ECONOMIA ÎNTREPRINDERII CUPRINS

I. INTRODUCERE ÎN ECONOMIA ÎNTREPRINDERII I.1. Relaţiile economie naţională - întreprindere I.2. Obiectul şi domeniile de abordare a economiei întreprinderii II. ÎNTREPRINDEREA ŞI MEDIUL SĂU ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ II.1. Evoluţia conceptului de întreprindere II.2. Caracteristicile şi definirea întreprinderii în economia de piaţă II.3. Mediul întreprinderii II.3.1. Conceptul şi componentele mediului întreprinderii II.3.2. Relaţiile complexe întreprindere - piaţă II.4. Tipologia întreprinderilor III. ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS, DINAMIC ŞI COMPLEX III.1. Abordarea sistemică a întreprinderii III.2. Caracteristicile sistemului întreprindere III.3. Subsistemele componente ale sistemului întreprindere IV. ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A ÎNTREPRINDERII IV.1. Conceptul de structură a întreprinderii IV.2. Structura organizatorică - expresie a organizării întreprinderii IV.3. Funcţiunile întreprinderii IV.3.1. Funcţiunea de cercetare - dezvoltare IV.3.2. Funcţiunea de producţie IV.3.3. Funcţiunea de marketing - comercializare IV.3.4. Funcţiunea financiar - contabilă IV.3.5. Funcţiunea de personal V. ÎNTREPRINDERILE ORGANIZATE SUB FORMA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE V.1. Agenţii economici şi libera iniţiativă V.2. Formele societăţilor comerciale V.3. Constituirea societăţilor comerciale V.4. Guvernarea societară V.5. Funcţionarea şi administraţia societăţilor V.6. Reorganizarea judiciară şi falimentul întreprinderilor VI. ASOCIEREA ÎNTRE ÎNTREPRINDERI VI.1. Concentrarea şi diversificarea producţiei în întreprinderi VI.2. Forme de asociere a întreprinderilor VI.3. Holdingul – formă modernă de organizare a întreprinderilor în economia de piaţă VII. PLANUL DE AFACERI AL ÎNTREPRINDERII VII.1. Planul de afaceri – instrument al evaluării strategice VII.2. Etapa „Analiza diagnostic” VII.3. Etapa „Evaluarea activităţii viitoare” VII.4. Detalierea unor capitole ale planului de afaceri. Rezumatul planului de afaceri

1

Capitolul I INTRODUCERE ÎN ECONOMIA ÎNTREPRINDERII I.1. Relaţiile economie naţională - întreprindere
Sistemul economic se află într-o continuă transformare calitativă şi cantitativă. Ştiinţele economice explică desfăşurarea proceselor economico-sociale şi formulează concepte care sistematizează teoretic şi continuu realitatea aflată în mişcare. Reconsiderând sistemul ştiinţelor economice, marele economist român Nicolae Georgescu Rongen susţine că omenirea se îndreaptă spre o societate economică, dar în acest drum paradigme cum ar fi “economia standard” încep să fie puse sub semnul întrebării, deoarece “anomaliile” se înmulţesc1. Demersurile sale ştiinţifice vizează reconstrucţia din temelii a teoriei şi practicii economice, ca urmare a schimbărilor calitative şi a consumului ireversibil de energie, ceea ce impune gestiunea eficientă a resurselor şi protecţia mediului. Ştiinţele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficientă a resurselor insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordată diferit la nivelul economiei naţionale de cel al întreprinderilor economice. Dar, funcţionarea armonioasă a economiei naţionale depinde de funcţionarea întreprinderilor care o compun, între acestea existând legături de interdependenţă şi condiţionare reciprocă. La nivelul economiei naţionale (nivelul macroeconomic), ansamblul activităţilor economicosociale privite în unitatea şi interdependenţa lor dinamică se desfăşoară în cadrul naţional, statul istoriceşte constituit. În acest cadru apare o formă specifică a diviziunii şi cooperării muncii în interiorul unei ţări, ca urmare a acţiunii conjugate a factorilor interni (naturali, sociali, politici şi economici), dar şi a interacţiunii lor dinamice cu factorii externi rezultaţi din diviziunea şi cooperarea din economia mondială. În cadrul economiei naţionale sistemul activităţilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice (primar, secundar, terţiar, cuaternar), pe tipurile de agenţi economici (conform clasificării lor în sistemul conturilor naţionale), pe ramuri şi subramuri de activitate şi pe trepte de agregare verticală (micro, mezo şi macroeconomică2). La nivelul microeconomic apar numeroşi agenţi (indivizi) care acţionează fiecare cu o anumită autonomie, dar în interiorul unui cadru instituţional complex care organizează interdependenţele din ei. Activitatea economică a indivizilor este pe de o parte profesională, iar pe de altă parte privată. Activitatea profesională se situează cel mai adesea în cadrul întreprinderilor, având ca obiect producţia de bunuri şi servicii. Activitatea privată are loc, în general, în cadrul familiei şi implică consumul de bunuri pentru satisfacerea directă a nevoilor. Agenţii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizaţii care constituie entităţi de bază ce acţionează în economie. Fiecărui agent îi corespunde un centru de decizie autonom. Agenţii pot fi producători, care transformă unele bunuri în alte bunuri şi sunt denumiţi adesea întreprinderi sau firme, sau agenţi consumatori. În cursul de “Economia întreprinderii”, când ne vom referi la agenţi economici avem în vedere numai agenţii producători de bunuri şi servicii. Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic să ia decizii în procesul de producţie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinaţii şi utilizări alternative. În acest proces de decizie funcţionează principiul raţionalităţii sau al eficienţei economice, conform căruia fiecare agent economic urmăreşte să determine acel nivel al producţiei care îi maximizează câştigul (profitul), sau, ceea ce este echivalent, să minimizeze costurile sau să realizeze un profit maxim pentru un nivel dat al producţiei. Producerea bunurilor materiale ca şi a serviciilor, desfacerea şi utilizarea lor se realizează, deci, de către agenţii economici producători. Se pun, în mod firesc, întrebările: a) care din aceşti agenţi economici pot fi numiţi “întreprindere” şi b) ce probleme şi activităţi specifice îi caracterizează ?
1 N. Georgescu Roegen, Omul şi opera, vol. I, Ed. Expert, 1996
2 Niță Dobrotă (coordonator), Dicţionar de economie, Ed. Economica, București, 2000

2

În ce priveşte prima întrebare, abordarea vizează măsura în care pot primi denumirea de unitate de producţie gospodăriile populaţiei şi diversele unităţi ale administraţiei. Unii autori utilizează şi pentru acestea noţiunea de agent economic, în general, alţii le alătură unităţilor productive. În acest sens este de remarcat opinia economistului american Hal R. Varian3 care porneşte de la modul cum este organizată o întreprindere. Într-o economie de piaţă, capitalistă, întreprinderile aparţin indivizilor. Ele sunt entităţi legale. Fundamental, proprietarii întreprinderii sunt responsabili de comportamentul lor şi sunt cei care încasează beneficiile şi suportă costurile. Întreprinderile pot fi organizate sub forma individuală, parteneriat şi societate. Vorbim de organizare individuală, când o întreprindere aparţine unui singur individ şi de parteneriat când aparţine mai multor indivizi. Când o întreprindere este organizată sub forma de societate, aceasta aparţine mai multor indivizi, dar dispune de o existenţă legală diferită de cea a proprietarilor săi. Un parteneriat durează atât timp cât partenerii sunt în viaţă şi sunt de acord să menţină colaborarea, în timp ce o societate poate avea o viaţă mai lungă decât a oricărui proprietar. Proprietarii diverselor întreprinderi pot urmări obiective diferite în gestiunea întreprinderii. În cazul întreprinderilor individuale sau parteneriale, proprietarii joacă un rol direct în gestiunea efectivă a activităţii şi ei pot realiza direct obiectivele lor. În general, ei sunt interesaţi să maximizeze profitul, dar pot avea şi alte obiective. În cazul unei societăţi, proprietarii nu sunt de regulă şi gestionari. Există, deci, o anumită separare între proprietate şi gestiune. Proprietarii societăţii trebuie să-şi definească obiectivele, iar gestionarii le vor îndeplini. Şi în acest caz obiectivul cel mai frecvent este maximizarea profitului. Acest obiectiv, dacă este interpretat corect, determină pe gestionari să ia decizii care sunt în interesul proprietarilor, care exercită însă un control specific în cadrul adunărilor generale şi prin consiliile de administraţie. Răspunsul la cea de a doua întrebare este important pentru delimitarea economiei întreprinderii de alte discipline care studiază şi ele întreprinderea. Întreprinderea este, deci, o unitate economică organizată în care se produc bunuri materiale şi servicii. Această definiţie nu permite încă stabilirea obiectului de studiu al disciplinei “Economia întreprinderii”, ci numai domeniul de activitate, care este mult prea complicat pentru a fi studiat de o singura disciplină4. Economia întreprinderii porneşte de la anumite abstractizări şi se ocupă doar de o parte a acestui domeniu de activitate complex. Relaţia dintre conceptul de economie şi conceptul de întreprindere exprimă faptul că întreprinderea este componenta fundamentală a economiei naţionale, celula sa de bază. De aceea se impune cunoaşterea relaţiilor profunde dintre economie şi întreprindere, în vederea determinării raporturilor care permit funcţionarea lor. Economia întreprinderii abordează relaţiile macro-micro în sensul desfăşurării proceselor generale de producere a bunurilor şi serviciilor, administraţiei şi consumului. Abordările economie-întreprindere în plan macroeconomic au în vedere conţinutul proceselor şi fenomenelor economice care permit explicarea raţiunilor de dezvoltare a întreprinderii; analiza raporturilor de forţă dintre agenţii economici implicaţi în funcţionarea întreprinderii, prezenţi pe piaţă; cunoaşterea strategiilor la nivel macro pentru mai buna fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere. Abordările în plan microeconomic vizează armonizarea diferitelor laturi ale activităţii întreprinderii în vederea realizării obiectivelor sale fundamentale, în contextul macroeconomic dat. Studiul raporturilor macro-micro permite fundamentarea ştiinţifică a deciziilor privind alocarea eficientă a resurselor la nivelul întreprinderii, mai buna selectare a pieţelor şi cunoaşterea tipului de concurenţă, adaptarea întreprinderii la mediul economic şi influenţarea acestuia. Diversitatea agenţilor economici care acţionează pe piaţă face ca delimitarea domeniului de activitate al economiei întreprinderii să fie complexă şi activitatea acesteia să fie studiată de mai multe discipline, din unghiuri de vedere diferite.

3 Hal R. Varian, Microéconomie, Economica, Paris, 1989 4 Günter Wönhe, Einfuhrung in die Allgemeine Betriebs-Virtschaftslehre 16 Aufjage Verlag ahlen, Munchen, 1986

3

modelarea economică etc. indiferent de forma juridică de organizare şi de forma de proprietate. modul de desfăşurare a fenomenelor economice. în concordanţă cu evoluţia mediului economic. uman etc. dreptul. drept. întreprinderea trebuie să-şi aleagă obiectivele pe care doreşte să le atingă. până la analiza relaţiilor stabilite în procesul complex productiv. ci abordează ceea ce este comun întreprinderilor. Economia întreprinderii ca ştiinţă caută răspuns la o serie de întrebări şi are în vedere relaţiile acesteia cu piaţa. agricole etc. Economia întreprinderii este o ştiinţă interdisciplinară. înţeleasă prin modul de manifestare a comportamentului agenţilor economici. Economia întreprinderii propune demersurile teoretice şi instrumentele specifice care să ajute la orientarea mersului întreprinderii spre ţelurile formulate. Economia întreprinderii. Teoria economiei întreprinderii. Întrucât orice acţiune umană presupune un scop.. Ştiinţele teoretice stabilesc principiile generale. finanţe etc. Economia întreprinderii nu se va ocupa de aspectele specifice legate de funcţionarea întreprinderilor industriale. Tehnici şi sisteme de calcul economic. Economia întreprinderii face parte din grupa ştiinţelor economice care se ocupa cu relaţiile şi procesele ce au loc în subsistemul tehnico-productiv şi subsistemul informaţional-decizional al întreprinderii. relaţiile 4 . tehnologiile etc. indiferent de ramura sau domeniul de care aparţin. economia întreprinderii exprimă relaţiile cantitative dintre mărimi. care constituie obiect de studiu pentru ştiinţe ca statistica. în legătură directă cu alte ştiinţe (discipline) economice şi ştiinţe conexe (management. dar direcţionează abordările spre domeniul economico-organizatoric. 3. Teoria economiei întreprinderii studiază stabilirea raporturilor funcţionale dintre componentele structurale ale întreprinderii. într-un anumit cadru instituţional care facilitează legaturile dintre aceştia în economia naţională. Sarcina economiei întreprinderii este descrierea şi explicarea fenomenelor şi problemelor apărute în întreprindere. Prin modelarea proceselor şi fenomenelor economice. economia muncii. Ca disciplină teoretică. statistica. inducţia.2.). Într-o formulare globală. ştiinţele tehnice tratează fenomenele şi relaţiile ce au loc în procesele tehnologice. 2. marketing. trecând prin analiza comportamentului întreprinderii ca agent economic în economia de piaţă. să ia deciziile necesare realizării lor şi să transpună aceste decizii în acţiuni concrete. contabilitatea etc. Alte discipline completează studiul complex al întreprinderii. planificarea. indiferent de ramura economică de care aparţin. contabilitatea. economia întreprinderii foloseşte abstractizarea. Domeniul general de abordare al ştiinţelor economice despre întreprindere cuprinde trei parţi: 1. dar care sunt comune tuturor întreprinderilor. legităţilor economice formulate de disciplinele teoretice generale referitoare la acest domeniu al realităţii care este întreprinderea. cum ar fi: managementul. Economia întreprinderii are două componente structurale : A. Economia întreprinderii. Politica economică a întreprinderii. un obiectiv. Orice ştiinţă are anumite caracteristici şi sarcini care îi definesc sfera de cuprindere. se bazează pe aplicarea principiului fundamental al maximizării profitului în unităţile economice constituite în acest scop. B. deducţia. ca disciplină aplicativă. Această disciplină tratează întreprinderea privită sub toate aspectele: de la forma juridică de funcţionare. Obiectul şi domeniile de abordare a economiei întreprinderii Economia întreprinderii este o disciplină teoretico-aplicativă care asigură cunoştinţe fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel microeconomic. Aceste obiective se fundamentează pe norme şi motivaţii ce ţin de scopul activităţii întreprinderii şi de politicile macroeconomice.I. utilizând întregul arsenal de instrumente ale calculului economic pentru fundamentarea şi verificarea practică a afirmaţiilor teoretice. Economiile de ramură.. sociologia. contabilitate. organizatoric. obiectul de studiu al economiei întreprinderii este microeconomia. construieşte şi verifică modelele.

s-au constituit discipline distincte care abordează specificul conducerii. Care este esenţa principiului raţionalităţii sau al eficienţei economice şi cum se realizează la nivelul întreprinderii? 3. În ce constau relaţiile dintre economia naţională şi întreprinderi? 2. care nu este comună tuturor întreprinderilor. Înţelegerea mecanismelor. Datorita particularităţilor industriei. marketing etc. ca: finanţele întreprinderii. agricultură etc. statistică. Unii economişti nu susţin acest mod de abordare şi consideră că este necesară fie numai o abordare generală. fiscale. Care sunt domeniile de abordare ale ştiinţelor economice de ramură? 5 . • economia întreprinderii ca disciplină aplicativă. organizării şi planificării activităţii întreprinderilor ce fac parte din acest ramuri. Care este conţinutul şi obiectul de studiu al economiei întreprinderii ca ştiinţă şi disciplină aplicativă? 4. • principiul raţionalităţii sau al eficienţei economice. Economia întreprinderii asigură cunoştinţele de bază privind întreprinderea necesare aprofundării unor domenii distincte ale ştiinţe lor economice şi a practicii manageriale. fie o abordare numai a întreprinderilor care fac parte dintr-o ramură sau alta (industrie. serviciilor etc. Întrebări: 1. de control al ofertei.) la cazuri concrete pentru a determina un anumit curs al desfăşurării evenimentelor în scopul atingerii anumitor obiective ale întreprinderii. • economiile de ramură. • politica economică. management. de exploatare etc.. proceselor economice şi a tehnicilor de calcul tratate la discipline. Cuvinte şi expresii cheie: • macroeconomie. în interdependenţă cu evoluţiile macroeconomice.). Politica economică foloseşte principii şi instrumente din teoria macro şi le aplică sub forma unor seturi de politici (financiare şi de credit. • agenţi economici numiţi întreprindere. este facilitată şi amplificată de cunoaşterea întreprinderii ca un ansamblu unitar de structuri şi procese în continuă transformare şi adaptare la exigenţele pieţei concurenţiale. contabilitatea de gestiune.cauză-efect ale proceselor economice şi identifică legaturile cauzale. • economia întreprinderii ca disciplină teoretică. • microeconomie. agriculturii. comerţului. Economiile de ramură studiază problematica întreprinderilor determinată de specificul diferitelor ramuri.

Virgil Madgearu în cursul de economie politică precizează că “… pe baza abordării unitare a diferiţilor factori de producţie: capital. De multe ori se utilizează cu acelaşi sens şi noţiunea de unitate economică sau firmă.1. 1939 6 . în special a resurselor primare limitate sau a accesului la acestea. 1944. Datorită variatelor alternative de utilizare a resurselor (factorilor) de producţie în profil teritorial şi a necesităţii utilizării lor eficiente în procesele economice. Xenopol. V. Evoluţia conceptului de întreprindere Întreprinderile sunt entităţi economice de bază ale economiei naţionale. iniţiativa agenţilor economici se diversifică pe măsura adâncirii procesului de diviziune socială a muncii. În cazul unor entităţi de tip familial. urmărind obţinerea unei rentabilităţi pentru capitalurile încredinţate şi care este exprimată în cifrele unui bilanţ ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor ”7. fabricant etc. Aurelian. au dreptul să dispună cum vor de forţele date ”6.Capitolul II ÎNTREPRINDEREA ŞI MEDIUL SĂU ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ II. 6 V. După François Perroux “întreprinderea este o formă de producţie prin care. a consumatorilor. Ionescu de la Brad. a resurselor de muncă. Henri Fayol considera că întreprinderea este un ansamblu tehnic şi economico-social. Victor Slăvescu susţinea că “… întreprinderea în sensul ştiinţei întreprinderii este tipul de organizaţie economică dispunând de un patrimoniu. P. Bariţiu. Noţiunea de întreprindere are la origine cuvântul francez „entreprise”. Economiştii români au adus contribuţii la dezvoltarea conceptului de întreprindere dovedind originalitate şi competenţă cu privire la întreprinderile industriale şi agricole. răspândite în teritoriu datorită răspândirii resurselor materiale. 7 V. Tiparnița naţională I. scopul prioritar al activităţii economice este obţinerea unor venituri necesare familiei.D.S. B. Ca unitate economică. Ion Ionescu de la Brad.. în cadrul aceluiaşi patrimoniu. a cercetat problematica conducerii întreprinderii în strânsă legătură cu funcţia financiarcontabilă. Paris. care are funcţii specifice şi este condusă după principii de piaţă. Perroux. Madgearu. 1975. Curs de economie politică. Ce este întreprinderea economică. Slăvescu. prin urmare ele funcţionează ca organisme economico-sociale care produc bunuri şi servicii în scop de profit. 5 Fr. Bucureşti. se combină preţurile diverşilor factori de producţie aduşi de agenţi economici distincţi de proprietarul întreprinderii. Ion Răducanu au dezvoltat conceptul de întreprindere în strânsă legătură cu organizarea şi conducerea unităţilor economice cooperatiste din România. Marţian.N.P. întreprinderea are rolul de a administra cu eficienţă maximă resursele de care dispune în vederea realizării obiectivelor stabilite de managementul individual sau de grup şi de proprietari. au pus bazele teoretice ale întreprinderii industriale şi au avut o contribuţie evidentă la dezvoltarea industriei româneşti. 1934). V. I. A. Madgearu. Cours d'économie politique. D. muncă şi partea naturală pentru un scop anumit. Evian în lucrarea “Studiu practic al întreprinderilor comerciale şi industriale” (Cluj. Întreprinderea de azi este esenţial diferită de cea care a apărut la începutul dezvoltării capitalismului. Conceptul de întreprindere a cunoscut o lungă evoluţie istorică în procesul de formare şi consolidare a economiei moderne. Haşdeu. Gh.P. În întreprinderi se desfăşoară activităţi economice şi sociale. într-o organizaţie închisă şi independentă orice coordonator. în vederea vânzării pe piaţă a unui bun sau serviciu şi pentru a obţine din diferenţa între două serii de preţuri (preţul de vânzare şi preţul de cost) cel mai mare câştig bănesc posibil ”5. Slăvescu etc. iar în terminologia anglo-saxonă se utilizează cu acelaşi sens.

I. Tatos în “Noţiunea de întreprindere”, articol apărut în “Independenţa economică”, Bucureşti, 1946, cercetează procesul de conducere în condiţiile utilizării resurselor proprii şi străine, structura averii, profit, finanţare, siguranţă şi risc, organizarea muncii, politica de conjunctură etc. Constantin Bungeteanu în lucrarea “Întreprinderile particulare”, 1934, se ocupa de principiile de organizare şi de preţul de revenire. Întreprinderea privată, individuală sau colectivă are o îndelungată existenţă istorică şi în ţara noastră . În România antebelică, rolul statului în procesul de dezvoltare prin investiţii noi a fost important, datorită lipsei de capital privat autohton. În anul 1936, capitalul investit în întreprinderile economice ale statului se ridica la peste 130,7 mld. lei. După 1944, pe baza principiului “centralismului democratic”, întreprinderilor economice, devenite în scurt timp în totalitatea lor întreprinderi de stat şi cooperatiste, li s-a limitat dreptul de decizie şi au fost incluse în sistemul “planului naţional unic”, şi-au pierdut independenţa economică reală şi autonomia funcţională. Economia de comandă şi centralismul excesiv au denaturat principiul autonomiei funcţionale şi al autogestiunii economice şi au limitat atributele decizionale ale întreprinderii. Preocupările pentru definirea întreprinderii au dat naştere la opinii diferite8, dar nu s-a conturat un concept coerent şi complet care să exprime conţinutul întreprinderii în condiţii de piaţă, întrucât nu erau întrunite condiţiile formării unui astfel de concept. Deşi de multă vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc important în analiza microeconomică tradiţională, tratarea conceptului de întreprindere s-a făcut de o manieră mecanică, abordându-se legăturile sale cu mediul, în principal prin sistemul de preţuri şi în scopul maximizării profitului, pe baza unui calcul economic raţional. Teoria economică a întreprinderii, numită şi neoclasică, a apărut în cadrul gândirii liberale de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Este vorba de explicarea deciziilor de fixare a preţurilor şi a volumului de producţie ca răspuns la variaţiile cererii şi a costului factorilor de producţie. Obiectivul principal era maximizarea profitului. Pentru neoclasicii de la sfârşitul secolului XIX exista o identitate între întreprinzător şi întreprinderi, întreprinzătorul proprietar impunea obiectivul său personal: cel de maximizare a profitului. Teoria neoclasică se bazează pe cinci ipoteze, care sunt:

Această teorie răspunde situaţiei unei întreprinderi fără probleme. Conform acestei teorii exista doar proprietarul, acesta fiind unicul deţinător al puterii de decizie, cunoscând cu precizie modalitatea de obţinere a profitului a cărui maximizare era sigurul obiectiv posibil. Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre acestea menţionam:
8 I. Blaga, Gh. Manea, Mecanismul economic al socialismului, Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1977; Al. Deteșan, C. Jornescu, Cartea întreprinderii, Ed. “Viata economica”, nr. 1-2/1972; A. Giurgiu, M.N. Costin,
V. Păcuraru, Întreprinderea unitate de baza a economiei naţionale a R.S. România, Ed. Dacia, 1978; V.D. Zlătescu, Reglementarea legala a organizării şi conducerii unităților socialiste de stat, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti, 1974; Dicţionar de economie politica, Ed. Politica, Bucureşti, 1974.

7

absenţa diferenţierii dintre întreprinzător şi întreprindere; separarea produsă între proprietatea acţionarilor şi conducerea marilor întreprinderi încredinţată unor conducători profesionişti (manageri) conduce la adăugarea la obiectivul de profit şi a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de prestigiu social, de exemplu). Întreprinzătorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase decât cele reţinute de teoria neoclasică (concurenţi, consumatori, sindicate, statul) şi trebuie să ia majoritatea deciziilor sale într-o perspectivă incertă şi în condiţii de risc şi incertitudine. Întreprinderea nu este numai o realitate economică care are o funcţiune de producţie, cu o relaţie stabilă între volumul de muncă, de capital şi de producţie, ci este de asemenea o organizaţie în care acţionează importante mecanisme de coordonare şi de luare a deciziei. Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenţa acesteia legată de munca în echipă care conduce la creşterea productivităţii muncii910. Munca în echipă este rezultatul necesitaţii combinării factorilor de producţie care permite o mai bună diviziune a muncii şi astfel fiecare individ se specializează în activităţi pentru care el este cel mai competent şi participă în grup la obţinerea produselor finale. Finalitatea specializării şi a combinării factorilor de producţie este eficienţa. Munca în echipă în cadrul unei întreprinderi asigură costuri mai raţionale şi controlul capacităţii muncii şi a rezultatelor obţinute.

II.2. Caracteristicile şi definirea întreprinderii în economia de piaţă
Întreprinderile sunt organisme vii care au un rol fundamental în economia de piaţă, întrucât produc bunuri şi servicii şi, pe această bază, distribuie veniturile din activitatea lor şi creează locuri de muncă. Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economică şi de producţie , este o celulă a societăţii , este un centru de decizie economică. Rolul major al întreprinderii constă în faptul că este un agent economic care există prin angajaţii săi şi datorită bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţă consumatorilor săi. 1. Întreprinderea este o unitate economică şi de producţie, un agent economic a cărui funcţie principală este producerea de bunuri şi servicii destinate vânzării. Întreprinderea are o formă juridică, deci este o persoană juridică, care poate fi întreprinzătorul individual sau societatea. În această calitate întreprinderea are un patrimoniu, cont la bancă , contabilitate proprie şi încheie bilanţ contabil. Întreprinderea este o entitate juridică ce nu trebuie confundată cu forma sub care funcţionează la un moment dat. În decursul existenţei sale, întreprinderea poate cunoaşte mai multe forme juridice (societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni etc.). Producţia întreprinderii este destinată vânzării pe piaţă, deci este comercializabilă Prin această caracteristică, întreprinderea se delimitează de alţi agenţi, cum ar fi administraţiile publice (ministere, organisme neguvernamentale, colectivităţi locale etc.) care efectuează servicii nemarfare. Pentru a putea produce, întreprinderea are nevoie de diferiţi factori de producţie (muncă, materii prime, semifabricate, energie, utilaje şi echipamente de producţie etc.) care-i servesc să obţină bunuri sau să efectueze servicii destinate clienţilor săi. În acelaşi timp, întreprinderea are nevoie de informaţii, de resurse financiare, de rezultatele cercetării ştiinţifice etc., toate aceste inputuri procurându-le de pe diferite pieţe ale factorilor de producţie, din sectorul financiar-bancar etc. Fiind o unitate producătoare de mărfuri, întreprinderea este şi un agent de repartiţie a veniturilor. Din valoarea produsă de întreprindere se scade valoarea consumurilor intermediare (materii prime, materiale, energie etc.) şi rezultă valoarea adăugată. O mare parte din valoarea adăugată a întreprinderii revine altor agenţi economici (impozite, cotizaţii la asigurări sociale şi fondul de şomaj, dobânzi, dividende etc.) şi salariaţilor, sub formă salariilor şi participarea la profit. Din valoarea adăugată revine întreprinderii partea destinată fondului de amortizare şi provizioanelor, ca şi cea destinată constituirii fondurilor de investiţii şi de rezervă.
9 Costin Murgescu - Echipa de conducere în unitățile economice, Ed. Politica, Bucureşti, 1972 10 Jaques Genéreau - Microeconomie, Hachette, Paris, 1995

8

2. Întreprinderea este o celulă de bază a societăţii, având o importantă funcţie socială. Funcţia socială a întreprinderii rezidă în faptul că angajează personal şi satisface un anumit număr de nevoi ale angajaţilor săi. Aceste nevoi vizează stabilitatea angajaţilor, nivelul remunerării, promovarea, formarea profesionala etc. Întreprinderea este totodată o organizaţie autonomă, o celulă socială a cărei funcţionare depinde de toate grupurile sociale participante la viaţa acesteia (acţionari, manageri, personal de execuţie). Întreprinderea trebuie înţeleasă ca o organizaţie care răspunde următoarelor criterii: • este un grup social ce reuneşte indivizii în scopul realizării aceluiaşi obiectiv; • este un grup raţional organizat, în care exercitarea puterii este bine definită, cu responsabilităţi precizate prin diviziunea muncii şi a funcţiilor sale; • este un grup durabil, structurat şi organizat în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Întreprinderea fiind o organizaţie, asigură coordonarea raţională a activităţilor unui anumit grup de persoane în vederea atingerii unui scop comun. 3. Întreprinderea este un centru de decizie economică şi, ca urmare, joacă un rol important în economia de piaţă, întrucât ea hotărăşte natura produselor şi serviciilor pe care le va obţine, combinaţia factorilor, tehnologiile practicate, preturile în relaţie cu cererea şi oferta de pe piaţă etc. Întreprinderea nu este numai locul unde se desfăşoară producţia, ci este un centru de decizie, condus de întreprinzători şi are ca scop obţinerea de profit. Pentru a putea să producă şi să obţină profit, întreprinderea consumă resurse materiale, financiare şi umane. Ea produce şi distribuie cumpărătorilor bunuri şi servicii la preţuri mai mari decât costul lor. Fiind o unitate multifuncţională şi desfăşurându-si activitatea într-un mediu complex şi riscant, întreprinderea trebuie să-şi asigure coerenţa deciziilor privitoare la organizarea internă, la tranzacţiile încheiate, să aleagă deciziile cele mai eficace pentru a-şi atinge obiectivele. În acest scop, întreprinderea trebuie să-şi bazeze deciziile pe calcule economice, să utilizeze metode statistico-economice de fundamentare. Întreprinderea este subiect al gestiunii economice, este organizaţie economică autonomă, îndeplinind cumulativ următoarele condiţii: ? are un patrimoniu propriu, pe care îl valorifică şi îl dezvoltă; ? are autonomie decizională cu scop lucrativ, de producţie şi execuţie de lucrări; ? dispune de o relativă independenţă în gestiune şi de autonomie în luarea deciziilor; ? îşi organizează sistemul informaţional astfel încât să poată măsura veniturile, cheltuielile şi rezultatele obţinute din gestionarea patrimoniului; ? îşi achită impozitele şi taxele la bugetul statului, bugetele locale şi fondurile speciale. Autonomia decizională exprimă puterea întreprinderii de liberă dispoziţie privind patrimoniul, adică dreptul proprietarilor de a dispune de activele productive şi financiare necesare exploatării. Întreprinderile au autonomie şi independenţă funcţională. Autonomia funcţională reprezintă totalitatea drepturilor, atribuţiilor şi responsabilităţilor organelor de conducere în gospodărirea eficientă a patrimoniului. Autonomia se manifestă prin dreptul întreprinderii de a lua decizii în toate domeniile. Autonomia este principala trăsătură a gestiunii economico-financiare, de care depinde autofinanţarea, cointeresarea salariaţilor, răspunderea materială şi controlul activităţii desfăşurate. Autonomia funcţională generează legaturi economice directe cu alte unităţi, relaţii financiare cu bugetul statului etc. Întreprinderea este titulară de conturi la bănci, contractează credite şi alte împrumuturi. Relaţiile cu agenţii economici se derulează pe bază de contracte. Prin onorarea contractelor şi încasarea valorii produselor vândute, întreprinderile pot să-şi recupereze costurile, să obţină profit din care, după achitarea obligaţiilor fiscale, o parte este distribuită acţionarilor ca dividende. Autonomia funcţională a întreprinderilor se manifestă în toate etapele procesului economic: procurarea resurselor, producerea bunurilor, vânzarea acestora şi repartizarea rezultatelor obţinute. Eforturile întreprinderii trebuie canalizate spre maximizarea rezultatelor financiare nete pentru a putea realiza o latura importanta a gestiunii, autofinanţarea . Esenţial pentru întreprindere în condiţiile economiei de piaţă este faptul ca îşi poate stabili singură planul economic pe baza situaţiei date a pieţei, statul intervenind, prin intermediul 9

în condiţii de concurenţă13. care concep şi desfăşoară un complex de procese de muncă. Bucuresti. 12 Ov. în vederea obţinerii unui venit net sau profit. Întreprinderea este un organism economic autonom. ca în cazul existenţei şi predominării proprietăţii private. organizate potrivit anumitor cerinţe juridice. este o entitate juridică care dispune de un patrimoniu. Bucureşti. îşi gestionează astfel resursele şi produsele încât să obţină profit maxim. care să producă mari cantităţi de bunuri şi servicii. în economia de piaţă. Cristian Konkuyt . Nicolescu şi colaboratorii12 definesc întreprinderea sau firma. este o unitate economică şi de producţie.instituţiilor sale doar în cazul obligaţiilor acesteia faţă de buget. este denumita firmă comercială14. dispunând de mijloace umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării. respectiv prestări de servicii."Economia şi gestiunea întreprinderii ". dispunând de mijloace umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării11. la costuri şi preturi reduse. este un centru de decizie economică care dispune de mijloace umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă. dar cu respectarea cerinţelor dezvoltării durabile care impune restricţii de natură ecologică. în protecţia concurenţei. Firma comercială poate să cuprindă mai multe unităţi (sucursale. de regulă cât mai mare”. în special în cazul întreprinderilor organizate ca societăţi are loc o anumită delimitare a proprietăţii de organizarea şi conducerea economică.Économie d’entreprise. b) principiul maximizării profitului. o uniune de întreprinderi. al României.1995.Management. Fiind o entitate juridică. . Două principii fundamentale stau la baza întreprinderii economice libere: a) principiul autonomiei economice şi funcţionale. scopul şi obiectivele acesteia. un organism viu. în concordanţă cu cerinţele pieţei interne şi externe. Pentru activităţile de conducere este necesară o înaltă calificare şi specializare a angajaţilor manageri. Bressy Gilles şi Cristian Konkuyt consideră întreprinderea un organism economic autonom. cât şi creditorii întreprinderilor se află în multe cazuri în proprietatea statului.349/23 iul. M. Întreprinderea gestionează un ansamblu de resurse fizice şi financiare şi are ca obiectiv principal obţinerea profitului. Întrucât în condiţiile economiei de piaţă o mare parte din întreprinderi au angajaţi.1999 14 C. filiale) care prestează activităţi identice. Atât debitorii. Analizând diferite abordări concluzionăm că întreprinderea. Legea 133/1999 precizează că prin întreprindere se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice. localizate în diverse zone geografice sau filiale care fac afaceri de genuri 11 Bressy Gilles . constituită sub o singură conducere şi gestiune financiară. Nicolescu şi colab. în definirea întreprinderii trebuie făcute precizări în legătura cu etapele dezvoltării social-economice ale unei ţări şi cu gradul de realizare a privatizării. autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ. Controlul activităţii întreprinderilor organizate ca societăţi a cunoscut în ultimul deceniu abordări noi După unii autori. . SIREY. Ca entitate administrativa este administrată şi îndrumată de manageri (individuali sau de grup). Stabilitatea şi calitatea economiei naţionale depind în măsură decisivă de funcţionarea unui număr cât mai mare de întreprinderi. autonom. întreprinderea încheie contracte cu furnizorii şi clienţii. Of. în elaborarea legislaţiei. întreprinderile nu constituie încă entităţi independente. În abordarea conceptului de întreprindere în condiţiile economiei de piaţă se regăsesc caracteristicile. în relaţia furnizoribeneficiari nu există un conflict real de interese. concretizate în produse şi servicii. O. Paris. Ed. în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale. întrucât. Rolul primordial al întreprinderii private în economie este o caracteristică a economiei de piaţă. În perioada de tranziţie la economia de piaţă. tehnologice. Bărbulescu şi colab. nr. astfel: “un grup de persoane. inclusiv manageri. are contabilitate proprie şi cont la bancă. folosind cel mai adesea şi anumite mijloace de muncă. economice. De aceea. din vânzarea acestora pe piaţa. 1992 13 x x x – Legea 133 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. 10 . Editura economica. 1998.

generează fluxuri de venituri obţinute în urma comercializării bunurilor respective. lucrări. Paris. Économie de l' entreprise. servicii etc. produse care sunt puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici care. Aceste grupuri de fluxuri sunt prezentate grafic în figurile 2. prin unitatea sa financiară. Fluxurile generate de activitatea întreprinderii Sursa: Preluare după Jean Peyrelevade. întreprinderea trebuie în mod necesar să producă o valoare excedentară costurilor sale. întreprinderea (firma) este veriga organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea între factorii de producţie (natură. cantitatea şi calitatea impuse de cerinţele pieţei şi obţinerea unui profit. al căror cost determină fluxurile de cheltuieli ale întreprinderii către agenţii economici care furnizează aceşti factori. Activitatea întreprinderii generează două categorii de fluxuri: a) intrări de factori de producţie. muncă şi capital). servicii. Fig. în scopul producerii şi desfacerii de bunuri economice (produse.1. Întreprinderea suportă costuri corespunzând remunerării factorilor de producţie utilizaţi. b) ieşiri de bunuri. Fayard.2. Fluxurile de venituri şi cheltuieli (cash-flow) trebuie să fie întotdeauna pozitive pentru ca întreprinderea să poată supravieţui şi / sau să-şi extindă activitatea pe piaţă.) în structura.1 şi 2. prin conducerea şi gestiunea economică unică. care trebuie compensaţi prin rezultatele producţiei sale.1989. Ca o celulă de bază a economiei. Întreprinderea se delimitează prin genul specific de activitate..diferite în cadrul aceleaşi zone. informaţii etc.2. la rândul lor. 11 . Deci.

3) Analiza diferitelor circumstanţe existente şi a efectelor acestora asupra economiei şi gestiunii întreprinderii pune în evidenţă trei tipuri de mediu: ? mediu stabil – unde schimbările sunt rare. Paris. incluzând un ansamblu de factori eterogeni – de natură economică. influenţând puternic relaţiile cu piaţa şi deciziile acesteia În concepţie macroeconomică. de o amploare variată şi în general previzibile. Conceptul şi componentele mediului întreprinderii Ca agent economic.L.2. ? mediu turbulent – unde schimbările sunt foarte frecvente. le Moigne şi D. Carré. demografică. printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbărilor. 12 . – ce acţionează pe plan naţional şi internaţional asupra întreprinderii. juridică geografică. Les Editions d'Organisation. Noţiunea de mediu ambiant este foarte complexă. o componentă economică a acestuia . Între funcţiunile întreprinderii şi factorii interni şi externi există o strânsa legătură (fig. politică. de mică amploare şi uşor previzibile.3. mediul organizaţiilor de orice natură se caracterizează printr-un dinamism accentuat. 1997 II. factori naturali etc. întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant.1. Mediul întreprinderii II. ? mediu schimbător – unde schimbările sunt frecvente. cu incidente profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat. socială. În condiţiile actuale. Activitatea întreprinderii Sursa: Preluare după J. întreprinderea (firma) îşi orientează şi desfăşoară activitatea sub impactul condiţiilor concrete ale mediului său ambiant. Auto-organisation de l'entreprise.Fig.2. de amploare variată.2. ştiinţifico-tehnică.3.

O analiză a componentelor mediului ambiant necesită încadrarea acestora în micromediul şi macromediul întreprinderii (fig. Paris. Ed.3.4. Fig.2. Întreprinderea şi factorii de mediu Preluat după Bressy Gilles. 1995.Fluxurile întreprindere – mediu – pieţe Preluat după C. SIREY.4).2.2. 1998. É'economie d'entreprise. 13 . Economica. Bărbulescu (coordonator) Economia şi gestiunea întreprinderii. Cristian Konkuyt.Fig. Ed.

14 . cărora le sunt oferite pentru consum bunurile produse de întreprindere. b) Mediul economic care este format din ansamblul elementelor care compun spaţiul economic în care acţionează întreprinderea. e) Concurenţii. politicile comerciale utilizate. Acesta influenţează activitatea întreprinderii prin componente. Capacitatea de a atrage. persoanele ce caută să ocupe un loc de muncă ş. cum sunt firme de comerţ. În general. dimensiunea medie a unei familii. iar în situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii. vamale. structura pe vârste şi sex. instituţiilor şi al persoanelor individuale. d) Clienţii. d) Mediul cultural care este format din elemente referitoare la sistemul de valori. în principal prin intermediul pieţei şi se concretizează prin intermediul unor elemente specifice. a comunicării întreprinderii cu piaţa. MACROMEDIUL (MEGAMEDIUL) cuprinde ansamblul factorilor de ordin general. În aceasta componentă se integrează şi organele de stat (financiare. întreprinderile comerciale. în baza relaţiilor de vânzare-cumpărare. B. cum sunt: structura pe ramuri a economiei. nivelul de dezvoltare pe ansamblu şi pe fiecare ramură economică. Dintre acestea fac parte: a) Furnizorii de mărfuri. pe termen scurt. ca: structura societăţii. Din această grupă fac parte şi prestatorii de servicii bancare. de transport. organizaţiile consumatorilor etc. echipamente.a. în anumite împrejurări. asimilarea de produse noi şi modernizarea produselor tradiţionale. f) Organismele publice. maşini etc. cât şi ca furnizor. obiceiuri.) faţă de care întreprinderea are obligaţii legale. cu acţiune indirectă şi pe termen lung asupra activităţii întreprinderii. forţele politice şi raporturile dintre ele. gradul de ocupare a forţei de muncă. întreprinderea trebuie să dispună de informaţii referitoare la dimensiunea şi calitatea ofertei. de justiţie etc. agenţiile guvernamentale ş. zonal. alte informaţii referitoare la factorii perturbatori ai unei aprovizionări corespunzătoare. Ele pot influenţa. reglementari vizând eliminarea sau restrângerea efectelor poluante ale unor tehnologii etc. motiva şi reţine resursele umane necesare producerii de bunuri competitive este o variabilă importantă pentru orice firmă. gradul de stabilitate a climatului politic intern. Aceştia sunt reprezentaţi de diverşi agenţi economici care. Aceştia cuprind unităţile de învăţământ.a. asigură întreprinderii resursele necesare de materii prime. disciplină tehnologică etc. materiale. după caz. asociaţiile consumatorilor. a segmentării pieţelor. printre componentele macromediului întreprinderii se numără: a) Mediul demografic care se poate defini prin indicatori specifici. Aceasta componentă este reprezentată de asociaţiile profesionale. Mediul politic poate deveni un factor stimulativ sau restrictiv. situaţia financiar-valutară etc. norme de convieţuire etc. mărimea şi orientarea fondurilor destinate cercetării-dezvoltării. MICROMEDIUL întreprinderii cuprinde ansamblul componentelor cu care aceasta intră în relaţii directe. cum sunt: invenţiile şi inovaţiile. tradiţii. decisiv asupra comportamentului consumatorilor. Aceasta componentă a unei economii de piaţă concurenţială poate fi reprezentată de firme sau persoane particulare care îşi dispută aceleaşi categorii de clienţi. întâlniţi pe piaţa financiară. cunoaşterea unor aspecte referitoare la climatul intern al întreprinderii furnizoare (stabilitate economică. al unor activităţi de piaţă. preţurile practicate.). gradul de implicare a statului în economie. e) Mediul politic este specific fiecărei ţări. care alcătuiesc cercul firmelor. repartizarea teritorială şi pe medii (urban/rural) etc. c ) Furnizorii forţei de muncă. ca: numărul populaţiei. c) Mediul tehnologic care implică întreprinderea atât ca beneficiar. b) Prestatorii de servicii. agenţiile de publicitate etc.. În această categorie intră consumatorii. oficiile de forţă de munca. internaţional etc. Analiza unor astfel de indicatori permite o evaluare corectă a dimensiunilor cererii potenţiale a pieţei întreprinderii. utilizatorii industriali. În contactarea acestor agenţi de mediu. Aceştia sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care oferă o gamă largă de servicii utile realizării obiectului de activitate al întreprinderii.A. mediile de informare în masă.

Relaţia întreprindere – piaţă În relaţia complexă întreprindere-mediu în general.2. h) Mediul internaţional poate avea o influenţă semnificativă asupra capacităţii firmelor de a conduce business-ul în afara graniţelor ţării-mamă. exportul. Fig. adecvate frecvenţei şi complexităţii schimbărilor. la structura şi caracteristicile canalelor de distribuţie.3.5). organizarea şi conducerea activităţilor economice.2. la consumatorii actuali şi potenţiali.2. cum sunt: • adoptarea de structuri organizatorice suple. • sporirea importanţei activităţilor de prognoză (de anticipare ) a schimbărilor. De exemplu.). segmentele de consumatori etc. economiei mondiale.) influenţează. g) Mediul natural (relief. balanţa comercială ş. cât şi de consumator (cumpărător) este piaţa. sursa de idei pentru produsele noi sau pentru modernizarea celor existente.. direct sau indirect. pentru sesizarea operativă şi corectă a schimbărilor. clima etc. resurselor. în funcţie de gradul de afectare a acestora de schimbările mediului. rata dobânzii. într-o măsură diferită. structura şi dinamica cererii. Informaţiile referitoare la piaţă. mediul de testare a unor produse noi.a. unei economii naţionale. în ansamblu. Influenţele complexe ale conjuncturii economice pot fi apreciate şi urmărite prin intermediul unor indicatori. Relaţiile complexe întreprindere-piaţă Principala componentă a mediului în care o firmă apare atât în calitate de producător (ofertant). sunt absolut necesare pentru 15 . la categoriile de preţuri practicate etc. Mediul extern poate determina o multitudine de efecte asupra întreprinderii. proiectarea. rata inflaţiei. proceselor şi evenimentelor specifice unei ramuri. ca: volumul. Mecanismul pieţei reprezintă pentru întreprinderea modernă terenul de confruntare a situaţiei prezente cu cea de perspectivă. II. balanţa de plăţi. la întreprinderile concurente (gama produselor ofertate. fluctuaţiile dolarului comparativ cu alte monede străine poate influenţa capacitatea unei firme de a concura pe pieţele internaţionale. activitatea întreprinderii. • multiplicarea „punctelor de contact” între întreprindere şi mediul exterior.5. punctul de plecare în activitatea întreprinderii. cum ar fi: a) Studiul pieţei constituie premisa. • diferenţierea modului de definire a atribuţiilor în cadrul activităţilor. populaţia activa şi nivelul şomajului. Conjunctura economică internă şi externă în care acţionează întreprinderile este supusă unui proces intens de schimbare. Conjunctura economică defineşte starea curentă şi concretă a fenomenelor. trebuie avute în vedere o serie de aspecte şi măsuri. a formelor şi a metodelor noi de distribuţie şi promovare a produselor.f) Mediul juridic este constituit din ansamblul reglementarilor prin care este vizată. respectiv întreprindere-piaţă în particular. Piaţa mijloceşte legaturile multiple ale întreprinderii cu mediul său (fig.

a unor reguli cutumiare şi a unei stări psihosociale care impun sau favorizează anumite acţiuni sau comportamente din partea agenţilor economici . Firmele acţionează nu după principiul primului impuls.. la menţinerea şi cucerirea de noi pieţe. Clientela. Firmele au astfel componente diferite şi în funcţie de numărul lor. depinde puterea lor economică de a influenţa piaţa. Iniţial. Analiza concurenţei şi a factorilor de monopol nu poate gravita doar în jurul problemei preţului. Ele caută să îndeplinească interesele curente de asigurare a veniturilor cu cele viitoare de dezvoltare şi consolidare a poziţiei lor pe piaţă. oricât ar fi el de important. O firmă bine condusă trebuie să fie puternic polarizată către obiective care să contribuie la mărirea solvabilităţii. recurgând pentru aceasta la un set diversificat de căi şi metode. • libertatea de a acţiona.. În acest context se impune promovarea unui management anticipativ. trebuie să fie identificate cererile nesatisfăcute ale pieţei (produse. interese care pot fi uneori divergente. pe baza sporirii vânzărilor totale şi a profitului realizat pe fiecare produs.desfacere. sub raportul obiectivelor. Ea este un organism complex care se confruntă cu o multitudine de obiective contradictorii ce ţin de tactica şi strategia dezvoltării şi de satisfacerea intereselor proprietarilor şi ale managerilor. apoi planul de aprovizionare şi programele corespunzătoare de producţie. prestatorii de servicii. a cifrei de afaceri. disponibilităţile de forţă de muncă etc. cum sunt: ? Ce pieţe oferă cele mai bune perspective pentru produsul respectiv? ? Ce modificări trebuie aduse produsului pentru a se vinde mai bine? ? Ce preţ trebuie fixat pentru produsul respectiv? ? Ce venituri se obţin prin exportul produsului? etc. În dubla lor ipostază de cumpărători şi vânzători. • existenţa în mediul economic a unor reglementări juridice . cum sunt: satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor consumatorilor. ci pe baza unor scenarii strategice. având ca unic obiectiv maximizarea profitului. primul stadiu (aprovizionarea) şi ultimul (desfacerea) reflectă legătura întreprinderii cu piaţa. Aceste obiective definesc scopul şi însăşi raţiunea existenţei întreprinderii. prevederea şi cunoaşterea permanentă a modificărilor în perspectivă ale pieţei. ţinând seama de faptul că aceasta este eterogenă. creează segmente de piaţă diferenţiate. cu cererea certă şi desfacerea asigurată). urmărindu-se obţinerea celor mai avantajoase 16 . în calitate de ofertanţi.desfacere. iar pe de altă parte îşi dispută clienţii. Se va fundamenta. pentru a fi eficientă. servicii etc. prin produsele create şi oferite. Activitatea de piaţă a întreprinderii este marcată de prezenţa întreprinderilor concurente.producţie . întreprinderea nu se poate reduce la un organism simplu. face parte din „regulile de joc ” ale pieţei. În condiţiile actuale. Profitul nu poate fi considerat ca fiind singura motivaţie în funcţionarea mecanismului economiei de piaţă. c) Succesiunea logică în fundamentarea activităţii întreprinderii trebuie să fie: desfacere . întreprinderile îşi plasează competiţia dintre ele în două planuri: pe de o parte îşi disputa furnizorii. deci. creşterea eficienţei economice. a profitului.desfacere. adaptabilităţii şi flexibilităţii firmelor în raport cu mediul lor ambiant. În economia de piaţă concurenţa apare ca o necesitate obiectivă. cercetarea de piaţă trebuie să răspundă la întrebări. În general. identificarea strategiilor optime de acţiune. care îşi dispută oportunităţile oferite de aceleaşi pieţe. Concurenţa constă dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifestă în cadrul relaţiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cât mai numeroase. formată din consumatori productivi şi neproductivi. interesele şi aspiraţiile producătorilor. iniţial planul de desfacere. care vor asigura realizarea programelor de desfacere.fundamentarea deciziilor privind activitatea de aprovizionare . iar realizarea lor este în funcţie de sporirea supleţei. cu niveluri diferite de disponibilităţi financiare.aprovizionare – producţie . d) Orientarea activităţii întreprinderii către obiectivele prioritare. b) În fluxul aprovizionare – producţie . Pentru definirea acestor forme trebuie avute în vedere următoarele aspecte: • interesele şi aspiraţiile clientelei.

• promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere a intereselor fiecărei firme.6. În acest caz. aşa cum se arată în figura.condiţii în asigurarea resurselor şi în plasarea produselor proprii pe piaţă. distribuţia. Se poate manifesta şi o concurenţă indirectă. diferenţierea dintre concurenţi se realizează prin imaginea de marcă. Statul trebuie să se implice în asigurarea unui cadru şi climat concurenţial normal. destinate satisfacerii aceloraşi game de nevoi. • libertatea de înfiinţare a oricărui tip de întreprindere. pe de o parte. o importanţă hotărâtoare în formarea economiei de piaţă funcţionale care să facă faţă presiunilor concurenţiale o are implicarea statului în crearea sistemului instituţional şi elaborarea legislaţiei complete privind piaţa şi dezvoltarea întreprinderilor private. Ansamblul raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea surselor de aprovizionare şi a pieţei de desfacere formează sistemul relaţiilor de concurenţă. É'economie d'entreprise. de trei mărimi caracteristice. Ed. Competitivitatea unei firme este determinată. prin concurenţa între mărci. de măsura echilibrării acestuia. Fig. preţul. Concurenţa cea mai evidentă este directă şi se manifestă între întreprinderile care apar pe piaţă cu bunuri identice sau cu mici diferenţieri. • formarea liberă a preturilor. Tipologia întreprinderilor 17 . SIREY. respectiv: produsul. • măsuri pentru favorizarea participării întreprinderii pe piaţa externă.2. Gradul de intensificare a concurenţei este impus de raportul cerere-ofertă.1998. În general. indiferent de forma de proprietate. pe lângă accelerarea privatizării. Forţa competiţiei şi implicaţiile ei asupra rezultatelor activităţii întreprinderii depind de mărimea şi poziţia economică a celor care se confruntă. prin instanţa judecătoreasca. mărime etc. promovarea.. şi de raportul de forţe în care se plasează pe piaţă agenţii economici. în principal. Întreprinderea şi factorii de competitivitate Preluat după Gilles Bressy. • stabilirea prin reglementări bugetare a obligaţiilor faţă de stat. Cristian Konkuyt. II.4. • reglementari economico-financiare egale pentru toţi agenţii economici. mijloacele şi instrumentele utilizate în relaţiile de concurenţă se pot delimita în jurul celor patru piloni ai politicii de marketing. prin oferta unei game variate de bunuri. când întreprinderile se adresează aceloraşi nevoi sau unor nevoi diferite. ceea ce presupune: • autonomia întreprinderii. pe de altă parte.2.6. a firmelor nerentabile etc. Pentru România. • reglementări clare pentru sancţionarea. Paris.

publice. 9. După factorul de producţie predominant . de transporturi. întreprinderi cu mobilitate relativ mare (industria uşoară. societăţi). etc.).Economia de piaţă se caracterizează prin existenţa mai multor tipuri şi forme de întreprinderi a căror coexistenţă asigură un grad ridicat de diversificare a economiei naţionale. • societăţi de capital. • întreprinderile care depind de pieţele de desfacere (care produc produse agricole perisabile etc. 7. întreprinderile economice sunt: private. 18 . al căror patrimoniu se află în proprietatea unei persoane fizice sau juridice din ţara respectivă. După tipul produselor realizate se deosebesc: întreprinderi care produc bunuri materiale sau produc servicii. se deosebesc: • întreprinderi care folosesc predominant munca vie. volumul capitalului.societăţi de persoane. 6. forestiere. Tipologia întreprinderilor reprezintă practic o expresie a analizei (cercetării) întreprinderii prin intermediul a diverse unghiuri de abordare (criterii). întreprinderi parţial fixe (zootehnie. Criteriile de clasificare folosite sunt variate. • întreprinderi mixte sau întreprinderi organizate sub formă de joint-venture. alte întreprinderi industriale şi de servicii). După mărime. numărul de salariaţi. valorificarea superioară a resurselor şi stimularea iniţiativelor private. 8. mijlocii şi mari. • întreprinderi multinaţionale. de servicii. mărime etc. După forma de proprietate. pot fi: • societăţi comerciale. astfel: 1. • întreprinderi dependente de un anumit loc (exploatări miniere. • întreprinderea privată este o unitate de producţie şi economică al cărei patrimoniu aparţine fie unei singure persoane fizice (individuală). societăţi cu răspundere limitată. . Încadrarea într-una din aceste categorii se face după cifra de afaceri. Mecanismul economic de piaţă din România creează premisele şi condiţiile de funcţionare a unei mari varietăţi de întreprinderi care se diferenţiază după proprietate. de comerţ. organizate sub forma de: societăţi în nume colectiv . După ramura în care funcţionează. pot fi : întreprinderi mici. • întreprinderea publică deţine resurse ce aparţin statului sau unor administraţii publice locale. După mobilitate. respectiv legate de bogăţiile subsolului sau legate de folosirea pământului. După forma juridică de organizare. etc. În funcţie de apartenenţa naţională. Câştigurile obţinute sunt împărţite în funcţie de contribuţia fiecărei firme la constituirea capitalului întreprinderii respective. fie mai multora (asociaţii. ale căror subdiviziuni organizatorice îşi desfăşoară activitatea în două s-au mai multe ţări. condiţiile locale. de construcţii. societăţi pe acţiuni. conducere. Se mai numesc regii autonome sau regii publice. agricole. mixte. care se caracterizează prin participarea cu capital în proporţii diferite a unor persoane fizice sau juridice din ţări diferite. 5. 4. aceste întreprinderi se află în proprietatea unui grup economic privat sau cu caracter internaţional. materii prime agricole). • întreprinderi care folosesc predominant capitalul fix. răspunderea acţionarilor (asociaţilor). domeniul de activitate. pot fi: întreprinderi cu poziţie fixă. societăţi în comandită simplă. pot fi: • întreprinderi care depind de pieţele de aprovizionare cu materii prime (energie. După apropierea de sursele de aprovizionare şi / sau de pieţele de desfacere. • regii autonome.). şantiere navale etc. pot fi: • întreprinderi naţionale. 3. • întreprinderi care folosesc predominant capitalul circulant. care se pot organiza în: societăţi în comandită pe acţiuni. întreprinderile pot fi: industriale. • întreprinderea mixtă este o unitate de producţie al cărei capital se formează pe baza participării unor proprietari individuali (sau asociaţi) privaţi şi a diferitelor întreprinderi publice.). 2. forma juridică.

Clasificarea întreprinderilor după proprietate şi organizare Cuvinte şi expresii cheie: • întreprinderea celula de bază a societăţii. Cum a evoluat istoric conceptul de întreprindere? 19 . • întreprinderea ca organizaţie.7. după domeniile de activitate şi organizarea juridica poate fi urmărita în figura 2. • întreprinderea ca centru de decizie. • tipologia întreprinderilor. • micromediul întreprinderii. • firma comercială. • competitivitatea firmei.Clasificarea întreprinderilor de România după forma de proprietate. • principiul maximizării profitului.7. Întrebări: 1. • macromediul întreprinderii. • autonomia decizională. • fluxuri de venituri şi cheltuieli. • întreprinderea unitate economică şi de producţie. 2. • mediul ambiant al întreprinderii. Fig.

Ce înţelegeţi prin competitivitatea firmei? 9. Definiţi întreprinderea modernă. Care sunt principalele caracteristici ale întreprinderii în economia de piaţă? 3.2. Care este tipologia întreprinderilor în România? 20 . Ce se înţelege prin întreprindere ca subiect al gestiunii economice? 4. 6. În ce constă conceptul de mediu ambiant al întreprinderii? 7. Care sunt principiile care stau la baza întreprinderii economice libere? 5. În ce constau relaţiile întreprindere-piaţă? 8.

1994 s. poate fi urmărită complexitatea sistemului întreprindere. Reuniunea elementelor într-un ansamblu. în interdependenta şi acţiunea lor. având la bază teoria generală a sistemelor. În figura 3. Didactica şi Pedagogica. raporturile dintre elementele (dinamica sistemului). Totodată.. C. 1978. Un sistem se defineşte prin următoarele noţiuni: . 1992. Ed. în special.obiectele (elementele) sistemului. aflate în interacţiune activă sau numai potenţială. iar aceasta are consecinţe asupra veniturilor realizate de întreprindere. conduce la identificarea unor noi căi de analiză.Capitolul III ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS.1. Practica economică a dovedit că legăturile dintre elementele componente ale sistemului întreprindere fac ca acţiunea unora să se reflecte asupra altora şi. se extinde tot mai mult abordarea sistemică.proprietăţile obiectelor. Bazele managementului. adică un ansamblu organizat de elemente interdependente. 1969. Funcţionarea acestui mecanism se desfăşoară sub acţiunea factorilor de mediu intern şi extern şi se manifestă într-o mare diversitate de forme. De exemplu. aplicarea teoriei generale a sistemelor la sistemele economice în general şi la întreprindere ca sistem. Teoria generală a sistemelor consideră fenomenele şi procesele economice ca sistem. Nicolescu şi colab. Organizarea structural-informațională a întreprinderii. Tempus. perturbaţiile care pot să apară în aprovizionarea cu materii prime afectează ritmicitatea producţiei. . împreună cu relaţiile dintre ele. Ed. cuprinzătoare asupra funcţionării acestui organism complex şi dinamic care este întreprinderea. Ed. Totalitatea elementelor componente. Abordarea sistemică permite formarea unei viziuni largi. care să conducă la realizarea scopurilor propuse. întreprinderea are o structură sistemică. organizată în vederea realizării unui scop. Numeroase lucrări15 clarifică şi dezvoltă noţiunile de bază ale întreprinderii prin prisma teoriei sistemelor. constituie mecanismul de funcţionare al întreprinderii. formează structura sistemului.a. Politica.1. Ed. ca un întreg. Abordarea sistemică a întreprinderii În investigarea problematicii complexe a întreprinderii. asupra întregului constituit de întreprindere. cât şi a fiecăreia dintre componente. Abordarea întreprinderii pe baza principiilor teoriei sistemelor şi ciberneticii impune luarea în considerare atât a întreprinderii ca ansamblu unitar. E. Dumitrescu. Management. Organizarea structurala a întreprinderilor. Structura unui sistem este o caracteristică relativ stabilă a acestuia. entităţi materiale sau abstracte ce constituie componenta constructivă a sistemului (statica sistemului). Rezultă că sistemul se manifestă ca o entitate distinctă. permiţând formularea unor soluţii. . Concepţia sistemică privind întreprinderea este un mod de a privi. respectiv întreprinderii – faţă de elementele sale componente. Abordarea sistematică a întreprinderii constă în prioritatea acordată întregului. Întreprinderea abordată ca sistem complex are o serie de caracteristici care-i asigură o funcţionalitate specifică. adică organizarea şi funcţionarea în timp a elementelor sale componente. în care diferitele sale componente se condiţionează reciproc. 21 . adică organizarea sa într-un anumit spaţiu şi aspectul funcţional. implicit. DINAMIC ŞI COMPLEX III. Sistemul este un ansamblu de elemente în interacţiunea lor dinamică. în interacţiunea lor. a gândi şi a înţelege procesele economice care au loc în cadrul ei în interacţiune cu conducerea acesteia. Mihuleac. Ca organism economico-social. O. Russu. Pentru a descrie un sistem este necesar să se înţeleagă aspectul său structural. subunităţi structurale şi 15 M.relaţiile. Ştiinţifica. decizii perfecţionate.

g) întreprinderea este un sistem cu comportament finalist. e) întreprinderea este un sistem dinamic. • intrările şi ieşirile din sistem. în permanentă legătură cu mediul de care este influenţat.2 se prezintă întreprinderea ca sistem deschis. reunind un mare număr de elemente. părţi cu funcţii bine precizate. f) întreprinderea este un sistem complex. • comportarea şi capacitatea de funcţionare a sistemului. 22 . • finalitatea sistemului. capacităţi de producţie. subsisteme. informaţii) pentru a realiza obiectivele propuse. dar pe care îl şi influenţează. de: • mulţimea elementelor sale. în ultimă instanţă. în sensul că are schimburi permanente cu mediul (de unde îşi procură inputurile şi unde îşi externalizează outputurile). III. c) întreprinderea este un sistem deschis. 3.1.2. acestea sunt: a) întreprinderea este un sistem social. b) întreprinderea este un sistem economic. deoarece îşi modifică starea în timp. Caracteristicile sistemului întreprindere Sistemul întreprindere prezintă o serie de caracteristici care trebuie avute în vedere pentru a-i asigura funcţionalitatea. întrucât în cadrul acesteia o componentă esenţială sunt oamenii (conducători şi executanţi) care acţionează asupra celorlalte componente (resurse materiale. d) întreprinderea este un sistem organic adaptiv. Un sistem ai cărui parametri sunt variabili ca răspuns la condiţiile mediului este un sistem adaptiv. • mulţimea conexiunilor interne şi externe. fapt care determină modificarea parametrilor sistemului. cu echifinalitate. În figura 3. Complexitatea sistemului întreprindere Sistemul poate fi definit. deoarece reuneşte resurse de diferite tipuri urmărind valorificarea lor optimă (sistem cu raţionalitate). energie. finalitatea sistemului este creşterea bogăţiei. Fig.funcţionale şi studierii conexiunilor dintre elementele componente în dinamica şi complexitatea lor.

sub acţiunea cărora se manifestă tendinţa de dezorganizare.3. i) întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice. conexiune inversă) este caracteristică sistemelor cibernetice. Lauginie. Menţinerea stabilităţii. ca şi complexitatea proceselor care au loc.M. Économie de l' entreprise. care presupune capacitatea sistemului de a-şi modifica intrările şi starea sa. urmărirea transformărilor pe care le suferă intrările. Darbelet şi J. 1995.2.Fig. corelarea acestora cu procesele tehnologice. Obiectivul subsistemului conducător este reglarea sistemului şi asigurarea funcţionalităţii optime. evitarea tendinţelor entropice necesită din partea conducerii intervenţii reglatoare active şi permanente. Întreprinderea sistem deschis Sursa : M. h) întreprinderea este un sistem relativ stabil. Dispersia activităţilor (uneori chiar şi a componentelor sistemului) în teritoriu. asigurând stabilitatea dinamică a întreprinderii. a stabilităţii. j) întreprinderea este un sistem probabilist (stochastic) datorită acţiunii factorilor aleatori care tind să perturbe echilibrul. în cadrul sistemului întreprindere identificăm un subsistem specific (subsistemul conducător) având rolul de a pune în practică măsurile corective care să permită atingerea regimului staţionar. l) întreprinderea este un sistem cibernetic. preîntâmpinarea şi anihilarea factorilor perturbatori. m) întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil. k) întreprinderea este un sistem cu autoînvăţare (se învaţă în procesul de desfăşurare a activităţilor economice şi sociale). Îndeplinirea obiectivelor necesită asigurarea permanentă a intrărilor prestabilite (cantitativ şi calitativ). Culegerea informaţiilor despre ieşirea sistemului şi utilizarea lor pentru corectarea intrării (feed-back. Paris. în raport cu modul în care ieşirile răspund comenzii 23 . Întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil în care coexistă două tipuri de activităţi: o activitate tehnicoproductivă şi o activitate de conducere. întreprinderea reacţionează pentru a conduce evoluţia în regim staţionar. Activitatea de conducere constituie forţa care contrabalansează aceasta tendinţă. Les Éditions Foucher. În acest scop. uneori chiar în lipsa unor informaţii pertinente. Caracterul de sistem autoreglabil şi autoorganizabil are la bază conceptul de retroacţiune sau de conexiune inversă (feed-back). compararea rezultatelor cu obiectivele. Dacă o perturbaţie a mediului a produs variaţia unor parametri. fac ca reglarea să se desfăşoare în condiţii grele.

aprovizionare. în care: S – sistem reglat (condus). deci.3. Fiecare din cele două subsisteme se structurează. Funcţionalitatea întreprinderii ca sistem este dată de transmitanţă (T). ΔX – mărimea de reglare.) Fig. 3. care are rolul de a asigura funcţionarea sistemului reglat. Retroacţiunea sau conexiunea inversă (ΔX) se manifestă atât la nivelul întreprinderii considerată ca sistem. de regulă. respectiv cifra de afaceri să fie mai mare decât costurile şi să se obţină un nivel cât mai ridicat al profitului. la rândul lor. R – sistem reglator (conducător).sociale. desfacere. formate din alte componente specifice. conducere tactică şi 24 . în limitele parametrilor tehnici. şi un sistem reglator sau conducător (R).3. atelier.). concretizată în cererea de produse pe piaţa produselor (P). care constituie unitatea structurală ce nu mai poate fi descompusă (postul). Transmitanţa fizică poate este subunitară deoarece intrările de resurse alocate sunt. Sistemul reglator se justifică prin acţiunea permanentă asupra factorilor entropici perturbatori şi îşi concretizează activitatea în procesul decizional. În acest context. secţie. organizatorici şi structurali pentru atingerea finalităţii. Fiecare subsistem îşi are intrările şi ieşirile proprii. descompunerea mergând până la element.: Schema bloc a sistemului întreprinderii. III. Subsistemul conducător se structurează în conducere strategică. cât şi la nivelul subdiviziunilor organizatorice. în alte elemente componente. ca subsisteme. O largă utilizare în domeniul organizării şi conducerii are structurarea întreprinderii ca un dublet obiect condus – conducere. compartimente funcţionale (planificare. Sunt puse astfel în evidenţă două subsisteme ale sistemului întreprindere: subsistemul condus şi subsistemul conducător. Subsistemele componente ale sistemului întreprindere Conform axiomelor lui Churchman rezultă că putem construi sistemul întreprindere pornind de la subsistemele componente. lansare. care se determină ca raport între ieşirile (Y) şi intrările (X) sistemului: Y T= X Transmitanţa poate fi exprimată fizic (T<1) şi valoric (T>1). întreprinderea abordată în viziune sistemică este formată dintr-un sistem reglat sau condus (S). urmărirea producţiei. personal etc. Transmitanţa valorică a sistemului trebuie să fie supraunitară pentru ca acesta să fie funcţional. dat fiind caracterul deschis al sistemelor. în care au loc procese tehnice şi biologice de transformare a factorilor de producţie în produse finite conform obiectivelor propuse iniţial. Ele vor fi. Y – ieşirile din sistem.3. Subsistemul condus sau efectoriu se compune din: loc de muncă. inferioare outputurilor obţinute. 3. X – intrările în sistem. Fiecare dintre acestea pot fi considerate ca sisteme. Ieşirile dintr-un subsistem constituie intrări în cadrul subsistemului următor (fig.

comandă şi control). Realizarea funcţiilor conducerii implică un ansamblu de metode şi procese intelectuale. 3. Fig.rezultate. organizare. Întreprinderea ca dublet obiect condus-conducere Un alt model al sistemului întreprindere.5. un prim model al sistemului întreprindere porneşte de la structurarea pe cele două subsisteme amintite anterior şi este prezentat schematic în fig. porneşte de la identificarea activităţilor prin care acesta îşi exercită funcţiile sale şi îşi realizează finalitatea ca sistem. Fig. coordonare. astfel încât să se realizeze funcţiile conducerii (previziune.acţiune. prin abstractizarea funcţionării ei.decizie.5. operaţiuni şi procedee implicate în conducerea ştiinţifică a sistemului întreprindere pot fi etapizate. acţiune .conducere operativă. se prezintă modelul sistemului întreprindere care surprinde structura funcţională a acestuia. 3. În fig. Model structural al sistemului întreprindere Abordarea sistemică permite economistului să înţeleagă exact necesitatea conducerii.4. Abordarea sistematică permite. tehnice şi economico-financiare prin care decizia (comandă) se transformă în acţiune. Astfel. 25 . 3. subsistemul condus (structural-organizatoric) şi subsistemul conducător. de fapt. decizie . modelarea realităţii obiective complexe reprezentată de întreprindere.4. Din analiza proceselor de conducere rezultă că principalele activităţi. 3. astfel: reflecţie .

4. • sistem reglat şi sistem reglator. între subsisteme se stabilesc legături. Întrebări: 1. Care sunt principalele trăsături ale unei întreprinderi abordată în concepţie sistemică? 3. această organizare apare ca o structură ierarhizată care asigură circulaţia informaţiei necesare conducerii întregului sistem. • întreprinderea ca dublet obiect condus-conducere. Care sunt caracteristicile sistemului întreprindere? 5. • feed-back. Cuvinte şi expresii cheie: • teoria sistemelor. Care sunt subsistemele componente ale întreprinderii? 26 . • întreprinderea-organism economic şi social. Definiţi şi comentaţi conceptul de funcţionalitate (transmitanţă) a sistemului întreprindere. • sistemul întreprindere. astfel încât fiecare dintre acestea să contribuie la realizarea finalităţii întregului sistem care este întreprinderea. • adaptabilitatea întreprinderii. • modelul structural al sistemului întreprindere. De cele mai multe ori. conexiuni care conduc la organizarea părţilor într-un întreg. • sistem autoreglabil şi autoorganizabil.coordonării părţilor (subsistemelor). • transmitanţa sistemului întreprindere. Prin ce se caracterizează întreprinderea ca un organism economico-social unitar? 2. După cum s-a observat.

F. Coordonarea sarcinilor şi ierarhizarea diferitelor persoane corespunde structurii verticale a întreprinderii şi reprezintă sistemul de comandă al organizării. care este o subunitate organizatorică aflată sub aceeaşi autoritate ierarhică. a organiza înseamnă a stabili o ordine.expresie a organizării întreprinderii Structura unei organizaţii poate fi definită ca o sumă totală a mijloacelor utilizate pentru a repartiza sarcinile diferite şi pentru a asigura coordonarea necesară între acestea.Pârvu.) După H. Problema fundamentală a organizării constă în menţinerea stabilităţii interne a întreprinderii. 17 C. Structura organizatorică. Paris.Fransua . Ed. Bărbulescu şi colab. Ed.2.Structure et dinamique des organizations.Barbulescu. 16 H. Structura organizatorică . restructurare şi definire a locului şi rolului tuturor elementelor care o compun în procesul de organizare. orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii17.Economia şi gestiunea întreprinderii. Structura generală a întreprinderii cuprinde structura organizatorică şi structura socioculturală 1. T. reprezentată de sarcinile angajatului. atribuit unei persoane angajate.Mintzberg. Această structură se realizează în funcţie de tipurile de decizii care se iau la diferite niveluri ale piramidei ierarhice. 1995. Din punct de vedere static. Economica. structura organizatorică este definită ca reprezentând ansamblul persoanelor.1. Organisation. o ierarhizare a personalului care compune întreprinderea şi ordonarea modului de desfăşurare a muncii acestuia.Mintzberg . aceasta urmărind supravieţuirea şi dezvoltarea sa. printr-o continuă adaptare a structurilor acesteia la exigenţele pieţei concurenţiale.Badea. Acest proces dinamic se realizează în două planuri: în primul plan se stabileşte cadrul structural de ansamblu. organizarea sistemului de producţie. • funcţia. E. • compartimentul. Pentru a realiza acest scop întreprinderea trebuie să desfăşoare o activitate eficientă. Organizarea întreprinderii are două cerinţe principale: o cerinţă ţine de asigurarea desfăşurării diviziunii muncii şi altă cerinţă ţine de coordonarea sarcinilor care trebuie să fie îndeplinite de către membrii săi. gestiunea financiară etc.. Structura organizatorică este formată din structura funcţională şi structura operaţională: a. Conceptul de structură a întreprinderii Întreprinderea. subdiviziunilor organizatorice şi a relaţiilor dintre acestea. ceea ce impune o continuă adaptare. tinde să se organizeze în vederea atingerii scopului pentru care a fost creată. 1982. Din punct de vedere dinamic. Structura funcţională (verticală) corespunde coordonării pe verticală a sarcinilor şi cuprinde: • postul. prin care se proiectează structurile organizatorice şi de conducere. structura este osatura organizării. a organiza înseamnă a studia modul de funcţionare a întreprinderii. Folosirea eficientă a resurselor depinde de cadrul organizaţional creat în fiecare întreprindere. este maniera în care sunt repartizate sarcinile şi responsabilităţile16. a analiza felul în care sunt puse în mişcare mijloacele de care dispune pentru a atinge obiectivele pe care aceasta şi le fixează.Gavrila.Lefter.Capitolul IV ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A ÎNTREPRINDERII IV. ca celulă de bază a economiei. 27 . IV. F. După C. gestionarea producţiei şi a vânzărilor. V. în planul al doilea se organizează diferitele componente ale sistemului tehnico-productiv şi economico-social (alocarea resurselor şi organizarea folosirii lor eficiente. concomitent cu stabilirea structurii de producţie.

interne şi atrase. unde se iau deciziile care angajează întreprinderea pe termen lung. ateliere etc. stilul vestimentar. stilul arhitectonic. pe baza a două criterii de specializare: • în cazul când produsele vândute şi pieţele sunt relativ asemănătoare.Se pot disting patru niveluri ierarhice. La formarea acesteia contribuie întregul sistem de valori al întreprinderii. Orice structură organizatorică este o ierarhie. în funcţie de amploarea deciziei şi de orizontul de timp pe care-l implică: • nivelul strategic. începând cu producţia şi terminând cu gestiunea personalului. Cultura întreprinderii are un important rol în procesul de gestiune. secţii anexe. • nivelul de execuţie. pe informaţiile oferite de macro-sistem. • în cazul în care produsele şi pieţele sunt foarte eterogene. Definirea direcţiei şi ritmului de dezvoltare a întreprinderii 28 . În dimensionarea proporţiilor şi ritmului dezvoltării se ţine seama de variatele conexiuni pe care întreprinderea le are cu mediul (în cadrul ramurii. 2. precum şi a relaţiilor dintre compartimentele şi persoanele ce îndeplinesc atribuţii. informaţii care adesea joacă rolul de restricţii. Imaginea întreprinderii se formează prin politicile de relaţii publice. care corespunde diviziunii muncii pe orizontală şi cuprinde funcţiunile întreprinderii. modalităţi speciale de transmitere a unor valori şi comportamente către generaţiile viitoare etc. secţii. Organizarea ca proces operaţional prin care se precizează şi se delimitează responsabilităţile. Verigile de producţie cuprind: secţii de bază. a obiectivelor de realizat. Acest cadru se realizează prin intermediul structurii organizatorice. materiale şi financiare. secţii auxiliare. unele elemente ce ţin de vocabularul întreprinderii. control şi cercetare şi legăturile între acestea. Baza organizării structurale constă dintr-o bunaăcunoaştere a direcţiilor şi ritmului de dezvoltare a întreprinderii. secţii de service. Verigile de producţie se regăsesc în cadrul unei structuri organizatorice sub formă de: uzine. de valori şi comportamente de care dispun membrii acesteia. modul în care aceasta este percepută în mediul său şi pe care-l poate influenţa prin acţiunile de comunicare şi relaţiile publice. Dintre manifestările culturii întreprinderii fac parte: simbolurile (etichetele). mai ales. Structura socio-culturală a întreprinderii reflectă identitatea întreprinderii. • nivelul tactic. criteriul numeric. a nevoilor de resurse umane. Acţiunea este deosebit de complexă. atribuţiile. Structura de producţie şi concepţie este definită prin componenta verigilor de producţie. laboratoare etc. ateliere. De-a lungul timpului se formează cultura întreprinderii care se exprimă prin ansamblul de cunoştinţe. fabrici. sprijinindu-se nu numai pe informaţiile de care dispune întreprinderea. ceea ce poate deveni un factor de motivaţie profesională şi de bună gestiune. reprezentat de o anumită suprafaţă de producţie înzestrată cu mijloace de producţie specifice pentru operaţii executate de un lucrător sau grup.. deoarece exprimă interesele generale ale societăţii. Structura operaţională (orizontală). criteriul geografic. format din ansamblul regulilor acceptate de către angajaţi. Veriga primară a structurii de producţie şi concepţie este locul de muncă. vizează structura de producţie şi concepţie şi organizarea activităţilor ce ţin de funcţiunile întreprinderii. ci. criteriul funcţional. sarcinile concrete necesare realizării scopului stabilit. diferenţiată după mai multe criterii: criteriul (felul) produsului. Funcţionarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesită un cadru de reglare a relaţiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. Structura orizontală asigură organizarea întreprinderii în raport de omogenitatea şi complexitatea activităţii. care defineşte drumul de urmat pentru a atinge obiectivele fixate anterior. activităţile se organizează pe marile funcţiuni ale întreprinderii. care defineşte pe termen scurt atingerea obiectivelor de mai sus. b. conexiuni cu caracter de subordonare sau de colaborare. Direcţiile şi ritmul de dezvoltare a întreprinderii exprimă într-o formă sintetică direcţia şi ritmul de dezvoltare a tuturor domeniilor de activitate. unde se realizează activităţile de producţie implicate pentru realizarea obiectivelor stabilite. Veriga de bază a unei structuri de producţie şi concepţie este secţia de producţie. O cultură puternică are valori numeroase şi acceptate de personalul său. fără personalitate juridică. cât şi în cadrul economiei naţionale). • nivelul operaţional. împărţirea activităţilor pe funcţiuni se face după gruparea produselor şi a pieţelor.

29 . relaţii şi scheme. • aspectul dinamic. atribuţii. nu scop. este parte dintr-un întreg. De fapt. cât şi în cea de conducere. • structura de producţie şi sortimentală. adaptare şi introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric. Folosirea diferitelor resurse pentru atingerea obiectivelor fixate se înfăptuieşte prin organizarea activităţii pe baza principiului autogestiunii. În executarea atribuţiilor de organizare. este un proces de diviziune a muncii. • structura activelor fixe şi circulante. raţionala utilizare a acestor resurse. O întreprindere are mai multe structuri . elaborarea variantelor principale de dezvoltare şi alegerea soluţiilor optime. impus de necesitatea asigurării circulaţiei rapide a informaţiilor între toate nivelurile de dispoziţie şi execuţie. stabilirea unor reguli de muncă. În procesul de organizare se stabilesc principalele categorii de activităţi necesare pentru a realiza obiectivele propuse. Prin elaborarea direcţiei de dezvoltare se determină câţiva parametri esenţiali ai elaborării ulterioare a structurii organizatorice şi anume: locul întreprinderii în complexul macroeconomic naţional. compartimente. organizarea se referă la pregătirea acţiunilor după un plan riguros. de precizare a atribuţiilor şi sarcinilor ce revin oamenilor atât în munca de execuţie. sarcinilor şi repartizarea lor pe oameni în vederea realizării obiectivelor. Organizarea este mijloc. Organizarea structurală constă în gruparea funcţiilor. activităţile. • structura de proprietate. • structura organizării producţiei. materiale şi financiare şi. • structura organizării conducerii. Între organizare şi dirijare există o strânsă legătură. Rezultatul organizării îl reprezintă funcţiile. permiţând o mai bună comunicare şi înţelegere în muncă. mai ales. se referă la asigurarea participării personalului la luarea deciziilor. • finalizarea activităţii trebuie să fie caracterizată şi de un înalt nivel de eficienţă a folosirii resurselor. Organizarea procesuală presupune stabilirea categoriilor de muncă şi a proceselor necesare realizării obiectivelor fundamentale (activităţi. • structura umană. atribuţiile şi sarcinile. Atingerea obiectivelor fixate reclamă determinarea nevoilor de resurse de muncă. Organizarea reuneşte modalităţile de elaborare. operaţii). Organizarea are ca scop utilizarea raţională a resurselor. stabilind măsurile organizatorice ce vizează eficienţa în realizarea obiectivelor. observarea legăturilor dintre oameni şi bunuri. Există şi o organizare informală care semnifică ansamblul de interacţiuni umane cu caracter organizatoric care apar spontan şi natural. respectiv: • structura compartimentelor întreprinderii. se referă la utilizarea deplină a resurselor. nivel dimensionat în funcţie de modul de dezvoltare a bazei materiale. Spiritul de organizare se asociază cu ordinea. Organizarea creează structurile. Organizarea are un rol catalizator. elementul de bază fiind grupul de oameni.presupune fixarea obiectivelor de realizat. care se pot concretiza în: • asigurarea executării integrale şi ritmice a obiectivelor privind folosirea capacităţilor de producţie şi perfecţionarea proceselor tehnologice. precizarea problemelor specifice întreprinderii. organizarea structurală este o organizare formală. Fixarea obiectivelor de atins şi a liniei generale de dezvoltare are în vedere trei aspecte importante şi anume: • aspectul economic. Structura organizatorică integrează într-un ansamblu unitar elemente umane. • structura procesului de producţie. dirijarea înseamnă să se asigure o concordanţă cât mai deplină între scopul urmărit şi acţiunea reală a obiectului condus. Se distinge organizarea procesuală şi organizarea structurală. • aspectul democratic. managerii folosesc structura organizatorică şi sistemul informaţional în relaţia lor reciprocă. formele cooperării între verigile de producţie. sarcini. atribuţiilor.

cum sunt grupate pe compartimente şi sectoare. Compartimentele pe baza cărora se identifică conceptual şi în detaliu o structură organizatorică sunt cuprinse în organigrama întreprinderii.4. sarcinile. Funcţiunile întreprinderii.). construcţiilor. Fişa postului.• structura sistemului informaţional etc. Această regrupare se face pe funcţiuni ce definesc funcţiile sistemului productiv al întreprinderii. sarcinile angajaţilor. Organigrama este o reprezentare schematică formală a structurii întreprinderii care dă o imagine exactă a diviziunii muncii şi indică ce posturi există. fiecare funcţiune referindu-se la gruparea unor activităţi omogene specializate. Domeniile concrete în care se exercită autoritatea formează funcţiunile întreprinderii.. în vederea desfăşurării normale a ciclului productiv. transporturilor. Funcţiunile întreprinderii Un pas important în organizarea întreprinderii constă în regruparea activităţilor care au acelaşi scop. După O. În definirea unui post un rol important revine stabilirii corecte a responsabilităţii şi ca urmare asumarea acestora în cunoştinţă de cauză. Fig. sau grup de întreprinderi aparţinătoare industriei. Organigrama unei întreprinderi cu servicii funcţionale Formalizarea organizării întreprinderii necesită elaborarea a două lucrări necesare desfăşurării normale a activităţii personalului: 1.1.4. atribuţiile compartimentelor funcţionale etc. Ceea ce diferenţiază funcţiunile diferitelor tipuri de unităţi este numai proporţia diferită în care se dezvoltă acestea. aceasta îşi construieşte o structură orizontală specifică produselor pe care le obţine şi pieţelor pe care le vinde sau de pe care se aprovizionează cu resurse. Regulamentul de organizare şi funcţionare.1. care cuprinde: date de identificare. comerţului etc. Funcţiunile fiind inerente conţinutului definitoriu al întreprinderii se regăsesc în toate tipurile de unităţi. indiferent de nivelul de organizare şi de ramura economiei căreia îi aparţin: întreprindere. ca şi funcţiile (atributele) conducerii sunt elementele esenţiale ale organizării structurale şi cunoaşterea lor temeinică este deosebit de importantă pentru înţelegerea structurii întreprinderii. Nicolescu şi colab. holding. atribuţiile organelor de conducere. Postul este elementul de bază al oricărei structuri organizatorice. Competenţele au o natură formală (stabilită pe baza unei anumite ierarhii) şi o natură funcţională (profesională). Modul în care au fost delimitate funcţiunile de bază ale întreprinderii întruneşte acordul multor specialişti din ţară şi străinătate. competenţele şi responsabilităţile fiecărui angajat. ca bază a motivaţiei personalului. agriculturii. 2. obiectivele întreprinderii.3. cum circulă informaţia între ele (fig. În virtutea autonomiei gestionare pe care o are întreprinderea. funcţiunea întreprinderii este 30 . IV. Postul stabileşte obiectivele.

creşterea capacităţii de producţie.2. Între principalele activităţi şi domenii pot fi enumerate: a) cercetare ştiinţifică. Management. Funcţiunea de producţie. în condiţiile grupării pe baza legăturilor directe de influenţă a unor activităţi colaterale sau a unor activităţi care trebuie să se regăsească în mod obligatoriu în cadrul fiecărui domeniu astfel delimitat. un ansamblu de activităţi omogene şi / sau complementare. se regăsesc aceste forme de activitate. 2. folosind metode şi tehnici specifice. verificarea în laborator a comportării lor şi experimentarea diverselor soluţii constructive în atelierele de prototipuri sau în staţiile pilot). desfăşurate de personalul de o anumită specialitate. prin realizarea de noi capacităţi de producţie. retehnologizare. modernizare. Funcţiunea comercială. utilarea întreprinderii corespunzător necesitaţilor de fabricaţie a noilor produse etc. O analiză cuprinzătoare a domeniilor de activitate ale unei întreprinderi. în funcţie de etapa de dezvoltare şi de nivelul obiectivelor stabilite. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare se regăseşte în activităţile de elaborare a planului strategic. auxiliare şi de servire prin care se realizează obiectivele din domeniul fabricării produselor. 3. conduce la următoarele funcţiuni de baza ale întreprinderii: 1.1. Activităţile la care se referă această funcţiune sunt: 18 Ov. d) elaborarea politicilor şi a strategiilor economice ale întreprinderii. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde activităţi care se desfăşoară în cadrul întreprinderii în vederea realizării obiectivelor în domeniul obţinerii de produse noi şi a transformării conceptelor ştiinţifice în produse sau servicii utilizate pentru dezvoltarea viitoare.3. prin care se asigură transformarea resurselor materiale. inclusiv punerea la punct a tehnologiei pentru produsele noi. 4.o componentă a organizării procesuale. c) organizarea producţiei şi a muncii.3. Tot din domeniul acestei funcţiuni fac parte şi acţiunile privind organizarea producţiei şi a muncii. şi instrumente de organizare a activităţii productive. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare. financiare şi de muncă în capital fix. indiferent de mărime. În orice întreprindere economică. Editura Didactica şi Pedagogica. IV. activităţi de concepţie (proiectare şi cercetare a produselor. Bucureşti. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare are un caracter complex. elaborării lucrărilor. 1992. 5. Din acelaşi domeniu fac parte şi activităţile care se referă la controlul tehnic de calitate al produselor care poate şi trebuie sa aibă o influenţă activă asupra concepţiei de viitor privitoare la produse. Funcţiunea financiar-contabilă. Nicolescu s. dar au ponderi diferite în dependenţa de specificul activităţii întreprinderii şi de alţi factori de influenţă. Funcţiunea de producţie Funcţiunea de producţie reprezintă ansamblul de activităţi de bază. b) investiţii şi construcţii. Funcţiunea de personal. prin faptul că se manifestă în toate domeniile. dezvoltarea de ansamblu a întreprinderii. cu intensităţi diferite în etape diferite de dezvoltare a întreprinderii. prestări de servicii în cadrul întreprinderii. cu activitate simplă sau complexă. IV. 31 . inginerie tehnologică şi introducerea progresului tehnico-ştiinţific. cu scopul realizării obiectivelor stabilite18.. În cadrul întreprinderii nu toate funcţiunile au aceeaşi intensitate de manifestare în fiecare etapă de dezvoltare a acesteia.a. ca ansamblu de atribuţii în domeniul introducerii unor noi metode. tehnici. Dar realizarea obiectivelor stabilite pentru o perioadă în cadrul întreprinderii depinde de manifestarea în strânsă interdependenţă a tuturor funcţiunilor acesteia.

Dumitrescu. reducerea consumurilor specifice de materiale. lucrări care fac obiectul de bază al activităţii întreprinderi.• programarea şi lansarea producţiei. • urmărirea realizării producţiei şi a celorlalte activităţi auxiliare. Fig. semifabricatelor. • exploatarea instalaţiilor şi agregatelor energetice.4. Editura Ştiinţifică. activităţile principale grupate în funcţiunea de producţie pot fi urmărite în fig. • fabricaţia sau exploatarea.3.2. produselor. Funcţiunea de comercială Funcţiunea comercială cuprinde activităţile privind realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturilor întreprinderii cu mediul economic. a preîntâmpinării şi evitării pe cât posibil a efectelor uzurii fizice şi morale a acestora. frecvenţei şi cu mijloacele prevăzute în documentaţia tehnică. 4. transportul lor. • organizarea şi controlul producţiei sub toate aspectele: realizarea ritmică a producţiei. subansamblelor pe întregul flux de fabricaţie. conservarea acestora şi a produselor realizate. precum şi al produselor finite. precum şi pentru prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător.2. Sintetic. • aplicarea normelor de protecţie şi igienă a muncii. • transportul şi manipularea materiilor prime. • întreţinerea şi repararea utilajelor în vederea menţinerii acestora în stare de funcţionare. care constă în transformarea obiectelor muncii în produse..3. Organizarea structurală a întreprinderilor. servicii. în vederea asigurării materiilor prime şi materialelor necesare producţiei. realizarea de produse de calitate superioară. Activităţile grupate în funcţiunea de producţie Sursa : M. desfacerea produselor şi serviciilor. 1969 IV. Activităţile de comercializare a produselor trebuie să se 32 . semifabricatelor. materialelor. pe parcursul fabricaţiei şi în depozit în vederea livrării produselor. potrivit metodelor. optimizarea stocurilor etc. • controlul tehnic de calitate al materiilor prime.

dimensionarea corectă a rezervelor etc.3.desfăşoare pe baza studiilor de piaţă.. desfăşurarea ritmică a activităţii. totodată. IV. c) marketingul. Funcţiunea financiar-contabilă. evidenţiată ca funcţiune distinctă a întreprinderii încă de către Henri 33 . care asigură înregistrarea şi evidenţa veniturilor şi cheltuielilor.3. în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii. care are menirea de a asigura complet. rolul marketingului devine prioritar. orientează structura producţiei şi proporţiile dintre sortimentele de mărfuri cerute de piaţă. care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare ale întreprinderii.5. utilaje etc. deci trecerea produselor din sfera producţiei în sfera circulaţiei. a dimensionării ofertei şi a creşterii competitivităţii pe piaţă. înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a activităţii economice din cadrul întreprinderii. etc. b) desfacerea. b) activitatea contabilă. precum şi încasarea contravalorii acestora. Un rol important revine activităţilor ce ţin de exercitarea funcţiunii financiar-contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru desfăşurarea normalî a producţiei. Raporturile dintre producători şi consumatori. reflectate de studiile de piaţă. a materialelor şi a producţiei. încasarea crenaţelor. urmăreşte utilizarea eficientă a resurselor. sistematiza şi interpreta informaţiile din mediul economic. întrucât pe baza studiilor de piaţă se pot cunoaşte. Activităţile acestei funcţiuni se grupează în două categorii: a) activitatea financiară. materii prime şi materiale. IV. şi activitatea din cadrul funcţiunilor de cercetare-dezvoltare şi de producţie. Importanţa gestiunii financiare nu se mărgineşte numai la sfera de activitate internă a întreprinderii. prin complexitatea operaţiunilor pe care le ocazionează. În condiţiile mutaţiilor profunde care au loc în relaţiile de piaţă. Funcţiunea financiar-contabilă are implicaţii în activitatea generală de gestiune. în vederea organizării activităţii viitoare. contractarea de credite şi rambursarea lor etc.4. Funcţiunea de personal Funcţiunea de personal cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate în cadrul întreprinderii pentru realizarea obiectivelor în domeniul asigurării şi dezvoltării potenţialului uman. calculul costurilor şi determinarea rezultatelor financiare finale. efectuarea de studii de piaţă şi programe de marketing pe produse etc. se concretizează ca o latură bine definită a gestiunii financiare a întreprinderii. Funcţiunea financiar-contabilă Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde ansamblul activităţilor prin care se realizează obiectivele privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare desfăşurării normale a producţiei. care asigură livrarea produselor. complex şi la timp mijloacele de producţie necesare desfăşurării neîntrerupte şi în bune condiţii a procesului de producţie. achitarea obligaţiilor financiare. Aceste studii orientează şi determină. care are drept scop crearea şi descoperirea necesitaţilor consumatorilor în vederea orientării producţiei spre satisfacerea acestor necesitaţi. semnalează fenomenele care influenţează nivelul profitului şi reducerea costurilor. folosirea judicioasî a disponibilităţilor băneşti. la utilizarea facilităţilor de ordin financiar. serviciilor şi lucrărilor. De aici şi rolul esenţial al întreprinderilor în asigurarea normală a circulaţiei băneşti în economia naţională. atotcuprinzător. Funcţiunea de personal. evidenţierea modificărilor patrimoniale în volum şi structură. marea majoritate a fluxurilor băneşti din economie este tranzitată de gestiunea financiară a întreprinderii. Procurarea şi mai ales utilizarea fondurilor se realizează prin nesfârşitul lanţ al operaţiunilor băneşti. În acest sens. prin multiplele corelaţii pe care le are cu toate celelalte funcţiuni ale întreprinderii. Funcţiunea comercială cuprinde trei categorii principale de activităţi: a) aprovizionarea tehnico-materială.

concomitent cu obiectivele mai sus amintite. promovarea iniţiativei. În cadrul funcţiunii de personal. Ce cuprinde structura generală a întreprinderii? 3. ceea ce reclamă. Cuvinte şi expresii cheie: • structura întreprinderii. Care este conţinutul structurii funcţionale (verticale) a întreprinderii? 34 . pe lângă tehnici de organizare a muncii. capătă în condiţiile organizării ştiinţifice a producţiei o importanţă din ce în ce mai mare. Întrebări: 1. • structura socio-culturală. perfecţionarea şi salarizarea personalului. • regulamentul de funcţionare interioară a întreprinderii.Fayol. prin stabilirea corectă şi stimulativă a salarizării. raporturile salariaţi-management şi sindicatepatronat. • funcţiunile întreprinderii. • apariţia unor situaţii specifice. Funcţiunea de personal este hotărâtoare şi în ceea ce priveşte perfecţionarea continuă a relaţiilor sociale. • organizarea structurală. • necesitatea perfecţionării relaţiilor interumane în cadrul organizării structurale a întreprinderii.. determinate de pătrunderea progresului tehnico-ştiinţific şi de necesităţile retehnologizării privind crearea de noi meserii. probleme noi privind calificarea lor etc. • structura operaţională (orizontală). • pregătirea. Principalele activităţi care ţin de exercitarea funcţiunii de personal sunt: • asigurarea cantitativă şi calitativă a forţei de muncă necesare pentru realizarea obiectivelor stabilite. precum şi prin integrarea organică a întregului personal în sistemul complex de relaţii tehnice şi social-economice. dispariţia altora. • fişa postului. şi tehnici specifice de psihologie. Ea se realizează prin recrutarea. Ce întelegeţi prin structura întreprinderii? 2. • structura funcţională (verticală). • structura organizatorică. exercitată de către Consiliul de Administraţie şi compartimentul de resurse umane. Dereglările aferente în cadrul unei funcţiuni atrag un proces de dereglare în lanţ a activităţii întreprinderii. ergonomia muncii. protecţia personalului etc. • rezolvarea problemelor de ordin social. • organizarea procesuală. necesitatea specializării lucrătorilor. Funcţiunile întreprinderii se află într-o strânsă interdependenţă datorită legăturilor dintre activităţile din întreprindere. În realizarea unui echilibru stabil între interesele angajaţilor şi obiectivele întreprinderii trebuie să se ţină seama de : • mutaţiile care au loc în prezent în organizarea internă a întreprinderilor în procesul de restructurare-privatizare şi de ajustare la exigenţele pieţei concurenţiale. Această funcţiune concentrează toată problematica privind asigurarea cantitativă şi calitativă a forţei de muncă necesară îndeplinirii obiectivelor întreprinderii. • modificările legislative care au loc în domeniul legislaţiei muncii şi a salarizării. pregătirea corespunzătoare şi perfecţionarea periodică a personalului. sociologie. se rezolvă probleme de mare complexitate. îndeosebi a relaţiilor între personal şi conducerea unităţii. • organigrama întreprinderii. Importanţa şi complexitatea funcţiunii de personal este accentuată şi de faptul ca ea trebuie să asigure.

Ce întelegeţi prin structura operaţională (orizontală) a întreprinderii? 5. În ce constă structura socio-culturală a întreprinderii? 6.Care este conţinutul funcţiunii de personal? 35 .4. Ce întelegeţi prin formalizarea organizării întreprinderii şi care este conţinutul acesteia? 8. Care este conţinutul funcţiunii financiar contabile? 13. Care sunt tipurile de organizare structurală a întreprinderii ? 7. Care este conţinutul funcţiunii de producţie? 11. Cum a evoluat conceptul de funcţiuni ale întreprinderii şi care sunt acestea? 9. Care este conţinutul funcţiunii de cercetare-dezvoltare? 10. Care este conţinutul funcţiunii comerciale? 12.

curs valutar. funcţionează şi se perfecţionează tipuri şi forme variate de agenţi economici. În România s-au constituit. cum sunt peroanele fizice autorizate să desfăşoare activitate independentă. pentru sprijinirea funcţionării pieţei. metale feroase şi neferoase. obiectul de activitate şi alte condiţii privitoare la desfăşurarea activităţii. Atestarea capacităţi profesionale se face prin prezentarea de acte doveditoare sau prin examen. societăţile naţionale. capacitate de conducere şi organizare. lucrări de îmbunătăţiri funciare). ca : • agenţii economici organizaţi pe baza liberei iniţiative. puterea publică practică intervenţii indirecte şi în caz de dezechilibre majore. căi ferate. În toate ţările. Autorizaţia este actul administrativ de autoritate unilateral.1. inventivitate. ocrotirea bogăţiilor naturale ale solului şi subsolului şi conservarea acestora (petrol. telecomunicaţii. metale rare şi preţioase. legale şi financiare. Autorizaţia se poate elibera pe baza testării capacităţi profesionale de către organisme abilitate pe lângă primarii sau de către organisme profesionale specifice activităţii pentru care se cere autorizarea. Un suport esenţial al liberei iniţiative este privatizarea întreprinderilor şi organizarea agenţilor economici particulari. constituite prin reorganizarea unităţilor economice de stat. credite. prin care organul competent al administraţiei permite unei persoane fizice sau juridice exercitarea unor drepturi şi asigură apărarea drepturilor individuale. În aceste condiţii statul este apărătorul interesului public. • societăţile comerciale şi regiile autonome. Autorizaţia pentru desfăşurarea de activităţi independente de către persoanele fizice sau de constituire a asociaţiilor familiale se emite de către primării şi cuprinde: numele solicitanţilor. taxe vamale. hidrocentrale. instrumentele juridice şi pârghiile financiare. determinate de caracterul proprietăţii private şi de alocarea liberă a resurselor.). drumuri.). cărbune. Sectoarele publice se restrâng în majoritatea ţărilor lumii. Păstrarea în anumite proporţii a unui sector public este determinată de o serie de cauze ce ţin de necesitatea asigurării energiei. subvenţii. să vegheze la buna funcţionare a tuturor formelor de întreprinderi prin instrumente şi mecanisme economice (impozite. dobânzi. exploatări marine şi minerale.Capitolul V ÎNTREPRINDERILE ORGANIZATE SUB FORMA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE V. Aceste intervenţii au caracteristici şi intensităţi diferite în funcţie de nivelul de dezvoltare al economiei naţionale. păduri etc. dar mai puţin atractive pentru capitalul privat. român şi străin sau numai străin. prin formarea preţurilor în funcţie de cerere şi ofertă. statul trebuie să creeze facilităţi pentru funcţionarea la parametri optimi a relaţiilor întreprinderii cu piaţa. libera iniţiativă a indivizilor. înlăturarea dezechilibrelor cerere-ofertă prin autoreglare şi protecţia concurenţei. în care scop trebuie să probeze competitivitate. restructurarea economiei. Desfăşurarea activităţii de producţie şi servicii a agenţilor economici înfiinţaţi în urma liberei iniţiative se face pe bază de autorizaţie. adresa. Libera iniţiativă şi autonomia întreprinderilor cu capital privat. organizarea unor sectoare vitale pentru economie care necesită investiţii mari de capital. deci şi în România. În condiţiile economiei de piaţă proprietatea privată este preponderentă faţă de cea publică. Agenţii economici au în acest sens responsabilităţi directe. relaţii specifice între agenţii economici. cu termen de recuperare îndelungat (centrale atomice şi electrice. acorduri şi negocieri de preturi etc. public şi mixt au nevoie de un cadru adecvat de manifestare. folosind în acest scop mijloacele. directe. în diferite etape. • unităţi economice cu capital privat român. cu acordul acestora. cu menţionarea faptului ca solicitanţii au lucrat 36 . Agenţii economici şi libera iniţiativă Economia de piaţă se caracterizează prin predominarea proprietăţii private. Totuşi.

Se caracterizează prin faptul că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea 19 Legea nr. oraş. d) societate pe acţiuni. Persoanele fizice şi juridice se pot asocia şi constitui una din următoarele forme de societăţi comerciale: a) societate în nume colectiv. • deschiderea. în cazul în care se doreşte . • fişa cu specimenul de semnătură. e) societate cu răspundere limitată. documentele privind dreptul de proprietate etc. situaţia veniturilor previzibile.sau lucrează în meseriile menţionate în acte sau în meserii înrudite. banca exercită controlul utilizării creditului şi integritatea garanţiilor asiguratorii. Procedura de obţinere a autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi independente este următoarea: • se întocmeşte cererea de autorizare. Solicitanţii de credite pot aduce următoarele garanţii: ipotecă constituită asupra bunurilor imobile personale şi ale giranţilor. solicitantul prezintă un „studiu de fezabilitate”. Atestarea pe bază de examen pentru persoanele care nu deţin acte doveditoare privitoare la efectuarea unei anumite activităţi se face la Inspectoratul teritorial de muncă şi protecţie socială din judeţul de domiciliu. la care se anexează documentul de atestare profesionala. Suma creditului se stabileşte pe baza de negocieri cu banca. b) societate în comandită simplă. cifra de afaceri. solicitantul trebuie să prezinte: cererea de credit. Pentru deschiderea contului se prezintă băncii următoarele documente: • cerere de deschidere a contului. Pe parcursul desfăşurării activităţii. persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale19. Pentru realizarea activităţilor prevăzute în autorizaţia de constituire. în funcţie de o serie de criterii şi indicatori de bonitate (situaţia patrimonială.2. garanţiile prezentate în vederea asigurării rambursării creditului la scadenţă). Formele societăţilor comerciale În vederea efectuării de acte de comerţ. Persoanele fizice autorizate să desfăşoare activitate independentă pot deschide conturi bancare în lei şi valută. • se obţin vizele de la instituţiile abilitate. documentaţia tehnico-economică de fundamentare a creditului de investiţii. • se depune o cerere la primăria (comună. • se ridică autorizaţia de funcţionare şi se completează declaraţia de impunere pe baza căreia se fixează impozitul. • copie după autorizaţia de constituire. înscrisă la notariatul în a cărui rază teritorială se află şi alte bunuri în proprietate. V. c) societate în comandită pe acţiuni.335 din 28 noiembrie 1997 37 . sector) din localitatea în care persoana în cauză doreşte să-şi deschidă unitatea particulară. cesiunea în favoarea băncii prin care solicitantul cedează (transmite) dreptul său de creanţă cu titlu oneros în cazul în care nu-şi poate achita obligaţiile (creditul şi dobânda aferentă). Atestarea privind capacitatea profesională este obligatorie pentru toate domeniile de activitate.31/1990 privind societăţile comerciale (republicata) Monitorul Oficial al României nr. în vederea completării resurselor proprii. în cazul unui credit care depăşeste un anumit plafon. a unui cont de disponibilităţi la CEC sau la bancă. Societatea în nume colectiv (SNC) este formată din doi sau mai mulţi asociaţi. eliberată de primărie şi înregistrată la administraţia financiară. persoanele fizice autorizate să desfăşoare activitate independentă şi asociaţiile familiale pot primi credite de la bănci pe baza de garanţii asigurătorii. La negocierea creditului. rentabilitatea afacerii.

nu se pot emite noi acţiuni. ci numai partea activului patrimoniului şi numai în cazul în care acesta este insuficient se recurge la avutul asociaţilor. acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Comanditar este asociatul a cărui răspundere se limitează la capitalul depus într-o societate în comandită simplă şi care are dreptul de a beneficia de o parte din profitul realizat de societatea respectivă. iar numărul acţionarilor mai mic de doi. Capitalul SA nu poate fi mai mic de 90. socotiţi de la data la care s-a făcut menţiunea de transmitere în registrul societăţii. bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acestora. Capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise de societate. Felul acţiunilor este determinat prin actul constitutiv. în subsidiar.nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite. un document emis de o societate comercială care exprimă dreptul de proprietate al celui ce îl deţine asupra unei părţi din valoarea respectivei societăţi comerciale. numită dividend. Fiecare asociat primeşte însă o cotă par te din profit. până nu sunt complet achitate 38 . reprezentată de preţul la care se vând şi se cumpără la un moment dat. creditorii SNC se despăgubesc în primul rând din patrimoniul societăţii şi numai atunci când activul acesteia nu acoperă obligaţiile sociale se recurge. Societăţile comerciale răspund mai întâi cu patrimoniul social. care sunt răspunzători nelimitat şi solidar de obligaţiile sociale nesatisfăcute de către societatea lor în nume colectiv.000 lei. Dar nu întregul patrimoniu social este la dispoziţia creditorilor. nelimitat. fiecare având răspunderi diferite. Capitalul social nu poate fi majorat. Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni. o hârtie de valoare care reprezintă o cotă fixă. Acţiunile au o valoare nominală (înscrisă pe acţiune) şi o valoare reală. Acţiunile societăţii sunt negociabile şi liber transmisibile. Societatea pe acţiuni (SA) se caracterizează prin existenta unei singure categorii de asociaţi şi divizarea capitalului social în părţi denumite acţiuni. Atât în cazul SNC şi SCS. dar se deosebeşte prin existenţa a două categorii de asociaţi (comanditaţi şi comanditari). Acţiunile pot fi nominative sau la purtător. iar numărul acţionarilor mai mic de doi. sau în caz contrar vor fi la purtător. Referitor la garantarea obligaţiilor sociale cu patrimoniul social trebuie să se aibă în vedere că patrimoniul social poate fi compus atât din drepturi. SCA se asemănă cu societatea pe acţiuni prin faptul că patrimoniul este divizat în acţiuni. Răspunderea patrimonială a acţionarilor pentru obligaţiile sociale este limitată la valoarea acţiunilor pe care le deţin. Potrivit acestei reguli. iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea limitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. cât şi al celorlalte forme de societăţi. iar dacă aportul a fost stabilit în numerar este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul. Societatea în comandită simplă (SCS) are în componenţa sa două categorii diferite de asociaţi: comanditaţi şi comanditari. din capitalul unei SA. Capitalul SCA nu poate fi mai mic de 90. Comandita este contractul de asociere în care una din părţi (comanditatul) răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii faţă de creditori. dinainte stabilită. Aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi. Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidari de plata integrală a acţiunilor timp de trei ani. respectiv cu toată averea lui prezentă şi viitoare. Comanditat este asociatul care răspunde pentru angajamentele SCS. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite prin declaraţia făcută în registrul de acţiuni al emitentului. şi în mod solitar cu ceilalţi. Acţiunea este un înscris.000 lei. în funcţie de cota de participare la capitalul social. cât şi din obligaţiuni. la avutul societarilor. o valoare mobiliară ce reprezintă participarea la o societate şi comportă dreptul de decizie şi dreptul la cota parte din profit. comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor. subscrisă de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe acţiune. iar cealaltă parte (comanditarul) răspunde numai până la concurenţa aportului său (în limitele capitalului investit de el).

Sumele obţinute din vânzare se întrebuinţează pentru acoperirea cheltuielilor de publicitate şi vânzare. operaţiuni profitabile ambelor părţi. consiliul de administraţie decide fie urmărirea acţionarilor pentru vărsăminte restante. care sunt vândute. Cumpărătorii de acţiuni specifică: numele şi prenumele sau denumirea. societatea se îndreaptă împotriva subscriitorilor şi cesionarilor. dividendele acordate. iar eventualele diferenţe se înapoiază vechilor acţionari. Când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane.contravaloarea celor din emisiunea anterioară. unei părţi de fondator sau unei părţi (acţiuni) industriale. Publicarea prospectului este autorizată de către judecătorul de la instanţa teritorială unde se afla sediul societăţii. În caz de aporturi în natură. domiciliul sau sediul cumpărătorului. fără rezultat. Înscrisul ataşat la fiecare acţiune de capital care dă dreptul posesorului lui legal să încaseze cota parte din profitul net se numeşte cupon de dividend. a dobânzilor de întârziere şi a vărsămintelor neefectuate. Posesorii de acţiuni au dreptul să participe la împărţirea rezultatelor financiare ale întreprinderii (să primească dividende). numărul acţiunilor cumpărate. acestea răspund solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate. În SRL numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50 iar capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei şi se divide în părţi sociale egale. societatea îi invită să-şi îndeplinească această obligaţie printr-o somaţie colectivă publicată în Monitorul Oficial şi într-un ziar de mare tiraj. exploatarea proprie. când o acţiune la purtător aparţine mai multor persoane. cât şi în contul de profit şi pierderi al societăţii. nici să acorde avansuri asupra lor. Dacă acţionarii nu efectuează vărsămintele nici în urma acestei somaţii. data cumpărării şi declaraţia expresă că acceptă şi cunosc prospectul de vânzare a acţiunilor. creditorii debitorului comun pot duce la bun sfârşit fie exploatarea. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin vânzare. Acţiunile sunt indivizibile. 39 . nu mai mici de 10 lei fiecare. inclusiv a activelor rămase în cazul în care societatea este lichidată. societatea nu este obligată să înscrie transmiterea atâta timp cât acele persoane nu desemnează un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acţiune. iar creditorii lui nu socotesc oportună lichidarea grăbită şi în consecinţă se asociază între ei. acestea trebuie să desemneze un reprezentant comun. efectuarea vărsămintelor. cumpărarea şi vânzarea unui fond de comerţ etc. Publicarea se face în cel puţin două ziare dintre cele mai răspândite din localitatea unde se află sediul societăţii. Decizia de anulare se publică în Monitorul Oficial. care cuprinde atât elementele menţionate în contractul de societate şi statut. Cumpărările de acţiuni se fac pe baza prospectului de vânzare semnat de acţionari şi administratori şi vizat de judecătorul de la instanţa sediului registrului comerţului. cât şi de la cele de capitaluri (asociaţii răspund în limita capitalului social subscris). În acest scop întocmeşte un prospect semnat de ei şi de administratori. obligaţiunile emise şi garanţiile date. Societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni. Alte motive de asociere provizorie cu răspundere limitată pot fi în cazul de cesiune a unei creanţe. în afară de cazul în care adunarea generală a acţionarilor hotărăşte astfel cu votul acţionarilor care reprezintă două treimi din capitalul social. exploatări. cu specificarea numărului de ordine al acţiunilor anulate. Atâta timp cât o acţiune este proprietatea indiviză a mai multor persoane. SRL se poate constitui şi atunci când un debitor nu-şi poate continua activitatea. Dacă nici în această fază nu se realizează sumele datorate societăţii se procedează la reducerea capitalului cu sumele respective. Acţionari pot oferi spre vânzare acţiunile lor pe cale de publicitate. fie lichidarea lentă. Societatea cu răspundere limitată (SRL) împrumuta caracteristici atât de la societăţile de persoane (are o singură categorie de asociaţi şi constituirea se face în condiţiile încrederii reciproce). Dacă preţul obţinut nu este suficient pentru acoperirea tuturor sumelor datorate societăţii sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători. Situaţia acţiunilor se publică odată cu bilanţul anual şi se arată dacă acţiunile sunt integral plătite. SRL este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Dividendul este cota parte din profitul net al unei SA ce se cuvine pentru o acţiune. Prospectul în formă autentică se depune la registrul comerţului. prospecţiuni. numărul acţiunilor pentru care s-a cerut. Când acţionarii nu au efectuat plata vărsămintelor. fie anularea acestor acţiuni nominative. iar asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale. De asemenea. În locul acţiunilor anulate se emit noi acţiuni purtând acelaşi număr.

cu menţionarea numărului de înmatriculare. reprezentante etc. Societăţile comerciale pot crea filiale. acţiunile comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni. cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii. partea fiecărui asociat la profit şi la pierderi. cu menţiunea că nu poate servi ca titlu pentru transmiterea drepturilor constatate. obiectul de activitate al societăţii. durata societăţii. sucursalele nu au personalitate juridică şi se înfiinţează în aceeaşi localitate cu societatea fondatoare. Reprezentanţii societăţilor şi sucursalelor sunt obligaţi să depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor. • societatea pe acţiuni. V. durata societăţii. asociaţii care reprezintă şi administrează societatea. dacă au fost numiţi prin actul constitutiv. controlul gestiunii şi funcţionarea societăţii. Daca SRL se constituire prin actul de voinţă al unei singure persoane se întocmeşte numai statutul. Bunurile ce reprezintă aporturi în natură se transmit în momentul constituirii societăţii. forma societăţii. numele şi prenumele. acesta are drepturile şi obligaţiunile adunării generale. de fondatori şi se încheie în formă autentică.4. certificatul constatator al drepturilor asupra părţilor sociale. capitalul social subscris şi vărsat. forma. La constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică fondatorii vor întocmi un prospect de emisiune. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. capitalul social subscris şi vărsat. Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni cuprinde: datele de identificare. în termen de 15 zile de la data înmatriculării societăţii. în calitate de asociat unic. clauze privind conducerea. V. Guvernarea societară 40 . modul de dizolvare şi de lichidare. domiciliul şi cetăţenia asociaţilor). Societatea comercială este persoană juridică la data înmatriculării în registrul comerţului. agenţii sau alte unităţi fără personalitate juridică puncte de lucru). denumirea sediul. în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată se constituie pe bază de act constitutiv şi statut. locul şi data naşterii. administrarea. sub sancţiunea nulităţii transmiterii. operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii. Constituirea societăţilor comerciale Actele constitutive ale societăţilor comerciale diferă în funcţie de forma acestora: • societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie pe baza contractului de societate. Administratorii eliberează. Spre deosebire de filiale. sediul. domiciliul administratorilor persoane fizice şi cenzorilor. Actul constitutiv se semnează de către toţi asociaţii. locul. În cazul în care într-o societate cu răspundere limitată părţile sociale sunt ale unei singure persoane. prenumele.acestea pot reprezenta cel mult 60% din capitalul social. avantajele rezervate fondatorilor. sediile secundare (sucursale. numărul şi valoarea normală a acţiunilor. denumirea. la cerere. Prestaţiile în natură şi creanţele nu pot constitui aport. agenţii. sediile secundare (sucursale.3. după care se publică în Monitorul Oficial al României pentru evidenţă fiscală. obiectul de activitate al societăţii.). sau în caz de subscripţie publică. modul de împărţire a profitului şi de suportare a pierderilor. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv. valoarea bunurilor constituite ca aport în natură. semnat de către aceştia în formă autentică care va fi depus la registrul comerţului din judeţul unde se va stabili sediul societăţii. data naşterii şi cetăţenia. care au forma de societăţi comerciale cu personalitate juridică şi au regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit. în comandită simplă sau cu răspundere limitată cuprinde: datele de identificare (numele . Fondatorii sunt persoanele care au avut un rol important în constituirea societăţii.

consiliul de administraţie şi manageri. nu este condusă conform principiilor societare şi a practicilor din societăţile comerciale. 2.). 4. nu asigură condiţii pentru implementarea unui sistem economic bazat pe performanţă şi profit. Modelul european de guvernare societară se bazează. pe finanţarea prin credite bancare. în special ca urmare a privatizării patrimoniului de stat. acţionari minoritari. respectiv pe armonizarea intereselor tuturor participanţilor interesaţi (acţionari. conducerea. municipalităţile în care sunt amplasate societăţile). Conducerea operativă şi consiliul de administraţie al unei societăţi au obligaţia să adopte principiile conducerii societare pentru a evita conflictele ce pot apare prin nerespectarea legii şi pentru a asigura realizarea unei performanţe ridicate. monitorizarea activităţii managerilor. reforma întreprinderilor. majoritari sau minoritari). aceasta desemnează un consiliu de administraţie (administrator care are toată responsabilitatea administrării întreprinderii şi o comisie de cenzori pentru controlul intern). performanţa. adoptarea acestui model necesită schimbări structurale profunde în economie şi crearea unor pieţe financiare funcţionale şi stabile. iniţiată la începutul anilor '90-91. furnizori. manageri. Aceşti investitori sunt. În România. proprietatea. Principiile de organizare a regiilor autonome şi societăţilor naţionale. La baza acestui proces au stat două condiţii: extinderea societăţilor pe acţiuni şi dezvoltarea investiţiilor instituţionale. organizată sub formă de regii autonome şi ulterior societăţi naţionale. muncitori. Modelul american de guvernare societară s-a constituit în procesul de extindere a corporaţiilor şi a finanţării pe baza resurselor proprii şi a resurselor atrase de pe pieţele de capital (emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni etc. Acest sistem a creat noi reguli de conducere. fondurile mutuale etc. alături de micii investitori. creditori. locuri de muncă şi menţinerea situaţiei financiare sănătoase. Din anii '70 această tendinţă s-a intensificat pe plan mondial foarte mult şi a dobândit forme complexe de manifestare. a produs schimbări fundamentale în modul de conducere. bazat pe parteneriat (stakeholders). Tratamentul echitabil al acţionarilor. O anumită parte din activitatea economică din sectoare strategice. unde dominantă este proprietatea de stat. Se cunosc două modele de guvernare societară: modelul american. Drepturile acţionarilor care trebuie asigurate şi protejate de cadrul legislativ şi instituţional creat de către fiecare guvern. Deşi aceste pieţe constituie o importantă sursă de finanţare în perspectivă şi pentru Europa. Conducerea societara se bazează pe următoarele: 1. Responsabilităţile consiliului de administraţie se bazează pe orientarea strategică a societăţii. 3. Prezentarea şi transparenţa societăţii este obligatoriu să se asigure corect şi la timp. Toţi acţionarii trebuie să aibă posibilitatea de a obţine reparaţii corespunzătoare în cazul încălcării drepturilor lor. 5. precum şi răspunderea acestora faţă de societate şi acţionari. Cadrul instituţional introdus de lege asigură în principiu drepturile de bază ale acţionarilor. alături de sursele interne. Rolul grupurilor de interese în guvernarea societară care se referă la recunoaşterea şi stabilirea prin lege a drepturilor acestora şi la încurajarea cooperării active între companii şi grupurile de interese în vederea creării de bogăţie. bazat pe valoarea acţionarială (maximizarea valorii pentru acţionari) şi modelul european. fondurile de asigurări. Pieţele de capital sunt mai puţin dezvoltate decât în Statele Unite. 41 . Investitorii instituţionali sunt fondurile de pensii. indiferent de categoria din care fac parte (interni sau străini. dreptul de a schimba sau 20 Unii specialişti folosesc cu același sens noţiunea de guvernare corporatista (corporate government). Guvernarea societară se bazează pe un sistem de principii şi norme care asigură distribuirea competenţelor între acţionari (stockholders). în principal. Legea 31/1991 privind societăţile comerciale se bazează pe un model mixt caracterizat prin faptul ca organismul suprem de control al societăţii este adunarea generală a acţionarilor. Informaţiile despre societate cuprind: situaţia financiară.Conceptul de guvernare societară20 s-a format din necesitatea de a reuni proprietatea cu controlul acesteia. protecţia proprietăţii.

conducerea şi controlul existenţei şi mişcării valorilor materiale şi băneşti ale unei societăţi comerciale. sub sancţiunea suportării pierderilor ce au rezultat din aceasta. nr. Asociatul care a depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este eliberat atât timp cât societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse. Dacă un administrator ia iniţiativa unei activităţi ce depăşeşte limitele celor obişnuite pe care le exercită societatea. care le fixează puterile. Societatea pe acţiuni (SA) este administrată de către unul sau mai mulţi administratori. dreptul de a alege membrii consiliului de administraţie. să le fixeze atributele. în afară de daune.cesiona acţiuni. dar poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din activitate. înştiinţează pe ceilalţi administratori înainte de a o încheia. Cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă prin contractul de societate. În caz de divergenţă decid asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social. Acest drept nu poate fi transmis. Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui comanditat. În orice formă de societate comercială. are pe cont propriu sau pe contul altuia interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind aceasta operaţie. răspunde de suma datorata cu dobândă legală din ziua scadenţei crenatelor. decizia se ia în unanimitate. În cazul nerespectării de către administrator a acestei interdicţii de transmitere a dreptului de a reprezenta societatea. Asociatul care. Astfel. dacă. altă persoană.5. Când sunt mai mulţi administratori se constituie în consiliul de administraţie21. Când aportul la capitalul social aparţine mai multor persoane. Administratorii (SNC) se numesc prin contractul de societate sau se aleg de către asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social. 42 . exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale. care au drepturi. În cazul în care administratorul substituie. Numirea şi înlocuirea administratorilor se face de către adunarea generală. activităţile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii se realizează de către administratori . existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor completare. Aceeaşi competenţă există şi pentru revocarea sau limitarea puterii administratorilor. decid asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social. În caz de opoziţie a vreunuia dintre ei.Of. dreptul de a participa la repartiţia profitului etc. V.126-127/1990. republicata în 1997. obligaţii şi răspunderi. Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc într21 Legea 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii. actul constitutiv şi statutul le impun. Legea 31/1990 privind societăţile comerciale. stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea. M. acestea sunt obligate solidar faţă de societate şi trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest aport. într-o operaţie determinată. însă aceştia o pot exercita numai în caz de faliment al societăţii. nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. MO nr. dreptul de a participa la adunările generale şi de a vota.98/1990. Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedent. Cesiunea nu eliberează asociatul cedent de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său de capital. afară de stipulaţia contrară în actul constitutiv. fără votul său. administratorii au dreptul de a reprezenta societatea. fără drept. asociatul. Dacă actul constitutiv dispune ca asociaţii să lucreze împreună. Funcţionarea şi administraţia societăţilor Administrarea este activitatea privitoare la gospodărirea. Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: realizarea vărsămintelor efectuate de asociaţi. durata şi eventual remuneraţia. Administrarea (SCS) se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Operaţia încheiată contra opoziţiei făcute este valabilă faţă de terţii cărora nu li s-a comunicat această opoziţie. dreptul de a obţine informaţii despre societate. Cel care contravine acestei reguli este răspunzător de daunele cauzate societăţii. să le revoce mandatul sau să le limiteze atributele. Aceştia pot alege unul sau mai mulţi comanditaţi care să administreze societatea. durata mandatului şi eventuala remuneraţie. aceasta (societatea) nu este obligată faţă de terţi. răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii. existenţa reală a dividendelor.

fiecare administrator are obligaţia să depună o garanţie pentru administraţia sa. administratorii nu convoacă adunarea. fără autorizarea consiliului de administraţie. Aceştia pot însă să atace în justiţie hotărârile adunării generale contrare contractului de societate. Votul secret este obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor pentru revocarea lor şi pentru hotărârile referitoare la răspunderea administratorilor . care conduce şi consiliul de direcţie. La şedinţele comitetului de administraţie se întocmeşte proces verbal. Dreptul de vot este determinat de numărul acţionarilor. Dacă. Consiliul de administraţie poate decide legal în prezenţa personală a cel puţin jumătate din numărul administratorilor. În raport de aceste criterii. Consiliul de administraţie se întruneşte ori de câte ori este necesar. Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general. Administratorii nu pot vota.un contract de administrare. Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadenţă. mutarea sediului. Hotărârile luate de adunarea generală în condiţii legale sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au participat la adunare sau au votat contra. administratori. membri în comitetul de direcţie. alege administratorii şi cenzorii etc. Deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi. Actul constitutiv sau statutul poate limita numărul voturilor în cazul acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune. La intrarea în funcţiune. nici prin mandatar. Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an pentru aprobarea bilanţului contabil. Dreptul de vot nu poate fi cedat. o dată cu prezentarea certificatului eliberat de cenzori din care rezultă depunerea garanţiei. Orice acţiune dă dreptul la un vot în adunările societăţii. care nu poate fi mai mică decât valoarea a 10 acţiuni sau dublul remuneraţiei lunare. compus din membri aleşi dintre administratori. în baza acţiunilor pe care le posedă. statutului sau legii. cenzori sau asociaţi cu răspundere nelimitată în alte societăţi comerciale sau având acelaşi obiect de activitate. dacă sunt posesorii a cel puţin jumătate din capitalul social şi nu se poate forma majoritatea legală fără votul lor . iar comitetul de direcţie cel puţin o dată pe săptămână. nici exercita acelaşi tip de 43 . a rapoartelor administratorilor şi a cenzorilor. convocarea este ordonată de instanţă cu aducerea părţilor. Membrii comitetului de direcţie şi directorii nu pot fi. Adunările generale ale societăţii sunt ordinare şi extraordinare şi sunt formate din acţionarii acestora. în urma acestor cereri. Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie. Ei vor vota însă bilanţul şi contul de rezultate. fuziuni. emisiunea de obligaţiuni etc. Hotărârile adunărilor se iau prin vot deschis. descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în discuţie. Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie să ia hotărâri privind: prelungirea duratei societăţii. reducerea sau mărirea capitalului social. dar cel puţin o dată pe lună. instanţa desemnează dintre acţionari persoana care prezidează adunarea. Hotărârile adunării generale se depun la registrul comerţului pentru a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al României. Totodată. Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală la cerea acţionarilor ce reprezintă a zecea parte din capitalul social şi dacă cererea cuprinde probleme ce intră în competenţa adunării. Garanţia rămâne în casa societăţii şi se restituie administratorului numai după ce adunarea generală a aprobat bilanţul ultimului exerciţiu în care administratorul a funcţionat şi s-a votat descărcarea de gestiune. nici personal. acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală proporţional cu numărul acţiunilor ce le posedă. La şedinţele consiliului de administraţie sunt convocaţi şi cenzorii care au obligaţia să supravegheze gestiunea societăţii şi să prezinte rapoarte periodice comitetului de administraţie şi la prezentarea bilanţului contabil în adunarea generală. schimbarea obiectului de activitate sau a formei societăţii. Directorii executivi nu pot fi membri în consiliul de administraţie al societăţii. fixează dividendul. Semnaturile administratorilor se depun la registrul comerţului.

Transmiterea părţilor sociale se înscrie în registrul comerţului şi în registrul de asociaţi ai societăţii. asociaţi sau neasociaţi. domiciliul sau sediul fiecărui asociat. SRL ţine. numirea cenzorilor este obligatorie. nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau cu alte persoane fizice sau juridice. Transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai cu aprobarea asociaţilor care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social. Un asociat nu poate exercita dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile în natură sau la actele juridice încheiate între el şi societate. Conducerea societăţilor cu răspundere limitată (SRL) adoptă hotărâri în adunarea generală şi cu votare prin corespondenţă. sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune. Convocarea adunării asociaţilor se face de către administratori. Administratorii nu pot primi. Se evidenţiază două modalităţi practice de administrare: prin consiliul de administraţie sau prin consiliul de supraveghere. mandatul de administratori în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect. fără autorizaţia adunării asociaţilor. Statutul poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaţilor. fondul de rezervă şi reducerea capitalului sunt identice cu cele ale SA. 44 . având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia. adunarea convocată din nou poate decide asupra ordini de zi. oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capital reprezentată de asociaţii prezenţi. Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii majorităţii cerute.comerţ sau altul concomitent. stabilirea politicii sociale etc. Fiecare parte socială dă drept la un vot. când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. stabilirea strategiilor de dezvoltare. aprobarea bilanţului contabil. Existenţa consiliului de supraveghere presupune o separare netă între funcţiile de conducere şi cele de control. Prestaţiile periodice în natură nu sunt transmisibile fără acordul adunării generale. Administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă. pe un preţ ce depăşeşte în total sau în parte o zecime din capitalul social. Răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au făcut să se constate. numiţi prin contractul de societate sau adunarea generală. Pentru hotărârile având ca obiect modificările contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor. achiziţionarea de tehnologii. împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta în scris pe cenzori. dacă această posibilitate este stabilită prin statut. în registrul deciziilor consiliului de administraţie. Consiliul de supraveghere este format din rândurile acţionarilor şi este ales de adunarea generală a acţionarilor. SRL este administrată de unul sau mai mulţi administratori. denumirea. pe cont propriu sau al altei persoane. Adunarea asociaţilor poate fi convocată şi de către un asociat sau un număr de asociaţi ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social. cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar. Adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale. renunţarea la unele domenii de activitate. registrul asociaţilor în care se înscriu: numele şi prenumele. Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi. Normele privind bilanţul societăţii. partea fiecărui asociat din capitalul social. Administratorii pot să încheie contracte în baza cărora societatea urmează să dobândească imobile. nu le denunţă cenzorilor. Dacă numărul asociaţilor trece de 15. transferul părţilor sociale sau alte modificări ale acestuia: Registrul poate fi cercetat de asociaţi şi creditori. instalaţii şi bunuri destinate a servi în mod durabil exploatării obiectului societăţii. Comitetul de direcţie. numai cu aprobarea adunării generale. Consiliul de administraţie (CA) se constituie în mod obligatoriu din rândul acţionarilor aleşi de adunarea generală şi are drept atribuţii: numirea preşedintelui şi directorului general. Convocarea se face prin semnare recomandată. prin grija administratorilor. toţi administratorii răspund faţă de societate pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat de consiliul de administraţie.

ori de către Camera de Comerţ şi Industrie Teritorială. directori. Procedura de reorganizare şi lichidare judiciară a întreprinderilor se aplică de către instanţele judecătoreşti. după caz. Lichidatorul ridică documentele şi registrele de contabilitate. Sumele realizate din vânzarea bunurilor vor fi depuse la bancă.6. Administratorul sau lichidatorul. Judecătorul sindic poate dispune continuarea activităţii debitorului. întocmeşte un raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la încetarea de plăţi. După aprobarea de către judecătorul sindic a raportului final al lichidatorului. Astfel. în cazul reorganizării judiciare sau un lichidator. În urma acestor verificări.V. Judecătorul sindic numeşte un administrator. Creditorii vor fi convocaţi la sfârşitul fiecărui trimestru pentru a asculta darea de seamă contabilă. deschide procedura după 48 de ore de la înregistrarea cererii. Legislaţia în vigoare stabileşte că totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale debitorului pot face obiectul unei executări silite. precum şi situaţia cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii. în baza căruia începe procedura. în cazul falimentului. Planul se consideră acceptat dacă creditorii care deţin majoritatea din valoare creanţelor îl votează. Reorganizarea judiciară şi falimentul întreprinderilor Agenţii economici. în condiţiile Codului de procedura civilă. Lichidatorul poate angaja un expert contabil pentru a-l asista la stabilirea preţurilor bunurilor din averea debitorului. Judecătorul sindic va da dispoziţii tuturor băncilor la care debitorul are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al său sau al lichidatorului. În caz de faliment judecătorul sindic numeşte un lichidator. care nu mai pot face faţă datoriilor şi sunt numiţi debitori intră în reorganizare judiciară sau faliment. Administratorul căruia i s-a încredinţat conducerea continuării activităţii debitorului va trebui să prezinte. Efectuarea lichidării se face sub controlul judecătorului sindic. persoane fizice sau societăţi comerciale. rapoarte judecătorului sindic asupra situaţiei financiare a averii debitorului. acesta va cuprinde posibilităţile de redresare a activităţii. în contul averii debitorului. Debitorul este obligat să îndeplinească schimbările structurale prevăzute în plan. atât în cazul lichidării unor bunuri din averea debitorului pe baza unui plan de reorganizare. tribunalul dispune ca o parte din pasivul societăţilor pe acţiuni sau a societăţilor cu răspundere limitată aflate în încetare de plăţi să fie suportată de către: administratori. valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe. cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabile şi îl prezintă judecătorului sindic. După expirarea termenului pentru înregistrarea creanţelor. Debitorul sau creditorii titulari pot să propună fie un plan de reorganizare. Planul de reorganizare poate indica şi majorarea capitalului social. Se întocmeşte un plan de lichidare. lunar. administratorul. Judecătorul sindic. Bunurile acesteia pot fi vândute în ansamblu sau individual. Procedura începe cu afişarea unui tabel ce conţine obligaţiile pe care le are întreprinderea. fie un plan de lichidare a unor bunuri din averea acestuia. Creanţele vor fi plătite. lichidatorul le va examina pentru a le stabili legitimitatea. adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. cât şi în cazul falimentului. Membrii organelor de conducere a întreprinderii suportă consecinţele actelor lor. ia măsuri de inventariere a patrimoniului şi trimite fiecărui creditor o notificare care precizează termenul limită de înregistrare a creanţelor împotriva debitorului. Procedura de reorganizare sau lichidare începe pe baza unei cereri introdusă la tribunal de către debitor sau de către creditori. mijloacele financiare disponibile şi cererea pieţei pentru oferta debitorului. dacă aceştia au contribuit la situaţia în care a ajuns societatea. Poate avea loc şi executarea 45 . judecătorul sindic. cenzori. Acesta poate vinde bunurile debitorului. numit de preşedintele tribunalului dintre judecătorii desemnaţi. lichidatorul va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate obligaţiile debitorului. acesta va face distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului şi va încheia procedura de lichidare. În cazul admiterii unui plan de reorganizare. în baza căruia activitatea debitorului poate continua. lichidatorul. dar numai cu acordul creditorilor.

• act constitutiv. Când se declanşează procedura de reorganizare judiciară sau de faliment a societăţii comerciale? 10. • dizolvarea societăţii comerciale. În ce constă conceptul de guvernare societară? 6. Care sunt formele de organizare a societăţilor comerciale? 4. Care sunt atribuţiile adunărilor generale ale societăţilor comerciale? 8. • comitetul de direcţie. • societate pe acţiuni. conform Codului de procedura civilă. • societate în comandită simplă. În ce constă procedura de autorizare pentru desfăşurarea unei activităţi economice independente? 2. • societate în nume colectiv. • falimentul societăţii comerciale. În ce constă mecanismul de reorganizare sau faliment al societăţii comerciale? 46 .silită. împotriva persoanelor vinovate. Cuvinte şi expresii cheie: • libera iniţiativă a agenţilor economici. • consiliul de administraţie. Care sunt procedurile de constituire a societăţilor comerciale? 5. Ce se înţelege prin societate comercială? 3. În ce constă mecanismul de funcţionare şi administrare a societăţii comerciale? 7. • societate în comandită pe acţiuni. • autorizaţie de desfăşurare a unei activităţi independente. Întrebări: 1. • asociaţii familiale. • administrarea societăţilor comerciale. • societate cu răspundere limitată. • adunarea generală a acţionarilor. Care sunt atribuţiile consiliilor de administraţie ale societăţilor comerciale? 9. • societate comercială. • guvernarea societară.

nu are caracter ireversibil. desfăşurând activităţi de producţie sau distribuţie cărora le asigură coordonarea în diverse ţări. în special. Procesul de concentrare a producţiei este însoţit de diversificarea acesteia. Se constituie astfel vaste ansambluri de unităţi. a cumpărării de întreprinderi independente. care asigură executarea unei game de produse aflate în diferite faze ale ciclului de viaţă (iniţială. îndeplinind un rol foarte important în promovarea tehnologiilor de vârf şi a competitivităţii. În sistemul industrial al ţărilor dezvoltate se manifestă tendinţa de concentrare a producţiei în acele ramuri sau subramuri de activitate care necesită un volum mare de capital fix (siderurgie. creşterea rapidă a producţiei orientate spre export. În prezent. întreprinderile mari. deşi deţin o pondere scăzută în numărul total de întreprinderi. Concentrarea şi diversificarea producţiei în întreprinderi Progresul tehnico-ştiinţific contemporan intensifică procesele de concentrare şi specializare şi. opiniile referitoare la rolul şi existenţa 47 .). fast foods etc. maturitate. un rol important revenind în acest sens proceselor de regrupare. prin organizarea unor activităţi comune temporar sau prin variate modalităţi de asociere. în prezent. angajarea forţei de muncă. • crearea de filiale. impune forme de organizare noi.1. de combinare organizatorică a întreprinderilor de tipul holdingului. • creşterea pe bază de acorduri perfectate între societăţi în ceea ce priveşte schimbul de produse şi crearea de unităţi comune. de aceea apare un puternic proces de multiplicare a alianţelor pe bază de contracte între diferite întreprinderi. expansiune. intensificarea activităţii de cercetare. saturaţie. Atunci când producţia se află în faza de saturare şi cererea pe piaţă devine stabilă. prin următoarele modalităţi : • creştere internă (acumulare internă). Marile întreprinderi. În ţările dezvoltare concentrarea producţiei are loc prin forme noi de asociere. Marile grupări industriale din ţările dezvoltate dobândesc din ce în ce mai mult un caracter multinaţional. ca urmare a procesului de distribuţie în mari unităţi comerciale (expansiunea marilor magazine. În ţările dezvoltate se consideră că. aeronautică) şi în industria agroalimentară. create prin asociere. declin). În literatura de specialitate şi în practica economică. prin reorganizarea şi extinderea sistemului contractual. întreprinderea caută să se diversifice. sunt principalii agenţi economici în ceea ce priveşte volumul investiţiilor. mai ales. Întreprinderea multinaţională beneficiază de avantajele oferite de diversificarea producţiei şi a pieţelor de desfacere în diferite zone geografice şi se caracterizează prin utilizarea tehnologiilor avansate. riscul principal îl constituie subdimensionarea întreprinderilor şi nu supradimensionarea lor. în aceste condiţii.. stabilimente integrate printr-un sistem unic de control.Capitolul VI ASOCIEREA ÎNTRE ÎNTREPRINDERI VI. concomitent cu descentralizarea conducerii la nivelul fiecărei unităţi componente. cu peste 500 salariaţi. automobile. urmărind atingerea unor dimensiuni corespunzătoare mărimii pieţelor internaţionale pe care acţionează. uzine. cifra de afaceri. proces care se dovedeşte mai puţin costisitor şi prin care întreprinderile îşi păstrează autonomia. grupului etc. procesul de concentrare nu se desfăşoară continuu si. chimie. în cadrul cărora acestea îşi păstrează personalitatea juridică. ponderea mare a investiţiilor de capital şi efectuarea unor cheltuieli importante cu publicitatea. asigurându-se o mai mare putere financiară pe baza centralizării capitalurilor. • creştere externă ca urmare. îşi elaborează strategii pe termen lung. fuziune etc. Întrucât în aceste ţări dimensiunea întreprinderii este condiţionată în principal de nivelul cererii pieţei externe. Aceste forme se bazează pe diversificarea cooperării. aflate în dificultate financiară.

ci şi prin prisma opţiunii privind internalizarea activităţilor prin eliminarea relaţiilor contractuale cu alte unităţi. eficientizarea producţiei şi promovarea progresului tehnic. Asocierea între întreprinderi se poate realiza pe orizontală şi verticală. 48 . Asocierea are rolul de a mări controlul întreprinderii mamă asupra unui sau mai multor domenii de activitate. fie a relaţiilor de proprietate. denumit şi neoliberal. filialele se află în relaţii de subordonare faţă de întreprindere (firmă). • modelul întreprinderilor publice. În cadrul acestui model.întreprinderilor mari sunt divergente. de favorizare a creativităţii. ca urmare a asocierii sau a externalizării prin renunţarea la unele activităţi. de o importanţă deosebită. cu avantaje şi dezavantaje. conduse în mod descentralizat. Schumpeter consideră că diviziunea capitalului între mai multe întreprinderi. gruparea pe bază de contract etc. cât şi ca o componentă din interiorul grupului de întreprinderi. fie forma departamentelor operaţionale care au în componenţa lor compartimente funcţionale pe principalele domenii de activitate cu atribuţii de coordonare a întreprinderilor filiale. parteneriat. de accelerare a introducerii progresului tehnic. asocierea întreprinderilor are rolul de a asigura minimizarea costurilor tranzacţiilor pe baza constituirii unor forme organizatorice care pot fi considerate atât ca entităţi intermediare. de regulă de dimensiuni mari. structura concurenţială a pieţei (forţele pieţei) reprezintă mijlocul esenţial de motivare a efortului uman. Modalităţile de asociere a întreprinderilor sunt diversificate. Problema performanţelor economico-financiare ale întreprinderilor poate fi abordată nu numai prin prisma relaţiilor dintre acestea. conturându-se trei mari modele: • modelul întreprinderilor private competitive. divizare. a structurii pieţei şi a comportamentului lor pe piaţa respectivă. pe baza deţinerii unilaterale de acţiuni ale acestora. Asocierea pe verticală cuprinde întreprinderi din domenii diferite. creştere economică şi inovare sunt dimensiunea mare pentru obţinerea economiilor de scară şi dominarea pieţelor care asigură controlul centralizat al deciziilor economice. Întreprinderile mari sunt interesate în existenţa unei reţele dense de întreprinderi mici şi mijlocii prin intermediul cărora îşi externalizează unele activităţi pentru a deveni mai rentabile. este justificată de specialişti fie din perspectiva costului tranzacţiilor. VI. prin divizarea întreprinderilor sau prin cedarea fabricaţiei unor produse sau componente altor întreprinderi. în diferite proporţii (pachetul minim de control). statului îi revine în acest caz responsabilitatea în ceea ce priveşte asigurarea resurselor. în cadrul căruia elementele esenţiale care conduc la eficienţă. statul intervenind indirect prin intermediul pârghiilor economico-financiare. Prin asociere se poate pierde personalitatea juridică sau se poate crea o organizaţie în care relaţiile dintre unităţi funcţionează pe baze contractuale.2. a formarii grupurilor de întreprinderi. Forme de asociere a întreprinderilor Necesitatea asocierii. situate între piaţă şi întreprinderile producătoare. În aceste condiţii. În funcţie de poziţia întreprinderilor care se asociază entitatea organizatorică intermediară poate îmbrăca fie forma reuniunilor preşedinţilor consiliilor de administraţie şi directorilor generali ai întreprinderilor. de eficientizare. care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial intens. Asocierea pe orizontală poate lua forme de: fuziune. Modalităţile de internalizare pe verticală pot lua forma organizării unor centre de profit. Prin prisma teoriei internalizării activităţilor. în cadrul căruia rolul predominant revine întreprinderilor private autonome. • modelul întreprinderilor private aflate în situaţie de monopol (modelul lui Schumpeter). în cadrul unei pieţe concurenţiale perfecte. fie a strategiei manageriale. participaţiune. Asocierea întreprinderilor poate fi abordată ca o consecinţă a faptului ca firma-nucleu reuneşte sub controlul ei mai multe întreprinderi (filiale). La nivelul grupului central se stabilesc numai obiectivele comune. conduce la risipă şi nu permite promovarea progresului tehnic.

se cunosc două tipuri principale de asociere (grupare) a întreprinderilor: • cartelul. asigurându-se facilităţi pentru o alianţă cu întreprinderile locale. constituită pe baza fuziunii mai multor întreprinderi. fuziunea prin absorbţia de către o societate a întregului activ a celei de a doua societăţi. • gruparea pe baze juridice în ceea ce priveşte colaborarea cu privire la realizarea unor interese economice. Amplasarea unei astfel de întreprinderi în ţările în curs de dezvoltare presupune de multe ori crearea unei fabrici. la iniţiativa uneia dintre ele care coordonează reţeaua (polul integrator sau firma privată). sub controlul unei societăţi mamă sau a unui holding care asigură conducerea grupului pe baza unei strategii la scară internaţională. temporare sau de durată. în condiţii de egalitate din punct de vedere juridic. realizat prin cooperarea mai multor întreprinderi.) şi se reunesc pe bază de contract în jurul unui proiect (produs şi piaţă). combinate de multe ori cu o politică de parteneriat industrial. comercializare. • trustul reprezintă o societate nou creată. Parteneriatul este o modalitate de dezvoltare a întreprinderii fără o creştere externă (ca în cazul creării unei filiale comune sau fuziune). lichidarea mai rapidă a stocurilor.). Se practică două modalităţi de organizare a firmelor multinaţionale: • amplasarea. • amplasarea unei industrii complete. Fuziunea are o serie de avantaje.Fuziunea este forma juridică prin care se realizează transferul activelor sau regruparea patrimoniului mai multor societăţi. Cartelul nu este o nouă întreprindere. în urma cărora apare o nouă societate. Pe baza unei experienţe acumulate pe plan internaţional în domeniul gestiunii. societatea controlată devine o filială a celeilalte. a procentelor din volumul vânzărilor. a unor filiale de montaj sau asamblare a unor maşini sau utilaje. poate avea loc. Luarea în participaţiune reuneşte mai multe întreprinderi în aceeaşi societate (joint-venture) într-un domeniu de interes comun (cercetare. făcută în scopul de a evita măsurile protecţioniste ale ţării unde se amplasează. Divizarea are loc prin dispariţia unei societăţi care îşi repartizează întregul său activ între două sau mai multe societăţi noi. în funcţie de modul de constituire şi de caracteristicile naţionale. privată sau publică. este forma cea mai puternică de alianţă. prin dizolvarea acestora. producţie. unele întreprinderi se extind. Gruparea pe bază de contract a unor întreprinderi. stadiul final al acesteia. În unele ţări dezvoltate. unirea mai multor firme este o metodă des folosită. ca: specializarea. care este o înţelegere liber consimţită între mai multe întreprinderi din aceeaşi ramură în vederea realizării unui obiectiv comun. Întreprinderile din cartel îşi păstrează personalitatea juridică. utilizarea aceleiaşi echipe manageriale şi administrative. evitarea blocajelor 49 . Pentru a deveni competitive. o astfel de întreprindere poate asigura în funcţie de avantajele locale un nivel ridicat de rentabilitate. Întrucât dezvoltarea internă a unor activităţi este un proces relativ lent. comercializare etc. ca urmare a contractării o singură dată a creditelor. fiecare dintre ele într-un anumit domeniu (concepţie. care se pot asocia. care asigură orientarea efortului uneia sau a două dintre firme în realizarea unei anumite componente a produsului finit. realizarea unei reclame mai eficiente. • integrarea unor fluxuri tehnologice în cadrul aceleiaşi întreprinderi etc. pierderea personalităţii juridice în scopul creării unei întreprinderi puternice sub o conducere unitară. într-o ţară sau mai multe ţări. ci o asociere ce urmăreşte eliminarea concurenţei. prin: • înţelegeri privind stabilirea nivelurilor preţurilor. numai prin stabilirea pe bază de contracte a unor legături privilegiate. asamblare etc. performante. Aceasta poate fi o formă de plasament financiar prin preluarea controlului. Aceasta este o formă de prelungire a exportului. Se constituie ca un ansamblu specializat de întreprinderi. Firma multinaţională sau transnaţională este o întreprindere organizată sub formă de grup de societăţi (filiale) răspândite în diferite ţări. Întreprinderile reţea. Fuziunea se poate realiza pe mai multe căi: fuziunea în condiţii egale a două sau mai multe societăţi. reducerea dobânzilor. Denumirea de joint -venture se utilizează pentru cazul în care este implicat un contract de investiţii. Participaţiunea constă în achiziţia de către o întreprindere a părţilor sociale ale unei societăţi. Atunci când controlul este majoritar (mai mare de 50%).

societăţile comerciale şi regiile au posibilitatea legală să se asocieze. Se pot dizolva societăţile care fuzionează. prin asociere nu se naşte întotdeauna o nouă persoană juridică. Este problematic să se susţină că preluarea puterii de către firmele mari va determina creşterea eficienţei economice a folosirii resurselor sau dacă o astfel de legislaţie este în interesul societăţii. În cazul în care o firmă sau o persoană cumpără majoritatea stocului de voturi ale unei alte firme apare practica “acaparării ostile”. se depune odată cu cererea de înscriere a hotărârii de fuziune la Registrul Comerţului. ori a altor condiţii contractuale neloiale. desfacerii. Opoziţia suspendă executarea fuziunii până la rămânerea definitiva a hotărârii judecătoreşti. Procedural şi legal fuziunea mai multor societăţi se hotărăşte de fiecare societate în parte. împărţirea pieţelor sau surselor de aprovizionare. Monitorul Oficial al României nr. În România au loc procese de fuziune şi divizare a întreprinderilor în vederea adaptării lor la exigenţele pieţei. fuziunea a două sau mai multe firme din ramuri diferite poartă denumirea de conglomerat. Dacă însă o societate încorporează una sau mai multe societăţi. dând naştere unei societăţi noi. române sau străine. În cursul termenului de efect al fuziunii. fuziunea se execută şi societatea care rămâne în fiinţă sau cea care rezultă din fuziune are dreptul să ia asupra sa obligaţiile societăţii care îşi încetează activitatea. modalitatea de împărţire a rezultatelor activităţilor economice comune. cauzele de încetare a asocierii şi modalitatea de împărţire a rezultatelor lichidării etc. concurenţă neloială. care cuprinde: activităţile economice stabilite a se realiza în comun. astfel că fuzionarea şi dizolvarea trebuie hotărâte de fiecare societate în parte. societatea care le încorporează nu mai are nevoie pentru aceasta să fie dizolvată. Prin fuziune societăţile care se contopesc sau care sunt încorporate îşi pierd personalitatea juridică. ca măsură de apărare împotriva concurenţei neloiale. dezvoltării tehnice sau investiţiilor. În categoria acestor practici se cuprind: fixarea sau impunerea într-o manieră directă sau indirectă a preturilor de monopol şi de dumping. Firmele cu rol de monopol dictează preţurile şi practică. Certificatul constatator că s-a efectuat depunerea sa publică. reducerea presiunii competiţionale prin fuziunea unor firme rivale. prin contopirea lor. Bilanţul întocmit cu această ocazie. respectiv obţinerea controlului asupra unei anumite firme fără consimţământul conducerii acesteia. Fuziunea poate fi o cauză a dizolvării unor societăţi. ci o fac de bunăvoie atunci când preţul lor creşte pe piaţă. pentru a fi înscrisă în Registrul Comerţului. În România. Societatea care încetează de a exista în urma fuziunii depune. limitarea sau controlul producţiei. Dacă termenul expiră fără să se fi făcut opoziţie. respingerea sau denaturarea jocului concurenţei ori exploatarea de manieră abuzivă a unei poziţii dominante deţinută pe piaţă sau pe un segment substanţial de piaţă. Fiind autonome. Pentru a asigura o concurenţă loiala. În legislaţia noastră. Legea 15/1990 oferă şi posibilitatea creării de noi societăţi comerciale prin asocierea societăţilor comerciale şi regiilor autonome cu capital parţial sau total de stat între ele sau cu terţe persoane juridice sau fizice. cu excepţia cazurilor în care nu se justifică plata tuturor datoriilor sociale sau depunerea sumei corespunzătoare la CEC sau la Administraţia Financiară sau atunci când există acordul tuturor creditorilor. Prin fuziune se contopesc într-o singură societate două sau mai multe societăţi distincte una de alta până în acel moment22. În unele ţări se practică o legislaţie antitrust sau antimonopol care limitează extinderea peste o anumită limită a firmelor. De fapt. în mod justificat. acordurile sau deciziile de asociere între regiile autonome şi societăţile comerciale bazate pe practici concertate care sunt susceptibile de a afecta comerţul între agenţii economici şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea. 50 . agenţii economici organizaţi ca societăţi comerciale şi regii autonome au autonomie funcţională şi financiară şi se pot asocia. proprietarii firmei acaparate nu sunt obligaţi să-şi vândă acţiunile.financiare prin reducerea creanţelor neîncasate la termen. 335/1997. Fuziunea nu se limitează la firmele din interiorul aceleiaşi ramuri. condiţii de administrare şi conducere a asociaţiei. contribuţia fiecărui asociat la realizarea activităţilor comune curente. În unele ţări. legea 15/1990 interzice. Fuziunea prin încorporare este o chestiune rezultată dintr-o stare de fapt. aplicarea faţă de 22 x x x Legea 31/1990 (modificata) privind societăţile comerciale. Fuziunea nu are efect decât după publicarea în Monitorul Oficial. oricare creditor al societăţilor care fuzionează poate face opoziţie în instanţă. de multe ori. o declaraţie despre modul cum a hotărât să stingă pasivul sau. Raporturile dintre asociaţi se stabilesc prin contract de asociere. de către fiecare societate.

În unele societăţi holding sunt constituite divizii (departamente) care depind de o autoritate economică centrală prin diferite tipuri de legături. reglementările legale interzic activităţile unui agent economic sau ale unui grup de agenţi economici care ocupă o piaţă. societăţile comerciale de tip holding au o largă răspândire în ţările dezvoltate industrial. de la participarea financiară. De exemplu. având atribuţii de natură financiară în elaborarea strategiilor. În prezent. În acest sens. Holdingul are calitatea de “participant” atunci când deţine 10-50% din acţiunile altor societăţi. • grupul. negociază împrumuturile pe termen lung. care prin natura lor sau potrivit uzanţelor comerciale nu au legătură cu obiectul acestor contracte. • conglomeratul. aprobă obiectivele. Societatea mamă elaborează strategia de ansamblu. Componentele decizionale ale holdingului 51 . deşi au personalitate juridică. o societate pe acţiuni se poate constitui în două modalităţi: • prin aportul direct al diverşilor acţionari care vor deţine fiecare un anumit număr de acţiuni. în coordonarea activităţii filialelor. până la faptul că au administratori comuni. în vederea asigurării unei mai mari coeziuni în procesul de conducere. în Germania. În acest scop. subordonarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestaţii suplimentare. Legea concurenţei asigură funcţionarea normală a pieţei în condiţii de liberă concurenţă. în alocarea resurselor financiare prin intermediul unor compartimente funcţionale.1. Holdingul – formă modernă de organizare a întreprinderilor în economia de piaţă Holdingul este o societate privată sau publică ce deţine o parte însemnată din acţiunile altor societăţi (întreprinderi) care produc sau vând mărfuri. a coordonării unitare a activităţii mai multor societăţi. b) asigura multiplicarea capitalului prin asociere pornind de la mijloace financiare limitate.partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente. Acţiunile împotriva practicilor şi actelor de concurenţă neloială pot fi pornite de orice persoana interesată. iar judecarea lor este de competenţa instanţelor judecătoreşti. în Franţa şi Japonia. coordonează politica de personal etc.1. stabileşte regulile financiare şi contabile care se aplică în toate filialele. o poziţie dominantă caracterizată printr-o situaţie de monopol sau printr-o concentrare manifestă a puterii economice. în majoritatea ţărilor dezvoltate. chiar minoritară. • prin aportul direct al unei societăţi holding care va deţine majoritatea acţiunilor. producându-le în acest fel un dezavantaj în raporturile concurenţiale. în condiţiile în care acestea. în măsura în care afectează funcţionarea normală a pieţei în condiţii de liberă concurenţă. În cazul societăţilor de tip holding este evidentă o anumită limitare a compeţentelor decizionale ale întreprinderilor componente. Acţiunile de concurenţă neloială se sancţionează civil sau penal. VI. precum şi prin aportul altor acţionari. Un exemplu de activităţi desfăşurate de un holding poate fi urmărit în tabelul 6. având astfel un rol hotărâtor în controlul desfăşurării activităţii.3. în vederea asigurării controlului activităţii uneia sau mai multor societăţi comerciale. În practică. nu îşi stabilesc singure preţul de vânzare. în vederea asigurării controlului asupra activităţii acestora. acţionarii unora dintre acestea se pot constitui într-un holding care astfel va deveni principalul acţionar al altor societăţi comerciale. acestea devenind “filiale” numai în situaţia în care holdingul posedă peste 50% din acţiunile lor. care cuprinde întreprinderi din diferite sectoare de activitate în scopul prevenirii riscului financiar. În ţările dezvoltate se regăsesc diferite forme de asociere pe principiul holdingului: • concernul. holdingul îndeplineşte două funcţiuni: a) asigură majoritatea voturilor în adunările generale ale acţionarilor şi în consiliile de administraţie ale societăţilor la care deţine acţiuni. Tabelul 6.

Financiar-Contabilitate . Bucureşti.Gestiunea brevetelor proprii şi vânzarea şi cumpărarea de brevete X 5.Relaţiile cu guvernul X . Holding 1.Efectuarea plăţilor pentru mărfurile achiziţionate X .Stabilirea obiectivelor mari de investiţii X .Reglementarea litigiilor cu: • clienţii X • alte societăţi holding X .Depozitarea banilor clienţilor X 2.Fixarea nivelului salariilor X .Cumpărări şi cesiuni de participări de la filiale X .Facturarea mărfurilor livrate X .Relaţiile cu sindicatele şi personalul propriu X . Editura Economica.Efectuarea de încasări şi plăţi cu devize X 6.Stabilirea sumei globale pentru investiţii mici X . 1993.Alegerea furnizorilor şi a modului de plată pentru investiţii mari X 4.Efectuarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung şi redistribuirea acestora între societăţile holdingului X . Cercetare-dezvoltare . Comercial .Negocierea preţurilor şi alegerea furnizorilor de materii prime X .Efectuarea împrumuturilor X .Negocierea preţurilor pentru alte mărfuri achiziţionate şi alegerea furnizorilor X .1-6.Stabilirea preturilor de vânzare între societăţile holdingului X .4) 52 . Comunicaţii interne şi externe .Formarea şi promovarea personalului X 7.Studiul pieţei interne şi externe X .Programarea producţiei X .Stabilirea obiectivelor mici de investiţii X . Personal .Consolidarea anuală a conturilor societăţii comerciale X .Acceptarea comenzilor beneficiarilor X .Consolidarea gestiunii excedentelor acumulate X .6.Domenii de activitate / atribuţii Competenţa revine S. Producţia .Relaţiile cu autorităţile locale X .Căutarea clientelei X . Asocierea firmelor în vederea constituirii unui holding se poate face în mai multe variante: (fig.Recrutarea şi concedierea personalului X .Organizarea uzinelor X .Relaţiile cu Banca Naţională şi băncile internaţionale X Sursa: Vasile Dan – Restructurarea organizării şi conducerii firmei. Investiţii .Studii tehnice X 3.Stabilirea obiectivelor de cercetare X .Stabilirea preturilor de vânzare X .Relaţiile cu băncile locale X .C.

Fig. Fig.1.capitalul şi puterea de decizie a holdingului e dată de societatea comercială cu capitalul cel mai mic. asigurând promovarea unei politici unitare. Dezavantaje: .creşterea personalului administrativ prin înfiinţarea unei noi societăţi.posibilitatea obţinerii controlului în holding de către una sau două societăţi care au capital social mai mare. 53 . Dezavantaje: .) Avantaje: .2. Holding cu control total în fiecare societate comercială (S.6.C.în cadrul holdingului puterea de decizie este egală pentru toţi partenerii. . . .holdingul va avea control în fiecare societate afiliată.societăţile comerciale cu capital social foarte mare îşi vor menţine o relaţie independentă faţă de holding.6.partea de 49% care rămâne în proprietate directă a societăţilor le stimulează pe acestea în vederea creşterii profitului. Holding de parteneriat Avantaje: .

2. Dezavantaje: . Holdingul cu control multiplu În această variantă holdingul se constituie astfel încât nici o societate să nu deţină singură controlul.nici o societate nu are controlul asupra holdingului. .societăţile comerciale 1.Fig. . 54 .dimensiunea holdingului nu mai este dată de capitalul social al societăţii cele mai mici. Capitalul holdingului se determină în mod arbitrar.cel puţin două societăţi pot deţine controlul în holding.lipsa controlului de decizie în unele societăţi diminuează puterea holdingului.6.4. Avantaje : .ţine seama de potenţialul unităţilor şi de opţiunea acestora privind cota de participare la constituirea holdingului.se vor ivi situaţii când holdingul va deţine controlul la unele societăţi comerciale.3.6. . iar la altele nu. . . astfel încât cel puţin două societăţi să deţină controlul. Fig. 2. 3 în holding sunt aceleaşi.interesele societăţilor 1. Holdingul se constituie pe una din societăţi Avantaje: . 3 pot deţine împreună controlul asupra holdingului. Holding grefat pe societatea influentă.

2.Dezavantaje: . • asocierea pe orizontală şi verticală. Întrebări: 1. Ce forme diferite de holding se cunosc? 55 . • gruparea pe bază de contract. • alianţele între întreprinderi.e posibil ca holdingul să nu deţină controlul asupra societăţilor 1. • divizarea. Care sunt prevederile legale privind fuziunea unor întreprinderi în România? 4. • fuziunea. • holdingul. Care sunt formele de asociere a întreprinderilor? 3. Cum se realizează asocierea întreprinderilor în România? 5. Ce este holdingul ca formă de organizare a întreprinderilor? 6. 3 (când capitalul acestora comparativ cu cel al societăţii 4 este foarte mare). • trustul. Cuvinte şi expresii cheie: • asocierea întreprinderilor. . • întreprinderile reţea. • firma multinaţională (transnaţională). • participaţiunea.puterea prea mare de decizie în holding a societăţii 4 – 49%. • cartelul. Ce întelegeţi prin asocierea întreprinderilor? 2. • parteneriatul.

se poate utiliza ca un instrument de planificare sau ca ghid pentru afaceri. divizare etc. ci este întocmit în vederea punerii în practică a strategiilor 23. – „Economia întreprinderii”. potrivit cerinţelor acesteia. Poate fi elaborat la nivel de produs. folosind metode de cuantificare şi indicatori tehnici şi economico-financiari pentru analiza perioadei anterioare şi pentru proiectare. 23 Constantin A. • evaluarea unor idei de afaceri. 24 L. atunci când se solicită finanţarea.Manole – „Tematica şi baza de date pentru elaborarea unui studiu de fezabilitate pentru credite de investiţii”. comercializare şi financiare.Bob şi colab. activităţi comerciale specifice sau pentru fundamentarea investiţiilor de capital. Planul de afaceri este un studiu complex care se elaborează în vederea începerii unei afaceri. Astfel. să asigure firmei creşterea puterii competiţionale şi maximizarea profitului24. Planul de afaceri permite investitorilor să cunoască starea actuală şi perspectivele întreprinderii în competiţie cu alţi parteneri. Bucureşti. realizarea unor imagini clare ale fezabilităţii afacerii. este un instrument de prezentare a obiectivelor şi a modului de realizare a acestora. evidenţierea şanselor de succes a afacerilor în curs. legat de punerea în practică a obiectivelor strategice. Descrierea procesului ca un ciclu presupune că planificarea afacerii nu este un proces închis. ambiţios şi să cuprindă indicatori tehnico-financiari ce pot fi realizaţi pe termen mediu şi lung. ci unul continuu (fig. atunci când întreprinderea se restructurează şi solicită un credit pentru investiţii. dat fiind faptul că acesta cuprinde repere ale diferitelor etape care exprimă în esenţă nivelurile de performanţă ce trebuie atinse sau căile de acţiune. fiabil. dacă acestea nu sunt atinse. Oportunitatea întocmirii planului de afaceri este determinată de: • necesitatea evidenţierii imaginii de ansamblu a afacerii. Din stabilirea clară a obiectivelor planului şi din fundamentarea indicatorilor trebuie să se contureze soluţii şi măsuri concrete care să permită realizarea scopurilor propuse.Capitolul VII PLANUL DE AFACERI AL ÎNTREPRINDERII VII. ASE. Planul de afaceri abordează corelat activităţile de producţie. Acest instrument al planificării strategice cuprinde două părţi principale: diagnosticul economic şi evaluarea activităţii viitoare. ASE. în cazul în care se doreşte o asociere sau a băncilor. încă din stadiul de obiective. Planul de afaceri trebuie să fie realist. grupă de produse. orientarea acestuia va fi făcută pornind de la piaţă. V. credibil. Calitatea planului de afaceri depinde de calitatea concepţiei şi de efortul depus pentru reuşita sa. a valorificării într-un grad înalt a punctelor strategice forte pentru obţinerea de avantaje competitive prin diminuarea riscului generat de punctele strategice critice. iar planificarea afacerii nu face excepţii de la această regulă. precum şi a modului de abordare a eventualilor parteneri de afaceri.7. 1997. 56 .1). Planul de afaceri trebuie să fie redactat într-o optică de marketing. • necesitatea comunicării obiectivelor strategice. Planul de afaceri – instrument al evaluării strategice Planul de afaceri este un concept nou apărut.Zahiu. în caz de fuziune.1.1994. Orice proces de management beneficiază de o structură formală. Planul de afacere nu este o strategie. • necesitatea înlesnirii conducerii afacerii sau a direcţiei de afaceri.

divizare. dificultăţile întâlnite de întreprindere (de exemplu.„Diagnostic economico-financiar”. Analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor. (de exemplu. 27 Legea nr. tehnici şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor interne şi externe în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situaţia unui agent economic. 25 D. dificultăţile temporare de plată) impun o examinare globală a situaţiei şi performanţelor acesteia. capitalul social.7. 1997.„Economia întreprinderii”. V.Niculescu. în primul rând trebuie să decidem unde ne aflăm. restructurarea producţiei). privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.Fig. măsuri de perfecţionare. fuziune. Diagnosticul de control este necesar preventiv. Demersul diagnosticului impune analiza complexă a mecanismului de formare şi modificare a fenomenelor specifice. 57 . Pentru realizarea unei bune analize diagnostic se dezvoltă următoarele aspecte. calitative şi cantitative. dinamica şi perspectivele unui agent economic. a disfuncţionalităţii unei firme. obiectul de activitate etc. la nivelul şi calitatea performanţelor sale. 26 Maria Niculescu – „Diagnostic global strategic”. În cazul “diagnosticului de criză”.Margulescu. 28 Letiția Zahiu şi colab. adresa. ASE.64/1999.1.diagnostic” În cadrul acestei etape se pune următoarea întrebare: UNDE NE AFLĂM ? Înainte de a considera unde am putea ajunge sau cum ar trebui să ajungem la un anumit obiectiv. la gradul de risc într-un mediu concurenţial extrem de dinamic26.2. privind starea. crearea de noi compartimente şi sectoare. având caracterul unui instrument de control al realizării performanţelor . Diagnosticul poate fi declanşat: • fie în cazul întreprinderilor în dificultate. Ciclul de planificare a afacerii VII. Diagnosticul economico-financiar este un instrument la îndemâna managerilor care permite formularea unor judecaţi de valoare.. elaborarea unor programe de acţiune prin a căror aplicare practică se asigură redresarea sau ameliorarea performanţelor25.Robu . Editura Romcart. cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor. Editura Economica. când efectuarea diagnosticului reprezintă o obligaţie legală în cadrul procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară. Etapa analiză . • organizarea structurală (structura organizatorică. Bucureşti.27 • fie în cazul întreprinderilor sănătoase. concretizate în capitole şi subcapitole distincte ale planului de afaceri:28 • prezentarea generală a întreprinderii (date de identificare. acordarea unui credit presupune efectuarea unei analize financiare a activităţii agentului economic de către bancher). 1995. M. identificarea cauzelor. Analiza diagnostic reprezintă un ansamblu de concepte.). structura de producţie. 1994.

evoluţia capitalului permanent şi a gradului de asigurare cu disponibilităţi băneşti. extinsă la nivel de întreprindere. după raportul între momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării 29 J.gestionare. mecanizarea lucrărilor cu volum mare de muncă. simplă şi uşoară.„Diagnostic global strategic”. ca de exemplu: care sunt rezultatele întreprinderii? Dacă sunt sau nu satisfăcătoare şi de ce? Cum au fost obţinute? Care sunt performanţele şi obiectivele dorite? Care este nivelul performanţelor? Ce trebuie făcut pentru atingerea lor? Care sunt măsurile ce urmează a fi întreprinse atât pe termen scurt. respectarea disciplinei tehnologice. • diagnosticul financiar cuprinde: analiza evoluţiei veniturilor. analiza diagnostic urmează să găsească răspuns unor probleme. ci şi când “întreprinderea are o bună stare de sănătate”. structurate astfel30: a. complexitatea acestora. organizarea aprovizionării continue a locurilor de muncă. diversitatea agenţilor economici interesaţi în diagnosticarea activităţii şi rezultatelor firmei determină existenţa mai multor tipuri de analiză diagnostic. situaţia creditelor şi a dobânzilor. evoluţia şi structura costurilor unitare). clauze contractuale precise cu termene şi fără confuzii.. Aceste măsuri se evidenţiază în următoarele direcţii: a.P. pregătirea profesională. • diagnosticul activităţii economice (nivelul. putem afirma că metoda diagnostic a întreprinderii este o metodă împrumutată din practica medicală şi care. întreprinderea are nevoie de efectuarea unui diagnostic nu numai în situaţia în care se află în dificultate. în sfera livrărilor: creşterea ritmului de vânzare.Thibaut . rebuturilor. În opinia aceluiaşi autor. structura şi evoluţia cheltuielilor de producţie şi a productivităţii factorilor. eliminarea pierderilor de transport – depozitare . resursele de producţie. folosirea înlocuitorilor de materiale. creşterea volumului livrărilor. b. • concluziile generale ale diagnosticului: “puncte slabe” şi “puncte forte ”. Bucureşti. Varietatea fenomenelor şi proceselor economice. creşterea disponibilităţilor băneşti şi a credibilităţii la bănci în vederea contractării de credite. utilizarea de materiale de calitate. • diagnosticul managementului şi al utilizării resurselor umane (mărimea şi structura personalului. precum şi direcţionarea unor programe de acţiune care să asigure redresarea sau ameliorarea performanţelor. consumuri specifice de resurse. 1989 30 Maria Niculescu . indicatorii financiari (care reflectă bonitatea financiară a întreprinderii). 1997. garantarea fiabilităţii utilajelor. eliminarea deşeurilor.• diagnosticul potenţialului tehnico-productiv (capacităţi de producţie şi grad de utilizare. producţiile şi caracterizarea produselor. automatizarea proceselor de producţie. organizarea operativă eficientă a formelor de expediere. Din concluziile şi soluţiile propuse trebuie să rezulte principalele maăuri menite să crească profitul şi funcţionalitatea întreprinderii . introducerea normelor progresive. evoluţia preţurilor şi a rentabilităţii pe produse. cât şi pe termen lung? Sintetizând cele de mai sus. c. d. în sfera producţiei: lansarea de noi produse. caracterizarea stării tehnice. cheltuielilor şi rezultatelor financiare ale ultimilor trei ani. Editura Economica. mecanizarea transportului la livrare. a tehnologiilor şi propuneri de îmbunătăţire. extinderea pe piaţă. reducerea consumurilor specifice prin retehnologizări şi dotări. competenţa echipei manageriale. accelerarea ritmului de încasări.„Le diagnostic d’entreprise: quide partique”. noile produse propuse şi principalele avantaje). cooperarea cu alte firme etc. alte sfere de influenţă: rapiditatea în schimbarea tehnologiilor şi dotare de calitate. În opinia lui Pierre Thibaut29. utilizarea de maşini şi utilaje cu productivitate ridicată. • diagnosticul activităţii de marketing (evoluţia şi structura cifrei de afaceri. scurtarea ciclului de producţie. Sedifor. evoluţia şi structura patrimoniului. creşterea calităţii produselor. experienţa. raporturile întreprinderii cu piaţa de desfacere şi de aprovizionare). în sfera aprovizionării: aprovizionarea de la surse apropiate şi cu mijloace adecvate. situaţia blocajului financiar. soluţii privind reproiectarea activităţii). 58 . evidenţă operativă bună. permite cunoaşterea stării de fapt a acesteia.

analiza diagnostic cuprinde un ansamblu de caracteristici şi indicatori funcţionali şi financiari a căror evidenţiere presupune reperarea simptomelor. b. explicativă şi predictivă.mezoeconomică. • diagnosticul calităţii managementului general.analiză expresă. Analiza macroeconomică vizează nivelul economiei naţionale: c. Analiza expresă este impusă de necesitatea reglării operative a disfuncţionalităţilor apărute în activitatea firmei. că părţile constitutive ale analizei diagnostic trebuie să răspundă funcţiilor pe care o întreprindere le exercită în activitatea sa.analiză globală. • diagnosticul calităţii. .analiză statică. identificarea cauzelor acestor disfuncţionalităţi. Rezultă. respectiv la scara întreprinderii sau a elementelor ei structurale. Prin cele trei dimensiuni ale sale: cognitivă. d. . Etapa Evaluarea activităţii viitoare 59 . Analiza globală (aprofundată) cuprinde un ansamblu de metode care permit cunoaşterea.analiză post-factum .analiză dinamică. după modul de urmărire în timp a fenomenelor. se disting: . VII. după sfera de cuprindere şi finalitate.microeconomică. care sunt frecvente în managementul intern operativ şi analize pe termen lung (peste un an). În accepţiunea modernă. . Analiza post-factum priveşte prezentul şi trecutul. acest tip de analiză permite orientarea activităţii viitoare pe coordonate care să asigure ameliorarea performanţelor. În sensul celor menţionate mai sus. . pot fi: . Analiza post-factum este un instrument de supraveghere şi asigurare a funcţionarii unei întreprinderi.macroeconomică. Analiza mezoeconomică studiază fenomenele la nivelul sectorului. analiza globală şi cea funcţională sunt realizate într-o viziune strategică. implicând în diagnosticul retrospectiv şi deciziile strategice. . Analiza microeconomică se desfăşoară la nivelul agentului economic. după nivelul la care se face investigarea. • diagnosticul resurselor umane. analiza poate fi: . pe baza următoarelor genuri de diagnostic: • diagnosticul capacităţii de adaptare la cerinţele pieţei. înţelegerea şi explicarea funcţionarii întreprinderii ca sistem. deci. în funcţie de orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul. iar analiza funcţională este orientată spre investigarea modului de realizare a funcţiunilor întreprinderilor şi spre soluţionarea unor probleme specifice. de relevare a modului de realizare a obiectivelor propuse pe baza studierii relaţiilor funcţional-cauzale. • diagnosticul tehnologiei.analiză previzională sau prospectivă. a disfuncţionalităţilor unei firme. iar analiza previzională vizează perspectiva activităţii întreprinderii. Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în schimbarea lor.3. e. care constă în articularea forţelor şi slăbiciunilor firmei cu oportunităţile şi pericolele ce provin din mediul în care aceasta acţionează. Analiza statică studiază fenomenele la un moment dat.analiză funcţională.fenomenului se disting două tipuri fundamentale: . • diagnosticul economico-financiar. ramurii de activitate. pot fi: analize pe termen scurt (până la un an).

cunoştinţe). ASE. naţionalitate etc. stabilirea dimensiunii pieţei prin discuţii cu potenţialii distribuitori. . Editura Intelcredo. • stabilirea necesarului de personal pe categorii şi a fondului de salarii anual.O primă abordare este cea a stabilirii dimensiunii sau scopului fundamental al firmei. Din analiza misiunii firmei vor reieşi principalele scopuri pe domenii şi obiectivele afacerii. restructurare şi perspective de realizare la societăţile comerciale”.. • proiectarea consumurilor specifice şi totale de resurse. • estimarea implicaţiilor ecologice. Toţi managerii urmăresc ca obiectiv controlul eficienţei prin cost”.). 31 Teodor Hada – „Diagnoza. rural şi urban). nivelul tehnic şi calitatea tehnologiilor. sex. de asemenea. starea demografică (vârstă. planul financiar. creşterea calităţii produselor. Din punctul de vedere al producătorilor aceste criterii sunt următoarele: specificul întreprinderii. zona geografică (regiune. Evaluarea activităţii viitoare se concretizează în următoarele secţiuni ale planului de afaceri: a) PLANUL DE PRODUCŢIE cuprinde: • proiectarea capacităţilor de producţie pe întregul flux tehnologic. 32 Letiția Zahiu şi colab. planul de marketing-comercializare. • descrierea completă şi precisă a produselor proiectate şi stabilirea cantităţilor ce se vor obţine anual (cel puţin trei ani). 60 . aceste criterii sunt: nivelul veniturilor. intermediari şi clienţi. Această secţiune trebuie să asigure o cunoaştere clară a segmentului de piaţă a întreprinderii în vederea realizării obiectivelor strategiei economice. aspecte psiho-sociale (atitudini. diferenţierea cererii pe sezoane pentru unele produse ale întreprinderii. 1995. religie etc. relaţii personale prioritare.Economia întreprinderii. ca şi identificarea şi analiza concurenţei pentru produsele respective. • creşterea sau reducerea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în funcţie de cerere şi în scopul repartizării profitului. În cadrul activităţii de evaluare strategică se pune următoarea întrebare: CUM VOM FACE SĂ AJUNGEM ACOLO? În această etapă a planului de afaceri se au în vedere principalele direcţii strategice şi se elaborează planul ca instrument strategic în cadrul căruia elementele de bază sunt: planul de producţie. Misiunea firmei trebuie să răspundă corect la întrebarea: UNDE DORIM SĂ FIM ? Răspunsul la această întrebare stă la baza evaluării strategice a activităţii viitoare a firmei. raţionalizarea cheltuielilor de producţie. 1997. Este necesară. stil de viaţă. Pe baza acestor studii se stabilesc principalele direcţii strategice şi se procedează la: • selectarea produselor în funcţie de avantajele comparative şi cerinţele pieţei. Pentru definirea pieţei este necesară aprecierea clienţilor potenţiali şi localizarea acestora. Criteriile ce trebuie avute în vedere pentru determinarea tipului de piaţă şi a perspectivelor de extindere a acesteia sunt subordonate cerinţelor consumatorilor şi posibilităţilor producătorilor. De exemplu: “întregul personal va avea ca scop obţinerea unor produse cu un standard ridicat de calitate. Bucureşti. Deva. cerinţele personale (familiale.32 Problema esenţială şi punctul de pornire în elaborarea planului este secţiunea „piaţa de desfacere”. posibilităţi de export.31 Evaluarea strategică Pentru evaluarea strategică a activităţii firmei este necesar un studiu prospectiv. preţuri etc. • alte căi de realizare a scopului fundamental al întreprinderii – maximizarea profitului . Pentru fundamentarea celor trei componente ale etapei de evaluare strategică sunt necesare informaţii care se prelucrează şi se sintetizează în indicatori tehnici şi economico-financiari. în condiţiile tehnologiilor de producţie viitoare. cerinţele marilor consumatori şi ale micilor consumatori. inclusiv a impactului acestora asupra costurilor. Din punctul de vedere al consumatorilor.ca: măsuri de sporire a productivităţii muncii. cunoaşterea tendinţei pieţei prin estimarea creşterii sale potenţiale.).

furnizori. veniturile previzibile pe fiecare produs. sistemul de aprovizionare (cantităţi de aprovizionat. b) PLAN UL DE MARKETING-COMERCIALIZARE Această secţiune trebuie să fie realistă şi bine documentată. reclamă. pentru închiderea ciclului de planificare a afacerii. • reţeaua de distribuţie a întreprinderii şi modul de asigurare a transportului produselor. Acest capitol al planului de afaceri cuprinde: • sinteza analizei de piaţă (populaţie.). contracte. cuantificarea factorilor de risc şi impactul asupra cheltuielilor şi veniturilor viitoare).). c) PLANUL FINANCIAR cuprinde: • bugetul de venituri şi cheltuieli pentru perioada următoare.4. d) ANALIZA FINANCIARĂ cuprinde: • determinarea fluxului de numerar. în vederea realizării vânzărilor proiectate şi ocuparea segmentului de piaţă stabilit. • estimarea cantităţilor de produse ce se vor vinde. Rezumatul planului de afaceri Rezumatul nu trebuie să fie doar o listare a conţinutului planului de afaceri. adică o transpunere a planului în acţiune. prospecte etc. numărul şi puterea concurenţilor. e) ANALIZA DE RISC cuprinde: • determinarea riscurilor activităţii viitoare (factori posibili de risc. produse şi pe ansamblul întreprinderii. În cazul solicitării unor credite de la bănci pentru funcţionarea normală a întreprinderii . • indicatorii economico-financiari.). veniturile medii ale populaţiei. cota de piaţă etc. promovare etc. Monitorizarea afacerii presupune punerea unei întrebări de următorul tip: CUM ŞTIM DACĂ AM OBŢINUT CE NE-AM PROPUS? Etape de corecţie În final. ci trebuie să sublinieze principalele probleme prezentate în etapele întocmirii sale. consumul estimat pe fiecare produs. Planul de afaceri este completat cu anexe şi diagrame (desene sau planuri ale produselor şi obiectivului de investiţii.). preţuri. • strategiile de marketing (preţuri practicate. Un punct critic ce trebuie comunicat în rezumat este competenţa specifică a firmei (punctele 61 .• proiectarea costurilor unitare şi a cheltuielilor pe elemente componente. Detalierea unor capitole ale planului de afaceri. în planul de afaceri trebuie estimat volumul acestora pe baza situaţiei economice a întreprinderii. inclusiv rezultatele financiare şi repartizarea lor pe destinaţii. De aceea. determinaţi în scopul susţinerii avantajelor proiectului propus sau a viabilităţii întreprinderii. Dacă însă există abateri de la obiectivele planificate vor trebui întreprinse acţiuni corective pentru a aduce afacerea în cursul ei firesc. în cazul în care se fac investiţii. Etapa de implementare strategică a planului de afaceri Odată evaluate alternativele propuse în planul de afaceri urmează implementarea lor în practică. preturile unitare pe perioade. VII. • analiza de produs (avantaje în comparaţie cu alţi competitori). în urma măsurilor de restructurare sau a investiţiilor propuse. Etapa de monitorizare a planului de afaceri După implementarea planului de afaceri. acesta va trebui urmărit (monitorizat) pentru a analiza dacă este îndeplinit corespunzător. este necesar să existe certitudinea că obiectivele propuse sunt ferm urmărite. • determinarea fluxului de numerar actualizat şi calculul ratei interne de rentabilitate. transport etc. implementarea devine etapa următoare în ciclul de planificare a afacerii. tendinţele pieţei produselor.

rezumatul perspectivei financiare (incluzând o justificare sumară a estimării nivelurilor viitoarelor vânzări. Analiza şi estimarea pieţei Analiza pieţei trebuie să reflecte informaţii privind sectorul din care face parte firma. caracteristicile pieţei ţintă (demografice. Piaţa ţintă cuprinde: • caracteristicile distinctive ale principalelor pieţe ţintă şi ale segmentelor de piaţă ale firmei. demografia. direcţiile cheie de acţiune vizând personalul firmei. planul operaţional pentru controlul afacerii.). • preţurile şi profitul marginal: nivelul de preţ. tendinţe ciclice sezoniere. • pieţele ţintă secundare şi atributele cheie (creşteri demografice. eforturi în curs. localizarea geografică. Eforturile de penetrare pe pieţele ţintă privesc: cererea critică. problemele actuale şi cercetările de piaţă ale firmei. strategia de marketing. Durata de timp între asigurarea produsului / serviciului către client şi momentul cererii se referă la: comenzi iniţiale. rezumatul istoricului gestionării resurselor financiare. cercetarea cererii. a veniturilor şi cheltuielilor şi a performanţei economice). produsele sau serviciile oferite de firmă pentru satisfacerea acestor nevoi. • tendinţe cheie şi schimbările anticipate pe principala piaţă ţintă. • organizarea şi personalul: managerii de succes şi patronii firmei. Timpul de livrare. tendinţe viitoare semnificative). industrial sau sectorul agroindustrial. numărul de clienţi. creşterea anticipată a pieţei. Rezultatele testului de marketing se referă la: • clienţi potenţiali contractanţi. cheia de succes în competiţia pe piaţă. soluţionarea proceselor de evaluare a cererii. reduceri de preţ.). repetări de comenzi. estimarea raţională a pieţei. • firma: nevoile pe care firma le va satisface. geografice etc. de plăţi etc. • importanţa satisfacerii cerinţelor pieţelor ţintă. strategiile de vânzare. • activitatea de marketing şi vânzări. extinderea spre nevoile curente. • cercetarea şi dezvoltarea produselor sau a serviciilor: principalele probleme. acoperirea geografică. • principala piaţă ţintă: numărul de potenţiali clienţi. • analiza pieţelor: mărimea pieţei ţintă. • reacţia potenţialilor clienţi. • metode de identificare a competitorilor pe piaţa ţintă. niveluri ale profitului marginal. • mediile de comunicare cu competitorii pe piaţa ţintă. Rezumatul planului de afaceri va conţine: • scopul planului de afaceri: atragerea investiţiilor. selectarea personalului de decizie din domeniul comercial (manageri. îngustarea pieţei ţintă etc.forte) şi factorii ce vor face ca afacerea firmei să fie de succes în competiţia pe piaţă. • informaţii financiare: necesarul de fonduri şi folosirea lor. • penetrarea pieţei urmăreşte: împărţirea pieţei. aria geografică. • demonstraţiile oferite potenţialilor clienţi. achiziţionările anuale de produse sau servicii similare cu ale firmei. • achiziţionarea de potenţiali clienţi: identificarea cererii.. Competiţia se referă la: 62 . volumul livrat etc. de volum. Acestea sunt cuprinse în analiza pieţei ţintă şi stabilirea cotei de piaţă a firmei. • voinţa grupurilor testate de a achiziţiona produsele / serviciile firmei la nivelurile diferite de preţ. agenţi de vânzări etc.

prospectare etc. • canalele de distribuţie (distribuitori. drepturi de autor. proces de vânzare. verticală (asigurarea de produse la diferite niveluri ale lanţului de distribuţie). orizontală (asigurarea produselor similare pentru utilizatori diferiţi). calificate ca secrete comerciale. de achiziţie.• identificarea competitorilor (pe gama de produse sau servicii şi pe segmentul de piaţă): existenţa. • înţelegerile legale existente între patroni şi angajaţi privind procesul inovaţional din firmă. Analiza producţiei şi a potenţialului tehnico – productiv O atenţie specială la întocmirea acestui capitol va trebui acordată utilizatorilor planului de afaceri. penetrarea pieţei. • activităţi viitoare preconizate vizând cercetarea-dezvoltarea de produse. relaţii existente. competitorii indirecţi). tehnologie. brevete anticipate. • anticiparea rezultatelor activităţilor viitoare de cercetare şi dezvoltare a produselor. caracteristici de personal. Restricţiile legislative pot fi: • cerinţele clienţilor şi reglementările guvernamentale (metode de încadrare în reglementările în vigoare. Capitolul va cuprinde: a – Descrierea detaliată a produselor / serviciilor din perspectiva utilizatorului: • avantajele specifice produselor / serviciilor. • comunicaţii (promovare.noi generaţii de produse sau servicii. forţa firmei (resursele financiare). • aspectele cheie ale produselor / serviciilor firmei. forţa firmei. reclamă. ce nu pot fi patentate sau fără drepturi de autor. . 63 . vânzări proprii etc. • strategia de creştere internă. prototipuri. caracteristici de personal. existenţa patentelor şi a licenţelor etc.). • drepturi de autor. brevete de invenţii şi inovaţii. b – Ciclul de viaţă al produselor : • descrierea situaţiei actuale a produselor / serviciilor raportate la ciclul lor de viaţă. • punctele slabe (dezavantajul competitiv): abilitatea de a satisface nevoile clientului. timpul necesar. cost). c – Patente. reputaţia. materiale tipărite etc. penetrarea pieţei. Capitolul Analiza pieţei fundamentează estimarea viitoare a acesteia prin stabilirea următoarelor elemente pregătitoare ale planului de afaceri : a– Strategia generală de marketing. • situaţia actuală (idei. d – Activităţile de cercetare – dezvoltare de noi produse: • activităţi de cercetare în desfăşurare. • avantajul competitiv. • bariere de iniţiere pe piaţă: costul investiţiilor. • schimbările anticipate în cerinţele legislative. • aspecte cheie ale produselor / serviciilor firmei. caracteristici de personal. patente. • factorii care ar putea să schimbe ciclul de viaţă anticipat al produselor / serviciilor. vânzători cu amănuntul. timp. • capacitatea de a satisface cererea pe piaţă.). secrete comerciale: • drepturile de autor existente în achiziţionare sau patent.noi produse sau servicii. inerţia clienţilor. produse în loturi mici). relaţii publice. care cuprinde: • strategia de penetrare a pieţei. • activităţi de vânzare (cantitate de produse vândute. loialitatea pentru marcă. reputaţia.). vizând: . împărţirea pieţei potenţiale (cât de mare succes va avea firma pe piaţă fără a întâlni concurentă? cum vor fi noii competitori ai firmei?: competitorii direcţi. b– Strategii de vânzare: • personalul de vânzare (vânzarea internă sau prin reprezentanţi independenţi). • importanţa pieţei ţintă a firmei pentru competitorii săi. • punctele forte (avantajul competitiv): abilitatea de a satisface nevoile clientului.

atunci acest capitol va trebui să sublinieze ingeniozitatea şi talentele echipei manageriale şi să indice motivul pentru care acestea sunt o componentă distinctivă a competenţei firmei. Dacă planul de afaceri este destinat pentru a atrage investitorii în firmă. Pot fi descrise diferite variante de clasificare a resurselor financiare. proiecţia bilanţului şi a contului de profit şi pierderi etc. a clienţilor (beneficiarilor produselor / serviciilor firmei). c – Analize financiare: • Istoricul situaţiilor financiare. înţelegeri între concurenţi. b – Proiectarea situaţiei financiare a firmei: • Anul următor (pe luni sau trimestre): bugetul de venituri şi cheltuieli. . proiecţia bilanţului şi a contului de profit şi pierderi etc. e – Se analizează evoluţia costurilor de producţie. referiri în cărţi etc. contracte de aprovizionare. brevete. contracte de leasing. • Perspectiva situaţiei financiare. • Referinţe personale. asigurări etc. În majoritatea cazurilor. • Situaţia veniturilor. analiza tendinţelor prin reprezentarea grafică. Prin folosirea anexelor se pot 64 . • Analiza mediului ambiant al firmei. • Modul de prospectare a informaţiilor financiare: previziune (cele mai bune estimări). Informaţii financiare Informaţiile financiare reflectă gama largă şi sinteza tuturor informaţiilor prezentate în toate celelalte capitole. fişele tehnologice pe produse. analiza indicatorilor financiari. înţelegeri privind stocul de acţiuni. cu atât este mai greu pentru un potenţial investitor să-l citească atent. • Dimensionarea necesarului de resurse. proiectare (variante). a competitorilor indirecţi.produse sau servicii complementare. a furnizorilor. a cheltuielilor şi a rezultatelor.). • Studii de piaţă. contracte de vânzare. înţelegeri de parteneriat. înţelegeri cu angajaţii. Principalele anexe ale planului de afaceri sunt următoarele: • Curriculum vitae al managerilor cheie. inovaţii. • Contul de profit şi pierderi. • Rezumatul problemelor semnificative. analiza tendinţelor prin reprezentarea grafică. Orice detalii în plus care ar putea fi utile. consumuri specifice de resurse. • Patente. în întregime. • Următorii 3-5 ani pe trimestre şi anual: bugetul de venituri şi cheltuieli. Ingeniozitatea şi talentul echipei manageriale a firmei sunt aspecte ce trebuie remarcate şi accentuate în planul de afaceri. Trebuie ţinut cont de faptul că se investeşte în oameni şi nu în idei. • cercetarea activităţii altor firme din industria respectivă: a competitorilor direcţi. Firma trebuie să fie în stare să demonstreze potenţialilor investitori sau finanţatori că a depus o muncă competentă pentru întocmirea planului său de afaceri. • Nomenclatorul de produse şi situaţia acestora. Anexele planului de afaceri vor fi prezentate separat de planul de afaceri propriu-zis. • Informaţii pertinente publicate (articole din ziare. dar au caracter confidenţial.. cu cât planul de afaceri este mai voluminos. iar conţinutul acestuia să fie bine documentat. analiza indicatorilor financiari. invenţii. în perioada anterioară şi se evaluează activitatea managerială.înlocuirea produselor sau serviciilor. Informaţiile financiare se refera lă: a – Istoricul situaţiei financiare a firmei care se regăseşte în: • Bilanţul anual. • Contracte semnificative: închirieri. vor fi prezentate ca anexe.

33 Pe baza unei analize de detaliu şi a puterii de sinteză a echipei de lucru complexe planul de afaceri elaborat trebuie să fie concis. prezentăm cuprinsul succint al „Planului de afaceri” în două variante: • Planul de afaceri al unei societăţi care se restructurează.Donath – „ Managementul firmei prin planul de afaceri”. CARACTERIZAREA AGENTULUI ECONOMIC A.punctele slabe. Determinarea fluxului de numerar (cash-flow ). • Planul de afaceri al unei societăţi care face investiţii. Tehnologia de producţie. PIEŢE şi MARKETING A.utiliza informaţiile suplimentare solicitate de către potenţialii cititori. C. Editura Sedona. În continuare. Descrierea proiectului c. Riscuri ANEXE Modelul B 33 M. Date de identificare B. Costurile de producţie şi veniturile estimate B. Patrimoniul şi potenţialul tehnico-productiv C. Piaţa de aprovizionare C. să conţină toate informaţiile necesare. Timişoara. Costurile proiectului C. Modelul A Planul de afaceri al unei societăţi comerciale care face investiţii în modernizare şi solicită credit bancar CUPRINSUL REZUMAT şi CONCLUZII Cap. CONTEXTUL SECTORIAL Cap. clar. 1997. într-o formă adecvată. L. III.Dalota. Piaţa de desfacere a produselor b. COSTURILE PROIECTULUI şi PLANUL DE FINANŢARE A. IV. rezultatele şi să exprime capacitatea „beneficiară a firmei”.V. Piaţa internă a produselor B. Piaţa externă a produselor Cap. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A. Implicaţii ecologice B. Planul de finanţare Cap. 65 . Proiectul de investiţii a. Producţiile proiectate e. Obiectul proiectului b. EVALUAREA ACTIVITĂŢII VIITOARE A. Managementul şi utilizarea resurselor umane D.Calculul ratei interne de rentabilitate financiară. Piaţa agentului economic a. II. Efectele realizării proiectului B. Implementarea proiectului Cap. I. Evaluarea generală a societăţii . parametrii utilajelor şi consumurile specifice d. Calitatea produselor f. puncte forte F.VI. Strategia societăţii Cap. obiectivele. Diagnosticul economico-financiar E.

1.5. Mediul concurenţial: concurenţii.1. Planul de afaceri 3. Ce este analiza diagnostic? 4.1. Potenţialul tehnico-productiv 2. Activitatea de marketing şi rentabilitatea produselor 2.2. Diagnosticul activităţii manageriale 2.2.2. • analiză financiară. Principalele direcţii strategice 3.4.1. Ce se înţelege prin plan de afaceri? 2. clienţii.3.2. • evaluare strategică.1.2. Evoluţia mediului macroeconomic 1. Reţeaua de distribuţie 2.3. DIAGNOSTIC GENERAL 1. Planul de producţie 3.2. De ce este necesar un plan de afaceri? 3.2. Diagnosticul organizării structurale Ca. Evaluarea strategică a pieţei 2.3. DIAGNOSTIC DE PIAŢĂ 2. Planul de marketing – comercializare 3.2. STATEGIA DE RESTRUCTURARE şi PLANUL DE AFACERI 3. puncte slabe. • analiză diagnostic. III. I. • secţiunile planului de afaceri.1. Analiza financiară şi riscurile activităţii viitoare 3.5.3.3. Fezabilitatea proiectului Anexe Cuvinte şi expresii cheie: • plan de afaceri.productivitatea factorilor 2.2. Planul financiar 3.3. Ce tratează secţiunea: Planul de producţie? 66 . Constrângerile pieţei 2. În ce constă etapa de evaluare a activităţii viitoare a unei întreprinderi în vederea elaborării planului de afaceri? 6. ANALIZA OFERTEI 2. Programul de restrusturare 3. puncte forte Cap.1.1.Planul de afaceri al unei societăţi comerciale care se restructurează CUPRINS Cap. Întrebări: 1.4. Concluziile diagnosticului.3.2.2.1.6.4. Analiza cererii 2. Ce cuprinde analiza diagnostic? 5. Prezentarea generală a societăţii 1. II. Care sunt secţiunile planului de afaceri? 7.3.1. • analiză de risc.2. Diagnosticul economic . furnizorii 2. Diagnosticul financiar 2.

Ce tratează secţiunea: Planul financiar? 10.8. Ce tratează secţiunea: Planul de marketing – comercializare? 9.componentă a planului de afaceri? 67 . În ce constă analiza financiară .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful