You are on page 1of 225

CARUNTU GENU ALEXANDRU

MANAGEMENT FINANCIAR
ANALIZA FINANCIARA SI GESTIUNE
FINANCIARA OPERATIONALA
1
CUPRINS:
CUVANT INAINTE 5
CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI
1.1 Conceptul de management financiar
1.2 Atributele managementului financiar
1.3 Functiunea financiara a intreprinderii
1.4 Obiectivele managementul finaciar
1.5 Relatiile managementului financiar cu alte discipline
6
6
10
19
22
25
CAPITOLUL II
MECANISME FINANCIARE
2.1 Piata financiara
2.2 Fluxurile financiare
2.3. Cicluri financiare
29
29
34
35
CAPITOLUL III
INTREPRINDEREA - SISTEM COMPLEX
3.1 Ce este firma sau intreprinderea?
3.2 Universul financiar al intreprinderii
3.3 Managementul clientilor
3.4 Managementul furnizorilor
3.5 Relatia intreprindere banca
3.6 Relatia intreprinderii cu societatile de asigurari
38
38
39
42
46
47
49
CAPITOLUL IV
ANALIZA FINANCIARA A INTREPRINDERII
4.1. Analiza financiara definire, scopuri si utilizatori
4.2 Pregatirea informatiei contabile pentru analiza financiara
4.3 Fondul de rulment (capitalul de lucru)
4.4 Necesarul de fond de rulment
4.5 Trezoreria neta
4.6 Situatia neta a intreprinderii
53
53
57
63
67
70
75
2
CAPITOLUL V
ANALIZA REZULTATELOR INTREPRINDERII
5.1 Contul de profit si pierdere
5.2 Analiza marjelor de acumulare
5.3 Capacitatea de autofinantare
77
78
82
91
CAPITOLUL VI
DIAGNOSTICUL SI ECHILIBRUL FINANCIAR AL
INTREPRINDERII
6.1 Rata rentabilitatii
6.2 Sistemul ratelor de aprecierea a echlibrului financiar
6.3 Rate de finantare
94
94
97
109
CAPITOLUL VII
RISCUL SI GESTIUNEA RISCURILOR
INTREPRINDERII
7.1 Riscul de exploatare
7.2 Riscul financiar al intreprinderii
7.3 Riscul de faliment
110
111
117
121
CAPITOLUL VIII
SISTEMUL DE BUGETE AL INTREPRINDERII
8.1 Bugetul - instrument de planificare
8.2 Bugetul activitatii generale a intreprinderii
8.3 Bugetul vanzarilor
8.4 Bugetul productiei
128
128
132
134
138
CAPITOLUL IX
PREVIZIUNEA TREZORERIEI
9.1 Bugetul de trezorerie
9.2 Elaborarea bugetului de trezorerie
9.3 Previziunea incasarilor si platilor
9.4 Acoperirea soldurilor de trezorerie
144
145
147
149
150
CAPITOLUL X
GESTIUNEA FINANCIARA PE TERMEN SCURT
10.1 Managementul stocurilor
10.2 Determinarea necesarului de finantare a ciclului de
xploatare
10.3 Finantarea ciclului de exploatare din surse imprumutate
152
152
171
175
3
CAPITOLUL XI
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL PROCESULUI
INVESTITIONAL
11.1 Conceptul de investitii si tipologia acestora
11.2 Elementele financiare ale unei investitii
11.3 Criterii financiare pentru evaluarea proiectelor de investitii
11.4 Managementul formarii capitalurilor firmei
179
179
182
183
190
CAPITOLUL XII
SISTEMUL INFORMATIONAL AL INTREPRINDERII
12.1 Informarea si informatia
12.2 Sursele informatiilor
207
208
211
CAPITOLUL XIII
EVALUAREA INTREPRINDERII
13.1 Evaluarea intreprinderii- necesitate definire si clasificare
13.2 Evaluarea patrimoniala a intreprinderii
13.3 Evaluarea financiara a intreprinderii
13.4 Evaluarea mixta a intreprinderii
213
213
214
218
218
BIBLIOGRAFIE 219


4
Cuvant inainte
Trecerea a mai mult de treisprezece ani de la deplasarea deciziei
de la nivel macroeconomic la nivel microeconomic a fost marcata de
un progres in planul teoriei managementului si o ignorare quasitotala a
practicii managementului.
Falimentul activitatii apare ca urmare a imposibilitatii
intreprinderii de a-si onora obligatiile de plata si este determinat de
lipsa de lichiditati, se poate afirme ca managementul activitatii
financiare este cauza succesului sau esecului intreprinzatorilor.
Conducerea prin finante a unei intreprinderi vine in sprijinul
fundamentarii politicii financiare la nivel microeconomic,
concretizandu-se intr-o multitudine de decizii financiare, cu impact
asupra performantelor financiare. In aceste conditii, intreprinderea
apare ca un centru autonom de decizie care detine putere economico-
financiara.
Daca managerii financiari doresc sa inregistreze succes, trebuie
sa cunoasca problemele financiare actuale si sa faca uz de conceptele
si instrumentarul oferit de managementul financiar.
Am urmarit prin aceasta lucrare o prezentare o managementului
financiar, astfel incat sa nu reflecte, pentru studenti sau alte persoane
interesate, imaginea unei ,, discipline in conserva".
Cartea incearca sa surprinda intr-un spatiu restrans o serie de
probleme teoretice, complexe si delicate, si totodata, nu ridica pretentia
de a prezenta, prin aceasta forma, o epuizare a subiectelor.
Autorul
5
CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI
1.1. Conceptul de management financiar
In conditiile economiei de piata, eficienta unei intreprinderi
depinde intr-o proportie covarsitoare de capacitatea managerilor de a
intelege si aplica principiile, metodele si tehnicile moderne de
management. Calitatea actului de management este o conditie vitala
pentru ca firmele sa obtina avantaje competitive si sa reziste in
mecanismele concurentiale..
Ioan Bogdan in lucrarea ,,Tratat de management financiar bancar
defineste managementul financiar ca fiind ,,un subsistem al
managementului general al firmei, avand ca scop asigurarea resurselor
financiare necesare, alocarea si repartizarea lor profitabila, cresterea
valorii firmei si a sigurantei patrimoniului acesteia, indeplinind un rol
activ, pornind de la resursele financiare mobilizate in stabilirea
obiectivelor strategice si tactice ale firmei si in controlul si evaluarea
indeplinirii acestora.
In acceptiunea autorilor, managementul financiar este stiinta si
arta conducerii proceselor financiare, menite sa orienteze si sa
organizeze activitatile firmei pentru valorificarea tuturor resurselor
financiare in vederea realizarii unor obiective de performanta si
eficienta cresterea valorii intreprinderii, cresterea sigurantei
patrimoniului.
Indiferent de marimea si forma de proprietate a intreprinderii,
managementul financiar isi asuma in cea mai mare parte raspunderea
pentru politica financiara adoptata la nivel microeconomic care
urmeaza a se aplica in vederea atingerii obiectivelor urmarite de
proprietarii si/sau administratorii resurselor financiare. Din acest motiv,
multitudinea definitiilor intalnite in literatura de specialitate, identifica
managementul financiar cu domeniul care se ocupa cu fundamentarea
deciziilor financiare la nivelul intreprinderii. Managementul financiar
reprezinta un ansamblu de principii, metode, tehnici, instrumente si
actiuni prin intermediul carora se fundamenteaza deciziile financiare in
6
contextul realizarii unor obiective organizationale, formulate printr-o
strategie de firma.
Se poate aprecia ca decizia financiara devine actul
fundamental al managementului financiar, fiind rezultatul unui proces
rational de alegere constienta din mai multe variante posibile, a unei
solutii considerate optime in planul activitatilor si operatiunilor
financiare. Fundamentarea corecta a deciziilor financiare nu este
posibila fara o analiza financiara prealabila al carei obiectiv consta in
diagnosticarea starii de performanta financiara a intreprinderii la
incheierea exercitiului. Ea isi propune sa stabileasca punctele tari si
punctele slabe ale activitatii financiare, in vederea fundamentarii unei
noi strategii manageriale de mentinere si expansiune intr-un mediu
concurential. De asemenea, analiza financiara face obiectul
preocuparilor externe ale partenerilor economici si financiar-bancari
pentru fundamentarea unor posibile actiuni de cooperare cu respectiva
intreprindere. In fine, bugetarea oricarei actiuni a intreprinderii,
atragerea de capitaluri externe (proprii si imprumutate), pastrarea si
extinderea segmentelor de piata gasesc in analiza financiara o baza de
fundamentare ca premisa esentiala in efectuarea unei judecati
profesionale si adoptarii de decizii financiare optime.
Asadar, analiza financiara
1
este integrata in activitatea de
conducere a intreprinderii si ofera cele mai bune solutii pentru
fundamentarea deciziilor financiare. Calitatea deciziilor financiare
adoptate va exercita un impact direct asupra gestiunii financiare care
reprezinta ansamblul actiunilor de administrare (gospodarire- n.n.) a
resurselor banesti ale intreprinderii.
2
In linii mari putem distinge o
gestiune financiara pe termen scurt ( a activelor si pasivelor circulante
de trezorerie, localizate in partea de jos a bilantului) si o gestiune
financiara pe termen mediu si lung (a activelor si pasivelor permanente,
situate in partea de sus a bilantului).
Managementul financiar mai poate fi definit printr-un proces de
planificare, de identificare si de conservare a resurselor financiare. El
vizeaza mai multe dimensiuni si anume:
1
Isfanescu, A.; Stanescu, C.; Baicusi, A. - Analiza economico-financiara; editura Economica;
Bucuresti; editia a doua; 1999;
2
Stancu, I. Gestiunea financiara; editura Economica; editia a II a; 1994;
7
- planificarea si controlul;
- trecutul si viitorul;
- termenul scurt si termenul lung;
- factorii interni si externi;
- teoria si practica financiara.
Ca urmare, un management financiar adecvat in cadrul firmei va
contribui la oferirea unor produse mai bune la preturi scazute, a unor
salarii mai mari, atat pentru personalul productiv, cat si pentru cel de
conducere, si in acelasi timp, la realizarea unor venituri mai mari
pentru investitorii care au injectat capital in afacerea respectiva
3
.
Se poate afirma ca prin actiunile sale, managementul financiar
trebuie sa asigure, atat supravietuirea firmei, cat mai ales consolidarea
situatiei sale, probata prin obtinerea unor performante de piata notabile.
Managementul financiar vizeaza organizarea si conducerea
sistemica a activitatii financiare a unei firme prin urmatoarele cai
4
:
- prin previziunea financiara, pe baza bugetului
de venituri si cheltuieli;
- prin controlul realizarii obiectivelor financiare
prestabilite;
- prin monitorizarea permanenta a modului de
gestionare a patrimoniului in vederea prevenirii riscului
de faliment al firmei.
Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de
actiune favorabil, in care urmeaza sa se stabileasca conexiunile firesti
dintre obiectivele financiare ale firmei, valoarea de piata a acesteia,
mijloacele si instrumentele folosite pentru masurarea performantelor
sale financiare. Aceasta triada este absolut necesara deoarece odata ce
obiectivele firmei au fost identificate, definite si evaluate,
performantele obtinute la nivel microeconomic trebuie monitorizate si
analizate.
Managementul financiar presupune raspunsul la urmatoarele
intrebari:
- Cine utilizeaza documentele financiare?
3
P. Halpern, J.F. Weston, E.F. Brigham - Finante Manageriale, Editura Economica, Bucuresti, 1998
4
I. Batrancea - Analiza financiara, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000
8
- Intreprinderea creste (cifra de afaceri, cheltuieli,
rentabilitate)?
- Functioneaza intreprinderea eficient?
- Este ntreprinderea stabila din punct de vedere financiar?
- Intreprinderea investeste pentru dezvoltare?
- Cum se obtin si cum se repartizeaza contul de profit si
pierderi?
- Care este ,,averea neta si gradul de lichidare?
- De unde vin banii (bilantul)?
- Care este circuitul banilor (surse si utilizari)?
- Ce valoare adaugata realizeaza?
- Care este legatura dintre documente ( exemplu: armonizarea
raportului anual cu bilantul si contului de profit si pierdere)?
- Ce cuprinde raportul anual ( dezvoltare si pozitie, evenimente
importante, perspective probabile de achizitii de actiuni proprii
activitatii, detalii despre cifra de afaceri pe activitati, regiuni)?
Avantajele unui management financiar eficient sunt urmatoarele:
- controlul mai usor al fluxurilor de venituri si cheltuieli;
- adoptarea n cunostinta de cauza a deciziilor financiare
importante pentru viitorul ntreprinderii;
- furnizarea catre investitorii potentiali, n orice moment, de
informatii despre planurile financiare ale ntreprinderii;
- intocmirea de rapoarte si analize financiare profesioniste, bine
fondate, care iau n considerare variabilele interne si externe
ale ntreprinderii;
- cresterea gradului de profitabilitate a afacerii.
Desfasurarea activitatii, de catre managerii financiari, in conditii
de performanta si calitate manageriala prezuma existenta urmatoarelor
conditii:
- conditie primordiala a conducatorilor compartimentelor
financiare este aceea de a fi instruiti din punct de vedere
managerial si de a fi motivati pozitiv in realizarea obiectivelor
stabilite;
- managerii financiari trebuie sa cunoasca obiectivele generale
ale intreprinderii;
9
- obiectivele particulare, stabilite la nivelul compartimentului
financiar trebuie sa fie corelate si fie convergente cu
obiectivele generale ale intreprinderii, in masura sa nu
determine angajari riscante cu efecte negative in domeniul:
asigurarii desfacerii, eficientei productiei, asigurarii resurselor,
calitatii debitorilor etc.;
- managerii financiari trebuie sa dispuna de mijloacele
indispensabile (resurse materiale - utilaje, tehnologii, resurse
informationale, resurse umane, resurse financiare) atingerii
obiectivelor stabilite;
- alegerea celei mai bune variante de decizie presupune ca
managerul financiar sa beneficieze de un anumit grad de
independenta in planul exploatarii;
- in cadrul compartimentul financiar trebuie sa existe anumite
forme de control, care pe de o parte sa nu limiteze
independenta decizionala, iar pe de alta parte sa nu produca
nesiguranta in ceea ce priveste ,, averea intreprinderii;
- angajarea comenzilor catre furnizorii sa tina seama de
capacitatea de plata a intreprinderii;
- asigurarea unei parti din active in forma lichida sau in forma
usor lichidabila, in functie de preferintele de plata ale
furnizorilor.
1.2. Atributele sau functiile managementului financiar
Subliniind importanta managementului ca resursa a dezvoltarii,
literatura de specialitate evidentiaza rolul progresului in conducere,
stabilind faptul ca progresul social este o functie dependenta de munca,
pregatirea personalului, fonduri si dotari, progresul in conducere si alti
factori.
Managementul romanesc, ca si cel international, in majoritate
recunosc ca atribute:
previziunea;
organizarea;
coordonarea;
10
antrenarea;
control evaluarea.
Previziunea consta in ansamblul proceselor de munca prin care
se determina principalele obiective ale firmei, resursele si principalele
mijloace pentru realizarea lor.
Previziunea financiara este o componenta a previziunii generale
a intreprinderii, completeaza si concretizeaza politica financiara.
Politica si previziunea financiara au caracteristici distincte, astfel
ele sunt inconfundabile si nesubstituibile.
Managementul firmei trebuie sa transpuna orice obiectiv
strategic, chiar deciziile tactice in venituri si cheltuieli, incasari si plati.
Previziunea financiara este o activitate complexa si laborioasa.
Totodata, este o profesie prin care specialistul realizeaza o
sinteza a intregii activitati de previziune a firmei si o ierarhizare a
obiectivelor in functie de resurse si de profitul potential.
Activitatea de previziune este laborioasa, pentru ca include cel
putin urmatoarele activitati si instrumente:
- prognoze financiare;
- politici financiare;
- strategii financiare;
- planuri financiare;
- bugete de venituri si cheltuieli etc.
In aceasta acceptiune, specialistul in previziune financiara isi poate
aduce o contributie considerabila la activitatea de previziune generala a
firmei, mai cu seama in urmatoarele etape:
stabilirea obiectivelor strategice ale firmei si asezarea in timp
a realizarii acestora;
valorificarea in activitatea de previziune generala a
concluziilor analizei-diagnostic a activitatii economico-
financiare a firmei (sau a unor firme similare);
cuantificarea factorilor perturbatori anticipati si a ponderii
acestora in ansamblul factorilor care vor influenta evolutia
situatiei financiar-patrimoniale a firmei;
stabilirea, in functie de aceste date, a strategiei de dezvoltare a
firmei;
11
stabilirea scenariilor pentru elaborarea tacticii firmei pentru
atingerea obiectivelor strategice;
stabilirea prioritatilor si termenelor.
Instrumentarul de previziune asigura raspunsul la urmatoarele
intrebari:
- Ce schimbari si noutati vor aparea?
- Cum vor evolua activitatile firmei ?
- Ce impact vor avea schimbarile din mediul ambiant asupra
capitalurilor firmei ?
- Ce obiective strategice vizeaza firma pentru a se adapta
mutatiilor intervenite ?
- Care este locul acestor obiective in strategia de dezvoltare a
firmei ?
- Prin ce mijloace se pot indeplini aceste obiective strategice ?
- Care este prioritatea obiectivelor, in functie de resursele
disponibile ?
- Cum pot fi evitate abaterile de la prognoze, planuri,
programe?
- Care este locul acestor informatii in decizii?
- Prin ce mijloace sunt obtinute informatiile in celelalte functii
ale procesului managerial ?
Previziunea financiara are doua componente distincte:
pe de o parte, in prima faza este o prelungire si o concretizare a
previziunii de ansamblu a firmei, prelungire care reprezinta, in
fapt, cuantificarea in resurse financiare necesare realizarii
programelor firmei: produse, servicii, stocuri, investitii,
cercetare, rezerve de risc etc., toate cuantificate si evaluate cu
ajutorul indicatorilor de sinteza (si de performanta): cifra de
afaceri costuri profit; incasari, imprumuturi, plati etc.;
pe de alta parte, sarcina specialistului in previziunea financiara
abia acum incepe sa se manifeste, prin aceea ca el trebuie sa
propuna selectia obiectivelor in functie de sursele de finantare
(proprii, ale firmei, sau/si imprumutate), alegere care, prin
abilitatea sa, poate aduce avantaje considerabile pe planul
profitabilitatii activitatii firmei, in mod deosebit prin:
12
asigurarea finantarii obiectivelor cele mai
performante ca profit si piata;
apelarea la sursele de finantare cele mai
ieftine;
valorificarea profitabila, temporara a resurselor
financiare proprii disponibile (cumparari de actiuni si de
alte titluri de valoare sau prin alte plasamente);
programarea utilizarii cu eficienta maxima a
resurselor financiare proprii si imprumutate, apeland la
metode de analiza si control adecvate etc.
Previziunea financiara este o prelungire si o concretizare a
previziunii de ansamblu a intreprinderii si asigura cu ajutorul
indicatorilor de sinteza (cifra de afaceri, cost, profit, incasari, plati etc.),
o cuantificare in resurse financiare;
Specialistul in previziunea financiara trebuie sa propuna o
selectarea a obiectivelor in functie de sursele de finantare. In functie de
abilitatea specialistului pot fi antrenate avantaje pe planul
profitabilitatii activitatii firmei, prin:
- asigurarea finantarilor obiectivelor cele mai performante ca
profit si piata;
- utilizarea celor mai ieftine resurse de finantare;
- valorificarea profitabila, temporara disponibilitatilor;
- utilizarea resurselor financiare proprii pe baza metodelor de
analiza si control corespunzatoare.
stabilirea si constituirea fondurilor financiare ale firmei;
repartizarea, in functie de prioritati si profitabilitati, a
fondurilor;
proiectarea circuitului si a rotatiei fondurilor pentru obtinerea
profitului maxim posibil;
alegerea, cu anticipatia necesara, a metodelor de evaluare si
control al rezultatelor firmei.
Previziunea financiara nu este o reflectare pasiva a celorlalte
activitati ale intreprinderii, ci este un instrument de promovare a
eficientei utilizarii resurselor financiare, a rentabilitatii, lichiditatii,
echilibrelor financiare si de tinere sub control al riscului de firma.
Organizarea desemneaza ansamblul proceselor de management
13
prin care se stabilesc si se delimiteaza procesele de munca fizica si
intelectuala, precum si componentele lor. Cuprinde atat organizarea de
ansamblu a intreprinderii, cat si organizarea principalelor sale
componente. Organizarea determina structurarea resurselor, structura
organizatorica, structura functionala, sistemul informational.
Organizarea financiara cuprinde ansamblul activitatilor necesare
indeplinirii obiectivelor financiare ale firmei, locul pe care il ocupa, ca
responsabilitati, pe salariati, structuri organizatorice si statuarea
acestora intr-un cadru precis conturat de luare si de urmarire a
deciziilor.
In fiecare componenta trebuie sa se asigure baza adecvata de
informatii cu caracter financiar, care sa permita managerilor acelei
structuri ca, prin utilizarea indicatorilor economico-financiari de
performanta, sa-si poata organiza activitatea, astfel incat sa poata
realiza acea determinare absolut necesara: diferenta dintre eforturi si
efecte. Fara a indeplini aceasta cerinta, actul managerial ramane la
nivelul unui deziderat, nedefinit si incarcat de riscuri.
Prin intermediul acestui atribut se armonizeaza resursele
necesare desfasurarii in bune conditii a activitatii si se stabilesc
raporturi optime intre obiective si resurse.
In domeniul financiar se realizeaza activitatile de cea mai mare
importanta pentru intreprindere, pentru actionari, clienti, ca de
exemplu :
bugetul firmei;
bilantul contabil;
contul de profit si pierdere;
evaluarea firmei;
stabilirea preturilor si tarifelor;
asigurarea capacitatii de plata a intreprinderii;
organizarea si exercitarea controlului si auditului
financiar,
relatiile intreprinderii cu bugetul public national;
relatiile intreprinderii cu actionarii, bancile, piata
financiara etc.
Un domeniu, realmente, nou pentru managerii firmelor il
14
reprezinta organizarea relatiilor cu piata de capitaluri, relatie
hotaratoare pentru asigurarea, profitabil, a resurselor financiare
necesare activitatii si dezvoltarii firmelor.
Dupa cum se stie, atunci cand firmelor nu le sunt suficiente
resursele financiare proprii (si asemenea situatii sunt frecvente),
apeleaza la finantare din afara, care are ca surse:
piata financiara, care valorifica disponibilitatile (capitalurile)
pe termen lung (subscrieri de capital social sub forma de
actiuni, subscrieri la imprumuturi pe termen mediu si lung sub
forma de obligatiuni etc.);
piata monetara, care concentreaza si plaseaza capitalurile, prin
banci si alte institutii financiare.
Un alt domeniu cu noutati structurale si importante in
materializarea functiei de organizare a managementului financiar il
formeaza organizarea contabilitatii firmei.
Din ansamblul prevederilor legale (Legea contabilitatii,
Regulamentul de aplicare, Planul de conturi si instructiunile de aplicare a
acestuia), in a caror aplicare (organizarea activitatii) sunt implicati,
nemijlocit, managerii firmelor, ne oprim doar la cele mai importante, si
anume:
organizarea si efectuarea inventarierilor (inventarierea sustine
realitatea bilantului contabil, iar aceasta, credibilitatea firmei);
evaluarea si reevaluarea elementelor patrimoniale (valoarea
elementelor patrimoniale reprezinta o informatie esentiala in
procesul managerial, inclusiv si mai ales in procesul de
privatizare);
constituirea provizioanelor (care reprezinta una dintre cele mai
concrete materializari ale conceptului de previziune);
organizarea circuitului documentelor primare si de gestiune
(care, de asemenea, reprezinta cea mai concreta materializare a
organizarii, a relatiilor intre structuri si intre salariatii firmei)
etc.
organizarea punerii in practica a masurilor stabilite de catre
Ministerul Finantelor Publice pentru alinierea contabilitatii la
standardele europene si mondiale.
In concluzie, functia de organizare a managementului financiar,
15
tratata cu atentia necesara, reasaza intreg conceptul de organizare
structurala si functionala a firmelor, intreg procesul de management al
acestora, intr-un cadru de profitabilitate, de performanta certa.
Coordonarea consta in ansamblul proceselor de munca prin care
se armonizeaza deciziile si actiunile personalului firmei si ale
subsistemelor sale in cadrul previziunilor si sistemului organizatoric
fiind de fapt o organizare in dinamica.
Activitatile care formeaza functia de coordonare se divid in:
activitati de coordonare bilaterala;
activitati de coordonare multilaterala.
Se stie ca in cea de-a doua grupa se concentreaza activitatile cele
mai complexe, mai pretentioase si cu rezonantele cele mai ample si mai
profunde pe toate planurile activitatii firmei, mai cu seama a activitatii
de producere a profitului.
Calitatea coordonarii depinde, nemijlocit si determinant, de
calitatea comunicarii forma concreta prin care se realizeaza coordonarea
unui grup de oameni la toate nivelurile structurilor firmei care, la randul
ei, este conditionata de calitatea actului managerial, in ansamblu.
Factorii care determina calitatea comunicarii sunt deosebit de
complecsi si de mobili, mai ales cei care tin de calitatea factorului
uman, care, asa cum s-a aratat, are un rol-cheie.
Comunicarea este, in primul rand, un transfer de informatii,
transfer care trebuie sa aiba aceleasi conotatii atat la emitent, cat si la
destinatar.
Coordonarea inseamna unire, unirea devine forta, iar forta are
efecte multiplicate care, prin efectul sinergic, daca sunt bine realizate,
inseamna mai mult decat simpla aditionare a fortelor.
Toate, daca avem in vedere ca la originea lor sunt bani, fonduri,
costuri, au ca efect multiplicator profitul si economia relativa sau
absoluta de fonduri.
Pentru asigurarea unei coordonari eficiente este necesara
existenta unei comunicari adecvate la toate nivelurile managementului
firmei.
Coordonarea si comunicarea, in domeniul financia, trebuie sa fie
controlabile si controlate. Din acest motiv, sistemul de comunicatii
impune o constructie care sa permita o functionare corecta a feed-back
16
ului, indispensabil oricarui proces managerial.
Antrenarea incorporeaza ansamblul proceselor de munca prin
care se determina personalul firmei sa contribuie la stabilirea si
realizarea obiectivelor.
Antrenarea determina implicarea operationala si efectiva a
resurselor firmei in realizarea obiectivelor.
Motivarea personalului, impletirea armonioasa a intereselor
firmei cu interesele personalului (angajati, actionari etc)constituie
motorul actiunilor de antrenare.
Toate aceste aspecte, pentru a fi percepute si insusite de catre
personalul firmei ca motivatie, trebuie demonstrate cu calcule, cu
solutii, cu strategii, cu proceduri tactice bine conturate, cu gradul de
certitudine a deciziilor etc. si nu doar declarate (cum, din pacate, se
intampla, frecvent, generand exact contrariul motivatiei).
In demonstratiile care se fac personalului pentru a-l motiva in
realizarea obiectivelor firmei, echilibrul economic si financiar in
dinamica, evolutia indicatorilor financiari, in perspectiva, reprezinta
argumentele forte.
Nici motivarea negativa nu trebuie facuta brutal, printr-o
impunere de dictat, ci tot prin demonstratii, in sensul ca, daca nu se vor
obtine rezultatele scontate, nu se pot crea conditiile pentru a se mentine
avantajele castigate, demonstratie care rezulta dintr-o articulatie
economico-financiara logica si nu doar dintr-un act administrativ.
Scopul antrenarii are un caracter operational, iar fundamentul sau
il reprezinta motivarea, adica corelarea satisfacerii necesitatilor si
intereselor personalului cu realizarea obiectivelor si sarcinilor stabilite.
Pentru o antrenare eficienta este necesar ca procesul motivarii sa
fie complex, diferentiat si gratuat.
Calitatea antrenarii conditioneaza concretizarea eficienta a
functiilor de previziune, organizare si coordonare.
Control evaluarea este definita ca ansamblul proceselor prin
care performantele firmei, subsistemelor si componentelor acesteia sunt
masurate si comparate cu obiectivele stabilite initial in vederea
eliminarii diferentelor constatate si integrarii abaterilor pozitive.
Controlul si evaluarea asigura finalitatea unui ciclu al procesului
managerial si reprezinta rampa de lansare a ciclului urmator.
17
Control - evaluarea determina evaluarea rezultatelor, vizeaza
controlul preventiv si analiza cauza-efect.
Prin valoarea lui teoretica si practica, acest atribut asigura
evaluarea intreprinderii pe ansamblu si pe elemente componente.
Procesul de control - evaluare cuprinde masurarea realizarilor,
compararea lor cu nivelul stabilit initial, determinarea cauzelor
generatoare de abateri si efectuarea corecturilor ce se impun. Prin
urmare, aceast atribut are un caracter preventiv si corectiv.
Revenind asupra celor aratate, si anume asupra faptului ca
functia de control si evaluare cuantifica finalitatea tuturor celorlalte
functii ale actului managerial, aducem in atentie un aspect
arhicunoscut, adica acela ca controlul si evaluarea trebuie sa se
realizeze, sub aspectul momentului derularii operatiilor financiare, in
toate cele trei forme ale sale: preventiv, concomitent si postfaptic.
In legatura cu rolul si sarcinile controlului, subliniez necesitatea
ca acesta sa elucideze toate problemele care tin de corectitudinea
gestiunii economico-financiare a firmei, sub toate aspectele ei si mai cu
seama:
constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor;
modul de intocmire si realizare a bugetelor firmei;
modul de elaborare si de realizare a bugetelor trezoreriei
firmei;
politica si gestiunea stocurilor;
gestiunea ciclului de exploatare;
gestiunea clientilor;
strategia financiara;
procesul investitional;
evaluarea riscului si a provizioanelor etc.
Evident, toate cerintele referitoare la functia de control si evaluare
fac din control o activitate pluridisciplinara, realizarea acestuia
impunand sa se apeleze la conceptele si instrumentarul mai multor
discipline: management, finante, analiza economica, planificare,
investitii, statistica etc. si, nu in ultimul rand, drept, legislatie
economico-financiara.
Cunoasterea rezultatelor firmei printr-un control performant este o
premisa esentiala determinanta pentru un management performant.
18
Supravietuirea firmei depinde de capacitatea ei de a se identifica
operativ, preventiv, chiar, cu mutatiile care se produc, de capacitatea ei
de a-si adapta functiile si activitatile de conceptie, productie,
comercializare, de personal si financiar-contabile in raport de aceste
mutatii, deziderate care nu pot fi atinse fara un control performant.
Proportiile optime in care se regaseste aplicarea atributelor
conducerii sunt:
- previziunea
- organizarea
- coordonarea
- antrenarea
- control evaluarea
36%
25%
16%
12%
11%
In corelatia dintre timpul afectat exercitarii atributelor conducerii
exista urmatoarea relatie de aur:
(Tp+To)>Tcoord + Tc+R
In masura in care un manager isi rezerva mai mult timp
previziunii (Tp) si organizarii (To) are toate conditiile ca mecanismul
de functionare a intreprinderii sa se inscrie in parametrii normali,
conducand la economisirea preocuparilor pentru coordonare (Tcoord)
si control (Tc+R), preocupari mai putin productive.
Analiza functiilor de conducere evidentiaza o serie de
caracteristici ale acestora:
sunt specifice in ansamblul lor cadrelor de conducere cu
mentiunea faptului ca un conducator face parte atat din echipa de
conducere, cat si din cea de executie;
au caracter general - aplicandu-se la toate intreprinderile,
indiferent de profil;
au continut si forme de manifestare diferite in functie de nivelul
ierarhic;
se realizeaza intr-o pondere diferita in functie de nivelul ierarhic
si de autonomia unitatii respective;
se aplica intr-o conceptie de sistem care se refera la interdepen-
denta lor si la legatura unitatii cu alti parteneri de afaceri.
Analizata in ansamblu, evolutia procesului de management
19
perceputa ca rezultanta a evolutiilor functiilor componente este ciclica,
ondulatorie iar intensitatile maxime corespund incheierii si inceperii
principalelor subdiviziuni temporare folosite in previzionarea activitatii
firmei.
20
1.3. Functiunea financiara a intreprinderii
In lucrarea sa ,, Administration industrielle et generale, H.
Fayol, separa functiunea financiar - contabila ca functiune distincta a
intreprinderii. Aceasta functiune s-a conturat odata cu formarea
intreprinderii de tip capitalist si cu amplificarea efortului financiar
pentru dotarea aparatului de productie
5
.
Inainte de anul 1950, rolul principal al functiunii financiare era
de a cauta si de a obtine fonduri . Dupa anul 1950, atentia a fost
orientata spre utilizarea eficienta a fondurilor.
Functia financiara a intreprinderii poate fi definita ca ansamblul
activitatilor de asigurare si repartizare si utilizare rationala a
mijloacelor financiare necesare desfasurarii continue si rentabile a
activitatii, precum si de analiza si control a rezultatelor obtinute.
Aceasta functie asigura functionarea sistemului intreprinderii in
conditii eficiente, controland intrarile si iesirile din sistem, precum si
reglarea corespunzatoare a activitatii intreprinderii.
Se poate afirma ca functiunea financiara are un puternic caracter
de sinteza, control si corectie.
Scopul functiunii financiare este de a apara si consolida
patrimoniul si autonomia financiara a intreprinderii.
Functia financiara inseamna adoptarea celor mai importante
decizii de catre managementul firmei (de resurse, de investitii, de
creditare, de repartizare a profitului). Functia financiara presupune si
gestionarea fluxurilor financiare si realizarea permanenta de fluxuri
financiare cu mediul economic extern (atragerea de resurse, incasari si
plati, emiterea de titluri financiare, impozite si taxe).
Functiunea financiara are rolul de a asigura in mod curent si la
cele mai mici costuri fondurile intreprinderii si de a controla buna
utilizare a fondurilor precum si rentabilitatea operatiunilor carora le
sunt afectate resursele financiare
6
.
5
P. Bran - Relatiile financiar bancare ale societatilor comerciale, Editor Tribuna
Economica, Bucuresti, 1994;
6
G. Vintila - Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 2000
21
Pentru indeplinirea acestui rol, functiunea financiara trebuie sa
realizeze, in conditii de echilibru, trei actiuni principale ale
intreprinderii: investitiile, finantarea lor, repartizarea profitului. Este
evident ca deciziile in acest domeniu apartin conducerii generale a
intreprinderii, dar modalitatile de executie revin intru totul functiunii
financiare pentru alegerea mijloacelor, pentru gestiunea activelor si
pasivelor, pentru controlul realizarii acestor decizii si pentru analiza
consecintelor lor
7
.
Functiunea financiara furnizeaza si mentine resursele de capital
sau banesti ale intreprinderii si ofera conducerii ei un sistem de
indicatori financiari de urmarire si control, care contribuie la orientarea
tuturor activitatilor din intreprindere.
Activitatile financiare din intreprindere pot fi clasificate astfel:
- previziune si prognoza financiara (elaborarea studiilor si a
bugetelor de venituri si cheltuieli pe termen scurt si mediu);
- controlul financiar (organizarea si exercitarea controlului
financiar preventiv si a controlului gestionar de fond asupra
gospodaririi mijloacelor materiale si banesti);
- executia financiara (intocmirea documentelor necesare
constituirii si cresterii capitalului social, calcularea si
repartizarea profitului, fundamentarea preturilor, finantarea
investitiilor.);
- analiza financiara (elaborarea de studii si analize cu privire la
potentialul financiar al intreprinderii, la eficienta utilizarii
fondurilor financiare, la cresterea rentabilitatii si a altor
indicatori financiari);
- coordonarea financiara (activitatile prin care se armonizeaza
deciziile si actiunile personalului firmei si ale subsistemelor
sale in cadrul strategiilor adoptate).
Totodata, functia financiara cuprinde activitati care intra in
atributiile conducerii generale a intreprinderii (control, coordonare,
prognoza, analiza), ce implica luarea unor decizii cu continut financiar,
precum si activitati de executie (incasari, plati etc.).
7
I. Stancu- Gestiunea financiara a agentilor economici; Editura Economica,
Bucuresti, 1994
22
Din cele prezentate, rezulta caracterul activ al functiei financiare,
existenta in substanta sa a unui volum mare de actiuni de analiza si control.
Indiferent de dimensiune, intreprinderea trebuie sa ia decizii
financiare.
Principiile financiare fundamentale sunt identice pentru toate
intreprinderile.
Pierre Conso afirma ca ,, Functiunea financiara ocupa un loc, in
acelasi timp esential si ambiguu. Misiunea sa principala este de a
conduce poitica generala a firmei. De aceea directorul general nu
deleaga niciodata in intregime aceasta functiune
8
.
Insusi managerul se schimba, profilul sau este axat prin
excelenta pe marketing si negociere, piata financiara ocupand o parte
din ce in ce mai mare din timpul de lucru al acestuia.
Functiunea financiara a inregistrat evolutii semnificative, atat in
plan cantitativ cat si in plan calitativ.
Managerului finaciar ii revine sarcina de a depasi statutul de
cautator de fonduri si de a devini partener la conducerea efectiva a
activitatii economice din intreprinderea in care activeaza.
De asemenea, pentru atingerea scopurilor, managerii
compartimentelor financiare trebuie sa fie preocupati in mare masura
de alocarea eficienta a fondurilor intre multitudinea de bunuri si
strangerea de fonduri in termeni favorabili.
1.4. Obiectivele managementul finaciar
Natura actiunilor intreprinse de managementul financiar intr-un
context dat, se subordoneaza in exclusivitate obiectivelor de baza ale
organizatiei. Pentru marile intreprinderi, acest obiectiv vizeaza
maximizarea valorii intreprinderii (a actiunilor sale), iar pentru
intreprinderile mici si mijlocii, obiectivul substantial este asigurarea
rentabilitatii si autonomiei financiare.
In cazul firmelor cu caracter productiv, la care se urmareste
cucerirea unor noi segmente de piata, nu in toate cazurile obiectivul
primordial al managementului financiar il va reprezenta maximizarea
valorii intreprinderii, ci asigurarea resurselor de finantare , de sustinere
8
P. Conso- La gestion financiere de l`entreprise, Dunod, Paris
23
a manevrelor strategice pentru a putea crea putere economica. Un
asemenea obiectiv de anvergura va trece pe un plan secundar realizarea
protectiei mediului inconjurator, salarizarea mai buna a lucratorilor si
imbunatatirea conditiilor de munca ale acestora, care vor trebui sa se
supuna constrangerilor financiare datorate expansiunii.
In cazul firmelor mici si mijlocii, obiectivul de baza al
organizatiei este influentat de afirmarea calitatilor personale ale
managerului in a dobandi succesul. In acest caz, in atentia
managementului financiar se vor afla acele actiuni prin care se vor
sublinia performantele de exceptie ale managerului cum ar fi: actiuni
surpriza la bursa, plasamente de capital surprinzatoare, asocieri in
afaceri, in scopul obtinerii unor nivele deosebite de profitabilitate,
uneori iesite din comun. Este de remarcat ca nu intotdeauna ideile de
afaceri ale managerilor sunt agreate de actionari/proprietarii de
capitaluri, fapt care genereaza conflicte de interes, asupra carora vom
reveni ulterior.
In fine, in cazul firmelor aflate in lichidare, fie ca urmare a
unei actiuni voluntare, fie a uneia judecatoresti, obiectivul managerial
este acela de a continua afacerile, pana la desfiintare, prin atenuarea cat
mai mult posibil a efectelor nefavorabile rezultate prin aplicarea
deciziei de lichidare. Pentru managementul financiar este important ca
la finele perioadei de lichidare sa se stabileasca o concluzie clara
privind situatia financiara si modul in care se sting obligatiile de plata
si se recupereaza creantele.
Obiectivele fundamentale ale managementului sunt:
maximizarea profitului, maximizarea lichiditatii, maximizarea
sigurantei in functionare.
Intre cele trei obiective exista o stransa interdependenta:
- maximizarea profitului presupune lichiditati si siguranta
redusa;
- maximizarea lichiditatilor prezuma profit scazut si siguranta
mare;
- siguranta mare presupune un profit mic si lichiditati reduse.
Obiectivele managementului financiar decurg din obiectivele
managementului intreprinderii.
Managementul financiar urmareste realizarea unor obiective-
24
maximizarea profitului, maximizarea averii actionarilor, maximizarea
castigurilor pe actiune, obiective sociale, care uneori sunt
contradictorii. ,,Conflictele dintre obiective se amplifica deoarece
intreprinderea are un anumit numar de posesori de actiuni, salariati,
clienti, creditori, furnizori, etc ale caror dorinte nu sunt caracterizate de
convergenta in mod obligatoriu intre ele. Obiectivele contradictorii
ridica problema stabilirii prioritatilor. Responsabilitatea
managementului este de a satisface aceste doleante.
Maximizarea averii actionarilor este unul din obiectivele
majore ale managementului financiar. Exista doua posibilitati de a
maximiza averea actionarilor:
distribuirea dividendelor;
cresterea pretului actiunilor.
Pentru ca dividendele sunt platite de cele mai multe ori pentru a
influenta pozitiv pretul actiunilor, averea actionarilor depinde in
realitate de pretul de pe piata al actiunilor firmei.
Totusi maximizarea castigurilor pe actiune nu este cel mai
potrivit obiectiv.
Pentru a examina maximizarea averii actionarilor in mod detaliat
vom compara cele doua alternative: maximizarea averii actionarilor -
maximizarea castigurilor pe actiune.
Maximizarea averii actionarilor tine cont de termenul asteptat
pentru castiguri ,in timp ce maximizarea castigurilor pe actiune nu tine
cont de termenul asteptat
9
.
Consideram doua proiecte A si B care inregistreaza aceleasi
castiguri totale pe actiune de 100$. Se asteapta ca proiectul A sa
determine o sporire castigurilor pe actiune cu 30$ pe an pentru
urmatorii 3 ani. Pe de alta parte, planul B nu ar avea nici un efect
asupra castigurilor pe actiune pentru urmatorii doi ani, dar ar determina
cresterea castigurilor pe actiune cu 70$ in al doilea an.
Investitorii prefera sa realizeze venituri intr-un interval de timp
cat mai scurt, decat sa le obtina intr-un viitor indepartat. Investitorii
plaseaza o valoare mai mare pe actiunile companiei, aplicand
planul ,,A in locul planului ,,B".
9
D. Tudorache - Finantele generale si finantele firmei, Editura Sylvi, Bucuresti, 2000
25
Maximizarea averii actionarilor ia in considerare riscul, pe cand
maximizarea castigurilor pe actiune nu recunoaste riscul
10
.
Sa presupunem ca planul ,,C determina cresterea castigurilor cu
100 $ pe actiune, in timp ce planul ,,D genereaza cresterea castigurilor
cu 150$ pe actiune. Sa presupunem mai departe ca proiectul ,,C este
aproape sigur in timp ce planul ,,D este destul de riscant.
Daca presupunerea la planul ,,D este corecta castigurile pe
actiune vor creste la 150 $, insa exista si posibilitatea ca acestea sa nu
creasca deloc, ceea ce ar diminua valoarea actiunilor firmei pe piata.
Proiectul ,,D nu ia in considerare riscul. Daca se aplica planul ,,C
castigurile pe actiune vor ajunge sigur la 100 $.
Maximizarea castigurilor pe actiune nu justifica efectul politicii
dividendului. Daca obiectivul unei intreprinderi este de a sporii
castigurile pe actiune prin retinerea profiturilor in bilete de trezorerie ,
ea nu ar trebui sa plateasca dividend.
Maximizarea pretului pe actiune este mai importanta decat
maximizarea castigurilor pe actiune. Valoarea de piata a actiunilor
firmei exprima valoarea curenta a firmei receptata de detinatorii
acestora, valoarea pietei in ceea ce priveste castigurile viitoare ale
firmei, riscul la care va fi supusa firma, politica dividendelor si
aspectele calitative ale activitatilor viitoare ale firmei.
Indicele de piata al performantei unei companii este pretul
de piata al actiunilor.
Cu cat pretul lor este mai mare cu atat managementul este mai
performat din punctul de vedere al posesorilor de capital.
Managerii financiari trebuie sa gaseasca raportul optim intre
profit si rentabilitate care sa conduca la maximizarea averii
actionarilor.
10
Idem 9
26
1.5. Relatiile managementului financiar cu alte discipline
Conducerea cu succes a activitatii desfasurate de catre o
intreprindere nu poate fi realizata in mod singular de catre
managementul financiar, ci prin utilizarea cunostintelor oferite de catre
alte discipline.
Managementul financiar, in indeplinirea functiei si obiectivelor
sale si ca urmarea a materiei extrem de vasta si diversificata, foloseste
de la alte stiinte o seama de notiuni si elemente, dupa cum si alte stiinte
utilizeaza diferite notiuni si elemente furnizate de catre managementul
financiar in fundamentarea conceptiilor, teoriilor si aplicatiilor lor.
Prin caracterul sau interdisciplinar si complex, managementul
financiar are relatii directe sau indirecte cu majoritatea stiintelor
economice, ca de exemplu: contabilitatea, moneda, finantele, statistica,
analiza micro si macro economica, economia politica, marketingul,
modelarea economica.
Managerul financiar uziteaza metodele si tehnicile oferite de
catre managementul financiar, insa el trebuie sa detina in
instrumentarul propriu si metode complementare furnizate de alte
discipline.
Managementul financiar se afla in relatii directe cu
contabilitatea, aceasta din urma fiind cea care furnizeaza cea mai mare
cantitate de informatii pentru fundamentarea si adoptarea deciziilor
financiare in cadrul unei intreprinderi.
In adoptarea unei decizii de natura financiara, managerul
financiar trebuie sa se raporteze intotdeauna la datele contabile.
Datele contabile sunt adaptate la criteriile care permit o tratare
financiara. In acest sens, managementul financiar utilizeaza detalierile
care se fac in Anexa la bilant privind lichiditatea activelor, mai cu
seama a creantelor si exigibilitatea pasivelor indeosebi a datorilor
intreprinderii
Datele oferite de catre contabilitate servesc la intocmirea
planurilor financiare, precum si la analiza realizarii acestora.
Se poate afirma: contabilitatea este disciplina care ofera
27
,,materia prima pentru managementul financiar.
Contabilitatea ajuta in sensul cunoasterii, starii financiare a unitatii
economice si urmareste desfasurarea cantitativa a fenomenului financiar.
Functiunea financiara a fost, o lunga perioada de timp,
confundata cu functiunea contabila, dar odata cu diversificarea
relatiilor dintre operatorii economici si mai ales a celor de pe piata
financiara, aceasta si-a recapatat locul bine definit in cadrul
intreprinderii.
Exista si astazi manageri care considera ca aspectele financiare
trebuie lasate in seama contabililor. Aceasta este o viziune limitata
intrucat trebuie efectuata o distinctie clara intre intelegerea
consecintelor financiare ale oricaror demersuri manageriale si
activitatea propriu-zisa de contabilitate a afacerilor firmei.
Actualmente, in intreprinderile de dimensiuni mici aceste
functiuni se afla in competenta aceleiasi persoane.
Managementul financiar se afla in relatii stranse cu economia
politica. El utilizeaza din domeniul economiei politice acele categorii
economice care exprima diferite aspecte ale fortelor de productie
cuantificabile si exprimabile in etalon banesc. Putem spune ca baza
teoretica sub forma de principii, concepte generale este asigurata de
economia politica.
Managementul financiar se afla in stransa relatie cu statistica,
intrucat o parte din datele sale sunt preluate si prelucrate de statistica,
care prin metode proprii determina caracteristicile dominante si
tendintele anumitor fenomene. Managementul financiar poate fi
considerat, alaturi de statistica, o sursa de date ale sistemului
informational economic.
Managementul financiar ofera o serie de date marketingului.
Studiile de marketing efectuate demonstreaza ca politicile de marketing
cu cele mai mari sanse de succes sunt cele fundamentate pe o buna
intelegere a aspectelor financiare.
Managementul financiar utilizeaza la rezolvarea problemelor
atat elemente si procedee matematice, cat si rationamentul matematic.
Managerul financiar modern poate folosi in mod extins tehnicile
matematice pentru solutionarea sistematica a problemelor financiare.
Putem afirma ca managementul financiar si matematica se afla in relatii
28
de colaborare organica si functionala.
Managementul financiar utilizeaza o serie de modele furnizate de
informatica, si de forma concreta a acesteia, birotica. Informatica
asigura metodele si tehnica pentru optinerea rapida a informatiilor de
natura financiara, ,,materia prima pentru deciziile financiare.
Factorii care influenteaza decizia financiara sunt numerosi, ei
trebuie individualizati si cuantificati, prin urmare managerul financiar
trebuie sa fie familiarizat cu acesti factori prin intermediul
informatiilor furnizate de disciplinele enumerate.
29
CAPITOLUL II
MECANISME FINANCIARE
2.1 Piata financiara
Prin intermediul pietei financiare, cei care au nevoie de capital se
intalnesc cu cei care detin fonduri disponibile pentru investitii.
Piata financiara, definita ca fiind ansamblul relatiilor si
mecanismelor de alocare eficienta a resurselor banesti din economie,
cuprinde piata monetara si piata de capital (piata valorilor mobiliare)
*
.
Piata monetara este specializata in plasarea si atragerea de
fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea/luarea de credite. Piata
monetara are mai multe segmente, fiecare dintre acestea fiind
specializate in utilizarea unor instrumente specifice dar utilizand
acelasi operator principal: bancile.
Segmentele pietei monetare sunt
11
:
- piata scontului, specializata in cumpararea si vanzarea
cambiilor;
- piata interbancara, in cadrul careia bancile se imprumuta
reciproc;
- piata certificatelor de depozit, in care bancile atrag resurse
banesti prin emiterea de certificate de depozit negociabile,
inscrisuri care pot fi rascumparate de banci la o anumita data cu
o anumita rata a dobanzii;
- piata efectelor de comert, in care bancile, marile companii sau
alte institutii financiare emit titluri de credit (bilete la ordin sau
cec-uri);
- piata eurovalutelor, reprezinta atragerea si plasarea de fonduri
in valuta.
Piata de capital (piata valorilor mobiliare) este specializata pe
tranzactii cu active financiare pe termen mediu si lung, reprezentand
*
In literatura de specialitate se regaseste si o alta acceptiune, potrivit careia piata
financiara este alaturi de piata monetara parte integranta a pietii de capital
11
Fatu S. - Piata romaneasca de capital, Editura Vox, Bucuresti, 1998
30
ansamblul relatiilor si mecanismelor prin care se realizeaza transferul
capitalului de la cei care au surplus (investitori ) catre cei care au
nevoie, cu ajutorul unor instrumente specifice (valori mobiliare) si prin
intermediul unor operatori specifici (societatile de intermediere de
valori mobiliare).
Valorile mobiliare sunt documente din hartie sau electronice
create ca suport al tranzactiilor financiare. Acestea sunt active
financiare care presupun drepturi pentru cei care le detin (la dividende,
la dobanzi, etc.) si obligatii (de a plati dividende, dobanzi, etc.) din
partea celor care le-au emis.
Valorile mobiliare specifice pietei de capital sunt: actiunile,
obligatiunile si alte instrumente si titluri financiare specifice.
Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar, reprezentand
o parte din capitalul social al firmei, din patrimoniul firmei, din acest
motiv se mai numeste si titlu de proprietate. In acelasi timp, actiunea
este un mijloc de atragere a capitalurilor disponibile, necesare firmei,
de pe piata de capital (interna sau externa).
Interesul detinatorilor de capitaluri de a subscrie si varsa
capitalurile la o firma este generat de avantajele ce li se ofera
12
:
- o remuneratie (dividend) mai mare decat ar plasa capitalurile
in alte zone ale economiei si societatii (banci, fonduri de
investitii, etc.);
- puterea pe care o pot dobandi prin actiunile cumparate, in
managementul firmei.
Actiunea, ca mijloc de atragere si de formare a capitalurilor
firmei trebuie sa contina cateva elemente de continut minimale:
denumirea societatii, numar de inregistrare la registrul comertului,
numar de ordine, capitalul social, valoarea nominala a actiunii.
In functie de modul de detinere si circulatie, actiunile pot fi:
- actiuni la purtator, pe care nu se mentioneaza nici un nume si
pot fi transmise de la o persoana la alta;
- actiuni nominative, care poarta numele proprietarului si nu
pot fi transmise decat prin transfer inregistrat in registrul
12
I. Bogdan- Tratat de management financiar banacar, Eitura Economica, Bucuresti,
2002
31
societatii comerciale.
Actiunile mai pot fi:
- privilegiate, atunci cand dau dreptul detinatorului la un
dividend fix, indiferent de marimea profitului realizat de
societatea emitenta;
- ordinare, atunci cand cota de dividend este variabila, in
functie de marimea anuala a profitului firmei emitente.
Obligatiunile sunt tot valori mobiliare emise de firme sau de stat
pentru procurarea fondurilor necesare sub forma de imprumut.
Proprietarul unei obligatiuni este o persoana care a imprumutat o
anumita suma de bani emitentului (statul, o colectivitate publica,
societate nationala sau privata) si de la care percepe o dobanda
proportionala cu totalul imprumutului. Imprumutul este rambursabil,
fie intr-o singura transe, fie in mai multe transe, care pot fi constante
sau variabile dar esalonate inca de la emisiunea titlului.
Dupa diferite criterii, obligatiunile se clasifica astfel:
1. Dupa modul de identificare a proprietarului, obligatiunile pot
fi:
a) la purtator, caz in care obligatiunea apartine posesorului;
b) nominative, daca au numele proprietarului inscris pe
certificat/ sau in cont.
2. Dupa forma de emisiune:
a) materializate, sunt emise in forma materiala, pe suport de
hartie;
b) dematerializate, emise prin inscriere in cont, pe suport de
hartie.
3. Dupa tipul de venit pe care il genereaza, obligatiunile emise de
organele administratiei publice centrale si locale pot fi:
a) obligatiuni cu dobanda, sunt emise la o valoare nominala,
valoare care se returneaza, de regula la scadenta, plus o
dobanda care se distribuie conform unui program de distribuire;
b) obligatiuni cu cupon zero sau obligatiuni cu reducere
(discount), sunt emise la un pret de emisiune mai mic decat
valoarea nominala care este platita la scadenta, nu se
plateste dobanda iar castigul consta in diferenta dintre pretul
de cumparare dat de investitor si pretul de rascumparare la
32
scadenta.
Riscurile detinatorului de obligatiuni sunt mai reduse in
comparatie cu cele ale detinatorului de actiuni. Ele se manifesta ca risc
de nerambursare si de lichiditate a firmei, caz in care creditorii au
prioritate in fata actionarilor.
Titlurile financiare primare, actiunile si obligatiunile,
difera in privinta rentabilitatii si riscului oferite investitorilor de capital, astfel:
ACTIUNI OBLIGATIUNI
Avantaje conserva mai
bine puterea de
cumparare a
capitalului investit, prin
integrarea mai
operativa a inflatiei in
preturi;
mai putin riscante, datorita
termenelor ferme de
determinare si de plata,a
dobanzilor si a valorii de
rambursat
Dezavantaje mai riscante
(volatile), datorita
caracterului variabil,
al dividendelor si al
pretului de
rascumparare
mai putin conservative
pentru puterea de
cumparare a capitalului
investit prin volatilitatea ca
pret la variatiile ratei dobanzii
de piata
Piata valorilor mobiliare cuprinde doua segmente:
- piata primara;
- piata secundara.
Piata primara este acea piata financiara in cadrul careia se
vand si se cumpara hartiile de valoare pe termen lung nou-emise de
catre diferiti agenti economici, bancar-financiari si autoritatea
guvernamentala. Operatiunile de emisiune si plasare a noilor titluri
financiare se desfasoara, in principal prin intermediul bancilor, care
incaseaza un comision.
Piata secundara este piata pentru titlurile care au fost deja
emise, avand acelasi rol de a distribui capital, dar pentru o suma mai
mica si, in plus, apar tranzactiile care se departeaza de acest scop, in
sensul ca se fac indeosebi pentru a realiza un profit datorita negocierii
si jocului cererii si al ofertei.
33
Tranzactionarea acestor titluri se efectueaza prin intermediul
unor institutii specializate si autorizate sa actioneze pe aceste piete:
societati de valori mobiliare, burse de valori. In afara de burse de
valori, in lume exista burse de materii prime, burse de minereuri, burse
de imbracaminte, burse de piese auto, burse filatelice, burse de opera
de arta.
In Romania piata de capital a fost reglementata prin legea
privind valorile mobiliare si bursa de valori nr.52 din 27 iulie 1994, iar
institutiile principale ale pietei financiare sunt: Comisia Nationala a
Valorilor Mobiliare, Societatile de Valori Mobiliare, Societatile de
Investitii Financiare, Societatile de brokeraj, Bursa de Valori s.a.
Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare este un organism
guvernamental cu responsabilitati atribuite de puterea publica in
domeniul coordonarii pietelor de capital. Atributiile mai importante ale
acestei institutii sunt:
- confirmarea prospectelor pentru noi emisiuni de titluri
financiare;
- inregistrarea tuturor hartiilor de valoare ce se emit pe piata
primara;
- atestarea societatilor de intermediere a valorilor mobiliare si
urmarirea activitatii desfasurate de acestea;
- controlul activitatii burselor de valori;
- aprobarea, dupa consultarea cu autoritatea guvernamentala, a
infiintarii de noi burse de valori.
Titlurile financiare derivate sunt produsele burselor de valori si
rezulta din contractele incheiate intre emitent si beneficiar, care dau
beneficiarului drepturi asupra unor active ale emitentului, la o anumita
scadenta viitoare.
Titlurile derivate spre deosebire de titlurile primare nu dau
drepturi beneficiarului asupra veniturilor nete ale emitentului, ci asupra
unor active diverse ale acestuia (valute, marfuri) numite active derivate.
Titlurile financiare derivate pot fi grupate in doua categorii:
- contractele viitoare (futures);
- optiunile.
Contractul viitor imbraca forma unei intelegeri intre doua parti
de a vinde, respectiv de a cumpara un anumit activ ( instrument
34
monetar, titlu financiar) la un pret stabilit in momentul incheierii
contractului, transmiterea efectiva a activului catre cumparator avand
loc la o data viitoare.
Optiunile sunt contracte intre un vanzator si un cumparator de
active, care dau dreptul acestuia din urma de a vinde sau a cumpara un
activ pana la o anumita data in schimbul platii catre vanzator a unei
prime. Optiunea poate fi de vanzare (,, put option) daca cumparatorul
prin contract, dobandeste dreptul de a vinde activul si de cumparare
(,,call option), atunci cand acesta are dreptul de a cumpara active.
Produsele sintetice sunt rezultatul combinarii de catre institutiile
financiare a unor active financiare diferite, din care rezulta instrumente
de plasament noi, in special combinarea de contracte ,,futures de
vanzare si cumparare de optiuni ,,put si ,,call, precum si intre diferite
tipuri de ,,futures si ,,option. Intre activele financiare sintetice o
importanta deosebita o detin titlurile financiare de tip ,,cos, care se
intemeiaza pe selectia titlurilor finaciare primare, din a caror
combinatie rezulta un produs bursier standardizat.
Cunoasterea mecanismelor de functionare a pietei de valori
mobiliare si a reglementarilor referitoare la acestea constituie o
conditie esentiala pentru orice manager financiar.
2.2 Fluxurile financiare
Activitatea intreprinderii se desfasoara intr-un mediu deosebit de
complex, care impune cunoasterea acestuia si a relatiilor care
guverneaza schimburile reciproce dintre participantii directi sau
indirecti la activitatea intreprinderii.
In economia de piata, schimburile de activitati (de marfuri, de
capital, de titluri, etc.) dintre agentii economici, reprezinta conditia de
viata a intreprinderii deoarece resursele sunt rare si limitate. Cantitatile
de bunuri sau moneda transferate intr-o anumita perioada intre agentii
economici se numeste flux. Acestea se desfasoara prin intermediul
factorului monetar.
Orice schimbare implica doua fluxuri compensatorii
13
:
13
I. Stancu - Gestiunea financiara a agentilor economici; Editura Economica,
Bucuresti, 1994
35
- un flux real de bunuri si servicii;
- un flux financiar.
Fluxurile reale de bunuri si servicii constau in bunurile de natura
materiala care au loc intre doua inreprinderi, iar fluxurile financiare
sunt o contrapartida a fluxurilor reale si reflecta evaluarea in expresie
monetara a acestora. La randul lor fluxurile financiare pot fi: de
contrapartida, decalate (intarziate), multiple si autonome.
Fluxurile financiare de contrapartida se caracterizeaza prin
inlocuirea imediata a unui activ real (fizic) cu moneda sau invers si se
intalneste in cazul achizitionarii unui bun cu plata imediata in numerar.
Fluxurile financiare decalate sau intarziate apar atunci cand
fluxurilor fizice nu le corespund imediat niste fluxuri financiare
conducand la un dezechilibru in cadrul intreprinderii. Activitatea revine
la normal prin aparitia unui activ financiar, materializat intr-o creanta la
furnizor si intr-o datorie la cumparator care se va stinge ulterior.
Fluxuri financiare multiple. Pentru a compensa efectele
decalajelor de mai sus, intreprinderea isi schimba creanta pe moneda
apeland la un tert (intermediar financiar). Fluxurile se desfasoara
astfel :
- bunurile vandute de furnizor, cumparatorului reprezinta un
flux real de bunuri ;
- furnizorul vinde creanta unei terte persoane si incaseaza
contravaloarea primul flux financiar ;
- cumparatorul stinge datoria fata de tert al doilea flux
financiar.
Fluxurile financiare autonome apar atunci cand se acorda sau se
primeste un imprumut, cand au loc transferuri de moneda de la o
persoana la alta. Si aceste fluxuri dau nastere la active financiare
creante si datorii.
2.3. Cicluri financiare
In cadrul activitatilor sale curente, o intreprindere efectueaza
operatiuni repetitive a caror reluare e definita prin notiunea de ciclu de
exploatare.
36
Ciclul de exploatare (aprovizionare-productie-stocare-vanzare)
cuprinde atat un flux fizic (de produse finite, respectiv marfuri),c at si
un flux financiar (intrare si iesire de moneda).
Pentru o intreprindere cu activitate de productie, acest ciclu de
exploatare comporta trei etape fundamentale care se deruleaza de
fiecare data cand intreprinderea lanseaza in productie o noua comanda.
Pentru o intreprindere cu activitate de comert, care
achizitioneaza marfuri pentru a le revinde ca atare, fara ale transforma,
ciclul comporta doua etape fundamentale:
Continutul etapelor ciclului de exploatare:
- etapa de aprovizionare in care se procura materiile prime,
materialele, etc. necesare desfasurarii activitatii, imbracand
forma materiala a stocurilor fizice;
- etapa de productie corespunde procesului de transformare a
stocurilor fizice, in productie in curs de fabricatie si respectiv in
produse finite;
- etapa de distributie presupune ca intreprinderea sa asigure, pe de
o parte, finantarea pe perioada cat produsele finite sunt in stoc,
iar pe de alta parte, sa dispuna de sursele financiare necesare
angajarii unor cheltuieli de comercializare pana in momentul
vanzarii respectivelor produse finite.
Vanzarea in numerar permite compensarea fluxurilor reale de
iesire cu fluxurile monetare de intrare. Daca vanzarea se face pe credit,
decalajul intre cele doua fluxuri, da nastere aparitiei creantelor asupra
clientilor. Incasarea creantelor echivaleaza cu stingerea debitelor.
Ciclul de investitii cuprinde ansamblul deciziilor luate pe linia
achizitionarii unor active care raman la dispozitia intreprinderii o
perioada indelungata de timp. Durata depinde de caracteristicile
tehnologice ale activitatii, de performantele tehnice si de politica de
37
Aprovizionare Productie Distributie
Aprovizionare
Distributie
investitii a intreprinderii.
Ciclul de finantare cuprinde ansamblul operatiunilor ce au loc
intre intreprindere si proprietarii de capital (actionari si creditori) si
permite ca intreprinderea sa faca fata decalajului dintre fluxurile
monetare de intrare si iesire generate de ciclul de exploatare.
38
CAPITOLUL III
INTREPRINDEREA - SISTEM COMPLEX
3.1 Ce este FIRMA sau INTREPRINDEREA?
Zona de studiu si de actiune pentru stiinta financiara a
intreprinderii este reprezentata de forma moderna de organizare si
desfasurare a activitatii economice, denumita cu termenul general de
intreprindere
14
.
FIRMA sau INTREPRINDEREA
15
este un grup de persoane,
organizate potrivit anumitor cerinte juridice, economice, tehnologice si
manageriale, care concep si desfasoara un complex de procese de
munca, folosind mijloace de munca, concretizate in produse si servicii,
in vederea obtinerii unui profit cat mai mare (fig.3.1).
Factorii de influenta ai mediului ambiant asupra firmei sunt:
factori economici (piata interna, piata externa, sistemul
bancar, bursa de valori, regimul investitiilor, parghiile
economico-financiare);
factori demografici (numar, pondere populatie ocupata,
structura socio profesionala, populatie activa, durata medie de
viata etc.);
factori socio-culturali (structura sociala a populatiei,
invatamantul, cultura, stiinta, mentalitatea etc.);
factori politici (politica economica, politica sociala,
politica externa, politica invatamantului, politica stiintei etc.);
factori ecologici (resurse naturale);
factori juridici (legi, decrete, hotarari guvernamentale,
ordonante, deciziile prefecturilor si primariilor etc.);
factori tehnici si tehnologici (nivelul tehnic al utilajelor,
calitatea tehnologiilor, calitatea cercetarii tehnice, numarul
licentelor si brevetelor inregistrate, capacitatea inovativa a
cercetarii-proiectare etc.);
14
P. Bran - Relatiile financiar-bancare ale societatii comerciale, Editor Tribuna
Economica, Bucuresti, 1994
15
Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu Management, Editura Economica, Bucuresti,
1995
39
factori manageriali (strategia nationala, organizarea si
managementul economiei nationale, sisteme si metode de
management etc.);
clientii (cercul firmelor, institutiilor si persoanelor
individuale carora le sunt adresate bunurile firmei);
concurentii (concurentii actuali si potentiali sub raport
numeric, din punct de vedere al puterii economice, al
provenientei, al nivelului preturilor practicate, al calitatii
produselor, a retelei de distributie, a pozitiei pe piata, a imaginii
in randul consumatorilor);

furnizorii (sursele de materii prime si materiale,
echipamente, masini si utilaje, sursele de energie, sursele de
fonduri).
3.2 Universul financiar al intreprinderii
Pentru a analiza amploarea fenomenelor financiare nu este
suficienta numai cercetarea universului intern al intreprinderii. Analiza
trebuie sa ia in considerare contextul economic, in care firma activeaza
(ansamblul economiei nationale, relatiile economice si financiare
internationale etc.)
Universul financiar al intreprinderii cuprinde totalitatea
legaturilor de repartitie din interiorul acesteia, precum si a legaturilor
de repartitie cu economia nationala si economa mondiala
16
.
Universul financiar al intreprinderii este format din:
- sistemul intreprindere aflat in starea de repartitie;
- institutiile financiare, bancare, de asigurari, institutii care
coordoneaza consumul centralizat din societate sau formarea
unor resurse externe intreprinderii (piata nationala);
- institutiile financiare, bancare, de bursa etc. de pe piata
internationala.
16
Idem 14
40
41
Fig.3.1 Influena unor variabile
asupra relaiilor de management*)

























*) Adaptat surs: OVIDIU NICOLESCU &
ION VERBONCU MANAGEMENT;
Editura Edonomic, Bucureti, 1995
F
i
r
m
a

Resurse umane
Resurse umane
Resurse umane
Resurse umane
Resurse umane

Resurse materiale
Resurse financiare
Resurse
informaionale
Variabile
Proprietatea asupra firmei
Tipul firmei
Caracteristicile materiilor prime i
materialelor
Caracteristicile procesului tehnologic
Caracteristicile procesului de
aprovizionare
Caracteristicile procesului de vnzare
Dimensiunea firmei
Gradul de automatizare al tratrii
informaiei
Complexitatea produciei
Legislaia
Concepia managerilor asupra
managementului firmei
Parametrii organizrii neformale
Nivelul dotrii tehnice
Gradul de specializare i de cooperare
n producie
Dispersia teritorial a subdiviziunilor
firmei
Potenialul uman
Continuitatea procesului de producie
C
a
r
a
c
t
e
r
i
s
t
i
c
i

a
l
e

s
i
s
t
e
m
u
l
u
i

d
e

m
a
n
a
g
e
m
e
n
t

C
a
r
a
c
t
e
r
i
s
t
i
c
i
l
e


r
e
l
a

i
i
l
o
r

d
e

m
a
n
a
g
e
m
e
n
t

Structura
organizatoric
Structura
organizatoric
Sistemul
decizional
Sistemul
metodologic de
management
Alte elemente de
management
Intre cele trei niveluri ale universului financiar al intreprinderii
exista o stransa interdependenta, determinata de schimbarile in politica
intreprinderii, evolutia pietei financiare interne si externe, costul
accesului la aceste piete, de orientarea proprietarilor intreprinderii.
Marimea si calitatea fenomenului financiar depind de continutul
si intensitatea legaturilor financiare:
informarea intreprinderii din surse de date interne si externe;
prelucrarea de date si analiza informationala financiara;
realizarea de operatiuni concrete de alocari de fonduri, decontari
etc.;
control si analize economico-financiare asupra intregii activitati
economice;
evidenta contabila si operativa a fondurilor si fluxurilor financiare;
fundamentarea, adoptarea si realizarea de decizii de natura
financiara.
Informatia este cea care ordoneaza activitatea managerului financiar
si totodata il ajuta pe acesta sa adopte decizia financiara.
Astfel, managerului financiar ii revine sarcina de a organiza in
cadrul sistemului informational al intreprinderii un segment propriu,
specializat in obtinerea informatiilor de tip financiar.
Acest segment trebuie sa cuprinda:
- sursele de date:
universul intern;
economia nationala;
economia mondiala;
obiective de politica economica si financiara ale
administratiei de stat;
cercetarea stiintifica;
metodologie si instructiuni.
- algoritmii si metodele de prelucrare a datelor pentru obtinerea
informatiilor de tip financiar;
- principiile de formare si de acces la bancile de informatii financiare;
- deciziile de utilizare a informatiilor financiare
luarea de decizii;
intocmirea de documente;
controlul;
42
conducerea activitatii economice;
informarea pietei financiare.
3.3 Managementul clientilor
Clientela este elementul relevant pentru valorificarea produselor,
deoarece ea este expresia cererii efective ce se manifesta la un moment
dat pe piata.
Managementul clientilor trebuie sa gaseasca raspuns la
intrebarile
17
:
- Care sunt conditiile contractuale cu clientii?
- Care este intervalul de timp stabilit contractual intre
momentul livrarii produselor si momentul incasarii efective?
- Este convenabila acordarea unui discount pentru plati promte
sau in avans?
- Care este valoarea maxima a creditului pe care firma este
dispusa sa-l acorde fiecarui client?
- Cum ar trebui tinuta evidenta creditelor si a incasarilor?
Clientii reprezinta creante ale intreprinderi, rezultate din livrarea
de bunuri si /sau prestarea de servicii, care au o anumita scadenta de
incasare.
Intre clientii unei intreprinderi se inscriu:
salariatii intreprinderii;
clientii intreprinderii (clientii din exterior);
actionarii intreprinderii (proprietarii);
furnizorii intreprinderii;
organele locale ale puterii de stat;
organizatiile neguvernamentale;
organizatiile politice;
presa locala si centrala;
agentii petru protectia mediului;
consultantii pe probleme de calitate si management.
In practica, clientii pot fi incasati ,,la vedere" (pe loc, odata cu
17
M. Petcu- Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
43
vanzarea bunurilor), imediat dupa livrare, la un interval de timp 3-5 zile
(are loc o incasare fara numerar in contul bancar) sau ,,la termen" (un
anumit termen de la livrare convenit de comun acord intre cei doi
agenti economici).
In functie de modul de respectare al scadentelor clientii pot fi
grupati astfel:
- clienti solvabili cei care efectueaza platile la termen;
- clienti intarziati care nu efectueaza platile la scadentele
convenite;
- clienti insolvabili cei care nu mai pot fi incasati.
Managementul clientilor reprezinta ansamblul metodelor si
tehnicilor, instrumentelor si actiunilor intreprinse in vederea utilizarii
cat mai eficiente a capitalurilor imobilizate in credite comerciale.
Creditele comerciale au o acceptiune mai larga decat cea a
clientilor si sunt formate din
18
:
- credite vanzator reprezentate de vanzarile de marfuri pe credit
(intreprinderea apare in doua ipostaze: cea de imprumutat prin
creditele furnizor si cea de imprumutator pentru creditele clienti);
- creditele cumparator reprezentate de platile in avans (in
aceasta situatie intrepinderea se poate regasi fie ca beneficiara a
avansurilor platite de catre clientii sai pentru fabricatia
produselor, fie ca platitor de avansuri pentru platitorii sai de
echipamente sau materiale).
Obiectivele managementului clientilor se pot axa fie pe
reducerea volumului clientilor, respectiv reducerea capitalurilor alocate
acoperirii soldului clientilor si implicit restrangerea finantarii acestor
active circulante, fie pe o prelungire a perioadei de acordare a
creditelor clienti.
Creditele clienti sunt o investitie de capital a intreprinderii, care
poate aduce acesteia o anumita rentabilitate.
Pornind de la aceasta caracteristica se pot evidentia
componentele esentiale ale manegementului clientilor:
investitia de capital pentru constituirea soldului de credite clienti
18
I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si
gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997
44
Creditul acordat unui singur client reprezinta o alocare de fonduri
pe termen scurt, iar creditele acordate tuturor clientilor apar a o alocare
permanenta de capitaluri ale intreprinderii, reprezentand o investitie
care trebuie finantata in mod continuu. Dimensiunea acestei investitii
se poate stabili prin intermediul urmatoarei relatii:
360
creditului a acordare de Durata afaceri de Cifra
clienti Credite

rentabilitatea aferenta vanzarilor suplimentare obtinute prin


cresterea duratei creditelor clienti
Cresterea cererii de produse pe piata, prin prelungirea duratei de
viata a creditelor clienti va antrena o rentabilitate aferenta vanzarilor
suplimentare, care va justifica o astfel de politica.
costul marginal al cresterii investitiei de capital in credite clienti
Acest cost poate fi cuantificat in functie de sursele de finantare ale
investitiei ( surse proprii sau surse imprumutate).
riscurile de insolvabilitate ale clientilor
profitul marginal net
Profitul marginal net este dat de rentabilitatea vanzarilor
suplimentare mai putin costul cresterii creditelor clienti si riscul
insolvabilitatii clientilor.
Alegerea, urmarirea si controlul clientilor necesita un proces
continuu de informare. Informatiile despre clienti pot fi obtinute prin
diverse modalitati:
- studiile si observatiile proprii;
- istoricul relatiilor cu clientul respectiv;
- mass-media publicitate;
- informatii furnizate de catre banci, prin consultarea fisierelor
cu clientii (70% din informatii sunt furnizate de catre banci);
- informatii obtinute de la organisme specializate (registrul
comercial, registrul de protestari la plata cambiilor, registrul
de amanetare a fondurilor comerciale, registrul ipotecilor si
cadastrul, registrul intarzierilor la plata impozitelor de stat
etc.).
45
Pentru urmarirea si controlul clientilor, pe langa procedurile
uzuale la care recurge intreprinderea, se poate utiliza, metoda ABC de
urmarire a clientilor.
Metoda ABC presupune clasificarea clientilor in trei categorii
astfel:
- zona A in care sunt inclusi clientii cei mai importanti ai
intreprinderii, reprezentand aproximativ 60% din soldul total al
clientilor si circa 10% din numarul sau;
- zona B: reprezentata de clientii importanti ai intreprinderii,
care grupeaza circa 30% din numarul total de clienti din
portofoliu si aproximativ 30%
- zona C: in care sunt inclusi clientii de mica importanta,
grupeaza aproximativ 60% din volumul acestora si circa 10%
din volumul soldului clientilor.
Un grup de clienti este important daca conditiile urmatoare
prevaleaza:
- grupul este concentrat sau achizitioneaza o parte insemnata in
raport de produse in raport cu cifra de afaceri a vanzatorului;
- produsele cumparate detin o pondere mare in cadrul costurilor
respectivului client;
- produsele achizitionate din sectorul furnizor au un grad redus
de diferentiere sau sunt normalizate;
- costurile de transfer cu care s-ar putea confrunta clientii sunt
reduse;
- grupurile de clienti inregistreaza profituri minime;
- clientii reprezinta un pericol considerabil de integrare in
amonte.
De asemenea, managementului clientilor vizeaza determinarea
duratei medii de incasare a clientilor, a duratei medii de incasare pe
diferite categorii de clienti si compararea acestora, in vederea adoptarii
unor masuri de reglementare a relatiilor cu clientii, in situatia in care
s-ar depasi anumite limite ale duratei medii.
Calculul duratei medii de incasare a unui client se determina cu
ajutorul relatiei:
46
X clientul de realizata afaceri de Cifra
X clientului al mediu Soldul
clientului a incasare e d medie Durata
360

In prezent atentia managerilor se concentreaza tot mai mult pe


relatiile cu clientii si pe dezvoltarea acestora in scopul maximizarii
duratei de viata a unui client (in relatia sa cu firma) si nu atat pe
obtinerea unor profituri pe termen scurt.
3.4 Managementul furnizorilor
Furnizorii se analizeaza prin tabloul relatiilor traditionale, a
facilitatilor oferite, amplasarii teritoriale, calitatii, pretului, unicitatii.
Agentul economic este interesat de dependenta sa de anumiti furnizori
si de consecintele acestei dependente, de stabilirea gradului de
integrare a activitatii sale, de estimarea implicatiilor pe care le-ar avea
intreruperea relatiilor contractuale de catre anumiti furnizori.
Un grup de furnizori este puternic daca prevaleaza urmatoarele
conditii:
- grupul de furnizori este dominat de cateva firme si este mai
concentrat decat sectorul caruia vinde;
- furnizorii nu trebuie sa lupte contra unor produse de sustitutie
pentru sectorul client;
- sectorul client nu este important pentru grupul de furnizori;
- produsul livrat de catre furnizori este un mijloc important de
productie pentru client.
Managementul furnizorilor urmareste raspunsul la urmatoarele
intrebari:
- Care sunt conditiile contractuale cu furnizorii?
- Care este intevalul de timp stabilit contractual intre momentul
cumpararii materiilor prime, materialelor, marfurilor si momentul
platii efective?
- Este mai avantajoasa plata anticipata?
Intreprinderea, pentru a-si derula in mod corespunzator
activitatea, trebuie sa achizitioneze materii prime, materiale, marfuri.
Plata acestora se realizeaza la momentul cumpararii sau ulterior, in
situatia in care intreprinderea partenera ofera credit comercial.
Marimea postului furnizor se determina sub forma unui produs
47
intre valoarea cumpararilor si perioada medie de plata. Perioada medie
de plata se stabileste in functie de politica de creditare comerciala a
firmei furnizoare. Plata ulterioara a cumpararilor de materii prime,
materiale, marfuri echivaleaza cu obtinerea unui credit pe termen scurt,
fara dobanda, fiind o sursa care permite realizarea unei investitii nete in
capitalul de lucru la valori scazute.
Prelungirea perioadei de plata nu reprezinta un scop in sine. In
cazul in care se poate beneficia de o reducere, nerealizarea platii la
respectivul termen echivaleaza cu atragerea de resurse temporare
costisitoare , decizia privind termenul de plata realizandu-se in functie
de avntajul comparativ al costurilor si beneficiilor aferente:
costul pierderii discountului prin nerealizarea platii la
termen de stabileste potrivit relatiei:
360
:
1
T
D
D

cd c
P P T +
unde:
D = discount (exprimat procentual);
T = miscarea perioadei de plata necesara pentru a beneficia de
discount;

c
P
= perioada de creditare;

cd
P
= perioada de creditare cu discount.
beneficiul pierderii discountului este dat de rentabilitatea
obtinuta prin fructificarea sumei care s-ar fi platit in perioada
de creditare cu discount.
3.5 Relatia intreprindere banca
Inca de la infiintare, toate intreprinderile desfasoara, in mod
obligatoriu, relatii cu banca. De exemplu, societatile cu raspundere
limitata sunt conditionate sa detina un capital social de minimum 200
lei, iar societatile pe actiuni trebuie sa faca dovada detinerii unui
capital social in valoare de minimum 10.000 lei.
Daca imediat dupa anul 1989 existau patru banci specializate, in
48
anul 1996 se inregistra un numar de 31 de banci, astfel incat in prezent
intreprinderile dispun de o paleta de alternative in domeniu (in anul
2003 exista peste 40 de tari)
Intrarea noilor banci in sistem a condus la cresterea concurentei
si a generat o modernizare a bancilor de stat prin introducerea unor
politici orientate spre clienti si a marketingului serviciilor financiare.
Bancile au fost obligate sa introduca servicii bancare noi pentru a
sporii eficienta operatiunilor si pentru a satisface diferitele cerinte ale
clientilor (carti de plata utilizate in Romania si in strainatate de catre
persoanele fizice si juridice, automate de plata, certificate de depozit cu
diferite scadente pe termen scurt, servicii de factoring, servicii de
corporate banking).
Desfasurarea relatiilor dintre intreprinderi si banci, in toate
operatiunile pe care acestea din urma le efectueaza si serviciile pe care
le presteaza sunt supuse unor reguli de comportament care ilustreaza
obligatiile reciproce sub aspectul lor cel mai concret.
In raportul cu intreprinderea banca are statuate anumite
drepturi
19
:
de a fi indemnizate de catre intreprindere pentru toate
cheltuielile si resursele angajate pentru a-l servi;
de a stabili si inscrie in conturi dobanzile si comisioanele
datorate de intreprindere la niveluri rezonabile;
de a se acoperii, la cerere de catre client, sumele ce revin
din desfasurarea relatiilor reciproce;
de a dispune de banii intreprinderii pentru a asigura
onorarea cecurilor valabile emise de intreprindere.
De asemenea, bancile au obligatia:
de a realiza operatiunile solicitate expres de catre
intreprindere;
de a onora cecurile emise de catre intreprinderi, de a
incasa cecurile si alte instrumente bancare normale si primite in
favoarea lor;
de a oferi periodic sau la cererea intreprinderii extrase de
cont;
de a nu oferii informatii cu privire la afacerile
19
V. Manole Firma si banca, Editor Tribuna Economica, Bucuresti, 1999
49
intreprinderii decat la cererea si in interesul ei sau prin
prevederea expresa a legii.
Intreprinderile au posibilitatea de a alege din reteaua de servicii
oferite de catre banci urmatoarele categorii:
O prima categorie de servicii sunt reprezentate de
serviciile de afaceri business services.
Pe linia promovarii metodelor de finantare, bancile au dezvoltat
sau au intermediat pentru clientii sai operatii de leasing, factoring sau
le-au deschis accesul la casele de emisiune de hartii de valoare si
participare la capital.
O alta categorie a obligatiilor anticipate decurge din
circuitul cambial si este cunoscuta sub denumirea de credite sub
semnatura.
De asemenea, au fost dezvoltate servicii in sfera afacerilor
internationale: incasarea operatiunilor de export, finantarea exportului
prin instititiile nationale de garantare a creditului pentru export,
negocierea si scontul cambiilor straine, facilitarea importului prin
credite documentare, angajarea in operatiuni in moneda straina.
O alta categorie o reprezinta serviciile de spijinire a
afacerilor, care ofera servicii de informare privind creditele,
evaluari de performante ale unor firme, cu perspective de a
deveni partenere in relatiile de afaceri.
3.6 Relatia intreprindere societati de asigurari
Relatia unei intreprinderi cu o societate de asigurari, este
conditionata de gradul de dezvoltare in domeniul asigurarilor.
Asigurarea este o modalitate de acoperire a consecintelor
financiare ale unor evenimente nedorite de agentii economici, avand
drept cauza riscul.
Intreprinderea pentru a preveni si combate evenimentele aleatorii
si accidentele producatoare de daune poate apela la urmatoarele
modalitati
20
:
prevenirea sau evitarea riscului;
limitarea pabubelor provocate de anumite evenimente
20
V. Dragota Management financiar, Vol I, Editura Economica, Bucuresti. 2003
50
nedorite;
crearea de rezerve in vederea acoperirii prin resursele proprii
pagubelor;
trecerea riscului pe seama unei societati de asigurare.
Intreprinderea va adopta o politica de protejare impotriva
consecintelor nefavorabile ale producerii riscului, in functie de
avantajele si insuficientele modalitatilor mai sus prezentate.
Prevenirea riscului presupune adoptarea unor masuri de catre
intreprindere, astfel incat sa nu aiba loc evenimente nefavorabile. Daca
evenimentul are loc, inainte de incheierea acestuia, firma poate lua
masuri pentru limitarea pagubelor produse.
Crearea de rezerve proprii asigura independenta financiara sau
permite eliminarea unor sincope, in sensul reluarii mai rapide a
activitatii dupa producerea evenimentului negativ, care pot lua nastere
atunci cand fondurile sunt puse la dispozitie de catre o alta institutie.
Aceasta varianta prezinta dezavantajul de a nu putea acoperii integral
consecintele nefavorabile.
Atat prevenirea, cat si crearea de rezerve proprii prezinta
urmatoarele avantaje:
intreprinderea are asigurata independenta;
costul acestor surse este mai redus decat costul apelarii la
societatile de asigurari.
Asigurarea reprezinta un sistem de relatii economico-sociale,
care consta in crearea in comun, de catre persoanele fizice si juridice
amenintate de anumite riscuri, a unui fond din care se compenseaza
pagubele si se satisfac si alte cerinte economico-financiare
imprevizibile.
Asigurarea se materializeaza in contractul de asigurare, incheiat
intre asigurat si asigurator. Succesul sau esecul unei afaceri depinde de
modul in care se incheie contractul.
Din acest motiv, managerul financiar trebuie sa acorde o atentie
deosebita clauzelor contractuale si sa dispuna de cunostinte specifice
activitatii de asigurare.
Contractul de asigurare reglementeaza relatiile reciproce intre
asigurat si asigurator, obligand pe asigurat la plata primelor de
asigurare la anumite termene, asiguratorul avand obligatia sa acorde
51
beneficiarului asigurarii, la producerea cazului asigurat, despagubiri
pentru bunurile asigurate
21
.
Formarea contractului de asigurare presupune prezentarea de
catre asigurat, a unei cereri de asigurare, iar din partea asiguratorului,
eliberarea politei de asigurare avand urmatorul continut:
data la care incepe si la care expira asigurarea;
riscul asigurat;
limitele platii sumei asigurate sau a despagubirii in cazul
producerii riscului;
obligatia asiguratului de a apara si conserva bunurile
asigurate, de a lua masuri pentru prevenirea si limitarea
pierderilor;
situatiile in care asiguratorul are dreptul de a refuza plata
despagubirii sau a sumei asigurate.
Termenii specifici societatii de asigurare sunt asiguratul, riscul
asigurat, paguba, suma asigurata, despagubirea, contractul de asigurare,
principiile functionarii contractului de asigurare (acesta nu trebuie
stipulat in mod expres in contract, dar trebuie cunoscut si respectat de
ambele parti).
Transferul riscului asupra unei societati de asigurari prezinta
urmatoarele avantaje:
securitatea oferita de asigurare permite obtinerea unor credite,
de exemplu: credite de export, credite ipotecare etc.;
se poate preveni producerea pagubelor, datorita consultantei
oferite.
In functie de natura riscurilor, o intreprindere poate sa incheie:
asigurari de bunuri au drept obiect diverse valori materiale
apartinand intreprinderii ce pot fi expuse fenomenenelor
naturale sau accidentelor (asigurarea culturilor agricole,
asigurarea autovehiculelor, asigurarea activelor fixe si
circulante);
asigurari de raspundere civila - se acopera prejudiciul produs
de asigurat unor terte persoane, produs in anumite imprejurari si
pentru care persoana juridica raspunde conform legii;
21
D. Bivolaru Contracte interne si internationale, Editor Tribuna Economica,
Bucuresti, 1999
52
asigurari de persoane managerul are la dipozitie o serie de
asigurari de persoane pe care le poate incheia pentru angajatii
sai, in functie de obiectivul urmarit.
53
CAPITOLUL IV
ANALIZA FINANCIARA A INTREPRINDERII
4.1. ANALIZA FINANCIARA definire, scopuri si utilizatori
Necesitatea si utilitatea analizei financiare ca instrument de
supraveghere a activitatii si performantelor intreprinderii se
concretizeaza prin impactul complex si permanent asupra deciziilor
privind optiunile in alocarea resurselor, dimensiunea alocarii, respectiv
investirii si eficienta utilizarii lor in vederea asigurarii marjei
concurentiale si a viabilitatii.
Analiza financiara este activitatea de diagnosticare a starii de
performanta financiara a intreprinderii la incheierea exercitiului. Ea isi
propune sa stabileasca punctele tari si punctele slabe ale gestiunii
financiare, in vederea fundamentarii unei noi strategii de mentinere si
dezvoltare intr-un mediu concurential
22
.
La inceput aceste informatii se refereau la o analiza sumara a
solvabilitatii si la verificarea anumitor echilibre financiare, odata cu
dezvoltarea si diversificarea agentilor economici precum si ca urmare a
cresterii rolului bancilor si institutiilor financiare in economie,
complexitatea analizei financiare creste
23
.
Analiza financiara reprezinta un ansamblu de concepte, tehnici si
instrumente care asigura tratarea informatiilor interne si externe, in
vederea formularii unor aprecieri pertinente referitoare la situatia unui
agent economic, la nivelul si calitatea performantelor sale, la gradul de
risc intr-un mediu concurential extrem de dinamic
24
.
Intr-o acceptie sintetica, analiza presupune reperarea simptomelor,
a disfunctionalitatilor unei firme, cercetarea si analiza faptelor si
responsabilitatilor, identificarea cauzelor disfunctionalitatilor,
elaborarea unor programe de actiune prin a caror aplicare practica se
22
I. Stancu - Finante, Editura Economica, Bucuresti, 1997
23
I. Mihai - Analiza economico-financiara, Editura Marineasa, Timisoara, 1999
24
M. Niculescu - Diagnostic global strategic, Editura Tribuna Economica, Bucuresti,
1999
54
asigura redresarea sau ameliorarea performantelor
25
.
Evolutia analizei financiare vizeaza adaptarea obiectivelor sale
cerintelor diversilor utilizatori, in functie de aspectele specifice
domeniului de interes. Principalii utilizatori ai analizei situatiilor
financiare sunt: gestionarii, actionarii actuali si potentiali, creditorii,
personalul intreprinderii, organele fiscale, analistii financiari. Aceste
categorii de utilizatori pot adopta decizii privind: gestiunea
intreprinderii, cumpararea sau vanzarea de titluri, acordarea sau refuzul
unui credit, achizitia totala sau partiala a intreprinderii.
Finalitatea analizei financiare se concretizeaza in diagnosticuli
financiar, parte a diagnosticului economico-financiar, orientata in
special spre functiunea financiar-contabila a intreprinderii. Efectuata in
interiorul intreprinderii - analiza interna sau din exterior de catre
organisme specializate, financiar-bancare, sau de specialisti
independenti (analisti financiari) - analiza externa conduce la
diagnosticul financiar intern sau extern, cu obiective specifice
diversilor utilizatori interni sau externi
26
.
1. Analiza financiara si investitorii
Actionarii si consultantii acestora sunt interesati de
performantele curente ale investitiei realizate si rezultatele privind
rentabilitatea si performantele viitoare. De asemenea se intereseaza
cum managementul controleaza si orienteaza resursele firmei in
interesul lor.
Investitorii in obligatiuni au tinte diferite fata de cei
care participa la capitalul social al firmei. Principalele aspecte urmarite
de investitori sunt capacitatea de plata, adecvarea fluxului de lichiditati
la nivelul indatorarii iar profilul financiar al ramurii reprezinta un
indiciu important pentru estimarea riscului investitiei in obligatiuni
emise de companii.
2. Analiza financiara si creditorii:
Bancile si alti investitori sunt o categorie interesata in
principal de monitorizarea capacitatii de plata si de gradul de
indatorare al firmei. In momentul in care o banca finanteaza cu o mare
25
D. Margulescu, S. Margulescu , C. Caruntu - Analiza economico-financiara a
intreprinderii, Editura Hermes, Bucuresti, 1999
26
I. Batrancea - Analiza financiara, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000
55
parte din capital o anumita firma, este normal ca aceasta sa urmareasca
si sa se implice in performantele managementului firmei astfel incat sa
poata monitoriza si aprecia performantele obtinute de firma.
3. Analiza financiara si partenerii de afaceri
Furnizorii sunt interesati atat in dezvoltarea viitoare a
afacerilor cu partenerii comerciali, cat si de securitatea financiara a
clientilor lor. In anumite cazuri relatia dintre ofertant si client poate fi
de natura speciala, de exemplu atunci cand cea mai mare parte din
oferta companiei este directionata catre un singur client, analiza
financiara a acestui client devine deosebit de importanta.
Clientii au cea mai relaxanta atitudine fata de parteneri
desi ei nu scapa din vedere eventualele efecte negative ale problemelor
financiare ale furnizorilor (scaderea calitatii, discontinuitatea in
aprovizionare ca urmare a problemelor financiare etc.).
4. Analiza financiara si personalul intreprinderii:
Angajatii si organizatiile sindicale se bazeaza in
special pe siguranta locurilor de munca si negocierea salariilor. Ambele
categorii au nevoie de informatii financiare la nivelul firmei dar si la
cel al ramurii pentru negocieri sau pentru a previziona niveluri viitoare
ale somajului si ale salarizarii. In majoritatea statelor dezvoltate
relatiile salariati-organizatii sindicale-patronat sunt deosebit de stranse
si eficiente datorita faptului ca se bazeaza pe informatii economico-
financiare la nivelul firmei, al ramurii si economiei nationale.
5. Analiza financiara si administratia fiscala
Fiscul asigura o parte importanta din venituri prin
impozitarea firmelor (profit, valoare adaugata etc.). Din acest motiv,
profilul financiar al industriilor din cadrul economiei nationale este util
in stabilirea obiectivelor fiscale, precum si in comensurarea factorilor
care influenteaza veniturile bugetare.
Guvernul si organizatiile cvasiguvernamentale
trebuie sa formuleze politici economice, sa conduca economia si sa
monitorizeze anumite zone economice. Unul dintre elementele care
joaca un rol deosebit de important in realizarea obiectivelor sunt ratele
financiare medii ale industriilor. Printr-o evaluare si analiza corecta si
eficienta a informatiilor economico-financiare de la nivelul
microeconomic, guvernul poate evalua corect sanatatea si
56
performantele sectoarelor economice. De asemenea o atentie deosebita
trebuie acordata si sectorului bancar, de asigurari precum si operatiilor
care au un impact major asupra sanatatii financiare a economiei
(privatizarea, nationalizarea, divizarea, fuziunea etc.). Toate acestea au
un impact mai mare sau mai mic asupra economiei nationale si deci
trebuie sa fie analizate ca atare.
Autoritatile locale au ca interes principal industriile
care caracterizeaza zona pe care o administreaza, avand ca obiectiv
principal asigurarea unor performante economico-financiare cat mai
ridicate.
6. Analiza financiara si gestionarii:
Managementul firmei analizeaza si daca este cazul
utilizeaza propriile rezultate si performante financiare raportand totul la
situatiile existente in economie si la principalii concurenti, pentru a-si
stabili cu precizie pozitia si modalitatile de actiune. Monitorizarea
evolutiei si performantelor ramurii influenteaza nivelul, marimea si
momentul investitiilor, politica de cercetaredezvoltare, politica de
marketing-promovare etc.
Managementul trebuie sa fie intotdeauna acela care sa asigure
expansiunea firmei pe cele mai bune si eficiente cai de dezvoltare si
promovare.
Organizatiile profesionale au drept scop sa reduca
interferentele statului in activitatile profitabile. Sunt organisme care se
autoregleaza si care pot castiga incredere importanta publicului, dar in
cele mai multe cazuri beneficiaza de o putere de influenta redusa.
7. Analiza financiara si analistul financiar:
Analistii si consultantii se regasesc fie ca firme de
consultanta pentru furnizorii de capital, fie ca agenti de rating care
produc si furnizeaza informatii economico-financiare. Aceasta
categorie este cea care intelege cel mai bine importanta existentei si
utilizarii profilului financiar al ramurii.
In lucrarea Analiza situatiei financiare a agentilor economici,
coordonata de profesor universitar doctor Ioan Mihai de la
Universitatea de Vest Timisoara, se arata ca in ultimul timp
importanta analizei financiare este amplificata de numeroasele
solicitari, de un grad mare de sinteza, generat in special de:
57
necesitatea informatiilor financiare prelucrate pentru
imbunatatirea gestionarii intreprinderii si luarii deciziilor de
participare pe piata financiara;
dezvoltarea si diversificarea pietei financiare;
restructurarea intreprinderilor si privatizarea acestora;
posibilitatea achizitionarii de titluri emise de catre alte
intreprinderi;
interesul pentru studiul celorlalti parteneri si in special al
concurentilor;
necesitatea informarii actualilor si potentialilor actionari despre
performantele intreprinderii.
Instrumentele analizei financiare sunt orientate spre viitor, in
timp ce instrumentele analizei contabile vizeaza cunoasterea trecutului.
Sursa de date pentru analiza financiara o constituie documentele
contabile de sinteza: bilantul, contul de profit si pierdere si anexa la
bilant.
4.2 Pregatirea informatiei contabile pentru analiza financiara
Analiza statica a echilibrului financiar, pe baza bilantului contabil,
constituie o componenta traditionala a analizei financiare. Ea
furnizeaza raspunsuri cu privire la urmatoarele probleme considerate a
fi esentiale pentru aprecierea conditiilor echilibrului financiar:
- structura patrimoniului si evolutia sa in timp;
- corelatia lichiditate-solvabilitate;
- gradul de adecvare al compozitiei resurselor intreprinderii la
utilizarile pe care acesta le finanteaza.
Bilantul reprezinta raspunsul la urmatoarele intrebari pentru
managerul financiar:
- Ce dimensiune are averea neta?
- Care este natura activelor?
- Cum au fost obtinute?
- Este compania rentabila din punct de vedere al vanzarilor?
Desi bilantul contabil exprima fidel marimea patrimoniului unei
intreprinderi, el arata imaginea averii actionarilor inregistrata de
58
contabilitate si care poate fi diferita, comparativ cu valoarea de piata a
acesteia. Marimea reala a patrimoniului aflat in exploatare poate suferi
corectii in functie de diminuarea sau majorarea valorii unor bunuri
economice ale firmei pana la nivelul valorii de piata, asimilarea unor
bunuri aflate in locatie pe o perioada mare de timp, bunurilor proprii,
eliminarea unor active fictive, in special in cazul extrem al lichidarii
firmei etc.
Din aceste motive, in procesul de analiza financiara se dovedeste
necesara intocmirea bilantului financiar ca si instrument care permite
evaluarea patrimoniului intreprinderii la valoarea sa actuala si
determinarea pe aceasta baza a pozitiei reale detinuta de firma. El se
determina in special cu ocazia intrarii firmelor in stare de incetare sau
reducere substantiala a activitatii dar se recomanda si in cazul
continuarii activitatii economice in scopul stabilirii valorii de piata a
intreprinderii si a aprecierii juste a performantelor economico-
financiare ale acesteia.
Bilantul financiar permite verificarea solvabilitatii pe termen scurt
si pe termen lung si ofera informatii pretioase din acest punct de
vedere, creditorilor pentru aprecierea corecta a posibilitatilor de
recuperare a banilor si actionarilor pentru cunoasterea reala a averii de
care dispun.
Bilantul financiar sta la baza analizei lichiditate-solvabilitate.
Acest tip de bilant este stabilit plecand de la bilantul patrimonial, prin
gruparea posturilor de activ in ordinea crescatoare a lichiditatii, iar a
posturilor de pasiv in ordinea crescatoare a exigibilitatii.
Structura activului dupa criteriul lichiditatii grupeaza posturile de
activ in doua grupe:
- active imobilizate;
- active circulante.
Activele imobilizate cuprind:
- imobilizarile din afara activitatii curente (de exploatare),
privind terenurile neutilizate, casele de locuit, etc. si care nu
participa la functionarea intreprinderii. Ele reprezinta o rezerva
de capitaluri, disponibile cand situatia financiara ar impune
lichidarea lor dar cu o lichiditate foarte slaba;
- imobilizarile necorporale neamortizabile care se refera la
59
drepturile de dispozitie achizitionate (marca de fabrica, marca
de comert etc.) si care au o lichiditate slaba;
- imobilizarile corporale neamortizabile (terenurile) care au o
lichiditate slaba;
- imobilizarile necorporale amortizabile (brevete, licente,
cheltuieli de infiintare etc.);
- imobilizarile corporale amortizabile care devin lichide pe
masura amortizarii lor;
- imprumuturile acordate filialelor sub forma de avansuri
permanente (rambursabile pe termen lung);
- participatiile sub forma de actiuni sau parti sociale;
- alte imobilizari financiare (dobanzi calculate si cu scadenta
amanata, imprumuturi catre terti, depozite).
Active circulante sunt mai lichide decat activele imobilizate,
putand fi rapid transformate in moneda. Gradul de lichiditate este
variabil in functie de diversitatea lor:
- stocuri materiale de produse in curs si de produse finite;
- creantele din activitatea curenta (din exploatare) cuprind
livrarile e produse si servicii in curs de incasare si efectele de
comert;
- alte creante pe termen scurt (avansuri pe termen scurt acordate
filialelor);
- valorile mobiliare de plasament (active monetare si financiare)
cu un grad ridicat de lichiditate;
- conturi de regularizare de activ (cheltuieli anticipate);
- disponibilitatile banesti se refera la ansamblul mijloacelor de
plata in conturile bancare si in casa avand cel mai ridicat grad
de lichiditate.
Structura pasivului, dupa criteriul exigibilitatii, grupeaza
posturile de pasiv in doua mari categorii:
- capitalurile proprii;
- datoriile.
Capitalurile proprii au o exigibilitate nula, intrucat capitalul este
definitiv la dispozitia intreprinderii, pe toata durata ei de viata.
Analiza datoriilor, in functie de gradul de exigibilitate, are o
importanta majora in evaluarea riscului financiar pe care il implica
60
indatorarea intreprinderii. Gruparea datoriilor se face in functie de
scadenta obligatiilor si sunt:
- datorii financiare (pe termen lung si mediu);
- datorii de exploatare (pe termen scurt).
Pentru redactarea unui bilant financiar se porneste de la bilantul
contabil caruia i se aduc unele corectii necesare ce vizeaza atat
operatiuni de retratare si reevaluare a unor posturi de activ si de pasiv
cat si operatiuni de reclasare a acestora conform cu optica lichiditate-
exigibilitate, specifica noului instrument de analiza.
Modificarile activului contabil avute in vedere pentru intocmirea
bilantului financiar sunt:
eliminarea non-valorilor (activele fictive). Sunt inscrise in
activul bilantier, elemente care din punct de vedere al lichiditatii
nu au nici o valoare deoarece nu dau nastere la fluxuri de
numerar. Activele fictive (cheltuieli de constituire,cheltuieli de
cercetare-dezvoltare, fondul comercial) se deduc din activ iar in
pasiv se diminueaza capitalurile proprii cu valoarea activelor
fictive;
cheltuielile inregistrate in avans se includ la active imobilizate
daca privesc imobilizarile si sunt deci, aferente unei perioade
mai mari de un an, sau se inregistreaza la active circulante daca
vizeaza constituirea de stocuri si creante pe o perioada mai mica
de un an de zile;
majorarea sau micsorarea valorii unor active (cladiri, terenuri,
titluri de participare, stocuri) pentru a se obtine valoarea
actualizata a patrimoniului; in acelasi sens se corecteaza si
valoarea capitalurilor proprii (diferente din reevaluare);
includerea unor bunuri care nu fac parte din patrimoniu, dar care
se afla in locatie de gestiune, in activul bilantului financiar. Ele
sunt folosite de intreprindere o perioada mare de timp si produc
efecte ca si bunurile proprii. Activele imobilizate aflate in
leasing sau inchiriate se inregistreaza la imobilizari corporale cu
valoarea lor neta iar in pasiv vor figura la imprumuturi pe termen
lung, modificand capitalurile permanente;
activul circulant se diminueaza cu valoarea activelor circulante
avand termen de lichiditate mai mare de un an (exemplu creante
61
clienti sau creante creditori cu scadente mai mari de un an,
vor fi eliminate din activul circulant si transferate in grupa active
imobilizate) si se majoreaza cu valoarea imobilizarilor financiare
cu termen de lichiditate mai mare de un an.
includerea efectelor scontate neajunse la scadenta, elemente ce
semnifica un credit curent acordat intreprinderii, la postul
Disponibilitati banesti din activ iar in pasiv la Datorii pe termen
scurt.
In pasivul bilantului financiar, pe langa modificarile
corespunzatoare corectiilor activului mai apar si alte modificari in
grupele bilantiere:
sumele datorate asociatilor care raman o perioada indelungata de
timp la dispozitia intreprinderii, trebuie incluse in categoria
capitalurilor proprii;
subventiile pentru investitii si provizioanele vor fi inregistrate la
capitaluri proprii sau datorii cu o valoare micsorata cu impozitul
pe profit aferent, care la randul lui va fi inclus in categoria
datoriilor pe termen lung sau scurt in functie de perioada in care
subventiile sau provizioanele vor fi inregistrate ca venituri;
veniturile incasate in avans vor fi asimilate capitalurilor proprii
sau se vor inregistra in categoria datoriilor pe termen mediu sau
lung daca sunt aferente unei perioade mai mari de un an si in
categoria datoriilor pe termen scurt, cele corespunzatoare unei
perioade mai mici de un an. In optica lichidativa, veniturile
inregistrate in avans se diminueaza din capitalul propriu;
profitul nerepartizat din cadrul capitalurilor proprii va fi
diminuat cu valoarea dividendelor de plata, ce se vor trece la
datorii pe termen scurt;
capitalul subscris si nevarsat va diminua capitalurile proprii in
paralel cu diminuarea creantelor din activ. Modul de constructie
a bilantului financiar impune o reclasare a grupelor bilantiere in
functie de stricta lor lichiditate si exigibilitate:
titlurile sau creantele din categoria imobilizarilor financiare vor
fi trecute la active circulante daca scadenta lor este sub un an;
stocurile cu miscare lenta si cele de siguranta daca exista vor fi
trecute in categoria activelor imobilizate;
62
datoriile aferente unei perioade mai mari de un an, indiferent de
natura lor, vor fi incluse in capitalul permanent;
provizioanele in functie de perioada pentru care se constituie
sunt asimilate capitalurilor proprii (cele reglementate), datoriilor
pe termen mediu si lung sau datoriilor pe termen scurt.
Importanta bilantului financiar pentru aprecierea valorii reale a
firmelor se poate pune in evidenta pe baza situatiilor financiare depuse
de administratorii unei societati comerciale si a unor informatii
suplimentare rezultate din actiunea de reevaluare a activelor, situatia
mijloacelor fixe detinute in leasing, termenele de scadenta a datoriilor.
In sinteza, bilantul financiar cuprinde doua parti, cu o stransa
corespondenta a elementelor componente de activ cu cele de pasiv:
- partea de sus pentru reflectarea echilibrului financiar pe
termen lung, cu imobilizari in activ
( )
i
A
, carora le corespund
capitalurile permanente
( )
p
C
in pasiv;
- partea de jos pentru reflectarea echilibrului financiar pe
termen scurt, cu activele circulante nonfinanciare
( )
cn
A
si
disponibilitati banesti
( )
b
D
in activ, in corespondenta cu
datorii pe termen scurt nonfinanciare
( ) DTSn
si credite de
trezorerie
( )
t
C
in pasiv.
Activ Pasiv
i
A
p
C Partea de sus
cn
A
DTSn
Partea de sus
b
D
t
C
Figura 4.1 Sinteza bilantului financiar
Bilantul financiar in expresie algebrica se reflecta prin
63
urmatoarele relatii:
b cn i
D A A A + +
t p
C DTSn C P + +
Mentinerea echilibrului financiar al intreprinderii presupune
respectarea urmatoarelor doua principii:
- nevoile permanente de alocare a fondurilor banesti se vor
acoperi din capitalurile permanente (capitaluri proprii);
- nevoile ciclice (temporare) se vor acoperii din surse ciclice
(temporare).
Abaterea de la disciplina financiara va determina o situatie
financiara critica.
4.3 Fondul de rulment (capitalul de lucru)
Fondul de rulment poate fi definit ca reprezentand ansamblul
resurselor necesare pentru finantarea activitatii curente de productie a
intreprinderii.
Notiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulari,
insa doua dintre ele prezinta interes deosebit si merita retinute drept
concepte fundamentale ale analizei financiare.
Conform conceptiei patrimoniale, fondul de rulment net sau
permanent
( ) FRN
poate fi definit prin doua formulari echivalente,
exprimand fie o abordare a partii de sus a bilantului, fie o abordare a
partii de jos a bilantului.
Prima formulare a fondului de rulment net pe baza partii de sus a
bilantului se determina ca diferenta intre capitalul permanent si activele
imobilizate dupa relatia:
i p
A C FRN
unde:

p
C
capital permanent;

i
A
active imobilizate.
A doua formulare a fondului de rulment net pe baza partii de jos
a bilantului se determina ca diferenta intre activele circulante si datorii
64
pe termen scurt dupa relatia:
ts c
D A FRN
unde:

c
A
active circulante;

ts
D
datorii pe termen scurt.
Schema care urmeaza permite sa se prezinte vizual marimea
FRN pornind de la cele doua relatii:
Active imobilizate
26.000
Fond
de
rulment
Capital permanent
29.000
Active circulante
47.000
Datorii pe termen scurt
50.000
Prin datele furnizate de schema de mai inainte se verifica
echivalenta celor doua formulari ale fondului de rulment net sau
permanent.
Capitaluri permanente
- Active imobilizate
= FRN
29.000
- 26.000
3.000
Active circulante
- Datorii pe termen scurt
= FRN
50.000
- 47.000
3.000
Interpretarea fondului de rulment net
65
I. In functie de marimea celor doua mase bilantiere din partea de
sus a bilantului financiar, pot fi puse in evidenta urmatoarele trei
situatii.
1. Capitaluri permanente > Active imobilizate FRN > 0
Fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente asigura
finantarea integrala a activelor imobilizate, excedentul fiind utilizat
pentru acoperirea financiara a unei parti din activele circulante.
2. Capitaluri permanente < Active imobilizate FRN < 0
Fondul de rulment negativ denota o stare de dezechilibru
financiar, care trebuie analizata in functie de specificul activitatii
desfasurata de intreprindere. Aceasta situatie reflecta nerespectarea
principiului de finantare, potrivit caruia nevoile permanente sunt
finantate din resurse permanente, deoarece o parte din resursele
temporare este utilizata pentru finantarea unor nevoi permanente.
Din punct de vedere al solvabilitatii, intreprinderea se afla in
imposibilitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt.
3. Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0
In activitatea practica este putin probabil sa se intalneasca o
asemenea situatie, insa ea denota un echilibru perfect intre cele doua
mase bilantiere.
II. Intre activele circulante, ca lichiditati potentiale (incasarea
creantelor, pastrarea unor disponibilitati) si exigibilitatea datoriilor pe
termen scurt pot exista urmatoarele situatii:

1. Active circulante > Datorii pe termen scurt FRN > 0
Reprezentarea reflecta existenta unui excedent de lichiditati
potentiale pe termen scurt fata de exigibilitatile potentiale aferente
aceleasi perioade.
66
Situatia se apreciaza favorabil, deoarece activele circulante
transformabile in lichiditati pe termen scurt permit nu numai
rambursarea integrala a datoriilor pe termen scurt ci si degajarea unor
lichiditati excedentare.
2. Active circulante < Datorii pe termen scurt FRN < 0
Este o situatie anormala, grava. Firma are dificultati financiare
serioase, un semn al riscului de faliment, nu se mai poate face nici o
plata.
Exista posibilitatea de redresare daca se pot renegocia,
convenabil scadentele imprumuturilor si daca se accelereaza viteza de
rotatie a activelor circulante, pentru a se crea lichiditati.
3. Active circulante = Datorii pe termen scurt FRN = 0
Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi in siguranta, dar acest
echilibru este fragil, el poate fi compromis de orice dereglare in
realizarea creantelor. Fondul de rulment permanent nul, constituie un
semn de alarma si atrage atentia asupra fragilitatii echilibrului financiar
al intreprinderii.
In aceste conditii creditorii devin circumspecti asupra capacitatii
intreprinderii de a-si onora obligatiile de plata devenite scadente.
Fondul de rulment net este compus din:
- fondul de rulment propriu (FRP) care reprezinta partea din
capitalurile proprii care depasesc valoarea imobilizarilor si care
sunt destinate finantarii activelor circulante. Fondul de rulment
propriu trebuie sa detina ponderea majoritara in fondul de
rulment si sa fie intr-o continua crestere. Relatia de calcul este
urmatoarea:
Ai Cpr FRP
sau
DTML FRN FRP
- fondul de rulment strain (FRS) care reprezinta partea din
datoriile pe termen mediu si lung care depasesc valoarea
imobilizarilor si care sunt destinate finantarii activelor
circulante. Relatia de calcul este urmatoarea:
67
DTML FRP FRN FRS
unde:
DTML = datorii pe termen mediu si lung.
4.4 Necesarul de fond de rulment
Tinand seama de echilibrul care trebuie sa existe intre nevoile
temporare si resursele temporare, bilantul patrimonial scoate in
evidenta un indicator de echlibru financiar denumit necesarul de fond
de rulment.
Necesitatile de finantare a productiei, a cilului de exploatare sunt
acoperite in cea mai mare parte din surse temporare corespunzatoare
(datorii exploatare: furnizori, creditori etc.).
Necesarul de fond de rulment (NFR) se determina ca diferenta
intre alocarile ciclice (active circulante nonfinanciare sau active
circulante cu exceptia disponibilitatilor: stocuri si creante) si sursele
ciclice (datoriile pe termen scurt nonfinanciare: datorii pe termen scurt
mai putin creditele de trezorerie), respectiv suma necesara finantarii
decalajelor, care se produc in timp intre fluxurile reale si fluxurile de
trezorerie determinate in special de activitatea de exploatare.
Pe baza bilantului patrimonial, necesarul de fond de rulment, se
determina astfel :
NFR = ALOCARI CICLICE - SURSE CICLICE

DTSn A NFR
cn

Unde :
( )
cn
A
= activele circulante nonfinanciare ;
( ) DTSn
= datorii pe termen scurt nonfinanciare
Necesarul de fond de rulment se se poate determina separand
elementele legate de exploatare de cele din afara exploatarii.
NFR = NFRE + NFRAE
Avand in vedere ansamblul operatiunilor desfasurate de o
intreprindere care sunt grupate in operatiuni de exploatare si operatiuni
in afara exploatarii, necesarul de fond de rulment poate fi analizat ca:
- necesar de fond de rulment din exploatare (NFRE)
68
- necesar de fond de rulment din afara exploatarii (NFRA)
Plecand de la bilant, atat activele circulante cat si datoriile pot fi
grupate in functie de apartenenta lor la ciclul de exploatare sau in afara
exploatarii, astfel:
Utilizarile din exploatare sau activele circulante de exploatare
(UDE) sunt reprezentate de:
- stocuri de materii prime si materiale consumabile;
- stocuri de produse in curs si produse finite;
- avansuri acordate furnizorilor;
- clienti si conturi asimilate;
- cheltuieli efectuate in avans privind activitatea de exploatare.
Resursele din exploatare sau datoriile de exploatare (RDE) sunt
reprezentate de:
- furnizori si conturi asimilate;
- avansuri clienti;
- datorii fiscale si sociale;
- venituri inregistrate in avans ce privesc activitatea de exploatare.
Tinand cont de aceste elemente, necesarul de fond de rulment
din exploatare se calculeaza astfel:
NFRE = UDE RDE
Unde:
UDE = utilizari din exploatare;
RDE = resurse din exploatare.
La randul lor, utilizarile in afara exploatarii sau activele
circulante din afara exploatarii (UAE) sunt reprezentate de:
- alte creante;
- decontari cu asociatii privind capitalul.
Resursele in afara exploatarii sau datoriile din afara exploatarii
(RAE) sunt reprezentate de:
- datorii fiscale (impozitul asupra societatii);
- datorii asupra imobilizarilor.
Necesarul de fond de rulment din afara exploatarii se calculeaza
astfel:
NFRAE = UAE - RAE
69
unde:
UAE = utilizari in afara exploatarii;
RAE = resurse in afara exploatarii.
Elementele din afara exploatarii cuprind resursele care exprima
obligatii fata de stat, fata de actionari pentru plata dividendelor, fata de
salariati pentru salarii si participare la profit si fata de alti creditori.
In cazul in care acest indicator este pozitiv, exista un surplus de
nevoi temporare ciclice in raport cu sursele temporare ciclice posibile
de mobilizat. Situatia poate fi considerata normala, cu conditia ca ea sa
fie rezultatul unei politici de investitii privind cresterea stocurilor si
creantelor. Necesarul de fond de rulment poate ilustra o discrepanta
intre lichiditatea stocurilor si a creantelor si exigibilitatea datoriilor de
exploatare.
Daca indicatorul de echilibru financiar inregistreaza semnul
minus, atunci exista un surplus de surse temporare ciclice in raport cu
nevoile corespunzatoare de capitaluri circulante.
O atare situatie poate fi interpretata ca fiind pozitiva, daca este
rezultatul accelerarii vitezei de rotatie a activelor circulante si al
angajarii de datorii cu scadente pe termene mai lungi, adica s-au
urgentat incasarile si s-au relaxat platile.
Nevoia defond de rulment negativa evidentiaza o situatei
nefavorabila, daca ea este consecinta unei intreruperi temporare in
aprovizionarea si reinnoirea stocurilor sau in activitatea de productie.
Necesarul de fond de rulment determinat potrivit metodologiei
de mai sus are un caracter static. Din acest motiv se recomanda
completarea analizei patrimoniale cu un studiu dinamic care reflecta
nevoile normative ale ciclului de exploatere determinate in functie de
cifra de afaceri, durata stocurilor fizice si financiare, intensitatea
fluxurilor operatiilor si structura costurilor de productie. Corelarea
volumului de activitate cu marimea nevoi de fond de rulment confera
acesteia, din urma, un caracter dinamic.
4.5 Trezoreria neta
Trezoreria reprezinta tabloul disponibilitatilor monetare si a
70
plasamantelor pe termen surt, aparute din evolutia curenta a incasarilor
si platilor, respectiv a plasarii excedentului monetar
27
.
Trezoreria are un rol fundamental intr-o intreprindere deoarece
caracterizeaza marimea disponibilitatilor banesti de care dispune
aceasta la un moment dat. In general, trezoreria este masa de
disponibilitati facuta disponibila din jocul platilor si incasarilor si care
trebuie sa faca fata permanent scadentelor
8228
. Prin urmare, trebuie
evaluate necesitatile in fluxuri monetare de iesire (-) si mijloacele
furnizate de fluxurile monetare de intrare (+). Suma algebrica a
necesitatilor si mijloacelor trebuie sa fie pozitive pentru a face fata
situatiilor neprevazute.
Pe baza bilantului patrimonial, trezoreria neta se determina
astfel:
trezoreria neta se determina ca diferenta intre disponibilitatile
banesti si creditele de trezorerie, relatia de calcul este
urmatoarea:
T = Db-Ct
Unde :
Db = disponibilitati banesti ;
Ct = credite de trezorerie.
trezoreria se determina ca diferenta intre fondul de rulment si
necesarul de fond de rulment:
T = FRN NFR
unde:
T = trezoreria;
FRN = fond de rulment permanent;
NFR = necesarul de fond de rulment.
27
I. Mihai, A. Buglea, P. Stefea - Analiza economico-financiara, Editura Marineasa,
Timisoara, 1999
28
N. Feleaga, I.Ionascu , Contabilitate financiara, vol.3, Editura Economica,
Bucuresti, 1993, p.240
71
Trezoreria este expresia cea mai concludenta a desfasurarii unei
activitati echilibrate si eficiente.
Active
imobilizate
Ai
Capitaluri
permanente Cp
Active
Circulante
nonfinanciare
Acn
Datorii pe termen
scurt nonfinanciare
DTSn
Credite de
trezorerie
Ct
Disponibilitati
banesti
Db

FRN = Cp Ai
NFR = Acn- DTSn
T = Db - Ct
ACTIV = PASIV

Ai + Acn + Db = Cp + DTSn + Ct
Acn + Db- DTSn Ct = Cp- Ai
(Acn - DTSn) + (Db- Ct) = Cp - Ai
NFR + T = FRN
FRN - NFR - T= 0
T = FRN NFR
Aceasta ultima egalitate este definita de catre unii analisti
ecuatia financiara a bilantului, trezoreria fiind indicatorul care asigura
echilibrul intre resursele si utilizarile bilantiere.
trezoreria se mai poate determina si ca diferenta intre
disponibilitatile banesti inclusiv plasamente si imprumuturile pe
termen scurt:
72
T = Db Its
unde:
T = trezoreria;
Db = disponibilitatile banesti inclusiv plasamente;
Its = credite curente + soldul creditor al bancii
= soldul creditor al contului curent la banca (linie de credit)
Diferenta pozitiva dintre fondul de rulment si necesarul de fond
de rulment evidentiaza existenta disponibilitatilor banesti, in conturi
bancare si in casa, iar trezoreria este pozitiva. Aceasta diferenta
favorabila se regaseste intr-o imbogatire a trezoreriei, intrucat
existenta lichiditatilor permite rambursarea datoriilor financiare pe
termen scurt, cat si efectuarea diverselor plasamente eficiente si in
deplina siguranta pe piata monetara si/sau de capital. Se poate vorbi
chiar de o autonomie financiara pe termen scurt.
Nu intotdeauna o trezorerie pozitiva reflecta o situatie favorabila,
existenta pe termen lung a disponibilitatilor banesti poate reprezenta o
insuficienta utilizare a lor.
Trezoreria pozitiva (FR> NFR) poate fi reprezentata astfel:
Necesarul de fond de
rulment Fond de rulment
Trezoreria pozitiva
Fig 4.4.1 Reprezentarea trezoreriei pozitive
Trezoreria negativa (FR< NFR) releva un dezechilibru financiar
la incheierea exercitiului contabil, un deficit monetar acoperit prin
angajarea de noi credite pe termen scurt. Ea poate fi reprezentata astfel:
Necesarul de fond de
rulment
Fond de rulment
Trezoreria negativa
Fig 4.4.2 Reprezentarea trezoreriei negative
73
In acesta situatie intreprinderea este dependenta de resursele
financiare externe. Se urmareste obtinerea celui mai mic cost de
procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de capital
(credite de trezorerie, credite de scont etc.).
Situatia de tensiune asupra trezoreriei limiteaza autonomia
financiara pe termen scurt. Dependenta financiara nu trebuie
obligatoriu considerata o stare de insolvabilitate. Intreprinderea poate
sa functioneze si sa prospere, daca partenerii financiari ai acesteia
accepta mentinerea resurselor de trezorerie incredintate pentru
acoperirea pasivului exigibil.
Echivalenta intre fondul de rulment financiar si nevoia de fond
de rulment (FR = NFR) exprima un echilibru al trezoreriei perfect
asigurat.
Trezoreria reflecta echilibrul financiar al activitatii desfasurate
de o intreprindere si este determinata de o serie de factori: deciziile
manageriale cu actiune pe termen scurt si pe termen lung, politica de
credit comercial fata de clenti, relatiile cu furnizorii, politica
investitionala si asigurarea resurselor durabile sau stabile de finantare
in care actioneaza, politicile guvernamentale in care actioneaza
intreprinderea, etc.
Cresterea trezoreriei nete pe perioada exercitiului contabil
reprezinta fluxul monetar net al perioadei numit cash-flow:
CF = TN
1
-TN
0
in care:
CF = cash-flow-ul perioadei;
TN
0
= trezoreria neta la inceputul exercitiului contabil;
TN
1
= trezoreria neta la sfarsitul exercitiului contabil.
In situatia in care fluxul monetar net al exercitiului este pozitiv
are loc o crestere a capacitatii reale de finantare a investitiilor, o
imbogatire a activului net real, o majorare a averii proprietarilor.
Un flux monetar net al exercitiului negativ sugereaza o
diminuarea a capacitatii reale de autofinantare a investitiilor. Aceasta
inseamna o reducere a activului net real, o saracire a valorii proprietatii.
74
Starea trezoreriei intreprinderii reflecta sanatatea sa financiara si
poate fi pusa in evidenta cu ajutorul urmatorilor indicatori: trezoreria la
scadenta, trezoreria la vedere si trezoreria previzionala.
a) Trezoreria la scadenta consta in compararea mijloacelor de
plata disponibile pe termen scurt (disponibilitati si creantele sub forma
clientilor, debitorilor diversi si efectelor de primit) cu exigibilitatile pe
termen scurt (furnizori, creditori diversi si efecte de platit). Relatia de
calcul este redata de urmatoarea relatie:
Ets
Db VRts
TNs
+

Unde :
VRts = valori realizabile pe termen scurt ;
Db = disponibilitati banesti ;
Ets = exigibilitati pe termen scurt.
Pentru a fi favorabil, acest indicator trebuie sa fie mai mare sau
egal cu 1. In caz contrar, intr-un termen scurt, intreprinderea se va
confrunta cu un gol de trezorerie.
b) Trezoreria la vedere se exprima prin raportul intre
disponibilitatile si exigibilitatile pe termen scurt. Se considera ca o
valoare de 0,2 - 0,3 a acestui raport ar exprima rationalitatea unei
intreprinderi bine gestionata din punct de vedere financiar.
c)Trezoreria previzionala compara la inceputul unei perioade de
timp (de obicei o luna), fluxul monetar previzional de intrare si fluxul
monetar previzional de iesire, astfel:
Ep Ap Ets
V Ai Db VRts
TNp
+
+ +

Re
Unde :
Ai = alte incasari prevazute ale perioadei ;
VRe = valori realizabile dupa expirarea perioadei ;
Ap = alte plati prevazute perioadei ;
Ep = exigibilitati dupa expirarea perioadei.
Se poate concluziona ca trezoreria este determinata de
rentabilitatea economica, intre rentabilitate si lichiditate existand relatii
de interconditionare. Profiturile suplimentare rezultate ale sporirii
rentabilitatii pot fi repartizate pentru finantarea actiunilor de
modernizare si de cointeresare a factorilor de productie. Munca,
75
pamantul si capitalul astfel stimulati vor determina a sporire a rotatiei
capitalurilor intreprinderii, iar gradul cel mai ridicat de lichiditate este
un factor de crestere a rentabilitatii.
Totodata se poate observa dependenta trezoreriei fata de
decalajele intre incasarile creantelor si platile datoriilor scadente. In
acest comtext o intreprindere rentabila nu are in mod obligatoriu si o
trezorerie neta pozitiva, acesta din urma fiind dependenta de variatiile
nevoilor de finantare si de variatiile termenelor de scadenta a
incasarilor si a platilor.
4.6 Situatia neta a intreprinderii
Pornind de la abordarea juridica a bilantului, numerosi analisti
financiari utilizeaza conceptul de situatie neta, estimand contabil
valoarea drepturilor pe care le detin proprietarii aupra intreprinderii.
Situatia neta a intreprinderii se determina pornind de la elementele
componente ale activului (bunuri detinute de intreprindere si creante) si
ale pasivului bilantier (capitaluri proprii si datorii).
SITUATIA NETA = ACTIV TOTAL - DATORII TOTALE
Situatia neta poate fi considerata un indicator primar sau
preliminar efectuarii unei analize financiare, avand capacitatea de a
reflecta modul de gestionare al intreprinderii.
Indicatorul situatie neta exprima valoarea activului realizabil la
un moment dat. Proprietarii, actionarii si creditorii sunt interesati sa
cunoasca situatia neta a unei intreprinderi. Pe de o parte actionarii si
proprietarii intreprinderii vor sa cunoasca valoarea pe care o detin, iar
pe de alta parte creditorii vor sa cunoasca activul realizabil care
constituie gajul creantelor lor. Situatia neta ilustreaza sumele ce revin
asociatilor sau actionarilor in caz de lichidare.
Situatia neta pozitiva si crescatoare evidentiaza o gestiune
economica sanatoasa ca rezultat al reinvestirii unei parti din profitul net
si a altor elemente de capital. Cresterea situatiei nete evidentiaza
realizarea unuia dintre obiectivele intreprinderii, si anume maximizarea
valorii acesteia.
76
Situatia neta negativa reflecta o situatie prefalimentara,
consecinta a incheierii cu pierderi a exercitiilor financiare precedente.
Fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria neta,
situatia neta sunt elemente de management financiar minimale care
trebuie sa faca parte din informatiile pe care managerii le primesc
periodic, mai ales ca implicatiile acestor evolutii pot fi negative.
77
CAPITOLUL V
ANALIZA REZULTATELOR INTREPRINDERII
Intrucat mediul ambiant al firmei este unul dinamic, se ridica
problema adaptarii rapide la noile conditii, in paramentri de
competitivitate.
Prin intermediul subsistemelor sale si mai ales prin intermediul
subsistemul management financiar, managementul general al firmei
trebuie sa cunoasca situatia sa prezenta, sa identifice punctele slabe si
cele forte, in vederea stabilirii masurilor necesare corectarii
deficientelor si accentuarii laturilor pozitive ale activitatii firmei.
Rezultatul poate fi o marime valorica pozitiva, denumita profit,
atunci cand veniturile sunt mai mari decat cheltuielile, sau o marime
valorica negativa, denumita pierdere, atunci cand veniturile sunt mai
mici decat cheltuielile. Contul de profit si pierdere este divizat in trei
mari grupe, care delimiteaza activitatile generatoare:
- cheltuieli si venituri de exploatare;
- cheltuieli si venituri financiare;
- cheltuieli si venituri extraordinare.
Ca regula generala, diferenta dintre venituri si cheltuieli
reprezinta rezultatul. Avand in vedere faptul ca cheltuielile rezulta din
remunerarea factorilor de productie, impozitul pe profit apare si el ca o
cheltuiala generata de participarea intreprinderilor la remunerarea
statului.
Analiza rezultatelor activitatii intreprinderilor presupune analiza
formarii rezultatului si analiza repartizarii lui. In analiza formarii
rezultatului vom calcula soldurile intermediare de gestiune.
Sarcina managementului financiar, privind analiza rezultatelor
intreprinderii, este aceea de a evidentia efectele care pot fi generate de
cauze diferite sau de a oferii combinatii de efecte care determina o
rezultanta noua.
78
5.1 Contul de profit si pierdere
Daca bilantul contabil descrie situatia patrimoniala a unei
intreprinderi la un moment dat, indicand si marimea rezultatului este
necesara prezenta unui alt instrument care sa explice modul de
constituire a rezultatului si sa permita desprinderea unor concluzii
legate de performantele activitatii intreprinderii.

Acest instrument este
contul de profit si pierdere sau contul de rezultate. El grupeaza
fluxurile reale si financiare si pune in evidenta operatiunile realizate de
intreprindere in cursul exercitiului. Contul de profit si pierdere, prin
continutul sau, ofera informatii asupra activitatii industriale, comerciale
sau financiare a intreprinderii si despre modul cum aceasta isi
gestioneaza afacerile prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor si
rezultatelor pe care le genereaza.
Contul de profit si pierdere sau contul de rezultate este parte
integrata a bilantului contabil al intreprinderii.
Contul de rezultate reflecta fluxurile de venituri si cheltuieli de
gestiune de la inceputul pana la incheierea exercitiului.
Contul de profit si pierdere se prezinta sub forma unei liste, in
partea sa superioara fiind prezentate elementele veniturilor din
exploatare urmate de elementele cheltuielilor de exploatare, rezultatul
activitatii de exploatare, veniturile si cheltuielile financiare, rezultatul
financiar, continuand cu veniturile si cheltuielile exceptionale si alti
indicatori de rezultate, pentru ca in final sa prezinte rezultatul net al
exercitiului.
Cheltuielile de gestiune cuprind ansamblul elementelor de
costuri suportate de intreprindere in cursul exercitiului: consumuri de
materii prime, cheltuieli de personal, amortizari si provizioane
calculate in cursul exercitiului, valoarea contabila a elementelor de
activ cedate, distruse sau disparute.
Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de
imbogatire a intreprinderii, legate sau nu de activitatea sa normala sau
curenta. Cea mai mare parte a veniturilor o constituie cifra de afaceri
realizata de intreprindere cu terti, pe parcursul desfasurarii activitatii
sale normale sau curente. In categoria veniturilor se includ: vanzarile
79
(facturate clientilor), cresterea stocurilor de productie in curs
(neterminata) si a stocurilor de produse finite, reluari asupra
amortizarilor si provizioanelor, dobanzile (asupra plasamentelor),
subventii repartizate etc.
Interpretarea contabila si cea financiara a veniturilor si
cheltuielilor impune cateva precizari:
O vanzare de produs finit, din punct de vedere al
contabilitatii reprezinta un venit, chiar daca aceasta creanta
va fi incasata mai tarziu sau in exercitiul urmator. Incasarea
unei creante constituita in exercitiul precedent nu va genera
un nou venit.
Un consum de energie reprezinta un cost pentru
intreprindere chiar daca furnizorul va fi achitat pana la
sfarsitul exercitiului. Plata furnizorului, in urmatorul
exercitiu, nu va determina o noua cheltuiala pentru acest
exercitiu, ci va reprezenta doar plata unei datorii.
Amortizarea anuala a imobilizarilor se include in
cheltuielile de exploatare, dar nu au o influenta asupra
trezoreriei, decat in situatia in care intr-o zi se impune
inlocuirea unei masini complet amortizate, iar pentru aceasta
se va efectua o plata.
Provizioanele constituite se vor include in cheltuieli si vor
micsora rezultatul exercitiului, fara a influenta trezoreria.
Daca riscurile devin efective atunci va avea loc o plata. Daca
riscul este in totalitate acoperit, provizionul se va inregistra
intr-un cont de venituri si va majora rezultatul exercitiului,
insa nu va consecinte asupra trezoreriei, cu exceptia unor
aspecte care intra sub incidenta fiscala.
Practica contabila contemporana permite conturarea unor
tipologii de prezentare a contului de profit si pierdere, care are la baza
doua criterii:
1. Clasificarea conturilor de rezultate dupa forma de
prezentare:
a) sub forma de tablou bilateral sau forma de cont: schema
orizontala, care prezinta in partea stanga cheltuielile si pierderile, iar in
partea dreapta veniturile si profiturile;
80
b) sub forma de lista: schema verticala care descrie formarea
rezultatului.
Cea mai utilizata forma de prezentare a contului de profit si
pierdere pe plan mondial este forma lista.
2. Clasificarea conturilor de rezultate dupa continutul
informational:
a) cont de rezultate cu prezentarea destinatiei cheltuielilor si
veniturilor, respectiv prezentarea pe functiuni ale intreprinderii:
productie, vanzare, administratie, cercetare dezvoltare, financiara
etc.;
b) cont de rezultate cu prezentarea veniturilor si cheltuielilor
dupa natura (originea) economica.
Cheltuieli Venituri
II. Cheltuieli pentru exploatare
Cheltuieli privind marfurile
Cheltuieli materiale
Cheltuieli cu lucrari si servicii executate
de terti
Cheltuieli cu impozite, taxe si
varsaminte asimilate
Cheltuieli cu personalul
Alte cheltuieli de exploatare
Cheltuieli cu amortizarile si
provizionanele
I. Venituri din exploatare
Venituri din vanzarea marfurilor (01)
Productia vanduta (02)
Cifra de afaceri (01+02)
Venituri din productia stocata (03)
Venituri din productia de
imobilizari (04)
Productia exercitiului (02+03+04)
Venituri din subventii de exploatare
Alte venituri din exploatare
Venituri din provizioane privind
activitatea de exploatare
A Rezultatul din exploatare (I-II)
IV Cheltuieli financiare
Pierderi din creante legate de participatii
Cheltuieli privind titlurile de plasament
cedate
Cheltuieli din diferente de curs valutar
Cheltuieli privind dobanzile
Alte cheltuieli financiare
Cheltuieli cu amortizarile si provizioanele
III Venituiri financiare
Venituri din participatii, alte
imobilizari financiare si creante
imobilizate
Venituri din titluri de plasament
Venituri din diferente de curs valutar
Venituiri din dobanzi
Alte venituri financiare
Venituri din provizioane
B Rezultatul financiar (III-IV)
C Rezultatul curent al exercitiului (I+III-II-IV)
81
VI. Cheltuieli extraordinare privind:
Operatiile de gestiune
Operatiile de capital
Amortizari si provizioane
V Venituri extraordinare privind:
Operatii de gestiune
Operatii de capital
Provizioane
D. Rezultatul extraordinar (V-VI)
VIII. Cheltuieli totale
(II+IV+V)
VIII. Venituri totale (I+III+V)
E. Rezultatul brut al exercitiului (VII-VIII)
IX Impozit pe profit
F. Rezultatul net al exrcitiului(E-IX)
Multor manageri le este greu sa inteleaga si sa intrepreteze
informatiile contabile. Ca prim pas in analiza performantei din trecut
este bine sa se studieze conturile pe ultimii trei ani, iar informatiile
selectate sa fie organizate intr-o forma standard.
Pentru a raspunde la intrebarea - ,,Ce profit si ce pierderi
inregistreaza intreprinderea ?, managerul financiar trebuie sa ia in
considerare urmatoarea structura a contului de profit si pierdere:
I I.
- profitul brut de exploatare;
- profitul net de exploatare;
- profitul anului financiar.
II.
- surplusul brut creat de intreprindere;
- politici privind amortizarea, plata dobanzii, impozitul pe
profit.

III.
- cheltuieli;
- venituri.
IV.
- cheltuieli pe functiuni (costul vanzarilor, costul de
distributie);
82
- cheltuieli pe natura (costul acizitionarii bunurilor materiale,
costul personalului, provizioane si amortizare).
Continutul informational al contului de profit si pierdere permite
aprecierea performantelor intreprinderii, prin soldurile intermediare de
gestiune, capacitatea de autofinantare, riscul economic, etc.
5.2 Analiza marjelor de acumulare (soldurilor intermediare de
gestiune)
Viata intreprinderii reprezinta o inlantuire continua de operatiuni
(achizitii, vanzari, plati, etc.) care influenteaza contul de rezultate.
Fiecare dintre aceste operatiuni degaja un surplus financiar, surplus
care va fi reinvestit in alte operatiuni pentru a obtine un excedent de
rentabilitate final, rezultatul net.
De fapt, soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori sub
forma de solduri, numite si marje, care pun in evidenta etapele formarii
rezultatelor exercitiului, in stransa legatura cu structura veniturilor si
cheltuielilor aferente activitatilor unei intreprinderi. Utilizarea
soldurilor intermediare de gestiune este in practica contabila europeana
de data relativ recenta si este impusa de doua cerinte majore, si anume:
analiza economico-financiara a intreprinderii, plecand de la
datele contabile in general si de la documentele de sinteza in
special;
functionarea contabilitatii nationale.
Privite prin perspectiva contabilitatii nationale, soldurile
intermediare de gestiune sunt considerate un intrument esential al
uniformizarii continutului informatiei la nivel microcontabil si puntea
de legatura intre acest nivel si conturile nationale. Astfel, structura
contului de profit si pierderi permite intocmirea urmatoareloe solduri
intermediare.
Pe baza contului de rezultate se poate determina o serie de
indicatori valorici privind volumul si rentabilitatea activitatii
intreprinderii. Constructia in trepte a indicatorilor, pornind de la cel
mai cuprinzator (productia exercitiului + marja comerciala) si incheind
83
cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercitiului), a sugerat denumirea
de cascada a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold
intermediar reflecta rezultatul gestiunii financiare, pe treapta respectiva
de acumulare.
.
Marja comerciala
Este principalul indicator de apreciere a performantelor unei
activitati comerciale, permitand determinarea pragului de rentabilitate
sau punctului critic al unei activitati comerciale
29
.
Se calculeaza ca diferenta dintre veniturile realizate din vanzarea
marfurilor si costul de aprovizionare al marfurilor vandute.
m m c
C V M
unde:

c
M
marja comerciala;

m
V
venituri din vanzarea marfurilor;

m
C
costul de aprovizionare al marfurilor vandute.
Aceasta marja masoara surplusul de valoare obtinuta peste costul
marfurilor vandute si reflecta pozitionarea intreprinderii pe piata sa
tinand cont de:
- natura produselor;
- formarea pretului de vanzare;
- intensitatea concurentei.
Rata marjei comerciale
( )
Mc
R
este utila pentru analiza
comparativa a rezultatelor unor intreprinderi apartinand aceluiasi sector
sau pentru comparatii intersectoriale.
100
CA
M
R
c
Mc

sau
29
G. Vintila - Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 2000
84

m
c
Mc
C
M
R
Evolutia marjei trebuie urmarita atent deoarece scaderea ei are mai
multe consecinte, si anume:
- inrautatirea conjuncturii economice;
- aparitia noilor concurenti;
- cresterea costului de aprovizionare.
Productia exercitiului
Productia exercitiului
( )
e
Q
reprezinta totalitatea bunurilor si
serviciilor produse de o intreprindere pe o perioada de un an.
Ca expresie a activitatii globale a intreprinderii, acest indicator
cuprinde urmatoarelor elemente:
- productia vanduta, care insumeaza bunurile si serviciile facturate
la pret de vanzare
( )
v
P
;
- productia stocata, a carei valoare pozitiva indica cresterea
stocului final, a riscului de nevandabilitate
( )
s
P
;
- productia imobilizata, destinata nevoilor proprii firmei
( )
i
P
.
i s v e
P P P Q + t
Productia exercitiului este un indicator inevitabil, dar ambigu,
intrucat este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt
evaluate la pret de vanzare (productia vanduta), iar altele, la cost de
productie (productia stocata si productia imobilizata), ceea ce afecteaza
comparabilitatea
30
.
Valoarea adaugata
Valoarea adaugata este un indicator sintetic care exprima valoarea
nou creata de activitatea productiva a intreprinderilor intr-o anumita
perioada de timp.
30
Margulescu D., Margulescu S., Caruntu C., Analiza economico-financiara a
intreprinderii, Editura Hermes, Bucuresti, 1999
85
Valoarea adaugata exprima cresterea de valoare rezultata din utilizarea
factorilor de productie, indeosebi a factorilor munca si capital, peste
valoarea materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumparate
de intreprindere de la terti. Ea reprezinta bogatia creata prin
valorificarea resurselor tehnice, umane si financiare ale firmei peste
valoarea consumurilor intermediare provenite de la terti.
IN PUT
VALUE
VALUE
(resurse)
Valoarea adaugata prezinta urmatoarea structura:
- cheltuieli cu personalul;
- cheltuieli cu managementul (rente, deprecieri, taxe si
impozite, alte cheltuieli);
- profit net.
Pentru determinarea marimii valorii adaugate se pot folosi doua metode:
- metoda sustractiva (valoare adaugata creata);
- metoda aditiva (valoare adaugata repartizata).
In abordarea sustractiva, valoarea adaugata apare ca diferenta
intre productia exercitiului si consumurile intermediare necesare
realizarii ei.
i e
C Q VA
unde:
VA valoarea adaugata;

e
Q
productia exercitiului;

i
C
consumuri intermediare (cumparari de la terti).
Consumurile intermediare includ:
- cheltuieli cu materii prime si materiale consumabile;
- cheltuieli cu combustibili, apa, energie;
- cheltuieli cu lucrari si servicii executate de terti;
- ale cheltuieli.
In cazul firmelor care desfasoara si activitate de comert, valoarea
adaugata cuprinde si marja comerciala:
CONVERSI
E
86
( )
c m e
M C Q VA +
In acceptiunea aditiva valoare adaugata asigura remunerarea
participantilor directi si indirecti la activitatea economica a
intreprinderii
4
:
- personalul, prin salarii, indemnizatii, premii si cheltuieli
sociale;
- statul, prin impozite, taxe si varsaminte asimilate;
- creditorii, prin dobanzi, dividende si comisioane platite;
- actionarii, prin dividende incasate;
- intreprinderea, prin capacitatea de autofinantare.
v f b
D A D I S VA + + + +
unde:
S salarii;
I impozite si taxe;

b
D
dobanzi platite;

v
D
dividende ;

f
A
autofinantarea.
Valoarea adaugata este un instrument de analiza foarte util, mai
ales pentru intreprinderile industriale. Acest indicator permite
masurarea gradului de integrare a intreprinderii (daca a asimilat filiera
de fabricatie si distributie a produselor sale) si de masurare a
contributiei fiecarui factor la crearea bogatiei.
Excedentul brut al exploatarii
4
87
Excedentul brut al exploatarii (EBE), exprima acumularea bruta
din activitatea de exploatare, stiind ca amortizarea si provizioanele sunt
doar cheltuieli calculate, nu si platite. De aceea, pana la solicitarea lor
(pentru investitii, riscuri sau cheltuieli), amortizarea si provizioanele
calculate se regasesc in acumularile banesti ale intreprinderii
31
.
Acest indicator se determina dupa relatia:
p t e
Ch I S VA E B E + . .
unde:
VA valoarea adaugata;

e
S
subventii de exploatare;

t
I
impozite, taxe si varsaminte asimilate;

p
Ch
cheltuieli de personal.
Principala destinatie a excedentului brut al exploatarii este sa
acopere nevoile de finantare care se impun pentru:
- plata cheltuielilor financiare;
- plata dividendelor;
- plata impozitelor;
- rambursarea datoriilor;
- asigurarea cresterii intreprinderii.
Rezultatul exploatarii
Rezultatul exploatarii
( ) RE
reprezinta surplusul sau deficitul
generat de activitatea curenta de exploatare a intreprinderii, stabilit prin
compararea totalului veniturilor de exploatare cu ansamblul
cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprima
performantele realizate de intreprindere din activitatea industriala si
comerciala, tinand cont de politica financiara si fiscala a intreprinderii.
31
I. Stancu- Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si
gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997
88
( ) ( )
ce pe a pe ve
A Ch Ch V A E B E RE + + + + . . .
e e
Ch V RE
unde:

e
V
veniturile din exploatare;

e
Ch
cheltuieli de exploatare.

ve
A
alte venituri din exploatare;

pe
V
venituri din provizioane pentru exploatare;

a
Ch
cheltuieli cu amortizarea;

pe
Ch
cheltuieli cu provizioanele pentru exploatare;

ce
A
alte cheltuieli pentru exploatare.
Rezultatul exploatarii masoara impactul politicii de investitii si
dinamica acestora in raport cu normele sectoriale, tinand cont de
structura activelor bilantului, reflecta riscurile exploatarii anumitor
activitati (deprecierea stocurilor, clienti incerti, etc.).
Rezultatul financiar
Rezultatul financiar
( )
f
R
apare ca expresie a politicii de
finantare adoptata de unitate, fiind in majoritatea cazurilor negativa.
Totusi, anumite intreprinderi care, fie ca nu au credite financiare cu
pondere mare sau deloc, fie obtin venituri financiare mai mari decat
cheltuielile financiare, obtin rezultate financiare pozitive
32
.
Rezultatul financiar se determina ca diferenta intre veniturile
financiare si cheltuielile financiare, dupa relatia:
f f f
Ch V R
unde:

f
V
venituri financiare;
32
N. Pasca - Situatii financiare ale unitatilor economice din Romania, Cluj-Napoca,
2002
89

f
Ch
cheltuieli financiare.
Rezultatul curent
Rezultatul curent
( )
c
R
este determinat atat de rezultatul
exploatarii, cat si de cel al activitatii financiare. El constituie in fapt
baza de calcul a impozitului pe profit.
Rezultatul curent echivaleaza cu diferenta dintre veniturile curente
(din exploatare plus cele financiare) si cheltuielile curente (din
exploatare plus cele financiare).
Modelul indicatorului mentionat va fi:
f e c
R R R +
sau
c c c
Ch V R
sau
( ) ( )
f e f e c
C C V V R +
unde:

c
V
veniturile curente;

c
Ch
cheltuielile curente.
Rezultatul extraordinar
Rezultatul extraordinar
( )
ex
R
reprezinta rezultatul obtinut din
operatiunile extraordinare, care nu sunt legate de evolutia normala a
activitatii firmei si se determina ca diferenta intre veniturile
exceptionale si cheltuielile exceptionale, dupa relatia:
ex ex ex
Ch V R

unde:
90

ex
V
veniturile extraordinare;

ex
Ch
cheltuielile extraordinare.
Rezultatul extraordinar reprezinta soldul intermediar de gestiune
ce sintetizeaza rezultatul activitatii (sub forma profitului sau
pierderilor) cu caracter de exceptie al intreprinderii fie ca se refera la
operatiuni de gestiune, fie la operatiuni de capital.
Rezultatul brut al exercitiului
Rezultatul brut al exercitiului
( )
b
R
exprima in marimi absolute
rentabilitatea bruta sau pierderile aferente activitatii firmei, dupa
deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui
exercitiu financiar si caracterizeaza toate laturile activitatii firmei
(exploatare, financiar si exceptional).
Acest indicator se determina astfel:
ex f e b
R R R R + +
sau
( ) ( )
ex f e ex f e t t b
Ch Ch Ch V V V C V R + + + +
Rezultatul net al exercitiului
Rezultatul net al exercitiului
( )
n
R
poate imbraca forma profitului
sau pierderii nete. El reprezinta diferenta intre rezultatul brut al
exercitiului si impozitul pe profit si se calculeaza dupa relatia:
p b n
I R R
unde:

p
I
impozitul pe profit.
91
Scopul rezultatului net este de a remunera in principal
33
:
- actionarii prin dividende;
- firma prin investitii (prin profitul reinvestit);
- sa remunereze suplimentar personalul firmei (participarea la
profit);
- sa acopere eventualele pierderi din perioadele precedente.
5.3 Capacitatea de autofinantare
Capacitatea de autofinantare reda potentialul financiar rezultat al
activitatii rentabile a intreprinderii, la sfarsitul exercitiului financiar
destinat sa remunereze capitalurile proprii (prin dividendele datorate) si
sa finanteze investitiile de expansiune (partea din profit repartizata
pentru constituirea rezervelor si a fondului de dezvoltare) si de
mentinere sau reinnoire din exercitiile urmatoare. Capacitatea de
autofinantare este sursa financiara generata de activitatea industriala si
comerciala a firmei dupa scaderea tuturor cheltuielilor platibile la o
anumita scadenta.
Capacitatea de autofinantare se determina pornind de la
veniturilor si cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se
transforma, imediat sau la termen, in fluxul de trezorerie.
Capacitatea de autofinantare (CAF) se poate determina prin doua
metode: deductiva si aditionala, puse in evidenta de structura contului
de profit si pierderi.
Prin procedeul deductiv se retine ca punct de pornire excedentul
brut de exploatare, din care se scad succesiv cheltuielile platibile ale
intreprinderii.
CAF = Venituri incasabile cheltuieli platibile =
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare
Alte cheltutieli pentru exploatare
+ Venituri financiare si exceptionale incasabile
- Cheltuieli financiare si exceptionale platibile
33
I.M. Pantea, L.E Stark. - Analiza situatiei financiare. Studiu de caz, Editura
Marineasa, Timisoara, 1999
92
- Participarea salariatilor la profit

- Impozitul pe profit
In cazul in care excedentul brut al exploatarii reprezinta un cash-
flow brut de exploatare, capacitatea de autofinantare este echivoca cu
un cash-flow potential net global. Capacitatea de autofinantare
prezinta dezavantajul de a fi mai sensibila decat excedentul brut de
exploatare, deoarece ea este influentata de amortizari, provizioane si
impozitul pe profit, dar are si avantajul de a cuprinde in calcul toate
elementele care genereaza cash-flow-ul intreprinderii. Prin limitele si
avantajele lor, excedentul brut de exploatare si capacitatea de
autofinantare devin complementare, si in nici un caz exclusive.
Metodei aditionale ii revine meritul de a reflecta elementele
contabile, negeneratoare de fluxuri contabile, negeneratoare de fluxuri
monetare, antrenate de calculul capacitatii de autofinantare. Procedeul
aditional porneste de la rezultatul net al exercitiului la care se adauga
cheltuielile calculate (amortizari si provizioane) neplatibile la o
anumita scadenta si se scad veniturile calculate (reluari asupra
provizioanelor):
CAF = Rezultatul net al exercitiului
+ Cheltuieli actuale
- Venituri calculate
= Rezultatul net al exercitiului
+ Amortizari si provizioane
- Reluari asupra provizioanelor
- Cota parte a subventilor virate in contul de rezultate
+ Valoarea neta contabila a elementelor de activ cedate
- Venituri din cesiunea elementelor de activ.
Surplusul financiar rezultat in cursul exercitiului de totalitatea
operatiilor de gestiune nu va avea decat un caracter potential daca nu
este sustinut de mijloace financiare. Acest aspect este dependent de
variatia trezoreriei nete degajata din analiza echlibrului financiar pe

In situatia inregistrarii acesteia ca o cheltuiala deductibila din materia impozitului.


93
baza bilantului sau pe baza fluxurilor financiare.
Autofinantarea confera intreprinderii o serie de avantaje, cele
mai importante fiind:
reprezinta un mijloc sigur de finantare, o sursa
independenta si stabila, tinand seama de faptul ca in anumite
situatii conjuncturale intreprinderea intampina dificultati in
colectarea capitalurilor de pe piata financiara sau monetara;
asigura intreprinderii un grad de libertate mare privind
alegerea investitiilor (de exploatare, de inlocuire, imobilizari
de expansiune) cu conditia realizarii unor investitii utile;
asigura libertatea de actiune a intreprinderii, in sensul ca
autonomia financiara dobandita prin autofinantare permite
acesteia independenta de gestionare fata de organismele
financiare si de credit;
permite reducerea cheltuielilor financiare;
asigura cuantificarea randamentului capitalurilor proprii, a
rentabilitatii financiare (aotufinantarea neta/capitaluri
proprii);
reprezinta indicatorul hotarator in deschiderea accesului la
piata de capital si atragerea capiatului extern.
Marimea autofinantarii joaca un rol semnalizator al
performantelor intreprinderii. Ea indica potentialilor posesori de capital
ai intreprinderii capacitatea de utilizare eficienta a capitalurilor
incredintate si de asigurare a unei remunerari corespunzatoare.
Marimea absoluta si relativa a autofinantarii certifica pentru
creditori nivelul capacitatii de rambursare cat si nivelul riscului de
neplata.
94
CAPITOLUL VI
DIAGNOSTICUL SI ECHILIBRUL FINANCIAR
AL INTREPRINDERII
Analiza rentabilitatii activitatii desfasurate de catre o
intreprindere se realizeaza cu ajutorul unui instrument eficient-sistemul
de rate.
Ratele se determina fie ca raport intre rezultat si resursa, fie intre
doi indicatori de rezultate, fiind exprimate in procente.
Sistemul de rate prezinta limite, datorate imposibilitatii de a
delimita exact marimea absoluta a activitatii (cifra de afaceri, active
etc). Pentru a elimina acest dezavantaj se recurge la utilizarea ratelor in
conjunctie cu analiza ratelor in marimi absolute ale indicatorilor luati in
considerare.
6.1 Rata rentabilitatii
Rentabilitatea este un indicator sintetic de importanta capitala a
managementului financiar si general al firmei, fiind expresia sintetica a
rezultatelor de orice fel obtinute de catre firma
34
.
Rentabilitatea se exprima cu ajutorul ratelor, iar rata
rentabilitatii este expresia relativa a profitului.
Aceasta exprimare furnizeaza informatii in plus fata de masa
profitului, si mai ales pentru realizarea de comparatii in timp si spatiu si
fata de programe.
Rata rentabilitatii este o marime relativa care exprima pe de o
parte capacitatea unei unitati economice de a realiza profit, iar pe de
alta parte, gradul in care capitalul, atat cel propriu cat si cel permanent
aduc profit
35
.
Rata rentabilitatii reflecta calitatea evolutiei firmei si este
influentata de toti factorii care actioneaza in cadrul firmei.
34
I. Bogdan - Tratat de management financiar banacar, Eitura Economica, Bucuresti,
2002
35
V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu,
2002
95
Managementul firmei, actionarii, creditorii, investitorii sunt
interesati sa cunoasca nivelul si evolutia indicatorilor de rentabilitate ai
intreprinderii.
Rata rentabilitatii economice (R
re
) se exprima sub forma
raportului intre profitul net realizat de catre intreprindere si valoarea
activelor totale utilizate. Rata rentabilitatii economice poate fi analizata
in dinamica sau prin compararea cu valorile indicatorului in cazul
firmelor concurente.
R
re
=
100
Pr

total Activ
net ofit
Totalul activelor la numitor arata eficienta utilizarii capitalului
total disponibil, cu alte cuvinte fara a lua in considerare structura de
finantare (ponderea intre sursele de natura proprie si cele imprumutate
sau atrase). Prezinta importanta pentru utilizatorii interni ai informatiei
(managementul firmei) si mai putin pentru cei externi
36
.
Rentabilitatea economica se mai determina si ca raport
procentual intre profitul curent si capitalul permanent, relatia de calcul
este urmatoarea:
R
re
=
100
Pr

permanent Capital
curent ofit
Importanta ratei rentabilitatii economice ca indicator de analiza
financiara, rezida si din necesitatea cunoasterii acestuia de catre
managementul superior al intreprinderii si compararea sa cu rata
inflatiei
37
.
Intre rata reala a rentabilitatii economice (R
rre
), rata inflatiei si
rata rentabilitatii nominale exista o relatie de interdependenta, care
poate fi redata astfel:
36
E. Dinu - Analiza economica si financiara a firmei, Editura ASE, Bucuresti, 2001
37
V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu,
2002
96
R
100
inf 1
inf min

latiei rata
latiei rata ale no atii rentabilit rata
rre
Rata rentabilitatii financiare exprima rentabilitatea capitalului
propriu si se determina ca raport intre profitul net obtinut de catre firma
si capitalul propriu dupa relatia:
100
Pr

propriu Capital
net ofit
R
f
sau
100 100
ex
n
t
ex
p
t
p
n
f
P
P
V
P
C
V
C
P
R
Rata rentabilitatii financiare poate fi analizata in dinamica sau
prin comparare cu valorile indicatorului in cazul firmelor concurente
(cu acelasi domeniu de activitate). Ea exprima eficienta cu care au fost
utilizate sursele de natura proprie, fiind baza pentru determinarea
ratelor de remunerare a capitalului aportat de catre actionarii firmei.
Se poate stabili o relatie intre rentabilitatea financiara si cea
economica, determinata de structura financiara a capitalului, care se
concretizeaza in efectul de parghie financiara, rata dobanzii precum si
cota de impozitare a profitului:

1
1
]
1

+
p
d e e f
C
D
R R R R ) (

,
_


100
1
i
C
in care:

d
R
rata dobanzii;
D = valoarea datoriilor;
i
C
= cota de impozitare a profitului.
Acest model se utilizeaza in fundamentarea gradului de
indatorare a intreprinderii (daca R
re
<R
d
), efectul de indatorare este
negativ).
97
6.2 Sistemul ratelor de aprecierea a echlibrului financiar
Lichiditatea si solvabilitatea firmei
Lichiditatea reprezinta proprietatea elementelor patrimoniale de
a se transforma in bani
38
. Lichiditatea exprima capacitatea unei entitatii
economice de a face fata obligatiilor sale de plata pe termen scurt.
Solvabilitatea exprima capacitatea unei entitati economice de a
face fata obligatiilor banesti, respectiv de a-si onora platile la termenele
scadente, fiind in relatie directa cu gradul de indatorare a acesteia.
Tinand seama de cele doua notiuni, lichiditatea patrimoniului
constituie premisa asigurarii solvabilitatii.
Disponibilitatile banesti pot indeplini cerintele de plata imediata,
in situatia in care detin 3-5% din activele circulante sau 1,5% din
totalul bilantului (in unele sectoare aceste valori pot varia).
Rolul lichiditatii si solvabilitatii este acela de a identifica starea
societatii comerciale la un moment dat, pentru a preveni
insolvabilitatea acesteia si a adopta masurile necesare pentru a asigura
stingerea obligatiilor.
Acesti indicatori furnizeaza informatii conducerii societatii,
organismelor bancare, partenerilor de afaceri, potentialilor investitori ai
firmei.
Pentru determinarea acetor indicatori se utilizeaza ca surse
informationale bilantul contabil, contul de profit si pierdere.
Lichiditatea poate fi exprimata ca rata a lichiditatii generale, rata
a lichiditatii intermediare sau ca rata a lichiditatii imediate.
Rata lichiditatii generale ( lg
R
)se obtine prin raportarea activelor
circulante la datoriile pe termen scurt si arata in ce masura firma poate
face fata obligatiilor de plata pe termen scurt, cu active de aceeasi
natura.

38
A. Isfanescu - Ghid practic de analiza economico-financiara, Editor Tribuna
Economica, Bucuresti, 1999
98
100
lg

scurt termen pe Datorii
circulante Active
R

daca
1 Lg
, atunci exista o garantie fara probleme a obligatiilor
curente; literatura de specialitate apreciaza ca normal raportul 2/1,
respectiv Lg = 2;
daca
1 Lg
, atunci inseamna ca activele circulante nu asigura
lichiditatile necesare stingerii datoriilor pe termen scurt, practic firma
se afla intr-o situatie financiara critica;
activele curente se stabilesc scazand din activele circulante stocurile
nevalorificabile si creantele incerte; pasivele curente cuprind datoriile
pe termen scurt (pana la 1 an), adica datoriile catre furnizori, creditele
bancare pe termen scurt, ratele la creditele pe termen mediu si lung
scadente in perioada analizata, impozitele si taxele de platit, alte
cheltuieli platibile cum ar fi cheltuielile cu personalul.
O asemenea situatie poate avea o redresare probabila in conditiile:
reinnoirii scadentelor datoriilor;
asigurarii unui grad al lichiditatii activelor circulante care sa
devanseze exigibilitatea datoriilor;
accelerarea rotatiei activelor circulante in speta stocurilorca de
exemplu formarea optima a acestora, micsorarea celor greu vandabile
eventual si pe calea soldarii etc.
Rata lichiditatii intermediare (
erm l
R
int
) ia in considerare in cadrul
activelor circulante numai activele cu gradul cel mai ridicat de
lichiditate, respectiv creantele si disponobilitatile banesti si datoriile pe
termen scurt.
100
int

scurt termen pe Datorii


Stocuri circulante Active
R
erm l
Aceasta rata este cunoscuta si sub denumirea de testul acid, fiind
de obicei subunitara iar intervalul considerat satisfacator pentru aceasta
rata se situeaza intre
% 1 8 , 0
.
Rata lichiditatii imediate (
ed
R
lim
) numita si capacitate de plata,
reflecta capacitatea firmei de a achita datoriile exigibile imediat, pe
99
baza disponibilitatilor banesti (inclusiv a titlurilor de valoare).
100
lim

scurt termen pe Datorii
banesti itati Disponibil
R
ed
in conditiile economiei romanesti cand titlurile de credit (cambia si
biletul la ordin) nu au o extensie deplina ca in tarile cu o economie de
piata functionala aceasta rata este utila, iar nivelul normal al ei este
considerat a fi intre 0,2 si 0,3.
Solvabilitatea poate fi exprimata prin intermediul mai multor
indicatori, astfel:
a) Rata solvabilitatii generale (Rsg ):
Rsg =
100
totale Datorii
totale Active
acest indicator masoara securitatea de care se bucura firma fata de
banca si de creditori; se considera o situatie normala atunci cand
activele totale sunt de doua ori mai mari decat datoriile totale.
b) Rata solvabilitatii patrimoniale (Rp ):
Rp =
100
+ propriu Capital lung si mediu termen pe Datorii
propriu Capital
Acest indicator se foloseste in special de catre banci, in
cadrul studiilor de bonitate si se pareciaza ca valoarea minima
acceptabila este de 0,5%.
c) Rata solvabilitatii potentiale (Rsp ):
R
100
lung si mediu termen pe Datorii
propriu Capital
sp
d)Rata de indatorare pe termen mediu si lung (R
idml
):
R
100
) (

rezerve inclusiv propriu Capital
lung si mediu termen pe Datorii
idml
Acest indicator este inversul ratei solvabilitatii potentiale putand
fi determinat si astfel:
100


100
1
100
lung si mediu termen pe Datorii
propriu Capital
R
propriu Capital
lung si mediu termen pe Datorii
R
idml
idml
100
1

sp
idml
R
R
Rate structurale de activ bilantier
Cea mai sintetica grupare a activelor pe baza bilantului este in
active imobilizate (fixe) si active circulante. O asemenea analiza
procentuala, urmarita static si dinamic, pune in evidenta specificul
firmei, gradul de dotare tehnica, viteza cu care se prelucreaza materiile
prime si materialele, situatia stocurile etc.
In sistemul ratelor de structura a activelor, cele mai seminificative,
ca valoare informatica sunt: rata imobilizarilor, rata stocurilor, rata
creantelor, rata disponibilittilor. Acestea evidentiaza aspectele privind
patrimoniul economic al firmei, apartenenta sectoriala, natura activitatii
si mai putin aspecte de politica financiara
39
.
a) rata activelor imobilizate (
i
Ra
), calculata ca raport intre
activele imobilizate si totalul bilantului, reprezinta ponderea activelor
patrimoniale ce servesc permanent firma:
100
total Activ
imobilzate Active
Ra
i
Rata activelor imobilizate cuantifica gradul de investire a
capitalului in cadrul firmei.
39
V. Manole - Firma si banca, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1999
101
unii autori calculeaza rata imobilizarilor prin raportarea activelor
imobilizate la cealalta componenta patrimoniala, active circulante, fara
ca acest aspect tehnic sa-i schimbe continutul economic;
acest indicator masoara gradul de investire a capitalului in firma
respectiva;
nivelul normal al acestei rate difera de la o firma la alta, in functie
de ramura sau sectorul de activitate din care face parte;
dotarea tehnica variaza in functie de profilul, inzestrarea tehnica si
tehnologia moderna si este mult mai mica in firmele comerciale decat
in cele din industrie.
a
1
) Rata imobilizarilor corporale (
ic
R
) se determina astfel:
100
Im

total Activ
orporale c obilizari
R
ic
Marimea ratei imobilizarilor corporale depinde de natura
activitatii. In intreprinderile din industria grea aceasta rata inregistreaza
o valoare sporita, iar in in ramurile care necesita o dotare tehnica mai
slaba, rata imobilizarilor corporale este relativ redusa.
De asemenea, rata imobilizarilor corporale variaza, in cadrul
aceluiasi sector, in functie de optiunile strategice alese, de politica de
dezvoltare, de conditiile concrete in care activeaza.
a
2
) Rata imobilizarilor necorporale (
in
R
) se exprima sub forma
raportului procentual intre imobilizarile necorporale si totalul
bilantului:
100
Im

total Activ
corporale ne obilizari
R
in
a
3
)Rata imobilizarilor financiare ( if
R
) reflecta intensitatea
legaturilor si relatiilor pe care o firma le stabileste cu celelate, mai ales
cu ocazia operatiilor de crestere:
100
Im

total Activ
financiare obilizari
R
if
102
Politica de investitii financiare este dependenta de marimea
firmei. Aceasta explica valoarile mici, respectiv mari in cazul firmelor
mici, respectiv in cazul holding-urilor.
b) Rata activelor circulante (
c
Ra
) exprima ponderea activelor
circulante in totalul bilantului si se determina astfel:
100
total Activ
circulante Active
Ra
c
Intre rata activelor imobilizate si rata activelor circulante exista
relatia:
i
Ra +
c
Ra =1
Ratele analitice operationale ale activelor circulante pentru
procesul decizional sunt rata stocurilor, rata creantelor comerciale, rata
disponibilitatilor si plasamentelor.
b
1
) Rata stocurilor (R
s
) se determina sub forma raportului
procentual dintre stocuri si totalul bilantului:
100
total Activ
Stocuri
R
s
Dimensiunea ratei stocurilor, ca si cea a imobilizarilor
corporale ia valori diferite in functie de natura activitatii.
Interpretarea ratei stocurilor necesita corelarea cu nivelul
activitatii, admitandu-se ca ecuatie minima de echilibru structural:
s ca
I I <
unde:
ca
I
= indicele cifrei de afaceri;
s
I
= indicele stocurilor.
Prin urmare, o crestere a volumului de activitate genereaza o
sporire justificata a stocurilor. Incetinirea rotatiei stocurilor, formarea
stocurilor fara miscare sau cu miscare lenta se apreciaza negativ
103
datorita dificultatilor de transformare in lichiditati si consecintelor
negative asupra solvabilitatii firmei.
stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente ca: materii prime,
produse finite, marfuri, iar ponderea acestor elemente in patrimoniul
firmei si evolutia lor in timp reprezinta informatii indispensabile
fundamentarii politicii comerciale.
In acest scop se calculeaza urmatoarele rate:
1. rata materiilor prime:
100
Mp
Materii prime
R
Active circulante

2. rata produselor finite:
Pr
100
Pf
oduse finite
R
Active circulante

3. rata productiei neterminate:
Pr min
100
Pn
oducie neter at
R
Active circulante

4. rata stocurilor de marfuri:
100
Sm
Mrfuri
R
Active circulante

pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept baza de
raportare, in functie de necesitati, si totalul activului;
valoarea lor difera in functie de natura activitatii: la firmele din
sectoarele productive cu ciclu de exploatare lung, rata productiei
neterminate inregistreaza valori ridicate, in firmele comerciale
preponderente sunt stocurile de marfuri etc.
Sporirea volumului de activitate antreneaza o sporire ridicata a
stocurilor. Formarea stocurilor cu miscare lenta sau fara miscare se
apreciaza negativ datorita dificultatilor de transformare in lichiditati si
consecintelor negative asupra solvabilitatii firmei.
Ponderea stocurilor in patrimoniul firmei si evolutia in timp
constituie informatii indispensabile fundamentarii politicii comerciale.
b
2
) Rata creantelor comerciale (
cr
R
) exprima ponderea activelor
comerciale in totalul activelor:
100
total Activ
comerciale Creante
R
cr
Natura relatiilor firmei cu partenerii externi din aval, termenele
de plata care se acorda clientelei, uzantele specifice domeniului de
activitate, in materie de termene de plata sunt factori care influenteaza
marimea ratei creantelor comerciale.
104
Aceasta rata analitica inregistreaza valori foarte scazute sau
egale cu zero la firmele aflate in contact direct cu o clientela
numeroasa, care isi achita cumparaturile in numerar (comert cu
amanuntul, prestari de servicii catre populatie etc.). In relatiile inter-
firme, dimensiunea ratei creantelor comerciale este ridicata, dar cu
variatii de la o intreprindere la alta in functie de natura activitatii.
Pentru a evidentia implicatiile asupra echlibrului unei firme
determinarea acestei rate analitice trebuie sa aiba in vedere:
natura creantelor:
- creante legate de ciclul de exploatare (clienti);
- creante diverse (creante asupra personalului, actionarilor).
certitudinea realizarii lor:
- creante certe;
- creante incerte (creante nerealizate la termen si a caror
incasare devine nesigura, creante aparute ca urmare a
incalcarii legislatiei financiare);
termenul de realizare:
- creante pe termen scurt;
- creante pe termen mediu;
- creante pe termen lung.
Pentru fiecare din aceste elemente se poate determina o rata
analitica de structura prin raportarea ratei respective, dupa caz la totalul
creantelor, la activele circulante sau la totalul bilantului.
b
3
)Rata disponibilitatilor banesti ( dp
R
) si plasamentelor
caracterizeaza ponderea disponibilitatilor banesti si valorii mobiliare de
plasament in totalul bilantului:
100
+

total Activ
plasament de mobiliare Valori itati Disponibil
R
dp
Pentru investigarea analitica se pot determina urmatoarele rate
distincte:
100
total Activ
itati Disponibil
R
d
105
100
total Activ
plasament de mobiliare Valori
R
p
Informatiile oferite de acest indicator necesita o interpretare
nuantata de la un caz la altul.
Marimea disponibilitatilor banesti poate inregistra valori de
mai mari sau mai mici la intervale foarte scurte de timp, ca urmare a
unor intrari foarte importante de fonduri, respectiv ca urmare a unor
plati foarte concentrate in timp.
Dimensiunea disponibilitatilor poate ilustra, in acelasi timp, o
situatie negativa sau pozitiva.
Astfel, o valoare ridicata a disponibilitatilor poate fi semnul
detinerii unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive
sau poate ilustra o situatie favorabila in termeni de echilibru financiar.

Rate structurale de pasiv bilantier
In bilant scopul este de a determina valoarea firmei ca obiectiv
major in activitatea de evaluare si in acest sens, din totalul activelor
(imobilizate si circulante) se scad datoriile curente. Formula de calcul
mai detaliata aplicata in bilant este:
VF Ait Act Ca Dts Va + +
unde:
VF-valoarea firmei;
Ait-active imobilizate totale;
Act-active circulante totale;
Ca-cheltuieli in avans;
Dts-datorii pe termen scurt;
Va-venituri inregistrate in avans.
In pasiv apar capitalurile proprii totale care se determina astfel:
Pr Cprt Cs Pc RRc RRd Rz Rrec Rred REFc REFd R + + + + +
unde:
Cprt-capitaluri proprii totale;
Cs-capital social;
Pc-prime de capital;
106
RRc-rezerve din reevaluare-sold creditor;
RRd- rezerve din reevaluare-sold debitor;
Rz-rezerve;
Rrec-rezultatul reportat-sold creditor;
Rred- rezultatul reportat-sold debitor;
REFc-rezultatul exercitiului financiar-sold creditor;
REFd- rezultatul exercitiului financiar-sold debitor,
RPr-repartizarea profitului.
Totalul activelor minus datorii curente, minus datorii ce trebuie
platite intr-o perioada mai mare de un an, minus provizioane pentru
riscuri si cheltuieli coincide cu totalul capitalurilor proprii. In cazul in
care firma are si patrimoniu public, se insumeaza si acesta la totalul
capitalurilor.
Elementele principale in structura pasivului bilantier sunt:
capitalurile si rezervele;
provizioanele pentru riscuri si cheltuieli;
datoriile pe termen mediu si lung (mai mare de 1 an);
venituri in avans.
Ratele de structura ale pasivului sunt rapoarte intre elemente de
pasiv si grupele din care fac parte sau total pasiv si intre grupe si total
pasiv. Ratele structurale de pasiv bilantier permit aprecierea politicii
financiare a firmei prin ilustrarea aspectelor privind stabilitatea si
autonomia financiara.
Ratele considerate cele mai importante sunt rata stabilitatii
financiare, rata autonomiei financiare globale, rata de indatorare
globala.
a) Rata stabilitatii financiare ( sf
R
) scoate in evidenta legatura
dintre capitalul permanent de care dispune intreprinderea pe o perioada
de cel putin un an si patrimoniul total:
107
100
100


total Pasiv
lung si mediu termen pe Datorii propriu Capital
R
total Pasiv
permanent Capital
R
sf
sf
sf
R 100
1

total Pasiv
scurt termen pe Datorii

din punct de vedere tehnic se ridica problema delimitarii exacte a
resurselor proprii sau imprumutate cu caracter durabil, permanent, de
cele instabile, destinate a fi consumate pe termen scurt;
o rata scazuta a acestui indicator pune in pericol stabilitatea
financiara a firmei; capitalul permanent este destinat sa acopere atat
activele imobilizate, cat si fondul de rulment.
Rata stabilitatii financiare pune problema delimitarii precise a
resurselor proprii sau imprumutate cu caracter durabil, permanent, de
cele stabile destinate consumului pe termen scurt.
b) Rata autonomiei financiare globale ( afg
R
) permite
determinarea gradului de acoperire a patrimoniului cu capital propriu si
se calculeaza astfel:
100
total Pasiv
propriu Capital
R
afg
ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor in totalul
pasivelor difera de la un caz la altul, in primul rand, in functie de
politica financiara a firmei respective, de conditii concrete ale fiecarei
firme, de eficienta deciziilor financiare;
diversitatea de conditii in care-si desfasoara activitatea firmele face
dificila stabilirea unor rate de referinta; totusi anumiti autori recomanda
ca satisfacatoare pentru echilibrul financiar urmatoarea relatie
40
:
1/ 3
Afg
R
; prin urmare , existenta unui capital propriu egal sau mai mare
40
G. ChareauxGestion financiere, Edition Litec, Paris,1991
108
cu o treime din pasivul firmei este o premisa a autonomiei financiare a
acesteia.
Stabilirea unor rate de referinta este dificila datorita diversitatii
de conditii in care activeaza firma.
Premisa autonomiei financiare a firmei o reprezinta existenta
unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din totalul bilantier.
c) Rata de indatorare globala ( ig
R
) se construieste prin
raportarea datoriilor totale la pasivul total:
100
total Pasiv
totale Datorii
R
ig
ig
R
<1
O valoare cat mai indepartata de cifra unu semnifica o sporire a
autonomiei financire.
d) Rata de indatorare la termen (R
it
) se poate stabili pornind de
la urmatoarele doua relatii:
100
1

permanent Capital
lung si mediu termen pe Datorii
R
it
In teoria si practica economica, ultima relatie are o semnificatie
mai larga deoarece permite aprecierea capacitatii de indatorare a firmei
(capacitatea de indatorare este saturata cand
2 it
R variaza in jurul cifrei unu) si totodata reflecta masura in care firma
apeleaza la efectul de levier sau efectul de parghie.
Indiferent de modalitatea sa de calcul rata de indatorare
caracterizeaza dependenta financiara a firmei si gradul de risc al
politicii sale financiare.
6.3 Rate de finantare
Ratele de finantare evidentiaza modul de asigurare a finantarii
activitatii desfasurate de catre intreprinderi. Ratele de finantare se pot
109
grupa in rate de finantarea a imobilizarilor si rate de finantare a
activelor circulante.
a) Rate de finantare a imobilizarilor:
rata de finantare permanenta ( fp
R
):
100
e imobilizat activelor Valoarea
permanent Capital
R
fp
rata de finantare proprie ( fpr
R
):
100
e imobilizat activelor Valoarea
propriu Capital
R
fpr
rata de finantare externa ( fe
R
):
100
e imobilizat activelor Valoarea
lung si mediu termen pe Datorii
R
fe
b) Rata de finantare a activelor circulante din fondul de
rulment:
rata de finantare cu fond de rulment ( fr
R
):
100
circulante Active
rulment de Fond
R
fr
rata de acoperire a nevoii de fond de rulment (
an
R
):
100
rulment fond de Nevoia
rulment de Fond
R
an
rata de finantare a stocurilor ( fs
R
):
100
stocurilor a totala Valoarea
rulment de Fond
R
fs
110
CAPITOLUL VII
RISCUL SI GESTIUNEA RISCURILOR INTREPRINDERII
Activitatea unei intreprinderi, indiferent ponderea pe care o
detine in sectorul sau de activitate este supusa riscurilor, intrucat
aceasta nu poate sa prevada cu certitudine diferitele componente ale
rezultatului sau (cost, cantitate, pret) si ale ciclului de exploatare
(cumparari, prelucrari, vanzari).
Riscul poate fi definit ca un eveniment, imprejurare, actiune sau
complex de evenimente neprevazute care ar putea avea loc in
activitatea viitoare a unei intreprinderi, cu efecte negative asupra
activitatii sectoriale sau de ansamblu a acesteia.
Categoriile de riscuri la care se expune intrerpinderea sunt: riscul
de exploatare, riscul de produs, riscul de piata, riscul de imagine, riscul
de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul de credit, riscul ratei
dobanzii, riscul de schimb valutar, riscul de faliment, riscul
conjunctural economic, riscul competitional
Riscul semnifica variabilitatea profitului fata de media
rentabilitatii din ultimele exercitii. In previziune, riscul exprima
variabilitatea estimata a profitului in raport cu speranta de rentabilitate.
Intr-o alta forma practica, riscul se poate exprima ca variabilitate
a profitului in functie de volumul de activitate al intreprinderii
Riscul poate fi consecinta a conjuncturii economice, a
specificului activitatii intreprinderii, a calitatii actului managerial pe
toate treptele ierarhice ale structurii organizatorice si functionale ale
intreprinderii, a relatiilor cu clienti, furnizori, diversi imprumutatori.
Tendinta managerilor de a-si asuma riscul fluctueaza. Variatiile
individuale de comportament provin din experienta si din contextul
existent in intreprindere
Pentru managerii asumarea riscului este o necesitate.
Astfel, atitudinea managerilor in raport cu riscul, poate varia in
functie de conditii, ca de exemplu: nivelul profitului, marimea
lichiditatilor si a vanzarilor la un nivel de referinta, pozitia actuala a
organizatiei si eventuala disparitie a sa.

111
7.1 Riscul de exploatare
Riscul de exploatare este caracteristic activitatii productive si
comerciale a unei intreprinderi, modul sau de manifestare avand drept
rezultat variabilitatrea rezultatului exploatarii, ca efect al modificarii
conditiilor economice din mediul in care actioneaza intreprinderea.
Riscul de exploatare reprezinta incapacitatea intreprinderii de a
se adapta la timp si cu cel mai mic cost la variatia conditiilor de mediu,
incapacitate care va avea drept consecinta reducerea profitului din
exploatare sau chiar inregistrarea de pierderi.
Activitatea de exploatare a intreprinderii se realizeaza intr-un
mediu in care singura variabila constanta este schimbarea si poate
aduce o serie de influente asupra activitatii, si anume:
modificarea preturilor de achizitie sau de desfacere;
accentuarea concurentei;
presiuni salariale;
inovatii tehnice si tehnologice, etc.
Actiunea factorilor de mediu poate contribui la reducerea
nivelului de rentabilitate al intreprinderii. Riscul ca aceasta sa devina
nerentabila, pe un termen scurt sau lung, este cu atat mai mare cu cat
intreprinderea este mai sensibila la interactiunea cu mediul.
Riscul de exploatare este urmarit cu interes de doua categorii de
participanti:
managementul intreprinderii, care este interesat de
asigurarea unui nivel al riscului care sa determine
maximizarea profitului si maximizarea averii actionarilor;
investitorii externi, care sunt interesati de un plasament cat
mai bun al capitalului, plasament care va aduce satisfactie
atunci cand se asigura un nivel scontat de retribuire a
capitalului investit la un grad de risc pe care posesorii de
capital externi sunt dispusi sa si-l asume.
Cuantificarea nivelului riscului de exploatare se poate realiza
utilizand metoda pragului de rentabilitate sau punctului critic si metoda
elasticitatii rezultatului exploatarii (levierul exploatarii).
Desi aceste doua metode folosesc procedee distincte de masurare
112
a riscului de exploatare, rezultatele obtinute se completeaza conducand
la o cat mai buna cuantificare si interpretare a actiunii riscului de
exploatare.
Analiza punctului critic
Riscul depinde nu numai de pret de vanzare, cost, cifra de
afaceri. Riscul de exploatare este dependent de incertitudinea
randamentului activitatii de productie a intreprinderii si de evolutia
raportului dintre cheltuielile fixe si cheltuielile variabile.
Cheltuielile fixe sunt acele cheltuieli care au un nivel constant,
indiferent de volumul productiei, in categoria acestora intra cheltuielile
generale, o parte din cheltuielile comune si alte cheltuieli. Ele sunt
angajate in scopul functionarii normale a intreprinderii, fiind platite
chiar in absenta cifrei de afaceri.
Cheltuielile variabile sunt acele cheltuieli direct proportionale
cu nivelul productiei. In aceasta categorie intra consumurile de materii
prime, materiale directe, salariile personalului direct productiv.
Pe termen lung toate cheltuielile sunt variabile, numai intr-o
abordare pe termen scurt se pot delimita cheltuieli fixe si variabile.
Punctul critic sau pragul de rentabilitate reprezinta nivelul de
activitate care absoarbe in totalitate cheltuielile de exploatare ale unei
perioade, rezultatul fiind nul.
Punctul critic denumit si punctul mort reflecta nivelul minim de
activitate pe care trebuie sa-l atinga intreprinderea pentru a nu
inregistra nici profit si nici pierdere.
Riscul economic este proportional cu nivelul punctului critic. Cu
cat nivelul pragului de rentabilitate va fi mai redus, cu atat riscul
economic va fi mai scazut.
Determinarea pragului de rentabilitate sau punctului de
echilibru se poate realiza, dupa caz, in unitati fizice, calorice sau in
numar de zile, pentru un singur produs sau pentru intreaga activitate a
intreprinderii.
In punctul critic cifra de afaceri este intotdeauna egala cu
costurile totale determinate ca suma a costurilor fixe si variabile, astfel:
113
CA = CT = CF + CV
in care:
CA = cifra de afaceri in punctul critic;
CT = cheltuieli totale;
CF = cheltuieli fixe;
CV = cheltuieli variabile.
In intreprinderile monoproductive, pragul de rentabilitate in
unitati fizice se determina pornind de la ipoteza unui cost variabil
unitar constant (v) in raport cu cresterea volumului productiei.
Indiferent de volumul fizic al productiei vandute (Q), cheltuielile
variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind in schimb
volumul total al acestora (CV).
CV = Q x v
Pornind de la ipoteza constantei pretului unitar de vanzare (p),
indiferent de volumul produselor fizice vandute (Q) se poate obtine
relatia:
CA = Q x p
Piata absoarbe productia la acelasi pret.
Pornind de la aceste considerente punctul critic se poate
determina astfel:
CA = CT
CA = CF + CV
Q x p = CF + Q x v
Q x p - Q x v = CF
v p
CF
Q
cr


unde:

cr
Q
volumul fizic al productiei vandute pentru a atinge punctul
critic;
Graficul ofera managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea
profitului.
114
Costuri si CA = p x Q
cifra de afaceri
CT = CV + CT
CV = v x Q
CF
Q

cr
Q
Fig 7.1.1 Reprezentarea grafica a punctului critic.
Variabilitatea profitului este cu atat mai mare cu cat
intreprinderea este mai aproape de punctul sau critic. Cand cifra de
afaceri se plaseaza in vecinatatea punctului critic, o mica variatia a
cifrei de afaceri determina a mare variatia a profitului.
In cazul in care Q< cr
Q
, cheltuielile depasesc cifra de afaceri,
iar intreprinderea inregistreaza pierdere.
In situatia in care Q> cr
Q
, cheltuielile sunt compensate de un
nivel de activitate suficient de mare pentru a degaja profit. Cu cat
productia este mai mare in raport cu punctul critic, cu atat mai mult
profitul va sporii, ingloband marjele unitare brute aferente vanzarilor
suplimentare.
Pentru a determina punctul critic in unitati valorice, in
intreprinderile monoproductive, se inmulteste pragul de rentabilitate in
volum (
cr
Q
) cu pretul de vanzare unitar (p):
CA
p Q
cr cr

Se poate determina volumul de productie, in unitati fizice si
valorice necesara a fi realizata pentru atingerea unui anumit volum al
profitului. Relatia de determinare a productiei in punctul critic este
115
urmatoarea:
CV p
P CF
Q
cr

Pentru procesul decizional o importanta deosebita o prezinta


determinarea punctului critic exprimat in zile, indicatcare exprima data
calendaristica la care nu se inregistreaza nici profit si nici pierdere.
Punctul critic exprimat in zile se poate stabili luand in considerare o
cifra de afaceri relativ constanta.
360
CA
CA
P
cr
cr
in care:
P
cr
= punctul critic exprimat in zile;
CA
cr
= cifra de afaceri in punctul critic;
CA = cifra de afaceri realizata sau prognozata a se realiza.
Analiza pe baza punctului de echilibru ofera avantaje, dar
prezinta si cateva limite.
Printre avantajele oferite de analiza punctului critic se pot enumera:
- stabilirea nivelului de activitate minimal necesar pentru a nu
inregistra pierderi;
- calculul productiei necesare a fi realizate pentru a antrena un
anumit nivel al profitului;
- ilustrarea corelatiei dintre dinamica productiei si dinamica
cheltuielilor;
- posibilitatea de a evidentia sub diferite ipostaze anticiparea
profitului;
- determinarea gradului de utilizare a capacitatii de productie, in
corelatie cu un anumit volum al profitului degajat, etc.
Printre limitele antrenate de analiza punctului critic se pot enumera:
- metoda presupune o cerere nelimitata, la un pret fix;
- analiza punctului de echilibru ia in calcul o relatie liniara intre
costuri si cifra de afaceri;
116
- orizontul luat in considerarea este unul pe termen scurt;
- nu tine seama de modificarea structurii productiei.
Coeficientul efectului de parghie a exploatarii (levierul exploatarii)
Levierul exploatarii reflecta gradul de sensibilitate a rezultatului
exploatarii la variatia volumului de activitate, respectiv acel rezultat
marginal care se realizeaza prin reducerea sau sporirea volumului de
activitate.
Gradul de reactie a rezultatului exploatarii la variatia volumului
de activitate se poate determina cu ajutorul coeficientului de elasticitate
(e) calculat dupa formula de mai jos:
Re ) (
) ( ) (
) (
Re
Re
Mcv
CF CV CA
CV CA
CF CV p Q
CV p Q
Q
Q
CF CV p Q
CV p Q
Q
Q
e

unde :
Q = volumul productiei fizice ;
P = pretul unitar ;
CV = costul variabil unitar
Coeficientul efectului de parghie a exploatarii permite
interpretarea marimii riscului de exploatare astfel:
un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate (e > 11)
exprima o sensibilitate sporita a rezultatului exploatarii la
variatia volumului de activitate, iar in conditiile in care
intreprinderea se plaseaza in apropierea pragului de
rentabilitate riscul ca ea sa inregistreze pierdere sub influenta
factorilor de mediu este foarte mare;
un nivel redus al coeficientului de elasticitate (e < 6) exprima
o multiplicare mai lenta a rezultatului exploatarii in acelasi
timp cu sporirea volumului de activitate, insa aceasta reactie
asigura intreprinderii un timp de actiune mai mare la
117
modificarea exploatare mai scazut.
Pragul de rentabilitate si coeficientul efectului de parghie a
exploatarii ca metode de masurare a riscului de exploatare scot in relief
doua legaturi importante.
Prima legatura rezida din faptul ca atunci cand pragul de
rentabilitate se afla la un nivel ridicat se va asigura un nivel sporit al
coeficientului efectului de parghie a exploatarii si invers.
Aceasta legatura deriva din structurarea cheltuielilor in fixe si
variabile. Pragul de rentabilitate se situeaza la un nivel ridicat, iar
sensibilitatea profitului este mai mare atunci cand exista o importanta
relativa a cheltuielilor fixe mai mare in raport cu cele variabile (asupra
activitatii desfasurata isi pune amprenta intr-o masura mai mare
cadenta tehnologica, decat forta de munca). Pragul de rentabilitate
inregistreaza un nivel moderat, iar sensibilitatea profitului este redusa
atunci cand exista o importanta relativa a cheltuielilor fixe mai mica in
raport cu cele variabile.
A doua legatura priveste corelatia care exista intre nivelul
coeficientului de elasticitate si pozitia volumului de activitate realizat
sau previzionat fata de pragul de rentabilitate.
In apropierea pragului de rentabilitate al exploatarii sensibilitatea
profitului este mai mare, iar riscul de exploatare ridicat.
Cu cat volumul de activitate al intreprinderii se indeparteaza de
pragul de rentabilitate cu atat sensibilitatea profitului este mai scazuta
si riscul de exploatare mai redus.
7.2 Riscul financiar al intreprinderii
Riscul financiar al unei intreprinderi decurge din modul de
indatorare al acesteia, concretizat in riscul de solvabilitate si cel de
lichiditate. Riscul financiar este caracterizat de influenta asupra
profitului a indatorarii intreprinderii.
Riscul financiar este definit de catre I. Stancu ca ,, variabilitatea
indicatorilor de rezultate sub incidenta structurii financiare a firmei .
El se produce atunci cand rata rentabilitatii economice obtinute prin
utilizarea imprumuturilor este inferioara ratei dobanzii capitalului
imprumutat.
118
Caracterizarea riscului financiar si cuantificarea gradului de
expunere la aceasta categorie de risc se bazeaza pe:
- metoda pragului de rentabilitate;
- efectul de levier financiar;
- explicarea factoriala a rentabilitatii financiare prin
evidentierea efectului de levier.
Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate
utilizeaza aceeasi metodologie ca si riscul de exploatare, luand in
considerare si cheltuielile cu dobanzile ca elemente de cheltuieli fixe.
Se calculeaza o cifra de afaceri care corespunde unui prag de
rentabilitate global (CAprg ), pe baza urmatoarei relatii:
CA
CA
CV
D CF
prg

1
=
mcv
R
D CF +
unde:
CF= cheltuieli fixe;
CV= cheltuieli variabile;
CA= cifra de afaceri totala;
D = dobanda ca o cheltuiala fixa;
R
mcv
= rata marjei cheltuielilor variabile.
Aprecierea riscului financiar se face pe baza urmatorilor
indicatori:
indicatorul de pozitie absolut:
CA-CAprg
indicatorul de pozitie relativ:
prg
prg
CA
CA CA
119
coeficientul de elasticitate:
) / (
) / (
0
0
CA CA
PC PC
e

unde:
PC = profitul curent (dupa deducerea dobanzii);
CA = cifra de afaceri.
Coeficientul de elasticitate se mai poate calcula si cu ajutorul
formulei:
prg
CA CA
CA
e

0
0
Riscul financiar se mai masoara si prin efectul de levier cu
ajutorul formulei:
Rf = Rec (1+L)
unde:
Rf = abaterea medie patratica a rentabilitatii financiare;
Rec = abaterea medie patratica a rentabilitatii financiare;
L = levierul, raport intre datorii si capitalurile proprii D/Cpr
(structura financiara a firmei)
Pornind de la influenta indatorarii firmei asupra rentabilitatii
capitalurilor proprii se mai poate ilustra un model de apreciere a
riscului financiar bazat pe efectul de levier financiar al indatorarii.
Efectul de levier financiar poate fi redat pornind de la structura
simplificata a bilantului si ratele de rentabilitate caracteristice (fig 7.2):
120
Activ economic
(Re)
Capitaluri proprii
(Rf)
Datorii
(Rd)
Fig. 7.2 Structura bilantului si ratele de
rentabilitate corespunzatoare
Activului economic (Ae) ii corespunde rata rentabilitatii
economice (Rec), capitalurilor proprii (Cpr) rata rentabilitatii financiare
(Rf) si datoriilor (D) - rata dobanzii (Rd).
Rezultatul exercitiului (Rex) se poate determina ca diferenta
intre rezultatul exploatarii (Re) si dobanda platita pentru capitalul
imprumutat (d), daca se face abstractie de incidenta rezultatului
exceptional, a veniturilor financiare si a impozitului pe profit:
Rex = Re d
Rezultatul exploatarii se poate calcula in functie de rata
rentabilitatii economice:
Re = Ae x Rec
Dobanda se determina ca un produs intre nivelul datoriilor si rata
dobanzii (Rd). Rata rentabilitatii financiare a firmei este dependenta de
relatia dintre rata rentabilitatii economice si rata dobanzii:
daca Rec > Rd, atunci Rf > Rec, iar indatorarea are un efect
benefic asupra firmei (efect de ,,levier). Utilizarea surselor
imprumutate in procesul de exploatare conduce la sporirea
rentabilitatii capitalului propriu, nivelul de crestere fiind cu
atat mai mare cu cat gradul de indatorare este mai ridicat fara
sa se depaseasca un prag de indatorare considerat normal din
punctul de vedere al riscului financiar;
daca Rec = Rd, atunci Rf = Rec, iar indatorarea este neutra din
punct de vedere al rentabilitatii financiare. Nivelul capitalului
propriu este egal cu nivelul rentabilitatii capitalului investit;
121
daca Rec < Rd, atunci Rf < Rec, iar indatorarea are un efect
negativ asupra rentabilitatii financiare a firmei, sporind riscul
financiar al acesteia (efect de ,,maciuca). Sursele
imprumutate sunt mai scumpe decat efectele pe care le
genereaza, iar aceasta va conduce la scaderea rentabilitatii
capitalului propriu proportional cu gradul de indatorare.
Riscul financiar se poate masura prin punerea in evidenta a
factorului de indatorare si a rentabilitatii firmei cu ajutorul formulei:
Cpr
D
Rd
CA Ae
CA
CA Ae
CA
R
f

,
_

+
Re Re
Asupra ratei rentabilitatii financiare actioneaza indirect:
viteza de rotatie a activului economic CA/Ae;
rata rentabilitatii comerciale Re/CA;
diferenta dintre rata rentabilitatii economice si rata dobanzii;
gradul de indatorare al firmei numit si ,,bratul levierului
financiarD/Cpr.
Prin indicatorii utilizati se poate determina modul cum acestia
influenteaza structura financiara a firmei in cazul datorarii unei
rentabilitati financiare prin marimile pe care le prezinta indicatorii de
risc financiar. Aceasta este necesar pentru a stabili elasticitatea firmei
in raport cu conditiile de piata.
Pentru a spori rentabilitatea financiara a intreprinderii sunt
necesare masuri care sa urmareasca accelerarea vitezei de rotatie a
activelor, cresterea rentabilitatii comerciale, sporirea rentabilitatii
economice si pe aceasta baza a ecartului fata de rata dobanzii,
optimizarea structurii capitalului bazat pe efectul de levier financiar a
indatorarii.
7.3 Riscul de faliment
Analiza riscului de faliment prin metodele clasice (analiza
lichiditate-exigibilitate, analiza functionala, analiza prin rate, analiza
dinamica) ofera informatii partiale si in general o apreciere asupra unei
situatii trecute. Deoarece rezultatele financiare se degradeaza rapid in
timp se impune utilizarea unor metode care sa permita o evaluare
122
globala a riscului de faliment si care sa fie instrument de previziune a
acestuia.
Mai multi cercetatori si organisme financiare internationale au
fost preocupati de elaborarea unei metode de predictie a riscului de
faliment, denumita metoda scorurilor, pornind de la o grupare de rate
restrans corelate cu starea de sanatate sau de slabiciune a
intreprinderilor.
Metoda scorurilor se bazeaza pe tehnicile statice ale analizei
discriminante a caracteristicilor financiare si constituie un instrument
complementar analizei traditionale.
Analiza discriminanta se bazeaza pe probabilitatea de
apartenenta la o clasa a populatiei, in functie de elementele cunoscute.
Aplicarea metodei scorurilor presupune gruparea unei
intreprinderi intr-o anumita categorie in functie de valoarea unui
indicator discriminant alcatuit ca o combinatie liniara de ,,n rate
ponderate cu un coeficient de importanta a ratei ,, :
J
n
j
j
R D

1


unde:
D = indicatorul discriminant (scor);

= coeficientul de importanta;
R j = rata j;
n = numarul ratelor.
Discriminantul sau functia scor cum mai este denumit, se
construieste printr-un procedeu iterativ pas cu pas.
Pe un esantion reprezentativ alcatuit in mod egal din
intreprinderi cu functionare normala si intreprinderi cu dificultati
financiare se studiaza un set de rate retinandu-se acelea care servesc
cel mai bine la discriminarea celor doua grupuri.
Ratele selectionate sunt independente intre ele in raport cu
functia scor deoarece un anumit grad de corelatie intre ele, ar conduce
la inregistrarea in functia scor a unor influente repetate ale aceluiasi
fenomen economico-financiar.
Indiferent de modelul functiei scor se va regasi in aproape toate
123
rata referitoare la fondul de rulment net global, la indatorare, la
solvabilitate pe termen surt, la cheltuieli financiare, la cheltuieli de
personal
In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe
metoda scorurilor, dintre care, cele mai utilizate sunt: modelul Altman,
modelul Centralei Bilanturilor din cadrul Bancii Frantei, modelul
Conan Holder, etc.
Unul dintre primele modele a fost elaborat in Statele Unite de
profesorul E.I.Altman, in anul 1968 si este alcatuit pe baza a cinci rate
ponderate dupa cum urmeaza:
Z=
5 4 3 2 1
3 . 3 4 . 1 2 . 1 6 . 0 r r r r r + + + +
total activ
afaceri de cifra
r
1
datorii total
bursiera re capitaliza
r
2
total activ
circulant activ
r
3
total activ
reinvestit profit
r
4
brut activ
brut profit
r
5
Capitalizarea bursiera reprezinta valoare de piata a capitalului
subscris si varsat. Pentru intreprinderile necotate la bursa, acest
indicator poate fi inlocuit cu valoarea capitalurilor proprii.
Unii analisti economici propun alti indicatori pentru constructia
ratelor respective. In locul activului circulant utilizeaza fondul de
rulment net global, iar in locul profitului brut propun utilizarea
excedentului brut din exploatare.
124
In functie de valorile functiei scor intreprinderile pot fi
clasificate astfel:
Z 1,8 - intreprinderea este insolvabila si falimentul este
iminent;
1,8 < Z 3 starea intreprinderii este dificila, cu performante
vizibil diminuate, insa adoptarea de masuri corespunzatoare pot
conduce la relansarea activitatii;
Z > 3 intreprinderea este solvabila, bancile si partenerii de
afaceri pot avea incredere in viabilitatea acestuia.
Modelul J. Conan si M. Holder a fost realizat in anul 1978 cu
scopul imediat de a analiza degradarea intreprinderilor mici si mijlocii
din Franta in perioada 1970-1975.
Pe un esantion reprezentativ format din 190 de intreprinderi
(jumatate falimentare) autorii au testat un numar de 31 de rate carora li
s-a studiat distributia si corelatia.
Modelul se aplica intreprinderilor industriale cu un numar de 10
pana la 500 de salariati si se bazeaza pe analiza lichiditate-exigibilitate.
Modelul este alcatuit pe baza a cinci variabile:
5 4 3 2 1
87 10 24 22 16 r r r r r Z + +
Variabila r
1
semnifica rata lichiditatii rapide si se determina
astfel:
scurt termen pe datorii
itati disponibil creante
scurt termen pe datorii
stocuri circulante active
r
+

1
Variabila r
2
reflecta stabilitatea financiara a firmei si se masoara
in felul urmator:
total pasiv
permanent capital
r
2
Variabila r
3
reprezinta ponderea rezultatului brut al exploatarii la
nivelul valorii adaugate:
125
adaugata valoarea
loatare de brut excedentul
r
exp
3

Variabila r
4
arata contributia cheltuielilor cu personalul la
crearea valorii adaugate:
adaugata valoarea
personalul cu cheltuieli
r
4
Variabila r
5
exprima gradul de finantare a vanzarilor din surse
imprumutate si se calculeaza astfel:
afaceri de cifra
financiare cheltuieli
r
5
Aportul functiei in perfectionarea metodologiei de analiza a
riscului de faliment este adus in principal prin regula de luare a deciziei
privind incadrarea intreprinderilor intr-o anumita clasa de risc. Regula
de decizie propusa de J. Conan si M. Holder este un tabel care
evidentiaza probabilitatea de faliment a unei firme in functie de
valoarea discriminantului (tabelul 7.3).
Regula de decizie J. Conan si M. Holder
Tabelul 7.3
Scor Z Probabilitatea de faliment
Starea intreprinderii
Negativ
0 - 1,5
1,5 - 4
> 80%
75 - 80%
70 - 75%
Situatie nefavorabila
4 - 8,5
8,5 - 9
50 - 70%
35%
Situatie incerta
9 -10
10 - 13
13 - 16
30%
25%
15%
Situatie favorabila
Z >16 Sub 15% Situatie excelenta
126
Modelul Centralei bilanturilor din cadrul Bancii Frantei are
la baza o functie scor cu opt variabile si o constanta.
100 Z = 0,706r
1
+1,048r
2
+5,221r
3
+2,003r
4
-0,689r
5
-0,824r
6
-
-1,167r
7
- 1,255 r
8
-85,544
r
1
=
360
afaceri de Cifra
clienti mediu Sold
adaugata Valoarea
corporale Investitii
r
2
r
( ) TVA fara afaceri de Cifra
loatare de brut Excedentul exp
3

investit Capital
permanent Capital
r
4
360
) (
5

TVA cu marfuri de Cumparari
furnizori mediu Sold
r
6
r
totale Datorii
are autofinant de a Capacitate

0
0
7
1
adaugata Valoarea
adaugata Valoarea adaugata Valoarea
r

loatare de brut Excedentul


financiare Cheltuieli
r
exp
8

Intrucat anumite rate nu pot fi determinate din cauza unui
numitor nul, iar altele inregistreaza o valoare prea mare, antrenand un
rezultat incorect al functiei pentru fiecare rata s-a stabilit un interval de
127
incredere, in afara careia valoarea ratei se reduce la o valoare de
referinta pe baza unui anumit procedeu.
Pe baza valorii inregistrata de functia scor intreprinderile pot fi
grupate in urmatoarele zone de risc:
- zona cu risc ridicat (70 100%), in situatia in care Z - 0,25;
- zona de incertitudine (45 70%), in cazul in care 0,25< Z
0,125;
- zona favorabila (10 45%), in situatia in care Z > 0,125.
Diagnosticul starii de faliment a unei intreprinderi implica si
analiza altor cauze care au afectat activitatea acesteia
41
:
- modul de recuperare al debitorilor;
- modul de finantare al investitiilor si daca in acest proces se
folosesc si finantari pe termen scurt;
- sporirea stocurilor;
- retragerea imprumuturilor si cauzele acestor retrageri;
- plata fortata a unor creditori pentru a pastra nivelul
aprovizionarii si a increderii in firma;
- speculatiile financiare;
- politicile de pret neeconomice.
Analiza riscului poate fi completata cu anumite aspecte
nefinanciare ce caracterizeaza activitatea firmei.
41
Steve Robinson Management financiar, Editura Teora, Bucuresti, 1998
128
CAPITOLUL VIII
SISTEMUL DE BUGETE AL INTREPRINDERII
8.1 Bugetul - instrument de planificare
In prezent in multe din intreprinderi, bugetul, o data intocmit,
ramane inca un document pasiv. Activitatea de intocmire si realizare a
documentului numit buget este esentiala, in munca finantistului.
Bugetarea este o activitate continua ce se deruleaza pe tot parcursul
anului si in legatura cu toate domeniile si procesele ce caracterizeaza
intreprinderea. Intreaga activitate a finantistului poarta amprenta
exigentelor bugetarii, a restrictiilor cantitative si calitative specifice
disciplinei financiare.
Sistemul bugetar al firmei este un instrument managerial in
scopul realizarii celei mai profitabile exploatari. Bugetarea, ca o
metoda moderna de conducere, este intr-o proportie de peste 75%
relatie interumana, deci nu este numai o meserie. Ea poate fi numita si
instrumentul prin care se realizeaza o imbunatatire a coordonarii
financiare. Conducerea trebuie sa-si planifice anticipat cheltuielile,
resursele, sa-si elimine deficientele.
Sistemul bugetar al firmei este direct legat de bazele procesului
managerial: previziune, executare si control.
Pe ansamblu, activitatea agentilor economici (venituri, cheltuieli,
rezultate) este cuantificata in mod corespunzator, insa pe
compartimente si produse, situatia se prezinta in mod diferit, intrucat
nu sunt cunoscute rezultatele si consecintele fiecarei activitati sau
compartiment in rezultatele generale ale intreprinderii. Pentru a inlatura
acest inconvenient a fost propusa, experimentata si utilizata metoda
conducerii prin bugete, ca o metoda complementara a conducerii prin
obiective. Fiecarui obiectiv ii sunt asociate cheltuielile admise a le
inregistra si veniturile pe care acesta le va genera.
Metoda conducerii prin bugete poate fi definita ca o forma de
conducere a carei orientare este determinata cu precadere de rezultatele
economico - financiare obtinute si de strategia adoptata de
intreprindere.
129
Particularitatea acestei metode generale de management fata de
celelalte metode de conducere consta in faptul ca orice activitate se
exprima si se masoara in etalon banesc, astfel sunt ilustrate cheltuielile
ocazionate si rerzultatele inregistrate de catre fiecare compartiment al
intreprinderii.
Aplicarea metodei conducerii prin bugete impune respectarea
urmatoarelor cerinte
42
:
zonarea intreprinderii in centre bugetare ;
fiecare centru bugetar trebuie defalcat in functie de
treptele ierarhice si de compartimentele intreprinderii;
detaliile bugetelor trebuie sa corespunda treptelor
ierarhice;
fiecare buget trebuie sa aiba un singur responsabil
investit cu autoritatea necesara;
elementele bugetelor trebuie sa fie astfel formulate
incat sa existe posibilitatea identificarii lor in conturile
contabile;
toate activitatile desfasurate de catre intreprindere
trebuie cuprinse in buget;
odata elaborate bugetele raman valabile in masura
in care pe intervalul respectiv de timp nu intervin modificari
privind conditiile avute in vedere.
Bugetarea integreaza planurile operationale pentru exprimarea
indicatorilor de lichiditate, indicatorilor de echilibru financiar, a celor
de gestiune si rentabilitate, respectiv indicatorilor fondului de rulment.
Masurarea finala a performantelor economice depinde de consecintele
financiare totale rezultate din cumulul operatiunilor.
Bugetul este un tablou sintetic care cuprinde, pe de o parte,
indicatorii caracteristici si esentiali ai activitatii pe care o desfasoara o
intreprindere, iar pe de alta parte nivelul acestora fundamentat pentru o
perioada viitoare, care sta la baza deciziilor curente si viitoare ale
sistemului de management precum si la evaluarea acestuia. Pentru
majoritatea firmelor, perioada de bugetare este de un an, dar cu
segmentarea pe trimestre, luni, saptamani. Se mai foloseste si metoda
42
T. Hobeanu Management, Editura Universitaria, Craiova, 2000
130
bugetelor alternative (diferite in functie de conditiile de productie).
Bugetele sunt standarde prestabilite la care operatiunile sunt
evaluate, comparate si reglate prin exercitarea controlului. Ele permit
un anumit grad de flexibilitate si de adaptibilitate, foarte necesare
pentru a fi in pas cu schimbarea rapida a conditiilor de desfasurare a
afacerilor.
Bugetul mai poate fi privit ca un sistem de informatii
manageriale. Teoria financiara a sintetizat numeroase tipuri de
bugete.
Dupa procesul economic pe care il bugeteaza exista:
bugetul exploatarii (productiei);
bugetul activitatilor de consum.
In functie de fenomenele la care bugetele se impart in:
bugete financiare;
bugetul trezoreriei;
bugetele fluxurilor financiare externe.
Bugetele se grupeaza si dupa perioada de timp avuta in vedere,
astfel:
bugete anuale;
bugete trimestriale;
bugete multianuale.
Tinand seama de amploarea activitatii reflectate, bugetele se pot
clasifica in:
bugetul intregii activitati economice;
bugete pe centre de responsabilitate (aporvizionare,
desfacre, sectii de productie, actiuni sociale etc.) in functie de
scopul urmarit, de fenomenul ce urmeaza a fi bugetat, de
perioada de timp pentru care se intocmeste bugetul respectiv,
de centrul de responsabilitate vizat.
Bugetele se mai pot grupa in bugete coordonatoare sau
principale si bugete secundare.
Bugetele coordonatoare sunt:
bugetul de venituri si cheltuieli;
bugetul vanzarilor;
131
bugetul productiei;
bugetul trezoreriei.
In bugetele secundaresunt incluse:
bugetul investitiilor;
bugetul administratiei;
bugetul publicitatii.
Obiectivele bugetului, ca instrument de planificare financiara,
urmaresc:
- orientarea intreprinderii in atingerea scopurilor pe care
aceasta si le propune: rentabilitate, lichiditate, reducerea
riscurilor, penetrarea unor piete tinta etc.;
- coordonarea eforturilor tuturor structurilor functionale ale
intreprinderii in vederea atingerii obiectivelor stabilite;
- controlul privind modul de realizare a bugetelor prin
compararea realizarilor cu prevederile acestora si adoptarea
unor masuri de corectare atunci cand aceasta se impune.
Indiferent de amploarea activitatii care se supune bugetarii,
operatiunea respectiva presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
- etapa premergatoare;
- etapa bugetarii efective;
- etapa reglarii bugetului.
Implicatiile etapei premergatoare
Aplicarea eficienta a principiilor bugetarii presupune
reorganizari in munca compartimentului financiar si a celorlalte
compartimente din firma. Compartimentul financiar trebuie sa dispuna
de un sistem informational operativ, in care partea de software si
hardware sa se afle in echitate, pentru a lucra in vederea furnizarii
informatiilor financiare care insotesc evenimentele tehnice, economice,
sociale, ecologice din viata curenta a firmei.
Celelalte compartimente ale intreprinderii trebuie sa-si
insuseasca exigentele bugetarii, sa evidentieze cat mai exact cheltuielile
si contributiilor la realizarea profitului si sa dea informatii precise si in
mod operativ pentru fundamentarea deciziilor financiare.
Bugetarea corecta a activitatii economice presupune angajarea
tuturor compartimentelor intreprinderii si ale conducerii intr-o actiune
de reorganizare, restructurare, uneori si de reprofilare pentru a se
132
incadra in restrictiile cantitative si de eficienta cerute de repartitia
financiara, de deciziile financiare.
Partea cea mai grea a etapei premergatoare revine serviciului
financiar intrucat trebuie sa motiveze factorii de conducere si
personalul de executie, in vederea acceptarii conducerii prin bugete si a
modificarilor de comportament ce le implica.
Succesul actiunilor din etapa premergatoare este cel care
transforma bugetarea dintr-o munca birocratica intr-un proces
managerial.
Bugetarea efectiva si reglarea bugetului
Activitatile de consum si de productie si fluxurile de fonduri
externe sunt transformate in informatii financiare si apoi in decizii
incorporabile in macheta bugetelor (bugetul general, al trezoreriei, al
centrelor de responsabilitate)
43
.
Pe parcursul realizarii bugetelor se impune o cercetare periodica
a deciziilor economice si a bugetelor intocmite, de regula, la inceputul
anului.
Abaterile de la indicatorii estimati sunt transformate in implicatii
financiare, se cauta fonduri in mod operativ, se adopta si se realizeaza
bugetele intermediare (decizii financiare privind investitiile, mijloacele
circulante, cercetarea stiintifica, actiunile sociale, refacerea mediului).

8.2 Bugetul activitatii generale a intreprinderii
Bugetul activitatii generale cuprinde date referitoare la
veniturile, cheltuielile si rezultatele preconizate a se realiza in anul
curent, comparativ cu cele realizate in anul precedent, precum si alte
date referitoare la profitul de repartizat, surse de finantare a
investitiilor, cheltuieli pentru investitii si alte date de fundamentare.
Bugetul activitatii generale a intreprinderii este documentul
sintetic de planificare a intreprinderii, reglementat de autoritatile
romane, obligatoriu pentru sectorul apartinand statului, dar
recomandabil a fi utilizat in activitatea desfasurata de catre agentii
43
P. Bran Relatiile financiar-bancare ale societatilor comerciale, Editor Tribuna
Economica, Bucuresti, 1994
133
economici cu capital privat.
Bugetul activitatii generale a intreprinderii este un centralizator
sistemic.
Acesta este un tablou sintetic care, cuprinde, pe de o parte,
articolele bugetare, sub forma cea mai sistematica a acestora, iar pe de
alta parte valorile acestor articole prognozate pentru anul la care se
refera, cu desfacerea pe trimestre.
Articolele bugetare sunt grupate pe cele trei dimensiuni
principale urmarite in vederea atingerii obiectivului fundamental
stabilit, respectiv: venituri, cheltuieli si rezultatul obtinut.
Sintetic elementele de venituri bugetate sunt:
Venituri din exploatare, detaliate pe cel putin urmatoarele
elemente:
- venituri din vanzarea productiei;
- subventii (detaliate pe produse si activitati);
- alte venituri (cu nominalizarea acestora).
Venituri financiare;
Venituri exceptionale.
Cheltuielile intreprinderii sunt structurate in bugetul activitatii
generale, astfel:
Cheltuieli de exploatare detaliate pe cel putin urmatoarele
elemente:
- cheltuieli materiale;
- cheltuieli de personal;
- amortizari si provizioane privind activitatea de
exploatare, etc;
Cheltuieli financiare;
Cheltuieli exceptionale;
Rezerve legale;
Acoperirea pierderilor din anii precedenti;
Impozitul pe profit.
Profitul este un element bugetar distinct si se determina ca
diferenta intre veniturile si cheltuielile totale.
Intocmirea acestui buget nu se poate realiza fara intocmirea in
prealabil, a altor bugete pe fiecarea segment al activitatii intreprinderii,
al naturii activitatii, etc.
134
Toate aceste bugete se bazeaza pe urmatoarele elemente:
nivelul indicatorilor bugetati;
mediul in care firma isi desfasoara activitatea;
studii de marketing;
concurenta;
produsele, cantitatea si calitatea acestora;
cota de de piata detinuta de intreprindere in sectorul sau de
activitate;
segmentele de piata pe care intentioneaza sa penetreze;
nivelul tehnologic al proceselor de productie, nivelul
dotarilor tehnice, precum si necesitatile viitoare de dotare si
investitii.
8.3 Bugetul vanzarilor
In majoritatea firmelor, bugetul vanzarilor este primul pas in
intregul sistem bugetar. Bugetul vanzarilor reprezinta fundamentul
pentru activitatea firmei, nu numai cadru pentru previziunea financiara.
In functie de vanzari se regleaza capacitatea de productie,
aprovizionarile, numarul si structura personalului etc.
Bugetul vanzarilor este bugetul principal anual care stabileste
parametrii tuturor celorlalte bugete anuale ale intreprinderii. El se
elaboreaza pe termen lung, anual si in variante operationale.
Figura 8.3 Schema elaborarii bugetului vanzarilor
44
Elaborarea bugetului vanzarilor are in vedere urmatoarele etape:
efectuarea studiilor de marketing;
44
M. Petcu- Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
Bugetul
vanzarilor
r
Strategia de
piata
Strategia de
produs
Strategia de
pret
Strategia de
distributie
135
previziunea vanzarilor;
previziunea chletuielilor de desfacere;
definitivarea bugetului vanzarilor, aprobarea acestuia si
defalcarea pe intervale operative de timp.
Efectuarea studiilor de marketing presupune evaluarea pietei
potentiale:
se cerceteaza pietele, segmentele sau nisele de piata pe care
intreprinderea le are deja castigate oferind produse care
satisfac aceste piete din punct de vedere calitativ, cantitativ,
sortimental;
se identifica pietele potentiale si se evalueaza actiunile
promotionale si costurile necesare patrunderii pe aceste piete;
se testeaza noile produse, se studiaza comportamentul
consumatorului fata de produsele oferite;
se intreprind anchete, sondaje cu privire la gradul de
satisfacere al produselor oferite;
se analizeaza mediul extern in care actioneaza intreprinderea
(concurenta actuala, concurenta potentiala, calitatea si pretul
produselor oferite de concurenta, starea economiei, puterea de
cumparare, conjunctura economica, etc);
se studiaza flexibilitatea capacitatii de productie si
posibilitatea de adaptabilitate a fabricatiei in functie de
cerintele pietei, termenul de raspuns la ofertei, strategia
adoptata de catre intreprindere si flexibilitatea acesteia,
reteaua de distributie, calitatea factorului uman si tehnic de
care dispune intreprinderea, receptivitatea si adaptabilitatea
echipei manageriale la noile schimbari intervenite in mediul
ambiant al intreprinderii.
Previziunea vanzarilor este una dintre cele mai importante
operatii. Ea cuprinde ansamblul de studii si de evaluari ale pietei
potentiale de desfacere, precum si cota parte, pe care intreprinderea
urmareste sa o mentina si sa o cucereasca.
Cercetarea priveste mediul intern, mediul extern, produsele
existente pe piata si produsele noi.
Rezultatele unei cercetari iau forma unor estimari privind
volumul vanzarilor dezirabile si posibile si valoarea incasarilor
136
determinata prin intermediul pretului de vanzare unitar.
Previziunea vanzarilor presupune studii specializate de
marketing privind conjunctura economica, potentialul de absortie al
pietei, starea concurentiala, etc.
Pentru produsele aflate in fabricatie, ca si cele existente pe piata
se pot utiliza tehnici de previziune a vanzarilor, ca de exemplu,
estimarea vanzarilor prin extrapolare.
Estimarea vanzarilor prin extrapolare se poate realiza prin
urmatoarele metode:
ajustarea printr-o functie matematica;
ajustarea exponentiala;
ajustarea dupa media mobila.
Cele mai uzitate sunt ajustarile printr-o functie matematica, in
functie de tendinta observata, de forma unei drepte sau a unei curbe
exponentiale.
b ax z +
sau
x
a b z
unde:
y = cifra vanzarilor;
x = variabila explicativa a vanzarilor (puterea de cumparare,
consum
de un anumit material, productivitate, etc.)
a, b = parametri ai dreptei.
Previziunea cheltuielilor presupune separarea cheltuielilor in fixe
si variabile, in raport cu activitatea care le-a generat
Cheltuielile variabile (salariile distribuitorilor, comisioanele
reprezentantilor comerciali) sunt proportionale cu volumul vanzarilor.
Previziunea lor se realizeaza pe baza relatiei:
mt z
137
unde :
z = cheltuieli variabile;
m = coeficientul de proportionalitate al cheltuielilor in raport cu
vanzarile;
t = vanzarile.
Cheltuielile semivariabile (salariile personalului comercial) se
determina in raport cu vanzarile si se corecteaza cu o constanta de
proprotionalitate (n) care reda nivelul lor atunci cand vanzarile ar
inregistra valoarea zero.
n mt z +
Cheltuielile fixe raman pe termen scurt constante in raport cu
vanzarile. Ecuatia reprezentativa este:
n z
Elaborarea bugetului vanzarilor
Previziunea vanzarilor trebuie sa se faca interdependent cu cea a
cheltuielilor de desfacere.
Bugetul vanzarilor fluctueaza in urmatoarele directii:
Bugetul vanzarilor da o baza pentru bugetul de productie care
reflecta folosirea materialelor, fortei de munca si a facilitatilor.
El reprezinta o cerinta prestabilita pentru elaborarea bugetului
de productie, care la randul lui determina cerintele de vanzare
si nivelurile de inventar dorite.
Dupa ce se estimeaza vanzarile se obtine produsul care sa
satisfaca cerintele vanzarilor, urmatorul pas in procesul
bugetar necesitand un buget de cheltuieli cu vanzarile. Atat
bugetul vanzarilor cat si bugetul productiei ,,se scurg direct
in bugetul de cheltuieli cu vanzarile, care consta in diferite
bugete precum publicitatea, vanzarea si alte cheltuieli cu
vanzarile.
Cifrele de vanzare anticipate determina conducerea centrala si
cerintele executive, care se reflecta in bugetul general administrativ.
Bugetul vanzarilor este de asemenea folosit pentru estimarea
surselor de venit care se reflecta in bugetul pe venit.
138
8.4 Bugetul productiei
Daca bugetul vanzarilor constituie previziunea scopului
activitatii intreprinderii, bugetul productiei este principala previziune a
mijlocului de a atinge finalitatea mai sus scontata
45
.
Bugetul vanzarilor si cel al productiei se constituie ca bugete
principale. Ele sunt determinante pentru intocmirea celorlalte bugete
(de investitii, de aprovizionare, de trezorerie).
Figura 8.4 Schema elaborarii bugetului productiei
46
Elaborarea bugetului productiei cuprinde urmatoarele etape:
previziunea cantitatilor de productie de a se fabrica
(programul de productie);
previziunea (antecalculatia) costurilor de productie;
defalcarea prevederilor bugetare pe intervale de timp mai mici
de un an si pe fabrici, ateliere si sectii de productie.
Elaborarea programului de productie presupune armonizarea
prevederilor bugetului vanzarilor cu capacitatea de productie a firmei,
in conditiile indeplinirii prevederilor comerciale si a utilizarii cat mai
depline a capacitatii factorilor de productie.
Previzionarea cantitatilor de produse a se realiza in perioada
45
I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si
gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997
46
Idem 3
Bugetul
productiei
r
Bugetul
vanzarilor
Bugetul
cercetarii-
dezvoltarii
Bugetul
investitiei
Stocuri
Norme de
consum
139
pentru care s-a intocmit, trebuie sa ia in considerare si urmatoarele
aspecte:
capacitatea de productie existenta si eventualele cresteri ale
capacitatii, in perioada urmatoare;
posibilitatea procurarii celorlalti factori de productie necesari
unei bune desfasurari a activitatii intreprinderii si
productivitatea (randamentul) acestora;
stocurile de produse existente la inceputul si cele previzionate
la sfarsitul perioadei;
alte elemente previzibile sau cunoscute.
Cantitatea de produse de fabricat se stabileste in functie de
cantitatea prevazuta a se vinde si de variatia previzibila a stocurilor de
produse in curs de fabricatie si de produse finite, la inceputul si la
sfarsitul perioadei:
Sf Si Qv Qf +
unde:
Qf
= cantitatea de produse de fabricat (in strucura
sortimentala);
Qv
= cantitatea prevazuta a se vinde, conform bugetului
vanzarilor;
Si = cantitatea de produse aflate in stoc la inceputul
perioadei;
Sf
= cantitatea de produse prevazuta in stoc la sfarsitul
perioadei.
Datele privind stocurile intiale sunt furnizate de contabilitate
(bilantul la sfarsitul anului in curs), iar stocurile finale se prognozeaza
in functie de cifra de afaceri (CA
1
) planificata si de durata de rotatie
planificata a acestor stocuri (Dr
1
). Durata de rotatie planificata se
calculeaza in raport de durata efectiva ajustata in functie de
previziunile anului de plan, in sensul scurtarii sau prelungirii acesteia.
Stocurile finale de productie in curs de fabricatie (SF
pc
) se
stabilesc astfel:
140
360
1 1 pc
pc
Dr CA
Sf

unde:
360
2
1

+

fabricatie de Cheltuieli
materiale Cheltuieli
curs in productia contului Soldul
Dr
pc
D
ipc
r
= durata de rotatie planificata a stocurilor de
productie in curs de fabricatie.
Stocurile finale de produse finite (SF
pf
) sunt date de relatia:
360
1 1 pf
pf
Dr CA
SF

unde:
360
1

productie de Costul
finite produse contului Soldul
Dr
pf

pf
Dr
1
= durata de rotatie planificata a stocurilor de produse
finite.
Pentru realizarea unei programari cat mai eficienta se impune
utilizarea unor tehnici de optimizare (programare liniara, metoda
PERT, teoria firelor de asteptare, optimizarea stocurilor, etc).
Previziunea (antecalculatia) costurilor de productie este o
activitate laborioasa. Previziunea costurilor se realizeaza pe baza unei
antecalculatii pentru fiecare produs si pentru ansamblul intreprinderii.
Odata stabilit programul de productie se trece la identificarea
cheltuielilor directe de produs si a celor indirecte, comune si generale.
Cheltuielile directe repartizate pe produse cuprind doua
141
articole de calculatie:
materiale directe (
d
m
) stabilite in functie de consumurile
specifice de materiale (
m
c
) si preturile unitare de aprovizionare (
a
p
);
salarii directe (sd) calculate in raport de consumurile de
manopera (
s
c
) si tarifele orare (
h
t
).
Cheltuielile indirecte, planificate indiferent de productia
fizica se repartizeaza pe produse, prin intermediul unor chei succesive
de repartizare in raport cu un articol de cheltuieli directe seminificative
sau in raport cu o suma de articole de calculatie reprezentative.
Stabilirea costului unitar complet presupune:
calculul cheltuielilor directe:
a m du
p c m
h s du
t c s
Asigurari sociale =
% 25
d
s
Protectie sociala =
% 5
d
s
repartizarea cheltuielilor indirecte de productie, utilizand ca
baza de repartizare salariile directe:
1
K s C
du ipu

unde:
ipu
C
= cheltuielilor indirecte de productie (unitare)
tii pe totale directe Salarii
productie de indirecte lor cheltuieli Totalul
K
sec
1

determinarea costului unitar de productie (
pu
C
):
cipu apsu s m C
du du pu
+ + +
unde:
142
apsu
asigurari si protectie sociala pe unitatea de produs;
cipu
cheltuieli indirecte de productie unitare.
repartizarea cheltuielilor generale de administratie (
ga
C
),
folosind ca baza de repartizare costul de productie aferent
produselor fabricate:
2
K C C
pu gau

unde:
productie de t Total
istratie ad de generale cheltuieli Total
K
cos
min
2

repartizarea cheltuielilor de desfacere (CD):
3
) ( K C C C
gau pu du
+
unde:
ga
c productie de t Total
desfacere de cheltuieli Total
K

cos
3
determinarea costului unitar complet (
cu
C
):
u gau pu cu
CD C C C + +
Pe baza rezultatelor antecalculatiei costurilor.se pot elabora
bugete derivate din bugetul productiei:
bugetul materialelor consumate;
bugetul manoperei directe;
bugetul amortizarilor de utilaje direct afectabile;
bugetul cheltuielilor generale de productie.
Definitivarea bugetului, aprobarea si defalcarea
prevederilor bugetare pe intervale de timp mai mici de un an si pe
143
fabrici, ateliere si sectii de productie presupune:
definitivarea bugetului productiei prin armonizarea tuturor
factorilor
47
(factori traditionali - munca, pamantul si capitalul,
precum si neofactori - managementul, informatia, abilitatea
intreprinzatorului) care au contribuit la intocmirea acestuia
prin luarea in considerare a elementelor cu cel mai inalt grad
de predictibilitate;
prezentarea bugetului de productie structurii decizionale
pentru analiza si adoptarea deciziei corespunzatoare;
defalcarea bugetului productiei pe fiecare structura
organizatorica, subunitati sau departamente, pe perioade
operative de gestiune si chiar pe produse.
47
A. Streinu Dictionar de economie, Editura Niculescu, Bucuresti, 2001
144
CAPITOLUL IX
PREVIZIUNEA TREZORERIEI
Definirea trezoreriei intr-unul din capitolele anterioare, este o
prezentare cu un caracter teoretic, bazata pe teoria echilibrului financiar
si deci este mai putin operationala.
O definirea mai completa a trezoreriei poate fi data de suma
elementelor constitutive ale acesteia, ca active si ca pasive de
trezorerie
48
.
Trezoreria = Active de trezorerie Pasive de trezorerie
Trezoreria = Lichiditati + Active financiare (Soldul creditor al
contului curent + Credite de trezorerie + Credite de
scont)
Trezoreria firmei este compartimentul functional care determina
si mentine un echilibru intre necesarul de capital si posibilitatile de
realizare a lui
49
.
Trezoreria este strans legata de doi indicatori:
- lichiditate;
- solvabilitate.
Trezoreria tine evidenta fluxurilor monetare de intrari si iesiri
sau de titluri financiare, asigura lichiditati, face aprecieri asupra riscului
si incertitudinii. Prin intermediul ei, se determina costul resurselor si se
previzioneaza cursul valutei.
Trezoreria poate fi organizata sub forma a doua subdiviziuni,
atunci cand este organizata separat sau are o activitate de volum mare:
-back-office-ul este un compartiment in cadrul caruia este
elaborat bugetul trezoreriei si graficul zilnic de incasari si
plati;
48
I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si
gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997
49
D. Tudorache- Finantele generale si finantele firmei, Editura Sylvi, Bucuresti,
2000
145
-front-office-ul este un compartiment de interventie pe piata
financiara pentru obtinerea fondurilor sau pentru a face
plasamente si vanzari.
In economiile occidentale, cele mai importante obiective ale
gestiunii de trezorerie sunt:
-minimizarea costurilor de productie si de investitii in
conditiile reducerii riscului si incertitudinii;
-cresterea operativitatii incasarilor intreprinderii fara a
influenta in mod negativ politica fata de clienti;
-esalonarea echilibrata si degajata a scadentelor obligatiilor de
plata ale intreprinderii;
-obtinerea celui mai bun credit si la cel mai mic cost real al
acestuia;
-asigurarea unui sold zero al trezoreriei, in vederea evitarii
costurilor de finantare sau a celor de oportunitate;
-optimizarea excedentului de trezorerie, cat mai rentabil, cat
mai putin riscant si care sa asigure siguranta si lichiditatea
optime.

9.1 Bugetul de trezorerie
Bugetul trezoreriei este instrumentul principal in realizarea
planificarii financiare pe termen scurt.
Bugetul trezoreriei este o componenta obligatorie a bugetului
general.
El mai este cunoscut sub denumirea ,,Formarea si utilizarea resurselor
banesti".
Bugetul trezoreriei are ca functiune previziunea incasarilor si a
platilor, pornind de la planificarea cheltuielilor, din care sunt excluse
cele neplatibile (amortizarile si provizioanele calculate) si de la
planificarea veniturilor, din care sunt excluse cele neincasabile
(productia neincasata, vanzarile pe credit etc.)
50
.
Bugetul trezoreriei evidentiaza perioadele in care se inregistreaza
surplusuri sau goluri de lichiditati, permitand luarea unor decizii de
palsamente pe termen scurt, in vederea exploatarii resurselor existente
50
Idem 48
146
temporar sau recurgerii la finantari suplimentare pe termen scurt
51
.
Un tablou orientativ al bugetului trezoreriei cuprinde informatii
despre deciziile bugetului general, informatii care antreneaza fluxuri
banesti de intrare (incasari) si de iesire (plati) (Tabelul 9.1).
Indicatori An Trimestre
1. Incasari din exploatare
2. Incasari financiare, exceptionale
3. Subventii
4. Alte incasari
I. Total intrari
5. Plata salariilor
6. Plata obligatiilor financiare
7. Cheltuieli din rezultate
8. Alte plati catre salariati
9. Plata dividendelor
10.Rambursare credite, dobanzi
11.Cheltuieli cu investitiile
12.Alte plati
II. Total iesiri
III. Majorarea sau reducerea disponibilitatilor
banesti (I-II, respectiv II-I)
IV. Acoperirea reducerii
- credite de trezorerie
- alte credite
V. Plasamentul majorarii
I II III
Echilibrarea bugetului de trezorerie vizeaza apelarea la credite si
51
M. Petcu Analiza economico-financiara a intreprinderii, Edidura Economica,
Bucuresti, 2003
147
imprumuturi in situatia in care fluxurile banesti de iesire sunt mai mari
decat fluxurile de intrare.
In situatia in care apar disponibilitati ele pot fi pastrate in cont in
banca (incasand dobanda) sau pot fi investite in titluri (certificate de
depozit, bonuri de trezorerie etc.).
In functie de datele existente si de interesele gestiunii financiare
se pot realiza previziuni ale trezoreriei in bugete lunare, trimestriale,
semestriale sau anuale.
Intrucat gestiunea trezoreriei exercita o influenta puternica
asupra derularii proceselor economice din cadrul unei intreprinderi si
contribuie la sporirea sau deprecierea bonitatii se impune o previziune
pe luni a capacitatii de plata.
Previziune pe luni a capacitatii de plata este surprinsa in bugetul
operativ al trezoreriei.
In functie de luarea in calcul a incasarilor si platilor se poate
diferentia un buget brut de trezorerie (cuprinde totalitatea incasarilor si
platilor perioadei) si un buget net (obtinut prin ajustarea profitului net
cu veniturile si cheltuielile, care nu antreneaza incasari sau plati).
9.2 Elaborarea bugetului de trezorerie
Elaborarea bugetelor de trezorerie se desfasoara prin intermediul
a doua faze:
-previziunea incasarilor si platilor;
-determinarea si acoperirea soldurilor de trezorerie rezultate
din compararea incasarilor si platilor.
Elaborarea bugetelor de trezorerie se realizeaza pe baza unor
documente de evidenta si de previziune: bilantul de deschidere al
perioadei de gestiune, contul de rezultate previzional, planul de
investitii si de finantare si bilantul previzional.
Trezoreria determina indicatori precum
52
:
- fluxul de trezorerie disponibila care este egal cu diferenta
dintre excedentul de trezorerie global si prelevarile obligatorii;
52
D. Tudorache- Finantele generale si finantele firmei, Editura Sylvi, Bucuresti,
2000
148
- variatia trezoreriei care se determina ca diferenta intre
fluxul de trezorerie disponibil si suma investitiilor nete si a
aportului la investitiile stabilite;
- excedentul de trezorerie disponibila reprezinta excedentul de
trezorerie global dupa scaderea dobanzilor, impozitului pe
profit, impozitului pe dividende si rambursarea ratelor
scadente la credite.
- soldul financiar arata variatia neta a datoriilor totale si
fluxurile obligatorii de iesiri ale firmei.
Aceste fluxuri influenteaza in fiecare zi valoarea conturilor
bancare ale intreprinderii antrenand decizii ale trezorierului
intreprinderii.
Acoperirea soldurilor de trezorerie, cea de a doua etapa a
elaborarii bugetului presupune acoperirea deficitului de trezorerie prin
credite pe termen scurt sau plasarea excedentului de trezorerie.
Orizontul de previziune al trezoreriei variaza in functie de
scadentele incasarilor si platilor intreprinderii, cat si in functie de
interesele acesteia.
Bugetul de trezorerie se realizeaza pe baza unor documente de
evidenta si previziune, respectiv: bilantul de deschidere al perioadei de
gestiune, contul de rezultate previzional si bilantul previzional.
Trezoreria va fi determinata in functie de fluxurile financiare ale
perioadei de previziune (stabilite la randul lor pe baza veniturilor si
cheltuielilor perioadei) si de variatiile soldurilor creantelor si datoriilor
de la inceputul si de la sfarsitul perioadei (bilantul de deschidere si
bilantul previzional) potrivit relatiilor:
Incasarile = Creante + Venituri planificate + Creante
perioadei initiale ale perioadei finale
Platile = Datorii + Cheltuieli planificate + Datorii
perioadei initiale ale perioadei finale
Bugetul de Bilantul de Contul de rezultate Bilantul
trezorerie deschidere previzional previzional
149
Procesul bugetar implica participarea responsabililor comerciali,
tehnici si financiari, asigurandu-se la nivelul intreprinderii un
compromis bazat pe arbitrajul dinamism comercial - exigente tehnice
risc financiar, concretizat in elaborarea contului de profit si pierdere,
precum si a bilantului previzionate pe perioada bugetata
53
.
Realizarea bugetului de trezorerie permite managerului financiar
identificarea necesitatilor si a oportunitatilor financiare pe termen scurt.
Constructia unui buget de trezorerie urmareste previziunea
incasarilor si platilor si determinarea si acoperirea soldurilor de
trezorerie rezultate din compararea incasarilor si platilor, indiferent de
orizontul de previziune (luna, trimestru, semestru).
9.3 Previziunea incasarilor si platilor
Incasarile unei intreprinderi sunt determinate, de cele mai multe
ori, de vanzari cu plata la vedere sau in rate, vanzari de active, chirii,
dobanzi, dividende, noi emisiuni de titluri, obtinerea de imprumuturi.
Previziunea incasarilor se bazeaza pe bugetul vanzarilor, pe
observatiile statistice ale perioadelor anterioare (ilustrand perioada
medie de timp in care s-a efectuat transformarea vanzarilor in fluxuri
financiare de incasari), pe politica comerciala a firmei fata de clienti,
precum si pe conditiile cunoscute sau previzibile ale mediului.
Previziunea incasarilor, fiind fundamentata pe previziunea
vanzarilor, trebuie sa tina seama de repartizarea cifrei de afaceri pe luni
si de modificarile care se previzioneaza ca vor avea loc in structura
vanzarilor si in gradul de solvabilitate al clientilor care vor influenta
decalajul intre termenele livrarilor si cele ale incasarilor.
Platile unei intreprinderi sunt determinate, in principal de:
achitarea cumpararilor la vedere si pe credit, achitarea impozitelor si
taxelor, achitarea salariilor, achitarea cheltuielilor de administratie, de
desfacere, achitarea dobanzilor, dividendelor, rambursarea
imprumuturilor etc.
53
M. Petcu Analiza economico-financiara a intreprinderii, Edidura Economica,
Bucuresti, 2003
150
Previziunea platilor se face la fel ca cea a incasarilor, pornind de
la previziunea cheltuielilor si de la esalonarea previzibila a platilor
pentru aceste cheltuieli. Previziunea platilor se realizeaza tinand
seama de natura diferita a cheltuielilor, care vor determina o serie
de particularitati, in ceea ce priveste previziunea marimii anuale a
cheltuielilor si esalonarea scadentelor de plata.
Astfel, aprovizionarile materiale se planifica in functie de
stocurile existente si de previziunea aprovizionarilor, in functie de
programul de fabricatie sau cel de comercializare. Scadentarea la plata
a aprovizionarilor se face in mod asemanator cu previziunea esalonarii
incasarilor.
Previziunea cheltuielilor de personal se stabileste tinand seama
de politica intreprinderii, referitor la forta de munca, in contextul
obiectivelor financiare urmarite si al miscarii sindicale (angajari,
concedieri, pensionari, recalificari, promovari etc.). Scadenta la plata a
salariilor nete este, de obicei, chenzinala, in timp ce plata cheltuielilor
sociale este lunara.
Obligatiile fiscale (impozite si taxe) au termene fixe de plata (de
cele mai multe ori sunt lunare). Dimensiunea obligatiilor fiscale se
stabileste in functie de marimea profitului firmei.
Previzinea platilor ia in considerare si previziunea platilor din
celelalte bugete: de investitii (cesiuni, achizitii de mijloace fixe,
imprumuturi, rambursari datorii financiare), de exploatare (plata
dividendelor cuvenite pentru anul precedent etc.)
9.4 Acoperirea soldurilor de trezorerie
Soldul trezoreriei, rezultat din compararea incasarilor cu platile
poate fi deficitar sau excedentar.
Acoperirea soldului previzional deficitar are la baza logica
fireasca a gestiunii trezoreriei, actionandu-se la:
- avansarea incasarilor (prin scaderea volumului si/sau a
duratei creditelor comerciale acordate clientilor sau prin
solicitarea incasarii in avans a unor vanzari);
- amanarea unor plati (prelungirea creditelor-furnizor);
- renuntarea efectuarii unor cheltuieli (dividende, investitii)
151
pentru un interval redus de timp;
- incasari exceptionale (vanzarea unor active fixe sau
circulante disponibile etc.).
Soldul deficitar rezultat, poate fi acoperit din credite noi de
trezorerie sau de scont, a caror selectie si dozare tine de ,,arta"
trezorierului de a optimiza marimea costului real al acestora
54
.
Excedentul previzional al trezoreriei poate fi rezultatul unui
fond de rulment prea mare, determinat de angajarea pe termen lung a
unor datorii fara o intrebuintare imediata. Totodata excedentul de
trezorerie poate fi si consecinta unei nevoi de fond de rulment mai
redusa decat fondul de rulment. Pentru trezorierul intreprinderii va
prezenta interes numai un plasament al excedentului de trezorerie in
conditii de rentabilitate ridicata, risc redus si lichiditate crescuta.
Plasamentele de trezorerie genereaza venituri, care la randul lor
antreneaza o sporire a incasarilor, iar costul creditelor angajate pentru
acoperirea soldurilor de trezorerie genereaza plati suplimentare,
determinand o majorare a necesarului de finantat.
Activitatea trezorierului, in stabilirea previziunilor de finantare,
trebuie orientata in urmatoarele directii:
- evaluarea costului real al fiecarui credit;
- stabilirea unei ierarhizari a imprumuturilor;
- masurarea efectelor disponibile dupa natura lor;
- selectionarea surselor de finantare care genereaza cel mai mic
cost al finantarii.
Dezechilibrul permanent al bugetului de trezorerie presupune
revizuirea celorlalte bugete.
54
Idem 50
152
CAPITOLUL X
GESTIUNEA FINANCIARA PE TERMEN SCURT
10.1 Managementul stocurilor
Politica de aprovizionare este responsabila de optimizarea
performantelor unei intreprinderi. Responsabilului cu aprovizionarea ii
revine sarcina de a asigura in permanenta resurse materiale, produse
sau marfuri necesare desfasurarii unei activitati continue.
Stocurile reprezinta cantitati de resurse materiale, produse sau
marfuri acumulate in depozitele de aprovizionare ale unitatilor
economice intr-un anumit volum si o anumita structura, pe o perioada
de timp determinata, in vederea unei utilizari ulterioare si/sau a
comercializarii.
Stocul este o rezerva de material destinat sa satisfaca cererea
beneficiarilor, acestia identificandu-se, dupa caz, fie unei clientele, fie
unui serviciu de fabricatie ( stocuri de materii prime sau semifabricate),
fie unui serviciu de intretinere (articole de consum curent sau piese de
schimb), fie unui serviciu de dupa vanzare (piese detasate).
Stocurile detinute de o firma sunt formate din:
- stocuri de materii prime marimea acestora este dependenta
de productia planificata, de gradul de eficienta a realizarii
aprovizionarii si productiei, de caracterul sezonier al
vanzarilor, de relatia cu furnizorii;
- stocuri de produse in curs de executie marimea acestora este
determinata de intervalul de timp necesar realizarii procesului
complet de productie (in care stocul de produse respectiv este
parte integranta), astfel optimizarea acestei categorii de
stocuri se poate infaptui prin scaderea duratei ciclului de
productie, respectiv de comercializare;
- stocuri de produse finite sunt influentate de volumul
productiei si de ritmul vanzarilor.
Managementul stocurilor presupune cunoasterea valorii totale a
stocurilor, care se determina prin insumarea stocului de lucru (in
functie de volumul productiei si de cifra de afaceri) cu stocul de
153
siguranta (necesar daca aprovizionarile se realizeaza cu intarziere sau
in situatia in care cererea este mai mare decat cea previzionata)
Ca proces economic complex, managementul stocurilor are o
sfera larga de cuprindere, aceasta incluzand atat probleme de
conducere, dimensionare, optimizare a amplasarii stocurilor in teritoriu,
de repartizare a lor pe detinatori, de formare si evidenta a acestora, cat
si probleme de receptie, de depozitare si pastrare, de urmarire si
control, de redistribuire si mod de utilizare.
Problematica stocurilor ia in considerare cateva imperative de
interes major:
- Care este nivelul cererilor constante si cel al cererilor
potentiale?
- Ce influenta au acestea asupra nivelului stocului de materiale
sau produse?
- Ce servicii trebuie asigurate pentru cumpararea aducerea si
stocarea materialelor sau pentru livrarea vanzarea din
stocuri?
- Care trebuie sa fie dimensiunea stocurilor?
- Poate fi suportat fenomenul de epuizare a stocurilor in
anumite perioade?
- Ce sistem de conducere-control al stocurilor trebuie adoptat?
- Aprovizionarea trebuie sa se realizeze in loturi de materiale
mari sau mici?
- Cand vanzarile de produse se abat de la previziuni, cum
trebuie ajustate stocurile?
- Cum programam fabricatia pentru a forma stocuri care sa
asigure ritmicitatea?
- Care sunt variantele de raspuns la aceste intrebari in cazul
productiei continue si discontinue?
Managementul stocurilor este important pentru
55
:
- asigurarea ritmica a vanzarilor si evitarea pierderii de vanzari
si chiar a increderii cumparatorilor;
- asigurarea cu materii prime si materiale a productiei si
evitarea golurilor de productie;
55
M. Petcu - Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
154
- metinerea capacitatii de plata a intreprinderilor, un
management defectuos putand determina falimentul;
- performantele intreprinderii, avand in vedere relatia directa
dintre cheltuielile aferente stocurilor si profitul intreprinderii;
- implicatiile asupra ciclului de conversie asupra numerarului,
conversia stocului in lichiditati fiind o componenta
importanta a acestui ciclu.
Cu toate ca stocurile sunt considerate resurse neactive, este
necesar in mod obiectiv, sa se recurga la constituirea de stocuri (de
resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea
productiei materiale si a consumului. Fara stocuri nu se pot utiliza
corespunzator capacitatile de productie, prin urmare nu sunt satisfacute
cerintele beneficiarilor, nu se pot desfasura o serie de operatii din
sistemele aprovizionare si desfacere cu cheltuieli rezonabile.
Rolul determinant al stocurilor este evidentiat de faptul ca
acestea asigura certitudine, siguranta si garantie in alimentarea continua
a productiei si /sau in ritmicitatea desfacerii.
Aborbari ale notiunii de stoc

Din punct de vedere al productiei stocurile pot fi:
a) stocuri de materii prime si materiale destinat consumului
unitatilor de productie (stocul de productie, stoc in amonte);
b) stocuri de produse finite, destinate livrarii catre beneficiari;
(stocul de desfacere, stoc in aval);
c) stocuri destinate asigurarii functionarii continue a unor
masini sau a unor linii de fabricatie (stocul interoperational).
Ponderea cea mai mare o detine stocul de productie.
Din punct de vedere al rolului jucat pe plan economic
stocurile pot fi:
a) stocuri cu rol de regulator au ca rol reglarea fluxurilor de
intrare si de iesire ale produselor intre doua stadii succesive ale
procesului tehnologic;
b) stocuri cu rol strategic sunt formate din piese sau din
subansamble folosite de serviciul de intretinere, necesare inlocuirii
rapide a lor in caz de avarie la instalatiile vitale ale intreprinderii;
155
c) stocuri speculative sunt mai putin legate de activitatea
agentilor economici si se refera in general la produse si
materiale rare, a caror valoare nu este fluctuanta.
Din punct de vedere al modului de gestionare exista:
a) stocuri cu gestiune normala;
b) stocuri cu afectare directa (comandate special pentru o
anume comanda);
c) stocuri fara gestiune (din magaziile intermediare, cu o
supraveghere globala);
d) stocuri de produse consumabile;
Dupa participarea la procesul de circulatie a marfurilor,
stocurile se grupeaza astfel:
a) stoc activ (stoc curent) exprimat prin cantitatea de marfuri
atrasa, consumata in procesul de vanzare si care a asigurat continuitatea
desfacerilor;
b) stocul pasiv, prin opozitie este reprezentat de cantitatea
ramasa dupa vanzare (echivalentul stocului de siguranta).
Natura pasiva este formala, reprezinta doar o stare.
Stocul se reinnoieste in permanenta. Marfa pasiva devine activa
in urmatorul proces sau ciclu economic. Nerealizarea acestei
metamorfoze denota reducerea vanzarilor la acel produs. Atenta
gestionare a stocurilor ia in consideratie asemenea fenomene, cauta sa
le previna si sa initieze actiuni de lichidare a marfurilor greu vandabile
(ex: initierea unor campanii publicitare, reduceri de pret).
In functie de nivelul atins de stocuri in procesul permanent de
reinnoire, stocurile se grupeaza in:
a) stoc minim;
Stocul minim reprezinta, dupa mai multe acceptiuni:
- cantitatea cea mai mica, exclusiv nula, intalnita de-a lungul
evolutiei dimensiunii stocului;
- cantitatea de marfuri existenta in momentul primirii unei
comenzi, trebuie sa fie mai mare decat zero, situatie ce ar
exclude problema stocarii;
- insumarea stocului de sigurata cu stocul de receptie si stocul
de conditionare.
156
Stocul minim este asadar, limita inferioara pe care o atinge stocul
fara a periclita continuitatea desfacerilor.
b) stoc de siguranta;
Stocul de siguranta este format din cantitatea de marfuri necesara
prevenirii rupturii de stoc (lipsei stocului) datorita neritmicitatii
livrarilor de la furnizor, sporirii neasteptate a cererii, a desfacerilor
medii zilnice si cresterii complexitatii sortimentale a ofertei. Acest stoc
are deci drept destinatie acoperirea intr-o anumita proportie a cererilor
exceptionale, ce depasesc pe cele normale intr-o perioada data si
prevenirea rupturii de stoc.
c) stoc de receptie;
Stocul de receptie depinde de durata receptiei si are o marime
determinata de cantitatea marfurilor ce urmeaza a fi receptionate si a
celor care sunt in proces de receptie.
d) stoc de conditionare;
e) stoc de alerta;
Stocul de alerta (alarma) are rolul de a declansa, atunci cand s-
au atins limitele sale, o noua aprovizionare (lansare de comenzi).
f) stoc maxim;
Stocul maxim are la randul lui mai multe acceptiuni :
- cantitatea de marfuri existenta dupa efectuarea aprovizionarii
(nivel de reaprovizionare);
- nivelul cel mai ridicat al stocurilor;
- cantitatea de marfuri rezultata din insumarea stocului minim
cu marimea lotului optim de aprovizionare.
g) stoc mediu;
Stocul mediu este in esenta un indicator rezultat din diverse
calcule statistico-matematice.
Totdeauna dimensiunea lui se refera la un interval de timp, la o
perioada. Marimea stocului mediu se poate exprima in unitati
cantitative, valorice sau temporale. De o mare importanta in cadrul
politicii de aprovizionare cu marfuri si de organizare a activitatii sunt
urmatorii indicatori relativi: rata stocului mediu, stocul mediu zile rulaj,
rata stocului, stocul zile rulaj, viteza de circulatie a marfurilor si
numarul de rotatii ale stocului mediu.
157
Din punct de vedere al motivatiei constituirii, stocurile pot fi:
a) stocuri sezoniere;
b) stocuri curente.
Dupa rolul detinut in procesul de gestionare a stocurilor curente,
se pot grupa in stocuri initiale si finale.
Din punct de vedere al caracteristicilor formarii si destinatiei
stocurile pot fi:
a) stoc curent;
b) stoc de siguranta;
c) stoc de pregatire sau de conditionare;
d) stoc pentru transport intern;
e) stoc de iarna.
Obiective si rezultate ale managementului stocurilor
Avand in vedere particularitatile diferitelor procese de stocare,
activitatea de conducere a acestora are unele trasaturi comune; de
exemplu, orice proces de stocare necesita prevederea desfasurarii lui
si a conditiilor in care urmeaza a se efectua.
Formarea stocurilor este predeterminata de o anumita comanda,
iar desfasurarea procesului de stocare poate avea loc in baza organizarii
sale rationale. Realizarea in conditii de eficienta economica maxima si
de utilitate impune o coordonare permanenta a procesului de stocare si
un control sistematic al modului de derulare al acestuia.
Obiectivele principale ale conducerii proceselor de stocare pot fi
sintetizate astfel:
- asigurarea unor stocuri minim necesare, asortate, care sa
asigure desfasurarea normala a activitatii economico-
productive a agentilor economici prin alimentarea continua a
punctelor de consum si in conditiile unor cheltuieli cat mai
mici;
- prevenirea formarii de stocuri supranormative, cu miscare
lenta sau fara miscare si valorificarea operativa a celor
existente (devenite disponibile);
- asigurarea unor conditii de depozitare-pastrare
corespunzatoare in vederea prevenirii degradrilor de
158
materiale existente in stocuri;
- folosirea unui sistem informational simplu, operativ, eficient,
util si cuprinzator care sa evidentieze in orice moment starea
procesului de stocare;
- aplicarea unor metode eficiente de urmarire si control care sa
permita mentinerea stocului in anumite limite, sa previna
imobilizarile nerationale.
Solutionarea oricarei probleme de stoc trebuie sa conduca la
obtinerea raspunsului pentru urmatoarele doua chestiuni (si care
constituie de fapt obiectivele principale ale gestiunii):
1)determinarea marimii optime a comenzii de aprovizionare;
2)determinarea momentului (sau frecventei) optim de
aprovizionare.
Desigur, pentru unele probleme particulare (de exemplu cele
statice) este suficient un singur raspuns si anume la prima problema.
Marimea optima a stocurilor este cea care minimizeaza
cheltuielile totale cu formarea structurilor concomitent cu maximizarea
rentabilitatii activitatii de exploatare.
Unul dintre modele de optimizare a stocurilor este modelul
Whilson-Whitin, care proneste de la urmatoarele considerente:
costul total pentru formarea stocului este este
alcatuit din cheltuielile cu aprovizionarea si cheltuielile de
depozitare:
Ct = Ca + Cd
unde:
Ct = costul total;
Ca = costul aprovizionarii;
Cd = costul depozitarii.
- se presupune ca marimea cheltuielilor totale cu pregatirea
comenzilor intr-un exercitiu financiar va fi mai mica, daca
marimea comenzilor va fi mai mare, iar la nivelul fiecarei
comenzi se poate stabili un cost unitar fix (ca);
- dimensiunea cheltuielilor de depozitare variaza in functie de
marimea stocurilor si sunt ocazionate de transportul,
manipularea depozitarea, degradarea sau deteriorarea
159
stocurilor;
- stocurile sunt epuizabile fie prin consum, fie prin vanzare,
astfel cheltuielile de depozitare sunt o medie a cheltuielilor
din prima zi a constituirii stocului si a celor din ultima zi de
existenta, iar costul de depozitare pe unitatea de stoc (cd) sa
fie corectat cu un coeficient egal cu 1/2.
Operatiile de optimizare trebuie sa preceada definitivarea
relatiilor contractuale spre a se asigura o gestiune stiintifica si eficienta
a stocurilor.
Pentru stabilirea stocului optim la materii si materiale trebuie sa
se gaseasca o solutie matematica intre:
reintregirea stocurilor la intervale lungi, solutie care
conduce la scaderea cheltuielilor de transport aprovizionare,
dar si la o crestere a blocarii de fonduri si a cheltuielilor de
pastrare si depozitare;
reinnoirea frecventa a stocurilor, solutie ce are ca efect
cresterea cheltuielilor de transport-aprovizionare, dar si o
reducere a blocarii de fonduri si a cheltuielilor de pastrare-
depozitare.
Cresterea eficientei stocurilor reclama stabilirea nivelului optim
al stocului.
d
a
a
c
p S
c
S
N
Ct

+
2
unde:
N = necesarul anual din materialul produs sau marfa
aprovizionata;
S = marimea stocului;
a
c = costul fix pentru pregatirea unei noi aprovizionari;
a
p = pretul unitar de aprovizionare;
d
c = costul de depozitare pe unitatea de stoc.
Minimul costului total se obtine in punctul in care derivata intai
a costului total in raport cu marimea stocului este echivalenta cu zero:
160
d
a
a
c
p
c
S
N
Ct

+
2
1
2
,
0
2
1
2

+
d
a
a
c
p
c
S
N
d
a
a
c
p
c
S
N


2
1
2
d a
a
c p
c N
S

2
2
d a
a
c p
c N
S

2
Alaturi de acest indicator, se mai pot stabili si alti indicatori de
gestiune optima a stocurilor:
Numarul de comenzi de aprovizionare (
rc
N
):
S
N
N
rc

Intervalul intre doua aprovizionari:
N
T S
i

unde:
T= intervalul de timp luat in considerare, exprimat in zile.
Se realizeaza urmatoarele deziderate:
reducerea frecventei fenomenului de rupere a stocului si prin
aceasta satisfacerea in mai bune conditii a cererii catre
beneficiari;
reducerea cheltuielilor de depozitare;
marirea vitezei de rotatie a fondurilor circulante ale agentilor
economici;
161
reducerea imobilizarilor de fonduri banesti;
reducerea unor riscuri inerente oricarui proces de stocare;
obtinerea de economii la nivelul cheltuielilor generale ale
intreprinderii (de exemplu, la produsele cu o durata de
depozitare a stocului de materii prime mai mare decat durata
ciclului de fabricatie);
descoperirea si valorificarea rezervelor interne etc.
In literatura de specialitate, alte abordari in domeniul
managementului
stocurilor a scos in relief zece obiective (zece zerouri) care trebuie
urmarite pentru atingerea unei eficiente corespunzatoare
56
:
- zero erori - sistemul informational, metodele si tehnicile
riguroase de evaluare, managementul trebuie sa asigure eliminarea
erorilor in domeniul stocurilor. Nivelul vanzarilor si un volum al
bunurilor comandate pentru desfacere apreciate in mod eronat, pot
cauza falimentul intreprinderilor, mai ales in situatia in care s-a recurs
pentru aceasta la resurse externe;
- zero regrete organizarea unui sistem de licitatii care sa
asigure intreprinderii procurarea celor mai bune produse din punct de
vedere calitativ, la preturile cele mai avantajoase si cu facilitati cat mai
substantiale, ceea ce va imbunatatii rata marjelor proprii;
- zero defecte - acest obiectiv impune prezenta unui sistem de
control al calitatii, atat pentru produsele cumparate, cat si pentru
produsele fabricate de intreprindere, in vederea asigurarii unui nivel
constant al calitatii, evitarii unor pierderi, cat si pastrarea unei imagini
favorabile a intreprinderii;
- zero pierderi - asigurarea unor fluxuri regulate si continue,
perfect corelate cu nevoile productiei si vanzarii, fara sa se ajunga la
rupturi de stoc, dar si fara cheltuieli suplimentare aferente suprastocarii,
este un obiectiv de importanta maxima in ceea ce priveste eficienta
intreprinderii;
- zero diferente intre previziuni si realizari obiectivele
sistemelor de procurare sunt masurabile, iar respectarea programarilor,
elaborate pe baza nivelurilor preconizate ale vanzarilor si ale
56
M. Petcu - Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
162
productiei, reprezinta o modalitate de evitare a pierderilor;
- zero litigii - evitarea unor cheltuieli se pot realiza prin
existenta unor bune relatii cu furnizorii, distribuitorii, respectiv
cumparatorii;
- zero incompetenta existenta unui personal cu pregatire de
specialitate cu privire la achizitia de marfuri, caracteristicile produselor
si operatiilor la care sunt supuse, a metodelor de procedura si de
gestionare a stocurilor;
- zero furturi pastrarea stocurilor in conditii de siguranta,
utilizarea unor proceduri corecte de urmarire si asigurare a produselor
care sa evite existenta unor astfel de cazuri;
- zero stoc - presupune o politica a minimizarii stocului paralel
cu maximizarea vanzarilor si a productiei, in conditiile rupturilor de
stoc asigura intreprinderii o gestiune eficienta in materie;
- zero costuri acest obiectiv vizeaza minimizarea costurilor
legate de stocuri, in conditiile in care toate celelalte obiective au fost
realizate.
Managementul stocurilor reclama stabilirea de legaturi directe si
de durata cu furnizorii si alegerea acestora dupa criteriul distantei,
stabilirea si urmarirea unor grafice de aprovizionare, lichidarea
intarzierilor in aprovizionare, reducerea cheltuielilor de transport-
aprovizionare, reducerea blocarilor de moneda in stocuri inutile,
imbunatatirea conditiilor de pastrare si manipulare a resurselor,
reducerea pierderilor in timpul transportului si depozitarii, reducerea
cheltuielilor cu expansiunea si gospodarirea depozitelor.
Elementele principale ale unui proces de stocare
Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legata
de cunoasterea elementelor prin care se caracterizeaza procesele de
stocare si care determina nivelul de formare al stocurilor.
Elementele principale ale unui proces de stocare sunt: cererea de
consum, costurile, cantitatea de reaprovizionat, lotul, parametrii
temporali, gradul de prelucrare a produselor.
Cererea de consum este un element de baza in functie de care se
determina nivelul si ritmul iesirilor, volumul si ritmul necesar pentru
163
intrari si nivelul stocului.
Cererea de consum reprezinta numarul de produse solicitate in
unitatea de timp. Acest numar nu coincide intotdeauna cu cantitatea
vanduta deoarece unele cereri pot ramane nesatisfacute datorita
deficitului in stoc sau intarzierilor in livrare. Evident, daca cererea
poate fi satisfacuta in intregime, ea reprezinta cantitatea vanduta.
Dupa natura ei, cererea poate fi:
a) determinata - cererea pentru o perioada este cunoscuta si
poate fi constanta pentru toate perioadele sau variabila pentru diferite
perioade;
b) probabilista - cererea este de marime sau frecventa
necunoscute, dar previzibile si reprezentata printr-o repartitie de
probabilitate data.
Caracteristicile si tipul cererii se stabilesc pe baza de observatii,
prin studii asupra perioadelor trecute.
Stabilirea caracteristicilor si tipului de cerere pe baza
observatiilor, prin studii asupra perioadelor trecute, nu este
satisfacatoare, din cel putin doua motive:
- presupunand ca si in viitor cererea ar urma aceeasi
repartitie de probabilitate ca in perioadele trecute, parametrii
ei nu se mentin intotdeauna;
- se exclude posibilitatea influentei unor fluctuatii sezoniere
asupra cererii.
Cererea probabilista poate fi stabila din punct de vedere statistic
sau nestabila din punct de vedere statistic (sezoniera).
c) necunoscuta - cererea pentru care nu dispunem nici de datele
necesare stabilirii unei repartitii de probabilitate (de exemplu produsele
noi).
Costurile reprezinta cheltuielile ce trebuie efectuate pentru
derularea procesului de aprovizionare-stocare (respectiv cele cu
comandarea, contractarea, transportul, depozitarea, stocarea
materialelor etc.).
In calculul stocurilor se au in vedere:
a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce trebuie
efectuate pe timpul stationarii resurselor materiale in stoc si anume:
- cheltuieli cu primirea-receptia;
164
- cheltuieli de transport intern;
- cheltuieli de manipulare, care cuprind costul fortei de
munca nece-sare pentru deplasarea stocurilor, a macaralelor,
carucioarelor, elevatoarelor si a celorlalte utilaje necesare in
acest scop;
- cheltuieli de depozitare propriu-zisa: chiria spatiului de
depozitare sau amortizarile, in cazul unui spatiu propriu;
- cheltuieli de conservare;
- cheltuieli cu paza;
- cheltuieli de evidenta care apar datorita faptului ca
stocurile sunt practic inutilizabile fara o evidenta bine pusa la
punct, care sa ne spuna daca produsul necesar se gaseste sau
nu in stoc;
- cheltuieli administrative;
- impozite si asigurari;
- cheltuieli datorate deprecierii, deteriorarii, uzurii morale
care sunt caracteristice pentru produsele la moda sau pentru
cele care se modifica chimic in timpul stocarii (alimente, de
exemplu); la care se adauga costul capitalului investit. Acest
cost reprezinta un anumit procent din capitalul investit, insa
determinarea cifrei exacte necesita o analiza atenta. Procentul
exact depinde, in primul rand de alte utilizari ce se pot gasi
pentru capitalul imobilizat in stocuri.
Capitalul investit in stoc este neproductiv, costul sau este dat de
marimea beneficiului ce s-ar putea obtine daca acest capital ar fi fost
investit intr-un mod productiv sau de dobanda ce trebuie platita daca ar
fi fost imprumutat.
Costul stocarii depinde de marimea stocului si durata stocarii.
Aceste cheltuieli se pot grupa dupa cum urmeaza:
cheltuieli constante pentru durata totala a procesului de
gestiune (amortismentul cladirii, cheltuieli pentru intretinerea
depozitului, iluminat, incalzit etc.);
cheltuieli variabile proportionale cu cantitatea depozitata
si cu durata depozitarii (deci cu stocul mediu), exprimate prin
dobanda pentru fondurile imobilizate in stoc;
cheltuieli variabile neproportionale cu marimea lotului
165
(salarii ale fortei de munca, pierderi datorate uzurii reale si
demodarii, cheltuieli pentru chirie etc.) si cu durata de stocare.
De asemenea, intervin cheltuielile pentru surplus de stoc, atunci
cand, dupa satisfacerea cererii, ramane o anumita cantitate nevanduta
(de exemplu, desfacerea unor articole de sezon). In modelele dinamice
unde se lanseaza mai multe comenzi in timpul unui sezon, penalizarea
pentru surplus se ataseaza numai ultimei comenzi nedesfacute complet.
b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului este definit
atunci cand volumul cererii depaseste stocul existent. Referitor la acest
stoc, exista trei situatii. Prima apare atunci cand stocul (de materii
prime sau semifabricate) este nul la primirea comenzii si firma se
reaprovizioneaza de urgenta pentru a produce cantitatile solicitate.
Componentele cheltuielilor de penurie sunt, in acest caz,
urmatoarele:
cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii in
conditii neobisnuite;
penalizari primite de catre firma din partea
beneficiarului, daca termenele de livrare prevazute in
contracte nu se respecta;
cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare,
expeditie etc.
A doua situatie are loc atunci cand desfacerea nu se poate realiza
(pierderea beneficiarului) din cauza nelivrarii imediate a unui articol.
Estimarea cheltuielilor de penurie este aici destul de dificila si adesea
imposibila.
A treia, si cea mai dificila situatie, apare atunci cand firma este in
lipsa de materii prime (sau piese de schimb) ce afecteaza intregul
proces de productie, cu toate consecintele sale, reflectate in penalizari
si uneori chiar in costul productiei care ar fi rezultat in timpul stagnarii.
c) Cheltuieli datorate variatiilor ritmului de productie. Din
aceasta categorie fac parte:
- cheltuielile fixe legate de cresterea ritmului de
productie, de la nivelul zero, la un anumit nivel dat, daca
este vorba de achizitii (cheltuielile administrative legate de
lansarea comenzilor);
- cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile
166
care se fac cu: intocmirea comenzii, trimiterea acesteia la
furnizor, pregatirea livrarii unei partizi de materiale,
cheltuieli de transport a lotului, deplasarii la furnizori,
telefoane, posta etc.. De obicei, aceste cheltuieli sunt fixe
pentru o comanda;
- cheltuieli legate de angajarea si instruirea unui
personal suplimentar sau de concediere a unor salariati.
d) Pretul de achizitie sau cheltuielile directe de productie. Daca
se acorda anumite reduceri de pret in functie de marimea comenzii,
preturile pe unitatea de produs pot depinde de cantitatea achizitionata,
Cheltuielile de productie pe unitatea de produs pot fi si ele mai scazute,
datorita unei eficiente superioare a muncitorilor si masinilor intr-o
productie de serie mare.
Alti autori grupeaza costurile aferente stocurilor astfel
57
:
- costuri de detinere (holding costs) costuri aferente
capitalului imobilizat, depozitarii, deteriorarii fizice, uzurii
morale, asigurarii furtului;
- costuri de comanda (ordering costs) cuprind ansamblul
costurilor ce apar la realizarea unei comenzi (telefon,
transport);
- costuri aferente lipsei de stocuri (shortage costs)
pierderea unei comenzi de livrari de produse, costul
suplimentar aferent aprovizionarilor in regim de urgenta a
unor stocuri la preturi mai mari;
- pretul stocurilor pretul unitar sau costul direct unitar,
care poate inregistra modificari daca furnizorul ofera discount
pentru aprovizionarile in cantitati mari.
Cantitatea de reaprovizionat reprezinta necesarul de
aprovizionat care se stabileste in functie de necesarul pentru consum
pentru intreaga perioada de gestiune.
Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrata in stoc) poate fi din
productia proprie sau obtinuta prin alte mijloace si se poate referii la
fiecare resursa separat sau la ansamblul lor.
Aceasta cantitate este conditionata de capacitatile de depozitare.
Lotul reprezinta cantitatea de aprovizionat la anumite intervale
57
V. Dragota Management financiar, Vol I, Editura Economica, Bucuresti, 2003
167
in cadrul perioadei de gestiune stabilita (trimestru, semestru, an) si este
dependenta de caracterul cererii.
Parametrii temporali, specifici dinamicii proceselor de stocare.
sunt:
- perioada de gestiune - determina orizontul procesului de
gestiune (de obicei se considera a fi un an);
- intervalul de timp intre doua aprovizionari consecutive;
- durata de reaprovizionare - timpul ce se scurge din
momentul
calendaristic la care s-a emis comanda de reaprovizionare
pana
la sosirea in intreprindere a cantitatii de reaprovizionat;
- momentul calendaristic la care se emit comenzile de
reaprovizionare (data de reaprovizionare);
- coeficientul de actualizare.
Daca in modelele probabiliste folosirea tuturor parametrilor
temporali este obligatorie, unii dintre ei (de exemplu, durata de
reaprovizionare sau data de reaprovizionare) nu prezinta nici o
importanta in modelele deterministe. De asemenea, durata de
aprovizionare poate fi o constanta sau o variabila aleatoare,
determinand cheltuielile de penurie, in baza legaturii pe care o are cu
volumul si frecventa cererii,.
Gradul de prelucrare a produselor Comenzile pot fi
satisfacute rapid, in masura in care bunurile pastrate se afla intr-un
stadiu avansat de finisare, insa cheltuielile de stocare vor fi mai mici.
Cu cat produsele sunt mai putin finisate (cazul limita il constituie
materia prima), cu atat sunt mai mici cheltuielile de stocare, dar timpul
necesar pentru livrarea unei comenzi este mai mare. Erorile de
previziune tind sa creasca pe masura ce gradul de prelucrare a
produselor este mai avansat. Pentru a reduce influenta factorilor
nefavorabili este necesar sa creasca si stocul tampon. Numarul tipurilor
de produse ce trebuie stocate creste rapid, pe masura ce gradul de
finisare este mai avansat.
Variabilele care influenteaza stocurile sunt de doua feluri:
- variabile controlabile: cantitatea intrata in stoc, frecventa
sau momentul achizitiilor, gradul de prelucrare a produselor;
168
- variabile necontrolabile: costurile, cererea, durata de
reaprovizionare, cantitatea livrata.
Gestiunea diferentiata a stocurilor dupa modelul ABC
Gestiunea economica a stocurilor presupune un volum mare de
informatii intrucat intreprinderile folosesc un numar important de
sorto-tipo-dimensiuni de materiale pentru o gama larga de produse si
destinatii de utilizare, iar sursele de aprovizionare sunt foarte diferite.
Sistemul ABC este un sistem de gestiune diferentiata care
prezinta interes practic, grupand materialele care se aprovizioneaza si
se stocheaza de fiecare unitate economica in trei grupe. Valoarea
stocului mediu este un criteriu de grupare care raspunde cel mai bine
scopului urmarit de catre fiecare intreprindere, deoarece are in vedere
formarea unui volum de mijloace circulante si stocuri de resurse
materiale cat mai mici. Pe aceasta cale se asigura o viteza de rotatie
accelerata.
Metoda A.B.C. este un procedeu rapid pentru analiza
aprovizionarii si gestiunii economice a materialelor. Aceasta analiza
clasifica marfurile achizitionate in functie de valorile de aprovizionare
ale acestora si de ponderea achizitiilor. Prin aceasta pot fi vazute
punctele de plecare pentru realizarea unei politici rationale a achizitiilor
si pot fi simplificate procedeele de comanda, pana la numarul de
salariati folositi in depozite.
Factorul esential in folosirea metodei A.B.C. consta in
alegerea unui criteriu corespunzator pe baza caruia se efectueaza
impartirea materialelor in cele trei grupe A, B, C. Un asemenea criteriu
poate fi valoarea de consum a materialului dat, in timpul stabilit,
valoarea speciala a materialului cu privire la folosirea lui in productie,
provenienta din import etc.
Dupa ce s-a ales criteriul si a fost efectuata impartirea zonelor,
metoda A.B.C. poate fi utilizata in diferite domenii ale gestiunii
stocurilor:
Metoda ABC permite o gestiune selectiva a stocurilor.
Stocurile tampon ale articolelor de valoare ridicata sunt
mentinute la un nivel destul de mic. Aceste articole trebuie sa fie
169
supuse unui control de gestiune foarte strans din partea personalului
aprovizionarii (articolele de mare valoare sunt adesea gospodarite cu
ajutorul unui sistem de reaprovizionare periodica si daca intervalele
sunt suficient de frecvente, un stoc tampon este mai putin necesar).
Aceasta metoda da o atentie mai mica articolelor de valoare
mica, a caror epuizare se evita prin asigurarea unor stocuri tampon.
Cu ajutorul metodei ABC se pot reduce investitiile in stocuri,
micsorand in acelasi timp riscurile de epuizare.
Din analiza structurii materiale a unitatilor economice rezulta
ca valoarea mare in stoc este detinuta de un numar relativ mic de
materiale, care nu numai ca influenteaza direct volumul de mijloace
circulante atras, dar joaca si rolul principal in desfasurarea procesului
de fabricatie.
Stocurile sunt impartite in trei zone:
- zona A: sunt cuprinse articolele cu valoare mare
reprezentand cantitativ 10 % din stoc si 60 % valoric;
- zona B: include articole reprezentand 30 % atat cantitativ
cat si valoric;
- zona C: sunt cuprinse articole ce reprezinta cantitativ 60
% din stoc si valoric 10 %.
CLASA PONDEREA
NUMERICA
PONDEREA
VALORICA
A 10 60
B 30 30
C 60 10
Fiecare grupa trebuie abordata diferentiat, atat din punct de
vedere a metodologiei de stabilire a stocurilor cat si din punct de
vedere al conducerii si desfasurarii procesului de stocare.
Metoda ABC ofera atat o politica diferita pentru articolele din
categoria mai scumpa, cat si utilizarea unor metode de gospodarire
diferita.
Clasa A include putine articole, astfel incat se poate controla
170
zilnic nivelul stocurilor, pentru a observa variatia cererii si a
supraveghea de aproape respectarea termenelor de catre furnizori. Se
inlocuieste o parte din stocul tampon de articole scumpe printr-un
control al gestiunii mai strans. Reducere apreciabila a investitiilor in
stocuri face ca aceasta decizie sa fie eficienta.
Se poate apela la, modele economico-matematice exigente, care
sa aiba in vedere elementele concrete care conditioneaza nivelul
stocurilor si sa asigure constituirea lor la dimensiuni cat mai reduse,
determinand cresterea vitezei de rotatie a mijloacelor circulante la
maxim.
Pentru materialele din clasa B se poate adopta o politica
intermediara, exercitand un oarecare control, dar baza ramane tot
stocul tampon, spre deosebire de politica dusa pentru categoria A. La
articolele mai ieftine este mai eficient sa se suporte sarcina stocurilor,
decat sa se plateasca salariile personalului care ar fi indispensabil
pentru marirea controlului.
Pentru articolele din categoria C se pot uzita procedee mai putin
exigente (chiar cu caracter statistic) si au in vedere factorii cu actiune
hotaratoare in optimizarea proceselor de stocare (cheltuielile de
transport, sursa de provenienta etc.).
Viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor este determinata,
in general, de felul in care acesta raspunde unor cerinte de baza, cum ar
fi:
gradul ridicat de utilitate practica;
adaptabilitatea la utilizarea mijloacelor electronice de calcul;
supletea si operationalitatea in derularea si adaptarea
proceselor de stocare;
aria de cuprindere mare;
concordanta cu fenomenele reale ale procesului de formare si
consum a stocurilor;
reducerea la minim a imobilizarilor de resurse materiale si
cresterea vitezei de rotatie a mijloacelor circulante ale
agentilor economici;
cheltuielile de conducere, organizare si desfasurare a
171
proceselor de stocare cat mai mici.
Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor de materiale,
diferentiat pe categorii, se realizeaza prin parcurgerea urmatoarelor
etape de lucru:
- Elaborarea nomenclatorului pe grupe si
sortimente de materiale care urmeaza a fi aprovizionate si
stocate in depozitele intreprinderii.
- Analiza si gruparea structurii materiale din
nomenclator pe zone de importanta, in functie de criteriile
alese.
- Determinarea metodelor si modelelor
economico-matematice pentru dimensionarea stocurilor pe
grupe si in cadrul acestora pe tipuri concrete de materiale.
- Dimensionarea stocurilor pe elemente si pe
total.
- Determinarea politicii de conducere,
coordonare, urmarire si control a procesului de formare si
consum a stocurilor.
10.2 Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare
Volumul stocurilor trebuie stabilit pe baza unor criterii
intemeiate din punct de vedere stiintific, deoarece numai pe aceasta
cale se asigura desfasurarea ritmica a ciclului de exploatare si evitarea
blocarii de resurse inutile si costisitoare.
In practica de fundamentare a necesarului de finantare a ciclului
de exploatare se uziteaza urmatoarele categorii de metode, bazate pe
costurile de exploatare sau pe cifra de afaceri:
metode analitice;
metode sintetice.
Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare,
pe baza costurilor exploatarii, este justificata de faptul ca nevoia de
capitaluri, pentru procurarea si detinerea activelor circulante, este
determinata de cheltuielile de achizitie, manipulare si transport al
172
materialelor de fabricatie si livrare a produselor etc
58
.
Dimensiunea soldurilor bilantiere ale activelor circulante va
evidentia rezultatul preocuparii intreprinderii pentru reducerea
cheltuielilor de exploatare si pentru sporirea rentabilitatii.
Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare,
pe baza cifrei de afaceri, este motivata de nevoia recuperarii operative
a capitalurilor avansate pentru procurarea si detinerea stocurilor de
active circulante
59
.
Metode analitice bazate pe costurile de exploatare
Se utilizeaza in fundamentarea riguroasa a necesarului de
finantare a ciclului de exploatare la infiintarea intreprinderii sau la
restructurarea acesteia (fuzionari, extinderi, desprinderi) sau pentru
corectarea rezultatelor obtinute prin metoda sintetica.
Metode analitice bazate pe costurile de exploatare pornesc de la
elementele de cheltuieli ce caracterizeaza fiecare faza a ciclului de
exploatare si de la intervalul de timp intre doua aprovizionari
consecutive ale stocurilor exploatarii.
Se utilizeaza pentru determinarea necesarului de finantat pe
fiecare element semnificativ de material sau produs.
Necesarul de finantat mediu anual pentru fiecare tip de materiale
semnificative se determina potrivit urmatoarei relatii:
) 2 / (
360
r am
t c s i
pa N
N + + +


am
N

= necesarul mediu anual de finantat de materiale;
N = necesarul anual din materialul semnificativ;
pa = pretul mediu unitar de aprovizionare;
i = intervalul mediu intre doua aprovizionari,
s = intervalul pentru stocul de siguranta;
c = intervalul pentru stocul de conditionare;
58
I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si
gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997
59
Idem 55
173

r
t = timpul pentru transportul interior.
Pentru fiecare produs semnificativ in curs de fabricatie necesarul
mediu anual de finantat ( ap
N
), se calculeaza sub forma relatiei:
D k
C Q
N
uz
ap

360
in care:

uz
C = costul de uzura unitar antecalculat;
D = durata unei rotatii in anul de baza;
k = coeficientul de corectare specific ritmului de avansare
a cheltuielilor de fabricatie (cuprins intre 0,5 - 1).
Necesarul mediu anual de finantat, pentru fiecare produs
semnificativ finit este dependent de productia fizica, de costul complet
unitar antecalculat si de durata de stationare in magazie a produselor
finite:
d
C Q
N
uc
pf

360
unde:

pf
N
= necesarul mediu anual de finantat produse finite;
Q = productia fizica;

uc
C = costul complet unitar antecalculat;
d = durata de stationare in magazie a produselor finite.
Pentru productia expediata, necesarul mediu anual de finantat se
stabileste in functie de productia exprimata in costuri si de durata
medie de incasare a clientilor, potrivit relatiei:
dc
c Q
N
pc

360
unde:
174

pc
N
= necesarul mediu de finantare a productiei expediate;
Q = productia anuala;
c = costul complet;
dc = durata medie de incasare a clientilor
Metode analitice bazate pe cifra de afaceri
Aceste metode pornesc de la relatia de proportionalitate dintre
necesarul de finantare a ciclului de exploatare si cifra de afaceri a
perioadei de gestiune considerata.
Necesarul trimestrial se determina astfel:
c trim
R
Ca
Nec
90
in care:

trim
Nec = necesarul trimestrial de finantat determinat pe
fiecare din elementele semnificative prezentate mai
sus;
Ca = cifra de afaceri trimestriala previzionata;
R
c
= rata cinetica (durata de rotatie a activelor circulante
in raport cu cifra de afaceri).
Necesarul de finantare trimestrial se stabileste pe fiecare
categorie de stoc, in functie de ratele cinetice specifice si determinate
anterior pe baza executiei financiare din anul precedent.
Metode sintetice
Metodele sintetice se folosesc pentru determinarea necesarului
de finantat pe total mijloace circulante, dupa relatia:
k Dr
C Q
Nec
uc
trim

90
in care:

trim
Nec = necesarul trimestrial de finantat pe total active
circulante;
175
Q = productia fizica trimestriala;

uc
C = costul unitar complet antecalculat;
k = coeficientul prognozat de accelerare a rotatiei
activelor circulante;
Dr = durata unei rotatii din perioada anterioara,
determinata dupa relatia:
360
Qmf
Sac
Dr
in care:
Sac = soldul unitar al activelor circulante din anul
precedent;
Qmf = productia marfa fabricata in anul precedent.
10.3 Finantarea ciclului de exploatare din surse imprumutate
Finantarea ciclului de exploatare asigura finalitatea gestiunii
capitalurilor circulante, a echilibrului care trebuie sa existe intre nevoia
de finantare a ciclului de exploatare si sursele de finantare ale acesteia.
Mijloacele de procurare ale capitalurilor circulante sunt sursele
proprii, sursele atrase si sursele imprumutate.
Sursele proprii
Reinnoirea permanenta a stocurilor si creantelor, care sa permita
o continuitate a productiei si ritmicitatii vanzarilor, ridica problema
existentei unor surse permanente. Aceste surse sunt reprezentate de
fondul de rulment.
Fondul de rulment reprezinta surplusul de resurse permanente,
degajat din finantarea pe termen lung a nevoilor permanente.
Fond de rulment propriu = Capitaluri proprii Imobilizari
Fond de rulment = Fond de rulment global - Fond de rulment
propriu imprumutat
Reinnoirea stocurilor este insotita, in proportii aproximativ
176
egale, de reinnoirea datoriilor de exploatare (salariati, furnizori, stat,
etc.). Aceasta particularitate a stocurilor, creantelor si datoriilor de
exploatare este responsabila de manifestarea nevoii nete de capitaluri
pentru finantarea ciclului de exploatare la nivelul nevoii de fond de
rulment.
Sursele atrase
Sursele atrase (datoriile de exploatare) rezulta din relatiile
contractuale ale intreprinderii cu tertii (care asigura furnizarea de
materii prime, materiale, manopera, servicii) sau cu statul
(intreprinderea este obligata sa plateasca impozite si taxe acestuia), pe
perioada de la crearea unei obligatii de plata pana la plata efectiva a
acesteia.
In intervalul de timp de la nasterea unei obligatii de plata pana la
plata efectiva, intreprinderea beneficiaza de o sursa gratuita pasive
stabile.
Pasivele stabile sunt, deci, datorii ale intreprinderii catre terti,
minime si reinnoibile permanent in termenele legate de scadenta.
Previzionarea pasivelor impune clasificarea acestora in doua
categorii:
datorii cu sold zilnic, crescator pana in ziua platii si cu
termene fixe de plata (datoriile rezultate din salarii, impozit
pe salarii, datorii cu asigurarile etc.);
datorii cu sold variabil, cu termene variabile de plata pe
interval de o luna de zile (datoriile pentru constituirea de
rezerve, garantii, preliminari pentru reparatii, plata
concediilor, datoriile fata de furnizorii de materii prime,
materiale).
Pasivele din prima categorie se fundamenteaza pe metoda
analitica si presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
alegerea trimestrului cu activitate minima (calculul se va
face pe o singura luna din acest trimestru);
stabilirea datoriei medii zilnice pe fiecare element prin
raportarea obligatiilor trimestriale la numarul de zile dintr-un
trimestru (90 de zile);
stabilirea soldului la inceputul unei luni din trimestrul
177
minim;
Pasivele stabile din cea de-a doua categorie se fundamenteaza pe
metoda sintetica. Previzionarea se realizeaza pentru fiecare trimestru al
anului de plan astfel:
p D Dz Pt
unde :
Pt pasive stabilite trimestrial ;
Dz datorii zilnice ;
p D durata medie a decalajelor de plati
unde:
90
At
Dz
At aprovizionari trimestriale totale
Sursele imprumutate
Uneori, pentru finantarea stocurilor si cheltuielilor de exploatare,
nu sunt suficiente sursele proprii si atrase, iar intreprinderea apeleaza la
credite bancare de trezorerie sau de scont. Creditele de trezorerie se
acorda de catre banci, intreprinderilor, in limita unui plafon convenit
anterior.
Necesarul creditelor de trezorerie se stabileste trimestrial (
trim
Nct
), in cadrul Planului de trezorerie:

trim
Nct = Stocuri
+ Alte active
+ Cheltuieli pentru realizarea productiei
- Fond de rulment
- Surse atrase
- Incasari din vanzarea productiei
Compararea necesarului de capitaluri circulante cu resursele de
178
capitaluri circulante poate ilustra un deficit sau un excedent de
trezorerie.
Deficitul de trezorerie reprezinta nivelul noilor credite la care
intreprinderea va apela in trimestrul respectiv, peste nivelul celor aflate
in sold, in trimestrul precedent.
Excedentul de trezorerie reprezinta volumul creditelor, care se
vor rambursa in urmatorul trimestru.
Decizia de finantare prin credite de trezorerie sau de scont se
bazeaza pe o analiza temeinica, care sa tina seama de costul real al
fiecareia dintre aceste categorii de costuri.

179
CAPITOLUL XI
Managementul financiar al procesului investitional
11.1 Conceptul de investitii si tipologia acestora
Abordarea cea mai des utilizata privind definirea investitiilor
este aceea de cheltuiala sau de plasament de sume banesti la un
moment initial pentru a obtine efecte ulterioare.
In sens larg, prin investitie se intelege plasarea unor sume de
bani pentru a obtine venituri viitoare mai mari.
In sens restrans (contabil), aceeasi investitie desemneaza
alocarea unor resurse disponibile pentru procurarea unor active care vor
genera in viitor fluxuri financiare de venituri si cheltuieli.
Aceasta definire permite suprapunerea unei viziuni contabile si a
unei viziuni juridice, intrucat sunt retinute numai elementele
patrimoniale.
Definirea ,, psihologica " a investitiilor presupune renuntarea la
bunuri imediate in schimbul bunurilor viitoare sau schimbarea unei
satisfactii imediate si certe, la care se renunta, contra unei sperante
pentru o satisfactie mai buna in viitor.
In sens monetar, investitia reprezinta toate cheltuielile efectuate
in vederea obtinerii de venituri monetare in viitor.
Definirea financiara este mai putin restrictiva, astfel o investitie
este un ansamblu de cheltuieli care va genera pe termen lung venituri
superioare cheltuielilor initiale.
O definitie mai completa este redata in lucrarea ,,Tratat de
management financiar bancar: ,,Investitia este efortul financiar actual
facut pentru un viitor mai bun, creat prin dezvoltare si modernizare,
avand ca sursa de finantare renuntarea la consumuri actuale sigure, dar
mici si neperformante, in favoarea unor consumuri viitoare mai mari si
intr-o structura moderna, mai aproape de optiunile utilizatorilor, dar
probabile
60
Masse stabileste urmatoarele elemente esentiale pentru o
60
I. Bogdan Tratat de management financiar bancar, Editura Economica, Bucuresti,
2002
180
investitie
61
:
subiectul - de persoana fizica sau juridica;
obiectul - intreprinderea, utilajul;
costul - efortul suplimentar;
efectele valorice, rezultate prin realizarea investitiei.
Managementul financiar al procesului investitional prezuma o
clasificare laborioasa a investitiilor.
Investitiile, dupa natura lor pot fi:
investitii corporale, constituite din activul fizic al firmei si
activul circulant;
investitii necorporale (fond de comert, cheltuieli cu
formarea personalului de exploatare, cheltuieli de publicitate,
brevete);
investitii financiare, sub forma de titluri de participare,
imprumuturi pe termen lung.
Dupa natura efectelor scontate exista:
investitii productive;
investitii neproductive.
Dupa resursele financiare folosite, investitiile se pot grupa in:
investitii finantate din surse proprii;
investitii finantate din surse imprumutate;
investitii finantate din surse mixte.
Dupa influentele pe care le au asupra patrimoniului, investitiile
se clasifica in:
investitii de mentinere;
investitii de expansiune.
Dupa gradul de risc pe care il implica exista:
investitii cu risc sporit (investitii de diversificare sau
expansiune);
investitii cu risc scazut (investitii de mentinere sau
ameliorare).
In functie de scop investitiile pot fi impartite in:
investitii de inlocuire a echipamentului complet uzat cu un
risc foarte scazut;
investitii de modernizare a echipamentului existent si
61


P. Masse Le choix des investissements, Dunod, Paris, 1959
181
implica un risc scazut ca urmare a unor corectii in tehnologia
de fabricatie;
investitii de dezvoltare a unor sectii, ateliere, fabrici noi,
implica un risc mai mare, generat de necesitate largirii
pietelor de aprovizionare, a fortei de munca, de capital si de
desfacere;
investitii strategice poate viza crearea unei filiale in
strainatate, fuzionarea cu o alta societate comerciala,
robotizarea intregului proces de fabricatie).
Dupa rolul functional pe care il joaca in cadrul proiectului,
investitiile pot fi:
investitii directe, sunt acele cheltuieli legate functional si
teritorial de obiectul care se edifica;
investitii colaterale, sunt acele cheltuieli de resurse legate
teritorial si functional de investitia directa;
investitii conexe sunt acele cheltuieli care se realizeaza in
ramuri sau domenii conexe celui in care se infaptuieste
proiectul.
Dupa modul de constituire, investitiile se impart in:
investitii nete reprezentate de fondurile banesti ce provin
din produsul national net sau din profitul agentului economic,
credite, emisiuni de actiuni si au ca scop cresterea capitalului
fix si a stocurilor de materii prime si materiale;
investitii brute care rezulta din modificarea amortizarilor
la investitiile nete si au ca scop cresterea absoluta a
capitalului fix pentru sporirea, modernizarea si inlocuirea
mijloacelor fixe uzate.
In functie de structura tehnologica a cheltuielilor, investitiile se
grupeaza in:
investitii in mijloace fixe;
investitii in cheltuieli preliminare;
investitii in fond de rulment.
Dupa stadiul in care se afla, investitiile sunt:
investitii in curs de executie;
investitii terminate.
182
Investitiile se clasifica, si in functie de forma de proprietate, in:
investitii private;
investitii private ale statului;
investitii publice.
Dupa modul de executie exista:
investitii executate in antrepriza;
investitii executate in regie proprie;
investitii executate mixt.
In functie de natura activelor create, investitiile sunt:
investitii reale;
investitii financiare
11.2 Elementele financiare ale unei investitii
Efectele viitoare ale investitiilor, scontate prin punerea in
functiune a obiectivului de investitii se bazeaza pe o anumita doza de
probabilitate.
Eforturile si efectele investitiilor se cuantifica, prin intermediul
unor elemente precum:
- valoarea investitiei;
- durata de viata a investitiei;
- beneficiile suplimentare sau economiile de materiale si de
manopera;
- valoarea reziduala a investitiei.
Valoarea investitiei se determina diferit in functie de modul de
realizare a lucrarilor de achizitie, constructie, instalatie si montaj.
Suma totala a cheltuielilor pentru investitii cuprinde: pretul de
achizitie, cheltuielile de transport, cheltuielile de constructii, instalatii
sau montaj, eventuale taxe si cheltuieli vamale, alte taxe si comisioane,
etc.
Durata de viata a investitiei are semnificatii diverse, ea poate
face referire la:
- durata contabila sau fiscala, durata normala de serviciu a
mijloacelor fixe;
- durata tehnica de functionarea a mijloacelor fixe rezultate
prin investitii, durata determinata de particularitatile
183
functionale, specifice fiecarui mijloc fix;
Exista situatii, in care durata tehnica este mai mare decat durata
contabila sau invers.
- durata comerciala determinata de durata de viata a
produselor obtinute in urma investitiei respective;
- durata juridica - vizeaza durata protectiei juridice asupra
unui brevet, a unei licente, marci de fabricatie etc.
Beneficiile suplimentare sau economiile de materiale si de
manopera previzibile a se realiza sunt fluxuri de trezorerie marginale,
consecinta a punerii in functiune a obiectivului de investitii.
Valoarea reziduala reprezinta valoarea posibila de realizat dupa
incheierea duratei de viata a investitiei. Ea ajunge la marimi
neinfluentabile, atunci cand este indeplinita durata tehnica.
Caracteristicile financiare ale investitiilor prezinta interes pentru
managementul general si managementul financiar, intrucat decizia de
investire a resurselor intra sub incidenta acestora.
11.3 Criterii financiare pentru evaluarea proiectelor de investitii
Alegerea celor mai eficiente proiecte de investitii este un atribut
esential ce revine managementului financiar.
Criteriile financiare pentru evaluarea proiectelor de investitii
au in vedere
62
:
- incidenta proiectelor asupra rezultatelor si rentabilitatii
intreprinderii;
- incidenta proiectelor asupra echilibrului financiar;
- incidenta proiectelor asupra nivelului riscului suportat de
intreprindere.
Incidenta proiectelor asupra rezultatelor si rentabilitatii
intreprinderii.
Fiecare proiect de investitii antreneaza cheltuieli si venituri pe
toata durata sa de viata. Aprecierea contributiei proiectelor asupra
rentabilitatii intreprinderii se realizeaza prin intermediul unor indicatori
de rezultate, stabiliti prin confruntarea fondurilor alocate initial cu
62
G. Vintila - Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Economica si Pedagogica
Bucuresti, 2000
184
rezultatele viitoare posibile de indeplinit.
Evaluarea proiectului se face atat pe baza profitului contabil,
rezultat prin compararea veniturilor totale cu cheltuielile totale generate
de proiect in cursul fiecarui an urmator, cat si pe baza rezultatului brut,
determinat prin confruntarea incasarilor suplimentare cu platile
suplimentare.
Incidenta proiectelor asupra echilibrului financiar.
Acest criteriu vizeaza incidenta operatiilor de investitii asupra
solvabilitatii intreprinderii.
Plasarea sumelor de bani initiale pentru achizitionarea activelor
imobilizate ridica problema finantarii globale. Investitia implica pe
toata durata de viata o nevoie de fond de rulment suplimentara.
Investitia poate produce o capacitate de finantare suplimentara.
Influenta investitiilor asupra echilibrului financiar rezulta din
confruntarea resurselor suplimentare cu nevoile suplimentare pe care le
degaja.
Incidenta proiectelor asupra nivelului riscului suportat de
intreprindere.
Cheltuielile pentru finantarea investitiei, caracterul incert al
activitatii si rezultatelor viitoare, finantarea suplimentara necesara
acoperirii nevoilor suplimentare determinate de proiectul de investitii
expun intreprinderea la riscuri de insolvabilitate, riscuri de exploatare
si financiare.
Indicatorii de evaluarea a proiectelor de investitii trebuie sa
permita compararea cu alte proiecte din sectorul respectiv de activitate,
din alte sectoare si chiar cu cele din intreaga economie, precum si
compararea unor proiecte concurente intre care trebuie sa se defineasca
o ordine de prioritate.
Proiectele de investitii pot fi apreciate atat prin metode
traditionale si/sau metode fondate pe actualizare.
Metodele traditionale permit calcularea unor indicatori de
eficienta a investitiilor cum sunt:
Rentabilitatea medie R
2
:
angajat i capitalulu a medie Suma
anual mediu zultatul
R
m
Re

185
Rezultatul mediu anual se determina prin raportarea rezultatelor
totale realizate pe intreaga perioada de exploatare a proiectului la
numarul de ani aferenti perioadei. Suma medie a capitalului angajat sau
investitia medie anuala se determina in mod asemanator.
Indicele de profitabilitate neactualizat (I p ) permite realizarea
unor comparatii cu alte investitii de talie diferita.
0
1
I
CF
I
n
t
t
p

in care:

1
CF
cash-flow-ul anual;

0
I
capitalul investit
Termenul de recuperare al capitalului investit neactualizat este
un indicator centrat pe trezorerie. Daca proiectul va genera mai rapid
lichiditati, riscul de insolvabilitate va fi mai mic. Termenul de
recuperare al capitalului investit neactualizat se calculeaza cumuland
an dupa an cash-flow-ul degajat de investitie, pana cand acest cumul va
fi egal cu capitalul investit
Metodele traditionale prezinta limite intrucat se refera la
rezultate medii, ignorand eventuala instabilitate a lor sau decalajul.
Metodele bazate pe actualizare
Pentru a realiza o comparatie intre cheltuielile de investitii si
profiturile suplimentare antrenate de folosirea proiectului trebuie
eliminata influenta timpului. Pentru aceasta se determina capitalizarea
alocarilor anuale de resurse pentru finantarea investitiilor si
actualizarea recuperarilor anuale de capital astfel :

- la finele unei perioade de ,,n " ani, valoarea dobandita sau
capitalizata (V
dn
), pe baza unei rate ,,a" de valorificare este:
V
n
dn
a C ) 1 ( +
- formula a dobanzii compuse
186
- coeficientul de capitalizare sau dobandire inversand, obtinem
valoarea actualizata (V
an
):
V
n
an
a
C
) 1 ( +

care se poate scrie:


V
n
an
a C

+ ) 1 (
Din aceste relatii se desprind doi coeficienti:
n
a) 1 ( +
coeficientul de capitalizare (dobandire sau de
fructificare);
n
a

+ ) 1 (
- coeficientul de actualizare.
Se foloseste coeficientul de actualizare pentru a analiza baza de
valori actuale, iar coeficientul de capitalizare pentru a analiza baza de
valori dobandita.
In literatura de specialitate procedeul de aducere a unor sume din
trecut in prezent si ducerea lor in viitor, precum si aducerea celor din
viitor in prezent se numeste actualizare.
Actualizarea vizeaza asigurarea comparabilitatii in timp a unor
eforturi (cheltuieli) si efecte (venituri) exprimate valoric si care se
succed pe o anumita perioada (de minimum 2 ani).
Daca facem o analiza asupra unei investitii si a fluxurilor pe care
le genereaza, procedeul de actualizare de mai sus ramane acelasi,
trebuie sa trecem de la incasari si cheltuieli viitoare la valoarea
actualizata a acestora.
Principalii indicatori de eficienta utilizati in aprecierea
proiectelor de investitii sunt:
- valoarea actualizata neta;
- rata interna de rentabilitate
- termenul de recuperare al capitalului investit;
- indicele de profitabilitate.
187
Valoarea actualizata neta (VAN) exprima surplusul de capital
rezultat la incheierea duratei de viata a investitiei.
Aceasta metoda se bazeaza pe actualizarea fluxurilor de numerar
viitoare. Ea se determina ca diferenta intre valoarea prezenta a intrarilor
de numerar viitoare (venituri) si valoarea prezenta a iesirilor de
numerar aferente unui activ (costuri).
0
1
0
0 0
) 1 ( ) 1 (
I
k
VR
k
CF
I V VAN
n
n
n
t
t

+
+
+

in care:

0
V
valoarea actualizata a cash-flow-urilor viitoare, inclusiv a
valorii reziduale (VR
n
);
I

0
cheltuielile initiale de investitii;
t = 1,2,3,..,n ani de viata economica a investitiei.
Daca valoarea actualizata neta este pozitiva, proiectul de
investitii se accepta, deci cu cat veniturile actualizate vor fi mai mari
decat capitalurile investite cu atat proiectul de investitii va fi mai
eficient. Firma poate obtine profituri nete superioare celor necesare
recuperarii investitiei initiale.
Daca valoarea actualizata neta este negativa proiectul de
investitii se respinge, deoarece intrarile nete de trezorerie nu permit
reconstituirea fondurilor alocate.
Valoarea actualizata neta are in vedere urmatoarele atribute:
- este luata in considerare atat ritmicitatea cheltuielilor de
investitii si a profiturilor, cat si informatiile semnificative,
masurabile referitoare la decizie;
- este legata direct de unul din obiectivele managementului
financiar-maximizarea averii actionarilor.
Rata interna de rentabilitate (RIR) este definita ca o rata de
actualizare care face sa existe egalitatea intre valoarea actualizata a
intrarilor de fluxuri de numerar viitoare pentru un proiect si costul
investitiei acestui proiect.
188
RIR
max min
min
min max min
) (
R R
R
VAN VAN
VAN
R R R

+
in care:

max min
, R R
rata minima sau maxima de actualizare utilizate
pentru calculul VAN.

11.3.1 Reprezentarea grafica a ratei interne de rentabilitate
Rata interna de rentabilitate presupune reinvestirea constanta in
aceeasi intreprindere si la aceeasi rata interna de rentabilitate a
veniturilor viitoare. Astfel, specialistii au propus un indicator
modificat, care prezinta evaluarea proiectelor de investitii mult mai
realist:
1
) 1 (
1
0
1

1
1
1
1
]
1

n
t n
n
t
e t
CF
r CF
RIRM
unde:
n

1
RIRM = rata interna de rentabilitate modificata;
e
r
= rata medie de reinvestire anuala a CF.
Rata interna de rentabilitate modificata reprezinta raportul intre
valoarea finala a investitiei, rezultata din capitalizarea veniturilor
189
viitoare si capitalul alocat in investitia analizata.
Pentru alegerea unui proiect, rata interna de rentabilitate a acelui
proiect se compara cu costul capitalului solicitat.
Rata interna de rentabilitate prezinta cateva limite:
- in situatia in care cheltuielile si veniturile perioadei pentru
un proiect isi schimba semnul mai mult decat o data, daca au
loc fluxuri de numerar neconventionale, nu poate fi adoptata o
decizie luand in considerare numai acest criteriu;
- in unele situatii rata interna de rentabilitate poate induce o
alta ordine pentru un anumit proiect, decat cea stabilita prin
intermediul valorii actualizate nete.
Termenul de recuperare (T
r
) al sumei alocate pentru investitii
exprima numarul de ani de recuperare, prin cash-flow-urile medii
anuale actualizate (CF
an act /
) a capitalului investit (I
0
) si se stabileste
conform relatiei:
an act
r
CF
I
T
/
0

n
k
VR
k
CF
CF
n
t
n
n
t
an act

+
+
+

1
1
/
) 1 ( ) 1 (
Termenul de recuperare exprima numarul de ani, dupa care suma
fluxurilor marginale de trezorerie devine egala cu suma investitiei.
Termenul de recuperare impune anumite reguli privind luarea
deciziei de alegere a unui proiect.
Proiectul de investitii se accepta daca durata de viata a investitiei
este mai mica decat timpul cerut si se respinge, daca perioada de
recuperare este mai mare decat timpul impus.
Acest indicator permite alegerea variantei optime in functie de
rapiditatea recuperarii capitalului investit. Deci alegerea unui proiect de
investitii vizeaza un termen de recuperare mai mic decat durata de viata
a investitiei.
190
Termenul de recuperare prezinta limite, intrucat elimina de la
selectie proiectele de investitii cu o rentabilitate buna pe termen lung si
care pot fi semnificative pentru prosperitatea intreprinderii.
Indicele de profitabilitate (IP) exprima valoarea actualizata neta
scontata (V
0
) pentru o cheltuiala initiala de investitie egala cu unu,
respectiv rentabilitatea relativa a investitiei pe intreaga perioada de
recuperare a acesteia.
Indicele de profitabilitate se prezinta sub forma raportului intre
valoarea actualizata neta a intrarilor de trezorerie si cheltuiala pentru
investitie, dupa relatia:
0
1
0
0
) 1 ( ) 1 (
I
k
VR
k
CF
I
V
IP
n
t
n
n
t
t

+
+
+

VAN I V +
0 0
deci
1
0 0
0
+
+

I
VAN
I
I VAN
IP
(pentru ,,n ani)
Firma trebuie sa retina acele proiecte de investitii care au un
indice de profitabilitate supraunitar, sa fie indiferenta in alegerea
proiectului daca acelasi indice este egal cu unu si sa respinga proiectul
daca indicele de profitabilitate este mai mic decat unu.
11.4 Managementul formarii capitalurilor firmei
Formarea capitalurilor firmei prezuma cunostinte de sinteza si de
analiza din domeniul finantelor publice, finantelor firmei, finantelor
manageriale, analizei economice, managementului bancar care isi aduc
aportul la solutionarea acestei problematici.
Capitalul este una dintre ideile centrale ale stiintelor economice
si este produs de insusi sistemul economic.
Orice activitate dusa in scopul obtinerii de profit este de
neconceput in lipsa capitalului. Ca factor de productie capitalul este
reprezentat de active care sunt capabile sa genereze venit si care au fost
191
ele insele fabricate
63
.
In teoria economica se vorbeste de capital fizic si capital
financiar (sub forma activelor financiare).
In practica economica exista si alte acceptiuni ale capitalului. O
prima acceptiune se refera la contributia baneasca a proprietarilor, la o
organizatie pentru a-i permite acesteia sa functioneze. Capitalul social
este suma furnizata pe calea emisiunii de catre o societate pe actiuni,
iar capitalul de imprumut este suma obtinuta pe calea apelarii la
credite
64
. Actionarii unei societati pe actiuni sunt nu numai proprietarii
capitalului social, ai rezervelor constituite de societate, ci si ai
profitului retinut, astfel se poate vorbi de notiunea de capital propriu.
O a doua abordare este aceea care considera capitalul ca fiind
valoarea totala a activelor unei persoane mai putin obligatiile.
Cand ne gandim la capitalul unei firme ne gandim la capitalul
tangibil si ignoram capitalul intangibil. Capitalul uman (calificarea,
specializarea sanatatea si altele) sau bunul renume al unei firme sunt
capitalul intangibil
65
.
Intr-o lucrare ,,Economie politica
66
, se face precizarea ca in
calitate de factor de productie, capitalul este reprezentat de capital real
care se grupeaza in capital fix si capital circulant.
Capitalul nu inseamna in mod absolut bani, ci totalitatea
drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor investite sau existente
la un moment dat intr-o intreprindere.
Capitalul prezinta cateva caracteristici esentiale:
- este rezultatul proceselor economice precedente;
- in sfera se include doar banii activi;
- cuprinde bunuri intermediare, din bunurile mijloace de
productie.
Aceste active sunt evidentiate in contabilitate cu ajutorul
bilantului. In tarile cu economie de piata, bilantul contabil infatiseaza
63
G. Bannock, R.E. Baxter and Evan Davis- Dictionary of economics, Penguin
Books, fifth edition,1992
64
N. Hoanta- Capitalurile firmei, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1998
65
M. Francu Piata de capital, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1998
66
,,Economie Politica, editata de un colectiv al A.S.E., Bucuresti,1995
192
centralizat si in mod sintetic, in expresie valorica, datele contabilitatii
cu privire la totalitatea mijloacelor economice (M) care apartin, unei
societati comerciale, precum si resursele (R) de acoperire a acestora.
Mijloacele economice sunt grupate, fie dupa componenta si
modul de plasare in activ, fie dupa sursele de formare, proprii sau
imprumutate, in pasiv. In toate cazurile se impune relatia, care
reliefeaza, intotdeauna, o egalitate valorica permanenta:
M = R
Activele in cadrul bilantului pot fi:
- Capitalul fix pasiv (hale, cladiri, depozite, cai de acces) si alte
elemente de infrastructura materiala sau cu destinatie social-
administrativa;
- Capital fix activ (masini, utilaje, instalatii s.a.) care contribuie
direct la crearea de produse noi;
- Capital circulant (materii prime, materiale, combustibili,
energie, etc.);
- Capital de circulatie - banii lichizi si marfurile (produse
finite) aflate in curs de expeditie, care functioneaza in sfera
circulatiei;
- Capitalul fictiv - nu are o valoare reala, de sine statatoare.
Capitalul fix, activ si pasiv este acea parte a capitalului real
formata din mijloace durabile a caror valoare se transforma in mod
treptat, pe parcursul functionarii lor, asupra noilor produse, de-a lungul
mai multor procese de productie, inlocuindu-se dupa mai multi ani de
utilizare, avand deci o intrebuintare aciclica.
Capitalul circulant este acea parte a capitalului real, care de
fiecare data se consuma integral, atat din punct de vedere material, cat
si valoric, intr-un singur proces de productie. Capitalul circulant are
prin structura sa o intrebuintare ciclica.
Capitalul circulant impreuna cu capitalul de circulatie formeaza
mijloacele circulante ale intreprinderii:
- stocurile pentru productie;
- productia neterminata;
- produsele finite si semifabricatele destinate vanzarii, precum
193
si cele expediate si neincasate inca;
- capitalul banesc aflat in casa intreprinderii sau in contul ei
curent de la banca.
Mijloacele economice isi modifica structura continuu, in functie
de operatiunile de aprovizionare, productie si desfacere.
Din punct de vedere al modului cum se cheltuiesc si se
recupereaza diferitele parti ale capitalului, miscarea de ansamblu a
acestuia poate fi reprezentata in felul urmator:
unde:
B = capital banesc investit in cumpararea de factori da productie
(M);
t
D
= documentatie tehnica (inventii cu brevetele respective,
inovatiile cu documentele de caracterizare, licente straine cu
documentele de cesiune, proiecte refolosibile s.a);
f
K
= capitalul fix;
c
K
= capitalul circulant;
L = forta de munca;
M' = produsele finite destinate vanzarii;
L' = veniturile banesti finale obtinute in urma vanzarii
productiei.
Aceasta schema constituie expresia cea mai concentrata a avutiei
pune in evidenta banii, ca forma initiala si finala a capitalului.
Trecerea continua a capitalului dintr-o forma de existenta in alta,
din sfera circulatiei in productie si din nou in sfera circulatiei,
194
constituie rotatia acestuia. Timpul de rotatie sau durata unei rotatii,
reprezinta suma timpului in care capitalul se afla in sfera circulatiei si a
productiei propriu-zise. Cu cat diferitele parti ale capitalului vor
stationa mai putin in circulatie si productie, cu atat viteza de rotatie va
fi mai mare, iar cantitatea de profit obtinuta va fi si ea mai mare.
In miscarea lor, mijloacele economice (capitalul), apar ca o
valoare care parcurge o serie de modificari legate una de alta, numite
forme functionale. Potrivit reprezentarii reproduse mai sus, din forma
baneasca in urma cumpararii diferitilor factori de productie, asistam la
transformarea capitalului in forma productiva, apoi in forma marfara,
pentru ca, in final sa isi recapete forma baneasca.
Viteza sub care au loc aceste transformari, depinde la randul ei,
de o serie de factori:
- structura tehnologica a capitalului fix;
- specificul proceselor de productie si gradul lor de
complexitate;
- conducerea si organizarea proceselor de productie pe baza
principiilor managementului modern, caracteristicilor
materiilor prime, cerintelor legate de protectia mediului
inconjurator si totodata tinand seama de situatia interna de pe
piata si conjunctura externa, de pe piata mondiala.
Intrucat structura tehnologica a capitalului fix ilustreaza
compozitia sa, se poate stabili compozitia tehnica a capitalului care
reprezinta cantitatea de capital fix, activ si pasiv, ce revine unui
lucrator, gradul de utilare a acestuia cu masini, utilaje, instalatii si alte
conditii materiale
L
K
C
f
t

unde:
t
C
= compozitia tehnica a capitalului;
f
K
= capitalul fix utilizat;
L = cantitatea de forta de munca utilizata.
O influenta deosebita o exercita gradul de intensivitate a
195
capitalului (
c
I
) masurata ca un raport intre capitalul fix utilizat de o
anumita intreprindere si alte componente de cost, deci:
energie prime materii de input L
K
I
f
c
+ +

(
Managementul financiar, abordand aspectele esentiale si de
importanta certa si generala, imparte sursele de formare a capitalurilor
firmei in doua mari categorii:
- surse interne;
- surse externe.
Formarea capitalurilor din surse interne
Sursele interne reflecta numerarul rezultat din operatiile
economice derulate de firma.
Veniturile nete proprii destinate formarii capitalurilor reprezinta
sursele interne (autofinantarea).
Marimea surselor interne depinde de capacitatea de autofinantare
a firmei. Dimensionarea corecta a acestora, proiectarea evolutiei lor si
managementul realizarii lor sunt de importanta vitala pentru firma.
In literatura de specialitate, autofinantarea este abordata in
diverse moduri de exprimare, ca de exemplu:
- autofinantarea globala sau bruta, determinata ca diferenta
intre venituri si cheltuieli;
- autofinantarea de mentinere sau de supravietuire, alcatuita
din amortizarea pentru inlocuire si din profitul destinat
mentinerii nivelului de dezvoltare atins;
- autofinantarea de expansiune sau neta, capabila sa
finanteze dezvoltarea firmei, fiind formata din amortizarea si
profitul care exced reproductia simpla si sunt destinate
majorarii patrimoniului;
- autofinantarea imediata sau lichida, disponibila la acea
data;
196
- autofinantarea amanata sau potentiala, care va putea
deveni o realitate certa in anumite conditii.
Sursele interne isi regasesc substanta in:
- sumele rezultate din amortizari;
- sumele rezultate din scoaterea din functiune a mijloacelor fixe
neeficiente sau uzate fizic si moral;
- repunerea in circuitul economic a unor stocuri imobilizate;
- partea de profit utilizata pentru dezvoltare stabilita de comun
acord cu actionarii, dupa ce, acestia s-au convins de eficienta
acestei decizii, respectiv daca data recuperarii sumelor astfel
investite este superioara valorii dividendelor la care ei renunta.
Amortizarea provine din volumul acesteia, incorporat in
cheltuieli, acesta fiind dependent de volumul capitalului fix, de metoda
de amortizare, de politica de amortizare promovata de firma si de
volumul scoaterii din uz a activelor fixe.
Cele mai cunoscute metode de amortizare sunt urmatoarele:
a) Amortizarea proportionala sau liniara.
Ea consta in repartizarea amortizarii in functie de timpul
calendaristic al mijlocului fix aflat in functiune. Indiferent de productia
realizata cu mijloacele fixe respective, amortizarea are aceeasi pondere,
aceeasi cota anuala. Daca se vor obtine mai multe produse in unitatea
de timp, atunci pe fiecare unitate va reveni o cota de amortizare mai
mica. Pe de alta parte, daca productia va scadea, pe fiecare produs vor
reveni cote de amortizare mai mari, iar costul de productie a acestuia va
creste.
b)Amortizarea progresiva.
Se realizeaza prin cresterea cotelor de amortizare in progresie
aritmetica sau geometrica. Aceasta metoda are ca argument evolutia, in
acelasi ritm, a uzurii fizice combinata cu uzura morala. Amortizarea in
crestere se poate calcula pe baza urmatoarei relatii:
1 ) 1 (
) 1 (
+
+

dn
t
p
p Vp
A
197
unde:
t
A
= amortizarea aferenta a anului t;
V
= valoarea initiala a mijlocului fix;
p
= procentul de crestere a amortizarii;
t
= anul;
dn
= durata normala de functionare.
Expresia:
1 ) 1 (
) 1 (
+
+
dn
p
p Vp
trebuie interpretata ca o medie a
amortizarii actualizate. Ea este multiplicata cu factorul
1
) 1 (

+
t
p
pentru
a evidentia cresterea in timp a amortizarii.
c)Amortizarea regresiva.
Aceasta metoda presupune stabilirea unor cote de amortizare
descrescatoare in timp. La randul ei, aceasta descrestere poate fi liniara
sau accelerata. Motivul principal pentru care se recurge la aceasta
metoda consta in preintampinarea efectelor uzurii morale a capitalului
fix cu precadere in prima parte a duratei lui de functionare. De
asemenea, acest tip de amortizare are in vedere si randamentul
descrescand al acestui factor de productie si preocuparea pentru
combaterea efectelor fenomenului inflationist.
Modelul de calcul al amortizarii regresive este urmatorul:
1
) 1 (


t
t
p pV A
Astfel, pentru anii t
n
t t t ,......., , ,
3 2 1
, amortizarea se determina prin
aplicarea unui procent asupra valorii ramase a utilajului:
pV A
1

) 1 ( ) (
2
p pV Vp V p A

2
3
) 1 ( )] 1 ( [( p pV p Vp Vp V p A

1
) 1 (


t
n
p pV A
Amortizarea reprezinta pentru majoritatea intreprinderilor, cea
mai importanta resursa de finantare a investitiilor, dar si cea mai
198
importanta resursa proprie cu aceasta destinatie.
Unele intreprinderi utilizeaza cea mai mare parte din profiturile
obtinute pentru a plati dividende actionarilor lor. Alte firme, aflate in
plin proces de dezvoltare, prefera sa utilizeze cea mai mare parte a
profitului pentru a-l reinvesti in extinderea activitatii economice.
Alte resurse interne pentru finantarea investiei sunt
reprezentate de sumele obtinute din lichidarea activelor imobilizate si
de valorificarea unor resurse interne pe parcursul executiei obiectivelor
de investitii, cunoscute in literatura de specialitate ca imobilizari minus
sau imobilizari plus.
Autofinantarea asigura firmei o serie de avantaje: sporeste
cointeresarea firmei pentru a obtine rezultate superioare, sporirrea
disponibilitatilor monetare ale firmei, majorarea activului real al firmei,
cresterea reala a capacitatii de finantare a dezvoltarii firmei, cresterea
reala a averii proprietarilor firmei, cresterea intereselor din interiorul
firmei, certitudine in acoperirea necesitatilor financiare, libertate de
actiune, autonomie.
Din punctul de vedere al surselor proprii, nu exista multe
alternative, fie se recurge la autofinantare, fie se aduc aporturi noi la
capitalul societatii.
Autofinantarea este intr-adevar cea mai putin costisitoare solutie,
dar cel mai adesea este insuficienta, de aceea se apeleaza si la surse
externe.
Formarea capitalurilor din surse externe
Sursele externe sunt multiple, dintre acestea fac parte:
- contributia proprietarilor;
- imprumuturile pe termen lung (imprumuturi obligatare,
imprumuturi bancare, imprumuturile rambursabile ale altor
instutitii financiare);
- surse nerambursabile (de la stat, de la institutii financiare si
comunitati internationale, de la terti).
199
Contributia proprietarilor
La constituirea firmei, fondatorii aduc, in mod obligatoriu, un
aport minim de capital sub diverse forme.
Contributia proprietarilor poarta denumiri diferite: actiuni, parti
sociale, parti interese, in functie de tipologia firmei. Ea poate imbraca
urmatoarele forme:
- capital social subscris;
- capital social varsat;
- capital social nevarsat.
Dimensionarea acestor forme reprezinta o bogata sursa
informationala pentru managementul financiar:
- cererea de subscriere peste nivelul ofertei reflecta un
semnal benefic asupra imaginii si credibilitatii firmei;
- nesubscrierea volumului intreg de actiuni din oferta isi
pune amprenta asupra credibilitatii firmei;
- nevarsarea integrala a capitalului subscris, la un anumit
termen, reflecta o situatie nefavorabila, datorata scaderii
credibilitatii firmei sau situatiei financiare necorespunzatoare
a celor care au subscris.
Finatarea prin emisiunea de actiuni
Una dintre cele mai importante surse de capital la care un agent
economic poate recurge in cazul unor nevoi legate de infiintarea unei
firme sau de crestere a activitatii ei o reprezinta emiterea de actiuni.
Actiunea este un titlu de valoare, un titlu financiar sau de
proprietate reprezentand o parte din capitalul social ( patrimoniul) al
firmei.
Actiunea este o modalitate de atragere a capitalurilor disponibile,
necesare firmei.
Lansarea actiunilor pe piata pentru a fi subscrise de particulari
reprezinta o forma eficienta de transmitere a dreptului de proprietate.
Din acest punct de vedere, actiunile sunt o simpla bucata de hartie
emisa de o societate care exprima dreptul de proprietate al celui ce o
detine asupra unei parti din averea respectivei firme.
Emisiunea de actiuni, ca volum si tipologie, se afla sub
200
impactul cererii si ofertei.
Vanzarea actiunilor se realizeaza prin subscriptie deschisa
(publica), atunci cand exista posibilitatea cumpararii de actiuni de catre
toti detinatorii de capital sau inchisa cand accesul este limitat.
Oferta vine din partea detinatorilor de patrimonii (libere,
negrevate de obligatiuni), iar cererea poate proveni din partea
persoanelor fizice sau juridice (alte firme, institutii publice).
Oferta presupune si prezentarea unei documentatii, care are ca
scop promovarea unei imagini credibile. Documentatia pentru oferta
trebuie sa cuprinda:
- principalii indicatori de performanta ai firmei (cifra de
afaceri, valoarea adaugata, costul, profitul);
- demonstratii privind stabilitatea firmei, posibilitatile de
dezvoltare, etc.;
- bilantul contabil si contul de profit si pierderi;
- elemente de sustinere din raportul cenzorilor;
- dividendele acordate in ultimii ani;
- obligatiunile vandute si nerascumparate;
- felul actiunilor.
Pentru ca oferta publica de actiuni sa se desfasoare cu succes
trebuie indeplinite conditii, precum firma sa fie suficient de mare, cu
venituri pe masura dimensiunii, pregatita corespunzator pentru intreaga
procedura.
In caz contrar, in functie de scopurile urmarite de societate,
actiunile se distribuie in anumite limite.
Actiunile au o tipologie variata:
dupa forma:
- nominative;
- la purtator.
dupa drepturile conferite actionarilor:
- ordinare;
- preferentiale.
dupa alte criterii:
- cu valoare sau fara valoare;
- gratuite;
- populare.
201
In managementul capitalurilor firmei actiunilor pot fi intalnite la
diferite valori:
la valoare nominala:
a
s
n
N
C
V
unde:
V
n
= valoarea nominala;
C
s
= capital social;
N
a
= numar de actiuni;
la valoare contabila sau patrimoniala:
a
n
p
N
A
V
unde:
Vp = valoarea patrimoniala;
A
n
= activul net;
N
a
= numar de actiuni.
la valoare intrinseca:
a
nc
i
N
A
V
unde:
V
i
= valoarea intrinseca;
A
nc
= activul net corectat;
N
a
= numar de actiuni.
la valoare financiara:
dob
div
n f
R
R
V V
unde:
V f = valoarea financiara;
V
n
= valoarea nominala;
202
R
div
= rata dividendelor;
R
dob
= rata dobanzii.
la valoarea de randament:
dob
pn
n r
R
R
V V
unde:
V
r
= valoarea de randament;
V
n
= valoarea nominala;
R
dob
= rata dobanzii;
Rpn = rata profitului net.
Emisiunea de actiuni noi presupune doua alternative: emisiunea
la valoarea nominala a vechilor actiuni (aceasta metoda este mai greu
de aplicat in situatia in care firma are un numar mai mare de actionari)
si emisiunea de noi actiuni.
Cresterea valorii nominale a actiunilor vechi presupune apelul la
economiile actionarilor existenti si acordul acestora de a subscrie.
Emisiunea de actiuni noi presupune emiterea si vanzarea de noi
actiuni, care pot fi cumparate de oricine doreste, vechii actionari avand
un drept preferential de subscriere.
Valoarea de emisiune a unei actiuni noi trebuie sa fie apropiata
de valoarea de piata a unei actiuni vechi pentru a limita "efectul de
diluare" a rentabilitatii actiunilor, prin impartirea profitului la un numar
mai mare de actiuni.
Prima de emisiune, diferenta intre valoarea de emisiune si cea
nominala, este folosita pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de
emisiune si este o rezerva in pasivul bilantier alaturi de capitalul social
sau se incorporeaza in acesta printr-o noua crestere de capital.
Diferenta dintre valoarea de piata inainte de cresterea de capital
si valoarea dupa cresterea de capital reprezinta dreptul de subscriere.
Dreptul de subscriere este de fapt pierderea de valoare a actiunii
vechi cu care trebuie recompensat detinatorul acesteia pentru a nu fi
afectat de suplimentarea capitalului social.
Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor, a primelor de
emisiune si a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da
203
posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii
nominale a actiunilor vechi.
Drepturile pe care actiunile le confera detinatorilor sunt:
sa transfere actiunile detinute (in functie de felul actiunii)
liber, inclusiv prin vanzare, fara restrictii;
sa participe prin vot, la alegerea membrilor consiliului de
administratie al firmei;
dreptul de a participa la managementul firmei, in luarea
deciziilor de dezvoltare, divizare sau lichidare etc.;
dreptul de remunerare a actiunii;
dreptul de participare la majorarea capitalului social;
sa participe la profiturile si pierderile societatii, inclusiv la
impartirea activelor ramase in cazul in care societatea devine
falimentara.
Majorarea capitalului social se poate realiza printr-un aport in
natura sau prin aport in bani, prin convertirea unor noi creante, prin
fuziune.
Principalele avantaje pe care le genereaza majorarea capitalului
social sunt:
majorarea capitalului social solutioneaza o criza de
fonduri prezenta;
un capital social superior promoveaza o buna imagine a
firmei;
majorarea capitalului social diminueaza in mod
corespunzator riscul de firma.
Formarea capitalurilor firmei prin imprumuturi obligatare
Formarea capitalurilor firmei prin imprumuturi obligatare este a
doua sursa externa principala de formarea a capitalurilor.
Obligatiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentand un
drept de creanta asupra capitalurilor imprumutate unei societati. De
obicei, aceste imprumuturi au un cost de procurare mai mic decat
subscrierile la capitalul social si nu afecteaza dreptul de proprietate al
actionarilor.
Obligatiunile sunt remunerate cu venit fix, sigur (dobanda) de
204
catre cei care le-au pus in circulatie publica sau inchisa.
Obligatiunile pot fi clasificate in urmatoarele categorii:
dupa forma:
-nominative;
- la purtator;
dupa remunerare:
- clasice;
- indexate;
- participante;
- convertibile in actiuni;
- convertibile in bani.
Decizia privind emisiunea de obligatiuni apartine Adunarii
Generale a Actionarilor si se realizeaza prin institutii care actioneaza ca
intermediar (societatile de valori mobiliare), in nume propriu sau ca si
garant al emisiunii.
Emisiunea de obligatiuni presupune pe de o parte existenta unui
compartiment cu sarcina de urmarire a rascumpararii si remunerarii
obligatiunilor emise si agregarea emisiunii de catre o banca, ca si
conditii obligatorii, iar pe de alta parte existenta unei documentatii de
emisiune.
Oferta de obligatiuni este realizata de catre stat, institutii publice,
firme si alte persoane juridice, iar cererea este formulata, de regula, de
persoanele fizice si juridice.
Prospectarea pentru emisiune ia in considerare elemente ca:
volumul obligatiunilor emise anterior, modul si conditiile de
rascumparare a noilor obligatiuni, valoarea nominala, rata dobanzii,
durata imprumutului si modalitatea de rambursare, pretul de emisiune,
pretul de rambursare.
Marimea imprumutului obligatar se stabileste in functie de
necesitatile de finantare, valoarea de emisiune a unei obligatiuni putand
fi egala cu valoarea nominala (la paritate) sau mai mica (sub paritate),
ceea ce le face mai atractive.
Emisiunea nu poate depasi o patrime din patrimoniul
emitentului.
205
Durata imprumutului si modalitatea de rambursare reprezinta
perioada de timp cuprinsa intre data emiterii si data rambursarii.
Imprumutul este rambursat potrivit unui calendar indicat in obligatiune.
Se stabileste in functie de nevoile de acoperit si de esalonarea in timp a
acestor nevoi.
Rambursarea unui imprumut obligatar se poate realiza prin
urmatoarele modalitati:
- amortizari constante si anuitati variabile rambursarea se
face prin transe egale de imprumut;
- anuitati constante si amortizari variabile pentru a avea
anuitati constante este necesar ca rambursarile imprumutului
sa varieze crescator si compensator cu variatia descrescatoare
a dobanzii;
- rambursarea integrala;
- rascumpararea prin bursa.
Rata dobanzii este stabilita de catre intreprinderea, in functie de
conditiile pietei financiare si este inscrisa pe obligatiune. Dobanda se
stabileste si se poate ridica, de catre detinatori, anual sau semestrial
prin intermediul unui cupon atasat fiecarei obligatiuni.
Valoarea nominala este valoarea inscrisa pe obligatiune, functie
de care se stabileste dobanda.
Diferenta intre valoarea de emisiune si valoare nominala
reprezinta prima de emisiune, iar diferenta intre valoarea rambursata
(mai mare) si valoarea de emisiune reprezinta prima de rambursare.
Formarea capitalurilor firmei prin imprumuturi bancare pe
termen mediu si lung
Nivelul structura si costul imprumuturilor bancare rezulta din
negocierea dintre solicitant cererii de fonduri si societatea bancara.
Conditiile de negociere a creditelor are in vedere urmatoarele
elemente:
- necesarul total de resurse pentru realizarea proiectului;
- contributia cu resurse proprii a investitorului si alte
cofinantari existente;
- mediul economic;
- caracteristicile investitiei si domeniul in care se
206
realizeaza;
- piata noilor produse;
- fezabilitatea proiectului etc.
Elementele creditului care se negociaza cu banca sunt: marimea
creditului, rata dobanzii, comisioane, esalonarea transelor de punere la
dispozitie a creditului, perioada de gratie, termenul de rambursare si
esalonarea rambursarii creditului, eventualele penalizari, dimensiunea
si structura garantiilor creditului
Procesul de negociere trebuie foarte bine realizat tinand seama
de planurile de afaceri, demonstratiile privind indicatorii de
performanta, demonstratiile privind ofertele de niveluri de dobanzi, de
comisioane, de conditii de angajare si rambursare etc.
Scopul final al acestui proces de negociere il reprezinta avantajul
reciproc client-banca, cresterea economica generala si progresul
economico-social.
Sursele externe mai pot imbraca forma:
- fondurilor nerambursabile
subventii si alocatii de la bugetul de stat;
din sponsorizari;
de la institutii bancare sau financiare
internationale.
- emisiunii si plasarii actiunilor straine pe piata nationala;
- emisiunii si plasarii obligatiunilor straine pe piata
nationala.
207
CAPITOLUL XII
SISTEMUL INFORMATIONAL AL INTREPRINDERII
Sistemul informational reprezinta ansamblul ierarhizat de
procese informationale prin intermediul carora se asigura conexiunile
informationale dintre sistemul de conducere si sistemul condus, dintre
elementele componente ale acestui sistem, dintre intreprindere si
sistemul economico -financiar de ansamblu, in vederea realizarii de
catre intreprindere a obiectivelor proprii in concordanta cu obiectivele
generale ale intreprinderii, in conditii de maxima eficienta.
Sistemul informatic este un sistem informational in care
mijloacele de prelucrare automata sunt preponderente.
Teoria si practica organizationala si manageriala recunosc ca
functiuni ale sistemului informational informatic:
functia decizionala a sistemului informational-informatic
reflecta rolul acestuia de a asigura elemenetle
informationale necesare adoptarii deciziilor;
functia operationala a sistemului informational-informatic
asigura ansamblul informatiilor necesare pentru
operationalizarea deciziilor, a metodelor manageriale in
realizarea obiectivelor firmei;
functia de documentare a sistemului informational-
informatic exprima menirea sa gnoseologiga, in virtutea
careia se inregistreaza o serie de informatii ce servesc
imbogatirii cunostintelor personalului si care numai ulterior
este posibil sa fie folosite pentru a lua decizii sau pentru
efectuarea anumitor operatii.
Elementele de baza ale unui sistemul informational sunt: datele,
informatiile, fluxurile informationale, circuite informationale, purtatorii
de date si informatii, mijloace de tratare a informatiilor, resursele
umane.
208
12.1 Informarea si informatia
Informarea reprezinta un proces complex de cunoastere, de
investigare si analiza a obiectivelor fenomenelor si proceselor care au
loc in mediul inconjurator al intreprinderii.
Informarea imbratiseaza toate domeniile de activitate
omeneasca, fiind omniprezenta in procesul de gandire si creatie, in
procesul de instruire si actualizare sistematica a cunostintelor, in
cercetarea fundamentala si aplicativa.
Informarea este indispensabila progresului in toate ramurile de
activitate.
Informatia in timp si spatiu este forma comunicabila a realitatii.
Informatia este un mesaj cu caracter de noutate despre
evenimentele care s-au petrecut, se desfasoara sau vor avea loc in
interiorul si exteriorul sistemului.
Din punct de vedere al conducerii, informatia este o instiintare
care are scopul de a genera reactii, care la randul lor declanseaza
actiuni.
Locul informatiei in cadrul procesului de conducere poate fi
reprezentata grafic astfel:
Figura 12.2 Locul informatiei in procesul managerial
67
Informatiile se pot clasifica in functie de urmatoarele criterii:
in functie de criteriul organizatoric:
67
T Hobeanu - Management, Editura Universitaria, Craiova, 2000
ACTIUNE DECIZIE
INFORMATIE
209
- informatii la nivel macroeconomic;
- informatii la nivel microeconomic;
dupa sursa de provenienta:
- informatii interne;
informatii transmise de organele
de conducere;
informatii primite de conducerea
unitatii de la organele subordonate;
informatii ce se schimba intre
diversele compartimente organizatorice
ale intreprinderii.
- informatii externe;
din punct de vedere functional:
- informatii de stare;
- informatii de intrare;
- informatii de iesire;
- informatii de cooperare;
- informatii de executie;
din punct de vedere al utilitatii lor:
- informatii de previziune;
- informatii de planificare operativa si
programare curenta;
- informatii de de pregatire lansare;
- informatii de control si de reglare;
- informatii de de evaluare si raportare;
dupa criteriul gradului de prelucrare:
- informatii primare;
- informatii derivate;
- informatii de analiza si sinteza;
in functie forma de prezentare:
- informatii orale;
- informatii scrise;
- informatii audiovizuale;
tinand seama de etaloanele informationale:
210
- informatii cantitative;
- informatii valorice;
dupa criteriul structurii si a modului de folosire:
- informatii transmisibile sau folosite
direct;
- informatii transmisibile sau utilizabile
numai dupa o prelucrare prealabila;
dupa forma de cuprindere:
- informatii sintetice;
- informatii analitice;
in functie de reflectarea in timp a proceselor si
fenomenelor economice:
- informatii active,
- informatii pasive,
- informatii previzionale;
tinand seama de locul in care sunt evidentiate si de unde se
extrag datele soliciate de conducerea intreprinderii:
- informatii contabile,
- informatii statistice;
- informatii tehnic-operative.
in functie de posibilitatile de culegere si de prelucrare:
- informatii comensurabile;
- informatii necomensurabile.
Informatiile presupun anumite cerinte calitative. Calitatea
informatiilor se masoara prin intermediul unor indicatori specifici,
dintre care cei mai importanti sunt:
realismul se refera la ilustrarea corecta a proceselor si
fenomenelor din interiorul si din exteriorul intreprinderii, la
utilizarea informatiilor care sa reflecte fidel situatia
intreprinderii din mediul sau ambiant;
complexitatea sau multilateritatea asigurata de abordarea
fenomenelor si proceselor din diverse puncte de vedere:
211
economic, financiar, tehnic, social si regasirea acestora in
informatii etc;
fiabilitatea si precizia presupune reflectarea aspectelor
de esenta si de detaliu care sa inlature ambiguitatea
mesajelor;
conciziunea si sinteza exprimarea sintetica si clara a
mesajelor, a elementelor de noutate, a specificului situatiilor;
oportunitatea - prezentarea informatiei in volumul,
structura si nivelul de prelucrare cerute la un anumit moment,
asigurandu-se astfel derularea de procese decizionale si
operationale eficace;
dinamismul in sensul ilustrarii situatiilor, faptelor in
evolutia lor si nu static, cu evidentierea permanenta a
tendintelor viitoare, a trendurilor acestora,
adaptabilitatea este redata de adaptabilitatea
informatiilor la caracteristicile utilizatorului, la specificul
problemelor de rezolvat, a cerintelor emitentilor, a gradului
de informare, a nivelului de pregatire, a timpului care se
dispune etc.
12.2 Sursele informatiilor
Informatiile provin dintr-o mare varietate de surse, din care sunt
extrase datele in vederea alimentarii permanente a procesului
cunoasterii diferitelor aspecte ale activitatii la diferitele niveluri
organizatorice ale intreprinderii.
Daca tinem seama de domeniul din care provin informatiile,
sursele de informatii se pot clasifica astfel:
legislatia economico-financiara sursele de informatii
provin din legi, ordonante, norme metodologice.
In sprijinul acestei surse de informatii vine si literatura
economico-
financiara care ofera o serie de metode si procedee de actiune, avantaje
si dezavantaje, in raport de anumite conditii, realzarile pe plan national
sau international. In concluzie, aceste surse permit o informare
complexa a personalului de executie si a celui de conducere.
212
planificarea economico-financiara furnizeaza date
informationale de plan sau de buget, precum si de prognoza
economica, tinand seama de datele economice privind
realizarile, resursele financiare, umane si materiale
disponibile, necesitatile sociale, precum si legislatia si
literatura de specialitate;
evidenta economica reprezinta partea cea mai insemnata
a surselor de informatii. Circa 70% din volumul informatiilor
furnizate de evidenta economica provin din domeniul
contabilitatii si prezinta avantajul ca sunt exacte deoarece se
bazeaza pe documente legal intocmite si verificate periodic
prin inventarieri si balante de verificare.
In functie de nivelul organizatoric, sursele informationale se
constituie:
la nivel macroeconomic sursele sunt concentrate in acte
normative, materiale sau dari de seama centralizate cu
caracter statistic si contabil, in documentele incheiate in urma
controalelor sau actiunilor intreprinse de organele statului.
Principalele surse la nivel macroeconomic sunt bugetul de stat si
raportul de executie a acestuia, darile de seama statistice de raportare a
indicatorilor cantitative sau calitativi, centralizate la nivel de economie
sau pe ramuri, darile de seama contabile, documentarile efectuate in
teren de organele de specialitate, studiile documentare legate de
prospectarea pietei interne si externe etc.
la nivel microeconomic sursele de informare se grupeaza
in surse interne si externe.
In cadrul surselor externe sunt cuprinse informatiile care reflecta
operatiuni si fenomene economice consemnate in documente, evidente
analitice si sintetice ale intreprinderii.
Sursele externe provin de la organele centrale coordonatoare si
de sinteza economica, de la clienti interni si externi (corespondenta
privind relatiile contractuale, informatii cu privire la asistenta tehnica),
de la furnizori interni si externi (contracte, modalitati de decontare,
etc.), de la organele bancare (extrasul de cont), de la oficiile
documentare (anchete sociale, sondaje de opinie)

213
CAPITOLUL XIII
EVALUAREA INTREPRINDERII
13.1 Evaluarea intreprinderii - necesitate definire si clasificare
Valoarea de piata a unei intreprinderi, a unui bun sau a unui activ
a prezinta interes pentru actionari, creditori, angajati, clienti.
Valoarea resurselor economice ale unei intreprinderi este o
marime particulara, care se stabileste tinand seama de anumiti factori:
caracteristicile sectorului:
- declin;
- stagnare;
- crestere.
momentul evaluarii;
obiectul evaluarii: investitii in capitaluri, preluarea
vanzarii in scopul retehnologizarii, divizarii etc., asigurari,
garantarea unor imprumuturi;
pozitia si performantele financiare.
Evaluarea nu este obligatorie pentru intreprindere, insa exista
anumite momente in care este absolut necesara:
in cazul in care se fac modificari in marimea si structura
capitalului;
in situatia in care au loc modificari referitor la numarul si
componenta asociatilor sau actionarilor;
in cazul tranzactiilor comerciale;
in cazul actiunilor juridice cu scop patrimonial (falimente,
succesiuni);
pentru garantarea unor imprumuturi, etc;
In literatura de specialitate, evaluarile sunt clasificate in functie
de mai multe criterii
68
:
Dupa obiectul supus evaluarii, se disting:
evaluarile de bunuri;
evaluarile de elemente intangibile;
68
A. Isfanescu, A. Jutu Practica evaluarii economice a intreprinderii, Buletin
economic legislativ nr.2/1995, Editura Tribuna Economica, Bucuresti,1995
214
evaluarile de active economice;
evaluarile de intreprinderi.
Dupa scopul pentru care se efectueaza evaluarea, se disting:
evaluarile contabile, efectuate in conformitate cu
prevederile Legii contabilitatii nr. 82/1991;
evaluarile administrative- efectuate ca urmare a unor
decizii administrative sau a unor reglementari speciale;
evaluarile economice efectuate cu scopul de a
Tinand seama de metoda folosita, evaluarile se pot grupa in:
evaluari patrimoniale abordeaza exclusiv latura
patrimoniala;
evaluari prin capacitatea beneficiara (prin randament, prin
rentabilitate);
evaluari combinate abordeaza atat aspectul patrimonial,
cat si pe cel al afacerii;
evaluari pe baza cifrei de afaceri.
Dupa beneficiarul final al evaluarii, acestea se clasifica in:
evaluari pentru beneficiara directi;
evaluari pentru institutii financiar-bancare;
evaluari pentru institutii si organisme publice;
evaluari pentru instante judecatoresti;
evaluari pentru persoane fizice (salariati, mostenitori sau
alte persoane care intentioneaza sa achizitioneze pachete de
actiuni sau sa se asocieze);
evaluari pentru alte persoane juridice care doresc sa
achizitioneze actiuni, sa se asocieze, sa fuzioneze, sa aduca
port de capital etc.
13.2 Evaluarea patrimoniala a intreprinderii
Valoarea patrimoniala
215
Evaluarea patrimoniala permite masurarea situatiei nete a
intreprinderii, se stabileste valoarea globala tinand cont de bunurile din
activ si de datoriile de pasiv. Aceasta valoare se numeste valoare
matematica sau activ net.
Activul net contabil sau valoarea contabila a intreprinderii este
data de valoarea totala a activelor mai putin valoarea datoriilor:
Dt At An
unde:
An
= activul net contabil (valoarea patrimoniala neta/situatia
neta);

At
= active totale;

Dt
= datorii totale.
Acest model se bazeaza pe analiza unor elemente
incontestabile, urmarite si verificate de catre contabilitate: valoarea de
origine a intreprinderii este echivalenta cu capitalul sau initial in
numerar, iar valoarea actuala este reprezentata de activul rezultat din
acest capital si din activitatea lui de exploatare, sub rezerva
reevaluarilor necesare, deoarece contabilitatea lucreza cu costuri
istorice.
Valoarea patrimoniala neta se mai poate detemina prin
adaugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin
actionarilor.
Astfel, se disting doua expresii ale valorii:
valoarea patrimoniala contabila direct reiesita din
documentele contabile, care sunt surprinse in costuri
istorice;
valoarea patrimoniala reevaluata incorporeaza
diferentele ce pot exista intre valorile contabile si valorile
economice (supraevaluate sau subevaluate).
Valoarea patrimoniului net este recomandat a fi uilizat numai
intr-o economie de relativa stabilitate, intrucat aceasta valoarea nu
reflecta valoarea de piata a intreprinderii.
Activul net corectat al intreprinderii
216
Intrucat valoarea unei intreprinderi trebuie sa fie adusa cat mai
aproape de valoarea de circulatie se recurge la corectarea valorii
patrimoniale contabile. Aceasta operatiune ia in considerare toate
elementele bilantiere si gradul de utilitate a acestora:
reevaluarea activelor necorporale consta in analizarea si
evaluarea elementelor intangibile incluse in activul unei
intreprinderi
69
:
- licente, brevete, marci care pot fi evaluate in
functie de redeventele care ar putea fi incasate
din utilizarea acestora;
- dreptul de leasing se poate evalua in functie
de chiria anuala multiplicata cu un coeficient de
la 3 la 6;
- cunostintele tehnologice se evalueaza la o
rata de actualizare mai mare in raport de prima
de risc care cuantifica volatilitatea acestor active
necorporale;
- clientela - se poate evalua tinand seama de
costul de formare a retelei de distributie:
cheltuieli de recrutare a agentilor economici,
cheltuieli de pregatire si specializare, primele
pentru ca acestia sa fie rentabili.
In literatura de specialitate
70
exista si alte abordari ale activelor
necorporale. Ele sunt tratate ca nonvalori si sunt ignorate atunci cand se
determina activul net corectat, dar sunt incluse in calculul goodwill-
ului intreprinderii care se adauga la activul net corectat pentru a da
valoarea acestuia.
evaluarea activelor corporale se reevalueaza diferit in
functie de componenta lor:
- terenuri;
- constructii;
69
I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza si
gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997
70
V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu,
2002
217
- masini si utilaje, mijloace de transport
Avand in vedere cele patru momente specifice principiilor
evaluarii elementelor patrimoniale, activele corporale, conform
legislatiei in vigoare, se evalueaza la urmatoarele categorii de valori:
valoarea de intrare in patrimoniu (valoarea contabila), valoarea de
inventar, valoarea bilantiera sau de inchidere a exercitiului, valoarea de
iesire din patrimoniu.
evaluarea activelor financiare - se evalueaza la media
cursurilor bursiere a titlurilor de participatie, a valorilor
mobiliare de plasament etc., in functie de pretul de revanzare,
de valoarea actualizata a dividendelor sau a dobanzilor
incasabile, de rata dobanzii etc.
evaluarea activelor circulante se evalueaza distinct in functie
de specificitatea fiecarui element in parte (la nivelul costului
de cumparare, la nivelul costurilor de productie, la nivelul
preturilor de vanzare);
determinarea activului brut corectat prin insumarea tuturor
elementelor de activ reevaluate;
evaluarea elementelor de pasiv provizioane, datoriile
intreprinderii;
determinarea activului net corectat (activul net corijat) ca
diferenta intre activul net corectat si valoarea totala a
datoriilor, astfel:
DA ABC ANC
unde:

ANC
= activul net corectat;

ABC
= activul brut corectat;
DA = valoarea actuala a datoriilor.
sau
218
ANC = Capitaluri proprii + Plus valoare Subvaloare -
- Elemente de activ care nu au valoare (cheltuieli si
obligatii).
13.3 Evaluarea financiara a intreprinderii
Evaluarea financiara permite cuantificarea valorii de randament a
intreprinderii aferente actualizarii veniturilor nete viitoare pe care le
va inregistra. Patrimoniul este evaluat prin ceea ce poate aduce el in
viitor:
n
n
t
t
t
r
R
r
VF
) 1 ( ) 1 (
Pr
1
+
+
+

unde:

VF
= valoarea financiara;
Pr = profituri anuale viitoare;

t
= 1,2,3,.,n ani de viata economica a intreprinderii
R = valoarea reziduala la dezinvestirea finala a intreprinderii sau
valoarea de revanzare dupa ,,n" ani;

r
= rata de actualizare.
In practica, daca presupunem ca intreprinderea pastraza
capacitatea ei productiva in viitor, se recurge la capitalizarea
rezultatelor prezente, astfel:
g r
D

1
,
r g <
unde:

1
D
= dividendul pentru anul viitor;

g
= rata constanta de crestere anuala a dividendului.

13.4 Evaluarea mixta a intreprinderii
219
Evaluarea mixta se bazeaza pe o combinatie de metode in
stabilirea valorii unei intreprinderi. In functie de tehnicile aplicate,
metodele combinate de evaluare pot fi grupate in urmatoarele
categorii
71
:
stabilirea valorii prin ponderarea intre o valoare patrimoniala si una
de rentabilitate;
In practica, valoarea intreprinderii este determinata potrivit
relatiei:
2
i
P
ANC
V
+

unde:

V
= valoarea intreprinderii,
ANC
= activul net corectat;

i
P
= valoarea intreprinderii calculata pe baza rentabilitatii
acesteia,
ca raport intre capacitatea beneficiara exprimata prin
profit
(P) si rata neutra de plasament a disponibilitatilor pe
piata
financiara (i).

stabilirea valorii prin influentarea valorii patrimoniale, dupa relatia:
GW ANC V +
unde:
ANC = activul net corectat;
GW = goodwill-ul.
Goodwill-ul reprezinta excedentul de valoare a intreprinderii
peste valoarea de piata atribuita elementelor identificabile ale activelor
71
V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu,
2002
220
sale, la un moment dat. Excedentul de valoare are ca sursa bunele
relatii ale intreprinderii cu clientii sai, competenta tehnica, amplasarea
favorabila fata de reteaua de aprovizionare desfacere, calitatea si
specializarea personalului, strategia firmei, calitatea si performanta
managementului, criterii financiare (fond de comert, lichiditatea,
capacitatea de indatorare) etc.
Goodwill-ul reprezinta capacitatea intreprinderii de a realiza
supraprofit, comparativ cu nivelul mediu al sectorului de activitate.
Goodwill-ul se poate determina astfel:
ca diferenta intre valoarea financiara si valoarea patrimoniala. (daca
diferenta este negativa atunci aceasta exprima un badwill);
prin actualizarea fluxurilor viitoare de supraprofituri:
a
i ANC P
GW


unde:
P = profitul net;
ANC
= activul net corectat;
i
= rata neutra de plasament a disponibilitatilor pe piata
financiara;
a
= rata de actualizare.

221
BIBLIOGRAFIE
1. ANDRONIC B.C., - Performanta firmei, Editura Polirom,
Iasi,2000;
2. BARBULESCU C., - Diagnosticarea intreprinderilor in
dificultate economica, Editura Economica, Bucuresti,2003;
3. BATRANCEA I., (coordonator) - Diagnosticul si evaluarea
intreprinderii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003;
4. BATRANCEA M., BATRANCEA M. L., - Analiza financiara
intreprinderii. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004;
5. BATRANCEA M., - Risc si faliment, Editura Dacia, Cluj-
Napoca,2003;
6. BOGDAN I., - Tratat de management financiar banacar, Eitura
Economica, Bucuresti, 2002;
7. BUSE L., SIMINICA M., MARCU N.,: - Analiza economico-
financiara, Editura Scrisul Romanesc, Craiva,2003;
8. CARUNTU C., CARUNTU G., TANASOIU G., - Management
financiar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2003;
9. CARUNTU C., CARUNTU G., - Analiza economico-financiara
a firmei, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002;
10. CARUNTU C., LAPADUSI L., CARUNTU G., - Analiza
economico-financiara la nivel microeconomic, Editura
Universitaria, Craiova, 2005;
11. CARUNTU G.A., TANASOIU G.E., - Management financiar-
bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2007;
12. CARUNTU G.A., BALACESCU A., - Modelarea proceselor si
deciziilor financiare. Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2007;
13. CARUNTU G.A., BALACESCU A., - Previziune si strategii
macroeconomice. Editura Ager, Tg-Jiu, 2005;
14. CAPANU I., ANGHELACHE C., - Indicatori economici pentru
managementul micro si macroeconomic, Editura Economica,
Bucuresti, 2000;
222
15. COJOCARU C., - Analiza economico-financiara, Editura
Economica, Bucuresti,2004;
16. CRECANA C., - Analiza afacerilor, Editura Economica,
Bucuresti,2002;
17. DRAGOTA V., CIOBANU A., OBREJA L., DRAGOTA M., -
Management financiar, Vol I. Analiza financiara si gestiunea
financiara operationala, Editura Economica, Bucuresti, 2003;
18. DRAGOTA V., CIOBANU A., OBREJA L., DRAGOTA M., -
Management financiar, Vol II. Politici financiare de
intreprindere, Editura Economica, Bucuresti, 2003 ;
19. DINU E.,: - Analiza economica si financiara a firmei, Editura
ASE, Bucuresti,2003;
20. DINU E.,: - Rentabilitatea firmei in practica, Editura All Beck,
Bucuresti,2004;
21. DOBROTA V., - Restructurare si dezvoltare economica, Editura
Teora, Bucuresti,2004;
22.ECOBICI N., - Sistemul documentelor contabile, Editura
Universitaria, Craiova, 2008 ;
23. EROS-STARK L., - Analiza situatiei financiare a firmei,
Editura Economica, Bucuresti,2001;
24. GHIORGHIU A., - Analiza economico-financiara la nivel
microeconomic, Editura Economica, Bucuresti,2004;
25. HOANTA N., - Capitalurile firmei, Editura Tribuna Economica,
Bucuresti, 1998 ;
26. HALPERN P., WESTON J.F., EUGENE F., BRIGHA M., -
Finante manageriale-modelul canadian, Editura Economica,
Bucuresti,1998;
27. ISFANESCU A.,. si colaboratorii - Evaluarea intreprinderii,
Editura Tribuna Economica, Bucuresti,1998;
28. ISFANESCU A., STANESCU C., BAICUSI A. - Analiza
economico-financiara, Ed.Economica, Bucuresti, Editia aII-
a,2004;
29. ISFANESCU A., (coordonator) - Ghid practic de analiza
economico-financiara, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti,1999;
30. ISFANESCU A. ROBU V. HRISTEA A.M., VASILESCU C.,-
Analiza economico-financiara, Editura ASE, Bucuresti,2002;
223
31. MIHAI I. - Analiza situatiei financiare a agentilor economici,
Editura Mirton, Timisoara,1997;
32. MARGULESCU D., (coordonator) - Analiza economico-
financiara, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti,2000;
33. PETCU M.,: - Analiza economico-financiara a intreprinderii,
Editura Economica, Bucuresti,2003;
34. POPESCU V.L., TANASOIU G.L., CARUNTU G.A.
Gestiunea si managementul financiar al intreprinderii, Editura
Sitech, Craiova, 2006;
35. POPESCU V.L., TANASOIU G.L., CARUNTU G.A.
Gestiunea si managementul financiar al intreprinderii sinteze,
aplicatii practice., Editura Sitech, Craiova, 2006;
36. ROMANESCU M.L., - Management general, Editura
Universitaria, Craiova, 2008;
37. ROMANESCU M.L., - Etica in afaceri, Editura Universitaria,
Craiova, 2008;
38. ROBINSON S., - Management financiar, Editura Teora,
Bucuresti, 1998;
39. RUSU C., ALBU M, - Diagnosticul si strategia firmei, Editura
Tribuna Economica, Bucuresti, 2005;
40. SPATARU J., - Analiza economico-financiara instrument al
managementului intreprinderilor, Editura Economica,
Bucuresti,2004;
41. STANCU I., - Finante (Teoria pietelor financiare, Finantele
intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara), Editura
Economica, Bucuresti,2000;
42. STEFEA P., - Analiza rezultatelor intreprinderii, Editura Mirton,
Timisoara,2002;
43.Toader C., - S.I.A.D., Editura Universitaria, Craiova, 2008;
44. Toader C., - Informatica economica, Editura Universitaria,
Craiova, 2008;
45. Toader C., - Birotica si baze de date, Editura Universitaria,
Craiova, 2008;
46. TROACA V., - Management financiar bancar, Editura
Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002;
47. TOLE M., - Analiza economico-financiara, Editura Universitara,
224
Bucuresti,2004;
48. VINTILA G. - Diagnostic financiar si evaluarea intreprinderii,
Editura Teora, Bucuresti,1998;
49. VALCEANU GH., - ROBU V., GEORGESCU N.,: Analiza
economico-financiara, Ed. Economica, Bucuresti,2004;
50. VADUVA C. E., - Evaluarea si finantarea investitiilor. Editura
Academica Brancusi, Tg-jiu, 2007.
51. VADUVA C. E., VADUVA M., - Concurenta si preturi, Editura
Academica Brancusi, Tg-jiu, 2007.
225