http://capriro.tripod.com/polit/polint06.

htm

Securitatea economica si interesul naț ional in procesul de integrare europeana
Securitatea economica este o componenta si mai mult decat o simpla componenta a securității naționale. Pe plan extern, un stat isi manifesta intentia de a se integra intr-un spatiu economic multidimensional in functie si de gradul in care securitatea sa economica este asigurata. Este vorba, desigur, de tendinte normale, conform vointei nationale exprimate democratic si nu de procese fortate, impuse cel mai des din afara. Democratia si interesul national Integrarea statelor comuniste in CAER a fost un proces impus atat din afara, prin apartenenta politica la un grup international cat si din interior prin actiunea dominanta si nedemocratica a unui sistem unipartitist. Spre deosebire de alte aliante economice, CAER gravita in jurul unei puteri dominante iar deciziile aveau caracter obligatoriu. Pentru Romania, istoria interbelica aduce multiple exemple de organisme regionale care au promovat prioritar securitatea nationala, prin aliante defensive, dar si securitatea economica, prin elemente concrete din continutul acestor acorduri sau prin proiecte economice ce au insotit initiativele politice regionale. In 1933, la Belgrad, s-a desfasurat o conferinta preliminara pentru pregatirea primei sesiuni a Consiliului Economic al Micii Intelegeri, evident, latura de cooperare economica a unei aliante politice defensive, la care Romania a fost reprezentata de profesorul Victor V. Badulescu, cel care propunea uniunea vamala ca solutie posibila pentru viitorul schimburilor economice internationale ( Emilian M. Dobrescu, Integrarea economica, Ed Academiei Romane, 1996, pg. 24). Cea mai mare parte a statelor lumii se afla in prezent implicate intr-o forma sau alta de cooperare economica internationala, in special zone de liber schimb sau uniuni vamale, cu trasaturi specifice datorate regiunii in care functioneaza dar care pastreaza conditiile generale. Este mai evident ca niciodata ca o autarhie economica nu poate functiona, ca este sortita esecului cu suferinte enorme pentru populatie. Poate cu o singura exceptie – Coreea de Nord – celelalte tentative de autarhii economice nu sunt auto-impuse ci datorate unor embargouri internationale. Aceste situatii caracterizeaza statele unde interesul national nu este formulat in mod democratic, fiind un interes fals, pervertit. El reprezinta, de fapt, interesul unui grup de putere, care detine si exerseaza puterea in mod discretionar, interes de grup impus cu forta, nedemocratic si promovat pe post de interes national. Colaborarea economica externa 1

promovata de astfel de regimuri este, la randul sau, pervertita, avand ca scop nu optimizarea functionarii economiei nationale si dezvoltarea sa prin participarea la diviziunea internationala a muncii, ci acoperirea necesitatilor grupului aflat la putere. Acest tip de colaborare internationala poate functiona doar ca schimburi simple si sporadice si nu se poate ridica la nivelul fie si incipient al unor forme de integrare economica. Simplificand rationamentul putem spune ca numai statele democratice unde interesul national promovat este real pot participa la initiative de integrare economica. Participarea la mecanisme de integrare economica este o expresie a nevoii de securitate economica a fiecarui stat. In volumul citat, Emiliam M. Dobrescu subliniaza fara echivoc ca principiul democratic este o conditie sien qua non a integrării. "Numai o Uniune Europeană care respecta identitatea fiecarei tari membre, care prospera prin diferentele dintre ele si este puternica prin institutiile sale, va putea permite mersul inainte pe calea progresului economic si social, al securitatii si demnitatii". Securitatea economica si integrarea europeana Europa comunitara a fost fondata pentru a consolida securitatea economica si politica a fiecarei natiuni europene, fiind legendara intentia stergerii rivalitatii franco-germane prin punere in comun a unor ramuri economice strategice. Un scop politic a fost slujit cu un mijloc economic si toate acestea la nivel inalt, acolo unde se discuta despre securitatea nationala si interesul national. Se considera ca, in sens larg, securitatea economica a unei tari este data de stocul de resurse si de nivelul de dezvoltare. Am putea spune ca aceasta este de fapt o perceptie restransa. Securitatea economica nu poate fi privita doar in mod static, aproape contabil, ea trebuie perceputa in stransa legatura cu securitatea nationala si cu interesul national iar in ecuatie intra si politica economica promovata, teluri pe termen mediu si lung, gradul de participare nu numai la comertul international ci la intreaga viata economica internationala. Corelatia dintre securitatea economica si gradul de integrare economica este dat devulnerabilitatea unei economii, vazuta ca raport intre avantajele si dezavantajele economiei nationale in raport cu mediul economic international, cu mediul social si politic intern, cu capacitatea acesteia de a face fata cu forte proprii provocarilor interne si externe. Altfel spus, vulnerabilitatea se refera la capacitatea economiei nationale de a realiza obiectivele nationale (interesul national). Procesul de integrare, de pregatire a aderarii la Uniunea Europeana, va face ca economia nationala sa semene structural cu economiile care functioneaza in cadrul acestei organizatii integrationiste.

Insecuritatea economica si suveranitatea nationala

2

Complementar securitatii economice exista insecuritatea. Raportat la procesul de integrare putem spune ca exista o insecuritate neagra, cauzata de neintegrarea in Uniunea Europeana si o insecuritate alba,generata de aderarea la prevederile si restrictiile organizatiei comunitare. Romania strabate in prezent o zona gri de insecuritate, caracterizata de efectele atat ale unei amanate aderari la UE cat si ale unei adoptari din ce in ce mai profunde a reglementarilor comunitare (acquis-ul comunitar si deciziile luate la Bucuresti la solicitarea Bruxelles-ului sau din proprie initiativa dar in scopul indeplinirii conditiilor de aderare). Gabriel Andreescu apreciaza ca fiind simplista schema ce limiteaza la aspectul strategicmilitar securitatea unei tari si propune identificarea mai multor "niveluri de securitate" ( Gabriel Andreescu,Recomandarea 1201 si o retea de stabilitate/securitate in Europa Centrala si de Est, in "Studii internationale", nr.3/ 1997). Interesant este ca, daca pentru ecologic, politic si chiar societal opteaza pentru termenul de securitate, cand vine vorba de economic ii ataseaza notiunea de insecuritate. Gradul inalt de interdependenta economica permite utilizarea eficace a instrumentului economic ca arma – sanctiunile si pune intr-o lumina noua instabilitatea si propagarea ei. In Europa Centrala si de Est, considera autorul, restructuarea economica profunda si reorientarea masiva a relatiilor economice transforma economia nationala intr-un sistem fragil, foarte dependent de politica marilor institutii financiare internationale, ori a organismelor interguvernamentale. Discutia despre interventia acestor organisme in decizia economica suverana nationala impune o diferentiere intre relatiile cu Fondul Monetar International si Banca Mondiala si cele cu Uniunea Europeana. Integrarea europeana este un proces care merge profund in structura societatii romanesti, continutul sau nefiind exclusiv economic. Negocierile privind aderarea sunt mai mult decat negocierea unui imprumut rambursabil cu Banca Mondiala si FMI, care, la randul sau, este mai mult decat negocierea obtinerii unui imprumut de la o banca comerciala. Procesele integrationiste sunt mai profunde decat relatiile din cadrul unor organisme financiare internationale. Analizand raportul dintre economie si securitate, Daniel Daianu atrage atentia asupra inaltei vulnerabilitati a economiilor in tranzitie ( Daniel Daianu, Some Thoughts on the Nexus Economy-Security, expunere la seminarul "Securitatea Romaniei in secolul al XXl-lea", Institutul de Studii Internationale si Strategice, Bucuresti, 25 februarie 2000). Aceasta vulnerabilitate nu este legata in mod necesar de pietele financiare, ci deriva dintr-un larg dezechilibru intern si din eforturile economice deosebite care vor face sa apara o inflatie inalta si crize bancare. In sens restrans, vulnerabilitatea se refera la dimensiunile sale economice, la incapacitatea de a face fata socurilor interne si externe. In sens larg, vulnerabilitatea marcheaza incapacitatea statului de a asigura un nivel de viata corespunzator cetatenilor si demonstreaza existenta unor importante conflicte interne, o fragmentare si o tendinta centrifugala a fortei sale, 3

care pot fi vazute ca reale amenintari la adresa securitatii nationale. Daniel Daianu considera ca aceste fenomene maresc tentatia de a impune solutii politice autoritare, ca inlocuitori pentru structuri statale slabe. Economic si securitate in aderarea la NATO si UE Romanii au perceput, cel putin la inceput, aderarea la NATO ca un factor de progres economic, si aderarea la Uniunea Europeana ca o garantie de securitate. Un paragraf din raportul "Principiul democratic si tesatura NATO: noile democratii europene si largirea NATO" prezentat, in 1996, de raportorul asociat Petre Roman pentru Comisia politica a Adunarii Atlanticului de Nord este foarte elocvent in sustinerea acestei afirmatii bazate pe o supraveghere mai indelungata a dezbaterii euro-atlantice: "Noile elite ale tinerelor democratii ale Europei centrale au ferma convingere ca doar aderarea la NATO va permite surmontarea rapida a greutatilor tranzitiilor si asigurarea viitorului democratiei in tarile lor. Un impact economic pozitiv este, de asemenea, de asteptat din simpla extindere a NATO la tarile Europei Centrale. In plus, intr-un climat de securitate si de stabilitate propice continuarii cresterii activitatii economice, investitorii straini isi vor da seama ca aceasta regiune este una dintre cele mai sigure din lume ceea ce va avea ca efect accelerarea tranzitiei, reluarea cresterii economice si dezvoltarea acestor tari" ( Petre Roman, Le principe democratique et le tissu de l’OTAN: les nouvelles démocraties européennes et l’elargissement de l’OTAN, in Rapports 1996, Rapport special de la Sous-commission sur l’elargissement de l’OTAN et les nouvelles democraties, Commission politique, Assemblee de l’Atlantique Nord., Novembre 1996). De altfel, sintagmele utilizate sunt "integrare europeana" si/sau "integrare euro-atlantica". In politica romaneasca si in interesul opiniei publice cele doua subiecte – aderarea la Uniunea Europeana si primirea in NATO – cunosc evolutii sinusoidale, in contratimp, intalnindu-se rareori, ca sa nu spunem niciodata, la aceeasi intensitate. Initial, ele au evoluat lent dar continuu, cunoscand si o etapa a semnaturilor necesare, pe documente importante, cum a fost Acordul de asociere si Parteneriatul pentru Pace. Faptul ca Romania a fost prima tara care a semnat acest Parteneriat, in ianuarie 1994, marcheaza un prim varf in dezbaterea privind integrarea euro-atlantica. Entuziasmul a fost atat de mare incat acelasi ex-premier Petre Roman, unul dintre initiatorii deschiderii catre NATO, a facut gafa sa ceara institutionalizarea Parteneriatului pentru Pace, neintelegand ca aceasta nu este decat o modalitate de amanare a deciziei privind primirea de noi membri, in special pentru mai buna pregatire a statelor NATO si pentru o mai serioasa optiune privind statele ce vor fi invitate sa intre in NATO. Evolutiile ulterioare au demonstrat ca acest lucru nu a fost bine inteles la Bucuresti. Dupa momentul NATO-1994, este randul interesului pentru intrarea in UE sa devina prioritar. In 1995 intra in vigoare Acordul de asociere si este adoptataStrategia 4

nationala de pregatire a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, pe care o putem numi prin analogie cu cea din anul 2000, "Snagov l". Nu numai locul de negociere este comun dar si coordonatorul procesului de elaborare, academicianul Tudorel Postolache, si modalitatea de manifestare a sustinerii generale a spectrului politic parlamentar, printr-o declaratie politica (De la Essen la Cannes. Itinerariul Strategiei romanesti de integrare europeana, Ed Academiei Romane, 1995). In 1995, presedintele Romaniei participa, pentru prima data, si la un Consiliu european, cel de la Cannes, alaturi de omologii sai din tarile candidate. Este total eronat a considera ca eforturile de integrare europeana si euro-atlantica apartin doar perioadei de dupa 1996 dar aceasta idee a fost vehiculata cu precadere inaintea Reuniunii la nivel inalt a NATO, de la Madrid, din 1997, pentru a justifica un esec previzibil. Societatea romana a fost polarizata in cel mai inalt grad dar isteria pro-NATO din acele zile nu a fost un fenomen exclusiv romanesc, el manifestandu-se si in alte tari candidate, mai norocoase. Nenumarate sunt analizele asupra rezulatelor summit-ului de la Madrid dar exista si pericolul ca ele sa nu fi surprins adevaratele motive ale deciziei celor 16. Cert este ca interesului pentru subiectele integrarii a atins o cota nemaintalnita pana atunci, punand masiv in umbra orice discutie despre aderarea la Uniunea Europeana. El a scazut constant pana la faza de apatie din prezent din care nu a fost scoasa nici de summit-ul de la Washington din 1999, la care se stia ca nu se vor face noi invitatii de aderare. In plus, era din nou in crestere interesul pentru Uniunea Europeana, atentia fiind atrasa de primul val de invitatii de aderare la UE, ratat de Romania care se pare ca nu are vocatia primelor valuri, si perspectiva unui al doilea val pe care nu-l putea rata mai ales din cauza ca era aproape sigur ca nimeni nu va fi lasat in afara acestui proces – inceperea negocierilor – a carui finalizare nu este, insa, garantata. Concluzionand, putem spune ca aderarea la UE si primirea in NATO sunt doua componente ale interesului national, exprimat foarte convingator de opinia publica si clasa politica incat nu mai are nevoie de reafirmare, doua laturi care se manifesta alternativ. Valentin Stan considera ca faptul ca integrarea Romaniei in UE si NATO este obiectivul esential al actualei generatii politice este o realitate cu valoare de truism. Tot el aduce in discutie complementaritatea celor doua procese si considera ca neglijarea raportului de interconditionalitate care exista intre extinderea NATO si cea a Uniunii Europene este una dintre cele mai persistente erori ale guvernarilor atat din inainte, cat si dupa 1996 ( Valentin Stan, NATO si UE: dilemele extinderii, in Politica externa, nr. 3-4, toamna 1997). Mai mult, el considera ca guvernantii tarii au construit, in mod eronat, strategii separate pentru aderarea la NATO si integrarea in Uniunea Europeana. In Agenda 2000, important studiu de impact al largirii UE, finalizat in 1997 de catre Comisia Europeana, se arata foarte clar ca, desi sunt procese autonome, exista importante 5

legaturi in problema extinderii atat a UE, cat si a NATO. Aceasta precizare se face in contextul aparitiei ideii unei Identitati Europene de Securitate si Aparare. Dar liderii occidentali au subliniat tot timpul ca neinvitarea la aderarea la una dintre aceste organizatii nu implica automat compensatii in procesul de aderare la cealalta organizatie. Pornind de la o declaratie a fostului ministru german de externe, Klaus Kinkel, care considera ca "pentru tarile din Centrul si Estul Europei este mai important sa fie membre UE decat ale NATO, deoarece, pentru ele, relatiile politice si economice cu Europa au o importanta decisiva", Valentin Stan apreciaza ca aderarea la UE presupune un proces gradual de garantare a securitatii, care nu va oferi garantiile pe care le presupune calitatea de membru al NATO. La seminarul "Securitatea Romaniei in secolul al XXl-lea" din februarie 2000, secretarul de stat al MAE pentru afaceri europene, Eugen Dijmarescu, aprecia ca "o comunitate europeana extinsa favorizeaza cresterea stabilitatii prin sporirea increderii bazata pe securitatea colectiva, unitate politica si legaturi comerciale" ( Eugen Dijmarescu, Romania si extinderea Uniunii Europene, expunere la seminarul "Securitatea Romaniei in secolul al XXl-lea", Institutul de Studii Internationale si Strategice, Bucuresti, 25 februarie 2000). De asemenea, Dijmarescu considera ca in procesul de integrare europeana, coeziunea sociala si economica sunt la fel de importante ca si obtinerea statului de membru deplin in structurile europene de securitate colectiva. Integrarea in NATO constituie nu numai o garantie politico-militara, ci presupune si o mare stabilitate si securitate economica a tarilor participante. Daca criteriile de aderare la NATO sunt mai mult geopolitice, putem considera ca fara a implica automat calitatea de membru al UE, aderarea la NATO cere de fapt respectarea celebrelor criterii stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, in iunie 1993, mai ales cele privind existenta unor institutii stabile, care garanteaza democratia, primatul legii, drepturile omului, respectarea si protectia minoritatilor si cele referitoare la existenta unei economii de piata functionale, cu capacitatea de a face fata presiunilor concurentiale si fortelor de piata ale comunitatii europene. Una dintre concluziile seminarului "Interesul national si politica de securitate a Romaniei in perspectiva secolului XXI", desfasurat in martie 1999 la Bucuresti, a fost ca, esential pentru Romania este urmarirea a doua mari obiective: securitatea nationala, din punct de vederea militar, si prosperitatea economica. Cele doua componente definesc conceptul de interes national si pot fi realizate prin integrarea Romaniei in NATO si UE. Cu aceasta ocazie, Ion Ratiu declara ca: "nici o alta solutie in afara integrarii in NATO si UE nu poate crea securitate pentru Romania. "

6