Politica bugetară şi fiscală

Student: Picus Mirela Madalina Grupa: 205 An: II

arătând că utilizarea bugetului poate influenţa cererea agenţilor economiei (în principal consumul gospodăriilor şi investiţiile întreprinderilor).problema finanţării deficitului bugetar. Consecinţa acestui fenomen constă . Astfel. se pune problema efectului de evicţiune. Un deficit bugetar poate fi apriori atât expansionist cât. iar puterile publice oferă o recompensă mai bună pentru a atrage noi economii. în cazul unui deficit bugetar. Aşadar. deoarece semnificaţia sa va evolua o dată cu modificarea datelor activităţii economice. obiectul a trei mari categorii de critici: . Ca urmare. Dar principalul instrument îl reprezintă practicarea unui anumit deficit bugetar. înţelegerea corectă a efectelor presupune nu numai simpla determinare cantitativă a soldului bugetar. totodată. . şi depresionist.într-un sens expansionist. veniturilor sau soldului bugetar determină politica bugetară. prin măsuri de politică economică. Bugetul de stat poate deci fi utilizat în cadrul unei politici de reglare a conjuncturii. O BIECTIVE ŞI INSTRUMENTE Această componentă a politicii economice s-a cristalizat în secolul al XX-lea. Gama de instrumente ale politicii bugetare este foarte largă. recursul la împrumut provoacă o deplasare a resurselor economisite disponibile spre sectorul public şi deci în detrimentul altor categorii de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o creştere a ratei dobânzii.POLITICA BUGETARĂ ŞI FISCALĂ 1. cheltuielile şi veniturile sale drept un instrument de politică economică. o activitate economică slabă reduce veniturile fiscale aşteptate). Dacă el este format prin împrumuturi de la agenţi economici. iar atunci când rezultă exclusiv din evoluţia conjuncturii economice (de exemplu. acesta apare ca un deficit conjunctural. deoarece cererea de capital creşte. . atunci când se urmăreşte susţinerea sau favorizarea activităţii economice (situaţii în care şomajul înregistrează valori ridicate). Aşadar. Anterior. odată cu utilizarea sistematică a componentelor bugetului de stat. Politica bugetară constituie.prima este legată de deschiderea economiilor către schimburile internaţionale. o politică de relansare economică fondată pe un deficit bugetar riscă să favorizeze întreprinderile străine. aceasta facându-se în două sensuri: . el se numeşte deficit structural. efectele soldului sunt variabile ca urmare a existenţei mai multor termeni de referinţă. Esenţialul este de a şti care va fi semnificaţia ex ante a unui sold bugetar. un anumit sold bugetar nu poate constitui o realitate tangibilă. apare riscul inflaţionist. el având drept menire principală procurarea resurselor statului în scopul asigurării bunei funcţionări a administraţiei. existenţa deficitului sau excedentului nu explică în mod automat efectele acestuia. ţinând cont de situaţia din economie. considerat sintetizator al efectelor tuturor instrumentelor disponibile. Numai în condiţiile crizei economice din anii '30 autorităţile economice au început să considere bugetul. Atunci când deficitul bugetar este provocat voit. bugetul de stat nu realiza un rol economic propriu-zis. atunci când se vizează reducerea cererii agenţilor economici (în situaţii inflaţioniste sau cu deficite externe importante). întrucât bugetul de Stat regrupează o multitudine de resurse şi de cheltuieli posibile. Astfel.intr-un sens restrictiv. Astfel. Analizele efectuate de Keynes au fundamentat teoretic această idee. acţiunea asupra cheltuielilor. Dacă acesta este finanţat prin crearea de monedă.

considerat "effet boule de neige" (efect de avalanşă) al datoriei. Ţările anglo-saxone şi scandinave au o structură în care predomină veniturile din impozite asupra persoanelor fizice.m. aceasta la rândul sau conducând la noi dobânzi mai mari ş. sunt înfluenţate volumul .în frânarea cheltuielilor agenţilor economici sensibili la rata dobânzii. trebuie analizate raporturile dintre politică în domeniul impozitelor şi elementele esenţiale ale creşterii. o politică fiscală expansionistă discreţionară. în ţările îndustrializate structurile fiscale se caracterizează. În teoria sa generală. numit de statisticieni coeficientul fiscal sau rata globală a prelevărilor obligatorii. impozitul a devenit un instrument de intervenţie în viaţa economică. reprezentate de procesele ocupării. de data aceasta existând o politică fiscală automată. Politica fiscală se manifestă în diferite ipostaze în care se află economia unei ţări. Cu toate acestea. O politică fiscală care este deliberat promovată prin acţiunea guvernului se numeşte politică fiscală discreţionară (de exemplu. Inregistrarea deficitelor bugetare pe parcursul a mai multor ani a condus la acumularea datoriei publice (in caz de finantare prin imprumut). Efectul de evicţiune provoacă. cât şi o politică fiscală restrictivă discreţionară. modificări deliberate ale impozitelor şi taxelor pentru a atinge anumite obiective). Ca urmare. aceste dobânzi mari grevează asupra cheltuielilor bugetare. În acest sens. .C. care reprezintă între 35% şi 50% din prelevări. Impozitele asupra consumului (30%) şi cotizaţiile sociale (25%) constituie alte două mari surse de venituri. un element esenţial al acesteia. dar constituie. partea cotizaţiilor sociale. conducând la agravarea deficitului şi la o nouă îndatorare publică. prin preponderenţa impozitelor pe venit (impozitul pe venitul persoanelor fizice şi impozitul pe societăţi) care reprezintă. Sau. El antrenează următorul cerc vicios: existenţa unei datorii publice importante implică plata de dobânzi considerabile către creditorii statului.o altă critica se referă la problema datoriei. Atunci când este folosită în scopul diminuării cererii sau ofertei.d. în afara unei acţiuni guvemamentale. politica fiscală se realizează cu ajutorul sistemului de impozite şi taxe. Acest procentaj. fie oferta agregată şi poartă denumirea de politică fiscală expansionistă. El este tributar unor imperative economice. Ea poate fi utilizată pentru a creşte fie cererea agregată. cu excepţia ţărilor scandinave. Poate exista. în acelaşi timp. În primul rând. aşadar.E. Ţările latine recurg mai mult la impozite pe cheltuieli şi la cotizaţii sociale. în general. Conceptul de politică fiscală are înţelesuri diferite. politica fiscală apare ca restrictivă. problema fiscală trebuie să vizeze. investiţiilor şi economisirii. Ca finalitate. Keynes a propus utilizarea complementară a măsurilor de politică bugetară şi fiscală în condiţiile intervenţionismului statal. Pot exista însă situaţii în care apar modificări ale instrumentelor de întervenţie. Presiunea fiscală reprezintă raportul existent între suma prelevărilor obligatorii şi PIB. într-o altă definiţie. în primul rând. o temperare a activităţii economice. Ea reprezintă ansamblul de decizii luate pentru a institui. În acelaşi timp. circa 40% din prelevările din ţările O. asigurarea unui maximum de eficienţă sistemului economic. politica fiscală constituie proporţia dintre diverse tipuri de fiscalitate directă şi indirectă. permite aprecierea nivelului de fiscalitate din fiecare ţară.D. în consecinţă. adică a investiţiilor. organiza şi aplica prelevările fiscale conform obiectivelor puterilor publice.a. În ciuda caracterului său voluntarist. în medie. în calitate de act de putere publică. ramâne limitată. Impozitul este un fenomen complex. Între structurile economice şi cele fiscale se află o strânsă interdependenţă. locul relativ al impozitului şi influenţa sa asupra venitului şi proprietăţii. există o mare diversitate de structuri fiscale în ţările industrializate. Astfel. În schimb. politica fiscală a unui guvern este fundamental condiţionată de datele sistemului socio-economic în care se aplică. de asemenea. În cazul acesta apare un risc important. nivelul de presiune fiscală.

analiza acestora. dezechilibre exteme. precum şi de rolul jucat de politicile economice în aceste procese. constituind un mijloc de combatere a şomajului. a fost îndeaproape asociată cu keynesiştii şi succesorii lor. răspunsul la tentativele de a asigura eliminarea ciclurilor activităţii economice. nivelul cel mai dezirabil al impozitelor. În acest context. degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de consum. la rândul său. deci la scumpirea exporturilor şi ieftinirea importurilor. va conduce la supraaprecierea produselor naţionale pe piaţa externă. lipsa de efect a terapiilor keynesiene. Aşadar. Creşterea cheltuielilor bugetare este considerată tot mai puţin eficace. Spre ilustrare.Samuelson. ea este supusă astăzi la numeroase critici. inflaţie galopantă. precum şi relaţia dintre deficitul bugetar şi cel al balanţei curente de plăţi. un rol deosebit îl joacă atât consecinţele interne ale măsurilor de politică bugetară şi fiscală. Modul în care statul foloseşte politica bugetară şi fiscală în sensul asigurării echilibrului economic necesită analiza influenţelor modificării cheltuielilor publice. prin aceasta afectându-se nemijlocit gradul de folosire a forţei de muncă. şomaj. a stabilităţii preţurilor şi creşterii economice. tot mai numeroşi sunt economiştii care recunosc faptul că nu există formule magice de urmat pentru factorii de decizie bugetari şi fiscali. laureat al Premiului Nobel pentru economie. gândirea economică a ultimelor decenii este dominată de confruntarea dintre keynesişti şi monetarişti în problema rolului politicii bugetare. cât şi cele externe. ceea ce permite creşterea fondurilor necesare finanţării investiţiilor interne şi a deficitului bugetar. fiscale şi monetare. intrările de capital net sunt adăugate la economiile interne. cu fluxurile de capital.producţiei şi cererea solvabilă. va depinde de necesitatea stimulării sau contractării economiei. inflaţia şi şomajul pot fi evitate prin intervenţia nemijlocită a statului asupra cererii agregate. ca un instrument de realizare a obiectivelor ocupării. dintr-o perspectivă macroeconomică. În aceste condiţii. La fel se întâmplă în privinţa relaţiei dintre deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi curente. În aprecierea rolului şi implicaţiilor politicii bugetare şi fiscale asupra sistemului economic trebuie facută distincţie între aspectele teoretice şi acţiunea acestora în practică. Astfel. relaţiile cu activităţile de import şi export. Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetară şi fiscală a constituit unul dintre instrumentele principale de combatere a inflaţiei şi şomajului. Sunt recunoscute efectele importante ale politicilor bugetare şi fiscale asupra economiei. precum şi necesitatea îndepărtării de relansarea bugetară. Dimpotrivă. Astfel. Stagflaţia (coexistenţa inedită a înflaţiei cu şomajul) a zdruncinat certitudinile asupra efectului binefăcător al politicii bugetare.cererea de învestiţii la care se adaugă achiziţiile guvernului de bunuri şi servicii. utilizarea bugetului pentru relansarea economiei a fost obiectul a numeroase atacuri din partea a tot mai multor curente ale ştiinţei economice. care se constituie într-unul dintre cele mai controversate aspecte ale dezbaterii despre deficitul bugetar. a impozitelor şi taxelor asupra cererii globale. Economiştii keynesişti au fost tentaţi să accentueze rolul politicilor bugetare şi fiscale. prin creşterea sarcinii fiscale se restrânge cererea globală de consum a populaţiei. iar cea a impozitelor este tot mai mult contestată. În mod firesc. mai ales după criza din 1974. creşterea deficitului balanţei de plăţi necesită creşterea valorii monedei naţionale care. în concepţia unora. Aşa cum recunoaşte reputatul economist P. De altfel. Totuşi. În concepţia lui Keynes. se poate pune următoarea întrebare: de ce politica bugetară a fost . Persistenţa dificultăţilor economice a pus în evidenţă. excedentului sau deficitului bugetar. care reprezintă totalitatea cheltuielilor pentru consum . Spre ilustrare. cu efecte deflaţioniste şi deci de reducere a gradului de folosire a forţei de muncă. în urma căreia asistăm la stoparea creşterii. cheltuielilor. deci consumul şi investiţiile. numai un entuziast ar putea crede că în politica fiscală s-a găsit piatra filosofală.

influenţează şi existenţa unor deosebiri din punct de vedere al obiectivelor stabilite de politicile guvernamentale. deci. keynesişti şi monetarişti. Deja necorespunzătoare pe planul eficacităţii. ceea ce înseamnă un reflux al rolului statului. În teorie. Politica monetară este considerată mai puţin eficace. guvernanţii pot folosi politicile fiscale şi monetare uneori pentru a reduce şomajul. relansarea bugetară este. fiscală şi cea monetară se află o strânsă interdependenţă. ulterior predominant devenind monetarismul. Diferenţele dintre recomandările propuse de cele două curente de gândire economică sunt consecinţa diferenţelor în ceea ce priveşte metoda analizată. utilizarea politicii bugetare conduce la creşterea continuă a cheltuielilor bugetare. În practică. Într-o anumită măsură. Controversele dintre keynesişti şi monetarişti s-au cantonat în jurul problemei referitoare la raporturile bani-producţie-înflaţie. existând mix-ul fiscal-monetar. Practica a demonstrat că între politica bugetară. se poate realiza. Analizele keynesiste ale politicii guvernului sunt bazate pe concepţia că politica monetară este relativ neimportantă în comparaţie cu politica bugetară şi fiscală. fiscală şi monetară pentru a dirija nivelul cererii agregate şi a stabiliza economia în jurul nivelului ocupării depline. În replică. utilizarea politicii bugetare nu conduce obligatoriu la creşterea rolului statului.eficace înainte de 1973 şi s-a dovedit inadecvată după această dată? O primă cauză vizează faptul că multiplicatorul keynesian este compromis în economiile tot mai deschise relaţiilor externe. monetariştii susţin că modificări ale venitului naţional sunt produse numai atunci când oferta de bani se modifică. constă în aceea că primii susţin intervenţia guvernului. În practică. Tentativa de relansare a economiei nu-şi poate realiza efectul de antrenare decât dacă suplimentul de venituri injectat în economie este efectiv cheltuit. în sensul că nu este posibilă o politică monetară pură (adică fără o modificare a cheltuielilor publice sau a ratelor impozitelor). O altă lacună a politicii bugetare este dezvăluită de mecanismul relansării bugetare. printr-o creştere a cheltuielilor. adică prin sporirea rolului statului. ca şi prin reducerea impozitelor. cele două categorii de politici sunt intercorelate. de exemplu. Diferenţa principală dintre cele două curente. În defînitiv. viu atacată pe tema "prea mult stat". considerată una dintre cele mai fascinante şi actuale teme ale macroeconomiei. Ele afectează cererea agregată prin căi diferite şi au implicaţii diferite asupra structurii acesteia. formulându-se pentru aceasta montaje de tipuri de politică economică sau pachete de politici. majoritatea guvernelor au efectuat relansări prin intermediul cheltuielilor bugetare. politica monetară şi cea fiscală nu sunt interschimbabile. pentru că orice politică bugetară afectează mărimea deficitului bugetar. Totuşi. Politicile utilizate până la jumătatea anilor '70 erau mult bazate pe concepţia keynesistă asupra efectelor politicilor fiscale şi monetare. monetariştii se pronunţă pentru modificarea cheltuielilor guvemului şi a taxelor şi impozitelor pentru a schimba cantitatea de bunuri şi servicii prevăzute de guvern. alteori pentru a reduce rata înflaţiei. existenţa unor diferenţe din punct de vedere al opţiunii pentru diferite combinaţii între şomaj şi inflaţie. însă aceasta nu înseamnă că ei exclud posibilitatea folosirii politicii monetare sau a altor instrumente. de asemenea. Keynesiştii consideră că politica fiscală reprezintă un instrument superior de stabilizare. Astfel. iar ceilalţi nu. mai puţin sigură şi predictibilă decât politica fiscală. În cele din urmă. În replică. de asemenea. Problema esenţială însă se referă la maniera în care autorităţile publice folosesc politica bugetară. ceea ce îi determină pe guvemanţi să opteze pentru acea politică monetară care să asigure finanţarea deficitului bugetar. Conceptul de politică monetar-fiscală mixtă explică faptul că acelaşi nivel al producţiei poate fi atins utilizând diferite combinaţii ale celor două categorii de politici. Interacţiunea acestor categorii de politică economică trebuie să conducă la combinarea modelului pieţei monetare cu oferta agregată la .

totodată. în caz de necesitate. variabilă de la o ţară la alta. În conformitate cu acestea.modelul cererii. precum şi alineate. Există. Astfel. precum şi necesitatea relansării economice au condus la sporirea importanţei bugetului ca mijioc de intervenţie în viaţa economică. o zi de lucru este destinată plăţii impozitelor. în fiecare săptămână de lucru. Legea bugetară anuală aprobă lista impozitelor. inflaţia şi şomajul. adică bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică. Veniturile şi cheltuielile se desfăşoară pe baza clasificaţiei bugetare-tip elaborate de Ministerul Finanţelor. în funcţie de mai mulţi factori: structura formelor de proprietate în economie. bugetul asigurărilor de stat. care vizau instituirea unei modalităţi de control al cheltuielilor. rolul impozitelor şi taxelor în constituirea fondurilor de resurse financiare ş. acţiunea sa fiind conjugată cu cea a celorlalte pârghii monetare şi fiscale. precum şi a celor pentru alocarea lor. elemente specifice referitoare la instrumentele folosite pentru constituirea fondurilor de resurse financiare. bugetul are o structură proprie.a. a echilibrului general. definiţiile date bugetului de stat accentuează rolul relaţiilor ce apar în procesul repartizării venitului naţional în legatură cu realizarea funcţiilor statului pe baza mobilizării şi repartizării unor resurse băneşti. ceea ce a antrenat creşterea continuă a sarcinilor fiscale. paragrafe şi articole. de la înterpretări simpliste. în bugetul public naţional din ţara noastră se cuprind: bugetul administraţiei centrale de stat. în Franţa. Activitatea bugetară şi organizarea financiară a statului sunt reglementate de reguli precise înscrise în acte normative. 2. Economistul englez Lloyd C. Deci problema esenţială nu este aceea de a opta între politica monetară şi cea fiscală. ele cuprind situaţia resurselor băneşti şi destinaţia acestora pe un an. Amplificarea fenomenelor de recesiune economică. precum şi a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă. B UGETUL – INSTRUMENT AL POLITICILOR MACROECONOMICE Concepţiile privitoare la esenţa. a amplificării problematicii dezvoltării economice şi a elaborării unor construcţii teoretice menite să ofere soluţii numeroaselor probleme ridicate de practica economică. prin aceasta. Astfel. Sunt şi tendinţe de a defini bugetul pornind de la configuraţia sa structurală. subcapitole. în condiţiile folosirii integrale a resurselor. bugetul are două mari componente: veniturile şi cheltuielile. . ci de a le coordona în scopul creşterii eficienţei folosirii lor. capitole. gradul de descentralizare a activităţii financiare. În general. rolul şi funcţiile bugetului au evoluat pe măsura dezvoltării forţelor productive ale societăţii. Caracterului său de document financiar i se adaugă valenţe noi. se ajunge la elaborarea bugetului economiei naţionale. bugetul se transformă într-un instrument de înfăptuire a obiectivelor politicii economice şi sociale. taxelor şi a cotelor acestora. Pentru aceasta a fost necesară mobilizarea la dispoziţia bugetului a unui volum sporit de resurse. prin intermediul bugetului. care sintetizează mutaţiile intervenite în componentele vieţii economice. ea cuprinde titluri. Bugetul administraţiei de stat se aprobă anual printr-o lege bugetară. bugetele locale. Satisfacerea cerinţelor economice şi sociale crescânde ale societăţii au făcut ca. Atkinson defineşte bugetul ca diferenţa dintre cheltuielile guvernamentale şi taxele percepute. Legătura existentă între fondul bugetar şi cel de creditare asigură condiţii pentru realizarea echilibrului întregului sistem financiar şi. Conform Legii finanţelor publice. În general. formale. să se redistribuie între 25-40% din venitul naţional. cu defalcare pe trimestre. Concentrând la dispoziţia sa resurse financiare deosebite.

În principal. precum şi de proporţia împărţirii lui între acumulare şi consum. . de mărimea produsului naţional obţinut. . Dar creşterea lor peste un anumit nivel poate conduce la deteriorarea situaţiei economice. Pentru aceasta se impun măsuri de adaptare a sistemelor de impunere a veniturilor la condiţiile inflaţiei. mai ales sub forma împrumuturilor. în scopul evitării accentuării gradului de fiscalitate. impozitul crescând în aceeaşi măsură cu masa veniturilor impozabile. instituţiilor şi populaţiei. prin redistribuirea venitului naţional. Orientarea politicii financiare a unei ţări îşi găseşte reflectarea în structura veniturilor statului.când impunerea se face în cote progresive. Mărimea. care deţin rolul determinant. Ele exercită un important rol economic. în repartizarea sarcinilor fiscale. sarcina fiscală va creşte. sarcina fiscală rămâne neschimbată. Impozitele şi taxele constituie o formă de prelevare a unei părţi din venitul persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor bugetare. însă principalul mijloc de procurare a resurselor băneşti îl reprezintă impozitele şi taxele. Astfel. ca şi în destinaţia dată resurselor mobilizate la fondul bugetar. Aceasta conduce la accentuarea fiscalităţii sau a presiunii fiscale. structura şi destinaţia resurselor financiare ale statului sunt influenţate. care exprimă partea din produsul naţional brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor. statul foloseşte uneori şi resursele externe. unui anumit venit real îi va corespunde un impozit mai mare decât în condiţii de stabilitate relativă. Sursele de procurare a mijloacelor băneşti ale statului rezultă în urma repartiţiei primare a venitului naţional creat în unităţile economice proprii. ponderea veniturilor curente ale PNB. financiar şi social.când impunerea se face în cote proporţionale. Unul dintre factorii cu puternice efecte fiscale îl constituie inflaţia. O creştere a acestora contribuie la diminuarea consumului. Nivelul fiscalităţii se poate ilustra prin corelaţia dintre creşterea veniturilor statului şi creşterea produsului national brut. în perioadele cu inflaţie puternică. constituind un mijloc de procurare a resurselor şi de rectificare a discrepanţelor între venituri. concretizat în preocuparea statului de a le utiliza în scopul orientării cursului vieţii economice. de structura de ramură a economiei naţionale. în acelaşi timp. impozitul crescând mai rapid decât suma veniturilor reale. În afara resurselor interne. În perioada actuală asistăm la o întărire a rolului impozitelor pe plan economic. Aceasta face necesară stabilirea opţiunilor financiare în funcţie de cele de natură economică. În esenţă. în principal. de nivelul de dezvoltare economică a ţării. nivelul resurselor financiare depinde de situaţia economico-financiară a unităţilor economice. impozitele şi celelalte sarcini fiscale contribuie la finanţarea serviciilor publice şi a altor prestaţii sociale către populaţie. în vederea acoperirii unor cheltuieli mereu crescânde. care poate contribui la modificarea repartizării sarcinilor fiscale între categorii sociale şi indivizi. de modul în care este proiectată funcţionarea instrumentelor de prelevare la buget a unei părţi din veniturile întreprinderilor. Mărimea veniturilor bugetare depinde. Ca urmare. de potenţialul economic şi financiar. dintre mărimea acestuia pe locuitor şi proporţia prelevării la dispoziţia statului. Nivelul presiunii fiscale are consecinţe deosebite asupra situaţiei economice şi puterii de cumpărare a populaţiei. inflaţia are următoarele consecinţe asupra sarcinii fiscale: . Majorarea şi instituirea de noi impozite constituie una dintre căile de creştere a resurselor băneşti ale statului. la o creştere absolută şi relativă a impozitelor.

conduce la apariţia sau creşterea dimensiunilor deficitului bugetar. restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi. de maximă importanţă este fundamentarea riguroasă. plătitorul acestuia este nominalizat în evidenţele fiscale (impozitul pe profit. impozitul pe consum (de exemplu. Impozitele. dimensionarea cheltuielilor şi a veniturilor în funcţie de starea economiei.deci a bazelor impozitelor. Clasificaţia bugetară a veniturilor bugetului public naţional se prezintă sub forma unui tabel care grupează veniturile în capitole şi subcapitole. cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a organelor locale ale administraţiei de stat. Astfel.. Din bugetele locale se finanţează acţiuni social-culturale. În cazul impozitului direct. Un element distinct al bugetului public naţional îl constituie bugetele locale. 31% în Anglia şi 30% în Germania.a. veniturile nefiscale revin bugetului datorită faptului că ele se obţin de către unităţile de stat (regiile autonome) sau instituţii publice pentru care bugetul asigură finanţarea cheltuielilor (vărsăminte de la instituţii publice. proporţională a sarcinilor fiscale în funcţie de puterea economică a fiecăruia. taxelor şi a celorlalte venituri ale statului. În situaţiile în care cheltuielile nu pot fi acoperite integral din veniturile proprii. taxele şi cotizaţiile pentru asigurări sociale reprezintă între 80-95% din totalul resurselor financiare ale administraţiei centrale şi caselor asigurărilor sociale. Realizarea unui sistem fiscal eficient necesită asigurarea concomitentă a două cerinţe: obţinerea volumului de resurse băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice şi repartizarea echitabilă. Ca urmare a creşterii impozitelor se încurajează "munca la negru" şi evaziunea fiscală. 45 franci provin din taxa asupra valorii adăugate). obiective şi acţiuni economice de interes local. care este inferior celui aferent administraţiei centrale. pe clădiri şi terenuri etc. 32% în S. legea bugetară anuală aprobă lista impozitelor.U. pe salariu. datorită faptului că aceste impozite se includ în preţul mărfurilor sau în tariful serviciilor. Pentru impozitele indirecte plătitorii nu sunt dinainte cunoscuţi. Satisfacerea în condiţii corespunzătoare a nevoilor locale presupune delimitarea precisă a cheltuielilor ce se suportă de către administraţiile locale. conjugate cu cerinţa executării cheltuielilor în limitele aprobate prin lege. În ţările cu economie dezvoltată. a competenţelor de dimensionare a cheltuielilor şi resurselor care trebuie să fie certe şi legate direct de activitatea locală. încasarea ratelor şi dobânzilor la creditele externe acordate de la buget ş. Veniturile înscrise în buget provin în cea mai mare parte din impozitele directe şi îndirecte. din 100 franci impozit de stat. În procesul de elaborare a bugetului. Veniturile bugetelor locale se formează din impozite. Veniturile fiscale formează partea hotărâtoare a resurselor financiare ale statului. . pentru echilibrarea bugetelor locale se pot efectua transferuri din bugetul administraţiei centrale de stat. O supradimensionare a veniturilor (în condiţiile nerealizării lor în execuţie). Modul în care sunt împărţite sarcinile între administraţia centrală şi cele locale determină şi volumul resurselor financiare publice locale.A. care reprezintă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale cu personalitate juridică. în Franţa. impozitul pe reuşită şi impozitul pe societate. In ţara noastră. ponderea finanţei locale în bugetul naţional reprezintă 55% în Suedia.). o pondere apreciabilă în resursele băneşti ale statului o deţin impozitul pe venituri.). Veniturile fiscale reprezintă încasările care provin din impozite directe şi indirecte percepute de organele fiscale la termenele şi în condiţiile prevăzute de lege. Spre deosebire de veniturile fiscale care reprezintă încasări pentru bugetul public naţional fără contraprestaţii. taxe şi alte venituri stabilite prin legea bugetară anuală.

din anumite motive. este posibilă şi lipsa de coincidenţă. creşterea nominală şi reală a cheltuielilor publice ş. raportul dintre ritmul de creştere al cheltuielilor publice şi cel al venitului naţional. ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (care reflectă mutaţiile ce au loc în repartizarea PIB într-o perioadă. ceea ce asigură creşterea acestora într-un ritm superior faţă de resursele statului. De asemenea. cheltuielile publice sunt influenţate de evoluţiile monetare. Totodată. plăţii dobânzii aferente datoriei publice. Aceste achiziţii curente de bunuri şi servicii efectuate de către stat formează consumul de stat.a. cheltuieli privind datoria publică. precum şi la structura cheltuielilor publice au la bază raţiuni social-economice şi politice. se împart în: cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat administrativ. Din analiza structurii cheltuielilor publice rezultă că unele dintre ele au caracter neproductiv. În scopul sporirii resurselor locale se consideră necesar transferul unor taxe şi impozite de la nivelul statului la nivel regional. cheltuielile se înscriu în bugetul administraţiei centrale de stat şi se grupează în ordinare şi extraordinare. evoluţia cheltuielilor publice în medie pe locuitor. Aceasta impune ca evidenţierea mărimii reale a cheltuielilor publice să se bazeze pe preţuri constante. După destinaţia lor economică. Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale. care reprezintă sumele aprobate prin bugetul administraţiei centrale de stat. au caracter productiv (cheltuieli pentru finanţarea întreprinderilor economice de stat. Resursele financiare ale statului sunt destinate plăţii bunurilor şi serviciilor achiziţionate de stat. precum şi pentru plata salariilor şi pensiilor cuvenite funcţionarilor publici.a. conduce la majorarea preţurilor şi. odată cu aceasta. a celor private). Aceasta variază între 30-65% în ţările dezvoltate şi 15-40% în ţările în curs de dezvoltare. cheltuieli pentru dezvoltarea sectorului de stat. la creşterea nominală a cheltuielilor efectuate de stat. Evoluţia cheltuielilor poate fi urmărită şi cu ajutorul altor corelaţii şi indicatori: evoluţia cheltuielilor publice raportată la cea a produsului intern brut şi a populaţiei. Dar. La creşterea resurselor locale mai pot contribui şi dotările bugetare. caracteristicile politicii economice guvernamentale. ceea ce conduce la creşterea datoriilor lor. iar altele. acordării de subvenţii întreprinzătorilor particulari. Evoluţia cheltuielilor publice se află sub influenţa a numeroşi factori: gradul de dezvoltare a forţelor productive. factorul demografic ş. În ţara noastră el este anual şi coincide cu anul calendaristic. deprecierea monetară. Ca şi veniturile. Opţiunile cu privire la destinaţiile resurselor statului. care reprezintă mai mult de jumătate din totalul cheltuielilor publice şi aproximativ 30% din produsul naţional brut al ţărilor dezvoltate. principalele lor destinaţii fiind stabilite prin clasificaţia bugetară tip. . Intervalul de timp necesar încasării veniturilor şi realizării obiectivelor reprezintă exerciţiul bugetar.a. O parte din resursele financiare ale statului sunt folosite pentru plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate de organele centrale şi locale ale administraţiei de stat. curente şi de capital.O caracteristică a unităţilor teritoriale o reprezintă dezechilibrul dintre resurse şi necesităţi. cheltuieli social-culturale ş. dimpotrivă. datorată procesului inflaţionist. prin intermediul statului). plăţii salariilor şi pensiilor cuvenite funcţionarilor publici. bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat. este recunoscută existenţa unei legături între gradul de dezvoltare economică a unei ţări şi ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut. Există mai multe criterii de clasificare a cheltuieliior statului. Astfel.

În această ultimă situaţie. deficite şi excedente pot apărea fie în procesul elaborării bugetului. În mod cert. un nivel noninflaţionist al venitului şi producţiei. Înregistrarea unor abateri faţă de nivelurile prestabilite pentru cheltuieli şi venituri şi deci faţă de soldul iniţial poate rezulta din procese reale. se constată amplificarea dimensiunilor sale. Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli poartă denumirea de sold bugetar. variaţia bugetului este determinată de modificări în conţinutul politicii fiscale. În general. din laturile calitative ale producţiei materiale. O asemenea orientare este argumentată prin necesitatea promovării unei politici economice care să asigure folosirea integrală a resurselor şi o creştere economică noninflaţionistă. dar şi din construcţia bugetului de stat. El este rezultatul acţiunii unui complex de factori care stau la baza constituirii şi utilizării resurselor băneşti şi se realizează în anumite condiţii sociale şi economice. Existenţa deficitelor în sine nu ne spune nimic despre cât este de responsabil sau iresponsabil guvernul din punct de vedere fiscal. Mai mult. În aceste condiţii. care determină realizarea sau nu a veniturilor şi cheltuielilor. Acelaşi efect va fi obţinut şi datorită unei creşteri substanţiale a cheltuielilor guvernamentale şi/sau reducerii taxelor. datorită abaterilor consemnate de la cheltuielile proiectate. fie în procesul execuţiei bugetare. În acest context. care poate cunoaşte una dintre situaţiile anterioare. . Există momente în care realizarea acestui obiectiv necesită cheltuieli deficitare. în primul rând. D EFICITUL BUGETAR ŞI DATORIA PUBLICĂ În urma execuţiei bugetului de stat pot apărea următoarele situaţii: buget echilibrat (egalitate între venituri şi cheltuieli). fie datorită unor abateri consemnate în urma execuţiei. tot mai mulţi sunt economiştii care contestă necesitatea echilibrării bugetului.trecerea economiei printr-o perioadă de recesiune economică etc. echilibrarea bugetului este în mod clar de importanţă secundară. dar şi alte momente când aceasta va necesita un excedent. Guvernul se poartă într-o manieră fiscală responsabilă numai dacă promovează activ politicile destinate să realizeze o folosire integrală a resurselor. Aşadar. Starea de deficit a bugetului poate fi generată de modificarea condiţiilor economice . echilibre. este susţinută necesitatea creşterii cheltuielilor bugetare într-un ritm mai rapid decât creşterea veniturilor şi. însă. necesitatea şi căile de echilibrare a bugetului de stat. echilibrul nu se poate rezuma la o simplă comparare şi egalitate a veniturilor şi cheltuielilor.3. deficitul bugetar a devenit una din caracteristicile economiilor naţionale. mulţi economişti contestă pericolul acestora ori încearcă să plaseze responsabilitatea creării lor în afara guvernelor. susţinând chiar necesitatea deficitului sistematic şi folosirea lui în scopul realizării echilibrului economic. În ultimele decenii. fie ca urmare a prestabilirii de către organele de decizie. Deşi dezbaterile în jurul deficitelor bugetare sunt tot mai numeroase. Multitudinea de relaţii existente între echilibrul financiar-monetar şi echilibrul economic general. întocmirea unor deficite bugetare. rolul hotărâtor în asigurarea echilibrului bugetar îl au factorii economici care derivă. precum şi complexitatea proceselor economice şi financiare pe care se întemeiază elaborarea şi execuţia sa necesită o analiză minuţioasă a abaterilor şi semnificaţiilor acestora faţă de valorile previzionate. Filosofia care stă la baza acestui fel de gândire a fost numită filosofia finanţelor funcţionale. buget deficitar (devansarea veniturilor de către cheltuieli) şi buget excedentar (veniturile mai mari decât cheltuielile). În literatura economică s-au exprimat puncte de vedere diferite privitoare la natura. implicit. În ciuda acestui fapt.

Subordonarea metodelor şi instrumentelor financiare necesităţii unor obiective ale politicii economice impune însă o analiză concretă în cercetarea soldului bugetar. În scopul finanţării deficitului. Plata unor dobânzi mari la împrumuturile efectuate de stat în scopul finanţării deficitelor bugetare contribuie la diminuarea stocului viitor de capital şi deci a resurselor investiţionale viitoare. cât şi de dobânzile aferente. dar cu efecte pozitive sau negative. a ponderii sale în totalul veniturilor bugetare. faţă de situaţiile similare înregistrate în urma execuţiei bugetare. în principal pe seama impozitelor. creându-şi astfel moneda. apelează la credite. În principiu. împrumuturi şi impozite există o strânsă interdependenţă. deoarece trecerea de la echilibru la dezechilibru contribuie la stimularea consumului suplimentar. statul apelează la împrumuturi. pentru acoperirea deficitului bugetar. În mod obişnuit. În secolul al XVIII-lea începe epoca marilor împrumuturi de stat prin emisiune de obligaţiuni. atenuarea deficitului bugetar impune o diminuare a cheltuielilor. Nivelul mai ridicat sau mai scăzut al impozitelor va avea influenţă atât asupra ofertei de fonduri economisite. a relaţiilor existente între starea activităţii economice şi situaţia bugetară. a conţinutului material al excedentului bugetar. Consecinţele deficitului asupra economiei se află în stransă legatură cu problemele monetare. între cheltuielile publice. după impozite. cât şi asupra cererii de astfel de fonduri. interpretarea diferenţiată a excedentelor sau deficitelor stabilite anticipat. Deficitele bugetare sunt cele în jurul cărora s-au conturat numeroase controverse teoretice. Când cheltuielile depăşesc veniturile. explicarea conţinutului acestuia. deficitele bugetare alimentează datoria natională a unor ţări. a apărut cu multe secole în urmă. Aprecierea acestor situaţii trebuie făcută pornind de la analiza cauzelor generatoare. dar şi opţiuni diferite. Creşterea deficitului bugetar poate contribui şi la relansarea activităţii economice. cu efecte favorabile asupra gradului de ocupare a forţei de muncă şi asupra veniturilor. iar pentru procurarea resurselor necesare rambursării împrumuturilor şi achitării dobânzilor şi comisioanelor aferente. ca metodă de acoperire a cheltuielilor. statul contractează împrumuturi. În acelaşi timp. apariţia excedentelor bugetare reflectă apariţia unor abateri de la situaţia previzionată. Astfel. statul apelează la creditul public. analiza implicaţiilor acestora asupra economiei naţionale. . plata acestora şi restituirea creditului făcându-se pe seama veniturilor bugetare. Împrumuturile statului sunt purtătoare de dobânzi. De asemenea. Orice creştere sau scădere a nivelului impozitelor trebuie studiată prin prisma efectelor pe termen lung şi scurt. contractând împrumuturi sau atrăgând la dispoziţia sa o parte din veniturile băneşti temporar disponibile ale populaţiei. proporţia fiind determinată de volumul împrumuturilor contractate de stat în scopul finanţării acestora. titlurile fiind introduse la burse. existenţa unor mari deficite bugetare îşi pune amprenta şi asupra posibilităţilor de finanţare a proiectelor de investiţii. în legătură cu modalităţile practice de fundamentare a unor strategii de echilibrare bugetară. Pentru acoperirea cheltuielilor bugetare mereu crescânde.În procurarea resurselor necesare acoperirii cheltuielilor. Ele trebuie analizate prin prisma consecinţelor lor asupra economiei. excedentul bugetar poate fi consecinţa realizării unor venituri mai mari faţă de cele avute în vedere la proiectarea bugetului sau al neefectuării unor cheltuieli la nivelul prestabilit. În condiţiile unui deficit bugetar accentuat se creează premize pentru absorbirea într-o proporţie ridicată a volumului fondurilor economisite în societate. fondurile mari puse în circulaţie contribuind la creşterea inflaţiei. o creştere a veniturilor sau o combinaţie a lor. Datoria publică. Resursele mobilizate pe seama creditului public ocupă locul al doilea.

raportul dintre datoria publică şi PIB. Datoria externă a unei ţări se referă la datoria faţă de creditorii externi. Datoria publică a înregistrat o evoluţie ascendentă atât în ţările dezvoltate.A. iar în altele.A. În general. determinarea unui concept operaţional al datoriei publice care să satisfacă exigenţele utilizării sale în calitate de variabilă de acţiune pentru politica economică. (administraţiei centrale). ţară ce reprezintă creditorul principal al lumii. . colectivităţi locale ş. Astfel. Mărimea datoriei publice a unei ţări poate fi exprimată prin mai mulţi indicatori: volumul absolut şi mărimea medie pe locuitor. serviciul datoriei publice (cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise şi cele cu plata dobânzilor). Dacă pentru ţările dezvoltate preponderentă este datoria internă. angajamentul ansamblului administraţiei publice (stat. cât şi în cele în curs de dezvoltare. raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut. factori demografici ş. În această accepţiune. Se mai numeşte şi datorie naţională şi cuprinde. Poate fi datorie internă.A. La începutul anilor ‘80. când împrumuturile sunt contractate din interior şi datorie externă. datoria naţională ar cuprinde numai împrumuturile efectuate de stat. datoria externă deţine ponderea principală. datoria publică reprezintă ansamblul de împrumuturi efectuate de stat. datoria publică variază între 13% şi 95% din produsul intern brut. Pentru ţările în curs de dezvoltare se declanşează fenomenul cunoscut sub denumirea de criză a datoriei externe. Ea apare ca o datorie consolidată dacă este urmărită pe termen lung şi ca o datorie flotantă.a. În unele ţări se determină datoria statului. cât şi privaţi. Se consideră că utilizarea datoriei administraţiilor publice este mai adecvată pentru că este compatibilă cu definiţia Contabilităţii Naţionale. poziţia privilegiată a S. evoluţia viitoare a politicii bugetare. a fost ocupată de Japonia. unele ţări s-au aflat în imposibilitatea de a plăti datoria externă ca urmare a împrumuturilor mari făcute în dolari S. de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte instituţii de drept public şi nerambursabile la un moment dat. care cuprinde rambursările de împrumuturi şi plăţile de dobânzi. atât publici.U. Aspectele relevante ale datoriei publice rezultă din investigarea conţinutului şi structurii sale. serviciul datoriei externe. în unele ţări în curs de dezvoltare. de 500 de ori (reprezentând trei pătrimi din venitul naţional) şi de 75 de ori în Anglia (depaşind venitul nafional). datoria faţă de persoanele fizice şi juridice. ca o consecinţă a politicii bugetare şi fiscale. În deceniul al nouălea au intervenit importante schimbări de poziţii în ierarhia creditorilor pe plan intemaţional. în aceeaşi măsură. indiferent de data exigibilităţii lor.a. în ultimii 70 de ani. Pentru examinarea sa se folosesc anumiţi indicatori: mărimea medie a datoriei externe pe locuitor. Într-o altă definiţie. provenită din împrumuturile efectuate din străinătate. nivelul ratei dobânzii. Este necesară. ea ar reprezenta sumele acumulate pe care guvernul le-a împrumutat în trecut pentru a finanţa deficitele. aşadar. Ansamblul de angajamente faţă de alte state sau instituţii financiare străine reprezintă datoria externă. Datoria publică este influenţată de numeroşi factori: rata de creştere economică.) sau ale sectorului public în totalitatea lui. Astfel. a crescut în S. pe termen scurt.În general. De aceea. Pe ansamblul ţărilor dezvoltate. datoria publică cuprinde totalitatea sumelor luate cu împrumut de stat. Datoria publică este prin însăşi natura sa un instrument de acţiune al politicilor economice publice şi se înscrie în analiza intervenţiei statului în viaţa economică.U.U. locul datoriei publice trebuie plasat în contextul marilor agregate economice. Modalităţile de definire şi evaluare a datoriei publice diferă de la o ţară la alta.

sunt numeroase dispute teoretice în jurul beneficiilor şi costurilor datoriei naţionale. cresc proporţiile deficitului. Datorită impactului deosebit al datoriei publice asupra funcţionării globale a economiei. Astfel. Când băncile vând aceste bonuri Băncii Centrale. analiza structurii şi compoziţiei datoriei trebuie corelată cu combinarea eficientă a măsurilor de politică monetară. Gradul de "suportabilitate" al creşterii datoriei publice amplifică importanţa managementului şi a gestionării sale. În general. Dobânzile la datoria naţională pot rezulta dintr-o redistribuire a veniturilor de la cei ce suportă taxe şi impozite către cei care posedă obligaţiuni guvernamentale. deşi datoria naţională antrenează unele greutăţi. determină creşterea preţurilor. se arată că politica fiscală trebuie folosită pentru promovarea unei economii echilibrate care să folosească integral resursele şi nu pentru realizarea unui buget echilibrat. Ca urmare a acestor implicaţii foarte diferite. Datoria naţională poate fi asociată şi cu o rată scăzută de formare a capitalului. Datoria publică poate conduce la accentuarea impozitării atunci când statul plateşte dobânzile prin colectare de taxe şi impozite. datoria publică determină transferarea fondurilor de la un grup de indivizi la altul.O relaţie importantă este aceea dintre datoria naţională şi generaţiile prezente şi viitoare respectiv posibilitatea statului de a restitui creditele şi de a plăti dobânzile aferente acestora. Din aceste considerente. asupra sistemului financiar şi. din aceeaşi perioadă de timp. o încredere considerabilă trebuie să existe în capacitatea guvernului de a plăti datoriile''. Trezoreria Publică emite bonuri de tezaur pentru a-şi acoperi nevoile. Orientarea către echilibrarea bugetului. Şi. a politicii monetare şi financiare. "Atât timp cât publicul are încredere ca guvemul său va fi în stare să plătească dobânzile când datoria ajunge la scadenţă. Dacă plata dobânzilor se face prin împrumuturi. În condiţiile existenţei datoriei publice se realizează şi punerea în circulaţie a biletelor de bancă. dat fiind faptul că obligaţiile guvernamentale sunt considerate aproape lipsite de risc de către public. se impune determinarea unui nivel "optimal" al ponderii acesteia în PNB. Însă acest transfer poate contribui la realizarea unei redistribuiri nedorite a venitului. afectând generaţiile viitoare prin prisma stocului de bunuri capitale moştenite. care nu trebuie să constituie o acţiune primordială. susţin ei. el va fi dispus să imprumute guvernul. bugetară şi fiscală. . când bugetul statului este în deficit. O asemenea tendinţă este reflectată de ponderea dobânzilor datoriei naţionale în produsul naţional brut. ceea ce stimulează cererea agregată şi sporeşte presiunea inflaţionistă. aceasta creditează contul băncilor. Mulţi economişti susţin că. Spre deosebire de o firmă particulară care ajunge la faliment în cazul unei datorii excesive. Accesul statului la resursele economisite ale populaţiei constituie o problemă de încredere. Statul poate plăti datoria internă şi prin emisiune monetară care. Efectele acesteia sunt considerabile mai ales atunci când Banca Centrală emite banii necesari statului pentru plata datoriilor. iar băncile subscriu la aceste bonuri. Creşterea dobânzilor datoriei naţionale afectează veniturile bugetului. peste o anumită limită. prin urmare. Astfel. el va fi dispus să achiziţioneze cantităţi din ce în ce mai mari de obligaţii guvernamentale. ar contribui la agravarea oscilaţiilor activităţii economice. care-şi vor putea retrage sumele necesare. pe baza unor considerente strict economice. în aceeaşi situaţie statul creează exces de cerere agregată situaţia diferă atunci când statul se împrumută din exterior). acestea sunt minime în comparaţie cu inflaţia şi şomajul. contribuind la accentuarea deficitului.