PREŞCOLARUL

75

COPILUL NOSTRU

PREŞCOLARUL
(3-7 ani)
Dezvoltarea îndemânării

Vârsta preşcolară este perioada dezvoltării sociale şi a gândirii intense. După 3 ani, copilul este mai înalt şi mai subţire, se mişcă cu mai multă încredere şi îndemânare, vorbeşte mult, are teorii despre orice, pe care şi le verifică. În primii ani, lumea preşcolarului este dominată de o imaginaţie vie. El devine mai independent, dar în acelaşi timp, mai prietenos cu alţi copii.
Aspect normal de preşcolăriţe

Introducere

Preşcolarul se maturizează din multe puncte de vedere: învaţă să aibă grijă de el însuşi, să participe la jocuri organizate, să îşi formeze un vocabular bogat şi să îşi exprime dorinţele prin cuvinte, în loc de gesturi, ca un copil mic. Doreşte să le facă plăcere părinţilor, pe care îi adoră. Este o vârstă bună de mers la grădiniţă, unde poate să-şi formeze noi deprinderi şi, în acelaşi timp, să se împrietenească. Îşi iubeşte educatoarea şi încearcă să se facă plăcut. Deşi preşcolarul se exprimă prin plâns şi crize de furie, vorbeşte şi gândeşte destul pentru a se exprima şi în cuvinte. În trecut, lovea sau muşca, atunci când vroia ceva sau era supărat; acum încearcă să negocieze. Preşcolarul are deja o oarecare experienţă. El se poate spăla pe faţă (dacă i se spune), se încalţă (dacă îi aşezi pantofii în poziţie corectă), îşi umple paharul (dacă poate ajunge la chiuvetă) şi se poate îndepărta de pericol (uneori). Începe să-şi reamintească lucrurile şi acţiunile de pe o zi pe alta; anticipează ce va face mâine şi învaţă să aştepte. 76

Începe să înţeleagă valoarea unei promisiuni (dar el nu o ţine întotdeauna), să recunoască adevărul (fără să îl spună întotdeauna) şi să recunoască drepturile altor persoane (fără a le respecta mereu). Începe să se tocmească cu adulţii: “Dacă fac asta, ce-mi dai?”; acesta este un semn normal de independenţă şi de echitate. La cinci ani, copilul este plin de energie, este autoritar, războinic şi oarecum greu de stăpânit. Se agită în toate direcţiile şi continuă să înveţe din experienţe. Cu timpul, această agitaţie va scădea, iar copilul va deveni mai încrezător şi mai calm. La sfârşitul acestei perioade, preşcolarul este gata să întâlnească lumea pe o scară mai largă, să înceapă şcoala – principala ocupaţie a copilăriei – şi să-şi facă prieteni, în afara familiei. În anii preşcolari, viteza creşterii fizice continuă să scadă; de la forma rotunjită, grăsulie, a copilului de 3 ani, preşcolarul trece la forma slabă şi alungită a celui de 6 ani.

DEZVOLTAREA FIZICĂ

Aspectul copilului la 3 şi la 6 ani

Abdomenul protuberant dispare, iar muşchii abdominali încep să se dezvolte. Odată cu dezvoltarea muşchilor, căpătă un aspect mai matur şi mai puternic. Extremităţile se subţiază, iar toracele pare mai îngust şi mai turtit. Faţa li se lăţeşte şi capătă contururi. Capul se lungeşte, maxilarul inferior devine mai pronunţat, iar cel superior se lărgeşte făcând loc dinţilor permanenţi. La unii copii, creşterea muşchilor şi a greutăţii se face mai încet decât creşterea în înălţime, de aceea par slabi şi fragili, deşi sunt sănătoşi; aceştia îşi vor dezvolta musculatura mai târziu. Copilul ia în greutate cam 2 kg pe an, iar– în înălţime – 6-8 cm. La 4 ani, are dublu în înălţime, faţă de cât avea la naştere. Valorile medii ale greutăţii şi înălţimii sunt: • la 3 ani : 13,5 -14 kg şi 92 cm; • la 4 ani : 15, 8 - 16,4 kg şi 100-104 cm; • la 5 ani : 17,5 - 18 kg şi 106 cm; • la 6 ani : 19-20 kg şi 111 cm. În timpul întregii perioade preşcolare, circumferinţa capului creşte cu mai puţin de 12 cm. Sugestii: - Măsoară-l de două ori pe an şi notează valorile pe tocul uşii; dacă nu creşte deloc în şase luni, poate avea o întârziere şi este bine să consulţi medicul. Compară măsurătorile copilului cu valorile de pe tabelul de creştere. - Tabelele, diferite pentru băieţi şi fete, te ajută să ţii evidenţa creşterii copilului. Poţi nota pe tabel greutatea şi înălţimea copilului, la diferite vârste. Pentru înălţimea copilului, găseşte linia verticală pentru vârsta sa, de la baza tabelului, apoi linia orizontală pentru înălţime, din stânga tabelului; notează punctul în care se întâlnesc cele două linii. Procedează asemănător pentru greutate. - Un băiat de 5 ani, în greutate de 18 kg şi înălţime de 106 cm, nu este nici prea gras, nici prea mărunt. - Dacă ai mai mulţi copii, notează cu culori diferite pentru fiecare. Înălţimea medie a copilului de 5 ani este de 108 cm - la băieţi şi de 105 cm - la fete. Limita normală, între care oscilează 90% din copii, este cuprinsă între 100 şi 115 cm - la băieţi şi între 99 şi 113 cm - la fete. Restul de 10% dintre copii sunt fie mai scunzi, fie mai înalţi decât limitele normale.

Pentru a determina limitele normale a unui copil de un anumit sex şi o anumită înălţime, se folosesc tabelele de creştere numite «de greutate» şi «pentru înălţime». Zona normală se situează la intersecţia dintre cele două valori: greutatea şi înălţimea copilului. Punctul de intersecţie dintre cele două valori va cădea pe una dintre liniile graficului, între 5 şi 95%. Liniile curbe, reprezintă „procentaje” de copii normali. Aceste linii sau „percentile“ indică procentajul copiilor de acelaşi sex şi înălţime, comparativ cu copilul măsurat şi câţi sunt mai slabi sau mai graşi decât el. Dacă, de exemplu, punctul de intersecţie al valorilor copilului măsurat cade pe linia 75%, un sfert din copiii de acelaşi sex şi înălţime cântăresc mai mult şi trei sferturi cântăresc mai puţin decât acest copil. Zona normală de greutate a fiecăruia se situează sub linia de 75%. Aceasta înseamnă că, dacă greutatea copilului pentru înălţimea sa este peste 75%, copilul este gras; dacă greutatea este peste 90%, copilul este prea gras, iar peste 95% - este obez. Dintre copiii sub 25%, unii vor fi îngrijorător de slabi. La examinarea medicală, un copil care este activ şi se dezvoltă normal, poate avea o creştere adecvată, chiar dacă greutatea lui scade sub 10 procente. Acestea sunt doar date statistice care te pot ajuta. Situarea copilului pe o anumită curbă de procentaj nu îl face normal sau anormal; el trebuie urmărit, însă, în timp. Mulţi copii care se află în afara acestor zone pot fi perfect normali, înălţimea lor fiind moştenită genetic. Subnutriţia şi bolile cronice sunt, însă, de cele mai multe ori, cauzele creşterii inadecvate în înălţime. Felul în care cresc copiii, reflectă starea lor nutriţională. Copiii născuţi în ţări slab dezvoltate, dar crescuţi în state occidentale, sunt în general mai dezvoltaţi fizic decât cei de aceeaşi vârstă, rămaşi în ţară. Înălţimea copilului ca adult nu se poate prezice, însă, după curbele de creştere ale copilului. Există copii mici, preşcolari sau şcolari, care cresc mult în anii de liceu, precum şi şcolari înalţi, care rămân mărunţi, ca adulţi. O indicaţie mai corectă o dă curba creşterii părinţilor şi vârsta instalării pubertăţii la părintele de acelaşi sex cu copilul. 77

PREŞCOLARUL

COPILUL NOSTRU

Graficele creşterii în greutate şi înălţime la băieţi şi fete

78

Greutatea copilului depinde de înălţime, sex, constituţia corpului - grosimea oaselor şi forma lor - care, la rândul ei, depinde de sex şi de tendinţa în familie. Diferenţele în dezvoltarea musculaturii apar la o vârstă mai mare. Copilul slab (subponderal) trebuie examinat de medicul pediatru, pentru a-l evalua dacă: - este bolnăvicios sau nu se dezvoltă bine, - a pierdut în greutate, - greutatea, faţă de înălţime, scade în timp, de la un procent la altul, - greutatea pentru înălţimea respectivă este sub 5 procente sau înălţimea, pentru vârstă, este tot sub 5 procente. Urmărind greutatea împreună cu înălţimea copilului, se observă tendinţa de creştere. Evaluarea numai după aspectul copilului, poate induce în eroare. Când preşcolarul se situează la 4 ani - pe curba de 50% sau dedesubt, iar la 5 ani - este pe cea de 75, înseamnă că are tendinţă de îngrăşare. Copilul gras (supraponderal) între 6 şi 9 ani riscă să fie la fel şi ca adolescent, mai ales dacă există tendinţă de obezitate în familie. Copilul obez de 5-6 ani (cântăreşte peste 20% din greutatea normală) poate fi uşor diferenţiat de unul normal: grăsimea îi tremură, are guşă dublă, se leagănă când merge, respiră greu când aleargă şi transpiră mai mult; din cauza coapselor grase, fetiţele sunt predispuse la iritaţii vaginale şi infecţii; la băieţi, penisul este ascuns în grăsime. Părinţii se obişnuiesc uneori cu aspectul copilului şi nu-i văd greutatea excesivă. Cel mai des, cauza obezităţii o reprezintă modul de viaţă: 100 de calorii în plus pe zi, adaugă 5 kg pe an la greutatea copilului, făcându-l obez. Mulţi copii nu aleargă suficient la grădiniţă sau acasă, în special cei care locuiesc la bloc. Din lipsă de timp, energie şi bani, părinţii au des dificultăţi în a-i stimula să practice jocuri mai viguroase. Părinţii copiilor cu tendinţă de îngrăşare trebuie să supravegheze: - motivele pentru care copilul cere alimente în plus şi eliminarea lor; - încurajarea exerciţiilor fizice; - folosirea produselor lactate degresate sau cu grăsime 1% şi a apei, în locul sucurilor dulci; - o alimentaţie sănătoasă în familie (mese regulate cu multe fructe, zarzavaturi şi cereale şi mai puţină grăsime şi carne)

Copilul creşte în greutate pentru că, odată cu vârsta, muşchii, oasele şi celelalte organe se dezvoltă. Pielea copilului preşcolar se maturizează; creşte rezistenţa la infecţii, dar rămâne totuşi mai mică decât cea a adultului. Părul se închide la culoare şi este mai drept. Transpiraţia creşte, dar cea produsă de emoţie şi de căldură rămâne încă minimă. Creşterea diferitelor organe ale aparatului digestiv continuă, fără modificări mari în privinţa funcţiei. Copii ştiu acum cum să se abţină, înainte de a merge la oliţă. Capacitatea plămânilor continuă să crească, iar frecvenţa respiraţiei scade treptat. Preşcolarul ştie mai bine ce să pună în gură şi ce nu, iar cauzele de asfixiere prin obstrucţia căilor respiratorii sunt mai rare. Frecvenţa otitei medii scade, dar amigdalele şi vegetaţiile adenoide rămân mari şi se pot infecta frecvent. Aparatul cardio-vascular se măreşte proporţional cu restul organismului. Inima are o frecvenţă de 70-140 de bătăi pe minut, iar tensiunea arterială medie este de 95-98/50-55 mmHg. La această vârstă, poate apărea hipertensiunea precoce. În familiile cu tendinţă de hipertensiune, este necesară măsurarea anuală a tensiunii arteriale, începând de la vârsta de trei ani. (Vezi cap. Boli). Nivelul de hemoglobină se menţine normal, dacă alimentaţia este suficientă. Globulele roşii sunt formate în măduva oaselor late (coaste, stern, vertebre), iar ficatul şi splina vor forma şi ele globule roşii şi albe, în condiţii de boală. Rinichii se maturizează până la doi ani, dar continuă să crească şi - în condiţii normale conservă apa şi concentrează urina, la fel ca la adult; în caz de îmbolnăvire, însă, rinichiul preşcolarului nu răspunde tot atât de bine la tratament, ca cel al adultului. Sistemul imunitar continuă să se dezvolte treptat. Cei care merg la grădiniţă fac mai multe boli contagioase, în urma cărora imunitatea lor creşte. Structura dinţilor: partea care se vede este coroana; cea ascunsă şi acoperită de gingie este gâtul, iar cea infiptă în oasele maxilare de sus şi în mandibula de jos este rădăcina.

Dezvoltarea organelor

PREŞCOLARUL

La 5 ani, când copilul râde, îşi arată dinţii mici, albi, cu spaţii egale între ei. Dedesubt a început resorbţia rădăcinilor; când incisivii slăbesc şi cad, rădăcinile lor au fost resorbite în gingii. Tot în acest timp, încep să se mineralizeze rădăcinile incisivilor şi a primilor molari permanenţi. La vârsta de trei ani, preşcolarul are toţi dinţii de lapte şi s-a format ocluzia (felul în care dinţii se potrivesc împreună). Între 3 şi 5 ani, sunt prezenţi doar dinţii temporari. La 6 ani, apar primii molari permanenţi. Sub gingii, se formează acum coroanele celorlalţi dinţi permanenţi, cea a primilor molari fiind aproape completă. Rădăcinile dinţilor primari sunt complete.

Schema alcătuirii dinţilor

4 ani

Dezvoltarea dinţilor

79

COPILUL NOSTRU

5 ani

6 ani

7 ani

Rolurile celor 20 de dinţi de lapte: - Muşcă şi mestecă alimentele solide. - Menţin spaţiile necesare pentru dinţii permanenţi, servindu-le ca ghid. Dacă nu sunt cariaţi, creează un mediu sănătos pentru dinţii permanenţi. Tulburările dinţilor primari (de lapte) duc la probleme ale dinţilor permanenţi. - Ajută la creşterea feţei şi la forma maxilarelor. 80

Dentiţia copilului între 4 şi 7 ani; dinţii de lapte apar de culoaremai închisă.

La vârsta preşcolară, mişcările copilului devin mai agile şi graţioase. Piciorul îşi dezvoltă arcul, pe măsură ce pierde perniţa de grăsime din talpă. Când merge, copilul ţine corpul drept, iar pasul este regulat, sprijinindu-se de la călcâi şi degete, ca adultul. Copilul nu mai merge cu picioarele în afară, ci orientate înainte. Copilul învaţă să stea pe vârful picioarelor. Muşchii abdominali sunt mai puternici, ceea ce dă supleţe abdomenului. Se mişcă tot timpul, este “neastâmpărat”, îşi exprimă emoţiile prin gesturi, atunci când nu le poate descrie prin vorbe. • La trei ani: - deschide uşile, - clădeşte turnuri din 9 cuburi, - se încalţă, - îmbracă unele haine, - se hrăneşte singur, - îmbracă şi dezbracă păpuşa, - toarnă apă dintr-un vas, fără să o verse. • La patru ani: - sare de 3 ori consecutiv - cu ambele picioare - şi stă pe un picior, timp de 5 secunde; poate merge în vârfurile picioarelor, - urcă şi coboară scările, fără să se sprijine, - merge pe tricicletă, - dă cu piciorul la minge şi o aruncă peste cap, - se mişcă înainte şi înapoi cu uşurinţă, - desenează forme geometrice (cerc, pătrat), - desenează un om cu 2-3 părţi ale corpului, copiază unele litere. • La cinci ani, copilul are coordonarea şi echilibrul unui adult, forţa musculară a crescut şi este entuziasmat de progresele sale. Are încă nevoie de supraveghere (de ex. la înot), pentru că dezvoltarea sa motorie o ia înaintea dezvoltării judecăţii sale. - sare pe un picior de 4-5 ori consecutiv, - stă pe un picior 10 secunde sau mai mult, - sare “capra”, se rostogoleşte, face tumbe, - se dă în leagăn şi se caţără, - sare coarda, - merge pe rotile, - îşi dezvoltă dexteritatea: ţine creionul în mână ca un adult; desenează o persoană cu corp, copiază triunghiuri, foloseşte foarfeca, - se îmbracă şi se dezbracă, fără ajutor, la masă foloseşte tacâmurile şi ştie să facă pipi singur. • La şase ani: - participă activ la joacă,

Dezvoltarea motorie

La joacă cu tata şi căţelul

Jocul Prin joc, copilul îşi dezvoltă dexteritatea şi descoperă plăcerea de a crea. Dezvoltarea unui anumit talent apare de obicei mai târziu. Preşcolarul este interesat să descopere ce poate construi cu cuburi de lemn sau de plastic, foarfeca pentru hârtie, plastilină, vopsele, creioane şi hârtie. Jocurile liniştite, care pot îmbunătăţi îndemânarea copilului preşcolar, includ: - construcţii din cuburi de lemn sau de plastic, - jocuri distractive simple din 4-5 piese (puzzle), - coloratul cu creioane sau cretă, - decuparea de poze sau ilustraţii şi lipirea lor, - construcţii din nisip sau modelaj cu plastilină, lut sau noroi, - jocuri cu apă, - jocul cu păpuşi, - desene cu pensula sau cu degetele, - desenatul şi scrisul pe hârtie sau pe asfalt Desenul trece prin trei faze: - mâzgălitul; - conturul naiv, care capătă semnificaţie pentru copil doar la sfârşit ( Este un câine” ); - desenatul intenţionat (“Vreau să desenez un câine”). Oferă-i activităţi cât mai variate, pentru a se dezvolta în mai multe direcţii. Încurajează-l să folosească instrumente diferite (şurubelniţa, telul), să te ajute la lucrul în grădină, pentru a-şi dezvolta coordonarea muşchilor şi laudă-l, când te ajută. Lasă copilul

- pierde primii dinţi, - vederea se maturizează.

- nu are încă o bună coordonare motorie, - oboseşte uşor, - este neprevăzător, nu înţelege întotdeauna riscurile, - are dificultăţi la scris, - poate refuza să se spele,

să îşi folosescă mâna preferată. Dacă copilul are preferinţă pentru mâna stângă, iar tu insişti săşi folosescă doar mâna dreaptă, rişti să creezi conflicte emoţionale şi bâlbâială la copil. Pentru a preveni accidentele, are nevoie de supravegherea unui adult. Câteva lovituri, pe ici pe colo, sunt inevitabile, chiar necesare, pentru a-şi descoperi limitele puterii.
Desen făcut cu un scop

PREŞCOLARUL

Activitatea fizică Activitatea fizică regulată este esenţială pentru sănătate; favorizează creşterea şi dezvoltarea copilului. Copilul are activitate fizică în mod natural: aleargă, sare şi loveşte mingea sau ajută în casă, în grădină sau la câmp. Televizorul şi lecţiile îl ţin inactiv.

Curtea oferă copiilor multe ocazii de activitate fizică

Sugestii : - Petreceţi mult timp în aer liber împreună. Ia-l cu tine să te ajute la curăţatul curţii, la plimbare sau jucaţi-vă împreună. - Scoate din priză televizorul! Nu-i da voie să-şi umple timpul cu asta, ci doar să se uite la emisiunile educative. 81

COPILUL NOSTRU

- Pune-l să-şi dezvolte mintea, prin jocuri de imaginaţie sau prin citit, iar muşchii prin activităţi fizice. - Lasă-l să se joace afară. - Oferă-i un bun exemplu, fii tu însuţi activ: părinţii activi fizic au şanse duble de a avea copii activi, faţă de cei sedentari. Explică-i de ce e bine să se joace afară, să evite alcoolul şi tutunul - şi nu te contrazice.

- nu se mai murdăresc; - preferă mâncărurile simple pe care le cunoaşte şi le acceptă mai uşor pe cele noi, dacă şi ceilalţi din familie le mănâncă; - preferă fiecare fel de mâncare pe o farfurie separată; - pot sta la masă liniştiţi 10-15 minute; - imită comportarea celorlalţi comeseni;

Alimentaţia copilului preşcolar se aseamănă mult cu cea a copilului mic, adică 3 mese şi 2-3 gustări pe zi. Încearcă să-i dai zilnic 4-5 porţii de pâine sau cereale integrale, 2-4 porţii de fructe şi zarzavaturi, 3-5 porţii de produse lactate parţial degresate, 2 porţii de proteine din carne, ouă legume şi suficientă apă. De reţinut că noua piramidă alimentară la copil are la bază activitatea fizică, de cel puţin o oră pe zi. Preferabil masa se ia împreună cu toată familia, iar porţiile sunt adaptate vârstei copilului.

ALIMENTAŢIA

Fetiţa noastră ne ajută la bucătărie şi ne mândrim cu ea

Deliciul fructelor proaspete

Comportarea copiilor preşcolari la masă: - au învăţat să spună mulţumesc şi te rog, deşi uneori pot fi nepoliticoşi şi obraznici, ca să atragă atenţia; - folosesc bine linguriţa şi furculiţa; - au uneori nevoie de ajutor să-şi taie mâncarea; - se servesc singuri din farfurie şi pot să bea singuri din cană; 82

Copiii care mănâncă suficient şi diversificat se dezvoltă normal, se simt bine şi au energie pentru joacă şi învăţătură.

- le place să ajute la aşezarea şi strânsul mesei; - preferă să stea la masă cu alţi copii; - în loc să mănânce, deseori se joacă; - când sunt obosiţi sau bolnavi, au comportament de copii mici (regresează), dorind să li se dea în mâncare gură. O masă nu înseamnă doar consumul unor alimente. Reuniunea familiei permite schimburi de impresii şi emoţii. Din poveştile zilnice ale celor mari, copilul învaţă lucruri noi: cum să se comporte, cum să spună o rugăciune şi îşi formează obiceiuri sănătoase de hrană. Este important ca atmosfera din timpul mesei să fie calmă şi relaxată şi să nu fie întreruptă de altceva (cum ar fi televizorul). Sugestii: - Prepară mâncăruri simple şi serveşte-i porţii mici. - Încurajează-l să participe la pregătirea mesei. - Serveşte masa şi gustările după un program previzibil, dar flexibil. - Obişnuieşte-l să se spele singur pe mâini, înainte de masă. - Învaţă-l să se spele pe dinţi, împreună cu tine, după principalele mese. - Aşează copiii la masă printre adulţi, nu

separat, aşa încât toţi să participe la discuţie. - Învaţă-l să mestece cu gura închisă, să bea fără zgomot şi să nu vorbească cu gura plină. - Dă-i să mănânce din farfuria şi cu tacâmurile favorite.
Spălatul mâinilor înainte de masă

- Oferă-i porţii mici. - Dă-i să bea apă când îi e sete. - Încurajează-l să ceară mai multă mâncare sau lichide. - Nu insista să mănânce neapărat ceva anume şi nu-i limita alimentele, cu excepţia celor care-i provoacă alergii sau alte tulburări digestive. - Evită pe cât poţi să-i dai copilului mâncăruri din reclamele de la TV. - Nu-l certa, dacă se murdăreşte la masă sau dacă nu a fost cuminte în timpul zilei. - Include-l în conversaţie, pe care este bine să o înţeleagă şi pune-l să-ţi zică ce-a făcut în ziua aceea. Menţine o atmosferă relaxantă la masă. - Nu-l compara cu fraţii mai mari, dacă nu mănâncă frumos.
Potolirea setei

- Întreabă-l ce i-ar plăcea să mănânce în ziua aia şi ia-l cu tine la piaţă să aleagă alimentele; apoi roagă-l să te ajute la gătit. - Lasă-l să plece de la masă când a terminat, dar învaţă-l să-şi ceară voie. Calitatea proteinelor consumate este mai importantă la copii, decât la adulţi. Proteinele de calitate superioară (cu aminoacizi esenţiali pe care orgnismul nu-i poate fabrica şi pe care trebuie să-i ia din alimente) sunt cele conţinute în lapte, carne, ouă şi peşte. Cele de origine vegetală au, în general, aminoacizi de calitate inferioară. Dintre ele fasolea, nucile şi seminţele au totuşi un conţinut proteic ridicat. O masă poate fi îmbunătăţită, dacă se combină ambele surse de proteine. Sugestii: - găteşte cu ulei, în loc de margarină din cutie (margarina din tub are valoare nutritivă superioară); - adaugă nuci pisate la iaurt, pâine, salată, zarzavaturi aburite sau desert, eventual şi seminţe de in, măcinate.
Poftă de mâncare

PREŞCOLARUL

- Laudă-l, dacă s-a comportat bine. - Explică-i de ce trebuie să mănânce sănătos.

Dacă până acum copilul mic se temea de alimentele necunoscute, preşcolarul vrea să încerce toate bomboanele şi băuturile răcoritoare pe care le vede la televizor sau la alţi copii. Aceste produse sunt de cele mai multe ori nesănătoase, au o valoare nutritivă scăzută şi conţin prea mult zahăr şi grăsime. De aceea, este important ca părinţii să limiteze accesul copilului la ele, mai ales că şi pofta de mâncare a preşcolarului scade, dacă el consumă prea multe produse dulci sau grase. Din această cauză nu mai mănâncă destule alimente nutritive. În plus, dulciurile favorizează apariţia cariilor dentare. Aceste alimente nu trebuie interzise, ci doar limitate la câteva pe săptămână. 83

COPILUL NOSTRU

Pofta de mâncare a copiilor este variabilă; unii copii sănătoşi mănâncă foarte puţin. Metabolismul (intensitatea arderilor din organism) are un rol important în aceasta, de aceea cantitatea de alimente consumată nu se reflectă întotdeauna în greutatea corporală. Nevoia de a mânca a copilului este reglată de metabolism. Cei mai mulţi preşcolari au nevoie de cinci mese pe zi; cu timpul, iau trei mese pe zi, deşi mulţi, chiar ca adulţi, au nevoie de două gustări în plus. Copilul mofturos la mâncare Deseori la această vârstă, copilul refuză anumite mâncări, sau mănâncă prea puţin, spre îngrijorarea părinţilor. Motivele ar fi: - preferinţele alimentare; fiecare se naşte cu preferinţe alimentare, probabil, în funcţie de ceea ce a mâncat mama în timpul sarcinii şi – ulterior - a alăptării; - creşterea este mai înceată decât la sugar şi ca atare necesită mai puţine calorii; - este un mod de a-şi arăta independenţa. Alimentaţia copilului la sân îl expune la gusturi diferite de lapte, în funcţie de dieta mamei. Un copil care a fost alăptat are şanse mai mici de a deveni mofturos la mâncare. Astfel trecerea treptată la alimentele consumate de restul familiei este mai uşor acceptată. Deseori, copiii au perioade capricioase, când consumă doar anumite alimente şi nu trebuie certaţi pentru aceasta. Sugestii: - invită-l la cumpărarea, pregătirea alimentelor, sau chiar la cultivarea lor (cereale încolţite la fereastră), precum şi strângerea mesei; lasă-l să se laude că a gătit totul el însuşi; - nu-l recompensa cu deserturi, când mănâncă ce i se oferă; el poate rămâne cu impresia că alimentul nutritiv este mai puţin important decât desertul; - asigură-te că primeşte suficient fier în alimentaţie (vezi fierul la capitolul copilul mic); deficitul de fier poate duce la scăderea poftei de mâncare; - înlătură-i distracţiile în timpul mesei (TV, jucăriile); - invită-i fraţii sau prieteni să ia masa împreună, pentru a se încuraja reciproc, uneori se iau la întrecere;

- aeriseşte bucătăria, dacă mirosul de mâncare îl supără; - oferă-i o mare varietate de alimente, cu gusturi diferite: acru, sărat, amărui, chiar şi dulce; el trebuie lăsat să aleagă, să miroase şi să guste din ceea ce i se oferă; - dacă nu-i place o mâncare, revino după câteva săptămâni, pentru a vedea dacă gustul lui nu s-a modificat şi o acceptă; - dacă nu-i plac zarzavaturile crude, adaugă-le în proporţie mică la alte feluri de mâncare; alte artificii: adaugă puţin zahăr la morcovi sau dovleac; rumeneşte zarzavaturile în cuptor, pentru a păstra gustul dulce, pierdut prin fierbere; - evită alimentele cu gust puternic: ceapa, ciupercile, varza - dacă nu-i plac; - oferă-i mâncarea la o temperatură potrivită; - oferă-i porţii mici pe farfurie, poţi adăuga altele, după ce termină; - elimină posibilele cauze care duc la lipsa poftei de mâncare: gustări şi lichide în exces între mese, activitate fizică insuficientă; - nu exagera oferind fiecăruia de la masă alimente diferite; - pregăteşte uneori alimentele într-o formă atractivă; - oferă-i alimente bogat nutritive: brânzeturi, ouă, ficat, bulion de carne (supe concentrate), cereale, brânză de vaci; - nu permite copilului să controleze în permanenţă meniul zilnic; - mesele trebuie servite la ore regulate şi în ordinea: mic dejun, gustare, prânz, gustare, cina; dă-i să mănânce în afara lor numai dacă-ţi cere, fiindcă-i este foame; - mănâncă împreună cu copilul; - dacă refuză un aliment pregătit sub o anumită formă, oferă-i-l sub o altă formă; de exemplu, laptele - ca iaurt cu miere sau brânzeturi, ouăle - în special gălbenuşul adaugă-le la supe, piure de cartofi, sosuri, în budinci, în clătite; este nevoie de 8-10 expuneri la un aliment pentru a se obişnui cu el; - dacă are tulburări digestive sau manifestări alergice după unele alimente, consultă un dietetician sau un pediatru.

84

Tabel nr. 9 Porţiile de fructe şi zarzavaturi pentru copiii peste 4 ani
1 fruct de mărime mijlocie 1 /2 de grepfruit 1 /4 cană de fructe uscate 12 boabe de struguri de masă 3 /4 cană de suc de fructe

PREŞCOLARUL
Monoterpene Coaja de citrice Compuşi or- Usturoi, ceapă, ceapă Anticancerigeni gano-sulfurici verde, praz Anticancerigeni

Fructe

1 cană = 240 ml (cmc)

/2 cană de vegetale tăiate mărunt 1 cană de zarzavaturi cu frunze (salată) 6-8 morcovi lungi de 10 cm 1 /2 cană de fasole uscată sau mazăre fierte sau conservate 3 /4 cană de suc de roşii sau alte zarzavaturi
1

Vegetale

Acizi fenolici Mere, pere, struguri, Ajută eliminarea subprune, cireşe, portoca- stanţelor carcinogene le, cartofi, soia, ovăz Acid fitic Cereale integrale

Sunt substanţe chimice produse de plante. Se cunosc numeroase fitoelemente care influenţează în bine sănătatea. Multe din ele dau culoarea vie a plantelor. Efectul favorabil al fructelor şi zarzavaturilor asupra sănătăţii este probabil datorat echilibrului dintre fitoelemente, carotenoizi, vitamine, fibre alimentare şi substanţe minerale, de aceea folosirea suplimentelor alimentare nu poate înlocui o hrană echilibrată, iar - consumate ca suplimente în doze mari - pot fi dăunătoare. Îndrumă copilul să consume o mare varietate din ele, pentru a-i promova sănătatea optimă ca adult. Tabel nr. 10 Fitoelemente – surse alimentare şi mod de acţiune
Capsaicin Denumirea Ardei gras Surse alimentare Roluri posibile

Ce sunt fitoelementele

Fitoestrogeni Soia şi derivate şi alte Unele inhibă estrogenii şi leguminoase scad riscul de cancer de sân, ovar, prostată, colon; altele au efecte asemănătoare estrogenilor şi scad riscul de osteoporoză Inhibitori de Cartofi, soia şi deriva- Anticancerigeni protează te, broccoli Resveratrol Arahide, struguri roşii Protejează împotriva aterosclerozei produsă de dieta bogată în grăsimi Seminţe de cereale în- Anticancerigen, întăreşte colţite (lucernă), zarza- sistemul imun vaturi verzi, cartofi, roşii

Previne formarea de radicali liberi şi scade riscul de cancer

Saponine Tanini

Nu sunt indicate medicamente sau hormoni pentru a mări pofta de mâncare a copilului. În medicina alternativă se recomandă totuşi lăptişorul de matcă şi siropul cu miere din ghinţură, fierea pământului (1-3 linguriţe înainte de masă), granule de polen - produs Apifarm, amestecate cu miere. Legume care pot creşte aciditatea gastrică şi pofta de mâncare: hrean, leuştean, pătrunjel, tarhon, ţelină şi ridiche neagră. La această vârstă, unii copii au gusturi selective: nu le place carnea, laptele sau zarzavaturile. Pentru aceştia, părinţii pot încerca alimente alternative: - în locul cărnii: la fel de bogate în proteine sunt ouăle, peştele, fasolea uscată, nucile, laptele şi brânza; - în loc de lapte: brânză, iaurt, zarzavaturi verzi cu frunze (spanac, salată), bogate în calciu; îi poţi da sucuri de fructe suplimentate cu calciu, coji de ouă macerate; - în loc de zarzavaturi, se pot da fructe bogate în vitamina C: căpşuni, portocale, grepefruit, măceşe, mere, coacăze, fragi sau se pot încerca alte legume/zarzavaturi ca: ardei gras, ştevie, urzici, lobodă, varză; 85

Fasole neagră, linte, Antioxidanţi şi anticanstruguri, ceai cerigeni

Carotenoizi (beta-caroten, lycopen, luteină etc) Flavinoizi

Roşii, morcovi, spanac, Antioxidanţi, scad riscul dovleac, pepene gal- de cancer şi alte boli ben, caise, broccoli şi alte fructe şi zarzavaturi puternic colorate

În coagularea sângelui, scade riscul de cheaguri la inimă şi artere

Alternative alimentare

Izotiocianţi Ligani

Varză, varză de Bru- Anticancerigeni xelles, conopidă, ridichi, broccoli

Ceapă, struguri roşii, Blochează lezarea ADNcitrice, zarzavaturi, mu- ului de către substanţele re, măsline, făină inte- carcinogene grală, ceai negru, ceai verde

Seminţe şi ulei de in, Blochează estrogenii, scăfăină integrală zând riscul de cancer la sân, ovar, prostată şi colon

COPILUL NOSTRU

- pentru a acoperi nevoile de vitamina A şi precursori (caroten) se pot încerca: caise, pepene galben şi roşu, prune, morcovi, dovleac, roşii, pătrunjel. - adaugă zarzavaturi sau fructe la alte alimente: - piept de pui cu garnitură de roşii şi morcovi; - macaroane cu branză, amestecate cu mazăre verde sau ardei roşu mărunţit; - chifteluţe cu roşii tăiate mărunt sau morcovi raşi; - fasole fiartă - cu gogoşari, bulion sau varză şi porumb fiert; - spaghetti - la sos se mai adaugă gogoşari, spanac sau fasole; - omletă de ouă cu ardei roşu, spanac sau alte zarzavaturi de sezon; - fulgi de ovăz sau alte cereale cu lapte, la care mai adăugăm fructe uscate tăiate, felii de banane, mere, căpşuni sau sos de mere; - sandvici cu şuncă slabă sau brânză - adaugă totdeauna zarzavat: salată, ardei capia, castraveţi, morcovi, spanac, roşii, varză, ceapă roşie. - în loc de îngheţată, oferă-i un suc de fructe mixat cu lapte; - la piureuri de zarzavat adaugă nuci pisate, stafide sau brânză, pentru gust şi valoare nutritivă; - adaugă seminţe de floarea soarelui sau nuci pisate, la iaurt; - împrumută reţete culinare nutritive de la alte naţionalităţi.

aburite sau fierte în coajă. La cartofi, de exemplu, cele mai multe substanţe nutritive se găsesc în coajă; cel curăţat poate fi asemănat cu un amestec de făină albă. Sucurile naturale din fructe, neîndulcite, conţin peste 20 de vitamine şi substanţe minerale şi sunt un bun înlocuitor al fructelor întregi. Majoritatea aşa ziselor „sucuri naturale din fructe” conţin de fapt apă aromată, cu pulpă de fructe puţină sau deloc şi aditivi alimentari neutri sau dăunători sănătăţii. La această vârstă, deşi copiii mănâncă aceeaşi mâncare cu restul familiei, cu excepţia alimentelor sărate, condimentate şi a băuturilor alcoolice, ei au nevoie de o proporţie mai mare de proteine decât adulţii, fiind în continuă creştere. Aceasta ar trebui să impună o alimentaţie sănătoasă pentru întreaga familie, greu de realizat în prezent în multe familii. Valorea calorică zilnică a alimentelor la copiii activi fizici (cei care fac mişcare cel puţin 1 oră pe zi): - 1000 – 1400 calorii la copiii de 2 – 3 ani - 1300 – 1400 calorii la băieţii de 3 ani sau fetele de 4 ani; - 1600 calorii la băieţii de 4 ani; Valorile menţionate sunt orientative, nevoile calorice ale fiecărui copil sunt uşor diferite, iar cantitatea trebuie adaptată la nivelul său energetic şi de creştere. Masa de dimineaţă trebuie să fie consistentă: lapte, pâine cu unt sau ou, fructe; un copil care mănâncă dimineaţa un mic dejun nutritiv, « funcţionează » mult mai bine, decât altul care mănâncă mai prost. Dacă nu mănâncă dimineaţa, copilul se poate concentra mai greu şi are un coeficient de inteligenţă mai scăzut faţă de copiii bine hrăniţi; urmările sunt şi mai grave la copiii malnutriţi. Masa de prânz: al doilea fel trebuie să conţină carne, brânzeturi, peşte sau legume şi zarzavaturi, la care se adaugă un pahar cu lapte şi fructe; supa sau ciorba pot fi omise. Masa de seară, la care meniul trebuie să fie unic pentru toată familia: pâine sau făinoase (pe

Necesarul de proteine şi calorii

Alimentele nu au valoare nutritivă egală. Pe lângă calorii, cele mai multe alimente în stare naturală conţin substanţe minerale, vitamine şi fitoelemente care le cresc valoarea nutritivă. Între o sticlă de cola şi un măr sau între o felie de pâine albă şi alta integrală, sunt de preferat ultimele, deoarece sunt mai hrănitoare. Un fruct în loc de prăjitură, dat copilului, este mai valoros, deoarece în afară de glucide, multe fructe au puţine grăsimi şi multe fibre alimentare, vitamine, substanţe minerale şi fitoelemente. Cu cât alimentele sunt consumate mai naturale, cu atât sunt mai nutritive. Ciorbele tradiţionale la români nu sunt suficient de hrănitoare pentru copil. De câte ori este posibil, zarzavaturile trebuie consumate proaspete, 86

Valoarea nutritivă a alimentelor

Conţinutul meselor

cât posibil integrale), lapte sau produse lactate, legume, zarzavaturi şi fructe, carne sau peşte, rareori dulciuri.
Gustarea de după amiază

Gustările de dimineaţă şi de după amiază, trebuie să conţină alimente uşor de digerat, în funcţie de posibilităţi şi de pofta de mâncare a copilului: un pahar cu lapte, o prăjitură de casă, fructe, morcov crud sau câţiva biscuiţi. Gustările dintro zi trebuie să fie în număr de 2, rareori 3. Ele sunt o parte importantă din hrana copilului preşcolar (cca un sfert din nevoile lui zilnice), de aceea ar trebui să conţină vitamine şi minerale necesare. Cele mai bune gustări sunt cele care conţin glucide şi proteine, de ex. o felie de pâine cu brânză, dacă e posibil cu un fruct. Nu-i oferi gustări la cel puţin două ore înainte şi după mesele principale. Dacă îi este foame seara la culcare, dă-i câteva linguriţe de iaurt cu pâine. Gustările au fost suspectate că favorizează cariile dentare. Principalii factori care cresc riscul cariilor sunt durata prezenţei alimentelor în gura copilului şi cantitatea de dulciuri din alimente. Dacă alimentul e lipicios sau este supt, el stă mai mult în gură. Oferă-i fructele uscate în timpul mesei şi fructele proaspete la gustări. Şi asigură-te că nu uită să se spele pe dinţi după fiecare masă. Copiii mici şi preşcolarii ştiu când le e foame şi cât au nevoie să mănânce. Părinţii ar trebui să nu forţeze copiii să mănânce mai mult decât vor şi să-i încurajeze să se oprească, atunci când se simt sătui. Stomacul lor este mic, de aceea porţiile trebuie reduse. Sugestii pentru creşterea valorii nutritive a anumitor mâncăruri: - coace la cuptor cartofi, peşte, pui sau altele – în loc să le prăjeşti. Se poate adăuga brânză rasă, pentru conţinutul de calciu;

- dă-i fructe în loc de sucuri; în loc de bomboane sau prăjituri, dă-i gustări dulci dar hrănitoare, ca fructe proaspete sau uscate, de ex. struguri, prune, caise sau iaurt cu fructe; - foloseşte sucuri de roşii şi morcovi - în locul apei de gătit; - adaugă jumătate de făină integrală la făina albă, la reţetele tradiţionale; - foloseşte uleiuri vegetale - în locul unturii, margarinei sau untului; - scade cu 25-30% cantitatea de ulei cerută de reţete; - redu - în aceeaşi proporţie - cantitatea de zahăr din reţete, cu excepţia când foloseşti drojdie de bere în prepararea lor. Somnul copilului reflectă starea de sănătate şi echilibrul său emoţional. Cei mai mulţi preşcolari dorm între 8 şi 12 ore pe noapte, cu diferenţe de la un copil la altul. Mulţi au nevoie să doarmă – ziua - 30-60 de minute. Chiar dacă copilul nu aţipeşte în timpul zilei, are nevoie de una sau două perioade de repaus; asigură-i-le citindu-i sau cântându-i.

PREŞCOLARUL

SOMNUL

Somn liniştit

Mângâierile şi masajul de seara sunt tot atât de necesare ca laptele. Un program de masaj la culcare îi odihneşte muşchii, întăreşte sistemul imun, îl învaţă blândeţe şi intimitate, îl calmează şi-l pregăteşte de somn. În plus, te calmează şi pe tine. Copilul trebuie să se culce în fiecare zi la aceeaşi oră, între 19:30 şi 21, după un ritual bine stabilit: baie, periatul dinţilor, lectură, poveste, 87

cântec, discuţii despre întâmplările de peste zi, rugăciune, jucăria preferată, îmbrăţişare şi urare de noapte bună. Este bine ca ambii părinţi să participe, pe rând, la acest ritual.

COPILUL NOSTRU

Rugăciunea de seară

Ora de culcare trebuie anunţată din vreme, deoarece înseamnă mai mult decât pregătiri pentru somn. Este momentul când viaţa de familie se linişteşte şi fiecare îşi face deja planurile pentru a doua zi. Când merge la culcare, copilul trebuie să fie vesel şi să evite plânsul sau supărarea. Unii copii se calmează cu greu, după ce se uită la televizor, de aceea acesta trebuie închis cu mult înainte de culcare. Pentru a se simţi în siguranţă, copilul poate cere să adoarmă cu uşa întredeschisă sau cu o lumină slabă aprinsă. Cei mai mulţi preşcolari dorm profund, destinşi, au respiraţia regulată şi membrele nemişcate. Alţii sunt mai agitaţi în somn, îşi schimbă mereu poziţia, faţa şi ochii li se mişcă, atunci când visează.

Pe la 3 ani, copilul începe deja să folosească diferite tactici pentru a întârzia să meargă la culcare. Preşcolarul nu trebuie trezit brusc din somn; el are nevoie de cuvinte dulci şi îmbrăţişări, deoarece de multe ori plânge, este nervos sau refuză să mănânce dacă este sculat brusc. Dacă copilul se trezeşte mai devreme decât restul familiei, i se pot lăsa jucării la îndemână. Copiii care nu dorm îndeajuns pot fi somnoroşi, obosiţi, neatenţi sau irascibili în timpul zilei şi mai predispuşi la boli. Dacă ai mai mulţi copii, este bine să-i vadă pe cei mai mari în pijama, chiar dacă lor li se permite să rămână treji până mai târziu.

Joaca de seară cu bunicul

De multe ori, copiii între 3-5 ani se tem de monştri de sub pat, visează urât, merg sau vorbesc în somn; este normal, pentru că aceştia nu înţeleg încă pe deplin lumea înconjurătoare şi adorm cu întrebări neclarificate. Frica din timpul zilei se manifestă şi noaptea. Coşmarurile Între 2 şi 5 ani, copiii petrec 30% din somn visând – timp în care este secretat hormonul de creştere, de către glanda hipofiză. Adultul visează doar 15 % din durata somnului. Coşmarurile apar de la vârsta de 2 ani. Sunt vise foarte urâte, cu balauri, monştri, animale şi cu oameni răi. Copilul plânge în somn şi se trezeşte înfricoşat, respiră repede, ţipă, se agită şi este transpirat. Apar, de obicei, în toiul nopţii şi se asociază cu boala, oboseala intensă, stresul şi

Tulburări de somn

Visele copilăriei

88

programele TV. Copilul care a avut un coşmar, se trezeşte complet din somn, iar dimineaţa poate povesti ce a visat. Pe moment, însă, nu-ţi poate explica visele.
Vise presărate de coşmar

Terorile nocturne Sunt treziri parţiale, în primele ore de somn. Copilul este înspăimântat, se agită, ţipă sau aleargă prin cameră. Ochii sunt deschişi, dar nu-şi recunoaşte părinţii sau fraţii şi nu răspunde la întrebări; respiră adânc, transpiră, iar inima îi bate mai repede. Încercările de a-l linişti sunt ineficace. Copilul nu trebuie trezit, nici imobilizat, ci doar ferit de lovituri. Dacă este trezit, se poate speria şi adoarme greu, după aceea. Episodul durează între o jumătate

Părinţii trebuie să rămână calmi, să asculte descrierea visului şi să asigure copilul, pe un ton liniştit, că visul nu este adevărat. Dacă părinţii încearcă să „omoare” monstrul, visul devine şi mai adevărat pentru copil, deoarece el nu ştie încă să diferenţieze realul de imaginar. Sugestii: - Oferă-i masa de seară mai devreme şi urmează apoi rutina de culcare (baie, poveste, rugăciune şi îmbrăţişare). - Activităţile dinainte de culcare trebuie să fie liniştite. - Petreceţi mai mult timp cu copilul, asigurându-l de dragostea voastră, mai ales când apar modificări în viaţa de familie: un frate mai mic, certuri etc. Discutaţi cu copilul despre vise şi spuneţi-i că toţi oamenii le au. - Încurajează-i activitatea fizică din timpul zilei, pentru a-i micşora stresul. - Încearcă să-l consolezi, luându-l în braţe; dacă ţipă în somn, nu-l trezi, dar stai alături de el.

Somnambulismul (mersul în somn) Se manifestă prin mişcări automate, coordonate şi inconştiente, în timpul somnului. Se manifestă de obicei în primele 3 ore de somn. Episodul poate dura de la câteva minute – la o oră. La început, copilul se ridică brusc în şezut, cu ochii deschişi, dar nu îi vede pe cei din jur; se poate culca din nou sau se poate ridica din pat cu un scop anume: merge la baie, se îmbracă, mută mobila sau vorbeşte bolborosit; poate merge chiar afară. Mersul este nesigur. Când termină ce are de făcut, se întoarce în pat, adoarme, iar dimineaţă se scoală odihnit, fără să-şi amintească nimic. Este mai frecvent la băieţi. Copiii somnambuli fac des pipi în pat, vorbesc în somn şi au migrene. Somnambulismul apare pe la 4-5 ani, atinge maximul la 11-12 ani şi dispare când copilul se maturizează; apare de la câteva ori pe săptămână, până la o dată pe an. 89

de minut şi 5 minute şi se termină la fel de brusc cum a început. Copilul adoarme imediat şi nu-şi aminteşte nimic a doua zi de dimineaţă. Terorile nocturne apar de câteva ori pe săptămână şi, de obicei, dispar de la sine după câteva luni. Cauze: ereditate, stres şi oboseală mare. Apar mai frecvent când copilul are un somn neregulat, are febră, este foarte obosit, a fost speriat de o poveste sau de o emisiune televizată sau după o masă copioasă. Nu apar din cauza unor tulburări psihice, ci a unor întârzieri temporare în maturizarea creierului; asemenea copii sunt deseori mai sensibili, imaginativi, cu o inteligenţă superioară. În timpul crizei, rămâneţi calmi, iar după aceea nu-i spuneţi nimic copilului. Nu culcaţi copilul în patul vostru pentru restul nopţii, deoarece va deveni un obicei. Copilul trebuie lăsat să doarmă mai mult după amiaza, dacă nu doarme bine noaptea. Nu sunt recomandate programele televizate la ore târzii. Când asemenea episoade se repetă des, părinţii pot nota, 5 nopţi la rând, ora la care apar şi pot trezi copilul cu 10-15 minute înainte; după 5 minute îl pot lăsa să adormă la loc. De cele mai multe ori, terorile nocturne dispar după o săptămână. Rareori este nevoie de prescripţie medicală pentru calmante.

PREŞCOLARUL

COPILUL NOSTRU

Scrâşnitul din dinţi (bruxismul) Se produce în timpul somnului şi este mai frecvent între 7 şi 20 ani. Apare de 5-6 ori în timpul nopţii, durează câteva secunde şi se aude în cameră. Este normal în timpul somnului, dar poate apărea şi ziua, din numeroase cauze: alergie (rinita alergică, astm, infecţii respiratorii sau alergii alimentare); nepotrivire între dinţii de sus şi cei de jos (malocluzia), alimentaţie scăzută în magneziu sau vitamine; copiii care scrâşnesc din dinţi, îşi sug mai des degetele, muşcă jucăriile sau respiră pe gură; alteori, stresul este cauza, iar mai târziu, la adulţi, consumul de alcool. Poate produce tocirea dinţilor până ajung la pulpa dentară, aşa încât aceştia devin sensibili şi mobili. Gingia se retrage sau este inflamată, începe să îi doară muşchii masticatori, muşcătura se modifică, gura se deschide mai greu şi mai puţin, iar – mai târziu – densitatea osoasă a maxilarelor scade. Uneori, dentistul este cel care descoperă bruxismul copiilor. Sugestii: - Petrece timp suficient cu copilul înainte de culcare, lasă-l să-ţi povestească ce îl înfricoşează. - Încurajează-i activităţile stimulante şi micşorează timpul petrecut la televizor. - Îngrijeşte-i alergiile. - Consultă dentistul, pentru a-i construi o placă dentară din plastic, pentru protejarea dinţilor noaptea şi ameliorarea ocluziei. - Micşorează cauzele de stres din viaţa copilului. 90

Somnambulismul are cauze asemănătoare cu cele ale terorilor nocturne: ereditatea (unul din părinţi a prezentat fenomene asemănătoare), oboseala, lipsa de somn sau mesele copioase înainte de culcare şi asocierea cu o boală febrilă. Este o manifestare trecătoare a imaturităţii sistemului nervos, nu o tulburare mintală şi nu necesită tratament. Părinţii trebuie să îşi aranjeze casa şi să-l urmărească, pentru a nu se lovi, dar să nu încerce să-l trezească sau să-l trimită în pat, deoarece se poate ridica din nou. Dacă cerţi copilul, situaţia se poate agrava. Asemenea episoade pot fi limitate, dacă copilul doarme bine după-amiază şi nu este stresat. Cele mai multe episoade dispar în adolescenţă.

Urinatul în timpul somnului (enurezis) Este incontinenţa urinară, după vârsta la care controlul urinar este considerat normal. Enurezisul este de două feluri: primar – când copilul continuă să facă pipi în pat (este forma cea mai frecventă), şi secundar – când incontinenţa apare după o perioadă prelungită (6-12 luni), timp în care copilul a făcut pipi la oliţă. Enurezisul nocturn este urinarea involuntară, în timpul somnului, mai mult decât o dată pe lună; la fetiţe se întâmplă după 5 ani şi la băieţei chiar după 6 ani. Până la această vârstă, copiii se mai scapă în pat, chiar şi după ce au fost învăţaţi la oliţă, la început de 2-3 ori pe săptămână, apoi, din ce în ce mai puţin. Se întâmplă, pentru că vezica urinară a copilului nu este suficient de mare, pentru a ţine întreaga urină din timpul nopţii sau copilul nu este destul de dezvoltat, pentru a se trezi când are vezica plină. Enurezisul în timpul zilei este mult mai rar. Se întâlneşte mai frecvent la băieţi, la copiii născuţi cu greutate mică, la cei din familii numeroase, în care unul sau ambii părinţi fumează şi în cele în care tatăl a avut şi el enurezis în copilărie. Frecvenţa cu care copilul udă patul scade cu vârsta (15% la 5 ani, 10% la 6 ani, 7% la 8 ani, 3% la 12 ani şi 1% la 18 ani).
Controlul nervos al sfincterului urinar;

Cauze de enurezis primar: - vezica mică şi spastică (contractată excesiv), - dezvoltarea lentă a vezicii urinare şi a sfincterului uretrei, din cauza insuficienţei unui hormon (antidiuretic).Copiii normali urinează mai mult ziua, când secreţia hormonului este mai mică. Cei cu enurezis produc tot atâta urină ziua, cât şi noaptea, deoarece secreţia hormonului nu variază de la zi la noapte. Vezica lor urinară, deşi mică, se umple la câteva ore. Dacă copilul nu se trezeşte când

vezica este plină, udă patul. Cu timpul, secreţia de hormoni se maturizează, iar acesta nu mai urinează noaptea. Copiii cu enurezis trebuie învăţaţi să se trezească, atunci când au vezica plină şi să urineze la toaletă. Cauze de enurezis secundar: - constipaţia – care produce presiune pe vezică. Copilul simte nevoia să urineze, chiar dacă vezica nu este plină. După tratarea constipaţiei, se rezolvă deseori şi udatul patului. - alergie sub diferite forme (alimentară, urticarie, eczemă); reacţia alergică provoacă spasm al vezicii urinare. Alimente care produc reacţii alergice: laptele de vacă, ouăle, cereale, ciocolată, citrice ş.a. - infecţii ale tractului urinar sau iritarea uretrei cu detergenţi din apa de baie. - semne de boală: diabet zaharat, infecţie a tractului urinar sau, mai rar, emoţii puternice. - boli ale vezicii urinare sau a rinichilor produc incontinenţa atât ziua, cât şi noaptea; necesită intervenţie chirurgicală. - abuz sexual (molestare) la fete. Enurezisul nu este o tulburare de somn, nu apare din cauza felului în care este crescut de părinţi. Copilul nu este nici neglijent, nici răuvoitor. Părinţii trebuie să consulte medicul, pentru a vedea dacă copilul are o boală asociată sau dacă observă următoarele semne: - usturimi sau dureri la urinat, - urinare cu efort, jet de urină mic sau în picături, - urină tulbure sau roz-închis, urme de sânge pe lenjerie, - roşeaţă sau erupţie în zona genitală, - copilul ascunde lenjeria, pentru a masca udarea patului, - copilul se udă atât noaptea, cât şi ziua. Ce se poate face: La cei mai mulţi copii, această problemă se rezolvă între 6 şi 10 ani, cu sau fără tratament. Tratamentul trebuie început la 6-12 luni, după ce copilul a dobândit control asupra vezicii în timpul zilei; tratamentele care nu sunt bine tolerate de copil trebuie evitate. Când cauza enurezisului este o tulburare organică, tratamentul se va adresa cauzei. La prima vizită medicală se face, de obicei, o cultură din urina copilului, pentru depistarea unei eventuale infecţii urinare. Medicul poate cere în plus un examen radiologic al vezicii şi

rinichilor, pentru depistarea unor anomalii. Odată depistată cauza, va fi tratată specific. Când nu poate fi găsită cauza, tratamentul enurezisului constă într-un antrenament special al copilului, în care un rol esenţial îl va avea, şi în acest caz, mama. Îngrijirea unui copil de orice vârstă, care udă patul: - Încurajează-l să bea lichide multe în timpul zilei, pentru a-şi forma o vezică urinară mai mare. - Nu-i da să bea cu 2-3 ore înainte de culcare. - Scoală-l o dată sau de două ori pe noapte, pentru a urina: aceasta este baza tratamentului; lasă-i oliţa lângă pat sau lumina aprinsă în baie. - Altă metodă: trezeşte-l noaptea după 2-3 ore de somn şi pune-l să facă pipi. - Încurajează-l să-şi amâne urinatul în timpul zilei; dacă urinează des, zi-i să aştepte, fără să insişti. - Pune-l să facă pipi, înainte de a se urca în pat. - Protejează patul cu o muşama; nu folosi scutece sau pampers, după vârsta de 4 ani. - Lasă-i la îndemână lenjerie şi pijamale de schimb. - Tratează-i constipaţia şi evită să-i dai băuturi care conţin cafeină. - Nu-i schimba dieta, dacă nu are simptome de alergie (urticarie, eczemă, diaree sau spasm bronşic) sau alte tratamente au eşuat. - Încurajează copilul să se spele imediat după ce s-a udat. - Clăteşte dimineaţa lenjeria udă şi las-o apoi la uscat; spală des rufele. - Laudă-l şi recompensează-l pentru nopţile în care nu face pipi în pat. - Nu-l certa niciodată pentru că udă patul; asigură-l că nu este vina lui şi că se va vindeca; pedeapsa sau presiunile întârzie vindecarea şi creează probleme emoţionale secundare. - Nu lăsa ceilalţi copii din familie să-l batjocorească. După vârsta de 6 ani, se recomandă, în plus: Copilul trebuie învăţat să participe la tratament, să se scoale singur noaptea, să-şi schimbe hainele ude şi să aşeze un prosop peste pată. Aşează-i o pijama şi un prosop uscat lângă pat. Pentru a se antrena, cere-i să stea culcat în pat, cu ochii închişi şi să pretindă că e noapte, 91

PREŞCOLARUL

iar vezica lui e plină şi îşi spune să se scoale înainte de a fi prea târziu, apoi să alerge la baie şi să-şi golească vezica. Cere copilului să-şi ţină urina cât mai mult posibil, apoi să urineze într-un vas gradat. Măsoară-i de trei ori, consecutiv, urina pentru a aprecia mărimea vezicii sale urinare. (Capacitatea vezicii este aproximativ: (vârsta +2) x 30 ml (cm3); de exemplu, la 8 ani, urinează un volum maxim egal cu (8+2) x 30 ml= 300ml). Trei exerciţii de lărgire a vezicii urinare: - cere-i copilului să observe când trebuie să urineze şi cere-i să-şi ţină urina. Lasă-l să aştepte 5 minute, după ceas, înainte de a urina. Prelungeşte intervalul de aşteptare la 10 minute - în a 2-a săptămână, apoi la 15 min. - în a 3-a săptămână. Oferă-i mici recompense, de fiecare dată când întârzie să urineze. - dă-i copilului să bea un pahar cu apă (250350 ml), cere-i să fie atent la prima senzaţie de-a urina. Apoi să numere tare, în timp ce-şi ţine urina cât mai mult. Prin acest exerciţiu, copilul învaţă să-şi stăpânească spasmul vezicii urinare. - în timp ce copilul urinează, pune-l să-şi întrerupă jetul de urină pentru o secundă şi apoi să reînceapă. Copilul învaţă astfel cum să înceapă să urineze şi cum să se oprească, după voinţă. Progresul exerciţiilor de lărgire a vezicii este gradat. Când copilul este excitat, obosit sau înfricoşat, apar insuccese. Capacitatea vezicii trebuie măsurată săptămânal şi succesul trebuie recompensat. Încurajează maturizarea copilului: pune-l să-şi curăţe rufele şi patul. Dacă copilul învaţă să se trezească cu ceasul deşteptător şi să practice exerciţiile de lărgire a capacităţii vezicii, are şanse să scape de acest handicap. Se pot folosi sisteme de alarmă, care trezesc copilul, de îndată ce patul a fost udat. Pentru o mai bună reuşită, acesta se combină cu exerciţii de destindere a vezicii şi cu recompensarea copilului. Hipnoza (jocul de imaginaţie) poate fi aplicată de medic sau, acasă, de părinţi. Copilul îşi imaginează că vede legăturile dintre creier, vezică şi muşchi, care lasă urina să curgă sau nu. Copilul pretinde că are o vezică plină, iar nervii îi spun creierului asta; creierul ordonă nervilor şi muşchilor să ţină urina sau să-i dea drumul. Când creierul hotărăşte să dea drumul urinei, el comandă copilului să urineze la oliţă, 92

COPILUL NOSTRU

nu în pat. Creierul le spune nervilor să ţină urina până când copilul se dă jos din pat, pentru a merge la baie. Creierul, nervii, vezica, muşchii fac deja aceasta în timpul zilei, când copilul este uscat. Copilul capătă încredere în el că îşi poate controla urina şi în timpul nopţii. El se uită la desenul alăturat, afişat în camera lui. Rareori este nevoie de medicamente. Acestea trebuie prescrise şi luate numai sub controlul medicului, deoarece au multe efecte secundare, iar când sunt întrerupte, copilul începe din nou să ude patul. Cu avizul medicului, părinţii pot apela şi la medicina alternativă (plante medicinale, acupunctură, homeopatie). Encopresis (murdărirea chiloţilor cu fecale) (Vezi partea a 2-a) Deprinderile igienice pe care copilul le învaţă acum, îl ajută mai târziu să-şi menţină sănătatea. Datoria părinţilor este să-i creeze condiţii, să îl îndemne şi să îl supravegheze. Copilul preşcolar se îngrijeşte singur, astfel: - Se spală singur. Învaţă să se spele cu plăcere, nu la insistenţele părinţilor. - Foloseşte apa şi săpunul din abundenţă.

ÎNGRIJIREA ZILNICĂ

- Se spală pe mâini, înainte de masă, după folosirea closetului şi după joacă. - Se spală pe dinţi după masă, sub controlul părinţilor, care îşi perie şi ei dinţii şi îi curăţă cu aţă dentară. - Se îmbracă şi se dezbracă singur. - Îşi aşează hainele în ordine.

Spălarea mâinilor la chiuvetă

Baie improvizată

Baia, pe cât posibil, trebuie făcută zilnic. Poate alterna duşurile cu apă rece, cu cele cu apă caldă. În lipsa căzii sau a duşului, baia se poate face în lighean sau albie, dacă nu zilnic, măcar la câteva zile. Săpunul de casă, cu leşie, este iritant pentru piele. Săpunurile mai grase păstrează stratul fin de grăsime protectoare a pielii. Pentru a stimula circulaţia sângelui, pielea se freacă cu un burete, mănuşă sau prosop de baie. Unghiile trebuie tăiate scurt. Părul trebuie tăiat scurt până la 4 ani, chiar şi la fetiţe. Dacă părul devine uscat şi friabil, prin spălarea frecventă cu şampon, se pot adauga câteva picături de balsam, care nu trebuie limpezit cu apă, după aplicare. Copiii mai mici de 5 ani nu-şi pot îngriji bine dinţii. Coordonarea musculară, necesară pentru mânuirea periuţei şi a aţei dentare, nu se dezvoltă până la 8-9 ani. Până atunci, părinţii sunt cei ce răspund de igiena dentară a copilului şi de stabilirea unor deprinderi sănătoase. (Pentru tehnica periatului dinţilor vezi cap. Copilul mic) Deşi controversat, se pare că dinţii au nevoie de fluor suplimentar, când se mineralizează, adică de la naştere, când se formează dinţii de lapte, până la dezvoltarea tuturor molarilor la adult. De aceea, forurile internaţionale de sănătate continuă să recomande folosirea pastei de dinţi cu fluor. Copiii care beau apă fluorinată de la naştere, până la vârsta de 12-13 ani, au dinţi mai sănătoşi şi mai puţine carii decât ceilalţi. Alte surse de fluor sunt apa de gură cu fluor şi soluţia de fluor, aplicată pe dinţi de către dentist. Fluorul

înghiţit se înapoiază în gură, prin salivă, contribuind la rezervorul dentar. În mod normal, există un schimb continuu de substanţe minerale, între smalţul dinţilor şi salivă. După masă, însă, bacteriile care produc carii formează un acid care tulbură acest echilibru, făcând smalţul să piardă mai multe minerale decât captează. Această demineralizare este începutul cariei dentare. Dacă, însă, rezervorul de fluor din gură este plin, fluorul opreşte demineralizarea şi întăreşte smalţul dinţilor, putând vindeca o carie dentară incipientă. La copil, mirosul neplăcut al gurii provine, mai degrabă, din stomac şi intestin şi nu apare din cauza unor tulburări dentare, ca la adulţi. Cariile dentare şi durerile de dinţi (Vezi partea a 2-a) Limbajul constă în folosirea simbolurilor verbale, iar vorbirea, în exprimarea lor, reflectând nevoia oamenilor de a comunica. Vorbirea foloseşte la: - Satisfacerea nevoilor şi dorinţelor, - Exprimarea unei acţiuni, - Menţinerea contactelor cu alte persoane, - Exprimarea sentimentelor, - Exprimarea ideilor, - Acumularea de cunoştinţe, prin întrebări şi răspunsuri, - Dezvoltarea imaginaţiei. Vorbirea duce la maturizarea limbajului, ca instrument de gândire şi dezvoltare intelectuală. Progresele continue ale gândirii copilului se reflectă şi în dezvoltarea limbajului său. La 4 ani, copiii înţeleg peste 5.000 de cuvinte; pronunţă cam 1.500 de cuvinte şi ascultă cu atenţie. La această vârstă, copiii vorbesc foarte mult: se laudă, exagerează, spun poveşti fantastice şi au conversaţii cu prieteni imaginari. Pun o mulţime de întrebări şi le place săşi audă părinţii vorbind, pentru a-şi satisface curiozitatea. Le place să inventeze cuvinte noi, fără rost; încep să folosească jargon şi porecle. Spun cuvinte şi expresii obscene, în special legate de caca, pipi şi înjură. Între 3 şi 6 ani, le dă satisfacţie să vorbească urât. Deşi nu cunosc sensul expresiilor obscene folosite de cei mari, încearcă să îi imite. La 5 ani, copilul înţelege aproape 10.000 de cuvinte, defineşte cuvintele în termeni de folosire 93

PREŞCOLARUL

DEZVOLTAREA VORBIRII

Îngrijirea dinţilor

(“Pisica prinde şoareci”). Pronunţă cam 2.000 de cuvinte şi fraze din şase cuvinte. Caută informaţii noi; îi place în mod deosebit să i se citească. Înţelege noţiunile opuse (dreapta – stânga) şi poate defini un cuvânt, dacă este întrebat. Toate activităţile de vorbire sunt un bun exerciţiu mental; o vorbire logică merge mânăn mână cu o gândire clară. Limite normale în dezvoltarea vorbirii: - la 3 ani, răspunde corect sau aproape corect la o întrebare; schimbă repede subiectele când vorbeşte; - la 4 ani, se preface că vorbeşte la telefon şi aşteaptă un răspuns; vorbeşte cu el însuşi, pentru a se controla şi a rezolva unele situaţii imaginare; - la 5-6 ani şi uneori mai târziu, se supără pe cel care îl ascultă şi nu îl înţelege. Limbajul are două componente: ce auzi (intrare) şi ce spui (ieşire). Dacă nu se introduce un material brut de calitate, produsul finit suferă, ca în computere. Copilul trebuie, în primul rând, să-şi dezvolte atenţia, pentru a diferenţia cuvintele de zgomotul de fond, apoi să deosebească un sunet de altul. El poate face mai uşor diferenţierea între două sunete asemănătoare, dacă i se arată obiectul de referinţă: „bluza sau buza”. Deseori, copiii preşcolari schimbă ordinea silabelor în cuvânt, de exemplu: spun în loc de « locomotiva » „mocolotiva”. Această confuzie a sunetelor arată că emisfera cerebrală stângă nu şi-a maturizat funcţia sa de analiză. Sunetele din cuvânt trebuie auzite clar, în ordinea corectă şi ţinute suficient în memoria pe termen scurt, pentru a fi înregistrate de creier. Această ordine a sunetelor trebuie repetată des şi transmisă aparatului de vorbire, pentru a putea produce cuvântul. La 4-5 ani, copiii pot pronunţa două consoane împreună, de ex.: « s » şi « p » – în spune, « t » şi « r »- în tren, « c » şi « l »- în clasă. La 6 ani, trebuie să pronunţe şi să distingă toate vocalele, iar la 8 ani şi consoanele. Cea mai mare dificultate în mecanica vorbirii este pronunţarea clară. Dacă copilul nu are o vorbire inteligibilă la vârsta de 3 ani, trebuie consultat medicul şi apoi logopedul – specialist în corectarea vorbirii. 94

COPILUL NOSTRU

Mecanica limbajului

În jurul vârstei de 4 ani, cei mai mulţi copii vorbesc deja destul de clar. Ordinea cuvintelor în frază este destul de evoluată. Ei învaţă regulile vorbirii, ascultând continuu şi făcând exerciţii neîncetat. Creierul lor în dezvoltare absoarbe limbajul şi aplică regulile gramaticale, fără să-şi dea seama. Mai târziu, învaţă: - modul pasiv („Pisica a fost muşcată de câine”); - secvenţa în timp şi inversarea cuvintelor (“Înainte de a merge la plimbare, strânge-ţi, te rog, jucăriile!”) - formele comparative (“unele”, „multe”, „cele mai multe“). Copiii care imită vorbirea incorectă din familie, cei cu deficienţe de auz şi cu întârziere mintală învaţă regulile gramaticale mai greu. Medicul pediatru trebuie consultat, pentru a elimina alte cauze, ca anemia, intoxicaţia cu plumb etc. Sugestii pentru însuşirea unui limbaj corect: - Vorbeşte-i copilului corect gramatical, încă dinainte de 3 ani. - Învaţă-l să-ţi spună poezii; acestea exersează creierul tânăr şi dezvoltă limbajul.

Regulile limbajului

Educaţia începe devreme.

- Continuă să-i citeşti (poveşti, poezii), chiar după ce copilul a învăţat să citească; preşcolarul învaţă regulile vorbirii de la adulţi. - Corectează-i, nu numai înţelesul, dar şi gramatica, reformulând şi aprofundând sensul: dacă el spune: „Nu este”, mama îi poate spune: „Da, pisica nu mai este în cameră (reformulare), a fugit în bucătărie” (completare).

- Evită expresiile urâte. - Arată-i întotdeauna ce vrei să spui: „După ce-ţi speli dinţii, să-ţi speli şi faţa”, pentru a-i ajuta memoria şi înţelegerea. - Uitaţi-vă împreună la poze, dându-i exemplu despre mai multe feluri de a povesti despre ceva: „A sosit în gară trenul de persoane. Trenul de persoane este plin cu oameni. În trenul de persoane, se văd mulţi oameni la ferestre; este plin trenul sau mai sunt locuri libere înăuntru? Călătoresc numai oamenii mari? Copiii stau pe bănci? Nu sunt curioşi să privească pe fereastră?”. - Întreabă-l mereu: „ce, de ce, unde, când, cine, cum, de unde, care?”. Copiii au nevoie să audă multe întrebări, pentru a învaţa forma interogativă. Inversaţi rolurile şi lasă apoi copilul să te întrebe el pe tine. - Foloseşte în vorbirea zilnică multe prepoziţii, articole şi conjuncţii şi învaţă-l să le utilizeze: „Tata şi mama, dar fără bunica, au mers pe munte cu Ionel”. Vezi ce a înţeles copilul şi pune-l să reformuleze, pentru că de multe ori nu înţelege. - Ai răbdare; aceste reguli necesită timp, exerciţiu şi efort, pentru a le învăţa şi a le stăpâni. Se formează atunci când copiii învaţă să vorbească în condiţii normale de viaţă, care evoluează paralel cu dezvoltarea intelectuală. Cuvintele reprezintă simboluri. De aceea, le învăţăm şi le înţelegem dacă în minte avem reprezentarea lor, ca noţiuni. Recunoaştem o pasăre, fiindcă avem imaginea mentală a noţiunii de pasăre. Înţelesul cuvintelor este păstrat în memorie într-o reţea, care leagă milioane de reprezentări: lucruri, fiinţe, evenimente sau idei abstracte, ca – de pildă – bucuria sau mila. Înţelegerea limbajului creşte, prin contactul zilnic cu obiectele din lumea înconjurătoare. Atunci când copilul spune „cucurigu”, explică-i: „Cocoşul cântă pe gard. Găina şi puii sunt în ogradă. Păsările din curte se hrănesc cu grăunţe”. Îi lărgeşti astfel reţeaua de cuvinte. Limbajul evoluează, de la simpla repetare a unui cuvânt – la asocierea acestora cu cunoştinţele anterioare.

PREŞCOLARUL

Formarea limbajului; legătura cu gândirea

Înţelegerea limbajului (semantica)

Încet şi cu răbdare, părinţii îşi ajută copilul să-şi alcătuiască un bagaj de cuvinte şi de gândire. La început, copilul înţelege fiecare cuvânt, dar gândirea lui e prea simplă, pentru a depăşi semnificaţia strictă; mult mai târziu, începe să asocieze cuvintele cu sensul şi să înţeleagă proverbe: „Bate fierul cât e cald”. Limite normale în înţelegerea vorbirii: - la 3-4 ani, copilul poate exprima o întreagă idee într-o propoziţie. Foloseşte comparaţii: mic, mare; pronume: eu, tu, al meu, al tău; verbe la timpul trecut: am fost; întrebări: de ce? Vorbeşte neîncetat, indiferent dacă cineva îl ascultă, îi răspunde sau nu şi nu trebuie oprit sau descurajat. - la 5 ani, poate înţelege trei ordine simple date simultan: „Deschide uşa, lasă pisica înăuntru şi dă-i apă”. Foloseşte raţionamente simple: „Dacă mă lovesc, atunci mă doare”. Exprimarea corectă necesită multă practică. Dacă familia şi şcoala încurajează doar componenta de „intrare” a limbajului – ascultatul şi cititul – fără a stimula copilul să-şi exprime ideile prin vorbire sau scris, îl lipsesc de tehnicile principale prin care îşi foloseşte cunoştinţele. 95

Nu accepta să-i intre în obişnuinţă exprimarea prin vorbe fără şir şi nici să folosească expresii stereotipe, care devin ticuri verbale (ooo, ăăă, îîî, hă, păi, deci, stai să vezi, după cum spuneam…). Ideile exprimate corect în fraze, îmbunătăţesc circuitele cunoaşterii, ascut gândirea lor şi evită o înţelegere greşită. Persoanele sau grupurile sociale care nu-şi pot comunica ideile prin cuvinte, devin periculoase, încercând să se exprime non verbal, de ex. prin violenţă. Sugestii pentru dezvoltarea limbajului şi îmbunătăţirea conversaţiei: - Comentează-i ceea ce i se întâmplă în viaţa de zi cu zi. - Subliniază înţelesul cuvintelor, arătând despre ce vorbeşti. (“Pantofii aceştia s-au tocit la vârf, dar nu şi la tocuri, deci îi mai poţi purta un timp”). - Încurajează copilul să povestească şi să inventeze poveşti. - Încurajează copilul să asculte activ când îi citeşti, făcând pauze şi întrebându-l: „Ce ai face tu acum?” - Oferă-i cât mai multe informaţii (“Piureul de morcovi este făcut din morcovi. Morcovii cresc în grădina de zarzavaturi; morcovii sunt legume, la fel şi cartofii”). - Foloseşte diferite intonaţii, pentru a ilustra muzicalitatea şi expresivitatea limbajului. - Evită să gesticulezi şi corectează-l, când el o face. - Arată-i când nu s-a exprimat clar şi explică-i de ce. - Explică-i ce se întâmplă în realitate, atunci când se joacă de-a telefonul. - Ajută copilul să se exprime cu tact: „Mi-a plăcut astăzi, când i-ai spus educatoarei că povestea a fost foarte frumoasă şi ai învăţat multe din ea”. - Îndeamnă copilul să se joace cu păpuşile şi să dramatizeze, ca şi cum ar fi altă persoană: „Tu vei fi tata, iar eu voi fi fetiţa cea mică”. - Încurajează-l să se joace cu alţi copii, pentru că astfel învaţă să vorbească. - Răspunde la întrebările copilului. Copilul nu trebuie să fie însă întotdeauna în centrul atenţiei, ci trebuie să-i asculte mai întâi pe cei în vârstă. - Spune-i ce faci zilnic, pentru a-i arăta efectele cuvintelor: în timp ce găteşti, discutaţi în bucătărie: „Cum ar fi dacă am inversa 96

COPILUL NOSTRU

ordinea reţetei de prăjitură: să punem zahărul înaintea apei sau laptelui în vasul fierbinte?”.
Tata le ştie pe toate

- Pune-i întrebări directe, pentru a obţine un răspuns la fel de direct. - Vorbeşte-i copilului pe un ton afectuos. Copiii care s-au obişnuit să evite vocile adulţilor, pentru că erau aspre, prea puternice sau autoritare, pot avea dificultăţi în a-şi asculta profesorii la şcoală.

Educatoarele competente folosesc un ton afectuos

În general, fetele răspund mai bine la vocea umană şi se exprimă mai bine. Ele articulează, pronunţă şi vorbesc mai corect gramatical, iar raţionamentul verbal este mai bun. Băieţii gândesc liniar şi numesc aceasta logică, iar fetele gândesc răspândit şi numesc aceasta intuiţie. Diferenţele de limbaj dintre băieţi şi fete persistă de-a lungul copilăriei. Acestea sunt explicate prin deosebirile prezente la nivelul

Diferenţele de vorbire între băieţi şi fete

structurii creierului. Mănunchiul de nervi care leagă cele două emisfere, numit corpul callos, este mai mare la fete. Acesta face legătura dintre emisfera dreaptă – unde sunt procesate emoţiile din sistemul limbic către scoarţa creierului – şi trimise apoi la emisfera stângă, unde este procesat limbajul. De aceea, fetele îşi exprimă emoţiile mai mult prin limbaj, pe când băieţii apelează mai mult la strategii fizice: lovitura şi fuga. Fetele vorbesc mai mult cu intenţia de a se ataşa, pe când băieţii – pentru a descrie evenimente. Există diferenţe şi în felul în care vorbesc fetele şi băieţii, unii cu alţii: fetele vor să facă parte din grup, aşa încât discută mai înţelegător unele cu altele. Fetele folosesc vorbirea ca mod de a se împrieteni; fac sugestii atunci când se joacă: „Hai, să ne jucăm de-a mama şi tata” şi îşi motivează sugestia: „Hai să ne jucăm în casă, pentru că este mai cald”. Băieţii vor să se deosebească de ceilalţi, aşa încât spun lucruri prin care îşi exprimă poziţia lor în ochii prietenilor. Băieţii spun glume şi bancuri, mai mult decât fetele, ceea ce le permite să fie în centrul atenţiei. În general, băieţii vorbesc mai târziu decât fetele, sunt mai înceţi, pun mai greu cuvintele în fraze şi rămân în urmă cu cititul. Bâlbâiala este mai frecventă la băieţi. Această diferenţă de exprimare dintre sexe tinde să dispară la adolescenţă. Îţi poţi ajuta băiatul să-şi îmbogăţească vocabularul, citindu-i tare şi jucându-te cu el. Apare când copilul gândeşte mai repede decât pronunţă. Este mai frecventă la copiii mici, care abia încep să vorbească, mai ales la băieţi. Apare mai frecvent când copilul este neliniştit, obosit, bolnav, exaltat sau când încearcă să vorbească prea repede. Dificultăţile de vorbire pot fi mai mari în perioadele în care copilul îşi dezvoltă mersul; acesta se concentrează pe dezvoltarea unei funcţii (mers), iar alte funcţii (vorbirea) sunt lăsate temporar în urmă. Dificultăţile de vorbire dispar în general la vârsta de 6-7 ani. Bâlbâiala uşoară este mai frecventă în unele familii, dar factorii de mediu sunt mai importanţi decât cei genetici. Bâlbâiala nu apare din cauza imitării altuia.

Bâlbâiala

Pentru a preveni persistenţa bâlbâielii, părinţii trebuie să nu atragă atenţia copilului asupra dificultăţilor de vorbire, iar cei din jur nu trebuie lăsaţi să comenteze. Sugestii: - Vorbeşte-i rar, clar şi articulat, fără a-i atrage atenţia asupra acestei probleme. - Fă o pauză de câteva secunde, până îi răspunzi copilului, pentru a-i arăta că nu trebuie să se grăbească atunci când vorbeşte. - Petrece-ţi zilnic un anumit timp doar cu el, având conversaţii plăcute, distractive. - Alege-i cărţi cu litere mari şi imagini clare. - Citeşte-i copilului şi cere-i apoi să povestească despre ceea ce vede în poze, pentru a-l încuraja să vorbească. - Imaginează diferite jocuri verbale şi priveşte copilul în ochi, în timp ce-i vorbeşti. Mamele care evită să-l privească în ochi sau îşi exprimă neplăcerea când copilul se bâlbâie, pot contribui – involuntar - la prelungirea defectului de vorbire. Dacă mama este ocupată şi nu poate privi copilul în ochi, trebuie să-i răspundă, totuşi, activ la conversaţie, aprobând din cap sau prin scurte exclamaţii, care să arate că este atentă la ce i se spune. - Dialoghează cu copilul, nu vorbi numai tu; nu pronunţa în locul lui un cuvânt pe care el îl spune bâlbâit, nici nu te grăbi, nu-l întrerupe, ci aşteaptă cu răbdare, până ce copilul pronunţă cuvântul. - Ascultaţi împreună casete audio sau video în limbi străine. - Evită stresul inutil: certuri sau bătăi în familie, programe televizate violente, poveşti înfricoşătoare etc. - Nu permite fraţilor să-l întrerupă, să-l imite, să-l ridiculizeze sau să comenteze despre bâlbâiala lui. - Oferă-i copilului un program regulat, o alimentaţie sănătoasă, multă activitate fizică în afara casei, dar fără să obosească excesiv. În ciuda acestor eforturi, unii copii continuă să se bâlbâie, având nevoie de ajutorul unui specialist (logoped). Acesta trebuie consultat când: - copilul repetă frecvent sunete, silabe sau cuvinte scurte, chiar când nu este nervos sau exaltat; - pare tensionat în timpul bâlbâielii, clipeşte des din ochi, priveşte în lateral sau are vocea ascuţită; 97

PREŞCOLARUL

- bâlbâie şi vocalele, nu numai consoanele, prelungind mult cuvintele; - este ruşinat sau îngrijorat de bâlbâială şi evită unele cuvinte, iar uneori refuză chiar să vorbească. La vârsta de 5 ani, creierul este – în mare parte – format. Perioada dintre viaţa fetală şi vârsta de 5 ani este cea mai importantă în dezvoltarea creierului. În această perioadă, sistemul limbic este cel care este mai dezvoltat, ceea ce dă posibilitatea transmiterii a tot mai multe informaţii emoţionale către creier. La această vârstă, când îl supără ceva, copilul nu mai începe să se tăvălească pe jos şi să plângă în gura mare, ca la vârsta de 2 ani. Până acum, crizele de furie apăreau din cauza emoţiilor, care ajungeau la trunchiul cerebral şi sistemul limbic şi – de acolo – la voce şi la muşchii mâinilor şi ai picioarelor, pe care se acţionau. La 6 ani, copilul gândeşte şi se exprimă verbal, când îl doare ceva sau este supărat. Transferul de informaţie către creier creşte în următorii ani. Condiţii care favorizează dezvoltarea creierului: - Nutriţie sănătoasă; de ex.: fierul şi acizii graşi esenţiali, din laptele de sân şi din alimente, ajută formarea mielinei. Mielina este o substaţă grasă izolatoare care se dezvoltă în creier începând înainte de naştere, până la vârsta de 20-30 de ani. - Dezvoltarea creierului motor mai ales între doi şi patru ani, prin jucării simple pe care le mânuieşte şi activităţi care-i stimulează muşchii mici (folosirea degetelor), a celor mari (lovirea mingii); coordonarea mişcărilor (balansoar) - Lărgirea imaginaţiei prin jocuri în care pretinde că este altcineva (încalţă pantofii mamei). - Activitatea fizică favorizează dezvoltarea creierului. Lasă-l să alerge, să sară, să se joace cu alţi copii, să participe la un sport. - Copiii care se simt în siguranţă într-o familie iubitoare, învaţă mai bine, sunt mai curioşi. - Grădiniţă cu grupuri mici, educatoare competente şi ataşate de copii, cărora le stimulează limbajul şi creativitatea. La 3-4 ani, copiii petrec mult timp întrebând despre orice se întâmplă în jurul lor. Întrebarea 98

COPILUL NOSTRU

DEZVOLTAREA CREIERULUI

specifică vârstei este „de ce?” care înseamnă deseori că cere să-i explici mai mult despre acel fapt, deşi se mulţumesc cu răspunsuri simple, de ex.: „E bun pentru tine”. Întrebările pot fi în număr de câteva sute pe zi, iar – la unele din ele – părinţii nu ştiu să răspundă. În asemenea cazuri, ei pot spune că nu ştiu, sau pot căuta răspunsul într-o carte, împreună cu copilul. Priveşte cu seriozitate aceste întrebări şi răspunde-i, ajutându-l să-şi dezvolte inteligenţa, curiozitatea şi gândirea clară. Ajută copilul să înţeleagă faptele şi legăturile din viaţa zilnică. Pe la 3 ani, copilul începe să înţeleagă noţiunea de „timp”, unele evenimente, sărbătorile şi ziua de naştere. Poate spune câţi ani are, deşi nu înţelege pe ce durată se întinde un an. La 3 ani, aproape toţi copiii ştiu câteva culori, ştiu să numere şi recunosc câteva cifre, înţeleg problemele dintr-un singur punct de vedere, execută o comandă compusă din trei acţiuni distincte, îşi amintesc o parte dintr-o poveste, înţeleg conceptele de acelaşi fel şi participă la jocuri de imaginaţie. Până la aproape 7 ani, gândirea lui este încă îngustă şi nu poate înţelege o problemă din două puncte de vedere. Prins în realitatea prezentă, preşcolarul înţelege cu greu ce înseamnă prezentul, trecutul şi viitorul. Cu greu se poate concentra pe un singur lucru sau ideie. Atenţia îi este uşor atrasă spre lucruri noi. De aceea are nevoie să înveţe din experienţe şi preocupări imediate.
Imaginaţia ajută dezvoltarea creierului

DEZVOLTAREA GÂNDIRII

La 4-5 ani, copilul începe să înţeleagă multe idei de bază, pe care le va învăţa mai amănunţit la şcoală: ziua este împărţită în dimineaţă, amiază, după amiază şi noapte, anul are patru anotimpuri; la grădiniţă învaţă zilele săptămânii şi cum se măsoară ziua, în ore şi minute; învaţă literele alfabetului, să numere,

ce înseamnă mare şi mic şi câteva forme geometrice. Cărţile ilustrate îl ajută să înţeleagă aceste concepte.
Numărarea pe degete

Ştie care-i mâna dreaptă şi cea stângă. Începe să folosească, cu preferinţă, una din mâini. Copiii stângaci nu trebuie forţaţi să folosească mâna dreaptă. Stângacii nu sunt cu nimic inferiori dreptacilor. Unii dintre stângaci sunt ambidextri, putând folosi cu uşurinţă ambele mâini. Încearcă să-i oferi copilului diferite ocazii de a cunoaşte locuri noi. Încurajează-i talentele şi interesele. Copilul trebuie dus la muzee, la teatru de păpuşi şi trebuie ajutat să construiască tot felul de obiecte simple, din diferite materiale. El trebuie stimulat să descopere bucuria de a învăţa, înainte de a începe şcoala. La 6 ani, îi place să ia decizii pe măsura lui, să-şi asume responsabilitatea pentru unele treburi mici ale casei, să întrebe neîncetat: «de ce?», «unde?», «cum?», «când?» şi «ce?». Copilul îşi redefineşte – în permanenţă – ideea de spaţiu, formă, timp, numere şi culori. Începe să înţeleagă diferenţa dintre accidental şi intenţionat şi diferenţele de opinii. Îşi poate concentra atenţia pentru cel mult 15 minute.
Aritmetică aplicată

Copilul pune multe întrebări despre univers, despre facerea lumii, compoziţia cerului, a soarelui şi a lunii, despre viaţă şi moarte. Un răspuns simplu, care să-l mulţumească şi pe care să-l poată înţelege, nu este întotdeauna uşor. Nu-i „fabrica” răspunsuri; consultaţi împreună cărţi; dacă nu ştii, consultă cărţi de la bibliotecă. La această vârstă, copilul trebuie să numere zece sau mai multe obiecte; să numească cel puţin patru culori; să înţeleagă conceptul de timp; să folosească lucrurile uzuale din casă (alimente, bani, frigiderul, telefonul). Copiii supradotaţi gândesc în bună parte prin gruparea cunoştinţelor, adică organizarea şi asocierea informaţiei noi cu cele dezvoltate anterior şi păstrate în memorie. Ei au o capacitate neobişnuită de a sesiza tot felul de legături şi modele din experienţa zilnică. Abilităţi care apar mult mai devreme la copilul supradotat, faţă de cel normal: - Dezvoltarea precoce şi extensivă a limbajului; - Curiozitatea; - Învăţarea rapidă şi cu plăcere; - Memorie extraordinară;

PREŞCOLARUL

Preşcolarul supradotat

Micile pianiste

- Gândirea abstractă şi capacitatea de a rezolva probleme; - Menţinerea prelungită a atenţiei; - Hiperactivitatea: doarme puţin şi are nevoie de multă atenţie, când este treaz; - Imaginaţie vie; - Reacţie intensă la zgomot, durere sau supărare; 99

COPILUL NOSTRU

- Dezvoltare deosebită al simţului umorului; - Sensibilitate şi milă. Copiii supradotaţi sunt complecşi emoţional; ei se manifestă cu o mare intensitate în aspectele vieţii. Cu cât un copil este mai strălucit, cu atât are o mai mare complexitate emoţională, dar – în acelaşi timp – este şi mult mai vulnerabil şi are multă nevoie de protecţie. Când un copil dintr-o familie este supradotat, sunt şanse mari ca alţii din familie să fie la fel. Sugestii: - Citeşte-i cu voce tare, chiar după ce învaţă să citească ; - Vorbeşte-i şi ascultă-l cu respect şi consideraţie: un copil supradotat se revoltă deseori împotriva autorităţii părinţilor ; - Nu-i spune: « Fă cum ţi-am spus eu!», explică-i de ce îi ceri ceva ; - Ajută-l să descopere ce-l interesează: arată-i ce te interesează pe tine ; - Încurajează-l să înveţe multe lucruri, din cât mai multe domenii: muzică, artă, natură şi sport, pe lângă programa şcolară. - Cere ajutorul rudelor şi prietenilor, pentru a-i oferi o stimulare adiţională şi diferită. Include sprijinul bunicilor – câţi au supravieţuit sărăciei şi neglijării sociale. Copiii învaţă, mai întâi, de la părinţi şi cei apropiaţi. - Du copilul la un pedagog cu experienţă, pentru a fi evaluat încă de la vârsta de trei ani: pentru a se dezvolta cât mai bine, copiii supradotaţi au nevoie de o îngrijire şi un stil de învăţătură diferite de al celorlalţi; - Înscrie-l devreme la grădiniţă, la şcoală sau la clase speciale, unde sunt încurajate independenţa şi creativitatea. Aceasta ajută la accelerarea dezvoltării sale. Un copil de 5 ani, cu mintea unuia de 8 ani, nu se simte bine printre copii obişnuiţi, de vârsta lui. El are nevoie de colegi avansaţi intelectual.

seama că nu fiecare gândeşte exact ca el şi că fiecare are însuşiri diferite, unele plăcute, altele nu. Pe măsură ce îşi face prieteni, îşi descoperă calităţile, ceea ce-l încântă şi îi dezvoltă mândria.

Copiii preşcolari au nevoie de prieteni. Ei învaţă să rezolve conflictele prin cuvinte, nu prin bătaie, deşi – la început – nu e posibil întotdeauna. La trei ani, copilul este mai puţin dependent de părinţi, semn că identitatea lui se dezvoltă tot mai mult; începe să se joace cu alţi copii, nu doar alături de ei. În cursul jocului, copilul îşi dă 100

DEZVOLTAREA SOCIALĂ

Când copiii mici se joacă împreună, nu au întotdeauna roluri precise, cunoscute dinainte şi nu pot anticipa ce se va întâmpla pe parcurs; din această cauză, nici nu au loc prea multe conflicte. La 3-4 ani, copiii încep să-şi coordoneze jocul, unul dintre ei devenind conducător; acest rol se dobândeşte prin negocieri, tocmeli şi ameninţări: „Dacă nu-mi dai jucăria, nu mă mai joc cu tine”. Învaţă să-şi aştepte rândul şi să împartă jucăriile; în loc să smulgă, să plângă sau să strige după ceva, cer, uneori chiar politicos. Jocul devine astfel mai calm. Pe la 4-5 ani, copiii îi elimină din joc pe alţii; părinţii şi educatoarele trebuie să încurajeze copiii să se joace pe rând şi să schimbe jucăriile între ei. La această vârstă, un copil normal este interesat de experienţe noi; se joacă de-a mama sau tata; dovedeşte fantezie în joc; se joacă cu alţi copii şi rezolvă conflictele prin negociere. La 5 ani, viaţa este plină de prieteni, are chiar şi „cel mai bun prieten”. Dacă nu sunt copii în vecini, părinţii trebuie să-i dea prilejul să se întâlnească cu alţii; grădiniţa este o ocazie excelentă. Părinţii încurajează copilul să-şi invite prietenii acasă şi îl lasă să se laude cu ce are el şi familia sa, pentru a-şi dezvolta sentimentul mândriei. Pentru asta, nu trebuie să ai jucării multe sau avere. Prietenii sunt acum mai mult decât tovarăşi de joacă şi încep să influenţeze gândirea şi comportarea copilului nostru. El descoperă că există şi alte păreri şi valori, decât cele ale

Hărţuială frăţească

părinţilor. Cere uneori lucruri interzise. Sub influenţa prietenilor răi, copilul începe să fie el însuşi obraznic cu părinţii, să înjure şi să vorbească urât. Este bine ca părinţii să-şi exprime dezaprobarea şi să discute cu el situaţia cât mai prompt. Evită pedeapsele violente.

La 4 ani, preşcolarul se joacă, în general, cu alţi copii, fără a face deosebire de sex. Fetele au tendinţa, însă, să se împrietenească între ele. Pe la 5 ani, copilul îşi alege un singur prieten.

Prieteniile la preşcolari

PREŞCOLARUL

Îndrumare competentă

La 6 ani, copilul are nevoie de prieteni de vârsta lui, pe care îi evaluează cu atenţie; imită adulţii, impune reguli de joacă. Jocul devine mai agresiv. Îi place să fie independent. Sugestii: - Când spune sau face ceva greşit, asigură-te că a înţeles că e pedepsit pentru ce a făcut şi nu fiindcă el este rău.

Invitaţia colegelor de grădiniţă

Dojana mamei

- Dă-i ceva, ce p o a t e face, şi laudă-l fără a exagera, când reuşeşte! - Explică-i cum să se poarte în vizită şi felicită-l, după ce s-a comportat bine.

Copiii încep să formeze grupuri şi să se diferenţieze între ei când sunt în grup; unii devin lideri (şef, conducător). Alţii sunt respinşi de majoritate, iar cei neglijaţi - nu au nici prieteni, nici duşmani. După câteva săptămâni petrecute la grădiniţă, cei mai mulţi copii se alătură grupului şi se împrietenesc. Copiii nouveniţi au – fiecare – un ritm propriu de adaptare. Copilul timid nu răspunde invitaţiei altora şi nu-i invită nici el pe alţii să se joace cu el, de aceea are nevoie de puţin ajutor, pentru a-şi găsi un prieten. Sugestii: - Învaţă copilul să devină prietenos, amabil, politicos şi curtenitor. - Oferă-i copilului un model clar de prietenie, bunătate şi politeţe. Nu critica pe altcineva în prezenţa lui şi nu te plânge nici de tine (“Nu sunt în stare de nimic” sau „Nimic nu-mi reuşeşte”). - Invită-i prietenii acasă şi tolerează dezordinea şi zgomotul pe care-l fac, pentru a vedea cum se poartă copilul tău cu ei. - Învaţă copilul care este valoarea prieteniei, nu numai în relaţie cu străinii, dar şi în familie. Explică-i de ce fraţii şi surorile sunt şi rămân cei mai buni prieteni pe care îi are tot restul vieţii şi că prieteniile trebuie cultivate şi îngrijite. 101

COPILUL NOSTRU

102

Timiditatea Copilul singuratic, izolat în primii ani de viaţă, suferă timp îndelungat. Mai târziu, preşcolarii care se împrietenesc greu cu alţi copii pot avea dificultăţi emoţionale. Părinţii trebuie să descopere şi să corecteze din timp problema de bază, deoarece – la această vârstă – copiii învaţă deprinderile sociale mai bine decât adolescenţii sau adulţii. Educatoarele pot încuraja copilul mai sociabil şi mai îndrăzneţ, să se joace cu cel singuratec; mai mult, copilului singuratic i se pot da responsabilităţi, spre a-i mări încrederea. Preşcolarii încep să-şi exprime individualitatea, prin preferinţele la îmbrăcăminte. Copii se mândresc faţă de ceilalţi cu jucăriile, articolele de sport şi cu cărţile lor; alţii se laudă cu părinţii, rudele din străinătate şi cu ce au în casă. Succesele sportive şi şcolare le oferă alte motive de laudă. Sugestii: - Ajută-ţi copilul cum să înveţe să se simtă mai bine în grup şi dă-i încredere: spune-i că şi tu ai avut dificultăţi în a-ţi face prieteni, când erai de vârsta lui, dar că ai învăţat cum să te joci cu ei şi te-ai distrat bine, după aceea; fii atent să nu-i accentuezi timiditatea. - Când copilul se agaţă de tine şi refuză să se uite la un alt copil, lasă-l în pace; nu-l scuza sau proteja, nici nu-l forţa să intre în joc; nu-i spune că e timid, ci: «Vrei să te uiţi sau să te mai gândeşti înainte de a merge să te joci cu ceilalţi copii?» - Invită un copil să vină să se joace cu el acasă, nu-i lăsa însă singuri ; antrenează-i în ceva interesant ( să gătească ceva, să planteze o floare...); nu umili copilul, ordonându-i să se joace cu celălalt ; în ultimă instanţă, dacă totuşi nu vrea să se joace cu celălalt, dă-le ceva să mănânce şi oferă-le subiecte de conversaţie. - Explică-i copilului timid că bunele maniere includ: privitul în ochii celuilalt, un zâmbet şi câteva cuvinte de salut ; fă repetiţii cu el acasă şi reaminteşte-i ce l-ai învăţat, înainte de a merge în vizită. - Rareori, când copilul este deosebit de retras, este nevoie totuşi de ajutorul unui psiholog, care să-i trateze timiditatea.

- Oamenii se simt mai bine şi lucrează mai uşor, când li se vorbeşte frumos.

Jocul Prin joc, copilul învaţă orice, de la matematică, până la estetică. Jocul ajută la dezvoltarea motorie, a gândirii, a cunoaşterii şi a emoţiilor. Jocul este activitatea copilăriei.

Luptă eroică

Jocuri preferate de preşcolari: jocuri de imaginaţie (“Dea...”): case de ascuns şi de păpuşi, desenul, plastilina, jocuri de construcţii, jocuri cu cărţi (“Păcălici”), tricicleta şi bicicleta, fotbal, înot, role, săniuţă, gimnastică. La vârsta preşcolară, jocul ocupă cea mai mare parte din timpul copilului; când se joacă, pretinde că este altcineva, un părinte sau un erou, şi dă viaţă obiectelor (băţul este un cal sau o sabie). Copiii se joacă cu obiectele şi cu vorbele. Cu ajutorul vorbelor, practică mai multe feluri de joc: de conversaţie sau jocuri fără logică, folosind cuvinte lipsite de sens şi rime întâmplătoare, spontane. Se mai joacă „de-a teatrul”; îmbracă hainele adulţilor, pretinzând că sunt părinţii, eroi ş.a.
Mica actriţă

Atunci când zic că sunt altcineva, ei creează personajele. De ex.: în jocul „de-a doctorul”, copilul îşi imaginează cum arată, cum vorbeşte şi pe cine examinează doctorul. Copilul îşi creează versiunea proprie şi, în acest fel, poate controla realitatea (face injecţii la păpuşi). În jocul „de-a hoţii şi poliţiştii”, el reconstituie forţa, controlul, negocierea şi rezolvarea conflictului. Jucându-se „de-a ceva”, copilul e obligat să gândească, îmbogăţindu-se mental. Preşcolarii iau foarte în serios aceste jocuri imaginare, nefăcând deseori distincţie între realitate şi fantezie. Mai târziu, copiii vor descoperi singuri diferenţa dintre realitate şi imaginar. Pe măsură ce experimentează şi explorează, ei îşi folosesc cunoştinţele prezente, dezvoltând simultan altele noi. Copiii sunt obligaţi astfel să-şi extindă gândirea, pentru a cuprinde noile informaţii.
Joc prin colaborare

PREŞCOLARUL

La joacă în apă cu mama

Jocul este temelia evoluţiei intelectuale a copilului. Prin joc, copiii fac numeroase descoperiri intelectuale despre lumea fizică; în timp ce un preşcolar toarnă nisip dintr-un vas în altul, el începe să înţeleagă câte ceva despre volum, greutate, densitate, gravitaţie şi forţa vântului. Cunoştinţele acumulate de copii până la această vârstă sunt mai bogate decât vocabularul lor. Rolul părinţilor în stimularea învăţării, prin joc: părinţii sunt primii învăţători ai copilului; rolul lor este să creeze condiţii şi stimuli pentru joc şi, uneori, să le fie prieteni de joacă. Când copilul e satisfăcut de ceea ce realizează, vrea şi încearcă să facă mai mult; această explorare naturală este mai bună, decât un program rigid de învaţătură.

Când părinţii ocupaţi sau ignoranţi nu dau atenţie efortului copilului de a explora ceva nou, nu-i răspund când face ceva bine sau rău, acesta devine deprimat şi retras. El poate continua să se joace de unul singur sau cu un prieten imaginar, creându-şi – prin joc – o lume mai fericită. Copiii neglijaţi se îmbolnăvesc mai des, cei stimulaţi şi iubiţi sunt mai sănătoşi. Sugestii: - Lasă copiii să-şi aleagă singuri jocurile. - Creează-le condiţii de joc; pentru a se juca, copiii nu au nevoie de prea mult spaţiu (leagăne, tobogane, nisipar etc.), mai ales în oraşe. - Scoate copilul cât mai mult din casă, în parc, în pădure, la câmp sau doar la plimbare, în curtea sau ograda casei când aceasta există. - Oferă-i materiale (obiecte de bucătărie, cutii de carton, bucăţi de pânză) şi jucării, pe care să le poată folosi în mai multe feluri; cu cât copilul are mai puţine jucării, cu atât va fi mai creativ; dacă are mai multe jucării, schimbă-le la câteva săptămâni, nu i le da pe toate deodată.
Adoraţia păpuşilor

- Oferă-i fetiţei tale şi jucării cu care se joacă de obicei băieţii şi invers, păpuşi – băieţilor. 103

COPILUL NOSTRU

- Nu întrerupe copiii inutil de la joacă; lasăle imaginaţia să creeze. - Joacă-te cu copiii şi învaţă să te bucuri împreună cu ei; lasă-i pe ei să aibă iniţiativa şi controlul; evită însă să devii un partener permanent de joacă al copilului. - Înţelege tendinţa copiilor de a repeta acelaşi joc, iarăşi şi iarăşi.

Reguli de aur: - învaţă copilul să vorbescă frumos şi să spună: “Bună ziua”, “Bună seara”, “Sărut mâna”; - să-i salute pe cei mai în vârstă, ca băiat -să salute primul fetele; - când cere ceva, să adauge: “te rog” sau “vă rog”, când primeşte ceva - să spună “mulţumesc”; - dacă a făcut o greşeală, să spună “pardon” sau “scuzaţi-mă”; - dacă are în vizită alţi copii, să se comporte ca o gazdă şi să le propună jocuri, ca să nu se plictisescă; - când primeşte un cadou, să-l desfacă în prezenţa celui care i l-a dărut şi să se bucure de el; - să fie cuviincios pe stradă, să păstreze curăţenia, să nu scuipe sau să se scobească în nas; - să fie atent când traversează strada, neînsoţit; - să nu urce niciodată în maşina unui necunoscut; - să ştie că trebuie să felicite rudele şi prietenii de ziua lor de naştere, onomastică sau alte aniversări; - dragostea pentru rude se manifestă prin respect; - nu trebuie să facă zgomote la spectacole; să nu ronţăiască sau să foşnească ambalajele; - când este singur acasă, să nu deschide uşa necunoscuţilor, să nu se joace cu focul sau cu cioburi de sticlă; ordinea şi curăţenia - să se spele pe mâini şi pe faţă de 2-3 ori pe zi şi ori de câte ori mănâncă; - să-şi aranjeze jucăriile în ordine; la masă - să nu întârzie la masă, să ureze celorlalţi 104

Educaţia pe care părinţii o dau copiilor lor, în primii ani de viaţă, trebuie să includă şi noţiuni simple de bune maniere, adică de bună purtare. Iată câteva “reguli de aur”, ce trebuie să devină baza elementară a omului educat.

Bunele maniere

“Poftă bună”; - să mestece încet, cu gura închisă; nu se vorbeşte cu gura plină; - să mănânce cu furculiţa salata, chiftelele; - după ce mănâncă, să-şi şteargă gura şi mâinile cu şerveţelul şi să mulţumească pentru masă; prietenii - să se poarte frumos cu ei, aşa cum ar dori să se poarte şi ei; - ca să aibă mulţi prieteni - trebuie să fie bun, să împartă cu ei bunătăţile; - să nu mintă sau să înşele, să nu fie invidios.

DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ Manifestarea iubirii faţă de copil

Copiii, ca oamenii mari, au nevoie să fie iubiţi. Ei ştiu că părinţii îi iubesc, dar nu simt întotdeauna dragostea lor. Este nesemnificativ să-i spui mereu copilului că-l iubeşti, dacă nu-i şi arăţi! Dacă totuşi îi arăţi dragostea, fără să-i spui din când în când că-l iubeşti, laşi loc de dubii şi îl faci neîncrezător. Copiii au nevoie de fapte, dar şi de cuvinte. Spune-i des copilului cât de mult îl iubeşti şi că nu trebuie să uite asta niciodată. La 3 ani, fantezia vie a copilului îl ajută să exploreze şi să înţeleagă o gamă largă de emoţii, de la dragoste şi dependenţă, la supărare şi frică. Copilul atribuie calităţi de fiinţe vii şi emoţii obiectelor din jur: jucăriilor, pernei, florilor, copacilor etc. Copilul vorbeşte cu scaunul şi crede că soarele răsare ca să-l trezească pe el; are prieteni imaginari, despre care povesteşte şi pe care ţi-i prezintă. În cursul zilei, trece uşor de la fantezie la realitate. Uneori vine de la grădiniţă, considerându-se Superman, iar alteori plânge pentru un pui de prepeliţă cu aripa ruptă, care îngână „Nu mă lăsaţi!”... Fantezia copilului nu trebuie descurajată, deoarece este normală şi duce la dezvoltarea emoţională a copilului. Alătură-te, uneori, copilului în jocurile sale fanteziste: îl ajuţi astfel să-şi exprime emoţiile şi să-şi rezolve probleme emoţionale. Când îşi trimite ursuleţul la grădiniţă, copilul poate descrie ceea ce simte el acolo. Nu încerca să-i

Fantezia

controlezi imaginaţia, ci lasă copilul să domine jocul. Arată-i că eşti mândru de creaţiile şi independenţa sa; ascultă ceea ce îţi spune şi arată-i că părerea lui e importantă. Ori de câte ori este posibil, lasă-l să aleagă de-a ce să vă jucaţi împreună sau cu ce să se îmbrace; alegerile nu trebuie însă să fie nelimitate, pentru a-i fi mai uşor să decidă. Astfel învaţă să ia decizii.
Fantezia dulcei copilării

Jocul în grup permite controlul emoţiilor

PREŞCOLARUL

Pentru a-i dezvolta independenţa, lasă-l să creadă că el este cel care controlează, dar că tu trebuie să iei deciziile importante, pentru a-l ajuta. La 4-5 ani, fanteziile sunt încă vii, dar copilul învaţă să deosebească realitatea de joc, trecând de la una la alta, fără a le confunda; jocurile de imaginaţie devin mai dure (cu jucării în chip de arme), dar acesta nu este un semn de violenţă în devenire. Dacă vrei să urmăreşti evoluţia încrederii în sine a copilului, în special a fetiţei tale, ascultă cum vorbeşte cu adulţii. În loc să se retragă, cum făcea la 2-3 ani, este acum prietenoasă, vorbăreaţă şi curioasă. Pentru copilul de cinci ani, grădiniţa este plăcută, dar educatoarele îi cer să stea liniştit şi să fie atent. El ştie cum să se poarte cu prietenii, dar deseori aceştia îl supără. Este destul de mare să înţeleagă drame familiale, cum ar fi lovirea maşinii, dar nu se lasă copleşit de frică. La această vârstă, începe să-şi stăpânească emoţiile. El învaţă să-şi inhibe comportamentul nepotrivit, să-şi concentreze atenţia şi să participe la activităţile altora.

Sensibilitatea Copilul devine foarte sensibil la ceea ce simt alţii (empatic) şi se bucură, când le face plăcere. Când vede că alţii suferă, este îngrijorat şi îşi arată dragostea faţă de ei. Când îşi mângâie sau când sărută păpuşa bolnavă, arată ce ar vrea să i se facă în condiţii similare. Semne de întârziere în dezvoltare, pentru care trebuie consultat medicul: - este deosebit de fricos, timid sau agresiv, - nu se poate despărţi de părinţi, decât după proteste puternice, - este incapabil să se concentreze mai mult de 5 minute, - nu-l interesează să se joace cu alţi copii, - evită alte persoane, - refuză să răspundă sau răspunde superficial, - nu îşi poate spune numele şi prenumele, - foloseşte rareori fantezia sau nu-i imită deloc pe alţii, când se joacă, - nu face diferenţa dintre fantezie şi realitate, - nu participă la activităţi variate, - pare prea pasiv, trist sau nefericit, - nu poate exprima o gamă largă de emoţii, 105

În relaţiile cu colegii şi prietenii, îşi dezvoltă cel mai bine puterea de a-şi controla emoţiile, învaţă cum să comunice clar, să facă schimb de informaţii; tot aici învaţă să aştepte să-i vină rândul, pentru a vorbi sau a se juca; învaţă cum să împartă cu alţii şi cum să rezolve conflictele, să înţeleagă sentimentele, poftele şi dorinţele altora. La şase ani, copilul poate trece pe neaşteptate de la o stare la alta, este foarte sensibil la critică şi admite cu greu că face greşeli.

Întârzierea dezvoltării

Controlul emoţiilor

COPILUL NOSTRU

- nu povesteşte despre activitatea sa zilnică, - nu doarme bine, nu mănâncă şi nu foloseşte toaleta cu uşurinţă, - nu înţelege o cerere formată din două acţiuni (“Ia păpuşa şi pune-o pe masă”), - nu foloseşte corect pluralul sau timpul trecut, - nu ţine corect un creion în mână, - nu poate clădi un turn din opt cuburi, - se dezbracă greu, - nu poate să se spele şi să se şteargă pe mâini. Părinţii îşi dau seama, încă de la naştere, cum este copilul lor: plăcut, timid, încăpăţânat sau mofturos.
Bine dispus

Temperamentul copilului

Copilul echilibrat, plăcut, este bine dispus şi blând. Se adaptează uşor la situaţii sau persoane noi. Când este nemulţumit de ceva, se manifestă cu moderaţie. Părinţii lui spun că este o bucurie să ai un asemenea copil.
Fetiţă timidă

106

Copilul timid se adaptează greu la locuri şi oameni, cu care nu este obişnuit, ezită să-şi facă alţi prieteni şi este retras, când întâlneşte persoane necunoscute. Pus în faţa unei situaţii noi, dă semne de anxietate, de izolare

sau se plânge că are diferite dureri. Pe măsură ce creşte, se va adapta mai uşor. Copilul încăpăţânat a fost de mic dificil, cu tendinţa de a reacţiona negativ şi intens. Ca sugar, era agitat. Când era copil mic, făcea uşor crize de furie şi era greu să i se facă pe plac. La 6 ani, este încăpăţânat, cu ieşiri violente; se adaptează greu la grădiniţă. Educatoarea se plânge că-i face probleme în clasă şi la joacă. Copiii dificili sunt nesatisfăcuţi, au o voinţă puternică şi se adaptează greu. Părinţii lor sunt adesea îngrijoraţi, se simt vinovaţi şi neputincioşi. Pentru a ajuta copilul să fie normal, părinţii trebuie să înţeleagă că trăsăturile acestuia sunt înnăscute, dar că le pot modela pe parcurs. Temperamentul dificil trebuie deosebit de alte probleme: boli cronice (anemie, subnutriţie ş.a.) sau neglijare fizică şi emoţională, care duc la dificultăţi de comportament, fără a fi manifestări de temperament. Temperamentul unui copil devine o problemă, atunci când intră în conflict cu ceea ce părinţii aşteaptă de la el. Dacă tatăl este timid şi retras, iar copilul este agitat, impulsiv şi încăpăţânat, părintele va fi nemulţumit şi dezamăgit. Copilul, forţat să se comporte altfel decât simte, se revoltă şi creează conflicte în familie. Sugestii: - Analizează-i temperamentul, pentru a-ţi înţelege mai bine copilul, în loc să reacţionezi din instinct. - Recunoaşte şi acceptă că temperamentul copilului este diferit de al tău; eviţi astfel să dai vina pe copil sau pe tine însăţi. - Încearcă să-ţi înţelegi propriile reacţii şi fă-ţi speranţe pe măsura posibilităţilor copilului. - Ajută-l să accepte compromisuri şi să-şi adapteze reacţiile la cerinţele societăţii. Dacă înţelegi şi răspunzi în mod apropiat temperamentului copilului tău, mai târziu el va avea mai multe şanse să-şi îmbunătăţească comportamentul. Intensitatea trăirilor preşcolarului se poate transforma mai târziu în entuziasmul, fermitatea şi farmecul său personal. Evită să-i spui că este rău, dificil, nesuferit, căpos, gură-cască, zăpăcit etc: asemenea denumiri persistă în mintea lui, iar copilul ajunge să creadă şi el că este aşa cum îl denumesc alţii; această imagine negativă îngreunează eforturile de a-şi îmbunătăţi comportamentul şi poate duce la tulburări emoţionale grave.

Tabel nr. 11 - Tipuri de temperamente
Distrat Temperament Are dificultăţi să se concentreze şi să studieze; este uituc, neinteresat în conversaţie; se ridică uşor de la lecţii; nu ascultă; poate fi diagnosticat cu sindrom de deficit de atenţie. Comportare caracteristică Ajută-l să se concentreze; micşorează numărul temelor şi dă-i explicaţii scurte şi simple; comunică eficient; încearcă să-i reţii atenţia, repetă, clarifică şi revizuieşte; dă-i pauze dese şi cere-i să se înapoieze la lecţii; îndrumă-l din nou, când e nevoie, fără supărare sau insulte; nu-l forţa; adresează-i-te pe nume şi priveşte-l în ochi ; Ce poţi face

Imprevizibil

Hiperactiv

Foarte activ, agitat, impulsiv, agresiv, îndrăzneţ şi foarte curajos; acţionează rapid; îi plac zgomotele puternice; îşi exprimă supărarea fizic, prin lovituri. Timid; dependent; apatic, dezinteresat; preferă propriile gânduri şi fantezii lumii exterioare; evită situaţii, alimente şi oameni noi; are mare putere de fantezie; exprimă cu greu prin cuvinte ce a făcut, ce simte sau ce vrea. Are dificultăţi la schimbări şi tranziţii; îi ia mult timp să se adapteze.

Mod neprevăzut de a Identifică şi respectă momânca, dormi şi de a dul său de comportament; folosi toaleta nu-l forţa să mănânce sau să doarmă, când nu este pregătit.

Introvertit

Anticipează situaţiile de hiperactivitate; la nevoie, ia măsuri de precauţie; foloseşte tehnici de distragere a atenţiei; dă-i ocazia să-şi consume energia şi să se liniştească; impune-i limite ferme şi arată-i multă căldură; ajută-l să spună ce simte.

Inadaptabil

Exuberant Nesatisfăcut

Îşi exprimă intens Fii tolerant; apreciază-i fapemoţiile; mai degrabă tele; oferă-i soluţii alternastrigă, decât vorbeşte. tive. Nervos, se plânge mult, e foarte serios, exprimă puţină satisfacţie prin cuvinte şi fapte.

Stabileşte un program zilnic consecvent şi previzibil; pregăteşte-l dinainte pentru schimbări; expune-l la numeroase situaţii noi.

Poate fi uşor neglijat de părinţi sau educatori; nu i te adresa cu voce scăzută, ci energică; necesită multă stimulare pentru a-i atrage interesul şi a-l captiva emoţional; arată-i des dragoste şi sprijin; introdu-i treptat lucruri noi, discută înainte despre ele; lasă-l să continue în ritmul propriu.

Încăpăţânat

Voinţă puternică, sfidează, refuză să fie clintit, face invers decât îi ceri; are crize de nervi prelungite. Reţine uşor ce a văzut şi auzit. Va deveni un perfecţionist, impulsiv, certăreţ, manipulativ şi dominant. Poate fi foarte sensibil.

Indispoziţia sa este o componentă a temperamentului şi nu este din vina ta; adaptează-ţi cererile la starea sa sufletească. Anticipează şi evită situaţiile riscante; fă modificări lente, treptate; ia atitudine din timp; fii fermă, dar blândă şi empatică; negociază. Nu-l supăra, deranja sau pedepsi.

Felul în care preşcolarul va rezolva problemele în viaţă depinde, în mare măsură, de modul în care părinţii aplică, la această vârstă, măsurile de disciplină. Începând de la 5 ani, copilul trebuie învăţat că răspunde de propria sa conduită, de urmările faptelor sale asupra altora. Pe măsură ce se maturizează, dorinţa de a nu-i tulbura pe alţii se transformă într-un ţel: acela de a se conforma regulilor morale în care trăim. Viaţa în familie şi în societate necesită înţelegerea şi acceptarea anumitor reguli. Rolul părinţilor este de a-i insufla copilului aceste reguli, ceea ce înseamnă a-l disciplina şi nu a-l pedepsi, deci a învăţa copilul să se adapteze vieţii. Educarea copiilor înseamnă însă mai mult decât o listă cu reguli, care se limitează la ce au voie şi ce n-au voie să facă; înseamnă organizarea zilei, pentru ca el să ştie la ce să se aştepte, ca să reacţioneze în consecinţă. Deşi disciplina implică organizare (structură) şi iubire, copiii trebuie să aibă libertatea să nu fie de acord uneori cu părinţii, pentru a se dezvolta şi a deveni independenţi. Frica de pedeapsă provine din modul autoritar al părinţilor de a aplica disciplina. A nu face rău celorlalţi, fiindcă nu vrei, este cu totul diferit de a nu face rău, de teama pedepsei. Toleranţa prea mare a părinţilor nu ajută copiii să-şi dea seama de urmările faptelor rele. Copilul crescut fie extrem de autoritar, fie într-un mod foarte tolerant, va rămâne iresponsabil, neîncrezător şi uşor de intimidat. Limitele lui sunt incerte: în primul caz, pentru că este dirijat permanent, se bazează exclusiv pe reacţia părinţilor; în al doilea, fiind lăsat „de capul lui”, crede ca orice este posibil şi permis.

Disciplina

PREŞCOLARUL

Disciplina muncii

107

COPILUL NOSTRU

Pentru a ajuta copilul să se maturizeze, acordă-i multă atenţie, încurajează-i faptele bune, dojeneşte-l sau sancţionează-l pentru cele rele. Analizaţi şi dezbateţi împreună întâmplările; va căpăta astfel încredere în el însuşi şi va deveni răspunzător pentru faptele lui. Sugestii: - Fii exigent, dar înţelegător; stabileşte limite, înainte ca purtarea lui să scape de sub control. - Reacţionează după gravitatea greşelii; nu pedepsi micile obrăznicii neintenţionate, în acelaşi mod cu minciuna, furtul sau violenţa; o privire îngrijorată, mustrarea sau cererea de a-şi schimba comportamentul sunt suficiente pentru greşelile mărunte. - Spune-i ce înseamnă agresiunea: glume care rănesc, porecle, lovire, ciupire, muşcătură, bătaie. - Explică-i ce este furtul: a lua ceea ce aparţine altcuiva, fără acordul lui, indiferent de cauză. - Explică-i diferenţa dintre minciuna gravă şi secret sau o minciună nevinovată. - Când regula este încălcată, spune-ţi opinia pe un ton ferm şi explică-I, dezaprobator, ce s-a întâmplat şi ce anume a fost greşit în comportamentul lui. - Lasă-l să sufere consecinţele purtării sale: dacă se bate cu fraţii săi, separă-i şi nu-i mai lăsa să se joace împreună. - Dacă copilul aduce o ofensă gravă unei persoane, discută serios cu el şi apoi dă-i o pedeapsă (punerea la colţ) sau ia-i un privilegiu (“Nu mai ieşi afară, după masă!”). - Pentru a fi eficace, trebuie să fii consecvent, ferm şi prompt. - După ce incidentul a trecut şi după ispăşirea pedepsei, nu-i mai aminti: uită. - Nu categorisi copilul, ci greşeala lui: nu-i spune că e mincinos, ci că minciunile lui îţi scad încrederea în el. - Nu lovi copilul. - Laudă acţiunile copilului, nu pe el direct. Lauda poate fi exprimată şi printr-un zâmbet sau o îmbrăţişare, nu numai prin vorbe. Responsabilitatea Vârsta preşcolară este potrivită pentru a învăţa copilul să devină responsabil pentru faptele sale.Modalitatea principală este de a-l

pune să facă diferite treburi în casă, nu pentru bani, nici pentru că trebuie să ajute pe altcineva, ci pentru că treburile casnice fac parte din viaţa unei familii civilizate.
Ajutor la bucătărie

108

Este ceea ce copilul învaţă în primii şapte ani de acasă. Treburile, pe care preşcolarul poate să le facă, nu trebuie să fie periculoase şi se încadrează în rutina zilnică (aşezarea mesei, aranjarea patului, a hainelor proprii în dulap). Trebuie să-i explici copilului, punct cu punct, ce are de făcut şi să-i repeţi des, pentru a-şi însuşi bine regulile; este bine ca treburile pe care le are de făcut să fie vizibile, pentru a putea fi controlate; acestea nu depind de sexul copilului – băieţii şi fetele pot îndeplini aceleaşi activităţi. Modul părinţilor de a vorbi cu copilul contribuie la disciplina sa şi îi serveşte drept exemplu, pentru a şti cum să vorbească la rândul lui, cu alţii. Sugestii: - Stabileşte legătura cu el, înainte de a i te adresa. Apleacă-te la nivelul capului său şi priveşte-l în ochi, pentru a-i atrage atenţia. Învaţă-l să se uite în ochii tăi. Procedează la fel când îl asculţi. - Adresează-i-te copilului pe nume; pune ideea principală într-o singură propoziţie; dacă înşiri prea multe, copilul nu te mai aude. Spune-o simplu, în cuvinte pe care să le înţeleagă. Când te priveşte absent, înseamnă că nu te mai înţelege. - Cere-i copilului să-ţi repete cererea pe care i-ai adresat-o; dacă nu poate, înseamnă că a fost prea complicată. - Oferă-i un motiv pentru cererea ta, care este în avantajul lui şi îi va fi greu să te refuze. - Fii pozitiv: în loc de „Nu juca fotbal în casă”, spune-i „În casă ne jucăm cu maşinuţele sau

-

-

-

-

-

-

ne rostogolim pe podea, iar fotbal jucăm când mergem afară”. Începe-ţi rugăminţile cu „Vreau”: „Vreau să te descalţi” în loc de „Descalţă-te!”. Alătură-te copilului, înainte de a-i da ordine: în loc să-i strigi să-şi strângă jucăriile şi să vină la masă, mergi lângă el câteva minute, laudă-l şi strângeţi-le împreună. Dă-i de ales: „Vrei să te speli pe dinţi, sau săţi pui pijamaua, mai întâi?”. Pune-te la mintea lui: în loc de „De ce ai făcut asta?” spune „Hai să vorbim despre ce ai făcut”. Vorbeşte-i politicos, aşa cum vrei să-ţi vorbească el ţie; foloseşte: „Te rog”, „Mulţumesc”, „Pot să...” etc. Nu începe conversaţia cu acuzaţii sau ameninţări. Calmează copilul prin vorbe; cu cât strigă mai tare, cu atât răspunde-i mai blând; poartă-te ca un adult! Lasă copilul să-ţi completeze gândurile; în loc să-i dai tot timpul directive, dă-i şi lui posibilitatea să găsească soluţii. Încurajează-l să se exprime prin cuvinte, nu prin gesturi: „Spune-mi de ce eşti supărat”. Anunţă-l din timp despre ceea ce urmează să se petreacă: „Mai stăm cinci minute şi plecăm acasă”. Deschideţi mintea şi inima unui copil taciturn, punându-i întrebări specifice, care necesită mai mult decât un „Da” sau „Nu”: în loc de: „Te-ai jucat astăzi la grădiniţă?”, încearcă „De-a ce v-aţi jucat astăzi la grădiniţă?”. Încheie discuţia, spunând pe un ton ferm: „Şi cu asta, am terminat”.

cum să-i respecte pe alţii şi regulile morale. Educaţia morală a copilului îl ajută să devină o persoană socială şi decentă. Ca orice în viaţă, experienţa modelează caracterul. Caracterul unui copil bine crescut, care a învăţat că lumea nu-i va sta tot timpul la picioare, că vor fi şi momente de greutăţi şi frustrări şi că unele dorinţe trebuie înfrânate spre a beneficia de altele, diferă de caracterul altui copil, căruia iau fost refuzate prea multe. Cel din urmă devine nesatisfăcut, neîncrezător şi iritabil.

PREŞCOLARUL

Singurătate

La această vârstă, copilul are o noţiune simplistă despre moralitate, despre ce e rău şi ce e bine. Când urmează reguli rigide, o face, nu pentru că le înţelege sau le acceptă, ci pentru a evita pedeapsa. El crede că urmările sunt importante. Copilul trebuie învăţat care este diferenţa între un accident (spargerea unui pahar) şi comportamentul rău intenţionat. Inteligenţa morală este diferită de cea emoţională şi intelectuală. Copiii învăţă despre empatie (să înţeleagă şi să accepte ce gândeşte şi ce simte celălalt), învaţă cum să se respecte,

DEZVOLTAREA MORALĂ

Spre deosebire de aceştia, copilul de banigata, căruia i s-a dat totul, care nu a fost refuzat niciodată, se crede foarte important şi este extrem de egoist; mai târziu va fi vai şi amar de el, în relaţiile sociale şi intime. Baza valorilor morale se pune acasă, în familie, de către părinţi. Părinţii pot ajuta copilul să se dezvolte moral, învăţându-l despre ce e bine şi ce e rău, despre curaj, despre grija faţă de alţii, generozitate, prietenie, adevăr, minciună şi furt. Copiii nu învaţă la şcoală care sunt valorile morale, dacă acestea nu sunt practicate şi promovate şi în familiile lor.

Odorul mamii

109

COPILUL NOSTRU

Sugestii: - Discută deseori cu copiii despre propriile tale valori morale. - Dă-i copilului o a doua şansă, pentru a-şi corecta comportamentul şi spune-i: „Hai să o luăm de la început”. - Învaţă-l unele proverbe care definesc un concept moral (“Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”). - Discută cu copiii despre valorile morale şi care este opusul lor: cinste-hoţie, sinceritate-minciună etc. - Explică-i morala poeziei „Căţeluş cu părul creţ...”. - Surprinde copilul făcând ceva bun şi laudă-l. - Practicaţi împreună jocuri imaginare, care permit copiilor să acţioneze la fel ca într-o situaţie reală pentru a vedea legăturile dintre cauză şi efect, ale diferitelor moduri de conduită. - Învaţă copilul să fie sensibil, prietenos, respectuos, generos, sincer şi curajos, - Insuflă permanent copiilor noţiunile de bine şi de rău.

Copiii mari mint din aceleaşi motive ca adulţii: de frica urmărilor, pentru a fi acceptaţi social sau pentru a face rău cuiva. Preşcolarii nu pot face încă diferenţa dintre fantezie şi realitate. De aceea, ei nu mint cu adevărat. Sunt mai multe feluri de minciuni la copii, unele mai grave decât altele.
Fetiţă mincinoasă

Minciuna

Minciuna din imaginaţie sau fantezie este cea în care realitatea se amestecă cu fantezia. Un copil de patru ani are o lume imaginară vie, pe care o descrie în detalii colorate, „făcând din ţânţar, armăsar”. Aceste fantezii copilăreşti nu trebuie considerate minciuni, ci trebuie privite ca o fază normală în dezvoltarea copilului. Această fază dispare către 7-9 ani, când copilul începe să aibă un sentiment de moralitate, nu se simte bine dacă nu spune adevărul şi înţelege ce înseamnă să minţi. Pentru copil, lumea nu înseamnă numai realitatea, ci şi ceea ce ar dori el să fie. Lumea imaginară ajută de multe ori copilul să facă faţă lumii reale, pe care nu o poate controla. Dacă etapa fantezistă continuă şi după această vârstă, asta îl va impiedica să-şi facă prieteni, ceea ce nu este normal şi necesită atenţie specială. În acest stadiu, nu face copilul mincinos; dimpotrivă, apreciază-i gândirea creatoare, deoarece, din păcate, imaginaţia bogată nu rămâne pe tot restul vieţii. Intră în jocurile lui de imaginaţie şi fii unul dintre personaje. Lăudăroşenia copilului este mult exagerată la această vârstă, din dorinţa de a impresiona prietenii şi părinţii, de a fi iubit şi pentru a-şi mări încrederea în el. Deşi, în general, copilul se laudă inofensiv, trebuie să încerci să îi limitezi exagerările. Minciuna explorativă este spusă ca să vadă cum reacţionezi; trebuie descurajată. Minciuna de acoperire este deliberată, pentru a evita să fie pedepsit; devine mai elaborată, pe măsură ce copilul creşte. Copiii, care sunt pedepsiţi frecvent sau prea dur, pentru greşeli minore, încep să mintă în mod obişnuit. Copilul mincinos evită să te privească în ochi în timp ce îţi vorbeşte, nu este relaxat, dacă îi ceri detalii, povestea se diluează şi se transformă, de fiecare dată, când îl rogi să o repete. Dacă acesta te aude spunând o minciună, explică-i faptul că - uneori - pentru a nu leza sentimentele unor oameni, adevărul nu trebuie spus până la capăt. Sugestii pentru a încuraja adevărul: - Ataşează-te de copil; copiii ataşaţi de părinţi mint mai puţin. - Oferă-i un bun exemplu: evită să minţi. - Apreciază-l când spune adevărul, chiar neplăcut.

110

- Confruntă-l direct cu greşeala, în loc să-i dai ocazia să mintă. - Nu-i da copilului posibilitatea să aleagă între a spune adevărul şi a minţi. - Când copilul minte, mustră-l, explicândui ferm, fără a-l acuza, că ceea ce face este greşit. - Învaţă copilul că şi tăcerea e un răspuns şi că poţi evita astfel o minciună: „Dacă nu poţi spune ceva plăcut, mai bine taci din gură”. Este o noţiune înţeleasă numai de adulţi. Pentru preşcolar, posesiunea înseamnă că, pe tot ce pune mâna, îi aparţine. Sub 4 ani, copiii au dificultăţi să distingă între „al meu” şi „al tău”; orice poate fi „al meu”. Preşcolarii îşi înfrânează cu greu impulsurile; dacă văd o jucărie, cred că o pot avea şi o iau, fără să se gândească dacă e bine sau nu; în loc să se simtă vinovaţi, se simt uşuraţi că şi-au satisfăcut dorinţa. Cu cât copilul e mai impulsiv, cu atât mai mult ia orice. Între 5 şi 7 ani, copiii au o noţiune vagă despre furt şi ceea ce presupune el. Încep să înţeleagă ideea de proprietate şi că e greşit să ia lucruri, care nu sunt ale lor. Copilul evită să fure de teama reacţiei celor mari, nu pentru că este imoral. Copilul trebuie să înveţe de mic să respecte proprietatea şi drepturile altora, să-şi controleze impulsurile şi să-şi înăbuşe dorinţa de satisfacţie imediată. Sugestii: - Trebuie să fii apropiat de copil şi el să o simtă; aceşti copii sunt mai sensibili, de aceea înţeleg şi respectă mai bine dreptul altora. - Evită tentaţiile şi nu-i da bani la discreţie. - Învaţă copilul că fiecare lucru aparţine cuiva; învaţă-l drepturile care decurg din posesiune şi arată-i de ce trebuie respectate. - Ajută copilul să înapoieze, cu scuze, lucrurile furate. Învaţă copilul că furtul este o greşeală gravă şi că, uneori, aceasta se plăteşte chiar cu bani sau închisoare. - Laudă copilul, când este cinstit. - Caută motivul pentru care copilul fură repetat, deşi l-ai învăţat să fie cinstit. Poate fi supărat, răzbunător, poate avea nevoie

Furtul

de bani, este impulsiv (dorinţă puternică, dar control slab), este insensibil faţă de alţii, este detaşat de părinţi, are o părere proastă despre el. Fură uneori pentru a atrage atenţia asupra sa, este plictisit, este lăsat singur timp îndelungat, există o problemă în familie. Dacă problema care declanşează minciuna sau furtul repetat nu este corectată, copilul va ajunge să creadă că nu face o greşeală. Copiii care nu se simt vinovaţi, nu sunt conştienţi că fac ceva rău. Un copil fără regrete riscă să devină un adult fără control.

PREŞCOLARUL

Copiii sunt fiinţe spirituale, dar părinţii sunt cei care cultivă această calitate. Copiii îşi formează primele idei despre oameni, lume, dreptate şi Dumnezeu, din ceea ce văd şi aud la părinţi. O moştenire importantă pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor, este de-ai face să simtă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa zilnică. La copii, ca şi la adulţi, există o legătură strânsă între dezvoltarea spirituală şi cea morală. Sugestii: - Stabileşte obiceiuri zilnice de ex: rugăciunea de seară; - Pune-i o icoană în cameră şi explică-i pe cine reprezintă ; - Cere-i copilului să spună o rugăciune pentru alţi membrii ai familiei ; - Mergeţi împreună la biserică, explică-i morala religiei creştine şi a altor religii ; - Creează un cod de onoare al familiei (milă, toleranţă etc) şi cere copiilor să participe la alcătuirea lui ; - Învaţă-l că toate formele de viaţă sunt legate între ele; cere-i să respecte viaţa altora şi oferă-i exemplul tău. Poziţia copiilor în familie se schimbă. Vor să fie pe lângă părinţi, dar se avântă tot mai des în afară. La vârsta şcolară, copiii vor să fie mai independenţi, dar nu vor să sufere toate consecinţele şi responsabilităţile independenţei. Hormonii nu i-au mânat, încă, spre independenţa adolescenţei, dar creierul este 111

DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ

FAMILIA

COPILUL NOSTRU

dezvoltat atât de mult, încât simt nevoia de a gândi şi a acţiona de capul lor.

Ajutând pe tata

112

Copiii, care cresc într-o familie stabilă şi care se simt iubiţi, au sorţi să devină adulţi bine adaptaţi în societate, fără prea multe tare de comportament. De aceea, într-o familie trebuie să existe un echilibru între rolul pe care îl joacă fiecare dintre părinţi în viaţa copilului lor. În acest fel, copilul nu se poate folosi de unul dintre ei, împotriva celuilalt. Părinţii trebuie să se înţeleagă în educaţia copilului lor şi să urmeze aceleaşi metode. La vârsta de 3 ani, mama este încă părintele favorit; pe la 3 ani şi jumătate, copilul nostru se măreşte şi devine mai dificil, de aceea autoritatea tatălui îl domină şi ascultă mai bine de el. Fetele devin mai apropiate de tată. La 4 ani, copilul se laudă prietenilor cu părinţii lui, de care este mândru, deşi acasă se opune de multe ori autorităţii lor. Se ataşează de părintele de sex opus. Unii copii sunt geloşi pe tată, care-şi petrece timpul cu mama lor şi nu în totalitate cu ei. Pot fi răi şi egoişti cu fraţii mai mici; deseori se ceartă şi se bat pentru jucării. La 5 ani, relaţiile cu părinţii sunt mai blânde. Îi place să facă lucrurile pe care i le ceri, să se joace în preajma ta, să-ţi spună că te iubeşte. Preferă să meargă la plimbare cu tata, care are mai multă autoritate. Începe să se îndoiască de principiile şi de părerile părinţilor. Copilul este în general mai bun cu fraţii şi surorile mai mici, totuşi, la cinci ani este prea mic pentru a avea o responsabilitate, cum ar fi aceea de a avea grijă de fraţii mai mici şi nu trebuie lăsaţi nesupravegheaţi.

Nu există o formulă unică pentru rezolvarea problemelor fiecărui copil. De multe ori, părinţii nu sunt în stare să facă faţă copilului, deoarece: - sunt deprimaţi sau copleşiţi de griji sau boală, - au dificultăţi în relaţiile dintre ei,
Certurile din familie îndurerează copilul

Relaţiile cu părinţii

- sunt prea îngrijoraţi sau prea indiferenţi la modul în care creşte copilul, - nu sunt un bun exemplu pentru ceea ce le cer copiilor, - se identifică excesiv cu copilul şi nu înţelege că acesta poate fi diferit de el, - tatăl nu participă suficient la îngrijirea copiilor.

Părinţii pot fi protectori, „buni”, dominanţi, indiferenţi, intoleranţi sau abuzivi. Temperamentul lor, în special al mamelor, influenţează comportarea copiilor. Mama dominantă Caracteristicile mamei dominante: - nu îşi recunoaşte greşelile şi le accentuează pe ale celorlalţi; - în fiecare discuţie trebuie să aibă câştig de cauză, să piardă este inacceptabil şi dureros; - trebuie să aprobe orice acţiune în familie; - poate înlocui un tată mai puţin activ sau absent. Dezvoltarea copiilor în asemenea cazuri suferă; ei au mai puţină iniţiativă şi stimă de sine.

Favoritismul Copilul, care este defavorizat în comparaţie cu alţii, devine irascibil şi supărăcios. Cel mai

dureros pentru copii este ca un părinte să-l compare cu fraţii lui, care sunt daţi ca exemplu. Copilul se simte respins şi suferă, devine nesigur pe el şi se manifestă prin: - frică sau timiditate excesivă, - plâns îndelungat, - agresivitate, - gelozie şi încercări de-a atrage atenţia asupra lui, - refugiu lângă mamă, sugerea degetului, masturbare excesivă - pipi sau caca în pat, - ticuri, - minciună şi furt, - cruzime faţă de animale. Copilul singur la părinţi

- Spune „nu”, când ai un motiv serios: de ex. copilul vrea o jucărie, pe care nu i-o poţi cumpăra. Explică-i, pe înţelesul lui, că jucăria costă bani mulţi şi că, dacă o cumperi, nu-ţi mai rămân bani să cumperi lapte şi pâine. - Un copil, care are mai mult decât poate folosi, face crize pentru că nu mai suportă să fie refuzat. Ajută-l să înveţe bucuria de a da şi de a împărţi cu alţii. - Du copilul răsfăţat la grădiniţă, de la trei ani, pentru a se obişnui cu alţi copii şi pentru a cunoaşte competiţia. Influenţa divorţului asupra copilului Divorţul este întotdeauna dăunător copilului: el se simte cel mai bine cu ambii părinţi în familie. Deoarece copiii sunt ataşaţi de ambii părinţi, separarea de unul dintre ei este de neacceptat şi devine principala lor grijă. La aceasta se adaugă durerea provocată de destrămarea familiei. Ei preferă ca părinţii să rămână împreună şi, în secret, încearcă să reunească familia. Ei au mai multe dificultăţi la şcoală şi prezintă tulburări grave de comportament în relaţiile cu colegii şi cu cei din jur; aceşti copii sunt mai puţin încrezători în ei, au complexe de inferioritate şi – de multe ori – se cred vinovaţi de despărţirea părinţilor, care îi protejau până acum. Toate acestea, pot duce mai târziu la dificultăţi în relaţiile intime. De cele mai multe ori, copiii ai căror părinţi divorţează sunt încredinţaţi – spre creştere – mamei, de aceea, ei pierd autoritatea morală şi influenţa în educaţie, pe care o aducea tatăl. Statisticile arată că – în familiile din care lipseşte tatăl – sunt mai mulţi copii care suferă tulburări de comportament: delicvenţă juvenilă, sarcină survenită la o vârstă fragedă, abuz de droguri, tutun şi alcool, abandon şcolar, fugă de acasă etc. Asta nu înseamnă neapărat că toţi copiii din familiile destrămate au probleme serioase.

PREŞCOLARUL

Divorţul

Păpuşa favorită oferă siguranţă

Acesta primeşte toată dragostea şi atenţia părinţilor săi, care se ocupă numai de el. Suferă însă pentru că este singur şi nu are cu cine să se joace. Deseori părinţii tind să-l protejeze excesiv, ceea ce îl pot face egoist şi neîncrezător. Dacă nu-i laşi copilului libertatea de a explora şi experimenta, poate deveni timid şi fricos.

Răsfăţul Copilul răsfăţat este egoist. Răsfăţul poate rezulta dintr-o protejare excesivă, favorizare, sau din speranţe prea mari din partea părinţilor, puse pe seama copilului. Sugestii pentru a evita răsfăţul: - Nu spune totdeauna „da” şi nu ceda doar pentru a-l mulţumi. Un copil care primeşte prea mult nu se mai bucură de ce are, cere mereu altceva şi nu-şi poate manifesta bucuria.

Cauzele tulburărilor provocate de divorţ: - Lipsa unui părinte – de obicei a tatălui: pe lângă durerea sufletească, copiii pierd cunoştiinţele, deprinderile şi disciplina pe care o aducea tatăl, odată cu prezenţa lui fizică. - Reducerea veniturilor familiale, care duce la creşterea dificultăţilor materiale. 113

COPILUL NOSTRU

Reacţia copiilor Negarea situaţiei: copilul se manifestă aparent ca cum nimic nu s-ar fi întâmplat între cei doi părinţi, de aceea nu face comentarii la o situaţie pe care nu o recunoaşte; indiferenţa (aparentă) pe care o afişează copilul este interpretată – uneori – de părinţi, drept acceptarea situaţiei. Dacă nu se manifestă emoţional, copilul are nevoie de ajutor, pentru a exprima ce simte, altfel - mai târziu - va arăta semne de depresie. Regresia: mai frecventă la preşcolari, care – în această fază de dezvoltare – dă înapoi: se comportă ca un copil mai mic, începe să-şi sugă degetul, să facă pipi în pat şi să plângă din orice. Tulburări fizice: dureri de cap, burtă etc. Prin aceasta, copilul îşi exprimă deruta de zi cu zi şi nesiguranţa de dragostea părinţilor, de care înainte era sigur. Ostilitate faţă de cei din jur şi prezenţa unui sentiment acut de vinovăţie: acestea sunt prezente mai ales la copiii între şase şi nouă ani, care sunt foarte vulnerabili. Confuzie si panică: atunci când li se cere să adopte punctul de vedere şi modul de viaţă al părinţilor, care diferă de al lor. De multe ori, părinţii încearcă să facă părtaşi copiii la nefericirea lor, explicându-le situaţia din punctul de vedere al unui adult, spunându-şi: „E mare şi înţelege”. Mai mult, încearcă să atragă copiii de partea lor, să şi-i facă prieteni şi confesori. Părinţii nu înţeleg că îşi pun copiii într-o situaţie foarte delicată şi că aceştia, chiar dacă nu le refuză confesiunile, totdeauna vor pleda pentru o familie unită. Furie, supărare şi depresie: în această situaţie, copiii trebuie să încerce să vorbească cu alte persoane apropiate - din afara familiei - despre situaţia lor; au nevoie să se descarce emoţional. Reacţia copiilor la divorţ este influenţată de: - amploarea conflictului dintre părinţi, - reacţia şi adaptabilitatea părinţilor la divorţ, 114

- Stresul dat de schimbarea şcolii, a clasei, a prietenilor de bloc etc. - Expunerea la conflictele dintre părinţi: cu cât sunt supuşi la situaţii – limită, ca cele din timpul divorţului, cu atât au mai multe greutăţi şi suferinţă sufletească. - Neglijarea educaţiei şi îngrijirii copilului: în timpul divorţului, părinţii nu se mai pot concentra şi asupra altor lucruri din jur, cel mult doar asupra persoanei lor.

Îngrijirea copiilor după divorţ Deşi căsnicia s-a terminat, rolul de părinte continuă. Părinte rămâi toată viaţa, chiar dacă eşti de unul singur. Va trebui să îţi creşti copilul

- dacă şi ce li se spune despre divorţ, - dacă şi cum sunt ajutaţi să treacă prin asta, - temperamentul lor, - capacitatea de a face faţă stresului, - vârsta şi nivelul de dezvoltare mentală. Cum poţi să-ţi ajuţi copilul: - Vorbeşte cu el: ascultă-l şi întreabă-l ce simte şi cum se simte, deşi - pentru un copil cuvintele de multe ori sunt de prisos. El se exprimă mult mai bine desenând sau jucânduse, de aceea este bine să-l întrebi ce anume a vrut să deseneze. Astfel, poţi afla ce gândeşte el, dar poate fi şi un mod de a-l întreba ce îl frământă. Dacă îţi este greu să discuţi deschis, găseşte un profesionist. - Pune-l în temă, după ce ai luat o decizie finală. E mai bine să afle de la tine, decât de la alţii; aşa nu va suferi de două ori, de ruşine şi de supărare. Copilului mai mare descrie-i faptele şi spune-i adevărul. Separă faptele de ceea ce simţi. - Anunţul trebuie făcut de ambii părinţi. E bine să vă puneţi de acord, înainte, cu forma în care îi veţi spune copilului, pentru ca acesta să fie cât mai puţin afectat. Nu intraţi în amănunte care privesc conflictele personale, detalii intime, deciziile legale etc. Evitaţi să descrieţi neînţelegerile şi problemele care vă aparţin; minimalizaţi-le - pe cât posibil. - Încercaţi să convingeţi copiii, că divorţul nu are nici cea mai mică legătură cu purtarea lor, că nu pot face nimic care ar putea schimba situaţia şi că rolul lor nu e acela de a rezolva dificultăţile familiale. - Explicaţi-le detaliat care vor fi schimbările din viaţa lor, unde şi cu cine vor locui, când îşi pot vizita celălalt părinte, dacă îşi vor schimba şcoala sau nu etc. - Spuneţi-le că îi veţi iubi la fel ca înainte şi că ei trebuie să simtă la fel pentru amândoi; încredinţaţi-i că vă veţi ocupa în continuare de ei. Dacă unul dintre părinţi alege să nu facă asta, e bine să li se spună copiilor de la început. - Faceţi cât mai puţine schimbări radicale în viaţa lor. - Informaţi autorităţile şcolare de schimbările survenite.

Atitudinea părinţilor divorţaţi Părintele care nu deţine custodia, trebuie să îşi facă copilul să se simtă ca acasă, când acesta vine în vizită: îi poate crea un loc special, destinat jucăriilor lui şi lucrurilor personale. Divorţul este un proces traumatic, de aceea părinţii trebuie să se îngrijească de ei, pentru a fi în stare să acorde atenţia şi grija necesară copiilor. Aceasta înseamnă suficientă activitate fizică, relaţii sociale, odihnă, hrană, activităţi plăcute, distanţare emoţională, evitarea reacţiilor distructive (alcool, răzbunare) sau a deciziilor pripite, reflectare şi conştientizare a manifestărilor personale, care au dus – din partea fiecăruia – la insuccesul căsniciei şi recunoaşterea acestora (nu încerca să dai vina numai pe celălalt) şi – nu în ultimul rând – menţinerea umorului.

împreună cu cineva, cu care nu ai putut avea un cămin sau pe care nu-l mai poţi suferi. Sugestii: - Evită conflictele în faţa copiilor. Nu-ţi vorbi de rău fostul consort ( fosta consoartă), chiar dacă mai eşti supărat/ă pe el /ea; vorbeşte despre ceea ce simţi tu (“Eram nefericită, când trăiam împreună”), mai degrabă decât „Taică-tu mi-a distrus viaţa”. - Menţine o legătură de suprafaţă cu fostul soţ şi încearcă să-l consulţi, când iei decizii majore care privesc copilul. - Schimbă-ţi atitudinea. Nu încerca să îl controlezi pe celalalt, prin manipulare, denigrându-l sau având confruntări, care oricum nu mai folosesc la nimic. - Controlează-ţi supărarea; în loc de atacuri personale, limitează-te la negocieri amiabile, în problemele care trebuie rezolvate. - Ajută-l pe celalalt să-şi îndeplinească rolul de părinte. Faptul că nu a fost un partener bun, nu înseamnă că nu poate fi un părinte bun. - Copilul trebuie să simtă că are şi tată şi mamă, indiferent cât timp petrece cu fiecare. - Pune-te de acord cu fostul partener, în privinţa regulilor care trebuie respectate în casă. - Fă-i cunoscut copilului că programul săptămânal nu s-a schimbat. Dacă au survenit schimbări, spune-i-le din timp; unii copii mici nu tolerează schimbările bruste. Nu te lua la întrecere cu celălalt în privinţa cadourilor sau a altor lucruri materiale, pentru a-ţi manifesta dragostea faţă de copil.

Părintele plecat - ar trebui să discute cu fosta soţie/fostul soţ şi să-şi reprime mândria; - să menţină legătura cu copiii, să vorbească cu ei cel puţin la telefon, chiar dacă e departe. - să se ţină de promisiuni. - să-şi amintească de sărbătorile şi aniversările din fosta familie. - să petreacă şi un timp singur cu fiecare copil în parte, de ex: să facă plimbări, să meargă împreună cu bicicleta, să îi citească înainte de culcare (cu televizorul închis) ş.a. Legăturile intime se formează în doi. - să ajute copilul să-şi exprime emoţiile şi să-l asculte, când are ceva de spus. Când el însuşi este supărat, să să se exprime prin cuvinte, nu prin violenţă. - să aibă grijă de persoana sa, fizic şi spiritual, pentru a fi apt de a-şi educa copiii; să aibă simţul umorului şi puterea de a râde. - să ceară ajutor la nevoie, pentru a putea creşte şi educa copiii. Toate acestea îi ajută - mai târziu - copilului să definească ce înseamnă a fi tată, respectiv mamă. Copilul are nevoie disperată de a-şi înţelege tatăl, deoarece - ca adult - va deveni tată, sau - ca fată - se va căsători cu un bărbat, care va deveni tatăl copiilor ei, iar tu îi vei servi ca model. Dacă i-ai fost credincios şi te-ai sacrificat pentru el, va avea un tezaur de amintiri care îi vor da încredere şi tărie, pe măsura ce va creşte, se va căsători şi îşi va creşte proprii săi copii. Dacă în familie a avut loc un abuz fizic sau de altă natură, ceea ce primează este siguranţa copiilor şi a părintelui abuzat. Cere imediat ajutor, când observi: - modificări drastice în comportamentul copilului: plâns excesiv, tulburări de comportament, insomnii etc. - dorinţă manifestă de a-şi face rău sau de a nu mai exista („mai bine nu mă năşteam”). Aceste afirmaţii trebuie luate foarte în serios. - neputinţa copilului de a depăşi starea de depresie, furie, supărare sau pierdere. - că tu, ca părinte, nu poţi face faţă comportamentului lui. - în cadrul consultaţiei, specialiştii învaţă părinţii cum să-şi ajute copiii. - nu folosi copiii ca o scuză, pentru a evita viaţa socială şi intimitatea. Nu deveni un 115

PREŞCOLARUL

Părintele vitreg Familia, care va avea în componenţă şi fraţi vitregi, aduce şi mai multe complicaţii copiilor trecuţi printr-un divorţ. Ca părinte vitreg, nu te aştepta ca aceştia să te accepte şi să te iubească de la început, pentru că au nevoie de timp şi de demonstraţii de iubire din partea ta, pentru a se putea apropia de tine. Nu încerca să îi cerţi şi să-i disciplinezi, înainte de a te accepta şi nu încerca să înlocuieşti părintele biologic.

martir. Când te distrezi, fă-o din plin şi nu te simţi vinovată. - evită izolarea socială; părintele rămas singur trebuie să aibă prieteni, chiar viaţă sexuală. Rezistă însă tentaţiei de a te fixa la un nou partener, prea devreme; copiii păstrează o dorinţă adâncă de a-şi vedea părinţii reuniţi, mult timp după divorţul lor. Controlează-ţi emoţiile, deoarece copiii au prioritate. - spune adevărul copiilor, nu-i minţi; când se întâmplă, explică-le în termeni cât mai pe înţelesul lor de ce ai un nou partener şi în ce condiţii. Aşteaptă-te la rezistenţă şi gelozie din partea lor, mai ales la început. Nu lăsa copiii să te controleze, dar nici nu-i forţa să-l placă imediat pe noul tău prieten. - evită să rămâi într-o relaţie care nu-ţi place, doar de dragul copiilor: schimbările şi pierderile fac parte din viaţă. O nouă căsătorie poate fi satisfăcătoare; statisticile arată, însă, că riscurile de divorţ la o a doua căsătorie sunt mai mari decât la prima. Înainte de o altă căsătorie, discută cu partenerul posibilele obstacole şi modul în care puteţi să le faceţi faţă. Ar trebui să vă întrebaţi: - Ce aşteptaţi unul de la celalalt? - Care sunt rolurile fiecăruia în familie? - Cum vor fi luate deciziile privind copiii şi disciplina acestora, cum vor fi rostuiţi banii etc.?

COPILUL NOSTRU

Familia cu un singur părinte Viaţa părintelui rămas singur este mai stresantă, decât cea în doi. Dificultăţile părintelui sunt multiple: - resurse financiare diminuate; - timp liber insuficient; - responsabilităţi sporite, la care se adaugă şi cele ale persoanei lipsă; - viaţă socială limitată, ceea ca îi lipseşte şi 116

Dificultăţile creşterii copiilor - Dedică-te familiei. Copiii devin prioritatea cea mai de preţ, ei sunt raiul pe pământ. Bucură-te de fiecare clipă petrecută cu copiii tăi: de dragul lor îţi sacrifici timp, energie şi bani. Fiind un bun părinte de unul singur, vei fi iubit şi apreciat de copii pentru munca grea, efortul şi dragostea ce le-o oferi. - Organizează-ţi activitatea zilnică, pentru a face faţă cu bine nevoilor familiei. Stabileşte un program zilnic. Organizarea reduce tensiunea unei vieţi aglomerate. Fiecare trebuie să ştie ce are de făcut în casă, ridicând gradul de responsabilitate a fiecăruia. Familia care are la temelie voia bună, umorul şi dragostea, combinate cu disciplina, funcţionează mult mai bine, indiferent de cine este condusă. - Stai de vorbă zilnic cu copiii, ascultă ce-ţi spun sau ce exprimă: copii mici pot exprima greu în cuvinte ceea ce simt, ei pot deveni iritabili, deprimaţi sau regresează în comportament ( de ex: udă patul). Spune-le că e normal să fie supăraţi, înfricoşaţi sau geloşi; încearcă să înţelegi ce simt şi îndrumă-i către un comportament sănătos. Legătura ta intimă cu copiii le întăreşte acestora siguranţa şi încrederea în sine şi în cei din jur.

Adaptarea după divorţ După divorţ, cel care rămâne să aibă grijă de copii, trece - în mod tipic - prin următoarele faze: - Negarea situaţiei: nu îi vine să creadă ce s-a întâmplat; dacă partenerul este în viaţă, îl aşteaptă să intre pe uşa sau să-şi schimbe hotărârea. - Furie şi supărare: este supărat pe celălalt pentru durerea provocată şi pentru destrămarea familiei. - Tocmeală şi negociere, compromisuri: „Dacă las de la mine, faci altfel?” sau „Dacă rămâi, mă schimb!” - Depresie: îşi dă seama că situaţia nu se poate schimba, că nimic nu-l mai poate aduce înapoi pe celălalt şi asta îl deprimă. - Acceptare: nu poate uita, dar acceptă să meargă înainte şi să-şi trăiască viaţa.

pe copii de interacţiunea cu lumea adultă, făcându-i mai vulnerabil; - senzaţia de stigmă socială, provenind dintr-o căsnicie distrusă; - depresie şi stres.

- Când copilul nu şi-a văzut niciodată părintele absent, dă-i fotografii sau obiecte personale (dacă cere) pentru a întreţine o legătură mentală cu acesta. - Menţine o atitudine optimistă faţă de viaţă: aceasta te face să depăşeşti mai uşor situaţiile stresante. - Ai grijă de tine însuţi, pe toate planurile: fizic, intelectual, emoţional, spiritual şi social. Rezervă-ţi cel puţin o jumătate de oră pe zi pentru tine însuţi: odihnă, lectură, TV ş.a. - Menţine legătura cu alţii, inclusiv cu rudele, de la care – la nevoie – poţi cere ajutor fizic şi emoţional. Familiile cu un singur părinte, ca celelalte, pot avea o viaţă normală, sănătoasă şi fericită, dacă se îngrijesc de asta şi dacă depun efortul necesar. Care trebuie să fie atitudinea ta, după divorţ: - Nu folosi copilul ca mesager între tine şi persoana care nu mai locuieşte cu tine. Încearcă să comunici direct cu celălalt. - Păstrează-ţi viaţa intimă cât mai discretă posibil. - Răspunde la toate întrebările copiilor. Sugestii: - Nu se pot recomanda soluţii specifice când eşti părinte singur, fiecare situaţie fiind diferită. - Acceptă responsabilităţile, fără amărăciune sau milă faţă de tine însuţi. - Caută soluţii, fără a exagera sau minimaliza problemele. - Încearcă să-l ierţi pe celălalt, chiar dacă nu vei putea să uiţi. - Educă-ţi copiii în mod consistent şi fără pedepse aspre. - Consultă-l pe celălalt în deciziile importante care privesc viaţa copilului: dacă îşi ascultă părintele care-l creşte, ce şcoală o să urmeze etc. - Stabileşte limite adecvate vârstei; nu-i da copilului tot ceea ce îşi doreşte, cu gândul de a compensa lipsa celuilalt părinte. - Aplicarea unei discipline în familiile cu fraţi vitregi este mai dificilă: părintele vitreg trebuie să îşi arate, mai întâi, dragostea faţă de copilul străin şi abia apoi poate să îi ceară să fie disciplinat. - Chiverniseşte-ţi banii cu grijă. - Comunică, pe cât posibil, cu fostul soţ (fosta soţie) dacă ai copii; divorţul e doar

începutul unui lung şi dificil proces de coordonare, în vederea unui rezultat cât mai bun pentru copii. Copiii suferă, dacă părinţii nu cad de acord şi vin fiecare cu alte idei şi critici, la adresa celor făcute de celălalt.

PREŞCOLARUL

SEXUALITATEA
Înseamnă informarea copilului, pentru propria-i protecţie. Un copil educat discută cu uşurinţă despre sex cu părinţii şi le poate spune imediat dacă cineva încearcă să profite de el. Pedofilii şi proxeneţii îşi aleg victime mai ales din rândul copiilor care nu cunosc nimic despre sexualitate şi n-ar spune părinţilor, dacă li se întâmplă ceva. Educaţia sexuală nu înseamnă a învăţa copiii să facă sex şi nici nu îi forţează să-şi înceapă viaţa sexuală, ci le arată că au un corp, de care trebuie să aibă grijă. Sănătatea sexuală nu este mai prejos de alte aspecte ale sănătăţii corpului. Părinţii şi copiii educaţi sexual au atitudine destinsă faţă de acest subiect. Jena părinţilor de a discuta despre sex provine deseori din ignoranţă şi datează din timpul copilăriei lor. La vârsta preşcolară, copiii sunt dornici să înveţe ce le spun părinţii; e nevoie însă de mulţi ani pentru a înţelege ceea ce li se spune. De aceea, informaţia trebuie repetată. Dacă nu o aud de la părinţi, o vor afla de la prieteni sau televiziune, deseori sub o formă eronată. Copiii învaţă care este comportamentul acceptabil de societate, de ex. că părţile intime ale corpului lor (cele acoperite de costumul de baie) nu trebuie atinse în public, nici de alţi copii sau adulţi, în afară de mama. Copiii care deţin informaţii despre sănătate – în general – şi despre cea sexuală – în special – sunt mai protejaţi împotriva abuzurilor şi a exploatării sexuale. Mai târziu – ca adolescenţi educaţi acasă într-o atmosferă de sinceritate – vor fi mai puţin înclinaţi spre imprudenţe şi promiscuitate în relaţiile intime. Ei devin mai încrezători şi mai fericiţi în relaţiile lor intime. La vârsta de 3 ani, copilul nostru vrea să ştie tot mai multe despre diferenţa dintre băieţi şi fete; începe să arate interes faţă de diferenţele 117

Educaţia sexuală

fiziologice dintre sexe, în poziţia de urinat. La joacă, însă, nu face deosebire. Începe să se intereseze cum se fac copiii şi întreabă de unde vin; cei mai mulţi nu înţeleg la această vârstă, dacă li se spune că nou-născutul creşte înăuntrul mamei. La 4 ani, îşi arată organele genitale în joacă, înjură şi face glume despre urină şi fecale. În momentele de stres, simte nevoia să urineze; cere să fie lăsat singur la baie, dar este interesat să ştie ce fac alţii acolo. La această vârstă, copiii învaţă cum să se poarte, ca băieţei sau ca fetiţe, mai mult de la prieteni, decât de la părinţi. La întrebările copilului despre sex, ar trebui să răspunzi, punând accent pe dragostea, grija şi responsabilitatea pe care o cere o legătură intimă. Copilul te poate întreba cum ies nou născuţii din burta mamei şi crede, dacă îi spui că ies prin buric. La 5 ani, copilul ştie deja care sunt diferenţele fizice dintre sexe, dar nu le acordă mare interes. Se joacă mai mult cu organele sexuale, decât înainte; se miră că tatăl nu are sâni, iar sora lui nu are penis ca el. Se ataşează puternic de părintele de sex opus şi se identifică cu părintele de acelaşi sex. Pe măsură ce identitatea sexuală se dezvoltă dincolo de simpla recunoaştere a sexului, copilul preşcolar devine mai pudic şi, în acelaşi timp, începe să-i fie teamă de mutilare. După vârsta de 3 ani, fetiţa este conştientă de sexul ei şi ştie că va deveni femeie; aceasta îi măreşte atenţia pentru mama ei. Purtarea sau atitudinea mamei va influenţa modul în care se vede fetiţa ca femeie. Felul cum îşi manifestă tatăl dragostea faţă de soţie, va fi un model de intimitate pentru copilă, mai târziu, ca femeie adultă. Interesul fetiţelor pentru copii se manifestă chiar de acum şi îşi doresc să aibă şi ele unul, de aceea folosesc - de multe ori - păpuşa, în rol de bebeluş. Copiii întreabă frecvent de unde vin nou născuţii şi acceptă răspunsul „din burta mamei”. Mulţi copii nu întreabă niciodată, deoarece cred că ştiu răspunsul sau pentru că observă că părinţii sunt incomodaţi de acest subiect. De prea multe ori, din păcate, acest subiect este evitat sau chiar înterzis, atât acasă cât şi la grădiniţă. 118

COPILUL NOSTRU

Preşcolarul inocent este vulnerabil la educaţia sexuală primită întâmplător. El aude de multe ori informaţii greşite, dar evită să le verifice cu părinţii, să-i întrebe pe aceştia, dacă sunt adevărate sau nu. Mai târziu, încercările părinţilor de a aborda subiectul vor fi respinse de copil. La această vârstă, copilul nostru ar trebui să aibă câteva noţiuni elementare despre părţile şi funcţiile corpului, nu numai pe cele familiare sau peiorative. - Denumirile ştiinţifice pentru pipi şi caca, precum şi de unde provin acestea: urină, vezică (rezervor de urină), uretră (tub prin care urina iese afară) şi anus (orificiul de ieşire pentru materiile fecale, caca, scaunul). - Tubul digestiv pentru hrană este diferit de sistemul de reproducere, prin care se nasc copiii. - Menstruaţia, numită de femei „ciclu”, este o reînnoire lunară a învelişului uterului, este formată din apă şi puţin sânge, care se scurge încet prin vagin, timp de câteva zile; este curată şi sănătoasă. - La ce să se aştepte după câţiva ani, când vor intra în pubertate, pentru a nu se speria de modificările corpului lor: pe măsură ce vor creşte, corpul se dezvoltă, apar firişoare de păr între picioare şi la subsuoară, ori coşuri pe faţă. La băieţi – penisul va creşte, iar vocea se va îngroşa. La fete – sânii se vor mări uşor şi va apare prima menstruaţie. Băieţii vor avea vise umede ( emisiuni nocturne de spermă) care sunt normale şi sănătoase. Fetele vor învăţa despre spălarea regiunii genitale şi folosirea tampoanelor etc. Discuţia despre sex, dintre părinte şi copil, îi oferă acestuia un fel de imunitate împotriva pericolelor unei culturi supra-sexualizate. Dacă părinţii discută despre sex fără reticenţe, ca despre o parte normală şi importantă a vieţii, micşorează atracţia copilului pentru faptele interzise. Sugestii pentru mamă: - Consideră-te egală soţului. - Tratează alte femei, ca prietene. - Priveşte munca, ca parte integrantă a vieţii de familie. Băieţii înţeleg că vor deveni bărbaţi şi sunt atraşi în special de tatăl lor. Băiatul îşi va urmări tatăl şi va învăţa de la el, ce înseamnă să fii bărbat.

Sugestii pentru tată: - Tratează femeile, în special pe soţia şi fetele tale, cu respect şi dragoste, astfel încât băiatul tău să înveţe că acesta este modul corect de a le trata. Cel mai important lucru, pe care un tată îl poate face pentru copiii săi, este să o iubească pe mama lor. - Priveşte alţi bărbaţi ca prieteni. - Participă şi bucură-te de viaţa de familie. - Rezolvaţi certurile, fără violenţă. Sugestii pentru a uşura comunicarea cu copiii despre sexualitate: - Discută când se iveşte ocazia: o fotografie, o scenă la televizor, o femeie gravidă pe stradă: „Această doamnă va avea un copil; copilul este într-un loc special, în burta ei”. - Dacă nu ai ocazii, inventează una şi păstrează explicaţiile scurte şi simple: „Când eram copil mic şi vedeam berzele, îmi aminteam de poveştile bunicii despre copiii aduşi de ele, în cioc. Acum ştiu însă că tatăl face o sămânţă mică, care îi iese din puţă sau penis; mama face un ou mic, într-o parte specială din burta ei, numită uter; tatăl îşi pune puţa (penisul) la intrarea în locul acela special şi, când sămânţa şi oul se întâlnesc, începe să crească un copil. Ei fac acest lucru când sunt doar ei doi singuri, printr-o îmbrăţişare specială şi aceasta se numeşte că fac dragoste”. Ascultă întrebările copilului şi ajută-l să interpreteze corect răspunsurile tale. Preşcolarul are nevoie să audă de la părinţi, nu de la alţii, următoarele: - cum se fac copiii, - unde creşte copilul, - cum şi pe unde iese copilul, printr-un loc dintre picioarele mamei, dar nu pe unde iese pipi sau caca. - ce este menstruaţia: o scurgere lunară de sânge la fete şi femei, care curăţă organismul şi menţine sănătatea; dacă copilul tău e fată, îi poţi spune: «eşti fată - o să ai şi tu ciclu pe la 10-13 ani şi vom vorbi mai multe atunci; este un lucru intim, despre care vorbim doar noi două, cu doctorul». - la ce folosesc tampoanele: absorb sângele, care se scurge în timpul menstruaţiei şi menţin curăţenia. - ce este masturbarea: o explorare normală, dar intimă, a organelor genitale.

- ce este adopţia: „uneori mama şi tata nu pot face copii, deşi încearcă; atunci ei vor căuta un copil care nu are mamă şi tată şi-l vor creşte ca pe copilul lor “. - ce este operaţia cezariană: „atunci când copilul este prea mare, ca să iasă singur prin locul special, numit păsărică sau vagin, doctorul taie burta mamei pentru a-l scoate, după care burta este cusută la loc “. - buricul: „este locul din care ieşea tubul prin care suntem hrăniţi cât timp stăm în burta mamei; după naştere, tubul este tăiat şi legat de moaşă, fără durere “. Pentru alte idei sau subiecte mai complicate cum ar fi: copiii fecundaţi în eprubetă, prostituţia, homosexualitatea, SIDA, părinţii trebuie să poată da informaţii simple şi să-şi exprime propria lor părere. Este bine ca părintele să întrebe copilul: „Tu ce crezi?”. Aceste explicaţii nu sunt neapărat importante ca informaţie; unele dintre ele sunt uitate repede. Importantă este legătura care se formează între copil şi părinte şi uşurinţa cu care pot fi abordate aceste subiecte, mai târziu. Explorarea organelor genitale la această vârstă este normală şi tot atât de inocentă ca examinarea urechilor sau a ombilicului. Deşi începe din curiozitate, preşcolarul observă că se simte bine când se atinge şi descoperirea îl face să-şi ducă din nou mâinile acolo. Deşi pare masturbare, nu este, chiar dacă se produce o erecţie. Copilul poate avea o senzaţie de plăcere, dar nu sexuală. Dacă îi înterzici, îl poţi incita şi mai mult; de aceea, dacă se atinge în casă, ignoră-i comportamentul. Dacă nu se poate abţine în public, atrage-i atenţia că nu e frumos ceea ce face; dacă continuă, du-l să se distreze în parc şi laudă-l că este destul de mare să înţeleagă că nu este frumos să se atingă în public. Sunt perioade în care copilul stă mult timp şi îşi cercetează organele genitale, ceea ce-i deranjează activitatea zilnică; cauzele pot fi frica sau neliniştea şi, foarte rar, abuzul sexual. Dacă crezi că preşcolarul este obsedat de organele sale genitale, consultă medicul. Între trei şi şase ani, cei mai mulţi copii devin curioşi şi vor să ştie ce se află în pantalonii altora şi încearcă să-şi satisfacă această curiozitate: „Dacă mi-o arăţi pe a ta, ţi-o 119

PREŞCOLARUL

Jocurile sexuale

arăt şi eu pe a mea” sau se joacă de-a doctorul. Această curiozitate este naturală, inocentă şi lipsită de interes sexual. Pedepsirea, certarea sau ridiculizarea îi vor face confuzi şi încep să fie jenaţi de părţile intime ale corpului, care sunt privite ca „murdare”; aceste sentimente pot persista la adolescent şi adult. Dacă observi că fetiţa ta se joacă „de-a doctorul” cu un prieten, încearcă să rămâi calmă şi explică-i că „aceste părţi ale corpului sunt intime şi nu le arătăm altora, nici nu îi lăsăm pe alţii să le atingă”. Sugerează-i să se joace de-a altceva: „Hai să citim o poveste sau să sărim coarda”. O carte despre corpul omenesc, cu ilustraţii simple, poate uşura înţelegerea explicaţiilor date preşcolarului. Dacă copilul pare obsedat de organele genitale ale altor copii, vorbeşte cu medicul pediatru despre aceasta; rareori, poate fi un semn de abuz sexual. Părinţii trebuie să se asigure că preşcolarul este pregătit fizic, emoţional şi mental pentru grădiniţă şi că se poate despărţi uşor de casă. Cum recunoşti un copil pregătit pentru grădiniţă: - are vederea şi auzul normale, sau corectate, dacă este nevoie; - are vârsta minimă necesară; - se separă uşor de părinţi, oricât ar fi de ataşat; - poate fi atent cel puţin 25 de minute; - are o oarecare experienţă în grupul de copii, de vârsta lui; - ştie cum să ceară ajutor de la adulţi, când o treabă i se pare prea grea; - atrage atenţia adulţilor în mod corespunzător, fără să plângă sau să ţipe;
Jocuri organizate

COPILUL NOSTRU

GRĂDINIŢA

- poate aştepta să-i vină rândul, să împartă o jucărie cu altul, să fie - pe rând - conducător sau condus; 120

- poate să-şi exprime emoţii pozitive sau negative; - ştie să negocieze problemele şi să le rezolve în mod paşnic; - este competitiv în dorinţa de a face o treabă bine; - nu are probleme medicale, care să-l facă să lipsească mult; - nu are necazuri mari în viaţa de familie, care să-l îngrijoreze. Copiii, care nu au caracteristicile de mai sus, se vor adapta mai greu la grădiniţă şi vor avea nevoie de sprijin şi înţelegere deosebită din partea părinţilor şi a educatoarei. Intrarea cu succes la grădiniţă necesită anumite calităţi: 1 limbajul: copilul vorbeşte fluent şi clar în propoziţii de 5 sau mai multe cuvinte; îşi aminteşte părţi dintr-o poveste şi le poate reda; nu se mai bâlbâie; poate executa o comandă mai complicată (dacă vrea să o facă): „Te rog, ia mingea de jos, pune-o în coş şi adu coşul la mine”; foloseşte timpul viitor. 2 cunoştinţe elementare: îşi cunoaşte adresa, ştie unde lucrează părinţii şi numărul de telefon de acasă; înţelege noţiunea de număr (“Am 2 mere şi tu ai 3”); poate număra cel puţin până la 10. 3 gândirea: poate răspunde la întrebări ca: „Din ce e făcută o masă, o cămaşă? De ce avem ochi, gură, casă, maşină, ochelari?”; poate completa fraza: „Pantofii se pun în picioare, iar mănuşile în.....”; poate repeta patru numere, care nu sunt în ordine: 2, 7, 4, 9. 4. deprinderi manuale: taie cu foarfeca; desenează după un model, fără a i se arăta: o cruce, un cerc sau un triunghi; ţine creionul în mână ca un adult. 5. deprinderi motorii: sare, merge - folosinduşi talpa de la călcâi spre vârf; pedalează o tricicletă sau o bicicletă; aruncă, loveşte şi prinde o minge. 6. îngrijirea proprie: se îmbracă singur, dar nu-şi poate înnoda şireturile şi încheia nasturii din spate; ştie să folosească toaleta, trage apa, se îmbracă după folosirea ei, se spală şi se şterge singur pe mâini. Copiii învaţă aceste lucruri cu mult înainte de a merge la grădiniţă - fie acasă, fie în afara ei. Condiţiile vitrege, ca săracia şi boala, îngreunează dorinţa naturală a copiilor de a învăţa.

Adulţii nu trebuie să aştepte de la copii să se dezvolte de la sine, ci să le uşureze dezvoltarea, oferindu-le un mediu prielnic de învăţătură. Copiii pot învăţa nu numai când stau liniştiţi şi ascultă ce le spune educatoarea; ei învaţă şi prin activităţi concrete sau jucându-se cu alţi copii sau adulţi. Mai ales copiii care nu sunt consideraţi pregătiţi pentru grădiniţă, sunt cei care au cea mai mare nevoie de activităţile în grup.
Fascinaţia computerului

Dezavantaje: expunere mai mare la boli infecţioase (multe infecţii sunt răspândite înainte ca semnele bolii să-şi facă apariţia), îngrijire mai puţin individualizată, mai ales când raportul numeric între copii şi instructor este mare (raportul optim este de 7 copii la o educatoare; în România raportul maxim legal este de 24).
Stimularea creativităţii

PREŞCOLARUL

Un program bun de grădiniţă oferă copiilor o mare varietate de activităţi, care le pot completa pe cele de acasă. La grădiniţă se obişnuieşte cu viaţa în colectivitate. Copiii sunt învăţaţi cum să coopereze, să aştepte să le vină rândul, să ajute la treburi, să urmeze reguli, să ia decizii şi să se înţeleagă cu alţii. Pe lângă activitatea didactică, un program educativ bun stimulează intelectul şi creativitatea copilului; îl învaţă despre alfabet, numere, muzică, artă, literatură, ştiinţă, protejarea mediului şi comportament. Activitatea fizică trebuie să fie stimulată prin jocuri sau exerciţii atractive. În condiţii ideale, alimentaţia ar trebui să respecte regulile unei nutriţii sănătoase pentru această vârstă, adică suficient lapte, carne şi fructe (vezi cap. „Alimentaţia”). Grădiniţa trebuie să fie un mediu prielnic pentru învăţarea deprinderilor igienice la masă (spălarea mâinilor cu apă şi săpun, folosirea tacâmurilor, a batistei etc.). Avantajele grădiniţei sunt: îngrijirea de către personal instruit, un program adaptat vârstei şi dezvoltării copilului, continuitate zilnică, ocazia de a se juca cu alţi copii de aceeaşi vârstă, numeroase jucării şi material didactic, hrană raţională şi supravegherea regulilor de sănătate.

Copilul trebuie pregătit pentru grădiniţă, prin prezentarea în prealabil a activităţilor: trebuie să ştie cum să se joace cu alţii şi să-şi aştepte rândul la joacă; să-şi împacheteze hrana din care mănâncă şi să pună la loc, în ghiozdan, ce-i rămâne. În completare, poţi să-i citeşti cărţi despre grădiniţă şi să-i vorbeşti cu entuziasm despre alţi copii, care sunt sau au fost acolo. Ţine copilul acasă, dacă are febră, vomită sau are diaree, are gâtul roşu şi dureros, o infecţie a ochilor netratată, o infecţie sau o erupţie a pielii, respiraţie îngreunată, durere mare, râie sau păduchi. Semne care arată neadaptarea copilului la programul grădiniţei: - tulburări de somn sau ale poftei de mâncare, - este dezamăgit când rămâne singur la grădiniţă, - arată nefericit la sfârşitul zilei, - devine retras, - dezvoltă tulburări de comportament. Dacă asemenea semne durează mai mult de o lună sau copilul este speriat, are coşmaruri, vânătăi sau alte semne de abuz, întreabă educatoarea şi consultă medicul. Semnele posibile de abuz fizic sunt: vânătăile, tăieturile şi alte leziuni, pe care copilul declară că i le-au făcut alţii. 121

Copiii care se adaptează mai greu la grădiniţă, sunt: cei certaţi de educatoare în faţa celorlalţi copii, cei care nu respectă ordinea şi disciplina în grup; nu se pot îngriji singuri sau se tem să folosească o toaletă necunoscută. Pentru a preveni aceste tulburări, du-te la grădiniţă şi încearcă să cunoşti educatoarea, înainte de a duce copilul acolo; joacă-te acasă de-a grădiniţa şi practică acţiunile şcolare; fă-i cunoştinţă copilului cu unul din viitorii colegi de grupă. Cere-i copilului să-ţi spună dacă cineva îi face ceva rău şi cercetează asemenea situaţii. Majoritatea copiilor se adaptează până la urmă la grădiniţă şi ajung să o iubească. Aceasta le uşurează trecerea în etapa de şcolar. Părinţii ajută copilul preşcolar să citescă, oferindu-le în primul rând exemplul lor propriu. Copiii trebuie să vadă părinţii citind, ei tind să copieze atitudinea părintelui de acelaşi sex. Poţi cere copilului să explice ceva din carte în mod relaxat şi distractiv. În casă sunt ziare, reviste, cărţi interesante pentru copii, gata de a fi citite. Vizitaţi împreună bibliotecile publice (dacă există). Nu forţa totuşi copilul să citească prematur. Pentru a fi gata de citit, copilul trebuie să-şi dezvolte privirea pentru a distinge literele şi cuvintele, a le urmări, să recunoască alfabetul, să înţeleagă cuvintele şi ideile citite. În plus, are nevoie de un vocabular şi o conversaţie apropiate vârstei. Începe prin a-i arăta copilului o carte care are o copertă, un titlu şi pagini, iar uneori ilustraţii. Încurajează copilul să caute detaliile în figuri sau ilustraţii, pentru a deosebi apoi mai uşor literele. Este bine anterior să se joace cu copii din primele clase.Vizitaţi împreună şcoala în care va învăţa. Copilul este gata de a merge la şcoală, când: - Este sănătos şi bine dezvoltat fizic: se joacă afară, aleargă, sare, scrie sau mâzgâleşte pe hârtie, colorează şi desenează; se odihneşte din plin; are o alimentaţie echilibrată; a fost examinat periodic de medic şi stomatolog şi vaccinat la timp. - Este pregătit social şi emoţional: s-a jucat mult cu copii de vârsta lui; are destulă încredere în el, pentru a explora şi încerca lucruri noi; poate lucra singur, se poate controla, ajută la treburile casnice; e curios şi dornic să înveţe. 122

COPILUL NOSTRU

„Poezia” de Octavia Ţarălungă

Pregătirea pentru şcoală

- Are limbaj şi cunoştinţe generale dezvoltate: i se citeşte zilnic; are cărţi; se joacă mult; vizionarea TV e controlată de un adult; este încurajat să pună întrebări, să clasifice lucruri şi să rezolve probleme; are ocazii să deseneze, să asculte, să înveţe muzică sau să cânte şi să danseze, să exploreze lumea din jurul lui, să vadă şi să atingă obiectele, să asculte sunete noi şi să guste alimente noi; ştie să-şi scrie numele şi adresa, să numere şi să recunoască forme şi culori. După terminarea grădiniţei, copilul nostru este pregătit să devină şcolar!

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful