a viatii si concentrarea lui intr-o suita de miscari fara obiect, o zburdalnicie naturala neangajata.Aceasta viziune asupra jocului o extinde la toate speciile superioare, legand-o de aparitia unui timp liber neabsorbit de cerintele imediate. In aceasta acceptiune jocul este rupt de dimensiunea sa sociala. Mai tarziu, determinismului biologic i se adauga complementar ipoteza determinarii sociale a constiintei si personalitatii umane (cf. Ursula Schiopu, 1970, p.3). Astfel, interesul s-a deplasat spre aria aspectelor caracteristice jocurilor copiilor de diferite varste si din diferite regiuni si zone geografice, ceea ce releva faptul ca, aspectele sociale ale jocului trec pe primul plan.
Un interes deosebit il prezinta, in acest sens, problema aparitiei jocului copilului in cadrul societatii. Datele privind viata si dezvoltarea copilului, jocurile acestuia pe treptele timpurii ale dezvoltarii societatii lipsesc aproape cu desavarsire. Exista, e adevarat, nenumarate descrieri cu caracter etnografic, antropologic si geografic, dar extrem de schematice si fragmentare, referitoare la joc. Unele ofera indicii referitoare la modul de viata al copiilor, dar nu contin detalii asupra jocurilor lor ; altele, dimpotriva, descriu doar jocurile copiilor (Idem, p. 42).

Problema momentului istoric al aparitiei jocului este legata strans de caracterul educatiei generatiilor tinere in societatile arhaice. Pe baza unui material vast, R. Alt (1956) indica existenta initiala a unui caracter unitar intre activitatea de munca si cea de educatie, relevand caracterul inseparabil al educatiei ca functie sociala specifica. Prin urmare, pe treptele cele mai vechi ale dezvoltarii sociale, pozitia copilului se caracterizeaza inainte de toate prin includerea lui timpurie in activitatea productiva a adultilor. Cu cat societatea e situata pe o treapta mai primitiva de dezvoltare, cu atat copilul participa mai devreme la munca productiva a adultilor. Etnografii si calatorii care au descris viata unor triburi primitive ne informeaza ca, copiii se joaca putin, iar daca se joaca, ei practica un tip de joc care reflecta pe de-antregul viata sociala a adultilor (cf. Elkonin, 1980, p. 50). Acest fapt are o deosebita importanta pentru critica conceptiilor biologizante despre joc. Datele inserate, afirma Elkonin,demonstreaza suficient de clar faptul ca originea jocului este sociala, iar evolutia sa reflecta tipul de societate dintr-o anumita etapa istorica (Idem, p. 69). Factorul social-istoric imprima, asadar, in mai mare masura, elemente de continut specific jocului. In acest sens, antropogeneza, ne permite sa formulam ipoteza dezvoltarii concomitente a jocului si a muncii intr-o interrelatie complexa (Ursula Schiopu, 1970, p. 10). De la varste foarte mici, copiii exersau diferite actiuni ale adultilor, folosindu-se de unelte confectionate pe masura dezvoltarii lor fizice (jocul-exercitiu : copiii construiau barcute, casute de nisip si lut etc.). Argumentul material-istoric al acestei inrudiri se obiectiveaza in frecventa gasire in numeroase sapaturi arheologice a unor obiecte miniaturale (figurine, arme minuscule de vanatoare), pe care leam putea numi ''jucarii''-desi este foarte probabil ca acestea sa fi avut si un oarecare rol ritual (de ex., papusa era considerata in unele triburi, atat jucarie, cat mai ales obiect care simboliza fecunditatea ; se transmitea din mama in fiica, de-a lungul a catorva generatii (Idem, pp. 17-18).

Aceste doua tipuri de activitate umana, dincolo de asemanarile privind nivelurile si componentele nervoase, fiziologice, psihologice, sunt subtil diferentiate, fiind activitati complementare. Din aceasta perspectiva, jocul apare ca activitate dominanta, cu functie pregnant formativa in copilarie, iar munca, cu aceleasi caracteristici, din ce in ce mai pregnante, pe masura ce se depaseste copilaria. In aceeasi ordine de idei, jocul prilejuieste o refacere energetica, o relaxare, o odihna activa evidenta, pe cand munca presupune, pe langa efort fizic sau intelectual, si un important consum de energie ce se impune a fi refacuta. Drept complementaritate, jocul copilului pregateste terenul psihologic al muncii adultului ; jocul stimuleaza tonusul, antrenarea si participarea sociala, depasirea obstacolelor, gasirea de solutii ; la aceasta se adauga faptul ca antrenarea psihomotorie foarte activa ce are loc in joc, contribuie la dezvoltarea psihica generala in mod intensiv, fapt ce determina punerea in evidenta a functiei formative si sociale a jocului. Diferentierea joc-munca este posibila, insa, intr-o etapa istorica mult mai avansata din punct de vedere socio-cultural si economic (exista si astazi organizatii tribale primitive, unde diferentierea joc-munca nu exista in mentalitatea localnicilor). Aceasta diferentiere este sustinuta de psihologi celebri : H.Pieron considera jocul o activitate agreabila ce se opune activitatii de munca. Definirea jocului de catre P. Janet ca activitate inferioara neadaptata la viata reala si definitia lui J. Piaget cu privire la joc, definitie ce considera ca jocul consta in asimilarea ce functioneaza pentru ea insasi fara nici un efort de acomodare, pun in evidenta complexitatea acestei forme de activitate. Dincolo de dovezile materiale care sustin existenta jocurilor si a jucariilor, mai ales in societatile antice avansate (Egipt, India, China, Sumer, Grecia, Roma) exista si alte forme de atestare : folklorul, dansuri si ceremoniale, ritualuri, care evidentiaza prezenta jocului socializat al adultilor si pun in evidenta inrudiri complexe ale jocului cu arta. Chiar poezia, filosofia, fantezia umana, intelepciunea sub forma intrebarilor enigmatice, ca forme de cultura, stau sub semnul jocului, arata Huizinga (1988). Caracteristica este si prezenta jocurilor sportive. Inscriptii pe monumente funerare, evocari de atleti sau de competitii in care s-au evidentiat razboinici renumiti exista in mai toate lucrarile vechi de istoriografie. In antichitatea greaca (jocurile olimpice), dar mai ales in cea romana (jocurile de arena), jocurile ocupau o pondere insemnata in viata Cetatii, cel putin tot atat cat ocupa si astazi. Jocurile adultilor au evoluat in directia asa-numitelor jocuri de societate, foarte la moda in sec. al XVIII-lea si al XIX-lea. Aceste jocuri s-au conservat astazi pe o linie de stimulare a competitiei, similara cu cea a jocurilor sportive (olimpiadele de sah, de ex.). Multe din ele au ramas, insa, prin cafenele, cluburi sau intruniri de familie, ca jocuri de divertisment (jocuri de carti, domino, remy etc.). Se poate presupune ca jocurile copiilor si tinerilor contemporani sunt mult mai bogate in continut psihologic si in incorporare de continuturi sociale decat jocurile copiilor din societatea primitiva, in conditiile in care societatea dispune de mijloace de informare din ce in ce mai sofisticate si mai diversificate. Dezvoltarea intensa culturala, evenimentele ce o caracterizeaza, aduc dupa sine modificari si incorporari de jocuri noi in viata copiilor (jocul de-a expozitia, de-a farfuriile zburatoare etc.).

2. Jocul - obiect de studiu al T.P.J.

Pe baza cercetarilor biologice, psihologice, pedagogice, etnologice, antropologice etc., s-a constituit T.P.J. ca disciplina stiintifica, avand ca obiect de cercetare JOCUL vazut ca activitate complexa, fundamentala in formarea si dezvoltarea personalitatii umane, mai ales in primele etape ale ontogenezei. Teoria si practica jocului are ecou in organizarea activitatilor specifice gradinitei, dar si in organizarea asistentei psiho-sociale a copiilor prescolari si nu numai. Ea ne ajuta sa intelegem cum se implica jocul in procesul de invatare si ne arata, totodata, cu ce si cum poate contribui el la evolutia personalitatii umane din punct de vedere bio-psiho-socio-cultural. Ce este jocul ? In mai toate dictionarele lingvistice, cuvintele joc, a se juca prezinta multiple sensuri : activitate sau actiune exercitata cu precadere de copil ; interpretare a rolului intr-o piesa (joc scenic) ; amuzament ; un sens figurat (ex. : jocul cu focul, jocul naturii, jocul destinului) ; simularea (a juca o festa cuiva, a juca o comedie) ; ocuparea unei anumite pozitii ierarhice (a juca un rol conducator) ; riscul (a se juca cu viata, a se juca cu oamenii,etc.).

Notiunea de joc prezinta, in genere, anumite particularitati, in diferite etape istorice si la diferite popoare : greci - Cercetarile de lingvistica ale lui Huizinga (1998) atesta prezenta mai multor cuvinte care redau notiunea de joc. Astfel, pentru a defini sfera jocurilor in general se folosesc cel putin trei cuvinte : paidia ce are sensul de ''ceea ce tine de copil'' si se diferentiaza de ''paidea'' ce inseamna puerilitate. Cuvantul ''paidia'', impreuna cu derivatele sale, paizein = a se juca si paignion = jucarie, poate desemna variate forme de joc, pana la jocurile elevate sau jocurile sfinte, rituale. Jocurile cu caracter de lupta sau de competitie, domeniu important in viata vechilor greci, sunt denumite prin cuvantul agon ( cf. Mariana Popa, 2002, p.13). romani - ludo, desemna bucuria, veselia, iar ludus, ludere semnifica insusi jocul. Pentru a glumi sau a spune sotii exista un alt cuvant : jocus, jocare. Acest cuvant este cel care a trecut in limbile romanice si si-a extins semnificatia la cea de joc, a juca. in limbile germanice - jocului ii este conferit si un sens erotic. Cuvintele spielkind, anspielen, nunespiel, laichen, leka se refera la erotismul oamenilor sau al animalelor. Acest sens al jocului este impartasit de multe popoare. Buytendijke (1933) numeste jocul dragostei cel mai pur exemplu dintre toate jocurile, care prezinta in modul cel mai limpede toate semnalmentele lui (Idem, p. 15).

indieni - in limba sanscrita, kridati este un termen general pentru joc si indica atat joaca animalelor, a copiilor, a adultilor pe de o parte, dar si miscarea valurilor, a vantului, fiind propriu si pentru exprimarea dansului sau a spectacolului dramatic. Un alt cuvant lila este folosit pentru a desemna ceea ce se leagana dar si factorul voios, usor, zglobiu al jocului, redand totodata si si sensul de aparenta, imitare. chinezi - nu exista o denumire sugestiva pentru notiunea de joc. Cuvantul won se refera la jocul copiilor si are sensul de a fi adancit in ceva in mod facil.Jocul de indemanare, competitia, jocul de noroc sunt desemnate cu alti termeni : cheng si sai adica competitie organizata in vederea obtinerii unor premii. japonezi - exista un singur cuvant pentru functia de joc : asobu, ce are sensul de distractie, destindere, amuzament, excursie, joc de noroc, a imita, a juca ceva dar si a fi fara lucru.

Ulterior, dupa cum arata Elkonin in lucrarea Psihologia jocului (1980, p. 14), in toate limbile europene cuvantul joc a inceput sa se extinda asupra unei largi sfere de actiuni umane care, pe de o parte, nu presupun o munca grea, iar pe de alta parte, ofera oamenilor veselie si satisfactie. In prezent, se considera ca jocul reprezinta tipul fundamental de activitate a copilului si, in acelasi timp, mijloc de instruire si educatie prin care copilul se dezvolta fizic, intelectual si social, de aceeasi importanta ca si activitatile de invatare si munca. Jocul este o forma de activitate specifica pentru copil si hotaratoare pentru dezvoltarea lui psihica, arata U. Schiopu in Dictionar de psihologie (1997), al carei coordonator este. Studiind jocul copilului in perioada prescolara, autoarea precizeaza in lucrarea Probleme psihologice ale jocului si distractiilor (1970) ca, prin intermediul jocului, copilul pune in actiune posibilitatile care decurg din structura sa particulara, traduce in fapt potentele virtuale care apar succesiv la suprafata fiintei sale, le asimileaza si le dezvolta. Copilul cauta in joc o incercare capabila de a-i permite sasi afirme Eul sau, jocul avand pentru copil rolul pe care munca o are pentru adult. Copilul se simte puternic prin succesele sale ludice. Acest fapt este determinat in primul rand de aparitia reprezentarii. In acest moment al evolutiei ontogenetice, jocul isi schimba aspectul devenind intentional, capatand o finalitate constienta. El nu mai rezulta doar dintr-un indemn al tendintelor, ci dintr-un indemn al intregii fiinte constiente. Istoria jocului infantil este, de fapt, arata Ursula Schiopu, istoria personalitatii care se dezvolta si care se formeaza treptat. In Dictionarul de psihologie (1978), P. Popescu-Neveanu precizeaza : jocul este un mod de dobandire si precizare a cunostintelor prin actiune. Prin joc se dezvolta procesele psihice de reflectare directa si nemijlocita a realitatii - perceptiile (manuind diferite obiecte si materiale, copilului i se dezvolta perceptiile de marime, forma, culoare, greutate, distanta etc.) si reprezentarile -, dar si procesele psihice intelectuale, memoria, gandirea, imaginatia. Jocul este o activitate de gandire, arata Popescu-Neveanu, intrucat este orientat spre rezolvarea de probleme, spre gasirea cailor in vederea depasirii unor obstacole, actiunea si cuvantul constituind principalele mijloace ale jocului. In stransa unitate cu celelalte procese de cunoastere, prin joc se dezvolta si limbajul copilului. Dupa cum nu exista jocuri fara miscare si fara actiune, tot asa nu exista nici jocuri lipsite de reactii verbale. In acest sens, Tina Bruce (1993) mentioneaza ca copilul vorbeste chiar si atunci cand se joaca singur. In aceasta etapa de dezvoltare a vorbirii, solutionarea problemelor nu se poate realiza pe planul limbajului interior, ci prin reactii verbale deschise. Copilul gandeste cu voce tare. De asemenea, in cadrul jocurilor colective, copiii se inteleg asupra subiectului, isi repartizeaza

rolurile, isi comunica impresiile si astfel isi activeaza vocabularul, isi precizeaza semnificatia cuvintelor, isi dezvolta limbajul contextual. In joc, copilul reflecta ambianta si, prin imitatie, activitatea adultilor. Jocurile copiilor sunt forme specifice de comportare a acestora fata de lumea inconjuratoare, reactii fata de aspectele cele mai diverse ale impresiilor ce actioneaza asupra lor. Prin intermediul jocului se reflecta importante aspecte si episoade de viata, se reproduc variate si numeroase forme de relatii sociale. Jocul reflecta, in mic, existenta sociala. Jocul apare, astfel, ca un important mijloc de manifestare si dezvoltare a emotiilor si sentimentelor socio-morale. Janet R. Moyles (1992) considera jocul nu numai mediul ideal unde copiii invata, dar in acelasi timp, mediul in care adultii pot invata cel mai bine despre copii si nevoile lor. Astazi a devenit un fapt banal semnalarea rolului capital al jocului in dezvoltarea copilului si chiar a adultului. ''Omul nu este intreg decat atunci cand se joaca'', afirma Schiller. Norbert Sillamy, in Dictionar de psihologie (1996, p. 171), defineste jocul astfel : activitate fizica sau mentala fara finalitate utila, careia i te dedici din simpla placere. Dar jocul este privit de Sillamy nu numai ca activitate specifica copilului (.pentru copil totul este joc) ci si ca : Metoda de instruire (in invatamantul prescolar, chiar si primar - joc educativ/joc didactic) ; Mijloc de investigatie si tratament psihologic, in special la copii : modelaj, marionete, dar si la adolescenti si adulti - se discuta, in acest sens, de JOCOTERAPIE sau LUDOTERAPIE, ca tehnica folosita cu precadere in psihiatrie, psihoterapie, pentru a favoriza resocializarea pacientilor (jocuri de indemanare, jocuri de competitie etc.) ;
Tehnica de grup, destinata formarii participantilor (joc de rol) - este derivata din psihodrama lui Moreno si ia forma unei improvizatii teatrale pe o tema aleasa in prealabil de toti participantii ; este un instrument de perfectionare personala (capacitate de comunicare, solutionare de probleme, interrelationare optima), dar si mijloc de selectie profesionala a candidatilor.

Pe masura ce are loc indepartarea de copilarie, jocul se apropie tot mai mult ca functii si forma de activitatile distractive reunite prin termenul de loisir, definit fie catimp liber disponibil in afara muncii, fie ca activitate distractiva propriu-zisa. Termenul are circulatie de relativ putin timp. Etimologia cuvantului ne duce la vechiul verb francez loisir care are semnificatia de a fi permis (etre permis). Exista granite foarte mobile intre joc si activitatile distractive. Prin felul de antrenare, multe jocuri se aseamana cu activitatile de tip loisir, jocul avand evidente functii distractive, de relaxare si de instruire. Pe de alta parte, anumite activitati neludice pot capata caracter de joc (colectionarea poate fi considerata o forma de joc data fiind starea de traire euforica si cadrul motivational ce o caracterizeaza).

Inrudirea cu activitatile de tip loisir este foarte mare, ceea ce justifica faptul ca pe masura ce copilul creste, locul jocului privit ca forma specifica de comportament al copilului fata de mediul inconjurator este preluat de activitatile distractive care, chiar daca nu pot fi considerate activitati de joc in totala aceeptie a cuvantului, au functiile si cara cteristicile psihologice ale acestuia, arata Ursula Schiopu (1970, pp.13-14).

3. Caracteristicile si functiile jocului Caracter universal si permanent. Jocul este o realitate prezenta in viata omului, indiferent de varsta acestuia, regiunea geografica sau etapa istorica. Caracter polivalent. S. Iliov afirma ca jocul are un caracter polivalent, in sensul in care el este pentru copilsi munca si arta si realitate si fantezie. Pe de alta parte, jocul inseamna si o varietate de semnificatii de la sensul pozitiv pana la cel negativ. El poate numi o activitate cu caracter constructiv, distractiva, placuta sau dimpotriva (jocuri de noroc). De asemenea, jocul prezinta o gama diversa de domenii in care se aplica : medicina, psihologie, pedagogie, asistenta sociala, teatru s.a.m.d.. Caracter complex. Jocul este o activitate determinanta pentru formarea si dezvoltarea personalitatii umane. In lucrarea Copilul si jocul (1967, p.19), Jean Chteau considera ca prin joc, copilul traduce potentele virtuale care apar succesiv la suprafata fiintei sale ; lumea jocului este o anticipare a lumii preocuparilor serioase, este o exersare, in

plan imaginar, a viitorului personal. Un copil care nu vrea sa se joace este un copil a carui personalitate nu se afirma, care se multumeste sa fie mic si slab, o fiinta fara mandrie, o fiinta fara viitor ( 1967, pp.19-34). De asemenea, diversele studii si observatii asupra jocului au pus in evidenta multiple functii ale acestuia. In sens larg, acestea pot fi : functii principale sau esentiale, functii secundare si functii marginale ale jocului, in raport cu etapa de dezvoltare si cu aportul in procesul de evolutie si integrare sociala (U. Schiopu, 1970, p. 52). Functia principala a jocului se exprima in asimilarea practica si mentala a caracteristicilor lumii si vietii. Este o functie de cunoastere, care scoate in evidenta caracteristicile cognitive ale jocului, amplitudinea acestora pe parcursul dezvoltarii copilului. Alta functie importanta este aceea de exersare complexa stimulativa a miscarilor, de contributie activa la cresterea si dezvoltarea organismului. Este functia pusa in evidenta de Carr si Gross. Se manifesta ca functie principala in copilarie, devenind, treptat, functie marginala in perioada adolescentei. Aceasta functie apare ca principala in jocurile de miscare sau in jocurile sportive de competitie si secundara in jocurile simple de manuire de obiecte proprii copiilor mici sau in jocurile didactice de tipul loto-urilor, sah-ului etc. Functia formativ-educativa a fost pusa in evidenta de timpuriu de pedagogul Frobel si dezvoltata de pedagogia moderna. Prin joc se dezvolta intreaga personalitate a copilului. Se poate spune, arata Ursula Schiopu, ca jocurile constituie o scoala a energiei, a educatiei, a conduitei, a gesturilor, a imaginatiei. (.). In acelasi sens, jocul educa atentia, abilitati si capacitati fizice si intelectuale, trasaturile operative ale caracterului (perseverenta, promptitudinea, spiritul de ordine, darzenia etc.), trasaturi legate de atitudinea fata de colectiv, corectitudinea, spiritul de dreptate, cel de competitie, sociabilitatea in genere. In felul acesta jocul modeleaza dimensiunile etice ale conduitei (Idem, p. 53). Cercetarile numerosilor psihologi arata faptul ca exista etape ontogenetice in care copiii trebuie invatati sa se joace. Copiii mici de sub si peste un an privati de joc au o dezvoltare lenta si sinuoasa. Experimentul realizat de Rene Spitz, care a studiat dezvoltarea psihomotorie a unor copii aflati in conditii de ingrijire optima in orase ultramoderne, fara mamele lor si, in paralel, dezvoltarea unor copii nascuti si crescuti in penitenciare impreuna cu mamele lor, a scos in evidenta faptul ca cei din urma au o dezvoltare mult mai favorabila, psihica, intelectuala, in primii ani de viata, datorita prezentei mamei care faciliteaza invatarea de contact social si de joc a copilului (cf. Ursula Schiopu, p.53). Printre functiile secundare ale jocului se numara : functia de echilibru si tonificare prin caracterul activ si compensator pe care-l intretine complementar jocul fata de activitatile cu caracter tensional (jocul ca activitate de tip loisir) ; functia de compensare este strans legata de functiile catartice si proiective ale jocului. Cu cat viata sociala este mai tensionata cu atat loisir-urile capata un rol mai important compensator si complementar in existenta individului.

Functia terapeutica, considerata ca marginala, se utilizeaza cu succes in cazuri maladive (copii care nu stiu sa se joace). Se constituie pe seama proprietatilor proiective ale jocului precum si pe functia de integrare in rol prin transfigurarea trasaturilor de personalitate individuale si a comutarii lor in trasaturile personajelor substituite in joc.

Functia terapeutic-compensatorie devine functie principala in procesul de terapie complexa recuperatorie integrata la diferitele categorii de copii cu tulburari de dezvoltare. Jocul poate fi intarziat la copiii cu retard intelectual sau cu deficiente senzoriale. De asemenea, jocul poate dezvolta forme anormale sau poate fi intarziat in cazul copiilor care au perturbari emotionale sau tulburari de comportament. In aceste situatii, interventia specialistilor pentru crearea unor programe structurate de dezvoltare si sustinere a jocului este imperios necesara (cf. Mariana Popa, 2002, pp. 45-46).

CONCLUZIE :

In esenta, putem afirma ca jocul este o activitate specific umana, fiind una din variatele activitati ale oamenilor si in stransa interdependenta cu acestea, fiind determinat de celelalte activitati si determinandu-le pe toate acestea, invatarea, munca si creatia neputandu-se realiza in afara jocului, dupa cum acesta nu ar putea exista fara a fi purtatorul principalelor elemente psihologice de esenta neludica ale oricarei ocupatii specific umane.

Jocul a fost, este si va fi o prezenta permanenta in viata oamenilor, o realitate care a depasit de mult granitele de varsta. Jocul este un fenomen de cultura si civilizatie multidimensional.