You are on page 1of 5

Definiţia şi conţinutul clasei

Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă direct sau indirect stări psihice emoţionale sau voliţionale ori reproduce cu aproximaţie sunete şi zgomote: a. o stare sufletească: „Ah, mamă tu ! Ce slabă eşti!” (G. Coşbuc). b. un indemn: -Haide, fată, la ogor!/-Ba, mamă, ochii mă dor!. c. adresare: „ Ia ascultaţi, măi, zise Gerilă…(I. Creangă); d. imită sunete sau zgomote: „Ţac, Ţac, prin copac, / Faş, Faş, prin păiş” (ghicitoare). Interjecţiile sunt cuvinte de tip special ce se deosebesc atat de părţile de vorbire de sine stătătoare care exprimă noţiuni propriu-zise, cat şi de instrumentele gramaticale (prepoziţii şi conjuncţii) care redau raporturile dintre noţiuni. Interjecţiile nu denumesc, ci redau succint diferite emoţii, sentimente, impulsuri de voinţă ale vorbitorului sau zgomote din natură. Adesea rostirea lor este insoţită de anumite gesturi ( mimică, maini). Interjecţiile apar totdeauna cu valori afective, pe care le redau mai nuanţat decat cuvintele obişnuite. Ele aparţin, de fapt, mesajului vorbit, in textul scris, fiind doar mărci ale oralităţii şi apărand exclusiv in stilul beletristic, in vorbirea populară şi familiară. Frecvenţa interjecţiilor intr-un text este deci un indice al expresivităţii şi al oralităţii acestuia. Şi din punct de vedere morfologic interjecţiile diferă de celelalte cuvinte: sunt amorfe (nu-şi schimbă forma – n-au gen, număr, caz ) vorbire flexibile of - oftat; vai – vaiet; poc – pocnet; sau fac parte din componenţa unor unităţi frazeologice (vai şi amar, cu chiu cu vai, aoleu şi vai de mine).

Clasificarea interjecţiilor după structură şi după origine
După structură interjecţiile sunt: simple, compuse şi locuţiuni interjecţionale şi alte cuvinte folosite cu această valoare: a) primare, care au un corp fonetic: - dintr-o vocală (a!,o,!e!): „O, vin in părul tău bălai /S-anin cununi de stele... ” (M. Eminescu); - dintr-un diftong (ai! ,, ei! , ia! ): „Ei,ei ! Acum groapa este gata, – zise Sfanta Duminică.” (I. Creangă); - interjecţii bisilabice: Aho!, Oho!, Elei!, Ehe,! Aha! b) interjecţiile compuse sunt mai puţin numeroase şi se formează fie prin alăturarea a două interjecţii diferite, fie prin repetarea aceleiaşi interjecţii: haide-hai, hai-hai; ei,aş!, ei, na! c) locuţiunile interjecţionale sunt sintagme legate in componenţa cărora intră o interjecţie primară şi un alt cuvant cu valoare interjecţională ia uite! ia te uită! ia vezi! nu zău! ei asta-i! După origine, interjecţiile pot fi clasificate in: interjecţii propriuzise, interjecţii improprii şi false interjecţii:
1

substantive: doamne. ” (I. vorbă) de un determinant (halal de voi ! dragă doamne!) sau reamplificate ( Doamne.zise. similar interjecţiilor propoziţionale. sunt golite de sens. cat şi cele provenite din alte părţi de vorbire sunt formate pe teren propriu. Creangă). Foc!. ” (I. rezultand şi o pierdere a sensului lexical. poftiţi ’’sunt interjecţii provenite de la verbul a pofti). vrei să fii şi tu băgat in seamă! Atat interjecţiile propriu . unde!. „Amin! – bleştesc eu cu jumătate de gură…”(I. . Alecsandri). fără să transmită ceva. Linişte!. hai!. Aiurea!. Unele elemente interjecţionale sunt provenite de la formulele de salut: 'Neaţa!. Ele provin din vocative sau din imperative. De fapt. doamne! Invăţat mai trebuie să fie şi acel. cand se folosesc ca interjecţii. a emoţiei. vai!: „Haiti! lipseşti dinaintea mea.adverbe: aş!. folosită ca un clişeu verbal.franceză şi italiană (adio. ara!.adjective: (sărăcan!. . Jos!. b) interjecţiile improprii sunt cele provenite de la alte părţi de vorbire prin conversiune. Interjecţiile improprii sunt: . domnule!. Bună! Toate aceste interjecţii sunt plasate la graniţa cu propoziţiile eliptice de predicat. Vocativele precum doamne!. Inapoi!. mersi).turco-tătară (aman. dumnezeu (Unde dumnezeu ai umblat pană la ora asta?).”(V. care face gramatici. Total delexicalizate apar: dracu' (Ce dracu' vrei şi tu?). marş. c) false interjecţii sunt cuvintele aparţinand altor părţi de vorbire care işi păstrează sensul lexical. ciorile (Ce ciorile. bravo. ţaţo?). soră: „Frate! Ştii c-avem două fete mari? ” (V. păcatele (Ce păcatele spuse?).adverbe: Afară!. Forma verbală mă rog. 2 . Intre ele sunt: . of!. drace!.. aferim! Bre! hai).a) interjecţiile proprii sau propriu-zise sunt strigăte scurte care reprezintă manifestarea exterioară a senzaţiilor. basta.substantive: Ajutor!. Salut!. aşa!. pojar. ruşine. păcat. alo. mă!.” (Ion Creangă). Sus!. a voinţei sau a dorinţei vorbitorului. doamne! Ei. devine interjecţie: Mă rog. dar sunt folosite exclamativ. soro!. vivat. . Inainte!. ira! ): „I…ra! Moş Nichifor. frate. devin cuvinte parazite care incarcă inutil enunţul. aiurea!: „Măi aşa! Parcă-s de o mamă făcuţi.germană (capot. . .. frate!. Creangă). doamne!): „Doamne. ţal. fain!). nu mai spune de lup. nelegate ca origine de alte părţi de vorbire: ah!. Sunt insă multe interjecţii imprumutate din alte limbi: . Vasilache). aracan!. De multe ori unele dintre acestea apar insoţite de o interjecţie propriu-zisă (O. Creangă). Dumnezeule! Of. ’’Poftim. Uite a rezultat din imperativul uită-te. Valea!.

hm! . -satisfacţia de a se lămuri:aha! . Uf! Toată-s un lac de apă. uh! . ţţţ! . In mod teoretic. parcă-ar fi căzut zăpadă. vai! .saturaţie. uimire. hăis. ira!. cine merge la pădure cu mine?” (I. caţ. Prin aceste interjecţii pot fi redate mai multe stări sufleteşti sau senzaţii: o durere: au!. ..o poruncă. haide. bravo!. un ordin (hai. au!. na pot exterioriza stări psihice fie emoţionale. of! -supărare. ho. vai!. marş.entuziasm. un indemn. aprobare: aferim!. o/uu!.nemulţumire: dec!. ti!. na.ciudă. oho! etc.Probleme de semantică în clasa interjecţiei După sens interjecţiile se impart in următoarele categorii: a) interjecţii care exprimă senzaţii fizice sau stări sufleteşti (emoţionale). măi.mirare. vai! văleu!.” (M.mahnire: a!. Astfel. bre. interjecţiile hai. ah!. amărăciune. interjecţiile care sugerează stări fizice şi stări emoţionale sunt destul de numeroase. exemplu: Ce-am alergat! . Un şir de interjecţii pot exprima reacţii psihice de mai multe feluri. halea. cuţu. fie voliţionale: „Măi. ura! „Tiii! Ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi”. ptiu!. aoleo! . haide. vai! . bre!. ehe!.indoială. Creangă) .frig: bruh!. Creangă)..exemplu: „Văleu cumătră. In categoria interjecţiilor care redau manifestarea unei voinţe sau dorinţe trebuie incluse sunetele şi cuvintele cu ajutorul cărora chemăm sau alungăm animalele. ehe!. . vai!. Eminescu). nesiguranţă: de!.dispreţ: ptii!. of!. halal! . „Ah! Atat de albă noaptea.nerăbdare. talpele mele!” (I. ha!. ah!. stop. hei!. brr!.exemplu: Bruh! Mi-i frig. o!. bar. b) interjecţii care exprimă voinţa sau dorinţa. hăi). .admiraţie: a!. oh! . satisfacţia răutăcioasă: sac!.o adresare (alo. „Na. fă. săţi 3 . Cele mai obişnuite interjecţii din această categorie sunt: hai. hi! Cu ajutorul lor se redau diferite acte de voinţă: . vai! . phii!. toate reacţiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecţiilor. plictiseală: uf!. tiva). ei! . ( I. vai! -regret:aoleo! de!. na!. ţabă. . haideţi.satisfacţia: a!. Ele au un sens apropiat de al imperativului. necaz: iii!. eh!.oboseală: uf!. ti! . Creangă).teamă. ah!. surpriză: aa!. vai!. păsările: aho. of!.nostalgie: ah!. spaimă: ah!. o!. deznădejde: a!. mă!.ameninţare: aoleo!. hăit!.

Dacă scriitorul. emoţie ş. că nu sunt reproduse regulat pe scară socială şi că. scarţaitul (uşii). intonaţia. In propoziţia: „Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici. In vorbirea scrisă ele constituie primele semnale. in acest plan. sunt pline de afectivitate. Dar atat onomatopeele. fiind mai limitată. datorită elementelor fonetice componente. Să comparăm de exemplu. Afectivul şi expresivul. uneori foarte puternic. nu au existenţă in limbă. clanc: „Şi cum ospăta el. „Pupăza zbarr! pe-o dugheană. ţiuitul (şoarecilor). dar. Interjecţiile cel mult trezesc anumite noţiuni in. exprimand lumea interioară a omului.” (V. să le scoată mai bine in relief conţinutul. In aşa caz. in mare parte onomatopeele. in timp ce onomatopeele. au fost manifestate. foşnetul (frunzelor). le face să fie mai expresive. in prepoziţia cuvintelor lămuritoare.. precizează care anume sentiment. de scurtă durată. cat şi interjecţiile pot imbina doze de afectiv şi expresiv. sugerează exact ideea dorită. haraitul şi lătratul (cainelui). care se plasează. zdup. de exemplu. care sunt totdeauna afective. avand o legătură directă cu natura obiectului exprimat. bubuitul (tunurilor). care să le precizeze. Creangă). doreşte să invoce un zgomot el ii indică natura lui. cuvinte ce identifică conţinutul celor dintai. 4 . Interjecţiile sunt observate „de departe” in vorbirea dialogată.interjecţiile intotdeauna emoţionează.” in care onomatopeea zbarr! sugerează in mintea noastră imaginea zborului. Ele emoţionează pe ascultător. Cantitatea de informaţie la onomatopee.a. de obicei. orăcăitul (broaştelor). sunt totdeauna expresive.conştiinţa noastră.”( I. Restul contextului ne informează despre starea afectivă concretă: mirare. Acesta insă nu inseamnă că ele nu au aplicare largă. Interjecţiile autentice. murmurul (izvoarelor). mai degrabă. gal. De aici rezultă şi locul interjecţiilor. sunt. va recurge la onomatopee sau la derivatele lor respective. Onomatopeele uzuale. Interjecţiile şi onomatopeele Spre deosebire de onomatopee.cumperi haine şi casă şi paine. nişte semnale emotive ale prezenţei in comunicare a unui „complex de imagini”. Categoria cea mai bogată de interjecţii o constituie onomatopeele şi cuvintele imitative vaj. buh! Cade fără sine in groapa cu jăratic. avand o origine şi o funcţie radical diferită de interjecţii. pe la raiu!” interjecţia măi este semnalul prezenţei unei stări afective. mai au nevoie de alte cuvinte. Cuvintele lămuritoare şi de multe ori mimica. obţinand astfel o mai mare forţă de expresivitate. Prezenţa interjecţiilor şi a onomatopeelor in vorbire (şi in literatura artistică) este o consecinţă a gustului pentru expresivitate. de regulă. E de notat că de multe ori interjecţiile şi. Alecsandri). ce ne avertizează despre prezenţa unui camp afectiv. trebuie privite ca două lucruri distincte. gestul. prin urmare. ca echivalente a unei propoziţii.. cu ar fi: bazaitul (bondarilor).

’’Na-ţi cartea ‘’(obiect direct). Cea mai obişnuită funcţie sintactică a interjecţiei este aceea de predicat: „Hai cu mine!”(Mergi cu mine!).Funcţiile sintactice ale interjecţiilor In mod obişnuit. avea funcţie de predicat: a. b. ho!. adică acele interjecţii al căror sens se apropie de al imperativului: hai!. 5 . interjecţiile care redau repeziciunea unei acţiuni (haţ. interjecţiile – cuvinte onomatopee. ţuşti): El atunci ţuşti! langă mine. Interjecţiile cu funcţie de predicat se comportă ca un verb. care imită zgomotul făcut de o acţiune in timpul executării ei: Şi zvrrr! Cu o piatră! Şi tronc! copacul. uite. putand avea diferite complement:’’Hai mai aproape ‘’(complement circumstanţial de loc). na. iaca): Iată un fluture = Uite. nani. Aceste interjecţii exprimă indemnul pe care vorbitorul il adresează cuiva pentru a privi un obiect sau pentru a asculta o comunicare.’’Pupăza zbarrr! pe o dugheană ‘’(complement circumstanţial de loc). interjecţiile nu au funcţie de parte de propoziţie. interjecţiile de adresare: ( iată. interjecţiile care exprimă un indemn sau poruncă. Sunt totuşi construcţii in care unele interjecţii au funcţie sintactică. c. d.