Locul și rolul limbajului mimico-gestual în comunicarea non-verbală În comunicarea umană, vebralizarea joacă un rol central în toate

momentele vieții; de la bun început se pun bazele unei legături strânse între gândire și limbajul verbal, legatură ce va determina întreaga dezvoltare psihică a persoanei, precum și adaptarea acesteia la mediul înconjurător. Cuvântul devine fundament al gândirii și determină dezvoltarea ei prin atingerea nivelurilor superioare de abstractizare. În aceste condiții, cum organizăm educarea și instruirea persoanelor surde, care nu pot să-și însușească această formă a comunicării în mod „natural”, precum cei auzitori? În teoria comunicării, vorbim de o binecunoscută clasificare a acesteia în comunicare verbală și non-verbală. Despre forma verbală a comunicării literatura de specialitate a oferit nenumărate analize și ilustrări susținute de rezultate concrete privind importanța ei în relaționarea umană. Doar pe scurt, menționăm că este forma desăvârșită de comunicare, ce face uz de cele mai sensibile laturi ale informației din jur, informație înțeleasă drept dimensiune de sine stătătoare a Universului alături de substanță și de energie. Comunicarea non-verbală, în schimb, se desfășoară analogic, ceea ce presupune folosirea unor elemente – semnal, care posed o semnificație relativ bine determinată, dar nu dispun de o sintaxă clară. Comunicarea non-verbală apeleaza la o gamă întinsă, eterogenă de suporturi sau elemente substanțial-energetice pentru emiterea mesajelor. Cele mai direct și nemijlocit implicate într-o relație de comunicare interpersonală sunt semnalele sau elementele de tip kinestezic. Fără a intra în detalii, acestea pot fi clasificate la rândul lor în: embleme, gesturi ilustratorii, gesturi de reglaj, mișcări afective, adaptori. Dintre acestea, emblemele alcătuiesc un limbaj mai mult sau mai puțin legat și stabil, prin care se desemnează și exprimă situații. Putem deduce astfel că limbajul mimico-gestual, despre care vom discuta pe larg, se încadrează în această categorie aparte a emblemelor, fiind de altfel cel mai închegat limbaj de acest gen. Amintim că există și alte semnale utilizate în comunicarea non-verbală: semnalele acustice, semnalele vizuale, semnalele olfactive. După cum persoanele auzitoare au o limbă orală ca limbă maternă, pe care o cultivă încă din primul an de viață, la fel și persoanele deficiente de auz au limbajul mimico-gestual ca formă principală de comunicare. Este independent de alte limbaje și cunoaște de asemenea relative modificări, regionalisme specifice diferitelor popoare dar și anumitor zone geografice. Limbajul mimico-gestual se îmbogățește în raport de evoluția socială și economică a colectivităților care îl folosesc, iar factorul cultural este de asemenea un element foarte important. Mimico-gesticulația este un limbaj cu sintaxă, fără morfologie, limbaj nonverbal cu care surdul se familiarizează de mic din nevoia de a relaționa cu membrii familiei sau ai comunității. Trebuie menţionat că în teoria comunicării se face referire la patru forme principale de comunicare: verbală, gestuală, acţională şi comportamentală. Între cele patru tipuri de comunicare există o interdependenţă şi în funcţie de forma şi gravitatea handicapului una din ele este dominantă. Pentru subiectul cu posibilităţi de verbalizare comunicarea gestuală are rol de susţinere, de adjuvant, de suplinire şi completare a ceea ce este dificil de comunicat verbal. Pentru surdomut, gestica devine fundament şi bază a exprimării şi înţelegerii. Comunicarea gestuală se perfecţionează şi se modifică în raport de capacităţile psihice şi de specificul personalităţii subiectului, ca şi de potenţialul comunicativ al grupului cu care interacţionează. În comunicarea prin intermediul limbajului mimico-gestual, atât execuţia în sine a semnului, cât şi utilizarea unei mimici adecvate reprezintă condiții de bază pentru ca mesajul ce se dorește a fi transmis să nu sufere modificări esențiale și poată fi decodat corespunzător de interlocutor.

în funcție de cultură. oarecum brusc. Prin urmare. . având un grad intuitiv-simbolic mai dezvoltat sau chiar foarte pronunțat.a. întrucât ele se creează diferențiat. Acest lucru nu este. dreapta – stânga). Mai recent. Mai există și alte caracteristici importante ale limbajului mimico-gestual. să o considere viabilă. în timp ce în altele era mai limitat la nonformalul educațional (folosit mai mult in mediul familial) sau chiar condamnabil. Semnele pot fi împărțite. mulți termeni desemnând obiecte din viața de zi cu zi. culoarea locală ș. în naturale și artificiale (ne referim strict la denumirea de obiecte / ființe / fenomene / acțiuni / adverbe și nu la semnele indicatoare). În istoria psihopedagogiei deficientului de auz s-au dezvoltat aproape concomitent două modalități de comunicare. separat la nivel de regiuni și școli de gândire. acțiuni motrice. orientarea palmei (sus – jos. după gradul simbolic-intuitiv. Asfel. nu putem vorbi de un limbaj mimico-gestual global. precum: mișcarea mâinii în spațiu (fiecare gest are o mișcare specifică.Pe lângă aceste elemente. ele fiind și mai greu accesibile persoanei surde care nu își însușește comunicarea verbală). prin demutizare.Semnificație nedefinită precis (cu ajutorul unui anumit gest se pot exprima mai multe lucruri. transculturală și transnațională. zugrăvesc un viitor în care limbajul mimico-gestual este în continuare specific. astfel că universalitatea unui semn poate fi pusă tot timpul sub semnul întrebării. regiune. în funcție de regiune și de generațiile care utilizează limbajul mimico-gestual: o generație tânără poate „veni” cu noi semne pentru desemnarea unor noțiuni pentru care deja există anumite semne). astfel că situația reală este cea inversă: majoritatea termenilor au în prezent semne proprii și doar unele denumiri mai deosebite (substantive proprii în general) sunt exprimate cu ajutorul dactilemelor. . Școala românească a abordat o filosofie oralistă și astfel a fost dezvoltat cu precădere la noi în țară oralismul. diferențele nu pot fi suprimate total de la un loc la altul.Paralelism mimic al gesturilor (există mai multe gesturi pentru același obiect. . Franța). iar schimbarea acestei mișcări poate duce la modificarea semnificației gestului).d. s-a remarcat comunicarea totală. de la o zonă la alta. Oricând poate apărea o alternativă pe care o parte a lumii să o „îmbrățișeze”. această caracteristică ar fi de fapt un echivalent al omonimiei din limbajul verbal). însă. ca o nouă direcție în educarea persoanelor cu deficiențe de auz și nu numai. așezarea mâinii în spațiul sau locul de articulare în relație cu capul sau pieptul persoanei care face gestul. avem în vedere și altele. limbajul mimico-gestual are un lexic supus concretului. interzis „oficial”. Astfel. tind către o generalizare cvasitotală. care ne demonstrează unicitatea sa. s-a împărțit „sfera de influență” a limbajului mimico-gestual. deloc eficient sub raportul timpului și al energiei.m. În acest caz aproape că nu mai trebuie să menționăm imposibilitatea adoptării universale a unui astfel de semn artificial. Cu toate acestea. ele nu amintesc de real și sunt învățate neintuitiv. precum: . în unele instituții de învățământ și culturi cunoscând o mare utilizare (SUA. surzii de diferite nații se pot înțelege între ei la un nivel mulțumitor. dar putem spune că. Interesant este că foarte mulți dintre cei care nu au luat contact cu folosirea limbajului mimico-gestual cred în mod eronat că surzii folosesc dactilemele (mai mult sau mai puțin echivalente ale literelor alfabetului limbii) pentru ilustrarea tuturor cuvintelor din limba de proveniență. întrucât ar fi fost în competiție directă cu scopul central de a învăța vorbirea orală. la un loc. configurația degetelor (forma pe care acetea le iau în efectuarea unui gest). există multe semne care. generând două curente educaționale întalnite în literatură drept filosofii comunicaționale: cea oralistă și cea gestuală. Semnele artificiale sunt mult mai puțin generalizate. Progresul societății și al tehnicii determină apariția a noi semne iar toate acestea.Concretism ridicat (în principal. mai potrivită și în niciun caz colocvială. trăsăturile fizice și noțiunile abstracte sunt mai puțin întâlnite. prin experiență.

apoi a fost introdus în diverse programe educațional-recuperative în special pentru deficienții de auz. comunicarea totală nu se rezumă numai la educația persoanelor cu deficit auditiv. iar serviciile de interpretare în limbaj mimicogestual trebuie să se extindă cât mai mult și asupra ariei culturale și media. În ceea ce privește desfășurarea relațiilor directe cu autorități și instituții. la capacitățile intelective și senzoriale ale acestuia. ci o cuprinde și o extinde la persoanele normale.Comunicarea totală a început să fie studiată în raport cu cerințele educaționale speciale abia după anii ’70 ai secolului trecut.a. întrucât o completează cu o serie de mijloace extralingvistice și prozodice. În continuare. citire labială etc. care face posibilă comunicarea cu persoana care utilizează limbajul mimico-gestual în variate contexte: în instanță. în care semnificativă devine atingerea scopului de a inter-relaționa și de a se înțelege cu cei din jur. în scopul de a dezvolta capacități cât mai avansate de comunicare și de relaționare cu cei din jur. Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevede în Art. Adaptarea acestora se face la vârsta cronologică și mintală a subiectului. alin. cum ar fi gesturile. pentru dezvoltarea comunicării și a sociabilității. publice sau private asigură. pe când la persoanele cu deficiențe de limbaj are loc o pendulare între diferitele mijloace de realizare a comunicării. expresia privirii și a mișcării. Comunicarea totală reprezintă o proprietate specifică tuturor persoanelor și ea depășește sfera comunicării verbale. mimica. care reprezintă numai o fațetă a comunicarii totale. Primul curs de limbajul gesturilor a fost predat la Institutul Național din Paris. în audieri la Poliție. Pentru Emil Verza. a pauzelor. a exclamării și a inflexiunilor ei. persoanele deficiente de auz beneficiază de asistența interpretului în limbaj mimico-gestual. pentru servicii notariale ș. ci ea cuprinde un sistem organizat de intervenție sistematică în educarea și instrucția persoanelor cu sau fără handicap. Școala românească a pus în practică ideea că orice mijloc de comunicare bazat pe semne. care a dominat o lungă perioadă de timp în educația surzilor. verbale – prozodice. La baza cercetărilor au stat studiile referitoare la limbajul gestual. pentru a preveni falsa ori incompleta informare. 1976. folosindu-se toate mijloacele posibile: verbale – nonverbale. nu trebuie exclus din educația copiilor surzi. a reacțiilor vegetative etc. în afara celor auditiv-orale. verbale – acționale etc. pantomimica. comunicarea totală câștigă tot mai mult teren în fața metodei orale. (1) că „Autorităţile şi instituţiile centrale şi locale. . pentru relaţiile directe cu persoanele cu handicap auditiv ori cu surdocecitate. pantomimică. în prezent. a ocupației de interpret în limbaj mimicogestual este răspunsul firesc la nevoile de cunoaștere a lumii și de participare la viața comunitară a persoanelor cu deficiențe de auz. interpreţi autorizaţi ai limbajului mimico-gestual sau ai limbajului specific al persoanei cu surdocecitate.d. dar cu siguranță una dintre cele mai importante. nu poate fi decât în folosul subiectului. dactileme.m. la nivelul de cultură și de educație. Comunicarea totală nu exclude comunicarea verbală. mimică. atâta timp cât acestea sunt utile comunicării și ele pot constitui forme de susținere a dezvoltării limbajului verbal.69.” Afirmarea. Utilizarea și a altor mijloace.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful