1

Feodor Mihailovici Dostoievski este unul dintre cei mai cunoscuţi şi importanţi scriitori ruşi. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conştiinţă extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane şi analiza politicii sociale şi spirituale a societăţii din Rusia epocii sale. Este un clasic al literaturii universale, a cărui operă e o strălucită replică literară şi filosofică la criza socială şi spirituală a vremii sale. Geniul său se datorează şi credinţei ortodoxe întipărite lui de mic de către mama sa. Întreaga sa operă este un dialog cu Dumnezeu, o luptă a sufletului său zbuciumat de boală şi necazuri. Despre religiozitatea operei lui Dostoievski am vorbit cu pr. prof. Gheorghe Holbea, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Părinte profesor, se foloseşte foarte des sintagma „caracterul religios al operei lui Dostoievski“. În ce constă amprenta creştinismului asupra operei scriitorului rus? Feodor Mihailovici Dostoievski a crescut în atmosfera Ortodoxiei, studiind profund Sfânta Scriptură, mai ales în perioada deportării în Siberia. Grăuntele lui spiritual, sădit într-un trup plăpând, a crescut, transformându-i trupul bolnăvicios în purtătorul unuia dintre cele mai bogate tezaure pe care le-a produs pământul rus, chiar european. Pioasa-i mamă i-a trezit tot fondul sufletesc cu care a venit în lumea aceasta, închisoarea i-a alimentat şi i-a desăvârşit acest arbust spiritual, iar societatea imorală din timpul său, cucerită de socialismul ateu şi de indiferentism, l-a oţelit şi mai mult în lupta contra a tot ceea ce era incompatibil cu fiinţa sa sufleteacă, ce simţea un fior mistic în faţa dumnezeirii, către care magnetic era îndreptată spre slujire, spunea Ştefan Dobra. Lumea din opera lui Dostoievski este reflexul întregii lui stări sufleteşti. Sufletul său se prelungeşte într-al eroilor săi. Fiinţa sa cunoaşte întâlnirea cu Dumnezeu, dar şi zbuciumul întâlnirii cu „cel rău“, cunoaşte starea de rai, dar şi infernul, este stăpânită de cea mai strălucitoare lumină, dar este asaltată şi de cea mai adâncă întunecime. Dostoievski s-a străduit să demonstreze că adevărul şi libertatea se revelează celui care are viaţă duhovnicească. Pentru el, creştinismul este religia libertăţii şi a iubirii, în care duhul (pnevma din teologia Sfinţilor Părinţi) este o prelungire înspre adâncul fiinţei lăuntrice a sufletului. Sufletul conţine lumini şi umbre, în cele mai adânci unghere ale duhului omului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranţă, credinţă. Lumina duhului omului este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Între cele două extreme nu apare niciodată o fuziune, întrucât contradicţia întreţine o trăire plină de tensiune, de suferinţă şi durere. Disperarea, de tip kierkegaardian, este atenuată de luminile nădejdii, care se înfrăţeşte cu dragostea şi cu credinţa. Credinţa te poartă prin meandrele dragostei, dar este permanent luptată de ura celui viclean, este lovită de „culmile disperării“ şi înălţată de nădejdea creştină. Dostoievski şi Freud Suferinţa spirituală este mult mai dureroasă şi mult mai complicată decât suferinţa organică. „Bolile spiritului“ sunt mult mai grave decât bolile organice. Maladiile spiritului sunt dovada de netăgăduit a vieţii spirituale. Personajul dostoievskian trăieşte adevărul

dar îl caută. dar această lumină se află ascunsă în bezna abisalului fiinţei umane. ea are o mare putere de a face să se deschidă şi eurile pe care le vizează. Scriitorul se străduieşte să demonstreze în opera sa că iubirea. In „Legenda Marelui Inchizitor“ (din „Fraţii Karamazov“). El ne conduce prin întuneric. străbătând orice întunecime. pentru scriitorul rus omul renaşte când crede în Dumnezeu. iar a crede în vocaţia omului înseamnă a crede în Hristos. în primul rând. Dacă în psihanaliza lui Freud abisalul este întuneric şi atât. Dostoievski declară că „dragostea pentru omenire e un lucru intolerabil. Ispirat de această cultură a Duhului. respectarea libertăţii cu care fiecare om a fost înzestrat de Dumnezeu. un catharsis şi o eliberare. Originalitatea lui constă în analizele sale psihologice şi duhovniceşti. din adâncul subconştientului. iubirea dintre Sonia şi Raskolnikov. se ivesc imagini confuze. Ea înseamnă. nesintetizate. spre deosebire de libidoul freudian. Doar actul sintetizator al spiritului nu permite ca lumea să fie transformată în coşmar.2 ca pe „o vâlvătaie în viaţa de lumină“ (spune Nikolai Berdiaev). tainic. Dostoievski arată că. în al doilea rând.călăuzindu-ne pe calea duhovnicească spre Împărăţia Duhului Mângâietor. în celălalt. restaurat în divino-umanitatea Mântuitorului. în primul rând. Este deschiderea braţelor sufletului pentru a îmbrăţişa ceea este nevăzut. nu este o substanţă organică. dar scopul său este de a descoperi lumina care iradiază din abisurile fiinţei umane. activitatea sintetizatoare a conştiinţei apare slăbită şi. a lui Ipollit). în vise.. bucuria prin suferinţă. bucuria răstignirii împreună cu Hristos. autorul Karamazovilor ne scoate din cercul vicios al psihologismului.în care Ivan Karamazov va înnebuni . deschiderea eului propriu. pentru a vedea şi a primi înlăuntrul său pe ceilalţi. Dostoievski se străduieşte să descopere chipul hristic în omul decăzut şi învaţă că iubirea de oameni înseamnă. iubirea lui Mîşkin. În opoziţie cu umanismele ideologice. călăuzind conştiinţa noastră pe albia duhovnicească a stareţilor. Şi. Dostoievski nu ne lasă pradă cercului vicios al psihologiei subterane. în adâncimile umanului. el afirmă că religia libertăţii constă în a merge pe urmele Mântuitorului Hristos. pe care el nu-l cunoaşte încă.. Dostoievski redă credinţa în om. Scriitorul rus nu inventează o nouă religie. în viaţa creştină lumina lui Hristos biruieşte şi salvează fiinţa lăuntrică. Citindu-l pe Dostoievski ai o mare bucurie. creată după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. de neînţeles şi absolut cu neputinţă fără credinţa în nemurirea sufletului“. absolut unice şi inegalabile. ci rămâne fidel tradiţiei creştine şi credincios Celui care este Calea. Tragedia lui presupune o purificare. Această cale este un drum spre lumină. Punct de plecare: parabolele evanghelice . o uriaşă eliberare a spiritului. în Dumnezeu-Omul. Adevărul şi Viaţa. ci ea repezintă tot ce poate fi mai spiritual (de pildă. Instalarea definitivă a îndoielii analitice transformă viaţa în vis. ci iese din acest labirint .

anticipând viitoarea metanoie şi „înviere din morţi“ a acestuia. care.pentru Dostoievski. îl caută şi-l cheamă pe Mântuitorul său. ore sau luni. la ori-gine frumos şi duhovnicesc. 1-45). Această formă extatică de epilepsie o are prinţul Mâşkin. este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. care-l are în centru pe monahul Alioşa Karamazov. precum şi imaginea paradisului cu care este indisolubil legată. se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. „Fraţii Karamazov“ este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă“ (Ioan 12. care a căzut în robia diavolului. în care pot surveni fragmentar chiar şi alte parabole sau motive biblice.am putea spune . preferă în mod paradoxal plăcerea şi iubirea trupească. Da. 24). definitoriu . care îi apare şi ca motto. simbolizat de Totki. după care descrie această experienţă charismatică într-un limbaj cu valenţe simbolice. adică seducţia fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare. după cum Sfântul Evanghelist consemnează cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii. Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt. credeţi-mă. Această elibe-rare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. mai ales asupra lui . dar. simbolizat de prinţul Mâşkin. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea . dar şi pe simbolistica Împărăţiei Cerurilor. Aşa va proceda şi sufletul-Nastasia. dar mai ales de Rogojin. a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor. păstrând în acelaşi timp acel caracter tainic şi inepuizabil. Nastasia Filippovna („Idiotul“) poate reprezenta în plan simbolic sufletul. când apar şi primele ediţii ale „Filocaliei“ în limba slavonă. preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâşkin. Aceasta va avea ecou în cercurile in-telectuale slavofile.3 Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski. pe care s-o primească şi s-o păstreze în mod liber prin unirea . După cum observă părintele Paulin Lecca. care nu poate fi trăită în circumstanţe normale“. în pofida păcatului. Despre ce parabole este vorba? „Crimă şi pedeapsă“ narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificaţii al „Învierii lui Lazăr“ (loan 11. deşi îşi doreşte în principiu unirea cu Hristos. Dostoievski. epilepticii. Dostoievski nu face în romanele sale o erminie obişnuită a acestor parabole evanghelice. afirma: „Sunteţi cu toţii sănătoşi. pe care apoi le dezvoltă şi le descrie. nu aş schimba-o pentru toate plăcerile lumii“. pornesc de la parabolele evanghelice. bolnav fiind de epilepsie temporală. 3). 32-37). cu o secundă înaintea unei crize. Acest tip de gnoseologie. dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi. Romanul „Demonii“ e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor“ (Luca 8. Atunci Hristos.nunta cu Mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simţit invadat de o fericire extraordinară. aproape toate. împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii (părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima („Fraţii Karamazov“).al XVIII-lea. model al desăvârşirii. Romanul „Idiotul“ dezvoltă pilda copilului. Nu ştiu dacă această fericire durează secunde. ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minţii umane. Dar. aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului. nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18. pe care i-l citeşte (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov.

bucuria. suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“ Suferinţa nu este din vina lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu poate face ca şi suferinţa să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici. în sensul vieţii. care nu este un concept. închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. iubiţi orice lucru. în care mintea noastră nu poate să pătrundă. în mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere. toate acestea opuse „virtuţilor“ sfântului de paradă. eu totuşi nu o admit nicidecum“ (Fraţii Karamazov). iubiţi plantele. vei pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. şi există o lume a păcatului. Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu. Stareţul ne povăţuieşte: „Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim. iubirea. smerenia. atât în întregul ei. cred într-o veşnică armonie. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc. Căci aşa. mai mult. în care se zice că ne vom contopi cu toţii (. toate capătă un sens. „De pe dealurile bucuriilor. cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. se cumpără cu preţ scump. afirmă că viaţa este o bucurie şi că lumea este un rai. spune că Dostoievski îl înfăţişează pe acesta sub trăsăturile stareţului Zosima şi ale episcopului Tihon din „Demonii“ ca un răspuns dat nihilismului rus. Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu. pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare. inclusiv durerea şi moartea. . o frumuseţe.. oricine poate iubi. întâmplător. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire. simplitatea. căci ea cu anevoie se câştigă. discreţia.. Iubiţi dobitoacele. Întâlnirea cu Hristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei. a adevăratei vieţi creştine care are drept virtuţi libertatea. Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici. cât şi în fiecare firicel de nisip. Paul Evdokimov. Iubiţi orice frunzuliţă. ascetului fals care este Ferapont. pe care reuşim să o întrezărim pe pământ. orice rază divină. „Iadul. şi la fel şi-a închipuit şi viaţa eroilor săi. accept şi înţelepciunea Lui şi scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deşi în El crede. Acestui nihilism i se opune părintele Zosima. în văile necazurilor“ a decurs viaţa lui Dostoievski. ci este însuşi Hristos Fiul lui Dumnezeu. „Eu Îl accept pe Dumnezeu. ci este urmarea tragică şi dureroasă a păcatului. în care suntem noi şi trăim.) Şi totuşi. care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului. chiar şi un răufăcător“.4 Dostoievski. Şi nu-L accept doar printr-o simplă bucurie ci. în grădina aceasta a Lui. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile. De vei iubi orice lucru. Părintele Zosima este cel care. atunci toate se fac clare. vorbind despre Sfântul Tihon de Zadonsk. Cred într-o ordine. prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor. predicând cu fapta şi cu cuvântul Adevărul. ci pentru totdeauna. Părintele Zosima este întruchiparea sfinţeniei. o lume a frumosului şi a binelui.

durerea va fi cumplită. vie. a celor ce de bunăvoie au ales să se despartă de Dumnezeu. Stareţul suferă împreună cu ei şi încearcă.). „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă. şi totuşi sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a ştiut a-l preţui cum se cuvine. Şi. prin gura stareţului Zosima. Iar mântuirea vine întotdeauna după săvârşirea Mântuitorului (. pe cât îi este cu putinţă. La stareţul Zosima vin. de vreme ce. suferinţa morală care este mult mai înfricoşătoare“. şi vei înţelege că numai tu porţi cu adevărat păcatul. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoşi. ci spiritual.). căci suferinţa pe care ar încerca-o cu simţurile i-ar face să uite. promiţându-le mângâiere în Împărăţia Cerurilor. Şi când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta. însă.. aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciţi şi nu ai facut-o (.. o suferinţă cu mult mai mare decât suferinţa cea pământescă. dacă ar fi cu adevărat aşa. iadului: „Ce este iadul? Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“. Unei mame al cărei copilaş murise îi spune cuvinte pline de mângâiere şi face rugăciune pentru ea către milostivul Dumnezeu. ca la Hristos. toţi nefericiţii.. păcătoşii cu drept cuvânt s-ar bucura. dar nu în chip material. ci a rămas nesimţitor“. şi nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi. pentru că el a nesocotit dragostea. Mântuitorul Hristos este întotdeauna înconjurat de cerşetori. pentru că ea îi mistuie din interior. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem. Aceste suflete amărâte sunt cele pe care Hristos le fericeşte. Profundă este definiţia pe care o dă Dostoievski. iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Izvorul Vieţii. Cel fără de prihană moare. ca unul ce ai rămas neprihănit. . dar mă gândesc că. femeile sunt în număr mai mare.5 Cum era viaţa stareţului Zosima? Ce vrea să scoată în evidenţă Dostoievski? În opera lui Dostoievski.. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi şi a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenţei. Este suferinţa celor din iad. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu. să le aline durerea. Vin de la sute de verste depărtare pentru a-l implora pe omul lui Dumnezeu să facă rugăciune pentru ele. dar lumina lui arde mai departe. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale şi scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine“. şi inima ta se va îmbuna.. neînţelegând cum se poate concilia problema suferinţei cu bunătatea şi prezenţa Lui Dumnezeu. aşa cum se întâmplă de obicei. „Pentru om. Iubeşte pe toţi şi pe toate şi inima ta să fie răpită cu slavă prin rugăciune. În faţa chiliei acestui bătrân minunat curg râuri de lacrimi. fie măcar pentru o clipă. toţi nenorociţii acestei lumi. „Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi“ Mai există.. luându-l în râs. Frământarea celui care suferă.. ci el singur se va vedea silit să-l refuze. chinurile iadului înseamnă simţirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu şi a pierderii harului din pricina păcătoşeniei sale“. de infirmi şi de cei mici ai acestei lumi. Când rămâi singur roagă-te lui Dumnezeu şi cu dragă inimă să te aşterni la pământ şi să-l săruţi. este lămurită astfel: „Primeşte suferinţa fără să cârteşti.. Sunt lacrimile celor care suferă în această lume dureri de tot felul.

lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat.6 Iubirea pentru toţi şi pentru toate. spune Paul Evdokimov. făcându-te asemenea lui Hristos. Făcând aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colţişor din acest pământ îmbibat de păcat şi de suferinţă. la întâlnirea cu omul. în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară. cu pasiune.. iubind omul.. nu-l vei mai învinovăţi şi vei recunoaşte că vinovat pentru păcatul lui eşti şi tu. 11 Februarie 2010) . 'Ziarul Lumina'. Joi.) raiul sălăşluieşte în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi“. spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină.. trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (. a coborât în infernul acestei lumi şi a căutat şi L-a întâlnit acolo pe Hristos. „Dostoievski a căutat toată viaţa lui.. îngeri şi Domnul îngerilor“. chiar şi pentru un firicel de iarbă. şi conştientizarea că vinovat pentru răul din lume eşti în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtăşanii. adică pentru oameni. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea. „Ca să ajungi să prefaci lumea.. (interviu realizat de diacon George ANICULOAIE.. dar şi pentru întreaga făptură. Şi iarăşi. Dacă ar fi lumina ta aşa cum se cădea. stareţul Zosima. să-l descifreze pe om şi la sfârşit el a ştiut să citească în om numele lui Hristos. Lumea nu poate fi schimbată.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful