Antihristul

O prezentare din perspectivă biblică

CUVÂNT ÎNAINTE
Mie îmi este clară importanţa acestor prezentări şi ştiu că va avea consecinţe. Totuşi, având în vedere necesitatea, mie nu-mi rămâne de ales decât să scriu ce trebuie spus, chiar dacă este o prezentare în stil telegrafic. Cine vrea, poate să cerceteze apoi în Sfânta Scriptură. Ca întotdeauna, unii vor accepta, ceilalţi vor respinge. Vor fi unii care se vor bucura din toată inima pentru că cineva a avut curajul să pună securea la rădăcina răului. Ceilalţi se vor supăra. Intenţionat am evitat să folosesc expresiile pe care le-a folosit dr. Martin Luther în scrierile sale, în care el se contrapune cu Antihristul. Ceea ce a scris el despre această temă coincide pe larg cu cele prezentate aici şi poate fi recitit în ediţiile vechi, ca de exemplu în introducerea atotcuprinzătoare la cartea proorocului Daniel. Aceasta arată cât de adânc a fost legat acest bărbat a lui Dumnezeu de Cuvântul pe care l-a tradus. În această direcţie nu există un alt bărbat asemănător în istoria bisericii. Pe baza unei experienţe mântuitoare, el a avut certitudinea că este neprihănit prin credinţa în Hristos; da, mai mult: el a avut o legătură interioară cu Dumnezeu şi Cuvântul Lui. Aşa de sigur cum Dumnezeu a făcut prin explozia Reformei o breşă puternică în împărăţia întunericului, la fel de sigur o face El acum la desăvârşirea Bisericii Sale, care a rezultat din Reformă şi trăieşte mereu o nouă înviorare şi continuare duhovnicească. Cine a studiat istoria bisericii, ştie cum au fost aduse în epoci diferite anumite adevăruri şi puse pe sfeşnic. Acum ele toate trebuie vestite echilibrat ca o Evanghelie plină, pentru ca lucrarea parţială să se reverse în desăvârşire. Ca misionar, care din 1964 am călătorit în peste 90 de ţări şi am predicat la congrese în aproape toate denominaţiunile, simt consideraţie faţă de fiecare credinţă şi religie. La expunerile mele au luat parte oameni din toate rasele şi cu concepţii diferite despre lume. În Africa de Sud am putut vorbi odată ca protestant chiar într-o biserică catolică plină cu peste o mie de oameni. Pentru că eu simt aşa de adânc împreună cu semenii mei, a trebuit să divulg cea mai mare înşelătorie religioasă care există pe pământ. Fiecare om are dreptul să cunoască adevărul. Noi nu mai trăim în timpul în care numai primarul, preotul şi învăţătorul puteau citi, şi nici în epoca milenară în care biserica a avut grijă ca Biblia să nu ajungă în mâinile poporului, ci într-un timp în care fiecare se poate informa despre tot. De ce să nu înceapă şi în acest domeniu cercetarea atât de necesară? În această prezentare scurtă a putut fi amintit şi atins esenţialul.

1

Este vorba despre fiecare personal şi destinaţia lui după moarte. Omul este creat într-adevăr pentru viaţă, aşa de sigur cum există o viaţă după moarte, chiar dacă unii nu vor să creadă. Dar macazul trebuie să-l pună fiecare corect, dacă vrea să ajungă la ţintă. Din traducerile pe care le am la dispoziţie, am folosit în cea mai mare parte cea de dr. Hermann Menge (pentru traducerea română, traducerea Cornilescu). Fie ca această broşură să le fie tuturor cititorilor o binecuvântare şi să-i aducă de pe drumul cel larg care conduce la pierzare, pe calea îngustă care duce la viaţa veşnică. Doresc ca fiecare să recunoască adevărul, să fie pătruns de acesta şi eliberat astfel de orice rătăcire. Mântuirea trebuie să i-o încredinţăm numai lui Dumnezeu, nu unui om. Krefeld, iulie 1986 Autorul

INTRODUCERE
În această prezentare noi ne referim mai ales la cartea lui Daniel şi la Apocalipsa. Până în trecutul apropiat, chiar şi cei mai recunoscuţi cărturari internaţionali nu puteau face ceva cu conţinutul acestor două cărţi profetice. Ei stăteau tot timpul înaintea unor probleme nedezlegate, pentru că nu erau în stare să descifreze limba simbolică folosită în aceste cărţi. Ceea ce a fost scris pe baza inspiraţiei directe, poate fi desluşit şi înţeles numai printr-o descoperire deosebită de sus. Aici nu are voie duhul omenesc să cerceteze în mod filozofic, aici trebuie ca Duhul lui Dumnezeu să lumineze şi să descopere lucrurile pecetluite (1 Cor. 2.10-13). Pentru că timpul pentru partea profetică nu sosise încă, s-au scris cunoştinţe proprii după înţelegerea fiecăruia. Profeţia biblică nu poate fi tâlcuită, ea trebuie recunoscută şi privită în împlinirea ei. Evenimentele escatologice din timpul sfârşitului au fost prezise prin ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu. Dumnezeu a permis să fie scrise dinainte amândouă, istoria omenirii şi istoria mântuirii. Ceea ce au spus până acum diferiţi tâlcuitori ai Bibliei, nu se potriveşte, după cum vom vedea, cu răspunsul clar al împlinirii lui Dumnezeu. Cine zice că ştie ceva, ar trebui să se gândească, că fiecare cunoştinţă trebuie să corespundă cu mărturia întreagă a Sfintei Scripturi şi trebuie să fie în acord cu aceasta. Ceea ce se spune despre o temă este numai atunci corect când şi ultimelor întrebări aferente le este dat un răspuns fără echivoc şi satisfăcător. Nu pentru că noi am citit Biblia mai profund, ci pentru că acum este timpul în care tainele lui Dumnezeu sunt descoperite, de aceea DOMNUL a deschis copiilor Săi mintea pentru partea profetică din Scriptură. Fără nici o îndoială noi

2

trăim acum în ultima perioadă din istoria mântuirii. Cu această constatare nu vrem să provocăm panică sau frică de sfârşitul lumii, însă dorim să producem o trezire la realitate. Acum este vorba despre accentuarea Cuvântului profetic, care nu are voie să fie neglijat, după partea evanghelistică şi de învăţătură. Proorocului Daniel i-a fost poruncit: „Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea , până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte.” (cap. 12.4). Pecetluirea acestui conţinut important nu trebuia să rămână tot timpul aşa, ci numai până la vremea sfârşitului. Despre „vremea sfârşitului”, adică „zilele din urmă”, este vorba atât în Vechiul cât şi în Noul Testament de repetate ori. În Daniel 8, 17+19 se spune: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului…Iată îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului.” Ceea ce era ascuns şi pecetluit până nu demult, şi prin urmare nu putea fi înţeles, este acum descoperit. Desigur că după citirea acestei prezentări, mulţi vor înţelege mai bine cartea lui Daniel şi Apocalipsa. Proorocul Daniel nu a tâlcuit vedeniile în care au fost vestite anumite desfăşurări şi evenimente prin simboluri, ci lui i-a fost trimis îngerul Gavril care i-a explicat ce vedea. Daniel mărturiseşte despre el: „El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine, şi mi-a zis: ‚Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti prea iubit şi scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!’” (cap. 9, 2223) Ca şi atunci, este vorba şi astăzi despre o lămurire şi o deschidere a minţii, dar şi despre rugăciunea în care să se exprime dorinţa adâncă din inimă, pentru a primi claritate de la Dumnezeu. Cheia pentru aceasta se află în porunca: „Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!” Cine nesocoteşte Cuvântul, merge în rătăcire chiar dacă ar pretinde că a primit o descoperire. Dumnezeu este legat de Cuvântul Lui; El face totul conform Cuvântului Său. În cap. 10,21 citim: „Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului.” Mai mult nu vrem şi nici nu avem nevoie. Dar noi vrem să aflăm ce este scris în cartea aceasta a adevărului. Ioan la fel a fost vizitat de un înger, când se afla pe insula Patmos. Acest eveniment este descris în Apoc. 1,1: „Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând prin îngerul Său, la robul Său Ioan.” După ce el a văzut aceste vedenii şi desfăşurări în tablouri, mărturiseşte în cap 22, 8-9: „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului, care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: `Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine, şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.`” Mulţumirea şi închinarea Îi revin numai lui Dumnezeu singur, chiar şi

3

atunci când El trimite un înger sau un mesager. El are mesageri cereşti şi pământeşti, prin care El poate vorbi şi lucra (Evrei 1,7). Pentru o însărcinare deosebită din istoria mântuirii, este nevoie de o chemare profetică-apostolică directă. Cine posedă doar o însărcinare închipuită, îi va lega pe oameni de persoana şi învăţătura sa, ca urmaşi ai săi. Cine este însă însărcinat de Dumnezeu, va vorbi Cuvântul lui Dumnezeu şi îi va aduce pe oameni în legătură cu Dumnezeu. Astfel de bărbaţi ai lui Dumnezeu pregătesc calea DOMNULUI şi în acelaşi timp poporului Său, dând la o parte orice piedică spirituală (Isa. 62,10). Astfel oamenii devin cu adevărat ucenici şi prin aceasta urmaşi ai lui Isus Hristos. Gândul acesta ne aduce aminte de proorocia din Maleahi 3,1: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea.” Ea s-a împlinit cu Ioan Botezătorul, care a fost trimis înaintea DOMNULUI (Mat. 11,10). În Apoc. 22,6 citim: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi DOMNUL, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile, care au să se întâmple în curând.” La urmă vorbeşte însuşi DOMNUL: „Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici.” (vers. 16). Întotdeauna când se întâmplă evenimente de importanţă în istoria mântuirii, Dumnezeu trimite un înger sau un prooroc. „Nu, DOMNUL Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.” (Amos 3,7). Aşa a fost, de exemplu, vestită naşterea lui Ioan Botezătorul de un înger (Luca 1,13). Pe plaiurile Bethleemului, păstorii au auzit cântând cetele cereşti şi din gura îngerului se vestea despre naşterea Mântuitorului: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o bucurie pentru tot norodul: Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, DOMNUL” (Luca 2,10-11). Şi deschiderea peceţilor a fost vestită într-un mod supranatural.

HRISTOS ŞI ANTIHRISTUL
În lupta pentru claritate la această temă importantă despre Antihrist, trebuie să ne întoarcem nepărtinitori spre Cuvântul lui Dumnezeu şi să luminăm această persoană tainică cu Scriptura. Diferite păreri omeneşti există, după cum am amintit, de mult timp. Noi avem însă dreptul la un răspuns infailibil şi incontestabil, şi acesta ne poate fi dat numai prin Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Toate mărturiile din Sfânta Scriptură sunt, în sinea lor şi în legătură unele cu altele, dovada pentru adevărul lui Dumnezeu. Creaţiunea mărturiseşte despre Creatorul ei. Cine îl tăgăduieşte pe El, ar trebui să tăgăduiască şi existenţa universului maiestos. Răscumpăraţii sunt dovada vie a Răscumpărătorului. Divinitatea nu trebuie dovedită de oameni, ea este o realitate adevărată, dovedită.

4

Aceasta se potriveşte pentru fiecare temă şi fiecare domeniu din Sfânta Scriptură. Tema complexă despre Antihrist este una din cele mai grele care există în domeniul religios. Pe primul loc stă taina Dumnezeirii lui Isus Hristos, iar a doua este persoana tainică a Antihristului. Amândouă sunt pentru cei mai mulţi oameni o enigmă, în ambele cazuri părerile se despart foarte mult. Nu există nici o catedră pe pământ, nici un profesor care ar putea da o explicaţie temeinică despre aceasta. Teologia tradiţională se află în cazul acesta într-o încurcătură totală, ea posedă doar explicaţii care corespund cu direcţia bisericii respective. După cum a fost deja citat din proorocul Daniel, această carte tainică trebuia să rămână închisă şi pecetluită până în vremea sfârşitului. În Apoc. 5,1 aflăm despre o carte pecetluită în Noul Testament. Întrebarea sună: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Ioan, care a urmărit desfăşurarea, a primit răspunsul: „Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.” (Apoc. 5,5). În această prezentare nu ne putem ocupa mai detaliat de deschiderea şi însemnătatea peceţilor şi să descriem conţinutul acestora. Aici este vorba despre tema de faţă şi însemnătatea simbolurilor în această legătură, simboluri cu care ne întâlnim mereu. În profeţie avem de-a face cu tablouri, asemănător cu vorbirea în pilde a DOMNULUI, care ascund în sinea lor înţelesul propriu-zis. Aici este vorba despre animale, capete, coarne, icoana fiarei, semnul fiarei, numărul fiarei, şi chiar despre o curvă care călăreşte pe fiară, etc. Noi vom urmări cu ajutorul Sfintei Scripturi însemnătatea acestor simboluri. Sistemul anticreştin este multilateral şi s-a dezvoltat paralel în timpul celor aproape două mii de ani din istoria mântuirii. Sfânta Scriptură ne arată aceasta în diferite legături. Pavel numeşte această persoană cu multe titluri. El a fost în stare să-l descrie exact, cu o privire profetică adâncă. Apostolul scrie avertizând: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte `Dumnezeu` sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care DOMNUL Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.” (2 Tes. 2, 3-10). Următoarele comparaţii ne vor clarifica unele caracteristici ale Antihristului:

5

Hristos a venit în Numele Tatălui (Ioan 5, 43a); imitatorul vine în numele lui propriu (Ioan 5, 43b). Hristos s-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte (Fil. 2,8); fiul pierzării se înalţă mai presus de toate (2 Tes. 2,4) Hristos a fost dispreţuit şi părăsit de oameni (Isa. 53,3); Antihristul se lasă sărbătorit şi onorat (Apoc. 13,8). Hristos este Proorocul adevărat (Deut. 18, 15-18; Fap. 3,22-23); Antihristul este proorocul mincinos (Apoc. 16,13; 20,10) Hristos a mărturisit despre adevăr (Ioan 18,37); cel rău aruncă adevărul la pământ (Dan. 8,12). Hristos a venit să împlinească voia lui Dumnezeu (Evrei 10, 7-10); Antihristul va face voia lui (Dan. 11,36). Hristos a venit să-I mântuiască pe cei pierduţi (Luca 19,10); Antihristul se ridică pentru a-i nimici pe sfinţi (Dan. 8,24). Hristos a împlinit Legea lui Dumnezeu (Mat. 5,17); cel rău este nelegiuit (2Tes 2,8; Dan. 7,25a). Hristos a fost numit Fiul lui Dumnezeu (Luca 1,35); Antihrist este fiul pierzării (2 Tes. 2,3). Hristos este taina evlaviei (1 Tim 3,16); Antihristul este taina fărădelegii (2 Tes. 2,7). Comparaţiile, cu care am mai putea continua, sunt necesare pentru a putea vedea această persoană în faţa ochilor. În prezentarea aceasta va apare mai clar ca niciodată contrastul dintre Hristos şi Antihrist, astfel ca, oricine vrea, să-l poată recunoaşte. În Daniel, în epistolele apostolilor şi Apocalipsa întâlnim diferite denumiri, dar care descriu aceeaşi persoană sau acelaşi sistem în multitudinea aspectelor lui.

ÎNCEPUTUL
Antihristul este o persoană tainică, fără îndoială. Aşa cum Hristos, Cel Adevărat, poate fi recunoscut numai prin descoperire de sus, aşa de sigur poate fi

6

recunoscut Antihristul numai prin lumină de sus. Aşa cum Hristos este descoperirea lui Dumnezeu în trup omenesc, la fel va fi şi Antihristul în vremea apariţiei sale directe, manifestarea personificată a lui Satana într-un om. Satana sigur nu este un ateu, el crede în Dumnezeu şi tremură (Iac. 2,19). Reprezentantul lui pe pământ calcă în toate pe urmele lui. În exterior avem de-a face cu un om foarte smerit care foloseşte chiar şi texte biblice, cum a făcut-o Satana la ispitirea lui Isus. Atât Hristos cât şi Antihristul au o preistorie lungă; amândoi au originea lor în ceruri. Dacă cercetăm urmele lor în trecut, putem constata uşor, că Hristos te duce înapoi la Dumnezeu, iar Antihristul la Satana. Hristos reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu cu lumină şi viaţă, Antihristul împărăţia lui Satana cu întuneric şi moarte. Amândoi sunt reprezentaţi pe pământ, amândoi în acelaşi timp ascunşi şi descoperiţi. După cum am spus deja, noi găsim despre amândoi o descriere exactă în Sfânta Scriptură. De la începutul timpului a fost anunţat şi descris atât Hristos cât şi Antihristul în simboluri şi tablouri. Amândoi reprezintă o împărăţie. Amândoi pretind un tron – cu deosebirea că unul este Dumnezeu şi celălalt se lasă onorat ca şi cum ar fi Dumnezeu. Lumină şi întuneric, ziuă şi noapte, viaţă şi moarte, mărturisesc de la început despre două fiinţe şi domenii diferite. Noi vedem două linii de la Cain şi Abel, până la Isus şi Iuda, iar la sfârşit cu Hristos şi Antihristul. Hristos ne este descris cu diferite denumiri care îl prezintă într-o legătură cu slujbele Sale multiple: Fiul lui Dumnezeu, Fiul omului, Fiul lui David, Mielul lui Dumnezeu, Mijlocitor, Avocat, Împărat, Mare Preot, Prooroc etc. Şi Antihristul, după cum am amintit, este numit într-o anumită legătură cu titluri diferite: ca „proorocul mincinos”, „nelegiuitul”, „împotrivitorul”, etc. Cine cunoaşte Sfânta Scriptură nu-i va fi greu să afle că toate însuşirile şi atributele lui Dumnezeu se potrivesc lui Hristos sută la sută şi acelea ale lui Satana, lui Antihrist.

ANTI=ÎMPOTRIVĂ
Cheia pentru o cunoaştere corectă, ca să găsim urma acestei persoane tainice, se află în cuvântul anti. După cum îi este fiecăruia cunoscut, anti înseamnă „împotrivă”. Antihristul este deci împotrivitorul – duşmanul lui Hristos. Înşelăciunea constă însă tocmai în faptul că această persoană se referă şi vorbeşte despre Hristos, dar toate învăţăturile lui şi întreaga sa practică sunt în contradicţie cu El şi cu Cuvântul Lui. El vorbeşte despre Hristos, dar îi leagă de persoana sa pe urmaşii săi, pe care îi numeşte din perspectiva sa „credincioşi”. Ei cred cuvântul lui, nu Cuvântul lui Hristos. Semnalmentul deosebit al Antihristului constă în faptul că el este „mincinosul” şi este una cu învăţăturile lui care sunt numai din minciuni – în

7

contradicţie cu Hristos care este adevărul şi învăţăturile Lui sunt numai adevăruri. Antihristul înlocuieşte fiecare învăţătură a lui Hristos cu propria sa învăţătură. O minciună este un adevăr redat invers. Aşa cum s-a folosit Satana deja în grădina Eden de Cuvânt, aşa se foloseşte şi Antihristul de Cuvântul lui Dumnezeu, cu şiretlic şi perfidie pentru a-i ispiti pe cei sfinţi într-un mod evlavios. Dar la o cercetare mai amănunţită, se constată că absolut nimic din ceea ce învaţă el nu corespunde cu Cuvântul original a lui Dumnezeu. Cine este şi lucrează împotriva Cuvântului, acela este împotriva lui Hristos, deci „anti-Hrist”, căci Hristos este Cuvântul – Logosul. Despre Antihrist auzim deja în creştinismul primar. Ioan l-a amintit de mai multe ori în epistolele sale. El scrie despre Antihrist, arătând spre timpul nostru: „Copilaşilor, este ceasul de pe urmă. Şi după cum aţi auzit că are să vină antihrist…” Este de remarcat faptul că Ioan vorbeşte o dată despre venirea Antihristului la singular, referindu-se la zilele din urmă, adică la timpul sfârşitului, dar amintind în acelaşi timp de mai mulţi antihrişti care s-au ridicat deja atunci: „ să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2,18). Nu era vorba despre oameni care l-au refuzat pe Hristos, ci despre acei care îl prezentau în contradicţie cu Cuvântul, răstălmăcindu-l. Fraţii mincinoşi despre care a scris Pavel, „hristoşii” mincinoşi despre care a vorbit Isus, sunt unşii falşi care deja de la început au deviat de la Cuvântul proorocilor şi apostolilor, prezentând alte păreri şi învăţături. În mod deosebit se remarcase atunci vorbitorul Nicolae amintit în Biblie. Urmaşii lui au fost „nicolaiţii”. El a adunat în jurul său oameni creduli şi a vestit faptele lui proprii, în loc de singura credinţă prin care este mântuit omul. DOMNUL le spune copiilor Săi cuvinte de laudă în prima epistolă trimisă prin îngerul Bisericii: „Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor” (Apoc. 2,6). În epistola a treia, această direcţie nebiblică, în care laicii erau dominaţi de o preoţime autonumită, ajunsese la o poziţie solidă. Astfel mustrarea: „Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor” (Apoc. 2,15). După cum grâul şi neghina cresc pe acelaşi câmp, aşa se află cei adevăraţi şi cei falşi pe acelaşi teren al creştinismului. Totul a început cu învăţăturile neadevărate prezentate şi crezute sub influenţa duhurilor anticreştine. Mai târziu, în sistemul anticreştin, din acestea au fost făcute dogme. Încoronarea lor va fi la urmă în însuşi Antihristul. Pavel, care poseda privirea profetică, scrie: „Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită, şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale DOMNULUI nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, şi nu ştie nimic.” (1 Tim. 6,3-4a). Apostolul a ştiut că vestirea lui este de origine divină, pentru că el o primise prin descoperirea lui Isus Hristos (Gal. 1,12). El nu se apăra pe sine şi învăţăturile lui, ci Evanghelia lui Isus Hristos – mesajul de mântuire curat al lui Dumnezeu. În 2 Tim. 1, 13-14 el le cere lucrătorilor săi să se ţină de învăţătura

8

sănătoasă: „Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus. Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat, păzeşte-l prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi.” În decursul istoriei bisericii s-au ridicat mulţi învăţători şi prooroci mincinoşi, aşa cum s-a vestit deja în 2 Pet. 2,1: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.” Denumirea „prooroci mincinoşi” este scrisă aici iarăşi la plural. Inspiraţi de duhul anticreştin, se dezvoltă o biserică pe lângă Biserica adevărată. Învăţătorii autodenumiţi, proorocii mincinoşi şi apostolii falşi nu predicau învăţătura lui Hristos, ci cunoştinţe proprii. Ei atrăgeau oamenii neîntemeiaţi în Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-i urmaşii lor. La sfârşit se vor uni toate însuşirile şi caracteristicile sistemului anticreştin sub un singur cap. De aceea este scris despre el în Apocalipsa ca fiind proorocul mincinos. Aşa cum proorocii adevăraţi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl primeau ca „AŞA VORBEŞTE DOMNUL”, tot aşa pretinde proorocul mincinos că este glasul lui Dumnezeu pe pământ. Dar învăţătura lui nu are nimic comun cu Cuvântul adevărat. El este proorocul învăţăturii false şi din cauza aceasta numit prooroc mincinos. Cine vesteşte ceea ce este în contradicţie cu proorocii adevăraţi, este el însuşi un prooroc mincinos. Un învăţător fals este acela care învaţă altfel decât învăţătorii rânduiţi de Dumnezeu din Biserica primară. Printr-o comparaţie putem observa uşor că astăzi este predicat un alt Isus şi este prezentată o altă Evanghelie decât în creştinismul primar (2 Cor. 11,4). Falsul este prezentat ca fiind corect, iar adevărul ca fals. Fără ca oamenii să-şi dea seama, în decursul veacurilor au fost introduse învăţături greşite care n-au nimic comun cu învăţătura şi practica primilor creştini. Dar cine mai cercetează astăzi Scriptura ca să verifice dacă învăţăturile predicate corespund cu adevărul? Pavel a spus: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî printre voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor.” (Fap. 20, 29-30). Cuvintele mieroase sunt înconjurate de un ceremonial bine învăţat. Masele neştiutoare sunt impresionate şi cred că aceasta a fost introdusă de Hristos. Ei văd starea exterioară de miel şi nu pătrund în falsificarea care îi pândeşte, pentru că ei nu cunosc Cuvântul. Isus a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu” (Ioan 10, 27). Glasul Lui este şi rămâne în veci Cuvântul Său. După cum am amintit, un prooroc mincinos este recunoscut prin faptul că el nu predică Cuvântul proorocilor adevăraţi, un apostol mincinos prin faptul că nu vesteşte învăţătura biblică – apostolică (Apoc. 2,2), Antihristul prin faptul că el învaţă fals despre Hristos, şi nici nu se gândeşte să împlinească ce a poruncit

9

Hristos. El se recunoaşte verbal pentru Hristos, dar este încurcat adânc în superstiţii, până la chemarea morţilor, ceea ce este spiritism. Cât de serioase sunt cuvintele: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Gal. 1,8). Cine îl vede pe Antihrist ca un dictator mondial în sensul unui tiran politic, va fi surprins. Pavel scrie că Satana va face prin el în ultima fază „tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase” (2 Tes. 2). Acest om nu va face semne şi minuni biblice, aşa cum s-a întâmplat în slujba lui Isus Hristos şi a apostolilor, prin puterea lui Dumnezeu. În schimb el este un maestru în înşelătorie. Ceea ce nu ar putea realiza nimeni, reuşeşte el prin politica religioasă. Sunt semne mincinoase care sunt în contradicţie cu adevărul. El ştie să umble cu minciuna într-un mod evlavios şi să-i ispitească pe toţi aceia care cred evanghelia lui mincinoasă; el poate vorbi cu bărbaţi de stat şi demnitari bisericeşti în egală măsură. El are cei mai buni consilieri din lume, este cel mai informat om din lume, la el vin toţi din toate lagărele. Rolul său de mijlocitor este luat în seamă de toate formaţiunile politice adverse. El este cea mai înaltă autoritate religioasă care există pe pământ şi, aşa cum susţine el, şi cea mai înaltă instanţă juridică. Antihristul nu va trăi niciodată o ascultare de rugăciune, nicicând nu va umbla un şchiop prin el, nu va vedea vreun orb sau să audă un surd, ca în timpul lui Hristos. Dar totuşi toată lumea îl va onora şi i se vor închina: „…pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.” (2 Tes. 2, 10-12). Să ne gândim: Antihristul este după nume un creştin, dar de fapt este împotriva lui Hristos. El vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu, dar îşi construieşte propria lui împărăţie în care domneşte.

ORIGINEA LUI
Ca să înţelegem mai bine tactica şi însuşirea Antihristul, trebuie să ne ocupăm mai întâi de Satana. Poate sună cam ciudat, dar vom arăta paralela între el şi Antihrist. În Ez. 28, 12-15 stă scris: „Aşa vorbeşte DOMNUL Dumnezeu: ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, în grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit de tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu

10

aripile întinse; te pusesem pe muntele sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.” Aici este vorba despre Lucifer, pe care Dumnezeu l-a creat ca o căpetenie îngerească. Ca creatură a lui Dumnezeu, el era desăvârşit, dar era înzestrat cu o voinţă liberă ca şi noi. Din păcate, el a folosit această libertate pentru a se ridica împotriva lui Dumnezeu, înălţându-se. Acelaşi lucru este spus despre reprezentantul său care se ridică peste tot. Pentru că Satana nu este atotştiutor, el nu a putut să prevadă ce urmări va atrage după sine împotrivirea sa. Aşa este cu Antihristul care trebuie să-şi preia rolul său. Sfârşitul lui îi este ascuns; el ştie multe, dar nu totul. După cum ne-a fost spus, Satana se afla în grădina Eden. Acolo el s-a folosit mai târziu, după căderea sa, de şarpe, prin care el i-a amăgit pe primii oameni aducându-i la neascultare şi astfel la încălcarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cu întrebarea: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” el a semănat în ei îndoială faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Acelaşi lucru îl face reprezentantul lui pe pământ. Astfel a căzut întreaga omenire de la început sub influenţa celui rău, care constă întotdeauna în faptul de a pune Cuvântul lui Dumnezeu sub semnul întrebării. A început cu necredinţa, căreia i-a urmat apoi neascultarea şi la sfârşit încălcarea. Aşa s-a ajuns la căderea în păcat, în care am fost atraşi toţi. Fiecare a dat greş şi s-a făcut vinovat, căci şi noi am fi procedat exact ca Adam şi Eva. Satana nu numai că a fost aruncat jos când s-a răzvrătit, dar el a adus şi nenorocirea asupra întregii omeniri. Dar deja imediat după căderea în păcat, DOMNUL a anunţat venirea răscumpărătorului, atunci când a vorbit despre sămânţa care va veni prin femeie pentru a zdrobi capul şarpelui (Gen. 3,15). Din cauza aceasta Isus a numit-o pe Maria întotdeauna „femeie”, niciodată „mamă”. El a fost sămânţa lui Dumnezeu în care Cuvântul făgăduit a devenit realitate. Sămânţa dumnezeiască este pe de-o parte Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8,11); sămânţa bună sunt pe de altă parte fii împărăţiei lui Dumnezeu (Mat. 13,38). Ei îşi au originea în sămânţa dumnezeiască şi formează astfel un neam dumnezeiesc (1 Pet. 2,9; Fap. 17,29). În proorocul Isaia găsim descrisă căderea lui Satana: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: `Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” (Isa. 14, 12-14). În intenţiile lui nu s-a schimbat nimic până astăzi. Deja din grădina Eden, el a încercat să domnească asupra oamenilor pentru a-şi realiza planul. Atunci el l-a ţinut posedat pe împăratul din Tir, în care găsim un exemplu pentru pretenţia la putere omenească-drăcească. Dumnezeu i-a vorbit prin proorocii Săi: „Pentru că ţi s-a îngâmfat inima şi ai zis: `Eu sunt Dumnezeu, şi şed pe scaunul

11

de domnie a lui Dumnezeu în mijlocul mărilor`, măcar că nu eşti decât un om şi nu eşti Dumnezeu, măcar că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu…” (Ez. 28, 2). Este foarte ciudat, că un om îşi dă ifose ca şi când ar fi Dumnezeu. Dar acesta nu este omul, ci Satana în el, care este numit dumnezeul şi stăpânitorul aceste lumi (2 Cor. 4, 4). Satana a pretins chiar de la DOMNUL nostru, să îngenuncheze şi să i se închine. Pentru aceasta el I-a oferit bogăţia lumii (Mat. 4, 8-12). Acela care-l reprezintă aici pe pământ, trebuie să poarte aceleaşi semnalmente; bogăţia şi închinarea nu trebuie să lipsească. El îşi dă ifose ca şi când ar fi Dumnezeu, deci îl imită pe Hristos, dar posedă însuşirile Satanei care vroia să fie ca Dumnezeu. El primeşte bogăţiile oferite. Mai departe este scris: „… prin înţelepciunea şi priceperea ta ţi-ai făcut avere, şi ţi-ai grămădit aur şi argint în visteriile tale; prin marea ta înţelepciune şi prin negoţul tău ţi-ai mărit bogăţiile, şi prin bogăţiile tale inima ţi s-a îngâmfat foarte mult.” (Ez. 28, 4-5). Şi acest semnalment vizibil, pământesc este un semn pentru Satana, deci şi pentru locţiitorul lui pe care îl domină. Până astăzi nu s-a schimbat încă nimic. Cine nu ştie unde se află bogăţiile în visterii? Cine nu a auzit încă despre bogăţia inestimabilă, despre tot aurul, argintul, pietrele scumpe, etc.? „Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie, şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu…” (vers. 16). De când face Satana negoţ? În descrierea aceasta citim succesiv despre Satana şi domnitorul pământesc în care el s-a întrupat. Satana este o fiinţă spirituală şi necesită un trup fizic pe care îl domină, pentru a-şi exercita puterea. Noi trebuie să reţinem deci descrierea în ansamblu a lui Satana şi semnalmentele lui diferite, pentru că le vom întâlni deseori când este vorba despre reprezentantul lui de pe pământ. Foarte important este că el se prezintă ca înger al luminii şi reprezentanţii lui, până la ultimul, în care se întrupează personal, apar tot ca îngeri. Apostolul Pavel a recunoscut aceasta şi a scris: „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.” (2 Cor. 11, 13-15).

DESCOPERIREA TAINELOR
După cum am aminti deja, proorocul Daniel a văzut dinainte în simboluri evenimentele importante din timpul de sfârşit. El a mărturisit înaintea împăratului: „Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.” (cap. 2, 28). Poporul lui Dumnezeu este acum ca şi atunci cel mai bine informat. Ceea ce a spus DOMNUL în Mat.23, 24 mai este valabil şi astăzi: „De aceea, iată vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari.” În timp ce politicienii sunt nevoiţi să se bazeze

12

pe presupuneri, credincioşii recunosc semnele timpului cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Ei înţeleg că noi trăim într-un timp profetic. Ei pot rândui corect tot ce-au văzut proorocii şi apostolii în vedenii şi ce-au scris aceştia prin inspiraţia Duhului. Cuvântul lui Dumnezeu a fost trimis întotdeauna la prooroci, niciodată la teologi. Dar fiecare prooroc şi apostol adevărat va recunoaşte: „Însă dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii” (Dan. 2, 30). În rugăciunea lui, Daniel l-a lăudat pe DOMNUL şi a spus: „El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric, şi la El locuieşte lumina.” (ver. 21, 22). Prima dată Daniel a văzut un chip mare, aşa cum i-a fost arătat împăratului Nebucadneţar înainte într-un vis. El îl descrie în felul următor: „Chipul acesta era foarte mare, şi de o strălucire nemaipomenită… Capul chipului acesta era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fer; picioarele, parte de fer, şi parte de lut.” (cap. 2, 31-33). Acest chip reprezenta evident o persoană, pentru că sunt amintite pieptul, braţele, pântecele, coapsele, fluierele picioarelor şi picioarele. Totodată ne sunt simbolizate prin acesta cele patru imperii mondiale care s-au succedat unul după altul. De la ver. 37-45 el explică însemnătatea celor patru împărăţii mari mondiale, care sunt cunoscute istoric: Împărăţia babiloniană reprezentată prin capul de aur, a dominat din 606 – 538 î.Hr.; împărăţia mezilor şi perşilor este simbolizată prin pieptul şi braţele de argint şi a dominat din 538 - 330 î.Hr.; Împărăţia greacă sub domnia lui Alexandru cel Mare simbolizată prin pântecele şi coapsele de aramă, a venit la putere în anul 330 şi durat până în anul 30 î.Hr.; de atunci a preluat domnia Împărăţia romană; va dura până la sfârşit. Acelaşi prooroc a văzut în capitolul 7 cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare a popoarelor, din care au ieşit cele patru fiare puternice. Cea dintâi semăna cu un leu, a doua cu un urs, a treia cu un pardos. A patra fiară nu este arătată de aproape, ci este descrisă după cum urmează: „După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma, şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne.” (Dan. 7, 7). Aceste patru fiare care ies din marea popoarelor, simbolizează cele patru împărăţii, dar întotdeauna şi pe conducătorul principal al acestora. Noi nu vrem să ne ocupăm în detaliu de primele trei împărăţii, ci să primim claritate asupra fiarei a patra, care este importantă pentru noi (versetul 19). Daniel a primit următoarea informaţie: „fiara a patra este a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi îl va zdrobi” (vers. 23). A patra fiară – Împărăţia romană, va sfâşia tot

13

pământul şi-l va călca în picioare conform proorociei biblice. Aceasta este „AŞA VORBEŞTE DOMNUL” în Cuvântul Său. Ioan a văzut aceeaşi fiară cu zece coarne, la fel ridicându-se din marea popoarelor. Fiara mai avea şapte capete şi pe aceste şapte capete avea nume de hulă. Pe coarnele ei erau zece cununi împărăteşti (Apoc. 13, 1). Aceasta corespunde cu ceea ce este scris în Daniel 7: „Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi” (vers. 24). Primele trei fiare, respectiv împărăţii, pe care le-a văzut Daniel, se află din nou în Apoc. 13, 2 şi sunt integrate în a patra: „Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu.” Mai departe se spune că Satana însuşi pune la dispoziţia ultimei împărăţii de pe pământ tronul şi puterea lui: „Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată.” (Apoc. 13, 2-3). Cine este balaurul care dă împărăţiei mondiale puterea şi scaunul de domnie, aflăm în Apoc. 12, 9: „şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi numit Diavolul şi Satana…” Ultima împărăţia mondială stă sub influenţa directă a lui Satana, după cum vom constata imediat, şi din aceasta va ieşi Antihristul.

TRUFIA
Proorocul Daniel a văzut dinainte apogeul puterii exercitate prin Antihrist. În cap. 7 i-a fost arătată fiara cu zece coarne din care va ieşi el. El relatează: „M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor…Şi cornul acesta avea nişte ochi ca de om, şi o gură, care vorbea cu trufie” (vers. 8). Din ultima împărăţie va ieşi o personalitate, un bărbat, al cărui cuvânt va fi acceptat de toţi conducătorii religioşi şi politici. În această legătură citim ce este scris în Apoc. 13, 5: „i s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni”. Aceştia sunt exact trei ani şi jumătate din necazul cel mare care vor mai veni asupra poporului Israel. Daniel relatează în cap. 9, 27 că acest domnitor va încheia cu poporul Israel un legământ de o săptămână. Aceasta înseamnă recunoaşterea Israelului prin relaţii diplomatice. Aşa cum o săptămână are şapte zile, tot aşa săptămâna durează şapte ani. „La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunii idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” Aceasta se va întâmpla la sfârşit, chiar înainte de începutul Împărăţiei de pace de o mie de ani a lui Dumnezeu. Cât de mult se va ridica acest corn şi cine se ascunde în spatele acestei puteri, reiese clar din Dan. 8, 10: „S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea acesta şi din stele, şi le-a călcat în picioare.” Un eveniment asemănător întâlnim în Apoc. 12 unde Satana în chip de balaur trage

14

după el a treia parte din stelele cerului. Noi recunoaştem că aici este vorba din nou despre împotrivitorul lui Dumnezeu care a vrut să fie deopotrivă cu Dumnezeu şi a fost aruncat jos. Antihristul, „superomul” lui Satana, se înalţă deasupra tuturor conform 2 Tes. 2,4 „Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Creştinii credincioşi sunt denumiţi Templul lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Dar aşa cum Templul a devenit atunci o peşteră de tâlhari, tot aşa a decăzut creştinismul de la Dumnezeu. În acest creştinism decăzut, care ar fi trebuit să fie de fapt locuinţa lui Dumnezeu, s-a aşezat Antihristul. El se lasă slăvit ca şi cum ar fi Dumnezeu, pretinde chiar infailibilitatea şi se lasă numit cu denumirea „Sfântul părinte” care I se cuvine singurului Dumnezeu, Tatălui nostru sfânt din ceruri (Mat. 23, 9). Aşa cum este spus în Daniel 7, 25 el va „rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme”. Acest text biblic clarifică faptul că necazul cel mare exact stabilit, de trei ani şi jumătate, se referă numai la iudei. În această legătură este scris despre schimbarea „vremilor” şi a „legii”; Biserica noutestamentară nu a fost obligată la acestea. Acolo este vorba despre iudei, de aceea îngerul i-a spus lui Daniel: „Acum vino să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.” (cap. 10,14) În Daniel 11, 31b ne este spus cum va reuşi Antihristul să-i atragă pe oameni de partea sa: „Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.” Antihristul nu este un dictator politic care să ridice lumea împotriva sa, ci după cum am amintit deja, el este o autoritate recunoscută pe plan mondial de toţi conducătorii politici şi religioşi. „El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi (să ne gândim că balaurul i-a dat puterea şi scaunul lui de domnie); el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi” (Dan 8, 24-25). Preşedintele S.U.A. şi al Rusiei au numai o influenţă limitată. Dar acest bărbat posedă puterea globală – el se manifestă religios şi face în acelaşi timp politică mondială. Antihristul va avea în timpul domniei sale de groază însuşirea unei fiare care va rosti vorbe de hule împotriva lui Dumnezeu, aşa cum este scris: „Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-i hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer.” (Apoc. 13,6). În vremea aceea, gloata răscumpăraţilor va ocupa deja locaşurile cereşti. În Ioan 14, 2-4 DOMNUL le-a făgăduit copiilor Săi: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Toţi cei ce îl aşteaptă pe Hristos,

15

vor fi luaţi înainte de mânia judecăţii (1 Tes. 5, 9), cum o descrie Pavel în 1 Tes. 4, 13-17. În timp ce pe pământ va fi necazul cel mare, răscumpăraţii se vor afla în slavă. Ioan a văzut gloata biruitorilor la marea de sticlă. El mărturiseşte: „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei.” (Apoc. 15, 2). Gloata biruitorilor va fi formată din oameni care au ieşit biruitori asupra chipului fiarei şi a numărului numelui ei. Despre aceasta vom scrie mai detailat.

SEMNALMENTE DEOSEBITE
Proorocul Daniel ne mai dă şi alte semnalmente ale acestui bărbat, ce nu pot fi trecute cu vederea şi care este numit şi împărat. Dacă ne gândim bine, palatul lui împărătesc depăşeşte în bogăţie toate celelalte case regale. În cap. 11, de la vers. 36 sunt aduse următoarele gânduri la exprimare: „ Împăratul va face ce va voi; se va înălţa; se va slăvi mai pe sus de toţi dumnezeii, şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi…” Îngâmfarea acestui om o întâlnim tot timpul. Noi mai citim despre el: ,,Nu va ţinea seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţinea seamă de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi.” Dumnezeu a lăsat ca aceste semnalmente să fie descrise aşa de clar, încât şi cei mai simpli oameni ar trebui să înţeleagă. DOMNUL a introdus căsătoria, dar acest om o respinge, împotrivindu-se astfel rânduielii divine. El nu va ţinea seamă de dorinţa femeilor, a scris Daniel sub inspiraţia Duhului Sfânt. Pavel a reluat această temă cu o privire profetică în epistola lui către colaboratorul său Timotei. El a scris despre învăţăturile care provin de la demoni şi duhuri înşelătoare, ajungând la miezul problemei cu cuvintele: ,,Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor…”(1. Tim. 4,3). Trebuie să mai subliniem încă o dată, că DOMNUL a fost cel care a spus: ,, Nu este bine ca omul să fie singur…”(Gen. 2,18). Învăţătura împotriva căsătoriei apare neprihănită, dar în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu este demascată ca o învăţătură înşelătoare, demonică. Să ne gândim la faptul: Anti-Cuvânt=Anti-Hrist. Pavel scrie Bisericii din Corint:,, N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii DOMNULUI, şi Chifa?”(1.Cor.9,5).Aici ne este spus că şi fraţii lui Isus aveau neveste. Ei sunt amintiţi deseori în cele patru evanghelii, şi în Mat. 13,55 chiar şi cu numele. Aceasta contrazice clar vechea legendă, că Maria nu ar mai fi avut alţi copii, ceea ce s-a inventat din cauza cultului Mariei. Printre cele 120 de persoane care se aflau împreună în odaia de sus, conform Fap. 1,14, era şi Maria, mama lui Isus, şi fraţii Lui. Despre capul suprem al acestui sistem se spune mai departe:,, În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau

16

părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ.” (Dan.11,38). Formularea ,,va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor” vorbeşte despre intervenţii războinice, în spatele cărora se află puterea religioasă. Istoria mărturiseşte despre războaiele cruciaţilor, războaie religioase şi devastări care au avut loc în Numele lui Dumnezeu sub semnul crucii. Pentru a face clară legătura, nu lipseşte nici referirea la aur, argint şi pietre scumpe. Înaintaşii noştri nu au slujit dumnezeului acesta pe care şi l-a inventat el. Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov este un alt Dumnezeu.

CURVA DE PE FIARĂ
Acum întâlnim un simbol nou, care la fel face parte din constelaţia generală anticreştină, din puterea politico-pământească şi religios-spirituală. Există un motiv pentru care Dumnezeu a ales astfel de tablouri; El nu ar fi putut să facă mai clar sensul celor exprimate. În Apoc. 17 este prezentată ultima împărăţie în faza de încheiere. Rolul principal îl are curva cea mare care călăreşte pe fiară. Deci exercită puterea lumească, adică o foloseşte pentru scopurile ei. Ioan a auzit un glas zicând: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (vers 1-2). Să ne gândim că această judecată vine din perspectiva lui Dumnezeu. Oamenii văd aceasta cu totul altfel. Puternicii pământului concurează pentru favoarea ei, şi locuitorii pământului şi-au pierdut puterea de a judeca clar. Ioan relatează mai departe: „Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.” (vers. 3). Pentru a înţelege sensul, noi trebuie să ne ocupăm mai de aproape de noţiunea „femeie” ca să aflăm de ce vorbeşte Scriptura în contextul acesta despre o „curvă”. În Vechiul Testament, Dumnezeu numeşte de repetate ori pe Israel ca femeia Lui – Biserica Lui, în care El şi-a aşezat sămânţa Cuvântului Său. Mai târziu El îi ceartă pentru infidelitate şi îi mustră pentru curvia lor spirituală în legătură cu închinarea la idoli. Ea s-a îndepărtat de la Cuvânt şi prin aceasta de El, a primit sămânţă străină şi astfel a curvit spiritual. „Plângeţi-vă, plângeţi-vă împotriva mamei voastre! Căci nu este nevasta Mea, şi Eu nu sunt bărbatul ei! Să-şi depărteze curviile dinaintea ei, şi preacurviile de ţâţele ei!… Nu voi avea milă de copiii ei, căci sunt copii din curvie. Mama lor a curvit; cea care i-a crescut s-a necinstit” (Osea 2, 2+4-5a). DOMNUL i-a vorbit proorocului Ieremia: „Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde, şi a curvit acolo.” (cap. 3,6). Lepădarea de Dumnezeu şi Cuvântul Lui, duce de la închinarea la Dumnezeu la închinarea la idoli. Aşa se naşte o generaţie de copii

17

nelegitimi, care sunt numiţi totodată copiii unei curve: „Faptele lor nu le îngăduie să se întoarcă la Dumnezeul lor, căci un duh de curvie este în inima lor, şi nu cunosc pe DOMNUL!… Au fost necredincioşi DOMNULUI, căci au născut copii din curvie” (Osea 5, 2+7). DOMNUL i-a arătat proorocului Osea şi starea Bisericii noutestamentare, care i-a fost dăruită prin har şi răscumpărare. Vestea sună astfel: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe DOMNUL!” (cap. 2, 19-20). Dumnezeu a restabilit prin venirea Sa în trup relaţia de dragoste cu Biserica Sa. Ca DOMN, El este Răscumpărător şi a dăruit prin moartea Sa pe cruce, odată pentru totdeauna, împăcare şi iertare. Dându-le înapoi cu dragoste şi îndurare dreptatea dumnezeiască, El i-a aşezat pe cei chemaţi afară laolaltă, ca iubita Lui, într-o „stare de logodnă”. Cei răscumpăraţi formează „Biserica-Mireasă”. El este „Mirele” ei. Când a venit Ioan Botezătorul trimis de Dumnezeu, el a spus: „Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui; şi această bucurie, care este a mea, este deplină.” (Ioan 3,29). Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace se propovăduieşte Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu (Luca 16, 16). Ioan a fost primul care a vorbit de Mire şi Mireasă. În această „stare de logodnă” se află Biserica DOMNULUI, Ecclesia, în timpul legământului cel nou. În Mat. 25 Isus a vorbit despre Sine ca Mire şi despre fecioarele înţelepte, curate, umplute cu Duhul, care la venirea Lui vor intra cu El la nuntă. Gloata desăvârşită în slavă, este arătată în Apoc. 19, 7. Ea strigă : „Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit.” După cum există o mireasă adevărată, care primeşte ca şi atunci fecioara Maria Cuvântul făgăduit pentru ceasul acela, tot aşa există şi o curvă decăzută de la Dumnezeu, care a primit o sămânţă străină. În Apoc. 17 este descrisă clar această instituţie decăzută. Acolo ea este numită „curva cea mare”. Pentru o înţelegere mai bună trebuie să o comparăm cu femeia din Apoc. 12 care simbolizează Biserica adevărată. Contrastul imens dintre cele două tablouri profetice nu este de trecut cu vederea. Femeia din Apoc. 12 este învăluită în soare. Aceasta arată spre Hristos, soarele neprihănirii – starea de har care le este dăruită copiilor Lui în Noul legământ. Luna reprezintă Vechiul Testament împreună cu făgăduinţele date. Acesta este de fapt fundamentul Noului Testament. Aşa cum fireşte luna primeşte lumină de la soare, tot aşa spiritual este luminat Vechiul Testament prin împlinirea sa în Noul Testament. Noul Testament conţine împlinirea tuturor făgăduinţelor Vechiului Testament. Biserica noutestamentară este bazată pe fundamentul Vechiului Testament. Isus şi apostolii se refereau exclusiv la Vechiul Testament; Noul nu era încă scris. Tot ce se întâmplă în Noul în legătură cu mântuirea, poate fi

18

dovedit fără probleme din Vechiul. De aceea Vechiul şi Noul Testament formează un întreg. În Vechiul, Dumnezeu a vestit mântuirea, în Noul El a dăruito. Cununa cu cele doisprezece stele pe care le poartă femeia, simbolizează Biserica adevărată încununată cu învăţătura celor doisprezece apostoli. În tabloul din Apoc. 12, femeia era însărcinată şi striga în durerile naşterii, ceea ce înseamnă că din Biserica, care primeşte sămânţa Cuvântului, se naşte gloata biruitorilor. Din numărul întreg al celor chemaţi, vor ieşi cei aleşi. „Balaurul a stătut înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-I mănânce copilul, când îl va naşte.” (Apoc. 12, 4). Ciudat este faptul că balaurul, ca şi fiara pe care călăreşte curva din Apoc. 17, are la fel şapte capete şi zece coarne. Împărăţia lui Satana este cea a Antihristului. Satana a reuşit să-şi zidească o împărăţie aici pe pământ, în care locţiitorul lui execută ceea ce şi-a planificat el. Deşi cei aleşi nu vor trăi urgiile apocaliptice cele mari ale mâniei lui Dumnezeu, totuşi nu vor fi scutiţi de prigonire, pentru un scurt timp de cercetare. Aceasta este exprimată prin balaurul mânios care stă înaintea femeii. Prin puterea acesta care se află pe pământ, el asupreşte Biserica. După ce se va uni puterea politică cu cea religioasă, se va face presiune din domeniul religios prin cel politic. Toţi cei care nu se supun sistemului de stat, dominant împreună cu sistemul religios, vor suporta consecinţele. Acum vrem să ne ocupăm de femeia curvă, care şade pe fiara cu şapte capete şi zece coarne. Femeia curvă de pe fiară este puterea religioasă mondială decăzută, care se foloseşte de regimul mondial-lumesc. Ea este îmbrăcată în purpură şi stacojiu, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare (vers. 4). Aici nu mai este necesară o altă explicaţie. Există numai o singură instituţie de felul acesta pe pământ. „Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei.” Deşi ea arată bine în strălucirea ei, totuşi potirul din mâna ei era plin de necurăţii. Curva din Apoc. 17 este şi mamă. Despre aceasta ne clarifică vers. 5: „Pe frunte purta scris un nume, o taină: ’Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.’” În ultima fază nu este numai Babilon, ci „Babilonul cel mare”. Ea are multe fiice care au ieşit din pântecele ei. Aşa cum mama a decăzut de la Dumnezeu, fiind necredincioasă faţă de El, tot aşa s-au îndepărtat şi fiicele ei – denominaţiunile – de la Cuvântul original al lui Dumnezeu şi astfel de El şi s-au încurcat în învăţăturile proprii şi dogme formulate de la sine. Ei au preluat învăţături nebiblice de la mama lor ca moştenire, au curvit ca şi ea în ochii lui Dumnezeu o curvie spirituală şi sunt denumite şi ele curve de El. Ceea ce relatează Ioan în vers. 6, este şocant: „Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.” Istoria bisericii relatează diferit despre numărul martirilor. Cea mai mare evaluare, atât cât îi este cunoscut scriitorului, este de 60 de milioane. Numărul real al celor ucişi din cauza credinţei, îl ştie

19

numai Dumnezeu. Nu este deci o minune, că Ioan era mirat când a văzut această femeie îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Pentru necunoscători pare de neînchipuit, dar credincioşii adevăraţi în Hristos au fost întotdeauna prigoniţi de sistemul anticreştin. În Apoc. 18 stă scris la sfârşit: „…pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta, şi pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ.” (vers. 23-24). Istoria bisericii este plină de sângele martirilor. Abia în al doilea Conciliu de la Vatican, care a durat din 1962 până în 1965, ei au fost cu toţii de acord să nu mai menţină blestemul asupra iudeilor, care au fost ştampilaţi ca „ucigaşii lui Hristos”. Iudeii au fost prigoniţi, dezmoşteniţi şi ucişi în decursul veacurilor pe baza blestemurilor papale! La fel s-a întâmplat cu cei de altă credinţă. Dar cine mai vorbeşte astăzi despre masacrul din Irlanda? Cine mai cunoaşte motivele ascunse ale inchiziţiei spaniole sau „noaptea Sf. Bartolomeu” din Franţa? Cine ştie ce s-a întâmplat cu hughenoţii sau cu menoniţii? Cine a auzit vreodată despre dezmoştenirea şi alungarea valdezilor? Ce este cu blestemele care au fost exprimate mai ales la Conciliul de la Trent peste „cei de altă credinţă”? Ele nu au fost anulate. Scopul şi felul acestei instituţii nu s-a schimbat, numai strategia. Nu sunt numiţii şi astăzi eretici, sectanţi, etc., cei de altă credinţă, respectiv credincioşii biblici? În Apoc. 17, de la vers. 7 ne este descrisă încă o dată exact această constelaţie tainică. Îngerul l-a întrebat pe Ioan: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă, şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.” El a primit următoarea explicaţie: „Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare.” Această putere nu vine de sus, ci de jos. Conducătorul ei şi cei ce o urmează, merg la pierzare ca Iuda. Prin prăbuşirea Împărăţiei romane, Roma şi-a pierdut temporar puterea sa mondială, dar la sfârşit se va întări prin influenţa religioasă într-o măsură de neînchipuit. Cine se mai îndoieşte, următorul verset să-i ia ultima îndoială: „Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şape capete sunt şapte munţi pe care şade femeia.” Legătura aceasta dovedeşte clar care oraş este construit pe şapte munţi. Cine a citit cu atenţie, ar trebui să fie în stare să rânduiască corect descrierea femeii, care îşi are reşedinţa în aşa numitul „oraş etern”. Dar totul este aşa cum de spune Cuvântul lui Dumnezeu, şi este nevoie de o minte plină de înţelepciune pentru a putea recunoaşte. Cele şapte capete nu au numai o simplă însemnătate: ele simbolizează şapte domnitori eminenţi, dintre care cinci au fost deja când a avut Ioan vedenia; al şaselea a fost în timpul lui, şi al şaptelea este pentru timpul de sfârşit. În al treilea rând ele simbolizează şi căpeteniile conducătoare din cadrul Împărăţiei mondiale romane restabilite. „Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este

20

din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.”(vers. 11). Este foarte interesant. Aici este vorba despre un al optulea împărat, care este numit şi fiară. Cine face o vizită în Vatican, va afla în primul rând că Vaticanul este un stat independent cu tot ce aparţine de un guvern pământesc. Astfel noi înţelegem că al optulea împărat aparţine geografic de cei şapte, dar totuşi există independent ca „statul Vatican”. Un stat în mijlocul unui stat, mai clar nu se poate spune. Pentru ca să se împlinească proorocia biblică, Benito Mussolini i-a asigurat papei în anul 1929 prin tratatele-laterane, că „oraşul Vatican” va fi un teritoriu suveran. În 20 iulie 1933 a urmat concordatul Reichului între Hitler şi Pius IX. Prin aceasta cei doi bărbaţi catolici au avut biserica catolică de partea lor. Următoarele legături i-au fost explicate lui Ioan: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.” (vers. 15). Aceasta se referă la Europa, unde existau deja noroade şi limbi. Versetul 18 nu are nevoie de alte explicaţii: „Şi femeia pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.” Cine vrea să tăgăduiască că toate personalităţile marcante, mai ales politicienii care vor să avanseze, se duc la Roma? Dacă nu ar exista acolo Vaticanul, nimeni nu ar da vreo importanţă deosebită acestui oraş. Dar aşa, relatările despre audienţele personalităţilor din toate sistemele, fac parte din cele mai importante titluri de pe prima pagină a ziarelor şi din celelalte mijloace de informare în masă. Prin canalele diplomatice a devenit posibilă influenţa nemărginită în fiecare ţară importantă de pe pământ. Există numai o singură putere pe pământ care îşi exercită atât deschis cât şi pe ascuns puterea asupra împăraţilor şi şefilor de state, asupra democraţiilor şi dictaturilor. Există numai o super-putere care cuprinde toată lumea.

EUROPA DE EST ŞI VEST
De o importanţă deosebită este constelaţia din faza de sfârşit. Dezvoltarea mondială în domeniul politic şi economic forţează o colaborare între statele sărace şi cele puternice. La aceasta cele şapte state vestice vor prelua rolul conducător, aşa cum sunt simbolizate prin cele şapte capete. La urmă, puterea conducătoare va emana din”Comunitatea Europeană”. Baza pentru această uniune a fost creată în anul 1957 prin tratatele romane. Realizarea „tratatelor romane” este deja împlinirea profeţiei biblice. Trei politicieni au avut o contribuţie decisivă la această formare: Robert Schuman – Franţa, Alcide De Gasperi – Italia şi Konrad Adenauer – Germania. Toţi aceştia au fost creştini – democraţi şi catolici pătrunşi de internaţionalismul romanocatolic. Reînviorarea Împărăţiei romane are loc într-adevăr cu mare succes. Preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, care a intrat deja demult în istorie, a avut o viziune despre o Europă unită care ajunge până la Ural. În mod

21

ciudat, Mihail Gorbaciov a adus la exprimare acelaşi gând în Berlinul de Est cu ocazia zilei partidului în aprilie 1986. Desfăşurările care au loc cu repeziciune, trebuie observate şi rânduite corect din perspectivă profetică-biblică. Totul va veni aşa cum a fost proorocit. Dacă Konrad Adenauer ar fi acceptat propunerea lui Stalin din 10 martie 1952, atunci nu ar fi fost trasă graniţa est-vest printr-o ţară şi prin întreaga Europă. Dar decizia trebuia să fie aşa, pentru că altfel ar fi lipsit „locomotiva” Comunităţii Europene. Stalin a oferit reunificarea Germaniei împărţite în urma războiului, singura condiţie fiind neutralitatea ei. Adenauer a respins oferta pentru că el se temea la alegerile următoare, de populaţia protestantă din RDG. Austria a acceptat oferta de a deveni neutră şi sigur nu a regretat. În timpul celor şapte capete, care sunt un element tare până la sfârşitul acestui sistem dominant, apar şi cele „zece coarne”, abia în ultima perioadă a evenimentului profetic: „Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor… Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu” (Apoc. 17, 12-13+17). Aici este vorba despre un ceas anumit în care va începe executarea puterii şi la fel despre un timp anumit în care se va încheia aceasta. Din descrierea generală reiese că cele zece coarne simbolizează Europa de Est –în opoziţie cu cele şapte capete care se află în Europa de Vest. În faza finală, răsăritul sub conducerea Rusiei se va vedea silit să se ataşeze de Europa unită occidentală. Deja astăzi putem vedea o apropiere parţială. Împletirea între est şi vest, nu-i va lăsa blocului răsăritean o altă alternativă, decât să colaboreze. Şi îngrijorarea pentru „Pace şi siguranţă” îi va aduce pe toţi la masa comună pentru tratative. Picioarele chipului din Dan. 2 erau o parte din fier, şi o parte de lut, deci din două materiale diferite; ele se lipeau, fără să se amestece (vers. 43). Aceste două materiale, fierul şi lutul, nu pot să intre într-o legătură strânsă. Aşa va fi şi cu Europa de Est şi Vest. Ţările din Europa de Est vor recunoaşte intenţia bisericii romane şi o vor tolera numai până la un anumit punct. De aceea ei se vor supune acestei puteri dominante numai până când se împlineşte profeţia biblică, apoi vor da curvei o lovitură pustiitoare, aşa cum este scris: „Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc.” (Apoc. 17,16). Va fi o lovitură fulgerătoare, căci se spune: „Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!” (Apoc. 18, 10). Pentru ca fiecare să recunoască la prima vedere despre cine este vorba, descrierea acesta este repetată: „Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată

22

cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare!” (vers. 16). Un înger a demonstrat simbolic în faţa ochilor lui Ioan, cum îşi va găsi sfârşitul acest „oraş etern”: „Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare, şi a zis: `Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!” (vers. 21). Deja în Vechiul Testament găsim o descriere a acestui oraş. Fiecare a auzit despre construirea turnului Babel. Bab-el înseamnă „Poarta lui Dumnezeu”. Din original Babel a devenit Babilon, adică „încurcătura” care se ridicase până la cer. Proorocul Ieremia a văzut apusul ei deja ca un fapt împlinit: „Babilonul era în mâna DOMNULUI un potir de aur, care îmbăta tot pământul; Neamurile au băut din vinul lui; de aceea au fost neamurile ca într-o nebunie.” (Ier. 51, 7). Învăţăturile false au un efect spiritual care se manifestă ca după o băutură tare: omul îşi pierde orientarea şi nu mai ştie ce face, crede sau spune. Aceasta este starea religioasă din creştinismul de astăzi. Toţi au băut din potirul Babilonului şi mai amestecă şi de-ale lor. Ieremia scrie mai departe: „Deodată cade Babilonul şi este zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi leac alinător pentru rana lui; poate că se va vindeca!” (vers. 8). După cum vom vedea în versetul următor, vindecare există numai pentru cei care ies din Babilon, dar nu pentru Babilon: „Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat! Părăsiţi-l, şi haidem fiecare în ţara noastră, căci pedeapsa lui a ajuns până în ceruri, şi se înalţă până la noi.” (vers. 9). Şi în Apoc. 16, 19 este descrisă judecata pentru acest oraş: „Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” La cercetarea asupra curvei, noi am constatat că ea ţinea în mână un potir cu învăţături respingătoare, nebiblice, din care a băut întreaga omenire conform Apoc. 18, 3. La judecată i se va servi potirul plin de mânie şi furia lui Dumnezeu: „Bucură-te de ea, cerule! Bucuraţi-vă şi voi, sfinţilor, apostolilor şi proorocilor! Pentru că Dumnezeu v-a făcut dreptate, şi a judecato.” (Apoc. 18, 20). Această instituţie care îşi exercită domnia religioasă în legătură cu puterea economică şi politică asupra împăraţilor lumii, va fi distrusă înainte de a trece împărăţia în mâna lui Dumnezeu. În Apoc. 18, 2 este scris că îngerul a strigat cu un glas tare: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.” Este copleşitor în ce mod i-a inspirat Duhul Sfânt pe prooroci şi apostoli, şi le-a descoperit dinainte desfăşurarea lucrurilor. În vers. 5 este scris că păcatele ei s-au îngrămădit până la cer. „Pe cât s-a slăvit pe sine însăş, şi s-a desfătat prin

23

risipă, pe atâta daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: ’Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!’ Tocmai de aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că DOMNUL Dumnezeu, care a judecat-o, este tare.” (vers. 7+8). Dumnezeul cel Atotputernic a judecat-o deja. El se foloseşte de cele zece coarne care vor face, cu o bombă, un sfârşit neaşteptat acestui oraş. Noi putem fi siguri că va veni ceasul în care toate aceste prevestiri se vor adeveri, căci Dumnezeu spune ceea ce gândeşte, şi înfăptuieşte ceea ce spune. De aceea toţi acei care vor să scape de pieire, să asculte cu luare aminte ce a spus glasul DOMNULUI în ceruri: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apoc. 18, 4). Rusia trebuie privită ca un executant al judecăţii lui Dumnezeu. Simbolurile secera şi ciocanul sunt alese cu precizie. Trei lovituri vor fi executate, ultimele două sunt dovedite biblic. Prima lovitură va fi împotriva S.U.A., a doua împotriva Vaticanului, a treia împotriva Israelului. Din perspectiva militarostrategică, lovitura împotriva S.U.A. va fi necesară. S.U.A. sunt de partea Israelului şi de aceea vor fi scoase pentru un moment din luptă, cu scopul ca ele să nu poată interveni când puterile duşmane vor cădea asupra Israelului. Rusia se va uni cu toate popoarele arabe, va fi conducătorul lor şi va conduce o luptă împotriva Israelului. Cititorilor Bibliei le este cunoscut acest eveniment sub denumirea „marea bătălie de la Armaghedon”. „Împreună cu ei voi scoate pe cei din Persia, Etiopia şi Put, toţi au scut şi coif: Gomerul cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu tine! Pregăteşte-te dar, fii gata, tu, şi toată mulţimea adunată în jurul tău! Fii căpetenia lor! După multe zile, vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii; dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor. Iar tu te vei sui, vei înainta ca o furtună, vei fi ca un nor negru care va acoperi ţara, tu cu toate oştile tale, şi multe popoare cu tine.” (Ez. 38, 5-9). Acolo va interveni Dumnezeu şi cu o singură lovitură le va face tuturor un sfârşit: „Îi voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năpraznică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui, şi peste popoarele cele multe, care vor fi cu el. Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor, şi vor şti că Eu sunt DOMNUL.”(vers. 22-23). În Zaharia 14, 12 este scris: „Dar iată urgia cu care va lovi DOMNUL pe toate popoarele, care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură.” Această luptă decisivă va avea loc în timpul urgiilor apocaliptice. Ea are loc când îngerul al şaselea va vărsa potirul lui (Apoc. 6, 12-16). Atunci se vor împlini următoarele cuvinte: „Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul

24

cerurilor va ridica o împărăţie, care nu fi nimicită niciodată” (Dan. 2, 44). Atunci când vor începe aceste evenimente escatologice, se va împlini ceea ce este scris: „Căci DOMNUL va împlini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Lui.” (Rom. 9, 28).

FIARA CU DOUĂ COARNE
În Apoc. 13 se mai relatează despre o a doua fiară. Ioan scrie: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur.” (vers. 11). Această fiară nu se ridică din marea popoarelor, ci din pământ, deci nu statele Împărăţiei romane, după cum vom vedea, ci din continentul nord-american, unde în vremea aceea nu existau popoare. Fiara a doua semăna cu un miel, şi vorbea ca un balaur. Această fiară întruchipează a doua putere, Statele Unite ale Americii în faza finală, lângă puterea descrisă mai înainte şi anume „Europa Unită”. Fiara avea două coarne, aceasta înseamnă putere lumească şi politică – una se revarsă în ONU, iar cealaltă în Consiliul Mondial al Bisericilor. S.U.A., care sunt bazate pe principii protestante, au devenit o mare putere. La început, mulţi s-au refugiat din Europa din cauza prigonirii bisericii romano-catolice. Emigrarea generală a început mai târziu. Oamenii care au scăpat de prigoana ucigătoare, au găsit refugiu pe noul continent. Întemeietorii Statelor Unite au fost bărbaţi credincioşi cu frică de Dumnezeu, care i-au dat naţiunii un cuvânt de călăuză: „One Nation Under God” – O naţiune sub Dumnezeu şi „In God We Trust” – Ne încredem în Dumnezeu. La sfârşitul versetului 11 este scris despre această fiară cu două coarne, că vorbeşte ca un balaur, aceasta înseamnă că vorbea limba Romei. Următorul verset spune clar că această putere mare se va supune puterii mondiale romane şi se va pune în slujba ei: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.” Despre fiara a doua am citit că lucra ca pământul să se închine fiarei dintâi, asta înseamnă să recunoască atât puterea spirituală cât şi cea pământească a primei fiarei. Prin stabilirea deplină a relaţiilor diplomatice între S.U.A. şi Vatican în 10 ianuarie 1984 i s-a asigurat influenţă deplină. Astfel pot fi folosite canalele diplomatice şi religioase în toate direcţiile. Dezvoltarea actuală dovedeşte clar că în viitorul apropiat vor accepta deschis şi conducătorii protestanţi primatul papei. Versetul 13 este foarte lămuritor: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.” După al

25

doilea război mondial, dezvoltarea tehnică de neînchipuit se apropie de o minune. Focul care a căzut deasupra Germaniei şi Japoniei, în ultimule zile ale războiului, a fost numai o gustare faţă de ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat.

ICOANA FIAREI
Acum mai întâlnim încă o noţiune, şi anume „icoana fiarei”. Despre fiara a doua se spune: „Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i le dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia.” (Apoc. 13, 14). Aceasta este o descriere potrivită pentru dezvoltarea deja amintită. S.U.A. ocupă în cadrul acestor alianţe militare o poziţie prioritară. Cuvântul lor, influenţa lor are greutate. Din perspectivă religioasă, nu se va ajunge până acolo ca bisericile protestante să fie dizolvate şi să fie integrate pe deplin; ele vor recunoaşte papalitatea, spre a fi recunoscute de ea, şi prin aceasta îşi vor asigura propria existenţă. Icoana fiarei, simbolizată prin cornul care reprezintă puterea religioasă se ridică în Consiliul Mondial al Bisericilor şi uneşte toate denominaţiunile protestante. În profeţia biblică, icoana fiarei este arătată ca perechea primei fiare. Ambele coarne reprezintă pe de-o parte puterea religioasă şi, pe de altă parte, puterea politică. Aşa cum toate ţările din est şi vest fac parte din ONU, aşa sunt unite bisericile protestante din Est şi Vest în Consiliul Mondial al Bisericilor. Ambele exercită o influenţă politică. Dacă nu ar fi avut loc unirea statului cu biserica, atunci nu ar fi existat nici stat bisericesc şi nici biserici în stat. Biserica a devenit ceea ce este prin puterea lumească. Şi Consiliul Mondial al Bisericilor devine tot mai mult un instrument de putere politică. Preşedintele lui poate fi chiar un ungur, care este în acelaşi timp şi membru al guvernului ateist din Budapesta. Astfel va putea vorbi şi icoana, ceea ce înseamnă că va avea dreptul să participe la decizii. Aceasta se exprimă în vers. 15, cum urmează: „I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.” Cine nu se supune, ca creştin credincios, presiunii Consiliul Mondial al Bisericilor şi nu este membru al unei denominaţiuni care face parte din acesta, va trebui să se aştepte la prigoană. Credincioşii biblici îşi vor pierde dreptul să ţină adunări şi să execute slujbe religioase. Chipul va lua cuvântul şi cu o râvnă fanatică va avea grijă ca toţi cei ce nu conlucrează cu el şi nu se închină primei fiare, să fie ucişi. După ce icoana

26

fiarei, Consiliul Mondial al Bisericilor, va lua cuvântul, presiunea şi obligativitatea va fi folosită împotriva credincioşilor adevăraţi, biblici. Aceasta ne aminteşte de Nebucadneţar, care a făcut un chip de aur. Tuturor le-a fost poruncit să se închine înaintea chipului. Dar ca şi atunci, există şi astăzi oameni care se închină numai lui Dumnezeu şi nu se vor supune sau îngenunchea în faţa unui chip religios – o organizaţie omenească. Domnia împăraţilor păgâni a început cu prigoana copiilor lui Dumnezeu şi va sfârşi tot aşa. Scrisul de mână „Menetekel” este deja pe perete. În cercetarea aceasta credincioşii adevăraţi biblici vor trebui să dovedească stabilitatea lor. După cum vedem în Apoc. 13, 5-8, prima fiară este descrisă ca persoană: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat.” (vers. 8). Exercitarea puterii totalitare a bisericii în Evul Mediu este cunoscută în general, şi despre istoria papalităţii ştiu mulţi, dar la sfârşit această biserică va exercita o putere care nu a existat vreodată şi va interzice libertatea religiei. Numai cine o acceptă, va fi recunoscut de ea. Tot aşa şi perechea, reflectarea ei, va ataca Cuvântul într-un mod puternic prin unirea protestanţilor sub „Consiliul Mondial al Bisericilor”. Ei ar dori să anuleze Reforma şi să îndrepte „paguba” pricinuită. Prin această râvnă ei cred că procedează în spiritul reformatorilor, pentru că aceştia nu au vrut niciodată despărţirea de biserica mamă. Cine nu se va supune acestei strădanii de unire, refuzând recunoaşterea bisericii romane, trebuie să se aştepte la orice. Aceştia sunt dizidenţii a căror voie trebuie frântă. Să le fie spus tuturor în Numele DOMNULUI: la această unire nu este vorba despre unitatea bisericii lui Isus Hristos, pentru care s-a rugat El. Se va ajunge până acolo, încât fiecare va fi pedepsit dacă va vorbi ceva împotriva bisericii romane. Numai un glas va mai fi valabil aici pe pământ. Toate celelalte vor fi închise şi obligate să o recunoască şi să devină membru într-o denominaţiune care face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor. Cine nu se supune celor două sisteme, va fi liber ca pasărea.

SEMNUL FIAREI
În Apoc. 13, 6 se spune: „Şi a făcut (a doua fiară) ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe mână.” Şi aici avem din nou de-a face cu un limbaj simbolic al Bibliei. Un semn este un semnalment caracteristic, un indiciu. Pavel a spus: „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească pentru că port semnele DOMNULUI Isus pe

27

trupul meu.” (Gal. 6,17). El a suferit din pricina lui Hristos şi a vestirii adevărate. El a intrat în comunitatea suferinţei cu El. Desigur că El nu vorbea despre o stigmatizare a semnelor vizibile, exterioare, a rănilor lui Isus pe trupul lui. Aceasta ar fi fost de fapt o batjocură satanică a lucrării de salvare a lui Dumnezeu în Isus Hristos, DOMNUL nostru, care este sfântă, unică şi neimitabilă. Pavel a fost însemnat ca slujitor a lui Hristos şi a purtat ocara Lui. Semnul de pe frunte ne arată decizia iar mâna executarea. Capul ne arată încuviinţarea., iar mâna procedarea împreună cu sistemele anticreştine. În cercurile creştine biblice, oamenii se ocupă cu semnul fiarei, dar nu recunosc că fiecare denominaţiune creştină organizată îl poartă deja. Dumnezeu nu a creat nici o instituţie care să fie călăuzită de un cartier general lumesc. El a chemat la viaţă un organism viu. Comunităţile biblice din prima epocă creştină, erau comunităţi libere şi independente, existând ca adunări locale. Atunci slujeau bărbaţi umpluţi cu Duhul Sfânt, fiecare după chemarea, însărcinarea şi slujba divină aşa cum i-a aşezat Dumnezeu în Biserică. (1 Cor. 12, 28; Ef. 4, 11). Nu exista nici un cartier general, nici o persoană suspusă, nici o autoritate de învăţământ numită de la sine, nici şcoli biblice sau seminare preoţeşti şi altele asemănătoare. De fapt, atunci nu exista nimic din ceea ce pare normal în creştinismul de astăzi; şi invers, astăzi, în bisericile organizate nu se mai găseşte nimic din învăţătura curată sau practica creştinismului primar. Mai este numai o formă moartă. Astăzi şi cele mai mici comunităţi sunt înţepenite pe propriile directive. Numai cine face parte din aceeaşi organizaţie poate predica acolo. Protestanţii au tăgăduit dreptul unic al bisericii catolice de a fi singura mântuitoare, şi asta pe drept. Dar la o cercetare mai atentă, găsim aceeaşi pretenţie în toate organizaţiile, până la grupările cele mai mici. Fie tare sau încet, toţi spun că cine nu crede învăţătura, descoperirea lor, etc., nu poate fi mântuit. Ei se identifică prin aceasta cu semnalmentul primei religii creştine organizate, chiar dacă se deosebesc în învăţătură. Acest semnalment ajunge pentru a primi automat semnul fiarei şi a se supune duhului anticreştin care domneşte pretutindeni unde oamenii sunt legaţi de o organizaţie, învăţătură sau persoană. Aceasta înseamnă că toate bisericile şi comunităţile până la cele mai mici mişcări organizate, poartă deja semnul fiarei fără să o ştie.

NUMĂRUL TAINIC
28

După cum am amintit deja, pentru oamenii care nu vor accepta semnul fiarei, va veni un timp greu şi de prigoană. Din perspectivă religioasă, acei care nu se ataşează de sistemul anticreştin, vor avea de suferit presiuni. Din perspectivă economică, înseamnă că toţi trebuie să se supună sistemului mondial economic. Cine nu participă, va fi boicotat şi exclus de la comerţ. Aşa citim în Apoc. 13, 7: „…şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” Din faptul că aici nu este vorba despre „cumpărare” ci şi despre „vânzare” reiese că nu se vorbeşte numai despre cetăţenii de rând care cumpără alimente ci şi despre oamenii de afaceri care cumpără şi vând, deci fac comerţ. Nu este vorba numai despre casnica credincioasă care nu are nimic de vânzare, dar care trebuie să cumpere cele necesare. Sensul cuvântului este clar: întreaga lume comercială trebuie să se aplece sub tratatele romane. Credincioşii adevăraţi vor suferi dezavantaje şi greutăţi, indiferent dacă este vorba despre cumpărare sau vânzare, pentru că nu pot participa. După cum am văzut, acum depinde de trei lucruri care trebuie recunoscute: semnul, numele şi numărul fiarei. La semnul fiarei nu este vorba despre un semnalment exterior; ci despre numele fiarei sau numărul numelui ei. Ambele sunt amintite, dar se revarsă într-un sistem. Versetul următor ne dă claritate în continuare: „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om.” (Apoc. 13, 8). Acum ne apropiem mai mult de problemă. Valoarea numărului trebuie deci să se potrivească unei persoane. Ca să putem socoti valoarea numelui ei, este necesar să aflăm unde se află această putere religioasă şi cum se numeşte reprezentantul ei. Este ciudat că acest om este identificat cu fiara. Aici este vorba despre acelaşi bărbat tainic pe care-l descrie Pavel. Nimeni nu trebuie să mai ghicească. Întreaga descriere şi valoare a numărului se potrivesc pentru o singură persoană. Numai unul poartă denumirea latină a cărei valoare este exact 666. Interpretarea greşită că însuşi numărul arab 666 ar fi semnul anticreştin şi sistemul care este introdus în computer şi alte invenţii tehnice, nu are nici o bază biblică. Se spune că este numărul unui om care trebuie socotit. De aceea nu poate fi simplul număr 666, ci valoarea celui ce este menţionat în Sfânta Scriptură. Fiecare tâlcuire care se împotriveşte acestei mărturii clare a Scripturii, este luată din aer. Oamenii nu numai că sunt induşi în eroare prin propriile tâlcuiri, ci sunt puşi în panică, sunt înfricoşaţi că va fi

29

introdus un sistem mondial financiar anticreştin în care va fi codul 666. Aceasta nu are absolut nimic de a face cu această problemă. La fel de absurdă este aducerea în legătură a Antihristului cu numărul 666 de pe cartela de credit, numerele codurilor bancare, etichetele mărfurilor, numerele de telefon, coala pentru scrisorile oficiale şi numere de maşini, etc. Unii ştiu despre un computer în New York, alţii de unul în Bruxelles care ar avea numărul 666. Ce orbire şi eroare! Un computer este un computer şi o cartelă de credit este o formă de plată fără numerar. Sistemul mondial financiar şi Banca mondială sunt instituţii care servesc pentru desfăşurarea internaţională a valorilor. Şi teoria că semnul va fi tatuat invizibil cu raze Laser ca un cod de identificare, corespunde fanteziei exagerate a unor credincioşi. Toate acestea şi multe altele sunt speculaţii care nu au nimic comun cu realitatea. Cine le scrie, crede şi răspândeşte, nu are Duhul lui Dumnezeu şi a căzut victimă unei manevre rafinate, înşelătoare şi de diversiune a Satanei. Aceasta este din cauză că oamenii nu au înţeles că nu este vorba despre numărul 666, ci despre sumă, valoarea care va fi socotită din denumirea oficială. Noi trebuie să luăm în serios îndrumarea Scripturii „Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om.” şi să nu repetăm ca şi copiii numărul 666, ci într-adevăr să socotim. Atunci socoteala arată în felul următor: V I C A R I V S F I L I I D E I 5+1+100 + 1+ 5 + 1+50+1+1+500 + 1 = 666 Cei mai mulţi cărturari fac o greşeală foarte mare cu repercusiuni grave. Ei vorbesc despre guverne şi mişcări anticreştine când este vorba de concepţii necreştine şi sisteme politice ca socialismul, comunismul, ateismul, islamismul, etc. Desigur că există religii şi guverne care sunt împotriva creştinismului, dar aceasta nu are nimic de-a face cu Antihristul despre care vorbeşte Biblia. Noi trebuie să înţelegem că duhul anticreştin a existat deja, când nu ştia încă nimeni nimic despre islam, ateism, comunism, etc. Noi trebuie să mai ştim că în zilele apostolilor au existat deja în mare măsură religii păgâne şi închinarea la idoli. Nici un om a lui Dumnezeu nu a spus că Antihristul va ieşi din rândurile acelea – dimpotrivă, Ioan scrie clar despre oamenii care au căzut în direcţia anticreştină: „Ei au ieşit din mijlocul nostru…” (1 Ioan 2, 19). Deci este vorba despre un sistem care este în cadrul creştinismului, dar cu practica şi învăţăturile sale este în contradicţie cu

30

Hristos. Este vorba despre bărbatul care pretinde că este locţiitorul lui Hristos pe pământ şi lucrează în locul Lui, dar face tot posibilul să-i împiedice pe oameni să vină la Hristos. De aceea nu-L predică pe Hristos şi harul divin care ne mântuie aşa cum a făcut-o Petru, Pavel şi toţi bărbaţii lui Dumnezeu care i-au urmat. Din contră, el încearcă cu putere mare să îndrepte atenţia tuturor spre el şi spre instituţia care stă în spatele lui. Cei ce-l cred sunt legaţi de persoana şi învăţătura lui, nu de Hristos, de învăţătura şi practica biblică. La sfârşit vor fi numai două grupuri: unii vor purta pecetea lui Dumnezeu, iar ceilalţi semnul fiarei. Credincioşii adevăraţi primesc pecetluirea de sus, pentru că aşa este scris: „Şi voi după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în el, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit.” (Ef. 1, 13). Cine respinge Cuvântul adevărului, Evanghelia deplină şi curată, nu poate fi pecetluit niciodată cu Duhul lui Dumnezeu, pentru că el se împotriveşte în cazul acesta Duhului lui Dumnezeu. Acestor oameni le mai rămân doar minciunile şi erorile smerite. Ei vor fi însemnaţi prin semnul anticreştin. Gândul despre pecetluire îl confirmă apostolul Pavel în Ef. 4, 30: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt a lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Către cei deveniţi credincioşi în Corint, apostolul scrie: „Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns este Dumnezeu. El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului.” (2 Cor. 1, 21-22). Pecetea lui Dumnezeu este de fapt primirea Duhului Sfânt ca eveniment supranatural, aşa cum ne este relatat de Biserica primară (Fap. 2, 1-4; 8, 15-17; 10, 44-48; 19, 5-6). Prin aceasta Dumnezeu însuşi depune mărturie că L-a primit pe om ca proprietate a Sa. Nu are nimic de-a face cu o lucrare religioasă, ci este o confirmare divină că plăcerea lui Dumnezeu se odihneşte deasupra persoanei credincioase în Hristos. Nimeni nu va crede cu seriozitate că oamenii vor purta un semn vizibil pe frunte. Ei se vor supune acestui sistem şi vor conlucra, prin aceasta fiind însemnaţi automat de către duhul anticreştin, după cum acei care-L urmează cu adevărat pe Hristos sunt umpluţi cu Duhul Lui şi prin aceasta pecetluiţi. Cine Îl urmează într-adevăr pe DOMNUL nu va rămâne nici în punctul acesta în întuneric. Duhul Sfânt dăruieşte claritate asupra tuturor lucrurilor, pentru că a sosit timpul pentru aceasta. Mulţi oameni sinceri credincioşi se află în sistemul anticreştin fără să ştie, după cum am arătat deja, pentru că sunt membrii unei denominaţiuni care face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, şi ascultă atenţi când se predică despre Antihrist. Tâlcuitorii Bibliei îl caută pe Antihrist în Siria, Libia, chiar şi în Israel, etc. Oamenii care nu au nici o lumină dumnezeiască sunt duşi în eroare de

31

înţelepciunea pretinsă şi îi înşeală şi pe alţii. Cu cunoştinţa lor îi influenţează şi pe alţi oameni neştiutori, care nu cunosc Biblia. Acestui joc viclean al Satanei, cu pseudopretenţia unei luminări deosebite îi trebuie făcut un sfârşit prin glasul limpede al Cuvântului. Fie ca prin această prezentare din Sfânta Scriptură să reuşim acest lucru.

O COMPARAŢIE EXACTĂ
În încheiere vrem să ne ocupăm pe scurt de unele însuşiri ale Antihristului. Pavel îl numeşte nelegiuit, aceasta înseamnă că cineva s-a desprins de legea lui Dumnezeu. Aceasta nu are nimic de-a face cu cerinţele legii lui Moise, ci este vorba despre partea profetică descoperită în Vechiul Testament. Toţi au încălcat legea, şi fiecare a încălcat poruncile. În Evrei 3,5 scrie: „Cât despre Moise, el a fost ‚credincios în toată casa lui Dumnezeu’, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile, care au fost vestite mai târziu.” Este vorba, deci, despre planul de răscumpărare preumbrit în prescripţiile legii. În predica de pe munte Isus a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Mat. 5, 17-18). Expresia „întâmplat” se referă fără îndoială la partea profetică care a format deja miezul în Vechiul Testament. După învierea Lui, citim despre DOMNUL: „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24, 27). „Apoi le-a zis: ‚Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în Psalmi.’ Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile.” (vers. 44-45). Ori de câte ori găsim în Noul Testament formularea „cum spune Scriptura” sau „cum este scris”, întotdeauna este vorba despre Vechiul Testament. Când a predicat Isus, nu era încă scris nici un rând în Noul Testament. Un slujitor al lui Dumnezeu se va referi întotdeauna la Vechiul Testament în vestirea sa. Despre Pavel ne este relatat: „I-au hotărât o zi, şi au venit mai mulţi la locuinţa lui. Pavel le-a vestit Împărăţia lui Dumnezeu, le-a adus dovezi, şi a căutat să-i încredinţeze, prin Legea lui Moise şi prin prooroci, despre lucrurile privitoare la Isus. Vorbirea ţinea de dimineaţă până seara.” (Fap. 28, 23). Numai cine vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu în mod apostolic, Îl va predica pe Isus şi învăţăturile biblice aşa cum a avut loc în creştinismul

32

primar. În Fap. 26, 22 apostolul mărturiseşte: „…fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple.” După ce a încheiat Petru cuvântarea sa în Fap. 15, Iacov a luat cuvântul şi a spus: „Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris…” (vers. 13-15). Nelegiuitul îşi apără însă propria sa teologie despărţită de Vechiul Testament şi tâlcuieşte conţinutul Noului Testament după plăcerea sa. În afară de aceasta, omul acesta mai poartă denumirea de fiul pierzării. Numai un singur om a mai fost numit astfel, şi acesta a fost Iuda. În Ioan 17, 12 Isus a spus despre el: „…şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” Ca şi Iuda, vânzătorul lucrării lui Hristos, acest fiu al pierzării se referă mereu la Hristos. În Ioan 13, 2 citim: „În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă.” Amândoi, atât Iuda cât şi Antihristul, sunt aduşi în legătură cu Satana. „Isus le-a răspuns: ‚Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.’” (Ioan 6, 70). Despre Antihrist în faza de sfârşit Pavel scrie: „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei,…”(2 Tes. 2, 9). Pavel explică aici că această lucrare a lui Satana se va face cu tot felul de lucrări puternice, semne şi minuni ale minciunii. Această expresie ne aduce aminte de Apoc. 16, 13-14: „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului (Satana) şi din gura fiarei (stăpânitor politic), şi din gura proorocului mincinos (Antihristul) trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.” Această luptă va avea loc chiar înainte de începerea Împărăţiei lui Dumnezeu. Antihristul poate abia atunci să-şi preia rolul cuvenit, când ceea ce-l opreşte va fi luat din drumul lui. Prin aceasta se vorbeşte foarte clar despre Duhul Sfânt care încă i se mai împotriveşte ca putere dumnezeiască în Biserica Dumnezeului Celui Viu. După ce va fi luată Biserica Mireasă, calea pentru el este liberă. Dar când va veni Isus Hristos pentru întemeierea Împărăţiei de o mie de ani, Antihristul va fi nimicit cu suflarea gurii Sale (2Tes. 2, 8). Despre aceasta a proorocit deja proorocul Isaia în cap. 11, 4: „…va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău.” În Încheiere venim la cel mai important semnalment al Antihristului, la care toţi acei care vor fi mântuiţi trebuie să fie atenţi. Ucenicul cel mai iubit de Isus pune o întrebare în 1 Ioan 2, 22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristos? Acela este

33

Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.” Cine tăgăduieşte că singurul Dumnezeu s-a descoperit ca Tată în Fiul, acela a căzut în minciuna anticreştină. Dumnezeu este Duh (Ioan 4, 24); El este veşnic, deci fără timp, spaţiu, graniţe, de nemăsurat, nesfârşit, ca Cel unic în toate. El este originea tuturor lucrurilor. Mai întâi El a venit din plinătatea de Duh în trup duhovnicesc vizibil – teofania, pentru că oamenii îl puteau înţelege şi iubi numai într-o formă pe înţelesul lor. Astfel s-a plimbat în grădina Eden, şi în felul acesta s-a făcut de cunoscut în timpul Vechiului Testament. Dar El a vrut ca oamenii să devină din nou asemănători Lui, aceasta înseamnă transpuşi în starea de nemuritori, în chipul Lui. Din cauza aceasta El a trebuie să devină mai întâi asemănător lor. El a făcut o punte între veşnicia necuprinsă şi lumea noastră, descoperindu-se în chip de om. El a venit din trupul duhovnicesc în trupul de carne. De aceea Isus nu poate fi altcineva decât Dumnezeu însuşi. În El locuieşte întreaga plinătate a lui Dumnezeu – nu o treime, întreaga plinătate (Col. 2, 9)! Ceea ce a spus El atunci, mai este valabil şi astăzi: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14, 9). El este Emanuel, aceasta înseamnă: „Dumnezeu cu noi” (Mat. 1, 23; Isa. 7,14). Duhul anticreştin tăgăduieşte aceasta şi face din singurul Dumnezeu mai multe persoane care ar fi existat împreună din veşnicie, şi în consecinţă, din monoteism fac politeism. În aceasta constă influenţa anticreştină, care este îndreptată direct împotriva lui Hristos. Pavel scrie ca creştin iudeu şi apostol al lui Hristos: „…Hristosul care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9, 5b). DOMNUL a spus în Noul şi în Vechiul Testament acelaşi lucru: „Ascultă Israele! DOMNUL Dumnezeul nostru, este un singur DOMN.” (Mat. 12, 29-32; Deut. 6,4). Pentru că omenirea era pierdută, era nevoie de un Răscumpărător. În Isa. 43, 10-12 DOMNUL spune: „…înainte de Mine n-a fost nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt DOMNUL, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor…Îmi sunteţi martori – zice DOMNUL – că Eu sunt Dumnezeu.” Repunerea în dreptul de copii ai lui Dumnezeu a fost posibilă pentru toţi fiii şi fiicele lui Dumnezeu numai prin faptul că El s-a născut ca un copil şi a venit ca Fiu pe acest pământ. Despre Fiul se spune deja în Vechiul Testament: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ‚Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, DOMN al păcii.’” (Isa. 9,6). În ciuda descoperirii lui Dumnezeu ca Tată în Fiul, în Biblie este vorba întotdeauna numai de un singur Dumnezeu, niciodată despre doi sau trei. De aceea nu găsim nici o dată noţiunea „trinitatea lui Dumnezeu”, „Sfânta treime”,

34

„Fiul veşnic” şi altele asemănătoare. Învăţătura trinitară nu-şi are originea la prooroci şi apostoli, ea este produsul duhului anticreştin, care a dat peste cap învăţătura despre dumnezeire. Ceea ce a scris Pavel, ar trebui să deschidă ochii fiecăruia: „Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei…Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.” (1 Tim. 3, 16). Cele trei descoperiri ale lui Dumnezeu nu au fost aşezate de către nici un prooroc sau apostol ca persoane independente, una lângă alta. Aceasta este o gândire raţională, o filozofie elenistă. Nu sunt trei fiinţe unite, ci este Unul singur în trei forme de descoperire. În cer El este Tată, de aceea noi ne rugăm: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…” Pe pământ El s-a descoperit în Fiul ca Răscumpărător, de aceea credinţa în Fiul lui Dumnezeu este o necesitate pentru mântuire. Numai cine are pe Fiul, acela Îl are pe Tatăl şi cu aceasta viaţa veşnică. În Biserică lucrează acelaşi Dumnezeu până la sfârşit, prin Duhul Sfânt. Mai întâi a fost Dumnezeu deasupra noastră, apoi El a fost printre Noi şi la sfârşit El locuieşte în noi! Apostolul Ioan o formulează astfel: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (1 Ioan 5, 20). Din cei aproape patru mii de ani ai Vechiului Testament nu ne este relatată nici o convorbire între Tatăl şi Fiul. El nu a spus nici măcar o dată în perioada aceasta: „Fiul Meu preaiubit, pe Tine Te trimit!” – dimpotrivă, El a spus întotdeauna că va veni El însuşi, ca de exemplu în Isa. 35, 4-6 şi Isa. 40, 3. Dacă în Psalmul 2, 7 este scris: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut”, atunci nu înseamnă că un Fiu al lui Dumnezeu era în cer, apoi s-a coborât pe pământ. Noul Testament relatează clar zămislirea şi naşterea lui Isus. Aşa s-a descoperit Dumnezeu în trup omenesc. El însuşi a devenit om – aceasta este taina necuprinsă, inexplicabilă a dragostei Lui divine! Ca Fiu, El a suferit şi a murit, ca Dumnezeu El este nemuritor. Răscumpărarea s-a împlinit în trupul Său de carne, pentru a ne elibera pe noi din acest trup al morţii (Evrei 2, 14-15) şi pentru a ne da garanţia pentru trupul de înviere (1 Cor 15, 50-57). Isus Hristos este Cuvântul care S-a făcut trup, Logosul, Iahveh, care a venit din plinătatea Duhului lui Dumnezeu, mai întâi apărând într-un trup duhovnicesc, apoi vizibil în trupul de carne. Acesta este adevărul deplin şi curat. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu…Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi…” (Ioan 1, 1+14). Isus nu este numai egal în fiinţă, ci El este una în fiinţă cu Tatăl. Aşa cum s-a descoperit Dumnezeu (Elohim) ca DOMN (Iahveh) şi totuşi a rămas acelaşi, aşa s-a descoperit şi Tatăl în Fiul şi totuşi rămâne acelaşi.

35

Apostolul nu ne lasă în neclaritate de unde vine această mişcare anticreştină, ci ne spune limpede: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri.” (1 Ioan 2, 19). Această evoluţie nu vine din partea iudeilor, ci din mijlocul celor ce s-au ataşat de creştinii adevăraţi, fără să aibă o întâlnire personală cu Hristos. Deja în primele secole după Hristos s-a format această mişcare, dar numai după Consiliul de la Niceea a devenit o organizaţie bine întemeiată. Fiecare iudeu cunoaşte prima poruncă: „Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul tău…Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod 20, 13) şi nu ar face niciodată dintr-un Dumnezeu mai mulţi dumnezei. Desigur că întâlnim mereu tripla denumire. Noi citim de exemplu: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi DOMN; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi.” (1 Cor. 12, 4-6). La aceasta noi spunem „Amin”! Niciunui apostol nu i-ar fi venit din cauza aceasta gândul să spună: „Să vă binecuvânteze Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.” Formulările „Dumnezeu Fiul” şi „Dumnezeu Duhul Sfânt” nu sunt scrise niciodată în Biblie. Se face întotdeauna clară originea. Noi citim despre „Fiul lui Dumnezeu” sau despre „Duhul lui Dumnezeu”. Un Dumnezeu triplu ar fi într-adevăr un Dumnezeu străin. Învăţătura lui Hristos şi învăţătura lui Antihrist, au câteodată pentru privitorul superficial, o asemănare uimitoare, dar nu se suprapun niciodată, şi de fapt sunt total diferite. Acel Hristos pe care îl vesteşte Antihristul, nu este absolut deloc Hristosul Bibliei. Numai acela o poate vedea, căruia Dumnezeu i-a deschis ochii (Luca 10, 22). Puterea anticreştină a lucrat deja în creştinismul primar. Ioan îi denumeşte pe reprezentanţii aceştia prooroci mincinoşi şi pronunţă avertizarea în 1 Ioan 4, 1-3: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice Duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus (în felul acesta) nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.” Nu este numai Antihristul însuşi, care prin învăţătura sa este un prooroc mincinos, ci sunt mulţi prooroci şi hristoşi mincinoşi de care ne-a avertizat DOMNUL (Mat. 24). Toţi vestitorii, fie predicatori sau evanghelişti, care au preluat de la proorocul mincinos învăţătura falsă despre Dumnezeire şi botez, etc., stau în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin aceasta fiind ei înşişi prooroci mincinoşi şi spiritual fac parte din lagărul anticreştin. Cuvântul „Hristos” înseamnă „Unsul” – hristoşi mincinoşi sunt

36

unşi mincinoşi. Există oameni, chiar făcători de minuni, care în ciuda faptului că sunt unşi, totuşi apără învăţăturile false, tradiţionale ale Antihristului. De aceea este scris că la sfârşit falsul şi adevărul vor fi aşa de aproape, încât chiar şi cei aleşi ar fi înşelaţi, dacă ar fi cu putinţă. Dar ei nu pot fi înşelaţi, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este pecetluit în ei prin Duhul lui Dumnezeu. Isus s-a referit la acei care au daruri şi totuşi sunt falşi, când El a spus: „Nu orişicine-Mi zice: ‚Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău’ Atunci le voi spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-va de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’” (Mat. 7, 21-23). Nu ajută la nimic repetarea dogmelor preluate. Ele trebuie verificate cu Cuvântul, căci DOMNUL va judeca după Cuvântul Său. Duhul lui Dumnezeu va zice acelaşi lucru în fiecare punct. Acelaşi lucru se potriveşte pentru toţi slujitorii rânduiţi de DOMNUL. Aici nu este vorba despre o mărturisire cu buzele, ci aşa cum spune Pavel: „Şi nimeni nu poate zice: ‚Isus este DOMNUL’, decât prin Duhul Sfânt.” (1 Cor 12, 3). Ca DOMN El este Dumnezeu, şi asta este important. Numai cine poate spune cu credinţă deplină: „Isus este DOMNUL”, acela a primit descoperirea prin Duhul, că Iahveh (IHVH) şi Isus este acelaşi DOMN. Cine nu crede aceasta se află în înşelăciunea anticreştină, indiferent din care denominaţiune religioasă face parte. Următorul verset este gândit pentru provocarea la cercetare proprie. Cine are Duhul lui Hristos, va crede ceea ce a spus El, ca Cel înviat: „’Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul’, zice DOMNUL Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.” (Apoc. 1, 8). Aceasta este mărturia proprie a Răscumpărătorului nostru care se prezintă aici ca Cel Atotputernic. Poate crede cineva că există mai mult decât un Atotputernic? Dumnezeu şi fiecare descoperire a Lui este la singular. Astfel există numai un Creator, un Mijlocitor, un Salvator, un Împărat, etc. Numai un Tată, numai un Fiu, numai un Duh Sfânt; numai un DOMN, numai o credinţă, numai un botez, numai o mântuire, numai o Biserică, etc. Tot ce vine de la Dumnezeu este la singular, multitudinea manifestărilor Sale atotcuprinzătoare. Aici nu este prezentată învăţătura „Isus singur” (Jesus Only). Isus nu s-a născut singur şi nici nu a vorbit singur în rugăciunile Sale. Ca întotdeauna, adevărul se află la mijloc. Gândul principal care stă la baza acestor expuneri, este că învăţătura biblică, curată, nemodificată, va trebui să fie restituită din nou la sfârşit. Numai după ce va fi predicată

37

Evanghelia veşnic valabilă tuturor popoarelor pentru mărturie, atunci va veni sfârşitul (Mat. 24, 14). Fiecare, fie învăţător sau cititor al Bibliei, ar trebui să facă o comparaţie exactă şi fundamentală. El ar trebui să-L compare pe Hristos aşa cum îl prezintă denominaţiunile, cu Hristos pe care-L găsim descris în Biblie. Acelaşi lucru este şi pentru convingerea care este ancorată în conştiinţa tuturor credincioşilor: că toţi acei ce se încred în Hristos, sunt din Dumnezeu. Pe baza părerii reprezentate în general, multora le va veni foarte greu să-l recunoască pe acel Antihrist despre care vorbeşte Scriptura. Deoarece el vorbeşte despre Hristos în faţa maselor adunate din diferite naţionalităţi şi religii, pentru cei mai mulţi oameni este de neînchipuit faptul că acest bărbat ar fi cel mai mare împotrivitor al lui Hristos. Să luăm ca exemplu vizita istorică a papei în India, unde a strigat în faţa maselor imense de hinduşi: „Hristos este în fiecare religie!” Aici trebuie să punem întrebarea: „Care Hristos?”. Acela pe care-l ţine Maria în braţe? Acela care este confecţionat dintr-un material anume şi este lipit de un crucifix? Acela care trebuie să fie la dispoziţie pentru fiecare scop? Acela făcut de oameni dintr-o bucată de prăjitură numit Hristos la repetarea cuvintelor: „Sanktus! Sanktus! Sanktus!”? Acel Hristos care poate fi influenţat de Maria? Acela care primeşte o ceată de mijlocitori lângă Sine? Hristos a cărui înălţare se pierde în spatele înălţării Mariei, despre care se spune că s-ar fi înălţat cu trup şi suflet? Hristosul care este dat la o parte de „împărăteasa cerului”? Acel Hristos care este prezentat de biserica papei nu este Hristosul lui Dumnezeu, acesta este un Hristos plasat şi format după necesităţi. Un astfel de Hristos este pretutindeni unde este pus, purtat; este exact aşa cum are nevoie fiecare. Dar acesta nu este Hristosul descris în Biblie, pe care îl întâlnim ca DOMN, Salvator, Împărat, Judecător, şi la urmă ca Dumnezeu. O mărturisire pentru un oarecare Hristos nu spune absolut nimic – duhurile trebuie verificate, învăţăturile trebuie comparate. Hristosul Bibliei nu este aşa cum ni-L închipuim noi, El este mai presus de orice închipuire şi acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8). După cum am văzut în citatele Scripturii, Hristos însuşi s-a referit întotdeauna la Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să mai subliniem încă o dată că o referire verbală la mărturia lui Hristos nu ajută la nimic, dacă nu este aşa cum spune şi cere Scriptura. Decizia, cui vrea cineva să-i dea crezare şi încredere, trebuie să fie a fiecărei persoane în parte. Aici se poate da numai sfatul, ca fiecare să cerceteze într-adevăr

38

critic aceste lucruri spirituale şi să creadă numai pe Dumnezeu şi Cuvântul Său. Noi trăim acum scurt timp înainte de încheierea timpului de har. Adevărurile biblice trebuie puse din nou pe sfeşnic fără compromisuri. În decursul epocilor a existat un număr mare de predicatori ai trezirilor, care au vestit adevărurile pierdute pe parcurs, şi aceasta în opoziţie cu biserica statală. Mulţi au trebuit să-şi dea viaţa din pricina Cuvântului lui Dumnezeu. Toţi credincioşii adevăraţi sunt chemaţi pentru a lupta pentru credinţa dată în Hristos sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3). Noi suntem acum în lupta duhovnicească de sfârşit. Atâta timp cât ne aflăm de partea lui Dumnezeu, El va fi cu noi până când vom ajunge de la credinţă la vedere. Porţile iadului nu vor birui Biserica lui Dumnezeu. Tuturor cititorilor le doresc din toată inima binecuvântarea bogată a lui Dumnezeu. ******* ***** *

39

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful