PROF. DR. MARIA ROTH LECTOR DR.

CRISTINA BACIU

PROTECŢIA COPILULUI

SUPORT DE CURS1 pentru anul II ASISTENTĂ SOCIALĂ 2008-2009

1

Suportul de curs a fost întocmit pe baza volumului "Protecţia copilului -dileme, concepţii şi metode", 1999, Editura Presa Universitară Clujeană, ediţia a II-a, autor Maria Roth-Szamoskozi

-1-

Prof. Dr. Maria Roth, Lector dr. Cristina Baciu

Date de contact ale titularului de curs Nume: Maria Roth Birou: Bdul 21 Decembrie 1918, nr. 128-130 Telefon: 40.264-42.46.74 Fax: 40.264-42.46.74 E-mail: rothmari@astral.cluj.ro

Date de identificare curs şi contact tutori Protecţia copilului

Anul II, sem. II obligatoriu Baciu Cristina , cribac70@yahoo.com, DrdJ Iovu Mihai-Bogdan iovulmbogdan@yahoo.com

Consultaţii: luni, 14-15, marţi, 12-14 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite: Nu sunt impuse condiţionări pentru participarea la acest curs. Formarea generală în domeniul ştiinţelor socio-umane de la nivelul primului an de studiu oferă cunoştinţe ce sunt utile în parcurgerea cu succes a stagiului de pregătire, respectiv pentru promovarea examenului de evaluare finală. Descrierea cursului: Acest curs îşi propune clarificarea diferitelor aspecte teoretice şi practice privind abuzul şi neglijarea copiilor; înţelegerea mecanismelor care stau la baza relelor tratamente aplicate copilului precum şi evaluarea cazurilor de rele tratamente din perspectiva tipului şi cauzelor manifestărilor de acest gen. Studenţii se vor familiariza cu legislaţia naţională privind protecţia copiilor şi reglementările internaţionale. Îşi vor forma deprinderi de a înţelege statisticele privind situaţia copiilor în lume şi în România, ca şi cercetările privind factorii care influenţează relele tratamente; deprinderi de identificare a cazurilor de rele tratamente, respectiv să identifice aspecte legate de tipul/tipurile de maltratare (deprinderi de investigare), modalităţi de raportare corectă la acestea, să înţeleagă rolul asistentului social în protejarea copiilor de abuz şi neglijare. De asemenea, se urmăreşte însusirea valorilor si principiilor protectiei copilului, şi formarea deprinderilor practice de intervenţie în cazurile de rele tratamente. Organizarea temelor în cadrul cursului: Cursul este împărţit în 9 module tratând fiecare subiecte specifice precum: aspecte legislative ale protecţiei copilului, abuzul şi neglijarea, definiţie şi tipologie, nivele la care se manifestă relele tratamente (familial, instituţional, societal), statistici relevante în legătură cu amploarea fenomenului violenţei în societate şi şcoală la care sunt supuşi copiii, consecinţele traumelor, aspecte legate de violenţa în şcoală, teorii explicative ale relelor tratamente, investigarea relelor tratamente precum şi intervenţia în caz de maltratare. Modulul 1. Bunăstarea copilului. Principii în protecţia copilului. Dileme ale protecţiei copilului. Prezentarea cursului şi a surselor bibliografice, clarificarea principalelor cerinţe legate de volumul de muncă din timpul semestrului şi a criteriilor evaluării. Cadrul conceptual şi sistemul de protecţie a copilului; Protecţia copilului în sens larg şi restrâns. 1. M. Roth-Sz., 2005, Copii si femei, victime ale violenţei, Presa Universitară Clujeană, cap. 5., p. 34-43 2. M. Roth-Sz., (2003). Protecţia copilului între sentimentalism şi profesionalism, Revista de Asistenţă socială, 2003/2, p. 3-15 3. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide for Social Workers, Palgrave, 1-19, 147-164 Modulul 2. Evoluţii legislative şi organizatorice în sistemul românesc de protecţie a copilului. Stadiile schimbării. Drepturile copilului (Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului) şi legislaţia protecţiei copilului in România (legea 272); 1. Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului 2. legea 272 3. alte resurse privind legislaţia românească de pe pagina web a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copiilor www.copii.ro) 4. Drepturile copilului şi tânărului - Editura Institutul roman pentru drepturile omului 1998

2

5. Educaţie civică, manual pentru clasa a VII, Sofica Matei, Mihaela Marinescu. 6. Children's rights: turning principles into practice. Save the Children Sweden, UNICEF, 2000. 7. Children's rights programming. How to apply Rights based approaches in Programming. Save The Children Foundation. 2002. Modulul 3. Abuzul fizic, psihologic şi sexual Abuzul asupra copiilor: forme de manifestare (abuzul fizic, emoţional si sexual, exploatarea copiilor), cauzele abuzului, nivelele de manifestare, răspândire. 1. Rotaru, T. (coord.), 1996, Expunerea minorilor la abuz si neglijare în judeţul Cluj, Comprex, Cluj. 4. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, p. 49-68, 68-87 5. K. Killen (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed: Eurobit. 6. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide for Social Workers, Palgrave, 125-141 7. Browne, Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay (2002). Copilul abuzat şi neglijat în familie: studiu naţional 2000, ANPCA, OMS, Banca Mondială, Bucureşti. www.copii.ro 8. ANPCA, UNICEF. (2001). Abuzul şi exploatarea copiilor, www.copii.ro

Modulul 4. Neglijarea copiilor. Forme de manifestare, nivelele de manifestare, răspândire. Separarea de copil şi abandonul lui. Neglijarea emoţională a copilului instituţionalizat. Neglijarea educaţională şi contracararea ei prin programe de intervenţie. Nivele la care se manifestă relele tratamente. 1. M. Roth-Sz, 2005. Copii si femei, victime ale violenţei, PUC, Cluj, 5-7, 4349,163-170 2. C. Ciofu, 1999, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicala Amaltea, 138148 3. Şerban, D., Roman, G. (2001). Copiii străzii. Bucureşti: Organizaţia Salvaţi Copiii, UNICEF, ANPCA)

4.

UNICEF, Situatia abandonului copiilor in Romania,

http://www,unicef,org/romania/resources,html
5. E. Stănciulescu, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, p. 137-161 6. http: //www.unicef.org/romania/ ro/SITAN_romana.pdf 7. http://www.unicef.org/romania/ro/UNICEF_2006_romana.pdf

Modulul 5. Consecinţele abuzului şi ale neglijării. Vulnerabilitate şi rezilienţă. 1. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, p. 87-113, 104-133 2. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide for Social Workers, Palgrave, 141-147 3. Schreiber, F.R. (1997). Sybil. Ed. Atos Modulul 6. Teorii privind abuzul si neglijarea copiilor. Cercetări şi aplicaţii privind teoria medicală, ataşamentului şi a transmiterii inter-generaţionale a abuzului. 1. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, p. 133-170 2. E. Stănciulescu, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, 208-212 3. Kempe, C.H. (1985). The battered child syndrome. In: Child abuse and neglect, 9, p. 143-154. Modulul 7. Evaluarea situaţiilor de rele tratamente. Dileme ale evaluării, evaluarea iniţială şi detaliată. 1. K. Killen (1997). Copilul maltratat. Timisoara: Ed: Eurobit. 2. D. M. Cooper, D. Ball (1993). Abuzul asupra copilului. Bucuresti: Ed. Alternative. 3. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, 177-232 4. Peter de Jong, 2002, Interviewing for solutions, Brooks/Cole, p. 13-19 5. UNICEF: Să comunicăm cu plăcere. Ghid pentru părinţi, educatori si alte persoane ... Modulul 8. Intervenţia în cazurile de maltratare a copilului 1. 2. K. Killen, (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed: Eurobit. D. M. Cooper, D. Ball (1993). Abuzul asupra copilului. Bucureşti: Ed. Alternative.

3

3. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, 145-148, 242-267 4. A. Munteanu, 2003, Copilul aflat în situaţie dificilă 5. Peter de Jong, 2002, Interviewing for solutions, Brooks/Cole, p. 76-102 6. Muntean, A. (2001) Intervenţia, in S. Ionescu (ed.) Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Bucureşti: FICF. Modulul 9. Protecţia copiilor abandonaţi înainte şi după 1990. Instituţionalizarea copiilor. 1. M. Roth-Sz. Protectia copilului. Concepte metode si dileme, 2003, Presa Universitară Clujeana, capitol privind criteriile evaluării unei instituţii de protecţie a copilului 2. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide for Social Workers, Palgrave, 167-235. 3. Stativa, E (coord.). (2000). Cercetarea abuzului asupra copilului în instituţiile de copii, Bucureşti: UNICEF, ANPCA, IOMC.www.copii.ro 4. Dumitrana, Magadalena, Copilul institutionalizat, E.D.P., Bucuresti, 1998 5. Ionel Bratianu, Cristinel Rosca Copilul institutionalizat intre protectie si abuz, Ed. Lumen, 2005

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs: Aşa cum s-a menţionat deja, prezentul suport de curs este organizat modular, pe parcursul a 8 module de studiu care să ofere, treptat, familiarizarea studentului cu aspectele referitoare la relele tratamente îndreptate împotriva copilului. Parcurgerea acestor module presupune atât întâlniri faţă în faţă, precum şi muncă de pregătire individuală. Consultaţiile (întâlnirile faţă în faţă), deşi sunt facultative, au rostul de a ajuta studentul în clarificarea tuturor aspectelor pe care acesta le consideră problematice în înţelegerea şi parcurgerea modulelor propuse. Munca individuală o va gestiona fiecare student în parte cum va considera de cuviinţă, ţinând, însă, seama de logica parcurgerii modulelor (vezi calendarul cursului) precum şi de termenele de predare ale temelor obligatorii (vezi politica de evaluare şi notare). Materiale bibliografice obligatorii: 1. M. Roth-Sz., 2005, Copii şi femei victime ale violenţei, Presa Universitară Clujeană, Cluj 2. Ionel Brătianu, Cristinel Roşca,2005, Copilul instituţionalizat între protecţie şi abuz, Ed. Lumen 3. Stefan Cojocaru, Daniela Cojocaru, 2008, Managementul de caz în protecţia copilului, Polirom 4. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide for Social Workers, Palgrave, 1-19, 147-164 5. Legea 272/2004 6. Kari Killen, 2004, Copilaria dureaza generatii la rind. Editua First: Timisoara 7. E. Stănciulescu, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, p. 137161 8. C. Ciofu, 1999, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, p. 1-15, 123-136. 9. Situaţia copiilor vulnerabili şi excluşi în România, 2006, http://www.unicef.org/romania/ro/SITAN_ romana.pdf 10. UNICEF, 204, Situaţia abandonului copiilor în România, http: //www.unicef. org/ romania/resources.html Optional: 1. Lopez, G. (2001). Violentele sexuale asupra copiilor; Ed. Dacia, Cluj 2. Robert-Ouvray, S. (2001). Copil abuzat, copil meduzat, Ed. Eurostampa 3. Darvas Agnes, Tausz Katalin, editori (2000) Raid-ancheta cu privire la saracia copiilor din Ungaria si Romania, Ed. Alianta Professilor Sociale, Budapesta 4. Munteanu, A. (2001). Familii si copii in dificultate, Ed. Mirton, Timisoara 5. Munteana A., M. Popescu, Popa, S. (2000). Victimele violentei domestice: copiii si femeile. Ed. Eurostampa, Timisoara 6. May-Chahal, C., Herczog, M. Eds. (2003) Child sexual abuse in Europe, Council of Europe

Pagini internet recomandate: • UNICEF, 2004, Situatia abandonului copiilor în Romania, http: //www.unicef. org/ romania/resources.html

4

• • • •

http://www.unicef.org/romania/ http://www.unicef.org, www.unicef-icdi.it http://www.unhcr.ch Including access to the Action for the Rights of Children (ARC). http://www.ilo.org or www.hri.ca/ Human Rights Internet.

• http://www.crin.org Includes links to a wide range of international organisations working on children's rights • Children's rights programming. How to apply Rights based approaches in Programming. Save The Children Foundation. 2002. http: //www.unicef. org/publications/index_5598.html • http: //www. crin.org/docs/resource s/publications/ • R. Hodgkin, and Peter Newell, Implementation Handbook for the Convention on the Rights of the Child, UNICEF, Geneva.1997. http: //www.unicef. org/publications/index_5598.html • http://www.copii.ro Drepturile omului in protectia copilului

Materiale şi instrumente necesare cursului:

5

Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul ar avea nevoie de următoarele resurse: • calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line) • acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a Universităţii Babeş-Bolyai) • acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de fotocopiere Calendarul cursului: Pe parcursul semestrului II, în care este programată disciplina de faţă, sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă. În cadrul primei întâlniri se vor discuta aspecte ce ţin de legislatia din domeniul protecţiei copilului, abuzul şi neglijarea şi consecinţele acestora iar în a doua întâlnire programată se va aborda problematica modelelor explicative, evaluarea şi intervenţia în caz de rele tratament. În cadrul celor două întâlniri pot fi clarificate şi anumite aspecte ce ţin de o bună rezolvare a temelor de casă ale căror termene limită sunt menţionate în calendarul sintetic al disciplinei. Politica de evaluare şi notare: Modalitatea de evaluare: pentru a promova, studentul trebuie să Ponderea în notare, exprimată în ţină în total minim 50 de puncte iar la testul grilă minim 25 de _______________________ puncte __________________________ __________ % ______________ Examen: test grilă, din toata materia discutata la 50 cursuri. 25 puncte folosirea corectă a puncte Elaborarea unui referat cu caracter descriptiv despre una formele abuzului sau din j neglijării (incluzînd abuzul de orice fel, negli de orice fel, exploatarea şi consecinţele acestor forme de conceptelor, construirea logică a , area ori una dintre formele violenţei şcolare. Se vor folosi cel putiargm dentarii 10 p bibliografie maltr (româneşti şi din materiale în limbi de largă circulaţie are), bogatia si corectitudinea surse in intenhatională, din reviste ştiinţifice, dar si din surse valide de pe interneefeHntelor 10 p 5 30 aprilie 2009 pagini, format electronic, caractere de 12, spaţiu 1,5. Fiecare student depuie individual propria sa lucrare. Nu se admit lucrări în care referintele bibliografice nu sunt menţionate conform rigorilor ştiinţifice. Depăşirea dimensiunilor sau dimensiunile insuficiente vor atrage depunctarea lucrării.

J

Studiu de caz despre un copil care a suferit abuz sau neglijare in familie (inclusiv familie substitut) sau in cadru instituţional. Studiul de caz sa cuprindă: date despre situaţia familală, educaţională, deolenţă sănătate şi socială a copilului şi a familiei sale, descrierea elementelor şi a istoriei situaţiei de abuz şi neglijare, evaluarea de către student a factorirleoarl iste de risc şi de sprijin şi diagnosticul, activităţile desfăşurate în comun cu copilul, formele de ajutor pe care le-a acordat studentul

25 puncte -încadrarea corectă a tipului de şcolară 10 p propunerea unor modalităţi de abordare a problemei 10 p 30 mai 2009

*Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta: Standardele APA pentru redactarea bibliografiilor (salvat în data de 29 august 2005, de pe adresa http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.) Pentru nota 10: studentul trebuie sa acumuleze intregul punctaj mentionat Pentru nota 5: studentul trebuie sa depuna toate temele cerute, adunind cel putin 2,5 puncte si sa poata completa 50% (2,5 puncte) din punctajul testului de cunostinte. Elemente de deontologie academică: Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente, forme de exprimare, date, figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o alta persoană ca aparţinând propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire sau notă bibliografică). Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei alte persoane sunt reproduse fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele aparţin autorului textului. Studenţi cu dizabilităţi:

6

Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a modalităţilor de evaluare (ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.

CUPRINS
1.

1.1. 1.2. 1.3. 1.4.

BUNĂSTAREA COPILULUI (M. Roth) ................................... p. 10 Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia lui Domeniul protecţiei copilului Dilemele protecţiei copilului Principiile protecţiei copilului

2. EVOLUŢII LEGISLATIVE ŞI ORGANIZATORICE IN SISTEMUL ROMÂNESC DE PROTECŢIE A COPILULUI. STADIILE SCHIMBĂRII (MRoth, C., Baciu).............................................. p. 15 2.1. Perioada 1990 - 1991 (M. Roth) 2.2. Perioada 1992 - 1996 (M. Roth) 2.3. Perioada 1997- (M. Roth, C., Baciu)

3. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL Baciu)...21 3.1. Abuzul fizic (M. Roth) 3.2. Abuzul psihologic (M. Roth) 3.3. Abuzul sexual (M. Roth) 3.4. Frecvenţa cazurilor de maltratare a copiilor (M. Roth) 3.5. Abuzul societal, instituţional şi familial (M. Roth) 3.6. Violenţa în şcoli (Baciu., C) 4. NEGLIJAREA .................................. COPIILOR Roth) 42 4.1.Definiţie şi tipologie 4.2. Cauzele neglijării copilului 4.3. Consecinţele neglijării 4.4. Sărăcia şi neglijarea copilului; programe pentru reducerea efectelor handicapului social

(M.

Roth,

q,

(M.

de

intervenţie

5. CONSECINŢELE ABUZULUI ŞI NEGLIJĂRII COPILULUI Roth) .................................................................................... 52 5.1.Traumele şi consecinţele lor (M.

5.2.
5.3.

Vulnerabilitate şi rezistenţă la stres Modalităţi de a face faţă maltratării 6. TEORIILE PRIVIND ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR (M.

Roth) ....................................................61 Concepţia medicală Incestul şi familia disfuncţională Teoria transmiterii multigeneraţionale Perspectiva feministă privind abuzul Teoria ataşamentului _______________________________________ Concepţia socio-biologică Concepţii de factură sociologică Concepţia ecologică-interacţionistă privind abuzul

7

EVALUAREA SITUAŢIILOR DE RELE TRATAMENTE Roth) .......................................................... 82 Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor Evaluarea iniţială şi cea detaliată Modalităţi de evaluare a familiei Utilizarea unor materiale auxiliare

|7.

(M.

8. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI (M. Roth) ............................................................................... 93 8.1. Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor tratamente 8.2. Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz 8.3 Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului 9. PROTECŢIA COPIILOR ABANDONAŢI ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1990 (M. Roth) ......................................................... 99 9.1.Unele caracteristici ale sistemului de ocrotire de stat în "epoca de aur" 9.2. Dinamica şi cauzele plasării copiilor în instituţii de ocrotire 9.3. Formele alternative la instituţionalizare 9.4. Aspecte ale evaluării calităţii vieţii din casele de copii Modulul 1. BUNĂSTAREA COPILULUI 1.1. 1.2. 1.3. 1.4. Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia lui Domeniul protecţiei copilului Dilemele protecţiei copilului Principiile protecţiei copilului

Recomandări Această primă unitate de curs îşi propune să definească protecţia copilului ca sistem de servicii de protecţie socială şi să clarifice principiile de bază care guvernează acest domeniu. Din acest capitol reies, de asemenea, categoriile de copii cărora li se adresează protecţia copilului. Pentru a putea înţelege mai bine problematica protecţiei copiilor, noţiunile din acest manual trebuie raportate la exemplele pe care le cunoaşteţi Dvs., la propriile dvs. experienţe de viaţă, dar şi la contextul cultural care favorizează apariţia unor obişnuinţe şi practici în educaţia copiilor. Prin sistemele de servicii sociale destinate bunăstării copilului, o societate exprimă valoarea şi drepturile pe care le acordă copiilor şi copilăriei. 1.1. lui În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, în ţările occidentale, odată cu restabilirea situaţiei socio-economice, s-a manifestat o importantă orientare a cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socio-umane şi medicale spre protecţia copiilor. Renumiţi psihanalişti, psihiatrii şi psihologi ca RA. Spitz (1946), J. Bowlby (1951, 1954, 1960), A. Freud (1942, 1946, 1952), Winnicott (1964), Ainsworth şi Boston (1952), E. Pikler (1969) şi alţii şi-au propus să aducă în atenţia opiniei publice efectele traumelor care afectează copiii datorită separării de părinţi, neglijării sau a condiţiilor inadecvate de creştere şi de educaţie şi să orienteze atât pe părinţi cât şi pe autorităţile responsabile de situaţia copiilor spre acele nevoi ale Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia

8

copiilor a căror îndeplinire va conduce la menţinerea sănătăţii lor psihice. În acest domeniu, perioada anilor '60 a adus schimbări importante în privinţa înţelegerii consecinţelor negative ale ocrotirii copiilor în instituţii, în descoperirea riscurilor posibile de abuz împotriva copiilor în propriile lor familii, în privinţa introducerii unor programe comunitare de tip preventiv şi în stabilirea unor convenţii internaţionale referitoare la drepturile copiilor. Declaţia Drepturilor Copilului, elaborată de ONU în 1959, atrage atenţia membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite că toţi copiii, indiferent de rasă, culoare, sex şi naţionalitate, fără nici un fel de discriminare, au dreptul la protecţie socială şi la asigurarea posibilităţilor pentru o dezvoltare sănătoasă, îndeplinindu-se nevoile lor de dragoste, înţelegere, de stimulare şi de securitate. În anii 70' s-au dezvoltat cercetările privind nevoile copilului, nevoi pe care în primul rând familia este menită să le asigure (Goldstein, Freud, Solnit, 1979): nevoia de hrană, de adăpost, de îndrumare şi educaţie, nevoia de identificare şi de apartenenţă, nevoia de a fi acceptat şi apreciat. Acesta a fost fundalul pe care s-au elaborat legislaţiile naţionale în apărarea copiilor de abuzuri şi neglijare în propriile lor familii, în familii de plasament sau în instituţii destinate protecţiei lor. Anii '80 şi '90 sunt caracterizaţi pe plan internaţional printr-o continuă creştere a atenţiei orientate spre acest domeniu, cauzată, pe de-o parte, de perpetuarea chiar şi în ţările dezvoltate din punct de vedere economic a fenomenului abuzului şi neglijării copilului, iar pe de altă parte de situaţia din ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în care copiii constituie cea mai vulnerabilă categorie socială, expusă sărăciei şi violenţei. Efectele negative ale acestor fenomene sociale asupra dezvoltării intelectuale ale copiilor, sau asupra capacităţii lor de integrare socială au fost adesea puse în discuţie (în Roth, 1998, cap. 2,3, 6, prezint concepţii relevante pentru această temă), dar ponderea lor nu poate fi deocamdată pe deplin evaluată. Ceea ce astăzi se cunoaşte cu siguranţă este că sărăcia şi marginalizarea este corelată în mod semnificativ cu ponderi mai ridicate de întârzieri în dezvoltarea intelectuală, cu nivele mai scăzutre de şcolarizare, cu o pondere mai mare de comportamente deviante. Într-adevăr, copiii lumii au nenumărate nevoi nesatisfăcute. Datele despre numărul copiilor supuşi unor abuzuri grave de către membrii familiilor lor sau a comunităţilor în care trăiesc sunt întotdeauna îngrijorătoare. Dar aceste cifre reprezintă doar vârful vizibil al unui iceberg mult mai extins în zonele nevăzute ale societăţii. Examinarea caracteristicilor comune ale părinţilor care au dificultăţi poate oferi soluţii constructive nu numai pentru acele cazuri care sunt vizibile, ci şi pentru multele cazuri invizibile (Frude, 1980). Autorul arată că înaintea anilor '80, străduinţa societăţii de a oferi ajutor copiilor aflaţi în dificultate în propriile familii a condus la creşterea substanţială a suportului social oferit în tot mai multe ţări pentru copii şi părinţi aflaţi în situaţii dificile. 1.2..Domeniul protecţiei copilului Preocuparea faţă de bunăstarea copilului este multidisciplinară, acoperind aspecte multiple ale personalităţii copiilor, dominată fiind însă de unghiul de vedere al profesiei de asistenţă socială. De fapt, primele activităţi specifice de asistenţă socială s-au dezvoltat şi s-au specializat în domeniul ocrotirii copilului şi a familiei sale. Categoriile de copii la care se referă în mod special sistemele de protecţie a copilului sunt: • copiii supuşi unor rele tratamente (abuzaţi sau neglijaţi) • copiii abandonaţi temporar sau permanent în instituţii de ocrotire sau aflaţi în plasament familial sau adopţie • copiii cu boli cronice (S.I.D.A., născuţi dependenţi de droguri, etc) sau cu tulburări de dezvoltare, deficienţe fizice, senzoriale sau cu dificultăţi de învăţare şi care necesită ocrotire specială • copiii aflaţi în familii care trăiesc în sărăcie • copiii din comunităţi minoritare marginalizate

9

• •

copiii orfani de unul sau de ambii părinţi copiii victime ale calamităţilor naturale, războaielor sau altor catastrofe

Thoburn (1998, p. 290) defineşte sistemul ocrotirii copilului în vedera asigurării bunăstării sale ca fiind ansamblul de servicii oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport material, asistenţă medicală, educaţie şi locuinţă. Structura serviciilor oferite de sistemul de bunăstare a copiilor poate fi de diferite grade de generalitate, care depind de tipul de protecţie socială, mai mult sau mai puţin universală, pentru care optează la un moment dat un regim politic. Thoburn distinge acest înţeles larg al sistemul ocrotirii copilului de accepţia restrânsă a domeniului şi anume aceea de acordare de servicii acelor copii care nu pot atinge, sau este puţin probabil să atingă, în lipsa unor servicii specializate, standarde acceptabile de sănătate şi de dezvoltare. Această a doua accepţie a termenului este mai apropiată aceleia în care se foloseşte azi, în România, termenul de sistem de protecţie a copilului. Herczog (1997) face şi ea distincţia dintre sensul larg şi cel restrâns al ocrotirii copilului. În primul sens, asigurarea bunăstării se referă la întreg evantaiul de servicii menite să asigure dezvoltarea, sănătatea, educaţia şi ocrotirea tuturor copiilor, iar în cel de-al doilea protecţia copiilor este o structură separată, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflaţi în situaţii speciale de dificultate, fiind expuşi unor condiţii de creştere care le pun în pericol sănătatea psihică sau fizică. Dacă prin definiţie, sistemului de protecţie a copilului i se recunoaşte rolul de a asigura prevenirea riscurilor care pot afecta copilăria, atunci termenul se apropie de cel de sistem de bunăstare -prima accepţie prezentată. Numai într-o structură de servicii sociale adecvate în cel mai larg sens nevoilor atât de variate ale copiilor care fac parte din vreuna din categoriile defavorizate înşirate mai sus, poate fi asigurat un nivel corespunzător al calităţii vieţii, dezvoltarea armonioasă şi prevenirea abuzului, a neglijării şi a abandonului copiilor. Costin et al. (1991) clasifică serviciile de protecţie orientate direct către copil în: 1. servicii care oferă suport familiilor; 2. servicii care suplimentează îngrijirea oferită copiilor de către părinţi; 3. servicii care suplinesc îngrijirea parentală. În prima categorie se înscrie munca asistenţilor sociali care oferă suport copiilor şi părinţilor, în conformitate cu criteriile de evaluare şi intervenţie ale muncii sociale cu indivizii şi familiile. Uneori această muncă de suport este oferită fără ca ea să fie cerută de către părinţi, care nu recunosc neapărat nevoia de ajutor sau caracterul inadecvat al propriului lor comportament faţă de copil. A doua categorie cuprinde serviciile de zi destinate ocrotirii copiilor. În a treia categorie se încadrează alternativele pe care sistemul de protecţie a copilului le are pentru cazul în care copilul este scos din propriul cămin, sau şi-l pierde Considerăm, alături de Costin et al. (1991), că pentru ca aceste forme de servicii să-şi poată îndeplini menirea de a proteja copilul, ele trebuie să dobândească pe de o parte un caracter terapeutic, iar pe de-altă parte un caracter preventiv. Evaluarea riscului este însă o activitate complexă, care necesită, din partea profesionistului, o evaluare detaliată a situaţiei. Schema cuprinzătoare a serviciilor sociale care trebuie să răspundă cazurilor de copii aflaţi în dificultate în propria lor familie, datorită unor tratamente inadecvate, include servicii specializate de investigaţie (pe baza unor reclamaţii sau a unor evaluări anterioare din maternităţi, spitale de pediatrie, şcoli etc. privitoare la familiile cu risc crescut), comisia cu atribuţii de decizie privind plasarea copiilor sau menţinerea lor în familie, tribunale specializate pentru investigarea şi decizia cazurilor în care sunt implicaţi copii, servicii specializate de plasament familial şi o reţea de familii de plasament, un serviciu specializat de adopţie, o reţea a

10

instituţiilor rezidenţiale de copii, o reţea terapeutică pentru copii şi familii. Pentru ca o astfel de reţea de servicii sociale să funcţioneze, ea trebuie să se afle în legătură cu serviciile poliţiei şi cu cele medicale, pentru că acestea furnizează date indispensabile deciziilor care trebuie luate în favoarea copiilor. 1.3. Dilemele specifice protecţiei copilului Acum, la sfârşitul mileniului al doilea multe zeci de milioane de copii trăiesc şi cresc, în diferite colţuri ale lumii, în condiţii economice, sociale, psihologice care le pun în pericol şi le întârzie dezvoltarea. Părinţii sunt adesea depăşiţi de stresul social cărora trebuie să le facă faţă, sau le lipsesc abilităţile de a se confrunta cu greutăţile, ceea ce contribuie la creşterea riscurilor pe care trebuie să le înfrunte copiii. Unii părinţi abdică de la rolul lor adecvat de părinte, sau recurg ei înşişi la comportamente care pot pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copiilor lor. Una din scopurile acestei cărţi este tocmai analiza problematicii, a tipologiei şi a intervenţiei în astfel de cazuri. Dilemele acestui domeniu pornesc de la contradicţiile dintre drepturile părinţilor şi drepturile copiilor, dintre dreptul familiei la intimitate şi obligaţia (nu numai dreptul) profesionistului de a interveni în interesul copiilor, dintre dreptul copiilor la şanse egale şi condiţiile de inegalitate socială a familiilor lor de provenienţă. Aceste dileme sunt proprii tuturor sistemelor de protecţie a copilului din lume, ceea ce diferă de la ţară la ţară este însă gradul de conştientizare a acestor dileme şi reglementările menite să le soluţioneze. Deşi pe plan internaţional sistemele de bunăstare a copilului devin din ce în ce mai bine structurate prin legi şi regulamente, se pare, totodată că ele devin mai controversate din perspectiva dilemelor profesiunii. Unii reproşează autorităţilor de protecţie a copilului că iau prea repede măsura scoaterii copiilor din familiile în care există riscul maltratării şi că asistenţii sociali tind să-şi exercite mai degrabă funcţia de control, decât cea de suport. Alţii, dimpotrivă, reproşează încetineala sau lipsa de hotărâre de care dau dovadă autorităţile în intervenţiile lor, aducând ca argumente tragicele cazuri în care copii aflaţi în atenţia autorităţilor locale au decedat de pe urma violenţelor la care au fost expuşi de către cei care îi îngrijeau, persoane cărora asistenţii sociali le acordaseră încredere, autorizând menţinerea copiilor în familie. 1.4.Principiile protecţiei copilului În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai clar şi mai argumentat ideea că serviciile de protecţie a copilului trebuie să lucreze într-o relaţie de parteneriat cu părinţii, nu împotriva acestora (Aldgate, 1997, p. 141): asistentul social şi părintele să aibă o "agendă" comună, cu scopuri convenite împreună şi clar formulate, în vederea rezolvării problemelor familiei. Rezultatele muncii comune se vor exprima în acţiuni, ale căror consecinţe vor viza copilul: interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei. Baza valorică pe care s-a întemeiat protecţia copilului în ultimul deceniu, în lumea întreagă, a fost Convenţia Internaţională privind Drepturile Copilului (semnată de toate ţările membre ale ONU în 1989 şi ratificată de Parlamentul României în 1990). Ca urmare, principiile protecţiei copilului au devenit următoarele: - primordialitatea interesului copilului faţă de cel al tuturor celorlalţi actori sociali. În Convenţia internaţională privind drepturile copilului (1989) se specifică: "în toate acţiunile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, fie de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate (articolul 3)". Modul în care o societate pune în aplicare acest principiu demonstrează preţuirea reală acordată viitoarei gene-raţii. - principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară, cu un ansamblu de nevoi inter-relaţionate. Satisfacerea acestor nevoi depinde de persoanele

11

semnificative din mediul copilului şi de serviciile medicale, educative şi sociale create de societate. - perspectiva "ecologică" se referă la înţelegerea dezvoltării umane în cadrul contextual propriu, punându-se în evidenţă legătura dintre individ, familia sa şi mediul social. Practica asistenţei sociale e înţeleasă de Belsky şi Vondra (1989) ca fiind destinată îmbunătăţirii interacţiunilor dintre individ şi mediul său, cu scopul dublu de a se îmbunătăţii capacităţile adaptative ale individului şi de a se sensibiliza mediul social în favoarea indivizilor care trăiesc în acel mediu. Din această perspectivă, situaţia copilului, nevoile sale, sunt analizate în contextul cultural şi social al familiei din care el face parte. Problemele legate de creşterea copilului în familie, abuzul şi neglijarea copilului sunt privite în ansamblul problemelor familiei, iar intervenţia la nivelul uneia din componentele sistemului este analizată prin prisma acţiunii acesteia asupra celorlalte componente ale sistemului. - perspectiva competenţei clienţilor se referă la punerea accentului pe capacităţile copilului şi cele ale familiei. Pentru munca în familia unui copil aflat în pericol trebuie descoperite resursele părinţilor, ale celorlalţi membrii ai familiei, ale grupurilor de auto-ajutor etc. Această perspectivă mai înseamnă implicarea clientului - respectiv a copilului - în toate deciziile care îl privesc, respectându-se opţiunile şi argumentele sale. - principiul planificării în perspectivă (sau al permanenţei) se referă la necesitatea cunoaşterii scopului final al investigaţiei şi intervenţiei şi organizarea unui set de activităţi pe termen lung, consistente, cu o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă consecventă de lucru. Thoburn (1998) subliniază importanţa asigurării permanenţei pentru sentimentul de stabilitate, atât de important în viaţa copilului. - perspectiva dezvoltării se referă la înţelegerea schimbărilor care survin în diferitele perioade de viaţă. Teoriile care explică dezvltarea stadială (de exemplu teoria lui E. Erikson) permit înţelegerea sarcinilor şi crizelor specifice fiecărui stadiu de viaţă, factorii promotori ai schimbării şi relativitatea atitudinilor parentale în diferitele perioade ale dezvoltării. perspectiva familiei în protecţia copilului porneşte de la ideea după care familia este contextul natural de viaţă al copilului, deci familia rămâne unitatea centrală asupra căreia se concentrează intervenţia care vizează copilul. De asemenea, din punct de vedre legal - până la decăderea părinţilor din drepturile lor parentale - părinţilor le revin drepturi şi responsabilităţi fundamentale privind educarea propriilor copii. Ataşamentul din relaţia părinte-copil este un fundament emoţional puternic şi este temeiul dezvoltării sentimentului de identitate al copiilor chiar în condiţiile unor relaţii tensionate - iar ruperea acestor relaţii emoţionale nu este în interesul acestora. De aceea acţiunile de protecţie a copilului se vor orienta spre prevenirea dezintegrării familiei. Bibliografie Aldgate, J. (1997). Family breakdown. În: M. Davies (Ed.) The Blackwell companion to social work, GB: Blackwell. Thoburn, J. (1997). The community child care team. În: M. Davies (Ed.) The Backwell companion to social work. GB: Blackwell Pub. Recapitulare Principiile protecţiei copilului sunt: 1. primordialitatea interesului copilului 2. principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară 3. perspectiva "ecologică" 4. perspectiva competenţei clienţilor 5. principiul planificării în perspectivă (sau al permanenţei) 6. perspectiva dezvoltării 7. perspectiva familiei în protecţia copilului Temă:

12

1. Stabiliţi legătura dintre perspectiva ■ ecologică şi perspectiva familiei ■ planificarea permnenţei şi respectareaperspectiva dezvoltării Faţă de cine considerăm că trebuie să fie prioritar interesul copilului? Modulul 2 EVOLUŢII LEGISLATIVE ŞI ORGANIZATORICE IN SISTEMUL ROMÂNESC DE PROTECŢIE A COPILULUI. STADIILE SCHIMBĂRII 2.1. Perioada 1990 - 1991 2.2. Perioada 1992 - 1996 2.3. Perioada 1997Recomandări Studenţii vor trebui să analizeze etapele prin care a trecut protecţia copilului până a ajunge în stadiul din prezent. In acest capitol sunt prezentate câteva repere ale procesului de constituire a unui sistem profesionist de protecţie a copilului Reforma sistemului de protecţie a copilului până la o formă care să corespundă concomitent standardelor profesionale internaţionale, necesităţilor copiilor, părinţilor, familiilor şi să se încadreze totodată în politica comunităţilor locale, ridică probleme uriaşe. Problemele sunt greu rezolvabile, pentru că trebuie prevenite prezentele şi viitoarele disfuncţionalităţi ale grijii pentru tânăra generaţie. Asistenţa socială, renăscută din propria-i cenuşă, trebuie să-şi dovedească eficienţa. După 1990, o foarte importantă asistenţă internaţională a fost îndreptată spre iniţiativele voluntare de muncă socială privind copilul şi familia. "Totuşi, în ciuda speranţelor şi a optimismului clar demonstrate prin amplele dimensiuni ale eforturilor internaţionale, a ieşit în evidenţă, atât formal cât şi informal, faptul că în ţară au survenit până acum prea puţine schimbări" (Sellick, 1998, p.49). Persistenţa majorităţii problemelor caracteristice pentru perioada comunistă (până la sfârşitul anilor '80) este însoţită de introducerea noilor legi de protecţie a copilului aflat în situaţie dificilă; acest fapt dezvăluie contradicţiile intrinsece ale sistemului de protecţie a copilului. Heifner (1994) consideră că România trece, după Revoluţia din 1989 printr-o "situaţie de criză" prelungită, care se caracterizează prin dezorganizare, disconfort, vulnerabilitate, lipsă de claritate în privinţa legilor şi în privinţa modului de desfăşurare a lucrurilor în diversele servicii, atât pentru lucrători cât şi pentru clienţi, dar totodată "printr-un timp de oportunitate optimă". 2.1. PERIOADA 1990 - 1991
Imediat după schimbarea sistemului politic, protecţia copilului în România a dezvăluit unele din problemele sale şi a introdus reglementări "reparative" (E. Zamfir, 1995): renunţarea la legea interzicerii avorturilor, creşterea numărului de angajaţi în instituţii, egalizarea alocaţiilor pentru copii din mediul rural şi cei din urban, acceptarea de ajutoare internaţionale şi organizarea asistenţei profesionale de protecţie a copilului cu introducerea unor metode noi, pe cheltuiala organizaţiilor străine. Urmarea a fost reducerea numărului de copii din instituţii, paralel cu un mare val de adopţii internaţionale legale şi (mai ales) ilegale. În mule instituţii de protecţie a copilului, în care au intrat organizaţii din străinătate, s-au introdus cursuri de pregătire pentru personal. Impactul importantului interes al străinătăţii pentru copiii părăsiţi şi orfani, victime ale legii de interzicere a avorturilor din perioada Ceauşescu, a dus la ameliorarea calităţii vieţii în aceste instituţii, precum şi a sistemului local de protecţie a copilului. Datorită marelui interes internaţional, copiii rămaşi în grija statului n-au mai fost daţi uitării.

2.2. PERIOADA 1992 - 1996 Scurta perioadă de schimbări pozitive rapide a durat aproximativ doi ani. După aceasta, la vechile probleme s-au adăugat altele noi, specifice perioadei de tranziţie spre economia de piaţă. Inflaţia continuă, creşterea şomajului, pierderea

13

posibilităţilor de locuire datorită incapacităţii de a acoperi cheltuielile, polarizarea veniturilor, au dus la creşterea numărului familiilor incapabile să-şi rezolve singure problemele. Accentuarea sărăciei în mai multe familii a dus, la rîndul ei, la persistenţa unui mare număr de copii abandonaţi, în ciuda liberalizării avorturilor. De asemenea, abuzul şi neglijarea copilului au devenit şi mai vizibile. Schimbarea rapidă a sistemului de valori atât a adulţilor cât şi a tinerilor, efect al propagării deschise a sexului şi a violenţei în mass-media, problema bolii S.I.D.A., apariţia comerţului cu droguri au contribuit la complicarea problemelor cu care se confruntă protecţia copilului. Problemele s-au dovedit irezolvabile în absenţa serviciilor specifice şi a lucrătorilor profesionişti. Acest fapt a fost parţial luat la cunoştinţă de către puterea de stat, care a fost obligată să raporteze la Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului despre schimbările iniţiate în domeniile problematice al protecţiei copilului. Pentru coordonarea schimbărilor şi a demersurilor în interesul copilului a fost creat în 1993 Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, salutat la vremea aceea de specialiştii români şi cei străini. Acestui organism i-a revenit sarcina de a analiza diferitele propuneri şi oferte venite din partea partenerilor internaţionali: UNICEF, PHARE şi alte Organizaţii neguvernamentale mai mult sau mai puţin cunoscute şi de a coordona întreaga activitate din domeniu. În acelaşi timp, numeroase organizaţii nonguvernamentale au continuat să lucreze sau au debutat în orfelinate, în domeniul prevenirii abandonului, în instruirea celor interesaţi de drepturile copilului şi pe tărâmul educării handicapaţilor. Unele dintre acestea erau conduse până în anii '94 (şi unele din ele continuă să fie conduse) de către organizaţiile din străinătate care au adus ajutoarele (Medecins du Monde, Medecins Sans Frontieres, Romanian Orphanage Trust, World Vision, Save The Children, Christian Children's Fund, Holt International, Handicap International, Caritas, UNICEF şi altele),. Unele dintre organizaţii s-au transformat de-a lungul anilor în organizaţii româneşti. Majoritatea însă sunt organizaţii neguvernamentale noi, care încă îşi procură marea parte a fondurilor din ţările din Vest. Provocarea lansată de organizaţiile din Vest de protecţie a copiilor, accentuată şi de reglementările internaţionale semnate de guvern, situează modul de a concepe protecţia copilului din România în faţa unei intersecţii hotărâtoare. Aceasta are o influenţă puternică asupra concepţiei asistenţilor sociali, a celorlalţi profesionişti şi a studenţilor cu privire la neglijarea copilului, la abuzul asupra copilului şi la respectarea drepturilor copilului. Alte schimbări importante au fost cele din cadrul universităţilor, din facultăţile de ştiinţe socio-umane şi cele teologice. În prezent, în contextul social menţionat, există cel puţin 10 universităţi de stat care formează specialişti cu diplomă în asistenţă socială. Absolvenţii acestor facultăţi au intrat de-acum în activitate. Au fost adoptate de către parlament câteva legi privitoare la domeniul social. Două dintre acestea, vizând direct sprijinirea familiilor cu nevoi speciale şi pe cele foarte sărace, au indirect implicaţii privind evitarea instituţionalizării copiilor şi menţinerea lor în cadrul familiei. Aceste legi au prevăzut acordarea de salarii membrilor de familie care îngrijesc persoanele handicapate şi acordarea de alocaţii acelora care nu au venituri sau dispun de venituri minimale (legea ajutorului social). Între timp, până în Iunie 1997, a fost în vigoare doar legea 3/1970 pentru protecţia copilului (o analiză detaliată a reglementărilor acestei legi şi a posibilităţilor pe care le-a oferit pentru ocrotirea copiilor în instituţii rezidenţiale se găseşte în Macavei, 1989). Aceasta prevedea câteva reglementări pentru apărarea copilului dar nu prezenta posibilităţi de intervenţie împotriva abuzului faţă de copil, nu deschidea nici o cale pentru copilul abuzat da a se putea adresa autorităţilor şi nici ca altcineva să dezvăluie asemenea cazuri. Nu existau reglementări pentru îngrijirea copilului, pentru adopţii, nici instituţii care să se ocupe de aceasta. În toate situaţiile problematice referitoare la copil, decizia finală era în mâinile primarului. Deoarece primarul era de obicei un om foarte ocupat, desemnaţii primăriei (deseori nespecialişti) erau de fapt cei care analizau situaţia copilului. Comisia pentru Minori, compusă din reprezentanţi ai departamentelor de Educaţie, Sănătate, ai Poliţiei şi ai altor autorităţi, se întrunea o dată lunar pentru a lua hotărâri privind
14

instituţionalizarea copilului sau orientarea acestuia spre unităţi speciale. Asistenţii sociali nu erau menţionaţi printre cei care trebuiau să participe la vreuna din fazele deciziei. Aceste decizii erau luate în funcţie de declaraţiile părinţilor şi "rapoartele rezultate după o (singură) vizită la domiciliu" (Tobis, Vitillo, 1994). În această a doua perioadă - constatare valabilă şi pentru cea dea III-a (cea actuală) care urmează să fie analizată - statul acordă copiilor ajutor material, constând în alocaţii universale pentru copii. Alocaţia poate fi administrată de către părinte până la împlinirea vârstei de 14 ani a copilului, vârstă după care, acesta posedând buletin de identitate, îşi poate ridica singur alocaţia. Părinţii care nu posedă buletin de identitate şi nu au certificate de naştere a copilului nu au dreptul să ridice alocaţia. Alocaţia pentru copii era un instrument important şi al politicii pronataliste a dictatorului comunist Ceauşescu. Înainte de 1990, ea constituia un sprijin material însemnat, reprezentând 10,5% din valoarea salarului mediu (chiar mai mult înainte de 1989). Pasti (1997) subliniază importanţa creşterii alocaţiei pentru copiii handicapaţi: alocaţia este de două ori mai mare decât cea pentru copii normali. Alte forme ocazionale de asistenţă ţintesc diverse categorii mai restrânse ale populaţiei (UNICEF, 1996, p. 23-27). În 1995 a fost introdus ajutorul social pentru familiile şi persoanele fără venituri şi pentru cei cu venituri extrem de mici. Aceasta reprezintă un sprijin real pentru familiile cu număr mare de copii - şi este o primă măsură de ajutor care ţine cont de mărimea familiei. O altă măsură de sprijin este cea care se acordă mamelor începând de la al doilea copil, pentru fiecare copil născut ulterior. Soţiile tinerilor care îşi satisfac serviciul militar şi care au un venit mai redus decât salariul minim sunt îndreptăţite la o alocaţie lunară în caz de graviditate, sau dacă prezintă un handicap (de gradul I sau II), de asemenea şi dacă au copii sub 7 ani. Aceste ultime două beneficii sau devalorizat aproape complet după 1990, dar o decizie din 1995 a dus la o oarecare creştere a valorii lor. Familiile şi persoanele victime ale calamităţilor, incendiilor şi altor diverse nenorociri pot primi ajutor de urgenţă. Aplicarea acestei măsuri cade însă, de obicei, în sarcina bugetului local, ceea ce are ca rezultat că dacă bugetul a fost epuizat cu alte cheltuieli, familiile nu mai pot primi ajutor. Ajutorul depinde şi de bunăvoinţa primarului şi a echipei sale. Persoanele cu situaţie materială deosebit de dificilă pot primi gratis sau la un preţ minimal două mese zilnice la o cantină socială. Numărul porţiilor este determinat pe baza unei liste nominale, aprobată de consiliile locale, deci cantinele sociale nu servesc masa pentru persoane neincluse în prealabil pe listă. Această reglementare este desigur extrem de importantă în vede-rea planificării fondurilor, dar inexistenţa (sau, pe alocuri, insuficienţa) adăposturilor temporare şi a cantinelor sociale de urgenţă creşte numărul celor care apelează la mila publică. Cunoscând lipsa acestor servicii sociale pentru categoriile cele mai sărace o parte a populaţiei oferă un oarecare sprijin nevoiaşilor, sprijin care, la rândul lui, contribuie la menţinerea (dacă nu chiar la creşterea) numărului de cerşetori şi de copii ai străzii. Rapoartele guvernamentale (spre exemplu, Raportul Dezvoltării Umane, 1996, dar şi altele) accentuează faptul că începând din 1989, sistemul privitor la îngrijirea copilului a preluat treptat reglementările internaţionale de bază: - Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (aprobată de parlament în 1991, prin Legea nr. 26) - Convenţia de la Haga despre răpirea de copiii (Legea nr. 100/1992) - Convenţia Europeană cu privire la situaţia legală a copiilor născuţi în afara căsătoriei (101/1992) - Convenţia Europeană cu privire la adopţiuni (15/1993) - Convenţia de la Haga cu privire la protecţia copilului şi colaborare în domeniul adopţiei (84/1994) 2.3. DIN 1996 PÂNĂ ÎN PREZENT

15

Până în Iunie 1997 nu au existat reglementări juridice pentru posibilitatea aplicării unei părţi însemnate a convenţiei internaţionale menţionate. Aceasta înseamnă că, deşi Convenţia privind Drepturile Copilului şi o serie de acorduri internaţionale menţionate au fost acceptate şi legiferate de parlamentul român, nu au fost reglementate sau precizate procedurile pentru pedepsirea celor care încalcă drepturile copilului. Declaraţiile şi principiile Convenţiei pentru Drepturile Copilului afirmă că statul este responsabil de asistenţa copiilor cu probleme. Aceasta înseamnă că cei care sunt plătiţi pentru a presta activităţi de protecţie a copilului şi voluntarii care activează în acest domeniu ar trebui controlaţi în privinţa tuturor activităţilor depuse. Experienţa arată însă că, cel puţin până în prezent, activitatea de control din partea statului a fost insuficientă. Din această cauză, reforma judiciară a protecţiei copilului, abolirea legii 3/1970, a fost atât de mult aşteptată. Ea a survenit abia în Iunie 1997, după lunga perioadă de şapte ani şi jumătate din momentul când cetăţenii ţării şi lumea din Vest au luat la cunoştinţă cutremurătoarele imagini din instituţiile româneşti menite să ocrotească copiii părăsiţi. Principalele două legi pentru protecţia copilului care au fost adoptate de parlamentul au fost următoarele (în ordinea semnificaţiei lor pentru copilul expus relelor tratmente): legea 108/1998 care se referă în mod direct la "copiii aflaţi în dificultate" (care funcţionase din anul 1997 ca ordonanţa nr. 26 a Guvernului) şi legea nr. 87/1998 privind adopţia (care funcţionase anterior sub forma ordonanţei nr. 25 a Guvernului) . Definiţia termenului de "copii aflaţi în dificultate" este frecvent utilizată în terminologia de specialitate pe plan internaţional. Ea cuprinde factorii care periclitează integritatea sau/şi dezvoltarea fizică şi morală a copilului; aceasta înseamnă implicit şi o recunoaştere a fenomenului de abuz şi neglijare, cu toate că aceşti termeni nu au fost niciodată menţionaţi ca atare în textul ordonanţei guvernamentale din 1997. Acest lucru a fost remarcat de către profesionişti şi considerat ca un semn de rezistenţă din partea celor care lucrează la nivelele decizionale superioare şi care acceptă greu existenţa abuzului faţă de copil. Ulterior, acest lucru a fost parţial corectat în forma finală a legii promulgate în Iunie 108/1998, stabilindu-se obligaţia statului de a proteja copilul abuzat, părăsit, neglijat şi exploatat. A început o perioadă de reformă care vizează crearea şi reorganizarea a numeroase servicii în interesul copiilor şi al familiilor lor. Rezultatele acestei scurte perioade de reforme vor fi analizate în cercetarea calitativă prezentată mai jos. Iată principiile pe care le luăm în considerare în analiza stadiului actual de aplicare în România a Convenţiei privind Drepturile Copilului: • respectarea primordialităţii interesului copilului; • afirmarea dreptului acestuia de a creşte într-o familie; • afirmarea principiului nediscriminării copilului; • luarea în considerare a opiniei copilului în toate problemele care îl privesc; • primordialitatea siguranţei copilului şi posibilitatea luării unor măsuri de urgenţă pentru asigurarea acestui deziderat; • necesitatea existenţei unei perspective şi a unei planificări pe termen lung în privinţa dezvoltării copilului; • asigurarea participării profesioniştilor în activităţile de protecţie a copilului; • asigurarea continuităţii relaţiilor copilului cu familia sa naturală; • preferinţa acordării unui cât mai mare sprijin pentru familiile cu dificultăţi, înaintea sau în locul îndepărtării copilului din familie. Primul rezultat al evaluării arată că, în perspectiva globală, legea din România concordă cu principiile Convenţiei Internaţionale privind Drepturile Copilului. De exemplu, ambele legi ratificate în Parlament în 1998 (87 şi 108) cuprind precizarea că măsurile de protecţie trebuie luate în primul rând în interesul copilului. Un alt principiu extrem de important, bine afirmat în lege, este dreptul copilului de a avea o familie. În anul 2004 a fost finalizată Legea copilului, respectiv Legea 272/2004 ce a intrat în vigoare cu 23 iunie 2004 odată cu plublicarea ei în Monitorul oficial nr. 557.
16

Această lege se doreşte a fi un cadru unificator al problematicii copilului aflat în dificultate. La baza acesteia stau cele mai relevante principii în protecţia copilului (vezi modulul 1 Principiile protecţiei copilului), enunţate în mod explicit încă de la începutul textului de lege. Legea face, de asemenea, o definire clară şi succintă a termenilor de bază vehiculaţi în conţinutul acesteia, respectiv cel de copil, familie naturală, familie substitutivă, reprezentant legal al copilului. Sunt prevăzute aici măsuri de protecţie pentru copilul lipsit temporar de ocrotirea părinţilor fie că aceasta s-a produs sau nu din cauze imputabile părinţilor, şi ne referim aici la măsurile de plasament, precum şi măsuri pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal. Legea 272/2004 reprezintă prima lege a copilului care, în România, poate avea pretenţia de a fi încercat să ofere un cadru coerent, consistent şi unificator pentru clarificarea problematicii protecţiei copilului. În anul 2004 a fost, de asemenea, aprobată Legea 273 cu privire la adopţia naţională şi internaţională, publicată la aceeaşi dată în Monitorul Oficial. În concluzie, reorganizarea sistemului de protecţie a copilului în aşa fel încât să se ridice la nivelul standardelor internaţionale, să corespundă necesităţilor copiilor, părinţilor şi familiilor şi să se încadreze în politica comunităţilor şi localităţilor, este o sarcină foarte dificilă. Această reorganizare reprezintă de asemenea şi o şansă unică pentru ca munca socială să-şi dovedească valoarea, după renaşterea sa din propria-i cenuşă. Bibliografie Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului (1994). Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului - stadiul aplicării în România. Bucureşti Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului, Ed. All Educaţional S.A., Bucuresti. Pasti, S., 1997, Principii de bază ale protecţiei copilului şi ale serviciilor de asistenţă socială pentru copiii şi familiile aflate în situaţii deosebit de dificile, În: R. Vitillo and D. Tobis (Ed.), Programul de consolidare a serviciilor pentru copii şi familii aflate in situaţii deosebit de dificile: un răspuns al României în colaborare cu UNICEF, Departamentul pentru Protecţia Copilului şi UNICEF, Bucureşti. ***Legea 272/2004 ***Legea 273/2004 *** (1995) Raportul dezvoltării umane. Departamentul Informaţiilor Publice, Buletin nr.4 (18). *** Legea 87/1998. *** Legea 108/1998. *** Legea 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului. (1996). Raportul Dezvoltării Umane. Ordonanţa de urgentă nr. 25/1997. *** Ordonanţa de urgentă nr. 26/1997. Convenţia cu privire la drepturile copilului. *** Adoptată de *** *** NGO projects for children. Directory for *** Central and Eastern Europe, Commonwealth of Independent States and the Baltic Sates. Compiled by NGLS for the NGO/UNICEF Coordinating Commitee on activities for Children in Central and Eastern Europe, Commonwealth of Independent States and the Baltic States. Temă
Consultaţi site-ul WWW.COPII. RO

■ Studiaţi Convenţia ONU privind drepturle copilului. ■ Căutaţi pe internet, la adresa www.copii.ro legislaţia valabilă pentru protecţia copilului.

17

■ Comparaţi legislaţia actuală cu prevederile Convenţiei ONU privind drepturle copilului Modulul 3. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL 3.1. Abuzul fizic 3.2. Abuzul psihologic 3.3. Abuzul sexual 3.4. Frecvenţa cazurilor de maltratare a copiilor 3.5. Abuzul societal, institutional si familial

Recomandări Pentru studenţi este important să poată defini diferitele forme de abuz cu propriile lor cuvinte. Desigur, vor trebui să înţeleagă definiţiile date de diferiţi autori cuprinşi în acest capitol, dar şi definiţiile şi caracterizările conspectate din bibliografia recomandată. Se recomandă studenţilor să urmărească modul in care este menţionată bibliografia folosită pentru redactarea acestui capitol. Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de la o mare varietate de concepţii teoretice care, toate, iau drept punct comun de plecare înţelegerea abuzului ca fiind cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului (N. Frude, 1989). Definiţia dată de dr. Popescu şi dr. Răduţ (1998, p.2-3) aduce ca şi completare ideea că abuzivă poate deveni şi omiterea unor acţiuni, nu numai comiterea unor acte împotriva copilului: "maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi". Evantaiul formelor de rele tratamente este larg, cuprinzând toate aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional), cel moral şi cel sexual. De obicei relele tratamente cuprind şi laturile fizice ale personalităţii, iar abuzurile sexuale sunt însoţite cel mai adesea de vătămări fizice şi întotdeauna de vătămări emoţionale. De asemenea, abuzurile fizice au adesea repercusiuni psihice şi uneori au motivaţii sexuale sau sunt însoţite în mod expres de un comportament sexual. Dacă formele de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult coexistă consecinţele lor, care se manifestă simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, putând induce tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv, emoţional, moral şi sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau sexual poate conduce la retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoţional şi la consecinţe fizice pe plan psiho-somatic. Abuzul de orice formă înseamă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil, desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea. El poate fi regăsit oriunde şi oricând în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti, în artă şi literatură, în legendele omenirii şi în poveştile pentru copii. Abuzul înseamnă violenţa adultului împotriva copilului, fenomen care este prezent în realitatea noastră astăzi, mai aproape sau mai departe de căminul nostru, în funcţie nu numai de valorile noastre, dar şi de tradiţiile pe care le urmăm în creşterea copiilor şi de capacitatea noastră de a ne controla impulsurile.

3.1. ABUZUL FIZIC

18

Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse forme de asistenţă copiilor (medici, surori medicale, educatori, asistenţi sociali, psihologi) nivelul de sănătate fizică al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de către persoanele care au această îndatorire. Sănătatea fizică este un standard central al calităţii vieţii copilului. Criteriul grijii faţă de sănătatea copilului şi al căutării surselor de vătămare fizică este central în protecţia copilului. Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă adesea semne fizice cu diverse grade de gravitate: hematoame, echimoze, fracturi, arsuri, leziuni interne, plăgi, dilacerări. Nu toate leziunile fizice sunt însă accidentale. Agresarea copilului în mod deliberat de către adultul în grija căruia se află el, provocarea de leziuni sau otrăvirea lui, este definită ca abuz fizic. Acest fel de abuz este însoţit de traume psihice imediate sau ulterioare (Popescu, Răduţ, 1998), care trebuie luate şi ele în considerare în cazul aprecierii gravităţii actului violent. Pecora et al. (1992) dau o definiţie care merge în acelaşi sens şi anume: abuzul fizic este vătămarea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află un copil la un moment dat. În privinţa acestui tip de definiţie se pune întrebarea dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de violenţă care nu au provocat vătămări la comitere, dar care includ, prin repetare, probabilitatea crescută a vătămărilor (de ex., cazul în care părintele aruncă spre copil cu diverse obiecte - de pildă cu scaunul - şi ar putea foarte uşor să-l rănească). Ideea extinderii definiţiei este argumentată de faptul că trauma psihică nu se produce doar ca rezultantă a durerii fizice, ci şi ca urmare a ameninţării cu violenţa şi a trăirii iminenţei acesteia. Dar judecarea comportamentelor în funcţie de majoritatea legilor existente se face în mai mică măsură pe seama intenţiilor oamenilor şi în mai mare măsură pe seama actelor comise efectiv şi a consecinţelor acestora. În consecinţă, profesioniştii au nevoie de criterii de diferenţiere între diversele tipuri de abuzuri, criterii pe care le construiesc pornind de la nivelul de suferinţă produsă copilului (Hardiker, 1996). Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului. Forme grave, periculoase pentru sănătatea copiilor apar uneori printre modalităţile "educative" aplicate copiilor de către un părinte, care-şi exercită dreptul de a pedepsi copilul. E greu de decis unde începe abuzul grav. Aceasta mai ales când este vorba de o pedeapsă administrată copilului. Oricât de toleranţi am fi cu privire la dreptul părinţilor de a-şi educa copiii şi de a-şi alege metodele educative, abuzul începe atunci când sănătatea psihică sau fizică a copilului este pusă în pericol. Pornind de la aceasta, considerăm că studiul fenomenului de abuz şi neglijare poate porni de la relevarea prevalenţei unor fenomene potenţial cauzatoare de abuzuri, incluse în comportamentele punitive ale părinţilor. Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza minorului durere: bătăi cu mâna sau cu orice obiect, aplicate pe oricare parte a corpului, aşezarea copilului în genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea de urechi sau de păr, eventual chiar acţiuni periculoase ca arderea sau otrăvirea lui. Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi integrităţii corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise, ele pot să conducă la traume psihice, deorece transmit copilului mesajul violenţei fizice. Ele pot fi considerate abuzive şi în cazurile când, fără să fie ieşite din comun, sunt aplicate foarte des copiilor, dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor comise de copil sau când ele sunt menite să aducă satisfacţii adultului nu să corecteze comportamentul copilului. Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor grave, pe care le definim ca cele care comportă un risc substanţial pentru sănătatea şi integritatea corporală a minorului, chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului, înfometarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase - a unui furtun sau cablu, a unui cuţit etc - folosirea curentului electric şi altele provocatoare de urme adânci şi răni. Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor abuzului sunt:
19

- copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite, leziuni uşoare) - copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri etc.) - categoria copiilor cu risc, care - date fiind cele spuse mai înainte referitor la riscul neconfirmat al vătămărilor - se mai adaugă la aceste două categorii de abuz. Aceasta se referă la o populaţie de copii necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de prevalenţa fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii estimative privind ponderea acestor copii (vezi Rotaru et. al., 1996 ). - categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte din această înşirare deoarece se referă la includerea copilului în activităţi care depăşesc capacităţile rezistenţei sale fizice. Totodată ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cerşitul, de exemplu) şi împiedică realizarea sa şcolară sau profesională.
Un raport al Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul muncii şi Protecţiei Sociale (după Popa, 28.03.1998), prezintă date după care 5,66% dintr-un lot de familii intervievate au declarat că îşi trimit unul sau mai mulţi copii sub 15 ani la muncă, iar 2,83% au evitat să răspundă (fără să nege însă). Dintre muncile prestate de copii se indică un procent de 23,2% de copii care cerşesc, 21,6% încarcă, descarcă sau cară marfă, 10,8% spală maşini, 8,6% sunt vânzători ambulanţi, mai ales de ziare, iar alţii strâng gunoaie, fac curăţenie, muncesc în agricultură sau zootehnie. Dintre copiii care muncesc, 53,1% au declarat că muncesc în timpul anului şcolar, 26,6% chiar în timpul programului de studii, 10,7% afirmă că munca nu i-a silit să abandoneze şcoala, dar sunt mult mai obosiţi, iar 14,4% recunosc că munca i-a împiedicat să urmeze şcoala.

3.2. ABUZUL PSIHOLOGIC Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au componente şi consecinţe psihologice. Anumite forme de maltratere au însă, ca instrument, tocmai mijloace de natură psihologică, de aceea cercetători ca Garbarino, Guttmann şi Seeley (1986), precum şi Brassard, Germain şi Hart (1987) au propus definirea abuzului psihologic ca fiind o formă distinctă de rele tratamente. Garbarino şi colegii săi considerau în 1986 că maltratarea psihologică nu trebuie considerată ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme de rele tratamente, subordonată faţă de ele, ci - dimpotrivă - ar trebui să fie luată ca pilon central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării familiei, precum şi a nevoilor de protecţie a copilului (p. 7). Garbarino şi colaboratorii definesc abuzul psihologic comis împotriva unui copil ca fiind "atacul concertat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine şi a competenţei sociale a copilului" (1986, p.8). Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinţii sub formă de diverse pedepse: izolarea copilului (legarea, încuierea lui în diferite spaţii închise, în pivniţă etc; neacordarea răspunsurilor emoţionale; terorizarea copilului; refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia; degradarea lui; exploatarea lui, folosirea lui ca servitor; coruperea minorului prin învăţarea cu, sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiste, imorale sau criminale. Brassard, Germain şi Hart au analizat studiile privind abuzul psihologic şi au apreciat că el constă din acte de omisiune şi din acţiuni comise care provoacă traume şi leziuni psihologice. Aprecierea gravităţii vătămării psihologice se face pe baza unor criterii ale comunităţii şi ale profesiunii. Vătămarea psihologică se poate produce de către membrii familiei sau de către persoane străine de familie, singuri sau în grup, de către indivizi care, prin vârsta şi rolul pe care îl au în raport cu copiii au putere asupra acestora. Aceste acte pot dăuna copilului pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent pe mai multe

20

planuri. Maltratarea psihologică include respingerea, terorizarea, izolarea, exploatarea, degradarea copilului, refuzul de a-i răspunde emoţional şi greşita socializare a lui (Brassard, Germain şi Hart, 1987, p.6). Garbarino et al (1986) şi Pecora et al. (1992) şi Whitman (1998) au identificat respingerea, izolarea, terorizarea, ignorarea şi coruperea ca fiind forme ale abuzului psihologic. Atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoaşterea consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmite acestuia ideea că el e lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de speranţa de a fi acceptat. Whitman (1998) enumeră următoarele acte având caracteristicile abuzului psihologic asupra copilului: ridiculizarea cronică, minimalizarea şi umilirea copilului; pedepsirea copilului pentru activităţi de joc specifice vârstei sau pentru gesturi şi comportamente normale (de exemplu curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul, plânsul etc.); transformarea copilului în ţap ispăşitor al familiei; refuzul cronic al gesturilor de afecţiune; tratarea unui copil mai mare ca unul de vârstă mai mică (infantilizarea unui adolescent, spre exemplu); afişarea unei preferinţe evidente pentru unul din copiii din familie, în defavoarea altora; etichetarea negativă a comportamentului unui copil în mod cronic; refuzul permanent al părintelui de a recunoaşte sau de a remarca realizările copilului. Izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale, îl rupe pe copil de mediul social care îi poate asigura acestuia relaţiile sociale necesare dezvoltării competenţelor sociale şi formării identităţii sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă, împiedică copilul sau adolescentul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în mediul social exterior familiei. Aceasta îl va face să se simtă singur pe lume şi lipsit de speranţa de a primi ajutor de la cineva. Izolarea copilului, în formele sale grave, se asociază cu forme de abuz fizic sau/şi se-xual, făcând copilul să se simtă singur pe lume şi lipsit de speranţa de a primi de la cineva ajutor. Izolarea mai are ca efect inocularea ideii că ceea ce se întâmplă în familie este normal, este ceea ce trebuie să se întâmple în toate familiile, în cazul tuturor copiilor. Încercarea copilului de a depăşi izolarea este considerată de părintele abuziv ca trădare şi este pedepsită. Izolarea poate lua forma interdicţiei aderării copilului sau adolescentului la activităţi de club, antrenamente sportive sau serbări, iar în anumite cazuri, a retragerii copilului de la grădinită sau şcoală. Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe grave, crează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul însuşi sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv foloseşte o gamă largă de ameninţări, destinate să împiedice copilul de a dezvălui secretul relaţiei sexuale. El poate ameninţa copilul într-o infinitate de variante, a căror probabilitate nu poate fi controlată de copil: dacă dezvăluie secretul, atunci mama se va supăra aşa de tare, că va da copilul afară din casă, sau, eventual, va muri de supărare; dacă victima nu participă la joc, atunci adultul o va agresa pe sora mai mică; sau, dacă îndrăzneşte să dezvăluie secretul relaţiei sexuale, atunci îi va otrăvi căţeluşul, sau mai rău, va muri şi ea, aşa cum a fost omorât căţeluşul (înecat sau otrăvit). Efectul psihic traumatizant al terorizării se datorează, în parte, caracterului său imprevizibil: descărcările frecvente de mînie ale adultului pot alterna cu perioade în care acesta produce dovezi de ataşament faţă de copil. Prin specificul ei, terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulţi, în lumea înconjurătoare în general. În urma terorizării copilului, acesta poate prelua comportamente excesiv de mature, preluând responsabilităţi de adult, ca, de exemplu, protejarea surioarei sau a mamei de violenţa agresorului. În această categorie de rele tratamente, Killen (1997) include şi pe copiii terorizaţi de violenţele dintre părinţi. "Aceşti copii trăiesc în anxietate şi îşi folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi în mod ironic chiar şi de părinţii lor.
21

Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care adultul privează copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice şi cognitive (Pecora et al, 1992). Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea adulţilor la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenţionată a dorinţelor exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea abilităţilor copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor fraţi sau alţi copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea. Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente antisociale (în domeniul delincvenţei, al violenţei, al sexualităţii, al consumului de alcool sau droguri). Manipularea în această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt, contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caraceristic pentru acest tip de abuz este antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale. Copilul este astfel forţat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman, 1998). Este cazul numeroşilor copii cerşetori utilizaţi de familiile lor pentru a le asigura traiul, copii degradaţi emoţional şi moral începând de la vârste fragede, care îşi pierd stima de sine şi demnitatea. Deprivarea copilului de demnitate (degradarea în accepţia lui Brassard, Germain, Hart, 1987) poate fi analizată separat, înţelegând prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activităţi degradante (ca slugă a adultului). 3.3. ABUZUL SEXUAL Abuzul sexual este - deşi conţine certe elemente de abuz fizic şi psihologic - o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care servesc obţinerea de către adult a plăcerii. Mai pe scurt, prin definiţia sa, abuzul sexual împotriva copilului este obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. Includem în această categorie toate formele de relaţii şi comportamente hetero- sau homosexuale în care este implicat un adult şi un minor, între persoane înrudite sau nu, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrarea realizată pe cale genitală, orală sau anală. Chiar şi atunci când relaţiile sexuale nu au o componentă de recurgere la forţă, când relaţiile par să fie liber consimţite, se foloseşte totuşi noţiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza relaţii sexuale între persoane între care există o diferenţă sensibilă de maturitate psihică. Atunci când agresorul este el însuşi minor, diferenţa de vârstă care înseamnă totodată un nivel superior de maturitate - de la care se vorbeşte despre relaţii de tip abuziv este de cinci ani. Aceasta scoate din categoria abuzurilor jocurile sexuale iniţiate de copii, când ele implică minori cam de aceeaşi vârstă sau experimentele sexuale reciproce ale unor adolescenţi. Atunci însă când, în relaţiile lor sexuale, copiii sau adolescenţii recurg la forţă împotriva unuia chiar de aceeaşi vârstă, relaţiile dobândesc caracter abuziv. Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact (acesta din urmă poate fi contact sexual genital, oral sau anal). Dintre formele de abuz sexual menţionăm:

22

• hărţuirea sexuală (cu formele sale: propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual) • comportamentul exhibiţionist în faţa unui copil • maniplarea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului • intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului • penetrarea sexuală - pe cale orală, genitală sau anală • exploatarea sexuală - obligarea minorului la pornografie sau prostituţie în folosul (cel puţin parţial) al adultului Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea copilului la activităţi sexuale prin forţă sau contra unor sume de bani, sau alte avantaje. Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz asupra copiilor se face în funcţie de: • vârsta copilului, cu cât acesta este mai tînăr, cu atât faptele sunt considerate mai grave; • gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forţa utilizată este mai mare; • relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta fiind cu atît mai gravă, cu cât relaţia abuzatorului cu victima este mai strânsă; • tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului. Pentru diferenţierea abuzului sexual de alte acte sexuale, fără caracter abuziv, se folosesc criterii privind diferenţa de vârstă, de putere, de nivel de cunoştinţe şi de nivel de satisfacţie sexuală între abuzator şi victimă. Între înţelegerea clinică şi cea legală a relelor tratamente se fac deosebiri în mai toate statele lumii. De exemplu, noţiunea de incest se referă, în termeni clinici, în mod clar, la orice tip de relaţii sexuale care au loc între rude aflate în relaţie directă, incluzînd aici nu numai orice tip de contact sexual (vaginal, oral, anal), ci orice alt tip de comportament sexual prin care adultul tinde să-şi satisfacă nevoile sexuale utilizând ca partener un copil înrudit (de sex masculin sau feminin). Totuşi, mai există state ale lumii, inclusiv SUA (mai puţin cele din Europa occidentală), în care categoria penală de incest cuprinde doar cazurile de contact sexual vaginal cu victima. De fapt, acest mod de apreciere tinde să apere adultul abuziv şi nu copilul-victimă, fiind din ce în ce mai mult contestat în practica protecţiei copilului. Conform acceptului clinic utilizat mai sus, în legislaţia ţărilor Comunităţii Europene termenul de incest şi de abuz sexual se referă la orice tip de raporturi sexuale în care un adult are ca partener un minor, indiferent de tipul oral, anal sau vaginal al raportului. Factorii de risc în privinţa abuzului sexual Pentru a studia factorii asociaţi în cea mai mare măsură cu situaţia de victimă a abuzurilor sexuale, Finkelhor a examinat 795 de studenţi cu ajutorul unor chestionare şi a extras următorul grup de factori de risc (după Friedrich, 1990, p. 7): 1. prezenţa unui tată vitreg 2. existenţa unei perioade din copilărie în care mama a fost absentă 3. lipsa de apropiere mamă-copil 4. lipsa studiilor liceale ale mamei 5. comportamentul represiv al mamei în privinţa sexualităţii 6. lipsa afecţiunii din partea tatălui 7. venit redus (sub 10.000 USD pentru Statele Unite ale Americii) 8. existenţa unui număr foarte restrâns de prieteni (cel mult doi) Aceşti factori de risc s-au dovedit a fi cumulativi, adăugarea fiecărui factor sau a altora care nu au fost amintiţi ridicând gradul de vulnerabilitate la abuz sexual cu 10-20%. După datele altor cercetări, Friedrich (1990) adaugă

23

factori de risc, ca: insatisfacţiile, respectiv conflictele maritale şi violenţa domestică, lipsa mamei sau a tatălui natural din familie, plasarea copiilor într-o familie, respectiv experienţa agresorului de a fi fost plasat în afara propriei familii, numărul mare de copii în familie, lipsa tatălui de lângă copil în primii ani de viaţă ai acestuia şi experienţa agresorului de a fi fost el însuşi victima unor abuzuri. Prin contrast, factori ca apropierea dintre mamă şi copil, existenţa unei largi reţele externe de suport (număr mare de prieteni, relaţii bune cu rudele), implicarea tatălui în îngrijirea copilului de la vârsta fragedă a acestuia, pot îndepărta riscul abuzului sexual. Consimţământul copiilor la relaţiile sexuale: Diagnosticarea unui caz de abuz sexual se pune adesea în paralel cu problema consimţământului. Concepţia libertină asupra sexualităţii, după care activitatea sexuală este un drept care se cuvine acordat nu numai adultului ci şi minorilor, consideră că o relaţie liber consimţită nu poate fi etichetată ca fiind abuzivă, chiar dacă ea implică relaţia dintre un copil şi un adult. Acesta este un punct de vedere care poate fi uşor combătut dacă supunem noţiunea de consimţământ unei analize atente. Pentru ca o persoană să fi consimţit la o acţiune, nu este suficientă exprimarea unui acord. "Partenerul trebuie să înţeleagă acţiunea propusă, să cunoască normele sociale legate de acţiunea în cauză, să fie conştient de consecinţele actelor sale şi de alternativele pe care le are, să fie sigur că decizia de a nu se angaja în acţiune va fi la fel de bine acceptată ca şi varianta angajării în acţiune, să accepte participarea în mod voluntar şi să fie integru psihic". Printre cazurile de incest, respectiv printre relaţiile sexuale dintre adulţi şi copii, pot exista, într-adevăr, situaţii în care copilul, aflat la pubertate sau chiar înainte de această vârstă, este sexualizat precoce de către un adult şi participă voluntar la acte având caracter sexual. Cu cât un copil este mai mic, cu atât este mai clar că el nu realizează anomalia acestui tip de comportament, care va avea în toate cazurile urmări grave asupra vieţii sale.

Tipuri de taţi incestuoşi2
1. Taţii cu preocupări sexuale excesive (26%) Aceşti taţi au un interes clar, adesea conştient şi chiar obsesiv, orientat spre fiicele lor. Unii dintre ei şi-au asimilat fiica, încă din copilăria timpurie, cu un obiect sexual. În astfel de cazuri, abuzul sexual începe de la vârste foarte fragede. 2. Taţii imaturi sau de tipul adolescentului regresiv (33%) Aceşti taţi se simt din nou la vârsta adolescenţei în prezenţa fiicelor lor, mai ales a celor ajunse la pubertate, a căror maturizare o urmăresc cu un comportament de adolescent. Spre exemplu, unul din taţii incestuoşi, când a recunoscut abuzul comis, s-a exprimat: "tatăl-adult din mine a dispărut şi am fost din nou copilandru". 3. Taţii la care incestul corespunde satisfacţiei instrumentale (20%) Aceşti taţi îşi descriu copilul în termeni non-erotici. În clipele de abuz, ei au fantezii legate de soţia lor, sau de alte persoane. Corpul copilului e perceput doar ca un recipient pentru a-şi trăi propriile fantezii sexuale, nu ca obiect al atracţiei erotice. Aceşti taţi au adesea au sentimente de vinovăţie pentru actele pe care le-au comis. 4. Taţii dependenţi emoţional (10%) Bărbaţii din această categorie se simt deprimaţi, singuri, lipsiţi de dragoste, rataţi. Ei caută confort într-o relaţie caldă, specială, exclusivă cu fiica lor. În această relaţie intimă, ei includ şi pe cea sexuală. Relaţia incestuoasă de acest tip poate începe la vârste foarte timpurii sau mai târziu, la pubertate. 5. Taţii agresivi, furioşi (10%)
2

D. Finkelhor, L. Meyer Williams, Family Research Laboratory, University of New Hampshire, studiu asupra 118 taţi incestuoşi. (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New York, 1997) Acest tip de bărbaţi are adesea o istorie de manifestări violente, inclusiv comitere de violuri. Abuzul sexual e comis în momente de furie, negându-se uneori atracţia sexuală faţă de copil. Ei consideră că mama copilului este vinovată, fiindcă s-au simţit neglijaţi de ea. ("Ceea ce am făcut a fost o posibilitate de a mă răzbuna pe copil, fiindcă a devenit centrul vieţii nevestei mele").

24

Consecinţele abuzului sexual asupra copilului depind de o serie de factori, dintre care Friedrich (1990) şi Finkelhor (1986) indică următoarele: • Vârsta copilului în momentul abuzului - cu cât un copil este mai mic, cu atât efectele fizice şi psihice ale abuzului pot fi mai dramatice; un alt aspect legat de vârsta victimei, un copil mai mic este socotit mai puţin capabil de a se apăra şi lipsit de capacitatea de a consimţi la relaţii sexuale; pe de altă parte (după Back and Lips, 1998), victimei mai în vârstă i se atribuie o mai mare responsabilitate în provocarea abuzului sexual. • Gradul apropierii în relaţia agresorului şi a victimei - incestul are în acest sens cele mai dramatice consecinţe pe termen lung, consecinţe la a care contribuie oprobiul social care întâmpină aceste relaţii; de asemenea, apropierea între victimă şi agresor poate îngreuna şi întârzia mult dezvăluirea abuzului sexual ("mi-a fost frică să spun, fiindcă X trăia cu noi, mama ţinea la el, trebuia să-l consider tatăl meu" sau "tot timpul mi-a fost teamă că o să-l trimită pe tata în închisoare dacă se află"). • Durata abuzului - un singur eveniment de tipul abuzului sexual are pentru victimă un efect mai uşor de prelucrat decât situaţiile abuzive care se întind pe durată lungă de timp; relaţiile de abuz sexual din cadrul familiei, care se prelungesc uneori ani de zile fără a fi dezvăluite, sunt extrem de traumatizante şi se pot prelucra extrem de dificil. • Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului şi măsura în care agresorul a recurs la forţă sunt alţi factori de care depinde gravitatea suferinţei copilului. Numărul mare de persoane implicate în abuz, însoţirea relaţiilor sexuale de acte de tip sadic, supunerea copilului prin forţă măresc senzaţia de neajutorare a acestuia. Mai multe detalii privind efectele traumatice ale abuzurilor (incluzând şi abuzurile sexuale) vor fi prezentate în capitolul 5. Aducerea agresorilor în faţa instanţei este extrem de dificilă, în ciuda consecinţelor grave pentru victimele abuzurilor sexuale. Motivele principale sunt, pe de o parte greutatea de a confirma comiterea abuzului cu martori, iar pe de altă parte dificultatea copilului de a depune mărturie împotriva agresorului său, mai ales dacă acesta este un membru al familiei sale. Abuzul sexual împotriva copilului îi pune pe profesionişti în faţa necesităţii de a aborda atitudinea adecvată pentru investigarea cazului, plasarea cât mai rapidă a copilului în siguranţă şi de a găsi cel mai bun tratament pentru atenuarea efectelor traumatice ale abuzului. Datorită lipsei de înţelegere din societatea tradiţională pentru victimele abuzurilor sexuale, aceasta va trebui să fie ajutată să facă faţă atitudinilor reprobative din famila restrânsă şi extinsă sau a celor din comunitatea mai largă de viaţă. De obicei victimele sunt acuzate din diverse motive: că au suportat abuzul sexual fără să ceară ajutor sau că nu au avut tăria să suporte mai mult fără să dezvăluie secretul, că au provocat abuzul prin comportamentul sau îmbrăcămintea lor, că inventează sau exagerează gravitatea unor incidente izolate etc. După Back şi Lips (1998) fetele-victime sunt în mai mare măsură considerate ca fiind cele care provoacă abuzul sexual decât băieţii-victime. 3.4. FRECVENŢA CAZURILOR DE MALTRATARE A COPIILOR Odată acceptată ideea imoralităţii, a inacceptabilităţii fenomenului abuzului îndreptat împotriva copilului, sistemul bunăstării copilului trebuie să elaboreze forme de servicii şi un sistem legal care să poată proteja copii. Pentru proiectarea acestor servicii şi formarea de profesionişti este nevoie de cunoaşterea frecvenţei cazurilor de rele tratamente şi a mediilor în care sunt răspândite diferitele lor forme. Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau mai largă menite să îngrijească minorii, sau de înlocuitorii acestora. Mai adecvat ar fi însă, aşa cum consideră Pecora et al. (1992, p. 91-93) conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei nivele: societal, instituţional şi familial.
25

• Abuzul societal se referă la "suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii care împiedică buna dezvoltare a copilului" (Giovannoni, 1985, p.194). După autorul citat, înţelegerea caracterului societal al abuzului se referă la: 1. existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între diferitele categorii de familii şi copiii acestora; 2. marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în ce mai mare; 3. gradul crescut de violenţă din societate, care favorizează apariţia climatului de abuz chiar şi asupra copiilor; 4. neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care violenţa împotriva copiilor este posibilă. În acest cadru al abuzului societal se înscriu inegalităţile de şanse dintre copiii din mediul urban şi rural (Fundaţia "Copiii României", 1998, p. 93). Prezentând proiectul de relansare a învăţământului din mediul rural, presa 3 a dat publicităţii date îngrijorătoare, furnizate de Ministerul Învăţământului, preocupat de relansarea învăţământului rural evident defavorizat până acum: 8,2 % din din copiii de vârstă între 7-14 ani din mediul rural nu frecventează cursurile vreunei şcoli; cele mai multe din cele 1157 de şcoli construite din chirpici şi alte 1.084 din lemn sunt la ţară; din 1295 de licee, doar 185 funcţionează în mediul rural; repetenţia este cu 50% mai mare în mediul rural decât în cel urban; cei mai mulţi suplinitori necalificaţi îşi desfăşoară activitatea în şcolile săteşti etc. • Abuzul instituţional, este cel prin care unele şcoli, autoriţăţi, unităţi medicale operează în modalităţi discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor
Adevărul,16.11.98

copiilor şi ale omului, în general. Cei care abandonează şcoala sunt, în toată lumea, în majoritate copii din familiile sărace şi cei aparţinând minorităţilor naţionale defavorizate; aceasta denotă o formă de neglijare a lor din partea instituţiilor şcolare şi a cadrelor didactice. Aceeaşi categorie de copii ajunge cel mai des în instituţiile de ocrotire, ceea ce denotă în ceea ce îi priveşte ineficienţa sistemului de protecţie. Se pare că nici în aceste instituţii ei nu sunt scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care sporesc suferinţele copilului, de astă dată prin abuzul comis chiar în numele instituţiei. Climatul unei instituţii - spre exemplu al unei şcoli dintr-un sat mai izolat - este însă de greu de schimbat, datorită unor mentalităţi colective puternice, constituite în tradiţii. Pe lângă responsabilitatea comiterii abuzului direct faţă de copil, instituţiei îi revine şi răspunderea pentru mesajul transmis indivizilor, sub următoarea formă: dacă profesioniştii, formaţi în spiritul unor metode ştiinţifice de reglare a comportamentului copiilor nu îi pot educa decât recurgând la bătaie, atunci pedeapsa fizică trebuie şi este justificat să fie aplicată şi în familie. M. Marin (30.06.1998, Adevărul, p. 12)
Copiii romi - o problemă socială: boli, analfabetism, infracţionalitate ... la o conferinţă care a avut loc la Bucureşti, organizată de "Salvaţi copiii" s-a dezbătut un subiect fierbinte: copiii romi din România şi problemele lor... În ciuda unor declaraţii oficiale, programele de după '89 de integrare socială a romilor n-au reuşit. Eşecul începe chiar din şcoala primară, prin separarea claselor, refuzul unor învăţători de a-i primi pe copiii romi în structura claselor, ori aşezarea acestora "grupaţi", de obicei în ultimele bănci ale sălilor de clasă. În mediul rural, unde aceste cazuri cunosc cea mai mare frecvenţă, locuinţele romilor se află departe de şcoli, ceea ce duce inevitabil la absenteism şcolar, la randamentul redus în procesul educaţional. Sigur, în mod normal, condiţionarea primirii alocaţiei de prezenţa şcolară, acordarea burselor sociale sau a ajutoarelor legale (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, etc.) ar trebui să stimuleze frecvenţa şcolară. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că aceste măsuri cunosc o aplicare sincopată, în funcţie de administraţia locală..Tuturor acestor greutăţi materiale li se adaugă şi una de tip social, de identitate stigmatizată, cu care aceşti copii pornesc în viaţă. Apelativul de "ţigan" îi urmăreşte de mici şi se accentuează odată cu trecerea timpului, în relaţiile cu autorităţile locale sau cu alte instituţii de stat (şcoală, inspectorate şcolare etc.). Acest lucru nu face

26

altceva decât să tensioneze relaţiile interumane atât în propriile comunităţi, cât şi în contactul cu populaţia majoritară.

• În contrast cu abuzul societal şi instituţional, abuzul familial este comis de membrii familiei copilului - în special de către cei în care copilul are încredere, cei însărcinaţi cu îngrijirea copilului. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali şi culturali. Un comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al comunităţii. Bătaia peste fund sau o palmă dată unui copil sunt considerate în România forme acceptabile de pedepse date de către părinţi. Chiar dacă un părinte aplică aceaste forme de pedeapsă în mod frecvent (chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar putea considera justificată pedepsirea părintelui, sau decăderea lui din drepturile de părinte numai pe această bază, nici dacă acest stil parental ar prezenta urmări pe planul comportamentului şi al echilibrului emoţional al copilului. Recunoaşterea normelor culturale mai restrânse sau mai largi nu înseamnă însă că profesionistul interesat de copil să nu încerce să intervină în folosul unui copil afectat de un asemenea stil parental. Intervenţia sa nu va avea însă un fundament la fel de ferm ca în cazul în care legile interzic cu desăvârşire bătaia. În Suedia sau în Olanda, astfel de pedepse sunt ilegale şi dacă se dovedeşte că un părinte le aplică frecvent, el poate fi judecat şi condamnat pentru abuz fizic împotriva propriului copil. Copiii ajung din ce în ce mai frecvent în atenţia opiniei publice şi a serviciilor sociale nu numai în calitate de victime ale unor abuzuri din partea unor adulţi, dar şi în calitate de agresori. În Scoţia, numărul cazurilor de agresiuni comise de minori şi referite serviciilor sociale a crescut de la 95 în anul 1972 la 7228 în anul 1993. Tisdall (1996, p. 27) arată că nu se ştie dacă această creştere masivă a raportărilor în cazurile de maltratări ale copiilor de către minori se datoreşte unei creşteri dramatice a fenomenului abuzului ca atare sau prevalenţa fenomenului a rămas aceeaşi, doar că el se raportează într-o măsură mult mai accentuată astăzi, decât în deceniile precedente. Una din cauzele acestei creşteri se regăseşte - dacă observăm societatea în care trăim în perspectiva comunitară - în accentuarea violenţei de toate tipurile, la scară macrosocială; la rândul ei, receptarea violenţei de indivizi adulţi şi tineri este amplificată ca urmare a reflectării ei abundente în mass-media. Incidenţa şi prevalenţa formelor de rele tratamente Pentru a sublinia ponderea pe care astăzi lumea occidentală o atribuie fenomenului de abuz asupra copilului, prezentăm unele date din literatura de specialitate din SUA, unde s-au desfăşurat cele mai extinse studii privind frecvenţa abuzului. Ea a fost exprimată prin indicatorii statistici ai incidenţei, respectiv prevalenţei fenomenului. Incidenţa se referă la numărul de cazuri de abuz - care acoperă cerinţele unei anumite definiţii a fenomenului studiat - raportate la un interval dat de timp. De exemplu, în 1986, în SUA (după Sedlak, 1991a) au fost raportate 311.500 de cazuri de agresiuni fizice prin care s-a considerat că au fost vătămaţi fizic copiii. Prevalenţa în datale statistice se referă la toate persoanele care au trecut, într-o perioadă dată din viaţa lor, prin experienţa abuzului. Astfel, Straus şi Gelles (1986) au estimat la un milion numărul copiilor 3-17 ani, din familii cu ambii părinţi, care au fost supuşi unui abuz grav în propria familie. De fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente decât cele raportate. Folosind definiţia "abuzul asupra minorului este provocarea în mod deliberat a unei leziuni de către persoana care îngrijeşte copilul", Gil constată existenţa a unei rate de cazuri raportate de 8,4 la 100.000 în 1967 şi de 9,3 la 100.000 în 1968 (incidenţă). Încercând să estimeze frecvenţa în populaţie a fenomenului abuzului, el a evaluat între 2,5 şi

27

4 milioane numărul acelor familii care recurg la violenţă fizică împotriva propriilor copii, cu intenţia de a le provoca durere, vătămare sau chiar leziuni grave (prevalenţă). Analizând abuzul instituţionl, Pecora et al. (1992) prezintă datele Centrului Naţional American de Abuz şi Neglijare (NCCAN), după care 16% din personalul de îngrijire al centrelor de zi, 24% din personalul şcolilor, 56% din personalul care lucrează în domeniul sănătăţii mentale, 61% din poliţişti comit agresiuni, abuzând de puterea cu care au fost investiţi şi nesocotind drepturile celor pentru care lucrează. Anual, în Statele Unite ale Americii se înregistrează în jur de 1 milion de copii abuzaţi grav şi, în urma unor astfel de acte, mor între 2000 şi 5000 de copii (Pecora et al. 1992). Tabelul 3.1. prezintă date privind incidenţa abuzului în populaţia americană prin referire la toate cazurile care au fost raportate cel puţin de două ori în perioada dată la o agenţie de protecţie a copilului (datele provin de la Asociaţia Americană de Protecţie a Copiilor (după Pecora et al, 1992). Datele arată o creştere a abuzurilor sexuale, celelalte tipuri de rele tratamente menţinându-se în aceleaşi limite. În privinţa vătămărilor fizice se constată chiar o uşoară tendinţă de scădere în această perioadă. Tabel 3.1. Procentul comparativ a diferitelor tipuri de abuzuri în doi ani consecutivi
Tipul de maltratare
%

Injurii fizice majore Injurii fizice minore Injurii fizice nespecifice Maltratare sexuală Neglijare fizică Maltratare emoţională Altfel de maltratare

1986 n=323.016 1985 n=431.550 2,6 13,9 11,1 15,7 54,9 8,3 7,9

2,8 17,8 3,3 13,8 53,6 11,5 7,7

(după Pecora et al., 1992, p. 103) După calculele statistice mai recente ale lui Sedlak (1991b), din 1000 de copii, în total 22,6 trec prin experienţa relelor tratamente care le aduc prejudicii (unii dintre copii trecând, simultan, prin mai multe tipuri de rele tratamente). Folosind alte definiţii, mai puţin severe, privind raportarea cazurilor, valoarea frecvenţei diferitelor tipuri de abuzuri scade. Tabelul 3.2. Incidenţa relelor tratamente în SUA (datele se referă la cazurile investigate şi evaluate ca abuzuri) ____________
Număr total dRata la 1000 de cazuri cazuri Abuz fizic 311.500 4,9 3,0 Abuz emotional 188.100 2,1 8,1 Abuz sexual 133,600 4,5 3,2 Neglijare fizică 507.700 Neglijare educaţională 285.900 Neglijare emoţională 203.000 Tip

(după Pecora et al, 1992, p. 101) Cercetătorii care analizează fenomenul abuzului asupra copiilor în SUA recunosc limitele activităţilor de protecţie a copilului. Din 267 de cazuri de copii care au murit în statul Texas într-un an (citat de Zigler şi Hall, 1989, p. 49) numai 25% erau în evidenţa agenţiilor de protecţie a copilului. Estimativ, aceasta presupune existenţa a de patru ori mai mulţi copii supuşi unor abuzuri grave decât numărul cazurilor cunoscute. Această estimare confirmă că, de fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente decât cele raportate.

28

Cele mai cutremurătoare exemple ale dificultăţii şi chiar a incapacităţii societăţii de a proteja în suficientă măsură copiii sunt cazurile de deces care au loc ca urmare a relelor tratamente. Pecora et al. 1992 prezintă date din SUA, după care în fiecare zi mor trei copii ca urmare a relelor tratamente comise împotriva lor. Daro (1988) indică o creştere a ratei mortalităţii ca urmare a abuzurilor, dar şi a neglijării copiilor. Deşi dificil de identificat un anume tip de copil care este predispus la efecte letale ale relelor tratamente, Pecora et al. (1992) sintetizează unele date statistice: • Vârsta medie a copiilor decedaţi a fost de 2,8 ani, mult sub media copiilor abuzaţi, în medie de 7,2 ani. • Există tendinţa ca cei decedaţi să fie cei mai tineri copii din familie sau copii singuri. • În legătură cu reprezentarea celor două sexe, ea este apropiată, cu o uşoară tendinţă de suprareprezentare a băieţilor. • Mai puţin de 2% din copiii decedaţi au fost abuzaţi sexual. • S-a constatat suprareprezentarea copiilor cu anumite handicapuri sau a celor despre care părinţii credeau că au anumite deficienţe. În ceea ce priveşte Marea Britanie, Tisdal (1996) arată creşterea numărului familiilor aflate în situaţie de criză: în Scoţia în 1992-1993 erau peste 33.000 de copii în familii fără adăpost şi în jur de 5.000 de copii ai străzii, rata copiilor născuţi în familii monoparentale fiind de asemenea mare. Barbor şi Piller (1987) au constatat creşterea exponenţială a ratei abuzurilor sexuale în anii '80 în Marea Britanie: procentul copiilor abuzaţi sexual din totalul copiilor supuşi abuzurilor a fost în 1981 de numai 3%, în 1982 de 5%, în 1983 de 6%, în 1984 de 11%, în 1985 de 18%, iar în 1986 de 31, 5%. Dintr-un studiu efectuat în Scoţia de către Roberts et al. (1989) a rezultat o incidenţă a raporturilor sexuale de 3,5 la 1.000 de copii. Dintre agresorii copiilor, doar 3% au fost femei, restul au fost bărbaţi. Dintre aceştia 27% au fost rude apropiate sau taţi, 16% erau sub vârsta de 16 ani şi 19% erau între 16 şi 19 ani. În România, în ultimii cinci ani, numărul cazurilor de abuz sexual comise împotriva minorilor, cunoscute de poliţie şi de direcţiile de protecţie a copilului este în creştere. Conform datelor poliţiei (după datele Inspectoratulului General de Poliţie, prezentate de I. Toporan, în "Adevărul", 17 Dec. 1998, p. 10), din totalul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, 30.5% aveau ca victime minorii, iar în anul 1998, procentul a crescut la 40,28. În privinţa factorilor etiologici ai comiterii abuzului cercetări din California (după Legislative Analist's Office, 1998) scot pe primele trei locuri atitudinile parentale improprii (35%), dezintegrarea structurii familiale - de ex., prin divorţ (33%) şi sărăcia (30%); alţi factori importanţi sunt conflictele maritale (27%), utilizarea drogurilor (26%), şomajul (25%) şi alcoolismul (19%). Aceeaşi sursă ne serveşte pentru a descrie caracteristicile demografice ale copiilor-victime şi ale agresorilor lor (Tabelul 3.4). Tabelul 3.3. Date demografice ale copiilor-victime şi agresorilor lor (California) ____________________________________
Copii-Victime VârstVârsta medie - 7 ani copii sunt sub 5 ani Agresori vârsta medie - 31 de ani 41% din

63% femei 42% băieţi 37% bărbaţi Etnie Albi - 44%, faţă de 46 * albi - 40%, faţă de 60 * Hispanici - 35%, faţă dh ispanici - 33%, faţă de 37%* 24%* Negrii - 18%, faţă de 7%* negrii - 19%, faţă de 6%* Altele - 3%, faţă de 10%* altele - 3%, faţă de 10%* AlteleDizabilităţi mentale, fizicerelaţie faţă de copil sau comportamentale 80% părinte biologic

Gen 58% fete

29

26% 7% alte rude ______________________________ 5% părinte vitreg __________

(după Legislative Analist's Office, 1998) * faţă de procentul din populaţia totală de copii, respectiv de adulţi din zonă După Pecora et al. (1992), cunoaşterea fenomenului abuzului comis împotriva copiilor are caracteristicile unui Iceberg (p. 99): ceea ce iese la suprafaţă este doar o mică parte din ceea ce rămâne ascuns. Dinspre adâncuri spre suprafaţă, straturile "muntelui de gheaţă" sunt: 1. abuzurile necunoscute de către toate persoanele din afara familiei (sau a cadrului restrâns instituţional în care este crescut copilul); 2. abuzurile cunoscute vecinilor şi unui număr restrâns de cunoştinţe; 3. abuzul cunoscut unor profesionişti (de exemplu medici, cadre didactice); 4. abuzul cunoscut unor organizaţii, instituţii (şcoală, circumscripţie medicală); 5. abuzul cunoscut de forurile legale de investigare (instituţii de protecţie a copilului); 6. abuzul investigat de procuratură şi tribunal. Vom ilustra în cele ce urmează câteva cazuri de abuz cărora sistemul legal din ţara noastră trebuie să le răspundă prin măsuri prompte, cu respectarea principiilor Convenţiei pentru Drepturile Copilului.
a.) Maria, o fetiţă de 5 ani şi 5 luni a fost adusă în Noiembrie 1996 de bunică, deoarece aceasta a observat că ea a fost molestată sexual de către tată. Psihologul care a examinat fetiţa a semnalat imediat autorităţii tutelare locale şi poliţiei abuzul şi molestarea sexuală a copilului. Mama a refuzat să înţeleagă necesitatea investigaţiei şi autorităţile nu au întreprins nimic în lipsa plângerii depuse de mamă. În martie 1997, mama s-a plâns că fetiţa a fost abuzată anal de către tată. Examenul medico-legal a constatat violul anal. A început un proces, dar tatăl a rămas la domiciliu, împreună cu familia (cu soţia şi cu două fetiţe, Maria de 6 ani şi Lili de 3 ani atunci). Un lucrător social al Serviciului pentru Drepturile Copilului a preluat cazul, dar fetiţele au fost lăsate acasă. În iunie 1997 Maria a fost din nou violată anal. Fetiţele au fost atunci internate la Casa Copilului, unde ambele au regresat comportamental. I s-a permis tatălui să viziteze copiii, şi cu aceste ocazii el a spus în repetate rânduri Mariei că ea este vinovată pentru situaţia surorii sale şi pentru investigarea lui de către poliţie. În octombrie 1997, divorţul a fost oficial declarat în favoarea mamei, copiii au putut reveni la domiciliul ei, tatăl fiind expulzat legal din casă. De atunci, Maria a fost preluată de bunică. În ianuarie 1998, tatăl a revenit din nou acasă (în aceeaşi singură cameră), locuind împreună cu mama şi cu fetiţa cea mică. În februarie 1998, el a fost declarat vinovat pentru molestarea sexuală a fetiţei sale, condamnat la doi ani închisoare, dar cu suspendarea pedepsei. Astfel, el a rămas liber şi ferm convins că nu trebuie pedepsit pentru ceea ce a făcut. De atunci până în vara anului 1999 atrăit în continuare în căminul familial, împreună cu mama fetiţelor şi cu Lili, care a prezentat în septembrie 1998 simptome grave de stres post-traumatic. Pe baza examinării copilului pare posibil că Lili a fost abuzată oral de către tatăl ei, care a rămas noaptea singur cu ea, în timp ce mama era la lucru. Drepturile tatălui nu au fost îngrădite, iar mama este o persoană imatură care trăieşte într-o situaţie de stres continuu, din cauza violenţei fostului soţ. Mama, fiind incapabilă să ia atitudine hotărâtă împotriva fostului soţ, nu a reuşit punerea în aplicare a expulzării acestuia de la domiciliu. Din aprilie 1998, procesul a fost reluat de către procuratură, având ca rezultat condamnarea şi, în sfârşit, întemniţarea vinovatului pentru doi ani. Acesta este un exemplu pentru stadiul actual de procedură în cazurile de abuz sexual: abuzul anal nu a fost considerat ca incest, ci a fost încadrat prima dată în noţiunea de corupere şi numai ulterior în cea de perversiune; poliţia nu a intervenit pentru protejarea victimelor violenţei familiale; înaintea, pe durata procesului şi după acesta, fetiţa-victimă nu a fost apărată faţă de tată, care a continuat să exercite presiuni asupra ei (învinovăţind-o, concomitent cu declaraţii de afecţiune şi ameninţări); Comisia pentru Protecţia copilului nu s-a mai ocupat de caz o lungă perioadă după ce copiii au părăsit instituţia şi au revenit la mamă, respectiv la bunică. b.) Ionel4, un băieţel de 5 ani, a fost abuzat fizic şi psihic şi treptat, posibil şi sexual de către tată. Abuzul a fost descoperit de un lucrător social din Leagăn care a auzit că băiatul care anterior a fost internat în instituţie şi cu un an în urmă "reintegrat în familie" este acum bătut şi neglijat fizic. Cu ocazia vizitei asistentului social la

30

domiciliu, copilul prezenta semne de maltratare, fiind internat mai întâi în spital, apoi la Casa de Copii. Faptul cel mai revoltător este că băiatul a fost încredinţat familiei în urma unei evaluări foarte superficiale: nu s-a luat în considerare că tatăl fusese închis anterior pentru uciderea celui mai mare băiat din familie. El a fost eliberat de curând, dar a continuat să prezinte un comportament extrem de violent şi alcoolism. În prezent Ionel se află tot în Casa de Copii, comportamentul lui prezintă ameliorare după o primă perioadă în care el a fost neîncrezător faţă de toată lumea, se masturba şi prezenta alte tulburări comportamentale sexuale. c.) Carmen5 este o fetiţă de 2 ani intens abuzată, neglijată fizic şi emoţional. Este un alt caz de "reintegrare în familia proprie" după o perioadă de un an şi jumătate de abandonare de către mamă în Casa Copilului. În această perioadă, un frate mai mare a rămas acasă, dar un alt frăţior sugar a fost şi el părăsit. Carmen a fost luată acasă în schimbul sugarului lăsat în instituţie. Carmen a fost găsită întâmplător de lucrătoarea socială, cu ocazia unei vizite la familie în vederea anchetei pentru sugar. Lucrătoarea socială afirmă cu nu i s-a semnalat de către Casa Copilului reintegrarea lui Carmen. Fetiţa a fost găsită cu capul spart, extrem de murdară, aproape goală pe cimentul rece, în timp ce fratele ei mai mare era bine îmbrăcat şi într-o stare de nutriţie bună. A fost internată în spital şi a avut norocul să fie adoptată. Acum ea se dezvoltă bine şi este mult îndrăgită de către părinţii adoptivi. d.) Eva6, de 3 ani şi 5 luni, a fost abuzată sexual de către bunicul vitreg şi de către bunica din partea mamei. Eva a fost de obicei în grija bunicii şi a bunicului din partea tatălui; părinţii fiind recent divorţaţi, mamei îi revenea creşterea celor doi copii (Eva şi frăţiorul în vârstă de 1 an). Ea prefera să-şi lase fetiţa cu socrii şi să stea cu cel mic la mama ei. La sfîrşit de săptămână lua copilul acasă la ea. Odată, când fetiţa s-a reîntors, bunica paternă a observat o stare neobişnuită de stress la nepoţica ei. După câteva întrebări, ea a aflat că Eva a fost abuzată oral de către bunicul vitreg, acesta fiind încurajat de către soţia lui. Psihologul care a examinat fetiţa a fost sigur că
4 5 6

Caz descoperit şi investigat de A. Munteanu,asistent social. Caz descoperit şi investigat de C.I. Fulop, asistent social Caz descoperit de psiholog E. Zorgo şi investigat de C.I.Fulop, asistent social

dificultăţile de adaptare sunt cauzate de tulburări de stres posttrsumatic, datorate abuzului sexual oral. Direcţia pentru Protecţia copilului a fost anunţată şi copiii au fost plasaţi la bunicii paterni. Mama a fost îndemnată să-i viziteze, dar numai în casa bunicilor pentru a se evita contactul cu rudele care au abuzat de copil. A fost interesant în acest caz faptul că abuzatorii nu au fost urmăriţi de autorităţi, deoarece Poliţia şi Procuratura au considerat că nu există suficiente dovezi pentru un proces. Dar imediat după decizia cu privire la plasamentul copiilor, abuzatorii au dat în judecată Comisia pentru Apărarea Drepturilor Copilului, pe motiv de calomnie. e.) Aura7 avea 6 ani cînd televiziunea, atenţionată de către vecini, a descoperit că este grav abuzată şi maltratată fizic de către mama adoptivă. Avea urme de maltratare fizică pe tot corpul, arsuri produse de ţigări, limba tăiată; era subnutrită, închisă în dulap atunci când mama ei avea partide de sex. S-a descoperit că mama avea antecedente de schizofrenie descoperită la vârsta de 20 ani, deci înainte de aprobarea adopţiei. Mai târziu, când fetiţa avea aproximativ 3 ani, părinţii adoptivi au divorţat şi fetiţa a fost dată în îngrijirea mamei, cu toate că tatăl a declarat de repetate ori că mama abuzează de copil, că ea are un comportament anormal, atât în familie cât şi în mediul înconjurător. Mama nu avea servici, tatăl era angajat şi era proprietarul apartamentului. La divorţ, mama a obţinut apartamentul şi dreptul de a creşte copilul. Ulterior, după descoperirea abuzului, adopţia a fost anulată şi fosta mamă adoptivă a fost judecată, fiind considerată vinovată de maltratare, dar nu a fost închisă. Copilul se află în continuare la Casa de Copii, dezvoltarea sa este întârziată şi comportamnetul său este încă marcat de trauma la care a fost supusă mai mulţi ani.
3.5. VIOLENŢA ŞCOLARĂ O formă aparte a agresiunii, care îl poate avea pe copil atât drept victimă cât şi agresor, este tot mai frecventa violenţă manifestată în cadrul şcolii. În literatura de specialitate se vehiculează mai multe definiţii ale violenţei printre care:

31

•În Raportul Mondial asupra Violenţei şi Sănătăţii, OMS, Geneva, 2002, se arată că violenţa înseamnă „ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunităţi care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie sau privaţiuni"(după Jigău, Liiceanu şi Preoteasa, 2005, pag. 17). • Cristina Neamţu, (2003, pag. 217), consideră violenţa şcolară, „cea mai frecventă conduită de devianţă şcolară" noţiunea generală de violenţă desemnând „orice comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei". Aceasta afirmă, de asemenea, că, în orice atac agresiv „vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în instrument în folosul personal şi apelul la violenţă pentru înlăturarea/devalorizarea semenului perceput ca adversar". Neamţu (2003) nuanţează conceptul general de violenţă şcolară, trecând în revistă termenii specifici cu care operează actualmente literatura de specialitate, astfel : 1. în literatura anglo-saxonă de specialitate se folosesc termenii: - agression, prin care se înţelege comiterea unui atac fără o provocare, atac ce este consumat în plan fizic sau verbal ; agressivity, care desemnează componenta normală a personalităţii, agresivitatea latentă, potenţialul de a comite atacuri; agressiveness, prin care se înţelege o stare relativ propice comiterii unei agresiuni, susţinută de anumite trăsături ale persoanei, ce se pot exprima ca forme

Caz investigat de C.Baciu, asistent social, asistent universitar adaptate social ale agresivităţii: competitivitatea, combativitatea, iniţiativa, curajul, ambiţia, etc.; - mobbing, care se referă la atacurile în grup ale unor copii asupra unui alt copil - în momentul de faţă, sensul acestui termen este acoperit de noţiunea de „bullying", care se referă atât la atacurile/terorizarea/intimidarea în grup, cât şi la cele/cea individuale(ă); bullying, termen care tinde să fie adoptat în limbajul de specialitate universal şi care desemnează un gen de violenţă pe termen lung, atât fizică, cât şi psihologică, iniţiată de un individ sau de un grup şi direcţionată împotriva unui individ care nu se poate apăra în contextul respectiv. Termenul nu trebuie folosit atunci când ne referim la conflicte ce au loc între doi subiecţi cu forţe (fizice şi psihologice) aproximativ egale, folosirea corectă a termenului presupunând existenţa unui dezechilibru, a unei relaţii de putere asimetrice -persoana expusă acţiunilor negative are dificultăţi în a se apăra, fiind neajutorată în faţa agresorului; 2. în literatura francofonă de specialitate sunt utilizaţi termenii: - violence, care defineşte situaţia de interacţiune în care unul sau mai mulţi actori acţionează, direct sau indirect, prejudiciindu-i pe alţii la niveluri variabile: fie în integritatea lor fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participarea lor simbolică şi culturală; violence ressentie sau violenţa resimţită, subiectivă, care nu poate fi reperată din exterior, deoarece este simţită ca atare numai de către victimă ; - les brimades, care desemnează violenţa psihologică (insulta, farsa, minciuna); - bullying, termen preluat din limba engleză, cu aceeaşi semnificaţie (Neamţu, 2003, pag.220). Violenţa în mediul şcolar este un fenomen deosebit de complex, care se manifestă printr-o diversitate de forme, dintre care, cele mai importante sunt (Jigău, Liiceanu şi Preoteasa, 2005): a) violenţa între elevi; Conform aceluiaşi studiu, cele mai frecvente forme de violenţă întâlnite între elevi sunt cele prezentate în figura 3.1.

Figura 3.1. Forme de violenţă între elevi

32

Cele mai frecvent
Jignire - apartenenţa religioasa

Jignire - apartenenţa etnica Jignire - situaţia socio-economi^
b) violenţa elevilor faţă de profesori; În privinţa formelor pe care le îmbracă violenţa elevilor faţă de profesori Jigău, Liiceanu şi Preoteasa (2005) au scos în evidenţă, în primul rând indisciplina, absenteismul, fuga de la ore, ignoratrea mesajelor transmise, sarcasmul (vezi fig. 3.2). Figura 3.2. Forme de 'violenţă ale elevilor faţă de profesori

Cele mai frecvente for profesori
Lovire, agresiune fizica Injurii, jigniri Agresiune nonverbala
c) violenţa profesorilor faţă de elevi; Formele de comportament neadecvat, al profesotiloe faţă de elevi sunt următoarele : - agresivitate verbală faţă de elevi: de la forme mai simple precum atitudini ironice, folosirea tonului ridicat la forme mai grave precum injurii, jicniri, insulte; - evaluarea neobiectivă; - agresiunea non-verbală, care ia uneori forme mai uşoare : ignorarea mesajelor elevilor şi neacordarea de atenţie, iai" alteori agresiunea non-verbală ia forme mai grave precum: gesturi, priviri ameninţătoare, însoţite de atitudini discriminative şi marginalizarea unora dintre elevi;

33

- excluderea de la ore pentru indisciplină şi refuzul unor elevi de a rezolva sarcinile şcolare; - violenţa fizică: lovire în palmă, palme date peste cap, tras de păr, urecheat, etc. d) violenţa părinţilor în spaţiul şcolii; Formele de comportament neadecvat al părinţilor în şcoală sunt următoarele: - comportamente neadecvate faţă de profesori : ironii, discuţii aprinse, ţipete, până la agresivitate fizică, generate de nemulţumirile părintelui faţă de comportamentele unui profesor, considerate violente de părinte, manifestate în raport cu copilul lui, de necunoaşterea şi neînţelegerea de către părinte a specificului curriculumului, a programului şi a regulamentului şcolar, de lipsa de încredere a părintelui în şcoală ca mediu de educaţie şi în cadrele didactice ca modele pentru copii . - comportamente agresive faţă de alţi elevi: certuri, bătaie, încercând „să rezolve" singuri conflictele apărute între propriul copil şi alt elev; - comportamente violente faţă de propriul copil în spaţiul şcolar: de la ironizarea sau admonestarea acestuia în faţa colegilor de clasă, până la agresivitate fizică în faţa colegilor de şcoală. e) violenţa în spaţiul din jurul şcolii. Comportamentele violente care se manifestă în spaţiul din vecinătatea şcolii sunt următoarele: a)- violenţa fizică provocată de persoane necunoscute (agresiune, bruscare, lovire intenţionată); b) - agresiuni verbale provocate de persoane necunoscute (batjocura, umilirea, injuriile); c) - agresiunile sexuale (hărţuirea, tentativa de viol, violul); d) - furturile, cărora le cad victime numeroşi elevi în imediata vecinătate a şcolii. Acest studiul naţional al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei şi al UNICEF, „Violenţa în şcoală", care şi-a propus să ofere o imagine de ansamblu asupra dimensiunii fenomenului de violenţă în şcoala românească de astăzi la nivel gimnazial, liceal şi al şcolilor profesionale, atât din mediul urban cât şi din mediul rural, a conturat următoarele concluzii (Jigău, Liiceanu şi Preoteasa, 2005): a) din perspectiva dimensiunii fenomenului de violenţă în şcoală : • 75% dintre unităţile de învăţământ înregistrează fenomene de violenţă; • 2,5% dintre elevi au manifestări grave de violenţă; • aproape 3% dintre copii şi tineri sunt victime ale violenţei; b) referitor la formele de violenţă în şcoală : • violenţa elev - elev se manifestă prin violenţa verbală şi violenţa fizică; • violenţa elevilor faţă de profesori se manifestă prin lipsa de implicare şi de participare a elevilor la activităţile şcolare, violenţa verbală şi non-verbală ca ofensă adusă statutului şi autorităţii cadrelor didactice, comportamente agresive grave ale elevilor faţă de profesori (verbale sau fizice); • violenţa profesorilor faţă de elevi (nerecunoscută în spaţiul şcolii), manifestată prin agresiunea verbală faţă de elevi, agresiunea non-verbală, excluderea de la activităţile didactice şi pedeapsa fizică; • violenţa părinţilor în spaţiul şcolii se manifestă, faţă de profesori, prin violenţă verbală, iar în unele cazuri agresivitate fizică, faţă de alţi elevi şi agresiune fizică faţă de propriul copil (ironizarea, admonestarea sau chiar agresarea fizică în faţa colegilor şi profesorilor); • violenţa în spaţiul din jurul şcolii, manifestată prin violenţa fizică provocată de persoane necunoscute, agresiune verbală provocată de persoane necunoscute; c) cauze ale violenţei şcolare: • cauze psiho-individuale ale elevilor violenţi: toleranţă scăzută la frustrare, dificultăţi de adaptare la disciplina şcolară, imagine de sine negativă, instabilitate emoţională, lipsa sau insuficienta dezvoltare a mecanismelor de autocontrol, tendinţa către comportament adictiv, slaba capacitate empatică, strategii greşite de reacţie a elevilor la frustrări şi impuneri ale mediului şcolar, deficienţe majore de percepţie a cadrelor didactice privind gravitatea unor comportamente violente ale elevilor; • cauze familiale: asocieri semnificative între comportamentul violent al elevilor şi o serie de factori familiali (relaţii tensionate între părinţi, atitudini violente ale părinţilor faţă de copil, mediu lipsit de afectivitate, familii dezorganizate, venituri insuficiente, număr mare de copii în familie, sărăcie, nivel scăzut de educaţie al părinţilor); • cauze şcolare: - dificultăţi de comunicare elevi - profesori, impunerea autorităţii cadrelor didactice, stiluri didactice de tip autoritar ale profesorilor, distorsiuni în evaluarea elevilor; - profesorii identifică sursele violenţei elevilor în programele încărcate, programul şcolar dificil, număr mare de elevi într-o clasă, lipsa infrastructurii şcolare; - elevii acuză disponibilitatea redusă a profesorilor pentru comunicare deschisă în afara lecţiilor, distanţa în comunicare, metodele neatractive de predare, descurajarea iniţiativelor elevilor; - părinţii fac referire la lipsa unor sisteme mai stricte de protecţie, control şi intervenţie specializată împotriva violenţei în şcoală; • cauze induse de contextul social:

34

- cadrele didactice şi părinţii consideră mass-media (programele TV, unele filme, jocurile video) factori de risc în potenţarea comportamentului violent al elevilor; - influenţa grupului de prieteni şi a anturajului din afara şcolii.

Unul din cinci elevi a fost victima unei agresiuni petrecute in scoala Unul din cinci elevi bucuresteni a fost victima unei agresiuni petrecute in scoala, iar peste jumatate dintre ei marturisesc ca violenta in unitatile de invatamant reprezinta o problema permanenta, se arata intr-un sondaj de opinie, comandat de Politia Capitalei. Studiul facut in luna iunie a anului 2008, pe un esantion de 627 de elevi, din 24 de licee din Bucuresti, arata ca 54% dintre tinerii chestionati considera ca violenta in scol'' reprezinta o problema permanenta, iar 20% au recunoscut ca au fost victimele unor agresiuni savarsite in scoala. Potrivit sondajului, doar 17% dintre elevii intervievati au incercat sa intervina in cazul unei violente, iar perceptia generala este ca agresiunile se produc mai ales in zone periferice si de "mijloc". In ce eea ce priveste masurile care ar trebui luate impotriva celor care comit violente in scoli, 55% dintre elevi sunt de acord cu scaderea notei la purtare pentru cei ce ameninta cu forta, iar 40% vor aceeasi pedeapsa pentru absenteism scolar. In schimb, cand vine vorba de profesorii care sunt agresati, doar 47% dintre elevi considera ca exmatricularea celor care comit astfel de violente reprezinta solutia ideala si doar 15% sunt de acord cu aceeasi masurapentru cei care lovesc alti elevi. In acest context, Politia Capitalei organizeaza o campanie care are ca scop constientizarea limitelor propriilor actiuni si libertatii de catre adolescenti. Campania denumita sugestiv "Libertate sau delincventa" se va desfasura in perioada 15 septembrie 2008 - 15 iunie 2009. Printre etapele proiectului se numara deschiderea unei "scoli a parintilor", pe 23 sept embrie, la liceul Dinu Lipatti; o cercetare sociologica privind schimbarea atitudinala a adolescentilor, in octombrie 2008; atragerea unor vedete din sport sau muzica care vor avea rolul de discuta cu elevii si parintii; activitati educativ preventive realzate in unitatile de invatamant de 10 ofiteri de prevenire, 240 politisti de proximitate si 100 de profesori de religie.

{Evenimentul de Botoşani, 18.02.2009)

Întrebări: 1. Care sunt cele mai frecvente tipuri de abuzuri împotriva copiilor? 2. Având în vedere incidenţa redusă a cazurilor de abuz în populaţie {care se exprimă în unităţi la 1.000 de copii), de ce este totuşi important să fim preocupaţi de protecţia copiilor împotriva abuzurilor? 3. Analizaţi cazurile cuprinse în acest capitol şi stabiliţi încă odată tipurile de abuzuri care reies din descrierea cazurilor. Căutaţi să înţelegeţi consecinţele abuzurilor asupra relaţiilor copilului cu cei din contextul său social. 4. Care sunt caracteristicile indicatoare ale unui abuz sexual în cazul adolescentei de 15 ani care la divorţul părinţilor a optat să rămână cu tatăl ei? 5. Ce însemnătate are cunoaşterea unor factori de risc pentru prevenirea cazurilor de abuz împotriva copiilor? 5. Care sunt elementele definitorii ale abuzurilor împotriva copiilor? 6. Care sunt cele mai frecvente manifestări de violenţă şcolară între copii? Dar dinspre profesori spre copii? 7. Gândiţi-vă la un proiect de cercetare care ar putea conduce la clarificarea unor fenomene discutate in protecţia copilului. Bibliografie:
American Association of Child Protection. (1987J. Highlights of official child abuse and neglect reporting - 1986, Denver, Colorado. Garbarino, J., Guttmann, E., Seeley, J.W. (1986). The psychologically battered child: Strategies for identification, assessment and intervention. San Francisco: Jossey-Bass. Daro, D. (1988). Confronting child abuse: Research for effective program design. NY: London: The Free Press. Finkelhor, D., Brown, A. (1986). Initial and long term effects: a conceptual framework. În: A sourcebook on child sexual abuse, Beverly Hills: Sage.

35

Friedrich, W. (1990). Psychotherapy for sexually abused children and their families. New York, London: W.W. Norton&Company. Fundaţia "Copiii României" (1998). Cartea albă a copilului. Departamentul Informaţiilor Publice a României, Bucureşti. Gil, D. (1970). Violence against children: Physical child abuse in the United States. Cambridge MA: Univ. Press. Giovannoni, J.M. (1985). Child abuse and neglect: an overview. În J. Laid & A. Hartman (Eds), A handbook of child welfare: context, knowledge New York: Free Press, p 193-212. Gelles, R.J. (1987). Family Violence. Sec Ed. Sage Publications Helfer, R.E. (1982). A review of the literature on the prevention of child abuse and neglect. În: Child Abuse and Neglect, 6, 251-261. Jigău, M., Liiceanu, A., Preoteasa, L., (2005), Violenţa în şcoală, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei UNICEF, Bucureşti

Neamţu, Cristina, (2003), Devianţa şcolară . Ghid de intervenţie în cazul
problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi

National Center of Child Abuse and Neglect (1988). Study findings: Study of services, NCCAN. Pecora, P.J., Whittaker, J.K., Maluccio, A.N. (1992). The Child Welfare Challenge, Policy, Practice, and Research, Aldine de Gruyter, New York. Popa, D. (1998). Un nou flagel în România: exploatarea minorilor. În: "Adevărul", 26.03.1998, p. 9. Popescu, V., Răduţ, M. (1998). Copilul maltratat. În: Viaţa Medicală, 420, n.2 anul X. Roberts, J., Dempster, H., Taylor, C., Mc.Millan, B. (1991). Report on child sexual abuse in Tayside (cercetare nepublicată). Rotariu, T.(coord.), Roth, M., Mezei, E., Filipoi, S., Munteanu, A., Sabău, V. (1996). Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judetul Cluj. Ed. Contrax . Russel A.B., Trainor, C.M. (1984). Trends in child abuse and neglect: a national perspective. The American Human Association, Children's Division, Denver, Colorado. Sedlak, A.J. (1991a). National incidence and prevalence of child abuse and neglect: 1988, Rockville, MD: Westat. Sedlak, A.J. (1991b). Supplimentary analyses of the data on the national incidence and prevalence of child abuse and neglect: 1988, Rockville, MD: Westat. Tisdal, K. (1996). From the Social Work (Scotland) Act 1968 to the Children (Scotland) Act 1995. Pressures for change. În: Hill, M., Aldgate, J., Child Welfare Services. Developments in law, policy and services. Jessica Kingsley Publishers, p. 24-39. Toporan, I. (17 Dec. 1998). Abuzurile sexuale asupra minorilor - un fenomen care riscă să scape de sub control. În: "Adevărul", n. 2658. Whitman, M. (1998). Evaluarea şi pregătirea în cazul copiilor neglijaţi şi abuzaţi. Seminar organizat de World Vision şi World Learning, Cluj. Zigler, E., Hall, N.H. (1989). Child abuse in America. În: D. Chicchetti, V. Carlson (Eds.), Child Maltreatment: Theory and research on the causes and consequences of child abuse and neglect, NY: Cambridge Univ. Press.

36

37

Modulul 4. NEGLIJAREA COPILULUI 4.1.Definiţie şi tipologie 4.2. Cauzele neglijării copilului 4.5. Consecinţele neglijării 4.6. Sărăcia şi neglijarea copilului; pentru reducerea efectelor handicapului social Recomandări In capitolul privind neglijarea copilului, vă recomandăm să fiţi atenţi la legătura dintre sărăcie şi neglijarea copiilor. încercaţi să înţelegeţi relaţiile dintre aceste fenomene sociale. Elaboraţi un proiect prin care s-ar putea reduce neglijarea copiilor. 4.1. DEFINIŢIE ŞI TIPOLOGIE Formele de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă şi socială, intră în categoria neglijării. Neglijarea copilului este o categorie care ridică adesea problema oportunităţii unei intervenţii în sprijinul copilului. M. Hill şi J. Aldgate (1996, p. 12) consideră neglijarea ca punând probleme deosebite profesioniştilor, deoarece cazurile ajung rar la nivelul discuţiilor din comisia de protecţia copilului (care în Marea Britanie se numesc "case conferences"), iar intervenţiile în favoarea minorilor sunt adesea întrerupte curând după raportarea cazului. Deşi familiile care îşi neglijează copiii se pot confrunta cu serioase probleme materiale şi de altă natură, serviciile sociale au şi ele tendinţa să neglijeze acordarea ajutorului. O categorie largă de rele tratamente, neglijarea copilului include diferite forme de dezinteres, manifestate din partea persoanelor menite să-l îngrijească:
• neglijarea fizică şi a siguranţei fizice a copilului, în sfera căreia intră: ■ insuficienţa îngrijirii, care conduce la nedezvoltarea copiilor, nedezvoltare nemotivată din cauze organice ("failure to thrive"), la o stare de malnutriţie şi nedezvoltare psihică: ■ neglijarea alimentaţiei copilului; ■ neglijarea îmbrăcăminţii adecvate; ■ lipsa asigurării unei locuinţe adecvate, neglijarea unor amenajări pentru siguranţa condiţiilor de locuit; ■ neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere şi protecţie; ■ neglijarea medicală (refuzul îngrijirii sănătăţii copilului, întârziere în cererea de îngrijire a sănătăţii, omiterea tratării copilului bolnav acut sau cronic, neglijarea imunizărilor, neglijarea igienei); • neglijarea educaţiei copilului şi deprivarea lui culturală: ■ neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învăţământ; ■ neglijarea nevoilor speciale de educaţie a copilului: ■ orientarea copilului spre alte activităţi (ca de exemplu spre îngrijirea fratelui, spre munca de îngrijire a animalelor etc.); ■ neocrotirea copilului de influenţele negative; • neglijarea emoţională a copilului: ■ în propria familie; ■ a copilului aflat într-o formă de ocrotire în afara familiei biologice (într-o instituţie de stat sau privată, în plasament, încredinţare sau adopţie); • abandonul temporar sau definitiv al copilului: ■ expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii sau dezinteresul faţă de lipsa de acasă a copilului (situaţii care conduc la fenomenul cunoscut sub numele de copiii străzii);

programe

de

intervenţie

38

■ lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat; ■ abandonarea copilului la o persoană, înt-un spital sau într-o intituţie de ocrotire şi lipsa de interes faţă de copilul astfel părăsit.

Vom prezenta în continuare, mai detaliat, câteva din formele neglijării copilului: Deşi consecinţele neglijării sunt adesea grave datorită caracterului lor cronic, adevărata răspândire a fenomenului în populaţie, în afara cazurilor raportate, este puţin cunoscută. Neglijarea de tipul dezinteresului grav al părintelui faţă de copil, mergând până la renunţarea preocupării faţă de el, este o formă extremă, care se înscrie în mod evident în spectrul maltratării copilului. În literatura de specialitate, formele severe de neglijare sunt de fapt considerate abuzuri, fiind forme de omisiuni ale unor acţiuni care pot avea consecinţe foarte grave asupra dezvoltării personalităţii copilului (Popescu, Răduţ, 1998a.). De obicei, însă, neglijarea este mai puţin evidentă: copilului i se acordă hrană, dar insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai după ce a obosit de plâns din cauza foamei; copilul este îmbrăcat, dar cu haine nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în derâdere în colectivitate; primeşte, totuşi, o anumită îngrijire din partea părinţilor, aceasta fiind însă insufucientă (Killen, 1997). Forma de neglijare cea mai des întâlnită este neglijarea fizică. Aceasta, după cum am arătat mai sus, este o categorie largă, cuprinzând diferite aspecte. În 1986, în SUA (după Costin et al, 1991, p. 329) incidenţa acestor cazuri este de 9 la 1.000 de copii, cifră care cuprinde atât numărul de copii care au suferit o vătămare severă sau moderată, cât şi numărul celor a căror sănătate sau bunăstare s-a considerat a fi periclitată în mod serios. Media de vârstă a copiilor neglijaţi a fost de 6 ani, iar împărţirea pe sexe aproximativ egală. După aceiaşi autori, familiile care îşi neglijează copiii au următoarele caracteristici: numărul mai mare de copii faţă de media pe ţară, procentul o ridicat al famililor cu un singur părinte şi de părinţi şomeri (43 /oo). După Sedlak (1991a, p. 3-4), frecvenţa formelor de neglijare severă este de 14,6 la o 1000 de copii; neglijarea fizică are frecvenţa de 8,1 /oo, neglijarea o educaţională de 4,5 /oo, iar neglijarea emoţională de
3,2o/

Din cercetarea efectuată la Cluj (T. Rotariu ş.a., 19968) a rezultat că prevalenţa neglijării copilului într-un lot de 485 de familii este de 9.4%. Procent ridicat, el se poate explica prin numărul mare (22,2 %) de familii cu o situaţie materială precară şi cei 32,2% din părinţi care afirmă că rămân foarte frecvent
8

oo.

Cercetare finanţată de World Vision International/Romania, la care a participat şi autoarea lucrării de faţă

fără bani pentru cheltuielile zilnice. Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de neglijare se regăseşte adesea în familiile sărace, în care părinţii nu reuşesc să obţină cele necesare unui trai decent al familiei, incluzând aici elementele esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale vestimentaţiei care să acopere nevoile biologice de bază ale copiilor lor. • între 1990 şi 1995, greutatea medie la naştere a scăzut cu circa 54 g, aflându-se cu circa 200 g. sub greutatea medie a copiilor din vest; • prevalenţa greutăţii mici la naştere a crescut de la 7.6% în 1990, la 9.5% în 1995; • durata medie a alăptării a scăzut de la 5.6 luni la 3.6 luni în aceeaşi perioadă de referinţă; • a crescut în mod îngrijorător prevalenţa copiilor de talie mică, raportat la vârstă, în special în al doilea an de vârstă: de la 10.9% în 1991, la 23.08% în 1994; • 49% din copiii testaţi, sub vârsta de un an, prezintă anemie.

39

O variantă a explicaţiei privind legătura dintre sărăcie şi neglijare consideră că părinţii din familiile sărace prezintă anumite caracteristici, care îi fac să devină concomitent săraci şi neglijenţi (sau chiar abuzivi) faţă de copiii proprii (Pecora et al., 1992). De exemplu, alcoolismul sau lipsa de autocontrol pot conduce atât la pierderea locului de muncă şi - deci - la un nivel de sărăcie mai accentuat, cât şi la tendinţa de a neglija sau chiar de a vătăma fizic copilul. În aceste cazuri, în care atât maltratarea, cât şi sărăcia sunt în relaţie cu un al treilea factor, ca cel indicat mai sus, o intervenţie care vizează doar sărăcia nu va elimina actele de neglijare sau de abuz împotriva copiilor. Dintre diferitele forme ale neglijării, personalul medical se confruntă adesea cu nedezvoltarea fizică a copilului ("failure-to-thrive"). Acest sindrom se referă la întârzieri evidente ale dezvoltării în greutate şi în înălţime a copilului sugar sau antepreşcolar, care rămâne astfel sub standardele vârstei. Criteriul diagnosticului de neglijare, acceptat astăzi de tribunalele de protecţie a copilului din Marea Britanie, îl reprezintă absenţa cauzelor organice ale vreunei boli care să conducă la nedezvoltare şi urmărirea ritmului de creştere în condiţii de spitalizare şi îngrijire adecvată (Jones, Pickett, 1987). Autorii mai sus citaţi descriu tabloul clinic al copilului neglijat ca fiind cel al unuia "slab, murdar, neîngrijit, cu facies inexpresiv, care evită contactul vizual cu alte persoane, dezinteresat, cu retard psihomotor prin lipsa de stimulare". Tot neglijat este considerat de C. Ciofu (1998) şi copilul căruia i se îngăduie practici contrare interesului său, ca de exemplu privitul îndelungat la televizor (6-8 ore/zi), acceptarea frecventă a scuzelor copilului pentru nefrecventarea şcolii sau permiterea unei alimentaţii nesănătoase, bazate preponderent pe dulciuri. O formă de neglijare care afectează în mod serios şansele copilului de a se integra în viaţa socială este neglijarea sa educaţională şi deprivarea sa culturală. Părinţii au rolul de a media către urmaşii lor moştenirea culturală a comunităţii, valorile socio-culturale, dragostea de cunoaştere, de a învăţa şi de a se forma din punct de vedere intelectual; ei au menirea de a deveni organizatorii experienţelor de învăţare ale copilului (Feuerstein şi Feuerstein, 1991). Ca urmare a acestui rol de mediator îndeplinit de adultul care îngrijeşte copilul, acesta din urmă dobândeşte capacitatea de a se modifica datorită experienţelor sale provenind din mediul extern, înţelegând prin aceasta că în urma medierii se pot desprinde semnificaţii ce nu pot fi remarcate de copilul însuşi aflat sub influenţa directă a stimulilor (Roth, 1998). Neglijarea educaţională este adesea însoţită de lipsa de supraveghere a copilului, care se referă la modalităţi ineficiente, în cadrul familial sau în afara acestuia. Uneori, părinţii refuză, din principiu, să aplice metode educative coercitive faţă de copil şi -necunoscând metode pedagogice adecvate - ei renunţă la orice forme de reglare a comportamentului copilului. În lipsa acestora, copilul devine adesea incapabil să-şi definească singur propriile limite şi reguli de comportament, el apărând în colectivitate ca fiind nestăpânit, impulsiv, incapabil de a se adapta la reguli. Acest tip de comportament îl face să fie predispus la accidente, deoarece nu va dispune de mecanisme inhibitorii adecvate sesizării pericolelor. Supravegherea adecvată ar însemna folosirea unor metode active de monitorizare şi influenţare a comportamentului copilului, prin care să se poată evita angajarea acestuia în activităţi periculoase pentru el sau pentru alţii (după Pecora et al., 1992, p. 193). În cadrul lipsei supravegherii, forme grave de neglijare se referă la lăsarea copilului fără supraveghere, în locuinţă sau în afara acesteia, pentru perioade lungi de timp, sau chiar refuzul de a-i acorda acestuia acces în locuinţă. Consecinţele nesupravegherii copilului, indiferent de motivaţiile părinţilor (care pot fi ocupaţi cu diferite munci utile familiei, sau cu distracţii) pot fi: moartea copilului sau fracturi prin căderea din geam, sufocare, strangulare, ardere, abuz sexual din

40

partea unor persoane din afară (eventual persoane care înlocuiesc părinţii), intoxicare cu medicamente etc. (după Costin, 1991, p. 334). În cercetarea privind expunerea copiilor din judeţul Cluj la abuz şi neglijare (T. Rotariu ş.a., 1996), neglijarea educaţională a avut o frecvenţă de 13,64% în populaţia de 791 de elevi chestionată (clasele V-X). Dintre aceştia, 13,1 susţin că nu li se cumpără cele necesare activităţilor şcolare. Cadrele didactice investigate în cadrul cercetării menţionate consideră şi ele că 10,7% din părinţi sunt dezinteresaţi faţă de şcoală şi de absenţele copiilor lor (T. Rotariu ş.a., 1996, p. 34). În legătură cu neglijarea educaţională, diriginţii cred că 0,7% din părinţi îi împiedică pe copii să frecventeze şcoala şi că 3,2% din copii sunt nevoiţi să-şi îngrijească fraţii mai mici. Dintre părinţii investigaţi în cercetarea menţionată, un procent similar, de 2,7% dintre părinţi recunosc că, obligându-l să-şi îngrijească fraţii, nu au permis copilului lor să frecventeze şcoala, iar 1,8% solicită copilului să muncească în loc de şcoală. Fenomenul de neglijare educaţională este deosebit de frecvent în România în rândul minorităţii romilor. În cercetarea din judeţul Cluj (T. Rotariu ş.a., 1996, p. 81) procentul copiilor romi neglijaţi educaţional în familiile lor a fost de 50%, semnificativ mai mare decât al celorlalte etnii implicate în cercetare. De fapt, neglijarea educaţională în rândul etniei romilor poate fi considerată un fenomen repetitiv peste generaţii, în cadrul unui ciclu al neglijării. Deşi în timpul regimului socialist, când controlul situaţiei educaţiei şcolare era mai strict, nivelul de şcolarizare a romilor s-a îmbunătăţit faţă de situaţia antebelică, totuşi nivelul şcolar al indivizilor acestei populaţii a rămas extrem de scăzut (Zamfir, Zamfir, 1993): 22% nu au frecventat nici o clasă, 5.3% au început, dar nu au terminat şcoala primară, 22, 5% au terminat şcoala primară, 8,5 au început dar nu au terminat gimnaziul, 33,7% au absolvit gimanziul, 3,9% au absolvit liceul şi 0,7% o formă de învăţământ postliceal. Proporţia analfabeţilor a fost apreciată la 27,3%, iar cea a analfabe-tismului funcţional (lipsa deprinderii de a citi) la 35,5%. Situaţia ciclică menţionată a condus la o accentuare a scăderii participării şcolare a generaţiei actuale de minori din etnia romilor. Dacă proporţia persoanelor mature romi care nu au frecventat niciodată şcoala a fost de 22%, printre copiii de 7-9 ani această proporţie este de 30%. Încercările de analiză a situaţiei excluderii şcolare a romilor venite din partea Departamentului de protecţie a copilului şi UNICEF (Situaţia protecţiei copilului în România, 1997, p. 145) consideră că "excluderea şcolară a romilor nu are loc printr-un act discriminatoriu explicit şi intenţionat, ci mai degrabă este rezultatul unui proces progresiv de marginalizare/automarginalizare". O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă, care trăiesc în afara unui cămin (copiii străzii). Atunci când sunt depistaţi de profesionişti, ei prezintă numeroase semne de retard şi de tulburări în dezvoltare şi comportament. De asemenea, se pot constata multiple semne de suferinţă, ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare şi maltratare, la care copiii fugiţi au fost expuşi chiar înainte de a-şi părăsi domiciliul (Costin et al., 1991). În ciuda dezvoltării serviciilor sociale de protecţie a copilului, numărul acestor copii pare să fie în creştere în întreaga lume, dovedind, de fapt, incapacitatea formelor existente astăzi de protecţie a minorilor să depisteze şi să stopeze cazuri grave de rele tratamente. Mulţi copii ai străzii provin din familii conflictuale, cu un micro-climat tensionat, de violenţă, cu părinţi alcoolici (Salvaţi copiii, după Fundaţia "Copiii României, 1998). Dată fiind fluctuaţia mare a acestor copii şi lipsa documentelor, o estimare a dimensiunilor fenomenului în România este greu de realizat. Prin extrapolarea unor cercetări efectuate de lucrători sociali stradali, s-a estimat că existau, în 1996, aproximativ 4300 de copii ai străzii, din care 2000 permanent în stradă (Carta albă a copilului, 1998, p. 137). După G. Alexandrescu (1998), în Bucureşti există aproximativ 2500 de copii, dintre care 1000-1200 sunt permanent în stradă. Printre aceştia se găsesc mai multe categorii (după Alexandrescu, 1998, p. 105): 1. copiii abandonaţi de către toţi cei care ar fi trebuit să se ocupe de îngrijirea şi educarea lor; 2. copiii care se află circumstanţial în stradă, păstrând o oarecare legătură cu familia, dar fiind

41

gata oricând să rupă această legătură; 3. copiii care sunt trimişi de părinţii lor să muncească, pentru ca să contribuie la întreţinerea familiei (aceştia sunt cei care spală parbrizele, cerşesc, sortează gunoiul etc.); 4. copiii care se află în stradă alături de părinţii lor, familia pierzându-şi domiciliul ca urmare a taxelor mari de întreţinere, a şomajului, uneori a naivităţii în faţa unor excrocherii, etc. Categoriile menţionate sunt, toate, într-un anumit grad, victime ale insuficienţei materiale. Din datele anchetei iniţiate de Organizaţia Salvaţi Copiii, la aceasta trebuie adăugaţi factori ca provenienţa din familii cu un consum mare de alcool, din familii monoparentale sau dezorganizate, maltratare din partea părinţilor; 20% dintre copiii străzii sunt fugiţi din casele de copii, invocând ca motive maltratrea din partea celor mai mari sau din partea unor persoane de îngrijire din aceste instituţii. Toţi aceşti copii sunt deosebit de expuşi la violenţă, mizerie, frig, boli acute şi contagioase (digestive, de piele, TBC, respiratorii, cu transmisie sexuală etc.), consum de substanţe care creează dependenţă (ţigări, alcool, substanţe volatile, alte droguri), prostituţie şi abuzuri sexuale. Comparativ cu celelalte forme de rele tratamente îndreptate împotriva copiilor, neglijarea emoţională s-ar putea crede că ar vătăma copiii mai puţin. Adevărul este însă că lipsa căldurii parentale este la originea tuturor formelor de maltratare şi cauzează grave suferinţe psihice copilului. Dezinteresul, neatenţia faţă de necesităţile de ordin emoţional ale copilului acţionează asupra acestuia, de obicei, din fragedă copilărie şi se manifestă în forme ca, de exemplu: reducerea, în diferite grade, a contactelor fizice (copilul nu este luat în braţe, nu este mângâiat, îmbrăţişat, sărutat sau legănat); comunicarea între adult şi copilul mic îşi pierde tonalitatea specifică, îngânată; nu sunt remarcate progresele în dezvoltare ale copilului, succesele sale în formarea unor deprinderi sau în realizarea unor performanţe, lipsa de receptivitate a părintelui la iniţiativele de comunicare ale copilului, ignorarea plăcerilor copilului. Ca urmare, copilul va creşte într-o atmosferă familială rece, distantă, care poate nu numai să inhibe formarea ataşamentului şi a încrederii sale faţă de părintele dezinteresat, dar şi să conducă la tulburări de personalitate (vezi subcapitolul 5.3 privind consecinţele abuzului şi neglijării). Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este definit (Pecora, 1992, p. 195) ca fiind părăsirea copilului, fără ca părintele să se asigure de formule adecvate pentru îngrijirea copilului. Autorul amintit foloseşte ca termen de reper pentru ca un caz să fie considerat abandon, dacă un copil nu este căutat de părinte pentru o perioadă care depăşeşte două zile. Conceptul de abandon definit de Pecora se potriveşte cazurilor de copii abandonaţi de mame în maternităţi sau copiilor abandonaţi în spitale. Toţi aceşti copii sunt lipsiţi, de obicei, de acte de identitate şi petrec perioade îndelungate de timp în instituţiile în care au fost părăsiţi. În spitale, personalul medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar în lipsa actelor de identitate, transferul copiilor spre forme mai adecvate de ocrotire este mult încetinit (Cartea albă a copilului, 1998). După Anghel (1998), în instituţiile sanitare de pediatrie, în mai 1997, 14% din total, respectiv 3262 de copii, erau abandonaţi. Acest număr îngrijorător de copii abandonaţi în maternităţi şi spitale, valabil pentru perioada actuală, indică lipsurile sistemului de prevenire a abandonului şi ale măsurilor de sprijin acordat femeilor însărcinate. Conform definiţiei, cazurile în care părinţii solicită ca Direcţiile pentru protecţia copilului să ia măsuri adecvate de ocrotire, pentru a nu periclita viaţa şi îngrijirea copiilor datorită situaţiei lor materiale precare, nu ar constitui abandon. Pentru a preveni ca internarea copiilor în instituţii sau ocrotirea lor în alte forme alternative să conducă la dezinteresarea părinţilor de copil pentru perioade nedeterminate, legislaţia românească cu privire la "Declararea judecătorească a abandonului de copil" (Legea nr. 47/1993)9, a stabilit la 6 luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat prin lege a fi abandonat. Prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături între părinţi şi copil (Filipescu, 1997).

42

Din punctul de vedere al copilului, orice despărţire a lui de persoanele de care s-a ataşat este trăită ca o perioadă de doliu după pierderea cuiva (noţiunea de pierdere - "loss" - a fost introdusă în literatura de specialitate de Bowlby, 1975). Dacă un copil este plasat de părinţii săi temporar în ingrijirea unei persoane sau instituţii, din cauza unei perioade de criză gravă în viaţa familiei (boala unui părinte, lipsa locuinţei, sărăcie sub limita de subzistenţă, unul sau ambii părinţi în detenţie etc.) şi dacă în această perioadă părintele continuă să fie interesat de copil (îl caută regulat, îi scrie, dă telefon, îi arată afecţiune în momentele când sunt împreună) atunci nu putem susţine că ar putea fi vorba de neglijarea copilului. Situaţiile de sărăcie extremă pot conduce la soluţii de instituţionalizare care sunt trăite dureros nu numai de copil, dar şi de părintele care a fost nevoit să se despartă de propriul copil. 4.2 CAUZELE NEGLIJĂRII COPILULUI Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului este atitudinea parentală perturbată, datorată tulburării relaţiei copil-părinte. Este cazul unor familii cu disfuncţii în relaţii, care după C. Ciofu (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate sau dizarmonice şi familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi incapabili de a se adapta la caracterul copilului. Cea mai des incrimanată este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări psihice temporare sau cronice (depresii, nevroze situaţionale, tulburări de lactaţie, imaturitate emoţională, schizofrenie şi altele), poate omite asigurarea condiţiilor de creştere adecvate nevoilor şi vârstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia el se află se poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul psihosocial. În cazul mamelor, asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori multipli: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soţ sau prin dezinteresul acestuia, nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate, copleşirea mamei de obligaţii profesionale, fie în urma unor ambiţii profesionale, fie din cauza presiunilor materiale din familie, lipsa de suport oferit mamei din partea reţelei ei sociale. În cazul unui părinte cu mai mulţi copii, afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate pune în relaţie cu anumite caracteristici ale copilului: prezenţa unui handicap, anumite caracteristici fizice sau psihice, care sunt adesea puse de părinte pe prim plan
Publicată în Monitorul Oficial nr. 153/8 iulie 1993

prin comparaţie cu trăsăturile fratelui sau sorei. În familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul handicapat prezintă riscul cel mai mare de a fi neglijat [vezi teoriile privind maltratarea copilului, concepţia socio-biologică]. 4.3. CONSECINŢELE NEGLIJĂRII O serie de cercetări de anvergură evidenţiază consecinţele negative ale unor diverse tipuri de deprivare asupra dezvoltării capacităţilor intelectuale. Astfel, în literatura de specialitate se pot regăsi analize privind deprivarea maternă, deprivarea de stimulare, deprivarea culturală, precum şi cea legată de nivelul socio-economic redus al familiei. În multe cazuri, diferite forme ale deprivării apar simultan, determinând tablouri psihice complexe, în care cu greu se pot decela cauzele primare ale unor simptome. Efectele deprivării materne, adică efectele separării copiilor de mamă (sau de o persoană care să poată înlocui figura maternă, oferind copilului o relaţie stabilă, personală, afectivă), au fost descrise după cel de al doilea război mondial de R.A. Spitz (1946), iar mai târziu de către J. Bowlby (1951, 1958, 1975), M. Ainsworth (1952), M. Rutter (1971) şi alţii. În condiţiile instituţionale ale creşterii sugarilor şi copiilor mici, în mod nediferenţiat, lipsit de afecţiune, copiii observaţi de Spitz au prezentat un sindrom de nedezvoltare psihică, de apatie, pe care autorul l-a denumit "depresie anaclitică" (anaclitic =

43

lipsă de sprijin), adică depresie datorată lipsei de suport. Copiii caracterizaţi de Spitz, deşi aflaţi la vârsta când ar fi trebuit să se ridice şi să păşească, stăteau imobili, cu ochii inexpresivi, într-o stare de torpoare. Ei prezentau adesea comportamente autostimulative, autoerotice. Această descriere a fost recunoscută ca fiind tipică pentru cei crescuţi în condiţii de hospitalism, într-un sistem instituţional cu caracter medical, în care copiii sunt bine îngrijiţi din punct de vedere strict medical, dar nu sunt trataţi ca persoane autonome, cu trebuinţe şi tendinţe proprii, având o istorie personală. Completând această descriere, Rutter a arătat că în mediile în care interacţiunile adult-copil au o intensitate redusă, iar îngrijirea copiilor se desfăşoară într-un stil impersonal, tabloul psihic al copiilor afectaţi de deprivarea maternă poate evolua spre psihopatie. J. Bowlby, poate cel mai renumit cercetător al domeniului relaţiei mamă-copil şi al consecinţelor deprivării materne, aduce încă din 1951 date importante privind efectele, considerate de el practic irecuperabile, ale separării durabile de mamă în copilăria timpurie (perioada 0-3 ani). Consecinţele primordiale ale unei astfel de separări sunt stagnarea şi întârzierea în dezvoltare. În cele trei volume ale cărţii "Attachment and loss" (Ataşament şi pierdere) Bowlby oferă o analiză extrem de fină şi exhaustivă a factorilor traumatici ca frica de separare, frica de străini, durerea pierderii, anxietatea, furia, care - toate - apar drept consecinţe în evoluţia copiilor lipsiţi de o figură stabilă de ataşament. Documentat printr-un bogat material statistic şi cazuistic, el demonstrează că pe măsură ce perioada de separare dintre un copil de vârstă fragedă şi mama lui (sau o altă figură maternă constantă) este mai mare, cu atât va fi mai mare şi posibilitatea ca dezvoltarea sa psihică să fie alterată: "Sunt motive pentru a crede că, după o separare foarte prelungită sau repetată, survenită în primii trei ani de viaţă, detaşarea copilului poate persista pe o perioadă nedefinită" (Bowlby, 1975, p. 31). Lucrările amintite au completat rezultatele cercetărilor din domeniul etologiei (Harlow, 1961) privind efectele negative ale deprivării materne. Toate aceste studii au avut un răsunet deosebit în politicile sociale privind protecţia copilului ocrotit în instituţii de îngrijire (creşe şi case de copii). R.A. Spitz (1946), J. Bowlby (1958), J. Robertson (1958) şi alţii au denunţat efectul negativ al îngrijirii impersonale a copiilor din instituţiile rezidenţiale de copii, care poate conduce la comportamente de domeniul psihopatologiei. Din perioada anilor '60 si cu un elan crescut în anii '70, în Occident s-a renunţat treptat la "instituţionalizarea" copiilor abandonaţi de părinţii lor. Internarea lor în case de copii, fără o figură maternă constantă, care să asigure continuitatea relaţionării copiilor cu un adult, a fost înlocuită prin programe vaste de adopţiune şi plasament familial. Neglijarea copilului într-o instituţie se datoreşte reducerii numărului de contacte dintre adulţi şi copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a îmbrăcăminţii). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariţia simptomelor de hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat - trecând prin mai multe faze - apatic şi dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat în zadar să atragă asupra sa atenţia celor care îl îngrijesc (Robertson, 1967). După o primă fază în care copilul internat într-o instituţie plânge mult, e agitat, îşi exprimă dorinţa de a stabilii relaţii cu cei din jur, dacă nu i se răspunde prin satisfacerea nevoilor sale emoţionale, el va renunţa la eforturile sale de a intra în contact cu ceilalţi şi se va închide în sine. Prima reacţie a copilului după internarea sa într-o instituţie şi separarea de mama sa este descrisă de Robertson ca faza de exprimare a tristeţii. În această primă perioadă copilul dă semne de suferinţă pe care le manifestă activ, adesea zgomotos: se uită adesea la uşa pe care a

44

plecat mama, urmăreşte atent pe cei care intră, sperând că persoana de care este ataşat va reveni după el, doreşte să fie luat în braţe, mângâiat, să i se arate interes. Deocamdată comportamentele de joc, alimentar şi de relaţionare ale copilului se păstrează la nivelul iniţial. Neconsolarea copilului conduce, într-o a doua fază, la disperarea acestuia. În această a doua perioadă comportamentul copilului devine dezorganizat, el prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, îmbolnăviri, renunţarea la comportamentul de joc, pierderea interesului pentru relaţii sociale. Ulterior, în cea de-a treia fază, copilul pare detaşat de relaţiile din jur. Copiii cu o bună capacitate de adaptare, sau cei care au primit suport din partea celor care au preluat îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă vor relua evoluţia de la un nivel mai scăzut decât cel de la internare. Limbajul, jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte. 4.4 SĂRĂCIA ŞI NEGLIJAREA COPILULUI; PROGRAME INTERVENŢIE PENTRU REDUCEREA EFECTELOR HANDICAPULUI SOCIAL DE

Copiii reprezintă categoria cea mai afectată de sărăcie. În România, în 1994, 37.6% dintre copii trăiau sub nivelul de sărăcie, numărul copiilor săraci crescând proporţional cu dimensiunea familiei (Hristu, 1998, p. 95). Autoarea consideră că "aceşti copii prezintă un risc crescut de a deveni malnutriţi sau instituţionalizaţi, de a trebui să muncească la o vârstă fragedă, de a deveni copii ai străzii, de a fi exploataţi sexual sau de a intra în conflict cu legea". După Costin et al. (1991), în familiile cu venit scăzut, dintre formele de rele tratamente împotriva minorilor, copiii sufereau mai adesea de neglijare (36.8%) decât de abuz (19.9%), pe când la copiii din familiile cu venituri ridicate, procentul neglijării a coincis cu cel al abuzului (4.4%). În studiile asupra repartiţiei coeficienului de inteligenţă în populaţie, a fost adesea subliniat nivelul intelectual scăzut al păturilor sociale aflate în partea de jos a distribuţiei sociale (cu nivel socioeconomic scăzut). Cauza presupusă a fi în spatele acestor constatări este nivelul scăzut de şcolarizare (în privinţa numărului de ani şi a calităţii a învăţământului). Pentru reducerea fenomenului de substimulare educaţională a copiilor din categoriile defavorizate ale populaţiei, au fost concepute programe cu caracter social, educativ şi medical. Astfel, programul federal al SUA "Head Start" a urmărit pregătirea pentru şcoală a copiilor deprivaţi social, prin îmbunătăţirea unor parametrii ca: sănătătea fizică şi abilităţile motrice, dezvoltarea emoţională şi socială, procesele mentale, încrederea în capacitatea de învăţare şcolară, relaţia părinţi-copii, atitudinile sociale favorabile societăţii, sentimentul demnităţii şi al propriei valori, atât la părinţi, cât şi la copii. Menirea acestui program a fost să asigure un mai bun punct de pornire pentru sute de mii de copii din Statele Unite, care, fără sprijin material, nu ar fi putut fi înscrişi la grădiniţe (forme ale educaţiei timpurii care pregătesc copiii pentru şcoală). Ideea programelor Head Start are ca bază teoretică concepţia privind importanţa stimulării precoce pentru dezvoltarea psihică (Hunt, 1961 şi Bloom, 1965). De introducerea programelor Head Start - care se derulează până astăzi de la începutul anilor '60, sub forma unor programe educative gratuite pentru preşcolari - s-au ocupat echipe multidisciplinare de cercetători şi practicieni: psihologi, medici, asistenţi sociali, educatori. De la iniţierea lor, s-a pus problema necesităţii evaluării efectelor lor în privinţa creşterii nivelului de inteligenţă şi a evoluţiei copiilor implicaţi, raportat la copiii din grupele de control (proveniţi din familii cu situaţii socio-economice similare, dar care nu au fost cuprinşi în programele Head Start).

45

Stimularea timpurie a dezvoltării cognitive este văzută de iniţiatorii şi susţinătorii programului ca o măsură educativă şi socială menită să preîntâmpine insuccesul şcolar şi chiar tulburările comportamentale, atât de frecvent întâlnite la copiii şi tinerii care ajung pe băncile şcolii fără o pregătire psiho-afectivă adecvată solicitărilor şcolare. Programele de intervenţie bazate pe implicarea părinţilor au ca scop creşterea competenţelor cognitive şi sociale ale copiilor în urma unei intervenţii educative din partea părinţilor. Acest tip de programe tinde să se dezvolte şi totodată - să contribuie la dezvoltarea personală a părinţilor înşişi, întărindu-le deprinderile de integrare socială şi capacitatea de autodezvoltare. Succesul programelor de intervenţie prin intermediul părinţilor poate fi urmărit pe baza nivelului de performanţe ale copiilor, dar şi prin evaluarea schimbărilor în atitudinile părinţilor. ientării procesului de intervenţie. Întrebări: 1. Mortalitatea infantilă din România a fost, în 1996, de 22,3/1000 de născuţi vii; aceasta reprezintă în acel an cea mai mare rată de mortalitate infantilă din Europa. Ce legături posibile vedeţi între această rată crescută de mortalitate şi neglijarea medicală a copiilor în familie? Ce alţi factori ar putea fi încriminaţi în menţinerea unei rate crescute de mortalitate infantilă? 2. Care ar putea fi mecanismul psiho-social al abandonului copilului de către părinţi? Ce avantaje are, faţă de abandonarea copiilor în maternităţi şi spitale, preluarea ocrotirii unui copil de către serviciile de protecţie a copilului? Ce fel de programe de intervenţie preventivă ar putea reduce rata abandonului copiilor fără identitate din maternităţi şi spitale? 3. Cum este explicat fenomenul neglijării copilului de către teoria ataşamentului (vezi şi capitolul 7. despre teoriile privind fenomenele de maltratare)? 4. De ce se consideră cazurile de copii ai străzii ca reprezentând măsura eşecului serviciilor de protecţie a copilului? Bibliografie
Alexandrescu, G. (1998). Efectele sărăciei: copiii străzii - condiţii de viaţă şi drepturi. În: Sărăcia şi drepturile omului. Bucureşti, finanţată de PNUD. Anghel, I. (22-28 iulie 1997). Situaţia copiilor din Romania s-a deteriorat continuu din 1990, "22" - Revistă de dialog social, nr.29, anul VIII. Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration.În: American Psychologist, no 4. p. 320-335. Bowlby, J. (1973, 1975). Attachment and Loss, Penguin Books, London. Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies for the evaluation of infants and toddlers: an organizational perspective, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors), Handbook of early childhood intervention, Cambridge University Press. Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child welfare. Policies and practice. NY, London: Longman. Killen, K. (1997). Copilul maltratat. Editura Eurobit. Polansky, N.A., Chalmers, M.A., Buttenwieser, E.,Williams, P.D. (1981). Damaged parents: an anatomy of child neglect. Chicago: University of Chicago Press. Popescu, V., Răduţ, M. (Ianuarie, 1998a.). Copilul maltratat. (I) În: Viaţa Medicală, 420, n.2 anul X. Popescu, V., Raduţ, M. (Ianuarie, 1998b.). Copilul maltratat (II). Viaţa medicală, nr. 421, n.3, anul X. Robertson, J. (1958). Young children in hospital, Tavistock, London. Roth, M.(1998). Activarea funcţiilor cognitive în copilăria mică. Cluj: Presa Universitară Clujeană. Rotariu, T. (coord.), Roth, M., Filipoi, S., Mezei, E., Munteanu, A., Sabău, V. (1996). Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judeţul Cluj, Cluj: Ed. Comprex. Rutter M. (1971). Parent-Child Separation psychological Effect on the Children, În: Journal of Child Psychology and Psychiatry, 12. Rutter, M. (1987). Psychosocial resilience and protective mechanisms, În: American Journal of Orthopsychiatry, 57, p. 316-33. Spitz, R.A., Wolf (1946). Anaclitic Depression an Inquiery into the Genesis of Psychiatric Conditions in early Childhood. În: Psychoanalitic study of Childhood, Vol. 2, p. 313-342.

46

Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A selected history of attempts to raise retarded intelligence, LEA Publishers. UNICEF & Departamentului de Protecţie a Copilului (1997,). Situaţia copilului şi a familiei în România, Bucureşti. Zamfir, C., Zamfir, E. (1993). Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Bucureşti

Modulul 5. CONSECINŢELE ABUZULUI ŞI NEGLIJĂRII COPILULUI 5.1.Traumele şi consecinţele lor 5.2. Vulnerabilitate şi rezistenţă la stres 5.3. Modalităţi de a face faţă maltratării Recomandări Din acest capitol va trebuie să reţineţi semnificaţia conceptelor de traumă, vulnerabilitate şi rezistenţă la stres şi factorii de care depind aceste caracteristici ale copiilor. De asemenea, ca trebui să reţineţi caracteristicile sindromului de stres postraumatic şi să puteţi exemplifica simtomele clinice care apar ca urmare a fenomenelor traumatice de abuz şi neglijare. 5.1. TRAUMELE ŞI CONSECINŢELE LOR Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Pornind de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de traumă, Laplanche şi Pontalis (1994, p. 444) îl circumscriu ca fiind "evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică; în termeni economici, traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este excesiv în raport cu toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a le controla şi elabora psihic". În acelaşi sens, Dubrow (1992) descrie caracteristicile evenimentelor traumatice ca având o apariţie neaşteptată şi o intensitate imprevizibilă, ca întrecând limitele obişnuite ale experienţei umane şi având un caracter înfricoşător pentru cei mai mulţi pe care îi afectează. În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundaţii, fulgere), accidentele de muncă, de circulaţie, cele casnice etc. şi vătămările intenţionate produse de oameni. În această ultimă categorie intră toate actele violente comise de unii împotriva altora. Garbarino et al. (1992) delimitează două categorii ale victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care suferă direct de pe urma evenimentului şi victimele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuţi. Victimă primară este copilul accidentat grav de către un coleg, copilul abuzat fizic sau sexual, copilul bolnav care nu este dus la medic, adolescentul denigrat pe nedrept de dascăl în faţa prietenilor săi, soldatul rănit în război sau individul închis într-un lagăr de concentrare, copilul răpit de lângă părinţii săi sau adolescenta ironizată continuu de mama sa şi izolată de colegii ei. Victime secundare sunt acei copii care sunt martori ai violenţelor din familie(când, de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la care sunt supuşi fraţii sau mama, sau adolescentul asistă la moartea sau rănirea unui camarad de arme, sau când sora mai mică asistă la violarea sorei mai mari); în toate aceste cazuri reacţiile copiilor sunt comparabile cu ale celor din situaţia de victimă primară, având adesea consecinţe traumatice. În ultimele două decenii, o direcţie importantă a cercetărilor privind abuzul îndreptat împotriva copiilor s-a orientat aupra studiilor clinice privind consecinţele violenţei asupra comportamentului lor. Într-o anchetă desfăşurată asupra unui lot de părinţi a 3334 de copii, Straus şi Gelles (1987) au găsit că la
47

copiii supuşi violenţei, tulburările de comportament erau în mod semnificativ mai frecvente decât la copiii care nu au avut experienţe traumatice. Aceste probleme comportamentale ale copiilor abuzaţi au cuprins diferite tulburări de adaptare la cerinţele mediului social: crize de furie (17.5% faţă de 10/%), eşec şcolar (16.1% faţă de 6.2%), rău şi neascultător acasă (15.7% faţă de 8%), relaţii de prietenie cu minori problemă (10.9% afţă de 2.3%). În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stres Disorder - PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic "oficial", aplicabilă în cazurile copiilor care au suferit experienţe traumatice. PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute Stres Disorder - AST). În cadrul ambelor sindroame sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie şi cele agresive. Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea -în lipsa unui ajutor de specialitate - pentru toată viaţa.
Berliner (1991, p. 99) descrie cazul Gabrielei, de 11 ani, abuzată sexual în mod cronic de un tânăr vecin, când mama ei o lăsa în grija acestuia. Fetiţa nu avea decât o singură prietenă, iar rezultatele ei şcolare erau mediocre, fără să prezinte vreo deficienţă. Ea manifesta un nivel ridicat de anxietate, în special frică în preajma bărbaţilor. Avea vise urâte şi coşmare, atacuri de panică. Prezenta uneori fragmente de reprezentări acute ale scenelor de violent abuz sexual la care a fost supusă. Gabriela avea dificultăţi de concentrare, visa cu ochii deschişi, avea stări de confuzie, nu era în stare să ia hotărâri sau să-şi termine sarcinile. Se simţea adesea tristă, deprimată, fără chef, îşi făcea griji pentru viitor, nu credea că vreodată va fi în stare de ceva, se gândea să se sinucidă. Se simţea vinovată şi simţea multă furie.

În modul în care se prezintă Gabriela la psihoterapeut, Berliner (1991) regăseşte aspectele majore ale sindromului PTSD, pe care la clasifică în: amintirile recurente şi intrusive (care revin involuntar, spontan în memorie), suferinţe psihice stresante prin coşmare, flashbackuri şi reprezentări, pornind de la mărunte indicii senzoriale sau chiar în absenţa acestora; reacţii de evitare a relelor experienţe (cum ar fi frica de bărbaţi); starea crescută de anxietate şi judecăţile dezadaptative (sentimente de vinovăţie şi de inferioritate). Copiii aflaţi în situaţii de maltratare trec prin experienţe de viaţă care restrâng în diferite grade satisfacerea nevoilor lor. Reacţiile copiilor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de: • tipul de rele tratamente la care sunt supuşi; • vârsta lor; • capacitatea lor de înţelegere a realităţii; • ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă; • caracteristicile evenimentelor traumatice (violenţa cronică va avea, probabil, efecte mai grave decât actele violente izolate); • caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calităţile lor înnăscute de vulnerabilitate sau, dimpotrivă de rezistenţă la stres. 5.2. VULNERABILITATE ŞI REZISTENŢĂ LA STRES Ca şi printre adulţi, există şi printre copii, deci, o mare varietate a răspunsurilor la stres. În condiţii aparent identice, unii indivizi sunt copleşiţi, iar alţii par să fie doar în mică măsură afectaţi. Aceste diferenţe au fost în ultimele decenii analizate din punctul de vedere al conceptelor de

48

vulnerabilitate-invulnerabilitate a copiilor. Factorii vulnerabilităţii copiilor pot fi, după Schaffer (1990) în "interiorul" copiilor (factorii temperamentali, condiţiile naşterii etc.), sau în "exterior" (sărăcie, conflicte familiale etc.). De fapt, aceşti factori nu acţionează izolat, ci în combinaţii. Din studiul lui Wolkind şi de Salis (1982), realizat asupra unui lor de 106 de mame, la care s-a examinat relaţia dintre sănătatea lor mentală, tulburările de comportament ale copiilor lor şi temperamentul acestor copii manifestat deja la vârsta de 4 luni, a rezultat că tulburările cele mai severe s-au înregistrat la copiii cu temperamente dificile şi totodată - cu mame având tulburări de ordin psihopatologic. Aceste rezultate sprijină ideea că severitatea reacţiei la stres este dependentă de combinaţia factorilor dispoziţionali şi de mediu. Werner şi Smith (1982) şi-au fixat ca obiectiv al cercetării detectarea factorilor care contribuie la rezistenţa mărită a unor copii la agenţii stresanţi ai mediului social. S-au colectat date privind dezvoltarea psihologică şi influenţele de mediu a 600 de copii din insula Kauai, din Hawai, care au fost examinaţi într-un studiu longitudinal, la 2, 10 şi 18 ani. O bună parte din aceşti copii au fost crescuţi în condiţii vitrege: sărăcie, risc reproductiv crescut, instabilitate familială, boală mentală a părinţilor etc. Scopul cercetării a fost de a găsi acei factori care îi determină pe unii copii din astfel de familii să prezinte tulburări, iar pe ceilalţi să reziste fără afecţiuni. S-a găsit că un puternic factor diferenţiator a fost sexul copiilor: în ansamblu, băieţii par să fie mai puţin rezistenţi decât fetele în faţa unui larg ansamblu de factori stresanţi. Mai mulţi băieţi decât fete au prezentat boli, care au avut ca urmare moartea timpurie; aceeaşi relaţie exista în privinţa tulburărilor de comportament (uşoare şi severe) şi a dificultăţilor de învăţare, băieţii având în mai mare măsură nevoie de clase speciale, de activităţi recuperatorii, de grijă din partea serviciilor de sănătate mentală. Abia în apropierea vârstei de 20 de ani a început să se inverseze această proporţie şi - pe măsură ce băieţii începeau să se reabiliteze - la fete apăreau noi tipuri de probleme. Totuşi, în ansamblu, pe întreg parcursul copilăriei fetele se pare că se adaptau mai uşor sărăciei şi condiţiilor de distres familial decât băieţii. În literatura de specialitate se descriu cazurile unor persoane, care, în urma abuzurilor, au dezvoltat personalităţi multiple.
"Peggy şi Sybil, deşi existau în acelaş trup, aveau amintiri diferite, diferite poziţii, atitudini, experienţe. Experienţele pe care le împărtăşau erau percepute în mod diferit. Vocile, dicţiunea, vocabularul lor era diferit. Ele însele se prezentau în feluri deosebite. Până şi vârstele erau diferite. Sybil avea treizeci şi unu de ani, dar Peggy...dr. Wilburn (medicul curant care a tratat timp de unsprezece ani pacienta cu personalităţi multiple, abuzată în copilărie) nu putea decide dacă era un copil precoce sau un adult imatur. Peggy era în mod copilăresc detaşată şi nu se intimida cu uşurinţă. În schimb se enerva foarte tare. În loc să fie ca Sybil, reţinută, ea manifesta o spaimă de neascuns. Şi cu siguranţă că Peggy purta o povară îngrozitoare, căreia Sybil refuza să-i facă faţă"(Schreiber, 1997, p.72).

De asemenea nu trebuie subestimate furia, ura pe care o resimt victimele violenţei. Adesea acestea se manifestă exploziv, alteori rămân neexprimate, înnăbuşite. Uneori un gest sau o privire a celor din jur sunt suficiente pentru copilul abuzat ca să-i readucă în minte violenţa la care a fost supus şi să reacţioneze vehement împotriva unor persoane neutre, care nu înţeleg reacţiile sale. Aceşti copii abordează adesea un comportament prin care atacă, pentru a se apăra de evenimentele traumatice. De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împotriva copiilor, aceştia trăiesc sentimente dureroase de autoînvinovăţire. În cazurile în care copiii supravieţuiesc unor evenimente traumatice cu ocazia cărora alţii dintre cei implicaţi au murit s-au au fost răniţi, copiii au remuşcări pentru că au supravieţuit ei şi nu sora, fratele, prietenul etc. În cazurile de abuz, ei îşi caută pe de o parte propria vină în declanşarea evenimentului, iar pe de altă parte se

49

autoînvinovăţesc fiindcă au sentimente de ură, de răzbunare faţă de cel care a comis abuzul. Dacă acesta a fost comis de vreunul din părinţi sau de persoanele care îngrijesc copilul, atunci sentimentele copiilor faţă de aceştia devin ambivalente, iubirea şi revolta amestecându-se.
"Sentimentele pe care le încercase faţă de mama sa fuseseră totdeauna complicate şi datorită faptului că purtarea lui Hattie era paradoxală. Aceeaşi mamă care îşi tortura fiica şi o făcea să se simtă ruşinată, înjosită, putea să taie poze frumos colorate din reviste şi să le lipească de partea cea mai de jos a uşii dulapului, pentru a fi la nivelul lui Sybill"(Schreiber p. 189).

Cum rezultă din cele de mai sus, ambivalenţa copiilor faţă de părinţii care îi supun la rele tratamente se datorează comportamentelor contradictorii ale acestora din urmă. Ceea ce îi ajută pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginaţie, în care îşi creează o lume proprie, ideală, în care sunt iubiţi.
"Dar mama iubitoare a vieţii nu era totuşi cea care inventase jocul de a mânca tot din castron... Mama iubitoare era cea din imaginaţie, din lumea propriei creaţii, din universul în care fetiţa găsea salvarea ce-i era refuzată în lumea reală. Mama iubitoare din fantezie trăia în Montana. În acest stat pe care nu-l vizitase niciodată, dar pe care îl credea al său, îşi imagina că avea mulţi fraţi şi surori cu care se juca... Mama din Montana n-o pedepsea când plângea şi nu-i spunea să nu aibă încredere în oameni..."

Această putere de creaţie a copilului poate fi stimulată de adultul care îi oferă ajutor prin participarea la jocuri de creaţie cu diferite suporturi materiale: desen cu creioane colorate sau pictură cu acuarele, colaj, plastilină, nisip, lut, păpuşi şi alte figurine, etc. Cu ajutorul adultului suportiv, refugierea copilului în planul imaginaţiei se poate transforma fie într-o modalitate activă de investigaţie a originii simptomelor de stres posttraumatic, fie într-o modalitate activă de prelucrare a traumelor. 5.3. MODALITĂŢI DE A FACE FAŢĂ MALTRATĂRII Efectele neurofiziologice ale reacţiei la stres devin, aşadar, vizibile la nivelul comportamentului copilului (Friedrich, 1995, p.101) descrie următoarele categorii de tulburări care apar la copii maltrataţi:
• tulburări de somn • simptomele tipice ale PTSD (amintiri obsesive, evitare, încremenire, hiperexcitabilitate) • probleme de concentrare, care includ ADHD (hiperactivitate şi deficit de atenţie) • tulburări de anxietate, labilitate crescută, anxietate generalizată, panică, fobii, impulsivitate • Suicid/comportament autodistructiv • Comportament compulsiv • • • Răbufniri, comportament exploziv Tulburări de tip disociativ Comportament sexual reactiv

Friedrich (1995), Dubrow (1992) consideră că dereglările ritmului veghe-somn sunt frecvent întâlnite la copiii maltrataţi, ca de altfel şi la victimele de vârstă adultă. În cauzalitatea apariţiei problemelor de insomnie, pe plan fiziologic un aport important îl are alterarea capacităţii de autoreglare a organismului, dorinţa inconştientă de a veghea pentru a evita reeditarea abuzului. O altă cauză frecventă a insomniilor sunt imaginile şi ideile care revin, adesea obsesiv, în memoria celui supus unor rele tratamente. Friedrich mai adaugă că pentru un copil care a fost maltratat (sexual, de exemplu) în patul lui, sau în camera unde doarme, sau în baie, pregătirea pentru somn este cea care reînvie reprezentările traumatice. În legătură cu sindromul stresului posttraumatic, Friedrich (1995) consideră că el apare adesea la copiii abuzaţi sexual, în cazurile în care cel care a abuzat de copil este mai apropiat de el şi copilul este mai lipsit de
50

suport. De exemplu, la gravitatea simptomelor descrise de Schreiber (1997) în cazul pacientei sale Sybil, (din care am citat de mai multe ori în acest capitol) a contribuit lipsa suportului din partea tatălui pentru fetiţa maltratată de mama bolnavă psihic. Sybill devenise o personalitate multiplă din cauza mamei sale, dar acum era sigur faptul că purtarea tatălui - nu prin vina comiterii, ci prin vina omiterii constituise o importantă cauză asociată. Mama o întemniţase, dar tatăl - chiar dacă victima nu recunoaşte niciodată deschis acest lucru - o făcuse să simtă că din această închisoare nu există scăpare"( Schreiber, 1997, p. 219). Sindromul deficitului de atenţie se consideră a fi de natură biologică, iar tratamentul propus este, de obicei, de natură medicamentoasă. Există însă multe indicaţii legate de autoreglarea deficitară a acestei categorii de copii, autoreglare care este în funcţie de condiţiile de educaţie (Friedrich, 1995, Roth, 1998). Intr-o cercetare de tip longitudinal, desfăşurată asupra unor copii de 6 ani, Jacobovitz şi Stroufe (după Friedrich, 1995, p. 104) au găsit că suprastimularea maternă contribuie în mai mare măsură la varianţa ADHD decât factorii pre- sau postnatali, ori alţi factori de natură medicală. De asemenea, s-a demonstrat că părinţii cu un comportament seductiv (caracteristic pentru părinţii incestuoşi), sunt prea insistenţi şi suprastimulatori, ceea ce induce la copii la dificulţăţi de concentrare. Labilitatea emoţională şi reacţiile de panică sunt simptome des înâlnite la copiii care au fost supuşi relelor tratamente. Ei au tendinţa de a se supăra repede, chiar la provocări minore, sau fără a fi provocaţi de loc. Deşi atacurile de panică au fost descrise în special în comportamentul adulţilor, în cazuistica copiilor supuşi relelor tratamente astfel de reacţii sunt obişnuite. Reacţia de panică declanşată de un stimul care readuce în mintea copilului imagini terifiante pentru el, are rol de alarmă, care nu poate fi stăpânită de copil.
Mia, o fetiţă de 4,5 ani, expusă unor violenţe repetate în familie, care şi-a văzut sora mai mare violată de propriul tată, ea însăşi fiind, probabil, molestată sexual, dar în mod cert bătută crunt de tatăl ei, are atacuri de panică aparent fără motiv: se simte atacată de roiuri de ţânţari, care îi invadează faţa, gura şi de care nu poate scăpa. În urma unor astfel de atacuri de panică are nevoie de mai multe minute ca să se liniştească în braţele mamei. Comportamentul ei a devenit mult mai labil în ultimele luni, dintr-o fetiţă vorbăreaţă, zâmbitoare, a devenit plângăreaţă şi pasivă. În colectivitate este adesea agresivă, la provocări nesemnficative de joc ale colegilor reacţionează disproporţionat, plângând, sau cu agresivitate.

Actele autodistructive, suicidale, sunt forme extrem de periculoase. Deşi rare în populaţia de ansamblu a copiilor, ele sunt -din păcate - des înâlnite în practica psihiatrică a muncii cu adolescenţii. Astfel de tulburări de comportament nu sunt specifice doar celor care au suferit vreo formă de maltratare, dar pot apărea şi ca urmare a deziluziilor adolescenţilor, în cadrul mai larg al străduinţei lor de a-şi găsi identitatea. Uneori însă, astfel de simptome ascund disperarea copilului în faţa diferitelor forme de tratamente la care el este expus în familie, sau de către persoane din afara ei. Disperarea copilului poate lua forme extreme când se simte singur în faţa abuzului, când nu vede nici o soluţie de scăpare.
Am întâlnit o fetiţă de 14 ani, Sorina, care la acea vârstă era deja la a doua încercare nereuşită de sinucidere, prin ingerare de medicamente. Ea era ţapul ispăşitor al familei. Era cea mijlocie din cei trei copii ai unui tată ofiţer şi o mamă cu un stil parental foarte milităros. Sora mai mare era modelul cel bun, demn de urmat, ascultătoare şi muncitoare, studentă deja. Băieţelul, preşcolar încă, era preferatul familiei. Fetiţa de 14 ani a fost descrisă ca prezentând insucces şcolar (note slabe, fără însă să fie corigentă), fugă de la ore, comportament rebel faţă de adulţi, refuzul sarcinilor şcolare şi al celor gospodăreşti, lipsă de comunicare cu părinţii. Era învinovăţită că preferă compania prietenilor rău famaţi, că îşi petrece timpul la discoteci, fără învoirea părinţilor, că nu ştie să facă nimic bine, că este ruşinea părinţilor. Metodele de educaţie la care au recurs părinţii au constat aproape exclusiv

51

din bătaie şi pedeapse prin refuzul tuturor lucrurilor care îi făceau copilului plăcere. Mama se străduia câteodată s-o îmbuneze, de fapt s-o cumpere, dăruindu-i dulciuri sau obiecte "preţioase", fără ca acestea să fie apreciate la justa lor valoare de fetiţă. Ea nu mai vedea nici o altă modalitate de a birui cu fetiţa ei de 14 ani, eventual cea "de a o da cuiva s-o crească, contra unei sume de bani". Fetiţa a fost cu siguranţă maltratată în familie şi fizic şi emoţional. Singurul ei sprijin (relativ) era sora ei mai mare. Aflată într-o asemenea situaţie, fetiţa recurgea la fuga de acasă, lipsind repetate nopţi de acasă, în care a hoinărit pe străzi, a intrat în discoteci, s-a plimbat cu taxiul, toate aceastea fiind expuneri la situaţii periculoase. Cu mai multe ocazii a fost agresată de tineri, pe care îi preferă însă în continuare faţă de părinţii ei. Nici după ce a supravieţuit celei de-a doua încercări de sinucidere nu vede pentru ea o soluţie mai bună decât moartea. Părinţii ei continuă să ignore semnificaţia actelor sale, să nu vadă disperarea care se ascunde în aceste comportamente, ca şi nevoia ei de a-şi găsi un loc în familie şi de a primi, acolo, dragoste.

Încercările de sinucidere sunt mai rare la copiii sub 10 ani, dar nu sunt excluse. Ele sunt mai probabile însă în momente de panică ale copilului (de ex. copilul se poate arunca de la etaj de frica bătăii). Pentru a pune capăt eşecurilor repetate, denigrării din partea colegilor sau a părinţilor, bătăilor sau pentru a nu mai asista la violenţa dintre părinţi, unii copii de vârstă şcolară recurg şi ei la ingerarea unor medicamente. Încercările de sinucidere sunt comportamente extrem de periculoase şi trebuie luate întotdeauna în serios de căre părinţi şi profesionişti. Chiar dacă realizăm că acel copil sau adolescent manifestă mai mult un comportament demonstrativ, fără a dori cu adevărat să-şi pună capăt zilelor, din punctul de vedere al profesionistului situaţia este la fel de serioasă, fiindcă şi o astfel de încercare poate reuşi uneori. O primă intervenţie obligatorie în aceste cazuri este internarea copilului într-un spital psihiatric, pentru a se putea face investigaţii privind determinismul psihologic al comportamentului autodistructiv şi, totodată, pentru a îndepărta, temporar, copilul sau tânărul din mediul în care a luat naştere acest comportament. Comportamentele autoagresive pot lua diferite forme. Copilul se poate angaja în activităţi fizice periculoase, se poate automutila, poate să refuze alimentaţia sau, dimpotrivă, să se supraalimenteze, poate să-şi roadă unghiile până la sânge, se poate zgâria, împunge sau tăia cu cuţitul sau cu lama. Asemenea copii doresc astfel să simtă limitele propriului corp şi să-şi dirijeze stimulii dureroşi. Semnificaţia acestor comportamente, la cei care au fost supuşi unor rele tratamente, este încercarea de a-şi dovedi lor înşişi că pot avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în momentele în care au trăit un abuz. Comportamentele compulsive sunt şi ele forme ale unui comportament tulburat. La vârsta copilăriei, comportamentul compulsiv caracteristic este jocul repetitiv, stereotip. La etatea la care jocul este, în mod obişnuit, caracterizat prin creativitate, la copiii supuşi maltratării se remarcă o pierdere a creativităţii şi repetarea la nesfârşit a unor acte ca, de exemplu, număratul, ştersul cu un prosop, aranjatul şi rearanjatul lucrurilor. Cei agresaţi sexual au tendinţa compulsivă, mai ales în prima perioadă după abuz, să se spele la nesfârşit, fiindcă "se simt murdari". Tendinţele de comportament compulsiv se datoresc şi ele, ca şi comportamentele autoagresive, dorinţei excesive de autocontrol al celor supuşi relelor tratamente. De asemenea, jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului său de creativitate, reducerea capacităţii sale de învăţare sunt semne ale regresului în ansamblu al comportamentului celui abuzat.
Maria, o fetiţă de 4 ani, care avea deja autocontrolul sfincterelor şi un nivel al limbajului expresiv care depăşea nivelul vârstei, în urma plecării la studii în străinătate a părinţilor ei a regresat în comportament, recăzând la nivelul unui copil de 2 ani. Şi-a pierdut obiceiul de a cere oliţa, limbajul a scăzut mult în calitatea articulaţiei şi în expresivitate, nivelul comportamentului de autoservire s-a diminuat mult. Vroia să redevină fetiţă mică, îngrijită de părinţi. Regresia în dezvoltare se datora durerii copilului în urma separării ei de părinţii de care se simţea abandonată.

52

Ca urmare a acestor efecte neurofiziologice şi comportamentale ale relelor tratamente îndreptate împotriva copiilor, nu este de mirare că aceştia regresează şi în capacitatea de învăţare şi implicarea în sarcini (Killen, 1996). Adesea, copiii abuzaţi au peformanţe şcolare slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le şansele de integrare socială. Le lipsesc resursele motivaţionale de a se mobiliza în vederea realizării şcolare. Uneori părinţii au aspiraţii prea înalte, raportate la capacităţile copiilor şi nu le oferă ajutorul de care au copiii nevoie pentru a depăşi dificultăţile şcolare. Alteori, părinţii sunt dezinteresaţi de performanţele şcolare, în aceeaşi măsură ca şi de sentimentele copiilor lor, ceea ce din nou are rol demobilizator relativ la învăţare. Se întâmplă ca, în cazul unui copil abuzat în mod cronic, retragerea acestuia, închiderea sa în sine, demobilizarea sa să fie atât de pronunţate, încât copilul să creeze falsa impresie a unuia cu handicap mental.
Ionel, acum în casa de copii, de 12 ani, a văzut cum mama lui era bătută aprig, arsă cu ţigara, tăiată cu cuţitul şi pe sora lui bătută puţin înainte de a-i veni şi lui rândul. Când a fost internat în spital cu capul spart, copilul era depresiv. Profesorii spun despre Ionel că nu face faţă la şcoală. Nu este însă retardat, ci atât de paralizat de frică, încât nu reuşeşte să fie atent. De fapt şcoala este singurul loc unde poate visa, fiindcă se simte în siguranţă, de aceea acolo îşi permite luxul de a visa cu ochii deschişi.

În cazurile grave de deprivare afectivă, care acţionează în perioadele sensibile de dezvoltare timpurie a copilului, acesta poate prezenta tulburări de personalitate de tipul autismului, care însă cedează în condiţii adecvate nevoilor copilului.
Cazul Anei constituie un exemplu de tulburare de comportament de tip preudoautist, ca urmare a neglijării emoţionale severe. Ana a fost crescută într-un leagăn de copii de la vârsta de câteva luni. A fost abandonată de mama ei imediat după naştere, a trecut prin mai multe secţii de spital şi apoi a fost internată în leagăn. În primii doi ani de viaţă ea a fost îngrijită, pe rând, de peste treizeci de persoane. Până la vârsta de un an nu s-au remarcat probleme deosebite în comportamentul fetiţei, era liniştită şi se dezvolta într-un ritm încetinit, dar stabil. În urma unei viroze cu aprindere de plămâni a fost nevoie de un tratament medical în spital, unde i s-au administrat perfuzii. De la întoarcerea ei din spital în leagănul de copii, Ana a început să se oprească în dezvoltare, să refuze contactul cu cei care o îngrijeau, să refuze diversificarea alimentaţiei şi orice contact sau stimulare care însemna pentru ea ceva nou, neobişnuit. Fetiţa s-a închis din ce în ce mai mult în sine, comportamentele de autostimulare devenind din ce în ce mai frecvente: la început se legăna, perioade lungi de timp, iar mai târziu a început să-şi lovească capul de marginea patului, până îşi provoca răni grave. Refuza să fie luată în braţe, nu privea faţa celui care îi vorbea, refuza jucăriile. Acest comportament de tip autist a început însă să cedeze în urma atitudinii grijulii a unei infirmiere, care, gradual, a reuşit să îi provoace Anei mărunte satisfacţii. La început acestea au fost de ordin alimentar, mai apoi au constat în mângâieri. Infirmiera a descoperit că fetiţei îi place laptele îndulcit şi îi plăcea să fie mângâiată pe mână. S-a străduit să petreacă cât mai mult timp mângâind-o pe Ana, pănă când a obţinut de la ea un zâmbet. Contactul senzorial a deschis calea contactului vizual şi a ridicat, treptat, bariera autoizolării. La trei ani, Ana a învăţat să se raporteze la persoanele din jur, să reînceapă să simtă.

Recomandări Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de rele tratamente împotriva copilului şi în acordarea de suport copilului şi familiei sale sau celor care îl îngrijesc, este foarte important ca siptomele descrise mai sus să fie recunoscute. Deşi aceste simptome se regăsesc şi în alte sindroame clinice decât al celor care derivă din maltratare, ele rămân totuşi indicatori care trebuie să-l facă pe profesionist să ridice problema posibilităţii maltratării copilului şi să analizeze cu grijă această posibilitate.

53

Pentru ca analiza simptomelor prezentate de copii să fie sistematică, recomandăm folosirea unor fişe simptomatice (check-listuri), precum şi a criteriilor de diagnostic pentru stresul posttraumatic, aşa cum sunt ele cuprinse în DSM-III-R. Un prim scop al analizei simptomelor este acela de a stabili diagnosticul corect privind cauzele care se ascund îndărătul unor schimbări în comportamentul unui copil. Scopul final este însă acela de a ajuta copilul să depăşească situaţia dificilă în care se află ca urmare a supunerii sale la diversele forme de rele tratamente, iar intervenţia pe care urmează s-o planificăm în interesul copilului nu poate să nu pornească de la semnele sale de suferinţă. Criterii de diagnostic pentru 309.89 Stresul posttraumatic
A. Persoana a experimentat un eveniment care este în afara categoriei experienţei umane uzuale şi care poate fi extrem de dureros pentru aproape oricine, de exemplu o ameninţare serioasă a vieţii sau a integrităţii corporale proprii, o ameninţare serioasă a propriilor copii, a soţului (soţiei), ori a altor rude şi prieteni apropiaţi, distrugerea bruscă a locuinţei sau comunităţii proprii, vederea unei alte persoane care a fost vătămată recent, ori este vătămată serios sau ucisă ca rezultat al unui accident sau al violenţei fizice. B. Evenimentul traumatizant este reexperimentat în mod persistent în cel puţin unul din următoarele moduri: (1) amintiri dureroase, recurente şi intrusive ale evenimentului (la copii mici, jocuri repetitive în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei) (2) vise terifiante, recurente, în legătură cu evenimentul (3) mod de a acţiona sau senzaţie ca şi cum evenimentul traumatizant s-ar repeta (include senzaţia de revivare a experienţei, iluzii, halucinaţii şi episoade disociative [flashback], chiar şi pe cele care survin după deşteptarea din somn sau când este intoxicat(ă) (4) suferinţă psihică intensă la expunerea la evenimente care simbolizează sau sunt asemănătoare cu un aspect al evenimentului traumatic, inclusiv aniversările traumei. C. Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma sau diminuarea reactivităţii generale (absentă înaintea traumei), după cum indică cel puţin 3 elemente din următoarele: (1) eforturi de a evita gândurile sau sentimentele asociate cu trauma (2) eforturi de a evita activităţile sau situaţiile care deşteaptă amintirea traumei (3) incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei (amnezia psihogenă) (4) scăderea marcată a interesului pentru activităţi importante (la copii mici, pierderea atitudinilor de dezvoltare achiziţionate recent, cum ar fi mersul la toaletă, sau aptitudinile de limbaj) (5) sentimentul de detaşare sau de înstrăinare de ceilalţi (6) întinderea redusă a afectului, de exemplu, incapacitatea de a avea sentimente tandre (7) sentimentul de reducere a perspectivelor de viitor, de exemplu, nu speră să-şi facă o carieră, să se căsătorească, să aibă copii sau să aibă o viaţă lungă. D. Simptome persistente de alertă crescută (absente în momentul traumei), după cum este indicat de cel puţin două din următoarele: (1) dificultate în adormire sau în a rămâne adormit (2) iritabilitate sau accese de furie (3) dificultate în concentrare (4) hipervigilitate (5) reacţie de alarmă exagerată (6) reactivitate fiziologică la expunerea la evenimente care simbolizează sau se aseamănă cu un aspect al evenimentului traumatizant (de exemplu, o femeie care a fost violată într-un ascensor, începe să transpire când intră în orice ascensor) E. Durata tulburării (simptomele de la B;C şi D) de cel puţin o lună de zile De specificat debutul tardiv, dacă debutul simptomelor a survenit la cel puţin şase luni după traumă. (Manual DSM-III-R, p. 266-267, 1993) _________________________________________

Întrebări: 1. Care posttraumatic?

sunt

elementele

diferenţiatoare

ale

stresului

54

2. Cum se explică din punct de vedere neurofiziologic efectul stresor al relelor tratamente asupra dezvoltării creierului; care sunt efectele psihologice ale fenomenelor neurofiziologice timpurii datorate maltratării? 3. Reamintiţi-vă un caz descris în acest capitol care exemplifică modul în care acţionează frica de violenţă asupra comportamentului copilului. 4. De ce consideră Doyle că există similarităţi între suferinţa prizonierilor unui lagăr de concentrare şi a copiilor maltrataţi? Ce reacţie psihică este asemănătoare în cazul Anei, fetiţa pseudoautistă şi în cazul prizonierilor dintr-un lagăr nazist de concentrare? Bibliografie
Berliner, L. (1991). Cognitive theraphy with a young victim of sexual assault. În W.N. Friedrich (Ed.). Casebook of sexual abuse treatment. USA: WW Norton & Co. Boat, B.W. (1997). Treatment of traumatized children: the impact of trauma. Lecture notes on the Faculty Seminar on Treatment of Child Abuse, Soros Foundation, Budapest Dubrow, N.F. (1992). Copiii expuşi la violenţă: o evaluare psihosocială. Manuscris al cursului ţinut la Univ. Babeş-Bolyai Cluj (iunie 1992) Erickson, M.F., Egeland B., Pianta, R. (1989). The effects of maltreatment on the development of young children. În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge University Press Garbarino, J., Dubrow, N., Kostelny, K., Pardo, C. (1992) Children in danger. San Francisco: Jossey-Bass Formularo, R., Kingscherff, R., Fenton, T. 81990). Symptome differences in acute and chronic presentation of childhood PTSD. În Child Abuse and Neglect, 14, p. 439-444 Friedrich, W.N. (1995). Psychotherapy with sexually abused boys. Sage Publications, IVSP Herman, J.L. (1992) Trauma and recovery, New York, Basic Books Killen, K. (1996). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit Laplanche, J., Pontalis, J.B. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucureşti: Humanitas Manual pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale. DSM-III-R. (1993). Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România Perry, B.D. (1993a). Neurodevelopment and the neurophysiology of trauma I: Conceptual considerations for clinical work with maltreated children. În: The APSAC Advisor, 6, 1 Pery, B.D. (1993b). Neurodevelopment and the neurophysiology of trauma II: clinical work along the alarm-fear-terror continuum. În: The APSAC Advisor, 6, 2 Roth, M. (1998). Activarea cognitivă în copilăria mică. Cluj: Presa universitară Clujeană Schaffer, H.R. (1990). Making decisions about children: Psychological questions and answers. Oxford: Blackwell Schreiber, F.R. (1997). Sybil. Ed. Atos, p.72) Terr, L.C. (1991). Childhood traumas: An outline and overview. În American Journal of Psychiatry, 148, 1 p.10-20 Trifan, A. (1998). O altfel de litiază. Viaţa medicală, 9, 11 , p.6

Modulul 6. TEORIILE PRIVIND ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR 6.1. Concepţia medicală 6.2. Incestul şi familia disfuncţională 6.3. Teoria transmiterii multigeneraţionale 6.4. Perspectiva feministă privind abuzul 6.5. Teoria ataşamentului 6.6.Concepţia socio-biologică 6.7Concepţii de factură sociologică 6.8.. Concepţia ecologică-interacţionistă privind abuzul Recomandări

55

Pentru ca protecţia copiilor împotriva abuzurilor să poată dobândi consistenţă procedurală, profesioniştii au elaborat modele explicative care să le permită înţelegerea elementelor constitutive şi contextuale ale apariţiei relelor tratamente. Alături de Friedrich (1990, p. 3) considerăm că un model este menit să ajute la înţelegerea următoarelor componente: 1. contextul de viaţă al copilului înainte de maltratarea propriu-zisă; 2. caracteristicile traumatice ale relelor tratamente; 3. reacţiile copilului şi ale agenţilor semnificativi din mediul său de viaţă care urmare a relelor tratamente şi a dezvăluirii acestora; 4. modul cum se suprapune maltratarea peste dezvoltarea copilului; 5. cursul recuperării în urma relelor tratamente (posibilităţile terapeutice). Vom urmări în continuare câteva din punctele de vedere teoretice aplicabile cazurilor de abuz şi neglijare a copilului, căutând să relevăm semnificaţiile lor pentru investigarea, prevenirea şi intervenţia aşteptată în protecţia copilului, din partea profesionistului. 6.1. CONCEPŢIA MEDICALĂ Una din primele, dar şi astăzi influentele concepţii privind abuzul comis împotriva copilului este cea care consideră acest fenomen ca fiind o boală. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii este H. Kempe, care, prin cercetările şi publicaţiile sale de la începutul anilor '60 asupra cazurilor de sugari cu membre rupte neaccidental, adesea în mod repetat, a iniţiat studiul sindromului copilului bătut. Descriind simptomele după care pot fi diferenţiate traumatismele neaccidentale de cele accidentale suferite de sugari, pornind de la sindromul abuzului fizic pe care l-a descris la sugari ("battered baby sindrome"), Kempe (1962), a fundamentat concepţia medicală privind abuzul. Pornind de la criterii medicale, s-a considerat că abuzul asupra copilului este o boală suficient de bine delimitată pentru a fi considerată o unitate specifică de diagnostic. Patologia specifică acestei "boli" constă, primordial, în tulburări de personalitate ale părinţilor, tulburări care se manifestă în relaţia lor cu propriul copil, sub acţiunea unor factori stresori specifici relaţiei părinte-copil. În interpretările din cadrul modelului medical, din punct de vedere etiologic, factorul primar este considerat a fi defectul de personalitate al adultului, care în prezenţa unui stres supraadăugat determină manifestări agresive, fizice şi verbale, faţă de copil. După Steele şi Pollack (1974), caracteristicile celor care agresează copiii prezintă un foarte larg evantai de simptome, fără ca acestea să se constituie în categorii psihiatrice bine delimitate, diferite de cele deja cunoscute în literatura psihopatologică. Totuşi, în cazul unor boli psihice ca tulburările de personalitate, gradul ridicat de neuroticism sau depresie, precum şi în cazul nivelul intelectual foarte scăzut, părinţii prezintă un risc sporit de a nu recunoaşte nevoile copilului lor şi de a recurge la tratamente inadecvate vârstei acestora şi capacităţii lor de înţelegere, sau de a le periclita dezvoltarea şi sănătatea mentală. Astfel de liste de caracteristici psihologice favorizante ale abuzului împotriva copilului sunt rezultatul unor studii ştiinţifice şi, de asemenea, sunt confirmate de cazuistica clinică. Parton (1985) apreciază că doar unii dintre părinţii care comit abuzuri pot fi încadraţi în tablouri psihopatologice distincte. Intr-adevăr, în urma studiului cazuisticii părinţilor care îşi maltratează copiii, s-a găsit că purtători ai unor trăsături psihice opuse pot acţiona similar împotriva copiilor lor. De exemplu: unii părinţi care comit abuzuri aparţin tipului de personalitate lipsit de autocontrol, imatur, cu impulsuri violente şi agresivitate cronică; într-un alt tip

56

s-ar încadra acei părinţi care prezintă personalităţi rigide, lipsite de căldură, care sunt detaşaţi de copii şi de problemele lor; la unii părinţi care comit abuzuri s-a găsit un grad scăzut de inteligenţă, dar alţii au avut inteligenţă normală sau chiar superioară; din punctul de vedere al forţei personalităţii, unii părinţi au ca trăsături tipice anxietatea, autoculpabilizarea excesivă, precum şi depresia cronică, pe când alţii sunt plini de sine şi lipsiţi de remuşcări. Este greu să se asocieze în mod global o anumită tipologie patologică la cazuistica părinţilor care abuzează frecvent copii. Nu numai că este greu de identificat un anumit tipar de personalitate a celor care comit abuzuri asupra copiilor, dar nici nu se poate stabili o distincţie clară între caracteristicile celor care comit şi a celor care nu comit abuzuri. Deşi Gil (1970) semnala că 46% dintre părinţii care comit abuzuri au prezentat semne manifeste de devieri mentale şi emoţionale, nici un alt cercetător nu a indicat cifre comparabile (Zigler, Hall, 1989), considerând procentul celor cu tulburări psihice ca fiind o mică fracţiune din totalul celor care maltratează copiii. De exemplu, Kempe şi Kempe (1978) au stabilit la 10 procentul celor consideraţi psihopaţi şi sociopaţi. O altă orientare în cadrul acestei concepţii - care încearcă, totodată, să-i depăşească limitele specifice - regăseşte factorul explicativ al agresiunilor comise împotriva copiilor în condiţiile de stres care se exercită asupra personalităţii adulţilor meniţi să îngrijească copiii. S-a încercat identificarea acelor condiţii de stres care afectează personalitatea părinţilor şi facilitează manifestarea unor acte violente. În urma analizei situaţiei sociale a copiilor bătuţi, s-a constatat că mulţi dintre ei proveneau din sarcini nedorite şi/sau naşteri nelegitime, aveau părinţi prea tineri sau existau suspiciuni de infidelitate între soţi. Factorii legaţi de statusul socio-economic pot influenţa şi ei stresul suportat de părinţi. În această concepţie medicală, factorii sociali nu se consideră ca având o valoare explicativă în privinţa tulburărilor relaţiei părinte-copil. Ei sunt însă consideraţi ca acţionând asupra factorilor de personalitate, capacitatea de rezistenţă la stres fiind, în concepţia medicală, o caracteristică de personalitate. Pornind de la constatarea că părinţii îşi tratează adesea în mod diferit proprii copii naturali, s-au identificat anumite caracteristici ale copiilor, care, din cauza stresului indus părinţilor, sporesc riscul comportamentului abuziv. Este vorba de factori ca greutatea scăzută la naştere, prematuritatea, un anume handicap sau o boală cronică a copilului, temperamentul irascibil, neliniştit al acestuia. Aceşti factori pot conduce la dificultăţi sporite ale părinţilor, ceea ce contribuie uneori la deficienţe ale relaţionării părinte-copil. Caracteristici cheie ale abuzului asupra copilului (Hanson, McCulloch şi Hartley, 1978, după Pringle, 1980, p. 212214)
1. Factorii parentali • mama este sub 20 de ani la naşterea primului copil • mama are diagnosticul psihiatric de neuroticism şi/sau scor ridicat de neuroticism la inventarul de personalitate Eysenck • mama sau tatăl au diagnosticul psihiatric de tulburare de personalitate • mama are coeficientul de inteligenţă subliminar la teste consacrate de inteligenţă (ca de ex. WAIS). • tatăl este muncitor manual • mama sau tatăl au dosar penal • mama are numeroase probleme de sănătate • mama sau tatăl prezintă un traseu EEG tulburat 2. Factorii sociali specifici familiilor • tatăl natural al copilului este absent din familie • mama este necăsătorită • mama şi tatăl se cunosc de mai puţin de şase luni dinainte de căsătorie • mama este născută în afara căsătoriei

57

• • • • • • • • • • • •

mama nu găseşte satisfacţii în căsnicie copilul maltratat este nelegitim mama crede că partenerul nu acceptă copilul mama spune că nu are cu cine să discute despre educaţia copilului mama se consideră cea care ia deciziile în familie copilul nu are propria cameră locuinţă inadecvată mama se întâlneşte rar cu proprii părinţi şi cu celelalte rude mama nu are posibilitatea de a face pauze de la îndatoririle materne mama nu are activităţi sau relaţii sociale mama consideră venitul ei ca fiind insuficient mama este în general nesatisfăcută cu propria ei situaţie

3. Relaţiile interpersonale • mama a fost nefericită în copilărie • în răspunsurile la chestionar, mama recunoaşte două sau mai multe simptome neurotice în privinţa modalităţilor de stabilire a relaţiilor interpersonale • mama afirmă despre sine că a fost o elevă slabă • în copilărie mama a avut relaţii nesatisfăcătoare cu proprii ei părinţi • în prezent mama se înţelege rău cu proprii ei părinţi • în copilărie mama a avut relaţii proaste cu fraţii ei • în prezent mama se înţelege rău cu proprii ei fraţi • tatăl şi/sau mama mamei pedepseau inadecvat copiii • mama are un scor crescut la scorul de minciună (din inventarul Eysenck) • mama are un scor crescut la factorul criticism, la cel de ostilitate paranoidă şi de autoînvinovăţire pentru ostilitate • tatăl are scor crescut la factorul autoînvinovăţire 4. Practicile parentale • mama răspunde inadecvat (extrem de repede sau de încet) la plânsul copilului • mama are dificultăţi emoţionale în legătură cu alimentarea copilului • mama are un comportament demonstrativ legat de copil • mama supraveghează inconstant copilul • mama aşteaptă supunere necondiţionată (la a doua sau a treia solicitare) • mama recurge adesea la pedepse fizice • tatăl recurge adesea la pedepse fizice • mama recurge adesea la pedeapsa retragerii dragostei • recompensele oferite de mamă pentru comportamentul adecvat al copilului sunt de tip fizic (dulciuri, jucării) • plânsul sugarului şi al copilului mic reprezintă probleme grave pentru mamă • • 90 • • • • • la internarea în spital apare neglijat fizic nu progresează conform normelor de dezvoltare mama spune că în timpul zilei nu este vioi, dar nu pune problema oboselii este adus cu întârziere în spital are o greutate scăzută la naştere partenerul n-o ajută pe mamă aşa cum îşi doreşte ea 5. Copilul are un coeficient de dezvoltare care, în general, nu depăşeşte

Toate încercările de a stabili o tipologie foarte clară a părinţilor de tip abuziv par să conchidă că nu există un singur tip de trăsături psihice sau de caracteristici ale copilului sau ale situaţiei de viaţă a familiei, care să cauzeze instalarea unor tulburări grave în relaţia părinte-copil, de tipul abuzului şi a neglijării copilului. Este mult mai probabil ca factorii cauzali să se întrepătrundă. Concepţia medicală privind abuzul are menirea, la fel ca în cazul descrierii celorlalte boli, de a permite descrierea simptomelor, recunoaşterea şi diferenţierea lor, dar şi prevenirea din timp a instalării bolii.

58

Cunoaşterea simptomatologiei şi a etiologiei permite nu numai diagnosticul sindromului de "copil bătut", dar permite şi identificarea preventivă a personalităţilor predispuse să comită abuzuri. În ştiinţele medicale, metodele principale de prevenţie constau în distrugerea sau reducerea contactului cu agentul cauzal şi tratamentul pentru reducerea efectului agentului cauzal care nu a putut fi evitat. În fenomenul de abuz îndreptat împotriva copilului, agentul cauzal este văzut a fi adultul care comite abuzul. Serviciile sociale şi medicale pot încerca depistarea acestor persoane şi influenţarea lor pentru a înlătura sau cel puţin pentru a reduce pericolul pentru copii (Gough, 1993, p. 211). Studiul Denver, desfăşurat sub îndrumarea lui H. Kempe (Parton, 1985), a căutat să stabilească, în cadrul unui plan prospectiv-longitudinal, metodele cele mai eficiente şi factorii cei mai predictivi ai identificării riscului crescut de abuz împotriva copilului. Au fost cooptate 350 de mame care au născut într-o anumită perioadă de timp într-un spital din Denver. În prima fază au fost intervievate toate mamele înainte de a naşte şi s-au notat toate semnele considerate de risc: negarea sarcinii, depresia, starea de frică, instabilitatea emoţională, lipsa de prieteni, provenienţa dintr-un mediu abuzator sau de neglijare, condiţiile dificile de locuit, lipsa unei relaţii maritale sau relaţiile maritale conflictuale, lipsa de suport din partea familiei etc. În a doua fază a cercetării s-a aplicat un screening cu ajutorul unui chestionar care cuprindea factorii menţionaţi în faza intervievării. În a treia fază, metoda folosită a fost cea a observaţiei, ur-mărindu-se reacţia părinţilor în sala de naştere. S-au făcut înregistrări ale comportamentelor verbale şi neverbale imediat după naştere. În faza următoare, s-au adunat informaţii privind comportamentul mamelor faţă de copii, prin observarea familiilor cu ocazia unor vizite la domiciliu, la 6 săptămâni după naştere. Din lista iniţială de 350 de mame cuprinse în cercetare, utilizându-se o scară de ierarhie a riscurilor de rele tratamente, s-au stabilit următoarele două categorii opuse: 100 de mame au fost considerate prezentând riscul cel mai mare, ele fiind alese ca având cei mai mulţi factori de risc constataţi cu ocazia aplicării tuturor metodelor de culegere a datelor; 50 de mame din extrema cealaltă, prezentând cei mai puţini factori de risc, care au constituit grupa de control. Ulterior, prin metoda selecţiei întâmplătoare, s-au constituit cele două grupuri cuprinse în cercetare, constând din 50 de familii din grupul mamelor cu risc crescut şi 25 de familii din grupul mamelor cu risc scăzut, care au fost urmărite în perioada de vârstă a copilului cuprinsă între 17 şi 35 de luni. În grupul mamelor cu risc crescut s-a constatat că ele prezentau, în medie, 22 de factori de risc, în comparaţie cu grupul mamelor cu risc scăzut, cu media de 2 factori de risc. În a patra fază a cercetării, cea de vizită la domiciliu, 20 (din cele 50) de familii incluse în grupul de cercetare ca având un risc crescut, au prezentat practici necorespunzătoare de îngrijire a copiilor. Nici un astfel de caz nu s-a înregistrat în grupul mamelor evaluate ca având risc scăzut. Ulterior, cinci copii din grupul mamelor cu risc crescut au fost părăsiţi, în timp ce nici un copil din grupul de control nu a fost părăsit. Din grupul mamelor cu risc crescut, 22 de copii au avut în primele 17 luni de viaţă cel puţin un incident pentru care au necesitat asistenţă medicală, pe când în grupul fără trăsături de risc s-au înregistrat doar patru astfel de incidente. Dacă din grupul celor cu risc crescut au fost raportaţi 8 copii la centrul de asistenţă pentru abuz, din grupul celor cu risc scăzut nu a fost raportat nici unul. Dintre cei cu risc crescut, 10 copii au prezentat retard în dezvoltare, fără să fie astfel de cazuri în celălalt grup. Pe când toţi cei cincizeci de copii din grupul cu risc scăzut au rămas în familiile lor, opt din cei consideraţi cu risc au fost plasaţi în alte familii, sau au fost adoptaţi legal. Din aceste date reiese că se poate prezice cu destulă marjă de siguranţă care dintre familii prezintă riscuri mai crescute pentru copii. Cea mai mare marjă de siguranţă a fost dată de metoda observaţiei în sala de naşteri (76,5% corectitudine), metodă urmată de chestionar (57% corectitudine) şi de interviul prenatal (54,4% corectitudine). Dacă sau combinat informaţiile obţinute prin

59

cele 3 metode, corectitudinea estimărilor a ajuns la 79%. În ansamblu, s-au putut estima prospectiv 75 din cele 95 de cazuri depistate ulterior, omiţându-se doar 20 de cazuri. Pin această cercetare, Kempe demonstrează posibilitatea şi utilitatea evaluării riscului de abuz familiar. Ca o critică la adresa acestui procedeu, care se poate generaliza, de altfel, la celelalte studii de evaluare a riscului de abuz, Parton aduce în discuţie posibilitatea de a identifica incorect părinţi care - de fapt - nu au un comportament abuziv faţă de copii. Dat fiind procentul mic al copiilor abuzaţi într-un eşantion al populaţiei, există o şansă crescută ca - chiar şi la o corectitudine de 99% a evaluării riscului - alături de identificarea unor părinţi care ar putea maltrata - mulţi alţi părinţi să fie identificaţi în mod fals ca fiind abuzivi, ceea ce ar putea contraveni deontologiei profesionale. În studiul Denver mai sus amintit, din 100 de mame identificate în urma cercetării preventive ca prezentând un risc crescut de rele tratamente împotriva copiilor, 75 de mame au prezentat într-adevăr astfel de comportamente. Cele 75 de cazuri de rele tratamente au reprezentat doar 79% din totalul de 95 de cazuri de rele tratamente comise de mamele din eşantionul studiat. Aceasta înseamnă existenţa unui număr de 20 de cazuri diagnosticate în mod fals ca fiind negative din punctul de vedere al abuzului (cazuri fals negative). Ele se adaugă greşelilor de diagnostic preventiv care se referă la cele 25 de mame catalogate în mod greşit ca prezentând pericolul maltratării copilului şi care intră în categoria cazurilor fals pozitive (vezi Tabelul 6.1). Reducerea numărului de erori se poate face prin schimbarea pragului folosit de specialişti pentru delimitarea celor consideraţi ca prezentând un risc crescut sau unul scăzut de abuz. Dacă grila utilizată pentru selectarea cazurilor va fi mai severă, cuprinzând un număr mai mare de itemi necesari pentru ca o persoană să fie evaluată în categoria celor cu risc crescut de a-şi abuza copilul, atunci va scădea numărul falşilor pozitivi, adică a persoanelor care sunt considerate ca periculoase, dar de fapt nu vor comite abuzuri. În acelasi timp, creşte şansa ca să se mărească numărul persoanelor fals negative, adică al celor care nu sunt detectaţi ca prezentând un risc crescut, dar care, de fapt pot comite abuzuri. Tabelul 6.1. Validitatea predicţiei comportamentului abuziv total lot Fals Adevăraţi negativi negativi 350 mame 20 230 nr. cazuri deFalşi Adevăraţi maltratare pozitivi pozitivi 95 mame __________ 25 mame 75 mame _______ Una din criticile adresate studiilor bazate pe concepţia medicală (Parton, 1985) subliniază imprecizia definiţiilor utilizate pentru selectarea cazurilor în diferitele categorii. Kempe însuşi a inclus printre copiii consideraţi abuzaţi şi pe acei copii care au necesitat internarea în spital în urma unor accidentări întâmplătoare, care au avut loc în perioda urmărită. Ori, în astfel de cazuri, diagnosticul maltratării este hazardat. Dileme etice Astfel de analize referitoare la corectitudinea prevenţiei ridică dileme etice importante pe de o parte pentru practicienii care lucrează în asistenţa familiilor şi a copiilor, iar pe de altă parte pentru cei care decid în privinţa finanţării programelor preventive în cadrul politicilor sociale. Întrebările care se pun adesea sunt: "în ce măsură merită investit în programe care acţionează pe o scară prea largă, fiind doar parţial eficiente?"; "Nu ar trebui folosite acele fonduri în mai mare măsură pentru programe mai ţintite, de recuperare?"; "În ce măsură este etic să se presupună despre unii părinţi că ar putea cauza vătămări copiilor lor şi să se interfereze cu mandatul autorităţii în viaţa unor familii, fără siguranţa că ea ar avea nevoie de intervenţa autorităţilor?".
60

Răspunsurile la aceste întrebări sunt diferite în funcţie de atitudinile respondenţilor. Unele critici sunt destul de vehemente, invocând costurile mari şi eficienţa redusă în acest tip de identificare preventivă. Alte răspunsuri consideră că, odată cu reuşita depistării şi intervenţiei preventive în cazul unui număr dat de copii, programul şi-a dovedit utilitatea şi justeţea din punct de vedere etic. Dimpotrivă, recunoaşterea existenţei unui risc şi lipsa intervenţiei în interesul copilului este o atitudine periculoasă, care poate însemna dezinteresul societăţii pentru situaţia copilului. Într-adevăr, identificarea posibilelor cazuri de abuz nu este încă suficientă pentru prevenirea vătămării copiilor, depistarea trebuind să fie însoţită de intervenţii de tip educativ-preventiv şi de monitorizare de lungă durată. De fapt, cercetările de tip prospectiv desfăşurate de Kempe şi colaboratorii săi au avut o importantă componentă de tip intervenţie educativă, mamele depistate fiind monitorizate de către sora medicală şi medicul de familie pentru a dobândi bune deprinderi de alimentare şi de îngrijire a copilului şi stimulate în toate iniţiativele lor pozitive faţă de copii (ca de ex. activităţi de stimulare a dezvoltării psihomotrice, stimularea vorbirii, orientarea emoţională pozitivă etc). În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de abuz are avantaje incontestabile. El are o clară tendinţă spre obiectivitate, dorind să stabilească manifestările măsurabile ale abuzului şi neglijării copilului. Cu ajutorul simptomatologiei descrise, pe baza modelului medical, s-au iniţiat studii de prevalenţa şi incidenţă, precum şi unele de depistare şi de prevenire a fenomenului de rele tratamente îndreptate asupra copilului. Un deosebit merit al modelului medical constă în efectul rezultatelor sale asupra politicilor sociale. Descrierea unei unităţi separate de diagnostic şi tratament, cu implicaţii complexe medicale, psihologice şi sociale a dus la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor sociale adresate copiilor, pentru investigarea, înregistrarea, tratamentul, evaluarea, prevenirea şi plasarea lor. Un deosebit merit al modelului este impactul său asupra profesioniştilor din domeniul socio-uman. A apărut o nouă categorie de personal, specializat în investigarea cazurilor de abuz. Date fiind necesităţile acestui personal în domeniul formării, au apărut noi specializări în domeniul supervizării şi s-a consacrat specializarea în protecţia copilului. 6.2. MODELUL PSIHOTERAPIE! FAMILIALE PRIVIND INCESTUL ŞI FAMILIA DISFUNCŢIONALĂ Modelul teoretic al psihoterapiei familiale analizează tulburările de comportament ale membrilor familiei din punctul de vedere al relaţiilor din sistemul familial, respectiv al familiei ca întreg. Într-o familie există o structură de suprafaţă, care cuprinde tiparele de comunicare vizibile între membri familiei, alianţele şi legăturile afective, modalităţile de exercitare a funcţiilor parentale, relaţiile cu persoanele din contextul familial, precum şi atmosfera generală din familie. Există însă şi o structură invizibilă, de adâncime, care cuprinde anumite modalităţi de trăire şi prelucrare a tensiunilor şi stresurilor familiale, neprelucrate, nediscutate în familie. Dacă aceste evenimente stresante nu pot fi integrate în structura de suprafaţă, atunci pentru menţinerea echilibrului familial se dezvoltă nişte circuite repetitive, cu tipare de comportament compulsiv sau dominator (Mrazek, Bentovim, 1981). Deşi astfel de cicuite sunt menite să evite disfuncţiile, de fapt, ele le reeditează într-o altă formă. Prin ele, familia poate exprima semnificaţii patologice, care împiedică rezolvarea constructivă a problemelor stresante care provin din interiorul sau exteriorul familiei. În concepţia terapiei familiale de tip dinamic (Minuchin, 1974), familia incestuoasă este considerată ca neîndeplinind nevoile de îngrijire, căldură şi sexualitate ale membrilor familiei, într-un mod adecvat gradului lor de maturitate. În locul acestor atitudini pot apare fenomene de posesiune, agresivitate, relaţii denaturate de tip sexual, asamblate toate într-o atmosferă

61

de secret. Ele vor conduce, atât din partea adulţilor implicaţi, cât şi a victimelor, la sentimente de remuşcare şi de autoînvinovăţire (Mrazek, Bentovim, 1981). Se pare că în familiile incestuoase predomină ideea imposibilităţii relaţiilor de intimitate între presoanele mature din familie, precum şi imposibilitatea separării acestora. Ca modalitate de constituire a relaţiilor incestuoase, în cazuistica clinică este descris părintele care exploatează sexual copilul, dar, uneori, oferă acestuia mai multă atenţie, decât celălalt părinte care omite îngrijirea şi protejarea copilului. Incestul este o modalitate de exprimare a disfuncţionalităţilor dintre membri, menit să reducă tensiunile de frică, de dezintegrare şi abandon ale adultului incestuos. Spre exemplificare prezentăm un scenariu posibil al unei familii incestuoase:
D-l. B. este anxios din cauză că simte slăbirea potenţei sale sexuale şi îi este frică că soţia îl va abandona. Din această cauză se apropie afectiv din ce în ce mai mult de fiica lui de 9 ani, care şi-a idealizat până acum tatăl. Atracţia sexuală faţă de fiica sa îl ajută pe d-l. B. să întârzie confruntarea cu pierderea treptată a capacităţilor sale sexuale de bărbat. Prin reducerea insistenţelor sexuale ale soţului, d-na B. scapă de ceea ce ea consideră a fi datoriile ei de soţie. Astfel, prin incest, căsnicia se reconstruieşte pe baza unor noi reguli de funcţionare, cu anumite avantaje, care se constituie ca un mit al familiei. Membri familiei devin prizonieri ai noilor roluri, secrete. Se instalează în acest fel o circularitate care permite fenomenului patologic să se perpetueze atâta timp cât nimeni din familie nu divulgă secretul şi nu îşi părăseşte rolul acceptat. Nivelul comunicării între d-l. şi d-na. B ajunge să se reducă extrem de mult. Aparent, D-l. B şi fiica lui se înţeleg foarte bine. Ea îşi petrece serile la televizor, în camera şi în patul tatălui. Într-o noapte el se apropie de ea printr-un comportament sexual. Ea se sperie, dar doreşte să-i fie pe plac tatălui ei şi nu-l respinge. În acea noapte tatăl şi fiica de 9 ani întreţin relaţii sexuale. În săptămânile următoare, tatăl o solicită pe fiica lui din ce în ce mai insistent şi ea se plânge mamei. Mama cere explicaţii soţului ei, care încearcă s-o îmbuneze şi să-i promită că nu se va mai atinge de fetiţă, dacă mama îi va accepta avansurile. Ea însă îl refuză, fiindcă nu suportă ideea apropierii lui, mai ales după ce a luat cunoştinţă de relaţia sexuală dintre el şi propria fetiţă. Dar nu îndrăzneşte să dezvăluie autoriţăţilor situaţia, de teama de a nu isca un scandal. Nu doreşte să intenteze divorţ, fiindcă îi lipsesc mijloace sigure de subzistenţă şi de aceea nu vrea să rămână singură, fiindcă nu poate să-şi închipuie că ar putea face schimbări majore în propria ei viaţă. Îi este frică de un eventual proces şi de ideea de a contribui la condamnarea soţului ei. De aceea nu divulgă secretul în afara familiei, se mulţumeşte să-i smulgă soţului ei promisiunea că nu va mai repeta relaţia incestuoasă. Astfel, sistemul rămâne, în continuare, circular şi homeostatic.

Homeostazia familiilor de tipul celei descrise mai sus nu înseamnă ruperea ciclului disfuncţionalităţilor, ci instalarea unui echilibru care nu este afectat în suficientă măsură de cererea de ajutor, venită din partea fetiţei, îndreptată în interiorul sistemului, către mama sa. Divulgând mamei secretul relaţiei incestuoase, există posibilitatea ca fata să fie considerată vinovată de către mama ei (fiindcă ar fi făcut ea avansuri sau fiindcă ea a cauzat întreaga problemă deoarece a privit programul de televizor din patul tatălui). S-ar putea ca mama să nu îşi protejeze fata fiind în prea mare măsură preocupată de propria ei situaţie de viaţă, care s-ar putea să fie într-un un moment de criză. Dacă dezvăluirea secretului ar avea loc în afara familiei, atunci echilibrul familial ar fi afectat în mult mai mare măsură, iar şansele ca fetiţa să primească ajutor ar creşte. Din păcate însă, după cum aflăm din relatările unor victime ale abuzurilor sexuale care au loc în cadru familial şi care au avut curajul de a solicita ajutor din afara familiei, adesea nici comunitatea nu are suficiente mijloace pentru a proteja prompt victimele. Psihoterapia familiei (soluţia propusă de modelul de analiză descris mai sus) recomandă ca modalitate de lucru recurgerea la ajutorul psihoterapeutului, în scopul abordării unui nou stil de comunicare şi de comportament în familie. Comunicarea va trebui să fie mai sinceră, readucând la suprafaţă şi abordând direct secretele de familie. Schimbarea comportamentului din familie va urmări centrarea pe nevoile membrilor ei şi a modalităţilor în care familia le poate satisface.

62

6.3. TEORIA TRANSMITERII MULTIGENERAŢIONALE Concepţia prin care problemele psihosociale se consideră a fi transmise din generaţie în generaţie este larg răspândită. Investigaţiile în cazurile de abuz împotriva copiilor au constatat că părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad crescut de violenţă, respectiv au fost ei înşişi abuzaţi în copilărie. Hattie nu fusese iubită şi la rândul ei era incapabilă să iubească, nu fusese îngrijită şi ea însăşi nu putea îngriji pe cineva. Solitară, izolată într-o familie numeroasă, ea va izola mai târziu din punct de vedere emoţional pe singurul ei copil. Furia, rezultat al visului ei spulberat de a face o carieră muzicală, a fost transmisă generaţiei următoare, moştenire care în cele din urmă îi revenise lui Sybil (Schreiber, 1997, p.195). Egeland şi Jakobovitz (1984) au folosit în cercetarea lor un interviu semistructurat pentru a colecta informaţii despre istoria de viaţă a unui lot de 160 de mame care au prezentat în istoria lor semne de abuz (pedepse fizice severe primite de la părinţii lor). Din acest lot iniţial a fost delimitat grupul mamelor care şi-au maltratat curent copiii, care la rândul său a fost împărţit în trei grupe: cele care au abuzat fizic copilul prin aplicarea unor pedepse grave, grupul liminar (care a administrat bătăi copiilor fără să lase semne care să dureze) şi grupul celor care şi-au dat copii în îngrijirea altora. Aceşti autori au raportat transmiterea intergeneraţională a abuzului (de toate trei tipurile descrise) ca fiind în proporţie de 70%. Studiul nu a reuşit să separe factorii transmişi generaţional prin experienţa idividuală, de factorii de nivel socio-economic. S-a constatat că pe măsură ce domeniul de definire a relelor tratamente este mai cuprinzător, transmiterea intergeneraţională pare a fi mai mare. Fără cercetări ţintite este greu de demonstrat dacă aceste experienţe traumatice din copilărie sunt specifice adulţilor care comit abuzuri sau îi caracterizează pe majoritatea adulţilor care devin părinţi. Rutter (1989) consideră că atitudinile şi comportamentele parentale sunt complexe şi nici transmiterea lor nu poate fi privită unidimensional. Nu stilul parental este cel care se transmite genetic ci, de ex., predispoziţia către unele tulburări psihice. Intergeneraţional se transmit, de asemenea - dar pe căi sociale şi nu genetice - condiţiile defavorizante de locuinţă, de venit, care acţionează ca factori de stres social. Susţinătorii acestei concepţii scot în evidenţă transmiterea familială a anumitor modele culturale de creştere a copiilor, modele în care autoritatea parentală, agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor copiilor (sau opusul acesteia) sunt caracteristice. Steele şi Pollack (1968) au intervievat 60 de părinţi, participanţi la un program de tratament psihosocial, care şi-au abuzat copiii. Autorii au susţinut că toţi părinţii din grup fuseseră abuzaţi în copilărie. Deşi invocat adesea ca punct de referinţă în cercetările care relevă transmiterea modelelor parentale peste generaţii, studiul a folosit o definiţie neclară (prea largă) pentru a defini ceea ce înseamnă experienţe traumatice datorate abuzului în copilărie şi nu a recurs la un grup de control, pentru a verifica diferenţele de frecvenţă în privinţa experienţelor raportate prin interviu. Un alt studiu de tip retrospectiv privind repetarea ciclului familial al abuzului a fost condus de Quinton şi Rutter (după Rutter, 1989). În cadrul cercetării au fost analizate experienţele dureroase din prima copilărie ale mamelor din 48 de familii (născute) europene dintr-un cartier londonez, care aveau copii ocrotiţi în instituţii rezidenţiale, internaţi acolo pentru perioade de peste opt luni (pentru a nu cuprinde cazuri internate din motive de crize familiale trecătoare, accidentale). Pentru comparaţie, s-a lucrat cu un grup de

63

control similar în privinţa compoziţiei familiei şi a vârstei copiilor, din care nici un copil nu a fost vreodată luat în ocrotire instituţională. Datele interviurilor au demonstrat că mamele care aveau copii în instituţii au prezentat în mai mare măsură traume legate de proprii părinţi decât cele din grupul de control. Un sfert din mamele care au avut copii în instituţii au fost, la rândul lor, instituţionalizate în propria copilărie, comparat cu doar 7% din mamele din grupul de control; 44% din mamele grupului ţintă şi doar 14% din cele ale grupului de control au fost separate, pentru o perioadă de cel puţin o lună, de unul sau de ambii părinţi, din motive de conflicte familiale; de trei ori mai multe mame din grupul ţintă au suferit din cauza unor metode de disciplinare extreme. 6.4.PERSPECTIVA FEMINISTĂ PRIVIND ABUZUL Prin intervenţiile sale în plan social şi teoretic, concepţia feministă a reuşit să facă vizibile, la nivel de comunitate internaţională, diferitele forme de violenţă comise în spaţiul public şi cel familial. În societăţile moderne, feminismul a contribuit la demontarea unor valori tradiţionale. Nicolaescu (1998) consideră că, prin feminism, "practici sociale, legitime într-un sistem patriarhal, validate de normele şi construcţiile tradiţionale ale masculinităţii, sunt revalorizate, pornind de la un set de norme ce contestă dominarea masculină în diferitele sale forme .......................... sunt demistificate, de asemenea, o serie de 'mituri' cu o îndelungată tradiţie, cum ar fi căminul - loc de refugiu - în faţa unei lumi agresive. Identificarea şi definirea acestui spaţiu ca un loc de risc, în care femeile (şi copiii - n.a.) sunt mult mai expuse violenţei decât pe stradă, subminează puternic paradigmele ce au modelat şi modelează încă perceperea realităţii sociale". Concepţia feministă ia atitudine foarte vehementă împotriva libertinismului în privinţa sexualităţii. Dacă libertinismul consideră sexualitatea copiilor ca fiind un dat natural şi nu condamnă relaţia sexuală dintre un adult şi un copil, concepţia feministă respinge orice formă a relaţiei sexuale dintre un adult şi un copil, chiar şi în cazul în care se invocă consimţământul copilului la astfel de relaţii. Feminismul consideră că este extrem de dificil pentru un copil să refuze, să se opună sau să reziste solicitărilor venite din partea unui adult, mai ales dacă acesta are un statut respectat în familie. Aşa zisul consimţământ este adesea obţinut de la copii prin forţă, adultul profitând de diferenţa de putere, prin ameninţări şi alte tipuri de manipulări. Concepţia feministă se opune libertinismului de natură sexuală şi în ceea ce priveşte efectele abuzului sexual asupra copilului. Libertinismul neagă efectele de lungă durată al unei relaţii sexuale cu un copil, iar concepţia feministă subliniază efectul traumatic prelungit asupra victimei al incestului şi al pedofiliei. Concepţia feministă se opune şi modelului care explică incestul prin disfuncţiile vieţii familiale. Feminismul nu este împotriva terapiei familiei, dar consideră că trebuie să se analizeze responsabilitatea adulţilor în comiterea abuzului, în speţă, revine tatălui abuziv. S-ar putea constata că feminismul nu oferă prea multe speranţe în legătură cu schimbările dinamicii familiei, ca urmare a unei intervenţii cu caracter terapeutic. Într-adevăr, se recunoaşte că în anumite cazuri de incest şi pedofilie, mamele au şi ele o anume responsabilitate, dat fiind faptul că nu reuşesc să-şi apere copii. Dar descrierea specifică teoriei disfuncţionalităţii familiale, după care mamele sunt cele care menţin conflictul din familie, fiind cele care fie nu-şi respectă obligaţiile sexuale faţă de soţ, fie sunt inactive sexual, fie sunt în prea mare măsură punitive cu bărbaţii lor sau distante faţă de copiii lor, deplasează reponsabilitatea pentru incest spre mamă. Din criticile de mai sus adresate celorlalte modele analizate până acum reţinem, ca avantaje ale punctului de vedere feminist, în primul rând atitudinea fără echivoc faţă de responsabilitatea actelor abuzive. În centrul concepţiei feministe se află necesitatea schimbării atitudinii sociale faţă de conceptele

64

consacrate de masculinitate şi feminitate, schimbare în care feminitatea nu mai poate fi înţeleasă prin atitudinea şi comportamentul de victimă (MacLeod, Saraga, 1988). Un alt mare câştig pentru munca practică în domeniul protecţiei copilului îl constituie contribuţia feminismului la practica muncii sociale. În intervenţia care are ca punct de pornire perspectiva feministă se recomandă tragerea la răspundere în faţa legii a persoanelor vinovate de abuzuri. Numai dacă se rupe tăcerea în privinţa secretelor "familiale", atunci se va putea schimba atitudinea societăţii faţă de violenţă. Responsabilitatea abuzului revenind esenţialmente celui care a comis fapta şi nu victimei, în intervenţia feministă idealul este îndepărtarea din familie a celui care abuzează copilul. Se recomandă ca victima să nu fie blamată şi nici pedepsită prin îndepărtarea ei din familie. Totuşi, dacă legile şi practicile muncii sociale nu permit îndepărtarea suficient de rapidă a abuzatorului din familie, un principu de bază al practicii constă în asigurarea securităţii victimei şi împiedicarea comiterii în continuare a abuzului. Ca urmare, au luat naştere noi servicii sociale, care ţintesc femeile şi copiii abuzaţi şi care reprezintă adeseori singura alternativă de viaţă pentru victimele abuzurilor fizice sau sexuale comise în familie. În tratarea victimelor abuzului, principiile cele mai importante sunt: persoana care dezvăluie un abuz trebuie crezută. Un copil, mai ales la o vârstă anterioară pubertăţii, nu are fantezii de ordinul abuzurilor sexuale, specialiştii find capabili a discerne între relatările care constituie proiecţii normale ale inconştientului (complexul Oedip sau Elektra) şi relatările care au la origine fenomene abuzive reale. În cazul din urmă, victima trebuie asigurată că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina sa şi că a făcut bine că a dezvăluit adevărul. Esenţa tratamentului este creşterea stimei de sine a victimei şi readucerea sa în situaţia de a-şi putea controla propria stare. Aceasta în condiţiile în care victima este ajutată să trăiască cu adulţi care îi arată înţelegere şi dragoste. 6.5. TEORIA ATAŞAMENTULUI Formarea legăturilor de ataşament este o caracteristică importantă a relaţiilor de familie. Pornind de la teoria psihanalitică privind importanţa traumelor din copilărie pentru viaţa adultă şi de la datele privind comportamentul puilor de animale după naştere, Bowlby a descris nevoia imperioasă pentru sugar şi copilul mic a existenţei unei persoane stabile care să-i ofere dragoste şi îngrijire. Belsy şi Cassidy (1992) consideră teoria ataşamentului ca fiind o teorie developmentalistă, care unifică înţelegerea biologică a naturii umane şi concepţia psihanalitică, conform căreia experienţele din copilăria timpurie sunt de maximă importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a personalităţii. Datele experimentale au fost îmbogăţite cu cercetările lui Harlow şi Harlow (1972) privind deprivarea maternă la primate, care au demonstrat modificările severe de comportament ale primatelor adulte care au fost separate imediat după naştere de mama lor. Din cercetările pe animale rezultă că, prin comportamentul său, puiul are un rol de iniţiator în vederea formării legăturii de ataşament, el fiind cel care caută o relaţie (bonding) care să-l protejeze. Într-adevăr, nounăscuţii umani, de numai câteva zile, prezintă o serie de comportamente prin care îşi demonstrează competenţele în construirea de relaţii cu mamele lor: preferă să privească faţa propriei lor mame decât faţa oricărei alte persoane (Carpenter, 1974), recunosc vocea mamei lor dintre alte voci şi disting gustul laptelui propriei mame de laptele altei femei. Datele clinice privind comportamentul uman mamă-copil arată, după Doyle (1990) că este posibil ca un copil să prezinte o relaţie de ataşament faţă de părinte, chiar dacă acesta nu răspunde copilului. Pe baza teoriei ataşamentului, Erickson, Egeland & Pianta (1989) analizează modul în care copiii, în baza experienţelor lor din prima copilărie, îşi creează aşteptări în legătură cu propriul comportament şi cu al celor din jur. În

65

acest cadru, comportamentul dificil, nestăpânit al unui copilului maltratat poate fi explicat ca reprezentând aşteptările negative proprii şi ale celorlalţi. Din experienţele trăite aceşti copii au învăţat că ei pot fi cu uşurinţă maltrataţi şi nu merită să li se acorde îngrijire. Le lipsesc experienţele pozitive, cele care le spun că au dreptul şi că merită să fie bine trataţi. Relaţia parentală are un efect pervers chiar şi atunci când copiii recunosc că părinţii lor nu au un comportament adecvat. Doyle (1990) exemplifică o astfel de relaţie:
Sarah a recunoscut de mică că tatăl ei îi displace, ceea ce era, după spusele ei proprii, o decizie gravă pentru un copil mic. Aceasta a dus-o, totodată, să se deprecieze pe sine, find fiica tatălui ei. Pierderea stimei de sine a făcut-o să nu se opună abuzului fizic şi sexual, fiindcă era convinsă că nu are nici un drept, nu merită mai mult.

Dacă însă copilul are posibilitatea de a forma o relaţie pozitivă, necontradictorie de ataşament, chiar dacă aceasta durează doar un timp limitat (dar este prezentă în perioada sensibilă pentru formarea ataşamentului, respectiv în prima copilărie) această structură poate reduce sau contrabalansa, parţial, efectele traumei, ajutând copilul să-şi păstreze echilibrul psihic. 6.6. CONCEPŢIA SOCIO-BIOLOGICĂ Odată cu succesele etologiei în studiul comportamentului animalelor, în anii '70 s-au făcut din ce în ce mai multe încercări de a se extinde conceptele etologiei şi metodele sale de studiu asupra comportamentului uman (Desmond Morris, Konrad Lorenz). Agresivitatea umană era văzută de Lorenz (1963) ca fiind un instinct declanşat în mod automat de anumite condiţii ale mediului ambiant, ca de ex. suprapopularea unui teritoriu sau entuziasmul militant. Astăzi este clar că agresivitatea este un comportament mult mai complex decât să poată fi explicat prin reducerea sa la metafora unui izvor de energie gata tot timpul să se reverse. Totuşi, concepţia lui K. Lorenz are meritul de a fi adus în conştiinţa cercetătorilor ideea că agresivitatea nu aparţine doar unui număr restrâns de indivizi, ci este un comportament uman inalienabil. Datorită acestei concepţii s-a putut înţelege că strategia comportamentului agresiv a apărut în evoluţia speciilor fiindcă au sporit şansele de adaptare ale unor indivizi, care nu răzbeau doar cu strategii paşnice, cooperante. Tocmai această latură adaptativ-evolutivă a agresivităţii umane face ca ea să fie atât de dificil de controlat în mod conştient. Pornind de la studiul comportamentul adaptativ al speciilor la condiţiile de mediu, Wilson (1975) lansează cercetări de etologie umană, care reanalizează relaţia dintre caracterul adaptativ al comportamentului şi baza sa instinctivă, înnăscută. Principiul de bază al biologiei sociale este preluat din concepţia darwinist-evoluţionistă a supravieţuirii speciei prin acei reprezentanţi ai săi care se adaptează cel mai bine condiţiilor de mediu. Cercetările asupra comportamentului sugarilor arată că, în primele luni ale dezvoltării, condiţiile mediului social şi ale educaţiei nu influenţează în mod semnificativ potenţialităţile şi înclinaţiile copiilor, variaţia interculturală fiind şi ea redusă (Eibl-Eibelsfeldt, 1989). Sunt foarte interesante cercetările care demonstrează că, în scopul intrării într-o relaţie de comunicare, deja la vârsta de sugar se constată manifestarea comportamentului de a oferi daruri altor copii sau adultului (Bereckei, 1997). Astfel de comportamente care servesc intrării într-o relaţie sunt manifestări precoce ale unor dispoziţii înnăscute, a căror funcţie ulterioară este formarea şi consolidarea unor relaţii stabile de ataşament. Acest comportament a fost înregistrat în studii interculturale desfăşurate la populaţii de yanomamoci, papua şi europene. Se pare că există o biogramă umană unitară, care derivă dintr-o moştenire evolutivă comună. Un domeniu important studiat de socio-biologie este comportamentul reproductiv şi de îngrijire a urmaşilor. Comportamentul părinţilor de îngrijire a

66

urmaşilor este rezultanta selecţiei acelor strategii care asigură o cât mai mare reprezentare în populaţie a urmaşilor unui individ, ca urmare a unei rate cât mai mari de supravieţuire. Punctul de vedere al etologiei umane sugerează însă, că oamenii nu aplică pasiv anumite strategii reproductive, ci sunt capabili să ia decizii în mod flexibil, în funcţie de condiţiile de mediu. Se poate întâmpla ca, în anumite condiţii, îngrijirea urmaşilor să nu fie cea mai bună strategie de supravieţuire. În concepţia lui Wilson se pun în discuţie influenţele a două strategii reproductive asupra atitudinii faţă de copii: strategia "r" este specifică populaţiilor care caută să maximizeze rata reproducerii. Indivizii acestei populaţii depun o mare energie pentru reproducere, având un număr mare de urmaşi, care tind să populeze teritoriul deţinut dar, totodată, consumă resursele locale. Vor supravieţui numai indivizii cei mai apţi care, la rândul lor, vor deveni sursele noului val de reproducere. Indivizii populaţiilor care recurg la strategia "r" nu trăiesc în relaţii stabile de cuplu sau de grup. Părinţii se ocupă pe o durată scurtă de urmaşii lor, nu investesc multă energie în creşterea lor. Ca urmare, mortalitatea urmaşilor în aceste populaţii este crescută. Strategia "K" este caracteristică speciilor cu un comportament reproductiv cu rată mai scăzută şi cu o adaptare stabilă la propriul mediu. Urmaşii se maturizează mai încet şi ajung la vârsta reproducerii mai târziu, necesitând mai multă îngrijire parentală. Aceasta dezvoltă capacitatea de adaptare şi de competitivitate în lupta pentru supravieţuire. În grup prezintă relaţii ierarhice bine structurate şi un puternic comportament de apărare a teritoriului propriu. Formează grupuri integrate şi relaţii familiale extinse. Desigur, aceste strategii reproductive nu au un caracter absolut. În realitate, comportamentul animalelor se înscrie undeva pe un continuu între strategiile "K" şi "r" (Bereczkei, 1997). Oamenii se înscriu, în general, în strategia reproductivă "K". Totuşi, există comunităţi care se află mai aproape de strategia reproductivă "r". De exemplu, Weinrich (1975) a comparat atitudinile reproductive şi parentale ale unor indivizi din clasa de mijloc cu cele ale unor muncitori manuali. Diferenţele de statut socio-economic dintre cele două categorii au fost evidente. Comparând cele două categorii, cercetătorul a constatat existenţa unor strategii reproductive şi parentale opuse. În comparaţie cu reprezentanţii clasei de mijloc, muncitorii şi-au început viaţa sexuală mai devreme, au avut în medie un număr mai mare de copiii, în rândurile cărora a existat o rată mai mare a mortalităţii. Căsniciile lor au fost mai puţin stabile, divorţurile mai dese. Astfel de strategii reproductive de tip "r" şi atitudinile aferente de neglijare a copiilor, care au condus la o mortalitate crescută faţă de populaţia majoritară, a constatat Bereczkei (1997) la comunităţile de romi din Ungaria. În privinţa explicaţiei abuzului împotriva copiilor, reprezentanţii biologiei sociale au în vedere orientarea comportamentului de maltratare a copiilor spre indivizii cu valoare reproductivă mai scăzută - copiii handicapaţi, bolnavi, prematuri sunt mai expuşi relelor tratamente. Daly şi Wilson (1985) arată că riscul de maltratare a copiilor este crescut mai ales în trei tipuri de familii din societăţile moderne: ■ în cele cu cel puţin un părinte vitreg; ■ în cele cu situaţia socio-economică atât de precară, încât familia se află în pragul destrămării; ■ în cele în care copiii prezintă un handicap fizic sau psihic. În familiile cu părinţi vitregi s-a constatat creşterea de 40 de ori a ratei de rele tratamente împotriva minorilor. În familiile foarte sărace, cu numeroşi copii, resursele părinţilor pot acoperi nevoile doar a câtorva dintre copii, de aceea numărul celor abandonaţi este mare în aceste familii. Ceea ce relevă concepţia etologică ca fiind, în privinţa maltratării, comun în toate aceste familii este că în cadrul lor sunt periclitate nevoile şi interesele biologice fundamentale ale părinţilor: ori este vorba de copii neînrudiţi din punct de vedere biologic cu ei, ori şansele copiilor şi valoarea lor reproductivă de mai târziu sunt semnificativ scăzute (Bereczkei,

67

1997). În toate aceste cazuri, şansa ca urmaşii adultului să reprezinte specia din punct de vedere genetic sunt scăzute. 6.7. CONCEPŢII DE FACTURĂ SOCIOLOGICĂ Explicaţiile de acest tip pun în evidenţă importanţa factorilor sociali pentru producerea relelor tratamente, primordialitatea acestor factori şi gradul lor sporit de generalitate faţă de factorii explicativi individuali. Factorul de natură socială cel mai des invocat în literatura de specialitate (Gil, 1981, Striefel et al, 1998, Costin et al, 1991, Rotariu et al., 1996), care influenţează atitudinile parentale violente împotriva copilului, ca şi relele tratamente şi violenţa împotriva copilului din instituţii şi comunităţi, este sărăcia. Striefel, Robinson şi Truhn (1998), arată că familiile sărace prezintă un risc crescut de abuz împotriva copiilor, datorită numeroaselor stresuri asociate cu sărăcia: nivelul scăzut de şcolarizare al părinţilor, şomajul, venitul insuficient pentru a asigura o calitate a vieţii la un nivel decent, capacitatea scăzută de a solicita ajutor, deprinderile inadecvate de administrare a venitului, dificultăţile de comunicare înre soţi şi altele. Mediile sărace sporesc stresul social, conducând la nivele crescute de neglijare sau abuz împotriva copilului. După Costin et al (1991), relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte ori mai frecvente în familiile cu un venit sub 15000 $ decât în familiile cu venituri mari (vezi Tabelul 6.3.). Gil (1981) argumentează importanţa acordată sărăciei ca factor declanşator al abuzului, considerând-o factor major de insecuritate, frustrare şi stres, la care părinţii mai săraci pot să facă faţă în mai mică măsură decât cei cu mai multe resurse materiale, care au şi mai multe posibilităţi de a recurge la ajutorul serviciilor specializate. Astfel de servicii pot fi aranjamentele alternative de creştere a copiilor, angajarea unor profesionişti pentru educarea copilului, psihoterapia pentru părinte şi/sau copil, aranjamentele în familia lărgită în vederea retragerii temporare a unuia sau a ambilor părinţi pentru recreere etc.

Tabelul 6.3. Diferenţe în frecvenţa relelor tratamente în funcţie de veniturile familiei (raportate la 1000 de copii din familii aparţinând
categoriilor respective). ____________________________________________

Categoria de maltratare toate tipurile de maltratare toate tipurile de abuz abuzul fizic abuzul sexual abuzul emoţional toate tipurile de neglijare neglijarea fizică neglijarea educaţională neglijarea emoţională la

Categoria de venit sub 15000 p$este 15000$ 54,0 7,9 19,9 4,4 10,2 2,5 4,8 1,1 6,1 1,2 36,8 4,1 22,6 1,9 10,1 1,3 6,9 1,5 0,01 0,9 5,5 0,9 0,6

vătămarea fatală sau ducân0d, 03 handicap vătămarea severă vătămarea moderată vătămarea 6,0 30,9 probabilă riscul pronunţat 5,4 11,7 (După Costin et al., 1991, p. 327)

Din ce în ce mai mulţi cercetători ai fenomenului maltratării includ factorii legaţi de situaţia economică printre determinanţii comportamentului parental. Mai mult, nivelul socio-economic (scăzut sau ridicat) şi calitatea

68

suportului social al familiei sunt considerate astăzi de autori ca Aber et al (1989), Hill şi Aldgate (1996), Thoburn (1997) ca fiind factori care influenţează nu numai declanşarea relelor tratamente, dar şi consecinţele abuzului asupra dezvoltării copilului, precum şi posibilităţile de intervenţie în aceste cazuri. Alături de nivelul socio-economic scăzut - şi nu independent de acest nivel - se constată adesea ponderea crescută a relelor tratamente în familii cu mulţi copii. Pentru a ilustra semnificaţia acestui factor, Zigler şi Hall (1898) notează că 40% din cazurile de maltratre din Statele Unite se petrec în familiile cu 4 sau mai mulţi copii, deşi aceste familii sunt reprezentate doar 20% în polulaţia totală. Tabelul 6.4. Starea materială şi riscul de abuz în familie starea materială RI SCUL DE ABUZ familiei elevi părinţi da total da total mai saracă 36 69 50 109 52.2%8.7% 45% 22% 177 664 43 190 Medie 26.7%83.8%22.6%39.2% 13 59 43 186 22% mai înstărită 7.4% 23.1%38.4 226 792 136 485 Total 28.5%100% 28% 100% Procentul copiilor expuşi maltratării în familiile cu nivel socioeconomic scăzut este de aproape trei ori mai mare decât în familiile cu nivel socio-economic ridicat. Relaţiile semnificative între numărul de copii din familie şi relelele tratamente împotriva lor au reieşit şi ele din studiul de la Cluj. Tabelul 6.5. Riscul de abuz în funcţie de numărul minorilor din familie____________________________________________ RISCUL DE ABUZ număr de copii sub 1E9 evi părinţi ani

69

1 copil 2 copii 3 copii 4 copii sau mai mulţi 32 ____________________ total
___________________________

____________________

Da total da total 63 254 30 157 24,8%31,9%19,1%32,2% 97 349 69 235 27,8%43,9%29,4%48,2% 35 114 24 64 30,7%14,3%37,5%13,1% 78 13 32 41% 9,8% 40,6 6,6% 227 795 136 488 28.5%100%28% 100%

Pedepsele fizice grave sunt aplicate de peste trei ori mai frecvent în familiile cu 4 şi mai mulţi copii faţă de cei cu un singur copil şi de două ori mai frecvent decât în familiile cu doi copii (Rotariu et al., 1996, p. 72). Neglijarea educaţională este şi ea de trei ori mai mare în familiile cu 4 şi mai mulţi copii, faţă de familiile cu un copil sau doi (Rotariu et al., 1996, p. 73). Şi din această cercetare se confirmă, deci, că numărul de copii din familie este un factor important de creştere a stresului familial. Într-adevăr, indicatorul denumit stare conflictuală, compus din răspunsurile privind certurile şi actele de violenţă din familie este în relaţie semnificativă cu numărul de copii din familie (X2 = 17,09, p=0,0089). Pragul privind numărul de copii care nu provoacă un stres exagerat familiei pare să se situeze la categoria de familii cu trei copii/familie, categorie al cărei nivel de risc pentru copii este mai aproape de cel al familiilor cu un număr mai scăzut de copii, decât al celor cu 4 copii. Alături de starea materială şi numărul de membrii, un alt factor social relevant pentru expunerea copiilor la riscul maltratării este gradul de izolare socială a familiei, respectiv măsura în care familia poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea ei, în cazul în care singură nu face faţă presiunilor sociale. De aici decurge ideea că riscul de rele tratamente creşte în familiile nucleare faţă de cele tradiţionale, în care convieţuiesc simultan mai multe generaţii. Costin et al. (1991) menţionează coeziunea socială a vecinătăţii în care trăieşte o familie ca fiind un factor semnificativ pentru maltratarea socială. Ei ilustrează această teză cu cercetarea lui Garbarino şi Sherman care au găsit rate foarte diferite de maltratatre (de 130, faţă de 16 cazuri la 1000 de locuitori) în două comunităţi similare din punctul de vedere al profilelor socio-economice. În fiecare dintre aceste comunităţi, aproximativ 70% din familii aveau venituri scăzute şi ambele comunităţi erau, în totalitate, de rasă albă. Cercetătorii au intervievat rezidenţii celor două comunităţi cu privire la suportul social oferit reciproc şi au găsit că în comunitatea cu risc crescut membrii comunităţii aveau resurse mult mai slabe pentru a-şi oferi reciproc sprijin, prin relaţii

sociale informale dintre vecini. În comunitatea cu risc scăzut de maltratre, familiile aveau mai multe resurse să fie mai atenţi la copii, să îşi întreţină mai bine locuinţele. În general, această a doua comunitate s-a dovedit a avea o mai bună coeziune a vecinătăţii. Un alt factor societal important este apartenenţa la un grup minoritar. Mecanismul de acţiune al acestui factor ţine, de asemenea, de stresul social mai ridicat pe care trebuie să-l confrunte individul aparţinând unui grup minoritar. În această idee, din studiul de la Cluj amintit deja (Rotariu et al., 1996, p. 79-82), a rezultat că numărul copiilor cărora li se aplică

70

pedepse fizice (în general), pedepse fizice grave, agresiuni la nivel verbal, dar mai ales neglijare educaţională este mai mare în populaţia de romi cuprinsă în lot. Indicatorii dintr-un asemnea grup etnic, religios etc. nu acţionează separat, ci sunt corelaţi cu ceilalţi factori de natură comunitară, ca rata delincvenţei, condiţiile de locuit, gradul de şcolarizare, accesibilitatea la planificare familială şi servicii sociale etc. Recunoaşterea determinărilor culturale, înţelegerea factorilor de specificitate comunitară, nu înseamnă însă că rata relelor tratamente împotriva copiilor este neapărat mai crescută în toate acele grupuri care se deosebesc de majoritate prin anumite criterii etnice, culturale sau sociale. Într-un studiu prin care au examinat diferenţierea atitudinilor unor grupuri etnice de hispanici, caucazieni şi afro-americani din Los Angeles faţă de maltratrea copiilor, Giovannoni şi Becera (după Costin et al, 1991) au găsit rezultate contrare aşteptărilor. Atitudinile celor trei grupuri erau asemănătoare, iar puţinele diferenţe care s-au pus în evidenţă au mers în sensul că hispanicii şi afro-americanii au apreciat cu mai multă severitate cazurile de maltratare decât albii din lotul examinat. Metoda de studiu a constat în a cere intervievaţilor din cele trei grupuri să aprecieze nişte vignete care descriau diferite cazuri de rele tratamente împotriva copiilor. Constatările acestui studiu ne conduc la ideea că atitudinea de protejare a copiilor este o valoare a umanităţii, chiar dacă există forme diferite de expresie ale acestei valori general umane. 6.8. CONCEPŢIA ECOLOGICĂ-INTERACŢIONISTĂ PRIVIND ABUZUL Modelul ecologic aplicat în asistenţa socială a fost preluat din teoria sistemelor, printre primii de către Germain (1973, 1979). Aplicată muncii cu clienţii serviciilor sociale, analiza ecologică care studiază relaţia dintre individ şi mediul în care el trăieşte este o metaforă, foarte sugestivă pentru concepţia care are ca perspectivă de bază analiza şi înţelegerea relaţiei dintre individ şi propriul său mediu. Pentru a surprinde varietatea influenţelor de mediu, Bronfenbrenner (1979) propune studiul unei probleme sociale concomitent, la diferite nivele ale sistemului pe care îl reprezintă mediului social: al microsistemului, al mezosistemului şi al macrosistemului. Aceste nivele reprezintă diferitele subsisteme ale spaţiului ecologic în care apar şi trebuie tratate problemele sociale. Acest model a fost dezvoltat de Belsky (1980) pentru a servi ca un cadru teoretic integrator pentru comportamentele sociale, inclusiv cele din categoria relelor tratamente împotriva copiilor. Analiza de la nivelul subsistemului ontogenetic se preocupă de factorii indiviuali care privesc părintele care comite agresiuni împotriva copiilor săi. În această categorie intră factorii istoriei parentale, gradul de sănătate mentală, nivelul de dezvoltare intelectuală şi gradul de şcolarizare al părintelui, sentimentele sale faţă de copil şi înţelegerea nevoilor acestuia. Microsistemul se referă la relaţiile familiale care constituie mediul de viaţă proxim al copilului. Factorii din această categorie se referă la tipul şi mărimea familiei, la natura relaţiilor maritale, la influenţa copilului asupra dinamicii familiale, la poziţia reciprocă a membrilor familiei şi la acele evenimentele familiale care pot avea un rol declanşator în producerea unor fenomene de tipul maltratării. Exosistemul (corespunzător nivelului mezo) este mediul mai larg de existenţă al unui individ sau al unei familii nucleare. El cuprinde familia lărgită, vecinătatea în care locuieşte familia, comunitatea (etnică, religioasă etc) de care ea aparţine, incluzând toate valorile şi relaţiile mai mult sau mai puţin suportive din acest sistem.

71

Macrosistemul este cel mai larg cadru de influenţă asupra fenomenelor din familie, a cărui acţiune este distală, dar incontestabilă. În această categorie intră atitudinile societăţii faţă de violenţă şi faţă de copii, aşteptările faţă de şcoală, responsabilitatea acordată mass-mediei pentru educarea cetăţenilor, nivelul de viaţă din societate, problemele sociale specifice ale societăţii şi politicile sociale în vigoare. La nivelul tuturor acestor sisteme, reprezentanţii teoriei ecologice constată factori facilitatori (de risc) şi compensatori ai maltratării copilului (Tabelul 6.6). Modelul de mai sus face distincţia dintre factorii situaţionali stabili şi cei tranziţionali, atât în categoria factorilor compensatori cât şi în cea a factorilor de risc. Printre factorii care contribuie în mod stabil la creşterea riscului de abuz pot fi înşirate caracteristicile de personalitate ale adultului, respectiv ale copilului, ca de exemplu: nivelul scăzut de toleranţă a frustrării, lipsa stimei de sine, manifestarea unei anumite patologii, experienţa unui abuz suferit în copilărie. Tot în această cateogorie intră factorii care definesc în mod stabil situaţia copilului şi a familiei ca, de exemplu, sărăcia, izolarea socială, condiţiile neadecvate de locuit. Se mai pot pune în evidenţă factorii de la nivelul macrosocial şi anume acceptarea culturală a violenţei, a pedepselor fizice şi a neglijării copilului. La nivelul biologic s-au pus în evidenţă tulburări de dezvoltare de natură ereditară şi conformaţii fizice atipice. Factorii tranziţionali de risc sunt purtători ai unor evenimente stresante care acţionează pe durată mai scurtă. În această categorie intră dificultăţile în viaţa maritală, cele privind creşterea copiilor, situaţiile nereglementate juridic, pierderea unei persoane dragi, şomajul, schimbările din viaţa familei (ca, de exemplu, intrarea copilului într-o criză de pubertate). Printre factorii compensatori de durată sunt notaţi indicatorii unei relaţii stabile mamă-copil, care vor permite stabilirea armoniei în îngrijirea şi educarea copilului şi vor oferi o bază pentru asigurarea receptivităţii la nevoile copilului. Tot în această categorie intră încrederea părintelui în propriile capacităţi parentale, climatul familial stabil, bunele relaţii maritale. Dintre factorii biologici pot fi remarcaţi cei legaţi de sănătatea membrilor familiei, dintre factorii economici se remarcă stabilitatea socio-economică, iar dintre factorii culturali, accentuarea metodelor neviolente de educare şi socializare. Factorii compensatori cu valoare tranziţională pot şi ei aduce progrese în atitudinea de nemaltratare a copilului. Exemplificăm cu factori situaţionali, cum ar fi ieşirea copilului dintr-o criză de pubertate sau perioadele fericite şi de armonie din viaţa unui cuplu marital. Putem constata din modelul de mai sus că acţiunea factorilor stabili şi tranziţionali de risc amintiţi nu poate fi determinantă prin ea însăşi, pentru declaşarea unui comportament abuziv la adresa copilului. Maltratarea este explicată în acest model prin inter-relaţia factorilor compensatori şi a celor de risc. Rezultă că abuzul împotriva copilului este un fenomen multicauzal, în care factori care privesc dezvoltarea şi personalitatea copilului interacţionează cu factorii personalităţii părinţilor, interacţiunea lor trebuind analizată din perspectiva nivelelor individuale, familiale, interpersonale, organizaţionale şi macrosociale. Perspectiva ecologică asupra riscului privind copilul ne trimite la principalele relaţii de interacţiune dintre copil, părinţii săi (sau înlocuitorii acestora) şi subsistemele mediului lor de trai. Pornind de la modelul sistemelor ecologice, Sameroff et al. (1990) au elaborat concepţia reglării interacţionale ("tranzactional regulation"), care vede evoluţia atitudinilor parentale specifice abuzului asupra copilului ca o serie de interacţiuni (în sensul unor schimburi reciproce, tranzacţii). În aceste interacţiuni, atât cel

72

care comite abuzul cât şi victima sunt văzuţi ca actori care participă la stabilirea felului demersurilor, influenţând, prin reacţiile lor, efectul acestora. Concluzii Cum am văzut, există o mare varietate de teorii care caută răspuns la întrebarea : "cum e posibil ca un adult, mai mult, un părinte să facă în mod intenţionat rău unui copil?". Răspunsurile oferite de teoriile prezentate sunt la diferite nivele de generalitate, explicaţiile oferite punând în prim plan variate fenomene, de la cele genetice, biochimice, individuale, la cele familiale, comunitare, culturale şi politice. Cu cât un model este mai punctual, restrângându-se mai concret la anumiţi factori şi la relaţiile dintre aceştia, cu atât sunt mai multe şanse ca el să poată fi utilizat în mod eficient în cazurile concrete. Dar, datorită complexităţii fenomenului abuzului împotriva copiilor, probabil că numărul acestor cazuri va fi limitat, deoarece relaţiile cauzale ale modelului restrâns vor putea fi identificate într-un număr restrâns de cazuri practice. Modelul teoretic îngust va oferi posibilităţi restrânse de intervenţie. Este cazul modelelor care iau ca puncte de reper individul şi caracteristicile acestuia. Modelele teoretice de mare generalitate abordează complexul factorilor implicaţi în fenomenul relelor tratamente, inclusiv pe cele de la nivel societal (social-economic, cultural şi politic). Ele pot cuprinde o cazuistică largă şi intervenţiile bazate pe astfel de modele vizează nivelul macrosocial, fiind menite, în principiu, să reducă substanţial extinderea fenomenului abuzului împotriva copilului. Astfel de modele teoretice propun îmbunătăţiri care vizează politicile sociale familiale, de sănătate şi de educaţie, intervenţii care au loc de asemenea la nivel macrosocial şi pot influenţa condiţiile de viaţă şi de stres social a unor largi categorii de familii şi copii. Cele două tipuri de modele nu se exclud ci, dimpotrivă, se completează reciproc, contribuind la înţelegerea fenomenului maltratării copilului şi deschizând evantaiul tipurilor posibile de intervenţie. Întrebări:
1. Care sunt concepţiile teoretice prezentate în acest capitol care au condus la următoarele avantaje din punctul de vedere al practicii protecţiei copilului? • Dezvoltarea unor programe de evaluare a riscurilor de abuz în familie şi a unor programe de educaţie-preventivă. • Relevarea importanţei conştientizării evenimentelor traumatice din copilărie şi a ruperii ciclului abuzului. • Renunţarea la căutarea vinovatului şi a cauzalităţii lineare în familie, deplasarea accentului pe înţelegerea modalităţilor de reglare şi comunicare din familie. • Dezvoltarea unor programe preventive care stimulează receptivitatea mamei la nevoile copiilor ei. • Analiza dintr-o nouă perspectivă a statisticilor privind abuzul. Ridicarea vălului de deasupra fenomenului violenţei din societate.

• Înţelegerea naturii agresivităţii umane ca un comportament de loc excepţional, greu controlabil. • Abordarea sărăciei şi a marginalizării unor familii ca fiind factori social semnificativi în ierarhia determinanţilor abuzului împotriva copiilor şi recunoaşterea

73

necesităţii intervenţiei în sensul reducerii influenţei acestor factori asupra climatului familial. • Mobilizarea factorilor compensatori, care reduc factorii de risc ai abuzului împotriva copiilor şi întăresc familia.

2. Cărora dintre teoriile expuse în acest capitol li se potrivesc următoarele forme de tratament (terapie)? • Terapie familială • Psihoterapie individuală • Self-help grup • Terapie de grup pentru cei care au comis abuzuri • Activităţi preventive organizate pentru grupuri de adolescenţi • Program complex de ajutor familial (sprijin material şi programe de învăţare a rezolvării diferitelor probleme cotidiene) • Program de intervenţie precoce pentru îmbunătăţirea stilului parental • Programe de dezvoltare comunitară 3. Care ar fi atitudinea deontologică a serviciului specializat pentru protecţia copilului în cazul copiilor din secta menţionată din comuna Măguri Răcătău? Consideraţi că părinţii copilului decedat ar trebui judecaţi? Bibliografie Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration. American Psychologist, no 4. p. 320-335. Belsky, J., Cassidy, J. (1992). Attachment: theory and evidence. În: M. Rutter & D. Hay (Eds.), Development through life. London: Blackwell. Belsky, J., Vondra, J. (1989). Lessons from child abuse. The determinants of parenting. . În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge UP, p. 153-202 Bereczkei, T. (1997). A viselkedes fejlodesenek evolucios-adaptfv mechanizmusa. În: L. Bernat, K. Solymosi (eds). Fejlddeslelektan olvasokonyv Budapest, Tertia kiado. Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva: WHO. Bronfenbrenner, U. (1979). The ecology of human development. Cambridge, MA: Harvard University Press. Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies for the evaluation of infants and toddlers: an organizational perspective, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors), Handbook of early childhood intervention, Cambridge University Press. Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child wefare. Policies and practice. NY, London: Longman. Doyle, C. (1990). Working with abused children. Practical Social Work Series, BASW. Egeland, B., Jacobovitz, D. (1984). Intergenerational continuity of parental abuse: causes and consquences. Presented at the Conference on Biosocial Perspectives in Abuse and Neglect. York. Maine. Eibl-Eibelsfeldt, I . (1989). Human Ethology. New York: Aldine de Gruyter. Germain, G. (1973). An ecological perspective in casework practice. Social casework, 54, p. 323-331. Gill, D. (1979). Unraveling child abuse. În: D. Gill (Ed.), Child abuse and violence, New York: AMS Press Inc. Gelles, R.J. (1973). Child abuse and psychopathology: a sociological critique and reformulation. American Journal of Ortopsychiatry, 43, 611621. Germain, G. (1979). Ecology and social work.. În C. Germain (Ed.), Social work practice: people and environments. New York: Columbia University Press. Hanson, R., Mc.Culloch, W, Hartley, S. (1978). Key characteristics of child abuse. În: A. White Franklin (Ed.), Child Abuse, Churchill Livingstone.

74

Harlow, H.F., Harlow, M.K. (1962, 1972). Social deprivation in monkeys. În: Readings from Scientific American. The nature and nurture of behavior. San Francisco: W.H. Freeman and Co. Kaufman, J., Zigler, E. (1989). The intergenerational transmission of child abuse. În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge U Press, p. 129-152. Kempe, R.S., Kempe C.H. (1978). Child abuse. London: Fontana/Open books. MacLeod, M. Saraga E. (1988). Chalenging the ortodoxy: towards a feminist theory and practice. În: Feminist Review - Special Issue Family secrets - Child Sexual Abuse, no. 28, Spring. Mrazek, P.B., Bentovim, A. (1981). Incest and the dysfunctional family system. În: P. Mrazek & H. Kempe, Sexually abused children and their families, Pergamon Press. Parton, C. (1990). Women, gender, oppression and child abuse. În: The Violence against children study group, Taking child abuse seriously, London: Unwyn Hyman Pringle, M. Kelmer (1980). Towards the prevention of child abuse. În: Frude, N. (Ed.), Psychological approaches to child abuse, p. 220-234. London: Batsford Academic and Educational Ltd. Russell, D.E.H. (1984). Sexual exploitation. London: Sage. Rutter, M., Madge, N. (Eds.) (1976). Cycles of disadvantage. Heinemann Educational Spitz, R. A. (1946). Anaclitic depression, Psychoanalitical Study of Child, 2, p. 313-42. Steele, B.F., Pollock, C.B. (1974), A psychiatric study of parents who abuse infants and small children. În: R.E. Helfer & C.H. Kempe (Eds.) The battered child (pp. 89-133) Chicago: University of Chicago Press. Wilson, E. (1975). Sociobiology: The new Synthesis. Cambridge, The Bellknap Press of Harward Univesity. Zigler, E., Hall, N.W. (1989). Child abuse in America. În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge University Press, p. 38-75.

Modulul 7. EVALUAREA SITUAŢIILOR DE RELE TRATAMENTE 7.1. Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor 7.2. Evaluarea iniţială şi cea detaliată 7.3. Modalităţi de evaluare a familiei 7.4. Utilizarea unor materiale auxiliare Recomandări O bună activitate practică în favoarea copiilor porneşte de la diagnosticarea factorilor relevanţi implicaţi într-un caz dat. Valoarea ajutorului oferit unui copil depinde de calitatea investigaţiei efectuate şi de adecvarea diagnosticului la nevoile copilului. Pentru a putea planifica o muncă corectivă de lungă durată în interesul unui copil, va trebui să facem o investigaţie aprofundată a ansamblului de factori, nu numai a celor care se referă strict la circumstanţele unui posibil abuz, dar şi la cei care pot fi implicaţi în planificarea unor măsuri în vederea protejării copilului. 7.1. Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor După Killen (1997), succesul intervenţiei este dependent de relaţia noastră cu agenţii mediului familial al copilului şi de ipotezele pe care le formulează asistentul social în privinţa dinamicii ascunse, aflate în spatele relelor tratamente. Asistentul social are, prin mandatul său profesional, menirea de a evalua dacă standardele îngrijirii unui copil corespund sau nu criteriilor "îngrijirii suficient de bune" (Waterhouse, Carnie, 1992) sau, cu alte cuvinte,

75

dacă un anumit copil se află sau nu în primejdie. Standardele îngrijirii satisfăcătoare a copilului se referă la gradul de siguranţă prezentat de mediul în care trăieşte copilul. Considerând calitatea îngrijirii copilului pe o axă, la polul opus siguranţei se situează riscul relelor tratamente ale copilului, care se pot concretiza în periclitarea dezvoltării sale fizice, psihice sau chiar a vieţii sale. Ball şi Cooper (1993) consideră că noţiunea de risc este potrivită nu numai descrierii specificului cazurilor de abuz asupra copilului, dar şi pentru caracterizarea muncii asistenţilor sociali care, pe baza evaluării situaţiei copilului, îşi asumă riscuri, care, la rândul lor, sunt incluse în mecanismul de luare a deciziilor. Într-adevăr, în fiecare caz în care s-a pus problema relelor tratamente aplicate copilului, cel care are mandatul deciziei în privinţa unor măsuri de intervenţie nu va putea să ocolească dilemele care, după părerea autorului acestor rânduri, sunt specifice profesiei: • Este situaţia copilului atât de dramatică încât necesită scoaterea din propriul mediu? • Cât este de mare probabilitatea repetării unor rele tratamente sau este vorba de un caz unic, întâmplător? • Este situaţia într-adevăr atât de gravă cum o vede asistentul social sau cazul este considerat sever datorită diferenţelor de perspectivă dintre părinţi şi asistentul social? În ce măsură poate să accepte asistentul social diferenţele de valori dintre constatările sale şi ale celor care îngrijesc copilul şi până la ce nivel aceste diferenţe de valori pot fi acceptabile din punctul de vedere al siguranţei copilului? • Posibilităţile oferite copilului în cazul intervenţiei sunt într-adevăr superioare situaţiei prezente? Toate aceste dileme îl plasează pe profesionistul din protecţia copilului în zona riscului de a greşi în deciziile sale (Herczog, 1997). Adeseori este extrem de dificil de răspuns la întrebările formulate mai sus, care toate privesc dificultăţile profesionistului de a alege în favoarea unei decizii de intervenţie sau de neintervenţie privind copilul. Scopul investigării situaţiei copilului va fi, aşadar, evaluarea sistemului de factori de care depinde riscul maltratării copiilor. Aşa cum arată Ball şi Cooper (1993), conceptul de risc implică noţiunile de nesiguranţă şi de probabilitate, dar nu poate exclude nici noţiunea de pericol efectiv - care, în cazurile de maltratre, poate duce la vătămarea şi la suferinţa sau chiar la decesul unui copil. De aceea, investigaţia acestor cazuri nu poate fi decât una extrem de prevăzătoare şi de laborioasă. Evaluarea detaliată a situaţiei de către un profesionist (asistent social) responsbil pentru situaţia copilului are ca rezultat completarea unui material informativ care va însoţi copilul de-a lungul evoluţiei sale în cadrul sistemului de protecţie a copilului. Informaţiile vor fi adunate cu ocazia unor întâlniri repetate cu copilul însuşi şi cu membrii familiei sale (lonescu, Popa, Forestier, 1997, p. 6). Rezultatele investigaţiilor vor servi autorităţii (Comisia pentru Protecţia Copilului) în luarea unei decizii bine documentate, în vederea stabilirii celei mai adecvate forme de ocrotire pentru copil. Însoţind copilul, informaţiile culese vor servi totodată profesioniştilor care intervin ulterior în viaţa acestuia. După Ionescu, Popa, Forestier (1997, p. 6), principiile generale ale evaluării situaţiei copilului sunt: • Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului sunt confidenţiale şi trebuie tratate ca atare. • Evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o perioadă dată de timp, în consecinţă ea nu are un caracter definitiv. Situaţia copilului aflat la un moment dat în dificultate trebuie evaluată în mod periodic.

76

Evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului. Nevoile sale fizice, cele privind sănătatea sa, respectiv nevoile sociale de afecţiune, de respect, de educaţie etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare al copilului şi a perspectivelor sale de progres. • Evaluarea este un proces complex, în care pot fi implicaţi diverşi specialişti, în funcţie de specificul situaţiei în care se găseşte copilul şi de nevoile sale. • Evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor termeni precis definiţi, pentru ca ea să servească persoanelor de suport care însoţesc copilul în traseul său evolutiv. • În procesul investigării se acordă o atenţie specială analizei familiei copilului, nevoilor acesteia în vederea transformării ei într-un mediu favorabil dezvoltării copilului. 7.2. EVALUAREA INIŢIALĂ ŞI CEA DETALIATĂ Cerinţele Direcţiei pentru Protecţia Copilului (DPC) privind dosarul copilului aflat în dificultate orientează investigaţia spre următoarele elemente: 1. Înregistrarea sesizării sau a cererii de protecţie privind copilul. Această parte cuprinde informaţii privind persoana care a făcut sesizarea, motivarea solicitării şi datele obţinute privind copilul. 2. Evaluarea detaliată a situaţiei copilului. Aceasta este rezultatul investigaţiilor efectuate de profesioniştii Direcţiilor Judeţene pentru Protecţia Copilului (DJPC) şi cuprinde următoarele tipuri de date: • situaţia juridică a copilului; • date privind mediul de viaţă al copilului, situaţia sa familială; • date privind starea de sănătate a copilului; • date privind evoluţia şcolară a copilului; • elemente pentru înţelegerea personalităţii copilului. 3. Sinteza informaţiilor cuprinse în capitolele precedente şi recomandări. 4. Decizia privind măsura de protecţie adoptată. 5. Extrasul informaţiilor care vor fi reţinute pentru introducerea în baza de date computerizate. Pentru a fi în mai mare măsură în spijinul profesionistului care investighează cazurile copiilor aflaţi în dificultate, dăm în continuare câteva repere diagnostice (după manualul recomandat pentru astfel de investigaţii de către Department of Health din Marea Britanie, 1988): • Cu ocazia reţinerii sesizării (venite din partea copilului însuşi sau a unei alte persoane) se vor nota exact toate datele oferite, mai ales cele care indică suspiciunea unui abuz fizic, emoţional sau sexual împotriva copilului, expunerea sa la violenţă domestică sau neglijarea sa. Persoanei care depune sesizarea i se vor cere exemple privind informaţiile prezentate ("Puteţi să ne daţi un exemplu privind ceea ce aţi văzut?"). De asemenea, de la această persoană care a făcut sesizarea ne vom interesa în legătură cu soluţiile pe care le întrevede pentru rezolvarea situaţiei şi despre eventualele încercări anterioare de soluţionare (după Department of Health, 1988). • În ideea unei evaluări complexe, întrebările vor fi adresate în etape: investigaţia iniţială va fi urmată de cea detaliată ("comprehensive assessment"). a. Investigaţia iniţială va cuprinde: - descrierea tipului de maltratre care constituie motivul îngrijorării pentru serviciul de protecţie a copilului; - aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în funcţie de vârsta şi gradul său de maturitate);

77

- informaţiile despre persoana care presupunem că a comis abuzul împotriva copilului - informaţii despre istoria de viaţă a părinţilor şi atitudinea lor actuală privind copilul. Încă din această fază asistentul social se poate confrunta cu puternice reacţii emoţionale ca urmare a constatării unui abuz. De aceea se recomandă ca - deja în această fază de început - asistentul social să-şi pună în aplicare bunele deprinderi de intervievare: să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent şi să nu tragă concluzii pripite. Jones et al. (1987) adaugă că în acest stadiu de început nu este nevoie de a confrunta părinţii, ci de a menţine o atitudine neutră, de nejudecare a situaţiei, caracterizată mai mult de încercarea de a fi empatici şi de a înţelege circumstanţele care au condus la supoziţia relelor tratamente. b. Investigaţia detaliată va cuprinde: - atitudinea părinţilor - respectiv a persoanelor care înlocuiesc părinţii faţă de copil, concretizată în: obiceiurile zilnice actuale; atitudinea pre- şi postnatală; aprecierea dezvoltării timpurii a copilului; perceperea nivelului dezvoltării emoţionale şi intelectuale a copilului şi a problemelor sale, relaţionarea faţă de copil şi modalităţile folosite de părinte /persoană de îngrijire pentru a regla comportamentul copilului; - compoziţia familiei şi situaţia sa juridică; - profilul individual al părinţilor/persoanelor de îngrijire, concretizat în: istoria relaţiilor cu proprii lor părinţi; evoluţia lor şcolară; date anamnestice privind sănătatea lor fizică şi psihică; eventuala comitere de către părinţi de acte violente sau delictuale şi existenţa de menţiuni privind investigaţii sau condamnări penale; cariera lor profesională; problemele lor actuale de viaţă; - relaţiile de cuplu între părinţi/persoane de îngrijire - interacţiunile specifice familiei (relaţiile care se stabilesc între părinţi, cele dintre părinţi şi copii, alianţele dintre membrii familiei; - reţeaua socială a familiei în care creşte copilul; - elementele situţiei materiale a familiei; - condiţiile de locuit Informaţiile privind domeniile enumerate succint mai sus vor fi obţinute atât prin formularea unor întrebări adresate direct către persoanele implicate în relaţii abuzive cu sau de susţinere a copilului, cât şi prin observarea directă a stilului lor parental. Observarea se referă la urmărirea receptivităţii părintelui la nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprimarea atenţiei faţă de el, dovedirea unei atitudini afectuoase, calde sau dimpotrivă a uneia reci, distante şi eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi exprimarea facială în cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi corporale manifestate de părinte/persoană de îngrijire, respectiv de răspunsurile copilului la toate aceste manifestări neverbale înşirate. Fiecare din elementele evaluate vor fi analizate din perspectiva influenţelor asupra situaţiei copilului aflat în centrul atenţiei asistentului social. De exemplu, în evaluarea situaţiei juridice a copilului (recomandată de manualul propus lucrătorilor din DJPC de către Ionescu, Popa, Forestier, 1997), vom porni de la starea de fapt a familiei copilului, de la datele privind părinţii şi situaţia lor maritală, dar toate acestea vor fi urmărite din perspectiva celor implicaţi în relaţiile vizate. Divorţul părinţilor, statutul legal de necăsătorit sau situaţia părinţilor de a fi reprezentanţi legali ai copilului au valoare diagnostică în privinţa relelor tratamente numai dacă sunt priviţi ca factori aflaţi într-o relaţie concretă faţă de copil, care se manifestă prin susţinerea, neglijarea sau chiar abuzarea acestuia din urmă. Orice formă ar lua investigarea adultului implicat în suspiciunea de rele tratamente împotriva unui copil, ea trebuie să se încheie prin rezumarea

78

informaţiilor dobândite şi propunerea unor soluţii şi recomandări în favoarea copilului. Sinteza informaţiilor se va referi la categoriile de diagnostic utilizate în protecţia copilului: abuz şi vătămare fizică, sexuală sau emoţională, neglijare fizică, educaţională, morală sau emoţională, exploatarea copilului, expunerea copilului la violenţă fizică sau psihică. Pentru a putea depăşi limitele dilemelor inerente unor astfel de cazuri, asistentul social specializat în protecţia copilului nu poate ocoli investigarea copilului şi culegerea de informaţii din perspectiva acestuia, în privinţa tratamentul la care este el supus.
Tehnici pentru intervievarea copiilor în cazul în care există suspiciunea de abuz sexual10 Informaţii privind implicarea copilului în relaţii sexuale cu un adult pot fi obţinute ca urmare a unui singur sau a mai multor interviuri. Copilul va da informaţii despre experienţele sale intime numai dacă între el şi profesionistul care conduce interviul se stabileşte o relaţie de încedere. Iniţial, profesionistul trebuie să petreacă timp ca să se cunoască reciproc cu copilul. O relaţie bună, apropiată îi va permite să
10

înţeleagă nivelul de dezvoltare al copilului, modalităţile sale de comunicare, stările lui emoţionale, nivelul său de competenţă socială. În cazul copiilor mai mici, explorarea se poate realiza printr-un joc, introdus şi acompaniat de anumite întrebări. Întrebările introductive se vor referi la viaţa şi persoana copilului, la prietenii săi, la familia sa. Întrebările folosite la începutul interviului sunt generale şi neutre. Este foarte important ca, la un moment dat, pe parcursul interviului (de preferat în prima parte, dar uneori pe parcursul sau în urma intervievării), profesionistul să explice copilului de ce este necesară intervievarea sa şi modul în care va fi utilizată informaţia obtinută. Aceste informaţii i se vor da copilului potrivit cu nivelul său de înţelegere. Tehnicile folosite pe parcursul interviului vor fi variate şi vor fi completate cu metode neverbale, ca jocul cu păpuşi şi desene anatomice, continuarea unor poveşti, jocul cu plastilina etc. Tipurile de întrebări folosite în explorare: • întrebări generale • întrebări centrate • întrebări cu alegere multiplă • întebări da-nu (închise) • întrebări direcţionate ("leading") Întrebările generale se folosesc adesea ca întrebări introductive, având rolul de a orienta discuţia asupra problemelor copilului. De exemplu, putem începe prin a întreba "poţi să-mi spui de ce stăm de vorbă astăzi?", sau "ţi-a spus cineva de ce ai venit azi la mine să discutăm?". Cei care au rezistenţe mai mari, în general cei aflaţi la vârsta pubertăţii, au tendinţa să spună că nu cunosc motivul interviului, chiar dacă ei au fost în prealabil pregătiţi de adultul care însoţeşte copilul. Copiii mai mici s-ar putea să recunoască motivul şi să răspundă cu exprimări vagi ("să spun de lucrurile rele", sau "să spun ce a făcut tata cu mine"). Mai mult ca sigur că ei vor avea nevoie de întrebări mai bine direcţionate pentru ca răspunsurile care privesc experienţa lor de abuz să fie mai clare. Întrebările centrate sunt considerate a fi cele mai potrivite în cazurile în care se presupune existenţa unui abuz comis asupra copilului. Ele au rolul de a atrage atenţia asupra informaţiilor relevante prin: 1. întrebări orientate asupra oamenilor (în special asupra presupusului abuzator) 2. întrebări orientate asupra circumstanţelor abuzului 3. întrebări orientate asupra părţilor corpului. Ca exemple de întrebări din prima categorie exemplificăm: "unde locuieşte prietenul mamei tale?", "ce fel de lucruri face el în familie?", "sunt lucruri pe care le

adaptat după K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and Human Services. Administration for children and families, Administartion on children, Youth and Families, National Center on Child Abuse and Neglect, Manual produs de The Circle, Inc., McLean (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New York, 1997)

79

face în special cu tine?", "sunt lucruri pe care le face şi ţie nu-ţi plac?", "Face el vreodată ceva ce ţie nu-ţi place?" Circumstanţele abuzului pot reieşi din întrebări ca "există secrete în familia voastră?", "se joacă el în vreun fel special cu tine?", "ce face mama în timp ce vă jucaţi?", "ce se întîmplă când eşti numai cu tata acasă?", "ce se întîmplă când intră tata în baie, când tu te speli?". În privinţa părţilor corpului, practicianul poate întreba copilul cum denumeşte el diferitele părţi ale propriului corp, iar apoi se pot formula întrebările centrate: "ai văzut tu vreodată cum arată ...(denumirea dată de copil penisului)?", "ce ai văzut?", "ce făcea cu el?", "s-a întîmplat vreodată ceva cu păsărica ta (sau altă denumire data de copil propriilor organe genitale)?", "te-a durut vreodată?", "te-a atins vreodată acolo cineva?", "altcineva te-a mai atins?". Dacă minorul denumeşte pe cineva, atunci se încearcă localizarea întâmplării (când, unde...). Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină informaţii atunci când ele nu sunt obţinute prin întrebările centrate. Ele trebuie astfel construite, încât să includă răspunsul corect. Dacă afirmaţia copilului era că un alt copil a văzut ce se întâmplă, dar nu spune cine, atunci putem să-l întrebăm: "face parte dintre prietenii tăi sau e altcineva?". Se recomandă folosirea acestui tip de întrebari pentru a se afla despre circumstanţele abuzului şi nu despre abuzul însuşi (de exemplu: "Ţii minte dacă erai în pijama sau în hainele obişnuite?"). Se vor ocoli întrebările cu alegere multiplă prin care se cere copilului să aleagă dintr-un număr limitat de răspunsuri posibile, care pot să nu acopere realitatea: "cel care ţi-a făcut rău a fost tata, bunicul sau fratele mai mare?". Astfel de întrebări pot induce atât copilul, cât şi investigatorul în eroare. Întrebările da-nu se folosesc în acest tip de interviu destul de rar, numai atunci cînd intrebările cu un caracter mai deschis nu conduc la răspunsuri lămuritoare, dar practicianul continuă să creadă că minorul a fost abuzat. Îndoielile legate de întrebările da-nu se datoresc tendinţei caracteristice acestor tipuri de întrebări de a incita la răspunsuri social dezirabile. Spre deosebire de întrebările da-nu, cele centrate identifică atât abuzatorul, cât şi comportamentul incriminat (sexual) al acestuia (de exemplu, "tatăl tău vitreg te-a făcut să sângerezi la...?). Întrebările direcţionate sunt cele ale căror răspunsuri sunt cuprinse în întrebare. Ele nu sunt recomandate pentru investigarea abuzului la copii, dar se pun adesea pe parcursul rechizitoriului judiciar, pentru a determina martorii să dea răspunsuri precise în instanţă. (De ex.: "tatăl tău te-a obligat să îi iei penisul în gură, nu-i aşa?").

Considerăm seria următoare de întrebări ca fiind ilustrativă pentru a înţelege strategia recomandată aici în utilizarea diferitelor tipuri de întrebări : Cel care conduce interviul întreabă copilul unde era mama sa atunci cînd a avut loc abuzul (întrebare centrată), dar copilul nu răspunde. Se pune întrebarea dacă mama era prezentă sau nu (întrebare închisă). Copilul răspunde că mama era prezentă; se pune întrebarea "Ce făcea atunci mama?" (întebare centrată). Copilul răspunde că îl ajuta mama pe tata; copilul e întrebat cum îl ajuta mama pe tata (întrebare centrată). Copilul spune că îi este greu să spună; practicianul întreabă dacă mama a pus cu acea ocazie şi ea mâna pe copil, sau nu (întrebare da-nu); copilul dă din cap afirmativ. Copilul e întrebat "Unde a pus mama mâna ?" (întrebare centrată). Seria interogaţiilor va continua cu alternarea diferitelor tipuri de întrebări. Pe parcursul investigaţiei nu avem voie să uităm că o astfel de serie de întrebări este resimţită de către copil ca fiind traumatică, dat fiind că trebuie să vorbească despre evenimente dureroase sau ruşinoase din viaţa lui, în care pot fi implicate persoane faţă de care copilul are sentimente ambivalente, de furie, dar - într-ungrad mai mare sau mai mic - şi de ataşament. De aceea copilul trebuie asigurat permanent că i se va acorda sprijin, că va fi asistat în continuare, că el merită să fie iubit şi că abuzul sexual nu a fost din vina lui.

80

7.3. MODALITĂŢI DE EVALUARE A FAMILIEI Factorii familiali care influenţează situaţia copiilor sunt greu de surprins în primul rând datorită întrepătrunderii lor. De aceea studiul lor poate fi uşurat prin folosirea unor tehnici specifice terapiei familiale. Punctele de reper recomandate în general pentru evaluarea relaţiilor copilului cu părinţii săi:
• Relaţiile dintre părinţi • Relaţiile de muncă ale părinţilor • Personalitatea părinţilor şi relaţiile lor cu proprii părinţi • Prietenii • Modul de asigurare a nevoilor de bază: locuinţă, alimentaţie, vestimentaţie • Îngrijirea sănătăţii • Sentimentul de siguranţă al copiilor (conştiinţa de a fi protejaţi) • Accesul la şcoală/educaţie • Consumul de substanţe alcoolice/droguri • Probleme comportamentale ale copilului • Simptome posttraumatice • Caracteristici culturale/rasiale/etnice • Caracterul de violenţă domestică • Caracteristici de îngrijire copilului • Sănătate psihică, echilibrul emoional • Conflicte cu legea, cu poliţia • Altele

Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe interviul sistematic cu membrii familiei şi tinde în primul rând la depistarea acelor atitudini dominante care pot conduce la vătămarea copilului, iar în al doilea rând - ceea ce este tot atât de important - la evaluarea resurselor energetice, emoţionale, de suport intern sau extern ale familiei. Vom prezenta în continuare câteva din aceste tehnici. Cadrul de evaluare a familiei (după modelul McMaster1) Modelul se bazează pe un punct de vedere sistemic şi este preocupat de modul în care familia funcţionează în prezent, raportat la evoluţia anterioară a familiei. Competenţele familiei sunt evaluate în următoarele cinci teritorii: I. Realizarea sarcinilor, rezolvarea problemelor
• Sarcina de bază: asiguarea hranei, asigurarea locuinţei, protejarea de pericole fizice, educaţia; • Sarcini de dezvoltare: asociate cu creşterea copiilor şi schimbările în compoziţia sau situaţia familiei. Membrii familiei trebuie să se adapteze la schimbările intervenite în relaţiile de dependenţă-independenţă în urma naşterii copiilor, plecarea lor la şcoală, păşirea în adolescenţă, părăsirea căminului; • Sarcini legate de o situaţie de criză, de exemplu în cazul bolii, al morţii, sau al emigrării dintr-o ţară în alta, etc. Dacă apar probleme legate de rezolvarea sarcinilor, se vor avea în vedere următoarele etape de rezolvare a acestora: a) identificarea problemei; b) discutarea problemei cu toţi cei care trebuie să fie în cunoştinţă de ea, fie ei din interiorul sau din afara familiei; c) luarea în considerare a unor planuri de acţiuni alternative; d) selectarea unei alternative şi a unei decizii posibile;
adaptare după Epstein, Bishop, Levin (1978)

81

e) acţiunea; f) monitorizarea acţiunii pentru a asigura buna ei desfăşurare; g) evaluarea succesului acţiunii şi a progresului realizat în familie ca urmare a succesului sau a eşecului. II. Comunicarea În acest model, comunicarea se referă în principal la planul verbal, fără însă a se ignora comunicarea non-verbală. Se vor lua în considerare următoarele: • Este comunicarea din familie satisfăcătoare? Sunt dificultăţi în transmiterea informaţiei? Se transmit mesajele complet? • Este comunicarea clară sau mascată? Este informaţia ambiguă, se dau mesaje contradictorii? Se contrazic mesajele verbale şi non-verbale? • Comunicarea este directă sau indirectă? Mesajul este spus direct persoanei căreia i se adresează sau este transmis prin intermediula alteia? III. Rolurile Este vorba de contribuţia diferiţilor membrii ai familiei la funcţionarea acesteia. Funcţiile de bază ale familiei sunt: asigurarea hranei şi a celorlalte resurse materiale de viaţă, oferirea de suport moral şi îngrijire, constituirea cadrului pentru relaţiile sexuale ale partenerilor maritali. Se vor evalua: • Rolurile fiecărui membru al familiei şi gradul în care prin ele sunt satisfăcute nevoile familiei ca întreg; • Modul în care sunt repartizate rolurile şi în care membrii familiei sunt traşi la răspundere pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor lor; • Cum şi de ce sunt atribuite rolurile comportamentale (cine e "cel deştept"; cine e "cea care intră totdeauna în bucluc"); • Există în familie un ţap ispăşitor? Dacă da, ce vini i se atribuie? IV. Exprimarea afectivităţii şi implicarea • Exprimarea sentimentelor între membrii familiei, măsura în care acestea sunt calitativ şi cantitativ adecvate (luând în considerare specificul cultural). Se pot utiliza cele cinci modalităţi de comunicare a sentimentelor, indicate de V. Satir: a) Cel care face compromisuri, fiind de acord cu ce spune o persoană, indiferent de situaţia dată; b) Cel care învinovăţeşte, critică şi care se postează într-un statut de superioritate; c) Cel care raţionează, calculează şi răspunde la nivelul cognitiv, negând relevanţa sentimentelor; d) Cel care distrage atenţia de la probleme, ignoră conţinutul de sentimente prin raportarea la lucruri irelevante; e) Cel care împarte dreptate cu privire la sentimentele şi cuvintele privind problema dată şi ale cărui sentimente şi comunicare neverbală sunt consistente. • Implicarea emoţională dovedită de membrii familiei pentru nevoile, interesele şi activităţile fiecăruia. Există o varietate de nivele care pot exprima implicarea emoţională şi anume: a) lipsa de implicare; b) implicarea lipsită de sentimente; c) implicarea narcistică care satisface nevoia individului de autoapreciere; d) implicarea empatică, bazată pe înţelegerea realistă a nevoilor din familie; e) supraimplicarea; f) implicarea simbiotică. V. Controlul comportamentului Viaţa familială este guvernată printr-o serie de reguli, unele explicite, altele implicite. Multe dintre regulile urmate în interacţiunile familiale nu sunt exprimate deschis. Probabil că în lipsa unor reguli adecvate nevoilor familiei, vor exista probleme în funcţionarea familiei. Trebuie să existe, de asemenea, modalităţi de a se controla respectarea regulilor - reguli privind regulile - care verifică modul în care membrii familiilor respectă standardele de comportament specifice familiei lor. Modelul McMaster prezintă patru stiluri de control comportamental: a) stilul rigid, cu standarde foarte stricte;

82

stilul flexibil, cu un grad rezonabil de elasticitate a regulilor; stilul "laisser-faire", care lasă comportamentul la libera latitudine a membrilor familiei; d) stilul haotic, în care controlul este imprevizibil, schimbând stiluri între cel rigid şi cel "laisser-faire", nimeni din familie neştiind la ce să se aştepte.
c)

b)

7.4. UTILIZAREA UNOR MATERIALE AUXILIARE În evaluarea diferitelor tipuri de abuzuri se pot folosi materiale standardizate, care ne ajută să confirmăm un diagnostic din domeniul relelor tratamente îndreptate împotriva copilului sau un tip deviant de comportament deviant din familia sa. Ele trebuie însă folosite cu mult discernământ şi, recomandabil, pe baza unui consult prealabil cu specialistul psiholog sau psihiatru din echipa de muncă. Dacă rezultatele lor ridică orice fel de probleme de interpretare, profesionistul care le-a utilizat trebuie din nou să recurgă la ajutorul specialistului. Hodges (1992) consideră că metodele de evaluare de tipul testelor, bazate de fapt pe autoevaluarea subiectului, sunt adecvate în scop orientativ, dar nu sunt suficiente pentru a face aprecieri de mare fineţe cum ar fi cele care privesc gravitatea unei traume. Informaţiile astfel obţinute trebuie integrate în cadrul diagnosticului multidimensional. SCARĂ PENTRU DEPISTAREA ABUZULUI ŞI TRAUMEI2
Acest chestionar încearcă să evalueze atmosfera generală de la tine de-acasă şi să surprindă ceea ce simţi privitor la felul în care ai fost sau eşti tratat de către părinţi, respectiv de către cei care te îngrijesc în mod curent. (Dacă nu ai fost crescut de către părinţii tăi biologici, te rugăm să răspunzi având în vedere pe cei care te-au crescut.) Dacă întrebarea se referă la ambii părinţi şi atitudinea lor o consideri diferită, atunci răspunde luând în considerare comportamentul părintelui mai sever. Răspunde încercuind numărul care corespunde următoarelor definiţii: 0 - niciodată 1 - rar 2 - uneori 3 - foarte des 4 - totdeauna Pentru exemplificare, răspunde la întrebarea: Te-au criticat părinţii în copilărie 01234 1. Părinţii se distrează pe socoteala ta? 2. Ai căutat vreodată ajutor sau ai cerut sfaturi în afara familiei din cauza problemelor de acasă? 3. Părinţii tăi îşi spun cuvinte grele unul altuia? 4. Trebuie să urmezi un regim de viaţă strict la tine în familie? 5. Când eşti pedepsit, înţelegi care este motivul? 6. Când nu îndeplineşti regulile casei, eşti pedepsit? Cât de frecvent? (notează de câte ori se întâmplă să fii pedepsit într-o săptămână/lună) 7. Te simţi nedorit sau neiubit îndeajuns? 8. Părinţii tăi te insultă şi îţi dau porecle? 9. S-a întâmplat ca cineva să te atingă pe părţile tale intime fără voia ta? 10. Părinţii tăi au multe conflicte între ei? 11. Părinţii tăi participă la activităţile tale şcolare? 12. Ai fost sau eşti pedepsit în modalităţi neobişnuite (eşti legat, sau închis undeva?) 13. Ai avut experienţe sexuale în copilărie despre care ţi-e greu să vorbeşti? 14. Te-ai gândit vreodată că ai vrea să-ţi părăseşti familia şi să trăieşti cu o alta?
2

Chestionarul a fost preluat în scopuri didactice după B. Sanders, E. Becker-Lausen, (1995). The measurement of psychological maltreatment: early data on the child abuse and trauma scale. În: Child abuse and neglect, Vol. 19, no.3, pp. 315-323

83

15. Ai fost bătut vreodată astfel încât să ai nevoie de îngrijire? 16. Te-ai gândit vreodată serios că ai vrea să fugi de acasă? 17. Ai fost sau eşti pedepsit adesea prin bătaie? 18. Când erai pedepsit ca şi copil mai mic, simţeai pedeapsa ca fiind meritată? 19. Ca şi copil mai mic ai simţit că nu eşti agreat de vreunul din părinţii tăi? 20. Cât de des se supărau cu adevărat părinţii tăi pe tine? 21. Ca şi copil mai mic ai simţit că la voi în familie violenţa poate izbucni oricând? 22. Poţi să aduci alţi copii sau tineri la voi acasă? 23. Acasă te simţi în siguranţă? 24. Când eşti pedepsit, simţi că pedeapsa este în acord cu gravitatea faptei? 25. Părinţii te critică mult? 26. Ţi s-a întâmplat sau ţi se întâmplă ca drept pedeapsă să nu primeşti de mâncare? 27. Erai lăsat mult singur când erai mai mic? 28. Strigă părinţii la tine? 29. Ai fost vreodată supus unor acţiuni care ţi se păreau indecente când vreunul din părinţii tăi era sub influenţa alcoolului? 30. Simţi nevoia să ai pe cineva căruia să-i împărtăşeşti necazurile tale? 31. Cât de des ai fost lăsat singur acasă? 32. Te-au învinovăţit părinţii tăi pentru lucruri pe care nu le-ai făcut? 33. Cât de des se întâmplă ca vreunul sau ambii părinţi ai tăi să bea? 34. Te-au bătut vreodată părinţii când nu te aşteptai? 35. Copilăria ta o consideri dificilă? Autorii recomandă utilizarea următoarelor categorii pentru interpretarea rezultatelor: Subscara de pedeapsă fizică (întrebările: 12, 15, 17, 21, 34) Subscara de abuz sexual (întrebările: 9, 13, 29, 30) Neglijare, atmosferă stresantă (întrebările: 2, 7, 10, 11, 14, 16, 19, 27, 30, 31, 33, 35) Întrebările acoperă şi alţi factori, care vor fi analizaţi conform necesităţilor investigaţiei (de ex. violenţa în familie).

Bibliografie
Cooper, D.M., Ball, D. (1993) Abuzul asupra copilului. Bucureşti: Ed. Alternative. Department of Health (1988). Protecting children. A guide for social workers undertaking a comprehensive assessment. London: HMSO. Epstein, N.B., Bishop, D.S. and Levin, S. (1978) "The McMaster model of family functioning" - Journal of Marriage and Family Counselling, No 4 p. 19-31. Friedrich, W. N. (1990). Psychotherapy of sexually abused children, W.W. Norton Company, New York, London. Gomori, M. (1994). The Satir model: Family therapy and beyond, 6th Family Therapy Conference, Budapest, 20-24 August. Hepworth, D. H., Larsen, J. A. (1986). Direct social work practice, The Dorsey Press, Chicago. lonescu, M., Popa, I., Forestier. D. (1997). Protocol de evaluare şi de ocrotire a copilului aflat în dificultate. Programul pentru Protecţia Copilului. DPC EU/Phare. Killen, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit. Satir, V.(1988). New Peoplemaking. Science and Behavior Books, Inc.PaloAlto Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. British Journal of Social Work, 22, 47-60.

Modulul 8. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI 8.1. Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor

84

tratamente 8.2. Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz 8.3. Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului

Recomandări Schimbările pe care le dorim în interesul unui copil le putem include schematic într-un câmp de forţe care cuprinde pe de o parte factorii de risc din contextul familial şi social, cele care facilitează declanşarea abuzului şi pe de altă parte - factorii compensatori, care tind la reducerea nivelului de abuz comis în familie. 8.1. INTERVENŢIA RELELOR TRATAMENTE ÎN FAMILIILE COPIILOR EXPUŞI

Motivarea părinţilor în vederea introducerii unor schimbări este una din cele mai importante probleme pentru un lucrător social. "Condiţia prealabilă pentru a fi capabil să te angajezi într-o schimbare şi într-un proces de rezolvare a problemelor, este de a recunoaşte că ai probleme" (Killen, 1997, p. 315). Motivarea părinţilor pentru schimbare se poate face în cadrul unui contact bun între lucrătorii sociali şi membrii familiei copilului. La baza acestui bun contact stă atitudinea empatică, de rezonanţă la dificultăţile familiei, de înţelegere a condiţiilor stresante, dar de respingere a violenţei şi abuzului îndreptat împotriva copiilor sau a altor membrii vunerabili ai familiei. Atitudinea de acceptare recomandată asistenţilor sociali prin tehnnica rogersiană a centrării pe client, transmite acestuia din urmă informaţia acceptării sale ca persoană şi înţelegerea greutăţilor sale, dar neacceptarea faptelor care au caracter abuziv împotriva celor mai vulnerabili. Demonstrarea unei atitudini de acceptare este o sarcină extrem de grea pentru un lucrător social îngrijorat şi interesat de soarta unui copil expus relelor tratamente într-o familie. Dar această atitudine trebuie sa pornească de la ideea că părinţii fac ceea ce, în momentul dat, le stă în putinţă, chiar dacă aceasta este considerat insuficient după standardele serviciilor sociale. În comunicarea de început dintre membrii familiei şi lucrătorul social, Killen (1997) consideră că acesta din urmă trebuie să pornească de la comunicarea observaţiilor şi ipotezelor sale. De exemplu, într-un caz în care mama unui copil preşcolar, recent divorţată de soţul ei, îi interzice copilului să-şi vadă tatăl, iar comportamentul ei faţă de copil devine abuziv din punct de vedere emoţional, lucrătorul social poate porni de la exprimarea observaţiilor sale privind suferinţa copilului căruia îi este interzis să petreacă un timp cu tatăl lui şi efectul acestei deprivări afective asupra comportamentului copilului; ulterior, lucrătorul social va împărtăşi mamei ipotezele sale cu privire la reacţia acesteia la recentele ei dificultăţi emoţionale survenite ca urmare a divorţului. În acest fel, evitând atitudinea de superioritate care ar fi transmis ideea că profesionistul ştie întotdeauna ce este mai bine pentru copil, lucrătorul va putea media schimbarea în atitudinea mamei în favoarea înţelegerii legăturilor dintre starea mamei, atitudinea ei faţă de propriul copil şi faţă de nevoile lui. În acest exemplu, pentru ca legătura cu mama să se dezvolte în continuare, ea va trebui încurajată să-şi exprime sentimentele, să-şi demonstreze propriul punct de vedere. Eventualele reacţii de apărare, de frustrare, de negare, de minimizare sau de refuz al ajutorului trebuie înţelese şi ele în contextul emoţional şi social mai general al problemelor familiei şi această înţelegere

85

trebuie exprimată în cuvinte uşor de înţeles pentru asistaţi. Va trebui, aşa cum arată Killen, să le arătăm domeniile în care vom fi capabili să îi ajutăm (1997, p. 339). Acceptarea responsabilităţii pentru unele rele tratamente îndreptate împotriva copiilor este începutul angajamentului părinţilor pentru modificarea propriilor atitudini, în vederea reducerii consecinţelor acelor acte. Această implicare în vederea schimbării este însă un proces gradual, îngreunat de rezistenţe inconştiente sau conştiente, care pun în mare măsură la încercare răbdarea lucrătorului social. Dacă interesul primordial al copilului o cere, lucrătorul social nu trebuie să ezite să-şi dovedească autoritatea faţă de părinţi sau faţă de celelalte persoane implicate în problema dată. Nevoia ca lucrătorul social să recurgă la un rol de control, exercitându-şi autoritatea în faţa aparţinătorilor copilului ale cărui interese le apără, provine din însuşi mandatul profesiunii sale. 8.2. MODELE DE ANALIZĂ ŞI DECIZIE ÎN SITUAŢII DE ABUZ Cum am arătat în capitolele anterioare, diferitele categorii de factori implicaţi în relele tratamente îndreptate împotriva copiilor sunt în interrelaţie. Rolul asistentului social este de a decide asupra nivelului de risc (grav, mediu sau scăzut) care ameninţă copilul. Decizia nu se va putea lua numai pe seama factorilor care evaluează primejdia, respectiv comportamentul persoanei care poate pune copilul în pericol. Analiza va trebui să surprindă interacţiunea factorilor cu sens contrar, respectiv să raporteze reciproc acţiunea factorilor cu tendinţă de a creşte riscul vătămării, la acţiunea factorilor care au tendinţa de a scădea riscul vătămării. Modelele construite în sprijinul asistenţilor sociali ajută la elaborarea unui plan mental, pe baza căruia se pot raporta reciproc factorii predispozanţi şi compensatori la riscul de abuz. Dilemele în protecţia copilului nu vor putea fi însă anulate prin utilizarea acestor modele. Deciziile vor fi în continuare dificile, datorită numeroşilor factori de risc care sunt prezenţi şi la persoane sau în contexte şi situaţii care nu conduc în realitate la abuz. De aceea, Higginson, 1989 (după Waterhouse şi Carnie, 1992) atrage atenţia că în lipsa unor criterii absolute de raportare, asistenţii sociali fiind nevoiţi a face apel la propria experienţă de muncă (şi a altora - n.a. ) şi la propriile valori. Pe baza tuturor categoriilor de factori obiectivi şi subiectivi se pot diferenţia trei situaţii: • cazurile de risc major - care se pretează la ocrotirea copilului de către autorităţi; • cazurile de risc minor, care provoacă o atitudine de îngrijorare din partea autorităţilor, concretizată în încercări de îmbunătăţire a situaţiei copilului şi de înlăturare a pericolului; • cazurile lipsite de risc. Pornind de la modelul de evaluare din fig 8.1, Walker (1988) propune continuarea muncii pe baza informaţiilor obţinute în evaluare. În cazul intervenţiei utilizându-se metoda rezolvării de probleme şi a centrării pe sarcină, se vor fixa problemele, se vor avea în vedere resursele, se vor planifica ţelurile şi modalitatea de a le obţine. Acest tip de planificare a intervenţiei se va relua în cazul fiecăruia din componentele sistemului luat în calcul: persoana celui care comite abuzuri împotriva copilului, persoana sau persoanele care nu au comis abuzuri, copilul-victimă însuşi, contextul social şi situaţia stresantă care poate declanşa abuzul (vezi fig. 8.2). Pentru munca practică în favoarea copiilor, Dalgleisch (1997) consideră important să recunoaştem diferenţa dintre procesul de analiză a gradului de risc (care are ca rezultat stabilirea unui diagnostic de risc crescut sau

86

scăzut în cazul concret de abuz) şi decizia privind tipul de intervenţie (care ia în considerare alternativele posibile în cazul dat).
Persoana care a comis abuzuri, Persoana care nu a comis abuzuri Copilul-victimă Contextul social Situaţia stresantă care poate declanşa abuzul a. Problema identificată b. Intervenţia planificată 1. 1. 2. 2. 3. 3. c. Resursele d. Modalitatea de a le obţine 1. 1. 2. 2. 3. Figura 8.2. Fisă de intervenţie (după Walker, 1988, p. 37).

Trecerea de la evaluarea factorilor implicaţi în abuz la deciziile necesare pentru intervenţia cea mai adecvată sunt ilustrate în modelul pe care Faller (vezi schema de mai jos) l-a construit pentru cazurile de incest.
Matricea deciziilor strategice terapeutice în cazul copiilor abuzaţi
13

Rezultatul optimal în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de către proprii parinţi ar fi ca, după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată trăi în siguranţă, cu un bun suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde însă de o serie de factori: I. Care privesc părintele abuzator - gravitatea abuzului comis - măsura în care părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise - numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism, comportament violent, boală psihică, deficienţă mentală) II. Care privesc părintele care nu a comis abuzul - modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului asupra copilului - calitatea relaţiei sale cu victima - dependenţa sa de persoana care a comis abuzul - numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism, comportament violent, boală psihica, deficienţă mentală) Pe baza analizei familiilor se pot desprinde următoarele tipuri de decizii: Tipul 1 În cazul obţinerii unor informaţii pozitive privind atât cel care a comis abuzul, cât şi membrul de familie care oferă suport, se vor aplica etapele terapiei de familie, în scopul reunificării ei. Se vor fixa următoarele obiective: - reducerea la minimum a riscului repetării abuzului de către făptuitor, prin îndepărtarea acestuia de lângă copil şi acordarea unei terapii individuale - terapie individuală pentru copilul abuzat - terapie individuală cu părintele care oferă suport copilului - terapia cuplului persoana făptuitoare - persoana care oferă suport - reunirea familiei şi continuarea terapiei familiale Tipul 2 În cazul obţinerii unor informaţii negative privind cel care a comis abuzul şi de informaţii pozitive privind membrul de familie care oferă suport, se vor iniţia măsuri care să conducă la îndepărtarea făptuitorului de familie, urmată de: - terapie individuală pentru copil - terapie individuală cu părintele care oferă copilului suport - terapie individuală cu părintele făptuitor Tipul 3 În cazul obţinerii unor informaţii negative privind membrul de familie care ar trebui să ofere suport (de exemplu o stare acută de depresie) şi informaţii pozitive privind făptuitorul, se recomandă plasarea temporară a copilului pentru îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua următoarele măsuri care să grăbească revenirea copilului în familia proprie: - terapie individuală pentru copil, oferindu-i-se suport pentru trauma suferită şi pentru separarea de părinţi - terapie individuală pentru ambii părinţi; reabilitarea părintelui care nu a comis abuzuri va permite revenirea copilului în familia proprie şi reevaluarea situaţiei - terapia cuplului - terapia familiei ________________________________________________________

87

adaptat dupa K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and Human Services. Administartion of children, youth and families, National Center on Child Abuse and Neglect, Manual produs de The Circle, Inc., McLean (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New York, 1997) - reunificarea graduală a familiei Tipul 4 În cazul obţinerii unor informaţii negative din partea ambilor părinţi, se recomandă plasarea pe termen lung, sau chiar permanentă a copilului în îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua următoarele măsuri: - decăderea din drepturile părinteşti - terapia individuală a copilului - terapie pentru părinţii-substitut

13

8.3. EVALUAREA PROTECŢIA COPILULUI

SUCCESULUI

INTERVENŢIILOR

ÎN

Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia copilului implică raportarea rezultatelor la criterii foarte diferite, adaptate caracteristicilor clientului şi specificului muncii. Evaluarea este un proces complex, menit să contribuie la îmbunătăţirea practicii. Pentru ca evaluarea să poată fi considerată efectivă, respectiv ca ea să poată oferi puncte de reper pentru îmbunătăţirea muncii practice, ea trebuie planificată de la începutul intervenţiei. Aceasta înseamnă că proiectul unei intervenţii va trebui să cuprindă indicatorii evaluării, indicatori măsuraţi la începutul şi la sfârşitul perioadei propuse pentru a obţine o schimbare. Indicatorii schimbării vor trebui formulaţi clar, în termeni comportamentali, care să cuprindă indicatorii de frecvenţă ai comportamentelor adecvate, respectiv a celor neadecvate dinainte de intervenţie, cei ţintiţi prin intervenţie şi cei obţinuţi în urma schimbărilor. În protecţia copilului, progresul în calitatea intervenţiilor a fost realizat tocmai ca urmare a evaluării rezultatelor, prin extinderea practicii intervenţiilor eficiente. In procesul de evaluare a rezultatelor muncii sociale, dar în special atunci când intervenţia vizează copiii, trebuie luată în considerare şi opinia persoanei pe care s-a centrat intervenţia (a clientului). Sugestiile lui Hill et al. (1996) privind indicatorii care vizează clientul, sunt:
• • • • care au fost speranţele clienţilor şi cum au fost ele realizate? cât de satisfăcuţi sunt participanţii la procesul de intervenţie? a avut clientul (minorul) vreun beneficiu? care au fost efectele problemelor iniţiale?

au existat îmbunătăţiri în privinţa problemelor care au reprezentat un conflict cu cerinţele sociale ( de exemplu îmbunătăţirea performanţelor şcolare, sau renunţarea la acte delincvente)? Evaluarea eficienţei intervenţiei în favoarea copilului va trebui să fie multi-dimensională, ca şi cea care a precedat intervenţia. Exemplificăm câteva criterii ale evaluării pentru determinarea succesului în cazul plasamentului unui copil în afara propriei familii:
• plasamentul a durat atât cât a fost prevăzut? (nu s-a prelungit peste durata planificată?) • a fost plasamentul de folos din perspectiva familiei naturale (a redus nivelul de stres; a dat timp unei mai bune pregătiri în vederea creşterii copilului; a rezolvat situaţia locuinţei etc.)? • au fost atinse obiectivele privind copilul (de exemplu, continuarea şcolii fără repetarea clasei; redobândirea respectului de sine al copilului, restabilirea fizică a copilului etc.)? • care a fost urmarea plasamentului? Se vor urmări în mod special şansele copilului în vederea reintegrării în familia proprie sau alte alternative la instituţionalizare. 3.

88

Se pot utiliza scări care să vizeze dimensiunile: sănătate, educaţie, relaţii interpersonale, dezvoltare emoţională şi comportamentală, competenţă şi deprinderi de autoservire, stima de sine şi identitatea (se recomandă folosirea unor scări standardizate, ca de exemplu "scara de comportament", standardizată de Rutter. De asemenea, se vor lua în considerare evaluările din partea participanţilor implicaţi în procesul asistării, ca de exemplu cele ale cadrelor didactice, bunicilor şi ale celorlalte rude, ale medicilor etc.
Întrebări: 1. Un copil de 6 ani a trăit până acum cu mama şi tatăl lui. Ca urmare a părăsirii domiciului de către tată, mama, cu antecedente depresive, a făcut o gravă depresie, cu încercare de sinucidere. Necesită internarea de lungă durată în clinica de psihiatrie. De ce este important pentru copil şi pentru succesul intervenţiei să planificăm durata plasamentului într-o familie sau instituţie? 2. Fratele mai mare, de 16 ani, a făcut o tentativă nereuşită de abuz sexual împotriva sorei sale de 8 ani. Ca urmare a incidentului, fratele cel mare a fost tratat psihoterapeutic în condiţiile internării sale într-o instituţie rezidenţială. În ce condiţii aţi recomanda reunificarea familiei şi cum? 3. Cu ajutorul învăţătoarei a fost descoprit că un tată îşi obligă de mai mulţi ani fetele de 12 şi de 10 ani să întreţină raporturi sexuale cu el şi cu alţi bărbaţi. Aţi recomanda decăderea părintelui din drepturile sale parentale? Justificaţi-vă atitudinea. Bibliografie Hill, M., Triseliotis, J., Borland, M., Lambert, L. (1996). Outcomes of social work interventions with young people. London: Jessica Kingsley Pub. Ltd., p. 260-262. Killen, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed Eurobit. Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva: WHO. Spitz, R. A. (1946). Anaclitic depression, Psychoanalitical Study of Child, 2, p. 313-42. Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A selected history of attempts to raise retarded intelligence, LEA Publishers. Walker, C.E. (1988). The physically and sexually abused child: evaluation and treatment. Pergamon Books Inc. Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. British Journal of Social Work, 22, 47-60.

Modulul 9. PROTECŢIA COPIILOR ABANDONAŢI -ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1990 9.1.Unele caracteristici ale sistemului de ocrotire de stat în "epoca de aur" 9.2. Dinamica şi cauzele plasării copiilor în instituţii de ocrotire 9.3. Formele alternative la instituţionalizare 9.4. Aspecte ale evaluării calităţii vieţii din casele de copii

9.1. UNELE CARACTERISTICI ALE SISTEMULUI DE OCROTIRE DE STAT ÎN "EPOCA DE AUR" Începând din decembrie 1989, când lumea a început să descopere realitatea din România, protecţia copiilor ocrotiţi de stat a dobândit o faimă proastă. însoţitorii ajutoarelor şi donaţiilor din străinătate şi mulţimea de reporteri atraşi de evenimentele politice descopereau, rând pe rând, leagăne pentru copii sub trei ani, case de copii preşcolari şi şcolari, şcoli speciale pentru copii cu deficienţe psihice, motorii, de vedere, de auz, cămine spital pentru deficienţele severe, foarte multe dintre ele aflate în condiţii mizerabile. Reporteri avizi de senzaţii tari şi publicul lor nu pridideau

89

să deplângă situaţiile cărora le erau martori, sau care le erau prezentate prin intermediul reportajelor şi a camerelor de luat vederi. Specialişti de cele mai diferite orientări şi origini au remarcat această stare de fapt şi - după ce au trecut de prima uimire - au început să caute cauzele situaţiei. Din prima jumătate a anului 1990, în România s-a făcut simţită o mare presiune internaţională pentru a schimba soarta copiilor din sistemul ocrotirii de stat. Potrivit unui raport publicat de către Centrul Internaţional pentru Dezvoltarea Copilului Florenţa (după Black & Smith, 1997, p. 1), "în Europa centrală şi de Est (CEE), în Comunitatea Statelor Independente (CIS) şi în Ţările Baltice se află aproximativ 700.000 copii în îngrijire rezidenţială. Plasarea pe termen lung a copiilor în instituţii este un moştenit din trecutul comunist, prin care se oferă adăpost copiilor abandonaţi, precum şi celor care nu au familie". Numărul ridicat de copii abandonaţi şi handicapaţi crescuţi în case de copii, şcoli speciale şi cămine spital sau trăind şi cerşind pe străzi este, din păcate, o realitate în România, la finele acestui mileniu. Instituţionalizarea unui procent în jur de 1,5% din copii (Cartea albă a copilului, 1998) este un fapt social de netăgăduit, dar trebuie să înţelegem acest fenomen în cadrul unui model de analiză teoretică a întregului context social, care să lămurească dinamica tensiunilor sociale care afectează atât creşterea copiilor în familie cât şi elaborarea politicilor sociale de la nivelul statului.
Caracteristici ale instituţiilor de ocrotire a copiilor inainte de 1989 - Instituţiile aveau, în general, efective mari (până la 400) de copii. - Clădirile erau necorespunzătoare (unele chiar în castele vechi, neadecvate îngrijirii copiilor, cu camere mari, cu pereţi groşi - ca de exemplu castelul de la Gilău, de care am pomenit mai sus, sau castelul de la Brâncoveneşti, pentru copii cu retard sever în dezvoltare). - Multe din unităţi, mai ales cele destinate cazurilor grave, au fost amplasate în localităţi mici, mai ascunse, adesea greu accesibile pentru vizite şi controale. - În multe locuri, chiar şi în unităţile ministerului sănătăţii, adică în leagănele de copii unde erau îngijiţi sugari şi antepreşcolari, lipsea canalizarea şi instalaţia de apă potabilă, precum şi instalaţiile pentru gaz metan. - Combustibilul şi energia electrică erau insuficiente, încălzirea în anotimpul rece lăsa mult de dorit. - Personalul, era în totalitatea lui insuficient, în primul rând din punct de vedere numeric, dar mai ales din punctul de vedere al calificării personale. - Stilul educativ dominant în aceste unităţi era autoritar, ca metodă punitivă se folosea adesea pedeapsa fizică. - Instituţiile erau închise publicului, accesul era permis doar unui număr restrâns de vizitatori, care veneau din partea unor organisme locale, medicale, politice etc, care de fapt sprijineau puterea centrală (Sanepid, consiliu, organizaţia de femei, Crucea Roşie, fostul UTC); instituţiile nu se străduiau să păstreze contactul cu părinţii copiilor internaţi, care veneau foarte rar să-şi vadă copiii; caracterul închis însemna, de asemenea, că posibilităţile de transfer dintr-o instituţie în alta erau unidirecţionale, accesul unui copil dintr-o instituţie pentru copii cu un diagnostic mai sever, în alta pentru copii cu un diagnostic mai puţin sever era practic imposibil. - Copiii soseau în instituţii cu o istorie individuală cunoscută doar în foarte mică măsură, fiind mai apoi trimişi în următoarele instituţii, corespunzătoare nivelului lor de vârstă, cu un bagaj de informaţii absolut insuficient despre propria lor identitate şi evoluţie.

Motorul exterior al schimbărilor a fost reprezentat de apelul venit din Vest ca România să nu desconsidere problema copiilor aflaţi în ocrotirea statului. Imaginile transmise de medii despre copiii trişti, neglijaţi, trăind în condiţii dezolante, considerate de cei din Occident ca inumane, amintind de atmosfera lagărelor de concentrare, a declanşat un adevărat torent al
3.

90

acţiunilor de ajutorare. Nenumărate organizaţii, în majoritate voluntare, au iniţiat astfel de programe de ajutor şi caritate pentru copiii din România. S-au organizat, pe plan local sau regional, cursuri de formare pentru personalul de îngrijire, aflat la nivele diferite de calificare. Majoritatea instituţiilor sanitare sau educative de ocrotire a copiilor au fost atrase în diverse programe de dezvoltare şi perfecţionare, în ţară şi în străinătate. Colective de specialişti de înaltă calificare au organizat cursuri intensive şi de perspectivă pentru ca atât personalul, cât şi conducerile instituţiilor să obţină informaţiile privitoare la nevoile şi drepturile copiilor, modalităţile de satisfacere ale acestora, ca şi la alternativele posibile la varianta instituţionalizării. Renumite organizaţii internaţionale, ca UNICEF, Medecins du Monde, Medecins sans Frontieres, Handicap International, Save the Children, Equilibre, Crucea Roşie din diverse ţări, Organizaţia Cavalerilor Maltezi, Cavalerii Ioaniţi, Christian Children's Fund, World Vision, Aid to Romania, Caritas, Romanian Orphanage Trust şi multe altele, din toate ţările Europei occidentale, din Statele Unite şi Canada şi-au arondat instituţiile de ocrotire a copiilor de pe teritoriul României şi - conform metodelor de lucru din propriile lor ţări de origine - au încercat să influenţeze după cele mai bune cunoştinţe ale lor activitatea de ocrotire a copiilor. Personalul specializat, mai ales cel din conducere, dar nu numai, a fost în multe cazuri invitat să viziteze instituţii similare în străinătate. După toate acestea este justificată întrebarea: Care a fost rezultatul acestei importante angajări internaţionale? Care a fost în continuare soarta copiilor ocrotiţi în instituţiile de stat şi în cele pentru handicapaţi? Au avut loc, deci, o serie de schimbări certe: instituţiile închise până atunci şi-au deschis porţile pentru vizitatori, ceea ce a avut ca urmare o grijă mai mare pentru ca imaginea oferită să fie acceptabilă celor din exterior. În multe din leagăne, case de copii, cămine spital s-a înnoit mobilierul, instalaţiile sanitare şi de încălzire, s-au cumpărat maşini de spălat, frigidere, televizoare, sobe şi s-au făcut multe alte dotări, datorită cărora aspectul instituţiilor a devenit mai familiar, iar traiul cotidian al copiilor, precum şi munca personalului mai comode.

Dificultăţile sistemului de protecţie a copilului care au impus schimbările structurale iniţiate în 1997 - Condiţiile materiale sunt în mare măsură necorespunzătoare (atât pentru copiii din instituţii, cât şi pentru cei care sunt crescuţi în familie şi din care unii vor fi, la rândul lor, încredinţaţi instituţiilor). - Până în 1997, legislaţia era deficitară şi contradictorie (astăzi este încă, pe alocuri, incompletă). - Lipseau posibilităţile materiale şi cadrul administrativ pentru respectarea legilor existente. - Multe din forurile care aveau răspunderea activităţilor de ocrotire a copilului (autorităţile tutelare şi comisiile de minori) aveau un caracter preponderent birocratic. - Lipseau specialiştii (sau exista un număr foarte redus de profesionişti) capabili de a judeca cu competenţă situaţia reală a copiilor, calitatea vieţii lor, eventualele abuzuri îndreptate împotriva lor. - Lipsea tradiţia colaborării cu celelalte foruri cu responsabilităţi pentru copii, ceea ce menţinea mari dificultăţi în investigarea cazurilor de abuz instituţional sau în reconsiderarea deciziilor privind anumite cazuri diagnosticate şi orientate greşit. - Deşi erau bine reprezentate în Legea 3/1970, nu s-a pus accentul pe răspândirea şi sprijinirea formelor de ocrotire alternative in-stituţionalizării (casele de tip familial, plasamentul familial şi adopţia), la o scară corespunzătoare celei la care se manifesta abandonul temporar sau permanent al copiilor.

91

- Numărul lucrătorilor calificaţi era insuficient, multe asemenea posturi fiind ocupate de persoane necalificate. - Opinia publică nu este suficient de sensibilizată faţă de acele categorii de copii care au nevoie de asistenţă calificată. - Politicenii nu au fost până acum suficient de sensibili faţă de problemele ocrotirii copilului.

DINAMICA ŞI CAUZELE PLASĂRII COPIILOR ÎN INSTITUŢII DE OCROTIRE
Pentru unele familii aflate în dificultate, soluţia instituţionalizării este singura alternativă posibilă cunoscută. Dinamica numărului de copii din instituţii a descrescut în anii 1990 şi 1991, dar din 1992 este din nou în creştere, în ciuda numeroaselor programe pilot care ţintesc reducerea numărului de copii abandonaţi.

Din 1990 există încercări de a se reduce numărul instituţiilor şi al paturilor, dar numărul de copii internaţi a avut până în 1996 o tendinţă de creştere. În România, la 1 ianuarie 1996 au fost înregistraţi un număr total de 6.122.270 persoane sub 18 ani. Dintre aceştia, conform raportului UNICEF şi DPC (1997, p. 114 şi p. 127): • 51.621 dintre copii au fost instituţionalizaţi în instituţii de ocrotire a copilului (în leagăne şi case de copii, precum şi în cămine şi în cămine spital pentru copii cu handicap sever); • 14.621 au fost plasaţi în familii sau adoptaţi (pe plan intern sau internaţional); • 55.010 de copii se aflau în diferite instituţii speciale pentru copii cu nevoi speciale; dintre aceştia, 6.732 sunt ocrotiţi, în acelaşi timp, în şcoli speciale tip casă de copii iar 33.778 frecventează şcolile speciale în regim de internat (diferenţa este compusă din 2500 de copii externi şi 12000 care frecventează şcoala în regim de semiinternat); • 427 erau plasaţi în şcoli speciale de reeducare (pentru delincvenţi minori). Tabelul 9.9. Repartiţia copiilor pe tipuri de instituţii -1997 Număr %
Leagăn 9.309 Casă de copii 35.165 Centru de primire minori 379 Grădiniţă specială 1.042 Şcoală specială 26.226 Şcoală profesională specială 8.885 Liceu special 393 Grup şcolar special Centru şcolar special Centru de reeducare Cămin şcoală Cămin atelier Cămin spital Alte instituţii _________ Total 1.320 4.452 1.130 2.750 939 4.473 2.439 98.872 9,4 35,6 0,4 1,1 26,5 9,0 0,4 1,3 4,5 1,1 2,8 0,9 4,5 2,5

100,0

(Recensământ DPC-UE României", 1998, p. 17)

Phare, 1997, după Fundaţia "Copiii

Cauzele instituţionalizării Dinamica internărilor în instituţiile de ocrotire rezidenţială de copii trebuie completată cu analiza cauzelor acestora. Problema principală relevată de cercetători ca fiind în spatele hotărârii părinţilor de a interna sau
3.

92

de a abandona copilul într-o instituţie (Stephenson et al., 1997, Iluţ et al., 1997, Mihăilescu, 1995, Roth, 1995) este sărăcia.
Instituţionalizarea este desigur multicauzală, motivele prezentate mai sus figurând, în general, câte două sau chiar mai multe la internarea unui copil într-o instituţie. Cauza principală este lipsa de venituri a familiei, care influenţează cu siguranţă şi alţi factori, ca de exemplu îngrijirea copilului cu probleme de sănătate sau îngrijirea copilului în cazul unui părinte lipsă în familie.

Concentrarea vizibilă pe starea de pauperitate a familiei care optează pe instituţionalizarea copilului sau abandonul acestuia nu înseamnă neapărat lipsa ataşamentului faţă de un copil, chiar dacă relaţia părinte-copil poate fi într-o oarecare măsură alterată din cauza capacităţilor reduse de adaptare la situaţia de criză în care se găseşte adultul. Fără să încercăm să scădem responsabilitatea părinţilor care iniţiază sau acceptă soluţia instituţionalizării copiilor lor, menţionăm că rolul sistemului de protecţie a copilului nu este de a învinovăţi familia pentru eşecurile sale în creşterea şi educarea copilului, ci de a o sprijini. Trecând în revistă formele de ajutor oferite familiilor aflate în diferite situaţii de criză (lipsă de locuinţă, conflicte familiale, şomaj, abuz de alcool al unui părinte, retragerea din familie a unui părinte din motive cum ar fi decesul, spitalizarea, chemarea în armată, condamnarea penală, conflicte familiale, divorţ) constatăm lipsa unor formule alternative. În sistemele mai evoluate există: • adăposturi pentru persoane fără locuinţă; • diferite forme de psihoterapie individuală, de grup şi de familie, accesibile prin sistemul de asigurări sau oferite prin organizaţii neguvernamentale; • un sistem de îngrijire temporară a copiilor prin plasament familial foster family; • diferite forme de suport financiar în funcţie de nevoile familiei; • programe de tip educativ de dezvoltare a competenţelor adultului în domenii cum ar fi educarea copiilor, managementul veniturilor şi cheltuielilor, traininguri profesionale etc.; • grupuri de auto-ajutor (self-help) pentru persoane dependente de substanţe drogante, pentru mame singure etc. Deşi organizaţiile neguvernamentale au iniţiat încă din 1990, 1991 (vezi Roth, 1995, Fundaţia "Copiii României", 1998) o parte din aceste forme de suport, ele funcţionează deocamdată numai sub forma unor programe restrânse, cu un mic număr de clienţi, existând numai în marile centre urbane, în primul rând în cele universitare şi ajungând doar în situaţii izolate în mediul rural sau în micile oraşe. 9.2. FORMELE ALTERNATIVE LA INSTITUŢIONALIZARE O alternativă posibilă la instituţionalizarea copiilor este adopţia. După creşterea necontrolată a numărului de adopţii internaţionale în anii 1990 când aproximativ 10.000 de copii au fost adoptaţi de familii din străinătate, copii despre a căror soartă forurile româneşti nu au cunoştinţă (Fundaţia "Copiii României", 1998) - ulterior posibilitatea de adopţie internaţională a copiilor a fost mult redusă prin repetate reglementări legale. Despre adopţia internaţională populaţia a avut, până acum, puţine informaţii pertinente. Doar fenomenul traficului ilegal de copii a fost amplu mediatizat, dar despre principiile după care se face adoptarea copiilor, în acord cu Convenţia internaţională privind adopţia, se discută mai puţin. Acest acord multistatal prevede o serie de măsuri preventive în interesul copiilor, ca urmărirea succesului adopţiei de către autorităţile de protecţia copilului din ţara în care a fost adoptat copilul, păstrarea legăturii cu valorile culturale ale ţării de origine şi preocuparea pentru ca adoptatul să nu fie deznaţionalizat. Principiul fundamental al adopţiei copiilor este de a găsi o familie potrivită pentru copilul adoptabil şi nu invers.

93

Numărul de adopţii internaţionale a crescut mult începând cu anul 1990, dar familiile româneşti dornice de a adopta copii nu găsesc totdeauna copiii adoptabili pe care şi-i doresc. Unii critici ai sistemului de protecţie a copilului din România (Stephenson et al., 1997) consideră că până acum nu a existat o politică autohtonă coerentă de dezinstituţionalizare prin adopţie. Unul din motivele care au acţionat până acum în acest sens a fost neurmărirea de către directorii instituţiilor de ocrotire a eligibilităţii copilului pentru adopţie, respectiv a perioadei de timp în care părintele nu se interesează de propriul copil; conform legii 47/1993 a abandonului, dacă această perioadă depăşeşte 6 luni, copilul poate fi declarat abandonat şi poate deveni eligibil pentru adopţie (Filipescu, 1997). Această afirmaţie este justificată de datale raportului UNICEF (Studiul Stephenson et al., 1996) care arată că numai 2% dintre copiii din casele de copii şi 8% dintre copiii din leagăn aveau consimţământul oficial al părinţilor pentru a fi adoptaţi. De fapt, prin cercetarea menţionată s-a constatat că, din perspectiva legii abandonului, 70% dintre copiii din leagăne şi 60% dintre cei din casele de copii erau eligibili pentru adopţie. De aceea numărul de adopţii pe plan naţional nu se prevede să crească semnificativ. Aceasta mai ales dat fiind că, în România, familiile doritoare să adopte copii acceptă cu precumpănire doar copii de vârstă mică, sănătoşi, normal dezvoltaţi psihic şi fizic, care nu prezintă probleme şi nu provin din familii de ţigani. Ori, astfel de copii sunt puţini în cadrul populaţiei internate în leagăne şi case de copii. Deci, numărul adopţiunilor interne posibile nu va putea reduce în mod semnificativ numărul de copii instituţionalizaţi. O altă alternativă la instituţionalizarea copiilor, plasamentul în familii substitutive, dar obişnuite, sau în case familiale, cu mame profesioniste, care să fie salarizate pentru îngrijirea unui număr restrâns de copii variantă larg răspândită în occident, dar şi în ţări mai apropiate de noi cum ar fi Ungaria, Cehia, Polonia - a apărut şi în România. Variantele care au urmat un model străin, care le-a inspirat şi le finanţează (cele de tip particular, respectiv religios) şi-au dovedit utilitatea în comparaţie cu sistemul caselor de copii. Cele care au încercat preluarea doar parţială a modelului pentru a-l adapta la stilul de lucru al instituţiilor de tip vechi, sunt măcinate de contradicţii interne, contradicţii care apar între tendinţele de înnoire şi cele de menţinere a vechilor atitudini. Oferind o calitate a vieţii şi şanse de integrare socială net superioare faţă de tradiţionalele case de copii, casele familiale şi plasamentul familial ar trebui să obţină un sprijin mult mai mare din partea organelor de stat, care ar putea să stimuleze şi să pregătească cu ajutorul specialiştilor din ce în ce mai multe familii pentru a primi în îngrijire copii aflaţi în dificultate. 9.3. ASPECTE ALE CASELE DE COPII EVALUĂRII CALITĂŢII VIEŢII DIN

Pornind de la rolul mediului rezidenţial pentru dezvoltarea copilului şi de la agenţii implicaţi în activităţile din instituţii, propunem următoarele criterii de evaluare: 1. Ambianţă adecvată din punct de vedere fizic şi siguranţa mediului instituţional din perspectiva copilului (depărtarea de surse de pericole, izolarea de căile de circulaţie, luarea unor măsuri de siguranţă pe terenul şi în sala de joc etc.). Nici o măsură de protecţie nu diminuează obligativitatea supravegherii în permanenţă a copiiilor de către personal. 2. Calitatea fizică a mediului instituţional se referă la calitatea instalaţiilor de uz casnic, asigurarea de apă potabilă, energie electrică, încălzire şi canalizare, amenajări adecvate pentru odihnă, joacă, educaţie, dotare adecvată cu mobilier, respectarea standardelor igienice.

94

3. Calitatea relaţiilor existente între membrii personalului casei de copii se referă la :relaţiile care se manifestă orizontal între membri personalului; • relaţiile care se manifestă pe verticală între colectivul de adulţi (cadrele didactice şi medicale) şi conducere, respectiv directorul casei de copii. Climatului organizaţional al casei de copii va fi pozitiv dacă conducerea unităţii adoptă un stil de lucru care să favorizeze asigurarea satisfacţiilor în muncă, sentimentul colaborării la problemele conducerii instituţiei şi rezolvarea sarcinilor principale ale unităţii, colaborarea loială, recunoaşterea meritelor celorlaţi, obiectivitatea aprecierilor, libertatea opiniilor, promovarea valorilor. Un bun climat de muncă sporeşte gradul de angajare al personalului la realizarea obiectivelor instituţiei şi îmbunătăţeşte atmosfera activităţilor cu copiii, care sunt întotdeauna foarte sensibili la relaţiile dintre adulţii între care trăiesc. 4. Rata copil-adult (educator), care se referă la: • numărul de copii care revine unui membru al personalului cu atribuţii în îngrijirea şi educarea copiilor; • permanenţa relaţiei copil-educator. Relaţia care se stabileşte între un copil instituţionalizat şi persoana de îngrijire nu depinde numai de valoarea absolută a ratei copil-adult ci şi de numărul de copii dintr-un grup. Chiar dacă se află în îngrijirea unui mai mare număr de persoane, grupele mari de copii nu favorizează formarea unor relaţii interpersonale stabile şi profunde. 5. Continuitatea în îngrijirea/educarea copiilor se referă la menţinerea personalului de educare (îngrijire) în aceeaşi unitate şi la aceiaşi copii. Numai păstrarea continuităţii personalului va permite formarea unor legături de ataşament între copil şi adult, care să poată înlocui temporar calitatea îngrijirii parentale (până la găsirea unor măsuri de îngrijire familială) şi să permită dezvoltarea cognitivă şi emoţională a copilului. 6. Spaţiul care revine unui copil vizează: • respectarea nevoii unui spaţiu intim de viaţă, a unei sfere private a fiecărui copil (existenţa unui pat propriu, existenţa unui mobilier pentru depozitarea îmbrăcăminţii, a jucăriilor, a obiectelor personale); • numărul de copii într-o cameră; dormitoarele mari îngreunează odihna copiilor, fac dificilă supravegherea lor, cresc posibilitatea comiterii abuzurilor între copii. 7. Calitatea şi calificarea personalului. Aceasta poate fi exprimată prin noţiuni ca: • modul de selectare al personalului (prin examen de concurs sau o altă formă de angajare); • raportul dintre personalul calificat şi cel necalificat (de exemplu, raportul dintre numărul de pedagogi absolvenţi ai liceului pedagogic sau ai postlicealului pdagogic, raportat la numărul absolvenţilor de liceu teoretic sau industrial; • participarea personalului la cursuri de calificare sau de perfecţionare la locul de muncă sau în afara lui). 8. Activităţile efectuate de copii (cu referire la cele educative, recuperatorii şi de recreere). Se vor pune următoarele probleme: • în ce măsura aceste activităţi sunt adecvate vârstei copiilor; • în ce măsura aceste activităţi au caracter stimulativ pentru copii; • cum este organizat timpul liber al copiilor (jocurile, activităţile, ieşirile). 9. Modalităţile de interacţiune dintre educatori/ persoane de îngrijire şi copii:

95

Se vor căuta răspunsuri la următoarele întrebări: • Cum se comunică? • I se cere copilului părerea despre o anumită activitate? • Are copilul posibilitate de alegere în legătură cu o anumită activitate? • În general, personalul se adaptează la nevoile copiilor? • Li se spune copiilor pe nume? Un obiectiv important al evaluării relaţiilor dintre personalul instituţiei şi copii este informarea privind recompensele acordate şi pedepsele aplicate copiilor.3 10. Regulile de comportament dintr-o instituţie. Ele vor fi evaluate conform: • gradului lor de flexibilitate sau rigiditate; • condiţiilor care se pun pentru modificarea regulilor şi poziţia persoanei care poate modifica regulile. 11. Legătura dintre instituţie şi familia copilului: • Care este concepţia instituţiei despre legătura cu părinţii? • În ce măsură vizitele părinţilor sunt încurajate? În ce măsură se urmăreşte reintegrarea copilului în familie, sau adoptarea acestuia de către alte persoane? • Care sunt condiţiile în care părinţii naturali îşi pot vizita copiii? 12. Legătura dintre instituţie şi autorităţile locale, dintre instituţie şi diferite alte instituţii/organizaţii de stat sau neguvernamentale: • Interesul şi modalităţile utilizate în colaborarea cu alte instituţii, spre binele copiilor; • Legătura cu autorităţile care răspund de îndrumarea, coordonarea şi controlul activităţii casei de copii (frecvenţa controlului, suportul material şi asistenţa de specialitate oferită casei de copii). Criteriile de evaluare mai sus enumerate permit compararea calităţii vieţii din diferite instituţii rezidenţiale de ocrotire a copilului. Aceasta este cu atât mai necesară, cu cât numărul mare de copii din instituţii ne face să credem că îngrijirea rezidenţială va fi încă o perioadă şi de acum încolo o formă importantă de îngrijire a copiilor. De aceea calitatea mediului instituţional şi a stimulării şi educaţiei primite de copiii crescuţi în instituţii trebuie să corespundă cerinţelor Convenţiei privind Drepturile Copiilor. În acest sens sunt semnificative recomandările Conferinţei Europene privind drepturile copiilor instituţionalizaţi (Bucureşti, 1997), care a pornit de la conceptul "îngrijirii suficient de bune", care să nu reprezinte neapărat idealul, ci un sistem de îngrijire care, pornind de la resurse limitate, pune la dispoziţie standarde de îngrijire adecvate dezvoltării sănătoase, atât fizice, cât şi psihice ale copiilor (Black şi Smith, 1997). Sintetic, recomandările conferinţei sunt: • Scopul îngrijirii rezidenţiale trebuie să se concentreze nu numai asupra nevoilor fizice, ci şi asupra dezvoltării psihice generale a copilului, ca şi asupra pregătirii sale în vederea părăsirii instituţiei. Sunt deosebit de importante: dezvoltarea unor relaţii stabile între copii şi personal, cultivarea unui sens al identităţii individuale şi formarea unor deprinderi practice. • Instituţionalizarea trebuie făcută numai în urma unui proces în care alternativele la îngrijirea rezidenţială să fie luate în considerare în mod proritar. • Cea mai bună modalitate de îngrijire rezidenţială este cea care oferă un mediu ambiant de tip familial, compus din unităţi mici de îngrijire, în care trăiesc laolaltă copii de vârste şi de sexe diferite.

3

Reamintim cititorilor că legea învăţământului interzice aplicarea pedepselor fizice în instituţiile de stat

96

• Dezvoltarea optimă a copilului trebuie sprijinită activ, incluzând: stimularea adecvată pentru sugari, continuitatea personalului în îngrijirea copilului, sprijinirea dezvoltării individualităţii, elaborarea unor planuri de lungă durată pentru dezvoltarea fiecărui copil şi revizuirea lor sistematică, ascultarea copilului în privinţa oricărei decizii care se ia în legătură cu el. • Integrarea în comunitate se poate realiza prin amplasarea instituţiilor rezidenţiale în comunităţi (nu în afara acestora), prin sprijinirea integrării copiilor din instituţii în formele de învăţământ comunitare, prin încurajarea unor diferite forme de legături între copiii din instituţii şi membrii adulţi sau minori ai comunităţii. • Contactul cu membrii familiei naturale este deosebit de important pentru copiii aflaţi în instituţii şi trebuie încurajat (în afara acelor cazuri în care astfel de întâlniri nu servesc interesul primordial al copilului). Aceasta înseamnă că în majoritatea cazurilor trebuie încurajate vizitele părinţilor, corespondenţa cu părinţii şi fraţii, plasarea copiilor în instituţii aflate cât mai apropiate de domiciliul părinţilor naturali şi plasarea împreună a fraţilor; de asemenea, se pune accent pe formarea specială a lucrătorilor sociali în domeniul muncii cu familia, în vederea reintegrării copiilor în propriul lor cămin. • Directorilor de instituţii rezidenţiale li se cere să sprijine procesul de schimbare din instituţiile rezidenţiale de copii în direcţia adecvării lor principiilor care decurg din Convenţia pentru Drepturile Copilului. Concluzii Am prezentat mai sus câteva idei legate de situaţia dinainte şi de după 1989 a ocrotirii copilului în afara familiei sale naturale. Perspectiva optimistă, care speră în ameliorarea acestei situaţii prezentate în paginile de mai sus - situaţie pe care o putem cataloga ca fiind încă gravă - se bazează pe de-o parte pe înnoirea deja începută a sistemului de legi care priveşte protecţia copiilor aflaţi în situaţii dificile, pe de altă parte pe extinderea unei noi reţele de specialişti autohtoni, care au cunoştinţe şi deprinderi profesionale şi dorinţa unor schimbări calitative în ocrotirea copiilor. Sursele de optimism nu constituie însă, din păcate, garanţii ale schimbărilor fundamentale necesare în politicile sociale destinate familiilor. Problemele sunt rezolvabile numai în cadrul unor ample măsuri sociale, destinate să prevină abandonul, să reducă numărul copiilor la care există riscul de a fi abuzaţi şi să încurajeze plasarea unui număr mai mare de copii după modelul familal, în afara marilor instituţii. Întrebare Care ar fi măsurile pe care le-aţi urgenta pentru reducerea numărului de copii instituţionalizaţi?
Bibliografie Alderson, P. (1995). Listening to children: chidren, ethics and social research. GB: Barnado's. Anuarul Statistic al României. Editat de Comisia Naţională de statistică, Buc., 1996. Black, M., Smith, C. (1997). Drepturile copiilor instituţionalizaţi. Raportul Conferinţei Europene, 6-8 mai, 1997, Bucureşti. Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului, Ed. All Educational S.A. , Bucureşti. Hornea, D. (iunie-iulie, 1992). Studiu privind situaţia leagănelor de copii din România; Studiu privind situaţia caselor de copii din Romania, document al organizaţiei Ocrotiţi Copiii. Iluţ, P., Rotariu, T., Mezei, E., Sabău, V. (1997). Resurse sociopsihologice ale restrângerii abandonului şi instituţionalizării copiilor (în judeţul Cluj). În: D. Gal, C. Mureşan coordonatori), Ghidul Social al judeţului Cluj 1997, Piteşti: Ed. Paralela 45.

97

Lăzărescu, D. (1994). Se caută familii pentru copii - Conferinţa de presă a Comitetului român pentru adopţii, în Viaţa medicală, nr.45, 11 XI. Macavei, E. (1989). Familia şi casa de copii. Bucureşti: Editura Litera. Mihăilescu, E. (1995). Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei. În: E. Zamfir & C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative. Pasti, S., 1997, Principii de bază ale protecţiei copilului şi ale serviciilor de asistenţă socială pentru copiii şi familiile aflate în situaţii deosebit de dificile, În: R. Vitillo and D. Tobis (Ed.), Programul de consolidare a serviciilor pentru copii şi familii aflate in situaţii deosebit de dificile: un răspuns al României în colaborare cu UNICEF, Departamentul pentru Protecţia Copilului şi UNICEF, Bucureşti. Roth, M. (1992). Child Welfare and Socio-economic status, Social Work Conference in Debrecen, unpublished research. Stephenson, P., Anghelescu, C., Stativa, E., Pasti, S. (Ian. 1997). Cauzele instituţionalizării copiilor din România. UNICEF, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti. Tatu-Castlen, M. (1996). Îşi poate permite România să refuze? Costurile şi beneficiile implementării alternativelor bazate pe comunitate, la îngrijirile instituţionalizate. Departamentul pentru Protecţia Copilului, UNICEF, Bucu-reşti. Tobis, D., Krantz, J., Meltzer, J. (august 1993). Descrierea şi analiza administrării sistemului de protecţie socială pentru copii şi familii din România cu recomandări pentru acţiune, UNICEF, România. UNICEF, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, Guvernul României. (1997). Situaţia copilului şi a familiei în România. Bucureşti. Ward, H. (Ed.). (1995). Looking after children.. London: HMSO. Zamfir, E. (1995). Politica de protecţie a copilului în România. În: E. Zamfir & C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative. Zamfir, E. (1995). Sărăcia: teorii şi factori. În: E. Zamfir & C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.

98

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful