You are on page 1of 62

Teodor N.

Ţîrdea

BIOETICĂ

Manual
Chişinău - 2002

1

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE ―NICOLAE TESTEMIŢANU ‖ DIN REPUBLICA MOLDOVA

Teodor N.ŢÎRDEA

BIOETICĂ

Manual
Chişinău - 2002

2

CZU Ţ

Bioetică. Manual. Chişinău, 2002…p.

Ţîrdea Teodor N.

Autorul

.........................................

Recenzenţi oficiali:

ISBN...................................

 Teodor N.Ţîrdea, 2002

3

Astărăstoae. Petru V. Materialele conferinţei a IV-a ştiinţifice internaţionale 7-8 aprilie 1999. Eugen P. d.ş. №3.Berlinschi. Биоэтика: проблемы. 1997.Ţîrdea. 1997. aliniaritate..Ţîrdea. acad. Sănătatea: aspecte socio-filosofice şi etico-medicale. Materialele conferinţei a III-a ştiinţifice internaţionale 27-28 martie 1997. Chişinău. 3-5 марта 1998 г. А. 1993.Popuşoi. 1999. ştiinţific. 1993. Iaşi. autoorganizare. acad. А. Filosofia contemporană – filosofie a supravieţuirii // Filosofie. Petru V.f. Teodor N.f. Chişinău. Principii de bioetică.Ţîrdea. Люсьен Сэв. Цырдя. (Материалы «круглого стола») // Вопросы философии. 1998. Bioetică. Teodor N.h. № 10. 2000. 4 . Medicină.Ţîrdea. Medicină practică: probleme de existenţă şi de supravieţuire ale omului. Filosofie-Etică-Medicină. №5. Teodor N. П. Red. перспективы. 1992. Chişinău.Урсул. C.Ţîrdea.//Вопросы философии.Bibliografie selectivă Teodor N. redacţia ştiinţifică a acad. Teodor N. Gh.Д.Ţîrdea. // Илиадевские чтения. Teodor N. 1998. Informatizarea.1994. Путь в ноосферу (Концепция выживания и устойчивого развития цивилизации). Ф. Расширение границ этического знания – важное требование ноосферно-экологической революции. Red.Ţîrdea. Ecologie: probleme de supravieţuire ale omului. Курск.h. d. d. V. deontologie şi drept medical. Scripcaru.Огурцов. Filosofie. Тезисы докладов и выступлений международной научной конференции.f. Sinergetică.Berlinschi.Scripcaru.№ 3.ş. Unele probleme ale bioeticii în condiţiile informatizării societăţii // Omul.ş. Materialele conferinţei a V-a ştiinţifice internaţionale. Личность и биоэтика // Общественные науки и современность. ştiinţific. Calea spre ştiinţa postneclasică. Феномен биоэтики // Вопросы философии. (T) Н. Chişinău. Sub.h.Этика жизни или биоэтика: аксиологические альтернативы. 1994. Teodor N.П. 1992.Тищенко. Chişinău.Д. трудности. Курск. М.

И.Биомедицинская этика. 1998.. // Под ред.Покровского. В. De la autor 5 . Юдина.Г. проблемы // Под ред.. М. 1997 Биоэтика: принципы. М. правила. Б.

Criteriul autenticităţii din discuţiile şi deciziile naturalist-ştiinţifice se deplasează în dialogul dintre medic. metodelor şi mijloacelor de tratament. Primul model determină medicul ca o tutelă a bolnavului care ―ştie mai bine‖ ce-i trebuie pacientului şi este împuternicit pentru a lua decizii în privinţa diagnosticării. cunoştinţe vaste în toate domeniile vieţii. modestia. conştiinciozitatea. În activitatea de toate zilele ele se realizează nu atît în mod separat. . detestarea viciului. fermitatea.1. Избранные книги. simplitatea vestimentară. bogăţia de idei. care cuprind un şir de posibilităţi de relaţii ale medicului cu pacientul. Astăzi medicul este nevoit să accepte acele diverse moduri de tratament. eticii şi medicinei se vorbeşte şi se scrie mii de ani.. 1936. 1. 1. 111. Ceea ce ei posedă e contra nestăpînirii. Unele probleme ale medicinei contemporane şi interpretarea lor filosofico-bioetică Despre interacţiunea şi interconexiunea dialectică a filosofiei.Cap. Despre asta se poate citi de acum la Hipocrate: ―Într-adevăr nu-i prea mare deosebirea dintre înţelepciune şi medicină – cugetă el. С. formulate pe diferite baze teoretice incomparabile şi care îi oferă pacientului drept şi libertate de a alege nu numai medicul. În acest sens o semnificaţie deosebită o au noţiunile ―dreptul 1 Гиппократ. Т. În dependenţă de schimbările ce au loc în teoria şi practica medicală contemporană există două metode de interacţiune a medicului şi pacientului – p a t e r n a l i s t şi a n t i p a t e r n a l i s t. Într-un sens mai larg – asta-i problema dreptului la eterodoxie. de a dicta omului modul de viaţă ce ni-l putem imagina uşor apelînd la psihiatrie. diversitate şi în acelaşi rînd problema posibilităţilor medicinei de a fi represivă. Filosofie şi medicină: viziune bioetică 1. curăţenia. contra neruşinării‖1. Al doilea model se orientează spre a vedea pacientul ca un subiect liber şi responsabil de a lua decizii vital importante pentru el însuşi sau cel puţin a avea informaţia necesară pentru asta. ci mai întotdeauna persistă doar ca orientare în comunicare. şi anume: dispreţul faţă de bani.şi tot ceea ce ne spune înţelepciunea există şi în medicină. contra avidităţii şi lăcomiei. pacient şi societate. dar şi modul de tratament. contra acaparării nesăţioase. М. Aceste modele sunt puncte de vedere marginale. negarea groazei superstiţioasei faţă de zei şi predominaţie divină‖. 6 . recunoaşterea părerii altuia.

ele vin în contradicţie cu posibilităţile medicului de a interveni în viaţa pacientului. cînd cele mai principale 7 . la interconexiunea ei cu filosofia şi bioetica. Concordanţa intereselor omului. ―biomotor‖) exercită aceleaşi funcţii analogice cu funcţiile plămînilor umani. Ca scop general al activităţii medicale se declară binele fiecărui om. Cele mai complicate sunt problemele teoretico-cognitive referitor la transmiterea funcţiilor umane diferitelor structuri artificiale. însă întrun alt fel. Tehnica medicală de diagnosticare. Această orientare prioritară a medicinei nu este fără probleme. care supraveghează procesul tehnologic pus la conveier. în al doilea rînd. Organele artificiale pot fi implantate în corpul uman sau conectate din exterior. Însă în aceste cazuri are loc oare schimbarea reprezentărilor despre esenţa omului? Există oare vreo limită a schimbării organelor fără schimbarea esenţei omului? Se poate oare constanta aşa mod de existenţă drept uman. Însă principala p r o b l e m ă m e t o d o l o g i c ă a t r a n s p l a n t o l o g i e i se formulează în felul următor: a r e l o c o a r e s c h i mbarea naturii umane în acele cazuri de înlocui r e a o r g a n e l o r c u m o d e l e a r t i f i c i a l e? Dacă înţelegem natura omului într-un sens îngust ca ceva biologic sau într-un sens larg ca fenomen calitativ specific.medic‖. În practica medicobiologică se aplică pe larg rezultatele cercetărilor privitor la crearea organelor artificiale. formînd împreună cu omul un sistem unic. spre exemplu. deoarece scopurile de program propuse. mai întîi. ―pacientul informat‖. Medicina este ―bolnavă‖ de tehnica sa informaţională. ―bolnavul competent‖. după alte principii. Se modelează funcţia schimbului de gaze. Alte modele pot fi mai aproape de structura organelor umane. utilizare a sistemelor informaţionale de experţi schimbă radical rolul medicului: din tămăduitor el se transformă în operator. familiei şi societăţii în problemele sănătăţii individuale şi sociale ne obligă de a reveni la caracterul medicinei ca cea mai umană ştiinţă şi profesie.medic‖ întrun sistem cu trei elemente ―pacient –tehnică . atunci în procesul transplantării organelor artificiale are loc schimbarea naturii umane. Aşa. transformîndu-se dintr-un sistem cu două elemente ―pacient .pacientului la informare‖. Din şirul de probleme ale acestui domeniu se încearcă a rezolva doar cîteva tipuri din ele. sunt greu de realizat în condiţiile instituţiilor noastre curative şi. Astăzi multe probleme medicale se formează şi se formulează aproape că la hotarul absurdităţii. cum ar fi crearea teoriilor eficiente ce ar face posibilă imitarea diferitelor aspecte ale comportamentului omului. amplificate în nenumărate rînduri de tehnica şi tehnologia informaţională şi alte mijloace ale informaticii. dar nu structura morfologică. plămînii artificiali (―plămîni de Oţel‖.

al XX-lea. E logic a evidenţia în această ordine de idei tabloul ş t i i n ţ i f i c o-t e h n i c a l l u m i i. noi putem constata doar punctele de vedere extreme: ―chel – nechel‖. dacă înlocuim cîte un organ. atunci cînd omul devine chel?‖. Termenul nominalizat a fost utilizat pe larg şi de alt fizician german Max Planck.neom‖. atunci cînd omul încetează a mai fi om? În respectiva abordare. care înţelegea prin tabloul fizic ―imaginea lumii‖ formată în ştiinţa fizică. reale şi socioumaniste. Conţinutul comun al acestor probleme îl constituie interpretarea filosofică a categoriilor ―artificial-natural‖. Foarte complicate şi dificile în ştiinţă sunt situaţiile referitoare la soluţionarea problemelor de al treilea tip – reproducerea funcţiilor umane cu ajutorul modelelor. conform căreia rezultatele cunoaşterii ne dau reprezentări adecvate. 1. după cum este imposibilă demarcaţia în raportul ―biologic . Prin tablou ştiinţific al lumii se subînţelege un sistem de reprezentări despre însuşirile şi legităţile realităţii naturale şi sociale care apare ca rezultat al generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor de bază ale ştiinţelor filosofice.organe din corpul individual au o origine artificială. Evoluţia tabloului medical al lumii şi evaluarea lui etico-filosofică O componentă de bază a temeliilor ştiinţei este t a b l o u l ş t i i n ţ i f i c a l l u m i i. Termenul de ―t a b l o u a l l u m i i‖ a fost folosit pentru prima oară de fizicianul german Hertz.social‖. ―om . Artificialul modelat pe un acelaşi substrat coincide după funcţie cu naturalul.2. sau cînd omul trăieşte într-un mediu artificial creat cu ajutorul ingineriei genetice? Cum pot fi toate acestea corelate cu principiile bioetice şi normele morale? În discuţiile referitoare la problema transplantării organelor şi interpretarea esenţei umane ajunge la vestitul paradox: ―dacă smulgem de pe cap cîte un fir de păr. Tabloul ştiinţific care conţine reprezentările despre structura şi dezvoltarea naturii se numeşte tablou ş t i i n ţ i f i c o-n a t u r a l a l l u m i i. 8 . Cu alte cuvinte. iar cel ce cuprinde reprezentările despre structura şi dezvoltarea societăţii se numeşte tablou ş t i i n ţ i f i c o-s o c i o u m a n i s t i c. după cum e lesne de înţeles. În literatura filosofică noţiunea de tablou ştiinţific s-a extins în anii ‗60-‘70 ai sec. integrale despre obiectul cercetat. construcţia cărora este identică cu structura organismului uman. Însă înseamnă oare asta că la el coincide cu naturalul şi în esenţă? Răspunsul pozitiv la această problemă necesită acceptarea paradigmei gnoseologice. iar a evidenţia o linie de demarcaţie este de fapt imposibilă. El definea tabloul fizic al lumii drept ansamblu de imagini ale obiectelor din care pot obţine pe cale logică informaţii despre activitatea acestora.

al XIX-lea). sistemic. bazat pe principiile: lumea este compusă din atomi indivizibili. al XX-lea) a fost însoţită de modificarea sistemului de principii ontologice ale fizicii. chimia etc.) a determinat apariţia unui nou tablou al lumii – tabloului n e l i n i a r sau tabloul s i n e r g e t i c a l l u m i i. provocat de noile descoperiri ale ştiinţei (teoria universală a relativităţii. teoria cuantică a cîmpului. de cel informaţional. fizica. sinergetica. Fiecare din tablourile ştiinţifice ale lumii nominalizate au trecut printr-o continuă (perpetuă) evoluţie. El a fost radical schimbat mai ales în perioada devenirii fizicii cuantico-relativiste (revizuirea principiilor indivizibilităţii atomilor. interacţiunea lor se realizează ca o transmisiune fulgerătoare (de o clipă) a forţei pe o linie dreaptă. Azi putem vorbi. funcţional etc. termodinamica dezechilibrată. De exemplu. informatica. al XVII-lea ca t a b l o u m e c a n i c a l a c e s t e i a. Se mai poate vorbi de t a b l o u l ş t i i n ţ i c g e n e r a l a l l u m i i. elementul determinat al căruia este tabloul acelei ştiinţe care ocupă rolul de liber. legilor şi principiilor filosofiei. tabloul fizic al lumii şi-a început ―viaţa‖ în a II-a jumătate a sec. bazat pe ideile ―i s t o r i s m u l u i‖ ireversibil al sistemului 9 . c) T a b l o u l f i l o s o f i c a l l u m i i ţine de explicarea realităţii obiective atît prin intermediul categoriilor. biologic al lumii etc. a existenţei spaţiului şi timpului absolut. de exemplu. biologia. b) Ta b l o u l g e n e r a l-ş t i i n ţ i f i c a l l u m i i ţine de apariţia domeniilor integrativ-ştiinţifice (general-ştiinţifice) cum ar fi cibernetica. biologia populaţionistă etc. cosmologia cuantică. în secolele XVI–XVII (epoca lui Kopernic. În această ordine de idei putem vorbi despre tabloul fizic al lumii. Tabloul ştiinţific al lumii s-a definitivat abia în epoca dezvoltării furtunoase a ştiinţelor naturale. de tabloul cibernetic al lumii. Trecerea de la tabloul mecanic al realităţii fizice la cel e l e c t r o d i n a m i c (ultima pătrime a sec. Galilei şi Newton). despre care s-a vorbit ulterior. atomii şi corpurile formate din ei se deplasează într-un spaţiu şi timp absolut. deci. Actualmente stilul de gîndire aliniar (paradigma aliniarităţii). medicina. sistemotehnica etc.Se disting şi alte tipuri de tablouri ştiinţifice ale lumii: a) T a b l o u l p a r t i c u l a r-ş t i i n ţ i f i c a l l u m i i format pe baza cunoştinţelor unui singur domeniu al ştiinţei. cît şi prin cele mai generale şi universale unităţi (mijloace) de cunoaştere. Primele tablouri ale lumii au fost conturate în cadrul filosofiei antice şi aveau un caracter filosofico-natural. iar mai apoi şi la cel c u a n t i c o-r e l a t v i s t (prima jumătate a sec. şi deci a suportat o modificare. a determinării laplaciene a proceselor fizice).

Ele de asemenea conturează tablouri ale lumii care istoric se schimbă unul pe altul. a a u t o o r g a n i z ă r i i acestuia prin traversarea de la haos la ordine şi a a u t o a c ţ i u n i i spontane a sistemului în baza intercondiţionării limitate a întregului şi părţii1. Tabloul medical al lumii se modifică. Ambele discipline istorice abordează una şi aceeaşi temă – omul. A s c r i e istoria filosofiei înseamnă a scrie istoria con c e p e r i i o m u l u i c a o b i e c t d e s t u d i u a l f i l o s o f i e i. Este de menţionat că aceste două discipline se completează reciproc. Chişinău. filosofia însă preferă să aibă de a face cu omul normal. Şi una. Obiect de studiu al medicinei 1 Mai amănunţit vezi: Teodor N. aliniaritate. iar medicina tinde spre o formulare a conceptului de om sănătos. Sinergetică. O greşeală flagrantă este separarea medicilor corpului de cei ai sufletului. autoorganizare. biologia. modificarea radicală a tabloului ştiinţific al lumii provoacă modificări ale strategiei de cercetare şi întotdeauna reprezintă prin sine o r e v o l u ţ i e ş t i i n ţ i f i c ă. pe cînd medicina examinează omul ce se confruntă cu maladia şi o învinge. şi alta din aceste istorii nu pot să nu recurgă la ajutorul reciproc. Dacă rîvniţi convalescenţa (vindecarea) ochiului trebuie să vă lecuiţi capul. Platon în dialogul ―CHarmides‖ expune cuvintele lui Socrate vis-a-vis de faptul că medicii buni promovează ideea despre imposibilitatea tratamentului doar a unui ochi. La etapa timpurie de dezvoltare a medicinei se atestă o viziune asupra tratării integrale a individului.). cel mai vehement argument care ne vorbeşte despre temelia obiectivă comună a cunoştinţelor filosofice şi medicale este relevat de istoria filosofiei şi a medicinei. Paradigma antică a integrităţii omului în medicină este schimbată de cea d u a l i s t ă din epoca medievală. medicina şi al. apar noi scheme teoretice. A s c r i e i s t o r i a m edicinei înseamnă a scrie istoria conceperii o m u l u i d r e p t o b i e c t d e s t u d i u a l m e d i c i n e i. Cu alte cuvinte. În genere. istoria filosofiei stipulează ştiri despre omul cu patologii. dar şi mai mult se deosebeşte ea de cea contemporană.deschis. 1998.Ţîrdea. De exemplu. Calea spre ştiinţa postneclasică. căruia îi este propriu un anumit nivel de cultură. dar n-are sens tratamentul capului fără menţinerea vitalităţii întregului corp. Actualmente e necesar a distinge şi tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma de dezvoltare durabilă (şi noosferică). Aşadar. Prin analogie cu tabloul fizic al lumii poate fi jalonată modificarea tabloului realităţii creat de alte ştiinţe (chimia. 10 . fapt conştientizat o dată cu analiza istorică a ştiinţei. imaginea medicală a lumii antice se deosebea esenţial de cea medievală. de normă. de plenitudine a cugetului şi a acţiunii (faptei).

al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. în conformitate cu care medicul trage concluzii cu privire la îmbolnăvire în baza unui şir de semne (criterii). Evoluţia tabloului medical al lumii continuă. Amestecul armonios al lichidelor nominalizate asigură menţinerea şi prelungirea unei stări bune. deci. evident privat de suflet.devine exclusiv corpul. fiere (bilă) neagră şi fiere albă. De altfel. impulsurile ei şi clasificarea maladiilor. Obiectivul de activitate al acestui medic a fost descrierea bolii. iar dereglarea armoniei lor provoacă apariţia unei stări proaste a organismului. dar despre s t a r e a b o l n ă v i c i o a s ă a i n d i v i d u l u i. Datoria medicului în condiţiile descrise era căutarea căilor pentru restabilirea armoniei pierdute. treptat. în practica medicală se instituie m o d u l d e a b o r d a r e s i n d r o m o l o g i c. despre aceasta se ştia destul de demult: starea sănătăţii ca şi apariţia bolii se explică din perspectiva combinării celor p a t r u lichide: sînge. Unul dintre fondatorii acestei construcţii teoretice a fost prietenul lui Locke medicul T. Serviciile terapeutice se separă de cele psihoterapeutice pe un termen destul de îndelungat. clisme purgative. S y d e n h a m (1624-1689). Autopsia dacă se şi efectua. medicamente produse din sute de componente. al XVII-lea. Concomitent cu acest fapt avansat. limfă. Pentru realizarea unui asemenea obiectiv medicul folosea o multitudine de mijloace şi metode considerate. simptome de manifestare a maladiei. determinării cauzei îmbolnăvirii. Paradigma sindromologică în medicină a fost determinată de perfomanţele botanicii de pe atunci. Dar nici corpul nu era studiat minuţios. aprofundat de medicul medieval. realizată în scopul depistării afecţiunii unui sau altui organ şi. Fondatorii ei au fost medicul şi filosoful francez G. În sec. Medicina anatomo-clinică se formează la sfîrşitul sec. Acest pas revoluţionar – stabilirea raportului cauzal dintre rezultatele autopsiei şi observaţiile clinice – a provocat o 11 . n-a fost acceptată. apoi se folosea doar pentru îmbogăţirea descrierii maladiei şi nu cu scopul analizei relaţiilor de cauză şi efect dintre afecţiunea organelor şi simptomele bolii. întrucît teoria humorală unită (îmbinată) cu reprezentările despre trup (carne) ca bază a tuturor păcatelor a făcut studierea corpului de prisos. urma să s e n a s c ă ş i s ă s e c o n s o l i d e z e. performant e necesar a menţiona că a u t o p s i a. M e d i c i n a a n a t o m o – c l i n i c ă u r m a s ă a i b ă l o c. nu despre particularităţile răspîndirii şi manifestării acesteia.Cabanis (1757-1808). de altfel. al XIX-lea. Se vorbea în acea perioadă nu despre maladie (boală). ceea ce a dat naştere unui prejudiciu substanţial pentru ambele domenii. utile pentru toate afecţiunile cum ar fi provocarea vomitării (vărsării). medicii francezi Beyle şi Laennec (1781-1836).

În această ordine de idei pe prim plan apare imperativul cunoaşterii determinării: d a c ă p r i n c i piul de viaţă ce constituie esenţa viului nu este c u n o s c u t. observării. inpermanente. Tabloul medical al lumii iarăşi evoluează. de exemplu. ţinînd probabil mai mult de judecată decît de observaţiile senzoriale. progresivă a medicinei a fost necesară transformarea cercetării experimentale a condiţiilor materiale de viaţă ale oamenilor într-un scop bine determinat.modificare a limbajului: limba descrierii. reproduceau caracterul îmbolnăvirii a mai multor pacienţi. Modul de existenţă a corpurilor vii se reduce la susţinerea principiului vieţii. De aceea nu e cazul de a căuta legi fizice ce ar explica boala. B e y l e defineşte boala pe baza morţii. pornind de la aceste postulate. ajunge la concluzia că tusa cu sînge nu este cauza bolii. Devenirea medicinei anatomo-clinice este determinată şi de alte cauze. pentru dezvoltarea ulterioară. Deşi s-a ajuns la o apropiere de vitalism. proprie ştiinţelor botanice a fost înlocuită de limba unde domina formula. medicina anatomo-clinică a transformat descrierile simptomelor maladiei în s e m n e ce reprezintă în sine concluzii. privind soluţionarea problemei tuberculozei pulmonare (oftică). Identificarea bolii efectuată prin cercetarea (depistarea) frecvenţei. a p o i n o i p u t e m c u n o a ş t e ş i a f l a d o a r re l a ţ i i l e l u c r u r i l o r. Bernard: v i a ţ a c o n s t i t u i e t o t a l i t a t e a f u n c ţ i i l o r c e s e o p u n m o r ţ i i. ale citologiei etc. în orişice maladie noi desistăm o manifestare a devierii acestui necunoscut principiu al vieţii. În fine. ale histologiei. L a e n n e c. iar totul ce este viu. o nouă construcţie teoretică medicală – m e d i c i n a f u n c ţ i o n a l ă. totul ce funcţionează este supus pericolului unei mulţimi de modificări. investigaţiile medicinei funcţionale au contribuit la crearea unui şir de domenii noi ale medicinei ştiinţifice. combinării şi concordanţei simptomelor. prin intermediul problemei diabetului a lui C. întrucît ele sunt neschimbătoare. Simptomele patologiei oferă posibilitatea de a descoperi cauza apariţiei acesteia. ci consecinţele ei (ale bolii). Direcţia medicinei ce se formează în baza acestor permise o putem numi m e d i c i n a cauzelor 12 . Influenţată de performanţele chimiei. el o înlocuieşte prin stabilirea unor date prin autopsie. De exemplu. Însă nu toate maladiile au drept cauze nişte modificări care pot fi depistate prin intermediul disecţiei după moarte. de exemplu. e x a m i n î n d f e n o m e n e l e drept r e z u l t a t a l a c e s t o r r e l a ţ i i. Temelia teoretică a medicinei funcţionale a fost pusă prin caracterizarea vieţii ce s-a efectuat în baza cercetărilor biologice şi medicale înguste. Pentru explicarea îmbolnăvirilor nominalizat a devenit necesar un nou model al teoriei medicale. Aceste semne. Deci.

în care psihicul şi somaticul sunt evaluate drept funcţii de interdependenţă şi interacţiune a unui sistem unic. în ea se realizează existenţa individuală ca ―existenţa spre moarte‖. Schopenhauer – problema veridicităţii morţii ca problema autenticităţii inexistenţei. 66 13 . Aristotel – toate formele existenţei mor după legile sale proprii. despre care vom vorbi mai departe. P a s t e u r (1822-1895). vinul. P. În această ordine de idei prezintă un interes flagrant teoria şi practica medicinei care porneşte de la posibilităţile de a explica tot complexul calităţilor umane prin intermediul principiului teoretic unic şi anume: calităţile care constituie prerogativa filosofiei (psihicul. Kierkegaard – moartea este mai importantă decît viaţa. Medicina actuală poate fi definită ca etapă de dezvoltare a teoriei şi practicii tratamentului. 1983. La deuxiéme cellule. Această construcţie teoretică pare a fi un protest împotriva medicinei bazate pe paradigma mecanică. dar omul bolnav. Nietzsche – moartea constituie un partener genial pe arena vieţii. Problema vieţii. Calea de creaţie a lui L. cu moartea oamenii nu pot să se simtă ca fraţii. În diferite tradiţii şi interpretări această problemă se formula ca element al personificării. berbecii ca la urma urmei să înceapă prin investigaţia turbării să se ocupe de om1. E vorba despre m e d i c i n a p s i h o s o m a t i c ă. 1. morţii şi eutanasiei în condiţiile revoluţiei informaţional-tehnologice contemporane Tendinţa generală de transmitere a funcţiilor umane diferitelor sisteme de experţi (sisteme cognitiv-artificiale) constituie o chestiune a viitorului apropiat în dezvoltarea ştiinţelor medicale şi biologice. spiritualul) şi cele care aparţin sferei medicinei (corporal. problema eutanasiei. P. El cercetează din capul locului berea. P a s t e u r constituie o ascensiune lentă spre medicina omului. cum ar fi problema morţii. Acestea şi alte probleme asemănătoare sunt tangenţiale cu problemele bioeticii. Aici menţionăm că principiul unităţii cunoştinţelor medico-biologice. fiziologic). găinile. individualizării vieţii. a omului. În cadrul ei se divizează două direcţii: m o n o c a u z a l i s m ş i c o n d i ţ i o n a l i s m. Paradigma psihosomatică examinează nu boala. oţetul. Medicina cauzelor e bazată pe clasificarea consecventă a problemei despre organizarea vieţii oamenilor. viermele de mătasă. etice şi filosofice se manifestă deosebit de clar în discuţiile referitoare la problema morţii.3. Dar principiile formulării problemei omului aici sunt identice cu caracterul contradictoriu şi paradoxal al unor astfel de probleme.cu reprezentantul ei L. Paris. de exemplu. 1 Vezi: Escander J.

Pentru medic problema eterogenă a morţii se manifestă mai întîi de toate ca problemă a criteriilor. această boală se prea poate s-o lecuiesc. Un şir de probleme apar şi atunci cînd societatea încearcă să aprecieze activitatea medicului din punct de vedere al normelor eticosociale: bine sau deseori – drept crimă după efectuarea eutanasiei. de pildă. medicul îi pune pe mulţi muribunzi în situaţie de ostatici ai dogmelor sale morale şi eticii profesionale medicale. De aceea multe chestiuni stringente referitor la problema eutanasiei sunt privite ca încălcarea tabuului asupra tainei morţii. Însă şi această orientare spre situaţie unicală şi individualitate a bolnavului trebuie să fie fundamentată pe experienţa etico-morală şi juridică a conflictelor referitor la stările-limită ale vieţii şi morţii. Problemele care pot să apară sau apar în ambele variante se referă la următoarele: contra eutanasiei active se propune teza despre imposibilitatea îndreptăţirii. care se discută pe larg de către savanţi şi practicienţi. această boală eu n-o pot lecui. justificării omorîrii directe a pacientului. inimii. chiar pornind de la motive nobile (de a curma suferinţele insuportabile ale bolnavului). În această ordine de idei pot fi destul de semnificative exemplele istorice despre relaţiile medicului cu pacientul muribund. Eutanasia pasivă apare ca o alegere morală paradoxală ce admite conştient abaterea de la regulă. Drept antiteză se afirmă că fiind fidel concepţiei despre viaţa umană drept valoare supremă. ţesuturilor. Deosebim eutanasie a c t i v ă (acţiuni ale medicului orientate spre omorîrea pacientului) şi p a s i v ă (neînceperea sau renunţarea la tratament). moartea acestuia. Juriştii consideră că dacă noi îl lipsim de viaţă pe om (indiferent de intenţii nobile) – comitem o crimă. mai cu seamă a reanimatologiei. au stabilit o structură stratificată a sfîrşitului vieţii umane (moartea ca rezultat al încetării funcţionării diferitelor organe – respiraţiei. celulelor). Actualmente criteriul umanim acceptat al morţii este încetarea funcţionării creierului. creierului. ca ceva sacru. 14 . Aşa. inclusiv şi dreptul lui de a dispune personal de viaţa sa. Discutarea largă a problemei eutanasiei presupune şi o altă concepere a rolului pacientului. etica medicală din Egiptul antic obligă medicul după examinarea bolnavului să-i spună lui sincer despre rezultatele posibile ale tratamentului cu una din trei fraze: această boală eu o pot lecui. Eutanasia este moartea uşoară şi fără suferinţe (cu ajutorul medicinei) a bolnavilor incurabili. Rezolvarea problemei morţii la nivelul biologic a atribuit un conţinut nou problemelor vieţii şi morţii din punct de vedere al eutanasiei. Astăzi fiecare pacient care urmează un tratament este socotit de medic şi societate ca vindecabil. Succesele ştiinţelor biomedicale. curabil – posibilitatea apariţiei morţii se trece sub tăcere sau se socoate ca o întîmplare tragică.

în caz necesar îi acordă ajutorul medical. concluzia medicilor (suferinţe insuportabile ce nu pot fi uşurate cu medicamentele obişnuite. conducerea nepricepută a ţării – doar cîteva din mulţimea de cauze. apreciază starea sănătăţii psihice şi fizice a condamnatului pedepsit cu moartea. Pentru medici această dilemă apare nu numai în contextul drepturilor omului. un act de binefacere. ―Ce este individualitatea umană?‖ apar şi alte chestiuni stringente cu caracter de alegere morală: cine şi în ce mod poate să-şi asume responsabilitatea pentru stabilirea limitelor existenţei individuale? Fără răspuns la aceste întrebări devine imposibilă nu numai luarea anumitor decizii social-politice. De exemplu se pot numi anumite dificultăţi practice. Spre exemplu. inclusiv şi în practica medicinei contemporane. care-i impun pe oameni să facă alegerea dintre viaţă şi moarte. medicul depune mărturii în judecată. care n-are nimic comun cu crima.Contradicţiile reies din discordanţa dintre neparticiparea societăţii la procesul luării deciziilor şi implicarea activă a societăţii în procesul aprecierii eutanasiei. Societatea în fiecare zi este pusă în faţa dilemei vieţii şi morţii. ele trebuie să fie luate din organismul donatorului pînă la apariţia ultimei faze a morţii – morţii biologice. generale a organismului. medicul ca profesionist participă în procesul pregătirii şi executării pedepsei capitale. cînd curmarea vieţii este o faptă milostivă. Războaiele. dintre moarte naturală şi ucidere (omor). 15 . cu alte cuvinte. dar şi ca problemă a corelaţiei eticii profesionale şi datoriei profesionale. În aşa fel medicii se află în faţa necesităţii realizării procesului agonic. boala incurabilă sau încetarea funcţionării creierului). acordul rudelor şi al altor persoane. dorim să menţionăm încă o dată că noţiunea de eutanasie presupune un conţinut moral amplu. care apar în calea dezvoltării progresive a organoplasticii. Pentru compensarea defectelor existente la pacienţi organele pentru transplantare trebuie să fie colectate în stare vialabilă. în care se şterge diferenţa dintre moarte şi omorîre. care pot fi motive pentru pronunţarea sentinţei inclusiv şi cu condamnarea la moarte. Lăsînd la o parte mecanismele concrete de efectuare a eutanasiei în practica socială. Pentru lichidarea acestei discordanţe este necesar a include societatea în luarea deciziei în privinţa efectuării posibile a eutanasiei referitor la pacientul concret: există cererea pacientului. cînd actul acesteia trece din sfera medicală în sfera social-juridică. moralitatea şi medicina. catastrofele ecologice şi tehnologice. dar şi efectuarea cercetărilor medicobiologice. Aici e necesar să funcţioneze ca un tot întreg înţelepciunea. În dosul discuţiilor pur academice cu privire la problemele ―Ce este omul?‖. Pentru respectarea drepturilor omului trebuie să implicăm în luarea acestei decizii şi avocatul.

М. Este caracteristic faptul că multe momente ale problemei nominalizate.Începînd din 1977. Medicul este dator să-l lecuiască. după cît se pare principiile evidente ale practicii medicale cunoscute de către filosofi şi medici încă din antichitate nu apar în centrul atenţiei şi nu devin imperative permanente pentru activitatea medicului? De ce aşa de rar se realizează cerinţa de a lecui nu boala. e necesar ca medicul să cunoască sau nu alte ştiinţe. ce este de acum folosirea cunoştinţelor medicale şi biologice în scopuri nemedicale. dar bolnavul. este oare o binefacere de a reţine moartea naturală sau invers – de a o accelera. В 2-х т. С 103. Lipsa concepţiei despre pacient ca individ în medicina contemporană nu-i altceva decît reflectarea lipsei condiţiilor reale în dezvoltarea elementelor de bază ale personalităţii la un anumit nivel de rezolvare a societăţii. Barierele eticii au puţină semnificaţie pentru economia de piaţă. cînd nu suntem în stare a folosi mijloacele juridice şi politice. iar exercitarea funcţiilor sale medicale duce la triumful morţii asupra vieţii. 16 . de medic depinde alegerea definitivă între viaţă şi moarte a condamnatului la moarte. deşi fiecare epocă avea mijloacele sale de rezolvare a acestei probleme. Nu erau puţine cazurile cînd maximele morale clar formulate se stopau în faţa normelor juridice şi relaţiilor economice ca în obstacole de neînvins. care necesită rezolvarea lor din punct de vedere al medicinei contemporane. Uneori se formează situaţii comice. medicul trebuie să fie dialectic sau nu. С. Din ce cauză. bioeticii şi medicinei ca cerinţă de a depăşi înstrăinarea lor există în mod direct sau indirect în toate etapele dezvoltării sociale. au fost formulate încă la începutul secolului al XVI-lea în opera filosofică a lui Pietro d‘Abano sub denumirea ―Împăciuitorul divergenţelor filosofilor şi medicilor‖: Este oare medicina ştiinţă sau nu? Posedă oare medicina teorie sau nu. История медицины. 1992. Т 1. pentru ca starea sănătăţii să nu fie obstacol pentru a duce la realizare sentinţa. ţinînd cont de toate particularităţile pacientului? În genere se poate afirma că toate acestea sunt rezultatul lipsei (sau formulării neclare) a concepţiilor despre individ şi boală. Se apelează mai frecvent la etică atunci. Încă în etica medicală din Grecia antică există regula de a nu începe de la onorar. 1 Vezi: Сорокина Т. Necesitatea unităţii filosofiei. În esenţă. dacă nu tragice – cînd executarea se amînă din motive de boală a condamnatului. deoarece intenţia medicului acordată acestui fapt dăunează mult bolnavului1. Interdicţiile morale se dovedesc a fi mizerabile în faţa valorilor de piaţă. în fosta Uniune Sovietică se foloseau diferite injecţii mortale ca procedeu de executare a pedepsei capitale.

Biologie. în legea a termodinamicii. prieteniei. Bacon. poate fi concepută drept lipsă a posibilităţilor realizării esenţei umane. autoorganizare. 17 . Astăzi medicina nu trebuie să se dea la o parte. Chişinău. adică prezenţa transformărilor istorice este proprie şi naturii m o a r t e. ca esenţă a stării morbide.4. public li se cînta de viu prohodul. Aristotel. Sinergetică. Weizsackers. K. ceea ce pentru medicină constituie o daună tot atît de însemnată ca şi pentru filosofie. În oraş li se dădea voie să între în anumite zile. Cîndva cetăţenii bolnavi de lepră erau izgoniţi din societate. Unificarea atitudinii despre bolnavi şi boli – înseamnă a da răspunsuri stereotipe. Calea spre ştiinţa postneclasică. o pălărie cu panglică albă şi o huruitoare. a d r e s î n d u-s e o m u l u i b o l n a v ş i s o c i e t ă ţ i i b o l n a v e. îmbrăcăminte. iar tratarea devine nu doar dobîndirea fiinţării depinde ci şi dobîndirea individualităţii. t ă m ă d u i n d t r u p u l ş i s u f l e t u l. şablonare privitor la problemele veşnice. iar întîlnîndu-se cu trecătorii trebuiau să se dea la o parte. 1. c i î m p r e u n ă e i t r e b u i e s ă-ş i c î ş t i g e p î i n e a c e a d e t o a t ă z i l e l e. 1998. Sinergetica ne-a argumentat că o astfel de facultate. întîlnîndu-se cu filosofia infectată de metafizică. fie această nevoie materială (alimentaţie.a. fapt despre care s-a vorbit deja1.). dragostei ş. F i l o s o f u l î i t r e b u i e m e d i c u l u i n u î n a n u m i t e z i l e. locuinţă) sau social-psihologică (lipsa comunicării. medicină şi sinergetică: probleme de interacţiune şi interconexiune Se ştie deja că particularitatea fundamentală a sistemului viu o constituie istorismul acestuia. Empedocles.În această ordine de idei nevoia despre care ne vorbeşte P. Heraclit. Orişice organism se dezvoltă în timp şi păstrează în ―memoria‖ sa momente din evoluţia anterioară. 1 Vezi: Teodor N. î n l i m b a m e d i c i n e i ş i a î n ţ e l e p c i u n i i – Anaximandros. erau lipsiţi de dreptul de a-şi cîştiga existenţa şi a poseda moştenirea. Acum ne axăm atenţia spre interacţiunea sinergeticii cu biologia şi medicina. Mulţi savanţi iluştri din istorie posedau un dar minunat d e a v o r b i î n d o u ă l i m b i. Medicina contemporană la noul nivel al dezvoltării sale din nou trebuie să interpreteze probleme fundamentale de felul ca binele şi răul. Ţîrdea. Paracelsus. Bolnavilor de lepră li se da haine negre deosebite. La Mettrie. Ele (schimbările) sunt formulate de exemplu. Jaspers şi al. aliniaritate. moartea şi viaţa. Deci conform concepţiei lui Weizsackers boala constituie ceva ce dezindividualizează omul.

Ulterior ne vom canaliza atenţia asupra problemelor ce ţin de teoria evoluţionistă. Modelele unor astfel de sisteme sunt descrise prin intermediul ecuaţiilor diferenţiale neliniare. Kant şi Laplace care au creat modelul teoretic de apartiţie a sistemului Solar dintr-o nebuloasă primară haotică. dezechilibrate. Pe această cale apar indurabilităţi ce duc spre bifurcaţii. Acest mecanism îl constituie s e l e c ţ i a n 18 . bifurcaţii ce schimbă brusc starea lui. modificările neesenţiale ale condiţiilor iniţiale sporesc aici pînă la nivelul macroscopic. specia. Analiza lor ne vorbeşte că pentru anumite valori ale parametrilor sistemului. Darwin care a stabilit mecanismul apariţiei şi dezvoltării biosferei reglementate printr-o nestabilitate (indurabilitate) haotică. Printre primii sinergeticieni îi găsim pe Leibniz (teoria monadelor). Anume aici sunt foarte răspîndite procesele de înmulţire autocatalitice. E vorba că procesele de bază în lumea vie sunt nişte fenomene de creştere (de înmulţire) şi de formare a speciilor. dirijate de conexiunea inversă pozitivă neliniară. întîmplătoare. adică spre transformări radicale ale sistemului. de exemplu. Alt sinergetician de forţă a fost. Sistemele nominalizate au un caracter tranzitoriu de faze. Originea (provenienţa) vieţii şi asimetriei moleculare. deci. Sistemul se manifestă ca haotic. Fără îndoială că organismul. credem noi. Cu alte cuvinte e vorba despre crearea ordinii din haos. Sinergetica studiază tranziţiile (trecerile) de fază neechilibrate. rapide care se înlocuiesc (se schimbă) prin procesul stocastic de dezvoltare. Fenomene similare se observă la diverse nivele de organizare structurală a materiei. trecerea de la radiaţia obişnuită necoerentă la cea coerentă (de lazer). formarea stelelor şi galaxiilor din haosul primar. În dinamica populaţiei există faze de înmulţire (de creştere) furtunoase. Aceste bifurcaţii sunt similare tranziţiilor de fază. adică sisteme haotice. populaţia. În sistemul sinergetic se realizează autoorganizarea. deschise. dacă comportarea lui depinde în mod esenţial de modificările întîmplătoare ale condiţiilor iniţiale. biosfera reprezintă în sine nişte structuri disipative. evoluţia prebiologică. formarea structurii periodice a noilor cirus. procesele biologice periodice.Să ne aducem aminte că însuşirea de bază a sistemului sinergetic se manifestă prin faptul că fluctuaţiile mici. de asemenea examinează toate fenomenele de autoorganizare în dezvoltarea biologică individuală şi evoluţia biologică în ansamblu. Modurile de abordare sinergetice privind procesele biologice se realizează cu o eficacitate tot mai avansată. în cel din urmă apar indurabilităţi si. începînd cu Universul şi terminînd cu particulele de virus. morfogeneza şi apariţia imunităţii ─ în toate aceste domenii sinergetica şi-a manifestat puterea de explicare a esenţei fenomenelor. autoreglementarea în spaţiu şi timp.

care aparţine celor mai avansate performanţe ale gîndirii umane. În teoria evoluţionistă contemporană are loc o discuţie aprinsă dintre reprezentanţii gradualismului şi punctualismului. Apariţia evoluţionistă a biosferei din haos ne vorbeşte despre imprezicerea mersului evoluţiei. pe cînd teoria lui Darwin. Mecanismele evoluţiei şi autostructurării se pot demonstra de asemenea prin exemplul înmulţirii moluştelor şi melcilor. cu mult mai redus decît perioada stasisului. Tranziţia poate fi şi graduală. Deci. iar al doilea provoacă o încetinire a înmulţirii rapide.. E vorba de integrarea ulterioară a teoriei evoluţioniste şi biologiei moleculare. Strămoşii noştri locuiau în bordei. care nu posedă posibilităţi de a prognoza vremea pe un timp mai îndelungat. 19 . ea ar duce spre absolut alte rezultate. Modelul principal aici devine schema activator-inhibitor. Eigen1 (savant german. însă punctualismul este mult mai probabil. Darwin poate fi socotit unul din fondatorii sinergeticii contemporane. Самоорганизация материи и эволюция экологических макромолекул. 1973. Divergenţa speciilor înseamnă o scădere. Primii afirmă că formarea speciilor se efectuează treptat. În favoarea teoriei adineaori expuse. El pentru prima dată a prezentat sschema formării speciilor prin intermediul divergenţei. Însă modelele matematice ne demonstrează că formarea speciei e asemănătoare tranziţiei de fază. deseori prin intermediul conexiunii pozitive inverse neliniare.a t u r a l ă. Debutul unei astfel ―de partide de şah‖ este întîmplător. М. adică existenţa stabilă a speciei. alţii au valorificat zonele de litoral. al XX-lea a fost un rezultat al sintezei darwinismului cu genetica populaţionistă. Primul duce la accelerarea mersului (curgerii) proceselor. E logic a afirma că dacă evoluţia s-ar fi început din nou. Modelul lui Kant şi Laplace actualmente suscită doar un interes istoric. o micşorare a simetriei. Situaţia e similară meteorologiei. laureat al premiului Nobel). unii din urmaşii (descendenţii) lui s-au urcat pe copaci. puţin cîte puţin. îşi păstrează pe deplin şi în prezent importanţa sa ştiinţifică. adică cele două componente antagoniste ale evoluţiei. de exemplu: Эйган М. Sinergetica ne-a oferit posibilitatea de-a soluţiona această controversă. Teoria evoluţionistă contemporană ce a fost creată în anii ‘30ai sec. ultimii cred că ea se realizează într-un timp comparabil scurt. Joaca complicată a acestor doi factori polari (joaca ―mîţa şi şorecelul‖ în terminologia lui H. Mainhardt) are loc în orişice regiune locală de formare a speciilor şi duce la momente surprinzătoare (minunate) în lumea viului. Actualmente în ştiinţă apar noi obiective. de asemenea şi a teoriei lui Darwin (selecţia naturală) ne vorbesc şi lucrările lui M. a 1 Vezi.

1.sinergeticii şi teoriei informaţiei. După cum vedem. bătaia (pulsaţia) inimii lui. O inimă cu bătăi prea reglementate nu e capabilă de a reacţiona flexibil la modificările condiţiilor externe. ritmurile somnului şi înviorării. Savanţii din diferite domenii ale ştiinţelor medicobiologice actualmente au ajuns la concluzia că s ă n ă t a t e a c o n s t i t uie o balanţă subtilă d i n t r e h a o s ş i o r d i n e. capacităţile ei adaptive se micşorează (scad semnificativ). De exemplu. aritmia inimii este periculoasă. mai ales cînd e vorba de analiza diverselor aspecte ale funcţionării organismului uman. originea şi obiectul ei de studiu 20 . În această ordine de idei mulţi cercetători folosind teoria sistemelor dinamice. Problema aici este de aşa natură: de cît haos are nevoie omul ca el să devină sănătos. echilibrul psihic ─ pentru toate acestea şi alte procese similare este proprie o anumită măsură de haos. dezvoltă intensiv noţiunea de ―maladie dinamică‖. cît haos poate suporta organismul uman ca el să nu se îmbolnăvească cînd oscilaţiile haotice sunt normale şi cînd ele sunt periculoase pentru sănătate? Răspunsul la aceste întrebări îl putem găsi în metodele sinergeticii. Respiraţia omului. Pentru funcţionarea normală a tuturor sistemelor de activitate vitală a omului este necesar un oarecare regim intermediar dintre haos şi ordine. Bioetica ca orientare ştiinţifică interdisciplinară şi ca institut social 2. care de asemenea ne vorbesc despre prezenţa patologiei. Teoria haosului în dinamica neliniară joacă astăzi un rol vital în diagnosticarea şi tratarea maladiilor îndeosebi în prevenirea acceselor acute ale bolilor.2. de autoacţiune. unde savanţii au obţinut deja rezultate îmbucurătoare. ca toţi cei ce sunt antrenaţi în cercetările acestor domenii ştiinţifice să se familiarizeze profesional cu metodologia sinergetică. Metodele sinergetice tot mai mult îşi fac cale şi în medicină. sinergetica actualmente influenţează radical metodele şi mijloacele de investigare în ştiinţele medico-biologice. ritmurile hormonale. deci. necesară pentru susţinerea sănătăţii omului. un regim al haosului determinat. Organismul uman este un sistem de autoreproducere. care va avansa spre noi performanţe în dezvoltarea teoriei şi practicii medicale. însă nu mai puţin riscante (ameninţătoare) sunt bătăile inimii peste măsură de reglementate. E necesar. Conceptul de bioetică. prin modurile de abordare neliniare. Cap.

inclusiv în medicină. în această ordine de idei reprezintă modul de reziliere a conflictelor dintre medicina tehnologică nouă şi etica veche. sănătate şi moarte. Bioetica.Bioetică (g r. dar şi cea a animalelor şi plantelor. cum ar fi de exemplu. biologie. În ea autorul interpretează bioetica ca o îmbinare a cunoştinţelor biologice şi valorilor umane. etica vieţii urbane etc. actualmente se atestă o sporire incomparabilă a importanţei problemelor eticii medicale. dar ele cer de asemenea şi rezolvarea multor probleme etice generate de progresul tehnico-ştiinţific. Progresul aduce nu numai rezultatele pozitive. Potter consideră că valorile şi normele bioeticii nu pot fi separate de alte ştiinţe şi argumentează atît necesitatea sintezei acestora. Acest domeniu al ştiinţei apare ca o reacţie de răspuns la noile probleme ce ţin de viaţă. el atrage după sine şi grave consecinţe negative în toate domeniile de activitate umană. etica naturii. cu utilizarea celor mai moderne mijloace şi metode ale tratamentului. orientărilor şi calităţilor morale ale medicinei în legătură cu informatizarea societăţii. Bioetica reprezintă nu doar o denumire nouă ce vizează probleme vechi. obiectul căreia ar fi supravieţuirea omului prin intermediul protejării biosferei. compiuterizarea sferei medicale trezesc admiraţie faţă de activitatea medicilor. de sporirea interesului oamenilor faţă de drepturile lor. sănătatea omului. caracter moral) constituie o orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se situează la hotarele dintre filosofie. ceea ce într-adevăr are loc. Bioetica constituie o sinteză a mai multor discipline medicobiologice şi filosofico-umanistice ce au scopul de a cunoaşte şi proteja viul (vietăţile) de pe poziţiile eticii tradiţionale. moartea. Există opinia conform căreia bioetica apare o dată cu agravarea şi complicarea problemelor morale ale medicinei contemporane. cît şi specializarea eticii. adică prin esenţa sa ea nu se îndepărtează de etica medicală clasică fiind nevoită doar să controleze într-o manieră mai autoritară evoluţia şi utilizarea biotehnologiilor. Succesele tehnologiilor performante. în legătură cu ameninţarea omenirii de către ştiinţa şi tehnica performantă. etica bătrînilor. depăşirii dominării a mediului. Azi ca niciodată devine actuală problema principiilor şi valorilor morale fundamentale referitoare nu doar la viaţa. În ultimul timp în mediile ştiinţifice se vehiculează cu cîteva moduri de explicare a originii bioeticii. b i o s v i a ţ ă ş i e t h o s obicei. Însă acestui mod de explicare a originii bioeticii îi este reproşabil faptul 21 . generat de acutizarea problemelor globale ale omenirii. medicină etc. de poziţia societăţii vis-a-vis de pericolul ce ameninţă însăşi viaţa de pe Terră. etică. Potter în anul 1969 în opera sa ―Bioetica ─ o punte spre viitor‖. referitoare inclusiv şi la propria lor existenţă atît corporală cît şi spirituală. Termenul b i o e t i c ă a fost introdus în ştiinţă de biologul american W. Într-adevăr. Deci a devenit o inevitabilitate apariţia unei etici noi.

că problemele etice referitoare la viaţă, sănătate şi moarte există de cînd e lumea, încă în antichitate Hipocrate fondează Codul etic al medicului. Alţi savanţi consideră că bioetica apare după 1946, cînd au fost condamnaţi medicii nazişti pentru experimentele lor inumane asupra oamenilor şi prizonierilor de război. În 1948 a fost aprobată D e c l a r a ţia universală a drepturilor o m u l u i, iar în 1964 Asociaţia internaţională a medicilor a adoptat C odul normelor şi principiilor experimentul u i. Mai apoi au fost adoptate şi alte acte normative, s-a început fondarea centrelor de bioeitică. Astăzi aproape în toate ţările din Occident funcţionează de facto institute şi centre bioetice (numai în Italia există mai mult de20 de astfel de centre). În 1978 în SUA s-a început editarea Enciclopediei de Bioetică în cinci volume. Care ar fi definiţia bioeticii, esnţa şi conţinutul obiectului ei? În prezent ea este interpretată sub două aspecte: în sens îngust şi în sens larg. În sens î n g u s t bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitîndu-i conţinutul doar la problemele etice ale raportului ―medic ─ pacient‖ ce apar actualmente în legătură cu implimentarea intensivă în practica medicală a tehnologiilor noi performante, scientofage. Obiectivul principal al bioeticii sub acest aspect constă în explicarea etico-filosofică a situaţiilor problematice limitrofe cum ar fi eutanasia, esenţa morţii (concepţia religioasă şi cea ştiinţifică), ingineria genetică, transplantologia, implantarea organelor artificiale, experimentele clinice (inclusiv şi cele ale embrionului uman), raclajele (avorturile), autoidentificarea sexuală a omului, noile tehnologii ale naşterii copiilor, clonarea etc. Pornind de la considerentele de mai sus am putea conchide că o asemenea interpretare a bioeticii oferă posibilitatea cîtorva afirmaţii ce concretizează esenţa ei. Vorba e că pe de o parte păstrează funcţiile eticii profesionale medicale, iar pe de altă parte concomitent devine un laborator de creaţie în care se elaborează noi norme şi chiar coduri normative morale ce îmbogăţesc substanţial conţinutul eticii din medicină, din deontologie, din cele mai diverse domenii ale activităţii medicale. Aici bioetica se transformă şi într-un i n s t i t u t s o c i a l cu o mulţime de comitete etice de diferite niveluri (nivel de clinică, de ramură, de stat şi internaţional). Există o altă interpretare a bioeticii, o tălmăcire mai largă a acesteia. Explicarea netradiţională a bioeticii se bazează pe inevitabilitatea extinderii sferei cunoştinţelor etice asupra biosferei ─ cerinţă extrem de importantă a revoluţiei noosferice contemporane. E vorba că începînd cu a doua jumătate a secolului al XX-lea sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific capătă o dezvoltare intensă nu numai etica profesională (etica medicului, inginerului, ziaristului, pedagogului,
22

savantului etc.), dar şi cunoştinţele etice integrale ce se referă atît la relaţiile interpersonale, cît şi la relaţiile omului cu mediul ─ cu lumea vegetală, animală, biosfera în întregime, chiar şi cu artefactele. Etica îşi extinde considerabil sfera sa şi acest fapt devine tot mai evident, dacă apelăm la aşa domenii de cercetare cum ar fi etica nucleară, etica ecologică, etica informaţional-compiuterială, etica cosmică şi al. Elaborarea acestor noi domenii ale eticii în condiţiile informatizării sociumului, preconizînd o atitudine de responsabilitate morală mai pronunţată, contribuie intenţionat la reevaluarea multor acţiuni ale omenirii, la determinarea strategiei de supravieţuire umană, la preîntîmpinarea omnicidului planetar, la preîntîmpinarea şi evitarea catastrofei ecologice gllobale. Etica nucleară ţine de aprecierea morală a două tehnologii diferite, dar în acelaşi timp indivizibile ─ arma atomică şi energetica atomică. În privinţa armamentului nuclear problema morală fundamentală se referă la ideea înfricoşării, iar cînd se examinează ambele tehnologii apare problema distribuirii proporţionale a riscului şi responsabilităţii pentru actualele şi viitoarele generaţii. Justificarea acestor fenomene sociotehnologice pînă nu demult se făcea în baza calculelor pragmatice, iar critica lor, de obicei, se efectua de pe poziţiile deontologice şi parţial de pe acelea ale paradigmei dreptului natural. În acelaşi timp în ultimele decenii evaluarea morală a riscului ce ţine de dezvoltarea tehnologiilor armamentului nuclear şi producerii energiei atomice a suferit o modificare substanţională, ceea ce ne provocă reacţii neadecvate atît din partea savanţilor cît şi din partea unor pături ale populaţiei terestre. S-a demonstrat deja faptul că pentru existenţa civilizaţiei e necesar ca ―ecologia naturii‖ să fie asociată organic cu ―ecologia sociumului‖, cu ―ecologia omului‖ în aşa fel ca să se formeze un sistem unic ―om ─ societate ─ natură‖, un sistem sociecologic ce ar realiza în strategia supravieţuirii omenirii modelul dezvoltării durabile, recomandat de Summitul Internaţional de la Rio-de-Janeyro în 1992. Aici este importantă evidenţierea problemelor etice speciale ─ ale eticii ecologice, bazată pe paradigma dreptului natural. Timp îndelungat etica şi ecologia se dezvoltau în direcţii opuse, mai bine spus ecologia pînă la etapa iniţială se biologiza, iar etapa se sociologiza. Astăzi e o altă situaţie: ecologia s-a socializat şi s-a umanizat considerabil, iar etica s-a naturalizat, deşi nu definitiv. Relaţiile o m ─ o m, o m ─ s o c i u m în etică se completează cu cele o m ─ n a t u r ă şi chiar o m ─ c o s m o s, ceea ce a şi contribuit la construirea bioeticii şi eticii cosmice. Acest fapt e pe deplin justificat atît din punct de vedere teoretic cît şi practic. Indiscutabil că o asemenea extindere a valorilor morale în spaţiul şi în nivelele structurale ale naturii cere o reexaminare capitală a principiilor
23

fundamentale ale ştiinţei contemporane şi anume ─ trecerea de la paradigma a n t r o p o c e n t r i s t ă la paradigma b i o s f e r o c e n t r i s t ă. Iar aceasta în mod real va influenţa radical conţinutul principiilor de bază ale eticii de la sfîrşitul sec. al XX-lea şi începutul sec. al XXI-lea, cînd revoluţia noosferico-ecologică se manifestă pe deplin. Dacă vorbim despre perspectivele evoluţiei noilor domenii nominalizate ale eticii, atunci o atenţie deosebită merită problemele morale ale dezvoltării tehnice ─ biotehnologia, intelectul artificial şi cel social, clonarea, transplantologia, valorificarea cosmosului, experimentele asupra fiinţelor vii etc. Problemele ecologiei, practicii biomedicale, tehnologiilor compiuteriale şi al. nu au întotdeauna acelaşi rol şi obţin diferite nuanţe atît în ţările dezvoltate, cît şi în cele în curs de dezvoltare (ţara noastră se referă la ultimele), iar consecinţe lor sunt insuficient studiate în ambele cazuri. Totodată trebuie să luăm în consideraţie că tehnica în dezvoltarea sa nu rareori proiectează (determină, generează) o atitudine protecţionistă faţă de anumite tipuri de sisteme etice. Şi probabil nu întîmplător tehnizarea şi tehnologizarea societăţii subminează tradiţiile dreptului natural. Societatea în care predomină paradigma raţionalismului tehnic devine strict utilitară în privinţa principiilor sale cultural-morale. De exemplu, disputele etice referitoare la consecinţele social-biologice ale aplicării tehnologiilor informaţionale netradiţionale au dus chiar la formarea noilor categorii cum ar fi s e c u r i t a t e a, r e s p o n s a b i l i t a t e a, r i s c u l, c o n f i d e n ţ i a l i t a t e a, categorii care nu existau de facto în teoriile morale de odinioară. Pe lîngă aceasta în societatea dezvoltată interacţiunea tehnicii şi sociumului depind nu atît de deciziile individuale cît de cele colective. Anume o astfel de interpretare a problemei a contribuit la apariţia noului gen de investigaţii numit anaiză a activităţii ştiinţifico-tehnice, analiză care se exercită în ţări cu diferite orientări politice, cu diferite nivele ale calităţii vieţii. Aşadar, în societatea informaţional-compiuterială, în condiţiile revoluţiei ştiinţifico-tehnologice noosferice etica îşi extinde permanent sfera sa, incluzînd studierea valorilor morale nu numai ale sistemului ―o m ─ o m‖, ―o m ─ s o c i u m‖, dar şi acelea ale diverselor laturi ale activităţii vitale a omenirii (de altfel cu mult mai importante decît cele imediat anterioare), cum ar fi de exemplu condiţiile dezvoltării durabile, funcţionarea optimală şi interacţiunea adecvată a elementelor sistemelor ―om ─ tehnică ─ natură‖, ―societate ─ tehnică ─ natură‖, fapt deosebit de semnificativ pentru cercetările teoretice ulterioare, pentru formularea noilor paradigme de supravieţuire a civilizaţiei, de preîntîmpinare a crizei ecologice planetare şi a omnicidului global. Cele expuse le oferă posibilitatea unor autori să întreprindă o interpretare extensivă a bioeticii. Pentru Canepa bioetica este o denumire
24

Dar la etapa actuală de dezvoltare a omenirii acest moment al activităţii curative a devenit insuficient. sănătate. Bioetica este sinteza ştiinţelor despre viaţă şi sănătatea umană şi are drept scop protejarea valorii vieţii în toate aspectele ei.). În esenţă. bătrîneţe. examinarea sensurilor ei profund umane revine în primul rînd disciplinelor medicale umaniste (deontologia medicală. Bioetica cuprinde în sine etica medicală. Bioetica studiază deci nu numai diverse atitudini axiologice ale omului faţă de viaţă. Bioetica se orientează spre cercetarea fiinţelor vii sub un comun cu medicina sau nu. dar şi etica ecologică. B i o e t i c a c o nstituie acel domeniu al ştiinţei care examine ază r e l a ţ i i l e î n s i s t e m u l ―o m ─ b i o s f e r ă‖ d e p e p o z i ţ i i l e e t i c i i c l a s i c e. Deci în sens larg bioetica poate fi interpretată ca etica vietăţii în genere. Cu alte cuvinte bioetica se orientează spre realizările biologiei şi medicinei contemporane în fundamentarea şi rezolvarea conflictelor morale care apar în procesul cercetărilor ştiinţifice. sunt examinate din punct de vedere al mizelor lor etice şi al articulării lor sociale. alţi savanţi efectuează interpretarea extensivă a bioeticii doar în spaţiul cunoaşterii ştiinţifice. ultima devenind o parte componentă a primei. O b i e c t u l b i o e t i c i i este studierea sistemică a naturii vii şi a comportamentului uman în lumea valorilor şi principiilor morale. e t i c i i n o r m a t i v e. moarte. În epoca diversificării prin tehnică a practicii medicale. etica medicală. dar şi acelea faţă de tot ce-i viu. Iar acest fapt necesită o transformare radicală şi o extindere adecvată a bazelor eticii ─ eticii e v l a v i o a s e faţă de viaţă. Aici avem de a face deja cu un sistem mai larg. Marie Deffose o defineşte drept spaţiu în care practicile medicale. În acest aspect bioetica înglobează nu doar normele etice ale relaţiilor noastre privind animalele. legate de ştiinţă. Astăzi e necesară o extindere obligatorie şi veritabilă a noţiunilor şi principiilor eticii tradiţionale asupra raportului om ─ natură vie (vietate). dreptul medical etc. bioetica este o analiză a primelor supoziţii şi ultimelor consecinţe ale cunoaşterii ştiinţifice. cu o extindere a cunoştinţelor clasice deontologice în evaluarea relaţiilor dintre o m şi v i e t a t e.neadecvată. În strînsă legătură cu biologia examinează obiectul bioeticii savanţii italieni Felice D‘Onofrio şi Riccardo Giunta. În fine. nefiind altceva decît o extindere a deontologiei medicale asupra biologiei. efective şi virtuale. De exemplu. Privită 25 . cu biosfera în întregime. Supravieţuirea omului şi omenirii depinde de atitudinea noastră corectă faţă de tot ce e viu. toată natura vie se va pomeni obiect de studiu al bioeticii de pe poziţiile moralei tradiţionale. Ea este o ş t i i nţă despre supravieţuirea tuturor sistemelor v i i î n v i z i u n e a e t i c i i u n i v e r s a l e. Nu doar Homo Sapiens dar şi animalele. plantele. psihologia medicală. etica raportului omului cu biogeocenozele. copilărie.

limitele susţinerii vieţii bolnavilor incurabili. preotul. Bioetica este condiţionată de asemenea de atenţia sporită pentru drepturile omului (în medicină ─ drepturile pacientului. tehnologiilor biologice. Bioetica ca domeniu al ştiinţei şi ca institut social are cîteva obiective principale: ─ să contribuie substanţial la elaborarea concepţiei strategice de supravieţuire a întregului ecosistem. Pentru luarea deciziilor în caz de conflict moral în multe ţări din Occident funcţionează comitete bioetice. transplantării organelor. Dezvoltarea ei a coincis cu procesele de conştientizare a pericolului gîndirii tehnocratice în medicină. sănătatea individuală şi cea publică. lucrătorii serviciului de asigurare socială. psihice. copiii şi alte rude ale bolnavului. nicidecum nu este un panaceu moral. susţinerii activităţii vitale a pacientului. practica ocrotirii sănătăţii (mai ales domeniile transplantologiei. ─ să protejeze valoarea vietăţii. ─ să îndrumeze opinia publică în cunoaşterea modalităţilor ce servesc la îmbunătăţirea calităţii vieţii şi la împiedicarea inhibiţiilor fizice. personalului medical. Aici bioetica se manifestă ca un institut social. Însă bioetica. persoanei supuse unei experienţe sau a unei intervenţii medicale) şi de consecinţele creării noilor tehnologii medicale. Reutilarea medicinei contemporane a dus la modificări radicale în practica clinică care se exprimă prin succesele ingineriei genetice.sub acest aspect. ca şi orişice invenţie a spiritului uman. vieţii umane. În aceste organe obşteşti ale spitalelor. reprezentanţii personalului medical şi administraţiei. La acest capitol îşi pot găsi cîmp de muncă atît medicii cît şi reprezentanţii altor domenii ale ştiinţei ce sunt 26 . sunt incluşi medicul curativ. Constituirea şi dezvoltarea bioeticii ţin de fenomenele de transformare a eticii tradiţionale în general şi a eticii medicale în special. morale. ─ să reglementeze în mod legislativ atît cercetările biomedicale. bioetica iese din limita eticii profesionale medicale şi se învecinează mai mult cu etica ecologică. cît şi orişice activitate socială ce ţine de existenţa omenirii. determinării momentului morţii. Toate acestea în ansamblu au acutizat în mod extraordinar problemele morale care apar în faţa medicului. La discuţie iau parte părinţii. Dezvoltarea ei poate doar să contribuie substanţial la adaptarea sociumului la noul sistem al medicinei asigurate.). împreună cu care unindu-şi forţele trebuie să elucideze aspectul etico-filosofic al problemelor viitorului omenirii şi al vieţii de pe Terră. de exemplu. la elaborarea orientărilor valorice ale personalităţii care ar corespunde drepturilor şi demnităţii omului. noilor tehnologii medicale şi al. spirituale ale persoanei umane. bioeticianul. rudelor bolnavului. a biosferei în special.

cum ar fi cel al i n t e g r i t ă ţ i i t e r a p e u t i c e (orice intervenţie asupra pacientului trebuie să fie orientată spre binele întregului * În colaborare cu docentul Pietro Cavazin (Italia) 27 . ─ principiul c o e v o l u ţ i o n i s t (dezvoltării coevolutive) prevede o interacţiune şi o existenţă armonioasă dintre societate şi natură. a personalităţii îndeosebi. Aceste postulate oferă cercetărilor. ca şi orişice domeniu al ştiinţei. biosferei în întregime. Etapa actuală a progresului tehnico-ştiinţific. pe de o parte.2. 2. În centrul cercetărilor bioeticii se situează nu numai viaţa umană ca valoare supremă. de a examina specificul eticii biologice. dintre om şi biosferă. a fiecărei ţări aparte. se bazează pe cîteva principii. eticii biologice: ─ principiul b i o s f e r o c e n t r i s t graţie căruia se impune şi se argumentează necesitatea depăşirii postulatului antropocentrist în elaborarea noilor paradigme de existenţă umană. de a evalua rolul acesteia în dezvoltarea durabilă a omenirii. pe de altă parte e necesar ca el să respecte nu numai libertatea şi demnitatea fiinţei umane. ─ principiul l i b e r t ă ţ i i şi r e s p o n s a b i l i t ă ţ i i profesionistului bioetician. trebuie să se simtă liber şi independent. În literatura ştiinţifică se evidenţiază şi alte principii ale bioeticii. În absenţa unei astfel de situaţii devine imposibilă mişcarea spre o civilizaţie noosferică care îşi are temeliile sale. Principiile de bază şi modelele socionaturale ale bioeticii* Bioetica. bazat pe tehnologii scientofage. plantelor. adecvată şi oportună. a informatizării sociumului ne obligă a evidenţia următoarele principii ale eticii viului. Profesionistul. a medicului sau pacientului. ─ principiul m o r a l i t ă ţ i i derivă din recunoaşterea moralei ca imperativ universal al comportamentului oamenilor faţă de tot ce-i viu. nu numai Homo Sapiens dar şi protejarea animalelor. dar şi a oricărei fiinţe vii (vietăţi). din recunoaşterea valorii supreme a vieţii individului. dar în acelaşi timp responsabil pentru acţiunea sa. intelectuale.preocupaţi de soluţionarea problemelor ce ţin de existenţa şi supravieţuirea umană. de dezvoltarea durabilă a civilizaţiei. ─ principiul a c o r d u l u i i n f o r m a t (dialogului) bazat pe categoria fundamentală a hermeneuticii ─ i n t e r p r e t a r e şi care presupune că autonomia şi libertatea pacientului trebuie să se întemeieze pe o informaţie deplină. Medicii trebuie să ţină cont de acest fapt în orişice acţiune practică. a libertăţii umane. savanţilor posibilitatea de a delimita cunoştinţele bioetice de alte discipline ştiinţifice. modul de interacţiune coevolutiv-intensiv.

de echitatea socială în situaţiile concrete). bioetica s 28 . de caritate ─ fiecare acţiune curativă trebuie să ţină cont nu numai de preţuri. în fine. să determine destinul speciei umane. Sub acest aspect ar fi cazul a evidenţia bioetica g e n e r a l ă . beneficiu. Printre primele principii în această ordine de idei ar fi logic a evidenţia preceptul s t i m e i (respectului) î n a n s a m b l u a l p e r s o n a l i t ă ţ i i (respect for person) în procesul de conlucrare a personalului medical cu pacienţii. ele au un caracter destul de concret şi nu pot fi universalizate astfel încît să devină principii generale ale bioeticii. poate prognoza şi contribui în mod concret la realizarea paradigmelor de existenţă a omenirii. Conceptul de bioetică. Dacă primul model execută. Eticii biologice i se pot atribui şi alte principii. de acţiunea practică a omenirii. Bioeticii la acest capitol îi sunt proprii cîteva principii fundamentale. Condiţional modelele de funcţionare a acestor organizaţii obşteşti se pot diviza în cel american şi cel european. Credem că aceste postulate ţin mai mult de etica medicală. echităţii (justice). comitete ce se manifestă prin instruirea bioetică a po p u l a ţ i e i şi comitete care activează p e lîngă clinici şi s p i t a l e (hospital ethics committees). care precizează la o etapă istorică concretă atitudinea noastră morală vis-a-vis de obiectul (natură vie. după cum s-a menţionat deja. al s o c i a l i z ă r i i (de ajutor. Pe parcursul dezvoltării sale bioetica a aderat la cîteva m o d e l e l e socionaturale de referinţă. deşi în cazuri concrete ele ―lucrează‖ şi în acest domeniu al ştiinţei. are scopuri bine determinate şi anume ─ de a stabili. E vorba că bioetica ca institut social se manifestă înainte de toate prin activitatea comitetelor de etică (bioetică) care funcţionează. de regulă. la cîteva nivele ─ internaţional. E necesar de asemenea a evidenţia în această ordine de idei comitete de bioetică ce e f e c t u e a z ă u n c o n t r o l riguros privind c e r c e t ă r i l e ş t i i n ţ i f i c e. Alt principiu al bioeticii ce ţine de acest capitol este p r e c e p t u l b i n e f a c e r i i (beneficence) şi în fine e vorba de p r i n c i p i u l j u s t e ţ i i. funcţii de sancţionare (are împuterniciri prohibitive). apoi al doilea tip (model) este împuternicit doar cu atribuţii consultative.organism). dacă Homo Sapiens poate adecvat modifica structura şi mersul vieţii. promovat de noi d r e p t u n s t u d i u s i s t e m i c (î n a n s a m b l u) a l a c ţ i u n i l o r (c o m p o r t ă r i i) umane în domeniile ştiinţelor şi practic i i m e d i c o-b i o l o g i c e în lumina valorilor şi principiilor moralităţii. care oferă posibilitatea de a organiza investigaţiile biomedicale şi comportamentale cu implicarea (participarea) oamenilor şi a efectua tratamentul pacienţilor mult mai efectiv. dar şi de justeţe. naţional şi regional (local). inclusiv omul) de studiu sau de experienţă. poate.

libertate pentru acel ce nu e în stare s-o valorifice. Pe unul şi acelaşi cîntar se pun viaţa umană şi valorile ştiinţei. la avort. Acest model justifică raclajul.p e c i a l ă şi bioetica c l i n i c ă. libertatea experimen-telor. ce ar oferi diferitelor state posibilitatea de a alege tipul său istorico-cultural de bioetică care ar corespunde mai adecvat tradiţiilor. fără etică care arată omului scopurile. succesul în domeniul eutanasiei. nu există valori fără de folos. Dar bioetica astfel definită presupune de asemenea cîteva modele socioculturale de referinţă faţă de care nu reuşim să efectuăm o cunoaştere adecvată a acestui fenomen neordinar. Modelul s o c i o b i o l o g i c naturalist este o sinteză a diferitelor paradigme culturale. N. Se recurge la acest model în unele cazuri de diagnostic prenatal. redusă. Se consideră că nu pot fi fundamentate nişte criterii superioare şi metafizice cum ar fi adevărul şi norma universală. suicidul. sociobiologismului. extracorporală) pentru femeile singure şi necăsătorite. cine duce responsabilitate pentru embrion? Nu-i libertate fără responsabilitate. acceptat şi nu lezează libertatea altora. fără familie. la raporturile sexuale. sau naştere (în funcţie de starea sănătăţii fătului. alegerea liberă a sexului copilului ce e pe cale de naştere. Pornind de la cele expuse mai sus e cazul să evidenţiem cîteva modele socioculturale. iar procesele evoluţioniste se referă şi la 29 . care înrobeşte activitatea umană. Tipul de bioetică nominalizat a avut un răsunet amplu şi a devenit o convingere pentru cea mai bună parte a opiniei publice. cînd trebuie luată decizia: sau raclaj. spre exemplu. Marcuse promovează o libertate fără muncă. uterul împrumutat. confesiilor religioase ale propriului popor. proiectînd ca importante cîteva obiective: succesul în domeniul cercetărilor ştiinţifice. fiindcă presupune compararea valorilor inconfundabile ─ viaţa şi sănătatea umană cu profilul economic sau ştiinţific. libertatea copilului ce e pe cale de naştere. Modelul l i b e r a l-r a d i c a l apărut încă în timpurile revoluţiei franceze decurge din postulatul conform căruia este legiferat şi permis tot ce este dorit. nici în interiorul libertăţii. obiceiurilor. antropologismului şi ecologismului. O asemenea libertate nu presupune nimic nici în afara. Declarînd autonomia ca pe un dat. acest model afirmă o libertate dihotomică.) Dar totuşi acest model nu-i justificat moral. la contracepţie. succesul în domeniul medical ce se referă la sexualitate. Totul se reduce la cost şi profit. rezultatul interacţiunii diverselor concepţii: evoluţionismului. Conform acestui model viaţa a apărut în procesul evoluţiei şi adaptării ei la mediu. Modelul p r a g m a t i c îşi are temeliile în cultura anglosaxonă. Modelul examinat propune dragostea liberă şi polimorfă. Cine apără. libertatea fecundării artificiale (în vitro. Dar acest fapt se învecinează cu mercantilismul. Utilitarismul ştiinţific ocupă un loc de frunte şi predomină în raport cu binele individual al persoanei.

unitatea costului şi profitului. în legătură cu această credinţă filosoful din Grecia antică Protagoras a formulat maxima: ―Omul este măsura tuturor lucrurilor‖. cosmică etc. Personalitatea umană este unitatea sufletului şi trupului. ideia paternalităţii a pătruns în diverse forme de activitate umană. Probabil. în noua poziţie a omului în cosmos şi în lumea biologică (în biosferă) ar trebui să elaborăm un nou sistem de valori. Modelul p e r s o n a l i s t este cel mai important şi acceptat de majoritatea savanţilor. Soluţia modelului sociobiologic naturalist nu este unica explicare a evoluţionismului. În noile condiţii evolutive. este un suflet întrupat şi un trup însufleţit. dar ceea ce o particulează este reducţionismul. totuşi încetul cu încetul cedează locul său principiului (modului de abordare) de colaborare (de dailog). Din aceste considerente personalitatea umană trebuie să fie punctul de reper a ceea ce este permis sau nepermis.3. Raţiunea. în cele mai intime sfere (laturi) ale vieţii omului. În fiecare om poate fi regăsită valoarea universului şi întregii omeniri. nici cea practică. E vorba de civilizaţia noosferică cu etapele ei (informaţională. 2.societate. libertatea. conştiinţa reprezintă o creaţie care se distinge din fluxul legilor cosmice şi evoluţioniste datorită unui suflet care dă formă şi viaţă realităţii sale corporale şi care intră în componenţa şi structura corpului. Modul de abordare paternalist şi cel hermeneutic în bioetică Se ştie deja că modelul relaţiilor ―tutelare‖ dintre indivizi îşi pierde tot mai mult poziţiile atît în practica socială. fiindcă este unica fiinţă capabilă să descopere sensul lucrurilor şi să dea sens propriilor acţiuni prin intermediul noţiunilor. totul pentru binele omului). Modelul personalist asigură protecţia omului în toate manifestările lui (libertatea şi responsabilitate. Paternalismul (din lat. deşi opune o mare rezistenţă. ci viceversa ─ biologia impune norme şi principii eticii. Nu etica dictează legi biologiei. fiindcă acel anterior nu mai este potrivit pentru a satisface configuraţia noului ecosistem. Acest fapt se datorează conturării 30 . ecologică.). care a dominat în activitatea medicală o perioadă îndelungată de timp (de la zorii civilizaţiei pînă la secolul nostru). cît şi în viaţa cotidiană. de noile paradigme ce ar asigura existenţa şi supravieţuirea umană. p a t e r . El rezultă din raţionalitatea şi libertatea omului. Omul este personalitate.părinte) monologal. N-a rămas în afara acestui proces şi medicina: nici cea teoretică. Debutînd prin politică. probabil) va furniza criterii şi postulate moralităţii. Deci progresul tehnico-ştiinţific (şi social. Adaptarea devine astfel lege atît a evoluţiei cît şi a eticii. care vine să se instaleze.

conform bioeticii. de rînd cu celelalte probleme extrem de semnificative din cadrul medicinei şi filosofiei contemporane. prin dialog. de a dicta omului un anumit mod de viaţă. b) poziţia etică a medicului se formează univoc conform vechii maxime: ―Salus aegroti . şi corespunzător două tipuri de abordare a fenomenelor nominalizate . se impune tot mai vehement şi problema coraportului dintre atitudinea paternalistă-antipaternalistă (nepaternalistă). În condiţiile tranziţiei spre o medicină comercializată.cerinţelor noii discipline ştiinţifice interdisciplinare. E vorba că modificările ce au loc actualmente în sectorul medical au provocat. Acest mod de abordare (model) în bioetică are cîteva premise de bază: a) condiţiile tratamentului. două modele de interacţiune a medicului şi pacientului – p a t e r n a l i s t şi n e p a t e r n a l i s t. Valoarea morală a autonomiei pacientului s-a dovedit a fi atît de importantă şi atît de mare. În acest context e bine venită ideea evidenţierii eticii p a t e r n a l i s t e (a monologului) şi eticii i n t e r p r e t a t i v e (a dialogului). Deci.cel al m o n o l o g u l u i (paternalist) şi cel al dialogului (hermeneutic). Criteriul autenticităţii din cîmpul deciziilor ştiinţifice se deplasează parţial în dialogul dintre medic. dar şi tratamentul. Medicina clinică contemporană este nevoită să accepte diversitatea modurilor de lecuire formulate în multiple. În acest fel. oferă medicului statut de tutelă a bolnavului. viaţa şi sănătatea omului sunt incontestabil valori prioritare. iar uneori incompatibile surse teoretice. deoarece întreaga (sau aproape întreaga) răspundere în ceea ce priveşte adoptarea hotărîrilor clinice şi-o asumă medicul.suprema lex‖ (―Binele bolnavului e o lege supremă―). a căilor şi metodelor de tratament. pacient şi societate. informatizată şi compiuterizată. chiar admisibilă. Ultimul se manifestă prin intermediul acordului informat sau prin mijlocul noţiunii de i n t e r p r e t a r e. că binefacerea medicului contrar voinţei şi dorinţei bolnavului a încetat a fi considerată binevenită. care ―ştie mai bine‖ ce-i trebuie acestuia şi care este împuternicit de a lua decizii în privinţa diagnosticării. Într-un sens mai larg acest fapt reprezintă o problemă a dreptului la eterodoxie. imperativelor bioeticii. c) forma relaţiilor etice e asimetrică. cînd sistemul binar ―medic-pacient‖ se transformă vertiginos într-un sistem triplu ―medic-tehnică-pacient‖. Primul model (şi mod de abordare) al bioeticii – modelul p a t e r n a l i s t. dilema medicală a poziţiilor paternaliste şi nepaternaliste pătrunde întreaga bioetică. adică cînd medicina în sens propriu şi la figurat este ―bolnavă― de tehnologiile 31 . fapt care oferă pacientului dreptul de a alege într-o manieră liberă nu doar medicul. diversitate şi concomitent devine problema posibilităţilor medicinei de a fi represivă.

îl constituie modelul a n t i p a t e r n a l i s t (nepaternalist). dar postura umanismului sau a tehnocratismului în contextul activităţii medicului. Un alt model de relaţii paternaliste îl constituie tipul s a c r a l. a antrenării active a pacienţilor în adoptarea hotărîrilor. manipulaţii. Medicul în mod direct. Primul model se asociază ideii medicului asemănător părintelui – lecuitorul (tămăduitorul) s p i r i t u a l a l o m u l u i. fără ezitări şi rezolutiv. purtătorul exclusiv al cunoştinţelor speciale şi deprinderilor tehnice. deoarece în societate tot mai mult şi mai pronunţat se conştientizează faptul necesităţii argumentării nepărtinitoare a drepturilor şi obligaţiunilor ambelor părţi. după cum am menţionat. dar numai pacientul îşi cunoaşte propriile potenţe şi valori care au o importanţă decisivă privind evoluarea rezultatelor scontate ale vindecării. Medicii. Se pot anunţa şi alte tipuri de relaţii paternaliste. În acest caz pacientul îi priveşte pe medic ca pe o fiinţă neobişnuită. recomandă pacientului eficientele remedii.informaţionale (performante). Al doilea model cu ideea m e d i c u l u i t e h n o c r a t. celui ―tehnic‖. Principiul moral de bază al tipului sacral de paternalism spune: ―Acordîndu-i ajutor pacientului. maximal lui. un astfel de model clar că nu corespunde cerinţelor practicii actuale. mai ales în situaţii de risc şi de utilizare a noilor metode de tratament. care ţine cont de anturaj valoric din societate şi se conformează întru totul. Atît într-un caz. Un astfel de mod de abordare a problemei în cauză. Modelul adoptării în comun a deciziei referitoare la lecuire demonstrează (relevă) că atît medicul cît şi pacientul aduce un ceva esenţial în alegerea corectă a tratamentului. pune punctul pe ―i‖ în cazul unor situaţii concrete. bazîndu-se pe propria experienţă. Acest mod de abordare defineşte bolnavul drept un subiect responsabil şi liber de a lua decizii vital importante şi oportune pentru el însuşi sau cel puţin de a pune la dispoziţie informaţia necesară 32 . Practica medicală contemporană ne vorbeşte despre existenţa modelului paternalist de t i p t e h n i c. executat fără echivoc. care este diametral opus tipului anterior expus. cît şi în celălalt apare pretenţia unei prerogative absolute. Doctrina monologului preconizează existenţa încă a două tipuri de modele paternaliste. implicată în vicisitudinile vieţii cotidiene. iar cuvîntul lui fiind decisiv trebuie îndeplinit. Drept nucleu al acestora se socot nu poziţiile prioritare ale medicului sau pacientului. Actualmente suntem martorii a două tipuri de paternalism: p r i m u l cînd medicul ―domină― pacientul şi al d o i l e a cînd medicul se află sub dominarea celui din urmă. etica paternalistă (şi concomitent modul de acordare paternalist în bioetică) necesită o modificare radicală. fac expertiza referitoare la prognoza tratamentului. nu-i dăuna‖. Al doilea tip de interacţiune a medicului şi pacientului examinat în bioetică.

piatra de temelie a hermeneuticii (din gr. V. adică prin relevarea caracterului interpretativ al dialogului. şi în al doilea rînd. se realizează în practică prin dialog. P. Schleiermacher remarcă că ele evaluiază insuficient dialogul ca entitate lingvistică supusă travaliului interpretativ. etc. scopul cărora fiind comprehensiunea experienţei proprii şi celei a altor oameni. individualităţii străine. care nu-şi poate limita conţinutul său doar la analiza textelor scrise. pot fi obţinute şi realizate în practică doar pe calea dialogului. Dialogul. comunicare. pînă cînd nu va surveni înţelegerea ei adecvată. Filosoful francez P. examinînd paradigmele hermeneutice a lui V. examinaţi în comun ca un text. cu ajutorul ideii d e i n t e r p r e t a r e. Se naşte întrebarea: care ar fi mijloacele de realizare în practica medicală a acestui model? Soluţionarea problemei poate fi atinsă (obţinută). ceea ce era absent în concepţiile tradiţionale ale hermeneuticii. eticii. consideră că hermeneutica este arta comprehensiunii. F. Gadamer. H. Schleirmacher. în primul rînd. Această mişcare vibratoare se desfăşoară într-un cerc de semnificaţii. Astfel. filosofiei. ecologiei. în spaţiul şi timpul conştiinţei sociale.luării hotărîrilor. Ricoeur şi alţ.. Această definiţie se distinge esenţial de evaluarea tradiţională a dialogului (comunicării) ca interacţiune monodimensională a părţilor în formă de schimb reciproc dintre anumite porţiuni de informaţie. arta interpretării ca şi acordul informat. Textul interpretat este un fel de 33 . cum s-a menţionat. În viziunea multor filosofi (F. Aici este prezent elementul activ al dialogului (individualitatea străină). părăsirea căruia n-are sens. F. dar ceva mai mult şi mai concret ce ţine de o concepere nouă a fenomenelor de dialog. Ea poate fi folosită de asemenea în examinarea comunicărilor intepersonale şi anume atunci cînd apare dorinţa de a supraveghea în ce mod se modifică comportarea interlocutorului în procesul dialogului etc. Dilthey. de exemplu medic − pacient. Interpretarea. economiei. se manifestă ca un proces de interpretare (expunere şi comprehensiune) complicat ce se desfăşoară într-un spaţiu (şi timp) multidimensional al politicii. Anume metafora nominalizată a comunicării (sau a dialogului) a devenit momentul-cheie în explicarea esenţei hermeneuticii contemporane. prin intermediul doctrinei a c o r d u l u i i n f o r m a t. medicinei. colaborare etc. iar aceasta în aprecierea lui contemporană reprezintă o schimbare oscilatorie ―a conversaţiei‖ cu textul experienţei noastre. a interpreta). Schleiermacher. Ricoeur. de exemplu. prin intermediul comunicărilor. h e r m e n e u e i n. G. la rîndul său. ―al altuia‖.) interpretarea (şi dialogul) astfel tălmăcită constituie pivotul. Dilthey. Esenţa hermeneuticii în opinia lui constă în dialectica priceperii şi explicării. care reprezintă actualmente nu numai arta şi teoria (ştiinţa) înţelegerii textelor sau teoria interpretării semnelor şi simbolurilor.

în acelaşi timp permanent conrtolat prin compararea notelor sale anterior înregistrate. Ei doar împreună. a înţelege derularea reală a maladiei. iar a doctorului — ca cititor. care cere a fi lecturat de către pacient şi medic. de exemplu. etica monologului nu face posibilă unilaterala apreciere a pacientului ca text.. interpretarea ca categorie de bază a hermeneuticii are o importanţă excepţională în procesul de cunoaştere. rolul căreia în dialogul ―meidc — familie‖ este decisiv. În practica medicală mondială există şi alte modele interpretative.. a omenirii în genere. apoi totul ce avem în lumea asta s-ar stinge şi ar dispărea mai repede ca într-o fantezie − şi omul s-ar 34 . deci.. penetrarea intelectuală a căreia favorizează o conexare a propriului ―Eu‖ cu ―Eurile‖ altora. L. afirmă că ―. Dar dacă omul ar fi lipsit de facultatea de a i n t e r p r e t a . în comun şi cu drepturi comparabile pot pretinde la rolurile de interpreţi a ceea ce s-a întîmplat cu pacientul. Şi totuşi omul ar rămîne ca fiinţă umană. După cum am sesizat. inclusiv în medicină. fără veste ar dispare toate invenţiile mecanice (tehnice) ale ultimilor c i n c i m i l e n i i . în Japonia rolul de mediator dintre pacient şi doctor îi revine familiei. modul de abordare hermeneutic în bioetică. Familia în contextul eticii interpretative din Japonia se transformă într-un pacient integru al doctorului. iar procesul de lecuire se începe nu din momentul determinării diagnozei. ba chear nare sens. în practica socială. Luînd în consideraţie cele spuse putem conchide că interpretarea se desfăşoară doar într-un cerc hermeneutic bine determinat şi conturat. Condiţia primordială a artei comunicării devine. De exemplu. etica interpretativă. în afara căruia dialogul nu se mai poate dezvolta. Relaţiile ―medic − pacient‖ în aşa ordine de idei (context) constituie relaţii de colaborare. Prin intermediul dialogului e posibil a prinde sensul..‖.. Şi continuă: ―Dacă pe neaşteptate. examinată drept text. siguranţa faptului că alături de tine este o altă personalitate ─ realizare ce are o mare importanţă în organizarea dialogului ―medic − pacient‖. Familia aici se manifestă ca cel mai profund şi interesat interpret al maladiei pacientului (acest fapt ţine de tradiţiile relaţiilor familiale japoneze).reţea. întîmplare care de altfel i-a unit prin statutul de coautori ai istoriei înbolnăvirii. etica dialogului spre deosebire de etica paternalistă. Deci. ceea ce cunoaştem noi despre lume se obţine exclusiv prin intermediul i n t e r p r e t ă r i i şi nu prin intermediul experienţei nemijlocite . adică avem cazul cînd paternalismul medicului se substituie cu paternalismul familiei. Mumford. dar din momentul cînd ―cititorii‖ textului maladiei ajung la un numitor comun.. aceasta ar însemna o pierdere catastrofală pentru viaţă. Nu întîmplător unii savanţi consideră interpretarea esenţă existenţei umane.

ameninţării şi înşelăciunii medicale. pentru a lua decizii importante referitoare la ea. aprofundării aprecierilor şi cerinţelor morale în raport cu medicina practică. Aceste două abordări pot fi examinate ca viziuni (atitudini) intrecomplementare. a oportunităţii. oricît de crud ar fi el. Şi în încheiere remarcăm că modul de abordare hermeneutic (interpretativ) în medicină şi bioetică nicidecum nu neagă doctrina tradiţională paternalistă. În 1969 Comisia Unită de Acreditare a spitalelor. ce ţine de o binefacere neforţată. În această ordine de idei e necesară conştientizarea fenomenului extinderii sferei utilizării bioeticii. actualmente căpătă prioritate în clinică. adică renunţarea medicilor la statutul de tutelă în relaţiile lor cu pacienţii. asigurată cu cele mai performante tehnologii.4. Rolul decisiv în iniţierea şi desfăşurarea acestei mişcări i-a aparţinut nu bolnavului. Renunţarea la modelul paternalist (la etica paternalistă). care se bazează pe dreptul bolnavului de a dispune de informaţie completă şi veridică privind maladia sa. în asigurarea traversării spre o medicină veritabil comercializată. Acest moment al practicii terapeutice se realizează prin intermediul acordului informat. care simbolizează toată medicina contemporană (cu ramificaţiile ei). 2. Activitatea medicală din ultimii ani ne vorbeşte destul de clar că centrul mişcării pentru drepturile pacienţilor a devenit spitalul. în conformitate cu modul moral. căci doar în comun ele pot contribui esenţial în perfecţionarea relaţiilor ―medic — pacient‖. dar administratorilor spitalelor şi organizaţiei acestora − Asociaţiei Americane a Spitalelor. Caracterul deliberat (neforţat) al acordului informat presupune lipsa constrîngerii şi prohibiţiei.trezi într-o situaţie mult mai sălbatică şi neputincioasă decît orice alt animal: el s-ar pomeni tare aproape de paralizare‖. Acordul informat − o nouă paradigmă a bioeticii Am menţionat deja faptul că modelul antipaternalist (nepaternalist) al relaţiilor dintre medic şi pacient poate fi realizat şi prin intermediul c o n s i m ţ ă m î n t u l u i (a c o r d u l u i) i n f o r m a t care. inviolentă a doctorului a fost însoţită de o supraapreciere a valorilor şi principiilor tradiţionale ale medicinei şi îndeosebi de o reevaluarea postulatului ―medicină sfîntă‖. Acordul benevol constituie un moment-cheie al mecanismului de adoptare a deciziilor medicale. în activitatea practică medicală. Medicul este obligat să fie sincer cu pacienţii săi. Adevărul pur. cu vulnerabilitatea avansată a pacientului. a 35 . asigură autonomia bolnavului. Dreptul acestuia la autonomie a fost recunoscut oficial pentru prima oară în SUA. care deja funcţiona în SUA.

Volumul şi calitatea informării pacientului ţine de soluţionarea problemei aşa-numitelor norme (standarde) de informare. Acordul informat constituie o paradigmă (o doctrină) a bioeticii conform căreia pacientul acceptă benevol cura de tratament sau procedura terapeutică după oferirea sau punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate. deoarece pentru prima oară medicii au fost simţitor limitaţi în dreptul exclusiv de a accepta modul de tratament al bolnavului. А. noţiunea de tratament alternativ devine o categorie fundamentală. în ultimul timp o influenţă sporită a cucerit-o ―s t a n d a r d u l s u b i e c t i v‖. 74. referitoare la tratament). № 3. însă decizia finală. care cere ca medicii pe măsura posibilităţilor să adapteze 1 Vezi: Покуленко Т. С. definitivă o ia pacientul. 36 . dar nu ca organon (mijloc) pentru atingerea altui obiectiv.emis un document unde se indicau problemele pacienţilor. În aşa fel. luînd în consideraţie nivelul de cultură şi de dezvoltare a asistenţei medicale. Mai apoi Asociaţia Americană a Spitalelor în anul 1972 a aprobat (a adoptat) şi în 1973 a publicat proiectul de lege (bilul) despre drepturile acestora. despre alternativele terapiei propuse. în fine. pe baza valorilor sale morale. În fine. e obligat să elaboreze standardele sale de apreciere a relaţiilor ―medic − pacient‖ din punct de vedere al doctrinei acordului informat. graţie postulatelor bioeticii. Medicul de pe poziţiile medicinei propune bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament. despre riscul ce poate apare în procesul de lecuire şi. Deci acest proces prevede două componente de bază: a c o r d a r e a i n f o r m a ţ i e i ş i acceptarea c o n s i m ţ ă m î n t u l u i. neordinare incomparabile cu paternalismul tradiţional al lui Hipocrate. În paradigma acordului informat. Fiecare stat. care a fost înlocuit de standardul ―p e r s o a n ă j u d i c i o a s ă‖ (pacientul trebuie să fie asigurat cu întreaga informaţie pentru a lua decizia potrivită. pornind de la tradiţiile şi obiceiurile poporului. // Вопросы философии. printre care şi participarea pacientului la informaţia necesară pentru acordul informat. Este vorba înainte de toate de ―c r i t e r i u l p r o f e s i o n a l‖ (medicul e obligat să ofere pacientului un aşa volum de informaţie pe care majoritatea colegilor lui l-ar fi propus bolnavului în aceleaşi condiţii). fie aceasta chiar însăşi sănătatea omului. medicul priveşte pacientul ca scop. Faptele nominalizate au marcat un început al devenirii unei viziuni noi. 1994. Принцип информационного согласия: вызов патернализму. Anume de la începutul anului 1973 aşa-numitul drept la acordul informat se plasează în centrul cercetărilor bioetice americane şi capătă o răspîndire largă în practica medicală mondială. Conform acestei situaţii (cerinţe) medicul e obligat să informeze pacientul despre caracterul tratamentului indicat. În literatura actuală se evidenţiază trei criterii1 în ceea ce priveşte evaluarea cantităţii şi calităţii informaţiei oferite pacientului.

informaţia supusă reglementării bioetico-juridice e necesar să conţină date despre maladie. de asemenea experienţe clinice benevole necesită garanţii suplimentare în ceea ce priveşte protejarea drepturilor bolnavilor. 1 Ibidem. Deci posibilitatea de a sintetiza şi întegra această informaţie în sistemul de valori al pacientului este minoră. aplicarea unor metode periculoase de tratament. î n a l t r e i l e a r î n d. După aprecierea stării pacientului medicul stabileşte diagnoza şi elaborează un plan de lecuire. 37 . Analizînd informaţia recepţionată. Acest model. intervenţii medicale nu trebuie să influenţeze asupra situaţiei bolnavului şi asupra relaţiilor lui cu personalul medical etc. temeliile poziţiei pacientului ar fi următoarele: acordul informat este dreptul bolnavului. despre diagnoză şi prognoză. deoarece el se bazează pe principiul protejării autonomiei bolnavului. corespunde cerinţelor de bază ale acordului informat. satisface necesităţile informaţionale şi de autonomie ale persoanei în procesul adoptării deciziilor. apoi am putea constata că obţinerea acordului bolnavului pentru diferite intervenţii în sfera sănătăţii lui are cîteva aspecte. Dacă am încerca să sintetizăm ceea ce este comun de pe poziţiile bioeticii în majoritatea tipurilor de activitate medicală. f r a g m e n t a r) şi procesual. Actualmente în practica medicală sunt atestate două modele de bază ale acordului informat1: static (e v e n i m e n ţ i o n a l. O altă problemă ce ţine de acordul informat o constituie analiza manifestării lui în diverse ramuri (domenii) ale medicinei practice şi teoretice. acordul lui trebuie să fie benevol şi conştientizat. despre importanţa simptomelor de boală. Accentul se pune pe informarea deplină şi precisă oferită pacientului în momentul luării deciziei. sau a unor proceduri care pot genera consecinţe ireversibile. în principiu. informaţia acordată pacientului trebuie să fie deplină şi multilaterală. pacientul o ―cîntăreşte‖. inclusiv informaţia despre risc. argumentele bioetico-juridice ale poziţiei medicului trebuie să contribuie la obţinerea acordului informat al bolnavului. în a l d o i l e a r î n d. Concluziile şi recomandările medicului. presupunînd răspunsuri pentru toate întrebările bolnavului. Însă. p. În primul model formularea şi acceptarea deciziei reprezintă un eveniment cu limite temporale bine stabilite. În viziune bioetică acest criteriu este cel mai acceptabil. pornind de la interesele sale şi apoi efectuează opţiunea. 74-75. refuzul procedurii.informaţia la interesele şi particularităţile concrete ale fiecărui pacient în parte. despre avantajele tratamentului propus şi/sau alternativele eventuale se pun la dispoziţia pacientului. în modelul static insuficient se ia în consideraţie înţelegerea de către pacient a informaţiei disponibile. Î n p r i m u l r î n d.

Pacientul era transformat într-un receptor pasiv al bunurilor materiale. alegerea planului terapeutic şi finalizarea lecuirii. Orientarea spre această doctrină a devenit posibilă graţie reevaluării concepţiei scopurilor medicinei. Fenomenul Bioetică: aspectele sociofilosofic. Deci. faţă de tipurile de tratament indicate etc. conchidem că actualmente există condiţii obiective de manifestare a acordului informat în detrimentul paradigmei paternaliste. axiologic.4 ale acestei teme au fost folosite unele materiale ale conferenţiarului Petru Berlinschi şi magistrului Rodica Gramma. al XX-lea. Condiţiile create de al doilea model sunt mai favorabile pentru realizarea autodeterminării pacientului. menţinînd asupra celor expuse privind relaţiile medic−pacient care s-au modificat radical pe parcursul sec. formularea (conturarea) obiectivelor tratamentului. într-un obiect de manipulare. Deci autodeterminarea pacientului este o valoare fundamentală şi asistenţa medicală nu trebuie să o neglijeze. Cap. Bioetica şi problema existenţei umane* 3. juridic şi medical * La elaborarea compartimentelor 3.3.1. E de menţionat faptul că modelul procesual bolnavul joacă un rol mai activ în comparaţie cu rolul relativ pasiv din modelul static (fragmentar). Respectarea autonomiei individului constituie una din valorile fundamentale ale modului de viaţă civilizat. şi a demnităţii lui personale. Aşadar. Însă deseori atingerea acestui scop se realiza în detrimentul libertăţii pacientului. iar schimbul de informaţie trebuie să aibă loc pe tot parcursul timpului interacţiunii medicului cu pacientul. Se consideră în mod tradiţional că obiectivul de bază al medicinei îl constituie protecţia (ocrotirea) sănătăţii şi vieţii bolnavului. deci. Acest model face posibilă excluderea comportării formale a medicului faţă de bolnav şi limitarea substanţială a recidivelor paternalismului. modelul p r o c e s u a l al acordului informat se bazează pe ideea că acceptarea deciziei medicale constituie un proces îndelungat. tot mai evidentă este tendinţa spre acordul informat care exprimă imperativul medicinei epocii contemporane.Invers modelului examinat. deoarece pacientul în conlucrarea sa cu medicul devine tot mai exigent privind adoptarea deciziei vis-a-vis de tratament. 38 .2 şi 3. Conform acestui model lecuirea este divizată în cîteva stadii: stabilirea relaţiilor. Fiecare individ e interesat să adopte decizii de sine stătătoare vis-a-vis de sănătatea lui. determinarea problemei.

De aspectul sociofilosofic al bioeticii ţine şi problema formării concepţiei despre Homo Sapiens. situaţia social-politică şi economia de piaţă au dus la devalorizarea şi deumanizarea medicinei. faţă de relaţiile sociale în genere. juridică şi medicală a eticii vieţii. teologilor ş. în primul rînd. naturaliştilor.Examinînd esenţa şi conţinutul bioeticii. informatiza-rea accelerată a domeniilor de activitate umană. care ar trasa o ieşire din situaţia critică de astăzi. Businessul din sfera economiei 39 . De evaluarea corectă a omului vor depinde concluziile medicilor. profundă şi de ansamblu a fenomenului nominalizat. atitudinei noastre faţă de natură.al. Oamenii sunt nevoiţi să ia asupra lor responsabilitatea pentru precizarea acestor hotare. Bioetica contribuie la evidenţierea celor mai actuale probleme sociale. Nu există apriori nici o scară a valorilor după care am determina ce se poate şi ce nu. fiindcă mereu se confruntă cu dificultatea determinării limitelor existenţei umane. Bioetica ca orientare ştiinţifică interdisciplinară ar putea trage concluzii optimale la acest capitol. Bioetica formulează o nouă paradigmă a gîndirii care relevă pericolul prezentat de individualism şi de colectivism. juriştilor. naturaliştilor. dar în acelaşi timp protejază idealurile democratismului. E necesar să înţelegem specificul vieţii. A s p e c t u l a x i o l o g i c ţine de faptul că bioetica contribuie la formarea unui nou sistem etico-normativ şi valoric. care ne-ar oferi posibilitatea să executăm o analiză sistemică. A s p e c t u l s o c i o f i l o s o f i c al bioeticii constă în faptul că ea poartă un caracter general-uman. Astăzi omenirea se găseşte în faţa unui pericol global legat de consecinţele negative ale progresului tehnico-ştiinţific. Bioetica devine un mecanism extrem de important în restructurarea democratică a biopoliticii societăţii contemporane. Pentru a depăşi acest pericol e necesar. că nu trebuie să existe divergenţe dintre moralitate şi viaţă. Repercusiunile progresului tehnicoştiinţific. de a conştientiza acele probleme ce provoacă pericolul nominalizat şi în al doilea rînd de a modifica mentalitatea oamenilor. societatea tehnogenă. juriştilor. perspectivele ei de dezvoltare ca domeniu de cunoştinţe şi ca institut social e logic a releva cîteva ipostaze ale acesteia. să ne convingem că etica este nemijlocit legată cu ştiinţele naturii. este o varietate a activităţii intelectuale şi a practicii sociale care are scopul de a garanta posibilitatea dialogului şi solidarităţii oamenilor în apărarea binelui şi opunerea rezistenţei în faţa răului generat de activitatea contemporană a indivizilor. E vorba în această lucrare de configuraţia sociofilosofică. însă nu acceptă atît paternalismul cît şi colegialitatea aparentă. Alegerea responsabilă nu poate fi stabilită doar de cunoştinţele profesionale ale medicilor. axiologică. Omenirea tot mai mult ajunge la concluzia că exiztenţa noastră este problematică.

Revirimentul spre alte valori şi orientări axiologice demonstrează necesitatea şi actualitatea bioeticii. în asigurarea socială. valoarea supremă. cît şi de dezvoltarea cercetărilor biomedicale. Lupta pentru viaţă este un postulat axiologic al bioeticii şi determină deci toate celelalte valori şi relaţii umane. Dintre aceste calităţi viaţa este valoare în sine. a carităţii şi echităţii sociale. Bioetica formulează (postulează) noi exigenţe referitoare la interacţiunea. 40 . Ne-am pomenit într-o situaţie. obligativitatea şi responsabilitatea oamenilor. scopurilor fundamentale ale civilizaţiei contemporane. dînd prioritate valorilor general-umane. A s p e c t u l j u r i d i c denotă că bioetica este o formă de protecţie a drepturilor omului. Bioetica trebuie să creeze condiţii în care ocrotirea sănătăţii să devină un drept inalienabil al omului. atît pe baza normelor juridice. pornind de la valorile umaniste. să formuleze norme şi reguli ale cercetărilor biomedicale ţinînd cont de drepturile omului. ci şi la reglementarea juridică a relaţiilor omului cu bioesfera.pătrunde în medicină. pe valorile şi ideile democratismului. dar nu este mai puţin important a apăra interesele societăţii. a societăţii cu natura prin intermediul principiilor acestui domeniu al ştiinţei. naturii şi biosferei în întregime. Bioetica tinde să reglementeze cercetările ştiinţifice. Însă obiectul bioeticii nu se reduce doar la viaţa umană şi atributele ei. Bioetica nu poate să nu ţină cont de aceste mentalităţi ale persoanelor şi popoarelor. deoarece este necesar a proteja interesele individului. inclusiv şi dreptul lui la viaţă. Fiecare cultură se caracterizează printr-o atitudine specifică faţă de viaţă şi moarte. Bioetica trebuie să devină o etică a solidarităţii reciproce. El este legat de concepţia liberalismului ce susţine valorile individualismului. la sănătate. cît şi pe baza normelor morale. Primul – s t i l u l l e g a l. n o r m a t i v care presupune nişte postulate de drept ca garanţie a deciziilor morale. la autodeterminare liberă. Principalul obiectiv al bioeticii constă în determinarea şi formularea unui nou sistem de valori şi orientări umane. Nimic nu-i sfînt în faţa profitului imediat. Al doilea – s t i l u l f i l o s o f i c care se bazează pe norme raţionale morale. prioritatea intereselor particulare. Sistemul de valori actual este depăşit atît de evoluţia realităţii sociale. în învăţămîntul public. Se pot evidenţia în această ordine de idei două stiluri de gîndire în bioetică. cînd viaţa omului în societate pierde permanent din valoarea sa. de multitudinea de raporturi faţă de viaţă şi moarte împărtăşite de diferite confesii şi grupuri religioase. care ar corespunde drepturilor omului. Bioetica afirmă unitatea abordării ştiinţifice cu valorile umaniste (dînd de altfel prioritate majoră valorilor şi scopurilor umane). cultură. Probabil în viitor aceste tipuri de raţionare se vor contopi.

al. Dacă în centrul eticii medicale şi a eticii sistematice (generale) se află omul (principiul antropocentrist). comportament anormal. ci practico-comportamental. sensul vieţii lui. Revoluţia sexuală duce la modificarea reprezentărilor privind norma şi patologia în comportamentul sexual: ceea ce pînă nu demult era apreciat ca patologie (homosexualismul. Morala aplică măsura la realitatea existentă. etica ecologică şi alte discipline înrudite. 3. Actualmente însă bioetica este o noţiune mai largă ce include în sine etica medicală. determinarea limitelor vieţii şi morţii.al. ea trebuie să determine valoarea omului. Bioetica.2.A s p e c t u l m e d i c a l al bioeticii nu-i altceva decît manifestarea umanismului în medicină. transplantarea organelor. În legătură cu progresul tehnicoştiinţific în medicină se modifică viziunea despre normă şi patologie. Divergenţa dintre existenţă şi măsură (cuvenit) este o divergenţă specific morală ce impulsionează activitatea social-istorică a omului. În psihiatria contemporană se revede noţiunea de patologie psihică. astăzi poate fi considerat normă. M e d i c i n a t r e b u i e să ofere argumente ştiinţifice pentru fundam e n t a r e a b i o e t i c i i. Etica ca şi filosofia tratează un şir de probleme conceptuale. deoarece filosofia coordonează şi trebuie să coordoneze problemele sale în conformitate cu principiile morale. Aceste exemple ne vorbesc rezolutiv despre oportunitatea semnificaţiei medicale a bioeticii. lesbianismul ş. autoconştiinţa critică a comunităţii profesionale a medicilor. atitudinea şi responsabilitatea acestuia faţă de societate.). i a r b i o e t i c a − s ă p r e z i n t e p o s t ulate morale pentru justificarea deciziilo r m e d i c a l e. alegerea idealului. filosofia şi supravieţuirea omenirii: probleme de interconexiune şi de interacţiune Etica este nucleul filosofiei. Bioetica ca disciplină filosofică apare ca o nouă etapă a eticii generale şi o continuare a eticii medicale. locul lui în lume. Prin aceasta ea se deosebeşte de ştiinţă şi de filosofie. apoi în centrul bioeticii se situiază noţiunea de viaţă. eutanazia ş. Însă etica tratează aceste probleme nu în mod teoreticognoseologic. de vietate (principiul biosferocentrist). moral şi amoral. 41 . Ce trebuie să subînţelegem prin noţiunea de sistem echitabil de ocrotire a sănătăţii: egalitatea sau inegalitatea membrilor societăţii la dreptul de tratament? Azi cînd ocrotirea sănătăţii trece la medicina cu plată au oare toţi oamenii acces la ajutorul medical necesar? Avem un şir de probleme ce nu pot fi rezolvate doar de pe poziţiile medicinei sau ale moralei. Bioetica trebuie să justifice moral rezolvarea multor probleme medicale: raclajul.

determinarea limitelor vieţii şi morţii. folosirii metodelor ingineriei genetice 42 . perspectivelor dezvoltării omulul şi societăţii. Civilizaţia contemporană tehnogenă cu industria ei consumatoare trebuie să fie înlocuită cu o nouă civilizaţie − informaţional-ecologică (noosferică) cu valorile ei general-umane ce ar asigura existenţa veritabilă a omenirii. Bioetica care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor sociale şi naturale poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii. Cu alte cuvinte bioetica ar trebui să contribuie cu toate posibilităţile ei la constituirea intelectului noosferic. În realizarea acestor imperative un rol important îi aparţine filosofiei. bioeticii şi eticii medicale. Ocupînd un loc anumit în sistemul formelor vitale ale planetei el depinde de ele. monstruozităţilor congenitale. biologic şi social. Este vorba de formarea şi fundamentarea noilor principii ale existenţei umane. În condiţiile crizei ecologice se consolidează o nouă tendinţă. un nou fenomen în conştiinţa morală şi anume: datoria morală faţă de natură devine o parte componentă a ei şi. a orienta raţiunea umană şi cunoaşterea spre tot ce ameliorează calitatea vieţii şi a depăşi tot ce stopează dezvoltarea şi afirmarea personalităţii umane. coordonată cu S t r a t e g i a N a t u r i i. Problemele medicale ocupă doar o parte a problemelor ce sunt studiate de bioetică. apare o formă nouă a conştiinţei sociale – c o n ş t i i n ţ a n o o s f e r i c ă. omului cu biosfera. noilor idealuri ale activităţii umane. Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinaţi ai mediului fizic. transplantării organelor. Bioetica ca ştiinţă ar trebui la acest capitol să rezolve cîteva probleme principiale: a face posibilă supravieţuirea întregului ecosistem. care depinde de acutizarea problemelor globale. Binele omului este legat de dimensiunile generale şi puterea proceselor vitale de pe Terră.În conştiinţa cotidiană e cert faptul că morala de la apariţia ei şi pînă astăzi include în sine doar principii şi norme ce se referă la relaţiile dintre oameni şi nicidecum nu atinge raportul sociumului cu natura. Problema-cheie actualmente este elaborarea S t r a t e g i e i O m u l u i. Acestea sunt problemele tratamentului bolnavilor incurabili. deci. noilor paradigme de supravieţuire ce ar reglementa folosirea biotehnologiilor. de aceea ea trebuie să aibă o nouă filosofie − filosofia supravieţuirii. Însă realitatea este de o aşa natură că în condiţiile tehnologiilor existente şi activităţii umane actuale civilizaţia nu poate asigura un nivel normal de viaţă. a fi reperul de bază al existenţei omului. Omul este o fiinţă biosocială şi el nu poate trăi în afara biosferei. la rezolvarea problemelor globale. la elaborarea noilor orientări valorice. Filosofia contemporană trebuie să fie o filosofie a supravieţuirii. Strategia omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitelor activităţi şi norme ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului. Omenirea ca parte a noosferei a intrat în epoca dezvoltării ireversibile.

sociologie. 43 . Bioetica poate să devină o punte spre crearea eticii global-umane a viitorului. folosind în acest scop părerea (competenţa) a mai multor specialişti (medici. filosofie. ci despre stabilirea momentului de cînd acest ―g h e m‖ poate fi socotit individ uman şi are dreptul la viaţă. Bioetica. în practica ocrotirii sănătăţii. De exemplu. Cu alte cuvinte. Prin analogie. despre o bioetică în sensul larg al cuvîntului? În orice ţară cu o cultură avansată bioetica apare ca rezultat al unei sinteze interdisciplinare a diverselor ştiinţe (etică.3. A determina limitele vieţii şi morţii trebuie să o facă ştiinţa.al. manifestîndu-se ca un studiu sistemic şi integral al conduitei umane în cadrul ştiinţelor vieţii şi sănătăţii. e t i c i s u p r a v i e ţ u i r i i o m e n i r i i. Însă formularea şi rezolvarea acestor probleme este specifică.). psihologie. determinării statutului etic al ştiinţei. E necesară şi organizarea comitetelor bioetice în universităţile medicale şi agricole. Cel mai actual obiectiv este pregătirea cadrelor de bioeticieni. discuţiile despre justificarea morală a transplantării organelor se axează nu în jurul tezei despre sfinţenia vieţii umane. filosofi. ecologie etc). examinează în lumina valorilor (şi principiilor) morale şi problemele ce ţin de facultatea (capacitatea) omului de a modifica substanţial condiţiile vieţii. medicină. Actuale sunt şi problemele ecologizării moralei. ci şi în medicina clinică. cînd colectarea organelor încă vii nu se socoate drept crimă (omucidere). Imperativele morale ale medicului în viziune bioetică Actualmente mereu apare întrebarea: se mai poate oare vorbi în sfera asistenţei sanitare şi celei medicale despre o etică veritabilă. biologie. ci în stabilirea limitelor de deces al omului. În perspectivă bioetica trebuie să pătrundă nu numai în medicina teoretică. destinul speciei umane. deschizîndu-le noi orizonturi şi îmbogăţindu-le cu o nouă metodologie interdisciplina-ră. vorbind despre problema raclajului atît adepţii cît şi adversarii lui discută nu despre universalitatea poruncii n u u c i d e. în centrele de cercetări ştiinţifice. trebuie să prezinte cîteva cerinţe.ş. bioetica pune problemele sale într-un cadru special: cine trebuie să hotărască ce se poate şi ce nu se poate efectua de pe poziţiile eticii generale. Pentru realizarea acestui obiectiv extrem de important în elaborarea noilor paradigme de supravieţuire a omenirii bioetica.al. 3. împlantîndu-se în practica medicală. dar rezolvarea problemelor trebuie să ţie cont de echitatea umană. medicina. teologi ş. Astfel bioetica cuprinde şi etica medicală şi pe cea ecologică. jurişti. funcţia căreia este cunoaşterea şi protejarea de pe principiile morale tradiţionale ale vieţii în orişice ipostază nu ar fi ea: în momentul conceperii sau în clipa morţii biologice.

onestitatea. Aceasta ar fi trebuit să fie considerată valoarea (calitatea) lor fundamentală. întru individualizarea obiectivelor personale. Libertatea este o expresie a valorii maxime. Astfel se va modela o personalitate care de la emotivitate va trece la raţionalitate. Acest fapt stimulează apariţia respectului şi implică valorificarea vieţii umane. A d o u a cerinţă e axată pe faptul că medicul cu o pregătire etică trebuie să desfăşoare o activitate morală veritabilă. sinceritatea. A t r e i a cerinţă ne vorbeşte despre aceea că medicul pentru a fi moral responsabil trebuie să-şi asume exigenţele etice ale profesiunii: cumsecădenia. Pe acestă entitate se constituie personalitatea cu a sa cultură şi activitate profesională. că toţi sunt egali unul faţă de altul. gîndindu-se la profit. valoarea etico-esenţială apare o dată cu devenirea şi consolidarea personalităţii. de la provizorat în obligaţii la responsabilitate. Deci apare el din modelul personalist al bioeticii. Responsabilitatea. Fără viaţă nu există libertate. sociale şi profesionale. Datoria este facultatea medicului de a conştientiza valoarea serviciului curativ acordat unei persoane bolnave. 44 . de la cultura efemeră la valoarea eternă. Deci bioetica în conformitate cu principiile sale cere de la medici: – a se autoeduca întru descoperirea propriei originalităţi. În sectorul medical personalitatea cu responsabilitate se modelează şi se formează atît în perioada studiului medicinei. Toate disciplinile medicale au drept scop final crearea unei personalităţi responsabile. libertatea. de a-şi asuma responsabilitatea pentru consecinţele activităţii sale. medicul şi operatorul sanitar trebuie să fie persoane inteligente şi abile. – a se autoeduca transcendent. cu valorile şi raporturile sale umane şi sociale. cu educarea şi formarea sa.P r i m a cerinţă ţine de faptul ca meşteşugul medical să fie exercitat de persoane vrednice cu o conştiinţă matură şi cu o minte lucidă. De aceea medicul trebuie să se autoeduce şi să activeze în mod liber dar şi virtuos. a sensului vieţii. – a-şi cultiva simţul solidarităţii. bunăvoinţa. Persoana este acea entitate individuală şi raţională pe care fiecare dintre noi o moşteneşte în mod genetic şi care nu trebuie să prezinte anomalii esenţiale la personalul medical şi sanitar. Ca repercusiunile activităţii curative să fie într-adevăr umane. – a-şi autoeduca mentalitatea conform căreia existenţa fiecăruia e finită. Doar în condiţiile unei astfel de educaţii medicul va putea atenua suferinţele pacientului şi nu va vătăma nimic. de la opiniile majorităţii la convingerile proprii. a cărei imperativ poate fi descris în felul următor: e necesar a acţiona în aşa mod încît consecinţele acestei activităţi să nu fie în detrimentul supravieţuirii umane. cît şi în primii ani ai activităţii profesionale.

însă. e capabil să prevină calamităţile şi să se apere de acţiunea lor distrugătoare. Dacă omul ar fi meditat înainte de a implementa în practică metoda fecundării in vitro. uitînd trecutul cu valorile sale. 45 . dar şi cunoştinţele unei etici universale la care se referă şi atitudinea omului faţă de mediu. astfel încăt îşi pierde hotarul dintre ce ar trebui să facă şi ce nu se permite. Deci. E adevărat că voinţa şi raţiunea omenească. Astfel. îşi riscă progresiv viitorul. Bioetica şi graniţele umanităţii În condiţiile scientizării şi informatizării societăţii are loc o extindere a sferei eticii contemporane.– a-şi cultiva entuziasmul şi dragostea de reînnoiri. o formare de noi modele morale coerente proiectului de supraveţuire a omenirii. biosferă. Astfel apar noi întrebări ce vizează probleme de ordin umanist. Unica barieră eficientă este corelaţia dintre preţ şi profit. moralitatea societăţii pare a fi marcată de nechibzuinţa umană. multe probleme morale ce au apărut mai tîrziu din această cauză nu ar fi existat. cît şi a altor ştiinţe. provoacă noi discuţii ce vizează nu doar procesul de cercetare ştiinţifică a savanţilor dar şi activitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi. Ei compară progresul ştiinţific cu o calamitate naturală. Noile elaborări biomedicale şi cercetările genetice trezesc apariţia unei întrebări de bază: este oare just şi acceptabil ceea ce este posibil tehnic? E adevărat că drept rezultat al cercetărilor ştiinţifice apar noi posibilităţi. însă. una din metodele de apărare de repercursiunile negative ale progresului ştiinţific este respectarea normelor şi principiilor bioetice. este ‖un strigăt de ajutor‖ al acelor oameni.4. Lumea contemporană îşi epuizează posibilităţile evoluţiei naturale. Sub influenţa intensă a progresului tehnico-ştiinţific se dezvoltă nu doar etica profesională. imposibilă de oprit. 3. Dezvoltarea rapidă a medicinei şi biologiei. începînd cu problema embrionilor umani îngheţaţi. Bioetica. aceste cercetări lezează valorile umane. pot provoca consecinţele incomparabile cu cele ale calamităţilor ce şterg din calea lor tot ceea ce e viu. dar care sunt puşi în faţa consecinţelor negative ale acestora – urmări pe care medicii şi învăţaţii nu ştiu cum să le evite şi pe care deseori nu doreau chiar să le controleze. care nu se ocupă nemijlocit de cercetări medicale şi biologice. apelînd la dovezile înţelepciunii şi raţiunii. în acelaşi timp. Omul. dar acestea prea rapid sunt introduse în practică. cu regret. în aceste condiţii. Naturalizarea eticii a şi contribuit la constituirea bioeticii. Unii savanţi sunt convinşi că exploatările ştiinţifice nu pot fi limitate. Ştiinţa de astăzi rezolvă probleme ce ieri erau de neconceput. faţă de viaţa însăşi. unui viitor prosper şi liber. nefiind limitate de legităţi morale. de progres. fără a sta la îndoială. Conştiinţa omului contemporan este dominată de ideile unei noi lumi.

încălcînduse grav dreptul său la viaţă. De acum există opinii conform cărora supravieţuirea omenirii ar putea fi asigurată în cazurile cînd dezvoltarea societăţii ar fi orientată pe traiectoria noosferică. este la fel de naiv. dar în luarea controlului asupra elaborărilor noi. dar şi periculos. Una dintre acestea este şi propunerea folosirii ţesuturilor fetale. menţionăm că viaţa trebuie preţuită chiar din momentul conceperii ei. omul şi paradigma dezvoltării noosferice a societăţii La intersecţia secolelor XX şi XXI ale istoriei contemporane necesitatea soluţionării problemei supravieţuirii omenirii imperativ rezolutiv impune luarea unor măsuri radicale şi urgente ce ţin de cele mai diverse aspecte ale vieţii comunităţii mondiale. În acest context un rol aparte îi aparţine ansamblui de idei care atît în ştiinţă cît şi în practica social-politică a obţinut denumirea de concepţia d e z v o l t ă r i i d u r a b i l e a omenirii. În această perioadă au fost elaborate şi legiferate un şir de concepţii naţionale şi regionale ale dezvoltării durabile. Dar crezînd că dezvoltarea ştiinţei duce mereu la ceva rău. în luna iunie 1997. al XX-lea. de cînd ele au ajuns la etapa experienţei şi pînă cînd au devenit obiect al comercializării. Acest fapt denotă o totală absenţă de respect faţă de om şi demnitatea sa. cînd transormarea lumii va fi raţional dirijată. Mai apoi a fost creată o comisie specială a ONU-lui cu privire la problemele dezvoltării durabile. cuprinsă de o agonie a disperării. Peste 5 ani. caută răspunsuri la întrebarea îmbătrînirii ajungînd adesea la soluţii perverse care depăşesc hotarul moralei şi eticii. trebuie respectată inviolabilitatea şi sfinţenia acestui miracol. mai ales după Conferinţa Oorganizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) de la Rio-de-Janeiro (1992). Bioetica. ce posedă calităţi biologice deosebite. la New-York a avut loc o sesiune specială a Asambleei Generale a ONU-lui cu privire la problemele mediului şi ale dezvoltării durabile a sociumului (la nivelul şefilor de state şi guverne). a rasei umane) – iată paradoxul principal relevat de faptele nominalizate. cu 46 . consacrată problemelor mediului şi securităţii dezvoltării societăţii. problema constă nu în oprirea cercetărilor ştiinţifice. Această noţiune a fost inclusă în limbajul ştiinţific începînd cu anii '80 ai sec. care includ în sine şi concepţia nominalizată deja. Drept concluzie.Omenirea. după cum se crede eronat că ea are doar rezultate benefice. O dată cu dezvoltarea tehnologiilor performante tot mai des se apelează la embrionul uman ca substrat experimental şi mijloc terapeutic. În unele ţări au apărut chiar aşa paradigme. presupunînd un rezultat nu doar amoral.5. 3. De aceea. Crearea tehnicii vieţii ce duce la moarte (o moarte a societăţii.

autoorganizare. Noosfera (sfera raţiunii) presupune prioritatea şi dominaţia intelectului nu a unei persoane aparte. iar mai apoi şi predominarea activităţii intelectuale asupra celei materiale. Paradigma noosferică. a existenţei umanităţii poate deveni sub aspect teoretic şi aplicativ teoria universală a dezvoltării noosferei. nu a intelectului individual. Ţîrdea.Ţîrdea. dar şi prin intermediul (cu sprijinul) bioeticii. p. care ar include în sine inevitabil modelul dezvoltării durabile. poate fi realizată nu doar prin intermediul raţiunei umane.N. Calea spre ştiinţa postneclasică. coincide cu practica supravieţuirii civilizaţiei. aliniaritate. Sinergetică. Cunoştinţele bioetice sunt strîns legate de concepţia dezvoltării durabile. Ursul. 31-38. 1998. În situaţia acuităţii unei crize ecologie globale apare necesitatea de a elabora o teorie desfăşurată (amplă) privind viitorul vieţii pe Terră. Dezvoltarea noosferică reprezintă o modificare sistemică şi complexă a realităţii. ştiinţific – acad. O astfel de teorie a supravieţuirii civilizaţiei. E nevoie. Chişinău. T. cu socializarea şi raţionalizarea activităţii vitale a omului şi a societăţii. Ecologie: probleme de existenţă şi de supravieţuire ale omului. Noosferizarea sociumului. Medicină. bioetice ale creării noosferei. a evidenţia o totalitate de obiective spre care ar trebui să fie orientată noosferogeneza. cînd noile civilizaţii vor apărea drept rezultat al activităţii umane finalmente determinate de c o n s t i t u i r e a n o o s f e r e i. Revoluţia antroponoosferică.alte cuvinte. ecologizării şi axiolozării progresului social. presupunînd printre numeroasele funcţii şi una a intelectualizării. 1999. 80-86. Ţîrdea. Red. Noosferizarea proceselor demografice – calea spre dezvoltarea durabilă a civilizaţiei // Filosofie. Chişinău. dar a intelectului social. cu tendinţa acestora spre o dezvoltare durabilă şi ferită de primejdie. concepută actualmente drept nucleu al unui nou domeniu al ştiinţei contemporane. – reducerea planificată a sporirii populaţiei în conformitate cu legităţile noosferizării proceselor demografice1 şi ecologice. – prerogativa ştiinţifică şi socio-practică a principiului biosferocentrist în detrimentul celui antropocentrist. Printre acestea pot fi enumerate: – sporirea substanţială. Arcadie D. a intelectului omenirii. umanizării. deci. de doctrina dezvoltării noosferice. este mai preferabilă decît alte doctrine cu caracter de pronostic în strategia de supravieţuire a omenirii. informaţionale. 1 Mai amănunţit despre noosferologie vezi: Teodor N. p. Constituirea unei astfel de teorii e posibilă datorită elaborării unor moduri de abordare netradiţionale ce accentueză importanţa aspectelor umanitare. adică transformarea omului contemporan (Homo Sapiens) în o m u l n o o s f e r i c. cosmice. Materialele conferinţei a IV-a Ştiinţifice Internaţionale. 47 . 7-8 aprilie 1999. fără îndoială. n o o s f e r o l o g i e i1 . 1 Vezi: Teodor N.

unde principiile şi normele bioeticii ar domina în sistemul ―om-biosfera‖. cît şi pentru generaţiile ulterioare. aşa cum presupune societatea tehnogenă. a civilizaţiei cu natura. – încasarea impozitelor ecologice. dar să treacă într-o nouă stare – s t a r e a n o o s f e r i c ă. Criteriile nominalizate (şi altele care vor mai apare) în ansamblu constituie nucleul fenomenului de noosferizare a societăţii. ea trebuie aprobată de comunitatea mondială în baza consensului. 4) micşorarea (reducerea) disproporţiei dintre nivelurile diferite de viaţă ale popoarelor lumii. care în opinia participanţilor Summitului din Rio-de-Janeiro înglobează cîteva caracteristici extrem de importante pentru strategia de existenţă umană: 1) recunoaşterea faptului că în centrul activităţii civilizaţiei se situiază oamenii. 3) satisfacerea dreptului la dezvoltare trebuie realizată în aşa mod ca să fie asigurată păstrarea în proporţii egale a mediului atît pentru generaţia de azi. Actualmente societatea ar trebui nu pur şi simplu să evolueze. Doar ―dezvoltarea fără de ruini‖ nu poate asigura existenţa umanităţii. nepromovînd pe prim plan cerinţele economiei. iniţiată de dezvoltarea durabilă. iar gradul lor de proximitate ne vorbeşte 48 . de noosferuzare a procesului de interacţiune a omului cu biosfera. lichidarea (stîrpirea) sărăciei şi mizeriei. 2) protejarea mediului trebuie să devină o activitate constituantă inalienabilă a procesului de dezvoltare. – constituirea sistemelor de monitoring global şi regional ale resurselor socionaturale şi utilizarea unora din ele conform cerinţelor dezvoltării durabile şi ale bioeticii.– constituirea unei noi culturi general-umane cu conservarea parţială a diversităţii habituale existente. economice etc. Este evident că o asemenea interpretare a conceptului dezvoltării durabile presupune sintetizarea într-un unic sistem socionatural al caracteristicilor ecologice. – elaborarea unui sistem internaţional de acte juridice ce ar fi pus la baza dezvoltării noosferice (şi durabile). bioetice. care trebuie să aibă dreptul la o viaţă sănătoasă şi rodnică în armonie cu natura. Dar dezvoltarea noosferică o include pe cea durabilă. – acceptarea unui nou umanism. ţinînd cont de faptul că actualmente pentru 3/4 din populaţia Terrei sunt rezervate doar 1/7 din venitul mondial. traiectoriile lor se apropie permanent una de alta. unde echitatea socială ar fi prioritară faţă de libertate. – noua orînduire (ordine) mondială nu poate fi impusă cu forţa unui sau altui stat. În acest sens noosferizarea se prezintă ca un proces de supravieţuire a omenirii..

Patosul euristic al intenţiilor de cercetare creatoare a bioeticii poate fi definit pe scurt ca o evlavie palpitantă a omului faţă de tot ce e viu. După cum am menţionat elaborarea strategiei noosferice. ca la o părticică a omenirii. etica utilizării pămîntului. istorie. latura existenţială a fiinţării omenirii se dovedeşte a fi legată (dependentă) de conţinutul concepţiei dezvoltării durabile a societăţii şi de ideile bioeticii. bioetica şi altele. s-a schimbat esenţial şi statutul eticii medicale. În literatura ştiinţifică mondială actualmente problemei examinate îi este consacrat un şir de publicaţii în care sunt analizate cele mai diverse aspecte ale ei. se formează cîmpul semnatic de intersecţie a bioeticii cu conceptul dezvoltării durabile a omenirii. determinată de modificarea evaluării coraportului omului cu biosfera. dar şi ca la un individ cu o conştiinţă individuală şi care desfăşoară o activitate personală. deşi la prima vedere poate părea puţin stranie pătrunderea ideilor acestui domeniu de cunoştinţe în profunzimea conştiinţei individuale şi sociale. a paradigmei dezvoltării durabile se bazează pe unitatea indispensabilă a două principii – antropocentrism şi biosferoce n t r i s m. prin intermediul protejării veritabile a biosferei. Această trăsătură caracteristică a dezvoltării cunoştinţelor ultimelor decenii ne mărturisesc despre umanizarea şi axiiologizarea continuă a ştiinţei contemporane. În logosferă în rol important îi revine informaţiei ce imaginează progresul eticii şi aprofundarea diferenţierii ei interne. care nu e posibilă în lipsa executării principiilor şi cerinţelor cunoştinţelor bioetice. Are loc. Cu alte cuvinte. după cum am menţionat deja. Însă bioetica este unul din cele mai eficiente mijloace de umanizare a sociumului. Apariţia şi dezvoltarea bioeticii este determinată nu numai de conştientizarea responsabilităţii omului faţă de sine însuşi. Totul ce se spune despre om se referă la el nu doar ca la un reprezentant al genului uman. etica cosmică. dar şi faţă de natura-mamă care i-a dat viaţă. cu doctrina dezvoltării noosferice. Printre domeniile tradiţionale ale cunoştinţelor etice. vîrsta cărora numără multe secole. de revigoare spirituală. Anume aici.despre starea devenirii noosferei. În acelaşi timp protejarea biodiversităţii existente pe planeta noastră este una din condiţiile fundamentale ale dezvoltării noosferice. societate. de sporire a nivelului lui moral. o extindere considerabilă a principiilor şi categoriilor eticii tradiţionale. faţă de însuşi fenomenul vieţii – una din cele mai sacre mistere ale universului. inclusiv şi cel ce prevede îmbinarea paradigmei dezvoltării durabile cu concepţia dezvoltării noosferice. fondată încă în antichitate. ale dezvoltării durabile. inclusiv şi a medicinei. au apărut şi se dezvoltă în mod accelerat asemenea direcţii noi de cercetare cum ar fi etica mediului. În condiţiile informatizării sociumului. cu acest fapt indiscutabil sunt 49 . În fine. faţă de generaţiile prezente şi viitoare ale omenirii.

cerinţele eticii medicale în genere sunt comune pentru reprezentanţii tuturor specialiştilor din sfera ocrotirii sănătăţii. dar depind de funcţiile sociale. adică spre o dezvoltare noosferică. care reflectă cerinţele morale suplimentare referitoare la fiecare specialitate. psihiatrie etc. ale căror funcţii obiective şi predestinaţii sociale coincid.4. Această situaţie se referă şi la alte etici profesionale ce unesc un şir de profesii înrudite. medicale. Normele eticii pedagogice.. neurologie. juridice etc. aprecieri.corelate şi perspectivele tranziţiei societăţii noastre spre o dezvoltare durabilă. porunci. Cap. reflectă într-o formă specifică şi concretă principiile generale ale moralei privind activitatea reprezentanţilor acestor profesii. de exercitarea funcţiilor sociale şi de serviciu. ci la o grupă întreagă de profesii. Etica medicală drept compartiment al bioeticii 4. eica militară. de exemplu. Etica profesională constituie teoria privind moralitatea profesională ce rprezintă concretizarea principiilor şi normelor morale generale referitor la diferile activităţii umane. De aceea rezolvarea corectă a problemelor morale ale activităţii profesionale este posibilă doar pe baza cerinţelor generale ale moralei. spre o dezvoltare a societăţii ferită de primejdie. etica pedagogului etc. Aşa.1. despre calităţile lui morale. Deci etica profesională ţine de viziunea muncii. Ea reglementează şi acele feluri de activitate care propriuzis nu sunt profesionale şi nu-s legate de viziunea muncii. dominante în societate. De asemenea nu sunt deosebiri esenţiale între cerinţele eticii pedagogice prevăzute pentru matematicieni. Conceperea contemporană a eticii profesionale s-a lărgit considerabil. Etica profesională şi particularităţile ei în medicină Prin noţiunea de ―etică profesională‖ se subînţelege o totalitate de legi. În prezent tot mai des se vorbeşte despre etica sportivului. 50 . etica conducătorului. Totodată e necesar să menţionăm că etica profesională nu e obligată să fixeze toate nuanţele fiecărei profesii. determinată de specificul datoriilor profesionale. deşi ca rezultat al specializării în etica medicală a apărut categoria de deontologie în chirurgie. prescripţii. filologi etc. Ea poate să exprime cerinţele morale referitoare nu doar la o singură profesiune. care reies din funcţia socială a profesiei. norme. teorii ştiinţifice istoriceşte constituie despre comporta-mentul corect al reprezentantului unei anumite profesii.

c) executarea cerinţelor morale concrete şi existenţa anumitor reguli. De exemplu. aptitudini în conştiinţa reprezentanţilor unor sau altor profesii. În etica medicală acest principiu se exprimă prin acordarea ajutorului medical fiecăruia care are nevoie. pentru pedagog datoria moralei profesionale devine 51 . Etica profesională are anumite particularităţi. iar în etica conducătorului – stima demnităţii personale a subalternului etc. Prestigiul moral şi social al acestor profesii întotdeauna a fost destul de înalt ca rezultat al încrederii mari a societăţii faţă de ele. sunt determinate de caracterul activităţii şi se manifestă drept criteriu al acestei activităţi profesionale.Pentru unele feluri de activităţi profesionale se avansează cerinţe sporite. oferind împuterniciri depline. are o importanţă socială majoră. activitatea profesională în domeniul ocrotirii sănătăţii. Fiecare principiu al eticii profesionale se manifestă ca o integare a cerinţelor etice ale societăţii în cauză plus cerinţele morale specifice ce ţin de particularităţile. De exemplu. care după conţinutul său constituie o muncă nemijlocită cu oamenii. administrării publice. Principalul pentru fiecare profesie şi grupuri de profesii similare este: a) importanţa socială a moralei pentru exercitarea datoriei profesionale. compartîdu-le cu cerinţele morale profesionale. învăţămîn-tului. Ea este predestinată să formeze calităţi morale necesare. idealul. cu tendinţa de a evidenţia şi dezvolta toate capacităţile lui. deprinderi. să îndemne la autoperfecţionarea morală şi sporirea culturii sentimenelor. culturii. să înveţe a aprecia critic faptele şi acţiunile sale. umanismul ca principiu moral în activitatea profesională se concretizează în corespundere cu scopurile sociale ale fiecărei profesii. pentru medic cerinţa morală principală o constituie atitudinea delicată. grijulie faţă de bolnav. conceperea de către reprezentanţii anumitor profesii a locului. obiceiuri. Etica profesională este menită să stimuleze conştientizarea. Deci etica profesională trebuie să fundamenteze teoretic esenţa şi semnifiaţia anumitor profesiuni. predestinaţia şi rolul fiecărei profesii. societatea aplică acestor profesii cerinţe morale sporite. care au o semnificaţie deosebită pentru profesia în cauză. Însă. De exemplu. conştiinţa de asemenea au un conţinut concret specific. însă rezultatul acestei activităţi nu poate fi controlat direct. aprecierea categoriei de bază a moralei profesionale concrete (conţinutul ei lasă o amprentă asupra sistemului de norme şi reguli morale ale acestei profesii): b) rolul specific al unor cerinţe morale. rolului şi destinaţiei sale sociale. atentă. cinstea. La baza obligaţiilor concrete ale reprezentanţilor unei sau altei profesii se situează în principiu aceleaşi cerinţe morale. În sfera activităţii profesionale datoria. aprecierea morală. a obligaţiunilor şi datoriilor sale. În etica pedagogică avem de-a face cu stima pentru personalitatea copilului. care nu exclud şi cerinţe specifice ale moralei profesionale.

dragostea faţă de copii şi conştientizarea responsabilităţii faţă de societate pentru educaţia generaţiei noi. anume aceste calităţi trebuie îndeosebi să-i caracterizeze pe medici. responsabilităţii tuturor profesiilor nu este identică. Bineînţeles că poate să apară obiecţii. Primele norme general-medicale elementare. de prestigiul social al lucrătorilor medicali şi de condiţiile lor de muncă. compătimitor. însă pronunţarea delicateţei. de sistemul ocrotirii sănătăţii dominant. Pentru reprezentanţii sferei juridice profesionalismul constă în realizarea maximală a echităţii şi justiţiei. Normele deontologiei medicale sunt predestinate de a reglementa doar relaţiile dintre medic şi pacient. sinceri. ea are specificul şi nuanţele sale. precum că oamenii trebuie să aibă o atitudine grijulie unul faţă de altul. binevoitor.n. Obiectul eticii medicale este morala medicală. de nivelul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii în genere. pentru savant datoria profesională constă în căutarea conştiincioasă a adevărului ştiinţific în scopuri măreţe pentru binele poporului. să fie cumpătat. Ea se ocupă cu studierea rolului principiilor morale în activiatea lucrătorilor medicali. Etica medicală ca parte componentă include şi teoria despre datoria morală a medicului – deontologia medicală. societate. relaţiile dintre medic – pacient. păzitor pentru 52 . Într-o formă mai sistematizată normele comportamentului medicului sunt expuse în operele medicilor din India antică (sec. constituie teoria despre valorile morale ale acţiunilor şi comportamentului cotidian al medicului. sfera relaţiilor morale reale în activitatea medicală. medic – medic şi medic – societate. să fie oneşti. Etica profesională în sfera medicinei constituie un sistem de norme şi reguli morale care reglementează comportamentul medicului şi al al lucrătorilor medicali şi care într-o formă specifcă reflectă funcţiile sociale ale medicinei. Morala medicală ca şi orice morală profesională este social determinată. răbdător. relaţiile dintre lucrătorii medicali.e. Fără îndoială – că aşa e. cu alte cuvinte. umanităţii. pe cînd normele eticii medicale reglementează şi relaţiile dintre medic şi colectiv. umanitatea capătă în cea mai mare măsură caracterul cuvenit şi au o scară de apreciere morală strictă. nu numai de calităţile personale ale medicului. în proifesia medicului delicateţea. note despre cerinţele morale faţă de medici se referă încă la China şi Egiptul antic.). dar şi de caracterul orînduirii sociale. precum că cerinţele nominalizate nu-s îndeajuns de specifice. Etica medicală constituie o parte specificaă a eticii generale. De la medic se cerea ca el să fie milos. părinte pentru bolnav. echitabili. VIII–VI î. să păstreze stăpînire de sine. Particularităţile concret-istorice ale moralei medicale de asemenea sunt determinate şi de totalitatea elementelor suprastructurii. de nivelul ştiinţei şi tehnicii medicale în special. De exemplu.

De asemenea se cerea ca el să inspire permanent speranţa de salvare. Argumentarea acestui punct de vedere reprezintă faptul că medicii reies din interpretarea problemelor etice dominante în societatea în cauză. condiţionale de funcţia socială a medicului şi medicinei. depăşind confuzia teoretică vis-a-vis de problema în cauză. expuse în vestiul ―Jurămînt‖. Etica medicului este privită ca o ramură specifică a eticii generale în condiţiile deosebite de activitate terapeutică. necesitînd cercetări speciale în această ştiinţă relativ de sine stătătoare.2. dar nu se reduce la ele. O popularitate deosebită în toate timpurile o aveau poruncile morale ale medicului din Grecia Antică Hipocrate. de reabilitare şi profilaxie. Se modifică relaţiile sociale. În operele sale ―Despe medic‖. ―Despre purtarea cuviincioasă‖ marele medic al antichităţii pentru prima dată în istoria eticii medicale a formulat ştiinţific principiile şi normele activităţii medicale. Momentul nominalizat ne vorbeşte despre dezvoltarea insuficientă a acestei direcţii ştiinţifice. concepţiile despre lume. Etica medicală include astfel de probleme. iar o parte din ele sunt actuale şi în perioada contemporană. rămîne veşnic. Obiectul ei nu este încă clar şi de aceea uneori poţi auzi că nici obiect de studiu n-are. Majoritatea medicilor acceptă drept obiect al eticii medicale studierea factorului moral în activitatea lucrătorilor ocrotirii sănătăţii. Actualmente tot mai des se afirmă că deşi persistă importanţa normelor morale universale pentru lucrătorii medicali. ―Etica medicului‖. În literatura ştiinţifică şi colectivele medicale ea e numită în mod diferit: ―Etica medicală‖.convalescent. care nu şi-au pierdut semnificaţia pe parcursul multor secole. Etica medicală şi nivelurile ei Dezvoltarea medicinei contemporane se caracterizează printr-o atenţie sporită faţă de problemele etice ale ei. – regulile de comportare cu bolnavii şi rudele lor constituie o sferă destul de specifică pentru medici ca ei să se poată conduce doar de normele etice uzuale. se modifică unele cerinţe morale ale eticii medicale. 4. Confuzia începe o dată cu determinarea conţinutului acestei discipline şi depinde de înţelegerea problemelor etice în medicină. ―Deontologia medicală‖. Aceste contradicţii se şi reflectă în definiţia insuficientă a termenilor ―etica medicului‖ sau ―etica 53 . E necesar a dezvolta în continuare acest mod de abordare. însă aceasta îngustează considerabil sfera problematicii ei. ceea ce nu e justificat. Din punct de vedere al structurii eticii medicale această poziţie poate e şi constructivă. prieten pentru om sănătos. Adepţii acestei concepţii în genere neagă posibilitatea existenţei eticii medicale ca disciplină teortică. dar totuşi e o opinie unilaterală. însă conţinutul general-uman al acestor cerinţe.

A l d o i l e a n i v e l e bazat pe aceea că în sfera medicală activează diferiţi oameni. iar deontologia – cele aplicative. În viziunea noastră. adică cu problemele datoriei profesionale. Considerînd lipsa la etapa actuală a unui termen mai adecvat suntem predispuşi să numim acest nivel ―Etica medicinei‖. Acest nivel poate fi numit ―Etica medicului‖. ce şi conduc la diferite decizii. medic şi rudele pacientului. De aceea contradicţiile social-politice. greşelilor medicale etc. Aici avem de-a face cu problematica deontologiei. Medicina este un sistem social compus. moduri de gîndire etc. În acest caz e vorba da aşa probleme ca locul medicinei în progresul socio-moral al omenirii. Astfel în etica medicală se disting trei niveluri: ―Etica medicinei‖. concepţii. deoarece etica şi deontologia nu-s noţiuni de acelaşi nivel: etica accentuează mai mult aspectele teoretice. cînd exprimarea concretă a anumitor probleme morale şi categorii etice depind nemijlocit de medicină. Prin medicină nu trebuie să se înţeleagă doar activitatea practică a lucrătorilor medicali. viitorul ei etc. De aceea limitarea problemelor etice medicale doar la factorul moral al activităţii lucrătorilor medicali nu e justificată. Denumirea 54 . e necesar a lua în consideraţie totalitatea aspectelor legate de medicină. N i v e l u l a l t r e i l e a conţine aşa probleme specifice ale lucrătorului medical cum ar fi interacţiunile dintre medic şi pacient. autoreglator. importanţa şi scopul medicinei. formele de comportare în diferite situaţii morale. Noi considerăm etica drept domeniu ce cuprinde şi problematica deontologică. Problematica eticii medicale are cîteva nivele: P r i m u l n i v e l îl formează problemele etice ce ţin de interacţiunea medicinei şi societăţii. Apare necesitatea de a determina ştiinţific trăsăturile morale ale medicului. caracterul interacţiunilor părţilor subiective ale datoriei morale.lucrătorului medical‖ şi predispunerea faţă de termenii ―deontologia medicală‖. ―etica medicală‖ etc. funcţia specifică a căruia constă în asigurarea funcţionării normale a societăţii din punct de vedere al sănătăţii membrilor ei. cinstei şi al. determinînd conţinutul eticii medicale. Acestui nivel al eticii medicale îi corespunde în mare măsură denumirea ―Deontologia medicală‖. riscului etc. idealurile umane şi principiile morale ale societăţii în conştiinţa lor se reflectă în mod diferit. medicina include şi teoriile ştiinţifice. conţinutul şi rolul ei în societate. Deci problemele etice în medicină nu-s echivalente cu etica medicului. ―Etica medicului‖ şi ―Deontolgia medicală‖ ce ne oferă posibilitatea de a determina structura conţinutului acestei discipline ştiinţifice. medic şi colegii de lucru. responsabilităţii. problema tainei medicale. Etica medicală nu poate fi calificată şi nici ca deontologie medicală.

cît şi în domeniul tehnologiilor contemporane. Autoritatea medicului depinde şi de vocaţia lui. stomatologia. oncologie etc. coincidenţa intereselor personale (dorinţele.3. A u t o r i t a t e a m e d i c u l u i depinde de pregătirea profesională personală şi presupune un anumit prestigiu. otorinolaringologia) o deosebită semnificaţie o are tehnica manuală şi diferite deprinderi. Categoriile de bază ale eticii medicale* În afară de normele şi principiile morale deja cunoscute. legat de rolul medicinei în viaţă şi progresul societăţii. pentru etica medicală sunt importante aşa categorii ca ―a u t o r i t a t e a p r o f e s i o n a l ă a m e d i c u l u i‖. dreptului. economiei. scopurile individului) şi sociale (cerinţele şi funcţiile profesiei. mai întîi de toate prin profesionalism clinic ca măiestrie: facultatea medicului de a diagnostica corect boala şi a acorda ajutor calificat bolnavului. dar nu se limitează la un nivel sau altul. Pentru medic nu mai puţină importanţă o are măiestria comunicării şi rezolvării corecte a multor probleme etice referitoare la interacţiunea cu pacienţii. În literatura medicală o mare atenţie se acordă problemelor deontologice ale eticii medicului. dermatovenerologie. care au în medicină o manifestare specifică. 4. Medicul este nevoit să rezolve deseori şi diferite probleme sociale ceea ce cere de la el cunoştinţe variate atît în domeniul filosofiei. Berlinschi 55 . ―g r e ş e l i l e m e d i c a l e‖ şi ―t a i n a p r o f e s i o n a l ă‖. Etica medicală va putea obţine statut de disciplină ştiinţifică doar în cazul în care toate nivelurile problemelor etice medicale vor fi studiarte cu aceeaşi eficienţă şi insistenţă. Aceste categorii reflectă particularităţile atmosferei morale în practica medicală şi joacă rolul poziţiei-cheie în reglementarea normativă morală în relaţiile medicilor cu bolnavii. Aceste probleme se studiază prin prisma activităţii practice a medicului din diverse domenii ale medicinei: pediatrie. Mai mult decît altele este neglijat primul nivel.―Etica medicală‖ ne accentuează faptul că ea ocupă tot ansamblul problemelor etice ale medicinei. reputaţie. Vocaţia medicului nu-i pur şi simplu aptitudine. dar şi dragostea faţă de profesie. necesităţile societăîii cînd idealul medicinei devine o * În colaborare cu conferenţiarul Petru V. Autoritatea medicului depinde de asemenea şi de posedarea intuiţiei. Ea se manifestă prin cunoştinţe şi diferite capacităţi. care joacă un rol foarte important în recunoaşterea proceselor patologice. În unele specialităţi (chirurgia. faima acestuia. traumatologia. ―î n c r e d e r e a p a c i e n t u l u i‖. psihologiei.

atitudinea nepăsătoare faţă de bolnav şi încrederea lui este ceva nefiresc. medicinei în întregime. Chiar dacă un oarecare medic nu ţine la demnitatea şi autoritatea sa. asta constituie 56 . a tratamentului în genere. În aşa caz fiecare cuvînt al medicului este perceput de către bolnav ca imbold intern. fără o muncă productivă şi enormă nu poţi deveni medic de forţă majoră. devine un factor terapeutic. Obţinerea încrederii pacientului este o condiţie absolut necesară pentru activitatea rodnică a medicului. Pentru medic atitudinea formală faţă de obligaţiunile sale. Bineînţeles că nimeni nu încearcă să apere aşa medici. demnitatea. Însă eficienţa diagnosticării şi tratamentului depind şi de pacient. bărbăţia. Î n c r e d e r e a b o l n a v u l u i. apariţia. modului de trai în cauză. susţinută permanent de caităţile morale ale medicului. dar şi de cunoştinţe în domeniul psihologiei generale şi medicale. Fără pasiune pentru medicină. posibilităţilor de vindecare. la un nivel de consiliu de onoare a medicilor sau a Comitetelor de bioetică. constituie un fel de realizare a datoriei morale a pacientului faţă de lucrătorul medical. optimismul. în mass-media greşelile medicilor. la care el răspunde cu o încredere deplină. Cu alte cuvinte problema autorităţii este strîns legată cu aşa categorii general-etice cum ar fi cinstea. Din această cauză el are nevoie nu numai de cunoştinţe speciale medicale. informatizării sociumului etc. Autoritatea medicului produce un efect psihoterapeutic puternic şi deatîta nu-i pur şi simplu o chestiune persoanlă a lui. în fine. amabilitatea. Autoritatea profesională înaltă a medicului acţionează favorabil asupra tratamentului. fără entuziasm. indiferenţa pentru oameni. liniştea sufletească. Este foarte important caracterul de încredere a relaţiior între medic şi pacient. Bolnavul apreciază astfel de calităţi ale medicului cum ar fi încrederea în sine. încălcările normelor de serviciu. se transformă în a u t o r i t a t e a lui. disciplină. al bioeticii. tehnicii informaţionale.necesitate vitală a omului). Profesia medicală este incompatibilă cu duritatea. Scăderea autorităţii morale a medicinei (şi a medicilor) sublinează bazele relaţiilor de încredere între bolnav şi medic. dar nu în mass-media. bunăvoinţa. ca o convingere personală în necesitatea regimului. În legătură cu aceasta devine problematică şi chiar iraţioanală încercarea unor jurnalişti de a pune în discuţie publică. atunci el prin o astfel de purtare discreditează autoritatea colegilor săi. fără atitudine creatoare faţă de profesia aleasă. însă discuţia acestor erori şi abateri trebuie să se realizeze în mediul profesional. Datoria lucrătorilor medicali este de a acorda în orice caz ajutor bolnavului. atitudinea serioasă faţă de mincă. Ce sens conţine noţiunea ―încrederea pacientului?‖ Încrederea constituie un act de bunăvoinţă. medicinei informatice. orientat spre restabilirea sănătăţii.

este legat de risc. fără îndoială acceptă tratamentul precis. el nu dă atenţie ruşinii sale. atunci el nu-i sincer. care în unele cazuri pot constitui obiectul cercetărilor medicojudiciare. face lumea lui internă deschisă pentru alţii. Omul bolnav este o personalitate şi are particularităţile sale psihologice. scematizat şi anume: dacă eşti bolnav şi te adresezi medicului etunci fii bun şi răspunde fără orice ruşine la toate întrebările. toate acestea cer de la bolnav anumite eforturi morale. face viaţa sa personală deschisă pentru medic. ele nu-s rezultatul acţiunilor premeditate. de regulă. Relaţiile de încredere ale medicului cu pacientul sunt un exemplu minunat al comunicării umane. Dezvăluind conţinutul noţiunii de încredere şi subliniind eforturile morale ale bolnavului în adresarea medicului. Nu numai conţinutul anamnezei. Noţiunea ―greşelile medicale‖ de obicei se foloseşte la analiza activităţii de diagnosticare şi curativă. greşelile medicale nu pot fi prevăzute şi preîntîmpinate de către medic. 57 . care prezintă chiar şi pericol pentru viaţă. transparente pentru medic. în procesul evidenţierii cauzelor nefavorabile. iar aceasta se reflectă asupra calităţii diagnosticării şi tratamentului. trebuie să se aibă în vedere că el jertfeşte şi în acelaşi timp îşi dăruieşte încrederea sa medicului. Tratamentul. Dacă pacientul nu manifestă încredere. G r e ş e l i l e m e d i c a l e sunt erorile apărute în procesul exercitării îndatoririlor de serviciu ale lucrătorilor medicali şi prezintă consecinţa rătăcirii lor conştiincioase şi nu conţin elemente constitutive ale delictului sau altor abateri. Bolnavul este nevoit să se adreseze medicului datorită dezvoltării procesului patologic. viitorul lui sunt trebuie să fie deschise. de aceea rezultatul bolii foarte mult depinde de măiestria medicului şi cunoştinţele lui. pline de conţinut profund umanist. Însă şi mai mult depinde de sinceritatea. Medicul trebuie să cucerească încrederea pacientului. Deşi el răspunde benevol şi conştient la toate întrebările. nu povesteşte medicului toate detaliile bolii. dezbracă-te pînă la piele pentru examinare. dar şi viaţa bolnavului. grosoloane ale medicului faţă de obligaţiunile sale. Spre deosebire de delict şi încălcare a normelor de serviciu. rezultatelor apropiate şi îndepărtate ale intervenţiilor medicale.reflectarea poziţiei morale a pacientului privind interacţiunea lui cu medicul. libere de înstrăinare. sunt un pas de întîmpinare a unui om de către alt om. încrederea bolnavului într-un mod simplist. O particularitate extrem de importantă a muncii lucrătorilor medicali constă în aceea că nici într-o altă profesie nu are atît de mare importanţă consecinţele greşelilor admise (chiar şi ale celor mai mici) sau neglijenţei. atitudinii neglijente.

în limitarea şi unilateralitatea cunoaşterii la fiecare etapă. lipsa succesivităţii cuvenite în 58 . Ele creează doar posibilităţi. dezordonată şi fără un scop bine determinat. Printre cauzele subiective ale greşelilor medicale cele mai numeroase sunt greşelile condiţionate de lipsa experienţei suficiente a medicului. elaborarea insuficientă sau lipsa metodelor urgente şi nemijlocite de investigare ale unor sisteme şi organe. ele nu pot fi calificate ca grosolănie sau incultură. nerespectarea legilor ei logice. Cauzele greşelilor pot fi o b i e c t i v e (30-40%) şi s u b i e c t i v e (70-80%). Cu alte cuvinte cauzele greşelilor se găsesc nu atît în complexitatea şi inepiuzabilitatea obiectului cunoaşterii cît în caracterul contradictoriu şi complex al procesului cunoaşterii. pripită. De asemenea deosebim greşeli în diagnosticare. supraaprecierea posibilităţilor de diagnosticare de către unii medici. perfectarea incorectă a documentelor medicale). fetişizarea investigaţiilor instrumentale şi de laborator. dificultăţile şi complexitatea obiectului cunoaşterii. incompletă a bolnavului. La cauzele obiective ale greşelilor în diagnosticare se referă datele incomplete ale ştiinţei medicale despre unele procese patologice. La cele mai principale cauze obiective trebuie să se aibă în vedere şi inconstanţa unor postulate şi pncipii ale medicinei teoretice şi practice ce duc la schimbarea concepţiilor despre etiologie. Tot la cauzele subiective se referă de asemenea şi gîndirea lipsită de pendantism justificat. medicul poartă o responsabilitate morală faţă de ei şi societate. Cauzele şi condiţiile obiective nu generează în mod fatal greşeli în diagnosticare. La greşeli duce subestimarea anamnezei. La acestea se referă şi neatenţia. examinarea superficială. Avînd de-a face cu sănătatea şi viaţa pacienţilor săi. nivelul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii. necunoaşterea realizărilor mediciniei clinice contemporane). Greşelile medicale pot fi clasificate drept t a c t i c e (alegerea incorectă a metodelor de investigaţii. aprecierea incorectă a rezultatelor examinării. Însă cea mai considerabilă parte a greşelilor au loc din cauza lipsei de cunoştinţe ale medicilor (păregătirea teoretică insuficientă. Se realizează greşelile în activitatea subiectului cunoaşterii.Greşelile în profesia de medic au loc ca şi la reprezentanţii altor profesii. condiţiile şi mijloacele cunoaşterii. Nu trebuie exclusă şi specializarea îngustă a medicilor care limitează cercul de cunoştinţe şi nu contribuie la conceperea integrală a bolii. Deci. greşelile referitor la indicaţii şi contraindicaţii în privinţa unor sau altor metode de tratament) şi t e h n i c e (efectuarea incorectă a intervenţiilor de diagnosticare şi curative. patogeneză şi tratament. tratament şi profilaxie. însă datorită particularităţilor acestei activităţi ele pot căpăta o mare semnificaţie socială.

Însă mai întîti de toate e necesară o perfecţionare sistematică şi permanentă a calificării medicilor. Circa 20% din bolnavii din staţionar sunt examinaţi incomplet. Indicele necoincidenţei diagnozelor la internare şi externare din spital. Preîntîmpinarea greşelilor medicale porneşte de la cauzele şi izvoarele lor. conform indicaţiilor şi după examinarea minuţioasă a bolnavei. Din greşelile tratamentului medicamentos fac parte folosirea medicamentelor în doze incorecte (atît maximale. atunci avem de-a face cu o crimă. cît şi minimale). o senificaţie majoră o are pregătirea şi instruirea specialistului multilateral dezvoltat. dacă medicul a efectuat perforaţia ulterului cu modificări patologice în timpul operaţiei de chiuretaj. atunci acţiunea nominalizată poate fi socotită greşeală tehnică sau accident. pe 59 . cu o mentalitate clinică creatoare. taina medicală poate fi privită ca un fel de piatră de încercare a problemelor eticii medicale în întregime. dacă perforaţia a avut loc la efectuarea operaţiei intenţionat. Dacă medicul în activitatea sa profesională direct sau indirect încalcă legea. În fine. Indicele neconcordanţei clinic şi pe secţii în spitalele de tip mixt este în jurul a 10%. important este de asemenea analiza greşelilor la conferinţele anatomo-patologice ale medicilor. De cele mai multe ori neglijenţa se califică drept greşeală ceea ce nu vorbeşte de o justeţe. Administrarea unui preparat în locul altuia sau într-o doză incorectă constiuie neglijenţă. atunci perforaţia ulterului poate fi apreciată ca neglijenţă. Şi în fine. conţinutul şi funcţiile sociale ale căreia sunt determinate de normele morale ale societăţii.activitatea diferitelor instituţii medicale. capabil a folosi raţional toate posibilităţile în dezvoltare ale medicinei. după datele unor autori. Una şi aceeaşi acţiune a medicului cu consecinţe egale poate fi calificată în diferite moduri în dependenţă de motive şi condiţii concrete. folosirea compoziţiilor incompatibile. însă fără examinarea detaliată a pacientei. Pe de o parte. iar 6% – cu întîrziere. Aşa. Noţiunea ―taină medicală‖ a apărut în antichitate şi există în medicină cel puţin – 2600 de ani. abatere de la normele de serviciu. ignoranţa reacţiilor tangenţiale posibile. atunci avem de-a face cu o crimă. Taina profesională în medicină are un sens profund umanistic. fără indicaţii şi în afara spitalului. Nepăsarea sau neglienţa sunt cele mai frecvente aprecieri ale acţiunilor incorecte ale medicilor. Principiul obligatoriu al oricărei etici medicale îl constituie păstrarea t a i n e i m e d i c a l e. executînd această intervenţie în condiţiile spitalului. Dar dacă el a făcut tot aceea şi în aceleaşi condiţii. de pildă. În activitatea practică deseori greşelile medicale se confundă cu nepăsarea sau neglijenţa. consdtituie de la 10% pînă la 25%.

Această obligaţiune primondială a medicului de a păstra cu sfinţenie taina medicală este prevăzută de articolul 16 al legii Republicii Moldova despre ocrotirea sănătăţii: medicii şi alţi lucrători medicali nu au dreptul de a divulga informaţia despre boală. Taina medicală ca lege este orientată spre a intensifica controlul public referitor la respectarea de către medici a acestei norme sociale şi din cauză că mecanismul juridic al reglementării sociale nominalizate dă un efect garantat. Taina medicală constituie o manifestare a datoriei profesionale a medicului. Taina medicală interzice divulgarea informaţiei despre boală nu numai celor din jur. dar şi acea informaţie pe care medicul o capătă datorită profesiei sale. după toate regulile. Asta se efectuează cu problema introgenilor. Însă aşa ceva poate să se întîmple în instituţiile medicale. unde nu există ordinea necesară. Taina medicală constituie datoria medicului de a nu divulga informaţia despre bolnav fără consimţămîntul lui. iar personalul medical nu respectă această regulă. dar în unele cazuri şi însuşi bolnavului. viaţa intimă şi familială a bolnavului. Conţinutul legii. Exprimată în limba juridică noţiunea ―taina medicală‖ capătă o formulare strictă. În lege se relevă exact subiectul şi obiectul tainei medicale: informaţia despre boală. În etica medicală noţiunea de ―taină medicală‖ este organic legată cu noţiunile ―încredere‖ şi ―datorie‖. Datoria profesională îl obligă pe medic da a considera binele pacientului drept scop prioritar în exercitarea îndatoririlor de serviciu. Datoria medicului de a respecta taina medicală nu numai are sens atunci cînd asta contravine intereselor societăţii. prin diferite documente la care. însuşirea problemelor tainei poate servi drept un fel de test al cultuirii morale a medicului ca profesionist şi om. despre viaţa familială şi intimă a cetăţenilor. dacă este vorba de maladii ce se referă la viaţa intimă (boli ginecologice. înseamnă că taina medicală devine nu doar informaţia pe care pacientul o comunică medicului. să aplice 60 . răsplată pentru încredere. Spre exemplu. Divulgarea tainei poate avea loc verbal. atunci crezul moral al medicului este datoria profesională. daspre care s-a vorbit mai sus. Dacă crezul moral al bolnavului este încrederea faţă de medic. Ridicarea tainei medicale la rang de normă juridică constituie o apreciere socială destul de înaltă a acestei noţiuni. medicul este obligat să comunice în organele respective despre cazurile depistate de boli infecţioase şi parazitare ce trebuie să fie înregistrate.a altă parte. Păstrarea tainei medicale devine un răspuns etico-moral al medicului echivalent încrederii bolnavului şi un fel de achitare. conform căruia medicii nu au dreptul de adivulga informaţia care a devenit cunoscută ca rezutat al funcţiilor profesionale. bolnavul şi rudele nu trebuie să aibă acces. dereglări psihice sau diferite vicii în dezvoltarea organismului).

pe care medicii sunt datori să le onoreze permanent.2 Unele probleme ale medicinii contemporane şi interpretarea lor filosofico-bioetică Evoluţia tabloului medical al lumii şi evoluarea lui eticofilosofică 61 . E necesar a menţiona că datoria de a păstra taina medicală se referă şi la studenţii de la facultăţile de medicină care deseori înţeleg asta. mai ales în acele cazuri cînd este vorba de studenţii medici bolnavi.tratamentul forţat în acele cazuri cînd aşa ceva este prevăzut de lege.. alt personal medical) problema tainei medicale depăşeşte limitele datoriei doar a medicilor. În acest plan trebuie să se aibă în vedere şi procesul demonstrării bolnavilor la prelegeri şi lecţiile practice. laboranţi. Cuprins T e m a 1-a. Acestea-s categoriile fundamentale ale eticii medicale. ceea ce de asemenea influenţează esenţial asupra respectării tainei medicale. tratament etc. În afară de aceasta nivelul de cultură şi studii al pacienţilor condiţionează un interes sporit al lor referitor la diagnosticare. Filosofie şi medicină: viziune bioetică 1. Datorită majorării numărului de persoane care au acces la informaţia despre bolnav (medici de diverse specialităţi.1 1. să dea informaţie despre bolnavi după cererea organelor judiciare şi de anchetare. personalul registraturii şi statisticii medicale.

morţii şi eutanasiei în condiţiile revoluţiei informaţional-tehnologice contemporane Biologie. originea şi obiectul ei de studiu Principiile de bază şi modelele socioculturale ale bioeticii Modul de abordare paternalist şi cel hermeneutic în bioetică Acordul informat – o nouă paradigmă a bioeticii T e m a a 3-a. axiologic. Etica medicală drept compartiment al Te m a bioeticii 4.2 4.1 2.1 4. Bioetica şi problema existenţei umane Fenomenul Bioetică: aspecte sociofilosofic.4 Conceptul de bioetică.3 Etica profesională şi particularităţile ei în medicină Etica medicală şi nivelurile ei Categoriile de bază ale eticii medicale 62 .1 a 4-a.4 Bioetica şi limitele umanităţii 3. medicină şi sinergetică: probleme de interacţiune şi interconexiune a 2-a.5 Bioetica.4 Problema vieţii. omul şi paradigma dezvoltării noosferice a societăţii 3.2 Bioetica şi filosofia: probleme de interconexiune şi de interacţiune 3.3 1.2 2.1. juridic şi cel medical 3.3 Imperativele morale ale medicului în viziunea bioetică 3.3 2. Bioetica ca orientare ştiinţifică interdisciplinară şi ca institut social T e m a 2.