Ion Liviu Rebreanu Roman realist, obiectiv, traditional (doric), cu aspecte naturaliste “Bunastarea este inteleasa ca un scop, iar

ea pare mai degraba un sfarsit.” spunea Nietzsche, remarcand faptul ca intentia permanenta a omului de a progresa este justificata de natura lui, insa finalitatea acesteia nu este intotdeauna o implinire, ci depinde de drumul urmat in acest sens si, mai ales, de puterea de a umaniza sau dezumaniza individul. De aceea, romanul “Ion” se supune unei analize cu valente multiple, fiind un roman obiectiv si realist, in sensul prezentarii lui “fara stralucire artistica, fara stil” (Eugen Lovinescu), de introspectie, prin aprofundarea analizei psihologice in zona patimilor si zvarcolirilor umane si, in acelasi timp, naturalist prin duritatea scenelor, uneori, frizand patologicul. Geneza romanului vine sa confirme natura realista a sa. Apărut în 1920, cunoaşte un exerciţiu stilistic în nuvela „Răfuiala”; iniţial, naratorul a intitulat opera „Zestrea”, însă i-a schimbat titlul pentru a focaliza atenţia cititorului asupra destinului personajului eponim. La baza alcătuirii romaneşti stă un eveniment real, transfigurat în paginile cărţii – după cum mărturiseşte autorul în paginile din „Jurnal”, acesta fiind recunoscut pentru aplecarea catre sat: “…Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pamântul jilav, lipicios. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului am văzut un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare. El nu mă vedea … Deodată s-a aplecat şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică…”. Ca urmare a acestei intamplari, tema romanului devine sociala, iar pe parcurs erotica, cu motive accentuate ale satului transilvanean de la inceputul secolului al XX – lea. Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv „Glasul pământului” (6 capitole) şi „Glasul iubirii” (7 capitole), romanul începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas “pitit într-o scrântitură de coline”, oferind coordonate exacte, specifice operelor realiste si indici anticipativi evidentiati prin tehnica cercurilor concentrice, restrangandu-se asupra unui „Hristos” cu o coronita atarnandu-i de picioare, intr-o totala impresie de decadere, asupra zadufului corelat cu zvacnirile personajelor, asupra fiecarui element dintr-o natura moarta care cuprinde oameni si lucruri parca intr-un inventar al izolarii. În descrierea drumului prozatorul foloseşte personificarea: “aleargă”, “urcă anevoie”, “înaintează vesel”, “ascunzându-se”, “dă buzna” drumul, devenind astfel o metaforă pentru destinul lui Ion, un destin implacabil. Ca o spirala a lui Mobius, drumul va fi strabatut in sens invers de catre familia Herdelea, intr-o calatorie a recunoasterii trecerii timpului. Toate aceste detalii par observate de un ochi divin, de o entitate omniscienta. De asemenea, obiectivitatea naratorului apare datorita realismului operei, intrucat lumea fictionala descrisa in roman nu este supusa creatiei, ci observarii unei realitati, a unei lumi care poate exista in orice spatiu. Aceasta lume este, bineinteles supusa unui destin pe care fiecare personaj pare ca il traieste in legatura cu celelalti participanti la actiune. Chiar si tehnica planurilor paralele care prezinta separat viata taranimii si a intelectualitatii este marcata de treceri intre cele doua

prezentat „ca un câine la uşa bucătăriei. ”fleandură”. G. Materializarea lor se face la nivel uman prin cele doua fete Ana si Florica. Ion este fiul unor ţărani săraci „iască”. care îşi înfrânge pornirile violente cu gândul la Ana. Rebreanu insistă pe căldura care aţâţa sângele oamenilor. parcă nedumerire şi un vicleşug nepriceput. având ceva „straniu în privire”. dând posibilitatea naratorului să evidenţieze clasificarea socială a ţăranilor. care urmează să fie particularizat episodic. dans. de tipul lui Ştefan Hotnog. carazterizata de „obraji fragezi ca piersica” si „ochi albastri ca cerul de primavara”. în acest conflict. încurcând cu premeditare firele unei ordini sociale prestabilite. Într-o atmosferă de sărbătoare. De aici se remarca evolutia lui Ion intre cei doi poli „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”. astfel. Alexandu Glanetşu. sătenii se adună “grupuri . ierarhizare socială). Încă de pe acum.planuri prin alternante si respectarea cronologiei faptelor. Prin procedeul analizei psihologice. orgoliu abia stăpânit şi înfăţişare. reprezentativa atat pentru roman. sfiindu-se să intre în vorbă cu cei bogaţi”. de aceea ceilalţi flăcăi îl vedeau „ca pe unul venit să stea în fruntea lor”. tot satul se adună în curtea văduvei lui Maxim Oprea. la gândul întâlnirii cu acesta. Conflictul . in timp ce Florica devine simbolul iubirii. El se distinge între ceilalţi feciori prin vitalitate. Călinescu în Enigma Otiliei. aşa cum va proceda mai târziu. În primul rând. mai multe semnificaţii. conturate antitetic si complementar: Ana este reprezentanta materialului si. precum şi o modalitate de anticipare a tumultului narativ. Un prim grup este cel al bogătaşilor. în 1938. Ion este copleşit. Astfel. la jocul de cărţi. va provoca o dramă de proporţii: în care va fi antrenată întreaga colectivitate. în timp ce chipul fetei „luceşte de bucurie”. „îi tremurau genunchii”. de glasul străin. „slabuta si uratica”. ea poate fi socotită un pretext pentru narator de a-şi aduna personajele cu scopul de a le portretiza şi de a prezenta relaţiile dintre ele. săracă şi ea. este caracterizata de Ion ca fiind insipida. mentalitate. Aceasta secventa este un exemplu de concentrare a elementelor monografice (costume. gata să răbufnească la orice scânteie. Astfel. Tot prin procedeul caracterizării directe prin prisma altor personaje. preotul Belciug. Rebreanu prezintă trăirile interioare ale lui Ion (vorbele lui Vasile Baciu îl „împungeau în inimă”. acesta apare conturat prin raportul la două realităţi care-i dispută sufletul şi voinţa: patima pentru pământ şi dragostea pentru o femeie. Ion este jignit de Vasile Baciu („hoţ”. însă o urmăreşte din ochi pe Ana. O ultimă categorie este cea a intelectualilor: fostul învăţător. Trifon Tătaru şi se vor alătura Toma Bulbuc şi Vasile Baciu. in prim plan apare scena horei. prin urmare. relatii intre personaje) Scena horei reprezintă un prilej pentru narator de a caracteriza personajul principal. Ion va învinge sfiala tatălui şi. învăţătorul Herdelea. cat si pentru obiectivitatea acestuia. „ruşinea îl ţintuia locului”). intrucat concentrarea tuturor personajelor in incipit. Hora duminicală capătă. o iubeşte pe cea mai frumoasă fată din sat. muzică. ca atare. ”zdreanţă”) în momentul primei confruntări directe din roman. Este un element anticipativ al conflictului dintre Ion şi Vasile Baciu.grupuri”. in acelasi mediu este o tehnica specifica naratorului omniscient. supraindividual al pământului. Clasa sărăntocilor este reprezentată de tatăl lui Ion. „tâlhar”. dar şi într-o zi caniculară de duminică. (caracterizare.

Insa dincolo de aceste manifestari in etitati umane. Pe langa caracterizarea directa a naratorului si a personajelor care il infatiseaza ca un „baiat iute si harnic ca ma-sa” (naratorul). ramand in memoria colectiva ca exponent pentru tipologia taranului care se lupta cu ierarhizarea valorilor si cu etichetarea umana pe baza averii. fizic. „chipes”. si-un om de nimic” (preotul Belciug) sau „fleandura. Staruinta cu care indura pentru iubire umilinta satului si durerea fizica o transforma intr-un sacrificiu nedrept facut pentru un scop total pagan. se aseaza pe deal. Aceste trairi sunt evidentiate in cele doua scene simetrice „Zvarcolirea” si „Sarutarea”: daca in primul capitol amintit Ion. talhar” (Vasile Baciu). De asemenea. sub imperiul dorintei de a restabili sensul existentei sale prin recuperarea pamantului pierdut de tatal sau. Relatia obsesiva dintre Ion si pamantul transpus intr-un ideal ii va acapara protagonistului destinul. hot. Pamantul ii inunda simturile la fiecare interactiune cu acesta. . in al doilea. In relatia cu Ana. spiritual si. Ion apare total dezumanizat atat de obsesia pentru avere. dar si manifestari patologice prin detasarea cu care priveste trupul fara viata al sotiei sale in streang. gesturile si afirmatiile lui Ion tradeaza un caracter violent. sarantoc. faptele. autocaracterizarea ii dezvaluie adevaratele trairi interioare el numindu-se „las” in momentele in care pare ca cedeaza in planul sau de obtinere a pamantului. la sentimentul implinirii scopului si mai apoi catre moarte. „muncitor” (doamna Herdelea). viclean. conducandu-l de la umilinta. in final. cat si de dragostea neimplinita fata de Florica. Ana devine pe rand. fapt ce sugereaza umilinta in fata gliei si exclama „Cat pamant. „norocul ei” sfarsind atarnat in streang. duplicitar prin tandretea incipita fata e Ana si mai apoi prin duritatea exagerata cu care o loveste. dar si „un stricat.interior dintre cele doua chemari launtrice se manifesta exterior prin confruntarile cu Vasile Baciu si George Bulbuc. Doamne!”. sfasiata de propriile frustrari si angoase. se remarca tragicul conflict dintre taran si o forta mai presus de individ – pamantul stihie. si-un bataus. Transformat de-a lungul romanului intr-o entitate scindata. victima lui moral. „voinic”. aceasta parca inchinandu-se stapanului imbracat in haine de sarbatoare. Ion se aseaza in mijlocul intinderii. Frapeaza insa vointa Anei si puterea ei date de iubirea sincera fata de Ion. Ion se distruge existential. dar sarutarea este aceea a mortii pentru ca semnele doliului si chemarea catre moarte apar peste tot. in mod indirect.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful