COPILUL ŞCOLAR

Copilul nostru, ajuns la vârsta şcolară (7-13 ani), are mai multă independenţă faţă de părinţi; prietenii şi profesorii au tot mai multă influenţă asupra lui. La şcoală, el trebuie să accepte reguli noi, pe lângă cele de la grădiniţă. Timpul afectat jocului scade, iar cel dedicat învăţăturii creşte.
Colegi

COPILUL ŞCOLAR

(7-13 ANI)

În cursul acestor ani, copilul nu se dezvoltă numai fizic, ci şi psihic şi social. Personalitatea sa se dezvoltă, temperamentul şi respectul faţă de sine însuşi se conturează, dar sunt încă influenţate, în mare parte, de părinţi şi de alţi adulţi. Deprinderile sociale se dezvoltă în cadrul familiei şi a grupului de prieteni, de aceea, comportamentul şcolarului necesită supravegherea şi intervenţia părinţilor şi a adulţilor din jur. Şcoala oferă posibilităţi imense de dezvoltare multiplă, în cadrul căreia, copiii supradotaţi se pot remarca. Posibilităţile sale de comunicare cresc considerabil. Pentru a se dezvolta armonios, legătura copilului şcolar cu membrii familiei este esenţială. În acest timp, tulburările la învăţătură încep să creeze probleme atât copilului, cât şi familiei şi profesorilor. Bolile cronice îngreunează uneori viaţa copilului şcolar, dar el poate fi îngrijit, pentru a avea în continuare o dezvoltare şi un ritm de viaţă aproape normale. În primii ani de şcoală, copilul creşte mai încet, în comparaţie cu perioada preşcolară sau cu cea care va urma, în adolescenţă. Copilul câştigă în greutate aproape trei kilograme pe an, iar în înălţime aproximativ cinci centimetri

(vezi tabelul de creştere la Preşcolar). Atât muşchii mari, cât şi mişcările fine se dezvoltă şi sunt accentuate de exerciţiile fizice. La această vârstă, băieţii şi fetele cresc diferit. Fetele tind să fie mai înalte şi mai grele decât băieţii, la începutul acestei perioade. Către 13 ani, băieţii încep să câştige în înălţime şi să le depăşească pe fete. Copiii au un ritm diferit de creştere, dar – dacă copilul tău îţi pare deosebit de scund sau de înalt – consultă medicul pediatru. Acesta va face o radiografie a oaselor lungi, pentru a determina vârsta osoasă, pe care o va corela cu vârsta copilului.

Fetele sunt mai dezvoltate fizic decât băieţii

DEZVOLTAREA FIZICĂ

La vârsta de 7 ani: - Îşi coordonează mai bine muşchii mari, decât mişcările fine. - Poate folosi bicicleta. - Îi plac jocurile de competiţie. - Alternează activităţile viguroase cu repausul. - Este preocupat de dinţii săi. La 8 ani: - Îşi dezvoltă controlul asupra mişcărilor fine. - Se accidentează uşor la joacă. - Este plin de energie şi se îmbracă neglijent. - Este preocupat de înălţimea şi de greutatea sa. La 9 ani: - Dexteritatea creşte. - Nu ia mult în înălţime sau în greutate. - Îi plac jocurile viguroase. - Devine mai interesat de aspectul fizic şi de îmbrăcăminte. La 10 ani: - Creşterea fizică variază mult de la un copil la altul. 123

Etape

COPILUL NOSTRU

- Este energic şi plin de spirit. - Face eforturi să-şi dezvolte condiţia fizică. - Poate fi neîndemânatic. - Poate încerca tutunul, alcoolul şi drogurile. La 11 ani: - Fetele pot creşte rapid în perioada prepubertăţii. - Băieţii încep să crească rapid ; perioada de creştere rapidă are loc cu un an sau doi mai târziu, decât cea a fetelor. - Arată disproporţionaţi. - Sunt preocupaţi de aspectul fizic. - Obosesc uşor şi par leneşi, deoarece creşterea rapidă le drenează energia. - Participă la sporturi de competiţie sau sunt interesaţi de ele. - Pofta de mâncare fluctuează. - Este posibil să vrea, în continuare, să încerce tutunul, alcoolul sau drogurile.

inclusiv cele alimentare. Cu toate acestea, deseori va fi tentat să mănânce şi diferite alimente, pe care le vede la televizor sau la prieteni, dar care nu sunt întotdeauna sănătoase; când sunt cu prietenii, mai degrabă cumpără suc sau îngheţată, decât lapte sau un fruct proaspăt. Pentru a compensa, oferă-i acasă alimente nutritive variate. Conceptul de nutriţie intitulat „piramida alimentară” este un ghid bun pentru alegerea proporţionată a alimentelor.Alimentele sunt împărţite în cinci grupe mari, fiecare grupă având substanţe nutritive importante, inclusiv vitamine şi minerale:
sucuri dulci, torturi, îngheţate, pâine albă

Piramida alimentară

Creşterea nu este niciodată dureroasă. Aşa zisele „ dureri de creştere” nu pot fi suficient de intense pentru a trezi copilul din somn sau a-l opri de la joacă. Durerile de picioare nu apar din cauza creşterii, nici chiar în fazele accelerate ale acesteia. Par să fie produse de unele întinderi musculare moderate, care apar când copilul practică intens o anumită activitate fizică, fără a se odihni pentru a permite refacerea muşchilor afectaţi. O baie caldă, repaus, atenţia şi grija părintelui îl pot pune pe picioare. Nutriţia corectă are o mare influenţă asupra sănătăţii copilului. O dietă variată şi echilibrată, care conţine proteine, glucide, grăsimi, vitamine, fitoelemente, antioxidanţi, minerale şi fibre vegetale ajută creşterea, măreşte energia organismului şi menţine sănătatea şcolarului. Preferinţele alimentare se dezvoltă devreme la copilul mic şi continuă la vârsta şcolară. Odată stabilite, sunt greu de schimbat. Cu cât înveţi mai devreme copilul să mănânce alimente sănătoase, cu atât mai bine. Pentru aceasta, e bine să aibă un model, deoarece copilului îi place să se ia după fraţii mai mari şi după părinţi, în multe din obiceiurile lui, 124

Durerile de creştere

lapte şi produse lactate fructe, vegetale, uleiuri vegetale

carne de vită, de porc, grăsimi saturate (unt, margarină solidă) leguminoase, nuci, peste, oua, carne de pui cereale, pâine din făină integrală efort fizic

ALIMENTAŢIA

Grupa 1: la bază este grupa formată din pâine, cereale, orez şi paste făinoase: 6 porţii pe zi. O porţie este egală cu o felie mică de pâine, o jumătate de cană (240 ml) de paste făinoase sau de orez. Noua piramidă alimentară (2005) recomandă consumul de pâine şi cereale integrale şi – doar rareori – pâine albă, paste şi orez alb, sau cartofi fără coajă. Grupa 2: de zarzavaturi, consumate din abundenţă, de 3 ori pe zi şi fructe – de 2 ori pe zi. O porţie înseamnă un fruct: măr, pară, banană, jumătate de cană cu fructe tăiate sau trei sferturi de cană cu suc de fructe. Grăsimile sunt şi ele necesare în hrana zilnică. De preferat grăsimile sănătoase, din uleiuri vegetale (ulei de rapiţă, de porumb, floarea soarelui, măsline) sau de peşte, în locul grăsimilor solide, nesănătoase.

Piramida alimentară

(Riboflavina)

(Tiamina)

(Niacina)

vit B1

Fier vit B3

necesare 2-3 porţii pe zi. Dacă nu le tolerează, poate consuma preparate fără lactoză sau cu unele suplimente nutritive de calciu.
Paharul cu lapte zilnic

COPILUL ŞCOLAR

vit B2

Zinc Fibre alimentare

Magneziu

vit B6

Folat

pâine integrală

Substanţele nutritive, comparativ, în pâinea integrală şi pâinea albă Mirosul pâinii proaspete

10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 % substanţelor nutritive din pâinea albă comparativ cu pâinea integrală

pâine albă

Grupa 5: alimentele care trebuie folosite moderat sunt dulciurile, care nu aduc de obicei decât calorii goale, grăsimile saturate (de origine animală) şi trans (de ex. margarina solidă), pâinea albă, sărăcită de produsele nutritive din coajă, orezul alb, decorticat şi pastele din făină rafinată. Pentru a consuma substanţe nutritive cât mai variate, alege fructe şi zarzavaturi puternic colorate (ca de curcubeu) conform tabelului de mai jos. Tabel nr. 11 Curcubeul fructelor şi zarzavaturilor
Albastru/ Antioxidanţi - cu rol în Mure, fragi, struguri violet memorie şi prevenirea negri, prune, vinete, infecţiilor urinare; varză roşie fructele proaspete care conţin vitamina C Verde Fitoelemente de ex. Luteina - cu rol în vedere; zarzavaturile cu frunze verde închis sunt foarte bogate în vitamine şi substanţe minerale Spanac, varză de Bruxelles, linte, fasole verde, ardei graşi verzi, varză verde, mazăre, dovlecei, kiwi, mere verzi, struguri verzi, broccoli Culoarea Substanţe nutritive Exemple

Fructe proaspete

Grupa 3: leguminoase (fasole, mazăre, linte), seminţe şi nuci – o dată pe zi. Sunt o sursă excelentă de proteine, fibre alimentare, vitamine, minerale şi fitoelemente. O bună sursă de proteine de calitate superioară, grăsimi nesaturate şi vitamine sunt ouălele, carnea de pasăre şi peştele; se recomandă o porţie de 50-80 de grame de carne slabă gătită, pui sau peşte, o jumătate de cană de fasole uscată gătită, un ou sau două linguri de cremă de alune, pe zi. Grupa 4: produse lactate: lapte, iaurt şi brânză, degresate sau parţial degresate; sunt

Galben/ oranj Roşu

Beta caroten , vitami- Dovleac, pepene galna C şi antioxidanţi ben, ardei gras galben, porumb, piersici, prune galbene, portocale Carotenoizi de ex. licopeni - cu rol posibil în prevenirea cancerului

Alb

Vitamine şi antioxidanţi de ex. allicin din ceapă - cu rol în stimularea sistemului imun

Roşii, fasole roşie, pepene roşu, cireşe, vişine, mere roşii, căpşuni, ardei gras roşu, sfeclă, strugurei roşii, zmeură, grepfruit roz Ceapă, usturoi, praz, ridichi, conopidă, rădăcina de ţelină, banane, pere

125

COPILUL NOSTRU

Recomandările de substanţe nutritive sunt, în mare, ca şi cele pentru adult, cu suplimentele necesare creşterii.

Proteinele Sunt necesare pentru creştere şi multiple funcţii ale organismului, inclusiv cele de formare a anticorpilor care luptă împotriva infecţiilor. Fasolea, mazărea, cerealele, seminţele şi nucile, precum şi carnea, peştele, laptele, iaurtul, brânza şi ouăle, sunt surse valoroase de proteine. Proteinele din produsele animale conţin aminoacizi esenţiali şi colesterol, dar sunt bogate în grăsimi saturate. Pentru a evita excesul de grăsime, scoate grăsimea cărnii de vită, înainte de a le găti.

Substanţele nutritive

Grăsimile Sunt necesare pentru alcătuirea şi funcţionarea organismului, metabolism, absorbţia vitaminelor, coagularea sângelui şi pentru producerea energiei. Ele formează o parte importantă din alimentaţie. Grăsimile sunt de trei feluri, în ordinea descrescândă a valorii lor nutritive: - grăsimi nesaturate, cele mai indicate pentru a fi consumate de copii şi tineri, se împart în: • polinesaturate, cum sunt acizii graşi esenţiali omega-3 – din uleiuri vegetale (de porumb, măsline, in, rapiţă), din nuci, soia, peşte, carnea de pasăre; acizii graşi esenţiali omega-6 – din uleiul de şofrănel, floarea soarelui, porumb, soia. • mononesaturate, din măsline şi ulei de măsline, nuci şi grăsime de pasăre. Grăsimile nesaturate au rol în reglarea coagulării sângelui, prevenirea bolilor de inimă, a accidentelor cerebrovasculare şi – posibil – a eczemei, artritei reumatoide, lupusului ş.a. - grăsimi saturate, de consumat mai puţin: lapte integral şi produse lactate integrale, inclusiv îngheţată, carne de vită. Ele cresc colesterolul rău, nesănătos (LDL) şi contribuie la ateroscleroză. Plăci ateromatoase au fost găsite până şi la arterele copilului de 3 ani. 126

Fibrele alimentare Folosirea lor în alimentaţia copilului are ca scop principal evitarea constipaţiei. Când acest obicei se păstrează şi la adolescent şi adult, poate contribui la scăderea tulburărilor cronice gastrointestinale şi a celor cardiovasculare.

- grăsimi trans, care trebuie evitate: margarina din cutii, uleiurile parţial dehidrogenate, cele mai multe produse alimentare gata preparate, de ex. prăjituri, alimente tip fast food. Ele sunt mai dăunătoare sănătăţii decât cele saturate, deoarece cresc colesterolul rău (LDL), dar scad mult şi colesterolul bun (HDL), cresc factorii inflamatori din sânge şi măresc riscul bolilor de inimă şi a diabetului de tip 2. Grăsimile nu trebuie să depăşească 30% din caloriile zilnice ale dietei unui copil şcolar. Cel mult 1/3 trebuie să provină din grăsimi saturate, iar restul din grăsimi lichide, la temperatura corpului (poli- şi mono- nesaturate), din uleiuri de floarea soarelui, porumb şi măsline. Pentru a scădea grăsimea şi colesterolul din alimentaţie, ţine pe masă fructe şi zarzavaturi proaspete.
Margarina este grăsimea alimentară a copilului sărac

Vitaminele Luate ca supliment, nu sunt necesare în mod special pentru copiii cu o dietă echilibrată. Când

Sarea Trebuie de asemenea limitată. Pe cât posibil, serveşte-i copilului alimente sărace în sare şi ia solniţa de pe masă. Alimentele conservate sunt bogate în sare.

Zahărul Dulciurile furnizează, în majoritatea lor, calorii goale, cu valoare nutritivă scăzută. În general, copiii au tendinţa să consume zahăr în cantităţi mari, în detrimentul alimentelor sănătoase. Copilul trebuie obişnuit să evite băuturile dulci. În unele şcoli din Statele Unite s-a interzis vânzarea băuturilor dulci, tocmai din cauza efectului dăunător asupra sănătăţii copiilor.

Ce sunt antioxidanţii Sunt un grup de substanţe biologic active, care cuprinde fitoelementele, carotenoizii (din morcovi), împreună cu vitaminele A, C, E şi care neutralizează oxidanţii (particulele de oxigen rezultate în urma arderilor din organism). Oxidanţii sunt dăunători organismului, deoarece lezează membranele celulare şi materialul genetic, contribuind la apariţia unor boli de inimă, a cataractei, a cancerului şi a îmbătrânirii precoce. Nivelul lor este crescut în condiţii de fum de tutun, mediu toxic şi chiar de stres. Se găsesc în fructe şi zarzavaturi colorate, naturale, unde sunt echilibrate cu vitamine, minerale, fibre şi alte fitoelemente. Suplimentele cu antioxidanţi, luate în exces, pot fi dăunătoare.

Calciul Este necesar pentru dezvoltarea oaselor şi a dinţilor. Între 9 şi 10 ani, fetele absorb mai mult calciu, decât înainte şi după aceste vârste. Lipsa de calciu în copilărie încetineşte creşterea şi contribuie, mai târziu, la dezvoltarea osteoporozei. Calciul se găseşte în lapte, chiar şi în cel degresat, în brânză, iaurt, unele specii de peşte, în spanac şi broccoli, varză, făină de soia, fasole albă, alune, smochine, nuci, caise, spanac, ţelină. Absorbţia calciului din diferite alimente este inegală. Astfel, din conopida şi varza de Bruxelles se absoarbe peste 50%, din lapte şi produsele lactate aproximativ 30%, din fasolea neagră aproximativ 20%, iar din spanac se absoarbe doar 5%. Calciul din sângele copilului poate fi diminuat de unele băuturi carbogazoase dulci.

Fierul Este necesar în perioada creşterii, pentru dezvoltarea muşchilor şi a globulelor roşii. Când copilul are fier puţin în organism, poate prezenta simptome de nelinişte, iritabilitate, depresie şi sensibilitate la bolile infecţioase. Fierul alimentar se găseşte în carne, ficat, spanac, fasole, prune, linte, mazăre, făină de soia, nuci, alune, caise, smochine, mere. Mai nou în unele ţări, pâinea şi cerealele sunt suplimentate cu fier.

acestea lipsesc, însă, ceea ce este frecvent, medicul pediatru sau nutriţionistul poate recomanda un plus de vitamine. În general, vitaminele nu produc accidente, însă – luate în cantităţi mari – cele solubile în grăsimi (A şi D), pot fi toxice. Vitaminele nu sunt indicate în injecţii.

Tabel nr. 12 Alimente bogate în antioxidanţi
Mere Alimente Efectul favorabil

COPILUL ŞCOLAR

Struguri, în spe- Scad riscul de astm bronhic, boli de cial cei coloraţi inimă şi cancer Portocale Nuci Coacăze, mure, fragi negre Usturoi Roşii Ceapa Morcovi Varza, conopida, broccoli Cresc nivelul colesterolului bun (HDL) Protejează inima şi previn accidentele vasculare cerebrale Protejează împotriva îmbătrânirii creierului Protejează împotriva bolilor de inimă, infecţiilor şi a unor cancere Protejează împotriva cancerului de plămân Protejează ochii şi plămânii.

Menţin colesterolul în limite normale, protejează împotriva astmului şi a cancerului de plămân

Protejează împotriva infecţiilor, micşorează hipertrofia de prostată

Fasole, mazăre şi linte

Protejează împotriva bolilor de inimă, previn accidentele vasculare cerebrale şi cancerul Foarte bogate în antioxidanţi; unii experţi le consideră alimente aproape perfecte

Spanac şi alte zar- Protejează plămânii şi creierul zavaturi intens verzi Ouăle

Peşte şi ulei de peşte

Deşi sunt bogate în colesterol, sunt foarte hrănitoare pentru copii; consumul lor trebuie limitat la cei cu colesterol crescut sau care provin din familii cu hipercolesterolemie Protejează inima şi creierul Efect protector asupra inimii şi oaselor la femei, iar - la bărbaţi împotriva unor cancere

Soia şi derivate Ceaiul verde şi negru Ciocolata neagră

Deşi alimentele conservate nu sunt tot atât de nutritive, ca cele proaspete, sunt totuşi consumate frecvent. Învaţă copilul să citească etichetele de pe cutiile de conserve, pentru că acestea ar trebui să conţină informaţii despre valoarea calorică şi despre conţinutul în substanţe nutritive, în săruri, vitamine şi diverse E-uri. 127

Protejează împotriva bolilor de inimă, a cancerului de plămân şi a formării de cheaguri de sânge

Protejează împotriva cancerului şi bolilor de inimă, ajută la menţinerea greutăţii corporale şi previne osteoporoza

COPILUL NOSTRU

Sugestii practice - Este bine să înveţi copilul să mănânce alimente sănătoase: cartofi copţi, prăjituri făcute în casă, cu puţine grăsimi şi fără zahăr, eventual îndulcite cu fructe, pâine, cereale, biscuiţi şi covrigi din făină integrală, floricele fără unt sau margarină, iaurt degresat, pui la grătar şi să consume mai rar cartofi prăjiţi, carne de porc, carne de vită grasă, rântaşuri, pui prăjit, pâine albă, ciocolată, îngheţată sau băuturi carbogazoase. - Şcolarul are nevoie zilnic de o masă dimineaţa (micul dejun) consistentă şi nutritivă, pentru a-i furniza energie în perioada de activitate maximă. Copilul nu ar trebui să plece la şcoală niciodată cu stomacul gol, iar la şcoală – într-o recreaţie – să ia o gustare.

a atinge pe deplin potenţialul său fizic şi intelectual. De aceea, este periculos să i se impună şcolarului o dietă restrictivă. - Nu folosi alimentele pentru a controla comportamentul copilului, a-l disciplina, a-l recompensa sau a-i arăta afecţiune. Copilul poate şti cât de mult trebuie să mănânce. El este responsabil de ce şi cât mănâncă, dacă mănâncă şi cum i se dezvoltă corpul. La rândul lor, părinţii răspund de: - ce îi dau să mănânce, - cum sunt preparate alimentele, - cât îl învaţă să pregătească mâncarea, - prezenţa copilului alături de ei la masă, cel puţin o dată pe zi, - felul în care se comportă la masă, - alte măsuri de bun simţ şi de igienă alimentară.
Masa de dimineaţă echilibrată

Ajutor la bucătărie

128

- La această vârstă, copilul poate învăţa unele tehnici simple de gătit şi să selecteze alimentele sănătoase, de cele mai puţin sănătoase. - Învaţă-l să folosească aragazul, pentru a evita accidentele casnice. - În condiţii optime, copilul şcolar preadolescent ar trebui să mănânce trei mese principale pe zi, bine echilibrate, şi două-trei gustări. La începutul pubertăţii, pofta de mâncare a copilului creşte foarte mult. O alimentaţie echilibrată este de preferat în fiecare zi, dar – când posibilităţile materiale sunt limitate – este suficient dacă pe parcursul unei săptămâni copilul primeşte o raţie echilibrată. - Din dieta obişnuită a şcolarului lipsesc cel mai des: proteinele, calciul, fierul, vitamina C şi A, acidul folic, piridoxina şi acizii graşi esenţiali. - Părinţii nu trebuie să exagereze, dându-i copilului şcolar o dietă săracă în grăsimi, deoarece acesta continuă să crească şi are nevoie de o alimentaţie echilibrată, pentru

În general, copiii mănâncă cel mai bine când părinţii nu-i controlează prea mult, dar nici nu sunt prea indulgenţi.

Numeroase plante alimentare care cresc spontan, necultivate, pe meleagurile ţării, pot fi folosite în alimentaţie, fiind deosebit de nutritive. Dintre acestea se pot menţiona: urzica, ştevia, loboda de grădină, păpădia, măcrişul, untişorul, năsturelul şi leurda. Acestora li se alătură unele plante de cultură (spanacul, salata verde) şi petalele unor flori de grădină (trandafir, nalbă mică, trifoi roşu, măr, vişin, cais, piersic, păpădie, toporaş, iasomie, urzică moartă, volbură, portulacă, gălbenele, prun ş. a.) cu rol alimentar, dar şi decorativ, mai ales la ornarea unor salate. Urzica ( Folium urticae ) conţine numeroşi aminoacizi, glucide, fitohormoni (hormoni vegetali), uleiuri esenţiale, provitamina A (beta caroten), vitaminele B1, B2, C, K, acid folic, acid pantotenic, potasiu, calciu, magneziu, fosfaţi,

Plante care cresc spontan în natură şi care sunt folosite în alimentaţie

siliciu, fibre alimentare şi enzime. Substanţa vezicantă pentru piele este inactivată prin opărire, uscare sau frecarea plantei cu puţină sare, la care se adaugă câte o linguriţă de oţet şi de untdelemn. Se poate prepara prin fierberea plantei, meticulos spălate în prealabil, sau prăjirea în puţin untdelemn cu puţină sare şi usturoi, la care se adaugă un sos alb, preparat din lapte, cu o lingură de smântână şi una de făină. Se fierbe la foc încet 10-15 minute şi se condimentează după gust. De asemenea, din urzici se pregătesc ciorbe gustoase. Ştevia şi măcrişul (Rumex patientia) sunt plante înrudite din flora spontană sau cultivate în grădini. Conţin cantităţi mari de vitamina C, calciu, potasiu, fier şi magneziu. Au acţiuni antiscorbutice (combat boala denumită scorbut) şi diuretice. Preparatele culinare sunt asemănătoare celor din spanac. Loboda de grădină (Artiplex hortensis) conţine substanţe nutritive asemănătoare spanacului şi alte fitoelemente. Se prepară ca salată sau ciorbe delicioase, cu hrişcă sau orez. Are valoare alimentară prin vitamine, minerale. În afară de valoarea alimentară au şi acţiune diuretică. Untişorul (grâuşorul) (Ranunculus ficaria). Frunzele conţin vitamina C în cantităţi mari, proteine, săruri minerale şi cantităţi mici de glucide. Atenţie: se folosesc doar frunzele tinere, înainte de înflorire, sub formă de salată crudă sau preparate culinare; după maturare – toate părţile plantei devin toxice. Năsturelul (Nasturtium officinale) denumit şi hreniţă, brâncuţă de apă, frunza voinicului, creson etc, creşte în jurul pâraielor limpezi. Are un gust asemănător hreanului. Conţine concentraţii mari de substanţe minerale, mai ales fier, iod, calciu, magneziu, zinc, fosfor, sulf şi cupru. Este bogată în vitamina C, apoi vitaminele A, B1, B2, B3 şi E. Se poate consuma crudă, dar foarte bine spălată, pentru a înlătura riscul de parazitoze de la vitele care pasc într-un astfel de sol. Din el se prepară salate şi sucuri proaspete, diluate cu apă. La adult are numeroase întrebuinţări terapeutice.
Urzica

Alimentaţia copiilor şcolari poate fi adeseori neraţională şi dezechilibrată: cu supă de trei ori pe zi, cu exces de cartofi prăjiţi sau de paste făinoase timp de săptămâni la rând, sau pacheţele de biscuiţi sau eugenii. Uneori copiii veniţi la cabinetul medical cu dureri de stomac, spun că nu au mâncat nimic în ziua respectivă. Copiii proveniţi din medii mai sărace recurg mai ales la o alimentaţie predominant vegetală (cartofi, varză, pâine, mămăligă, zarzavaturi şi legume). Sărăcia tinde să impună o alimentaţie limitată şi monotonă, compusă dintrun singur fel de mâncare, de ex. cartofi. Din cauza imposibilităţii respectării principiului de bază al alimentaţiei – varietatea – aceşti copii devin malnutriţi.
Copil subnutrit

Subnutriţia

COPILUL ŞCOLAR

Spălarea mâinilor Este modul cel mai important în care poate fi prevenită răspândirea bolilor infecţioase, inclusiv răcelile. Cere-i copilului să-şi spele mâinile, când intră în casă, după ce merge la toaletă şi înainte de masă. Când este posibil, şcolarul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi să folosească săpun. Copilul trebuie să se spele complet, adică atât pe palme, cât şi între degete şi sub unghii, frecând mâinile cu spumă, sub apă curgătoare. Baia menţine curăţenia corpului, stimulează circulaţia pielii şi calmează spiritul. Copiii trebuie să facă baie zilnic, de obicei seara, înainte de culcare. În condiţiile sociale actuale (noiembrie 2006), acest lucru nu este întotdeauna posibil; una – două băi pe săptămână constituie un minim de igienă corporală pentru copii, ca şi pentru părinţi. 129

Curăţenia

ÎNGRIJIREA ZILNICĂ

Alternanţa la duş a apei calde-reci (uneori de nevoie!) este un bun mijloc de învigorare a organismului. Duşul nu este contraindicat în perioada menstruaţiei. Spălarea părului este necesară de câteva ori pe săptămână, iar cea a picioarelor zilnic.

COPILUL NOSTRU

Igiena intimă Fetele trebuie să evite să stea în cadă, în apă cu şampon sau cu spumă de baie, deoarece aceste substanţe favorizează iritarea vaginală, urmată de prurit. Un efect calmant pentru vagin îl are baia, într-o cadă cu apă, în care s-a dizolvat ¼ de cană de bicarbonat de sodiu. Îmbrăcămintea În sezonul rece, îmbrăcămintea trebuie să fie alcătuită din mai multe straturi izolante, care permit păstrarea unei părţi din căldura corporală, fără a crea condiţiile unei sere ambulante. Bumbacul permite absorbţia transpiraţiei. Pantalonii foarte strâmţi, purtaţi pe vreme caldă, pot contribui la infertilitate la băieţi, prin creşterea temperaturii testiculelor şi la vaginoză (inflamaţia nespecifică a vaginului) la fete. Lenjeria intimă trebuie schimbată zilnic. Hainele de şcoală se schimbă la venirea acasă şi se aerisesc. Încălţămintea cu toc foarte înalt la fete deformează coloana vertebrală şi provoacă dureri de spate mai târziu.

de 6 ani sunt primii care se cariază, deoarece mineralizarea lor începe în timpul naşterii şi smalţul lor este foarte sensibil la carie. Orice carie a lor trebuie tratată prompt. Din nefericire, suprafaţa sa ocluzală (de muşcare) este locul cel mai frecvent în care se formează caria. Pentru a preveni asta, dentistul ar trebui să aplice întotdeauna un strat protector de plastic pe suprafaţa ocluzală a molarului de 6 ani. Aceşti dinţi nu trebuie scoşi niciodată; o asemenea greşeală ar produce tulburări permanente în poziţia şi în muşcătura dinţilor, necesitând mai târziu corecturi ortodontice complexe.

Dezvoltarea dinţilor: În clasa întâi, copilul are câţiva dinţi care se clatină, iar cei din faţă pot lipsi. În această perioadă, îi apar cam 4 dinţi permanenţi pe an. Aceştia sunt mai mari decât cei de lapte şi mai puţin albi. La 6 ani, primii molari permanenţi s-au dezvoltat deja şi ies în spatele molarilor primari, neobservaţi, fără dureri. Primii molari sunt cei mai importanţi dinţi din gură. Dacă sunt aşezaţi corect, ei funcţionează ca o fundaţie pentru arcul dentar şi menţin în poziţie corectă ceilalţi dinţi. În timp ce dinţii din faţă cad, cei patru molari de la 6 ani menţin falca în poziţie şi îi ţin locul celui de-al doilea molar (de 12 ani) permanent, ce va ieşi în spatele lor. Aceşti primi molari trebuie protejaţi cu sfinţenie. Molarii 130

Îngrijirea dinţilor

Schiţa dentiţiei permanente

Dinţii din faţă cresc acum sub gingii, iar cei temporari cad; copilul este ştirb. La 6 ani, craniul şi falca de sus (a maxilarului) au crescut aproape complet, dar mandibula – nu. Faţa capătă dimensiuni diferite, iar şcolarul pierde aspectul de copilaş. La 10 – 11 ani, au loc schimbări importante ale dentiţiei. Incisivii permanenţi au apărut; molarii de lapte cad pe rând, fiind înlocuiţi de premolari. Rădăcina caninilor de lapte se resoarbe şi încep să erupă caninii permanenţi. Al doilea molar permanent este gata să erupă, iar măseaua de minte (al treilea molar) se mineralizează. Spaţiile

dintre dinţii din faţă nu se închid până ce nu au erupt caninii.
Şcolăriţă ştirbă

Dinţii de lapte (temporari) slăbiţi trebuie scoşi. Se prind între două degete şi se trag brusc afară. Dacă dintele nu e destul de slăbit, nu va ieşi. Durerea este scurtă şi apare din cauza ţesuturilor moi. Pentru a evita durerea, se pot pune câteva picături de xilină (anestezic local) pe dinte. Dacă sângerează, se presează locul cu o bucată de vată sau tifon. Dinţii înghiţiţi accidental trec prin tubul digestiv nedigeraţi, ca un sâmbure de cireaşă. Învaţă copilul să-şi perie dinţii după masă şi să-i cureţe cu aţa dentară, seara. Fără o îngrijire atentă, zilnică, copilul riscă să aibă carii, dureri sau să-şi piardă dinţii. Un copil, care îşi îngrijeşte bine dinţii, nu ar trebui să aibă carii dentare.
Suprafeţele dinţilor rămase necurăţate, după perierea lor

Perierea dinţilor Se face după reguli pe care trebuie să le ştii – ca părinte – pentru a le transmite copiilor tăi: - Foloseşte pastă de dinţi preferabil cu fluor şi periuţă cu peri moi, din nailon, rotunjiţi la capăt. - Cercetează frecvent dinţii copilului. Dentistul îi poate da să sugă o tabletă ce colorează părţile necurăţate din dinţi, unde persistă placa dentară şi se formează mai des cariile. Astfel, veţi vedea amândoi locurile unde trebuie insistat mai mult cu periajul.
Poziţia oblică a periuţei la inserţia gingiei

(smalţul) şi ajută la prevenirea cariilor dentare.

COPILUL ŞCOLAR

Până la 7-10 ani, copilul trebuie ajutat să-şi perie dinţii, deoarece – abia acum – capătă dexteritatea să şi-i cureţe bine. După această vârstă, trebuie să răspundă de îngrijirea propriilor săi dinţi. Dinţii trebuie periaţi cel puţin de două ori pe zi, ideal la cinci-zece minute după masă. Periuţa trebuie să fie mică şi cu perii moi. Pasta de dinţi ce conţine fluor, poate întări porţiunea exterioară a dintelui

- Aşează capul periei de-a lungul0 dinţilor, cu vârful perilor într-un unghi de 45 grade, pe marginea gingiei. Copilul trebuie să se privească în oglindă, pe măsură ce se perie. - Perie-ţi dinţii cu mişcări uşoare, de du-te – vino, scurte, cât jumătate din lăţimea unui dinte. Dinţii nu se freacă tare; apasă foarte uşor, frecând unul sau doi dinţi deodată, apoi mişcă peria la următorii dinţi. - Perie gura în mod sistematic. Începe cu ultimul dinte, apoi du-te către dinţii din faţă, periind suprafeţele din afară. Foloseşte aceleaşi mişcări scurte, de du-te – vino, fără a apăsa tare pe suprafeţele interne. Perie în întregime cele patru sferturi ale gurii. - Pentru a curăţa feţele interne ale dinţilor din faţă, ţine peria vertical, oblică pe gingie şi foloseşte mişcări scurte, de sus în jos.
Poziţia periuţei pentru faţa internă a dinţilor din faţă

131

Folosirea aţei dentare Pentru o bună îngrijire a gingiilor, este necesară folosirea zilnică a aţei dentare, pentru a curăţa spaţiile dintre dinţi, a masa gingia şi a previni bolile gingiei (paradontoze) care provoacă mai târziu căderea dinţilor. Aţa dentară curăţă suprafeţele dintre dinţi şi masează gingia.
Folosirea aţei dentare

- Cu peria ţinută orizontal, freacă suprafeţele de mestecare ale dinţilor. Nu neglija şanţurile şi gropiţele de pe suprafaţa molarilor, care sunt mai greu de curăţat. - Curăţă chiar limba cu peria – gura va fi mai proaspătă, după aceea. - Clăteşte dinţii cu forţă. Zâmbeşte!

COPILUL NOSTRU

Tabel nr. 13 Sugestii alimentare, pentru a micşora pericolul cariilor dentare:
Grupul alimentar: Produse lactate: Consumă frecvent: Consumă rareori: lapte, brânză, iaurt, carne slabă de vită sau de pasăre, peşte, ouă; legume proaspete sau conservate ciocolată, îngheţată, iaurt cu fructe, alimente îndulcite

Carne şi înlocuitori:

Zarzavaturi: salate verzi, morcovi, morcovi cu zahăr ridichi, castraveţi, Pâine şi cereale: Altele:

sirop sau suc, gemuri, dulceţuri, marmeladă, conserve, băuturi sau sucuri de fructe

floricele, biscuiţi, pâi- prăjituri, plăcintă, cene prăjită, covrigi reale îndulcite, pizza

- A ţ a dentară rotundă sau lată, cerată sau nu, se foloseşte o dată pe zi, după perierea dinţilor, înainte de culcare. - Lungimea aţei este de 35 – 40 de cm. Se înfăşoară în jurul degetului mijlociu de la o mână şi în jurul arătătorului mâinii celeilalte. Aţa se desfăşoară de la un deget şi se înfăşoară pe celălalt, pe măsură ce trece de la un dinte la altul. Începe cu dinţii cei mai îndepărtaţi, de ex: stânga sus, cu aţa de 5 cm între degete, aşezată între dinţi, prin mişcări de du-te – vino. - Când ai ajuns cu aţa la gingie, îndoaie-o în jurul unui dinte, în formă de „C”, şi mişc-o de sus în jos, fără a apăsa pe gingie. - Îndoaie apoi aţa în jurul dintelui alăturat şi mişc-o de sus în jos, de câteva ori. - Scoate aţa dintre dinţi, cu mişcări de du-te – vino. - Fă aceleaşi mişcări, folosind degetele arătătoare, pentru dinţii de jos. - Mută-te de la un dinte la altul, până când toţi au fost curăţaţi. 132

Obiceiuri proaste ale copilului, care influenţează igiena dinţilor: - Îşi muşcă buzele: ambele par crăpate, iar buza de jos pare mai mare, decât cea de sus; - Îşi împinge limba: de fiecare dată când copilul înghite, îşi împinge limba între dinţi, chiar când gura este închisă. Copilul trebuie să înveţe să înghită corect, când mănâncă sau bea, observându-se în faţa oglinzii.

La câteva minute după consumul alimentelor din cea de-a treia coloană, dinţii trebuie curăţaţi neapărat. Du copilul periodic la stomatolog, pentru a-i examina dinţii, chiar dacă nu îl dor, sau ori de câte ori se plânge de durere de dinţi; până când este văzut de medic, durerea se poate trata cu paracetamol, luat pe gură.

gumă de mestecat fă- băuturi dulci, bomboară zahăr ne, caramele, miere, siropuri, zahăr, gumă de mestecat cu zahăr.

Deformarea dinţilor prin împingerea limbii

- Îşi roade unghiile: unghiile nu mai au nevoie să fie tăiate;

- Îşi muşcă degetele: apar bătături pe degete; - Îşi suge degetele: degetele par curate; - Îşi muşcă obrazul: faţa internă a obrazului este umflată; - Scrâşneşte din dinţi (bruxism): îşi strânge dinţii cu zgomot, mai ales în somn. Nu provoacă malocluzie (alinierea defectuoasă a dinţilor), nici tulburări de vorbire. La copiii cu bruxism, este foarte importantă prevenirea atentă a cariilor dinţilor de lapte. Anunţă dentistul despre acest obicei al copilului. Dentistul îi poate prescrie să poarte, pe timpul nopţii, o proteză de plastic, care să micşoreze frecarea şi uzura suprafeţei ocluzale (masticatorie) a dinţilor. Nu există încă o metodă eficace, pentru a trata acest obicei. - Ţine obiecte în gură timp îndelungat: când copiii sug diferite obiecte (colţul cearşafului, creionul, jucăriile etc.) timp de câteva ore zilnic, se produce malocluzie. Aceste obiceiuri sunt o reacţie emoţională a copilului. Pentru a renunţa la un obicei, copilul trebuie făcut conştient că îl are. După ce copilul înţelege că are un obicei prost, părinţii pot folosi metode prin care să-i amintească de el: dacă îşi suge degetele, îi poate pune în mână o mănuşă, pe timpul nopţii. Obiceiul de a împinge limba printre dinţi e mai greu de tratat şi pot trece câţiva ani, până când copilul se dezobişnuieşte. Cu toate acestea, e mai uşor să te chinui să-l dezveţi de acest obicei, decât să-i faci tratament ortodontic de corecţie. Tabel nr..14 Controlul îngrijirii dinţilor la vârsta de 9 ani :
Limba, buzele, gingiile şi obrajii Este limba curată, neîncărcată? DA NU Poate înghiţi cu gura închisă, adică fără a împinge limba printre dinţi de fiecare dată? Sunt buzele de aceeaşi mărime ? Este buza de jos fără crăpături sau fisuri?

COPILUL ŞCOLAR
Numărul: Câţi dinţi are copilul? Are copilul cel puţin 4 dinţi permanenţi în faţă, atât sus, cât şi jos şi 4 molari permanenţi, 2 sus şi 2 jos? Când copilul închide gura, dinţii de sus muşcă (sunt aşezaţi) în faţa celor de jos? Vin toţi dinţii în contact când închide gura? Sunt dinţii separaţi, neînghesuiţi? Sunt dinţii simetrici egali? Culoarea Muşcătura

Sunt molarii de lapte netociţi? Tocirea lor este un semn de scrâşnire a dinţilor Eşti mulţumită de aspectul dinţilor lui? Sunt dinţii permanenţi mai închişi puţin la culoare, decât cei de lapte? Ies uşor petele după spălarea dinţilor? Igiena

Sunt dinţii permanenţi de culoarea fildeşului? Sunt dinţii de aceeaşi culoare de la vârf la gingie, pe ambele feţe ? Sunt dinţii curaţi ?

Are gura un miros curat, dulceag?

Are două periuţe de dinţi ? (E nevoie de o zi pentru a se usca)

Foloseşte tabletele necesare pentru colorarea porţiunilor pe care nu şi le poate spăla cu periuţa?

Îşi curăţă dinţii zilnic cu aţă dentară, pe lângă perierea lor de două ori pe zi, cu periuţă şi pastă cu fluor?

A fost gura copilului văzută de un dentist, în ultimele şase luni ? Eşti mulţumită cu zâmbetul copilului ?

Observă în gura copilului următoarele caracteristici normale; dacă răspunzi “Nu”, consultă stomatologul
Modificat după Moss, 1993

Este gingia dintre dinţi tare, şi de culoare roz?

Când priveşti în gura copilului, pe mucoasa obrajilor, se văd orificiile glandelor parotide egale şi neumflate ? (Glandele parotide, principalele glande salivare, se deschid pe o mică ridicătură a mucoasei, în spatele molarilor) Culoarea gingiilor şi a mucoasei obrajilor este aceeaşi peste tot? Sunt gingiile netede şi neumflate? (La această vârstă nu mai ies de obicei dinţi) Dinţii

Este o diferenţă clară între buza de jos şi pielea feţei?

La şase ani, copilul are nevoie de 11 ore de somn, iar la 12 ani, de mai mult de 9 ore. Activitatea fizică şi temperamentul copilului pot influenţa durata somnului. Sugestii pentru un somn odihnitor : - Viaţă organizată ; - Activitate fizică normală; - Aerisirea camerei înainte de culcare ; - Îmbrăcăminte lejeră, în timpul somnului ; - Evitarea luminii şi a zgomotului ; 133

SOMNUL

Dificultăţi de a adormi Uneori, există o întreagă luptă pentru a trimite copilul la culcare. Ani de-a rândul, acestuia îi va lua câteva ore bune să adoarmă. Cauze: - Probleme de comportament; copiii nu se supun regulii de a merge la culcare; - Agitaţia sau neliniştea din timpul zilei, de la şcoală, poate continua şi seara, la culcare; - Copilul vrea să-şi petreacă timpul singur, netulburat de alţii; - Tulburări ale ciclului de somn şi veghe: unii copii adorm târziu noaptea şi se trezesc târziu dimineaţa; alţii – dimpotrivă – adorm devreme şi se trezesc foarte devreme. Aceste „obiceiuri” sunt, de fapt, manifestări ale bioritmului fiecăruia. - Copiii cu sindrom hiperactiv şi deficit de atenţie au nevoie de mai puţine ore de somn decât ceilalţi; deseori adorm greu. Dacă un asemenea obicei persistă, consultă pediatrul. Mersul în somn (somnambulismul) şi terorile nocturne ( vezi cap. Preşcolarul)

Insomnia (neputinţa de a adormi sau de a avea un somn continuu) Poate fi produsă de stres şi nelinişte. Dacă şcolarului îi este teamă de întuneric şi îi este frică să rămână singur noaptea, nu se poate relaxa şi nici nu poate adormi.

Tulburările de somn (în afara celor descrise la cap. « Preşcolarul » )

- Evitarea lecturii şi a programelor TV care creează tensiune, înainte de culcare. Asigură-te că doarme suficient. Nu-l forţa să adoarmă când nu este gata, cere-i – însă – să-şi facă un obicei din a merge la culcare la ore regulate.

COPILUL NOSTRU

Apneea din somn Pe parcursul nopţii, unii copii se opresc de câteva ori din respiraţie, din cauza obstrucţiei căilor respiratorii, provocată de amigdalele mărite sau de obezitate. În mod instinctiv, copilul se luptă să respire şi de aceea se trezeşte câteva momente, până când respiraţia revine la normal, apoi adoarme la loc, fără să-şi amintească ce s-a întâmplat. Astfel de momente au loc de mai multe ori în cursul nopţii. De aceea, somnul poate fi insuficient, urmat a doua zi de somnolenţă. Asemenea copii sforăie, uneori, în timpul nopţii, ca rezultat al obstrucţiei căilor respiratorii. Dacă va fi tratată cauza, copilul se va bucura din nou de un somn normal. Starea de oboseală se manifestă la copii prin: tulburări de atenţie, de concentrare, scăderea adaptării la efort şi iritabilitate, agitaţie, apatie, depresie, lene, alte modificări de comportament, tulburări de somn, scăderea funcţiei viziuale, auditive şi motorii. Oboseala intensă se manifestă prin dureri abdominale, dureri musculare şi de cap, senzaţie de sufocare, palpitaţii, lipsa poftei de mâncare şi pierderea în greutate. Cauzele frecvente ale oboselii sunt: efort intens, odihnă redusă, somn insuficient, anemie şi condiţii precare de viaţă. Este mai frecventă la sfârşitul săptămânii şi al trimestrelor. Oboseala cronică şi surmenajul necesită întreruperea îndelungată a lucrului şi intervenţia medicală. Orice părinte trebuie să se asigure că vaccinările sunt făcute corect şi la timp. Vaccinurile de astăzi sunt sigure şi, în general, produc doar efecte secundare minore, cum ar fi febra sau roşeaţa locală. Reacţiile grave există, dar sunt extrem de rare. Tabel nr. 15 Schema vaccinărilor la şcolar: Vârsta Vaccinul recomandată DT, RRO VPO În şcoală În şcoală

Oboseala

VACCINAREA

134

Somnolenţa din timpul zilei Unii copii sunt foarte somnoroşi în timpul zilei, cel mai frecvent din cauză că nu au dormit destul în timpul nopţii. Unele medicamente pot da şi ele somnolenţă.

Vorbitul în somn De multe ori, copilul vorbeşte în somn cam o jumătate de minut, cu o voce monotonă şi de neînţeles. Nu necesită nici un tratament.

7 ani (clasa I )

9 ani (clasa III)

Legenda: DT = vaccin diftero-tetanic (împotriva difteriei şi a tetanosului) VPO = vaccin polio-oral (împotriva poliomielitei sau a paraliziei infantile) RRO = vaccinuri împotriva rujeolei sau pojarului, rubeolei şi a oreionului)

La vârsta şcolară, copilul devine tot mai responsabil de propria sănătate şi începe să-şi formeze un stil de viaţă sănătos. Acum este momentul în care părinţii şi profesorii trebuie să-l înveţe despre igienă, nutriţie sănătoasă, sexualitate, prevenirea accidentelor şi a abuzului substanţelor periculoase. Bolile cronice ca arteroscleroza, cancerul, diabetul zaharat şi osteoporoza, care apar la adult, pot fi prevenite începând din copilărie. Bolile de inimă şi cele ale vaselor de sânge, care apar din cauza îngroşării şi astupării arterelor, fac ravagii în România. Nivelul mare al colesterolului din sânge, hipertensiunea şi fumatul sunt principalii factori care duc la apariţia cardiopatiei ischemice (angină pectorală, apoi infarct de miocard). Au fost găsite leziuni de ateroscleroză la copii, începând de la vârsta de 3 ani! La 20 de ani, tinerii pot avea deja leziuni clare de arteroscleroză ale vaselor coronariene, care produc angină şi infarct (cardiopatie ischemică). Nu-i de mirare că unii oameni mor de infarct la vârsta de 40 de ani. De aceea, prevenirea acestor boli trebuie să înceapă de timpuriu, adică încă din copilărie. Prevenirea se face prin activitate fizică regulată, alimentaţie echilibrată, prin limitarea grăsimilor saturate de origine animală şi a celor hidrogenate – în favoarea uleiurilor, consumului mare de fructe şi zarzavaturi proaspete, evitarea fumatului, controlul hipertensiunii arteriale şi al obezităţii şi prin consult medical periodic, inclusiv examen de laborator al colesterolului şi trigliceridelor. Exerciţiile fizice sunt un mod sănătos de a menţine copilul în formă, de a se distra, de a-şi consolida respectul de sine şi de a se împrieteni cu alţi copii.

STILUL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS

Prevenirea aterosclerozei

Activitatea fizică

Alege un sport care îi place copilului şi-l avantajează : - Atletismul – dezvoltă cutia toracică, respiraţia, supleţea şi rezistenţa. Constituie un excelent stimulent al creşterii. - Nataţia – dezvoltă mult respiraţia, întăreşte muşchii coloanei vertebrale, ajută la creşterea în înalţime, lărgeşte umerii, îngustează şoldurile la băieţi şi formează un bust frumos, la fete. - Canotajul – dezvoltă mult musculatura pieptului, umerilor şi spatelui, precum şi respiraţia. - Gimnastica – dezvoltă supleţea şi agilitatea, eleganţa şi siguranţa gesturilor; trebuie completată cu jocuri în aer liber. - Ciclismul – dezvoltă muşchii bazinului, coapselor şi gambelor; nu este recomandat la copiii cu deformări ale coloanei vertebrale. - Sporturile cu mingea (fotbal, volei, handbal, basket etc) – dezvoltă îndemânarea şi spiritul de echipă. - Judo şi karate – dezvoltă uşurinţa mişcărilor, a disciplinei şi a stăpânirii de sine. Trebuie evitate de copiii cu afecţiuni ale coloanei vertebrale. - Dansul – dezvoltă eleganţa, stăpânirea de sine şi încrederea. Este foarte util pentru copiii timizi sau nervoşi, permiţându-le să capete încredere în ei şi să se dezvolte armonios. - Schiatul – întăreşte organismul şi dezvoltă curajul şi raţiunea. - Patinajul – creşte capacitatea de coordonare a mişcărilor şi îndemânarea; este deosebit de util copiilor timizi şi celor cu scolioză. - Boxul nu este recomandat, din cauza riscului de a provoca leziuni ale creierului. Toate sporturile duc la creşterea rezistenţei inimii şi a plămânilor, a forţei şi a rezistenţei musculare, dezvoltă armonios corpul, măresc pofta de mâncare, rezistenţa la boli şi dezvoltă încrederea în sine. Alte avantaje ale exerciţiilor fizice: cresc flexibilitatea corpului, menţin o greutate corporală normală şi controlează stresul. Copiii trebuie să exerseze intens, cu un puls peste nivelul lor de repaus, timp de 30 de minute, cel puţin de trei ori pe săptămână. Fă-l să i se pară interesantă activitatea ta în grădină sau la câmp şi pune-l să te ajute sau să muncească el singur. 135

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU
Activitate fizică plăcută şi utilă

Pentru copil, activitatea fizică trebuie să devină ceva obişnuit, ca mâncatul sau dormitul. Să joci fotbal, să sari coarda, să alergi, să te plimbi cu rolele, să te dai cu skateboard-ul, să mergi pe bicicletă, să înoţi, să mergi repede, să schiezi, să joci baschet, să dansezi sau să faci exerciţii aerobice, este nu numai sănătos, dar şi distractiv.
Copil obez

De multe ori, activitatea fizică a şcolarului nu este suficientă. Orele de sport de la şcoală sunt fie evitate, fie înlocuite cu ore de studiu. De cele mai multe ori, însă – la o clasă de 30 de elevi – copiilor le vine rândul să exerseze doar o dată sau de două ori, într-o oră de sport. Alteori, se pierde o bună parte din oră, pentru a învăţa regulile jocului. Sunt zile în care copiii sunt puşi să exerseze în clasa plină de praf, cu ferestrele închise, în loc să fie scoşi în curtea şcolii. Când ajung acasă, de multe ori, nu pot ieşi afară să se joace: au prea multe lecţii de făcut sau nu au prieteni. La sfârşit de săptămână şi de sărbători, pot sta în casă din cauza vremii, a fricii de accidente sau, pur şi simplu, din cauza lipsei unui loc de joacă. Sportul la copiii cu boli cronice Dacă nu este riscant, copilul cu o boală cronică serioasă nu trebuie oprit să facă sport.

136

Pentru aceasta, discută cu medicul pediatru, să vezi dacă restricţiile sunt absolut necesare. Dacă nu are voie să facă efort, explică-i clar copilului, înainte de a-i impune restricţiile. Nu este neapărat nevoie să facă un sport de performanţă, dar aproape fiecare copil îşi poate găsi o activitate pe măsură, care să-i facă plăcere şi în acelaşi timp să-i dezvolte şi forţa. Cele mai multe boli cronice nu necesită, de fapt, nici o restricţie privind activitatea fizică. De exemplu, copiii cu astm bronşic, pot face diverse sporturi de performanţă, dar au nevoie să ia medicamente înainte de exerciţii. Există campioni care au participat la concursuri mondiale, chiar dacă sufereau de astm. Şi copiii care au convulsii, controlate prin medicamente, pot face sport. Aceştia trebuie să evite însă exerciţiile care ar putea produce o convulsie, pentru că aceasta ar putea duce la leziuni grave. Înotul trebuie supravegheat îndeaproape. Copiii cu boli de inimă sau cu hipertensiune arterială pot participa la cele mai multe sporturi, cu recomandarea pediatrului sau a cardiologului, care stabileşte gradul de intensitate a exerciţiului. Copiii cu sufluri funcţionale pot face aproape orice sport. Cei cu scolioză sau artrită reumatoidă pot duce o viaţă activă, ca ceilalţi; un program de exerciţii speciale le ajută recuperarea. Copiii handicapaţi pot face şi ei diferite activităţi fizice, uneori chiar competitive, speciale pentru ei. Fetele pot face aceleaşi sporturi ca băieţii, inclusiv să joace fotbal. Exerciţiile fizice viguroase le dau un sentiment de egalitate cu băieţii şi de reuşită. În orice sport, preocuparea principală ar trebui să fie aceea de a te bucura şi – mai puţin – de a învinge. Încurajează, în acelaşi timp, copilul să aibă şi alte interese, în afara sportului. Copilul trebuie lăsat să facă sport, chiar dacă nu este foarte bun la învăţătură, deoarece toţi copiii au nevoie de activitate fizică. Arată-i că sportul este distractiv; ajută-l să-şi îmbunătăţească performanţele şi evită antrenorii care bruschează copiii. Cele mai bune exerciţii fizice sunt acelea la care participă întreaga familie. Părinţii încurajează astfel copiii şi le oferă un bun exemplu: plimbările pe jos sau cu bicicleta, mersul pe dealuri sau munţi, înotul – sunt activităţi care se pot face

împreună. Pe lângă ameliorarea condiţiei fizice, întăresc unitatea familiei şi formează obiceiuri sănătoase pentru restul vieţii. Majoritatea accidentelor legate de sport apar la ţesuturile moi; aproape 2/3 dintre ele sunt întinderi musculare şi entorse la nivelul articulaţiilor, cu separarea parţială a ligamentelor. Multe din accidente se întâmplă din cauza suprasolicitării (aşa-zisul sindrom “prea mult şi prea repede”). Copilul trebuie sfătuit să se oprească, atunci când simte că nu mai poate sau are dureri. Lozinca potrivit căreia “fără durere, nu progresezi” nu este adevărată ; mai degrabă mai încet, dar mai sigur. Tratamentul iniţial al unui accidentat sportiv are ca scop: - micşorarea edemului (umflăturii), prin aplicarea timp de 15 minute a unei pungi cu gheaţă; se repetă la interval de 2 ore. - comprimarea zonei cu un bandaj elastic, peste care se aplică punga cu gheaţă. - ridicarea braţului lezat deasupra nivelului inimii, pentru scăderea durerii şi a edemului. Acest tratament se aplică înainte ca medicul să pună diagnosticul. Trebuie evitată administrarea oricărui medicament, fără avizul medicului sau fără imobilizarea extremităţii lezate.

Accidentele sportive

Prevenirea accidentelor Accidentele reprezintă cauza principală a decesului la copiii de vârstă şcolară. De cele mai multe ori, acestea pot fi prevenite. Cele mai frecvente accidente mortale sunt cele auto, urmate de intoxicaţii, înec, foc şi arsuri. Accidentele uşoare apar la joacă, de ex. cele cu bicicleta sunt mai frecvente la băieţi. Copiii trebuie îndrumaţi – în mod repetat şi cu multă stăruinţă – să folosească trecerile de pietoni şi – pe cât posibil – să evite zonele cu trafic intens. Accidentele de maşină pot fi evitate, prin folosirea centurii de siguranţă. Toţi copiii, cu o greutate mai mare de 20 kg, ar trebui să poarte centuri de siguranţă, ca adulţii. Cei cu greutate mai mică trebuie să fie transportaţi numai în scaunul special pentru copil, care este prevăzut cu centuri de siguranţă. Dacă copiii ar purta centuri de siguranţă, numărul

deceselor survenite în accidentele auto ar scădea cu 70-85%, iar traumatismele grave cu 50%. Înainte de a porni automobilul, asigură-te că toţi copiii şi-au pus centura de siguranţă, apoi pune-ţi-o pe a ta, indiferent de distanţa pe care o ai de parcurs. Majoritatea accidentelor se produc pe o rază de 8 km în jurul casei. Deşi în România nu toate automobilele sunt prevăzute cu centuri de siguranţă pentru locurile din spate, acestea pot fi instalate. Centura trebuie întinsă peste pelvis, nu peste abdomen; într-un accident, copilul poate scăpa de sub o centura neîntinsă. Copiii destul de înalţi trebuie să folosească centura diagonală, pe care şi-o aşează de-a lungul umărului şi a porţiunii superioare a pieptului, nu peste faţă sau peste gât, nici sub braţ. Dacă automobilul nu are centuri de umăr ajustabile pentru copiii mai mici de 1,38 m, pot folosi numai centura inferioară, deşi acestea nu oferă acelaşi grad de protecţie, ca centura combinată “abdomen-umăr” . Câteva precauţii în plus: - condu cu uşile încuiate; - nu permite copiilor să scoată capul, mâinile sau picioarele pe fereastră; - nu transporta obiecte grele, nelegate, în interiorul maşinii: în caz de accident sau la o frână bruscă, acestea pot fi proiectate peste pasageri; - nu lăsa niciodată copiii mici singuri în maşină. Copiilor nu ar trebui să li se permită să conducă vehicule cu motor: motorete, motociclete, biciclete cu motor, pentru că nu prezintă nici o protecţie în caz de accident (în afară de cască, dacă există). Accidentele de bicicletă sunt frecvente la această vârstă. Ajută-ţi copilul să înveţe să o conducă bine şi să respecte regulile de bază. O bicicletă prea mare este periculoasă: când i-o cumperi, aşează-l pe şa; pentru a-i fi bună ca mărime, mâinile copilului trebuie să fie pe ghidon, iar cu picioarele să atingă pământul. Învaţă copilul să-şi menţină bicicleta în condiţii bune (frânele, cauciucurile, şeaua şi înălţimea ghidonului). Reguli pentru mersul pe bicicletă, pe care trebuie să le ştie şi copilul tău: - Poartă întotdeauna pe cap o cască de protecţie; folosirea căştii reduce cu 90% riscul de 137

COPILUL ŞCOLAR

leziuni ale creierului (traumatism cerebral), de aceea folosirea lor ar trebui legiferată. - Înainte de a traversa o intersecţie, opreştete şi priveşte în ambele sensuri. - Semnalizează cu mâna, înainte de a schimba sensul sau de a te opri. - Stai cât mai aproape de trotuar. - Fii atent la gropi, nisip sau pietriş. - Respectă toate semnele de circulaţie (stopuri şi semafoare). - Dă-le întâietate pietonilor. - În grup, circulă în linie, pe banda de trafic desemnată pentru biciclişti, atunci când există. - Fii atent la maşinile care dau înapoi sau la pietonii care ies în stradă. - Nu te agăţa de alt vehicul. - Foloseşte far şi lumini reflectorizante. - Evită să mai duci încă o persoană pe bicicletă. - Nu merge pe întuneric. - Circulă întotdeauna în acelaşi sens cu traficul. - Nu purta pantaloni lungi care pot fi prinşi în lanţul bicicletei. - Pentru a ţine ambele mâini pe ghidon, cară obiectele într-un rucsac sau într-un coş.
Joc periculos

COPILUL NOSTRU

Prevenirea înecului: - Învaţă copilul să înoate bine. - Să înoate alături de cineva experimentat. - Să evite saltul sau aruncarea cu capul înainte, de pe mal. - Să înoate acolo unde nu sunt valuri mari; să nu înoate pe timp de furtună. - Să nu se bazeze pe saltelele pneumatice, tuburile de cauciuc sau alte obiecte care se pot dezumfla. Adulţii şi adolescenţii trebuie să înveţe să acorde primul ajutor, prin resuscitarea cardiorespiratorie.

În barcă, fără colac de salvare

Prevenirea electrocutării, se realizează prin: - Izolarea prizelor nefolosite; - Supravegherea copilului, în apropierea cablurilor electrice; - Instruirea celor mici asupra zonelor cu risc de electrocutare. În caz de accident, părinţii trebuie să întrerupă imediat curentul şi apoi să acorde primul ajutor, care constă în masaj cardiac şi respiraţie artificială, începute imediat şi continuate până la camera de gardă. 138

Rolele şi skate-boardurile favorizează accidentele, din cauza vitezei mari şi a ridicării centrului de greutate al copilului. Pentru a scădea riscul de fracturi, sunt necesare perniţe protectoare la nivelul încheieturilor mâinilor, a coatelor şi a genunchilor.

Prevenirea arsurilor : Accidentele provocate de foc au loc mai ales în casă, iar decesele cele mai frecvente se produc din cauza inhalării fumului. - Interzice-le copiilor să se joace cu chibrituri, brichete sau alte substanţe inflamabile. - Nu fuma în casă; ţigara aprinsă arde mocnit un timp, după care flăcările pot izbucni pe neaşteptate, în timp ce familia doarme sau copilul e singur în casă. - Discută cu toţi membrii familiei şi repetă exerciţiile de evacuare imediată a casei, în caz de incendiu. - Păstrează la îndemână o lanternă care funcţionează; învaţă copiii ce trebuie să facă, cum să se oprească, să se arunce la pământ, să se rostogolească şi să-şi scoată hainele, dacă acestea au luat foc. Dacă se pot instala, detectoarele de fum sunt utile. Acestea trebuie verificate la fiecare 6 luni; de asemenea, se pot procura stingătoare de incendii, care trebuie folosite numai în cazul în care focul este mic. Dacă focul s-a răspândit, membrii familiei trebuie să părăsească imediat locuinţa, deoarece focul se extinde repede, în câteva secunde; când atinge stadiul critic, cuprinde totul.

Cele mai multe arsuri la şcolari nu se datorează însă focului, ci lichidelor fierbinţi. Vasele uitate pe foc sau pe aragaz, cu mânerul în afară, pot duce la asemenea accidente; fiind neîndemânatic sau nepriceput, copilul poate agăţa vasul şi acesta se poate răsturna peste el. Un alt tip de accident este cel produs prin expunerea la radiaţii. Copiii expuşi riscă să facă mai târziu leucemie, cancer de tiroidă sau cancer la sân. Alte probleme care apar după expunerea la radiaţii masive sunt: deficienţele mintale, tulburările psihice şi cele de creştere. Până la vârsta de 11-12 ani, cei mai mulţi copii nu pot face faţă situaţiilor de urgenţă care necesită luarea unei decizii imediate; de aceea, este bine să nu fie lăsaţi singuri în casă, până la această vârstă. Copilul are nevoie să se simtă în siguranţă acasă şi să fie pregătit să facă faţă unor situaţii neprevăzute: dacă bate la uşă un necunoscut sau se produce un accident (foc, inundaţie), să ştie ce trebuie să facă. El trebuie să-şi cunoască numele întreg, adresa şi numărul de telefon şi unde pot fi găsiţi părinţii. Pubertatea este perioada în care o persoană devine capabilă de reproducere; înseamnă maturizare sexuală şi modificări ale organismului, care includ organele de reproducere şi forma corpului. Pubertatea începe la fete odată cu dezvoltarea mugurilor sânilor, iar – la băieţi – odată cu mărirea scrotului şi cu alungirea penisului. Începutul pubertăţii este influenţat de mai mulţi factori: genetic (dezvoltarea timpurie sau târzie este un factor familial), starea de nutriţie (alimentaţia insuficientă poate întârzia creşterea şi dezvoltarea sexuală); nivelul de igienă scăzut, epuizarea fizică şi stresul emoţional. Toate acestea pot întârzia declanşarea pubertăţii. (Vezi şi vol. 3 Adolescenţii) Maturizarea caracterelor sexuale se face treptat, ceea ce permite împărţirea pubertăţii în cinci etape, dintre care şcolarul se regăseşte în primele trei:

Tabel nr.16 Etapele pubertăţii
Etapa I- a Prepubertate (preadolescentă): între 8 şi 11 ani lipseşte dezvoltarea sexuală externă, însă ovarele se măresc şi începe producerea hormonilor. Fete

COPILUL ŞCOLAR
Băieţi

Etapa a II-a

Etapa a III-a

Între 8 şi 14 ani Înmugurirea sânilor Primii peri pubieni (rari, uşor pigmentaţi, drepţi, pe labiile mari). Transpiraţie mirositoare Creştere accelerată în înălţime şi greutate Corpul capătă contur feminin

Între 9 şi 15 ani Penisul uşor mărit Testiculele mărite Păr pubian drept şi subţire Transpiraţie mirositoare Creştere în înălţime; forma corpului se schimbă; se dezvoltă muşchii. Între 11 şi 16 ani Penisul şi scrotul se măresc Părul pubian începe să crească Apare prima ejaculare (deseori în timpul somnului). Vocea se îngroaşă Apare mustăcioara

Prepubertate (preadolescent): între 9 şi 12 ani - lipseşte dezvoltarea sexuală externă; hormonii masculini devin activi şi testiculele se maturizează

(după J.M.Tanner, 1962)

Între 9-15 ani Sânii şi areolele se măresc, dar nu sunt încă proeminente Părul pubian se înmulţeşte, se închide la culoare şi devine mai creţ Vaginul se măreşte şi apare o secreţie vaginală albicioasă Prima menstruaţie (menarha)

PUBERTATEA

Aspectul corpului la băieţi şi fete în etapele I-III ale pubertăţii

Pubertatea este iniţiată de centrii nervoşi, situaţi într-o zonă de la baza creierului, numită hipotalamus. Aceştia stimulează activitatea hormonală a glandelor endocrine: hipofiză, suprarenală şi a glandelor sexuale (ovare şi testicule). Glandele sexuale sau gonadele secretă hormoni sexuali; aici cresc şi se maturizează celulele sexuale (spermatozoizi şi ovule). Ovarele femeii secretă estrogeni, care stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale feminine: creşterea 139

Modificările hormonale

COPILUL NOSTRU

140

Maturizarea organelor sexuale la băieţi Toate organele sexuale ale băieţilor – testiculele, scrotul, epididimul, veziculele seminale, prostata, glandele lui Cooper, vasele deferente, penisul şi uretra – cresc la pubertate.

sânilor, a părului pubian şi distribuţia grăsimii în corp. În plus, hormonii estrogeni menţin funcţia uterină, a vaginului, precum şi a mucoasei nazale şi bucale (orale), influenţând şi alte aspecte ale sănătăţii fizice şi mintale. Al doilea hormon feminin, numit progesteron, este produs de corpul galben al ovarului şi se formează la jumătatea ciclului ovarian. La băieţi, testiculele – măresc producţia de hormoni sexuali masculini (androgeni). Testosteronul, principalul hormon sexual masculin, influenţează dezvoltarea organelor sexuale masculine: veziculele seminale, epididimul, prostata, penisul şi scrotul, precum şi pe cea a caracterelor sexuale masculine secundare: părul de pe faţă şi corp, dezvoltarea scheletică, musculatura şi vocea. Testosteronul influenţează gradul de ambiţie socială, atât la fete, cât şi la băieţi. Hormonii estrogeni şi androgeni se găsesc atât la băieţi, cât şi la fete, dar în cantităţi diferite. În timpul copilăriei, sunt produşi de către glandele suprarenale şi gonade în cantităţi mici, dar cresc spectaculos în timpul pubertăţii. Principala diferenţă dintre concentraţia de hormoni masculini şi feminini este aceea că nivelul de testosteron la bărbaţi este relativ constant, pe când cel de estrogen şi progesteron al femeilor este ciclic. În afara creşterii corporale şi a dezvoltării sexuale, producţia mare de hormoni la pubertate, provoacă variaţii emoţionale extreme, schimbări de dispoziţie şi nestatornicie. Testosteronul produce masculinizarea băieţilor, iar estradiolul (hormon estrogen) feminizarea fetelor. Ambii hormoni influenţează şi funcţiile sistemului nervos central, inclusiv comportamentul şi emoţiile. Scăderea estrogenului se poate asocia cu o dispoziţie proastă, cum se întâmplă în perioada pre-menstruală la unele fete. La băieţii adolescenţi, nivelul de testosteron este corelat cu libidoul (dorinţă sau apetitul sexual) şi se manifestă prin impuls sexual, masturbare şi potenţă. Apetitul sexual la fete este determinat, aproape în întregime, de factori psihosociali, hormonii având o influenţă mult mai mică decât la băieţi.

Maturizarea organelor sexuale feminine Maturizarea sexuală a fetei cuprinde atât organele interne: ovarele, trompele, uterul şi vaginul, cât şi pe cele externe denumite, împreună, vulvă. Cu un an – doi înainte de prima menstruaţie, fetiţa poate observa o scurgere apoasă limpede sau alb-lăptoasă, din vagin, care lasă o urmă gălbuie pe chiloţi, când se usucă. Această secreţie este normală, fiind un semn al începutului pubertăţii. Dacă scurgerea are însă un miros puternic, neplăcut sau provoacă mâncărimi sau înroşirea vulvei, dacă este griverzuie sau galbenă, este semnul unei infecţii a

Dezvoltarea completă a penisului durează între 2 şi 5 ani. Capul penisului, numit gland, este acoperit de o cută a pielii numită prepuţ, care poate fi uneori înlăturată chirurgical, prin circumcizie. Circumcizia se practică din motive religioase şi nu neapărat din motive de igienă, deşi recent s-a demonstrat că protejează împotriva contactării HIV. Retragerea prepuţului uşurează igiena glandului. Dacă prepuţul nu se retrage, iar glandul nu este spălat, se acumulează o secreţie albicioasă, numită smegmă – care poate duce la iritarea şi infectarea zonei. Când pielea glandului nu se poate retracta, se numeşte fimoză. Când fimoza este strânsă, poate necesita intervenţie chirurgicală. Dacă – după retractare – pielea nu poate fi împinsă înapoi, penisul se poate umfla şi poate fi foarte dureros; aceasta se numeşte parafimoză şi necesită ajutor medical imediat. Testiculele sunt organele care produc spermatozoizii. Cele două testicule sunt situate în scrot. Modificările de dispoziţie sexuală la băieţi nu sunt influenţate de fluctuaţiile hormonale, ca la fete, ci de alţi factori: starea de sănătate, oboseala, mediul ambiant, vremea etc. Băieţii sunt la fel de jenaţi, ca şi fetele, de modificările corpului lor la pubertate. Aşa cum prima menstruaţie este un semn pentru fată că trece prin pubertate, la fel este şi prima ejaculare pentru băieţi. Apariţia părului pubian este prima indicaţie clară a pubertăţii, deşi creşterea penisului şi lărgirea testiculelor încep, de obicei, înainte. Maturizarea fizică la băieţi se asociază cu un sentiment de putere şi cu impulsul de a se îndrăgosti.

vaginului şi trebuie consultat medicul, pentru tratament. Fetiţa se naşte cu aproape 400.000 de foliculi în fiecare ovar. La pubertate, fata are cca 80.000 foliculi în fiecare ovar. De obicei, un folicul se maturează într-un ovul la fiecare lună (28 zile). Ciclul menstrual la fete variază între 20-40, chiar 60 de zile, cu o medie de 28 zile. Durata acestuia diferă în mod normal de la o fată la alta şi chiar la aceeaşi persoană. Prima menstruaţie (menarha) apare, de obicei, după perioada în care fata creşte puternic în înălţime şi greutate. Fetiţa poate rămâne însărcinată, chiar înainte de menstruaţie, dacă ovulaţia a început înainte. Dacă este activă sexual de la această vârstă, ceea ce nu este recomandat, trebuie găsite metode pentru a preveni sarcina (anticoncepţionale). Reacţiile emoţionale la prima menstruaţie sunt diferite: cele mai multe fete sunt surprinse sau jenate. Este important ca fetiţa să fi fost pregătită pentru acest eveniment. Cu cât ştie mai multe dinainte, cu atât va reacţiona mai bine. Multe cred în mod greşit că aceasta va fi însoţită de tulburări fizice şi emoţionale şi de întreruperea activităţii zilnice. Dacă nu se protejează, există riscul ca fetiţa să se murdărească, să se păteze sau să miroasă. Sprijinul mamei va scădea jena creată de ciclul menstrual. Menstruaţia este un neajuns; totodată, este cel mai bun indiciu de sănătate şi de funcţionare normală a organismului. Există fluctuaţii emoţionale puternice de-a lungul ciclului menstrual: în prima jumatate a ciclului menstrual creşte buna dispoziţie, iar fata este mai bună la şcoală şi la teste. Cam la două săptămâni înaintea menstruaţiei, fata poate fi neliniştită, se concentrează mai greu, este capricioasă, tăcută, are crize de supărare, doarme prea mult sau prea puţin sau este lipsită de energie. În faza de ovulaţie şi postovulaţie, buna dispoziţie apare iarăşi, iar fata se simte în formă. În ultimele zile ale ciclului, apar manifestări de iritabilitate, supărare, tristeţe şi un respect de sine redus. Fata este mai uitucă, se ascunde în cameră, este îngrijorată, deprimată şi simte nevoia să mănânce dulciuri. În timpul menstruaţiei, exerciţiul fizic este nu numai posibil, dar chiar indicat, dacă nu provoacă tulburări.

Igiena menstruaţiei Duşul sau baia zilnică cu apă şi săpun este cea mai bună măsură de apărare împotriva mirosurilor genitale neplăcute şi a infecţiilor. Îmbrăcămintea poate favoriza transpiraţia (blugi strâmţi, ciorapi cu chilot, dresuri, chiloţi de nailon), dezvoltarea bacteriilor şi creşterea mirosului. Lenjeria absorbantă, din bumbac, permite ventilaţia, menţine igiena genitală, dacă se asociază cu baia zilnică. Tampoanele externe, din materiale absorbante, sunt mai puţin voluminoase şi mai eficace, decât vata. Unele aderă la lenjerie, pentru a împiedica scurgerea pe alături. Tampoanele interne sunt evitate de fetele virgine, deoarece introducerea lor poate rupe sau dilata himenul. În plus, dacă nu sunt schimbate des, riscă să producă infecţii grave, numite sindrom septico-toxic. Fata nu are nevoie de spălături vaginale, nici după menstruaţie, deoarece vaginul sănătos se curăţă singur. O secreţie vaginală albicioasă, clară şi neiritantă este normală. Este formată din mucusul secretat de glandele colului uterin, bacterii şi celule vaginale descuamate. Prin expunerea la aer, îşi schimbă culoarea în galben palid. Secreţia vaginală este anormală, dacă produce iritaţie, mâncărimi, miroase urât, are altă culoare, decât cea normală sau este amestecată cu sânge nemenstrual. Asemenea secreţii anormale pot fi provocate de infecţii ale vaginului (vaginite); în asemenea cazuri trebuie consultat imediat medicul. Pubertatea apare mai devreme la fetele de azi, decât la cele din generaţia trecută. Pubertatea precoce, adică cea manifestată înainte de 8 ani, are aceleaşi etape, ca cea normală: apar întâi mugurii sânilor, apoi părul pubian şi axilar (la subsuoară), mai târziu, apare prima menstruaţie (menarha), cu ciclu neregulat şi fără ovulaţie. De cele mai multe ori, nu se cunoaşte cauza; rareori, pubertatea 141

Întrebări legate de menstruaţie: Fetele întreabă, deseori, dacă în timpul menstruaţiei pot să facă baie în cadă, să facă exerciţii fizice, să bea băuturi reci etc. Răspunsul este da, poţi face tot ceea ce faci şi în restul lunii.

COPILUL ŞCOLAR

Pubertatea precoce la fete

COPILUL NOSTRU

precoce apare din cauza unei tumori a ovarelor sau a creierului, aşa că medicul trebuie să examineze copilul, pentru a elimina aceste posibilităţi. Pubertatea precoce este asociată cu o creştere rapidă, care se opreşte mai devreme, fetiţa rămânând mai mică de înălţime, decât celelalte fete de vârsta ei. Iniţial, când copila se simte diferită de celelalte colege, trebuie ajutată emoţional; după vârsta de 10 ani, diferenţele dispar. Menstruaţia şi dezvoltarea prematură a sânilor pot fi stopate prin tratament. Dacă sânii se dezvoltă prematur, înainte de 8 ani, iar această schimbare nu este urmată de alte semne de maturizare sexuală (creşterea părului în regiunea genitală), pubertatea prematură a fetei este incompletă. Mugurii mamari apăruţi precoce se micşorează într-un an, deşi – uneori – pot rămâne aşa, până la instalarea pubertăţii. Asta nu este o anomalie şi nu influenţează creşterea fetei. Deşi pare diferită ca aspect fizic, fetiţa prematură sexual este un copil şi trebuie tratată ca atare. Este important să o păzeşti de abuz sexual şi de graviditate. Uneori, ea este ridiculizată de băieţi, iar fetele normale o invidiază, sau o judecă şi nu o înţeleg. Mai mult, băieţii mai mari încearcă să o pipăie şi să o atragă în activităţi sexuale. Ea are nevoie de ajutor suplimentar, de dragoste şi atenţie de la întreaga familie, mai ales de înţelegere de la mamă şi respect de la tată. Mărirea testiculelor şi a penisului, apariţia părului pubian, îngroşarea vocii şi accelerarea creşterii la băieţi, înainte de 9 ani, pot fi semne de pubertate precoce. Este necesară examinarea medicală, pentru a elimina unele cauze, cum ar fi tumori ale creierului, ale glandelor suprarenale sau ale testiculelor, deşi jumătate din cazuri nu prezintă nici un simptom de acest fel. Tratamentele mai noi ale pubertăţii precoce includ analogi ai hormonului lutenic; pentru asta trebuie consultat medicul pediatru. Pubertatea precoce este diferită de sexualitatea precoce. Comportamentul sexual precoce şi preocuparea pentru sex, pot fi uneori semne că fetiţa ta a fost victima unui abuz sexual. Este important să o susţii moral, s-o încurajezi şi să-i faci educaţie sexuală, pentru a rezista oricărei presiuni, din partea colegilor sau a altor persoane mai mari.

Pubertatea precoce la băieţi

142

Copiii au o mare curiozitate pentru sex; la această vârstă, îşi şoptesc unul altuia cuvinte despre părţile intime, îşi spun glume murdare, pe care le înţeleg sau nu, sau caută în reviste imagini erotice. În grupurile de băieţi sau de fete, sexul este un subiect viu şi excitant. Acesta este doar un mod de a explora sexualitatea. Copiii învaţă de fapt despre sex, cu mulţi ani înainte, pe măsură ce sunt capabili să observe, să asculte şi să simtă lumea din jurul lor. Scopul educaţiei sexuale este acela de a ajuta copiii să înţeleagă sexualitatea, să-şi accepte şi să-şi aprecieze propriul corp şi să stabilească pe viitor relaţii sexuale normale, satisfăcătoare. Sexualitatea înseamnă de fapt mai mult decât actul sexual; înseamnă felul în care gândim despre noi înşine, sentimentele noastre faţă de intimitate şi tandreţe, ca şi modul de a le exprima. Copiii şcolari au o anumită curiozitate tehnică, care îi face să se intereseze cum funcţionează orice mecanism – inclusiv corpul omenesc. La vârsta şcolară, copilul nostru ar trebui să ştie: - Tot ceea ce au învăţat copiii mici şi preşcolari despre educaţia sexuală, cu detaliile de rigoare: penisul intră în vagin, pentru a duce sperma la ovului femeii; operaţiunea durează câteva minute sau câteva secunde; - Schimbările corpului la pubertate; - Cunoştinţele simple despre bolile cu transmisie sexuală; - Că revistele şi televiziunea prezintă o imagine falsă, care se vrea perfectă, a corpului omenesc; - Că – în publicaţiile pornografice – sexualitatea este deformată, partenerii nu îşi iau nici un fel de precauţii pentru prevenirea bolilor sexuale (SIDA face ravagii printre actorii industriei pornografice şi prostituate); - Faptul că eşti sănătos şi normal, dacă nu ai activitate sexuală în adolescenţă. Vârsta de 8-10 ani este potrivită pentru a discuta aspecte legate de sexualitate, deoarece acum copilul le poate înţelege într-un mod realist. Ai ultima şansă de a-l învăţa despre sănătatea sexuală. Dacă aştepţi mai mult, până când copilul are vreo 11 ani sau intră în pubertate, este deja prea târziu: va învăţa despre

Educaţia sexuală

reproducere şi sex, într-un mod greşit, de la alţi copii, înainte de a-i explica tu. Părinţii sunt cei mai indicaţi pentru a educa copiii în privinţa sexului, deoarece o pot face întrun mod cald şi iubitor, lipsit de tonul steril de la şcoală sau de remarcile vulgare dintre colegi. În plus, discuţia dintre părinte şi copil este intimă şi are loc într-o atmosferă de încredere reciprocă. Prin felul în care te porţi cu soţul sau soţia, prin dragoste şi devotament (mângâieri, un sărut înaintea plecării, îmbrăţişări) îi arăţi copilului ce înseamnă pentru tine o relaţie de iubire. Cu cât începi mai devreme educaţia sexuală a copiilor, cu atât mai bine. În primii ani de viaţă, copiii sunt curioşi să cunoască diferenţele anatomice dintre băieţi şi fete. Mai târziu, pun întrebări legate de sexualitate. Pe la 8-9 ani au căpătat deja aceste noţiuni, dar nu pot face legătura între ele. În discuţia cu copilul, ţine seama de: vârsta, experienţa, cunoştinţele, dezvoltarea fizică şi maturitatea sa emoţională. Dacă ai discutat cu el în perioada preşcolară, este bine să continui conversaţiile pe subiecte sexuale – în mod deschis şi plăcut – şi la vârsta de 8 -10 ani, decât să începi să le consideri ceva secret, nepermis, jenant şi stupid. Încearcă să-i transmiţi câteva idei esenţiale: - Sexul, sentimentele, modificările şi atracţiile – ce vor veni la pubertate – sunt naturale şi frumoase, chiar minunate. - Sexul este natural şi bun, iar cerinţele lui sunt foarte puternice şi creează viaţa, de aceea trebuie asociat cu dragostea şi devotamentul; este prea frumos pentru a-l transforma în ceva josnic. - Există un timp anume pentru actul sexual.Trebuie mai întâi să cunoşti şi să iubeşti persoana de care vrei să te apropii, pentru ca mai târziu să o poţi cunoaşte şi intim. - Un băiat trebuie să respecte sexualitatea fetei. Corpul şi sexualitatea fetei în creştere îi pot crea acesteia complexe; ea nu are nevoie să fie batjocorită, ci trebuie respectată. Ceea ce băiatul tău aude de la colegi şi din media este incomplet şi deseori incorect. Aceste informaţii trebuie completate de părinţi şi educatori. După ce ai revăzut termenii şi funcţiile corpului, încearcă să-i explici simplu şi clar noţiunile de bază ale sexualităţii:

- numele părţilor corpului; - părţile corpului legate de sexualitate şi funcţiile lor; foloseşte denumirile corecte; - procesul prin care sperma fecundează un ovul şi cum se dezvoltă embrionul: aşa vin pe lume copiii; - atracţia naturală dintre bărbaţi şi femei. Învaţă-l că actul sexual este: - un mod de exprimare a dragostei şi a devotamentului, - o unire profundă şi specială, ce se petrece în intimitate, între bărbat şi femeie. Încurajează copilul să pună întrebări şi răspunde-i, dacă te întreabă: “Cum se fac copiii?” “Trebuie să te măriţi, ca să faci copii?” “Când pot fetele să facă copii?” “Ce este menstruaţia?” “Ce se întâmplă dacă te masturbezi?” “De ce au băieţii erecţie?” “Ce este un act sexual?” “Cum fac oamenii sex ?”. Întreabă-l dacă înţelege şi asigură-l că te poate întreba oricând ce nu a înţeles. Urmăreştei expresia feţei, pentru a fi sigur, nu numai că a înţeles, dar că apreciază ceea ce i se spune. La câteva săptămâni sau luni după asta, găseşte o ocazie pentru a discuta din nou. Învaţă copilul că unele părţi ale corpului sunt intime şi nimeni nu are dreptul să le vadă sau să le atingă, iar dacă acest lucru se întâmplă, să nu-i fie ruşine şi să-ţi spună. Lasă copilul să-şi spele singur corpul, inclusiv organele genitale, chiar dacă trebuie să-l supraveghezi. Învaţă-l să se comporte decent, oferindu-i exemplul tău: nu te plimba gol prin casă şi respectă-i intimitatea, închizând uşa de la baie şi învăţându-l şi pe el să facă la fel. Încurajează-l să se îmbrace decent. Pe măsură ce copilul creşte, discută despre pubertate, la ce să se aştepte: modificări ale corpului, modificări emoţionale, capricii şi visuri “ude” în cazul băieţilor. Încearcă să-ţi aminteşti de propria ta pubertate, cum s-a întâmplat, ce ai simţit şi ce ai fi dorit să ştii în plus. Spune-i că, pentru a creşte, un copil are nevoie de maternitate, mâncare, îmbrăcăminte, părinţi care să-l iubească, o casă în care să se simtă fericit, rude, prieteni şi profesori, medici, actul sexual fiind doar primul pas. Învaţă-l că 143

COPILUL ŞCOLAR

oamenii care nu pot să-şi ofere unul altuia dragoste şi cele necesare pentru creşterea unui copil, nu ar trebui să facă sex. Pe măsură ce se apropie de adolescenţă, copiii încep să simtă că sexul este mult mai frumos, dacă se bazează pe dragoste, decât dacă e o simplă satisfacere personală. La această vârstă, copiii acceptă mai uşor ideea că sexul – care este frumos, miraculos şi creează vieţi noi – trebuie folosit cu grijă, nu trebuie să se petreacă la întâmplare, iar – după căsătorie – sexul este o legătură şi un mod special de a exprima dragostea. Când priveşti un film romantic împreună cu copiii, spune-le că sunt cel puţin şase motive pentru care un bărbat şi o femeie fac dragoste: - încearcă să vadă cum se simt (curiozitate), - le face plăcere (satisfacţie), - pentru a demonstra că o pot face (egoism, mândrie), - pentru a fi ca ceilalţi (frica de a fi respins), - pentru că o iubeşte pe cealaltă persoană şi vrea să-i facă plăcere (dragoste neîmpartăşită), - pentru că îşi arată unul altuia nu numai iubire, dar şi devotament, încredere, tandreţe şi respect (iubire deplină). Primele cinci motive nu sunt suficiente pentru a face dragoste. Copilul trebuie să mai ştie că una din consecinţele actului sexual este sarcina sau boala; acestea duc la situaţii grave, de care trebuie să se ferească. Mulţi părinţi au ei însişi foarte puţină educaţie sexuală; au învăţat ceva despre sex din cărţi sau din filme, dar nu au o informaţie corectă despre anatomia, funcţiile şi emoţiile organismului uman, inclusiv funcţiile sexuale. De aceea, părinţii au nevoie să se informeze din cărţi sau de la personalul medical despre aceste noţiuni, pentru a le putea transmite corect copilului. Şcolile ar trebui să includă ore de educaţie a sănătăţii şi lecţii de educaţie sexuală. La unele dintre acestea, pot participa şi părinţii. Dacă nu te simţi confortabil cu propria ta sexualitate, fii atent să nu transmiţi această atitudine copilului tău. El are nevoie să aibă o impresie bună despre corpul, sexul şi capacitatea lui de a lua decizii sexuale. Pe măsură ce copiii devin conştienţi de legăturile dintre persoanele de acelaşi sex, observă şi dezaprobarea socială legată de asta: “De ce unor bărbaţi le plac alţi bărbaţi?” sau “Ce 144

COPILUL NOSTRU

este homosexualitatea?”. Foloseşte această ocazie pentru a discuta opinia ta despre relaţiile sexuale. Explică-i că nu depinde de sex, dacă îţi place fizic o persoană şi vrei să faci dragoste cu ea, dar aceasta nu este ceva comun între persoanele de acelaşi sex. Majoritatea oamenilor sunt heterosexuali. A-ţi place sau a iubi o persoană nu depinde de sexul acesteia, dar că este diferit să-ţi placă cineva în mod sexual. Trebuie să-l ajuţi să facă diferenţa între curiozitatea sexuală normală, pentru un om dezbrăcat, şi cea bolnăvicioasă, pentru materialele pornografice, în care femeile sunt prezentate ca simple obiecte. Mai târziu, valorile morale vor forma o parte din comportamentul sexual al copilului. Ajută-l să includă preocupările lui sexuale într-un context sănătos, care-l va ajuta să-şi formeze legături intime valoroase, ca adult. Copilul se identifică cu unul dintre cele două sexe, prin: - jocuri, jucării ; - treburi în casă şi rolul în familie; - comportare socială ce reflectă diferite grade de dominare, agresiune, blândeţe şi dependenţă; - gesturi, atitudini şi exprimări nonverbale, identificate ca fiind feminine sau masculine; - relaţii de prietenie, incluzând sexul prietenilor pe care şi-i alege, sau al persoanelor pe care le imită. La vârsta şcolară, identificarea cu un anumit sex se stabileşte mai ferm, nu numai în joc, dar şi în felul în care se comportă, cum arată şi după lucrurile pe care le posedă, asemănătoare cu cele ale copiilor de acelaşi sex. În şcoala primară, copiii continuă să se joace cu alţii de acelaşi sex: băieţii cu băieţii, fetele cu fetele. Fetele exprimă deseori antipatia pentru băieţi şi viceversa, acesta fiind un mod de a-şi întări identitatea sexuală. Această comportare, de băiat sau de fată, este puternic influenţată de identificarea cu femeile şi bărbaţii din viaţa lor. Copiii împrumută caracteristici de la femeile şi bărbaţii din jurul lor, pe care le încorporează în propria lor personalitate. Ei mai sunt influenţaţi şi de actorii din filme, de la televizor, de viaţa unor sportivi şi a altor adulţi din jurul lor. Efectul

Identificarea şi orientarea sexuală

Deviaţii în orientarea sexuală Copiii pot fi confuzi în orientarea lor către un anumit sex, de exemplu unii băieţi tind să se identifice cu fetele; ei îşi pot nega chiar propria lor sexualitate, ajung să dispreţuiască partea lor de fată sau de băiat. Un băiat efeminat poate avea următoarele caracteristici: vrea să fie fată, iar – când va fi mare – să fie femeie; arată un interes deosebit pentru activităţile feminine: se joacă cu păpuşi sau joacă rolul de fată; îi plac bijuteriile, cosmeticele, îmbrăcămintea de fată, pe care o poartă uneori cu plăcere; se împrieteneşte mai ales cu fetele. Băieţii efeminaţi sunt deseori ridiculizaţi, porecliţi “poponari” şi eliminaţi din grup de către colegi. Ei devin neliniştiţi, nesiguri, deprimaţi, se luptă să-şi facă prieteni şi să-şi menţină încrederea în sine. Băieţii efeminaţi au deseori relaţii foarte distante cu taţii lor şi foarte strânse cu mamele, care încurajează şi suportă activităţile feminine.

combinat al acestor influenţe multiple, alături de moştenirea genetică, determină mai târziu calităţile masculine şi feminine. Însă, mai mult decât orice, legătura copilului cu tatăl şi mama sa, atitudinea părinţilor faţă de el şi a unuia faţă de celălalt, influenţează decisiv comportamentul sexual de mai târziu. Când atitudinea şi interesele copilului deviază de la normele acceptate, el este discriminat şi ridiculizat. Părinţii trebuie să ştie dacă şcolarul este acceptat sau nu de prieteni; ei trebuie să-l înveţe să se comporte normal, astfel încât să funcţioneze bine la şcoală, printre colegi şi în societate. Dacă, de exemplu, un băiat nu este interesat de sport, el poate avea alte domenii în care să exceleze. Fiecare copil are propriile sale talente şi uneori ele nu se potrivesc cu aşteptările părinţilor sau ale societăţii. Datorită talentelor lui, copilul poate avea însă succese şi satisfacţii pe viitor. Nu exista talente mai bune decât altele, chiar dacă societatea tinde să le claseze într-o ordine; stereotipurile sociale se modifică de-a lungul vremii; în prezent, femeile sunt mai active şi mai puţin timide, decât bunicile lor, iar – de la bărbaţi – se aşteaptă să-şi exprime mai mult partea mai blândă şi mai “feminină” a personalităţii lor. În loc să forţezi copilul să se conformeze unui tipar de comportare tradiţională, conformă sexului său, ajută-l să-şi atingă potenţialul, lasă-l să evolueze în felul lui.

Masturbarea Este stimularea organelor genitale proprii. Este normală la orice vârstă şi nu trebuie să te îngrijoreze, dacă nu este excesivă sau dacă nu este făcută în public. Este mai frecventă la preşcolari, iar frecvenţa ei scade după vârsta de 6 ani, deşi poate continua în intimitate. Odată cu începutul pubertăţii şi cu tot ce se asociază: creşterea secreţiei de hormoni, a curiozităţii şi a tensiunii sexuale, preocuparea pentru propriul corp – şi frecvenţa masturbării se intensifică. Adolescenţii descoperă că această plăcere sexuală este un mod de a-şi exprima propria sexualitate în dezvoltare. Oamenii needucaţi continuă să aibă concepţii greşite despre masturbare şi o descurajează, mai ales pe considerente morale. Un copil care se masturbează nu face ceva greşit, nu este promiscuu sau deviat sexual; nu va orbi sau înnebuni, nu-i vor ieşi coşuri şi nici nu va deveni impotent sau steril. 145

Pe de altă parte, fetele care se identifică cu băieţii sunt considerate “băieţoi”. Ele sunt mai puţin ridiculizate sau izolate de prietenele lor, decât băieţii efeminaţi. Uneori, acest comportament este doar un mod natural de a se identifica cu sexul opus. Fetele prezintă rareori una sau mai multe din aceste trăsături: doresc să fie băiat, preferă să fie în grupuri de băieţi, iar în jocurile de imaginaţie preferă roluri masculine, ceea ce sugerează un conflict sau confuzie în legăturile lor cu prietenele. Nu asta este însă cauza homosexualităţii. Un număr foarte mic de băieţi efeminaţi şi fete băieţoase vor deveni bisexuali sau homosexuali. Părinţii trebuie să discute cu copiii despre comportarea lor masculină sau feminină. Explică-i copilului de ce comportarea sa provoacă o anumită reacţie a colegilor şi găsiţi împreună atitudini mai apropiate sexului lor. Când copilul refuză să-şi accepte sexul biologic, se joacă numai cu copii de sexul opus, este lipsit de prieteni la şcoală şi ridiculizat de colegii săi, trebuie consultat pediatrul sau psihologul. Atracţia fizică şi emoţională a unui individ către un altul de sex opus sau de acelaşi sex este un fenomen biologic. Cercetările recente arată că unele zone ale hipotalamusului homosexualilor diferă de cele ale heterosexualilor. Influenţa experienţelor personale şi a mediului, în orientarea sexuală, este mică.

COPILUL ŞCOLAR

Părinţii trebuie să fie îngrijoraţi atunci când masturbarea este făcută din plictiseală, nervozitate, ca răspuns la o iritaţie genitală sau dintr-o preocupare sexuală prea intensă. În asemenea situaţii, copilul nu se poate opri când i se cere, sau când i se oferă o activitate diferită şi atrăgătoare. Iritarea sau infecţia genitală porneşte de la probleme de igienă, la fete, mai ales la cele grase. Infecţia apare de cele mai multe ori din cauza streptococului. Vaginul fetiţelor, ascuns de coapsele grase, este mai greu de curăţat; mirosul poate persista chiar după baie. Un vagin iritat provoacă mâncărimi. Masturbarea opreşte temporar pruritul, dar creşte iritaţia şi apoi mâncărimea. Pediatrul poate prescrie antibiotice. Dacă îl surprinzi masturbându-se, evită să reacţionezi excesiv, deşi poţi fi jenat, supărat sau revoltat. Încearcă să te calmezi, nu-i spune că este rău ceea ce face, dar spune-i că trebuie să o facă în intimitate, când nu îl vede nimeni. Dacă descoperi că copilul se masturbează împreună cu altcineva, nu-l pedepsi, ci spune pur şi simplu “Pentru că este ceva intim, nu este frumos să te atingi de faţă cu alţii”, îndreptându-i atenţia către altceva. Masturbarea este folosită frecvent şi pentru a micşora tensiunea sau stresul. Dacă acesta este cazul copilului tău, învaţă-l alte moduri de a se relaxa. Încearcă să descoperi dacă are alte probleme sau griji care îl neliniştesc. Sugestii pentru părinţii ai cărui copil se masturbează frecvent în public: - Spune-i că nu trebuie să-şi atingă părţile intime, decât atunci când este în camera lui; nu-l critica şi nu îl face de ruşine; - Când masturbarea devine o obişnuinţă, atrage-i atenţia asupra acestui fapt; - Când masturbarea este folosită ca mijloc de scădere a tensiunii nervoase, oferă-i un alt obiect pe care să-l mângâie (o jucărie, o bucată de blană etc.); - Corectează-l: când copilul se atinge în public, pune-l să strângă pumnul şi să-l ţină aşa, un timp; - Nu-i permite copilului să meargă în baie cu un prieten sau nesupravegheat; - Corectează-l: pune-l să-şi ceară scuze; - Laudă-l, dacă nu se atinge în public timp de câteva zile; - Cere sfatul medicului pediatru, mai ales dacă masturbarea se asociază cu alte mo146

COPILUL NOSTRU

La această vârstă, copiii sunt ataşaţi de cei de acelaşi sex şi, deseori, îşi explorează unii altora organele genitale. Nu este o activitate homosexuală, deşi părinţii pot fi îngrijoraţi de asta. Jocul sexual, care este rezultatul unei curiozităţi normale, are următoarele caracteristici: - diferenţele de vârstă între copii sunt mai mici de 3 ani; - toţi participă cu plăcere; - jocul include privirea, atingerea şi discuţia despre organele genitale; - imitarea unui act sexual între doi copii sau cu o păpuşă; - jocul nu include introducerea degetelor sau a unor obiecte în vagin sau în rect, luarea în gură a organelor genitale sau orice fel de agresiune; - nu este singurul scop pentru care copiii sunt împreună, ci pot prefera alte activităţi; - când sunt descoperiţi, copiii sunt jenaţi – dar nu zdrobiţi de ruşine şi nici obraznici – şi nimeni nu se plânge părinţilor despre acest fel de jocuri. Răspunsul potrivit al părinţilor este: sexul este o activitate pentru adulţi, iar copiii se pot juca în multe alte feluri; sexul este intim şi personal, nu o activitate de împărţit cu persoane întâlnite întâmplător şi, în sfârşit, sexul este o forţă puternică şi importantă, căreia i se cuvine respect. Mesajul variază în intensitate, în funcţie de nivelul de cultură, convingerile personale şi cele religioase ale părinţilor. Când copiii şcolari de acelaşi sex sau de sex diferit, sunt surprinşi în jocuri sexuale, părinţii şi pediatrul trebuie să se întrebe dacă se joacă din curiozitate şi plăcere sau au avut un traumatism sexual ( de exemplu, molestare ). Părinţii trebuie să aibă o atitudine fermă împotriva acestor jocuri. Dacă descoperi un joc sexual, care nu se potriveşte cu profilul amintit mai sus, continuă totuşi să-ţi controlezi reacţia. Într-un joc sexual anormal, probabil unul dintre copii a fost traumatizat sexual de către un adult.

Jocuri sexuale

dificări de comportament sau emoţionale: izolarea de prieteni, agresiunea, tendinţa de distrugere, tristeţea, udarea sau murdărirea patului etc.

O societate modernă nu este neapărat o societate paşnică. Televiziunea, filmele, ziarele şi revistele expun copiii la acte violente şi crime. Aceştia pot vedea manifestări violente şi în familie, când unul sau ambii părinţi sunt agresivi sau alcoolici. Toate acestea pot avea urmări negative asupra copiilor. Unii copii învaţă să-şi rezolve violent propriile conflicte, alţii devin insensibili la cruzime şi la durerea şi suferinţa altora. Mulţi copii se retrag în ei înşişi, evitând pe cât posibil oamenii. Copilul expus la un eveniment traumatic, poate reacţiona în multe feluri: îi e frică să părăsească casa, are dificultăţi în a se concentra la şcoală, nu are poftă de mâncare, îl doare capul, stomacul, are insomnie sau alte simptome vagi. Toate aceste tulburări formează ceea ce medicii numesc “sindromul de stres posttraumatic”, care poate dura luni sau chiar ani. Uneori copiii retrăiesc la nesfârşit evenimentul, în mintea lor. Traumatismul îi poate marca şi altfel: devin ei înşişi mai răi, mai agresivi, mai violenţi sau auto-distructivi, iar aceste schimbări pot afecta întreaga familie.
Nu rezolvaţi neînţelegerile prin violenţă!

VIOLENŢA ŞI SUBSTANŢELE PERICULOASE LA COPIL

-

-

-

Sugestii: - Încurajează-ţi copilul să discute despre întâmplarea violentă; lasă-l să exprime ce simte, fie că este frică, supărare sau nelinişte. După un eveniment traumatic, asigură-te că viaţa lui s-a reîntors la normal. - Discută cu el despre situaţiile periculoase care pot apărea (hoţi în casă) şi cum pot fi evitate pe viitor. Dacă este nevoie, discută problema şi cu alţi părinţi. - Când copilul este înfricoşat de scene de violenţă sau dezastre naturale, pe care le-a văzut la televizor, încearcă să-l asiguri că el şi familia sunt în siguranţă şi că toate acestea se întâmplă la mii de km depărtare şi nu îl vor afecta pe el direct. Discută cu el cât de trist este pentru oamenii care trec prin asta

Maltratarea copilului Înseamnă : - abuz sau neglijare fizică intenţionată: adică bătaia, privarea de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, supraveghere, educaţie şi îngrijire medicală; - neglijare emoţională: adică nesatisfacerea nevoilor de afecţiune, atenţie, suport emoţional şi indiferenţă faţă de faptele antisociale; - abuz emoţional: tendinţa deliberată de a-i distruge copilului respectul faţă de sine; ignorarea, izolarea, rejectarea, insultarea, corupţia, terorizarea; - abuz sexual. Neglijarea copilului este forma cea mai frecventă de maltratare şi înseamnă neputinţa părintelui (sau a tutorelui) de a satisface nevoile de bază ale copilului. Copiii abuzaţi fizic pot fi întârziaţi în creştere sau pot avea fracturi, hematoame sau vânătăi pe 147

şi spune-i că speri ca aceştia să sufere cât mai puţin. Copilul poate fi ameninţat cu bătaia de unii mai violenţi, din cartier sau de diverse găşti şi îi poate fi frică să mai meargă la şcoală sau să se joace afară. Dacă suspectezi aşa ceva, trebuie să iei măsuri de siguranţă. Învaţă copilul să nu răspundă la ameninţări prin violenţă şi, pe cât posibil, să nu se lase intimidat sau să înceapă să plângă. El trebuie să-şi păstreze calmul şi să spună “Stai puţin, să-ţi explic!” sau să se îndepărteze. Dacă încercarea de a ignora adversarul nu este eficace, copilul trebuie să îl impresioneze şi să încerce, la rândul lui, să-l sperie, să-l privească pe celălalt în ochi şi săl ameninţe cu ceva, pe un ton răspicat, sau să-l oblige să se oprească. Un răspuns puternic îl poate face pe cel care ameninţă să nu mai găsească o victimă. Să ţipe, să încerce să atragă atenţia prin gesturi sau să fugă, când se află într-o situaţie periculoasă. Când copilul nu este obişnuit să acţioneze curajos, arată-i acasă cum ar trebui să se comporte, în cazul în care este ameninţat. Încurajează-l să lege prietenii strânse; un copil care are prieteni buni, este puţin probabil să fie atacat de colegi violenţi.

COPILUL ŞCOLAR

Abuzul fizic

piele, ceea ce arată că traumatismul a fost produs de o persoană mai puternică. Factorii predispozanţi sunt sărăcia şi alcoolismul, furia necontrolată. Agresivitatea este un comportament învăţat, o reacţie emoţională de frustrare şi un mijloc de apărare. La rândul lor, copiii abuzaţi au tendinţa să devină adulţi violenţi şi să-şi maltrateze proprii copii. Culegem ceea ce am semănat.

COPILUL NOSTRU

În familiile cu asemenea trăsături, părinţii nu satisfac nevoile emoţionale de bază ale copiilor (iubire, tandreţe, de încurajare, nu îi acceptă aşa cum sunt, nu îi stimulează şi nu îi sprijină). Copiii neglijaţi, mai ales cei din leagăne, unde personalul este insuficient sau necalificat sau cei din familiile dezorganizate, sunt deprimaţi şi neliniştiţi. Necesităţile copiilor se reduc, în aceste cazuri, doar la hrănit şi îmbrăcat. Ei plâng numai pentru a atrage atenţia părinţilor. Când chemările lor rămân fără răspuns, comportamentul acestor copii începe să se modifice. Treptat, plânsul devine un scâncet sau un geamăt, după care dispare. Copiii neglijaţi cronic se resemnează şi se retrag în ei înşişi. Privirea lor devine tristă, apatică, mişcările rigide. Această suferinţă a neglijării trece prin trei faze: de tristeţe, disperare şi apoi de detaşare. Ei se adaptează, ignorând realitatea care este prea greu de suportat. Copiii neglijaţi fizic şi emoţional au o dezvoltare întârziată, cresc insuficient în greutate şi înălţime, au deficite în alimentaţie şi sunt subdezvoltaţi emoţional pentru vârsta lor. Copiii lăsaţi mult timp singuri nu ştiu să se joace sau au stereotipuri. Copiii care nu sunt iubiţi şi acceptaţi aşa cum sunt nu au încredere nici în ei, nici în cei din jur, 148

Abuz fizic – copilul cu ochiul vânăt

au o părere proastă despre ei şi au complexe de inferioritate. Lipsa de încredere se asociază cu sentimentul de învinovăţire. Copilul începe să creadă că acuzele care îi sunt aduse sunt adevărate. Nu toţi copiii abuzaţi se manifestă agresiv, ca rezultat al neglijării. Unii refuză să mănânce (anorexie) sau mănâncă tot timpul şi exagerat de mult ( sunt bulimici), alţii au migrene, îi doare burta sau nu pot dormi. Copilul maltratat se izolează, îşi face greu prieteni şi poate avea tulburări de învăţătură. În acest fel, ei încearcă să se adapteze mediului ostil, pentru a supravieţui. Strategiile de supravieţuire sunt de cele mai multe ori distructive, în spatele cărora se ascund sentimente de confuzie, neajutorare, depresie, agresivitate şi nevoia de acceptare şi apreciere. Modul în care aceştia se adaptează depinde de dezvoltarea fizică şi intelectuală, temperamentul şi personalitatea fiecăruia. Unii încearcă să aibă un comportament de om mare. Cei cu un potenţial cerebral superior încearcă să se controleze şi să facă acelaşi lucru şi cu ceilalţi. Alţii îşi îngrijesc şi îşi supraveghează proprii părinţi imaturi. Copiii resemnaţi trec neobservaţi, au puţine resurse şi sunt introvertiţi. Cei care sunt trataţi de părinţi ca fiind capul răutăţilor au probleme la şcoală şi se retrag în afara familiei, devenind copiii ai străzii. Aceştia au un comportament antisocial, spirit de turmă, paralel cu societatea. Locul unde dorm este gol, fără persoane adulte care să-i iubească. Copilul, ca orice fiinţă umană, nu poate trăi solitar. În stradă, el se alipeşte unui grup structurat cu care se identifică, care îi oferă încredere şi securitate. Copiii care supravieţuiesc în acest mediu sunt de cele mai multe ori malnutriţi, anemici, murdari, infestaţi cu paraziţi şi excluşi oricărui examen medical. Aceştia uzează de toată imaginaţia, pentru a face faţă unei societăţi ostile dezvoltării lor. O societate care nu investeşte destul în valorile umane de bază – bunăstare, hrană, locuinţe, educaţie, sănătate, locuri de recreaţie – se destramă. Abuzul sexual înseamnă orice fel de act sau comportament sexual impus unui copil; nu include doar penetrare, ci şi jocul cu organele

Abuzul sexual

genitale ale copilului, forţarea lui de a se juca, a avea contact oral cu organele genitale ale unui adult, sau stimularea genitală a adultului de către copil. Alte feluri de abuz sexual pot include: expunerea organelor genitale ale adultului faţă de un copil, arătarea unor fotografii şi imagini video pornografice sau fotografierea unui copil, în scopuri obscene. Este o formă particulară de abuz asupra copilului şi o problemă gravă de sănătate, care ia mai multe forme : - incest (activitate sexuală între membrii familiei sau rudele de sânge). - molestare (libertăţi indecente: atingere, mângâiere, sărut în zonele intime; masturbare în faţa copilului sau reciprocă, sex). - exhibiţionism (expunerea organelor genitale – de către un bărbat sau o femeie – în zone publice, în faţa copiilor). - pornografie (expunerea, fotografierea şi distribuirea, sub orice formă, a unor ilustraţii sexuale, ce includ copii, adulţi sau animale, cu sau fără consimţământul părinţilor). - pedofilie (preferinţa unui adult pentru copiii mici, ca mod de satisfacere sexuală). Abuzul sexual este deseori ascuns, deoarece copilul este prea înfricoşat să vorbească despre această situaţie, familiile şi societatea ezită să-i accepte existenţa şi prea puţine autorităţi şi organizaţii se ocupă de asemenea cazuri. Cele mai multe cazuri apar între 8-12 ani. În cele mai multe cazuri (80 %), cei care abuzează de cei mici sunt persoane cunoscute, în care copilul are încredere (deşi şi străinii pot molesta copiii): tatăl, un părinte vitreg, o rudă (frate, văr, unchi, bunic), un prieten al familiei, un vecin, o persoană care are grijă de el, un profesor, cineva din personalul medical, antrenorul etc. În faţa atacului unei persoane pe care o cunosc, o respectă şi vor să o asculte, copiii se simt fără apărare. Adultul manipulează copilul într-o activitate sexuală, folosind diverse metode: ameninţări, cadouri, agresivitate, sau făcându-l să creadă că nu are nici o altă şansă. Cei mai susceptibili la astfel de asalturi sunt copiii ascultători, supuşi şi respectuoşi. De asemenea, cei diferiţi – cu semne din naştere, handicapaţi, foarte înalţi, graşi, slabi, frumoşi sau maturi sexual – nu se simt uneori stăpâni pe corpul lor şi cred că acesta aparţine altcuiva (adulţi, admiratori) şi pot cădea mai uşor victime.

Copilul se poate supune din mai multe motive: lipsa educaţiei sexuale, dorinţa de a fi bun, nevoia de afecţiune. Caracteristicile familiilor ai căror copii riscă să fie abuzaţi sexual : - sunt izolate de comunitate şi au puţini prieteni, - au multe secrete, - au un comportament antisocial, - folosesc violenţa împotriva copiilor, - părinţii au fost, la rândul lor, abuzaţi fizic sau sexual, când erau copii, - limitele sunt rigide cu străinii, dar practic inexistente în interiorul familiei, - neagă orice problemă personală. Mama: - este pasivă şi uşor de manipulat, - neagă şi refuză să vadă sau să creadă că bărbatul, pe care îl iubeşte, poate face un asemenea lucru copilului lor, - este incapabilă să taie legătura cu bărbatul implicat în abuz, de frica pierderii acestuia, a suportului financiar, a vieţii sexuale sau chiar a vieţii proprii, - este ea însăşi bătută sau abuzată de cel implicat în abuzul copilului, - are o părere proastă despre ea însăşi, - este deprimată, alcoolică sau bolnavă cronic. Tatăl sau alt bărbat: - este dominant şi atotputernic, - alcoolic, - îşi controlează cu greu impulsurile, - a fost abuzat în copilărie, - neagă că s-a întâmplat ceva, - tinde să blameze copilul sau mama, pentru ceea ce s-a întâmplat. Semne de abuz sexual la copil: - îi este teamă de un anumit loc, o anumită persoană sau să fie lăsat singur cu ea, - reacţionează dur la întrebarea dacă cineva l-a pipăit, - devine dintr-o dată mai preocupat de aspectul şi descrierea organelor sexuale, - comportamentul i se schimbă: poate regresa până la udarea patului, sau îşi poate murdări chiloţii; nu are poftă de mâncare; devine deprimat, retras sau agresiv; la şcoală se schimbă, îi scade plăcerea pentru studiu şi concentrarea, la fel şi notele; pare fricos, se agaţă de unul dintre părinţi sau, din contră, poate evita intimitatea normală a unei familii, devenind retras, 149

COPILUL ŞCOLAR

- este neobişnuit de agitat la examenul medical, - se plânge de simptome fizice inexplicabile, cum ar fi dureri de cap, de stomac, - are dureri sau scurgeri în regiunea genitală, - desenează figuri deosebit de triste sau speriate, înfricoşătoare, - se masturbează excesiv şi încearcă să-i facă pe alţi copii să participe la acte sexuale. Deseori, există mai multe incidente care pot continua până către adolescenţă. Abuzul se termină doar când copilul matur este capabil să se retragă singur din această situaţie teribilă, deseori raportând incidentul unui alt adult. Chiar după ce a încetat abuzul, urmările emoţionale pot persista o viaţă întreagă. Când se produce un abuz sexual, victima, de obicei o fetiţă, rămâne de cele mai multe ori tăcută, deoarece se simte jenată, vinovată şi neajutorată, nu-i spune nimic mamei sale sau face doar unele aluzii, fără o descriere clară. În sinea sa, însă, copila este devastată emoţional. Se izolează de prieteni şi de familie, nu mai este interesată de şcoală, este neliniştită, agresivă, autodistructivă şi are insomnii. La examenul genital, pediatrul poate găsi semne de traumatism sau de infecţii transmise sexual, dar – cel mai des – semnele unui abuz nu apar. De multe ori, copiii nu sunt crezuţi, mai ales dacă acuzatul este un membru al familiei. Dacă abuzul include violul, este bine ca – la examinarea medicală – să nu se insiste asupra aspectului sexual, pentru a micşora trauma emoţională. Fata violată trebuie să ştie că abuzul exercitat asupra ei nu înseamnă că nu mai poate avea copii. Sugestii : - Ca mamă, trebuie să-ţi asculţi copilul, să-l întrebi cu blândeţe, pentru a obţine mai multe informaţii şi pentru a lua măsuri, pentru a-l proteja. Orice se întâmplă, copilul trebuie sprijinit; el trebuie să ştie că ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina lui, ci a agresorului. - Explică-i că nu eşti supărată pe el. Copilul trebuie asigurat, în astfel de momente, că el valorează mai mult decât oricine pentru părintele care îl iubeşte, mai mult decât un soţ, prieten sau autoritate. Anunţă imediat medicul pediatru, procuratura şi poliţia, deoarece abuzul sexual este o violare a legii. - Nu ţine secret abuzul, păstrându-l doar în familie. Dacă nu intervii puternic, imediat, abuzul poate continua luni şi ani de zile, iar 150

COPILUL NOSTRU

Prevenirea abuzului sexual : Este necesar să-i atragi atenţia copilului asupra existenţei abuzului sexual, asigurându-l că nu i se va întâmpla aşa ceva niciodată, dar că trebuie să fie atent. Cea mai bună protecţie a copilului este acea de a fi mândru de corpul său şi de a fi capabil să decidă pentru el, în orice situaţie. Acest sentiment este şi mai puternic, dacă are încredere în el, este capabil şi este admirat de cel puţin un adult care îl iubeşte. Părinţii trebuie să-şi protejeze copilul de orice rudă sau prieten adult, în care nu au încredere şi să fie deschişi faţă de copii, pentru orice fel de întrebări şi probleme. Copilul trebuie învăţat că, indiferent cine îl ameninţă sexual, chiar o persoană pe care o cunoaşte, o respectă şi în care are încredere, trebuie să-i spună clar şi puternic “NU! Te spun mamei!” şi să fugă de acolo. E bine să ştie să vină întotdeauna la tine, dacă s-a produs un asemenea incident, indiferent cine este răufăcătorul şi cu ce l-a ameninţat. Copilul trebuie să înţeleagă că nu va păţi nimic, dacă îţi spune. Ascultă cu atenţie, când copilul încearcă să-ţi spună ceva cu un caracter sexual, în special dacă discută cu greu despre asta. Creează acasă o atmosferă în care subiectele sexuale pot fi în mod confortabil. Copilul trebuie să ştie că nimeni nu are dreptul să-i atingă părţile intime ale corpului (care sunt în mod normal acoperite de un costum de plajă), nici să-i ceară să şi le arate.

copilul va crede, în mod corect, că nu-l poţi ajuta. Din această cauză, nu se va mai simţi în siguranţă acasă. Bunăstarea şi chiar viaţa copilului tău pot fi în pericol. Pentru siguranţa copilului, nu trebuie să-i fie permis agresorului să rămână în casă. - Dacă părinţii nu îl ascultă şi nu acţionează, copilul se simte trădat. - Medicul pediatru te poate îndruma către un psiholog pentru copii, pentru tratamentul tulburărilor emoţionale. Fără rezolvarea acestora, victima poate fugi de acasă, în promiscuitate sexuală, sau poate suferi toată viaţa, în relaţiile sale intime. Uneori, întreaga familie poate beneficia de asemenea consultaţii de specialitate.

El trebuie să înţeleagă că unele atingeri sunt bune, iar altele sunt rele. Explică-i că un adult, care îl îmbrăţişează, este diferit de cel care-i atinge partea internă a coapsei. Copilul nu trebuie să plece cu necunoscuţi, nici să intre în casele lor sau să le dea adresa şi numărul de telefon. Dacă nu ştii cu cine îşi petrece timpul, încearcă să afli. Dacă în şcoală există un program de prevenire a abuzului sexual, încurajează-l să participe la el. Copiii din familiile nefericite sau dezmembrate sunt mai uşor victimele unor răufăcători, deoarece sunt mai dornici de atenţie şi de afecţiune. Copiii abuzaţi sexual pot prezenta semne de infecţie, care necesită consult ginecologic. Folosirea ţigărilor, alcoolului sau a altor droguri de către copilul şcolar este o problemă serioasă, care nu poate fi ignorată de părinţi şi de profesori. Părinţii nu trebuie să aştepte să crească copilul, pentru a-i vorbi despre pericolul substanţelor toxice, luate “de plăcere”. Un număr tot mai mare de copii iau aceste substanţe încă de la vârsta şcolară. Copilul trebuie făcut conştient de riscurile la care se expune; dacă le încearcă, trebuie să cunoască părerea clară a părinţilor despre folosirea acestor substanţe şi, mai ales, să i se dea un exemplu bun acasă, la şcoală şi în comunitate. Efectul acestei educaţii va influenţa comportarea sa ca adolescent. Folosirea tutunului, alcoolului şi a altor droguri începe ocazional, ca o joacă între prieteni sau – uneori – la presiunile lor. Ceea ce începe însă ca o plăcere, ca o dorinţă a copilului de a se da mare, de a arăta că este independent sau că vrea să sfideze – se transformă treptat în dependenţă. Cu cât aceste substanţe sunt folosite mai mult timp, cu atât devin mai necesare şi riscă să dea dependenţă. Copiii nu sunt capabili să anticipeze urmările comportamentului lor actual. La început, copilul are iluzia că poate controla ţigările, alcoolul sau drogurile şi ignoră faptul că ele dau dependenţă, după câteva luni. Treptat, apare obişnuinţa, iar necesitate faţă de aceste substanţe creşte. Unii părinţi, în mod greşit, se simt liniştiţi când copiii lor doar fumează şi nu folosesc alte substanţe ilegale; acesta este însă un fals sentiment de confort.

Băiat nesupravegheat consumă bere la grădina de vară

COPILUL ŞCOLAR

Abuzul de substanţe periculoase

Copilul poate fi tentat să folosească substanţe nocive, din mai multe motive : Lipsă de supraveghere acasă, la şcoală şi în societate; atitudine pasivă a părinţilor faţă de folosirea acestor substanţe; lipsa suportului emoţional; probleme de comportament; exemplele negative din familie şi din comunitate. Dacă unul sau ambii părinţi fumează, beau alcool sau folosesc droguri, copiii lor sunt mai expuşi şi obţin mai uşor aceste substanţe toxice. Pentru un copil este mai dificil să înţeleagă de ce nu trebuie să folosească aceste substanţe, atât timp cât se simte mai matur, dacă le foloseşte. Filmele pot influenţa şi ele copiii: de multe ori, actorii beau alcool sau fumează. Reclamele de pe străzi nu sunt încă interzise în totalitate şi sunt deseori direcţionate către copii şi adolescenţi, cu scopul de a încuraja folosirea tutunului sau chiar a alcoolului. Fumatul în şcoli este insuficient supravegheat. Profesorii dau un exemplu nefericit copiilor, pe care ar trebui să-i educe, deoarece cancelariile sunt îmbâcsite de fum! În şcoli, fumatul ar trebui interzis drastic! Unii părinţi încurajează consumul de alcool de la o vârstă fragedă, găsind că este distractiv sau chiar “întăritor” pentru copil. Influenţele prietenilor sau ale colegilor sunt foarte importante. Dacă prietenii copilului au droguri disponibile, el va fi încurajat sau chiar constrâns să le încerce. Deşi educaţia primită ajută copilul să reziste şi să-şi menţină convingerile, presiunea prietenilor poate fi copleşitoare. Este extrem de important să cunoşti prietenii copilului tău şi chiar familiile acestora. Copiii cu o părere proastă despre ei înşişi, sau care simt nevoia de a fi acceptaţi într-un grup, sunt mai slabi şi mai uşor de corupt, deoarece doresc să câştige aprobarea prietenilor. Cei care încearcă substanţe toxice autodistructive pot avea probleme de comportament, pot fi deprimaţi, 151

COPILUL NOSTRU

nemulţumiţi, pot avea dificultăţi în familie şi pot cauta un refugiu în asta. În plus, folosirea drogurilor le poate da un sentiment de plăcere, libertate sau independenţă, un mijloc de a se revolta şi a se afirma într-o lume asupra căreia au puţin control.

Cum să-ţi fereşti copilul de droguri Un copil care are o părere bună despre el însuşi, are relaţii bune cu familia, succese la şcoală şi este bine văzut în societate, nu va avea nevoie să folosească droguri sau alte substanţe dăunătoare. Părinţii şi profesorii trebuie să folosească orice ocazie pentru a mări încrederea copilului în el însuşi şi a-l încuraja. Sugestii: - Creşte-ţi copilul, în aşa fel încât să simtă că-l iubeşti şi să ştie că sentimentele şi gândurile lui contează pentru tine. - Respectă-i dorinţele şi încearcă să-i înţelegi punctul de vedere. - Fii interesat de ceea ce face la şcoală şi participă la ceea ce îi face plăcere.
Joacă supravegheată

152

- Petreceţi timp împreună, citiţi cărţi şi jucaţi-vă cel puţin 15 minute pe zi. - Fii sincer cu copilul. Recunoaşte, bucură-te şi sărbătoreşte succesele şi realizările copilului: aceasta îl ajută să-şi formeze un sentiment de încredere personală. - Spune-ţi părerea despre folosirea substanţelor toxice şi dă-i un bun exemplu. - Ajută copilul să-şi dezvolte deprinderi sociale (inteligenţa socială), pentru a face faţă presiunii colegilor. - Discută cu copilul despre pericolele asupra sănătăţii, asociate cu folosirea tutunului şi a altor substanţe. La copiii care încep să fumeze înaintea vârstei de 15 ani, riscul de a face cancer este de 19 ori mai mare decât la nefumători. Deoarece copiii înţeleg mai greu urmările, vorbeşte-i despre neajunsurile

imediate ale fumatului: colorează dinţii, dă miros neplăcut gurii şi hainelor, dă o tuse supărătoare, iar – dacă face sport – nu va putea alerga sau înota tot atât de bine ca nefumătorii. Spune-i direct că fumatul produce boli de inimă, cancer la plămâni şi îmbătrânire prematură şi că nu va putea fi niciodată complet sănătos, dacă fumează. - Îndrumă-l să facă altceva mai bun: să meargă pe bicicletă, să înoate, să asculte muzică, să danseze, să se joace sau să se odihnească. - Lasă-te tu însuţi de fumat! Dacă fumezi, riscul copilului tau de a face astm, bronşită, pneumonie şi infecţii ale urechii medii, creşte. Dacă nu te poţi lăsa de ţigări, nu fuma în casă, dar realizează că dai un exemplu dezastruos copilului. Nimeni nu ar trebui să fumeze într-un automobil în care sunt copii. Din cele peste 4000 de substanţe chimice, găsite în fumul de tutun din locuinţe, cel puţin 40 produc diferite forme de cancer. - Dacă descoperi că fiul tău foloseşte substanţe dăunătoare (tutun sau alcool), nu-l pedepsi. Pedeapsa la prima greşeală nu va fi probabil folositoare, nici ameninţările. Foloseşte – în schimb – influenţa de părinte şi încearcă să-i prezinţi propria ta părere despre fumat şi băut; în acelaşi timp, caută să afli de ce fumează sau bea. Cei mai mulţi copii din această categorie nu sunt supravegheaţi suficient de părinţi. - Discută cu copilul despre presiunea exercitată de prieteni şi colegi şi găsiţi împreună modul cel mai bun de a le face faţă, în mod eficient. Dacă colegii săi fumează, probabil va fuma şi copilul tău. - Exprimă-te clar despre ce e rău şi ce e bine, sănătos şi dăunător, prudent şi periculos. Învaţă copilul să-şi folosească propria conştiinţă drept ghid. - Dacă şcolarul foloseşte repetat asemenea substanţe, are o problemă gravă. Asemenea copil poate căpăta şi alte obiceiuri proaste. Folosirea acestor substanţe are legătură cu ceea ce se întâmplă în viaţa sa. Ajută-ţi copilul să-şi aleagă prieteni buni şi limitează-i prietenia cu cei care îl influenţează negativ; protejează-l şi învaţă-l să ia decizii sănătoase. - Dacă în şcoală există programe de educaţie împotriva fumatului, alcoolului şi drogurilor, participă împreună cu alţi părinţi, pentru a ajuta profesorii să le aplice.

DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII
Este modul distinct de a gândi, de a simţi şi de a se comporta, al unei persoane (În greceşte “persona” înseamnă mască). Este rezultanta conştiinţei, temperamentului, caracterului şi a intelectului unui om. Este felul unic al cuiva, de a se adapta la o situaţie. O bună parte din personalitatea copilului s-a format în primii şapte ani de-acasă. După aceea, unele trăsături se mai schimbă, altele ba.

Personalitatea

Fetiţă singuratică

COPILUL ŞCOLAR

Tipuri de personalitate Vedeta clasei : Unii copii sunt apreciaţi şi bine văzuţi, fără să facă mari eforturi. Ei sunt consideraţi copii “de gaşcă”. Asemenea copii sunt prietenoşi, săritori, atenţi, politicoşi, frumoşi şi atletici; au prieteni de ambele sexe.

Suporter precoce

Copiii fără succes sunt fie neglijaţi, fie controversaţi – sunt iubiţi de unii, dar urâţi de alţii – sau sunt ridiculizaţi, atacaţi şi chiar bătuţi. Un copil poate să fie acceptat sau nu în grupul faimos al clasei, din diverse motive: pubertate întârziată, snobism, şovinism, o anumită reputaţie sau alte motive misterioase şi neînsemnate. Sugestii: - Nu încerca să-l împingi în acel grup, nici să denigrezi copiii foarte bine văzuţi din clasă. - Încearcă să apreciezi prietenii pe care îi are copilul. - Ajută-l să se bucure de realizările sale, să se simtă puternic. - Cel mai important. ajută-l să îşi facă un prieten foarte bun. Copiii singuratici nu fac parte din nici un grup; se simt bine astfel şi nu trebuie forţaţi să se alipească acestuia. Uneori, însă, copilul singuratic poate avea o problemă.

Copiii mulţumiţi, deşi nu sunt populari, nu sunt nici urâţi, nici respinşi de colegii de clasă; ei nu sunt prea deschişi, dar nu sunt nesociabili; nu fac eforturi să intre în grup, ci mai degrabă privesc; copiii nu îi invită la joacă. Când o fac, le trebuie timp să se acomodeze, apoi se simt bine. Asemenea copii sunt fericiţi, mulţumiţi şi adaptaţi, deşi nu sunt lideri de grup. Ei au cel puţin un prieten bun, cu care îşi împart secretele, fanteziile şi grijile. Au interese şi – deseori – chiar pasiuni; se consideră buni şi iubiţi de părinţi. Copiii controversaţi sunt certăreţi, irascibili, dar nu răi; sunt energici, aprinşi şi se iau uşor la bătaie; intră în încurcături şi îi bagă şi pe alţii, dar după aceea se scuză; se bat pentru că sunt supăraţi, nu ca să facă rău cuiva; nu se leagă de alţii, ci se bat ca să se apere. După ce criza a trecut, se liniştesc. Nu terorizează alţi copii, nu le iau banii sau alte posesiuni şi nici nu atacă un copil fără apărare, care nu le-a făcut nimic; nu sunt cruzi cu animalele. Dacă într-o clasă sunt asemenea copii, ei formează un grup al lor, în care ceilalţi nu încearcă să intre. Copiii controversaţi nu se consideră neplăcuţi. Părinţii îi pot ajuta săşi stăpânească impulsivitatea. Mai târziu, nu vor avea un comportament antisocial. Copiii respinşi sunt cei cu care nimeni nu vrea să se joace şi nu sunt plăcuţi de nimeni. Sunt excluşi de toţi, nu numai de grupurile clasei; nu au un prieten bun şi nici un alt prieten; sunt diferiţi de restul clasei şi netoleraţi. Cu ei este ceva în neregulă, din diferite motive. Copiii handicapaţi, cu deformităţi, dintr-o minoritate religioasă sau etnică, pot fi respinşi cu cruzime. Asemenea copii pot fi plăcuţi; sunt deseori curajoşi, amabili şi au interese lăudabile; problema lor este că restul clasei îi consideră altfel. Părinţii şi profesorii trebuie să-i prezinte restului clasei cu tact, pentru a fi acceptaţi. Acceptarea într-un grup nu este de importanţă maximă pentru ei. Important este să aibă cel 153

puţin un prieten bun. Un copil respins de colegii din clasă îşi face foarte greu un prieten bun. Cei mai mulţi copii respinşi de restul clasei au o trăsătură comună: le lipsesc deprinderile sociale; ei nu ştiu cum să se apropie de grup aşa încât să fie acceptaţi. Dacă pătrund într-un grup (“gaşcă”), nu îşi dau seama că purtarea lor îi îndepărtează de ceilalţi copii. Copilul respins nu poate înţelege sentimentele celorlalţi; nu recunoaşte când cineva este supărat, înspăimântat sau surprins. El însuşi nu arată altora ceea ce simte. Asemenea copii respinşi sunt de mai multe feluri: agresivi, supuşi, retraşi sau pseudoadulţi. - Copiii agresivi, fără deprinderi sociale, sunt tiranici; ei se bat, de obicei, cu acelaşi copil şi nu se opresc după ce l-au învins. Distrug lucruri, nu cooperează şi nu ascultă de alte persoane. Asemenea copii au o părere bună despre ei şi nu înţeleg de ce nimeni nu îi place. Ei au nevoie de ajutor. - Copiii supuşi nu au încredere în ei; se supun comportării tiranice, zâmbind în semn de scuză. Unii au fost abuzaţi fizic, emoţional sau sexual şi au nevoie de ajutor. - Copiii timizi se ascund întotdeauna după cineva sau ceva, evitând să-i privească pe ceilalţi în ochi. Când se apropie de copii necunoscuţi, nu se simt în largul lor. Nu pot sau nu vor să facă primul pas, preferând să scape ocazia unei prietenii, decât să se avânte spre cineva cu care nu sunt familiarizaţi. Se simt bine în familie sau cu prietenii familiei şi evită restul lumii. Uneori, părinţii lor nu observă problema, deoarece şi ei sunt la fel. Copiii timizi, care nu sunt ajutaţi la vârsta şcolară, vor avea dificultăţi mai târziu, deoarece se retrag şi se izolează tot mai mult. La vârsta şcolară, au nevoie de un prieten bun, nu de un grup, nici de popularitate. Un prieten ajută copilul retras să se bucure de o legătură apropiată, dar nu intimă, şi formează o punte între familie şi restul lumii. - Pseudoadulţii sau adulţii falşi sunt copiii care imită adulţii; par a fi adulţi într-un corp de copil. Asemenea copii sunt serioşi, inteligenţi şi organizaţi. Ei vor să se joace, dar jocul lor este orientat către un scop şi este deseori intelectual. Se simt bine printre adulţi, dar adulţii sunt mai degrabă jenaţi de ei. Asemenea copii izolaţi pot fi foarte fericiţi; îşi pot găsi tovarăşi neobişnuiţi – un pensionar, bibliotecar – dar aceştia nu sunt 154

COPILUL NOSTRU

prietenii lui buni şi de aceea se simt în continuare singuri. Copiii care imită adulţii au mintea plină de gânduri, de vise şi de griji; analizează intelectual orice problemă: fizică, emoţională, financiară etc. Deseori, părinţii lor sunt la fel, aceste caracteristici fiind, în mare parte transmise genetic. Un astfel de copil se poate ataşa de un grup organizat (de şah, computere, artă etc), cu care are interese comune şi care îi poate ţine loc de prieten. Alteori, îşi găseşte un prieten bun, cu un temperament asemănător. În caz contrar, părinţii pot consulta pediatrul, pentru ajutor.
Copil cu rol de adult

Temperamentul Este una din componentele personalităţii, şi reprezintă răspunsul emoţional caracteristic unui om. În cea mai mare parte, temperamentul este o trăsătura înnăscută, modificată – mai ales în primii ani de viaţă – de experienţa şi relaţiile copilului cu alte persoane. Temperamentul cu care copilul se naşte, nu se va schimba mult în viitor şi nu are de-a face cu felul în care a fost crescut de părinţi. Când a ajuns la vârsta şcolară, temperamentul copilului este bine definit şi evident pentru cei care îl cunosc. Felul în care se înţelege copilul cu părinţii depinde – în mare măsură – de temperamentul ambilor. Nu există un temperament perfect; sunt doar aspecte pozitive sau negative ale temperamentului. Rolul părinţilor este de a ajuta copilul să-şi dezvolte cât mai avantajos calităţile. Temperamentul se manifestă prin: intensitate, energie, regularitate, prima reacţie (primul impuls), puterea de adaptare, dispoziţie, atenţie, receptivitate şi sensibilitate. Dacă îi cunoşti bine temperamentul şi componentele, îl înţelegi mai bine, îi apreciezi felul de a fi şi faci faţă mai uşor problemelor de comportament.

Temperamente diferite Copiii extrovertiţi: spun cu uşurinţă ceea ce gândesc şi ce simt; le place să vorbească cu oamenii şi să împartă ideile şi experienţele lor cu alţii; dacă nu au ocazia să vorbească sunt nemulţumiţi. Copiii extrovertiţi sunt buni să menţină conversaţia, au multă energie, sunt impulsivi, entuziaşti şi plăcuţi, pot lua repede decizii, îşi fac cunoscute părerile, îşi exprimă părerile şi sentimentele cu uşurinţă, sunt convingători şi au mulţi prieteni. Părinţii trebuie să petreacă mult timp cu ei, pentru a-i ajuta să gândească.
Copil extrovertit

Părinţii extrovertiţi au un răspuns imediat pentru orice, de aceea par uneori superficiali; încep uşor o conversaţie; rezolvă o problemă discutând soluţia cu altcineva; dezvăluie cu uşurinţă aspecte intime; se acuză că vorbesc prea mult şi ascultă puţin; repetă cu uşurinţă ceea ce alţii au spus deja; împărtăşesc imediat şi cu plăcere o idee sau o experienţă nouă, le place şi au nevoie să fie printre oameni şi se simt epuizaţi, dacă petrec mai mult timp singuri. Copiii introvertiţi: au suficientă tărie pentru a se simţi bine când sunt singuri; se ataşează doar de câteva persoane. Se gândesc de două ori, înainte de a vorbi şi nu-şi împărtăşesc uşor intimităţile. Se simt bine când sunt singuri, nu se grăbesc când iau decizii, învaţă mai ales ascultând. Introvertiţii au legături profunde şi durabile.

Părinţii introvertiţi obosesc dacă stau prea mult printre oameni; se dezvăluie numai celor foarte apropiaţi; se gândesc mult, înainte de a răspunde; rezolvă o problemă analizând-o mai întâi, înainte de a vorbi cu altcineva despre ea; îi laudă cu greu pe alţii. Copiii perfecţionişti: vor să-şi facă viaţa perfectă, pentru a se simţi bine. Sunt autocritici şi se judecă cu asprime. Învaţă bine şi iau note mari. Îşi cizelează acţiunile, până la perfecţiune. Părinţii sunt foarte severi cu ei, ceea ce contribuie la perfecţionarea copilului. În familiile dezorganizate, cu un părinte alcoolic, unul dintre copii, de obicei cel mai mare, tinde să-şi ia responsabilităţi în plus şi devine perfecţionist. Sugestii: - Nu te supăra pe el, dacă nu ia note foarte bune. - Arată-i că şi tu greşeşti şi că asta nu înseamnă sfârşitul lumii. - Nu-l lăuda doar pentru notele bune, ci şi pentru alte lucruri, pe care le face bine. - Nu-i spune că te dezamăgeşte: este o tendinţă perfecţionistă. - Nu te autocritica în faţa lui, pentru greşeli minore. Stima sau respectul de sine este ceea ce crede un individ despre el: propriile sale gânduri şi sentimente şi capacitatea sa de a realiza ceea ce este important pentru el. Respectul de sine joacă un rol esenţial în cât de motivat este şi ce realizări are copilul: la şcoală, în sport şi în relaţiile cu prietenii, în capacitatea sa de adaptare. Existenţa respectului de sine micşorează riscul de a folosi droguri, alcool şi tutun sau de a avea o activitate sexuală precoce: din această cauză este mai puţin influenţabil. Respectul se bazează pe ceea ce crede el despre sine şi părerea celor apropiaţi lui, precum şi pe modul în care este educat şi tratat de părinţi şi de profesori. Cu cât se apropie mai mult de ceea ce şi-ar dori să fie, cu atât încrederea în el însuşi este mai mare. Acest respect pentru persoana lui se clădeşte pe trăsăturile cu care s-a născut (temperamentul, inteligenţa, aspectul fizic) şi influenţele mediului (modul de îngrijire al părinţilor, starea economică, nivelul cultural, legăturile cu colegii şi adulţii). 155

COPILUL ŞCOLAR

Încrederea şi respectul de sine

Copil introvertit

Pentru a reuşi la şcoală şi a avea succes, copilul are nevoie să aibă o părere bună despre el. Sentimentul de încredere în el are tendinţa să rămână constant, deşi poate varia de la o zi la alta. Un copil va căuta în permanenţă să stabilească relaţii care îl fac să se simtă bine, să simtă că are succes şi care să-l protejeze împotriva stresului. Un copil cu mare respect faţă de el îşi priveşte succesele ca rezultat al propriilor sale eforturi şi talente. El simte că se poate controla, atunci când are un eşec şi este motivat să facă mai bine în continuare; îşi acceptă greşelile, dar realizează că trebuie să se schimbe, să muncească din greu şi să evite să dea vina pe alţii. Sunt copii obişnuiţi însă cu un sentiment de inferioritate şi au ajuns să creadă că sunt incapabili să realizeze sau să creeze ceva bun în viaţă. Asemenea copii pot fi retraşi şi precauţi, nedorind să fie evaluaţi de alţii sau să rişte să piardă. Formarea încrederii şi a respectului de sine se bazează pe următoarele sentimente şi calităţi: - Siguranţă: copilul nostru trebuie să se simtă sigur pe el însuşi şi pe viitorul său. - Apartenenţă: copilul are nevoie să fie acceptat şi iubit de membrii familiei, de colegii de şcoală sau de echipă, de vecini şi de rude. Această acceptare îi conferă o identitate de grup; fără ea, copilul se simte singur, respins, lăsat în voia soartei, fără o casă, familie sau un grup. - Un scop în viaţă: copilul trebuie să simtă că are ţeluri, care-i dau un sens în viaţă şi îi canalizează energia, pentru a se realiza. În lipsa acestui sentiment, el se poate simţi fără nici un rost, plictisit şi nemulţumit. - Competenţă şi mândrie personală: copilul trebuie să fie încrezător, ca să poată face faţă vieţii. Acest sentiment se dezvoltă din experienţele proprii, în momentele în care a avut succes prin eforturile sale. Dacă-l protejezi prea mult, devine prea dependent de tine, iar dacă aşteptările sunt prea mari şi nu le va atinge, copilul se va simţi neputincios şi incapabil. - Încredere: copilul are nevoie să fie încrezător în el însuşi şi în părinţi. Pentru aceasta, trebuie să-ţi păstrezi tu însuţi promisiunile, să-l sprijini şi să-i dai posibilitatea să arate că este de încredere. Asta înseamnă să crezi în copilul tău. - Responsabilitate: dă-i ocazia să-ţi arate de ce este capabil, fără să-l controlezi în permanenţă. - Participare: lasă-l să participe la diverse activităţi şi arată-i că ceea ce face este important. 156

COPILUL NOSTRU

- Posibilitatea de a alege şi a lua decizii: copilul care poate lua decizii importante, se va simţi puternic şi va avea stăpânire de sine. Deciziile şi alegerile, trebuie să fie în concordanţă cu vârsta, posibilităţile sale şi cu valorile morale ale familiei. - Autodisciplina: pe măsură ce copilul câştigă mai multă independenţă, are nevoie să simtă că stă pe picioarele lui. După ce i-ai arătat ce poate face, l-ai îndrumat şi i-ai oferit ocazii, în care să se încerce pe el însuşi, copilul poate reflecta şi evalua consecinţele faptelor sale. - Încurajare, sprijin şi recompensă: copilul are nevoie nu numai să reuşească în ceva anume, ci şi să i se recunoască faptele. Încurajează-l, laudăl pentru eforturile sale, oricât de mici. - Acceptarea greşelilor şi a eşecurilor: copilul nu trebuie să se simtă învins, atunci când face greşeli sau are un eşec. Explică-i că greutăţile şi greşelile fac parte din viaţă şi că poate învăţa din ele. Fă remarci specifice, nu vorbi în general. Evită remarcile negative şi personale: “Nu vei reuşi niciodată”.
Mândria etniei

- Mândria: respectul de sine al copilului se dezvoltă, iniţial, în cadrul familiei şi este puternic influenţat de ceea ce membrii familiei cred despre ei înşişi. Copiii se identifică cu părinţii, cu posesiunile şi profesiile lor: “Bunicii mei erau ciobani; mama este doctoriţă; avem maşină etc.” Stima, faţă de familie şi neamul din care se trage, este esenţială pentru respectul de sine al copilului. Ea poate fi menţinută în numeroase feluri: prin participarea la activităţi comune, respectul pentru înaintaşi sau grija pentru membrii mai îndepărtaţi ai familiei. O familie este cu atât mai unită, cu cât membrii acesteia se bazează mai mult unii pe ceilalţi şi evită critica excesivă. Membrii familiei trebuie să aibă încredere unii în alţii, să-şi respecte individualtatea, să fie afectuoşi unii cu alţii, să-şi petreacă timpul

împreună de sărbători sau oricând se simt ei bine. Felul în care se comportă copilul în diverse situaţii, îi creează o anumită obişnuinţă, care îi poate influenţa respectul faţă de sine. Dacă nu învaţă bine, poate avea mai puţină încredere în el. Lipsit de încredere, lucrează mai puţin şi obţine rezultate şi mai proaste. Toate acestea devin un cerc vicios, dacă nu sunt corectate, şi determină copilul să se simtă, să gândească şi să acţioneze ca un incapabil. Când însă copilul învaţă bine la şcoală şi are succes, are încredere mare în el şi se simte motivat să muncească şi să realizeze mai mult, pentru a-şi da satisfacţie lui şi celor din jur. În acest fel, pe viitor, el va continua să încerce şi mai mult şi să reuşească, consolidându-şi încrederea. Curând, copilul simte, gândeşte şi acţionează în conformitate cu imaginea, pe care şi-a format-o despre el însuşi. Pentru a afla dacă copilul tău nu are o părere bună despre el, urmăreşte-l dacă: - Evită să încerce ceva, de teamă că nu va reuşi; - Renunţă repede la ce a început, de la primele semne de nemulţumire; - Înşeală sau minte, când crede că este gata să piardă sau când ia note proaste; - Regresează uneori, acţionând prosteşte, ca un copil mic; - Vrând să-şi ascundă nemulţumirea, devine autoritar sau inflexibil; - Găseşte scuze ( “Profesorul e prost” ) şi dă vina pe alţii; - Notele primite la şcoală sunt din ce în ce mai proaste, iar interesul pentru activităţile obişnuite scade. Un copil care nu se respectă se va mulţumi cu realizări modeste, la şcoală şi apoi în viaţă; - Se izolează de prieteni; - Are dispoziţii schimbătoare: este trist, plânge, se supără, este nemulţumit sau calm; - Este autocritic; se plânge că nu-l place nimeni, că e urât, că niciodată nu face ceva bine; - Acceptă cu greutate laudele sau critica; - Îi pasă de părerea altora despre el şi o pune la suflet; - Este foarte influenţabil şi se ia după alţii; are dispreţ pentru şcoală, lipsă de respect, fuge de la ore, fură sau foloseşte tutun, alcool sau droguri; - Acasă, fie ajută foarte mult la treburile casnice, fie nu ajută deloc;

- Îi este ruşine, este deprimat şi se simte incapabil să realizeze lucrurile pe măsura potenţialului său. Acest copil devine vulnerabil la presiunea colegilor şi le preia uşor valorile şi comportamentul, pentru a fi acceptat în grup. Copiii cu greutăţi mari şi care trăiesc în tensiune, îşi dezvoltă mai greu respectul şi încrederea faţă de sine. Aceştia au, în general, boli cronice, dificultăţi la învăţătură sau deficit de atenţie, fraţi şi surori cu care nu se înţeleg, părinţi dezinteresaţi sau alcoolici, sunt discriminaţi pe criterii etnice sau religioase sau sunt handicapaţi. Chiar şi aceşti copii îşi pot dezvolta respectul faţă de sine, dar – pentru ei – nevoia de succes, de acceptare şi apreciere a părinţilor şi a celorlalţi este mult mai mare, decât a copiilor normali. Unii copii sunt foarte rezistenţi şi au o atitudine mai optimistă, decât a colegilor lor. Aceştia trec prin greutăţi, dar se ridică, iar respectul nu le este ştirbit în nici un fel. În acest fel, se călesc şi devin aproape invulnerabili. Părintele recunoaşte – din comportamentul şi cuvintele copilului – dacă acestuia îi scade respectul faţă de sine. Dacă însă îi este greu să se pună în locul copilului şi să vadă lumea prin ochii lui, să-l înţeleagă, părintele trebuie să ceară ajutorul profesorilor, antrenorilor, rudelor şi prietenilor. Părintele rămâne însă persoana cu cea mai mare influenţă asupra dezvoltării mândriei şi a respectului faţă de sine al copilului. Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să-şi dezvolte încrederea în el: - Încearcă să înţelegi nevoile copilului, pentru a-ţi explica felul său de a se purta; - Când îl ajuţi, foloseşte metode potrivite fiecărei ocazii. Nu-l proteja în situaţiile grele, ci mai degrabă ajută-l să le înfrunte; - Ajută-l să facă faţă problemelor imediate, la şcoală;
Un dascăl competent încurajează dezvoltarea încrederii de sine

COPILUL ŞCOLAR

157

COPILUL NOSTRU

- Ajută-l să-şi descopere singur calităţile, să înveţe cum să şi le dezvolte şi să-şi propună atingerea unor scopuri cât mai interesante, dar realiste; dezvoltaţi împreună un plan de acţiune; - Învăţaţi-l că mai important decât rezultatul este efortul; atunci nu îşi va ascunde nereuşitele şi se va strădui – în continuare – să performeze; - Când te roagă, fă-ţi timp pentru a-l ajuta, - Include alţi membri ai familiei, profesorii sau un meditator, dacă este posibil, pentru a-l ajuta. Nu face însă lecţiile, în locul lui; - Oferă-i posibilităţi să facă lucruri la care se pricepe,
Creaţia artistică măreşte încrederea de sine

- Menţine unitatea familiei; - Nu expune copilul la dificultăţile şi tensiunile căsniciei şi nu-l folosi drept confident; - Încurajează copilul să-i ajute pe alţii, pentru a simţi că aparţine unei comunităţi şi pentru a fi apreciat; - Învaţă copilul să se autoaprecieze, să se simtă mândru de realizările sale; - Spune-i deseori copilului cât de mult îl iubeşti şi cât este de bun şi de apreciat. El are nevoie nu numai de fapte, ci şi să te audă că-i spui “Te iubesc foarte mult!”.

DEZVOLTAREA SOCIALĂ
La 7 ani: - Băieţii se joacă împreună cu fetele. - Şi-au făcut un prieten foarte bun, de acelaşi sex. - Vor să fie aprobaţi de colegi şi de adulţi. - Sunt tot mai preocupaţi să iasă în evidenţă. - Sunt destul de critici. - Acceptă regulile jocului. - Încearcă să-i imite pe cei luaţi drept model. La 8 ani : - Poate fi certăreţ şi autoritar. - Poate fi plăcut şi loial. - Îi plac secretele. - Îşi caută prieteni apropiaţi. - Vrea să aparţină unor grupuri conduse de adulţi (tabere). - Aparţine unui grup format din copii (găşti). - Este destul de ostil faţă de sexul opus. - Nu vrea să mai ajute la treburile casei. La 9 ani: - Vrea să se îmbrace, să vorbească şi să se comporte ca prietenii săi. - Are idei şi preocupări independente de cele ale părinţilor. - Face parte dintr-un grup mic de prieteni de acelaşi sex. La 10 ani: - Vrea să fie aprobat de persoanele importante din viaţa lui. - Ţine mult la părerea colegilor din grup şi se supune deciziilor lor. - Cedează mai repede la presiunea colegilor. - Începe să fie preocupat de sexul opus.

Etapele dezvoltării sociale:

158

- Pune-l să încerce lucruri noi, experienţele îl vor motiva: în lipsa lor devine plictisit şi apatic; - Observă felul în care gândeşte despre el însuşi. Dacă ţi se pare că există vreo problemă, repetă procedeele de mai sus; - Dacă nu face progrese, foloseşte altă strategie, pentru a-i menţine încrederea în capacitatea sa de a reuşi. Diminuează-i pretenţiile, dacă sunt prea greu de atins; - Asigură-l neîncetat că ai încredere în puterile şi în capacitatea lui de a reuşi: copilul se simte astfel încurajat şi motivat; - Petrece-ţi timpul împreună cu el, făcând diverse lucruri care-i fac plăcere, nu numai activităţi în care excelează; - Arată-i copilului că este o persoană importantă. Încurajează-l să se exprime, ascultă-l fără să-l judeci, acceptă-i sentimentele şi tratează-l cu respect; - Arată-i că ai încredere în el; - Permite-i să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele;

- Îi face confidenţe celui mai bun prieten. - Poate fi capricios. La 11 ani: - Îşi critică părinţii. - Vrea ajutorul lor, dar îl refuză, când îi este oferit. - Vrea să fie văzut bine. - Încearcă să aparţină unui grup şi să fie la fel ca ceilalţi. - Stă mai mult cu prietenii, decât cu părinţii. - Se poate despărţi de cel mai bun prieten. - Devine excentric. - Este foarte conştient de sexul opus. Limbajul are un rol pragmatic; îl folosim în relaţiile cu alţii din mai multe motive: - să exprimăm ceea ce dorim; - să controlăm acţiunile altora; - să menţinem legătura cu alţii; - să informăm pe alţii; - să punem întrebări, pentru a obţine răspunsuri; - să ne exprimăm imaginaţia. Limbajul verbal este însoţit de cel neverbal: expresia feţei, atitudinea corpului, mişcări involuntare. Limbajul – ca inteligenţă umană – se dezvoltă din gesturi, din manipularea jucăriilor şi a diferitelor obiecte. La vârsta şcolară, copilul poate să modeleze conversaţia în funcţie de ascultător, să se limiteze la un subiect, să folosescă limbajul pentru subînţelesuri şi să înţeleagă regulile sociale ale limbajului. Maturarea limbajului se completează în adolescenţă şi chiar mai târziu. Sugestii: - asociază vorbirea cu exprimări calde, personale; - un gest afectuos spune mai mult decât un şir lung de cuvinte; - ascultă-l când vorbeşte (ascultarea este partea cea mai importantă a conversaţiei), nu îl întrerupe şi exprimă-ţi încântarea când vorbeşte corect; - încurajează-l să spună ce doreşte, fără a fi nevoie să se exprime prin gesturi, ţipete, plâns, miorlăit; - continuă să-i arăţi copilului cum să privească în ochii celui cu care vorbeşte; dacă copilul – de regulă – evită să privescă în ochi interlocutorul, consideră că are nevoie

Dezvoltarea limbajului

de ajutor de specialitate; - arată-i când nu se exprimă clar şi de ce, reformulând expresiile sale pentru a-i dezvolta limbajul, - încurajează-l să participe la conversaţia din familie, jocuri de cuvinte şi exprimarea verbală a sentimentelor; - nu impune păstrarea liniştii ca un criteriu de bună purtare; - cere copiilor mai mari să converseze cu cei mici; - încurajează contactul cu colegii şi prietenii de familie; - televiziunea nu poate înlocui conversaţia. Succesul în viaţă se datorează, de multe ori, capacităţii de a comunica bine. Comunicarea este mai mult decât un schimb de informaţii. Cea între părinţi şi copii îi ajută să se înţeleagă unii pe alţii şi să-şi împărtăşească gândurile şi sentimentele. Comunicarea nu înseamnă numai să îţi spui părerea, ci să ştii să asculţi. Felul în care comunici acum cu copilul se aseamănă, probabil, cu cel pe care îl foloseau părinţii tăi cu tine şi nu este cel mai bun. Învaţă să comunici mai eficient decât ei şi renunţă la critica dăunătoare. Ca să comunicaţi bine, atât tu, cât şi copilul, trebuie să vă dezvoltaţi această deprindere, să puteţi exprima verbal şi nonverbal orice subiect sau sentiment. Îţi ajuţi astfel copilul să negocieze, să-şi rezolve problemele şi să înveţe. Comunicarea poate fi folosită şi pentru a înţelege, a lăuda, a pedepsi, a exprima sentimente sau a oferi înţelegere. Felul în care comunici este o parte din ceea ce spui. O comunicare bună este modul în care îţi arăţi dragostea, respectul şi aprobarea pentru copilul tău. Lauda sau dojana nu constau doar în cuvintele spuse; este necesar să înţelegi ce gândeşte copilul, despre el însuşi şi despre purtarea sa, şi să ştii în ce fel te poţi exprima, pentru ca acesta să accepte cât mai bine ceea ce îi spui. O comunicare bună include două persoane, nu una singură. Deseori, părinţii nu-şi exprimă suficient iubirea şi aprobarea pentru faptele copilului; ei cred că – spunându-i copilului lor că este bine ceea ce face – nu-l vor motiva suficient să muncească mai mult şi mai bine. Decât să judeci şi să critici mereu copilul, arată-i că-l 159

COPILUL ŞCOLAR

Comunicarea

COPILUL NOSTRU

accepţi şi-l iubeşti şi el va începe să se placă mai mult, iar respectul faţă de sine va creşte. Fă un efort de a comunica, atât prin cuvinte, cât şi prin fapte. Arată-i ce simţi, prin expresia feţei, gesturi şi îmbrăţişări; va fi nevoie desigur să i-o şi spui. Cum să NU comunici cu copilul: - Să-i comanzi: “Fă ce spun şi cu asta, basta!”.
Mesaj autoritar

Tehnici de ascultare Să asculţi cu răbdare este o deprindere care se învaţă; învăţând să asculţi mai bine, tu însuţi dai un bun exemplu copiilor. Mesajele primite de la copil pot fi verbale (întrebări sau cereri) şi nonverbale (fapte sau poziţia corpului). Partea principală a comunicării este ascultarea activă. Sugestii pentru a deveni un ascultător activ: - Ascultă copilul cu răbdare şi atenţie, pentru a auzi şi a înţelege ceea ce are de spus; - Lasă-ţi deoparte propriile gânduri şi puncte de vedere şi pregăteşte-te să auzi ce îţi spune; - Încearcă să te pui în locul lui, pentru a înţelege mai bine ceea ce exprimă. - Fă-l să simtă că îi apreciezi gândurile, că le consideri importante şi că eşti sensibil la punctul lui de vedere; 160

- Să-i dai lecţii: “Pe vremea mea, copiii mergeau uneori cu pantofii rupţi la şcoală” . - Să ţii predici: “Să nu mai faci aşa ceva niciodată!” . - Să-l critici: “Pe orice pui mâna, strici!”. - Să-l subapreciezi:“Ţi-autrebuitşapte ceasuri ca să termini treaba!”. - Să-l ridiculizezi: “Ai rămas ca prostul, cu gura căscată!”. Ai încredere şi acceptă-ţi copilul, când vorbeşti cu el; când îl lauzi, fă referire la ceva anume. Arată-i cât de mult îl apreciezi aşa cum este, fără ai da de înţeles că tu ai vrea să fie altfel. Comunicarea cuprinde tehnici de ascultare şi de vorbire.

- Ascultă, rezumă şi retransmite copilului mesajul pe care îl auzi; aceasta se numeşte “ascultare reflexivă”. La momentul potrivit, spune-i tu lui ceea ce încearcă el să exprime; - Priveşte-l în ochi, în timp ce vorbeşti cu el. Arată-i interes prin gesturi aprobatoare, dând din cap, întrerupându-l ocazional sau răspunzând neutru, ca: “Da”, “Văd”, “Oh!”, “Ce zici de asta!”. Încurajează-l să continue să vorbească; - Acceptă şi arată respect faţă de ceea ce spune copilul, chiar dacă nu corespunde ideilor tale, fără a-l întrerupe; - Oferă-i ocazii prin care să-şi rezolve greutăţile de exprimare. Încurajează-l şi ghidează-l; - Dacă tu îl asculţi bine, te va asculta şi el pe tine şi pe alţii; - Încearcă să redai pe scurt, în cuvinte proprii, ceea ce ai auzit că ţi s-a spus şi invers: pune-l să repete ceea ce ai încercat tu să-i spui. Semne că nu asculţi activ: - te plictiseşte conversaţia, - pierzi firul ideilor, - eşti distrat, - te uiţi în jur, - eşti grăbit, - simţi că-ţi pierzi timpul. Tehnici de vorbire Când vorbeşti cu copilul, încearcă să realizezi un dialog pozitiv, în loc să-l judeci sau să-l critici. Foloseşte expresia “eu”, în loc de “tu”. Expresii ca: “Să nu mai faci asta niciodată!”, “Mă superi foc!”, “De ce nu eşti atent?” sunt centrate mai ales pe copil şi provoacă o luptă între el şi părinte, îl pune în defensivă şi încurajează contraargumentele, micşorând şansele unei comunicări efective. În situaţii limită, copilul devine un rebel, care nu ascultă nici un fel de autoritate. Şi mai greşite sunt mesajele prin care îl judeci sau îl critici, folosind epitete (“Prostule!”) sau ridiculizându-l. Dacă-i spui copilului că este prost, aşa se va vedea şi el, nu numai în copilărie, dar încă mulţi ani după aceea. Copiii devin mai responsabili, dacă li se atrage atenţia asupra nevoilor şi sentimentelor altora; în acest fel nici nu-i jigneşti. Pentru asta,

Cauzele comunicării defectuoase - Modul tău de comunicare inhibă copilul; controlează-te, pentru a observa dacă îl baţi la cap, îl judeci sau vorbeşti despre el, dar nu cu el, dacă faci un efort pentru a înţelege punctul lui de vedere sau dacă îl întrerupi constant; - Dificultăţi în interpretarea mesajului; - Nepotrivire în modul de comunicare sau de temperament între părinte şi copil; - Copilul are probleme, de ex. deficit de atenţie, fiindu-i greu să se concentreze pentru a accepta o idee sau este prea impulsiv şi vorbeşte înainte de a gândi. Dacă tu te porţi astfel, este posibil ca copilul să fie la fel; - Memorie insuficientă, din cauza deficitului de atenţie: mesajele sunt primite superficial sau răspunsul este prea lent; - Dificultăţi de vorbire: îi este greu să înţeleagă ce i se spune sau să-şi exprime ideile şi gândurile în cuvinte; - Griji şi preocupări ale unuia sau ale celuilalt; - Momentul şi locul nepotrivit pentru a comunica. Dacă asemenea dificultăţi de comunicare persistă, consultă medicul pediatru.

accentuează mesajul, construieşte-l pe înţelesul lor: “Am nevoie de ajutor, pentru că sunt foarte aglomerată şi vreau să ies şi eu la plimbare cu voi”; cei mai mulţi copii de 10 ani înţeleg acest mesaj. Fii atentă la tonul vocii – care trebuie să se potrivească cu mesajul dat – şi nu lăsa emoţiile să ascundă ideea pe care vrei să o transmiţi. Adresează-te în acelaşi mod fiecărui copil, pentru a nu părea că favorizezi pe unul din ei, deşi temperamentul fiecăruia poate necesita unele nuanţe. Alege locul şi momentul potrivit pentru discuţie. Când se întoarce de la joacă obosit, lasă-l puţin să se odihnească sau dă-i ceva să mănânce, înainte de a-i comunica ceea ce vrei să-i spui.

Pe măsură ce şcolarul creşte, devine tot mai priceput în relaţiile sale cu alte persoane. Aceste abilităţi înnăscute sau învăţate, folosite în activitatea zilnică, sunt: - uşurinţa de a se alătura şi de a se integra într-un grup,

Deprinderile sociale

- menţinerea unei prietenii, - felul cum face faţă ironiilor şi provocărilor; - rezolvarea cu succes a conflictelor; - reacţia la eşecuri şi dezamăgiri; - reacţia sa la succes; - satisfacerea pretenţiilor părinţilor, colegilor şi profesorilor; - consideraţie pentru ceea ce gândesc şi simt alţii (empatie). Copilul învaţă aceste deprinderi, în primul rând, în familie, al cărei rol rămâne esenţial (primii şapte ani de acasă), apoi la şcoală, printre prieteni şi în alte situaţii: pe stradă, la piaţă, la biserică etc. Dezvoltarea acestor deprinderi sociale ale copilului este influenţată de transformările din zilele noastre ale familiei: serviciul ambilor părinţi departe de casă, greutăţile financiare, izolarea de rude şi de prieteni, divorţul, boala. Nu toate schimbările petrecute în modul de viaţă al unui copil de astăzi, sunt negative: dacă petrece mai mult timp la creşă şi la grădiniţă, cu alţi copii, are mai multe ocazii să se împrietenească şi să se dezvolte social. Dacă şcolarul nu este carismatic, nici mulţumit, dacă spune cu greu “Bună ziua” sau nu poate să se alăture unui grup de colegi şi să le spună: “Hai, salut! Vreţi să ne jucăm?”, să susţină o conversaţie simplă, să rezolve neînţelegeri, fără a fi violent verbal sau fizic, sau să termine o activitate în mod plăcut şi corect, înseamnă că are nevoie de ajutorul părinţilor. Sugestii pentru a îmbunătăţi îndemânarea socială a copilului nostru: - Recunoaşte atât tu, cât şi copilul, că acesta are dificultăţi în relaţiile sale cu alţii. Întreabă-l calm şi încurajator, despre ceva anume, de exemplu, despre dificultatea de a se alătura altor colegi. Pentru a nu se simţi jenaţi, copiii neagă de multe ori orice problemă, oricât ar fi ea de evidentă. Pot fi necesare mai multe încercări, pentru a-l face să recunoască dificultatea şi a-şi asuma răspunderea. - Ajută-l să capete abilităţi sociale apropiate vârstei lui. - Ajută-l să se poarte mai acceptabil: în loc să lovească alţi copii, trebuie să încerce să rezolve neînţelegerile într-un mod mai puţin 161

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU -

-

-

Bunele maniere (vezi vol. 3 – Adolescenţii) Prietenii

agresiv (să se joace pe rând cu bicicleta, să se retragă înainte de încăierare). Învaţă-l să prevadă situaţii la care va trebui să facă faţă. Discută şi arată-i în mod practic cum va trebui să reacţioneze. Aminteşte-i că lucrurile nu se întâmplă, întotdeauna, după un plan dinainte stabilit şi are nevoie de multă practică şi timp, până ce această îndemânare va deveni firească şi automată. Cere-i copilului să se uite cum fac ceilalţi colegi, care au succes în relaţiile dintre ei. Încredinţează-ţi copilul unui prieten, iscusit în deprinderi sociale, ca să-i fie instructor. Ajută-l să-şi facă un prieten bun. Încurajează-ţi copilul să-şi dezvolte un talent sau un interes, pentru a se integra mai uşor în grupul de colegi. Numeşte talentele lui de care eşti mândru. Caută şi alte cauze ce pot contribui la neîndemânarea socială a copilului: certuri în familie, boli cronice, depresie, anxietate, tulburări de vorbire sau deficit de atenţie şi cere ajutorul medical de cuviinţă.

se simt bine împreună, se potrivesc şi îşi satisfac nevoia de tovărăşie, de aprobare şi de siguranţă. Cel mai bun prieten îl apără în absenţă, râde la glumele sale, îl protejează de ridicol, îi ştie secretele şi îl ascultă tot timpul. Un prieten bun este o protecţie împotriva restului lumii. Dacă e norocos, cel mai bun prieten îl ajută să se încadreze într-un grup şi – în acelaşi timp – să se simtă bine cu el însuşi. Dacă alegerea celui mai bun prieten a fost nefericită, copilul va fi afectat, deoarece va fi obligat să renunţe la el, iar – dacă este cu adevărat ghinionist – cel mai bun prieten îl poate trăda, zdrobindu-i inima. (“Nu mai sunt prietenă cu tine! Cea mai bună prietenă a mea este de acum Ileana”.) Mai rău, prietenul cel mai bun poate avea numeroase probleme acasă, care se răsfrâng asupra celuilalt.
Colaborare prietenească

Copiii au nevoie de prieteni. Prin ei, îşi lărgesc orizontul, capătă experienţă de viaţă şi îşi dezvoltă un sprijin social. A învăţa să-ţi faci prieteni este unul dintre cele mai importante roluri ale copilăriei şi această abilitate socială îţi va fi de folos de-a lungul vieţii. Unii copii sunt mulţumiţi să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului singuri, în familie sau cu un singur prieten, în timp ce alţii, mai sociabili, îşi fac numeroşi prieteni. Şcolarul are în medie cinci prieteni, pe care-i schimbă în fiecare an sau chiar mai des. În familii izolate sau cu copii mulţi, fraţii şi surorile se împrietenesc între ei, înlocuind prietenii din afară. Cel mai bun prieten Pe la vârsta de 8 ani, copiii petrec mai tot timpul cu un singur prieten bun, de acelaşi sex. Ei 162

Părinţii care-şi ajută copilul să păstreze un prieten bun, contribuie la fericirea lui. A avea un prieten bun este o asigurare că se va adapta social, ca adult. La această vârstă, este uşor să ai încredere în cineva, tot atât cât ai în tine însuţi; dacă o poţi face acum, o faci pentru restul vieţii. Dacă cei doi au o influenţă pozitivă reciprocă, înseamnă că au o prietenie minunată, sănătoasă şi de durată. În următorii ani, prieteniile se dezvoltă în grupuri, unde copiii se influenţează puternic unii pe alţii. În asemenea cercuri, tinerii se simt mai bine împreună, vorbesc şi arată cam la fel. Presiunea grupului de prieteni se loveşte uneori de influenţa şi de convingerile părinţilor. Pe măsură ce se apropie de adolescenţă, băieţii şi fetele petrec mai mult timp împreună, fără a forma perechi, cum se va întâmpla câţiva ani mai târziu. Alegerea prietenilor este influenţată de asemănarea dintre ei sau de dorinţa de a poseda anumite trăsături, pe care celălalt le are; pe unele dintre acestea le va imita. Odată cu vârsta, pe măsură ce preferinţele copilului se schimbă, îşi va face noi prieteni, care-l satisfac şi se potrivesc imaginii sale.

Cele mai bune prietene cu un interes comun

În primii ani de şcoală, este bine să-i oferi copilului ocazii să-şi petreacă timpul cu colegi pe care îi alegi tu; în anii următori, copilul îşi va alege singur prietenii, iar datoria ta este să ştii cu cine îşi petrece timpul, supraveghindu-l activ. Dacă are o părere bună despre el însuşi, este iubit şi respectat de familie, copilul are mai multe şanse să-şi aleagă prieteni buni. Legăturile intime, pe care copilul le-a văzut şi le-a trăit în familia sa, îi oferă exemple pozitive despre felul în care se poartă oamenii între ei. El le va aplica prietenilor, pe care îi va alege. Dacă însă familia este dezorganizată, copilul riscă să-şi aleagă prieteni cu greutăţi asemănătoare. Dacă se împrieteneşte cu alţii care se bat între ei, mint sau distrug bunurile altora şi adoptă o comportare care te nelinişteşte, nu-i interzice copilului tău să-i frecventeze. El îşi va apăra prietenii şi va încerca să le scuze defectele. În schimb, încurajează prieteniile pe care le aprobi. Ajută copilul să invite acasă asemenea copii, aranjează-le activităţi plăcute şi scurte, împreună. În acelaşi timp, exprimă-ţi calm şi raţional proasta impresie despre colegii de joc al căror comportament lasă de dorit. Discută despre o anumită comportare, în loc să generalizezi sau să le critici caracterul. Fă-l să înţeleagă consecinţele, dacă imită copiii din grupul la care s-a alăturat, dar nu-i interzice în mod absolut să se mai joace cu ei. În acest fel, copilul învaţă să gândească mai logic, să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale. Sunt însă situaţii, când cel mai bun prieten este înfricoşător: este un tiran, delincvent precoce, implicat în găşti periculoase, în care se fumează, se consumă alcool sau droguri, ai cărui părinţi sunt de asemenea de temut, abuzivi, neglijenţi şi antisociali. În asemenea cazuri, părinţii trebuie să intervină pentru a-şi salva copilul, explicându-i motivul şi interzicându-i orice contact.

Copiii fără prieteni Celor mai mulţi copii le place să fie iubiţi, deşi unii învaţă cu greu să-şi facă prieteni. Unii pot fi excluşi din anumite grupuri, pentru că se îmbracă diferit, sunt graşi, certăreţi sau bătăuşi. Alţii se alătură unui grup, fără a fi băgaţi în seamă. Asemenea copii neglijaţi tind să-şi petreacă timpul singuri. Unii copii nu au ocazia să-şi facă prieteni, deoarece au un program prea încărcat, sau trăiesc într-un loc unde nu sunt copii în jur.
Fetiţa timidă se împrieteneşte mai greu

COPILUL ŞCOLAR

În aceste condiţii, ai nevoie de îndemânare şi sensibilitate, pentru a-ţi ajuta copilul. Ca părinte, încearcă să afli ce nu îi place şi de ce este evitat de colegi. Deşi, din punctul tău de vedere, lucrurile par simple, lumea copilului este complexă şi necesită numeroase adaptări. De exemplu, în curtea şcolii, la joacă, copilul trebuie să fie atent pe mai multe planuri: să se alăture grupului, să susţină conversaţii, să coordoneze jocul, să facă faţă diferitelor provocări şi să rezolve conflictele cu alţii. Dacă nu poate face faţă acestor solicitări, îi va fi greu să participe la joacă şi să-şi facă sau să-şi păstreze prietenii. Cauzele pentru care copiii nu au prieteni, pot fi legate de: • copil: - temperament timid sau dificil, - probleme de atenţie sau hiperactivitate, - agresivitate, - dificultăţi la învăţătură sau – dimpotrivă – prea bun la învăţătură, - neştiinţă de se impune, - greutăţi de comunicare, - dezvoltare fizică, emoţională şi intelectuală întârziată, - boli cronice; absenţe de la şcoală, handicap fizic, - deficit muscular, care îl împiedică să participe la joc, - tulburări emoţionale (depresie, anxietate, 163

părere proastă despre el), - sensibilitate exagerată, - umblă murdar, - aspect fizic neplăcut, - preferă să fie singur sau cu membrii familiei, - valori culturale diferite de cele ale colegilor; sectă religioasă. • părinţi: - modul de a creşte copilul (prea autoritar, prea tolerant), - program de activitate prea încărcat pentru copil, - îi critică prietenii, - nu dau un exemplu bun copilului lor, - depresii sau alte boli mintale, alcoolism , abuz de droguri, - stres, dezordine sau violenţă în familie, - neputinţa de a se adapta la felul de a fi şi la nevoile copilului. • mediu: - familia trăieşte într-o zonă izolată, cu puţini copii în jur sau departe de şcoală, - diferenţe culturale (secte religioase, minorităţi), - greutăţi financiare, - diferenţe în îmbrăcăminte, comportare şi valori. Copiii neglijaţi, fără prieteni, sunt batjocoriţi şi ignoraţi. Aceştia sunt singuratici, pasivi şi nefericiţi în izolarea lor. Unii dintre ei preferă să fie singuri sau să-şi petreacă timpul cu părinţii, fraţii sau chiar cu un câine. Sunt prea liniştiţi, rezervaţi, timizi sau lipsiţi de deprinderile sociale necesare, pentru a se alătura unui grup. Temperamentul, îndemânarea socială şi educaţia primită, influenţează uşurinţa copilului de a-şi face prieteni. Dacă eşti un părinte foarte critic, agresiv, sau îţi dezaprobi des copilul, el va avea tendinţa să te imite şi să se comporte la fel cu colegii săi. Dacă – însă – eşti generos, răbdător şi îţi accepţi copilul aşa cum este, el va adopta aceste trăsături şi îşi va face prieteni mult mai uşor. Mulţi copii la vârsta aceasta nu sunt conştienţi că au dificultăţi în relaţiile cu alţii; dacă – însă – observi lipsa prietenilor, fă ceva cât mai curând. Sugestii: - Încurajează copilul să discute în familie ce greutăţi are cu prietenii. Ascultă-l cu atenţie, deoarece uneori nu îţi poate spune mult, 164

COPILUL NOSTRU

-

-

-

-

-

pentru că şi el înţelege puţin. Dacă colegii îl poreclesc, nu-l sfătui doar să nu îi ia în seamă; arată-i acceptare şi multă simpatie. Lasă-l să înţeleagă că este capabil să-şi rezolve singur problemele, fără intervenţia ta. Dacă îl ajuţi prea des, va deveni dependent de tine şi îl vei lipsi de posibilitatea de a găsi el însuşi soluţii. Arată-i interes, fără a te amesteca prea mult. Caută să afli cum se vede copilul tău. Este simpatizat de gaşcă? Cine sunt cei simpatizaţi? De ce? Care sunt copiii care îi plac şi cu care ar vrea să vorbească ? Se poreclesc unii pe alţii? Ce porecle folosesc? Ce poreclă i-au pus? Îl supără ce gândesc alţi copii despre el? Observă-ţi copilul în diferite ocazii, când este împreună cu colegii. Discută după aceea cu el despre cum s-a comportat şi vedeţi împreună dacă sunt şi alte moduri de a se purta cu prietenii. Întreabă învăţătoarea despre cum se poartă cu colegii, dacă este retras, dacă îi porecleşte sau îi bate pe alţii şi ascultă-i sugestiile. Fă-ţi un plan, pentru a-l ajuta într-o anumită problemă, de exemplu să intre într-o activitate de grup, să menţină o conversaţie sau să facă faţă conflictelor mici sau mari. Încurajează-l să invite un coleg să doarmă cu el sau să mergeţi împreună la pădure. Oferă-i ocazii să petreacă timp împreună cu prietenii. Familiarizează-te cu ei şi chiar cu părinţii lor. Încurajează-ţi copilul să-şi utilizeze calităţile în diferite situaţii, în care poate fi apreciat de colegi. Alege activităţi în care se poate remarca; evităle pe cele care îl pun în inferioritate şi pe cele competitive, care nu favorizează împrietenirea.
Îndrumare turistică

- Oferă-i posibilitatea să înveţe înot, muzică, computere, pentru a-i întări încrederea în el însuşi şi – prin aceasta – să câştige simpatia colegilor. - Cere ajutor profesional. Medicul pediatru sau alţi specialişti pot îndruma copilul să-şi dezvolte deprinderile sociale, tratând uneori deficitul de atenţie, problemele emoţionale sau cele la învăţătură. Cu toată evoluţia şi dezvoltarea socială recentă, prejudecăţile etnice, religioase, de sex sau de aspect fizic sunt prezente în viaţa copiilor şi a familiilor lor. Intoleranţa se accentuează în adolescenţă, pe măsură ce pretenţiile se măresc. Copiii suferă când cresc într-un climat plin de prejudecăţi care pot duce – până la urmă – la frică, nelinişte, ostilitate şi chiar violenţă.
Discriminarea micului cerşetor

Prejudecăţile sociale

Discriminarea unui copil, pe motive de handicap, îi subminează încrederea în el. Copilul ridiculizat se simte neacceptat şi fără valoare, nu mai învaţă, devine deprimat, retras şi nefericit. Prejudecăţile sunt preluate de timpuriu, de la părinţi, de la alţi copii, adulţi şi instituţii. La şase ani, copiii sunt conştienţi de diferenţele dintre oameni, în special cele privind aspectul fizic, numele, modul de a vorbi şi de a se îmbrăca – ulterior – cele de profesie. Pe măsură ce copilul remarcă aceste diferenţe individuale, el aude şi acceptă de la alţii categorisiri simplificate (stereotipuri) despre cei din jur (şchiop, ţigan etc). Îşi formează astfel puncte de vedere deformate, despre cei pe care îi întâlneşte în viaţa zilnică. Copilul începe să nege sau să ignore elementele umane, universale, comune, care apropie oamenii. Aceasta poate degenera în intoleranţă.

Atenţia copilului este atrasă la început de diferenţele fizice ( de exemplu, culoarea pielii ). Sugestii: - Discută cu el despre diversitatea umană, arată-i – în acelaşi timp – asemănările dintre toţi oamenii, cum ar fi nevoia de a iubi şi a fi iubit, respectul de sine, sentimentele de fericire şi tristeţe, supărare şi durere, pe care le au toţi. - Discută cu copilul despre prejudecăţi. Fă-l să înţeleagă că ironizarea, insulta, excluderea, sau minimalizarea altei persone, bazate pe sex, situaţie economică, aspect fizic, religie, sau origine etnică, nu trebuie tolerate. Explică-i că nu este nevoie să se laude, numai pentru a-şi arăta dispreţul şi desconsiderarea faţă de alţii. Aceasta poate însemna lipsă de siguranţă sau nemulţumire faţă de sine. - Nu ignora copilul, când se poartă discriminator. Discută cu el raţional şi întreabă-l de ce simte asta. - Când îşi alege prietenii, ajută-l să aprecieze diversitatea. - Adu diversitate în viaţa copilului şi a familiei tale. Fă-ţi prieteni printre familii de maghiari, evrei, rromi ş.a. Mergi cu el la bisericile sau sinagogile lor. Arată-i copilului că între oameni sunt mult mai multe asemănări, decât diferenţe. - Mergeţi împreună la evenimente multiculturale.

COPILUL ŞCOLAR

Copiii încep să înţeleagă mai bine când merg la şcoală ce rol are gândirea asupra emoţiilor, deoarece interacţionează cu grupuri mari. Din cauza colegilor, evită jena cu orice preţ şi se feresc să atragă atenţia asupra lor, pentru a nu fi batjocoriţi sau luaţi în zeflemea. Se conformează atitudinii celorlalţi, prin felul în care se îmbracă, ceea ce este normal. La această vârstă, băieţii se hărţuiesc, iar fetele se tachinează fără milă. Aşa se formează normele de comportament în societate. Copiii învaţă că modul cel mai bun de a răspunde batjocurii este de a nu reacţiona emoţional; de aceea, îşi inhibă de multe ori emoţiile în relaţiile cu prietenii, ceea ce este un mod de a şi le regla. Atitudinea “rece” îngre165

DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ

COPILUL NOSTRU

unează manifestarea sentimentelor menite să aplaneze o stare de conflict, aşa cum ar fi făcut preşcolarii; exprimarea emoţiilor e privită acum ca o slăbiciune socială. Manifestări emoţionale la diferite vârste : La 7 ani: - învaţă să-şi exprime supărarea prin vorbe, - îi poate blama pe alţii, pentru greşelile proprii. La 8 ani: - se jenează şi se descurajează cu uşurinţă, - observă că şi alţii au sentimente asemănătoare de frică, supărare sau de furie, - nu este de acord uneori cu ceea ce face. La 9 ani: - tinde să fie autocritic, - devine introspect şi preocupat de el însuşi, - îi plac glumele nesărate.
Dezvoltarea pasiunii muzicale

are norme arbitrare şi ilogice. El îşi imaginează o lume pură, ideală, în care toţi sunt egali şi în care nu există tiranie. Din aceste judecăţi şi evaluări, copilul îşi formează propriile sale valori despre ceea ce este moral şi just. Copilul înţelege tot mai mult emoţiile altora – devine mai empatic; capătă – deci – inteligenţă emoţională. Comportamentul este manifestarea exterioară a vieţii psihice; constă în faptele, cuvintele şi gesturile prin care copilul îşi exprimă gândurile, sentimentele, nevoile şi impulsurile. Este judecat după cum se încadrează sau nu în standardele sociale şi culturale, în funcţie de vârsta şi dezvoltarea copilului. Comportamentul este influenţat de temperamentul, dorinţele şi capacitatea de adaptare a copilului, dar şi de modul părinţilor de a-l îngriji şi de situaţia familială. Prin comportamentul său, copilul încearcă să le transmită părinţilor diferite mesaje, ca: “Vreau să mă joc cu tine...” ,”Vreau să-mi dai mai multă atenţie...”, “Mi-e frică să rămân singur...”, “Mi-e teamă că nu voi fi bun la şcoală...”, “Sunt obosit... “, “Sunt izolat...”, “Sunt plictisit...”, “Te iubesc foarte mult...”, “Nu e vina mea...”, “Nu mă lăsa...” Toţi copiii au nevoie de recunoaştere, acceptare, succes şi dragoste necondiţionată. Una din cele mai mari dorinţe a copiilor este să aibă atenţia părinţilor. Ei învaţă de mici cum să se comporte; dacă o faptă bună nu îi impresionează, încearcă cu una rea, doar ca să le atragă atenţia. După vârsta de 10 ani, copiii vor tot mai mult să fie acceptaţi de colegi şi alţi adulţi, nu numai de părinţi. Pe măsură ce se îndepărtează fizic, social şi emoţional de familie, au tot mai mare nevoie de intimitate, independenţă. Acesta este un aspect normal al creşterii şi are ca scop obţinerea succesului şi în afara familiei. Pentru părinţi, aceste schimbări de roluri sunt deseori neclare, dureroase, pot provoca tensiune şi conflicte. În linii mari, există trei feluri de comportări: - Purtare bună, dorită, aprobată şi lăudată: copilul îşi face lecţiile, ajută în casă, este politicos şi are un limbaj corespunzător. Excesele pot fi însă dăunătoare. Copilul cu o purtare foarte bună: dornic să facă plăcere, are întotdeauna nevoie de atenţie, aprobare şi dragoste şi îi este

Comportamentul şcolarului

La 10 ani: - devine tot mai conştient de sine, - fluctuează între o atitudine de copil dependent şi de adolescent independent. La 11 ani: - tinde să-şi ascundă emoţiile, - poate fi matur – la un moment dat – şi imatur, imediat după aceea, - suferă modificări emoţionale puternice, asociate cu pubertatea, - este extrem de sensibil la critici şi sever cu el însuşi. Pe la 10 ani, capacitatea sa de a gândi logic creşte spectaculos; devine mai conştient că gândirea are o putere mare. Îi place să răspundă, ca şi cum mintea lui ar fi un computer. Dacă-i ceri: “ridică-ţi pantofii de jos”, îi poate ridica pe rând şi îi poate pune apoi la loc, explicându-ţi că nu i-ai cerut să-i ia de acolo. Este impertinent şi îi face plăcere să ia în râs adulţii, deoarece vede lumea numai în alb şi negru. Preadolescentul consideră adulţii ipocriţi, iar batjocura şi dispreţul devin pentru el emoţiile favorite, deoarece îşi dă seama că viaţa 166

teamă să nu fie respins. Poate fi foarte timid, precaut, protejat excesiv, nesigur şi nepriceput. Are puţini prieteni sau preocupări potrivite vârstei lui. - Tolerate temporar: un copil bolnav este plângăcios, nu-şi face lecţiile, se uită mult la televizor - Netolerate şi de neîncurajat: cele periculoase pentru sănătatea fizică, emoţională sau socială a copilului sau a celorlalţi; pot îngreuna dezvoltarea intelectuală a copilului, sau pot fi oprite de lege, morală, religie, societate (agresivitatea, distrugerea, furtul, chiulul, lipsa şcolarizării sau folosirea tutunului, alcoolului sau a drogurilor).
Sfidarea normelor sociale

Copilul cu o purtare autodistructivă încalcă regulile, nu vrea să înveţe sau alege situaţii nefavorabile. Acest comportament poate porni din nevoia de a-şi exprima propria putere, de a-şi controla viaţa sau de a respinge autoritatea ori pretenţiile părinţilor. Un asemenea copil se teme să nu dea greş şi mai degrabă renunţă, decât să rişte nesiguranţa şi neliniştea de a încerca ceva nou. Dă vina pe el însuşi pentru a-şi motiva nereuşita, când lucrurile nu merg bine sau când se simte respins şi umilit. Nu are mândrie şi încredere în el; gândeşte în termeni absoluţi şi fatalişti: dacă greutăţile vieţii sunt mari acum, aşa vor fi tot restul vieţii. Asemenea copii nu pot vedea lumea din perspectiva altora.
Cultivarea florilor dezvoltă respectul pentru natură

Modificarea comportamentului Când copilul are un comportament dificil, părinţii sunt supăraţi sau se simt vinovaţi, ceea ce îngreunează legătura lor cu copilul. Aceste sentimente trebuie împărtăşite soţului, unui prieten, unei rude sau medicului, dar nu copilului. Acceptă supărarea provocată de copii şi exprimă-ţi nemulţumirea, fără a-i ataca sau condamna, de exemplu: “Sunt supărată când cheltuim toţi banii pe alimente şi copiii fac mofturi la masă”. Sugestii pentru modificarea comportamentului copilului şcolar: - Cere-i ceva specific, raţional şi exprimat clar, de exemplu: “Ridică-ţi prosopul din baie” sau “Gina, termină-ţi compunerea până la ora 5”. - Fii selectiv; disciplinează-l numai în domeniile în care nu se comportă adecvat. - Evită să: • recompensezi comportarea proastă (îi dai ceea ce cere, ca să scapi de el), 167

Un comportament normal depinde de gradul de dezvoltare a copilului. Acesta poate fi diferit la copiii de aceeaşi vârstă şi capacitate intelectuală. Un comportament “normal” mai depinde şi de valorile şi speranţele familiei, de nivelul cultural şi social. O comportare pe care unii părinţi o consideră acceptabilă, poate să nu fie tolerată în altă familie. De aceea, de multe ori, diferenţa între o comportare normală şi una anormală nu este clară. La această vârstă, copiii tind să fie cicălitori, autoritari, să se bată între ei sau să se pârască. Copiii cicălitori îşi sâcâie părinţii, fraţii şi prietenii cu lucruri care nu îi privesc. Părinţii trebuie să intervină, deoarece fraţii acestuia nu se pot apăra singuri. Copilul îşi poate bate la cap şi părinţii, cicăleala devenind astfel o obişnuinţă. Sugestii: - Asigură-te că este ocupat şi că are succes; - Rezervă-ţi timp special pentru el şi prezintă-i problema. Dacă are un obicei greşit – ca rosul unghiilor sau scobitul în nas – datoria ta de părinte este să ajuţi copilul să se oprească; - Când copilul spune că nu este cicălitor, nul contrazice; spune-i că aceasta înseamnă că nu va mai cicăli, dar – dacă repetă – atrage-i atenţia şi disciplinează-l; - Pedeapsa se aplică fără comentarii.

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

-

-

-

Neascultarea Cei mai mulţi copii ignoră cerinţele părinţilor; aceasta face parte din procesul de creştere. Copiii îşi pun la încercare părinţii şi îşi evaluează astfel propriul control, pe măsură ce devin mai independenţi. Alteori, însă, conflictele devin frecvente şi dezechilibrate. Neascultarea are mai multe cauze: cerinţele neraţionale ale părinţilor, temperamentul intens şi dificil al copilului, problemele şcolare, stresul în familie sau conflictele dintre părinţi. Copilul rezistă autorităţii părinţilor, este încăpăţânat şi spune “Nu”, ori de câte ori i se cere să facă ceva. De cele mai multe ori, aceasta se întâmplă doar acasă, dar când această atitudine se extinde şi la alte persoane cu autoritate – bunici, învăţători – este mai grav. Neascultarea şi lipsa de respect pot fi un semn de stres în viaţa copilului. Această ostilitate este un mod de a-şi exprima nemulţumirea. Copiii care au o comportare necontrolată, pe timp îndelungat, răspund obraznic frecvent, au crize de furie, trăiesc – de obicei – într-o familie dezorganizată şi cu numeroase conflicte. Relaţiile nesănătoase din familie se reflectă şi în modul sever în care sunt pedepsiţi copiii. Aceştia încearcă să se protejeze de autoritatea 168

Tulburări emoţionale şi de comportament

• omiţi de a-l recompensa pentru o faptă bună (după ce şi-a terminat lecţiile la ora 5, copilul trebuie lăudat), • pedepseşti o comportare bună, pentru că nu a fost suficientă (dacă a obţinut un 8 şi tu îl întrebi de ce nu a luat 10), • îi găseşti scuze pentru o comportare proastă. Critică faptele, nu copilul (nu-i spune “Eşti un prost”). Mai degrabă, laudă-l, decât să-l pedepseşti. Pedepseşte-l cât mai rar şi doar atunci când îţi poţi controla emoţiile. Nu-l pedepsi când eşti furioasă. Încearcă să elimini cauzele de stres din viaţa copilului. Încearcă să înţelegi ce-ţi spune prin comportarea sa; aceasta poate fi un semn că suferă sau este stresat; poate fi un strigăt de ajutor.

părinţilor, dezaprobându-le nu numai comportamentul, dar şi pe ei, ca persoane. Aceşti copii sunt nemulţumiţi de ei, suferă mult şi – cu timpul – devin furioşi, agresivi şi ostili. Mulţi copii neascultători nu sunt capabili să înţeleagă ce simt şi ce vor şi nu pot exprima corect motivele nemulţumirii lor. Uneori, comunicarea defectuoasă apare din cauza atenţiei insuficiente din partea părinţilor, care sunt preocupaţi de propriile lor griji. Ostilitatea se accentuează în adolescenţă şi se manifestă public: de ex. elevi, care stau pe scaun în tramvai, fără a-l ceda unui bătrân handicapat, chiar dacă acesta o cere. Neascultarea şi agresivitatea sunt – pentru unii copii – un răspuns la violenţa pe care o văd în familie şi în societate. Mulţi părinţi cred că prin bătaie îşi disciplinează copilul. Pedeapsa corporală duce la un comportament şi mai agresiv al copilului, instalându-se astfel un cerc vicios. Copiii crescuţi în asemenea condiţii riscă să aibă de-a lungul vieţii numeroase probleme în relaţiile personale şi cu autorităţile. Multiplicate, aceste cazuri contribuie la o societate agresivă. La această vârstă, copilul este încă centrat pe el însuşi şi de aceea, dacă sunt certuri în familie, crede că el este cel care a fost rău şi şi-a supărat părinţii. Dacă şcolarul este neascultător timp îndelungat, evaluează situaţia familiei: - cât de mult respect arătaţi unul faţă de celalălt, - cum rezolvaţi conflictele din familie: prin discuţii raţionale sau prin certuri şi violenţă, - cum disciplinaţi copilul: stimulându-l sau strigând la el şi lovindu-l? - observaţi dacă personalitatea lui este diferită de a voastră; dacă are probleme la şcoală sau cu prietenii, - dacă familia trece prin greutăţi mari. Analizează modul în care îţi creşti copilul, inclusiv felul tău de a fi. Dacă reacţionezi exploziv şi îţi pierzi firea, copilul va reacţiona la fel, fiind neascultător şi lipsit de respect. Dacă rămâi calm, sunt mai multe şanse ca el să asculte; va învăţa să fie respectuos, dacă la rândul tău eşti respectuos. Rezolvarea acestor probleme la vârsta şcolară, poate preveni tulburări mai grave, în adolescenţă.

Agresivitatea Înseamnă atac, cu intenţia de a face rău. Un copil agresiv nu îi lasă pe alţii în pace, îi bate, îi muşcă, îi terorizează sau îi răneşte grav. La vârsta şcolară, cei mai mulţi copii s-au adaptat deja suficient pentru a rămâne calmi, chiar în condiţii neplăcute sau stresante. Unii, însă, nu au puterea necesară pentru a-şi stăpâni agresivitatea. La această vârstă, copiii se bat şi se insultă între ei, fără intenţia de a-şi face rău. Copiii imaturi social îşi exprimă sentimentele negative în mod distructiv. Această comportare este declanşată de supărare, umilinţă sau frustrare. Unii au un comportament anti-social grav, numit “comportament distructiv”: mint în permanenţă, provoacă incendii, sunt cruzi cu animalele, atacă şi rănesc fizic sau emoţional alţi copii. Mai târziu, acest tip de comportament poate degenera în vandalism, chiul de la şcoală, abuz de tutun, alcool, droguri, promiscuitate sexuală, fugă de acasă, criminalitate sau chiar sinucidere. Anii dinaintea adolescenţei sunt cei mai buni pentru a recunoaşte tulburările de comportament şi de a oferi ajutor copilului.
Comportare agresivă

Cauzele unei comportări agresive: - probleme familiale (certuri, şomaj, dificultăţi financiare, boli ale părinţilor, divorţ); - abuz fizic, emoţional sau sexual, neglijare prelungită; agresivitatea copilului poate fi un strigăt de ajutor; - frustrare sau supărare, deoarece simte că nu este la înălţimea aşteptărilor părinţilor; - probleme medicale, cum ar fi hiperactivitatea sau leziunile craniene; - trăsături de personalitate moştenite; - probleme medicale, de ex. hiperactivitatea. Copiii cu temperamente dificile (impulsivi, hiperactivi sau cu o voinţă puternică) învaţă mai greu să-şi controleze agresivitatea. Mediul înconjurător (familia, colegii, şcoala, societatea) influenţează copilul în modul în care îşi exprimă

supărarea şi agresivitatea. Copilul învaţă să-şi controleze impulsurile agresive, observând şi copiindu-şi părinţii şi alţi adulţi. Copiii care se controlează greu au, de cele mai multe ori, părinţi îngăduitori, care-i lasă să facă ce vor. Alţi părinţi, din contră, folosesc pedepse fizice sau alte forme de abuz. În acest mod îl învaţă de fapt să fie agresiv, când este supărat. Agresivitatea copilului se manifestă şi verbal, prin: glume usturătoare, insulte, obscenităţi, epitete şovine. Copiii care nu au ştiut niciodată să-şi controleze agresivitatea sunt mai dificil de tratat, deoarece trebuie să înveţe deprinderi noi. Agresivitatea faţă de colegi este mai greu de controlat, decât cea din familie, unde părinţii pot interveni imediat. Copilul devine o teroare pentru cei din jur, pentru că îi bate sau îi intimidează. Unii părinţi îşi încurajează copiii să se bată, pentru a-şi rezolva conflictele. Un răspuns agresiv duce la probleme de comportare pentru restul vieţii. Părinţii trebuie să înveţe copiii cum să-şi rezolve în mod adecvat conflictele cu colegii. Sugestii: - Arată-ţi dezaprobarea faţă de comportamentul agresiv al copilului, fără să insinuezi că el însuşi este rău. Discută situaţia şi dă-i alte opţiuni, pentru rezolvarea conflictului. - Ajută copilul să înţeleagă cum s-ar simţi el, dacă ar fi terorizat de alţii. - Dacă se bate des, învăţă-l să-şi rezolve conflictele fără să recurgă la forţă. Acasă nu permite rezolvarea conflictelor prin forţă; foloseşte cuvintele, nu pumnii, pentru a rezolva neînţelegerile dintre fraţi. Învaţă-l să se oprească din luptă, să gândească mai întâi la ce simte şi să-şi exprime sentimentele prin cuvinte. - Recompensează-l, când îşi rezolvă conflictele fără violenţă. - Controlează furia copilului, pentru a-i stăvili agresivitatea. - Ajută-l să se controleze singur (dă-i sancţiuni apropiate vârstei). - Când copilul a distrus un bun al altuia, din afara familiei, fă-l responsabil pentru compensarea pierderii şi pune-l să-şi ceară scuze. 169

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

Înjuratul În dezvoltarea lor, copiii de şcoală trec printro perioadă în care folosesc un vocabular murdar, înjură şi spun, la tot pasul, cuvinte urâte sau blesteme. La vârsta asta, este un comportament aproape normal, deoarece – pentru ei – înjuratul este un semn că sunt obişnuiţi cu lumea, sofisticaţi şi că nu le este teamă să fie răutăcioşi. Înjurăturile sunt folosite uneori, pentru a-şi impresiona prietenii şi a arăta că fac parte dintro gaşcă. De cele mai multe ori, copiii înjură când sunt în afara casei. Pe măsură ce copilul se maturizează, nu li se mai pare foarte atractiv să înjure. Câţiva, însă, continuă să vorbească urât; aceştia sunt aşa-zişii “incorigibili”. În afară de vocabularul murdar, ei au şi alte probleme personale şi sociale, exprimându-şi astfel furia faţă de cei din jur. Ca părinte, este bine să stabileşti o regulă clară: “În această casă nu se înjură!” Nu tolera, sub nici un motiv, înjurăturile adresate cuiva. Părinţii care înjură de faţă cu copiii îi învaţă pe aceştia să facă la fel. Nici n-ar trebui să fie surprinşi, dacă copiii îi copiază. În momentele de frustare şi tensiune maximă, înjurătura minoră face parte dintr-o comportare umană normală; deşi nepotrivită, este totuşi frecventă în numeroase familii. Dacă aşa ceva se întâmplă în casa ta, va fi greu să înveţi copilul să facă altfel. Dacă îl auzi înjurând, nu reacţiona excesiv, tot printr-o înjurătură. Nici pedepsele extreme nu sunt 170

- Alcătuieşte un grafic, în care să notezi comportările bune dintr-o săptămână; astfel poţi observa când are un comportament mai bun şi merită laude. - Vezi dacă atitudinea ta influenţează comportarea copilului şi cât de mult. - Examinează stilul de viaţă al familiei, modul în care este exprimată supărarea şi cum se rezolvă certurile. - Află dacă în şcoală există clase, în care se discută sau se învaţă despre rezolvarea conflictelor între copii. - Consultă medicul pediatru şi eventual psihiatrul, pentru a şti dacă are o problemă medicală. Copiii extrem de agresivi au nevoie de psihoterapie, un program de modificare a comportamentului şi eventual medicamente.

eficace, deoarece copilul înjură uneori numai ca să te provoace şi să vadă cum reacţionezi. În asemenea cazuri, nu-l lua în seamă. Recompensează-ţi copilul atunci când îşi exprimă nemulţumirea în mod corect, fără să înjure.

Fuga de acasă Cei mai mulţi copii fug de acasă din cauza unei crize familiale, sau când sunt în încurcătură şi se tem de pedepse. Tensiunea care domneşte în unele familii poate fi legată de tulburări în căsnicie, alcoolism, abuz fizic sau sexual, de situaţii de care copilul simte nevoia să scape. Strigătul lui de ajutor către societate se materializează în abandonarea căminului, menită să îl scape de problemele existente. Alteori, copiii simt că sunt o povară pentru părinţi sau că le creează dificultăţi şi fug de acasă, pentru a-i fi mai uşor familiei. În alte cazuri, aceştia pleacă de acasă pentru a-şi pedepsi familia. Sunt şi copii care vor doar să se distreze şi fug în căutarea unei vieţi mai bune. În afara familiei, ei se alătură unei lumi noi, de vagabondaj, cerşetorie, chiul, bande organizate, comerţ cu droguri, prostituţie, malnutriţie şi boli (inclusiv SIDA ). Sunt vulnerabili şi riscă să folosească tutunul, alcoolul şi drogurile, să fie exploataţi social sau sexual. Unii sfârşesc prin a trăi pe străzi (copiii străzii) sau în puşcărie. Vârsta la care se întâmplă asta cel mai des este între 13-15 ani.
Copil al străzii

Când copilul ameninţă că pleacă de acasă, discută cu el; întreabă-l despre greutăţile sau neliniştile pe care le are. Uneori, aceste probleme vin din teama de a-şi asuma responsabilităţi – cum ar fi şcoala – din dorinţa de a scăpa de ceva, de care îi este ruşine, ori vrea, pur şi simplu, să-şi manipuleze părinţii. Ameninţările cu părăsirea casei sunt un semn că tu şi copilul sunteţi în

conflict. Dacă ajungeţi în această situaţie, trebuie săl asculţi, să manifeşti mai multă simpatie faţă de el şi să-ţi modifici atitudinea. Dacă încerci să-i schimbi părerea şi să-l convingi că greşeşte, nu e bine, pentru că aşa recunoşti că eşti controlat de el. De fapt, copilul nu doreşte să-i schimbi părerea, ci să-i dai atenţie, să-l asculţi. Dacă te centrezi numai pe ai asculta ideea, îi ignori nevoile şi cauzele care duc la ameninţări. Încearcă să înţelegi acţiunile copilului şi să-i apreciezi punctul de vedere. Dacă ameninţările cu fuga de acasă sunt frecvente şi devin un mod de a rezolva conflictele prin şantaj, atunci copilul şi uneori întreaga familie sunt în criză şi au nevoie de ajutor calificat de la pediatru, psiholog, psihiatru de copii sau o asistentă socială. Stresul Pe parcursul anilor de şcoală, copilul este supus la numeroase presiuni, care vin din partea: părinţilor, colegilor, învăţatorilor etc. Neliniştile îl fac să reacţioneze în consecinţă, dar îl ajută şi să înveţe din ele. Cele mai multe nelinişti din viaţa copilului sunt medii ca intensitate şi fac parte dintr-o viaţă normală. Stresul cel mai mare pentru copii îl reprezintă însăşi şcoala. Alte temeri sunt generate de: - pot fi bolnavi, - iau eventuale note proaste,
Stresul scoaterii la tablă

- nu se joacă destul, - nu au prieteni, - nu petrec destul timp cu părinţii, - nu şi-au făcut lecţiile, - ajung târziu la şcoală, - transformările corpului lor, - certurile între părinţi, de învăţători (profesori), - sunt certaţi şi pedepsiţi. Stresul intens sau prelungit, indiferent de cauză, influenţează negativ copilul. Copiii care

se simt valoroşi, iubiţi şi sprijiniţi moral şi material fac faţă mai bine stresului. Reacţia la stres este influenţată de vârsta şi nivelul de dezvoltare a copilului: greutatea sau nasul mare constituie probleme minore la copilul de 6 ani, dar devin o preocupare stresantă la adolescent. Deşi părinţii nici nu observă de multe ori, copiii sunt foarte sensibili la modificările din jur, în special la reacţiile şi necazurile familiei, chiar dacă nu o spun. Dacă părinţii nu au de lucru, copiii trebuie să se adapteze la situaţia financiară a familiei şi la necazurile ei. Lipsa unei familii mari, care să includă părinţi, bunici, unchi, mătuşi şi veri, face copilăria mai stresantă. De asemenea, când ambii părinţi lucrează, iar copiii sunt nevoiţi să petreacă mai mult timp singuri, sunt mai neliniştiţi. Expunerea la violenţă – prin ziare, televizor, cinematograf, video – precum şi la dificultăţile economice, îi face conştienţi că trăiesc într-o lume nesigură, generatoare de stres. Nu toată tensiunea din viaţa copilului este dăunătoare: cea determinată de pretenţiile profesorilor de a-şi îmbunătăţi notele la şcoală sau de a participa la competiţii sportive este pozitivă. Satisfacerea acestor cerinţe măreşte capacitatea copilului de a face faţă, cu succes, dificultăţilor viitoare. Dacă stresul este continuu sau intens, se produc tulburări în corpul şi în mintea copilului. Din această cauză, inima bate mai tare şi mai repede, respiraţia creşte, apare constricţia vaselor de sânge, creşte tensiunea arterială şi cea musculară, durerile de cap sau de stomac îşi fac simţită prezenţa, iar copilul este mai trist, depresiv şi izolat. Dacă stresul persistă, copilul este mai susceptibil la boli şi prezintă simptome ca: oboseală, coşmaruri, scrâşnit din dinţi, insomnie, crize nervoase, traumatisme şi note proaste la şcoală. În faţa stresului, copiii recurg la diferite moduri de adaptare: - regresează şi tind să se comporte ca un copil mic, - neagă realitatea, ignorând-o, - îşi reprimă emoţiile, ascunzându-le. Unii copii se simt presaţi de părinţi care, deşi sunt bine intenţionaţi, le încarcă programul cu activităţi extraşcolare: muzică, meditaţii, sport ş. a. Mulţi simt că este stresant să “alerge” de la o activitate la alta, fără să se odihnească sau să se joace. Semne care arată că programul copilului este supraîncărcat: 171

COPILUL ŞCOLAR

- are dureri de cap şi de stomac; - pare obosit sau agitat, deprimat şi tăcut; - este mai puţin interesat de activităţi care înainte îi făceau plăcere; - arată mai puţin interes pentru şcoală şi lecţii, iar calificativele scad; - prezintă comportări anti-sociale, ca minciuna şi furtul; - pare mai dependent de părinţi. Sugestii pentru a-l ajuta să facă faţă stresului: - Fii tolerant şi nu îl forţa; acceptă-i comportamentul regresiv, dar ajută-l să-şi revină. - Menţine un echilibru între activităţile organizate şi cele neorganizate. Copilul poate beneficia şi de timp liber, pe care să-l petreacă cum vrea el, folosindu-şi imaginaţia şi interesele proprii (să-şi piardă timpul). - Limitează-i activităţile programate la cele în care excelează şi capătă deprinderi noi; cere-i părerea când îi planifici activitatea, nu-l obliga să facă ce nu-i place. - Vorbeşte cu el despre ceea ce-l nelinişteşte; dacă este foarte tensionat, încurajează-l săţi pună întrebări; căutaţi soluţiile potrivite. - Ajută-l să se pregătească pentru momentele stresante. - Modifică-i programul, astfel încât să se poată juca, relaxa. - Încurajează-l să-şi folosească imaginaţia şi talentele, pentru a crea jocuri care-i fac plăcere; oferă-i activităţi pentru a-i reduce tensiunea şi agresivitatea. - Nu-l ameninţa, când protestează. - Încurajează-l să participe la luarea deciziilor. - Ajută-l când îţi cere, nu-l ignora. - Ascultă-i glumele, spuneţi-vă bancuri. - Rezervă-ţi măcar un sfert de oră pe zi pentru copilul tău şi petreceţi acest timp într-o activitate aleasă de el; aşa te apropii de el, oferindu-i în acelaşi timp o perioadă lipsită de stres. Disciplina înseamnă a educa, nu a pedepsi sau a certa. Prin disciplină, copiii învaţă cum să acţioneze şi să se poarte în societate. Educarea copilului ocupă o mare parte din timpul părinţilor. Aceştia trebuie să corecteze anumite comportări ale copilului, care intervin simultan la vârsta 172

COPILUL NOSTRU

şcolară: prea mult timp petrecut la televizor, insuficient interes pentru studiu, dezinteres pentru cererile formulate, prea multă independenţă etc. Disciplinarea copilului, la aceasta vârstă, include: - exemple bune de comportare oferite de părinţi; - stabilirea unor limite adecvate vârstei; - comenzi specifice, clare; - o exprimare calmă; - ascultarea atentă a copilului şi încurajarea negocierii în familie; - ore puţine petrecute la televizor; - discuţii ale întregii familii, pentru rezolvarea problemelor disciplinare; - consecinţe clare, care decurg din comportamentul neadecvat al copilului; - timp petrecut cu un singur copil, căruia trebuie să-i dai o atenţie deosebită; - umor, pentru a scădea intensitatea unei situaţii; - timp liber, pentru ca părintele să-şi refacă energia.

Pedeapsa Poate fi o parte importantă a disciplinei. Accentul trebuie pus însă pe recunoaşterea şi aprecierea aspectelor pozitive ale purtării copilului. Pedepseşte doar fapta rea. Nu-l învinui sau critica pe copil, spunându-i că e tâmpit. Controlul asupra copiilor variază în funcţie de vârsta şi gradul de dezvoltare ale acestuia; disciplina de la 6 ani nu va fi aceeaşi cu cea aplicată la 11 ani.
Pedepsit de a-şi curăţa camera

Disciplina

Câteva feluri de pedepse : - Urmarea firească: „dacă nu te speli, vei mirosi urât, iar copiii vor râde de tine !”. - Consecinţa logică: în situaţii mai grave, părinţii aplică o pedeapsă, care pare logică şi demonstrează legătura dintre comportare şi urmarea ei: dacă şi-a spart mingea, pentru că era curios să vadă cum se desumflă, părinţii nu-i cumpără alta imediat.

Rolul părinţilor în educaţie Ca părinte, este normal să te simţi preocupat de comportarea copilului tău. Nu încerca, însă, să creşti un copil perfect – aşa ceva nu există; după cum nu există nici părinţi perfecţi. Ai încredere în tine şi în instinctele tale şi nu-ţi fie teamă să faci greşeli. Copiii sunt destul de rezistenţi şi iertători şi, în general, învaţă din greşelile lor. Bucuriile părinţilor nu trebuie să vină doar de la copii deoarece – în timp – ar putea fi dezamăgiţi. Ei au nevoie şi de alte activităţi şi preocupări, pentru a-şi menţine echilibrul sufletesc, precum şi de alte surse de dragoste şi dezvoltare. La această vârstă, copiii gândesc în termeni concreţi, dar sunt interesaţi să afle ce este divinitatea. Şi-l imaginează pe Dumnezeu ca pe o fiinţă umană din ceruri, care-i iubeşte şi are grijă de ei. Copiii cred în existenţa raiului şi a iadului şi ţin seama de asta în faptele lor. În materie de credinţă, influenţa familiei este mai puternică, decât cea a prietenilor şi a colegilor. Încep să facă diferenţa între natural şi supranatural, deşi nu înţeleg în totalitate ideea de dumnezeire. Copilul de vârstă şcolară se linişteşte, dacă spune o rugăciune sau merge la biserică.

- Punerea la colţ: pentru o purtare inacceptabilă, şcolarul din clasele primare este aşezat într-un loc liniştit şi ignorat pentru un timp. Acest lucru le permite ambilor – părinte şi copil – să se calmeze şi să revină repede la normal. Este eficace pentru copilul cu un comportament impulsiv, agresiv sau ostil. - Dojana trebuie folosită rareori, imediat după comiterea greşelii, numai când părintele îşi poate controla emoţiile. Nu trebuie făcută în mod umilitor, sarcastic sau cinic. Nu-i spune copilului un lucru de o sută de ori. - Pedeapsa fizică este forma cea mai ineficace de disciplină. Dacă îţi baţi copilul, te răneşti şi pe tine şi pe el. În acest fel arăţi că nu eşti în stare să comunici decât prin bătaie. Nu-ţi bate niciodată copilul! Dacă îi dai o palmă, explică-i calm de ce ai făcut-o, ce a provocat-o şi cât de supărat ai fost. Scuză-te faţă de copil pentru lipsa de control.

COPILUL ŞCOLAR
În noaptea Invierii

Rugăciunea lui către Dumnezeu include dorinţe concrete. După un timp, copilul îşi dă seama că nu toate rugăminţile îi sunt îndeplinite, dar nu se supără şi continuă să se roage. Deşi îl poţi expune la diferite credinţe şi practici, în final copilul va decide ce rol va juca religia în viaţa lui. Sugestii: - citeşte-i copilului povestiri spirituale din diferite religii, de la cea creştină la hindu; - îndrumă copilul să folosească religia ca pe o busolă morală, ca un ajutor de a-şi reduce stresul zilnic, ca o alinare în momente grele. Vârsta la care copilul este pregătit să meargă la şcoală depinde de personalitatea, temperamentul, dezvoltarea socială, pregătirea de la grădiniţă şi de legislaţia în vigoare. Copilul izolat şi retras se acomodează mai greu la şcoală; dacă limbajul său nu este evoluat poate să nu fie încă pregătit de şcoală; dacă merge prea devreme şi nu are succes în clasa întâi, poate să nu-i mai placă şcoala şi să aibă dificultăţi la învăţătură. Există anumite teste pentru a evalua nivelul de maturizare necesar, pentru a intra în clasa întâi, care măsoară: dezvoltarea muşchilor mari (mers, alergat, echilibru) şi a mişcărilor fine (folosirea creionului, legarea şireturilor). La intrarea în şcoală, un copil ar trebui:
Prima zi de şcoală

COPILUL LA ŞCOALĂ

DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ

173

- să îşi cunoască numele complet şi adresa, - să numere până la zece, - să repete un şir de cinci cifre, - să denumească anotimpurile şi zilele săptămânii, - să povestească fluent ce vede într-un tablou, - să se joace cu alţi copii, fără să se lupte sau să plângă, - să poată manevra fermoarul şi nasturii, - să folosească singur toaleta, - să rămână atent şi liniştit, în timp ce i se citeşte o poveste, - să răspundă în mod plăcut la cererile învăţătoarei. Pentru a evalua potenţialul elevului la începutul clasei I-a, învăţătoarea poate folosi unele teste, cum ar fi “Testul Kern”, care cuprinde cinci probe: mâzgălirea unei scrisori imaginare, desenarea unui omuleţ, copierea unei propoziţii scurte şi a unei serii de 10 puncte, aşezate într-o anumită ordine; testul durează 3 minute. Copiii care au mers la grădiniţă sunt avantajaţi. Programul multor grădiniţe echivalează, acum, cu cel predat în trecut copiilor, în prima clasă primară. Poţi pregăti copilul pentru şcoală, chiar dacă nu a fost la grădiniţă. Trebuie să-l înveţi tu cifrele, litere şi culorile; să capete cunoştinţe despre lume, plante, animale; să se joace cu alţi copii din vecini şi să facă un sport. Cum să evaluezi: Programul şcolar: dacă lecţiile sunt diferenţiate şi individualizate; copiii sunt grupaţi după abilităţi, sau fac parte dintr-o singură clasă; dacă învăţătoarea ia în considerare capacitatea şi nevoile fiecărui copil sau, din contră, prezintă întregii clase acelaşi material. Atmosfera din şcoală: învăţătorii sunt prietenoşi cu copiii şi îi respectă; le arată dragoste şi entuziasm pentru studiu; este ordine, dar nu atmosferă de rigidă; elevii se simt bine în şcoală; lucrările şcolarilor sunt expuse la panoul de perete; proporţia este de 25 de elevi la fiecare învăţător, în clasele primare; învăţătorii ajută elevii să înveţe cât mai mult. Dotarea şcolii: bibliotecă, materiale video, computere conectate la Internet, laboratoare pe specialităţi (muzică, artă, chimie, biologie) şi program de educaţie fizică. Educaţia fizică în şcoală trebuie să dezvolte condiţia fizică şi 174

COPILUL NOSTRU

deprinderile motorii. Activitatea sportivă trebuie să urmărească, mai degrabă, participarea şi cooperarea, decât performanţele elevilor. Măsurile igienice în şcoală: curăţenia, apa potabilă, toaleta, încălzirea, iluminatul, gradul de aglomeraţie, expunerea la zgomot şi alţi factori poluanţi; interzicerea fumatului; măsuri pentru prevenirea accidentelor; program de educaţie a sănătăţii (cabinete medicale dotate corespunzător) şi organizarea activităţilor extraşcolare. Este bine – la început – să duci tu copilul la şcoală. Pe drum, arată-i zonele mai periculoase, anumite intersecţii, semnele de circulaţie şi traficul. Obişnuieşte-l să poarte corect ghiozdanul: purtat incorect, poate determina sau accentua deformarea coloanei vertebrale (scolioza). Sugestii pentru a reduce neliniştea copilului în prima zi de şcoală: - Arată-i aspectele plăcute ale şcolii: se va juca, îşi va revedea colegii de grădiniţă şi va lega noi prietenii. - Va învăţa lucruri interesante. - Pune-i în ghiozdan un bileţel sau un desen, ca să-şi aducă aminte că te gândeşti la el. - Ajută-l să întâlnească un coleg, înainte de prima zi de şcoală şi să se joace împreună, aşa încât să aibă un prieten încă de la început. - Găseşte alt copil din vecini, cu care să meargă la şcoală, şi explică-le regulile de circulaţie. - Încurajează-l să-şi facă prieteni noi în clasă. - Asigură-l că îl vei ajuta, indiferent ce greutăţi ar avea la şcoală. - După şcoală, arată-i o atenţie şi o afecţiune deosebite: întreabă-l ce s-a întâmplat, punel să-ţi povestească cum a fost. - Discută cu el despre ce simte, ce îl îngrijorează. - Interesează-te ce alte activităţi există în afara şcolii (program sportiv, artistic) şi încurajează-l să participe. Copiilor, cărora le-a plăcut la grădiniţă, le va plăcea probabil şi la şcoală, deşi sunt diferenţe mari între grădiniţă şi clasa întâi. Ca să se simtă bine în clasa întâi, copilul trebuie să fie la acelaşi nivel cu restul clasei la citire şi matematică, să simtă că învăţătoarea îl place şi că ceilalţi elevi, în special cei de acelaşi sex, sunt prietenoşi şi îl respectă. Nu trebuie să

se simtă înfricoşat de criticile învăţătoarei, de violenţa colegilor, de murdăria sau de atmosfera de la toaletă şi din curtea şcolii, de felul cum ajunge şi se înapoiază acasă sau de programul care urmează. Clasa întâi este importantă pentru că îl formează şi îi dă primul impuls; după aceea este foarte greu să schimbi atitudinea faţă de şcoală şi evoluţia şcolarului. Copiii sunt mulţumiţi când obţin singuri succesul. Pentru a progresa, trebuie să se aştepte să şi greşească câteodată : vorbeşte-i despre asta, pentru a fi pregătit psihic. Sugestii: - Este necesar să cunoşti programul de şcoală al copilului. - Asigură-te din timp că înţelege indicaţiile învăţătoarei. - Participă cu interes la întâlnirile cu învăţătoarea. - Arată-i clar învăţătoarei, dacă şi ce probleme are copilul la şcoală. - Ascultă ce-ţi spune învăţătoarea, fii flexibilă. - Ia parte la activităţile organizate de şcoală, la care participă copilul. Ce ar trebui să afli din discuţia cu învăţătoarea: - dacă şi la ce materii copilul nu face eforturi pe măsura posibilităţilor; - cum se înţelege cu colegii: este prea timid sau prea agresiv; - dacă are întârzieri sau absenţe nemotivate; cum sunt făcute temele de acasă ;- ce poţi face acasă, pentru a-l ajuta; - la ce materii este bun şi cum poate fi stimulat; Înainte de întâlnirea ta cu ea, întreabă copilul dacă există ceva ce ar dori să discuţi cu învăţătoarea. După întrevedere, spune-i copilului ce ai aflat, apoi trimite o notă de mulţumire învăţătoarei. În primele clase, copilul învaţă cum să studieze. Acum se dezvoltă partea din creier care recunoaşte cuvintele citite şi memorarea; începe să înţeleagă sensul cuvintelor. Şcolarul începător are nevoie să fie lăsat să se descurce singur, să fie stimulat să gândească şi să i se acorde atenţie, când exprimă o idee – chiar dacă e greşită. Trebuie să i se pună întrebări pentru care există mai multe răspunsuri corecte. Este necesar ca părinţii să se asigure că şcolarul capătă deprinderi pentru învăţătură; cheia acestora este cititul.

COPILUL ŞCOLAR
Îndrumare afectuoasă a scrisului de mână

Din clasa a doua, şcolarul începe să înţeleagă ce citeşte, nu doar să decodifice scrisul. Copilul învaţă înţelesul cuvintelor, pe măsură ce le recunoaşte şi le silabiseşte sau în timp ce îi sunt citite. Puţini descoperă prin ei înşişi: cei mai mulţi au nevoie de ajutor. Ascultă-l în timp ce citeşte cu voce tare, pentru a vedea dacă înţelege. Cel care înţelege, se opreşte la virgule şi puncte, ori zâmbeşte când citeşte ceva comic; dacă pronunţă un cuvânt greşit, se miră, este nemulţumit şi încearcă să se corecteze; îi place să citească şi ştie să spună ce a citit. Copilul care doar recunoaşte şi pronunţă cuvintele, citeşte monoton, fără intonaţie şi punctuaţie; nu observă când a citit greşit un cuvânt; nu poate să silabisească; nu poate povesti ce a citit; nu ştie că trebuie să şi înţeleagă, ceea ce citeşte; nu citeşte cu plăcere; curând, cititul devine o tortură. Sugestii: - Pune-l să citească cu voce tare, pentru a prinde ideea şi pentru a înţelege că fiecare poveste are un început, un cuprins şi o încheiere şi că instrucţiunile se dau în ordine (de exemplu, o reţetă de bucătărie). - Ajută-l să citească cu plăcere. - Învaţă-l să comenteze în timp ce citeşte o poveste. - Citeşte-i, la rândul tău, mult şi stimulativ. - Consultă învăţătoarea pentru ajutor. În primele două clase, după ce înţelege ce citeşte, copilul face alte trei salturi mari: înţelege ce citeşte şi află lucruri noi; scrisul devine automat şi e folosit pentru exprimarea gândurilor, în mod ordonat şi foloseşte cifrele pentru a rezolva probleme. Sugestii pentru a ajuta copilul să înveţe cu plăcere: - Ascultă-l şi fii atentă la problemele lui. - Citiţi, recitaţi poezii şi cântaţi înpreună. 175

COPILUL NOSTRU

- Arată-i că îţi place să citeşti. - Râzi cu hohote când citeşti ceva comic. - Ţine în casă cărţi, hărţi, almanahuri, un glob pământesc şi alte materiale de studiu. - Împrumută o carte de la el şi citeşte-o, pentru a te amuza. - Aranjează-i în casă un loc liniştit, pentru studiu. - Căutaţi împreună cuvinte în dicţionar. - Ia-l la bibliotecă, să împrumute cărţi : să şi le aleagă singur. - Limitează timpul de privit la televizor la 3 – 7 ore pe săptămână. - Permite-i o jumătate de oră de citit în pat; nu fă scandal, dacă citeşte în secret, sub plapumă. - Controlează-i temele. - Lasă-l să citescă cu voce tare instrucţiunile reţetelor de gătit, de circulaţie etc, ca un mod direct de a aprecia însemnătatea cuvintelor. - Încurajează-l să scrie bileţele prietenilor, rudelor, iar – mai târziu – să ţină un jurnal propriu. - Ia-l la muzee şi manifestări culturale. - Discută cu el ştirile zilnice. - Exploraţi şi învăţaţi împreună despre plante, animale şi geografie. - Întâlneşte-te periodic cu învăţătoarea. Copilul învaţă că scrisul este un mod de a comunica o idee sau un sentiment; dacă nu ştie să scrie bine, în loc să se concentreze cum să exprime o idee, se concentrează pe fiecare literă sau cuvânt. Cu cât şcolarul scrie mai mult, cu atât este mai bine. Părinţii îi pot cere să le scrie zilnic un bileţel. Sugestii : - Ajută-l să-şi întărească memoria, învăţându-l cum să se concentreze pe un obiect, diferite tehnici de aducere aminte (să-şi aşeze cărţile în ghiozdan, să-şi înfăşoare un fir de aţă pe deget pentru a-şi aminti, că trebuie să-şi pună jucăriile la loc, să-şi noteze ce are de făcut a doua zi etc.). - Cere-i să te ajute la calculele din viaţa de zi cu zi: ce mai rămâne din salariu – după plata întreţinerii, a luminii şi a telefonului, cât mai trebuie să economisească – pentru a-şi cumpăra o jucărie sau cărţi; repetaţi tabla înmulţirii, în timp ce vă plimbaţi.

În primii ani de şcoală, învăţătoarea remarcă dificultăţile de studiu ale copiilor: impulsul de a fi perfecţi, timiditatea sau neatenţia. Ei învaţă cum să se comporte şi să se facă plăcuţi; se obişnuiesc să fie acceptaţi astăzi şi respinşi a doua zi. Învăţătoarele au tendinţa să dea mai multă atenţie băieţilor, în timp ce fetele sunt forţate să participe mai puţin. Există riscul de a se forma un cerc vicios, în care băieţii sunt recompensaţi, pentru că-i reţin atenţia învăţătoarei, iar fetele sunt tot mai puţin înclinate să o solicite. Învăţătoarele cu experienţă acordă un timp egal atât fetelor, cât şi băieţilor şi pun şcolarii să lucreze pe grupe. Sugestii: - Încurajează-ţi fata să răspundă în clasă. - Cere-i părerea în probleme serioase. - Ascult-o şi conversează cu fiica ta, de parcă ar fi un adult.
Supravegherea lecţiilor

Activitatea în clasă

176

Începând din clasa a IV-a, copiii citesc de plăcere, pentru a învăţa lucruri noi, fac diferite experimente, dintre care pe unele le termină acasă. După clasa a IV-a, structura orelor şi relaţiile cu profesorii devin mai complexe şi pot influenţa modul de a învăţa al copilului. Modul în care iubeşte un profesor sau altul se reflectă în cât de mult învaţă copilul, la materia respectivă. Când era mic, copilul îşi iubea învăţătoarea şi o înţelegea; acum vrea ca profesorii să-l înţeleagă pe el. Când profesorul îl înţelege, acesta îl iubeşte cu înflăcărare; uneori întreaga clasă este îndrăgostită de un profesor. Fetele continuă să fie recompensate pentru drăgălăşenie, în timp ce băieţii cer să li se acorde atenţie. Copilul resimte profund felul în care este privit de colegii săi. Fiecare are un loc şi o reputaţie în structura clasei; trebuie să fie atent tot timpul pentru a şi le menţine.

Copilul care învaţă bine este dezaprobat de colegi, când: - ia note mari la materia predată de un profesor neagreat, - cei care domină în clasă nu învaţă bine; îl poreclesc „tocilar”. Modul de a învăţa începe să se diferenţieze. Unii elevi pot gândi mai profund decât alţii. Aceasta se datorează nu numai inteligenţei, ci şi apropierii pubertăţii. Înainte de această perioadă, copilul gândeşte mai ales în termeni concreţi: încearcă o idee şi vede ce se întâmplă. Hormonii pubertăţii par să maturizeze mintea. La pubertate, copiii încep să gândească abstract: emit o teorie, pe care o pot verifica mintal, imaginânduşi astfel, dinainte, ce se poate întâmpla. Fetele la care pubertatea se instalează mai repede, par mai isteţe, decât băieţii. Complexitatea mintală la pubertate îngreunează înţelegerea dintre părinţi şi copii. În această perioadă pot apărea probleme la învăţătură. Învăţătorii cred că numărul de minute, pe care un copil trebuie să-l acorde lecţiilor, este echivalent cu anul de studiu, înmulţit cu zece. Un copil de clasa a IV-a trebuie să-şi rezolve temele pentru acasă în aproape 40 de minute. Lasă-l să lucreze în acelaşi loc şi la aceeaşi oră, în fiecare zi. Dacă nu are camera lui, masa din bucătărie este la fel de bună. Are nevoie de suficientă lumină şi linişte. Temperatura optimă a camerei este de 18-20 grade C. Pentru fiecare şcolar există un timp optim pentru rezolvarea temelor. La început, unii elevi le cer părinţilor să stea lângă ei, în timp ce-şi fac temele; chiar dacă accepţi, nu trebuie să-i faci tu lecţiile. Uneori, are nevoie de ajutor pentru a se concentra sau a începe lucrul; alteori, este nevoie să-i explici o problemă; lasă-l pe el să încerce înainte de a-i oferi ajutor. Dacă îţi cere în mod repetat să-l ajuţi la lecţii, atunci discută cu învăţătoarea; poate că are nevoie de îndrumări mai precise în clasă, pentru a-şi face singur lecţiile. Învăţătorii folosesc temele pentru acasă şi pentru a ajuta elevii să-şi dezvolte autodisciplina şi să se obişnuiască să fie organizaţi şi să studieze. Când îi ceri ceva învăţătoarei, încearcă să te pui în locul ei. Laudă orice merită lăudat; trimite-i chiar o notă de mulţumire.

COPILUL ŞCOLAR
Baza învăţăturii – cărţile

Pregătirea temelor

Nu uita să-ţi lauzi copilul, pentru eforturile şi succesele sale în rezolvarea temelor pentru acasă. Fă comentarii despre cât este de completă şi curat scrisă tema: în acest fel îl lauzi, fără să-i pui note, ca la şcoală. Spune altora, aşa încât copilul să audă, cât de mândră eşti că îşi face lecţiile zilnic. O mângâiere sau o îmbrăţişare sunt de asemenea o bună recompensă. Cauze pentru care copilului întârzie cu lecţiile: - este obosit, flămând, dornic să se joace sau sătul de şcoală. Pune-l să-şi facă lecţiile la altă oră; - este distras de: televizor, gătit, ţipetele unui sugar, câine; - are mai multe lecţii, decât poate face; - nu a înţeles lecţia la şcoală şi nu vrea să-ţi ceară ajutorul; - se simte neapreciat şi încearcă să atragă atenţia părinţilor; - e răcit, constipat sau are tulburări de vedere sau de auz; - este îngrijorat de ceva de la şcoală (ex. batjocura unor colegi) sau de acasă (are grijă de un frăţior, mama este internată în spital sau tatăl este alcoolic); - se revoltă, când are impresia că părinţii consideră că lecţiile sunt fără importanţă sau uşoare; - este dezorganizat, nu ştie unde îi sunt cărţile, caietele, creioanele; - nu vrea să meargă la culcare, - nu se poate concentra, având deficit de atenţie. În clasele mai mari, temele pentru acasă sunt fie neinteresante, fie plăcute. Cele neinteresante sunt cele la care copilul trebuie să înveţe pe de rost, ca tabla înmulţirii; ele pot deveni mai interesante, dacă îi explici că au o anumită logică (de exemplu, înmulţirea cu 7 este ca urcarea pe o scară, câte 7 trepte deodată). Temele plăcute îi 177

COPILUL NOSTRU

solicită imaginaţia şi gândirea logică: probleme de matematică, proiecte de ştiinţă, poezii, istorie şi geografie.

178

Părinţii trebuie să-i arate copilului un interes real pentru ceea ce învaţă şi pentru progresele sale: - Citeşte acasă, cu voce tare, împreună cu el. Lasă-l şi pe el să-ţi citească şi discutaţi împreună despre cărţi. - Învaţă-ţi copilul să îndrăgescă farmecul vorbirii şi al conversaţiei, povestindu-i despre familie şi cultura neamului. - Stabileşte un program zilnic, care include un timp pentru rezolvarea temelor. - Arată-i că te aştepţi să înveţe foarte bine, că munca grea şi punerea minţii la contribuţie sunt singurul mod de a te realiza în viaţă. - Ajută copilul să-şi creeze formule memotehnice, pentru a memora mai uşor, şi îndeamnă-l să-şi facă temele în mod organizat; arată-i că fiecare paragraf are o idee principală şi – dacă le scoţi şi le legi una de alta – poţi forma un rezumat al textului. Ajută-l să-şi termine tema care, în final, trebuie să arate ca o descriere, în care fiecare propoziţie are sens, fiecare paragraf are o idee, iar cuvintele sunt scrise corect şi îngrijit. - Alt mod de a-l ajuta la lecţii este să-l pui pe el să fie profesor şi să-ţi predea lecţia; astfel, copilul îşi consolidează cunoştinţele, iar părintele poate chiar afla câte neveste a avut Ştefan cel Mare! - Deşi trebuie să se obişnuiască cu studiul, jocul este la fel de important pentru dezvoltarea fizică, emoţională şi socială a şcolarului. După o zi lungă la şcoală, are nevoie şi de timp liber. Ajută-l să găsească activităţi care se potrivesc mai bine temperamentului său: jocuri cu alţi copii, mersul pe bicicletă, sporturi de echipă, o limbă străină, lecţii de muzică sau combinaţii între acestea. - Discută cu copilul despre activitatea sa la şcoală, dar nu-l întreba numai: „Ce ai făcut la şcoală?”, pentru că rişti să-ţi răspundă invariabil: „Nimic”. Uneori, este mai bine să vorbeşti cu el mai târziu sau seara: la întoarcerea de la şcoală, poate fi obosit şi vrea să se joace, să se odihnească sau să mănânce. Întrebările pot fi specifice şi neutre, de exemplu: „Ce aţi învăţat nou astăzi la şcoală?”, „La ce întrebări ai răspuns?”, „Ce lecţii v-a dat pentru astăzi?”.

Dezvoltarea competenţei

După clasa a IV-a, lecţiile devin mai grele, iar studiul mai organizat – necesitând mai multă atenţie şi efort. În acelaşi timp, copilul vrea mai multă autonomie şi responsabilitate şi mai puţin amestec din partea părinţilor. Presiunea exercitată asupra copilului de către părinţii ambiţioşi sau anxioşi, prin meditaţii, ore suplimentare, programe extraşcolare ş.a., poate duce la nevroză de suprasolicitare, manifestată prin epuizare nervoasă, somnolenţă sau insomnii, apatie sau indiferenţă faţă de şcoală, iritabilitate şi scădere a randamentului şcolar. Sugestii pentru a ajuta copilul la lecţiile pentru acasă: Citirea Îndrumă copilul: - Să împartă capitolele în subcapitole. - Să găsească ideea principală din fiecare paragraf. - Să scrie un rezumat, să scoată ideile principale; poate adăuga la ele notiţele luate în clasă. Compunerea Pregăteşte copilul: - Să facă mai multe ciorne. - Să scrie la întâmplare multe idei legate de subiectul compunerii; să le aranjeze într-o ordine logică. - Să scrie, la început, fără a da atenţie caligrafiei sau punctuaţiei. - Să revadă ultima ciornă, cu atenţie la înţelesul lucrării, legătura logică dintre fraze, exprimarea completă a unei idei, alegerea cea mai potrivită a cuvintelor şi uşurinţa de a fi citită. - Să mai citească încă o dată lucrarea, pentru a o corecta, din punct de vedere gramatical şi al semnelor de punctuaţie. Matematica - Îndrumă-l să studieze pentru a stăpâni operaţiile de bază: adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea, până când devin automatisme. - Pune-l să facă suficiente exerciţii, până când le înţelege bine. - Foloseşte orice ocazie pentru a-l învăţa zecimalele. - Pentru fracţii, foloseşte-te de ceva concret (tăierea unei bucăţi de pâine). Educaţia fizică - Încearcă să compensezi orele de educaţie fizică de la şcoală, cu activităţi potrivite pentru întreaga familie.

Gata de start

- Mersul pe bicicletă, plimbările mai scurte sau mai lungi, mersul pe munte, drumeţiile montane, fotbalul, înotul şi schiul sunt activităţi pe care copiii le pot îndrăgi şi apoi practica toată viaţa. - Mersul, în special, este o activitate fizică la care poate participa întreaga familie, aproape oriunde, oricând şi cu puţine eforturi materiale. Alte îndrumări : - Încurajează-l să asculte muzică şi să se exprime prin cântec; să participe la cor pentru a-şi forma şi educa vocea şi simţul muzical. Cântaţi împreună sau cu întreaga familie de sărbători, în excursii, la plimbare etc. Faceţi haz împreună: cântaţi „Mulţi ani trăiască” de câte ori tăiaţi o prăjitură pregătită în casă. Ascultaţi şi discutaţi despre diferite genuri de muzică: populară, clasică, jazz, house, instrumentală. - Alege-ţi împreună un proiect comun: aşează harta ţării în camera lui, pe un perete şi referă-te în mod frecvent la ea: „Ce traseu preferi pentru raliul României?”. - Încurajează-l să viziteze şi să folosească biblioteca şcolii; bibliotecile vor deveni „centre de învăţătură”, fiind dotate cu material audio-video şi computere conectate la Internet. Dacă poţi, donează cărţi la biblioteca şcolii, implicându-l şi pe el în această acţiune. - Asigură-te că ia zilnic o masă hrănitoare de dimineaţă, că doarme şi se odihneşte suficient. - Laudă-l pentru rezultatele obţinute, dar – mult mai important – laudă-l pentru efortul depus. Dorinţa de a învinge cu orice preţ şi competiţia care există între copii, în şcoală, îi pot

face să trişeze. Chiar copiii mai mici trişează, când se joacă. Pe măsură ce cresc, în relaţiile dintre colegi se pune bază pe noţiunile de cinste şi dreptate, iar micile înşelătorii sunt mai puţin tolerate. Dacă copilul este forţat în permanenţă să exceleze în tot ceea ce face, se apără trişând, iar scopul devine mai important decât mijloacele. Când afli că a copiat la şcoală, explică-i cât de ruşinos este; încearcă să afli, dacă l-ai stresat sau dacă presiunea din partea ta sau a profesorilor a fost prea mare. Ajută-l să-şi îmbunătăţească metodele de studiu; pedepsele sunt mai puţin utile, în astfel de situaţii. Tentaţia de a trişa este mai greu de stăpânit, atunci când societatea o încurajează. Unii copii nu sunt prea entuziasmaţi să meargă la şcoală. Ideea de a fi departe de părinţi îi nelinişteşte. Alţii evită să meargă la şcoală, de teamă că nu vor face faţă. “Frica de şcoală” apare când copilul refuză pur şi simplu să se ducă la ore, invocând diverse motive. Se plânge că nu se simte bine şi acuză simptome vagi, inexplicabile. Anxietatea le poate provoca dureri de cap, de stomac, hiperventilaţie, greaţă, ameţeli sau – mai rar – vărsături, diaree, febră ori scădere în greutate. Aceste simptome apar, de obicei, în zilele de şcoală şi dispar ca prin farmec de sărbători sau la sfârşitul săptămânii; este necesar consultul medical. Prin aceste tulburări emoţionale, copilul încearcă să le comunice părinţilor că îi este frică de nereuşita la şcoală, că are probleme cu alţi copii (de ex. este batjocorit pentru defecte fizice), că toaleta murdară de la şcoală îi provoacă repulsie, că se teme de confruntarea cu o învăţătoare neînţelegătoare sau de ameninţări şi bătaie. Chiulul de la şcoală este mult mai grav la copilul mai mare şi la preadolescent. Sugestii: - Află de ce nu vrea să meargă la şcoală. Fii înţelegător şi sprijină-l! - Încearcă să rezolvi situaţiile stresante care-i produc probleme; arată-i că îi înţelegi grijile, dar insistă să se înapoieze imediat la şcoală; cu cât stă acasă mai mult, cu atât îi va fi mai greu să se întoarcă. - Explică-i că este sănătos şi că simptomele de care se plânge sunt legate de grijile lui 179

COPILUL ŞCOLAR

Fuga de la şcoală

Trişatul la şcoală

COPILUL NOSTRU

Diferenţele la învăţătură dintre băieţi şi fete

(note, lecţii, teama de profesori sau violenţa colegilor). - Fă-l să înţeleagă că şcoala îi este necesară pentru a realiza ceva în viaţă (educaţie, profesie, situaţie materială, prestigiu moral). - Nu-l întreba cum se simte; dacă se dă singur jos din pat, atunci poate merge la şcoală. Dacă se duce şi participă regulat la lecţii, simptomele îi vor dispărea. - Fă-l să se obişnuiască gradat cu ideea că trebuie să se întoarcă: în prima zi se scoală de dimineaţă, se îmbracă şi merge cu tine la şcoală, fără a rămâne la ore, astfel încât să-i simtă doar „prezenţa”; a doua zi merge la şcoală doar pentru o jumătate de zi sau doar la lecţiile favorite; a treia zi merge pentru o zi întreagă ş.a.m.d. - Consultă medicul pentru a elimina suspiciunea unei boli fizice (anemie). Dacă examenul medical arată că nu este bolnav, medicul pediatru îi spune personal că se poate înapoia la şcoală. - Cere ajutorul asistentei medicale de la cabinetul şcolar (a cărui existenţă este de dorit), astfel încât, dacă copilul se plânge de ceva, să-l ducă înapoi în clasă. - Cere sprijinul cadrelor didactice. Dacă există vreun copil care-l terorizează, sau sunt neînţelegeri cu învăţătoarea, discutăle cu personalul şcolii. Copilul nu trebuie să primească un tratament special; simptomele trebuie privite cu înţelegere, iar dacă stă în pat, ziua nu trebuie transformată într-o sărbătoare: nu are voie să primească vizitatori şi trebuie supravegheat. Simptome necesare pentru a ţine copilul acasă: febră peste 38º, vărsături, diaree, o erupţie pe piele, dureri de stomac, de ureche, de dinţi sau de spate.

180

Din cauza diferenţelor biologice, felul cum învaţă băieţii este diferit de cel al fetelor. Creierul băieţilor e organizat pentru a observa mai bine legăturile spaţiale. Corpul callos (legătura dintre cele două jumătăţi ale creierului, numite şi emisfere cerebrale) este mai mic decât la fete, aşa încât cele două jumătăţi comunică mai puţin între ele.

Diferenţele dintre organizarea anatomică a creierului la băiat şi fată sunt exprimate şi prin modul diferit de a citi şi a învăţa. Comparativ cu creierul fetei, cel al băiatului este activat mai puţin când citeşte, de aceea băieţii tind mai mult să memoreze, deoarece nu absorb aşa de multe date, ca fetele. Când citesc, ei au nevoie de mai mult timp şi atenţie, decât fetele, altfel învaţă prin memorizare. La şcoală, fetele sunt ceva mai în urmă la matematică şi ştiinţă, iar băieţii la citit. Fetele au tendinţa de a se concentra asupra unui lucru mai îndelung, în timp ce băieţii aruncă doar o privire şi – astfel – par mai superficiali. Creierul băieţilor este orientat spaţial, ceea ce îi face mai buni la legăturile logice decât la cele emoţionale. La aceasta se adaugă efectele testosteronului.Testosteronul provoacă o descărcare rapidă de tensiune şi un nivel ridicat de agresiune, ca în sport. Băieţii sunt antrenaţi astfel să devină competitivi. Creierul fetelor secretă mai multă serotonină, ceea ce le oferă un control mai mare al impulsurilor. O fetiţă tinde să fie mai calmă, decât un băiat de aceeaşi vârstă. De asemenea, secretă mai multă oxitocină, hormon corelat cu dorinţa de ocrotire a copiilor: aceasta explică predilecţia fetelor pentru jocul cu păpuşi. Lobul occipital se dezvoltă mai repede la fetiţe, ca urmare – creierul acestora poate prelua mai multe date decât cel al băieţilor; fetiţele disting mai uşor vocea părinţilor şi sunt mai sensibile la zgomote, decât băieţii. Fetele simt, aud şi au simţul mirosului mai puternic, decât cel al băieţilor. La fete, simţurile sunt mai dezvoltate, decât la băieţi. Băieţii gândesc linear şi numesc asta logică, fetele gândesc disparat şi numesc aceasta intuiţie. Fata are nevoie de puţin spaţiu pentru joacă, dar băiatul îşi întinde jucăriile prin toată casa. Părinţii şi educatorii trebuie să ofere băieţilor mai mult spaţiu, să le vorbească mai tare şi mai poruncitor, decât fetelor. Combinaţia de testosteron şi modul de organizare a creierului creează, la băieţi, un sistem social agresiv. Băieţii au nevoie de limite mai stricte. Aceste limite sunt trasate de tata, bunici şi alţi bărbaţi din jur. Nu poţi să creşti bine băieţii, dacă nu ai – în primul rând – o familie puternică. Mass-media a preluat – în parte şi nu întotdeauna în mod fericit – rolul educativ al familiei. Băieţii sunt mai predispuşi la accidente, din

cauză că le plac activităţile riscante. Ei au nevoie să înveţe cum să-şi canalizeze energia, aşa încât să se poată dezvolta şi exprima în mod sănătos, acceptabil social. Copiii sunt crescuţi mai ales de mame. Fetele se identifică cu mama. În lipsa tatălui, băieţii iau uneori exemple de la cei din gască. Rolul mamei este mai evident în prima decadă a vieţii, cel al tatălui – în a doua. Mama este bună în insuflarea judecăţii critice, mai ales în primii 10 ani de viaţă. O dată cu pubertatea, însă, discernământul critic, diferenţa dintre fantezie şi realitate, dintre show şi viaţa reală, trebuie învăţate de la tată. La pubertate, băiatul are nevoie de o atenţie deosebită din partea tatălui. Prin exemplul lui, acesta îl învaţă autodisciplina. Tatăl dă exemplu băieţilor, prin felul în care are grija de familie şi îşi iubeşte soţia. El îşi îngrijeşte copiii, în loc să îi părăsească, să devină alcoolic sau să divorţeze. Cei mai mulţi băieţi se dezvoltă normal, devenind bărbaţi cu o viaţă spirituală şi emoţională bogată. Cei care nu pot fi educaţi pot deveni, însă, abuzivi şi distructivi. La vârsta şcolară, copilul este mai independent, are grijă mai bine de el şi participă la treburile casei. Continuă – însă – să aibă nevoie de supraveghere şi de îndrumare părintească, în special în ceea ce priveşte şcoala, activităţile din timpul liber şi prieteniile.
Supravegherea lecţiei de scris

Şcolarul şi familia sa

După 7 ani, şcoala joacă rolul principal în viaţa copilului. Acesta îşi dezvoltă dragostea de a învăţa, este mândru de realizările sale şi se îndepărtează tot mai mult de părinţi. Învăţătorii şi profesorii devin o sursă de sprijin şi un model de urmat. Pentru alţii – însă – lipsa motivării, neînţelegerile cu învăţătorii, obiceiurile proaste de studiu sau anxietatea, provocată de separarea de familie, creează nemulţumiri şi dificultăţi la învăţătură.

Rolul familiei - este locul unde copiii şi adulţii se simt iubiţi, încurajaţi şi susţinuţi să-şi realizeze visurile. - dezvoltă individualitatea; permite membrilor să se exprime deschis, să-şi împărtăşească gândurile şi sentimentele şi să fie ascultaţi cu înţelegere. - dă echilibru; dă curs veseliei, impune reguli flexibile, dă speranţe. - permite comunicarea părerilor şi sentimentelor diferite şi negocierea. În orice familie există, totuşi, dezacorduri şi conflicte. - instruieşte copiii şi îi îndrumă în privinţa principiilor morale, a disciplinei şi a comportării în societate; este încurajată cunoaşterea. - oferă copiilor un sentiment de continuitate şi o bază de la care pornesc să crească şi să se dezvolte. Funcţiile familiei se dezvoltă treptat; este nevoie de eforturi şi timp pentru a forma o familie „bună”, eficientă, capabilă de adaptare şi funcţională. 181

Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să studieze: - Urmăreşte-i programul, vezi cum se adaptează şi care sunt progresele şcolare. - Cunoaşte-i învăţătoarea şi discută cu ea. - Încurajează-l să-ţi arate ce a învăţat nou. - Supraveghează efectuarea temelor, dar nu i le face tu. - Limitează-i timpul petrecut în faţa televizorului. - Încurajează-l să citească, să scrie, să se exprime, să cânte, să facă sport etc. - Fii atent ce fel de prieteni îşi face şi la activităţile lor de joc; încearcă să cunoşti părinţii prietenilor copilului tău. Prietenii devin tot mai importanţi în viaţa copilului: el petrece acum mult timp cu colegii, la şcoală sau în afara ei. Este preocupat să fie acceptat de prieteni, simte nevoia să fie ca ceilalţi şi să fie considerat valoros. Familia este şi ea extrem de importantă, deoarece îi oferă sentimentul apartenenţei şi al identităţii. Este – sau ar trebui să fie – un suport emoţional şi o sursă de confort, protecţie, siguranţă şi educaţie; neamul din care te tragi oferă o reţea de legături de sânge şi sociale. Aici se formează sentimentul de reciprocitate, de a da şi a primi dragoste, de empatie (înţelegerea sentimentelor celuilalt).

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

Părinţii deţin puterea şi autoritatea în familie: familiile nu sunt democraţii. Pe măsură ce copiii cresc, ei cer şi li se dă mai multă independenţă, părerile lor sunt luate în considerare, dar părinţii au ultimul cuvânt de spus. Când copilul crede că are prea multe treburi de făcut în casă, lasă-l să-şi exprime părerea, dar ia tu decizia finală – ca părinte; explică-i de ce ai luat această hotărâre, fără să îi laşi impresia că îţi ceri scuze. Va continua să te iubească, deşi nu te va place întotdeauna. Prin tradiţie, taţii sunt figura autoritară a familiei, principala sursă de venit şi ultimul cuvânt le aparţine. Mama are grijă de copii, răspunde de latura emoţională, păstrează familia unită şi îi asigură o funcţionare armonioasă. Familia tradiţională, în care tatăl este singurul care munceşte şi întreţine gospodăria, iar mama este casnică, a suferit mari schimbări în ultimele decenii. În prezent, tot mai multe femei lucrează în afara casei, o parte dintre ele fiind singure sau divorţate. Familia tradiţională, care cuprindea mai multe generaţii, cu bunicii care locuiau, adesea, împreună cu copiii şi nepoţii, aproape a dispărut. Structura familiei de modă veche s-a modificat, datorită industrializării, urbanizării, schimbărilor economice, a migrării către oraşe şi a emigrării. Lipsa unei familii numeroase îşi pune amprenta pe dezvoltarea fizică şi emoţională a copilului. Prea des şi fără discernământ, bătrânii sunt îndepărtaţi din familiile cu copii, pentru ca mai târziu să li se ducă lipsa. Ştiinţa modernă confirmă înţelepciunea populară: “Cine nu are bătrâni, să-i cumpere.”
Intimitate emoţională cu bunica

182

Pe măsură ce copilul creşte, legăturile dintre membrii familiei se schimbă. Distanţa emoţională dintre părinte şi copil se măreşte. Dacă, în primul an de şcoală, copilul abia aştepta să vină acasă să-i povestească mamei cum a fost, la 9 ani devine mai reţinut şi încearcă să-şi ţină părinţii mai la distanţă. Din clasa a II-a sau a III-a, copiii preferă să petreacă mai mult timp vorbind şi

jucându-se cu prietenii, decât cu părinţii lor. Această extindere a legăturilor copilului în afara familiei trebuie respectată. Sunt însă activităţi de care trebuie să ştii, care nu fac parte din intimitatea copilului, aşa cum dă el de înţeles. Dacă fumează, consumă alcool sau ia droguri, dacă i s-au făcut avansuri sexuale de către alt copil, adolescent sau adult, trebuie să-i spui ferm: “Am dreptul să ştiu ce se întâmplă!” şi să intervii imediat. Fiecare membru al familiei are nevoie de o anumită intimitate. Copiii învaţă acasă să respecte intimitatea altora. Ori de câte ori este posibil, bate la uşa copilului, când aceasta este închisă. Învaţă copilul să respecte spaţiul şi lucrurile celorlalţi. Este bine să nu uiţi, totuşi, că un copil nu este un adult; nu te aştepta să-ţi fie confident sau cel mai bun prieten, copleşindu-l cu problemele şi grijile tale. Pentru că este sensibil şi te cunoaşte imediat când nu ţi-e bine, spune-i că ai unele dificultăţi, care vor trece: o discuţie amănunţită nu este necesară. Pentru copil poate fi o povară, dacă îl încarci cu problemele tale şi încerci să obţii sprijin emoţional de la el. Discutaţi ce poate face ca să te ajute: dacă ţi-ai pierdut slujba şi ai dificultăţi financiare, spune-i că te poate ajuta la unele treburi casnice sau că va fi nevoie să renunţe la câte ceva, cum ar fi convorbirile telefonice. Conflictele nu trebuie lăsate nerezolvate. Membrii familiei trebuie să înveţe cum să negocieze între ei şi să le rezolve; când dezacordurile sunt rezolvate cu succes, unitatea familiei se întăreşte. Unele familii nu pot rezolva conflictele; membrii lor neagă faptul că ar exista probleme sau “apelează” la o a treia persoană, ca mediator. Uneori, când nu sunt capabili să-şi rezolve propriile conflicte, cei doi oponenţi se alătură, îndreptându-şi atenţia către un alt membru al familiei, pentru a evita problema reală. În fiecare familie se formează alianţe, coaliţii şi rivalităţi. Într-o familie sănătoasă, acestea nu durează mult şi nu dăunează. Caracteristicile familiilor, care au probleme şi nu le pot rezolva: - comunicare proastă: evită să discute unul cu altul sau nu au învăţat cum să asculte ceea ce încearcă alţii să spună. - evită discutarea problemelor sau le neagă: asemenea familii nu au capacitatea de a negocia şi nu pot să treacă peste sentimentele lezate.

Activitatea zilnică Familia cu copii necesită respectarea unui program regulat şi consistent. Acesta nu trebuie să fie foarte riguros, ci să impună un echilibru între studiu şi joacă, ordine şi relaxare. Dimineaţa, în timpul săptămânii, programul va fi mai uşor, dacă ghiozdanul este pregătit de cu seară; poate chiar şi hainele, deşi uneori copiii se pot răzgândi. Încearcă să rezolvi problema, fără să discuţi prea mult; permite-i copilului să aleagă. Până va putea să folosească un ceas deşteptător, trezeşte tu copilul, în fiecare dimineaţă. Foloseşte un ton vesel, fii blândă, dar fermă şi rămâi alături de el, până se ridică din pat. Dacă opune rezistenţă, va trebui să fii mai fermă şi să-l dezveleşti; dacă se scoală greu, poate fi un semn că se culcă prea târziu şi – atunci – trebuie schimbat orarul de seară. Limitează spălatul de dimineaţă la 10 minute; asigură-te că-şi mănâncă micul dejun, chiar dacă nu-i este foame. Încurajează-l să meargă după aceea la toaletă şi asigură-te că se spală corect pe mâini şi pe dinţi.

- proastă împărţire a responsabilităţilor: fie nu sunt stabilite şi atunci viaţa în casă este haotică, fie sunt prea rigide. - sprijin emoţional insuficient: familia constituie cel mai important suport emoţional pentru copii şi adulţi; în lipsa acestuia, copiii nu se dezvoltă corespunzător şi nu au rezultate bune la şcoală. - intoleranţă: dacă nu sunt preţuite trăsăturile fiecărui membru al familiei, acestea trebuie cel puţin tolerate, dacă nu respectate. În familiile în care nu există dragoste reciprocă, copiii îşi dezvoltă cu greu o imagine bună despre ei înşişi, respectul de sine lipseşte, iar deprinderile sociale sunt deficitare. - dependenţă exagerată: copiii au nevoie de succes, pentru a se simţi capabili să facă faţă dificultăţilor vieţii. Dacă a fost învăţat să depindă de alţii, pentru a-şi rezolva problemele, atunci are o iniţiativă limitată, având mai puţin succes în viaţă. În astfel de familii, survin frecvent crize în care, chiar probleme relativ simple care rămân nerezolvate, capătă dimensiunile unei catastrofe. Din cauza capacităţii scăzute de a face faţă situaţiilor dificile, merg din criză în criză. În acest caz, este necesar ajutor de specialitate.

Mulţi copii se mişcă greu dimineaţa; notează timpul de care are nevoie pentru a se îmbrăca, mânca; eventual scoală-l mai devreme, ca să nu întârzie. Unii au dificultăţi să-şi amintească ce au de făcut, aşa încât trebuie să-i urmăreşti la tot pasul, dându-le îndemnuri: “Mă bucur să văd că ai mâncat. Spală-te şi pe dinţi şi fii vesel. Bravo ţie!”. Dacă dimineţile sunt tensionate, analizaţi-vă propriul comportament şi vedeţi dacă voi, părinţii, contribuiţi cu ceva la această situaţie; certurile inutile, ţipetele şi criticile nu-şi au rostul. Spune-i “La revedere” copilului, îmbrăţişează-l şi fă-i cu mâna la plecare; îi dai astfel un sentiment plăcut, cu care începe ziua. După şcoală, copilul are nevoie de supravegherea unui adult. Acesta îi oferă siguranţă, sprijin, confort şi reguli. Copiii care se înapoiază într-o casă goală (cei “cu cheia de gât”) tind să aibă un comportament rău sau să fie neliniştiţi. Cei care petrec peste 11 ore singuri, riscă de două ori mai mult să consume alcool sau să fumeze. Ori de câte ori este posibil, copilul trebuie să găsească acasă un părinte, alt adult sau un adolescent responsabil. După şcoală, trebuie să aibă un program stabilit: să mănânce, să facă exerciţii fizice, să studieze şi să se relaxeze, în ordinea cea mai potrivită pentru copil. După 5-6 ore de şcoală, copilul are nevoie de activitate fizică, pentru a se înviora şi a se dezvolta. Uitatul la televizor nu poate înlocui activitatea fizică. Unii copii iau o gustare şi apoi merg afară să se joace, iar lecţiile le lasă pe mai târziu, pe când alţii îşi rezolvă temele imediat după ce vin de la şcoală. Alţii au un program extraşcolar variat (sport, muzică, limbi străine etc.).
Îngrijire vestimentară

COPILUL ŞCOLAR

Seara: masa de seară este un moment important al vieţii de familie. Este timpul în care se discută activităţile zilnice şi fiecare trebuie încurajat să ia parte la conversaţie. Co-

183

COPILUL NOSTRU

mentariile negative şi critica trebuie descurajate. Copiii trebuie să participe la pregătirea şi la strângerea mesei. Când copiii mănâncă singuri, părinţii trebuie să-şi aloce, seara, un alt interval de 20-30 minute, pe care să-l petreacă împreună cu ei, de ex. citind. Seara este perioada de timp pe care părinţii o dedică cu bucurie copiilor, mai ales când aceştia sunt încă mici. Dacă se formează această obişnuinţă, rezolvarea diferendelor sau a conflictelor va fi mult uşurată în adolescenţă, deoarece s-a creat deja o legătură puternică între copil şi părinte. După terminarea lecţiilor, copiii se pot relaxa jucându-se, citind sau discutând. În unele familii, copiii au voie să se uite la televizor numai la sfârşitul săptămânii; excepţie fac uneori programele educative sau foarte interesante.
Joc de şah cu tata

184

Ora de culcare: copiii au nevoie de un program regulat pentru a merge la culcare; acesta diferă de la un copil la altul – unii au nevoie de 10 ore de somn, pe când alţii se descurcă doar cu 8 ore. Obiceiurile pe care şi le formaseră părinţii şi copilul, după baia de seară (povestea, cântecelul, lectura cu voce tare), încă îi fac plăcere şcolarului şi îi întăresc sentimentul de intimitate în sânul familiei. Dacă a existat un conflict în timpul zilei, acesta este momentul în care poate fi aplanat; copiii – ca şi adulţii – nu trebuie să meargă la culcare, înainte de a-şi rezolva conflictele. Sfârşitul săptămânii este o ocazie pentru familie să-şi petreacă timpul împreună: la cumpărături, în plimbări sau făcând treburi la care să participe toţi. Treptat, însă, copilul devine mai independent şi vrea să-şi petreacă mai mult timp cu prietenii. Când sunt lăsaţi să meargă la culcare mai târziu, copiii pot fi obosiţi în ziua următoare; de aceea e bine să fie lăsaţi să doarmă mai mult sâmbăta şi duminica, deşi uneori această schimbare de ritm nu este benefică. Găseşte un echilibru între timpul petrecut în familie, pregătirea lecţiilor şi alte priorităţi ale copilului; rezervă-ţi timp şi pentru tine.

Soţii nu trebuie să-şi neglijeze căsnicia, din cauza copilului. Din păcate, însă, se întâmplă destul de des. Rezervaţi-vă o sâmbătă seara, cel puţin o dată pe lună, numai pentru voi; în felul acesta arătaţi copiilor că, deşi sunt iubiţi, ei nu sunt „buricul pământului” şi că părinţii au viaţa lor personală. Fiecare familie ar trebui să aibă anumite activităţi, la care toţi să participe cu plăcere: - Conversaţiile dintre părinţi şi fiecare copil în parte trebuie să aibă întâietate. - Distracţiile, sporturile, jocurile, filmele sau plimbările împreună, întăresc legăturile şi au rolul de a micşora stresul în familie. - Activităţile culturale lărgesc orizontul şi întăresc aprecierea pentru artă. - Cumpărăturile sunt o altă ocazie de a petrece timpul împreună. Lasă copilul să facă lista, să găsească şi să aleagă produsele, să înveţe progresiv să evalueze calitatea şi preţul, să te ajute la cărat.
Cu sacoşa de la piaţă

- Lectura şi cântatul împreună creează un sentiment de apropiere şi de preţuire pentru cărţi şi muzică. Este extrem de important ca fiecare copil să se poată exprima prin cântec; lipsa vocii nu este o scuză. Muzica este un mod superb de a-ţi exprima sentimentele. Cântatul şi fredonatul trebuie să dăinuie toată viaţa; fluieratul este un alt mod de relaxare, permis în unele case. - Sărbătorile sunt ocazii plăcute, de a strânge relaţiile în familie. Sărbătorirea împreună a zilelor de naştere, a altor evenimente sau bucurii ale unuia dintre membri, la care participă toată familia, sărbătorile naţionale sau religioase, colindele, sarmalele de Crăciun, noaptea de Înviere şi ouăle roşii – toate acestea fac copiii să se simtă implicaţi, îi învaţă să preţuiască tradiţiile şi le creează amintiri pentru tot restul vieţii.

Excursie la mănăstirea Suceviţa

Fraţii şi surorile Sunt diferiţi unii de alţii, în ceea ce priveşte: temperamentul, interesele, încrederea, rezistenţa, vulnerabilitatea, stilul social, aptitudinile, sănătatea fizică şi mintală, nivelul de maturizare fizică şi sexuală şi, desigur, aspectul fizic. Personalitatea fiecărui copil este influenţată de ereditate şi de experienţa dobândită. Şansele ca un copil să semene leit cu unul dintre părinţi (fizic, personalitate, inteligenţă, aptitudini sau sănătate) sunt de numai 50% şi aceasta în grade variabile. Fraţii moştenesc mai degrabă trăsături fizice, decât aceleaşi boli genetice. Deşi aptitudinile intelectuale şi caracterul sunt asemănătoare la copiii mici, diferenţele devin mai pronunţate la vârsta adultă. Influenţele neereditare asupra dezvoltării copilului includ: factorii sociali (legătura cu părinţii, ceilalţi fraţi şi adulţi); influenţele mediului (nutriţia, bolile, factorii culturali) şi experienţa personală. Copiii pot fi diferiţi, după ordinea în care sau născut. Primii născuţi sunt, de obicei: dominanţi, orientaţi către realizări, mai agresivi cu ceilalţi fraţi, autodisciplinaţi, cu o conştiinţă mai puternică, mai conservatori, se identifică mai mult cu părinţii, decât cu fraţii, mai dezvoltaţi intelectual, mai riguroşi şi mai puţin frustraţi şi mai doriţi. Părinţii îşi pun speranţe mai mari în ei. Copiii mijlocii: sunt lăudaţi mai rar, li se acordă mai puţin timp de către părinţi, sunt puşi la treabă mai mult decât ceilalţi, învaţă să se adapteze şi sunt mai puţin stimulaţi în a se realiza.

-Preocupările spirituale: religia are un rol important în dezvoltarea unei tradiţii morale, deşi multe familii au o puternică viaţă spirituală, fără a participa activ la viaţa religioasă.

Conflictele între fraţi Rivalitatea dintre fraţi şi surori este frecventă şi normală; fraţii se bat între ei pentru jucării sau alte bunuri, se bârfesc sau se pârăsc unul pe altul, se ceartă, se necăjesc sau se critică. Această rivalitate exprimă, în parte, competiţia pentru a atrage atenţia şi dragostea părinţilor. Cu toate acestea, aspectele plăcute predomină în convieţuirea dintre fraţi. Ei îşi ţin unii altora companie, se joacă împreună, îşi spun secrete, se învaţă şi se apără unul pe altul. Toate acestea formează între ei o legătură de nedezlegat pentru tot restul vieţii. Luptele minore dintre fraţi nu au întotdeauna un aspect negativ: aşa învaţă ei să fie categorici, să spună ce gândesc, ce simt, să se apere, să negocieze şi să se impace. Dacă unul dintre copii devine agresiv şi depăşeşte limita, trebuie oprit. Rivalitatea dintre copii este mai accentuată la vârsta de 8-12 ani. Pentru a aplana conflictele, explică-le clar că ai reguli diferite pentru fiecare copil, în funcţie de vârstă. În timp ce o fată de 12 ani se poate 185

Mezinii: sunt mai independenţi, mai sensibili şi mai buni la suflet, se identifică mai mult cu prietenii şi sunt puşi să facă mai puţină treabă. Copiii singuri la părinţi: se aseamănă în atitudini cu primii născuţi, sunt mai maturi şi mai cultivaţi, au un vocabular mai dezvoltat, sunt supuşi unei presiuni mai mari din partea părinţilor, au o viaţă imaginară bogată din cauza izolării şi devin răsfăţaţi şi egoişti. Pentru că sunt deosebiţi unul faţă de celălalt, părinţii trebuie să se poarte diferit cu fiecare dintre copii. Părinţii se poartă altfel cu acelaşi copil, la vârste diferite: mama este mai afectuoasă cu copilul de 2 ani, dar poate manifesta mai puţină afecţiune, când acesta atinge vârsta şcolară. Unele diferenţe dintre copii reflectă modul cum au fost iubiţi, apreciaţi, respectaţi şi înţeleşi în familie. Fraţii şi surorile sunt mereu în competiţie, pentru a atrage atenţia şi afecţiunea părintească; ei se compară unii cu alţii şi devin conştienţi de tăria şi slăbiciunile fiecăruia dintre ei. Dacă înveţi cum să-ţi asculţi şi să-ţi observi copiii, vei constata că nevoile lor sunt diferite şi le vei putea răspunde mai bine. Pentru părinţi, diferenţele sau asemănările între fraţi nu sunt atât de importante, cum este dezvoltarea lor.

COPILUL ŞCOLAR

culca mai târziu, un copil de 6 ani se culcă mult mai devreme. Explică-i celui mai mic că va avea aceleaşi privilegii, când va creşte mare. Sugestii pentru rezolvarea rivalităţii dintre fraţi: - Fii corect şi imparţial. - Nu face comparaţii între un copil şi altul. Arată-le tuturor că sunt iubiţi şi preţuiţi. - Încurajează-ţi copiii să-şi rezolve neînţelegerile dintre ei prin discuţii, poate chiar strigând, dar nu prin bătaie. - Programează o întrunire familială, la care copiii să-şi exprime dorinţele sau nemulţumirile. - Nu lăsa certurile sau luptele dintre fraţi să scape de sub control; trebuie să intervii atunci când se bat. Încurajează cooperarea dintre copii. Când se bat: - Cere fiecărui copil să spună de ce se bate. - Clarifică poziţia fiecăruia, până ce ambii cad de acord asupra motivului luptei. - Cere-i fiecăruia să se gândească la o rezolvare, acceptată de celălalt, prin compromis. - Ajută copiii să găsească diferite variante de a rezolva conflictul. - Laudă-i, când s-au înţeles. - Spune-le că aştepţi ca – pe viitor – să urmeze aceste reguli. Copiii vor învăţa, astfel, că există un standard civilizat, pentru a-şi rezolva neînţelegerile. Pârâtul, deşi uneori pare folositor, cu timpul devine distructiv. Pârâciosul se ridică la poziţia de “co-părinte”, când simte că informaţia sa este primită cu mulţumire sau aprobată. Această atitudine ştirbeşte autoritatea părintelui. Sugestii: - Informarea despre ceva, ce poate fi periculos, nu este bârfă; un asemenea anunţ se face cu voce tare, nu şoptit sau confidenţial. - Dacă informaţia este serioasă (ex. sora cea mare este gravidă), iar copilul o ţine ascunsă, el trebuie să-ţi spună; relatarea adevărului nu este pâră. - Dacă a relatat o comportare îngrijorătoare a fratelui său, el nu mai trebuie lăsat să se amestece în această situaţie. - Copilul trebuie descurajat, când îşi pârăşte un părinte celuilalt. Dacă bârfeşte despre micile greşeli ale celuilalt părinte, nu trebuie să i se dea nici o atenţie. 186

COPILUL NOSTRU

Rolul tatălui în educaţia băieţilor Vârsta de 10 – 12 ani este perioada de strângere a legăturilor dintre tată şi fiu. E de dorit ca această legătură să fie puternică atunci

Rolul tatălui în educaţia fetelor - Tatăl influenţează mai intens viaţa fiicei sale, pe măsură ce aceasta creşte. - Tatal ajută fata să-şi înţeleagă feminitatea. - Legăturile fetiţei cu tatăl ei vor influenţa relaţiile ulterioare cu băieţii şi bărbaţii. - Taţii ajută fiicele să-şi dezvolte o identitate sexuală şi personală, care le va influenţa realizările, căsnicia şi competenţa, ca mame. - El autentifică visele şi dorinţele fetei. - Tata ajută fiica să se simtă preţuită. - Taţii dau ambiţie fetelor şi le ajută să-şi-o construiască. - Ei contribuie la dezvoltarea respectului şi a încrederii fetelor. - Fata îşi vede tatăl ca pe un erou protector, care întruchipează ordinea şi autoritatea. - Fetele adopta unele din credinţele şi valorile tatălui.

- Dacă copilul spune despre o faptă gravă, comisă de unul din părinţi, situaţia se schimbă. Cel care a primit vestea trebuie so verifice şi să evite orice participare a copilului la conflict. - Când copilul dezvăluie în mod repetat asemenea fapte, înseamnă că ambii părinţi au probleme grave şi necesită ajutor profesional. Înainte de a naşte un alt copil, este bine să îi pregăteşti pe ceilalţi. În acest scop, foloseşte un limbaj adecvat: explică-i că sosirea unei surioare sau a unui frăţior nu va schimba nimic şi nu-l va afecta pe el. Cere-i să te ajute să pregăteşti casa, pentru sosirea micuţului. În primele săptămâni după naştere, deşi eşti foarte ocupată şi obosită, nu neglija copilul mai mare. Lasă-l să vorbească despre orice sentiment neplăcut, pe care-l are despre nou născutul care, după părerea lui, nu face altceva toată ziua decât să plângă, să sugă şi să ude scutecele. Spune-i că bebeluşul îţi dă mult de muncă, dar – dacă el simte că nu petreci suficient timp cu el – roagă-l să-ţi mărturisească, pentru a-i putea arăta dragostea ta. Foloseşte orice ocazie pentru a-ţi face copilul mai mare să simtă că este o persoană importantă în viaţa ta.

Responsabilităţi şi treburi casnice Cu fiecare an care trece, copilul şcolar trebuie să-şi asume mai multe responsabilităţi. Cei mai mulţi pot ajuta la curăţenia în casă, îşi fac patul, îşi strâng singuri jucăriile şi ajută la lucrul în bucătărie sau în grădină. Dacă au un animal al lor, trebuie să-l îngrijească. Aceste responsabilităţi şi treburi casnice învaţă copilul că viaţa înseamnă nu numai joacă, ci şi multă muncă. Responsabilitatea şi iniţiativa se învaţă printr-un proces gradat de îndrumare şi recompensare. Copilul are, uneori, perioade când acţionează iresponsabil, amână şi pierde timpul. În acest caz, este nevoie de intervenţia părinţilor, care să-l încurajeze şi să-l îndrume. Unii părinţi cer prea mult de la copii, cum ar fi îngrijirea unui adult sau a întregii familii, ore excesive de muncă sau un program intens de activităţi extraşcolare. În asemenea cazuri, copiii se simt depăşiţi, copleşiţi şi nu-şi mai asumă nici o responsabilitate.

când copilul ajunge la pubertate, aşa încât sarcina de a creşte un adolescent să nu cadă în întregime pe umerii mamei. Tatăl îl învaţă cum să fie bărbat. Băiatul învaţă aceasta, prin contactul repetat cu tatăl şi prin obsevaţiile pe care le face când este în preajma altor bărbaţi. Băiatul trebuie să poată discuta cu tatăl său despre morală, sex şi opţiuni de viaţă. El participă la realizările fiului : băieţii de vârstă şcolară au mare nevoie să fie admiraţi şi respectaţi. Băiatul are nevoie de tată şi alţi mentori, pentru a învăţa regulile de viaţă, din punctul de vedere al bărbaţilor. Cum îşi privesc copiii tatăl, de-a-lungul vieţii: La 4 ani : Tăticul poate face orice ! La 8 ani : Tata ştie o mulţime de lucruri ! La 12 ani : Taică-meu nu le ştie chiar pe toate. La 14 ani : Nici Taică-meu nu ştie ! La 16 ani : Taică-meu e un înapoiat. La 19 ani : Taică-meu e băiat bun, dar nu are nici o idee despre ceea ce se întâmplă. La 25 ani : Tata ar putea avea o idee... La 35 ani: Înainte de a hotărî, hai să vedem ce zice şi tata. La 45 ani: Oare ce-ar fi spus Tata despre asta ? La 65 de ani : Ce-aş vrea să mai pot vorbi o dată cu Tata !

În familiile dezorganizate sau în cele prea îngăduitoare, simţul responsabilităţii şi iniţiativa se dezvoltă greu sau deloc. Copiii crescuţi astfel tărăgănează sau amână orice li se cere, deoarece nu au învăţat să ducă o treabă la bun sfârşit.
Iniţiere în secretele bucătăriei

COPILUL ŞCOLAR

Pe la 7- 8 ani, copiii pot face aproape orice treabă în casă, dacă li se spune cum şi dacă le place. Totuşi, mulţi dintre ei manifestă neputinţă, dezgust şi se împotrivesc să ajute la treburile casei. Încep să se plângă: “De ce să fac numai eu?”, “Toată ziua să muncesc?”, etc. La 8 ani, sunt suficient de isteţi pentru a realiza cine ar trebui să muncească în casă. Când erau mici, se mândreau că au crescut atât de mari, încât să poată da un ajutor. La 8 ani, însă, consideră că treburile casnice sunt în întregime responsabilitatea adulţilor şi că nici un copil nu este obligat să le facă, iar dacă le fac, o consideră o favoare. Gândind astfel, ajung să nu aibă grijă nici de propriile lor lucruri; mai mult, consideră curăţenia drept o îndeletnicire înjositoare; cei care nu sunt nevoiţi să ajute sau se fofilează, se cred mai şmecheri, mai frumoşi şi mai deştepţi. Este important să li se explice că îngrijirea casei este datoria fiecăruia, nu numai a părinţilor; astfel se evită conflictele, care sunt neplăcute şi obositoare. Unii părinţi, copleşiţi de treburi şi nevoi, apreciază un copil de 7- 8 ani, care face mai toate treburile în casă: are grijă de fratele mai mic, găteşte o masă simplă, curăţă pe jos. Părintele este tentat să trateze copilul şcolar ca pe un adult, mai ales dacă este divorţat sau singur şi nu are o persoană matură căreia să i se destăinuie. “Înlocuirea” părintelui absent obligă copilul să acţioneze mai matur, decât îi permite vârsta, diferenţiindu-se astfel de ceilalţi copii. Aceasta îi răpeşte însă o parte din energia şi bucuria copilăriei; sunt cazuri în care diferenţa dintre copil şi adult se destramă, până la incest. Unii şcolari îşi irosesc timpul, “cad în transă” şi uită ce făceau, chiar în mijlocul activităţii; 187

COPILUL NOSTRU

privesc în gol, la patul nefăcut sau hainele de pe jos, dar gândul lor e departe. Părintele nu trebuie să termine el treaba, în locul copilului. Dacă aşteaptă până la 9 ani, pentru a-l obişnui cu munca, ar putea fi prea târziu. După 9 ani, copilul are multe activităţi care i se par mai importante decât curăţenia, de aceea se întreabă: “Când să mai fac şi treabă în casă?!”. Treburi casnice, care pot fi făcute de copilul de 7-8 ani:
Mica horticultoare

- să-şi facă patul, - să aranjeze şi să strângă masa, - să şteargă praful, - să ducă gunoiul, - să măture în curte, - să strângă frunzele, - să cureţe zăpada, dacă e puţină, - să-şi facă un sandvici, - să aibă grijă de un câine, - să meargă la piaţă, împreună cu părinţii. La 10-12 ani, copilul îşi ascultă părinţii, îndeplinind diverse treburi în casă; evitarea lor este un gest de rebeliune sau opoziţie faţă de ei. Când au de ales între a asculta şi a se opune, copiii preferă să se împotrivească. Opoziţia îi face să se simtă mai maturi. Pe lângă faptul că nu face ce i se cere, la această vârstă, copilul are tot felul de pretenţii: să stea mult în baie, să aibă mobil şi să i se dea atenţie. Aceste tendinţe devin exagerate în pragul pubertăţii. După 10 ani, copilul vrea să fie tratat ca un om capabil şi de încredere; părinţii îl pot ajuta, arătându-i că nu mai are nevoie să i se reamintească sau să fie certat, pentru a lua parte la treburile casnice. Treburile casnice nu mai sunt impuse, ci se fac împreună şi se negociază. Fetele tinere învaţă acum să-şi gătească mâncarea preferată, sub îndrumarea mamei, apoi singure. Nu accepta scuze, dacă copilul nu vrea să-şi facă patul zilnic. Fii totuşi flexibilă; permite-i câteodată, ca o îndatorire, care-i aparţine, să fie îndeplinită de un alt membru al familiei. Curăţirea camerei este deseori o bătălie, la 188

această vârstă. Dezordinea este legată de judecata imatură a copilului. Important este procesul de dezvoltare şi educare, nu camera dezordonată, iar oferta părinţilor de a o curăţa ei înşişi, nu este o soluţie. Câteva reguli simple: fără mâncare în cameră, fără animale sau insecte, nimic aruncat pe jos şi curăţenie generală o dată pe lună. Sugestii: - Explică-i cu grijă ce are de făcut; asigurăte că înţelege. - Eventual, lasă-i un mesaj scris – lipit pe frigider – pentru a şti ce are de făcut. - Nu-i da de făcut ceva, care să-i ia mai mult de jumătate de oră pe zi. - Nu-l întreba dacă vrea să facă. - Nu te scuza că îi dai ceva de făcut; nu-l lăuda dacă o duce la îndeplinire. - Dacă şcolarul nu a mai avut responsabilităţi, dă-i să facă ceva, treptat, câte puţin; dacă-i dai prea multe odată, nu va face nimic. - Aminteşte-i să-şi respecte îndatoririle zilnice. - Discută săptămânal ce trebuie făcut în casă şi ascultă-i părerea. La nevoie, modifică programul. - Dacă nu face ceea ce i se spune, copilul trebuie să suporte consecinţele (dinainte stabilite); fără ameninţări sau comentarii. Banii de buzunar, oferiţi copiilor la această vârstă, sunt un subiect controversat. Unii părinţii nu îşi pot permite să le dea copiilor, în mod regulat, bani; alţii consideră că nu sunt necesari. Părinţii cedează de multe ori presiunii copiilor, care cer bani pentru a-şi cumpăra o gustare şi suc, de la chioşcurile din incinta şcolii. Acestea sunt, de obicei, mai scumpe şi mai puţin hrănitoare, decât pacheţelul pregătit de acasă. Dacă copilului i se oferă săptămânal o sumă de bani, el învaţă mai repede cum să aibă grijă de ei, pentru că şi-i administrează singur. Începând de la 7-8 ani, poţi să-i oferi bani de buzunar. Sugestii: - Discută cu copilul despre valoarea şi preţul lucrurilor, ordinea priorităţilor şi despre reclamele de la televizor. - Specifică ce anume poate cumpăra un copil şi ce nu.

Banii de buzunar

- Explică-i rolul banilor şi circuitul lor (salariu, economii, datorii, bănci, dobânzi, bursă, economie subterană etc.). Copiii învaţă că adulţii muncesc greu, pentru a câştiga un salariu care trebuie chivernisit cu grijă. Copilul devine capabil să aibă grijă de un animal de casă ( mai ales câini, pisici, păsări sau peşti), pe măsură ce se apropie de adolescenţă. La alegerea animalului asigură-te, printre altele, că este sănătos; examinează-i – personal sau de către un cunoscător – ochii, urechile, gura şi dinţii, blana, fulgii şi pielea, chiar şi regiunea uro-genitală. Pisicile şi, mai ales, câinii îşi iubesc stăpânii şi îi fac fericiţi. În compania animalelor, copilul îşi dezvoltă sentimentele de milă, sacrificiu şi bunătate. Grija faţă de animal revine aproape în totalitate părinţilor, chiar dacă copilul a promis că îl va îngriji în permanenţă. Dezavantajele creşterii unui animal în casă sunt: - poate declanşa boli (paraziţi intestinali, boli de piele, toxoplasmoză, chiar turbare) - poate produce răni, prin muşcături (câini, cal), lovituri, împunsături, zgârieturi. Sugestii: - cere-i mereu copilului să-şi spele mâinile, după contactul cu un animal; chiar şi căţeluşii mici şi drăgălaşi pot fi periculoşi: aceştia pot elimina ouă de toxocara-canis (vierme intestinal, la câine). - nu-l lăsa niciodată să mănânce din aceeaşi farfurie cu animalul. Televiziunea a fost acuzată că distruge viaţa de familie, alterează conversaţia şi individualitatea copilului. Aceleaşi acuzaţii au fost aduse şi automobilului şi radioului, progrese tehnologice care sunt acum larg adoptate. Televizorul, ca telefonul şi computerul, a devenit fundamental în organizarea societăţii, fiind dificil să te izolezi de valorile pe care le exprimă. Trebuie să învăţăm să trăim cu el şi săl controlăm, aşa încât să nu ne controleze el pe noi. Evitarea televizorului nu înseamnă eliminarea influenţei sale; la şcoală, copiii vorbesc între ei, despre cele văzute la televizor. Dacă nu

Animalul de casă

Televizorul

urmăresc anumite programe, vor fi marginalizaţi; chiar profesorii presupun că şcolarii au anumite informaţii, pe care şi le pot lua de la televizor. Televizorul trebuie considerat mai degrabă un accesoriu util şi folosit cât mai avantajos. Mulţi copii petrec totuşi prea multe ore în faţa televizorului. În aceşti ani de formare, televiziunea influenţează modul de viaţă, valorile, sănătatea, obiceiurile alimentare şi de somn, relaţiile din familie şi alegerea eroilor. Televiziunea înlocuieşte recreaţia activă; copilul se joacă mai puţin cu colegii, are mai puţin timp să gândească şi să viseze cu ochii deschişi. Televizorul îl privează de activităţile care-i dezvoltă calităţile: arta, sportul, îi limitează timpul dedicat conversaţiilor cu familia şi prietenii. Copiii care privesc la televizor peste 4 ore pe zi, au performanţe scăzute la şcoală; dacă nu dorm suficient pentru că stau la televizor, nu vor fi destul de odihniţi pentru a învăţa bine a doua zi. Televizorul descurajează cititul, care cere să-ţi pui mintea la contribuţie şi care îmbogăţeşte vocabularul copilului. Aceasta duce la un mod de viaţă sedentar, asociat cu o condiţie fizică proastă; favorizează obezitatea. Uitatul la televizor şi jocurile computerizate scad creativitatea. Copilul este lipsit de posibilitatea de a pune întrebări, a rezolva probleme, a fi creativ, a practica deprinderi şi coordonări motorii, a arăta iniţiativă, a gândi critic, logic şi analitic, a comunica, a se juca cu alţii, a-şi dezvolta răbdarea, autocontrolul, cooperarea şi spiritul sportiv. Televizorul are totuşi şi un rol pozitiv: ai acces la programe din care să înveţi limbi străine, îţi dă noţiuni despre alte culturi şi stiluri de viaţă, despre natură şi istorie şi este o sursă bună de distracţie. Prea des, însă, televiziunea expune copiii la acte de violenţă, crime şi promiscuitate sexuală, care sunt prezentate, fără a lua în considerare implicaţiile morale şi medicale. Chiar şi desenele animate pot fi de multe ori violente. Videoclipurile muzicale prezintă aspecte sexuale dure, cazuri de sinucidere, abuz de alcool şi droguri. Reclamele prezintă produse pe care părinţii nu şi le pot permite, nu le acceptă sau nu sunt sănătoase. Violenţa de la televizor se reflectă în comportamentul copiilor, provocând de la frică, până la atitudini antisociale; aceştia devin mai puţin sensibili la durerea altora şi mai agresivi în joc. Copiii care se uită la filme sau la alte programe 189

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

violente pot avea: coşmaruri repetate, tulburări de concentrare şi de învăţătură, amintiri înfricoşătoare. Sub influenţa televiziunii, violenţa este folosită mai des în rezolvarea conflictelor dintre adulţi şi copii. Aşa cum vede la televizor, copilul poate apela la violenţă ca primă armă, în loc să o folosească în ultimă instanţă. În plus, televiziunea deformează realitatea: prezintă alcoolul, tutunul, sexualitatea, relaţiile familiale şi rolul sexelor numai în culori roze. Sugestii: - Limitează-i clar timpul petrecut la televizor, de exemplu: copiii mici nu pot deschide televizorul, iar şcolarii se pot uita pe anumite canale, numai după terminarea lecţiilor, a treburilor în casă sau doar la sfârşit de săptămână (cu excepţia programelor deosebit de instructive). - Lecţiile şi treburile casei se fac înainte de a deschide televizorul; când copilul are de învăţat, televizorul este închis. - Oferă-i recreaţii active: în familie, treburi în casă, activităţi sportive, lecturi. - Timpul petrecut la televizor nu trebuie să depăşească o oră pe zi. - Alege anumite programe educaţionale, de care poate beneficia copilul. Uită-te împreună cu el şi comentaţi. - Discută diferenţa dintre realitate şi simulare, pentru a realiza că ceea ce se vede la televizor, nu se întâmplă neapărat şi în viaţa reală. - Foloseşte ca pretext ceea ce vezi la televizor, pentru a deschide discuţii despre subiecte delicate cum ar fi alcoolul, dragostea, sexul, conflictele în familie, drogurile, violenţa. - Interzice-i vizionarea programelor violente. - Dacă şcolarul se uită la televizor, asta nu înseamnă că şi fratele lui mai mic o poate face; dacă nu se poate respecta asta, stinge televizorul. - Discută critic programul; explică-le că reclamele sunt făcute pentru a convinge oamenii să cumpere şi produse de care nu au nevoie, sau care pot fi dăunătoare pentru ei. - Evită să te uiţi la televizor în timpul meselor. - Nu lăsa televizorul deschis ca fundal sonor; dacă doreşti, ascultă muzică.

- Nu-i permite să aibă un televizor în cameră. - Foloseşte exemplul personal: nu privi mult la televizor şi selectează cu grijă programele la care te uiţi. - Dacă televizorul devine o sursă de tensiune şi de certuri, scoate-l din priză pentru un timp. - Copiii devin mai creatori şi independenţi, când televizorul nu le distrage atenţia. În special băieţii sunt atraşi de jocurile video, din cauza dorinţei înnăscute de a se testa în domenii agresive. Imaginile dure dau senzaţia de ordine, alternând cu dezordinea şi plăcerea. Jocurile video pot periclita dezvoltarea creierului copilului şi – implicit – dezvoltarea sa emoţională şi morală, deoarece: - se bazează pe privirea aţintită, ca în stare de transă, care se manifestă şi atunci când te uiţi la televizor; aceeaşi privire este prezentă şi la persoanele care se droghează; - jocurile influenţează centrul agresiunii din creier, ca amigdala, şi duce la creşterea violenţei copilului; oferă acestuia soluţii agresive la situaţii stresante, spre deosebire de o rezolvare pasivă, bazată pe morală; - jocurile duc la accentuarea reacţiilor mecanice, deoarece copilul este obişnuit doar să manipuleze manete şi butoane, ceea ce este grav, deoarece – la această vârstă – băieţii au mare nevoie să înveţe mai ales cum să-şi exprime emoţiile prin cuvinte; - desensibilizează copilul, înnăbuşind sentimentul de milă; - dau dependenţă. Jocurile video nu se recomandă până la 9 ani, iar – după această vârstă – doar câte o oră, din când în când. Reclamele TV, mass-media, muzica, filmele influenţează dezvoltarea biologică şi socială a copilului. Acestea abundă în cuvinte agresive şi violenţă fizică şi dau deseori exemple imorale. Imaginile care prezintă o sexualitate necontrolată pot influenţa copiii să facă ceva pentru care corpul lor nu este pregătit încă. O mare parte a muzicii pop incită sexual şi duce la alterarea minţii în dezvoltare a preadolescenţilor. Băieţii

Jocuri video

Cultura pop

190

tind să hărţuiască sexual fetele, iar pe acestea le obligă să îşi caute parteneri, pentru care nu sunt maturizate emoţional. Toate acestea riscă să transforme copiii în adolescenţi biologici, cu minte de copil. Cunoaşterea computerului şi a internetului este o necesitate pentru copiii de azi şi trebuie încurajată. Copiii români sunt competitivi în informatică pe plan mondial. Părinţii, însă, trebuie să supravegheze activitatea copiilor pe Internet, deşi cei mai mulţi dintre ei nu sunt cunoscători în acest domeniu.
Dezvoltarea competenţei în tehnologia modernă

Computerul

aceeaşi vârstă are mai puţină nevoie să i se reamintească ceva, deoarece are mai multă memorie localizată în hipocampus, mai multe legături între sistemul limbic şi scoarţa cerebrală, auz mai bun şi este mai puţin impulsivă ori distrată. Încă de la această vârstă, fata observă că sistemul său nervos, personalitatea şi corpul îi sunt diferite de ale băieţilor. Pentru că au hipocampusul mai puternic dezvoltat, fetele păstrează în memorie mai multe sentimente, decât băieţii. La diferenţa structurală a creierului, existentă între băieţi şi fete, se adaugă – o dată cu apariţia pubertăţii – efectul hormonilor, care contribuie şi ei la această deosebire. Fiecare copil se dezvoltă în felul său, de aceea este greu să se precizeze exact la ce ne putem aştepta în fiecare stadiu de dezvoltare. Remarcile următoare arată doar progresul în diferite stadii de dezvoltare, mai degrabă decât ceea ce trebuie considerat normal la o anumită vârstă. Un copil poate atinge unele etape mai devreme, iar altele mai târziu. În asemenea cazuri, părinţii nu trebuie să fie îngrijoraţi. În mod normal, la 7 ani, un copil: - îşi dezvoltă vorbirea rapid, - foloseşte judecata logică în rezolvarea problemelor, - vrea să fie perfect în toate, corect, primul sau cel mai bun, - e preocupat de ce e bine şi ce e rău, - nu înţelege întotdeauna ce este cinstit şi ce nu, - cooperează cu alţi copii la diverse jocuri, - continuă să joace teatru. La 8 ani: - este interesat să colecţioneze diverse lucruri şi să-şi facă proiecte, - e mândru de realizările sale, - se împotriveşte uneori îndrumărilor părinţilor. La 9 ani: - urmează instrucţiunile, - este preocupat de un hobby, pe care îl abandonează apoi cu uşurinţă, - foloseşte cărţi din care se documentează, - are un punct de vedere personal despre ce e bine şi ce e rău, - e preocupat de dreptate. La 10 ani: - vrea să înveţe lucruri noi, - e mândru când face o treabă bună, 191

COPILUL ŞCOLAR

DEZVOLTAREA MINTALĂ

Sugestii: - Merită să te sacrifici, pentru a-i cumpăra un computer: orice profesie îşi va alege, va avea nevoie de el. - Îndrumă-l să-l folosească pentru educaţia sa, nu doar pentru jocuri. - Aşează computerul într-o cameră, în care se adună şi ceilalţi, pentru a-l putea supraveghea. - Familiarizează-te şi tu cu tehnologia folosirii calculatorului (internet etc.). - Nu-i permite să-şi petreacă ore întregi în faţa lui: computerul dă dependenţă. La vârsta de 8 ani, începe dezvoltarea hipocampusului, zona creierului care stochează memoria şi modulează emoţiile, legându-le de memorie. Acesta este mai mare la fete, decât la băieţi. La fete, chiar şi legăturile neuronale sunt mai numeroase. O fată de 8-9 ani are mai multă memorie complexă, decât un băiat de aceeaşi vârstă. Un băiat de 8-9 ani îşi aminteşte mai greu că are de făcut trei lucruri legate între ele : să ia laptele din frigider, să mănânce sandviciul şi să spele paharul din care a băut laptele. Fata de

DEZVOLTAREA CREIERULUI

COPILUL NOSTRU

- este preocupat de ce e capabil să facă. La 11 ani: - începe să înţeleagă motivele comportării celorlalţi, - are opinii proprii, pe care şi le susţine cu putere, - este preocupat de succes. Este capacitatea de a învăţa din experienţă; este gradul în care o persoană îşi foloseşte capacităţile şi ocaziile ivite, pentru a progresa în viaţă şi a realiza ceva valoros în cadrul unei culturi. Inteligenţa a fost analizată prin: - ceea ce pot face oamenii inteligenţi, - cum se adaptează la situaţii noi, - cum rezolvă dificultăţile, - cum procesează informaţia sau modifică mediul pentru a se adapta. Se poate măsura prin: - teste standard de limbaj şi cunoştinţe (IQ); - întrebări libere, pentru a evalua gândirea şi a vedea modul în care subiectul rezolvă problemele; - observaţii de laborator pentru evaluarea memoriei; - observarea nivelului de adaptare în activitatea zilnică; - felul în care face faţă problemelor sociale. Coeficientul de inteligenţă (IQ) (vezi cap. SNCÎntârzierea mintală).

Schiţa inteligenţelor multiple

Inteligenţa

Inteligenţele multiple Inteligenţa nu este o singură calitate a minţii, aşa cum se credea, ci fiecare om se naşte cu un set de mai multe feluri de inteligenţe, care pot fi cultivate şi îndrumate în mod specific. O analiză mai cuprinzătoare asupra inteligenţei este prezentată de teoria inteligenţelor multiple (H. Gardner, 1983, 1999). Aceasta arată că, deşi un copil are o inteligenţă globală, ea poate fi despărţită în opt inteligenţe, ce se pot suprapune parţial, fiecare fiind o parte a întregului. Toţi copiii sunt capabili să înveţe în cel puţin opt moduri diferite, dintre care unul este predominant. Cele 8 inteligenţe sunt: 192

- Inteligenţa lingvistică: stăpânirea limbajului. Elevii “lingvistici” şi-au dezvoltat calităţi auditive; le place să citească şi să scrie, le plac jocurile de cuvinte şi cuvintele încrucişate, sunt interesaţi de limbi străine, au o memorie bună pentru nume, locuri, date şi lucruri fără importanţă. Au un vocabular bine dezvoltat, vorbesc uşor, au o pronunţie corectă, povestesc cursiv, glumesc şi le place să vorbească; sunt buni oratori. Pot deveni scriitori, poeţi, jurnalişti, avocaţi. - Inteligenţa logico-matematică: manipulează realitatea prin numărare şi ordonare. Au o vedere raţională asupra vieţii. Elevii “logicomatematici” preferă să exploreze modele, categorii şi corelaţii şi să le aşeze în ordine consecutivă; le place matematica, experimentează lucruri pe care nu le înţeleg, le place să rezolve probleme şi să gândească clar şi logic în termeni de cauză şi efect (“Dacă fac asta, ce se va întâmpla, care sunt consecinţele?”). Pot grupa şi ordona datele, apoi fac ipoteze, analizează, interpretează şi fac previziuni. Cei dezordonaţi le provoacă frustrare. Joacă şah şi jocuri strategice şi le place să câştige; le plac puzzle-ul şi computerul. Pot deveni matematicieni, programatori, contabili, cercetători ştiinţifici. - Inteligenţa spaţială: capacitatea de a percepe corect lumea şi de a recrea cele învăţate, într-un mod vizual, chiar şi din memorie (pictura). Elevii “spaţiali” au memorie vizuală, se exprimă în imagini vizuale clare, citesc cu uşurinţă hărţi, tabele şi diagrame, gândesc în imagini, desenează cu acurateţe persoane sau lucruri, le place să deseneze, să picteze, să sculpteze şi să participe la activităţi artistice, visează cu ochii deschişi. Pot deveni fotografi, pictori, arhitecţi.

Pictura exprimă inteligenţa spaţială

- Inteligenţa muzicală: talent muzical (ureche muzicală). Copiii “muzicali” sunt sensibili la sunetele din jurul lor, le place muzica, adoră să cânte la un instrument; ascultă muzică, atunci când studiază sau lucrează; apreciază timbrul, ritmul şi înălţimea sunetelor şi percep cu uşurinţă dacă o notă muzicală este falsă; îşi amintesc melodii şi cântă, fredonează sau fluieră singuri; colecţionează casete sau discuri. Pot deveni instrumentişti, cântăreţi, poeţi, compozitori.
Lecţia de pian

- Inteligenţa interpersonală, socială este capacitatea de a recunoaşte dispoziţiile, temperamentele, motivaţiile şi intenţiile altora. Elevii “interpersonali” au mulţi prieteni şi sunt sociabili; le place să fie înconjuraţi de oameni; se împrietenesc uşor; comunică uşor şi uneori îi manipulează pe alţii; învaţă sau lucrează cel mai bine împreună cu cineva; manifestă multă empatie pentru sentimentele altora; răspund bine la temperamentele şi dispoziţia altor persoane; servesc drept mediatori, când apar conflicte. Pot deveni profesori, asistenţi sociali, administratori, lideri politici.
Activitatea în grup dezvoltă inteligenţa interpersonală

COPILUL ŞCOLAR

- Inteligenţa corporală şi kinestezică: au darul de a-şi folosi corpul şi de a mânui obiecte (campioanele de gimnastică). Elevii “corporal-kinestezici” învaţă cel mai bine mişcându-se, atingând lucrurile sau acţionând asupra lor; se mişcă, se foiesc sau bat ritmul, în timp ce stau în bancă; le place să atingă persoanele cu care vorbesc; fac sport şi participă la activităţi fizice; învaţă făcând sau creând ceva cu mâinile; sunt foarte îndemânateci (croitorie, tâmplărie, sculptură); le plac jocurile competitive şi poveştile cu acţiune. Pot deveni meseriaşi, mecanici, chirurgi, atleţi.
Măiestrie kinestezică la nivel olimpic

-Inteligenţa intrapersonală este uşurinţa de a aborda propriile sentimente şi senzaţii, ca plăcerea şi durerea. Elevii “intrapersonali” preferă lumea lor interioară, personală; vor să fie singuri, să-şi urmeze interesul personal, să facă ce le place;
Perseverenţă de unul singur

sunt conştienţi de propriile slăbiciuni, calităţi şi sentimente; par independenţi, au voinţă puternică şi o mare încredere în sine; se automotivează pentru a studia în mod independent; reacţionează prin opinii puternice când se discută subiecte controversate; se diferenţiază de alţii, prin modul cum se îmbracă, cum se comportă sau ca atitudine generală; sunt intuitivi, contemplativi, foarte disciplinaţi. Pot deveni preoţi, psihologi, filozofi, întreprinzători. 193

COPILUL NOSTRU

- Inteligenţa ecologică este capacitatea de a te lega puternic de natură, de a înţelege legăturile ecologice, de a deosebi şi categorisi diferite obiecte din natură : câini, cai, copaci ş.a. Fiecare poate face aceasta într-o oarecare măsură, dar unii sunt foarte buni încă de la o vârstă fragedă : de exemplu, există copii de 3-4 ani care recunosc cu uşurinţă animalele exotice, mai bine decât adulţii. Asemenea copii îşi petrec timpul în aer liber, cred că problemele ecologice sunt importante. Pot deveni agricultori, ecologi, naturalişti.
Pasiunea pentru flori denotă inteligenţă ecologică

Avem cu toţii inteligenţă ecologică din naştere, dar copiii o manifestă mai mult decât adulţii. Copiii trăiesc şi simt mediul natural într-un mod mai profund şi mai direct, nu doar ca un decor pentru evenimente. Pentru copiii mici, natura din jur este percepută direct, cu toate simţurile. Această legătură timpurie cu natura este esenţială pentru dezvoltarea creierului şi a inteligenţei. Cu timpul, aceasta are tendinţa să scadă. Mulţi adulţi devin blazaţi şi nu nu mai simt mediul înconjurător. Părinţii au de învăţat de la copiii lor. Inteligenţa metafizică a fost descrisă ca un alt mod de exprimare a inteligenţei, întâlnită la filozofi, călugări şi alţii. Şcoala urmăreşte, în general, doar calităţile lingvistice şi logico-matematice. Examenele şi metodele pedagogice sprijină inteligenţele lingvistice şi logico-matematice şi ignoră deseori calităţile şi talentele multor elevi, care sunt dotaţi cu celelalte şase inteligenţe. Inteligenţele dominante par să se schimbe cu vârsta: cea logico-matematică este mai puternică în clasele I-IV, apoi scade. Elevii intră la şcoală cu inteligenţe lingvistice şi logicomatematice puternice şi termină liceul cu cele două în scădere, deşi acestea predomină în 194

Inteligenţa în viaţa reală Modul în care copilul nostru va rezolva problemele vieţii reale este mai important decât valoarea testului coeficientului de inteligenţă (IQ). S-a mai clasificat inteligenţa ca fiind formată din: inteligenţa analitică, creatoare şi practică. Inteligenţa analitică include competenţa, deprinderile dezvoltate în programele şcolare. Inteligenţa creatoare se exprimă prin activitate originală sau talent într-un anumit domeniu sau când trebuie date răspunsuri la probleme noi şi neobişnuite. Această abilitate este deosebit de importantă în lumea modernă rapid schimbătoare, deşi continuă să fie neglijată în multe şcoli. Inteligenţa practică este capacitatea de a funcţiona cu succes în lume. Această inteligenţă de succes în viaţă se spijină pe calităţile persoanei şi compensează slăbiciunile, de aceea respectă – mai degrabă – felul în care copilul învaţă, abordează problemele personale şi relaţiile cu alţii şi nu te concentra doar pe notele de la şcoală şi concursuri. O anumită activitate cuprinde: legătura emoţională, stimularea, recompensa. Satisfacţia internă este mai eficace decât recompensa externă. Sugestii: - fii preocupat de dezvoltarea copilului şi înţelege-i punctul de vedere; - adaptează-te posibilităţilor actuale ale copilului; - evită pedepse, recompense externe şi lauda nesinceră; mai eficace este satisfacţia proprie a copilului şi creşterea stimei de sine; - laudă efortul, nu atât rezultatul; - încurajează copilul să se bucure chiar şi de micile succese;

sistemul de educaţie. Profesorii trebuie să le prezinte şcolarilor informaţiile şi prin metode vizuale şi de învăţământ activ. Prejudecata că există doar un singur mod de a preda în şcoli şi de a evalua inteligenţa unei persoane devine tot mai depăşită. Pe viitor, vor trebui găsite programe de a aplica diferite metode de studiu pentru fiecare copil. Ţările cu mai mulţi copii inteligenţi au şanse sporite de a supravieţui istoric.

Motivarea pentru studiu

- dă-i timp copilului să se implice independent în activităţile de studiu; - oferă-i posibilităţi de exprimare diferită: pictură, patinaj, fotografie, dans, artă; - nu forţa copilul la studiu prin vorbe dure, menţine un simţ al umorului. Este capacitatea de a-ţi folosi imaginaţia şi dexterităţile pentru a inventa, a aborda problemele dintr-o perspectivă nouă, inovatoare. Unii copii supradotaţi sunt : talentaţi, creativi sau prodigioşi (copiii-minune). Unii copii, în urma unei probe de inteligenţă, se situează în primii 3% din clasă. Cei mai mulţi elevi din acest grup sunt foarte pricepuţi la probele şcolare, dar mulţi se dovedesc ulterior a nu fi deosebit de creativi.
Dovadă de creativitate

Creativitatea

Copiii supradotaţi se pot dezvolta deplin doar într-o atmosferă care-i stimulează să studieze şi în care au posibilitatea să-şi îmbogăţească imaginaţia. În categoria copiilor talentaţi intră şi cei deosebit de pricepuţi în arte, care au o gândire vizual-spaţială, talent psihomotor şi social. Copiii talentaţi tind: - să fie deosebit de curioşi, - să aloce mai mult timp strategiei şi gândirii, decât rezolvării unei probleme, - să vadă în ansamblu, - să stabilească categorii mintale şi să conecteze ideile între ele (cunoaştere în reţea), - să prefere complexitatea, - să manifeste suficientă autodisciplină, - să înveţe cu plăcere (văd învăţatul ca pe un joc).

Copiii creativi pot fi talentaţi, deşi talentele celor mai mulţi sunt neexplorate de testele de inteligenţă uzuale. Foarte inventivi, ei pot fi consideraţi ca având probleme la învăţătură, talentele lor potenţiale nefiind scoase în evidenţă la şcoală. Multe genii artistice sau excepţionali programatori de computere au fugit de la şcoală. În realitate, cei mai mulţi copii sunt potenţial talentaţi şi inventivi, în felul lor. Depinde de părinţi şi profesori să descopere aceste capacităţi şi să-i ajute să şi le dezvolte la maxim. Prodigios este copilul care arată o abilitate deosebită într-un anumit domeniu, la o vârstă neobişnuit de mică. O mare parte din talentul lui (de exemplu la muzică sau la desen) este înnăscut, dar dezvoltarea acestuia necesită să fie descoperit şi încurajat. E nevoie de o voinţă deosebită pentru a cultiva talentul nativ, iar calea nu este uşoară. În timpul adolescenţei, copiii prodigioşi trec printr-o perioadă de autoexaminare intensă şi mulţi părăsesc domeniul iniţial în care au manifestat talent. Unii copii prodigioşi pot fi handicapaţi mintal, de exemplu copiii autişti. Majoritatea persoanelor creative nu sunt însă prodigioase. Cei cu o creativitate scăzută sunt lipsiţi de originalitate, flexibitate, curiozitate şi dorinţă de a explora; se uită să vadă ce fac alţii şi îi copiază. Copiii foarte creativi : - manifestă originalitate; pot combina idei sau lucruri într-un mod nou; - iau decizii şi acţionează independent; datorită diferenţei de opinii, au tendinţa să conteste ideile sau lucrurile cunoscute şi verificate; - manifestă flexibilitate; pot trece uşor de la o idee la alta; văd lucrurile într-un mod nou sau neaşteptat: „Ce ar fi să conservăm soarele în borcan, pentru iarnă?” - doresc să exploreze şi să-şi asume riscuri; - se dăruiesc în întregime unei activităţi; - sunt persistenţi în joc şi la lucru; - au o intuiţie puternică; văd îndată soluţia unei probleme; - fac observaţii sau pun întrebări profunde: ”Cum ar fi dacă oamenii ar avea un singur picior sau ar vorbi aceeaşi limbă?”; - au tendinţa să lanseze şi să verifice ipoteze; - sunt interesaţi de idei noi: „Ce-ar fi dacă…”; - sunt bucuroşi să gândească şi să lucreze singuri. 195

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU
Bucuria premierii

Copiii supradotaţi Se deosebesc de ceilalţi, prin următoarele: - îşi dezvoltă accelerat limbajul, - înţeleg mai repede legătura între cauză şi efect, - învaţă mai repede să generalizeze, - sunt mai curioşi şi pun mai multe întrebări, - rezolvă problemele uşor, - învaţă teoretic la o vârstă mai mică, - insistă mai mult, - sunt mai creativi în gândire, - au resurse mari, - sunt mai inventivi, - au mai mult umor. Identificarea copiilor supradotaţi nu trebuie să se bazeze doar pe testul de inteligenţă sau pe performanţele şcolare, care ignoră alte calităţi. Copiii supradotaţi sunt deseori mai creativi, deşi aceste două calităţi nu merg totdeauna împreună. O persoană poate fi foarte inteligentă, dar nu foarte creativă şi viceversa.

Pe măsură ce părinţii încurajează asemenea calităţi, le dezvoltă puterea de a gândi şi a acţiona în mod creativ. Copilul poate fi creativ, independent de rezultatele şcolare.

Dezvoltarea creativităţii la diferite vârste Copiii preşcolari sunt creativi din instinct, amuzaţi de muzică, dramă şi au un limbaj original. La vârsta şcolară, imaginaţia tinde să scadă. Nu mai desenează el însuşi, ci copiază sau colecţionează imagini. Spiritul creativ a fost parţial afectat. Accentul se pune acum pe respectarea regulilor. De prea multe ori, şcoala recompensează conformitatea, nu creativitatea. Între 8-10 ani: doreşte să înveţe, se concentrează pe lecţii. Are nevoie să ia contact cu diferite moduri de expresie a artei, a ştiinţelor şi a altor domenii, în care este interesat. La 10-12 ani: imaginaţia creativă începe să se lărgească. Face evaluări artistice şi eforturi creatoare. Apreciază diferite forme literare (povestiri reale sau imaginare, ştiinţifico-fantastice etc). Are nevoie de un profesor sau un mentor potrivit, pentru dezvoltarea talentelor potenţiale. Dificultăţile întâmpinate la o materie sau alta pot fi corectate, prin ajutorul oferit copilului, de către părinţi, învăţătoare sau medicul şcolar. Dă-i posibilitatea învăţătoarei să-şi explice punctul de vedere şi să sugereze o soluţie. Nu reacţiona emotiv în faţa ei. Fii însă insistent şi rămâi obiectiv şi agreabil. Repetenţia nu este o soluţie bună. Elevii care nu învaţă bine sau care învaţă încet, tind să aibă acelaşi ritm, fie că au promovat, fie că repetă clasa. Promovarea sau repetenţia bazate pe examene sau teste rigide nu iau uneori în calcul aspectele care nu sunt sub controlul elevului, adică: slaba calitate a predării materiei, un mediu inadecvat învăţăturii, dificultăţi la învăţătură, probleme emoţionale sau greutăţi în familie. Repetenţia nu-l ajută să înveţe şi contribuie la o imagine proastă despre el însuşi, diminuându-i respectul faţă de sine şi creându-i dificultăţi emoţionale şi sociale. Dacă la o singură materie nu învaţă bine, ar putea progresa, dacă i s-ar acorda o atenţie specială, decât repetând clasa. Folosirea unui meditator, poate fi o bună alternativă. Pe de altă parte, dacă elevul promovează fără să capete cunoştinţele necesare, nu foloseşte nimănui. Copilul poate avea uneori dificultăţi cu colegii, mai ales când se simte respins de aceştia.

Dificultăţi la învăţătură

Copil supradotat, în concert la Tokio

196

Disciplina şcolară Copilul este disciplinat când înţelege ce anume se aşteaptă de la el, ce este acceptat sau nu şi care sunt consecinţele comportării inacceptabile. Învăţătorii trebuie să ţină cont de temperamentul, gradul de atenţie şi posibilităţile de studiu ale fiecărui copil. Acţiunile disciplinare ar trebui să arate respect pentru copil şi să ia în considerare capacitatea, efortul şi posibilităţile sale de îmbunătăţire. Copilul poate fi pedepsit, dacă nu este cuminte la şcoală, dându-i-se să facă lecţii în plus acasă sau să-şi piardă un drept (vizionarea unui program la televizor). Pedeapsa fizică sau umilirea elevului în faţa clasei nu trebuie folosite niciodată. Dacă eşti nemulţumit de disciplina şcolară, încearcă să discuţi cu învăţătoarea, dar nu da vina pe şcoală în faţa copilului. Cauzele dificultăţilor la învăţătură sunt : medicale, emoţionale, sociale sau de comportament. Cu cât sunt descoperite şi corectate mai devreme, cu atât şansele de a obţine un rezultat bun sunt mai mari. Cauzele medicale pot fi defecte de auz, de vedere sau de întârziere mintală. Defectele de auz: şcolarul are secreţii cronice la urechi, infecţii repetate la nas şi gât, dă răspunsuri greşite la întrebări puse din spatele său, întoarce urechea spre cel care vorbeşte şi urmăreşte atent buzele acestuia, pronunţă greşit unele consoane (“s”, “ş” şi “f”), este indiferent şi neatent în clasă. Scăderea acuităţii vizuale (necorectată de ochelari) se manifestă prin: ochi lipiţi, cu secreţii şi înroşire, dureri de ochi, clipire frecventă, dureri de cap, mai ales seara, copilul nu prea vede la lumină slabă, apropie cartea sau caietul de faţă, are grimase la citit şi nu este îndemânatic la lucru manual. Dificultăţile la învăţătură rezultă uneori dintr-o modificare a funcţiilor creierului. Nu

Dacă se întâmplă des, caută să-l ajuţi. Roagă-l săţi dea cât mai multe detalii şi, la nevoie, consultă învăţătoarea. Condiţiile vitrege de studiu (clădiri neigienice, clase neîncălzite, şcoala situată la mare distanţă de casă) pot afecta performanţele elevilor. La acestea se adaugă influenţa nefastă a sărăciei, a şomajului, a alcoolismului şi a scandalurilor din familie. Asemenea factori sociali atârnă greu în pregătirea viitoarelor generaţii.

înseamnă că are întârziere mintală sau creierul îi este bolnav. De cele mai multe ori, asemenea copii sunt predispuşi din naştere la dificultăţi de învăţătură. Cauza este greu de găsit, iar copiii acţionează şi arată normal. Aproape 50% dintre ei au unul dintre părinţi, un frate sau o rudă apropiată, care au avut greutăţi asemănătoare la învăţătură. Dificultăţile variază în gravitate: pot influenţa un singur aspect (pronunţia) sau mai multe: cititul, scrisul şi înţelegerea vorbirii. Unele pot fi evidente înainte de şcoală, altele apar treptat, mai târziu. Părinţii nu-şi dau seama de existenţa lor, până când copilul nu începe să rămână în urmă la şcoală. Cele mai multe dificultăţi la învăţătură pot fi ameliorate prin ajutor dat la timp. Tulburările de comportament pot provoca numeroase alte probleme emoţionale, tensiuni şi certuri în familie, iar părinţii se învinuiesc unul pe celălalt. În familiile dezechilibrate emoţional, copilul este nemulţumit, trist şi dezamăgit; din această cauză au loc certuri în familie, stresul este mare, iar părinţii se învinuiesc unul pe celălalt. În familiile dezechilibrate emoţional, 30-50% dintre copii au dificultăţi la învăţătură.

COPILUL ŞCOLAR

Tulburarea de atenţie Numită şi “sindrom de deficit de atenţie”, generează problemele la învăţătură. Cam un sfert din copiii cu dificultăţi la învăţătură au şi deficit de atenţie, care le influenţează efortul la şcoală, limbajul, vorbirea şi scrisul. Cele mai frecvente probleme la învăţătură se manifestă prin dificultăţi de vorbire, scris, memorie vizuală şi alte aspecte ale gândirii, precum şi deprinderi sociale inadecvate. Elevii în cauză: - au dificultăţi în terminarea temelor, - trec de la o activitate la alta, - îşi uită temele sau cărţile, - pot fi uşor distraşi de ceva sau de propriile lor gânduri, - visează cu ochii deschişi, - nu dau atenţie la detalii, de exemplu nu observă diferenţele între “ +” şi “x” , “=” şi “-“ - fac greşeli de ortografie şi de punctuaţie. Aceste manifestări apar, mai ales, când 197

Tulburările de vorbire, atenţie şi hiperactivitate

COPILUL NOSTRU

Sindromul de deficit de atenţie şi hiperactivitate (Deficit de atenţie cu hiperkinezie) Este un mănunchi de tulburări de comportament asociate deseori cu hiperactivitatea. Un copil poate avea tulburări de atenţie şi fără să fie hiperactiv. Acesta poate fi, mai degrabă, neatent. Nu este o boală. 198

studiul este neinteresant, familiar şi repetitiv. Cauzele medicale ale deficitului de atenţie: - anemie, - subnutriţie, - intoxicaţie cu plumb, - vedere slăbită, - scăderea auzului, - tulburări emoţionale: anxietate şi depresie, - tulburări de somn, din cauza măririi amigdalelor şi a vegetaţiilor adenoide, care provoacă tulburări de respiraţie; la fel se întâmplă la copilul prea gras; lipsa de somn şi scăderile scurte şi frecvente de oxigen pot produce tulburări de comportament, - alergii, ca rinita alergică, - sinuzita cronică, - constipaţia cronică, - insuficienţa tiroidiană, - efecte secundare ale medicamentelor: antihistaminice, anticonvulsivante, antiastmatice (teofilină, albuterol, cortizon), - crizele de “petit mal” (absenţe epileptice); întreruperi scurte – dar frecvente – ale cunoştinţei. Înregistrarea curenţilor electrici de la creier (EEG) stabileşte diagnosticul; boala este tratabilă. Sugestii: - Foloseşte material de studiu interesant şi multisenzorial: auditiv, vizual, tactil, în loc să asculte pasiv lecţia sau să citească în gând. - Supraveghează începerea lecţiilor. - Profesorii trebuie să aşeze aceşti copii în primele bănci şi să se uite în ochii lor, când le explică, deşi unii pot privi profesorul în faţă, fără să audă ce spune. E bine ca profesorul să facă pauze dese, instrucţiunile date să fie simple şi scurte şi să avertizeze copilul că va fi întrebat sau că are ceva important de comunicat. - Încurajează copilul să studieze cu un prieten şi să înveţe citind cu voce tare. - Învaţă-l să sublinieze cu culori ideile sau detaliile importante (de exemplu semnele “+” şi “-“). - Fă aprecieri pozitive şi laudă cât mai des copilul, când face un lucru bine.

Deficitul de atenţie poate să nu afecteze vizibil inteligenţa sau dezvoltarea timpurie a copilului; se manifestă mai târziu, pe măsură ce are dificultăţi tot mai mari la învăţătură, în clasa a II-a sau a III-a. Diagnosticul sindromului de deficit de atenţie se bazează pe întrebări despre copil şi familia sa, examinarea copilului şi chestionare tipice pentru părinţi şi profesori. Medicul poate cere unele probe de laborator (de sânge, teste psihologice şi pedagogice, electroencefalogramă), pentru a exclude alte probleme. Pentru a fi diagnosticat cu deficit de atenţie şi hiperactivitate, copilul trebuie să prezinte cel puţin 8 dintre manifestările descrise mai jos, care au avut o durată de peste 6 luni şi au început înaintea vârstei de 7 ani: - nu poate sta liniştit într-un loc, chiar când i se cere, - îşi mişcă degetele şi picioarele, se trage de păr şi de degete, - este uşor distras, - îi este greu să aştepte să-i vină rândul la joacă, - răspunde înainte ca întrebarea să fie formulată, - urmăreşte cu greu indicaţiile, chiar când se străduieşte, - nu se poate concentra la lecţii sau la joc; nu îşi poate termina treaba, - nu este insistent şi trece repede de la o activitate la alta, - nu se poate juca liniştit, - vorbeşte prea mult, fără să sesizeze că îi deranjează pe alţii, - îi întrerupe pe alţii, intervine în toate şi nuşi vede de treaba lui, - de multe ori, nu ascultă ce i s-a spus, - îşi pierde lucrurile şi nu este organizat, - este impulsiv: îşi asumă riscuri fără a se gândi la consecinţe (aleargă în stradă, fără să se uite în jur). Deficitul de atenţie are o bază biochimică (deficit de neurotransmiţători) şi genetică; poate fi moştenit. Există şi alţi factori psihologici şi sociali, care pot influenţa comportamentul copilului. Un elev care este impulsiv din cauza deficitului de atenţie (cauză biologică), poate fi şi mai impulsiv dacă părinţii nu-l stăpânesc (factori psihologici). Prietenii îi pot influenţa şi ei comportamentul (factori sociali). Deficitul de atenţie este o problemă de lungă durată, ce poate

continua în adolescenţă şi în viaţa adultă. Poate leza încrederea copilului şi respectul de sine, poate provoca ridiculizarea şi respingerea lui în societate şi poate da tulburări de învăţătură. Tratamentul îl poate ajuta să înveţe, să-şi controleze comportamentul şi să-şi dezvolte respectul de sine. Evoluţia copiilor cu deficit de atenţie este mai bună, când se asociază cu: - stabilitate emoţională (mai puţin agresivi, toleranţă mai bună la frustrări, mai puţine izbucniri emoţionale), - inteligenţă, - hiperactivitate moderată, când era copil mic, relaţii bune cu colegii, - familie care îl sprijină, - părinţi stabili emoţional (fără comportament infracţional, alcoolism sau boli mintale); conflicte rare între părinte şi copil, - nivel social şi economic stabil, - educaţie bună. Copilul cu deficit de atenţie şi părinţii acestuia necesită, din când în când, intervenţia unui psiholog sau psihiatru. Tehnicile folosite privesc în primul rând corectarea deficitului de atenţie, apoi modificarea comportamentului, schimbarea programului acasă şi la şcoală, evitarea suprastimulării şi aplicarea acestor tehnici cu regularitate. Medicul poate prescrie medicamente, pentru a ajuta menţinerea atenţiei şi a scădea supraactivitatea. Rezultate bune s-au obţinut recent prin suplimentare cu ulei de peşte, care conţine acizi graşi omega 3; de folosit doar sub supraveghere medicală, datorită riscului de supradozare cu vit. A şi D.
Hiperactivitate riscantă...

-

Sugestii: - Identifică dificultăţile la învăţătură şi dă-i ajutorul necesar; - Descrie medicului problemele

Tulburările de limbaj şi vorbire Sunt cele mai frecvente. Ele afectează pronunţia, cititul, scrisul şi capacitatea de a înţelege ce se vorbeşte. Nu se asociază întotdeauna cu dificultăţile la învăţătură. Manifestări: - folosirea incorectă a sunetelor, - stângăcii în pronunţarea unor sunete simple (“f”, “g”, “h”, “j”, “r”, “s”, “ş” şi “ţ”) sau complexe, ca în “cratiţă”, “floare”, “jgheab” sau “ţânţar”, - inversarea unor silabe din cuvânt (“lomocotivă” în loc de “locomotivă”), 199

Deficitul de înţelegere Copilul înţelege cu greu ce i se spune, nu reţine partea cea mai importantă a mesajului; este confuz când i se cere ceva, mai ales dacă cererea este lungă şi detaliată; nu se orientează în timp şi spaţiu, învaţă greu o poezie sau limbi străine, când metoda de predare este cea verbală; nu îi place să înveţe, nu poate să ia notiţe şi să urmărească profesorul în acelaşi timp. Acest copil trebuie să înveţe cum să studieze. Programul educativ trebuie adaptat nevoilor sale. Se folosesc tehnici care îl ajută să dezvolte legături între sunet şi simbol, să înţeleagă numerele, să coordoneze ochii cu mâna, articularea fonetică, să înţeleagă noţiunile de timp şi să recunoască simbolurile. Sugestii: - Dă-i instrucţiuni scurte, simple şi clare; - Pune-l să repete instrucţiunile date; - Scrie-i instrucţiunile pe un bileţel; - Atrage-i atenţia asupra ideii principale; - Pune-l să împrumute notiţe de la un coleg de clasă sau să înregistreze lecţiile pe casetă.

asociate: anxietate, depresie sau tulburări de somn; Supraveghează-l îndeaproape; Antrenează-l în activităţi care îi plac, culege informaţii despre deficitul de atenţie şi formează un grup de sprijin cu alţi părinţi; Supraveghează dozele de medicamente (de ex, clonidina, atomoxetina, metilfenidatul etc.) şi timpul optim de administrare, dacă au fost prescrise; Implică-l în tratament, ca pe un partener.

COPILUL ŞCOLAR

- vorbire greu de înţeles sau repezită, - dezvoltarea târzie a vorbirii, - bâlbâială. Perioada cea mai importantă pentru dezvoltarea vorbirii este între 6 şi 24 de luni, deşi uneori copilul poate pronunţa greşit cuvintele până la 7 ani. Este normal, dacă înţelegi ce spune. Dificultăţile de articulare, bâlbâiala şi tulburările vocii nu au o cauză organică. Folosirea unei litere în locul alteia sau sărirea începutului şi sfârşitului cuvintelor sunt probleme de articulaţie. Bâlbâiala este dificultatea de a forma cuvinte într-un mod fluent. Tulburările vocii includ o voce prea stinsă, nazală sau puternică, răsunătoare. Tulburările de vorbire au şi cauze cunoscute, cum ar fi scăderea auzului sau surditatea, buza de iepure sau gura de lup, întârzierea mintală, paralizia cerebrală, autismul. Copilul poate fi normal fizic, intelectual şi emoţional, dar poate avea tulburări de vorbire din cauza dificultăţii de prelucrare mintală a limbajului articulat. Aceste probleme se asociază cu dificultăţile la învăţătură. Diagnosticul se face după discuţia cu învăţătoarea şi pediatrul şi după consultarea unui logoped. Este nevoie de un examen fizic general şi neurologic; vorbirea copilului este testată, folosind un joc cu căşti pentru a detecta scăderea auzului. Tulburările de vorbire se ameliorează cu un tratament specific corect. Terapia vorbirii se face de două ori pe săptămână cu logopedul şi se continuă acasă. Dacă tulburările de vorbire nu sunt tratate, copilul îşi pierde încrederea în el şi este respins de ceilalţi. Dificultăţi de exprimare orală: - îi este teamă să vorbească în faţa clasei; - preferă să ia note mici, decât să vorbească în faţa colegilor; - nu ridică mâna şi nu răspunde la întrebări (poate avea şi un deficit de memorie); - nu-i cere profesorului să repete ce a spus, de teamă că va părea stupid; - este spontan în conversaţii, dar are dificultăţi când este pus să răspundă la o întrebare specifică, deoarece are nevoie de mai multă organizare şi de o mai bună atenţie; - nu poate da un răspuns clar şi bine articulat; - nu poate răspunde scurt şi clar. Are dificultăţi în organizarea gândurilor şi exprimarea lor într-o ordine logică. Acestea se pot manifesta 200

COPILUL NOSTRU

Dificultăţi la scris Dificultatea de a se exprima în scris, într-un mod coerent, se poate întâlni şi la copiii isteţi şi creativi. Scrisul este o activitate complexă, care necesită folosirea simultană a mai multor tehnici: pronunţie, mecanica scrisului, vocabularul, formarea literelor şi gramatica. Unii copii pot stăpâni aceste funcţii în mod separat, dar aplicarea lor în acelaşi timp este dificilă. Copiii îşi scriu cu greu ideile pe hârtie sau nu înţeleg scrisul altcuiva. Le vine greu să scrie litere sau cifre, să alinieze numerele pe coloane, pot inversa literele şi cifrele, ceea ce le afectează nu numai scrisul, dar şi rezultatele la matematică. Sunt ruşinaţi şi încearcă să evite lecţiile sau nu fac eforturi pentru a le termina cu bine. Problemele de scris sunt complexe şi pot avea cauze multiple: vizuale, coordonare insuficientă a muşchilor fini, dificultăţi de limbaj sau de memorie, procesare înceată a informaţiei, dificultate în a se organiza, neatenţie, evitare a treburilor neplăcute, concentrare slabă sau copilul este cu capul în nori.

în două feluri: fie vorbeşte fără încetare, fie gândeşte încet şi răspunde cu întârziere, mai ales dacă este nervos; - nu poate să aleagă ce este mai important: în loc să exprime ideea principală, repetă fiecare detaliu; - aceste probleme îi afectează nu numai învăţătura, dar şi prieteniile. Drept rezultat, copilul este jenat, confuz, retras şi evitat; poate avea un comportament dificil. Sugestii: - Informează profesorii de ce copilul nu este activ în clasă; - Profesorii îl pot ajuta, lăsându-i suficient timp pentru a răspunde la întrebările lor (încurajându-l să întrebe la rândul lui); - Învaţă-l să se exprime mai clar; cere-i să povestească în ordine: “Ce s-a întâmplat mai întâi? Şi pe urmă? Dar după aceea?” etc; - Dacă are de făcut o prezentare orală în faţa clasei, învaţă-l să-şi scrie şi să-şi sublinieze ideile principale; - Oferă-i posibilitatea să vorbească în public, în situaţii care nu-l sperie: la masă, de sărbători, în familie, în grupuri de colegi etc.

Dificultatea la citire (dislexia) Manifestări: Elevul nu poate recunoaşte literele şi cuvintele scrise şi învaţă cu greu să citească. Este cea mai frecventă dificultate la învăţătură, chiar dacă cei care suferă de asta au vederea şi inteligenţa normale. Este produsă de funcţionarea anormală a unor zone din creier, asociate cu limbajul. Se întâlneşte uneori în aceeaşi familie şi este mai frecventă la băieţi. Copiii au greutăţi în a pronunţa, interpreta, citi şi a-şi reaminti cuvintele scrise, desenele, tabelele, ilustraţiile şi hărţile. Elevii înţeleg greu scrisul, mai ales pasajele lungi, sau nu îşi amintesc uşor ce au citit, în special când citesc în gând; inversează unele litere (« b » şi « d »); uneori citesc de la dreapta la stânga; au tendinţa să sară cuvinte şi chiar fraze sau rânduri; nu sesizează deosebirea dintre litere şi cuvinte. Cauzele sunt: neatenţia, lipsa de concentrare, impulsivitatea şi problemele de memorie. Dificultăţile vizuale se produc uneori împreună cu altele (de exemplu împreună cu cele de scris) şi influenţează scrisul de mână. În asemenea cazuri, caligrafia elevului devine indescifrabilă (unii medici scriu astfel!). Diagnosticul de dislexie este pus, mai ales, când copilul citeşte greu pentru vârsta lui. Tratamentul şi urmărirea progresului copilului trebuie să ţină seama de toţi factorii care

Sugestii: - Pentru a se organiza mai bine, elevul poate învăţa o formă standard de compunere, cu trei puncte: introducere, cuprins şi încheiere; cuprinsul este subîmpărţit în idei principale. - Trebuie îndrumat să scoată ideile principale dintr-o compunere, pe care apoi să le aranjează în ordine, înainte de a scrie tema. - Este bine să i se dea de la şcoală instrucţiuni în plus. - Profesorul sau un alt elev pot citi cu voce tare întrebările, lăsând elevul în cauză să răspundă. - Îşi poate prezenta tema oral sau înregistrată pe o casetă. - Când este posibil, foloseşte un computer la şcoală sau acasă. - Profesorii îi dau posibilitatea să evite scrisul sau îi permit să sublinieze pe carte ideile importante.

contribuie la dislexie. Se fac – în plus – examinări ale vederii, ale auzului şi neurologice, pentru a elimina alte cauze ale dificultăţii de citire. Pediatrul sau psihologul şi logopedul efectuează apoi câteva probe educaţionale, cum ar fi testul de inteligenţă Wechsler pentru copii şi IQ. Tehnicile de tratament folosesc concomitent vederea, auzul şi pipăitul, pentru a ameliora citirea. Progresul este încet şi dificil. Cei cu forme uşoare învaţă să citească suficient pentru a termina şcoala şi a citi ziarul; cei cu forme grave nu vor putea citi niciodată şi trebuie să înveţe meserii, care nu necesită această abilitate. Netratată, dislexia scade respectul de sine al copilului şi poate duce la tulburări de comportament, delincvenţă, agresivitate, izolare sau înstrăinare de părinţi, prieteni şi profesori. Sugestii: - Pune copilul să urmărească cu degetul sau cu o riglă, fiecare rând. - Pune-l să-şi facă lecţiile într-un loc izolat. - Dă-i indicaţii scurte şi simple. - Pune-l să înveţe împreună cu un coleg, care să-l ajute. - Dă-i mai mult timp pentru a-şi face temele. - Identifică modul său de studiu şi simţurile care-l ajută să înveţe mai bine: vizual, auditiv sau chiar tactil. - Cere-i profesorului să se adapteze: să lungească durata examinărilor, să-l lase să folosească un calculator de buzunar, să-i dea mai puţin de lucru acasă. - Învaţă copilul să înceapă prin a citi rezumatul cărţii, pentru a înţelege conţinutul. - Pune elevul să citească o carte, pe care o ascultă în acelaşi timp la casetofon. Părinţii îi pot înregistra pe casetă manualele şcolare şi alte cărţi recomandate de profesori. Copilul vede şi aude cuvintele în acelaşi timp, fiind astfel mai puţin distrat. Metoda poate fi utilă pentru elevii de toate vârstele. În unele ţări, astfel de casete pot fi împrumutate de la organizaţiile pentru orbi, ale căror servicii s-au extins, pentru a include şi copiii cu dificultăţi la învăţătură. Toate bibliotecile şcolare ar trebui să aibă cărţi clasice înregistrate pe casete audio. Există, de exemplu, Cititorul personal Kurzweil – o maşină cu două funcţii concomitente: citeşte o carte aşezată pe “scanner” şi o înregistrează pe casetă audio. Se poate astfel înregistra un manual întreg, un capitol sau doar o pagină. 201

COPILUL ŞCOLAR

COPILUL NOSTRU

Memoria înseamnă capacitatea de a obţine informaţie, care este apoi clasificată, asociată cu informaţia învăţată şi consolidată. Pe măsură ce copiii cresc, li se cere să-şi amintească şi să folosească repede tot mai multă informaţie. Pentru aceasta, ei recurg la memoria specifică – numită şi convergentă – folosită în răspunsuri scurte, sau la gândirea analitică, orientată asupra faptelor. În al doilea rând, trebuie să-şi amintească şi să grupeze informaţiile, într-un mod creativ şi deschis, utilizând memoria numită generală sau divergentă. Acest tip de memorie este folosit mai des la compunere, povestire, analiza unei poezii sau descrierea unui personaj. Copiii cu tulburări de memorie înţeleg ceea ce citesc sau li se explică, dar – mai târziu – nuşi amintesc sau îşi amintesc într-un context diferit. Nu pot învăţa pe de rost la materii ca algebra, istoria, limbile străine. Sunt slabi la matematică, nu pot învăţa tabla înmulţirii, îşi amintesc cu greu operaţiile de bază.

Tulburările de memorie

Dificultăţile de memorie sunt deseori subtile şi greu de evaluat; profesorul trebuie să bănuiască acest tip de dificultate, dacă şcolarul nu are rezultate performante. Unii copii au dificultăţi în a-şi aminti părţi dintr-o informaţie cu mai multe secvenţe (în cascadă): instrucţiuni multiple sau o serie de cuvinte sau de cifre (ex. număr cu 5 cifre). Drept rezultat, au greutăţi la problemele de matematică cu mai multe etape (sar câte o etapă, fac calculele în minte şi nu le scriu), în organizarea evenimentelor, învăţarea alfabetului, în redarea unor poveşti auzite anterior sau în memorarea zilelor săptămânii sau a lunilor anului. Dificultăţile de memorie pot fi agravate de: date prea multe sau prea complexe, prezentate concomitent sau prea rapid, probleme de atenţie, tulburări emoţionale (nelinişte, deprimare), plictiseală, lipsa motivaţiei şi oboseală, alimentaţie proastă, somn insuficient sau oboseală mintală. Dificultăţi de memorie abstractă Unii copii nu pot sesiza înţelesul general al unui anumit cuvânt sau simbol (la matematică); de asemenea, ei nu pot trage concluzii, mergând de la un fapt specific, concret, la un mod mai general de gândire (clasificarea unei plante). Alţii au dificultăţi în organizarea informaţiei, pe care n-o pot aşeza într-o formă utilă (avantajele şi dezavantajele reclamelor). Deprinderea de a organiza bine noţiunile îi ajută să asocieze informaţia nouă cu cea existentă, astfel încât să fie mai uşor extrasă şi utilizată (tabla înmulţirii se învaţă ştiind că este o adunare repetată: 7x3 = 7+7+7). Unii copii uită să-şi aducă acasă cărţile, uită ce teme au de făcut, nu-şi găsesc penarul, caietele etc. Sau uită să-şi ia la şcoală cele necesare. Sugestii: - Elevii care nu îşi amintesc ce spune profesorul, pot fi ajutaţi, dacă li se scrie pe tablă sau subiectele sunt prezentate prin alte metode vizuale, spre exemplu folosirea culorilor, pentru a sublinia informaţia care trebuie memorată; - Folosirea asocierilor de cuvinte, pentru memorarea cuvintelor noi; - Folosirea formulelor mnemotehnice, pentru a memora şi a-şi reaminti mai uşor; - Fă-i un carneţel, în care să-şi noteze ce

Localizarea gândirii

202

teme are de făcut; - Vorbeşte cu profesorii despre deficienţa copilului şi faceţi împreună un plan; - Controlează-i zilnic temele, până se obişnuieşte; - Cere unui coleg să i le reamintească; - Fă-i un program pentru efectuarea temelor pentru acasă; - Pune-l să-şi aranjeze lucrurile pentru a doua zi în acelaşi loc, în fiecare seară. Elevul acţionează sau vorbeşte impulsiv şi îi este greu să se controleze. Când îşi face lecţiile, nu este ordonat. Încalcă regulile impuse în clasă, îi întrerupe pe alţii, răspunde obraznic părinţilor şi profesorilor; acţionează înainte de a se gândi la urmări; nu este potrivit pentru sistemul şcolar care recompensează elevii mai târziu, nu imediat (deşi el învăţă în fiecare zi, dar poate lua o notă mare doar dacă e ascultat, iar lui îi este greu să-şi amâne această plăcere de moment). Comportamentul impulsiv le creează dificultăţi la şcoală: refuză să facă ce li se cere, ies din clasă fără aprobare, vorbesc neîntrebaţi, au absenţe nemotivate, fumează sau se încaieră. Au un mod impulsiv de a studia: încep fără să citească enunţul, rezolvă în grabă problemele şi nu verifică rezultatele. Sugestii: - Identifică dificultăţi pe care le are la şcoală; - Menţine reguli simple acasă şi la şcoală şi enunţă-le clar; - Fă-ţi o copie a regulilor de la şcoală, dacă există; - Aminteşte-i copilului de consecinţele comportamentului său, înainte de a încălca regulile; - Anunţă dirigintele despre potenţialele probleme; - Controlează-i temele; - Angajează un meditator. Copilul nu este ordonat nici acasă, nici la şcoală. Elevii dezorganizaţi par leneşi, încep şi îşi termină lecţiile târziu, amână temele cât mai mult (procrastinaţie), le ia mult până pleacă la şcoală şi până la urmă ajung târziu, îşi pierd lucrurile.

Impulsivitatea

Lipsa de organizare

Sugestii: - Stabileşte-i un orar clar, de ex.: lecţiile de română se fac de 4 ori pe săptămână, cu probe scrise la fiecare 2 săptămâni; - Dă-i un carneţel, în care să-şi noteze lecţiile pe care le are de făcut zilnic şi controleazăl; fă-i ghiozdanul ordonat; foloseşte caiete cu coperţi colorate diferit, pentru fiecare materie; - Găseşte condiţiile în care copilul învaţă cel mai bine; - Pune-i bileţele prin casă, pentru a-i aminti ce are de făcut; - Aminteşte-i că are lucrare de control şi întreabă-l când vrea să se pregătească pentru ea; - Pune-i ceasul să sune, când are ceva important de făcut (plecarea la şcoală, luarea unui medicament); - Învaţă-l să devină conştient de trecerea timpului; - Scrie-i numele pe îmbrăcăminte şi pe obiectele de şcoală; - Ajută-l să ia notiţe ordonat. Copiii cu dificultăţi în menţinerea atenţiei şi controlul impulsurilor pot avea sindrom de deficit de atenţie, cu sau fără hiperactivitate. Dacă şcolarul pare lipsit de interes, nemulţumit, plictisit, nu se poartă bine la şcoală sau acasă sau dacă munceşte din greu, doar ca să se menţină pe linia de plutire, înseamnă că are dificultăţi la învăţătură. Dacă bănuieşti că e ceva în neregulă, cercetează cauzele. Sugestii pentru părinţii ai căror copii au probleme la învăţătură: - Cere-i sfatul învăţătoarei, ascultă-i părerea şi bazează-te pe experienţa sa. - Întreabă copilul dacă: - Îi place să citească? - Înţelege sau îşi aminteşte ce a citit? - Pune-l să citească. - Îi este greu să copieze de pe tablă sau din carte? - Ascultă uşor, înţelege şi îşi aminteşte, ce-i spune învăţătoarea la şcoală? Pune-l să gândească înainte de a spune ceva. - Înţelege de ce împrumută sau pune de-o parte, la adunare sau scădere? - I se întâmplă să uite regulile de matematică sau – la jumătatea unei probleme – uită ce încearcă să facă? 203

COPILUL ŞCOLAR

Răspunsurile negative la asemenea întrebări nu înseamnă neapărat că are dificultăţi la învăţătură; sunt posibile şi alte cauze, de exemplu: timp şi efort insuficient acordat învăţării, lipsă de interes pentru studiu, pretenţiile familiei, dificultăţi în relaţiile cu colegii sau tulburări în familie, stres la şcoală. Din această cauză, copilul îşi pierde motivaţia şi încrederea, până la deznădejde (“Oricât aş încerca, nu reuşesc”). Copiii cu dificultăţi la învăţătură sunt deseori neînţeleşi, fiind acuzaţi că sunt leneşi, întârziaţi mintal sau că nu se străduiesc suficient. Deseori sunt umiliţi sau li se aplică metode didactice nepotrivite. În lipsa explicaţiilor unui specialist, părinţii, profesorul şi copilul nu înţeleg că aceste dificultăţi nu sunt din vina lor. Multe din greutăţile la învăţătură apar în familie, de la o generaţie la alta. Află dacă există probleme emoţionale, sociale sau de familie, care contribuie la dificultăţile şcolare ale copilului şi – invers – în ce măsură dificultăţile sale la învăţătură sunt cauza acestor tulburări. Elevul în cauză necesită sprijinul şcolii şi supraveghere pe termen lung. Asigură-te că are şi alte activităţi şi interese, care-i fac plăcere. Discută cu alţi părinţi, care au avut probleme asemănătoare, cu pediatrul şi psihologul. Diagnosticul dificultăţilor la învăţătură este dat de obicei de două probe: testul de inteligenţă (coeficientul de inteligenţă IQ) şi o probă standard de citire, scriere, aritmetică. Cei mai mulţi copii, cu astfel de tulburări, au un coeficient de inteligenţă normal sau peste, de obicei 115, însă – la proba standard – punctajul este mult mai mic (testul standard la proba de scris are 92). Coeficientul de inteligenţă este dat de raportul dintre inteligenţa copilului şi media inteligenţei copiilor de vârsta sa. O evaluare mai complexă a însuşirilor psihice ale copilului, în afara coeficientului de inteligenţă şi a testelor standard, necesită mai mulţi specialişti, pentru evaluarea funcţiilor de neuro-dezvoltare: vorbirea, memoria, atenţia, voinţa şi deprinderile motorii. După aceste evaluări, se întocmeşte un plan de educaţie pentru copil. Explică-i copilului în mod optimist şi amănunţit părţile sale mai slabe şi pune accentul pe calităţile sale, evitând să-l faci: “prost”, “idiot”, “handicapat”, “hiperactiv”. Tulburările la învăţătură nu influenţează doar studiul. Unii dintre aceşti copii au şi dificultăţi 204

COPILUL NOSTRU

În cele mai multe şcoli, copiii sunt supuşi vizitelor medicale de rutină, pentru a vedea dacă au probleme de greutate, înălţime, de auz, vedere şi de curburi anormale ale coloanei vertebrale. Dacă sora medicală găseşte o anomalie, recomandă consultul medical. Nu trebuie totuşi să te bazezi doar pe examenul medical de la şcoală; consultă medicul pediatru cel puţin o dată pe an, când copilul este sănătos, iar – dacă se îmbolnăveşte – mai des.

VIZITA MEDICALĂ ŞI MENŢINEREA SĂNĂTĂŢII

sociale, de comportament, emoţionale, de încredere în sine şi greutăţi în familie. Tulburările se ameliorează după un tratament, care înlătură critica părintelui, se adresează problemelor concrete şi motivează copilul, care-şi recapătă astfel încrederea în el însuşi. Ajutorul dat copilului cu greutăţi la învăţătură se face prin: - evitarea materiilor slabe sau găsirea unei alternative la punctele sale slabe, de exemplu: dacă scrie greu, poate încerca să folosească o maşină de scris, pentru a-şi face lecţiile sau un computer. Sprijinul familiei trebuie să includă: - o atmosferă caldă acasă, - părinţii disponibili pentru a-i da ajutor la temele de acasă, - angajarea unui meditator, care cunoaşte dificultăţile specifice ale copilului, - consultaţie cu psihologul, dacă şcolarul se simte deprimat, neliniştit sau descurajat. Uneori, întreaga familie ar putea beneficia de o asemenea intervenţie. Medicamente pentru deficit de atenţie şi tratarea tulburărilor de vedere şi auz: unele sunt controversate şi nerecomandate, de ex. doze mari de vitamine, ochelari speciali şi regim alimentar special. Consultă medicul pediatru pentru orice intenţie de tratament. Tulburările la învăţătură se schimbă cu timpul: uneori se ameliorează sau dispar odată cu creşterea copilului, alteori pot apărea în condiţii de stres sau persistă pentru tot restul vieţii. Pe măsură ce se maturizează, învaţă să-şi compenseze handicapul. Este necesară o reevaluare repetată a progreselor sale. Chiar şi aşa, copilul nu ajunge la un nivel apropiat vârstei; mulţi au însă succes, după terminarea şcolii elementare, fie la studiu, fie într-o meserie.

Vizita medicală în şcoală

La vizitele medicale, pediatrul îi face copilului o examinare completă, care presupune mai mult decât măsurarea greutăţii, înălţimii, a tensiunii şi cercetarea vederii şi a auzului. Părinţii îi spun medicului ce îi dau să mănânce copilului, dacă acesta face exerciţii fizice şi cum doarme. Medicul îi întreabă dacă copilul are probleme emoţionale, dacă s-a adaptat la şcoală, care sunt performanţele sale la învăţătură, precum şi obiceiurile de igienă, inclusiv felul în care îşi îngrijeşte dinţii. Dacă medicul pediatru crede că copilul are, de exemplu, probleme de vedere, poate să-l trimită la un oftalmolog, pentru evaluare şi îngrijire suplimentară. La începutul activităţii şcolare se depistează cazurile de pediculoză, scabie, micoze, angine, cu sau fără exudat (recoltat pentru streptococ betahemolitic sau stafilococ auriu), alte afecţiuni infectocontagioase (paroditită epidemică, rubeolă ş.a.) şi eventual copiii izolaţi la domiciliu sau în spital cu scarlatină, hepatită virală acută sau varicelă. Copiii între vârsta de un an şi 14 ani se îmbolnăvesc cel mai des, în ordine descrescândă, de: varicelă, parodontită epidemică, boală diareică acută, hepatită virală tip A, angină cu streptococ, dizenterie şi tuberculoză. Medicii şcolari se confruntă deseori cu refuzul vaccinărilor şi o alimentaţie neraţională sau dezechilibrată. Campaniile de vaccinare a copiilor din clasa I-a cuprind: vaccinarea antirujeolică şi antidiftero-tetanică; la clasa a IIIa: vaccinarea antihepatică B, doza 1, 2 şi 3 şi antipoliomielită. Unui copil de vârstă şcolară ar trebui să i se facă cel puţin o vizită medicală la doi ani, cu rol preventiv. Cei mai mulţi copii, care trăiesc în sărăcie, nu au acces la îngrijirire medicală dentară satisfăcătoare. Asemenea copii nu beneficiază suficient de măsurile preventive şi consultă medicul doar când sunt bolnavi. La această vârstă, examinarea periodică de către medic sau asistentă poate include următorii factori:

Înălţimea, greu- Performanţele şcola- Vaccinările tatea, tensiunea re, progresul şi aMăsurile de prevearterială daptarea nire a accidentelor Îngrijirea dinţilor Alimentaţia Activitatea fizică Gradul de dezvolta- Responsabilităţile re a cunoaşterii şi a casnice, teme, bavorbirii nii de buzunar

Fiziologici

Tabel nr. 17 Examinarea medicală în şcoală
Psihologici Sociali

COPILUL ŞCOLAR

Stresul din viaţa co- Activităţile extrapilului şi modul său şcolare; Disciplina; de adaptare Folosirea televizorului Îngrijirea, igiena personală Timp şi un loc al lui

Somnul, udatul Fumatul, alcoolul şi patului (enurezis) drogurile Examinarea vederii şi auzului Activitatea sexuală, abstinenţa, masturbarea, jocurile homosexuale

Cei mai mulţi copii şcolari nu trec prin probleme majore de boală. Ei cresc şi se dezvoltă armonios şi trec în etapa tumultoasă a adolescenţei.

205

COPILUL NOSTRU

REŢETE ALIMENTARE (* )
salată de crudităţi. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, Ca, Na, K, vit B12, C, fitoelemente. - Salată de paste făinoase amestecată cu mazăre, porumb fiert şi ardei gras crud, tocat, dreasă cu ulei vegetal (preferabil de rapiţă, de in/cânepă sau de măsline) şi oţet sau zeamă de lămâie. Se poate adăuga un ou fiert. Conţine: proteine, glucide, grăsimi nesaturate cu acizi graşi esenţiali omega 3, 6 şi 9, fibre alimentare, Fe, K, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B3, B6, C, folaţi, antioxidanţi. Mâncare de pui cu orez şi mere. Cantităţi: 1 piept de pui tăiat bucăţele sau 2 pulpe dezosate, 1 pumn de orez, 2 mere tăiate în felii subţiri. Puiul şi orezul se fierb separat, apoi se scurg de apă si se amestecă cu feliile de mere şi cu puţină zeamă de la puiul fiert. Conţine: glucide, proteine, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B3, B6, B12, antioxidanţi. Carne de pui fiartă, amestecată cu paste făinoase şi zarzavaturi. Cantităţi: ¼ pui, 200g paste făinoase, o mână două de zarzavaturi, dintre cele disponibile în sezon. Se fierbe puiul într-un litru de apă, apoi se adaugă pastele şi zarzavaturile. Se face o supă foarte groasă (cremă), sau un fel de ostropel. Conţine: glucide, proteine, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B3, B6, B12, C, fitoelemente. Pui cu orez, fasole boabe şi zarzavaturi fierte. Cantităţi: un piept sau 1-2 pulpe dezosate de pui sau 1 piept de pui, tăiate bucăţi, 1 pumn de orez fiert, 1 cană de fasole boabe fiartă, 1 cană de zarzavaturi. Se amestecă şi pot fi servite ca atare sau pot fi puse la cuptor. Conţine: glucide, proteine, grăsime nesaturtă, saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe, Mg, vit B1, B3, B6, B12, folaţi, antioxidanţi. Preparate cu carne de pui

- Sandvici cu brânză de vaci garnisit cu felii de castravete verde sau cu bucăţi de ardei gras roşu sau verde. Conţine: proteine, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, fibre alimentare, Ca, Na, K, vit B12. Este de preferat ca pâinea folosită la sandviciuri să fie preparată din făină integrală. - Sandvici cu brânză de vaci garnisit cu felii de ardei gras roşu sau verde. Conţine: proteine, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, fibre alimentare, Ca, Na, K, vit C, B6, caroten (din ardeiul roşu), B12, antioxidanţi şi fitoelemente (substanţe biologic active din legume şi fructe). - Sandvici cu piept de pasăre cu frunze de salată verde şi felii de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsimi nesaturate şi saturate, colesterol, Ca, Fe, Na, seleniu (Se), zinc (Zn), vit B1, B3, B6, B12, C, folat (acid folic), antioxidanţi. - Sandvici cu şuncă, roşii şi salată. Conţine: proteine, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, Ca, Na, vit B1, B6, B12, C, antioxidanţi. - Sandvici cu unt şi câteva felii de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, K, Se, Ca, Na, Fe, fibre alimentare, vit B1, B6, B12, C, antioxidanţi. - Sandvici cu brânză de vaci, cu banane sau mere întinse pe 1-2 felii de pâine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, colesterol, K, fibre alimentare, vit B6, C. - Sandvici cu peşte. Peştele (din conservă sau preparat acasă) se pasează şi se amestecă cu o ceapă verde mărunţită, ardei, roşii şi cu puţin iaurt, cât să se lege. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate şi nesaturate, K, Se, vit A, B1, B3, B6, B12, C, antioxidanţi, fitoelemente. - Supă de fasole boabe cu o felie de pâine prăjită sau biscuiţi de casă. Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K, Fe, Mg, Se, vit B1, B3, folaţi. - Macaroane cu brânză la cuptor, servite cu o
206

Sugestii alimentare pentru gustările sau mesele copiilor

(*) A colaborat Dr. Mariana Ciobanu

Pui pane. Conţine: 1-2 piepţi de pui dezosaţi, 2 ouă, 1-2 linguri de făină, 1 praf de sare. Se taie pieptul de pui în felii relativ subţiri, se usucă pe un prosop, apoi se sărează uşor. Se bat uşor ouăle cu sarea şi făina, apoi pieptul de pui dezosat, se scaldă în oul cu făină şi se prăjesc în ulei încins. Se scurg bine de untdelemn şi se servesc fiebinţi cu diferite sosuri: de hrean, de roşii, de gălbenuş de ou, de zarzavat. Ca garnitură se folosesc cartofi piure //e cu accent ascuţit// şi o salată de legume. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe , vit A, B1, B2, B3, B6, B12. Sniţelele din carne de vită, de pui sau de porc. Se taie carnea în felii subţiri, se spală bine, se usucă şi se sărează uşor. Carnea se trece prin compoziţia descrisă la prepararea puiului pane sau prin pesmet şi ou, reţetă denumită şniţel vienez. Se prăjesc în untdelemn. Se servesc cu zeamă de lămâie pe deasupra sau cu unul din sosurile descrise anterior.Conţine: proteine, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B2, B3, B6, B12. Pui cu diferite sosuri. Cantităţi: 1 pui de mărime mijlocie, 2 linguri de smântână, 4 linguri de ulei (de rapiţă, de porumb, floarea soarelui, de seminţe de dovleac sau de măsline), 2-3 linguri de făină, pătrunjel verde tocat. Se spală bine puiul, se taie în bucăţi potrivite, se pune un praf de sare peste tot puiul. Se pune totul într-o cratiţă cu untdelemn, se acoperă cu un capac şi se înăbuşeşte cu untdelemn încins, la care se adaugă, treptat, câteva linguri de apă. Se întoarce de pe o parte pe alta ca să nu se prindă, iar când carnea e bine fiartă, se ia de pe foc şi se dezosează. Separat se face un sos de smântână cu 2-3 linguri de făină, la care se adaugă mărar, pătrunjel verde tocat şi sos de roşii. Totul se toarnă peste puiul ţinut la cald şi se mai dă un clocot sau două. Conţine: proteine, glucide, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B2, B3, B6, B12. Ostropel de pui. Puiul se prepară la fel ca la puiul preparat cu diferite sosuri. În plus se adaugă 3 căţei de usturoi tăiaţi mărunt şi se adaugă mai multă apă astfel ca puiul să fie aproape acoperit cu apă. Se fierbe toată compoziţia la foc mic şi se serveşte fierbinte. Conţine: proteine, glucide, grăsime nesatu-

rată, saturată, colesterol, K, Na, Se, Zn, Fe, vit B1, B2, B3, B6, B12. Pilaf cu carne de pui sau viţel. Cantităţi: 1 pui sau 300g carne de viţel, 1 cană de orez, 2 linguri ulei. După ce se fierbe găina sau puiul, se scoate carnea, iar zeama se pune într-un vas; se adaugă sare şi orez (proporţia fiind de 4 căni de zeamă la 1 cană de orez). După dorinţă, orezul se poate căli în prealabil cu o lingură de ulei, până ce orezul devine uşor gălbui, dar nu maro-brun. Se introduce în cuptor la foc moderat; nu se amestecă cu lingura. Orezul se poate servi ca atare singur sau cu bucăţi de pui (piept sau pulpe). De asemenea se pot consuma măruntaiele de pui (ficatul, pipota, inima) fierte sau prăjite şi apoi tăiate mărunt. Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe,vit B1, B3, B6, B12. Ouă jumări cu ficăţei de pasăre. Cantităţi: 200g ficat de pasăre, 2 ouă, 1 praf de sare. Ficatul de pasăre se poate prăji sau fierbe. Se bat separat ouăle cu puţină sare apoi se răstoarnă într-o tavă unsă cu ulei. Când ouăle încep să se prindă, se amestecă cu furculiţa, peste care se adaugă ficatul tăiat bucăţele. Se amestecă cu ouăle, se mai lasă puţin la foc şi apoi se servesc fierbinţi. Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, Se, vit A, B2, B12. Pateu de ficat de pasăre. Cantităţi: 4-5 ficaţi de pasăre, 1 cană de apă, 2 cepe verzi tocate, 1-2 gălbenuşuri de ouă fierte, 1 lingură de smântână, 1 praf de sare. Ficatul se taie în bucăţi mici, se prăjeşte în untedelemn împreună cu ceapa verde mărunţită. Se adaugă apă treptat şi se fierbe înăbuşit. După ce a fiert, se lasă la răcit, se pasează cu furculiţa şi se adaugă gălbenuşurile, eventual o lingură de smântână. Compoziţia se pune la frigider. Se serveşte pe pâine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Z, Fe, vit A, B6, B12, C, K, fitoelemente. Găluşte din ficăţel de pasăre. Cantităţi: ficatul de la un pui, miezul de la 1-2 felii de pâine albă, 1 păhărel de lapte, 1 gălbenuş de ou, pătrunjel şi mărar tocat. Ficatul de pasăre fiert se pisează mărunt, se adaugă feliile de pâine, înmuiate în lapte, gălbenuşul de ou, pătrunjelul şi mărarul tocate. Se amestecă bine, se fac
207

REŢETE ALIMENTARE

bulete de mărimea unei nuci, care se pun la fiert în supa de pasăre sau separat fierte în apă cu sare şi apoi adăugate la supa de pasăre. Se pot servi şi cu o garnitură de piuree de cartofi sau de legume. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Fe, Zn, Se, vit A, B2, B12, C, D, folaţi, fitoelemente. Ardei umpluţi cu carne. Cantităţi: 4-5 ardei graşi, 300g carne tocată slabă, 1 mână de orez, 2 ouă, pătrunjel tocat, 1 lingură ulei, 500ml de bulion de tomate, 1 praf de sare. Se scot cotoarele de la ardei, se aşează într-o cratiţă şi se umplu cu următoarea compoziţie: carne tocată de vită, porc sau pui sau o combinaţie din toate, orez, pătrunjel tocat şi ouă. Se frământă foarte bine, apoi se adaugă sare după gust, untdelemn, bulion sau sos de roşii, până la jumătate din înălţimea ardeilor. Deasupra ardeilor, pe carne se poate pune un căpăcel din felii de roşii. Se acoperă cu staniol şi se pune la cuptor, la foc potrivit, cu grijă ca să nu scadă sosul de roşii prea mult. Când carnea şi ardeiul s-au înmuiat, se servesc fierbinţi cu puţină smântână deasupra sau natur. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, vit A, B1, B3, B6, B12, C, antioxidanţi. Chifteluţe marinate, dietetice şi chifteluţe turceşti. Cantităţi: 300g carne tocată slabă, 1 ceapă verde tocată, 2 felii de pâine, un praf de sare, 2 ouă întregi, mărar. Carnea tocată de vită se amestecă cu miezul de la feliile de pâine umezite cu lapte sau apă, cu ceapa verde tocată, cu un praf de sare şi ouăle crude. Se amestecă cu mâna curată şi se fac chifteluţe. Acestea se fierb într-un sos de roşii, la care se adaugă o mână de mărar tocat bine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Fe, Zn, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, folaţi, antioxidanţi. Budincă de macaroane cu carne tocată. Cantităţi: 300g carne tocată de pasăre sau viţel, 1 ceapă, 200g de brânză, pătrunjel şi/sau mărar tocat, 300g macaroane, o lingura de unt. Carnea tocată se prăjeşte împreună cu ceapa,
208

COPILUL NOSTRU

Preparate din carne de vită

pătrunjelul sau mărarul tocat. Macaroanele se fierb, se scurg foarte bine apoi se aşează în straturi împreună cu carnea tocată şi cu o mână de brânză, într-o cratiţă unsă cu ulei. Ultimul strat trebuie să fie cel din macaroane şi peste care se pune o lingură de unt. Se pune la cuptor apoi când sunt rumenite se servesc cu un sos de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, vit A, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi. Musaca de cartofi dietetică. Cantităţi: 6 cartofi de mărime mijlocie, 300 g carne tocată, 2 ouă, 2-3 linguri de pastă de roşii, 2 roşii, 250 ml de bulion de tomate, pătrunjel. Prepararea cărnii tocate de vită: se prăjeşte într-o tigaie, în puţin ulei, se adaugă sare şi pastă de roşii; se adaugă în acelaşi timp şi câte puţină apă, aşa încât carnea să nu fie doar prăjită, ci şi fiartă. Se dă sosul de o parte pentru a se răci puţin, apoi se adaugă ouăle crude şi pătrunjelul şi se amestecă bine. Se fierb cartofii în coajă, se răcesc, se taie apoi rondele şi se aşează într-o cratiţă astfel: un rând de cartofi, peste care se toarnă bulionul de tomate şi un rând de carne tocată. Deasupra ultimului rând de cartofi se pun roşiile tăiate felii rotunde. Cartofii împreună cu carnea se pun la cuptor timp de 15-20 minute. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, Se, vit B1, B2, B3, B6, B12, antioxidanţi. Musaca de vinete. Cantităţi: 2 vinete mijlocii, 300g carne tocată, 2 ouă, 50 ml ulei, 2-3 linguri de pastă de roşii, 2 roşii, 250 ml de bulion, pătrunjel. Se prepară asemănător cu musacaua de cartofi. Vinetele se taie în rondele groase de 1 cm şi se prăjesc în ulei foarte puţin pe ambele părţi. Se aşează apoi în straturi împreună cu carnea tocată. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe , vit B1, B3, B6, B12. Chiftele turceşti (ale lui Paşa). Cantităţi: 300500g carne tocată, 1 mână de orez, 4 ouă , o ceapă, 1 praf de sare, boia dulce de ardei. Carnea de vită tocată se amestecă cu orezul, se drege din sare, se adaugă 2 ouă întregi şi ceapa tocată călită. Compoziţia se lasă să se aşeze aproximativ 1 oră. Se scurge apa rămasă de la carne şi se fac chifteluţe mici. Celelalte două ouă care se bat foarte bine cu puţină

sare. Chiftelele se dau apoi prin ou şi se prăjesc în ulei încins. Untdelemnul rămas după prăjire se combină cu apă şi boia de ardei şi se pune peste chiftele, astfel încât să le acopere. Se pun din nou la fiert, la foc foart mic, până ce chiftelele se înmoaie. Se mănâncă cu pâine. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Zn, Fe, Se, fibre alimentare, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, antioxidanţi. Chifteluţe din peşte. Cantităţi: 2 peşti mijlocii (şalău, mreană, clean, cod, merluciu, crap, somon) atent dezosaţi sau 2 conserve de peşte, 1 lingură de făină, 1 ou, 1 praf de sare, . După ce peştele dezosat a fiert, se zdrobeşte şi se adaugă făina, sarea şi un ou bătut. Se prăjesc în ulei încins şi se servesc cu piure de cartofi şi cu o mică salată de vegetale. Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, Se, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, fitoelemente. Ghiveci din peşte, conopidă şi morcovi. Cantităţi: 2 peşti de mărime mijlocie, 1/ 2 conopidă, 4 morcovi mijlocii. Peştele, conopida şi morcovii se fierb separat, apoi se aşează întrun vas uns cu puţin unt şi se pun la cuptor. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, fibre alimentare, K, Na, Se, vit A, B1, B3, B6, B12, C, folaţi, antioxidanţi. Rasol de peşte cu legume fierte sau cu piuree de legume fierte. Cantitatea de peşte dorită se fierbe în atâta cantitate de apă încât să îl acopere, la care se adaugă sare, o lingură de oţet, o frunză de dafin. Se lasă la răcit în apa în care a fiert şi se serveşte cu piuree de cartofi, de morcovi, de mazăre sau de conopidă. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, fibre alimentare, K, Se, vit B1, B3, B6, B12, folaţi, fitoelemente. Salată de ouă. Se ia un ou fiert tare, se taie în cubuleţe, se amestecă cu 2 cepe verzi, ardei verde gras, o roşie, tocate mărunt. Se amestecă cu iaurt sau smântână apoi se poate servi pe pâine. Conţine: proteine, glucide, Preparate cu ouă şi legume Preparate din peşte

grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, vit A, B2, B6, B12, C, antioxidanţi, fitoelemente. Papară de ouă. Cantităţi: 2 ouă, 1-2 felii de pâine. Ouăle se fierb 4-5 minute în apă clocotindă. Ouălele cleioase se desfac de coajă şi se pun într-o farfurie adâncă, cu puţină sare şi cu feliile de pâine rupte în bucăţele mici. Se amestecă bine compoziţia şi se serveşte caldă copiilor de toate vârstele. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Fe, Se, vit A, B1, B2, B3, B12. Frigănele cu usturoi şi ouă. Cantităţi: 2 felii de pâine, 1 ou, 2 căţei de usturoi.Feliile de pâine se prăjesc în untdelemn fierbinte, se scurg de ulei pe un şervet de hârtie, iar când sau răcit puţin se freacă cu un căţel usturoi. Deasupra se poate pune un ochi prăjit, preparându-se astfel o mâncare consistentă sau felii, ca o simplă gustare. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Fe, Se, vit A, B1, B2, B3, B12. Ardei gras cu ou fiert şi brânză de vaci. Cantităţi: 2 ardei graşi, 200g brânză de vaci, 1 ou fiert, 4 cepe verzi, 1 praf de boia dulce de ardei, un praf de sare. Brânza de vaci se amestecă cu oul fiert ras, boiaua cu sarea şi cu ceapa verde tocată mărunt. Ardeii graşi, se spală bine, se curăţă de seminţe şi se umplu cu compoziţia de brânză. Se păstrează la frigider pentru 1-2 ore, apoi se taie în felii care se servesc la aperitiv. Conţine: proteine, glucide, grasime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Ca, Se, Mg, Zn, vit A, B2, B6, B12, C, D, probiotice (ingrediente microbiene din alimente, de ex. iaurt, care ajută sănătatea). Budincă de ou cu legume. Cantităţi: 3 ouă, un pahărel de lapte, 1 cană de legume. Ouăle se bat şi se adaugă laptele. Totul se toarnă într-o cartiţă unsă cu ulei şi se fierbe încet. Când omleta începe să se umfle, se adaugă legumele fierte în prealabil şi tăiate bucăţele (dovlecei, mazăre, morcovi, ardei, roşii). Se acoperă cu un capac pentru ca astfel oul să se închege deasupra. Conţine: proteine, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Se, Ca, Mg, Zn, vit A, B12, B2, D, fitoelemente, antioxidanţi. Omletă cu legume. Cantităţi: 2 ouă, 1 lingură de smântână, 1 lingură de brânză rasă, 1 ceaşcă
209

REŢETE ALIMENTARE

de legume. Se bat ouăle şi se pun în tigaie, se adaugă un amestec din smântâna şi diverse legume (ce aveţi la dispoziţie), tăiate bucăţele. Se serveşte caldă cu brânză rasă deasupra. Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Se, Ca, Mg, Zn, vit A, B2, B12, D, fitoelemente, antioxidanţi. Mâncare de mazăre verde. Cantităţi: 400-500g mazăre, 50 ml ulei vegetal, 1-2 roşii feliate, 2 cepe verzi , pătrunjel şi mărar toate tocate. Se poate servi cu frigănele sau natur. Se foloseşte de preferinţă mazăre proaspătă, din păstăi, sau îngheţată. Se pune la foc moderat, cu o cantitate de apă care să acopere mazărea, iar când apa scade se completează cantitatea de apă. La final se aduagă feliile de roşii şi se mai fierb încâ puţin cu mazărea. Separat se poate face un sos din ceapă verde, puţin călită în ulei, felii de roşii, pătrunjel şi mărar tocat, care se adaugă peste mazărea fiartă şi se mai dă într-un clocot. Se serveşte ca atare sau cu friganele. La rândul lor friganelele se pregătes din felii de păine albă mai groase, înmuiate bine în 2 ouă bătute cu smântână sau lapte, care apoi se prăjesc în untelemn fierbinte; se scurg apoi de ulei şi se aşează pe o farfurie acoperită cu şerveţele de bucătărie, ca să absoarbă bine grăsimea în exces. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, Fe, Zn, Mg, K, Na, Se, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, folaţi. Cartofi cu brânză la cuptor. Cantităţi: 4 cartofi mari, 4 ouă, 1 păhărel de lapte sau 1 lingură de smântână, 300g brânză telemea rasă. (Cartofii se consumă cu coajă sau descojiţi cât mai puţin posibil. Coaja este partea cea mai hrănitoare a cartofului; conţine cea mai mare parte de fier, calciu şi fibre alimentare.) Se fierb cartofii în apă cu sare , se taie în felii mai groase şi se aşează într-o tavă unsă cu unt. Separat se face o compoziţie din ouăle bătute cu lapte sau smântână, la care se adaugă brănza. Se toarnă peste cartofi, se acoperă cu staniol şi se pune la cuptor. Spre sfârşit se scoate staniolul şi se acoperă cu puţin caşcaval ras. Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată, nesaturată.,
210

COPILUL NOSTRU

Mâncăruri cu legume şi zarzavaruri

colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Ca, Na, vit B1, B3, B6, B12, C. Piure de zarzavat. Cantităţi: 2 căni cu legume asortate, 1 păhărel de lapte sau 1 lingură de smântână, cimbru, 2 cepe verzi, 2 foi de dafin. Toate legumele disponibile în sezon, fasole verde, dovlecei, conopidă, morcovi raşi, cartofi tăiaţi mărunt se fierb la foc mic, în atâta apă încât să acopere zarzavaturile. Se poate adăuga verdeaţă tocată: cimbru sau ceapă verde şi chiar foi de dafin. Când legumele sunt fierte se pot pasa cu furculiţa sau trece printr-o sită. La piureul respectiv se adăugă, în momentul folosirii, laptele sau smântâna. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Fe,vit A, B1, B6, C, folaţi, fitoelemente. Salată grecească. Cantităţi: 2 roşii, 2 castraveciori verzi, 1 ardei gras, 2 ouă fierte, 15 măsline, 1 lingură de ulei de măsline sau alt ulei vegetal, 100g brânză telemea, 50g nuci pisate, o mână de grâu încolţit. Se taie roşiile, castraveţii, ardeiul şi ouăle în felii subţiri, măslinele se taie în jumătate, iar mărarel se toacă mărunt. Se amestecă cu ulei şi oţet. Se adaugă brănza rasă. Se pot adăuga nuci pisate şi seminţe de cereale încolţite. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Se, Mg, vit A, B1, B2, B6, B12, C, antioxidanţi, fitoelemente. Budincă de clătite cu spanac la cuptor. Cantităţi: 500g spanac verde, 300g brânză telemea sau caşcaval ras, 1 iaurt mare sau 4 linguri de smântână diluate cu 1 păhărel de lapte, mărar tocat. Se fac clătite după reţetele obişnuite. Spanacul se fierbe în apă cu sare, apoi se scurge şi se taie mărunt. Se amestecă apoi cu diferite brânzeturi (caşcaval ras, brânză telemea, caş de casă). Se iau clătitele şi se umplu cu spanac, apoi se pun la cuptor întro tavă unsă cu ulei. Se servesc cu un sos de smântână sau iaurt cu mărar tocat. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Fe, Mg, Ca, Zn, vit B1, B2, B6, C, folaţi, E. Crochete de legume cu sos de roşii sau cu iaurt /smântână. Cantităţi: 2 căni de legume asortate, 1 ou, 2 linguri de făină, 1 mână de caşcaval ras, mărar sau pătrunjel tocat. Legumele de sezon, fierte în prealabil şi scurse de apă, se strivesc

cu furculiţa, se adaugă oul, mărarul sau pătrunjelul tocat şi făina. Se poate pune opţional şi caşcaval. Se fac crochete, ca nişte perişoare, se trec prin făină şi se prăjesc în untdelemn fierbinte. Se scurg de grăsime şi se servesc fierbinţi. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, Fe, vit A, B2, B12, C, folaţi, fibre alimentare, antioxidanţi. Salată orientală. Cantităţi: 4 cartofi mijlocii, 3 cepe verzi, 8 măsline, 2 roşii mai puţin coapte, 1 ardei gras, 2 ouă fierte, pătrunjel verde, 1 lingură ulei, 1 linguriţă de oţet, un vârf cuţit cu sare. Se fierb cartofi în coajă, se taie în rondele, se adaugă ceapa verde tocată, măslinele, roşiile şi ardeiul gras tăiate în bucăţele. Se adaugă ulei, sare şi oţet (după gust), pătrunjel verde şi ouă fierte. Conţine: proteine, glucide, grăsimi nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Fe , vit A, B1, B3, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi. Plăcinte macedoneşti cu praz sau cu spanac. Cantităţi: 500g spanac sau 5-6 bucăţi de praz, 2-3 ouă, 300g brânză telemea de oaie sau de capră, 2 linguri de smântână, 1 mână de caşcaval ras, sare şi foi de plăcintă făcute în casă sau procurate din comerţ. Pregătirea prazului: se spală foarte bine prazul, se taie în bucăţele mici, se căleşte în untdelemn, adăugându-se sare după gust. Împreună cu untdelemnul rămas în tigaie, prazul se amestecă cu brânza telemea şi cu ouăle. Separat, foile de plăcintă se aşază una peste alta 2-3 sau 4 foi, unse bine cu untdelemn. Se adaugă prazul în mijloc şi se rulează ca un ştrudel, apoi se coace. Există şi o altă modalitate de a aranja plăcinta: se iau 2-3 foi unse bine şi se aşează în tavă, se pune apoi umplutura de praz, apoi alte foi, iarăşi praz şi se termină cu o altă foaie deasupra. Se taie în pătrate înainte de a o pune la cuptor. Se poate pune smântână cu caşcaval ras pe deasupra. Plăcinta cu spanac: se spală foarte bine frunzele, se căleşte în tigaie cu untelemn şi se taie foarte mărunt. Mai departe se procedează ca la pregătirea plăcintei cu praz. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, fibre alimentare, Na, K, Se, Fe, Mg, Ca, Zn, vit B1, B2, B3, B6, C, E folaţi, fitoelemente.

Mămăliguţa. Cantităţi: 1 cană de mălai, 2 ouă, 150g brânză de vaci, de burduf sau telemea, 1 lingură de unt şi alta de smântână. Pentru copii este bine să fie mai moale. Prepararea este foarte simplă: se pune la fiert apă cu sare. Separat se pune mălaiul în apă rece, ca să formeze un fel de terci, care se toarnă cu o lingură în apa fiartă fără teamă că se pot face cocoloaşe. Se amestecă cu telul la foc mic, până când s-a facut o pastă ca un fel de griş cu lapte. Se lasă la răcit uşor apoi se poate servi caldă, cu brânza de vaci şi smântână; sau se pune în straturi într-un vas împreună cu brânză de burduf sau telemea, 2 ouă crude peste mămăligă şi câteva bucăţele de unt pe margini şi în mijloc, după care se introduce la cuptor. Preparatul culinar astfel obţinut este deosebit de gustos şi de hrănitor. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Mg, Ca, Na , vit B1.

Alte preparate culinare

REŢETE ALIMENTARE

Sufleuri. Cantităţi: 200g caşcaval ras sau brânză telemea rasă, 2 linguri de unt, 3 linguri de făină, un păhărel de lapte. Prepararea diverselor sufleuri este în general asemănătoare. Ele se pot prepara din brânză de vaci, caşcaval ras sau telemea; cu brânză şi mazăre, cu conopidă sau din griş cu zarzavaturi. Orice sufleu include şi un sos alb, pregătit după reţeta: făina se rumeneşte în unt, apoi se adaugă treptat laptele. Se fierbe la un foc foarte mic, până când compoziţia se îngroaşă. Pentru pregătirea sufleului de brânză, se adaugă brânza rasă la acest sos alb, care în prealabil a fost amestecat, după ce s-a mai răcit puţin, cu 4 galbenuşuri de ou adăugate treptat. Între timp, albuşurile se bat bine, iar spuma se încorporează în compoziţie. Se pune într-o formă pentru cuptor, unsă foarte bine cu unt, cu grija ca amestecul să nu depăşească mijlocul înălţimii tăvii. Se ţine la cuptor la foc mic timp de o oră. În sufleul de brânză se pot adăuga boabe de mazăre, cam un pumnişor, ceapă verde, pătrunjel, mărar – toate tocate. Se serveşte ca atare, cu smântână sau cu iaurt. Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Se, Fe, Ca, Na, Mg, Zn, vit A, B1, B2, B3, B12, D, folaţi, fitoelemente.
211

Budincă de paste făinoase cu brânză şi sos de roşii la cuptor. Cantităţi: 300g paste, 2 ouă, 200g brânză telemea sau caşcaval ras. Se fierb pastele în apă cu sare, se scurg, se amestecă cu brânză telemea sau cu caşcaval ras şi cu ouăle crude, bătute. Compoziţia se aşează într-o formă unsă cu unt şi se pune la cuptor. După ce s-a rumenit, se scoate de la cuptor şi se poate servi, cu sau fără un sos de roşii. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, vit B1, B6, C, antioxidanţi. Supă de zarzavaturi cu orez. Cantităţi: o ceaşcă de orez, 2 căni cu vegetale asortate, 1 litru de apă, o lingură smântână, o lingură de ulei, un ou, sare. Vegetalele, de diferite culori, disponibile în anotimpul respectiv, se spală bine şi se scurg de apă, apoi se aşează într-o oală şi se călesc uşor cu o lingură de ulei. Se adaugă apă şi se fierb, dar nu prea mult, pentru a păstra cât mai mult din vitaminele conţinute în ele. Când sunt aproximativ fierte se adaugă o mână de orez, spălat în prealabil, şi se mai fierb încă aproximativ 10 minute, până ce şi orezul este fiert. Supa se lasă la răcit puţin, iar zarzavaturile se pot scoate şi pisa cu o furculiţă, iar apoi readăugate la supă. Supa se poate drege cu o linguriţă de smântână, sau în ea se poate bate un ou. Conţine: glucide, proteine, grăsime saturată, nesaturată, fibre alimentare, Fe, Se, Zn, K, vit B1, B3, B6, C, A, fitoelemente. Ciorbă sau supă de carne de vită cu zarzavat. Cantităţi: 500 g de carne de vită, 500 g zarzavaturi, o mână de orez sau paste făinoase, o roşie, leuştean, zeamă de lămâie. Carnea de vită, preferabil şi cu un os cu măduvă, se spală bine şi se pune la fiert în apă rece, la foc mare. Se ridică spuma, apoi se adaugă zarzavaturile (morcov, ceapă, păstârnac, ţelină, mazăre, varză, păstăi de fasole, conopidă, ardei) şi se lasă la fiert la foc mic. După ce carnea a fiert, există două posibilităţi: prima, se lasă supa dulce şi se mai adaugă o mână de orez sau de paste făinoase şi o roşie mărunţită; ce-a de a doua posibilitate ar fi ca la supa gata fiartă să se adauge diverse mirodenii (leuştean sau tarhon), puţin orez şi câteva linguri de borş sau de lămâie. Această ciorbă devine la culoare un roşu închis şi este foarte nutritivă. Conţine: proteine, glucide,
212

COPILUL NOSTRU

Supe şi ciorbe

grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, Se, Mg, vit A, B1, B3, B6, B12, C, E, fitoelemente, antioxidanţi. Supă de pui. Cantităţi: un pui mic, 500 g de zarzavat (morcov, pătrunjel, ţelină, ceapă). Puiul întreg sau tăiat în bucăţi mici, se pune la fiert, se potriveşte din sare şi se spumuieşte cu grijă, pentru ca supa să fie limpede. Apoi se adaugă diverse zarzavaturi de sezon, deşi astfel supa va pierde din gustul de pui, însă va fi mai nutritivă. Se fierbe la foc potrivit, cu capac, pentru a se păstra aroma de pui. Dacă se doreşte o supă pură de pui, se adaugă doar morcov, rădăcină de pătrunjel, o ceapă întreagă, care se scot ulterior. Când supa e gata, fie zarzavaturile se servesc separat ca o garnitură cu un rasol de carne de vită sau de pui, fie se face din ele o salată de beuf. În supa rămasă se poate adăuga orez, paste făinoase sau zdrenţe, făcute acasă din făină şi ou. După dorinţe, supa se poate acri uşor cu zeamă de lămâie sau cu aguridă. Conţine: proteine, glucide, grăsime nesaturată, saturată, colesterol, fibre alimentare, Na, Se, Zn, Fe, Mg, vit B1, B3, B6, B12, C, fitoelelemente. Ciorbă de perişoare din carne. Cantităţi: 300g carne tocată de vită, o mână de orez, un morcov , un ou, 3 cepe verzi, pătrunjel tocat, 23 roşii, zeamă de lămâie, un praf de sare. Se pune într-o cratiţă cu apă morcovul ras şi o ceapă verde tăiată mărunt. Separat, se fac perişoarele în felul următor: carnea tocată se amestecă cu orezul, cu 2 cepe verzi tăiate foarte mărunt, cu un ou, cu pătrunjelul tocat sau, după preferinţă, cu mărar tocat şi puţină sare. Se fac perişoare din această compoziţie şi se adaugă în apa clocotindă. Se acoperă parţial oala cu un capac; când au fiert suficient, perişoarele se ridică la suprafaţă. La sfârşit, se adaugă borş, roşii tăiate felii sau bulion de roşii, pătrunjel tocat şi zeama de lămâie, după ce supa s-a mai răcit puţin. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Zn, Fe, vit A, B1, B3, B6, B12, C, fitoelemente, antioxidanţi. Supă cremă de conopidă. Cantităţi: 1 litru apă, ½ conopidă de mărime medie, 2 linguri făină, un păhărel de lapte, o linguriţă de unt, un gălbenuş de ou, un praf de sare, pătrunjel verde tocat. Făina se stinge în unt la foc mic, la care se

adaugă laptele. Se face un fel de sos alb care se adaugă la apa clocotită cu sare. Apoi se adaugă conopida bine spălată şi desfăcută în bucăţele mici. Se lasă să fiarbă la aburi, până ce conopida doar se înmoaie (atenţie, să nu se fiarbă prea tare); se drege la sfârşit cu smântână şi se adaugă pătrunjelul mărunţit. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, folaţi, K, Na, Se, Fe, Ca, Mg, Zn, vit A, B1, B2, B3, B6, B12, C, D. Supă de dovlecei. Cantităţi: 1 litru de apă, 5 dovlecei tineri, 2 linguri de untdelemn, o ceapă mică, o roşie, 2 linguri smântână, pătrunjel, zeamă de lămâie. Dovleceii se spală, se rad de coajă şi se taie în felii subţiri. Se poate adăuga şi o ceapă mică, tăiată mărunt. Se pun într-o cratiţă mai înaltă, se adaugă uleiul, puţină sare, pătrunjel şi se călesc, până la o culoare galbenarămiu. Se adaugă apă şi se fierbe înăbuşit 5-7 minute, se adaugă roşia tăiată bucăţi, se potriveşte de sare, iar – când s-a mai răcit – se poate drege cu smântână şi zeamă de lămâie sau se lasă ca o supă dulce, la care se mai adaugă pătrunjel proaspăt. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Ca, Mg, vit B1, B6, C, D, fitoelemente, antioxidanţi. Supă cremă de dovlecei. Cantităţi: 1 litru de apă, 8 dovlecei tineri, un păhărel de lapte, o lingură de făină, un praf de sare, 2 linguri de smântână, mărar verde tocat. În apa clocotindă cu sare, se adaugă dovleceii bine spălaţi, raşi de coajă şi tăiaţi în felii. Când au fiert, dar atenţie nu se fierb prea mult, se trece toată compoziţia prin sită şi se pune sosul din nou la foc. Se adaugă făina frecată cu laptele, se mai dă întrun clocot, apoi se drege cu smântâna. Mărarul tocat se presară la sfârşit sau în farfurie, când se serveşte. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, Ca, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B2, B6, B12, C, D, fitoelemente. Supă de zarzavaturi pasate. Cantităţi: 1 litru de apă, 2-3 morcovi, o ceapă mică, 2-3 cartofi, 1/4 conopidă, o mână de mazăre verde, o lingură de unt, un păhărel mic de lapte, o linguriţă de făină, un praf de sare, pătrunjel verde. Apa se pune la fiert cu sare, iar – când clocoteşte – se adaugă ceapa şi celelalte zarzavaturi în prealabil spălate şi tăiate în bucăţi.

După ce au fiert, se pasează printr-o sită. Se adaugă laptele încălzit şi un sos alb făcut din făină şi untul topit. Se amestecă toate şi se pun înapoi în oala în care au fiert iniţial. Se adaugă şi pătrunjelul mărunţit. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Ca, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B2, B6, B12, C, D, fitoelemente, antioxidanţi. Supă de cartofi, pasată. Cantităţi: 1 litru de apă, 4 cartofi tăiaţi în cubuleţe, un păhărel de lapte, un gălbenuş de ou, o linguriţă de unt, un praf de sare. Se fierb cartofii în apa cu sare, apoi se scot şi se pasează cu o furculiţă. Zeama în care au fiert se amestecă cu cartofii pasaţi, se adaugă laptele sau o linguriţă de smântână şi gălbenuşul de ou amestecat cu unt. La sfârşit, se poate adăuga puţină zeamă de lămâie. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Ca, Mg, Se, Zn, vit A, B1, B2, B6, B12, D. Supă de roşii. Cantităţi: 1 litru de apă, 500 g roşii, 2 cepe potrivite, 3 morcovi, un ardei gras tocat, 3 linguri de orez, o linguriţă de unt, pătrunjel verde tocat. În apa clocotită cu sare se pun roşiile decojite, morcovii şi ardeiul gras tocat. Când au fiert suficient, se strecoară supa, iar zarzavaturile se pasează cu furculiţa. Se răstoarnă legumele în supa strecurată şi se pun din nou la fiert, împreună cu orezul. La final, se adaugă untul şi pătrunjelul. Orezul se poate înlocui cu tăieţei sau cu zdrenţe preparate acasă dintr-un ou cu o lingură de făină sau gris. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, fibre alimentare, K, Fe, vit A, B1, B6, C, antioxidanţi. Ciorbă de miel. Cantităţi: ¼ miel, preferabil coaste, cap, pulpe (la un litru de apă se pun 7-8 coaste sau capul cu 2-3 coaste sau o pulpă cu 23 coaste), un praf de sare, 6 cepe verzi tocate mărunt, un pumn de orez. Mielul se fierbe în apa cu sare, se spumuieşte, se adaugă ceapa verde tocată şi orezul. Se drege apoi ciorba cu borş şi leuştean. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Fe, Mg, Zn, Se, vit B1, B3, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi. Bulionul de carne de vită sau de pasăre este un produs separat care se poate folosi nu numai la supă ca atare, dar se poate folosi ca zeamă de
213

REŢETE ALIMENTARE

adăugat la diferite mâncăruri. Bulionul de carne este de fapt o supă în care s-a fiert numai carnea, fără vegetale, spumuită foarte, foarte bine. La bulionul de carne de vită se preferă carnea fără os, deoarece măduva oaselor tulbură bulionul. Conţine: proteine, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, Zn, Fe, Mg vit. A, B1, B3, B6, B12. Sos de hrean. Cantităţi: 2 pahare mici de lapte, 4 linguri de smântână, o lingură de făină, o lingură de hrean ras, o lingură de unt. Se fierbe laptele, la care se adaugă o cremă făcută din făină cu smântână şi se mai fierb câteva minute. Se adaugă apoi un praf de sare, hreanul şi untul. Se amestecă foarte bine şi se serveşte peste rasol de carne de vită, de pui, peşte sau peste vegetale fierte etc. Conţine: proteine, glucide, grăsime saturată, nesaturată, colesterol, K, Na, Ca, Fe, Mg, Se, Zn, vit A, B2, B12, D, antioxidanţi. Sos de ou. Cantităţi: 2 gălbenuşuri de ou, 3 linguri de unt, un praf de sare, o ceaşcă de apă, zeama de la o lămâie. Jumătate din cantitatea de unt se topeşte într-o crăticioară, apoi se adaugă gălbenuşurile şi sarea. Se amestecă în permanenţă, până ce sosul începe să se îngroaşe, apoi se adaugă restul de unt şi zeama de lămâie. Sosul se serveşte peste rasol de vită, peşte, fiert sau prăjit, pui pane. Conţine: proteine, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Se, vit A, B2, B12, C. Sos de roşii universal. Se taie o ceapă şi un morcov, apoi se călesc uşor. Se adaugă 2 căţei de usturoi, 1-2 roşii tăiate mărunt, pătrunjel, mărar şi busuioc tocate. Se fierbe totul timp îndelungat (40-60 minute) la foc mic. Se mai adăugă apă la fierbere, dacă scade foarte mult. Sosul se foloseşte la diferite feluri de mâncare. Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K, Fe, vit A, B1, B6, C, fitoelemente, antioxidanţi. Fructe proaspete cu coajă, după o suficientă spălare la jet de apă. Conţine: glucide, K, vit B6, C, fibre alimentare, fitoelemente. Fructe uscate: caise, prune, mere, vişine, struguri. Prin uscare şi deshidratare, fructele Deserturi Sosuri

COPILUL NOSTRU

214

păstrează substanţele minerale, antioxidanţii şi fibrele alimentare; pierd o parte din vit. C şi apă. Din ele se pot prepara ştrudele sau umpluturi pentru plăcinte. Conţine: glucide, K, fibre alimentare, antioxidanţi, vit B6, C. Piuré de mere. Cantităţi: 2 mere curăţate de coajă, 1 linguriţă zeamă de lămâie. Merele se rad pe răzătoare şi se adaugă zeama de lămâie. Dacă merele sunt foarte acre, se poate adăuga o linguriţă de zahăr sau miere. Se serveşte proaspăt. O altă variantă ar fi, prepararea sosului cald de mere. Merele rase împreună cu zeama de lămâie se pun într-o crăticioară şi se dau la un foc mic, fără a adăuga apă. Prin fierbere, merele se îndulcesc şi deci nu mai este nevoie adăugarea zahărului. La copilul mai mare se poate adăuga în sosul de mere şi câteva nuci pisate. Conţine: glucide, fibre alimentare, K, vit C, antioxidanţi. Dovleac copt, fiert sau prăjitură cu dovleac. Conţine: glucide, proteine, K, Fe, vit A, B2, C, E , Fe, fibre alimentare. Ciocolată neagră. Conţine: glucide, proteine, grăsimi saturate, nesaturate, K, Cu, Fe, Zn, antioxidanţi. Clătite cu căpşuni, cu nuci, brânză de vaci şi puţin zahăr. Conţine: glucide, proteine, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Ca, Na, vit B6, C, antioxidanţi. În unele deserturi şi salate se pot folosi şi petale de flori comestibile (Vezi mai jos). Salată de fructe. Se folosesc multe fructe de sezon spălate (mere, pere, prune, piersici, caise, afine, zmeură, nuci, banane, portocale). Se secţioneză în cubuleţe, se amestecă între ele, se stoarce zeama de la ½ lămâie şi se lasă la frigider pentru câteva ore. Se poate servi cu frişcă sau smântână. Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K, Fe, vit B1, B6, C, folaţi, antioxidanţi, fitoelemente. Cremă dulce din brânză de vaci. Cantităţi: 200g brânză de vaci, un păhărel de lapte, coaja de la o lămâie rasă, un praf de zahăr vanilat. Se amestecă brânza cu laptele, cu praful de zahăr vanilat şi cu coaja de lămâie rasă. Se mixează până se face o pastă, ce se întinde pe pâine sau pe biscuiţi. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Na, Mg, Zn, Se, Ca, vit A, B1, B2, B3, B12, D. Orez cu lapte. Cantităţi: 1litru de lapte, o cană de orez, un praf de zahăr vanilat. Se fierbe

laptele, apoi se adaugă orezul (o cană de orez la 4 căni de lapte), bine spălat, şi se lasă să fiarbă la un foc foarte mic. Când orezul s-a fiert şi a încorporat tot laptele, se adaugă zahăr vanilat, după gust. Se serveşte fierbinte simplu sau cu fructe din compot, nuci, coji de portocală sau de lâmăie. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Na, Ca, Se, Mg, Zn, vit A, B2, B12, D. Sucuri din fructe şi legume. Se rad 2 morcovi, 4 mere şi se storc de zeamă. Se mai poate adăuga zeamă de portocale, struguri, eventual o banană pisată, suc de roşii. Se lasă la sedimentat şi se serveşte rece. Conţine:glucide, K, vit A, B6, C, antioxidanţi. Mere la cuptor cu garnitură de pesmet. Cantităţi: 5 mere, 200g pesmet, o linguriţă de zahăr. Se iau mere mai mici, se taie la un capăt, se scoate cotorul şi se pun la cuptor, într-o tavă unsă cu unt. După ce merele s-au rumenit, se scot de la cuptor şi se servesc cu pesmet (prăjit în prealabil în unt) amestecat cu o linguriţă de zahăr. Pesmetul se presară peste mere şi apoi se mai introduce o dată la cuptor, cu mare atenţie pentru a nu se arde pesmetul. Conţine: proteine, glucide, fibre alimentare, K, Se, Fe , vit B1, B3, C. Prăjitură cu fructe. Cantităţi: 200g făină, 100g unt, 150g zahăr pudră, un vârf de cuţit de praf de copt, 3 ouă. Fructele (caise, piersici, prune, vişine sau cireşe) vor fi spălate, curăţate de sâmburi şi tăiate în bucăţi mici. Prepararea aluatului: se amestecă foarte bine untul cu zahărul pudră, se adaugă gălbenuşurile, praful de copt, făina şi – la sfârşit – albuşurile bătute spumă. Compoziţia se pune într-o tavă unsă cu ulei şi tapetată cu făină, iar deasupra aluatului se pun fructele. Se coace la un foc potrivit. Prăjitura se poate servi caldă sau rece. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, fibre alimentare, K, Se, Fe, vit A, B1, B2, B3, B12, C, fitoelemente. Papanaşi. Cantităţi: 300g brânză de vaci, 50g caşcaval sau brânză telemea, 2 linguri de făină, 150g pesmet, 2 linguri de zahăr, 2 ouă. Papanaşii se pot prepara fie prin fierbere, fie prin prăjire. Pentru papanaşii prăjiţi se amestecă brânza de vaci cu puţină brânză telemea sau caşcaval ras şi se adaugă făina şi ouăle.

Compoziţia trebuie să fie consistentă (ca o plastilină) şi din ea se fac chifteluţe, care se trec prin făină şi se prăjesc în untdelemn fierbinte. Se pot servi ca atare sau cu un sos de roşii pe deasupra. Papanaşii fierţi se fac numai din brânză de vaci, la care se adaugă ouăle bătute, câteva linguri de făină, puţină sare şi zahăr. Se fierb în apă clocotită cu sare, apoi se aşează pe un platou şi se acoperă cu pesmet prăjit în unt. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, colesterol, K, Ca, Na, Se, Mg, Zn, Fe, vit A, B2, B12, antioxidanţi. Bezele cu nucă. Cantităţi: 200g nucă pisată, 3 albuşuri de ouă, 3 linguri de zahăr. Nuca pisată foarte mărunt (ca o pulbere) se amestecă cu zahărul şi cu albuşurile de ouă, bine bătute. Această compoziţie ajunge la consistenţa unei paste, care se lasă la rece. După ce s-a răcit, se ia cu linguriţa şi se aşează pe o tavă unsă cu unt, una lângă alta, ca nişte cornuleţe. Se pune la cuptor la foc mic şi când bezelele s-au rumenit se scot şi se lasă la răcit. Sunt foarte friabile, dar foarte gustoase şi nutritive. Conţine: proteine, glucide, grăsimi nesaturate, Mg, K, Se, Na, vit A, B2, B12. Ştrudel de mere. Cantităţi: 1kg de mere, zeamă de lămâie, 4-5 linguri de zahăr. Se foloseşte fie aluat de casă, fie foile de plăcintă din comerţ. Umplutura de mere: merele se curăţă de coajă, se rad, se amestecă cu câteva linguri de zeamă de lămâie şi cu zahărul. Într-o cratiţă, se pune o lingură de unt şi apoi se adaugă merele; se lasă să fiarbă la foc potrivit, timp în care merele îşi lasă zeama, care nu trebuie scursă. După ce toată zeama merelor scurse se evaporă prin fierbere, se gustă merele şi – dacă sunt bine fierte – se lasă să se răcească. Pentru o aromă deosebită, se poate adăuga scorţişoară. Când s-a răcit umplutura, se iau foile de plăcintă, se ung bine cu untdelemn, se pun una peste alta, toate bine unse cu untdelemn, cu excepţia foii de deasupra care se lasă neunsă. Se adaugă umplutura de mere în mijloc şi se rulează ca un ştrudel. Atenţie, capetele ruloului să fie îndoite înăuntru, altfel umplutura iese afară. Se pun câteva rulouri într-o tavă şi se coc la cuptor. Se pot folosi şi alte umpluturi pentru ştrudel, de exemplu brânză sărată sau dulce, cu sau fără stafide. Conţine: proteine, glucide, grăsimi saturate, nesaturate, K, vit B6, C, fibre alimentare.
215

REŢETE ALIMENTARE

COPILUL NOSTRU

Petalele de la aproape 100 plante, care cresc spontan sau sunt cultivate pe meleagurile ţării, sunt comestibile şi hrănitoare. După spălare atentă sub apă curgătoare, se pot adăuga la salate, supe sau piureuri, petalele crude de: trandafir, nufăr galben, cicoare, cireş, conduraş, nalbă mică, trifoi roşu, castravete, măr, vişin, soc, nalbă de grădină roşie sau roz, salcâm, soia, cais, piersic, păpădie, toporaş, iasomie, urzică moartă, bumbişor, volbură, portulacă, gălbenele, şofran, flori roşii sau violete de fasole, lumânărică, prun, trei fraţi pătaţi. Conţin: vitamine, fitoelemente.

Flori comestibile

Boabe încolţite de gâu, trifoi/lucernă, fasole roşie, mazăre, linte, soia, broccoli ş. a. sunt folosite curând după germinare. Se pot cultiva în casă. Se consumă crude sau gătite, au un gust delicat şi sunt nutritive. Pot transmite însă infecţii alimentare cu salmonella şi E. Coli şi trebuie evitate la copiii mici şi la cei cu sistemul imun scăzut. Pentru a reduce riscul contaminării bacteriene, mai întâi se înmoaie boabele, timp de 10 minute, într-o soluţie diluată de apă cu clor, apoi se limpezesc cu apă. Conţin: fibre alimentare, glucide, K, Fe, Mg, vit. B1, B2, B6, C, acid folic, niacină şi fitoelemente.

216

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful