1

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DELINCVENŢEI JUVENILE
Note de curs Cuprins: 1. 2. 3. 4. 5. 6. Introducere în problematică...............................................p.2 Socializarea........................................................................ p. 11 Teorii explicative ale fenomenului delincvenţional..........p.40 Caracteristici sociologice la delincventului.......................p.55 Bibliografie selectivă............................................................p.58 Anexe....................................................................................p.60

1

2 CURSUL 1

I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICĂ DELINCVENŢA - FORMĂ A DEVIANŢEI SOCIALE 1.Delimitări conceptuale 2.Multidisciplinaritatea obiectului 2.1.Criminologia şi aspectul juridic; 2.2.Specificul abordării sociologice; 2.3.Specificul abordării psihologice

1. DEVIANŢĂ, DELINCVENŢĂ, DELINCVENŢĂ JUVENILĂ – DEFINIŢII ŞI CLARIFICĂRI CONCEPTUALE Titlul cursului nostru, Introducere în problematica delincvenţei juvenile, indică obiectul studiului – delincvenţa juvenilă, dar nu şi perspectiva ştiinţifică din care este abordat obiectul. Această omisiune este deliberată, pentru a sugera intenţia de abordare multidisciplinară, intenţie motivată de complexitatea obiectului. Amintindu-ne de o exigenţă ridicată la cursul de logică, posesiunea comprehensivă a unui termen presupune o definire corectă, care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al disciplinei respective. Integrarea în sistem presupune – alături de definirea termenului - realizarea unei clasificări şi/sau diviziuni, stabilirea relaţiilor cu ceilalţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiţia trebuie contextualizată. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs. Tot de la cursul de logică ne amintim şi faptul că majoritatea definiţiilor ştiinţifice se realizează prin gen (proxim) şi diferenţă specifică, iar în situaţia în care se operează cu un alt tip de definiţie conotativă, prima parte a definitorului va indica o noţiune reprezentativă pentru clasa definitului. Vom încerca să respectăm aceste exigenţe în cele ce urmează, dar pentru început vom urmări ce spun dicţionarele1. În Dicţionarul de sociologie coordonat de R Boudon2 ş.a., la termenul delincvenţă suntem trimişi la crimă şi devianţă. La crimă găsim definiţia lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată să-l sancţioneze”, iar la devianţă „transgresiune, identificată ca atare şi sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se vorbeşte de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbeşte de normă – ceea ce sugerează un aspect social. În consecinţă, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a devianţei3. Aşadar, pentru a înţelege natura delincvenţei este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianţa.Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către R. Merton care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale”4Astăzi, definiţia devianţei, ca şi a delincvenţei – cum vom vedea mai jos se poate realiza diferit în funcţie de criteriul utilizat. Cele mai frecvente criterii sunt criteriul normativ şi cel statistic:
1

Zorba grecul îl întrebă pe profesor: „Ce spun cărţile, de ce mor oamenii?” Profesorul răspunde: „Cărţile vorbesc despre neputinţa oamenilor de a răspunde la această întrebare”. La fel şi cu dicţionarele… 2 LAROUSSSE, Dicţionar de sociologie, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.78. 3 Dicţionarul de psihologie, (coord. Ursula Şchiopu), Ed. Babel, Bucureşti, 1997, defineşte delincvenţa ca fiind „ansamblul infracţiunilor penale”. Ar rămâne de văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune penală, dacă există şi alt gen de infracţiuni. La infracţiune găsim „conduită ce atentează la prevederile restrictive ale legii sau ale opiniei publice”, având, după natura gravităţii, trei clase: crima, delictul şi contravenţia. În cazul acesta, orice atentat la opinia publică este o infracţiune, iar crima face şi nu face parte din clasa actelor delincvente. 4 Vezi S. Rădulescu, 1994, p.9

2

3 a) După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei şi drept consecinţă, dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale; b) După criteriul statistic devianţa este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societăţii. Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu.” (Durkheim)5 Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentând un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii, termenul devianţă este utilizat în două accepţiuni distincte: în raport cu normele sociale şi culturale (definiţia socială) şi în raport cu codurile legale formale (definiţia legală sau juridică). a) Accepţiunea socială În sens larg, devianţele sociale sunt acele forme de comportament care violează normele sociale, în general, indiferent dacă ele sunt condamnate sau nu de către legea juridică. În sens restrâns, devianţele sociale desemnează conduitele care se abat de la medie, fără a încălca normele juridice. În acest sens, devianţa ţine de interpretare. Privită istoric sub acest înţeles restrâns, devianţa socială este ca şi frumuseţea: există numai în ochii celui ce o priveşte6. Ceea ce afirma Durkheim despre infracţiune este valabil pentru întreaga clasă a devianţei: nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, ci este infracţiune pentru că o condamnăm. Aceste acte nu sunt o ameninţare suficientă pentru ordinea socială încât să fie condamnate legal. a) Accepţiunea legală (juridică) Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor. Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă delincvenţa. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic.Când delictul vizează minorii, vorbim de delincvenţa juvenilă în clasa căreia intră pe lângă acte ce care definesc delicte în general şi altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi “starea de neascultare” sau “chiulul de la şcoală”. Termenul de delincvenţă juvenilă (în sens larg) desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea (delincvenţa în sens legal, restrâns), ca şi celor abandonaţi fiind de părinţi şi educatori se integrează în anturaje potenţial delincvente având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament (delincvenţă în sens social, larg). Punctul de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic. Pentru a pune în evidenţă conceptele precizate, sugerăm următoarea reprezentare: devianţă penală  devianţă ------------------------------------------------------------------......... devianţă socială  normalitate  (delincvenţă) ..(sens larg) (sens restrâns)

5

E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 105. De precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei. Menţionăm aici încă două criterii pe care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical, după care devianţi sunt persoane care, datorită unor deficienţe fizice sau psihice, nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale. Boala apare astfel ca singură devianţă legitimă şi criteriul reacţiei sociale, după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării). 6 „Nu obiectul este important, ci ochiul” (Dostoievski, Jurnal de scriitor).

3

4 Am vrut să sugerăm prin această reprezentare faptul că limitele dintre normalitate şi devianţă socială sunt imprecise, conjuncturale şi depind de multe ori de privirea celui ce etichetează o conduită. Între devianţa socială şi cea penală, delincventă, limitele sunt mai riguros conturate, fără a fi însă absolute dacă avem în vedere dinamica sistemului legislativ. Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor arată astfel: A B C A= devianţă socială (sens larg) B= devianţă penală = delincvenţă C= devianţă penală adilescentină = delincvenţă juvenilă Spaţiul A B = devianţă socială în sens restrâns Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic devianţă, în anul 1950 s-a introdus din perspectivă psihopatologică conceptul de tulburare de comportament, concept care desemnează orice deviere de la normele psihomorale incluzând aici manifestări neurosomatice, caracteriale, psihopatice şi psihotice. După anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament, pentru a sugera diminuarea încărcăturii psihopatologice. În denotaţia conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de devianţe. * În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a devianţei: A) După natura devianţei:  pozitivă (inovativă),  negativă (infracţiune);  neutră (excentricităţi). B) După forma de manifestare : deschisă (transparentă)/ascunsă (corupţia). C) După tipul normei încălcate:  penală;  sexuală;  politică;  religioasă;  familială;  autoagresivă. D) După actor: individuală / grupală. E) După gravitatea actului deviant: sancţionată doar social (ţinuta murdară) relativ tolerată sau contravenientă (traversarea prin locuri nepermise) gravă, sancţionată penal (omuciderea) F) După criteriul medical:  normală / patologică (boală psihică). G) După vârstă:  adultă / juvenilă. Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului şi vaguităţii determinărilor conceptuale, clasificare este cerută de exigenţa unei minime rigori, cât şi pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei. Domeniul comportamental acoperit de sintagma delincvenţă juvenilă este extrem de divers, de la înfruntare a părinţilor până la jaful armat şi omucidere. Majoritatea conduitelor delincvente pot fi încadrate în patru mari categorii: - încălcare legilor de statut; - furtul, (principala cauză a proceselor penale în cazul minorilor);

4

5 - violenţa; - comportamentul de bandă, receptat de ceilalţi ca ameninţător. Utilizând ca singur criteriu, forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate, M. CUSSON alcătuieşte o listă cu următoarele categorii ale devianţei7: a) infracţiuni şi delicte (omor, furt, viol, delincvenţă juvenilă, infracţiuni ale gulerelor albe); e) devianţele religioase B) sinuciderea f) boli mentale c) toxicomania g) extremism politic d) transgresiunile sexuale h) handicapuri fizice 2.MULTIDISCIPLINARITATEA DOMENIULUI Ca formă distinctă de devianţă (de natură penal-adolescentină) delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de legea penală. Prin încălcarea normei sociale delincvenţa ţine de abordarea sociologică, prin faptul că presupune încălcarea legii penale, fiind o subclasă a criminalităţii sau a infracţionalităţii, delincvenţa juvenilă ţine de domeniul juridic şi criminologic, implicate în depistarea, deferirea justiţiei şi în prevenţie, fiind şi alte organe ale statului de drept. Actul delincvent fiind în ultimă instanţă produsul acţiunii unui individ, al unei personalităţi, fenomenul cere o abordare ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane aflate într-o etapă de vârstă aflată în mod normal în regimul şcolarităţii, delincvenţa juvenilă este şi o problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers, în funcţie de specificul unghiului de abordare. O viziune holistă, integratoare este încă un deziderat. În cele ce urmează vom acorda o atenţie specială aspectului psihosociologic şi psihopedagogic al fenomenului, nu înainte de a prezenta succint aspectul juridic şi criminologic. 2.1. CRIMINOLOGIA ŞI ASPECTUL JURIDIC Termenul criminologie provine de la grecescul krimein cu sensul originar de a judeca, a alege, a separa, preluat în limba latină sub forma de crimen, însemnând decizia judiciară - apoi acuzaţia, actul de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos, desemnând cuvânt, raţionalitate, teorie, prin extindere ştiinţă, indică prezenţa unei discipline ştiinţifice care are ca obiect de studiu crima.Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim, care formulează următorul postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancţiunea. „Punem numele de crimă – afirma Durkheim – oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale, criminologia”8 Criminologia reprezintă astăzi ansamblul cercetărilor cu caracter Termeni cheie ştiinţific ce se ocupă pe de o parte cu studierea fenomenului criminal,  Criminalitate urmărind cunoaşterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte cu  Infracţionalitate evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia.9 În felul  Delincvenţă acesta, criminologia are o funcţie descriptivă, explicativă, predictivă şi profilactică. În limbaj juridic, termenul crimă este definit diferit în funcţie de codurile de legi adoptate. Întrun prim sens, crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care legiuitorul stabileşte, de regulă, pedepse diferite şi proceduri penale speciale, în raport cu celelalte infracţiuni10 Acest sens a dus la împărţirea tripartită a infracţiunii în: - contravenţii
7 8

apud M. Petcu, Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj-Napoac, 1999, p. 39. E. Durkheim, Les Règles de la méthode sociologique, PUF, Paris, 1997, p.35 (E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Polirom, Iaşi, 2002, p.40. 9 V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998p. 57 10 V. Cioclei, Manual de criminologie, p.6

5

6 - delicte şi - crime, în codul penal al Revoluţiei Franceze, distincţii preluate în Codul Napoleon (1810), şi menţinute în codurile penale din Franţa, Belgia, Luxemburg, San-Marino şi Grecia. Olanda (1886) şi Italia (1889) trec la o împărţire bipartită a infracţiunilor: - delicte şi - contravenţii. În România împărţirea tripartită (din codul de la 1865 şi din cel de la 1936) este înlocuită în 1969 cu o concepţie unitară despre infracţiune, care desemnează toate faptele prevăzute de legea penală, contravenţiile ieşind din sfera de reglementare a justiţiei penale. În consecinţă, noţiunea de crimă are sensul larg, referindu-se la infracţiune în general, definită prin violarea unui articol de lege în vigoare fiind sancţionată penal. Cel care comite o infracţiune este un infractor sau un delincvent. În consecinţă, în legislaţia noastră termenii crimă, infracţiune, delincvenţă au aceeaşi denotaţie, desemnează aceleaşi „obiecte logice”, dar în conotaţia lor, în „haloul” semnificant, există diferenţe de nuanţe: poliţistul preferă termenul infracţionalitate, criminologul pe cel de criminalitate, sociologul pe cel de delincvenţă, psihologul pe cel de tulburare de comportament. Definiţia serveşte la calificarea unei conduite drept delincventă în raport cu o normă obiectivă, conduită pe care justiţia are misiunea de a o reprima. În ce scop? Tradiţional, sancţiunile prevăzute pentru a repara greşeala conţineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau exemplară (legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol cel Mare) O perspectivă raţionalistă asupra crimei şi pedepsei consecvente se conturează la sfârşitul secolului al XVIII-lea, paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria11 (1738-1794), cititor al lui Montesquieu şi Rousseau, care aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. Funcţia justiţiei este de a proteja libertăţile individuale, legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai mulţi oameni”12 Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancţiune. Cele trei principii raţionale ale pedepsei, formulate de Beccaria, stau şi astăzi la baza dreptului penal: certitudinea pedepsei, proporţionalitatea ei cu gravitatea infracţiunii şi originea legislativă a regimului de penalitate. RESPONSABILITATEA ŞI RĂSPUNDEREA PENALĂ Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor faptelor sale. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă. Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. În teoria şi practica penală caracterul infracţional al unei fapte (CP art 17 al.1) include în mod cumulativ trei componente: 1. Incriminarea  fapta să fie prevăzută de legea penală; 2. Vinovăţia  fapta să fie comisă cu vinovăţie; 3. Pericolul social  fapta să prezinte pericol social. Lipsa oricăreia conduce pe cale de consecinţă la excluderea caracterului penal al faptei. Prin degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate,
11

Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, considerat fondator al dreptului penal modern, publică în 1764 la Milano (nu împlinise 27 de ani) lucrarea Despre delicte şi pedepse. 12 C. Beccaria, Des délits et des peines, Flammarion, Paris, (1764), 1991, p.60.

6

7 constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului. (art. 44-45 Cod penal). Ultimele două sunt legate de noţiunea de discernământ, prezenţa sau absenţa acestuia putând duce la exonerarea sau sancţiunea penală. Stabilirea stării de iresponsabilitate se face pe baza expertizei medico-psihiatrice într-un institut de specialitate la cererea judecătorului care nu este obligat să accepte concluziile expertizei. Rezultă că noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc. Vârsta şi existenţa discernământului sunt criterii de răspundere penală. Codul penal (art.99) stabileşte trei categorii de minori13:  Sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ;  Minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ;  Minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal. Sancţiunile adoptate împotriva minorilor prevăd: • Internarea în vederea resocializării într-o şcoală de reeducare pentru minorii sub 14 ani sau internarea într-un institut medical-educativ de specialitate dacă au nevoie de tratament de durată; • Internarea în şcoli speciale de muncă şi reeducare cu regim sever de semidetenţie adoptat pentru minorii cu răspundere penală care au comis delicte grave şi repetate; • Încredinţarea minorilor spre reeducare unui colectiv de muncă sau învăţătură pentru minorii cu răspundere penală pentru delicte cu pericol social scăzut şi care erau la data comiterii faptei încadraţi în muncă sau erau elevi. Legislaţiile penale urmăresc protecţia şi apărarea indivizilor şi a instituţiilor împotriva criminalităţii, măsuri de prevenţie, controlul şi neutralizarea infractorilor, pedepsirea şi resocializarea lor. Toate acestea presupun cunoaşterea fenomenului, iar pentru cunoaşterea lui, cercetarea sociologică şi psihologică este decisivă. 2.2. PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ
„Vinovaţi? Noi toţi suntem vinovaţi, dar eu mai mult decât ceilalţi” Dostoievski

Sociologia dispută în acest domeniu un sector comun cu criminologia. Ambele au finalitate similară: identificarea, explicaţia, predicţia, prevenirea factorilor obiectivi (sociali, economici, politici, demografici, ecologici, culturali) şi subiectivi (ce ţin de personalitate), care contribuie la apariţia şi dinamica fenomenului de delincvenţă şi a comportamentului criminal.Criminologia se opreşte asupra aspectelor delincvenţei legale descoperite, privite din perspectiva normelor juridice penale încercând să explice tipul, frecvenţa şi cauza încălcării legii – pe care justiţia trebuie să le constate şi să le sancţioneze.Pentru sociolog, a explica crima înseamnă a da socoteală de funcţionarea instituţiilor abilitate să se pronunţe şi să aplice sancţiuni, fie că sunt judiciare sau nu. Sociologia măreşte sfera analizei criminalităţii considerând că infracţiunea ţine de un fenomenul mai larg al devianţei, studiind ansamblul manifestărilor şi acţiunilor delincvente în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare şi marginalizare existente în societate. Scopul cercetării sociologice a delincvenţei îl reprezintă identificarea cauzelor (generale şi particulare), a condiţiilor apariţiei şi reproducerii ei, a metodele şi tehnicile de combatere şi prevenire a acestor forme particulare de devianţă. Prin această sociologia delincvenţei apare ca o disciplină aplicativă, cu funcţii descriptive, etiologice, predictive.
13

De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual, juridic, social şi politic Femeia se poate căsători la 16 ani, cu dispensă la 15 ani, bărbatul după 18 ani; minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi.; peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale; are drept la muncă de la 16 ani, peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.

7

8 NORMĂ ŞI ANOMIE

Vechii filosofi greci făceau o distincţie între nomos (gr. nómos = normă) care desemna ordinea umanului şi phisis care desemna ordinea naturii. Ordinea umanului era aşadar definită prin normativitate. Prin aceasta se explică şi anterioritatea statului în raport cu individul de care vorbeşte Aristotel în Politica. În afara cetăţii (a normativităţii), spunea stagiritul, nu există omul, ci zeul sau fiara.Dimensiunile fenomenului delincvent, incidenţa lui în ansamblul conduitelor, sunt dependente de ceea ce Durkheim definea drept anomie. Etimologic, conceptul de anomie desemnează absenţa normelor, a regulilor sau legilor. Prin extindere, anomia este definită drept „absenţă, prăbuşire, confuzie sa confkict în cadrul normelor unei societăţi”14. Anomia apare pentru Durkheim ca urmare a trecerii societăţii de la solidaritatea mecanică la cea organică, proces în care se reduce solidaritatea, slăbeşte controlul social şi nivelul de integrare a individului în comunitate. Anomia este acea stare de disfuncţionalitate socială caracterizată prin incapacitatea normelor de a realiza integrarea socială a individului generând fenomene de dezorientare axiologică şi alienare. Societăţile zguduite de revoluţii sau crize sociale amplifică tendinţele de devianţă socială, modelele sociale tradiţionale de conduită dobândind în mare măsură caracter ilegitim. Orice conduită devine anomică de îndată ce se observă o creştere sau o diminuare anormală a incidenţei medii. Delincvenţa pare astfel ca fiind efect principal al condiţiilor patologiei sociale, rezultatul conjugat al motivaţiilor individuale şi a cauzelor sociale. În toate situaţiile, delincvenţă înseamnă abatere de la normă, anomie sau anormalitate. Pentru a înţelege anormalitatea se impune mai întâi să înţelegem normalitatea. Răspunzând mai întâi la întrebarea „cum se explică normalitatea?”, vom putea spera să răspundem la întrebările privind anormalitatea. Normalitate şi anormalitate socială Normele sunt prescripţii ale acţiunii sau repere ideale de comportament, care joacă rolul de standarde ale adecvării conduitei la cerinţele sociale. În esenţă, normele sunt judecăţide valoare cu privire la modalităţile de comportament adecvate în anumite situaţii sociale. Nici o conduită nu este strict normativă. Concretizate în obiceiuri, tradiţii, reguli, normele sociale îndeplinesc următoarele funcţii: a) garantează predictibilitatea acţiunilor; b) orientează acţiunea spre dezirabilul social; c) oferă scopuri şi mijloace acţiunii în conformitate cu interesul comunităţii; d) oferă temeiuri pentru legitimitata acţiunii. În orice societate pot fi distinse următoarele categorii de norme: După caracterul lor: a) norme prescriptive – indică indivizilor ce trebuie să facă; B) norme proscriptive – care arată ce nu trebuie să facă. După forma de exprimare: A) norme formale – codificate sub forma regulilor scrise editate de autorităţi B) norme informale – exprimate sub forma regulilor nescrise, dar subînţelese, dezvoltate în procesul interacţiunii indivizilor. După gradul de generalitate: a) norme generale – caracteristice întregii societăţi; B) norme specifice – unui grup. Rolul fundamental al normelor este acela de a regla conduitele în raport cu dezirabilul social, dar şi cu cel individual. Conformitatea la normă permite integrarea eficientă a individului în colectivitate. Indiferent de formă, norma socială se caracterizează prin următoarele trăsături: - are caracter general pentru toţi indivizii aflaţi în situaţia socială la acre se referă - are un caracter impersonal, fiind produsul voinţei colective - se aplică prin instituirea unui sistem de sancţiuni, având rol stimulativ sau restrictiv - pretinde libertatea de acţiune şi voinţă a indivizilor.
14

G. Marshall (edit), Oxford. Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 45.Vezi pe larg analiza termenului.

8

9 Devianţa penală s-a amplificat după '90 ca efect al anomiei, al dezorganizării sistemului normativ, al spargerii vechilor table de valori. Fenomenul s-a amplificat apoi şi ca urmare a intensificării conflictului dintre scopurile dezirabile şi mijloacele legitime de relizare a lor, ca urmare a creşterii inegalităţilor sociale. Premierea socială a modelelor de eschivă a incitat conduitele de încălcare a normei. Acesta este sensul în care R. Merton utilizează conceptul de anomie, ca desemnând contradicţia existentă între scopurile culturale şi absenţa mijloacelor pentru realizarea lor. Fenomenul delincvenţei nu este egal distribuit în spaţiul social, ci este legat mai ales de acea extremă a societăţii în care se află săracii, marginalii, excluşii, inadaptaţii, handicapaţii, toxicomanii, şomerii, pensionarii, sinucigaşii, cei fără domiciliu, toţi cei care suportă pe lângă dificultăţile materiale şi financiare, reprezentări colective cu atribute negative. Numărul şi ponderea acestora diferă, dar ei există peste tot, reprezentând „periferia societăţii”.Dacă până recent spaţiul social total se definea după principiul continuităţii, fiecare actor intrat în reţeaua socială urmând un traseu previzibil, de la etapa formării la cea de pensionare, în noul tip de spaţiu apar discontinuităţi, rupturi, opoziţii ce reclamă întoarceri, reveniri, recalificări, perioade de şomaj. Totul se mişcă, instabilitatea restructurează profund condiţiile generale de viaţă. Discontiuitatea devine o valoare fundamental, orientările individuale nu se mai focalizează pe valorile solidarităţii colective, locuinţa personală nu mai este locul geometric al familiei ca fapt social total, fiind agreate locuinţe itinerante, de serviciu. Expresivitatea existenţei tinde să ia locul stabilităţii, autorealizarea, descoperirea de sine, creativitatea fiind acum valori dezirabile. Aceste valori presupun o retragere a individului în spaţiile vieţii private, dez-investiri ale relaţiei sociale, suspendarea legăturilor cu exteriorul.Sociologul tinde să privească marginalul, exclusul, respinsul, deviantul ca fiind o victimă a unei patologii sociale care îl determină la un comportament alternativ constituit ca strategie de adaptare. Aceşti actori sociali adoptă strategii diferite deoarece au acces diferenţiat la resursele societăţii, construindu-şi comportamente de apărare fie prin evaziune-retragere, fie printr-o fidelitate formală faţă de un sistem care nu-l preţuiesc. Devianţa apare ca supapă creată de societate împotriva presiunilor socialului.Pe de altă parte, profundele transformări petrecute în substanţa instanţelor fundamentale ale societăţii – familie, producţie, relaţii sociale amplifică dezorientarea axiologică favorizant pentru actele deviate. Durkheim constată permanenţa delincvenţei în toate colectivităţile, considerând crima „normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul imposibilă”15, constituind „un factor al sănătăţii publice, o parte integrantă a oricărei societăţi sănătoase”16. Într-o societate de sfinţi, greşeli de nimic ar provoca acelaşi scandal ca delictul. Crima contribuie la evoluţia unei societăţi, dacă această nu ar exista ar lipsi imboldul ei spre schimbare. Criminalul, punând sub semnul întrebării regulile tradiţiei, obligă colectivitatea să reacţioneze, modernizându-şi principiile Delincventul Socrate a contribuit la schimbarea organizării cetăţii greceşti.Normalul şi patologicul apar ca două feţe ale aceluiaşi complex funcţional care explică procesul schimbării sociale, devianţa fiind cea care produce presiunea de adaptare. Albert Cohen17, continuator al liniei funcţionaliste Durkheim-Parsons-Merton, distinge între funcţii şi disfuncţii sociale ale devianţei: Funcţii: a) clarificare şi definirea mai precisă a normelor, forţând grupul să reacţioneze; b) creşterea solidarităţii grupului, ca atitudine colectivă de solidaritate emoţională în mobilizarea pentru sancţiune c) producerea unor schimbări necesare d) considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa, sancţiunea altuia întărind sentimentul propriu al adecvării la normă Disfuncţii: a) diminuarea motivaţiei la conformitate, conştientizând că şi devianţa poate aduce beneficii, uneori chiar superioare conformităţii; b) sentimente de insecuritate generate de dezordine; c) afectează cooperarea punând în pericol funcţionarea sistemului.
15 16

E. Durkheim, Reguli, p.67? Ibidem, p.66 17 Albert Cohen, Deviance and control, New Jersey, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, 1966

9

10 CURS 2-3

2. SOCIALIZAREA

Omul (...) este cel care mimează cel mai mult dintre toate animalele şi mimând îşi dobândeşte primele cunoştinţe. Aristotel, Poetica Dintre multitudinea determinaţilor umane raţionalitatea şi sociabilitatea par a fi cele mai consistente. Sociabilitatea18, ca (pre)dispoziţie de a trăi în asociere cu semenii reprezintă premisa ce face cu putinţă socializarea. Socializarea reprezintă procesul prin care un copil neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut 19. Prin acest proces individul asocial devine o fiinţă socială integrată colectivităţii prin transmiterea/asimilarea atitudinilor, valorilor, modelelor de comportare specifice grupului sau comunităţii din care face parte20. Definită astfel, socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea. Există mai multe tipuri de socializare: În raport cu timpul:  adaptativă (realizată în interiorul unei colectivităţi căreia îi sunt interiorizate normele)  anticipativă (realizată ca pregătire pentru integrare) În raport cu mediul în care se realizează: primară (în familie) şi secundară (în şcoli şi alte instituţii);asociativă şi instituţională; În raport cu normele interiorizate:  pozitivă (prin interiorizarea valori dezirabile comunitar) şi  negativă (prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi de tip deviant) Procese corelate cu socializarea: desocializarea şi resocializarea: desocializarea este izolarea fizică şi socială a unei persoane, depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune; resocializarea – este procesul prin care se abandonează vechile norme şi se învaţă altele noi; uneori pesupune redefinirea radicală a eului; rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor; este procesul realizat de instituţii totale (Goffman) mănăstiri, închisori, spitale de boli psihice, unităţi militare. Agenţii socializării: familia; şcoala; grupurile (de apartenenţă, de referinţă, formale, informale), colegii21, vecini, mijloacele de comunicare în masă22, biserica, locul de muncă23, cluburi, organizaţii, etc. 2.1. Socializare şi sociabilitate - delimitări conceptuale
18

Termenul sociabilitate are utilizări diferite în sociologie şi psihologie; dacă în sociologie este utilizat în sensul de mai sus, drept capacitate de a stabili legături sociale, în psihologie (şi psihosociologie) el are sensul de trăsătură a personalităţii de a fi agreabil, prietenos, de a căuta compania celorlalţi, de a fi deschis spre comunicare şi interacţiune cu semenii. Vezi dicţionare citate mai jos. 19 Vezi A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu şi V. Săndulescu, Ed. All, Bucureşti, 2001, pp.33-54: I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999, vol.II, cap. „Ordinea socioumană a vieţii cotidiene şi socializarea”, pp.97-134. 20 Vezi şi definiţia termenului în Dicţionarul de sociologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.248. Pentru diferenţierea accepţiunilor sociologice de cele psihologice, care pun accent pe iniţiativa individului, vezi şi Dicţionar de psihologie, coord. U. Şchiopu, Ed. Babel, Bucureşti, 1997, p. 647 şi urm. la termenul sociabilitate şi Dicţionarul de psihosociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.227 şi urm., la termenul socializare. 21 Colegii oferă o oglindă nedistorsionată de dragoste sau datorie 22 Personajele văzute cu regularitate tind să devină alţii semnificativi. Agresivitatea TV (între 8-16 ani un tânăr vizionează aproximativ 20.000 de crime). Rata criminalităţii creşte direct proporţional cu publicitatea meciului de box (peste 24% în 1083 în perioada meciului Ali-Frezier). Mecanisme de încurajare: - desensibilizare, imitaţia de rol –iniţiere gratuită şi completă în tehnicile violenţei - aparenta aprobare –sugerează că violenţa este una dintre soluţii 23 Persoanele care nu au oportunităţi sau autoritate la locul de muncă sunt mai despotice, autoritare şi alienate decât cele ale căror serviciu le furnizează validarea propriei valori;

10

11 „Proces prin care o fiinţă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein),socializarea se referă la dobândirea unor capacităţi exprimate prin: - abilitate de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor norme şi reguli specifice; - participare în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile comunităţii; - dobândirea capacităţii de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, scopuri dezirabile şi indezirabile social. Conţinutul socializării are o dimensiune: - psihologică – maturizarea tânărului - culturologică – internalizarea normelor şi valorilor sociale - sociologică – deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare. Prin socializare se transmit şi se structurează; - modalităţi de comunicare precum limbajul oral, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale) - modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social; - seturi istrumentale: modalităţi de cuoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe, abilităţi profesionale - norme de internalitate ( de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului.

Din perspectivă sistemică putem identifica următoarele structuri societale aflate într-o interacţiune: a) structurile economice, care au ca funcţii producţia şi circulaţia bunurilor, a serviciilor şi forţei de muncă, mijlocul de reglementare fiind banul; b) structurile politice, care definesc obiectivele colective şi acţionează pentru îndeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politică instituţionalizată (statul) care deţine monopolul coerciţiei legitime; c) structurile normative, ansamblul de instituţii, norme, reguli, legi care au drept funcţie stabilirea şi menţinerea solidarităţii sociale, prin persuasiune sau constrângere; d) structurile de socializare, familie, şcoală, asociaţii culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunităţi o anumită cultură, anumite valori culturale, morale, politice, religioase, făcând din ele singurele legitime. Dintre aceste structuri socializatoare, familia şi şcoala joacă rolul fundamental. Întrebarea fundamentală în analiza socializării este: Cum devenim fiinţe umane?, întrebare subsumată alteia, mai generale, Care sunt condiţiile vieţii sociale? Răspunsurile, cu unele accente diferite, converg în analiza rolului eredităţii (naturii) şi al educaţiei (culturii). Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluţiei, cum ar fi insectele, sunt capabile să supravieţuiască singure la scurtă vreme după naştere. Pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei, animalele superioare au nevoie de un timp tot mai îndelungat de învăţare. Puii mamiferelor sunt complet neajutoraţi la naştere şi trebuie îngrijiţi de către părinţi. Un copil aparţinând speciei umane nu poate supravieţui neajutorat, cel puţin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viaţă. 2.3. Importanţa experienţei sociale

2.2. Locul socializării în ansamblul sistemului social.

11

12 Depăşind extremele interpretative24, astăzi majoritatea specialiştilor consideră că atât natura, cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea persoanei. Progresele recente din domeniul biologiei relevă importanţa factorului genetic pentru anumite comportamente (gene implicate în alcoolism, sau anomaliile cariotipice în criminalitate), factor care joacă un rol de element predispozant şi nu determinant. Gemenii univitelini, deşi au o moştenire genetică identică, nu au personalităţi identice. • Importanţa factorului educaţie este relevat de cazurile în care copiii şi-au petrecut primii ani ai copilăriei departe de un contact uman normal. Analizând efectele izolării, cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii îngrijirea, atenţia, mângâierea, dragostea25. Concluzia numeroaselor studii pe această temă este aceea că dezvoltarea fizică şi socială depinde de interacţiunea cu ceilalţi, copiii din orfelinate fiind taraţi fizic şi socio-afectiv. Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socialã. 2.4. Perspective teoretice asupra socializării

Analizând diferitele etape de vârstă, sociologul, spre deosebire de psiholog, este interesat de concentratul de viaţă colectivă pe care îl întruchipează un individ la o anumită vârstă, respectiv de caracteristicile socializării. Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri şi intensităţi variabile, cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense, fapt pentru care aceste etape de vârstă se bucură de o atenţie deosebită din partea analistului. Proces prin care tinerii de la cea mai fragedă vârstă îşi însuşesc normele, valorile şi regulile de conduită compatibile cu modelul etic-normativ al societăţii, socializarea se referă la dobândirea de către tineri a unor capacităţi de exerciţiu prin: -abilitatea de a exercita în mod adecvat repertoriul rolurilor sociale; -participarea în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii; -dobândirea capacităţii de a discerne între conduitele permise/prohibite, mijloace legitime/ilegitime, scopuri dezirabile/indezirabile din punct de vedere social. Prin aceste achiziţii tânărul dobândeşte o personalitate individuală şi, în acelaşi timp, o identitate culturală. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologic (maturizarea) cât şi una culturală (internalizarea normelor şi valorilor) şi sociologică (deprinderea rolurilor sociale şi elaborarea
24

Instinctiviştii (e.g. Mcdougall) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman este rezultatul instinctelor, al modelelor de acţiune înnăscute, fixate genetic, în timp ce adepţii unui determinism cultural extrem (e.g. J. B. Watson) încercau să argumenteze ideea conform căreia comportamentul uman şi identitatea ar putea fi modelate în orice fel am dori. 25 Copilul sălbatic din Aveyron descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei, pe 9 ianuarie 1800, în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani, părea mai degrabă animal decât om, urla, nu avea simţul igienei, îşi sfâşia hainele, nu se putea recunoaşte în oglindă. A fost învăţat să meargă la toaletă, să poarte haine, să se îmbrace singur, dar n-a reuşit niciodată să stăpânească mai mult de câteva cuvinte. A făcut mici progrese şi a murit în vârstă de aproximativ 40 de ani.  Cazul celor două fete ţinute în izolare de către bunici, prezentat de Kingsley Davis Ambele fete aveau în jur de 6 ani când au fost descoperite neputând vorbi, merge sau îngriji. Anna, moare la 10 ani de hepatită, fără progrese semnificative: câteva cuvinte şi expresii, aspecte rudimentare ale grijii de sine. Isabelle, care a fost izolată cu mama surdo-mută, a făcut progrese mult mai mari, în doi ani ajungând la o dezvoltare aparent normală, şi reuşind să meargă la şcoală;  Un alt caz, Genie, izolată între 2-13 ani, nu a reuşit progrese semnificative; Toate aceste cazuri demonstrează importanţa contactului uman. Studii recente despre orfelinate şi instituţii similare arată că aceşti copii instituţionalizaţi sunt înapoiaţi din punct de vedere fizic, social şi afectiv, în comparaţie cu copiii crescuţi acasă. • (Exp. Rene Spitz – 1945 – o asistentă la 12 copii, indiferenţa afectivă, retardarea intelectulă, predispoziţie la îmbolnăvire şi moarte – 23 din 88 au murit înainte de 2,5 ani, -handicap social) – efectele dezastroase ale privaţiunilor şi instituţionalizării; (Exp. Harry Harlom) – puii de maimuţă cu mamă artificială – sexualitatea şi instinctul matern trebuie dezvoltate prin interacţiune – reversibilitatea.

12

13 comportamentelor corespunzătoare). Datorită acestor trăsături specifice, socializarea nu se identifică cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială), nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului). Nu doar conformarea şi adaptarea, ci interacţiunea creatoare între individ şi mediu în cursul căruia se schimbă şi individul şi mediul este rezultatul socializării. Acest proces poate avea o direcţie conformă normelor recunoscute ca dezirabile social, sau o direcţie contrară, dar uneori conformă cu ale grupului sau subculturii deviante de care aparţine individul. În cazul acesta, vorbim de o socializare negativă. Agenţii sau factorii socializării sunt diverşi. Prima colectivitate integratoare este familia care exercită ceea ce se numeşte socializare primară. Achiziţiile acestei perioade sunt decisive condiţionând etapa următoare. Socializarea primară este urmată de socializarea secundară realizată de instituţii, din rândul cărora rolul cel mai important revine şcolii. Alături de şcoală, biserica, grupul de egali, vecinătăţile, mass-media, partidele şi organizaţiile politice, diverse alte instituţii contribuie la permanenta socializare a individului pe parcursul diverselor etape de vârstă. * Procesul de socializare a fost studiat dintr-o varietate de puncte de vedere. Vom examina în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante teorii ale socializării. Pentru a înţelege perspectiva psihanalitică, este utilă prezentarea succintă a premiselor teoriei. Propriul psihanalizei, nota ei distinctivă o constituie accentul deosebit pus pe dimensiunea inconştientă a fiinţei noastre. Postulând primatul inconştientului în viaţa psihică, Freud creează o „nouă rană narcisică” orgoliului fiinţei conştiente. Necesităţile umane fundamentale, sau pulsiunile cum le numeşte Freud sunt „eros” sau instinctul vieţii, care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „thanatos” sau pulsiunea morţii, considerată baza înclinaţiei noastre agresive. Aceste două impulsuri sunt deseori în opoziţie sau complementaritate, drama vieţii noastre jucându-se în lupta acestora.Aparatul psihic apare din această perspectivă ca o unitate dinamică de contrarii, de structuri inconştiente şi conştiente, de procese primare şi secundare, de capacităţi moştenite, fixate constituţional şi de capacităţi dobândite.Pentru psihanalist există în noi ceva mai adânc decât noi, Sinele, natura din noi cu pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie să-şi croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii.În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente, instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescenţă a sinelui, eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supra-eu. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane, al interiorizării normativităţii sociale. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin, prin interiorizare, o a doua natură din noi. Acest supra-eu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al dependenţei afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în interiorul copilului, îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment eul, “înainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară, ci şi protestele supraeului, având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la satisfacerea vieţii instinctuale” 26. Când societatea şi supraeul iau locul părinţilor, ceea ce numeşte copilul “bun” sau “rău” este unul şi acelaşi lucru cu “renunţarea la satisfacerea instinctelor, datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe 2.4.1 Perspectiva psihanalitică
26

Sigmund Freud, Moise şi monoteismul, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 270.

13

14 tată”27.Supraeul va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta, prin mecanismul de refulare. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”, „o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei”. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice.Funcţional, individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi principii psihice diferite: inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care include “procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia, principiul realităţii, care determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate.Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui este libido-ul28, ansamblul tendinţelor spre plăcere în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale.Eul este zona tampon între pulsiunile instinctuale ale sinelui şi exigenţele morale ale supraeului; el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră, cu funcţia de reprimare, amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele interdicţii ale căror reprezentări sunt reprimate. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. Dacă puseul libidinal suportă interdicţii, reprezentarea lui este interzisă, dar încărcătură afectivă care îl susţine rămâne şi este deviată prin sublimare, proces prin care se obţine o satisfacţie substitutivă prin eliminarea tensiunii acumulate. Dacă sublimările sunt ineficiente apar nevrozele. Un simptom se constituie ca un substitut a ceva ce n-a reuşit să se manifeste în chip conştient, fiind victima refulării. Toate fenomenele care ţin de formarea simptomelor pot fi descrise ca “reîntoarcere a elementelor refulate”29. Pentru a nu da naştere unui simptom nevrotic, procesul refulat trebuie să ajungă la conştiinţă; terapeutica simptomului nevrotic şi-a îndeplinit sarcina când transferă inconştientul patogenic în conştient. Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilăria nu mai este vârsta inocenţei, a purităţii desăvârşite, străină de orice coloratură sexuală. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale care vor străbate succesiv mai multe stadii, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă “funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”.În tipul primei copilări instinctul sexual nu este încă centrat, el este la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un erotism oral care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie, de toaleta anală şi stăpânire de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip30) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul acestei evoluţii, copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin intermediul sublimării, şi face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre “iubirea firească” şi cea “nefirească”, întrucât tiparele “iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. Iniţial, instinctul sexual nu cunoaşte limite, natura lui fiind “polimorf perversă”. Cel atins de o nevroză, revine la un stadiu anterior, regresând spre obiectele parentale.Sexualitatea infantilă parcurge, aşadar,
27 28

idem, p. 273. libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă. 29 S. Freud, Moise şi monoteismul, p.280. 30 Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanalistei franceze Francoise Dolto, Psihanaliza şi copilul, trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

14

15 drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenţă (6-13 ani)31 în care energia este, în mare parte deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale contribuind, prin diversele baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice), la formarea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu-zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani.32 Ulterior, între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism. Organizarea narcisiacă nu va dispărea niciodată complet.33 Relaţiile interpersonale de durată de care depinde societatea presupun ca instinctul sexual să fie inhibat în raport cu scopul. Iubirea şi relaţiile durabile şi responsabile pe care ea le cere este fondată pe o unire a sexualităţii cu afectivitatea ca urmare a unui lung proces de domesticire culturală a sexualităţii. Simpatia, tandreţea, prietenia sunt pentru Freud conexate cu sexualitate nefiind altceva decât deviaţii infantile, regresive ale acesteia. Impulsurile sexuale pot fi deviate în raport cu scopul sau sublimate. Cele inhibate ”nu şi-au abandonat scopurile direct sexuale, dar sunt oprite de rezistenţe interne pentru a le atinge, ele rămân mulţumite cu anumite aproximări de satisfacere” aşa cum este cazul “instinctelor sociale” menţionând aici “relaţiile afective dintre părinţi şi copii, sentimentele de prietenie şi legăturile emoţionale în căsătorie ce aveau originea în atracţia sexuală”. Întrucât niciodată nu suntem atât de lipsiţi de protecţie împotriva suferinţei, ca atunci când iubim, o mică minoritate, pentru a obţine o anumită independenţă în raport cu obiectul iubirii, îşi alege ca obiect, printr-o deplasare de valoare, toate fiinţele umane, sau pe Dumnezeu, transformând instinctele sexuale într-un impuls cu scop inhibat. Cultura întreagă este privită ca rezultat al sublimării instinctului sexual, al deplasării acestuia spre cele mai elevate valori. Procrearea spirituală este la fel de mult munca erosului ca şi cea corporală. În loc de a-şi cheltui energia în modul care-i este propriu, libidoul este canalizat în alte direcţii, spre procese secundare, obţinând satisfacţii substitutive, în domenii care nu mai corespund principiului plăcerii, ci principiului realităţii. Prin deplasarea libidoului se obţine o cantitate de plăcere suficient de mare din munca intelectuală, din creaţia artistică, din afirmarea politică. Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale, (libidinale) şi cele de conservare (ale eului), în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos34, instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale. Dificultăţile cu care se confruntă teoria sa în tratamentul bolilor mentale legate de război, respectiv compulsiunea de repetiţie irepresibilă, ca şi nevoia euristică de a găsi o explicaţie atitudinilor agresive prezente la copii şi a manifestărilor sado-masochiste, impun o reanaliză a fundamentelor explicative. Principiul plăcerii care guvernează logica inconştientă apare ca fiind insuficient pentru a explica repetarea obsesivă a scenelor care au provocat tulburările traumatizaţilor de război. Aceste nevoi euristice îl determină pe Freud să introducă un instinct al morţii.Fiinţa vie aspiră inconştient să regăsească starea originară lipsită de tensiune. O entropie secretă roade subteran existenţa noastră, instinctele fiind o manifestare a tendinţei de reproducere a ceea ce a fost. Tendinţa instinctuală spre regres, spre restabilirea stadiilor anterioare, şi în ultimă instanţă a stării anorganice este condensată în formula „ţinta vieţii este moartea”. Noua deschiderea filosofică îi permite să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii, operând cu acelaşi demers de tip “anamnezic”, întorcându-se spre copilăria umanităţii, spre populaţiile primitive. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913, în studiile reunite sub titlul “Totem şi tabu”. Prin “aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor”35, Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale religiei, moralei, societăţii şi artei. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de iubire şi ură, se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Această ambivalenţa a complexului patern, prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale, dar, în acelaşi timp, îl admirau şi îl iubeau,
31

În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani, începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om. 32 Vezi S. Freud, Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind sexualitatea, Ed. Măiastra, Bucureşti, 1991, p.41 şi urm. 33 S. Freud, Totem şi tabu, în Opere, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 96 34 Freud nu foloseşte termenul Thanatos. 35 S. Freud, Totem şi tabu, p.29.

15

16 generează conştiinţa vinovăţiei. Fraţii erau uniţi împotriva duşmanului comun, dar au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite, adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. În consecinţă, ceea ce tatăl le interzicea odinioară, fiii îşi refuză acum. Este ceea ce se numeşte “supunere retrospectivă”. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul şi incestul, care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. Prin actul consumării corpului tatălui, fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui, act aflat la începutul organizării sociale, a îngrădirilor morale şi a religiei.36Probabil că în situaţia aceasta a luat naştere matriarhatul. “După instituirea clanului fratern, a matriarhatului, exogamiei şi totemismului, a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate”37. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun, religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă, morala pe necesităţile acestei societăţi, pe de o parte, şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei, pe de altă parte.38 Această schemă este regăsită nu doar în religiile totemice, ci şi în religia lui Mitra şi în creştinism. În mitul creştin, păcatul originar este rezultatul unei ofense aduse Tatălui-Dumnezeu, iar pentru izbăvire este necesară sacrificarea unuia dintre fii. Prin aceasta fiul îşi realizează şi aspiraţia sa împotriva tatălui, devenind el însuşi divinitate alături de tată. Religia tatălui este substituită de religia fiului, iar pentru a marca această substituire este reînviat vechiul prânz totemic, sub forma împărtăşaniei, prin care fraţii reuniţi gustă din carnea şi sângele fiului, spre a se sacrifica şi identifica cu el.39 Această formă a conştiinţei vinovate, crede Freud, nu s-a stins nici la oamenii de astăzi. În „Totem şi tabu” nu putea încă explica satisfăcător această ambivalenţă afectivă a atitudinii faţă de tată. O va face abia în Dincolo de principiul plăcerii prin introducerea instinctului morţii şi o va dezvolta într-o sinteză de psihanaliză socială în eseul Angoasă în civilizaţie, în marginea căruia ne situăm observaţiile ce vor urma.Eros şi Ananke sunt părinţii civilizaţiei umane: “viaţa în comun a oamenilor avea ca fundament mai întâi constrângerea la muncă, creată de necesitatea exterioară şi, în al doilea rând, puterea dragostei, aceasta din urmă cerând ca nici bărbatul să nu fie privat de femeie, obiectul său sexual, nici femeia să nu fie privată de acea parte provenită din ea însăşi, care era copilul.”40În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului, Freud îl citează pe H. Heine: “desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.” Omul nu este făptura blajină, ci mai curând homini lupus, o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre agresiune, el este tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui.41 Ca urmare a ostilităţii primare, societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul; de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Această agresivitate nu este fructul proprietăţii private, ci este consubstanţială omului, constituie sedimentul care se depune în toate sentimentele de afecţiune sau de iubire care îi unesc pe oameni, poate cu excepţia unui singur sentiment: acela al mamei pentru copilul ei de parte bărbătească. Freud nu are iluzii de tip socialist, cum vom vedea la freudo-marxişti: dacă am desfiinţa proprietatea individuală asupra bunurilor ar rămâne privilegiul sexual de unde emană obligatoriu cea mai violentă gelozie şi ostilitatea cea mai vie. Dacă am desfiinţa şi acest din urmă privilegiu, suprimând celula germinativă a civilizaţiei, familia, acordând vieţii sexuale absoluta libertate este de presupus că agresivitatea ar urma pretutindeni natura umană. Speranţa bolşevicilor de a face să dispară agresivitatea prin garantarea trebuinţelor materiale şi egalitatea membrilor comunităţii îi apare ca fiind iluzorie42. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război.Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii, singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii, englezii şi scoţienii, germanii de Nord şi de Sud, comunităţi
36 37

ibidem, p.149. S. Freud, Moise şi monoteismul, p. 284. 38 S. Freud, Totem şi tabu, p.153. 39 S. Freud, Totem şi tabu, p.161. 40 S. Freud, Angoasă în civilizaţie, p. 323 41 ibidem, p.333. 42 S. Freud, De ce război ?, în Opere, vol IV, p. 216

16

17 vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui “narcisismul al micilor deosebiri” 43 Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu, dată fiind diseminarea sa peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere, civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Când apostolul Pavel, a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului, consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. În consecinţă, agresivitatea este un dat. “Alături de instinctul care tinde să conserve substanţa vie şi să o reunească în unităţi mereu mai mari, trebuie să existe un altul opus, tinzând să desfacă aceste unităţi şi să le readucă la starea lor cu totul primitivă, adică la starea organică. …Independent de instinctul erotic, există un instinct al morţii, iar acţiunea lor conjugată sau antagonică permite explicarea fenomenelor vieţii.” 44 În timp ce Erosul este zgomotos, Thanatos lucrează pe tăcute, în intimitatea fiinţei vii, la disoluţia acesteia. Cele două specii de instincte formează împreună diverse aliaje. Deseori, instinctul morţii este un reziduu, doar “ghicit în spatele manifestărilor erotice”. Sadismul şi masochismul sunt manifestări puternic colorate erotic ale instinctului de distrugere, dirijat spre exterior sau interior. Freud va conchide: “Agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane …pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil.”45 Civilizaţia este opera Erosului care tinde să unească indivizii izolaţi în familii, triburi, popoare, naţiuni, umanitate. Avantajele muncii în comun, fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos, între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. Triadei hegeliene Fiinţă, Nefiinţă, Devenire, Freud îi opune Eros, Thanatos şi civilizaţie. La ce mijloace recurge civilizaţia pentru a inhiba agresiunea? Istoria individului ne poate ajuta. Agresivitatea este introiectată, interiorizată, returnată împotriva propriului eu o dată cu supraeul. Conştiinţa morală, va manifesta la adresa eu-lui aceeaşi agresivitate severă pe care eu-lui i-ar fi plăcut să o vadă satisfăcută împotriva unor indivizi străini. “Tensiunea care ia naştere între supraeul sever şi eul pe care l-a supus o numim sentiment de culpabilitate şi se manifestă sub forma nevoii de a fi pedepsit.” Civilizaţia domină agresivitatea individului punându-l sub supraveghere prin intermediul unei instanţe din el însuşi, “asemeni unei garnizoane instalate într-un oraş cucerit”.46 Sentimentul de culpabilitate nu este decât angoasă determinată de pierderea iubirii. La copil nu poate fi altceva, dar nici la adult, unde locul părinţilor este luat de către societate în întregul ei. Ei nu-şi pot permite să satisfacă răul susceptibil de a le procura plăcere decât dacă sunt siguri că autoritatea nu va afla nimic despre aceasta. Numai teama de a fi descoperiţi determină angoasa lor. O dată cu interiorizarea autorităţii prin instaurarea supraeului, care acţionează la fel de tenace, nici nu mai e nevoie ca răul să fie comis, este suficientă ispita. Ameninţaţi cu retragerea iubirii, ne supunem din nou părinţilor reprezentaţi de supraeu.Două sunt sursele sentimentului de culpabilitate: angoasa în faţa autorităţii şi angoasa în faţa supraeului. Conştiinţa morală prelungeşte autoritatea exterioară, căreia i-a preluat funcţiile şi în parte a înlocuit-o. La origine, renunţarea nu este decât consecinţa angoasei inspirate de autoritatea exterioară: renunţăm pentru a nu pierde iubirea din partea ei. În cazul angoasei în faţa supraeului renunţarea nu este de mare folos, deoarece dorinţa persistă şi nu poate fi disimulată faţă de supraeu. În pofida renunţării, va lua naştere, în consecinţă, un sentiment de vinovăţie. Renunţarea nu mai e recompensată prin asigurarea păstrării iubirii, schimbându-se doar o “calamitatea exterioară ameninţătoare – pierderea iubirii din partea autorităţii exterioare şi pedeapsa primită de la aceasta – pe o calamitatea interioară continuă” 47, starea de tensiune proprie sentimentului de culpabilitate. De acum, orice funcţie a agresivităţii pe care noi ne abţinem să o satisfacem este reluată de supraeu care accentuează propria sa agresivitate contra eu-lui. Conştiinţa îşi are originea în reprimarea unei agresiuni şi este întărită ulterior prin noi reprimări similare. Sentimentului de culpabilitate este provenit din complexul lui Oedip şi dobândit cu prilejul uciderii tatălui de către fraţii coalizaţi împotriva lui. În cazul unui tată slab şi indulgent, copilul îşi formează un supraeu foarte sever, agresivitatea se va returna spre interior. La copilul abandonat, agresiunea se va îndrepta către exterior. Experienţa iubirii face ca agresiunea să fie returnată spre
43 44

ibidem.p.336. ibidem, p. 339. 45 ibidem, p. 342. 46 ibidem, p.344. 47 ibidem, p.347.

17

18 interior, fiind transferată asupra eului. Remuşcarea este consecinţa ambivalenţei absolut primordiale a sentimentelor faţă de tată: fiii îl urau dar îl şi iubeau. O dată potolită ura prin agresiune, a reapărut remuşcarea legată de crimă, a generat supraeul prin identificare cu tatăl, i-a delegat dreptul şi puterea pe care le deţinea acesta de a pedepsi într-un fel actul de agresiune săvârşit. Chestiunea îi pare lui Freud de o claritate perfectă: participarea iubirii la naşterea conştiinţei morale şi inevitabilitatea sentimentului de culpabilitate. Faptul de a ucide tatăl sau de a se abţine nu este decisiv, în ambele cazuri sentimentul de vinovăţie este necesar, fiind expresia conflictului de ambivalenţă, a luptei veşnice dintre Eros şi Thanatos, conflict izbucnit când oamenilor li s-a impus sarcina de a trăi în comun. Civilizaţia ascultă de un puseu erotic intern, care vizează să-i unească pe oameni într-o masă menţinută ca atare prin legături strânse, ea nu poate ajunge aici decât printr-un singur mijloc, întărind tot mai mult sentimentul de culpabilitate….”Civilizaţia este calea indispensabilă de evoluţie de la familie la umanitate, această întărire fiind în cazul acesta indisolubil legată de cursul ei, ca o consecinţă a conflictului ambivalent cu care ne naştem şi a eternei gâlcevi între iubire şi dorinţa de moarte”48 Progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. Educaţia păcătuieşte prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă.Împiedecarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca, la rândul ei, această agresivitate să fie reprimată. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului, agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. Această schemă interpretativă este valabilă şi la nivel de individ, şi la nivel de civilizaţie. Cum procesul de civilizaţie este o abstracţie de ordin superior faţă de dezvoltarea individului, şi comunitatea dezvoltă un supraeu rezumat în termenul de etică. Ea urmăreşte să înlăture obstacolul în faţa civilizaţiei reprezentat de înclinaţia constitutivă spre agresiune a fiinţei umane faţă de semenul ei, de aici şi comandamentul supraeului comunităţii civilizate: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Acest comandament, crede Freud este inaplicabil, căci o inflaţie atât de uriaşă de iubire nu ar putea decât să-i scadă valoarea nu să îndepărteze nevoia. “Cât timp virtutea nu va fi recompensată aici pe pământ, sunt convins că etica va predica în deşert.”49 Ca urmare, umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. Totuşi, conchide Freud, “avem motive să aşteptăm ca una dintre cele două <<puteri cosmice>>, Erosul etern să facă un efort spre a se afirma în lupta pe care o duce împotriva adversarului să nu mai puţin etern”50. *Anticipând evoluţiile ulterioare Freud avertizează asupra faptului că în aplicarea psihanalizei la comunitatea civilizată ar trebui să se procedeze cu multă prudenţă şi “să nu se uite că este vorba doar de analogii şi că, în fine, nu numai oamenii, ci şi conceptele nu pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat naştere şi s-au dezvoltat.” 51 Şi aceasta întrucât „ne putem aştepta ca într-o zi cineva să cuteze să întreprindă în acest sens patologia comunităţii civilizate.”

2.4.2. Raportul socializareeducaţie la E. Durkheim
Pentru Emile Durkheim52, reprezentant al funcţionalismului sociologic,53 termenul de socializare desemna totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. Colectivitatea, considera sociologul, este un fapt social, un dat, o realitate constituită, exterioară, ce se impune constrângător oricărui nou-născut, sau nou-venit. Socializarea este o experienţă în cursul căreia are loc un proces de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în

48 49 50

ibidem, p. 362. Ibidem, P. 364. 51 Ibidem, p. 363.
52

Emile Durkheim (1858-1917), fondator al sociologiei franceze; Regulile metodei sociologice, (1895), trad. rom. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, Despre sinucidere, (1897), trad. rom. Iaşi, Institutul European, 1993, Formele elementare ale vieţii religioase (1912), trad. rom. Iaşi, Polirom, 1995 ,Evolu\ia pedagogiei în Franţa, (1938), trad. rom., Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1972. 53 Funcţionalismul pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare ale căror funcţii sunt dependente de nevoile întregului, analiza privilegind acest aspect funcţional.

18

19 conştiinţa individuală, prin interiorizarea constrângerilor exterioare. Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară, între societate şi individ, este educaţia. Personalitatea umana se dezvoltă în continuarea unor premise ereditare pe care natura le fixează în codul genetic al individului. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula potenţialul genetic, permiţând realizarea naturii umane. Efortul educativ este orientat către a impune individului moduri de a vedea, simţi şi acţiona la care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin constrângeri. Încă din primele zile de viaţă, părinţii îl constrâng pe copil să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, la curăţenie, calm, obedienţă; mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt, să respecte uzanţele, convenienţele, să muncească. Dacă în timp constrângerea se relaxează sau chiar încetează, aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. În consecinţă, va conchide sociologul francez, educaţia este echivalentă cu o a doua naştere, prin care se creează un om nou, omul social. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. Educaţia şcolară este astăzi mult mai importantă decât în timpurile de altă dată. Dacă în societăţile anterioare, fondate pe solidaritate mecanică54, educaţia familială era suficientă, în societatea actuală, caracterizată prin solidaritate organică, educaţia familială, încărcată de afectivitate şi particularism, nu mai este suficientă. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar, impersonal şi neutru. Şcoala educă spiritul de disciplină, ataşamentul faţă de valorile colective şi autonomia voinţei ca substrat al moralei societăţii moderne. Dacă familia face din copil un bun personal, el reproducând toate particularităţile ei, până şi ticurile fizionomice, prin şcoală copilul devine un bun naţional.Scopul educaţiei, considera Durkheim, este de a crea în noi un sistem de obişnuinţe, sentimente, idei ce exprimă grupul din care facem parte. Conţinutul central este cel moral, al normelor şi datoriei. Educaţia socializează, asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă; prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele mai frecvente. Pentru Durkheim, educaţia este liantul între societate şi individ. Aspectul particular al educaţiei într-o anume societate este un fapt social, un lucru ce se impune exterior şi constrângător individului. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi, în principal, al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Limita sistemului său, explicabilă istoric, este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un simplu receptacol pasiv, incapabil de discernământ şi decizie. Educatorul este redus la condiţia factorului poştal care transmite algoritmul social individului. Sunt eludate aspectele active, creative, de individualizare şi diferenţiere, de personalizare a individului. Corecţiile necesare vor fi aduse de către reprezentanţii interacţionismului. 2.4.3 Interacţionalismul simbolic -G. H. Mead George Herbert Mead55 (1863-1931) evidenţiază rolul activ al subiectului în procesul socializării într-o nouă paradigmă sociologică denumită interacţionism simbolic. Acordă atenţie înţelesurilor subiective ale actelor umane şi proceselor prin care oamenii ajung să elaboreze şi să comunice înţelesuri comune. Spre deosebire de Freud, Mead este mai puţin preocupat de inconştient şi de activităţile emoţionale lăuntrice ale personalităţii, şi mai mult de procesele interacţiunii sociale prin care se constituie eul social al personalităţii. Comportamentul social al speciei umane are o bază biologică constând din :
54

Societăţile primitive se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul; în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă fiindcă societatea însăşi era o mare familie; lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus, permi ţând individului o mare libertate de mişcare. În acest context se impune educaţia şcolară cu menirea de a impune ataşamentul fa ţă de valorile colective. 55 George Herbert Mead (1863-1931), sociolog american, la origini filosof, profesor la Universitatea din Chicago. Mind, Self and Society. From the Standpoint of a Social Behaviorist, Chicago, The University of Chicago Press, 1934.

19

20 -impulsul sexual; -impulsul parental (matern sau patern); -impulsul de solidaritate. Aceasta bază biologică creează premisele socializării. Principiul fundamental al socializării îl constituie comunicarea. Orice act social, cât de simplu ar fi el, presupune comunicare. Un act oarecare poate fi un simplu act reflex, înscris în limitele codului genetic, sau poate avea o anumită semnificaţie, poate fi un gest simbolic. Conştiinţa, sinele individual are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice în procesul de interacţiune subiect-obiect, cel mai important gest simbolic fiind limbajul. Întreaga organizare socială este înţeleasă ca produs al comunicării prin gesturi simbolice în procesul interacţiunii indivizilor. De aici şi numele de interacţionism simbolic. Conştiinţa de sine se constituie progresiv, prin interiorizarea atitudinilor sau rolurilor grupurilor în cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative. Comunicarea nu este produs al conştiinţei, ci, dimpotrivă, conştiinţa se originează în comunicare, în contextul social al experienţei. Prin limbaj ne construim facultăţile intelectuale; în afara construcţiei sale dintr-un material lingvistic, conştiinţa este o ficţiune.Mecanismul dezvoltării fiinţei sociale are la bază asumarea de roluri ale celuilalt. Conduitele de rol devin treptat o a doua natură a individului; preluând roluri, copilul se inserează în câmpul relaţiilor sociale. Dezvoltarea sinelui apare ca proces stadial de trecere de la asumarea de roluri izolate, după modelul Altului semnificativ (mama, tata, rude), la asumarea unor unităţi de roluri prin interiorizarea unui Altul generalizat din ce în ce mai complex. Într-o primă etapă, copilul îşi asumă roluri prin imitarea adulţilor semnificativi. Asumare de rol înseamnă acum imitaţie. Activităţile ludice, jocul56, ilustrează modul în care copilul este pus în situaţia de a interioriza atitudinea celuilalt. Copilul preia fără întrerupere atitudini din anturajul său, în special ale persoanelor de care depinde sau cu care intră în interacţiune. Această experienţă este baza învăţării şi constituie prima obiectivare a sinelui prin care copilul se face obiect pe sine. De remarcat că întotdeauna copilul tinde să se vadă pe sine aşa cum îl văd adulţii. Identificarea cu modelul este prilej de cunoaştere a celuilalt şi a sinelui propriu. Ea reprezintă totodată şi o ieşire din egocentrism şi acomodarea la cerinţele celuilalt. Procesul prin care învăţăm să ne vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne văd ceilalţi a fost numit eul din oglindă. Nevoia privirii celuilalt ca etalon al sinelui. Trei momente: - ne imaginăm cum le apărem; -ne imaginăm cum ne judecă; -începem să avem sentimentele şi reacţiile ce decurg din aceste judecăţi. -sunt interpretări şi reacţii personale la aceste interpretări care au consecinţe reale chiar dacă sunt eronate. Dobândirea conştiinţei de sine implică distincţia între „eu” şi „pe mine”. Dacă „eu-ul” este caracteristic copilului nesocializat, „pe mine” reprezintă sinele social al copilului care reuşeşte să se vadă aşa cum îl văd ceilalţi. Acest lucru se petrece în opinia lui Mead în jurul vârstei de cinci ani. Într-o a doua etapă, între 8-9 ani, copiii tind să practice jocuri organizate, reglementate prin reguli care trebuie înţelese, impun cunoaşterea şi acceptarea rolului tuturor celorlalţi, onestitate, şi participare egală. În această perioadă copiii încep să înţeleagă valorile şi moralitatea prezente în cultura în care el se dezvoltă. Copilul reacţionează acum într-un spaţiu de reglementări complexe care se constituie într-un Altul colectiv. Jocul de echipă ilustrează situaţia care dă naştere unei personalităţi prin încorporarea normelor jocului social ţinând seama de partiturile dinamice ale celorlalţi coechipieri sociali. Numai interiorizarea unui proces social în integralitatea sa permite construirea sinelui complet. Conştiinţa socială se realizează plenar prin interiorizarea atitudinilor comune ale grupului - Altul generalizat. Implantarea acestor atitudini comune, a acestor reacţii sociale în individ este scopul educaţiei.Copilul nu este însă un simplu receptor de mesaje. Toate mesajele se pliază pe sensibilitatea sa,
56

Mildred Parten defineşte, într-un studiu din 1932, câteva categorii ale dezvoltării jocului, care în linii generale, continuă să fie acceptate şi astăzi. La început copilul se va juca singur, dar treptat va solicita tot mai mult prezenţa unui partener. Joaca independentă, solitară, începută de la vârsta de un an, va fi urmată de activitatea paralelă prin imitaţie şi apoi, în jurul vârstei de trei ani, de joaca asociativă, când observă şi răspunde la ce fac ceilalţi. La patru ani copiii încep joaca cooperativă. (Vezi A. Giddens, Op. cit. pp.38-39).

20

21 dobândind o semnificaţie particulară. Individul posedă un sine cu lentile proprii în decodificarea lumii, ca lume a sa. Astfel, asumarea de rol presupune o selecţie şi o resemnificare a experienţei, iar răspunsul, comportamentul său, este elaborat în funcţie de această semnificare. Mesajul se recreează. Conceptul de Eu negociat. – sugerează faptul că eul social este rezultatul selecţiilor pe care noi le facem pentru diverse oglinzi şi diverşi alţi semnificativi. Selecţia vizează protejarea şi sporirea autoaprecierii noastre.Educaţia nu are, prin urmare, doar rolul de a reproduce structurile sociale în subiect, ci de a reconstitui simultan şi continuu aceste structuri. Prin procesul de interiorizare copilul participă el însuşi la construcţia socialului o dată cu construirea sinelui propriu. Acest proces de recreare a mesajului ne obligă să fim foarte atenţi şi să tratăm diferenţiat elevii în relaţia de comunicare didactică. Conduita de rol are semnificaţii diferite pentru copii diferiţi. Pe de altă parte, rezultă din acest fenomen faptul ca educaţia nu-şi atinge niciodată obiectivul, fiind fatalmente supusă unui proces de distorsiune în urma căruia trebuie să întreprindă corecţii şi corecţii de corecţii, să o ia mereu de la capăt într-un efort sisific, fără speranţa unei încheieri definitive. Ca urmare a interiorizării rolurilor diferite în situaţii distincte, sinele este subdivizat într-o multitudine de sineităţi, în raport cu diverşi interlocutori şi situaţii. Discutăm politică cu unii, religie cu alţii, existând toate diferenţierile sinelui, corespunzătoare diferitelor situaţii sociale. Personalitatea matură este, aşadar, o personalitate multiplă, diferenţiată în raport cu multitudinea relaţiilor sociale. Divizarea sinelui unitar în sineităţi componente este rezultatul rolurilor sociale diferite pe care individul le joacă pe scena vieţii. Aşadar, formarea personalităţii este un proces care are la bază comunicarea, interacţiunea prin gesturi simbolice prin care individul interiorizează rolurile Altului semnificativ (mama, tata, poliţistul, doctoriţa), ale Altului colectiv (jocul de echipă) şi în final ale Altului generalizat (interiorizarea sentimentului de membru al colectivităţii), în baza selecţiilor şi reinterpetării mesajelor. Socializarea apare acum ca o reconstrucţie permanentă a socialului. În procesul de implantare în individ a reacţiilor sociale se realizează şi o personalizare prin rezistenţa opusă de individ, rezistenţă generată inconştient în procesul de resemnificare. 2.4.4. Accentele structuralismului Sociologul american Talcott Parsons (1902-1979) pune accentul pe importanţa structurilor sociale instituţionalizate care constrâng şi modelează indivizii, considerând că individul nu interiorizează roluri izolate, ci sisteme de roluri complementare care funcţionează ca modele de interacţiune. Societatea, consideră sociologul american, este un sistem constituit dintr-o pluralitate de subsiteme, diferite calitativ şi organizate ierarhic, a cărui funcţionare este condiţionată de integrarea indivizilor. Această integrare se realizează prin socializare şi educaţie. Ca şi în cazul lui Mead, socializarea se realizează în procesul interacţiunii prilejuite de comunicare, prin asumarea de roluri. Raportul dintre societate şi individ este deosebit de complex. Ca sistem mai bogat în informaţie, societatea controlează sistemul de personalitate propunând individului modele culturale şi scopuri colective; ca subsistem mai bogat în energie, personalitatea condiţionează societatea, reconstruind-o permanent.Elementul privilegiat al analizei lui Parsons îl constituie acţiunea socială. Individul (ego) este motivat pentru acţiune de imperativul satisfacerii nevoilor şi intereselor, în condiţiile evitării frustrării şi optimizării gratificaţiilor. Pentru aceasta, el este nevoit să interacţioneze cu altul (alter) şi va încerca să-i procure acestuia o reacţie pozitivă. Fiecare participant la acţiunea socială este la rândul său un altul pentru celălalt. De aceea ei sunt obligaţi să se conformeze unei ordini normative care reglementează viaţa comunitară, ordine legitimată de ansamblul de valori împărtăşite de membri şi concretizată în sistemul de roluri complementare. Rolul complementar este rolul celuilalt, rolul lui Alter, care poate fi la rândul său, individual sau colectiv. Eul situat reflectă identitatea de rol folosită într-o situaţie anume; nu există eu adevărat, ci numai asociat unui anumit rol. În situaţii de conflict de rol stabilim ierarhii de accentuare a identităţii prin selecţia rolului care asigură o mai înaltă autoapreciere.În procesul educaţiei, atât educatorul, cât şi educatul participă la procesul de construcţie a socialului, prin elemente de creativitate. A învăţa roluri sociale înseamnă, în primul rând, a învăţa să fi complementul cuiva într-o anumită relaţie. În relaţia mea cu dumneavoastră eu încerc să-mi interiorizez, să-mi traduc, aşteptările şi solicitările dumneavoastră de la mine. Dumneavoastră reprezentaţi un altul colectiv, complementar mie

21

22 în această relaţie eu – dumneavoastră. Eu sunt supus unor determinări multiple: pe de o parte trebuie să ţin seama de aşteptările dumneavoastră pentru a putea institui o comunicare eficientă; pe de altă parte, trebuie să ţin seama şi de sistemul deontologic impus de normativitatea socială; aşteptările individuale nu coincid întotdeauna cu aşteptările sociale. Dumneavoastră aveţi anumite aşteptări şi anticipaţi aşteptările mele, care reprezint un altul individual. Relaţionarea noastră este o relaţionare negociată în care ne punem de acord prin tatonări şi răspunsuri succesive în procesul comunicării; altfel divorţăm. Iată de ce Parsons consideră că interiorizăm sisteme de roluri complementare a modelelor de interacţiune, construind şi reconstruind permanent socialul. Elev al lui Parsons, HAROLD GARFINKEL57 dintr-o perspectivă etnometodologică va aborda interpretarea ca activitate publică ce se elaborează prin anumite criterii de normalitate: tipicalitate (ordonarea elementelor în clase), probabilitate (şansa de a se produce), comparabilitatea (relaţia cu alte evenimente), textura cauzală (raţiunile explicative), eficacitatea instrumentală (mijloace şi scopuri) şi necesitatea morală (normele). Normele nu apar ca prescripţii, ci ca resurse pentru acţiune. Atunci când situaţia acţională îşi pierde sensul obişnuit, indivizii aflaţi în interacţiune vor reconstrui sensul activităţii. În momentul în care individul este în contradicţie cu sine, va reuşi să reducă dezacordul logic inventând justificări raţionale ca suplimente de semnificaţie, incapabil fiind de a rămâne inert în faţa eşecurilor de comunicare. Experimentele organizate în mediul studenţesc sunt relevante în acest sens: cere studenţilor să joace un joc şi să încalce regulile, să intre într-un magazin şi să informeze clienţii ca şi cum ar fi vânzător, sau să se comporte cu părinţii ca şi cum ar fi chiriaşi, să li se adreseze cu dumneavoastră, cu mulţumiri, să ceară permisiunea etc. Reacţiile celor ale căror aşteptări sunt înşelate: umor, neîncredere, stupoare, enervare, invitaţii de a pune capăt jocului, ameninţări la adresa deviantului etc. vorbesc despre modalitţile în care individul aflat în situaţia de confuzie pun în practică proceduri de normalizare.Într-un alt experiment ce vizează procesul ”normalizării” morale, Garfinkel propune unui număr de 28 studenţi candidaţi în medicină să participe la un studiu cu tema: de ce interviurile la admitere sunt stresante? Experienţa durează trei ore, în prima răspund la un chestionar privind competenţele cerute medicului, în a doua ascultă un interviu (fals) realizat cu un candidat (care răspunde deplasat, dovedind ignoranţă, prostie, vulgaritate, lipsă de respect şi dezinteres). În timpul audierii studentul este invitat să comenteze interviul, dar experimentatorul dezminte sistematic orice comentariu (de exemplu, dacă studentul semnalează prostia candidatului, experimentatorul prezintă dosarul şcolar excepţional al tânărului). La sfârşit, studentul destabilizat, dezorientat întreabă cum l-au judecat alţii pe candidat. Experimentatorul citeşte procesul verbal elogios al juriului. În a treia oră se propune reascultarea interviului mai cu atenţie şi recomentarea lui. Garfinkel notează că noile comentarii corectează primele aprecieri şi explică motivele pentru care au fost duşi în eroare. Dintre cei 28 de studenţi, numai trei au remarcat falsitatea interviului, refuzând continuarea experimentului. Ceilalţi au reuşit să „normalizeze” situaţiile penibile cu care erau confruntaţi, reducând confuzia creată.Aceste experimente reliefează modalităţile prin care se construieşte percepţia noastră asupra lumii şi, implicit ideea de „normalitate”. Raporturile individului cu lumea şi cu semenii sunt ordonate necesităţilor practice de comunicare şi interacţiune, „faptele sociale” sunt „realizări practice”, iar „obiectivitatea” lor este o problemă practică ce se rezolvă în interacţiune. În cadrul pluralismului teoretic contemporan, Erving Goffman (1922-1982), propune o nouă paradigmă de abordare a fenomenelor sociale valorificând virtuţile comprehensive ale unei simple analogii - lumea ca teatru. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă, ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene, cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare, la petreceri, la cozi, la adunări, într-un fel de
57

2.4.5. Perspectiva etnometodologică

2.4.6. Socializare în modelul dramaturgic

Harold Garfinkel (n.1917) este deschizător de drumuri al unui nou curent al sociologiei americane, etnometodologia, care are ca premisă cunoaşterea “de simţ comun” pe baza căreia membri unei colectivităţi găsesc metode adecvate pentru a produce şi recunoaşte lumea lor socială ca lume familiară şi ordonată. Naşterea noii socioogii îşi are originea în analiza modului în care juraţii americani, fără nici o pregătire juridică, doar în baza „practicilor de simţ comun”, ajung să decidă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. (Vezi E. Stănciulescu, Teorii sociologice ale educaţiei, Polirom, Iaşi, 1996, pp.138 şi urm.).

22

23 sociologie a circumstanţelor. Deconstrucţia postmodernă a atins, mai târziu, e adevărat, şi sociologia care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale, normale, medii, interesându-se tot mai ades de “minorităţi”, de cazuri sau indivizi, adică de socialul individualizat, sau “socialul în forma lui şifonată” 58 în “pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ. Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică, cotidiană. Indivizii le respectă sau le încalcă în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară interacţiunea lor. Modelele de adaptare la reguli includ nu doar conformarea, ci şi eschiva, contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. Individul este de fiecare dată constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei şi a sinelui în conformitate cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a face acea definiţie acceptată. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură străduindu-se să de-a expresie unui personaj. În acest scop, el valorifică o scenă pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune, în realitate totul fiind interpretare, spectacol şi gestiune de impresii. Experienţele infantile nu rămân istorii uitate, ci habitusuri care produc practici actuale, prin reinterpretare şi remodelare, în funcţie de strategiile identitare ale fiecărei situaţii. De îndată ce se schimbă scena, actorii procedează practic la o comutare pe o altă schemă de acţiune.Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. Interpretările zilnice devin rutiniere şi aceste rutine sociale compun ordinea şi realitatea vieţilor noastre. Prestaţia subiectului în întâlnirile faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată; partitura sau rutina este modul de acţiune prestabilit pe care fiecare individ îl dezvoltă în cadrul unei reprezentaţii. Scena se compune din faţadă şi culise. Faţada, la rândul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind decorul ce cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte şi faţada personală înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului, în care intră sexul, vârsta, statura, vestimentaţia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele. Culisele ascund elemente intime în neorânduială. Faţada este întotdeauna bine decorată, netedă, curată. (Pentru a deveni adulţi sociali, copii trebuie să înveţe să-şi constituie o faţă socială şi să-şi ascundă spatele. De aceea adulţii sociali intră prin faţă, cei social neîmpliniţi, personalul, copii intră prin spate). Pentru a-şi păstra faţa, individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor; el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale, reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente, transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. Toţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. Ordinea socială este una negociată.Actorul va căuta să se exprime astfel încât să lase celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Poate face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. El nu caută înfăţişările care îl individualizează, ci pe cele care îl apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva anume, ci cu categoria generică a actelor sale. Eu, vreau-nu-vreau, sunt profesorul, dumneavoastră, studentul şi conduitele noastre încearcă să se subordoneze acestor modele. Tendinţa actorului este de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii, prin compunerea unei măşti. Masca sau faţa este sinele pe care l-am vrea pentru noi. În cele din urmă, concepţia pe care o avem despre rolul nostru - şi, implicit, masca - devine o a doua natură, parte integrantă a personalităţii. Realitatea socială este cuprinsă între doi poli, cel al omului inocent, condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic, al conspiratorului intenţionat care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. Cel sincer este victima iluziei create în jocul social; cinicul, conştientizând iluzia, o manipulează în interes personal. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă, întro nouă întâlnire faţă în faţă, un ciclu de mişcare, înainte-înapoi, între cinism şi sinceritate, între mascaradă şi banală iluzie. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării, este un “hombre secreto” care-şi reglează conduita îmbinând şiretenia cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. Arta conspiraţiei face
58

B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.13.

23

24 parte din natura şi specificul interacţiunii umane.Atributele pe care se presupune că le are un individ îi definesc identitatea virtuală, iar cele pe care le posedă, identitatea reală. Când între ele distanţa este prea mare, persoana respectivă este supusă riscului de a fi discreditată, stigmatizată. Se naşte în situaţia această falsa faţadă, când actorul nu este autorizat să joace rolul pe care îl joacă. El devine un impostor instalat în persoana care nu-i este proprie, proces care poartă numele de impersonalizare. Problema falsei faţade şi a înfăţişărilor multiple priveşte şi societatea întreagă care poate fi marcată de divorţul între fundal şi faţadă. Tendinţele de cosmetizare a realităţii, suficienţa orgolioasă a guvernanţilor care n-au ostenit să vorbească despre succesele lor, au avut drept consecinţă stigmatizarea. Izolarea este consecinţa stigmatizării, atât în relaţiile interindividuale, cât şi în cele interguvernamentale.Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri, manipulează personaje, costume, gesturi şi cuvinte, care gestionează impresii - face din sociologie o ştiinţă cinică, iar din om o fiinţă amorală.Şi totuşi, compunem şi jucăm personajele noastre, ne apărăm şi ne idealizăm pasiunile, ne încurajăm să fim ceea ce părem a fi şi ne drapăm graţios în mantia rolului nostru inalienabil. Astfel drapaţi aşteptăm aplauze!

Conform teoriei freudiene - asimilată de T. Parsons, naşterea este un eveniment traumatic şi constituie sursă de anxietate copilul părăseşte spaţiul protector al uterului şi intră în spaţiul exterior ameninţător, zgomotos, disconfortant. Existenţa copilului debutează sub semnul dependenţei totale faţă de adult, fiziologic şi afectiv. Perioada primei copilării59 (0-3 ani) poate fi subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura, suptul, muşcatul este sursa principală a plăcerii. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume, prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă. Se realizează acum contagiunea afectivă râs-plâns. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii, instrument de organizare a contactelor sociale primare. Toţi copii zâmbesc, chiar şi cei născuţi orbi, după o lună sau şase săptămâni.La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală - stadiul anal, dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. Se acordă importanţă curăţeniei, ordinii, punctualităţii. Apar ca urmare tandreţea şi ruşinea prin sancţiune publică ca premise ale judecăţii morale. Controlul sfincterelor are la Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. Copilul se diferenţiază progresiv de mamă, distingându-se pe sine ca actor şi membru într-un sistem interactiv. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de luni când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului, purtător al genelor culturale. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. Perioada 3-6 ani60 debutează cu prima criză faţă de adult manifestă în dorinţa de a face totul singur, de a acţiona pe cont propriu. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală.
59

2.5. Caracteristicile socializării pe diferite etape de vârstă

Perspectiva cognitivistă acordă importanţă dezvoltării proceselor mentale. Copiii se nasc cu capacitatea de a realiza anumite distincţii perceptuale şi de a răspunde la anumiţi stimuli. Sensibilitatea tactilă şi calorică sunt prezente de la naştere. La o săptămână copilul priveşte mai des o suprafaţă cu modele decât una fără. Până la o lună capacităţile perceptive sunt reduse, imaginile aflate mai departe de 30 cm. Apar înceţoşate. La patru luni copilul fixează persoana care se mişcă prin cameră. Începând cu trei săptămâni este capabil să distingă mama sau îngrijitorul. Ataşamentul faţă de mamă devine puternic după luna a şaptea. De acum începe experienţa timpului Tot acum zâmbetul este adresat cu discernământ, numai anumitor persoane. La 8-9 luni copiii au capacitatea de a căuta obiecte ascunse. La 14 luni majoritatea copiilor merg singuri. Perioada cuprinsă între naştere şi 2 ani este numită de Piaget stadiul senzoriomotor, caracterizat printr-o cunoaştere senzorială a lumii, prin atingerea şi manipularea obiectelor.
60

Piaget proiectează al doilea stadiu între 2-7 ani, stadiu pre-operaţional, în acre copiii dobândesc stăpânirea limbii, dar nu sunt în stare să susţină conversaţii coerente, vorbirea, ca şi întreaga perspectivă, fiind egocentrică. În acest stadiu nu sunt în stare să înţeleagă concepte ca mişcare, cauzalitate, greutate, număr, sau să conserve invarianţii.

24

25 La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă străinul intim, tatăl, cu care trebuie să o împartă. Se declanşează criza oedipiană cu rivalitatea faţă de tată. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu agresorul. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. Se constituie o conştiinţă morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian), care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor, asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi, perfecţi61, securizanţi, dar, în acelaşi timp, şi ca fiinţe frustrante, agresive. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele, dar şi să le încalce. Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. (Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o pate din origini aici, în momentul în care învăţăm rolul de sex, cu toate tipurile de atitudini asociate.) Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depăşirea limitelor sistemului familiei caracterizat prin particularism şi afectivitate şi intrarea în alte subsisteme sociale. Perioada post-oedipiană62 (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinţă de a dramatiza. Vechea identitate cu familia se destramă, asumarea altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Grupul şcolar, caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism, dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. Familia este un obiect pierdut şi se constituie o nouă identitate. Se produce o înţărcare afectivă faţă de adult şi familie. Cadrele didactice introduc o nouă imagine a adultului, mai severă decât cea a părinţilor. Femeia învăţător este totuşi percepută ca o qvasi-mamă, care minimalizează insecuritatea provocată de presiunea de a învăţa, oferind un mai mare suport emoţional.Socializarea secundară, şcolară, provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale, elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa performanţei şcolare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie, succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie, în care găsesc compensare prin respectul, prin aprecierea profesorilor şi colegilor. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală, loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă, pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferenţieri, axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului”63 Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani)64, urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). Repertoriul dezvoltării pubertare – maturizarea funcţiei reproductive şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, cunoaşte diferenţieri temporale. Pe de o parte se înregistrează
61

J.-P. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi; ei încarnează raţiunea universală, legea, sensul şi scopul lumii” (J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p. 45). 62 Stadiul operaţiilor concrete (7-10 ani) în perspectiva cognitivă, caracterizat prin stăpânirea noţiunilor abstracte, operarea cu conceptele de cauzalitate, viteză, mişcare, conservarea invariantului.
63 64

P. Bourdieu, Méditation pascaliennes, Paris, Seuil,1997, p.9, p.29 (lucrarea a fost recent tradusă şi în limba română).

Stadiul cuprins între 11-15 ani este cel al operaţiilor formale când copiii sunt capabili de raţionamente abstracte, de tip ipotetico-deductiv, un stadiu la care nu ajung toţi adulţii, depinzând în mare măsură de procesele de învăţare exersate în şcoală. Adulţii cu performanţe educative limitate continuă să gândească în termeni concreţi şi să păstreze rămăşiţe ale egocentrismului. Ilustrativ este în acest sens studiul asupra mayaşilor şi mestiţilor din peninsula Yucatan, realizat de D. Sharp, M. Cole şi C. Lave, care arată că persoanele neşcolarizate rezolvă silogisme făcând apel la informaţii cotidiene şi nu pe baza informaţiilor conţinute în enunţul problemei. La un silogism de tipul: „Dacă Jean şi José beau multă bere, primarul se înfurie. În acest moment, Jean şi José beau multă bere. Credeţi că primarul se înfurie?”, unii răspund că există atât de mulţi oameni care beau bere, încât nu văd de ce s-ar supăra primarul pe cei doi. (Apud B. Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi, 2000, p.117).

25

26 o tendinţă seculară de accelerare a maturării pubertate de 2-3 ani faţă de generaţia bunicilor, însoţită de un spor mediu în greutate de 5-7 kg. şi 10-15 cm. în înălţime. Pe de altă parte, semnificaţii deosebite primesc abaterile individuale în raport cu media, respectiv pubertatea precoce, sub 8 ani la fete şi 9-10 ani la băieţi, proces ce afectează îndeosebi fetele, şi pubertatea tardivă, marcată de întârzierea instalării caracterelor sexuale secundare la 14 ani la fete şi 15 ani la băieţi, proces care afectează psihic mai ale băieţii. Debutul adolescenţei, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau revoluţiei adolescenţilor când moştenirea culturală este desacralizată, tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. Autoevaluarea nu mai găseşte suport (suntem o naţie de adolescenţi), ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual, iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face să apară nelinişti, depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. Referindu-se la adolescenţa lui Boudelaire, J.-P. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma eseistul francez – când copilul, crescând, îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii, judecându-i poate, el face experienţa propriei sale transcendenţe. Tatăl şi mama au descrescut; iată-i pirpirii şi mediocri, nejustificabili şi nejustificaţi; majestoasele gânduri, care reflectau universul, decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi, dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul îşi pierde esenţa şi adevărul; dispoziţiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile, riturile, obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant.”65 Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale, rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent; în societăţile primare ea nu este prezentă. Problema centrală a acestei perioade o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai, maturizarea biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului care este doar consumator de buget şi nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele producând bulversări.Maturizarea biologică, sexuală, este însoţită de o autoevaluare şi autoconsiderare sunt adult! Dependenţa materială generează o altă judecată - sunt copil ! Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurări şi restructurări, se pendulează între originalitate şi conformism. Originalitatea, pârghie fundamentală în educaţie, se manifestă acut la 14-16 ani prin teribilisme de tot felul, de radicalism al opiniilor şi va sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil, urmarea va fi rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă, dorinţă de a fi acceptaţi, iubiţi, preţuiţi, dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar proiect. Nu este ci va fi. Mediul social acţionează, nu doar pentru adolescent, ca o oglindă. Identitatea psihosocială, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. De aici importanţa atitudinii pe care o are profesorul care uneori poate juca rolul celuilalt semnificativ66. Criza, conflictul între generaţii este
65

J.-P. Sartre, Boudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, 1969, p.46.

26

27 datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale, iar “adolescentul are viitorul în sânge”. (Tofler) Se manifestă acum tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. Cei apropiaţi, părinţii, dar şi profesorii trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic, de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie care permit tânărului o anumit identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau modalităţi de supravieţuire. Importantă în constituirea personalităţii este identificarea cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Profesorul trebuie să practice un stil mai puţin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină, permiţând integrarea în colectivitatea adultă în care familia de procreare, sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă importanţă deosebită. Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ, soţie, rolul profesional, rolul de cetăţean, de enoriaş. Procesul de interiorizare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare, iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui proto-sistem ocupaţional67. Integrarea socială presupune o dimensiune creativă şi participativă opusă conformismului obedient, când controlul social se transformă în autocontrol, ca urmare a resimţirii scopului comun ca aspiraţie proprie. Ceea ce se urmăreşte nu este doar învăţarea (asimilarea) unui anumit tip de conformitate, ci şi personalizarea conformităţii. Finalităţile integrării sociale a adolescentului trebuie să ţină seama de specificul personalităţii şi nevoia sa de creativitate şi independenţă normativă pentru a le valorifica într-o direcţie convenabilă aspiraţiilor individuale şi scopurilor comune grupului în care aceştia se integrează. Stilul de educaţie autoritar şi represiv care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii, cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală nu are eficienţă. Pedagogia conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei, decât pe cea a integrării şi realizării de sine. Practicile de moralizare retorică nu au nici un efect – „predicile morale sunt murale, numai pentru pereţi.” Stilul despotic al educaţiei generează insecuritate afectivă cu tendinţe spre evaziune, acte de violenţă şi agresivitate, conduite structurate defectuos, tendinţe conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei, un gen de „personalitate colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morală a adolescenţilor. Valorile şi atitudinile, gradului de organizare şi coeziune, climat conjugal, relaţii intrafamiliale, modelul educativ, toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. Cu cât părinţii sunt mai prezenţi în viaţa de familie realizând situaţii de comunicare socială şi psihică , cu atât relaţiile se întemeiază pe încredere şi respect, afecţiune, stimă. Erorile acestui proces generează formarea unei personalităţi distorsionate, labile, în conflict latent cu normele şi valorile sociale. Rezultatele pozitive sunt inserţia eficientă şi activitatea creatoare, mediată de simboluri normative, configurarea personalităţii sociale în cadrul căreia motivele interne se împletesc cu cerinţele normative ale mediului social. Socializarea facilitează consistenţa unei personalităţi în mediul unei culturi..Socializarea nu se încheie aici în adolescenţă, ci se continuă pe întreg parcursul vieţii, existând
66

Oglinda socială acţionează indiferent de vârstă şi poate întinde uneori capcane – vezi situaţia unor forţe politice după trecutele alegeri: aplauzele sociale au determinat o imagine de sine deformată – “chiar suntem cei mai buni dintre pământeni” – iar consecinţele au fost dezastroase pentru acestea. 67 Dinamica familiei contemporane a surprins sistemul de învăţământ nepregătit. Statisticile franceze indică o perioadă medie de 2 ani până la căsătoria oficială, pe care o parcurg 90% dintre tineri. Copiii, de multe ori, participă la căsătoria părinţilor lor. Marea majoritate a copiilor se nasc în afara familiei; căsătoria intervine târziu, iar divorţul relativ repede. Toate aceste fenomene legate de postmodernitate ridică imperativele reinterpretării sarcinilor şcolii.

27

28 tranziţii de realizat, crize de depăşit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relaţii profesionale, libertate care implică condamnarea la responsabilitate (Sartre). Uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Criza vârstei de mijloc este generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. Această conştiinţă poate repune în discuţie întreaga existenţă. Încă se mai poate lua de la capăt, până nu e prea târziu. Dar târziul vine ineluctabil. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi destul de dureroase. Şi mai dureros este orizontul morţii ca punct final al unei existenţei68.

Specificul socializării în familie Ca proces continuu, socializarea se realizează prin diverse mecanisme cum ar fi adoptarea succesivă de roluri şi statusuri, învăţarea socială, imitaţia, identificare, etc. Prin socializare individul dobândeşte o anumită siguranţă, acţiunile lui dobândind previzibilitate. Socialoizarea primară acţionează într-un cadru informal în care climatul de securitate afectivă joacă rolul primordial. Socializarea primară marchează individul pentru întreaga viaţă. Cea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. Funcţia fundamentală a familiei este cea de factor al securităţii oferind copilului sentimentul siguranţei care îi permite construcţia personalităţii. Securitatea presupune: - protecţia împotriva loviturilor din afară - satisfacerea trebuinţelor elementare - coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare - sentimentul de a fi acceptat ca membru al familiei, în care primeşti şi dăruieşti dragoste, izvor de bucurie şi mulţumire pentru adulţi şi ca fiinţă umană distinctă, cu o anume marjă de libertate. O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţinate de către părinţi. Aceasta mediază acceptzarea de sine. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţială, de bună purtare sau performaţă, în care adulţi respingeau anumite aspecte ale persoalităţii lor. Aceste aspecte ale persoalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative al propriei personalităţi. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult, iar eşecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de pierdere şi neîncredere în alţii dar şi în sine.

Variabilele socializării familiale şi devianţa

1. Tipul de familie

O serie de cercetări di ultima perioadă demonstrează că. Pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului, tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci structura completă sau incompletă a familiei. Vatiabilele precum coeziunea, adaptabilitatea şi flexibilitatea sunt factori –cheie în socializarea copilului, determinând sau nu orientarea acestuia spre o carieră delincventă. Refritor la relaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţă, o meta-analoză a 50 de studii pubilicate pe această temă evidenţiază că:
68

Elisabeth Kübler- Ross prezintă mai multe stadii ale procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii: negarea, mânia, tocmeala, depresia şi, uneori, acceptarea. (Elisabeth Kübler- Ross, Living with Death and Dying, London, Souvenir Press, 1987, după A. Giddens, op. cit. p. 51).

28

29 - prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate; - corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită, şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional; - tipul de dezorganizare pare să afecteze delincvenţa juvenilă; astfel, asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare, comparativ cu dezorganizarea prin deces - nu există o deferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi, respectiv asupra băieţilor; - nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile; - nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă. Rezultă de aici că este preferabilă, pentru echilibrul dezvoltării copilului o dezorganizare decât atmosfera insuportabilă a celor care continuă relaţia..O serie de studii evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale. Coeziunea familială este definită ca legătura emoţională dintre membrii familiei şi poate fi măsurată prin nouă variabile: angajare emoţională, independenţă, frontiere, coaliţi9i, timp, spaţiu, prieteni, luarea deciziilor, interese, losir. În familiile cu coeziune scăzută, partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune; în aceste condiţii, întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. Delincvenţa se asociază cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor rigide, care atunci când se confruntă cu o problemă reacţionează prin tendinţa de a rigidiza structurile existente de poziţii sau rol, de a întări controlul coercitiv. Adaptabilitatea, definită prin capacitatea sistemului familial de a-şi schimba structurile de roluri, de putere şi reguli, ca răspuns la un stres emoţional, e caracterizată prin următoarele variabile: disciplină, control, posibilităţi de afirmare a sinelui, stil de negociere, complementaritatea de roluri, reguli relaţinale şi mecanisme de autoreglare. Talia familiei, rolul fratriei şi poziţia copilului în seria fraternă. Cercetările au găsit că familiile numeroase se corelează cu delincvenţa juvenilă mai des decât familiile restrânse. Explicaţiile acestui fenomen trimite la eficienţa disciplinei familiale, la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse; unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici, sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. Numeroase studii au abordat problema specifică copilului unic, demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice, deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. El va trăi într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate - solidaritate, va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. Pe de lată parte, copii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare, având şanse mai mari să devină mai echilibraţi şi mai responsabili, datorită relaţiilor umane ai bogate, mai variate, cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei, dar se şi angajează în raporturi de cooperare-solidaritate. Psihosociologii afirmă că relaţia fraternală are u rol important în dezvoltarea personalităţii, contribuind la formarea unor structuri atitudinal - relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social, şcolar, familial. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor, relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă, ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi, dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie, competiţie şi conflict. Rivalitatea fraternală se constituie iniţial în raport cu mama, atunci câmd apare în familie un frate nou care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. Dacă părinţii, mama în special nu îl ignoră, ci îl valorizează în continuare pe primul născut, îi încredinţeazî mici sarcini de supraveghere, educare a frăţiorului, rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. , concurenţă ce se va manifesta ca punere în valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă.Sentimentul de frustrare se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Al doilea născut

29

30 beneficiază de de experienţa fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Mijlociul di familie este poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul, deoarece el nu poate devenii nici cel mai mare, nici cel mai mic. Din acest motiv, cele mai multe studii indică acest mijlociu drept candidatul cu7 cele mai mari şanse de delincvenţă. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. Solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integarea şcolară şi socială 2. Statutul economic şi cultural, nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor. Copilul este prizonierul unui mediu cultural. Familia se implică în : a) dezvoltarea cognitivă, mediind relaţia dintre copil şi lume, interpretând pentru el. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientare şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor, aport informaţional şi feedback. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. b) Obţinerea reuşitei şcolare, e dependentă de un stil parental caracterizat prin combinaţia dintre afecţiune şi susţinere parentală, încurajări, sfaturi, recompense. Conform cercetărilor, un stil educativ favorabil ar consta în: a. adaptează exigenţele la posibilităţile copilului b. facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi c. exprimă puţine sentimente de anxietate, în special în faţa eşecului d. stimulează gândirea copilului e. recompensează f. arată rareori stări ostile faţă de copil g. manifestă stimă faţă de copil h. pretinde şi oferă justificări i. lasă iniţiativa copilului în învăţare j. furnizează copilului standarde de performanţă k. oferă puţine feedback-uri corective Pentru eficienţă se cere acordul părinţilor. c) Integrarea socială a copilului, dobândirea conduitei civilizate în grup, interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperare, solidaritate Fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate, respingere faţă de copil. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi, au dificultăţi în aşi face prieteni, se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului, îl percep drept ostil. Teoria ataşamentului (Bowlbi) pleacă de la concluzia că afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale. Organizarea convingerilor îşi are originea în perceperea afectivităţii „celorlalţi semnificativi”. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă caracterul delincvent deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi Deprivarea emoţională este argumentată de Bowlbi prin analiza în 1990 a orfelinatelor din România ajungând la următoarele concluzii: - afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală - deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială” - deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale” manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fără conţinut, repetitive, stereotipe, retard în dezvoltarea conştiinţei de sie şi în dezvoltarea identităţii sexuale. Aceste idei au fost preluate de sociologul american Hirschi în teoria controlului social pe care o vom dezvolta ulterior.

30

31 Sociologul francez Pierre Bourdieu argumentează că sistemul de învăţământ este factorul reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea, prin diplome, în avantaje sociale. În societate există grupuri sociale diferite, aflate în concurenţă, căutând fiecare să-şi apere interesele, difuzând idei, valori, principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale. Grupurile îşi dispută publicul, clientela, masa. Cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca legitim prin intermediul scolii, transmiţând viziunea lor despre lume. Reproducând acest arbitrariu cultural, şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă prin care puterea impune semnificaţii ca legitime disimulând raporturile de forţă, violenţă numită simbolică. Şcoala este cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică. Principalele surse ale puterii, după Bourdieu, sunt: • capitalul economic - sub diverse forme: terenuri, bunuri, bani; • capitalul cultural - în formă obiectivata în diplome, cărţi, tablouri; - în formă încorporată în structuri mentale, scheme de gândire şi acţiune; • capitalul social - relaţional - ansamblul relaţiilor de rudenie, vecinătate şi nu numai.69 În spaţiul social global agenţii sunt distribuiţi pe un câmp social determinat de volumul total al capitalurilor pe care le posedă, în funcţie de structura şi ponderea diferitelor specii de capital în capitalul total. Recunoaşterea resurselor de capital ca fiind legitime conferă posesorului capital simbolic - onoare, prestigiu, reputaţie. Lupta pentru dobândirea de capital simbolic şi convertirea diferitelor specii de capital în capital simbolic conduce la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţii, mistificându-se esenţa şi originea lui printr-un iluzionism social. Puterea nu se mai impune prin violenţa brută, materială, ci prin violenţa simbolică, prin sistemul de semnificaţii. Dar nici un sistem ideologic nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea habitusului. Habitusul este structura de profunzime, inconştientă a personalităţii ce cuprinde scheme de percepţie, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparţine; el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială, conservând sensul comun al realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau explicit, prin agenţi specializaţi ai şcolii.Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. Până în jurul vârstei de 5 ani, copilul îşi constituie o identitate sexuală, încorporând distincţiile tranşante între funcţiile masculine şi feminine, femeii revenindu-i funcţii domestice, iar bărbatului economice; tatăl este perceput mai competent şi mai sever, iar mama mai maleabilă şi afectuoasă. Familia inculcă o cultură particulară creând iluzia legitimităţii, printr-o inculcare non-discursivă, inconştientă a etosului de clasă, în funcţie de care copilul va interpreta realitatea. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. Schemele încorporate tind să caute cu obstinenţă condiţiile prezente ale reproducerii structurilor care au stat, în trecut, la baza constituirii lor.Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca
Educaţie înseamnă transmitere de patrimoniu cultural. Spre deosebire de patrimoniul material, cel cultural : - “se distribuie fără să se împartă” (Noica), oferi păstrând ceea ce oferi; - ceea ce se primeşte este altceva decât ceea ce se oferă. Cultura nu se toarnă dintr-un recipient în altul. Cel care încorporează dispoziţii sociale, obişnuinţe, maniere de a vedea, simţi, acţiona o face în funcţie de ceea ce este deja, în funcţie de stocul încorporat în cursul experienţelor anterioare; - transmiterea culturală cere timp, repetiţie, exerciţiu, întrucât impune instalarea progresivă a unor obişnuinţe, senzoriale, gestuale sau mentale; - transmiterea culturală trebuie să se sprijine pe o dispoziţie afectivă; - transmiterea patrimoniului cultural nu este un act conştient în toate momentele actului; copilul îşi construieşte structurile cognitive prin inserţia sa în multiplele forme de viaţă socială;
69

31

32 putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinători prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice.Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente sociale şi invers. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă, întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă, pe care o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o înregistrează în secret, sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire”70 Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahire, ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc sancţiuni negative; 2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această dată, sancţiuni mai curând negative; 3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puţin precară, la a construi scheme culturale specifice şcolii, care se află, total sau parţial, în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. * O critică îndreptăţită a acestei teorii o aduce Roger Benoliel care argumentează ideea că producerea de habitusuri omogene reprezintă doar un vis de profesor. Transferurilor dorite sau programate li se opun destule rezistenţe: interese sociale mobilizate în direcţii opuse, categorii de public indiferente, materiale culturale rebele, surse de legitimare concurente. De o parte, intenţii ale fanaticilor şcolii, de cealaltă, viaţa socială la dimensiunile ei reale. Desigur, există şi “transfugi”, cei care îşi depăşesc condiţia socială, dar care rareori se pot elibera de propriul lor trecut. Aceştia conservă, în general, sentimentul unei insatisfacţii continue şi al unei anxietăţi care poate duce uneori la dezechilibru patogen. În aceeaşi ordine de idei, sociologul francez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate funcţionează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume, două moduri diferite de situare în lume. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor, prin rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu. Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor, precizia construcţiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe, subînţelesuri.Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori; pe de o parte, pasivitate,
70

Pierre Bourdieu, Simţul practic, trad. Rodica Caragea, Institutul European, 2000, p. 219.

32

33 fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi avantaje imediate. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine, părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii, climatul familial, toate predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor, selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor. Pentru P. Berger, şcoala face parte din rândul maşinăriilor simbolice de menţinere a ordinii sociale. Legitimarea unei ordini se face la trei nivele întreţesute empiric: • învăţarea limbajului • mentalităţi, proverbe, legende, tradiţii • elaborări teoretice, legitimări cognitive Implicând un corp de experţi, datorită situaţiei de monopol, factorul de putere îşi impune propriul univers simbolic. Instituţiile, printre care şi şcoala, sunt reificate, fetişizate, ignorându-se originea lor umană. Această reificare atinge identitatea individului care nu mai este altceva decât tipul ideal al rolului social pe care îl joacă. Socializarea primară este decisivă dar nu implacabilă. Agenţii acestei socializări sunt Alţii semnificativi, părinţi, rude, ce se constituie ca filtru între copil şi realitate. Conţinutul principal al socializării primare îl constituie limbajul, prin care copilul îşi apropie, îşi face al său, universul simbolic, cu funcţie de legitimare. Preluând limbajul, semnificaţiile, rolurile şi atitudinile adultului semnificativ, copilul le face ale sale. Prin aceasta se aşează structurile de bază ale sinelui şi lumii, oferind o orientare către lume ce conturează limitele receptivităţii ulterioare, făcând din individ un candidat la segmente determinate ale lumii sociale. Destinul se proiectează în familie fără a fi implacabil.71Socializarea secundară constă în apropierea unor sublumi instituţionalizate, bazate pe diviziunea muncii. Ea asigură învăţarea rolurilor instituţionalizate, iar agenţii sunt funcţionarii instituţiilor. Lumea rolurilor instituţionalizate este interiorizată ca una din lumile posibile. Succesul socializării secundare este dependent de coerenţa conţinuturilor noi cu cele achiziţionate anterior care funcţionează ca filtru. În unele situaţii este nevoie de alterări totale, de reeducări după prototipul convertirii religioase. Această alterare pe care o provoacă socializarea secundară implică destructurări ale identităţii constituite anterior şi o ruptură biografică cu viaţa anterioară. Prin această nouă identitate sunt legitimate universurile simbolice ale puterii, iar instituţia care execută acest travaliu este şcoala.

Tipul de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – depinde de atitudinea părinţilor faţă de copii. Psihanaliştii arată că această atitudine este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii, părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării sau vor să se realiozeze, deoarece au sentimentul că şi-au ratat viaţa. Când educă (disciplinează), părinţii reacţionează într-o manieră emoţională, simţindu-se ofensaţi dacă copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Ei pot acţiona compulsiv atunci când educă impunând copilului frustrări inutile.Studiile de psihanaliză afirmă că principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor fiind guvernate mai ale de către principiul plăcerii. În general adulţioi reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri: - le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau semn de răutate; rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică, caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual, dificultăţi de afirmare de sine
71

Tipul de disciplină parnetală

”Comparându-i pe tinerii ai căror părinţi citesc puţin sau chiar deloc, dar care şi-au încurajat copiii să citească, cu tineri ai căror părinţi citesc mult, abţinându-se în acelaşi timp să le ceară copiilor să facă acelaşi lucru, observăm că scorul se întoarce (…) în favoarea exemplului parental.” (Singly). Există gesturi neînsemnate care spun mai mult - şi mai eficace - decât discursurile lungi.

33

34 - tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele se vor dezvolta; în absenţa frustrărilor necesare, pretenţiile vor deveni insuportabile Reacţiile extreme, autoritaismul, permisivitatea necritică şi indiferenţa ca stiluri de disciplină parentală sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului copilului. Acesta va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. Maltratarea „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic, sexual sau emoţional sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică, emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate”72. Din perspectiva consecinţelor actului este util să distingem între maltratarea de criză care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală, dar care, confruntate cu o anumită situaţie de stres, îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii; dacă asemenea situaţii sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus şi maltratarea transgeneraţională, specifică familiilor a cărui mod de viaţ este haotic, iar relaţile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate, fără o distribuţie clară şi stabilă a rolstatusurilor, situaţie în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. Maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori: factori de stres exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială, şomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială sau marginalizarea), factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă, aptitudinile maritale, creativitatea conjugală, cunoaşterea şi comunicarea în cuplu) caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate, şi stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol) şi caracteristici ale copilului73.Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual şi neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de vârsta, intensitatea, frecvenţa şi percepţia lui ca legitimă sau ilegitimă de către copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan psihic generează spaimă, anxietate, constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de supravieţuire de retragere în lumea interioară sau agresarea compensatorie a altor copii. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire, alimentaţie, îmbrăcăminte, confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere. Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic prin consecinţele sale devastatoare asupra persoalităţii. Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte, constând în insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare. Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. Deprivarea afectivă afectează dezvoltarea cognitivă, însuşirea limbajului şi structurarea capacităţilor de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating în special regiuni ale creierului ce răspund de memorie, învăţare, exprimarea emoţiilor. Copii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate, iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalţi, incapacitate de cooperare şi agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre copii maltrataţi nu frecventează şcoala74 şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin dintre copii maltrataţi, putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. Copii maltrataţi au toate şansele să eşueze şcolar, ca tineri să devină delincvenţi, iar ca adulţi, părinţi ce-şi maltratează copiii. . Erori în socializarea primară

72

K. Killen, Copilul maltratat, UNICEF, Editura EUROBIT, Timişoara, 1998, p.15. Gabel citat în S. Ionescu (coord), Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001, p.16. 73 Killen, apud C. Neamţu, op. cit., p.38. 74 Vezi S. Ionescu, pp.30-37.

34

35 CURS NR. 4-5 TEORII EXPLICATIVE ALE FENOMENULUI DELINCVENŢIONAL 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea fenomenelor asupra cărora acţionează. Faptele, privite empiric şi separat, oferă cunoştinţe limitate, uneori contradictorii. Teoria este cea care le înglobează într-un întreg coerent, în care faptele se articulează într-o imagine cuprinzătoare. În cazul particular al delincvenţei, o singură teorie nu poate acoperii întreg câmpul fenomenului; teoriile oferă explicaţii plauzibile ale unui nivel de abordare, fără a epuiza posibilităţile explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile şi alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate. Ca deficienţă a socializării, manifestă prin transgresarea normativităţii sociale, delincvenţa juvenilă are o cauzalitatea şi o condiţionarea multiplă, care impune analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce ţin de personalitate, în strânsă relaţie cu cei legaţi de mediul socializant al familiei, şcolii, grupului stradal şi a factorilor ce ţin de societate în ansamblul ei. Complexitatea fenomenului delincvenţei reclamă o abordare multinivelară, de la mediului sociocultural, trecând prin palierul sub-sistemului cultural, la analiza detaliată a contextului micro-social şi ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate. Diagrama propusă de Walsh75 sugerează ruta cunoaşterii domeniului delincvenţional, rută ce o urmează, prin diferite nivele de extindere şi teoriile din acest domeniu:

Societate, cultură, mediu

ANOMIE Valori, norme, structură oportunităţi legitime ASOCIEREA DIFEREN|IATĂ bande, presiunea prietenilor, Valori şi credinţe opuse comportamentului legal CONTROL SOCIAL Experienţe individuale unice din mediul familial, afectivitate, ataşament implicare, angajare

socială,

Subsisteme (subculturi)

Mediul

familial

Caracteristici
75

PSIHOPATIE, DEPRIVARE AFECTIVA

A. Walsh, Understanding, Assesing and Counselung the Criminal Justice Client, Brooks-Cole Publishing Co., California, 1988, p.4, după C. Bocancea, Op. cit. p.161.

35

36 individuale Delincvent Caracteristici moştenite şi dobândite CONDUITE DELINCVENTE Alcoolism, consum de droguri, probleme personale, „atitudini negative”

După unii analişti (Albert Ogien), interpretările devianţei în general, şi a subclasei acesteia, teoriile delincvenţei, pot fi grupate în două mari clase, teorii cauzale şi teorii comprehensive. Cele cauzale iau act de existenţa criminalităţii şi încearcă să explice etiologia pentru a contribui la eradicarea ei, în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante, plecând chiar de la noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl deţine reacţia socială în definirea actului delincvent76. 2. ETIOLOGIA DELINCVENŢEI JUVENILE Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent, printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză77, prin care se înţelege uneori factori predispozanţi, condiţii favorizante, alteori motive, mobiluri ale acţiunii. Teoriile cauzale pot fi grupate în funcţie de localizarea cauzei delincvenţei: - în structura biologică şi în persoanlitatea individului (teorii atomice) - în structura grupului (teorii micromoleculare) - în structura societăţii în ansamblul ei (teorii macromoleculare) Cauzalitatea este multiplă, dar accentele analitice sunt diferite. 2.1. Explicaţiile bio-antropologice şi psihologice. (Teorii atomice) Unele dintre teorii pun accentul pe factorul individual în geneza conduitei delicvente. În această perspectivă se înscriu teoriile bioantropologice şi cele psihologice. Căutarea cauzelor devianţei în caracteristicile de personalitate are o istorie îndelungată. În primele încercări de explicare, comportamentului delincvent era considerat un comportament patologic, iar din patologia comportamentului se infera patologia individului, asupra căruia era plasată întreaga responsabilitate. Una dintre primele explicaţii pozitivist-antropologice (cu mijloacele ştiinţifice ale cercetărilor empirice) ale delincvenţei a fost susţinută de profesorul de psihiatrie italian Cesare LOMBROSO (1836-1909) care va susţine teza criminalului înnăscut (Omul delincvent, 187678). El a supus deţinuţii79 diferitelor măsurători fizice şi, comparând datele morfologice şi statistice obţinute de el cu cele rezultate din cercetările de acelaşi fel realizate în Europa şi S.U.A., conchide că delincvenţii au trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate şi mult păr
76 77

Ogien, Op. cit., p.36. Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: formală (mobilul), materială (conţinutul), eficientă (agentul), finală (scopul). Ştiinţa de după Descartes (dar mai pregnant prin pozitivismul comtean) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste cauze, limitându-se la stabilirea raporturilor constante între fenomene, adică la descoperirea legilor). Prin cauză se înţelege, la modul general, fenomenul care precede şi determină un efect. Epistemologic, cauzalitatea se exprimă într-o implicaţie, în care antecedentul determină (necesar sau nenecesar, dar suficient) secventul. Popper demonstrează că relaţia determinativă nu este confirmabilă definitiv, dar este infirmabilă. Atunci când este vorba de acţiuni umane, individul în acţiunea lui nu poate fi considerat doar un mijlocitor, prin care se produc efectele. Posedând grade de libertate, individul este întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. În rest există condiţii, factori care predispun, motive, intenţii, scopuri. Ansamblul acestora este desemnat, „lejer” spuneam, prin conceptul de „cauză”. Vom menţine această semnificaţie generală a conceptului. 78 C. Lombroso, Omul delincvent, Editura « Măiastra », Bucureşti, 1992. 79 La originea cercetărilor s-a aflat descoperirea în craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive, ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului; ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii, după cum afirmă în „Omul delincvent”, extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare, omul sălbatic, copii sau bolnavi psihic.

36

37 pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evoluţionistă, că devianţii criminali sunt “atavici”, subdezvoltaţi din punct de vedere biologic, uşor de recunoscut după aceste atribute fizice transmise ereditar: „…capacitate craniană mică, frunte teşită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…) ieşire în evidenţă a liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulaţiilor, marea grosime a oaselor craniene, dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor, prognatismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des şi creţ, urechi voluminoase…”80 În funcţie de numărul acestor stigmate, autorul vorbeşte de tipul criminal perfect (5-6- trăsături), tipul imperfect (3-5 trăsături). Stigmatele nu sunt generatoare de criminalitate, dar indică temperamente cu predispoziţii pentru violenţă şi agresivitate. În urma numeroaselor critici, psihiatrul italian sfârşeşte prin a considera că din totalul celor care comit delicte numai 35-40% aparţin acestei categorii. În ultima etapă a cercetărilor sale, alături de atavism, Lombroso adaugă epilepsia „una din psihozele cele mai atavice”, „nucleu al tuturor degenerescenţelor” ca factor cheie în etiologia delincventă. Deşi teoria poate părea astăzi simplistă, meritul lui Lombroso este acela de a fi pus bazele cercetărilor biologice, morfologice şi patologice ale criminalităţii. Într-o cercetare concepută cu mai multă grijă, un alt medic de închisoare, Charles GORING (1913), psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali, rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali. Psihiatru german Ernest KRETSCHMER, consideră că în funcţie de constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea anumitor categorii de infracţiuni: 1) Tipul picnicomorf: indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi, cu extremităţi scurte, faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi expansivi; ei se caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă); 2) Tipul leptomorf (sau astenic): înalt, slab, cu chip prelung; dotaţi divers din punct de vedere intelectual, interiorizaţi, cu adaptare socială precară; se caracterizează printr-o criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; infracţiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de încredere); 3) Tipul atletomorf – se caracterizează printr-un sistem osteo-muscular puternic, oscilează între sensibilitate şi brutalitate; se remarcă printr-o criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă; 4) Tipul displastic – cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori malformaţii corporale; psihomedical regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenii; comit de regulă delicte sexuale, operează neaşteptat (uneori stupid, alteori sălbatic), îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei.81 Această ipoteză a legăturii criminalităţii cu „tipul anatomic” este reluată în 1949, de către W. SHELDON. Psihiatrul american realizează un studiu tipologic pornind de la analiza a 4000 de studenţio cu scopul de a identifica variabilele principale. Printre cele 17 variabile analizate se numără: înălţime, greutate, dezvoltarea toracelui şi corpului, distanţa de la mărul lui Sdam la ombilic şi sex, lungimea membrelor, dezvoltarea musculaturii, sistemului osos, pielea, etc. El a descris criminalul ca fiind, mai degrabă, un mezomorf (musculos şi atletic, care tinde să fie mereu agitat, energic, insensibil şi impulsiv, predispus la tulburări delirante, de natură paranoidă), decât ectomorf (înalt, slab şi fragil, introspectiv, sensibil şi nervos, dominat de puternice componente heboide, cu corespondent clinic în schizofrenia heboide ), sau un endomorf (scund şi gras, cu tendinţă spre viaţă uşoară, sociabil şi petrecăreţ, caracterizat prin tulburări şi deprivări afective, predispus la psihoze maniaco-depresive). Propunerea lui pentru a pune capăt crimei era eugenia socială, eliminarea celor care, conform predicţiei ştiinţifice, nu vor reuşi niciodată adaptarea la exigenţele vieţii sociale. Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute de cercetătorii americani S. GLUEEK şi E GLUEEK care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi ţi un
80 81

C. Lombroso, Le crime. Causes et remèdes, Schleicher Frères, Paris, 1889, p.467. Vezi V. Cioclei, Op. cit. p. 105.

37

38 eşantion similalar de copii nedelincvenţi, pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de personalitate ale celor două grupuri. Concluzia lor a fost că, spre deosebire de adolescenţii nedelincvenţi, delincvenţii sunt mai neîncrezători, mai extrovertiţi, ambivalenţi faţă de autoritate, se tem mai mult de eşec şi de respingere, sunt mai răzbunători, ostili şi suspicioşi, manifestă mai multe comportamente defensive. Tipul anatomic, afirmă ei, nu este o cauză directă a criminalităţii. După părerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faţă de alţii, comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate este una indirectă. Cercetarea lor din anii 1930 atestă extrema precocitate a conduitelor delincvente, 44% dintre delicvenţi au comis fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87,7% înainte de 10 ani. În consecinţă ei susţin existenţa unui potenţial delincvent ce se constituie în prima copilărie, se întăreşte în şcoală, eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. O constituţie bio-psihologică i-ar predispune pe unii la delincvenţă, care şi-ar avea originea în defectuoasa socializare (educaţie) primară (absenţa sau incompetenţa părinţilor). Pe această bază teoretică ei realizează „tabele sociale predictive”. Un alt studiu, realizat în statul american Colorado (J.J. Conger, W.C. Miller) în anul 1956, având în vedere u eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente, reliefează că până la vârsta de 15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin rezultatul testelor psihologice, cât şi prin evaluările făcute de profesori, în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională, impulsivitatea, suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieţii cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili emoţional, impulsivi, suspicioşi, cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia, egocentrici, anxioşi, nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. Alţi cercetători (Briar şi Piliavin) aduc obiecţii pertinente acestor teorii remarcând faptul că biografiile delincvente nu sunt identice, indivizi cu predispoziţii identice nu urmează acelaşi itinerariu şi o mică parte dintre delincvenţi posedă trăsăturile modelului. Din categoria teoriilor constituţiei criminogene fac parte şi mai recentele teorii genetice. Sexul este condiţionat genetic de modelul cariotipic, cel masculin fiind 46 xy, iar cel feminin 46 xx. Abaterile de la cariotipul normal sunt mai frecvente la delincvenţi. O primă anomalie este reprezentată de formula 47xxy, respectiv de existenţa suplimentară a unui cromozom x, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Subiecţii cu această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau absentă, iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin caracter pasiv, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie, deseori prezintă tulburări mentale. Frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse, dar se poate observa o tendinţă spre tematica sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism, furt din raţiuni fetişiste, voyeurism, etc. Se pare că excesul de cromozomi x nu are drept consecinţă criminalitatea, ci o personalitate deseori anormală psihiatric, a cărei formă de manifestare este criminalitate. A doua anomalie este sindromul 47xyy. Sunt indivizi cu alură masculină, deseori înalţi (peste 1,80 m.); uneori este prezentă o anomalie în conformaţia urechilor, calviţie, miopie. Frecvenţa anomaliei printre criminali este de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. Antrenează violenţă şi omucideri, cu o predispoziţie generală spre crimă mult mai netă decât în sindromul Klinefelter. Întru-cât ambele anomalii există şi la indivizi perfect integraţi, rezultă că rolul ei este doar de predispoziţie spre criminalitate şi nu de determinare cauzală. În general, astăzi, cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii biopihologici au un eventual rolul de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul cauzal, mediul social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra unui astfel de comportament. Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepţi. Fără a nega posibilitatea unor predispoziţii genetice, analiza etiologică a delincvenţei este marcată astăzi de două orientări complementare, cea psihologică şi cea sociologică. Abordarea psihologică pune în legătură strictă particularităţile psihice înnăscute sau chiar dobândite ale personalităţii şi comportamentul delincvent; accentul cade asupra comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului delincvent, incapabil de adaptarea la mediu datorită unor tulburări de natură psihopatologică.

38

39 Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea delincventului sunt „teoria personalităţii criminale” a lui J. Pinatel, „teoria disocialităţii” a lui R. Mucchielli şi „teoria autocontrolului”, elaborată de T. Hirschi şi M Gottfredson. Din perspectiva psihologistă, teoria psihopatiei (ce datează din sec. al XVIII-lea când francezul PHILIPE PINEL introduce termenul) este cea mai veche tentativă de explicare a delincvenţei. Un inventar al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi, prin extensie, al delincvenţei de mare periculozitate este obţinut de un grup de psihiatri canadieni82 Profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin: - neputinţa de a profita de experienţa altora; - lipsa responsabilităţii şi a sentimentului de responsabilitate; - imposibilitatea de a inter-relaţiona cu semnificaţie şi de durată; - un slab control şi chiar absenţa controlului asupra impulsurilor; - simţ moral puternic diminuat sau chiar absent; - imaturitate emoţională; - egocentrism puternic; - purtare pregnant antisocială şi distructivă; - ipsa de semnificaţie a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului.83 Alte studii pun în evidenţă: privarea de dragoste în copilărie, corelând elementele unui triunghi compus din lipsă de afectivitate – psihopatie - violenţă (Walsh, Beyer84), corelarea enurezisului – semn al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv cu incendierea sau plăcerea privirii focului – activitate excitantă şi cu cruzimea faţă de animale – indicând lipsa de simpatie faţă de victime, sunt considerate de către unii analişti indicii de diagnoză a delincventului. Teoria disocialităţii a lui Mucchielii interpretează delincventul în context social, caracterizând delincventul prin discialitate, distanţă sau divergenţă faţă de mediu social exprimată prin: - neacceptarea colectivului - falsa percepţie socială a celor din jur - lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise - respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care i-l pretindea colectivul. Unii dintre specialiştii în problema delincvenţei pun accentul pe deficitul maturizării sociale şi implicit pe deficitul dezvoltării personalităţii. G. Canepa85 enumeră ca trăsături ale imaturităţii psihosociale: toleranţă scăzută la frustrare; autocontrol deficitar, impulsivitate (68% dintre delincvenţi) şi agresivitate (72% dintre delincvenţi); egocentrism (41% dintre delincvenţi); subestimarea gravităţii greşelilor şi actelor antisociale comise; nedezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social (învăţare, muncă); evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării uşoare, fără muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale, etc. Analizele de orientare psihanalitică86 atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică manifestă prin conflicte intra- şi inter-personale generate de eşecul rezolvării complexului Oedip. Carenţele afectivităţii materne, sau absenţa identificării cu tatăl, ar genera un traumatism care reapare la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate generatoare de acte impulsive şi agresive, proiectate
82

K. Gray, H. Hutchinson, The psychopatic personality, în Canadian Psychiatric Association Journal, nr. 9, 1964, pp.452461. 83 Apud, C. Bocancea, G. Neamţu, Op. cit. p. 164. 84 A. Walsh, J. Beyer, Wechsler Performance-Verbal Discrepancy and Juvenile Delinquency, în Journal of Social Psychology, 126/1986, pp.419-420. 85 După M. Petcu, Op. cit. p.147 86 a treia mare înfrângere a orgoliului uman, după Copernic, pământul – o planetă oarecare şi Darwin - omul fiinţă pe scara evoluţiei, psihanaliza demonstrează că “eul nu e stăpân la el acasă”.

39

40 asupra celor din jur. Infracţionalitatea apare ca produs al sublimării frustrărilor. Frustrarea şi agresivitatea sunt originate în pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii, cu Erosul.87 Din perspectivă psihanalitică devianţa în general şi delincvenţa în particular a putea reprezenta „mecanisme de apărare” ale eului. Conceptul de mecanism de apărare desemnează diferite tipuri de rezolvări aparente a problemelor care au determinat o tensiune emoţională şi care au ca efect diminuarea suferinţei psihice. Mecanismele de apărare funcţionează la nivel inconştient pentru protecţia eului de realitatea ameninţătoare, distorsionând-o. Printre principalele mecanisme de apărare, literatura de specialitate include88: - negarea - refuzul recunoaşterii şi uitarea problemei - reveria-evaziunea – evadarea într-o lume imaginară în care trebuinţele sunt satisfăcute - raţionalizarea – justificarea faptei prin reinterpretarea normei sau situaţiei în scopul conservării stimei de sine (negarea responsabilităţii n-a fost vina mea, negarea răului făcut şi alţii fac, negarea victimei a meritat-o, acuzarea acuzatorilor nici voi nu sunteţi mai buni, regresia la a fi din nou copil şi uneori „fixarea” la u anumit stadiu al evoluţiei: stadiul oral cu dependenţă de mediul matern, refuză efortul şi caută securitatea, egoişti ce doresc să fie satisfăcuţi imediat; stadiul anal tradus prin agresivitate, agitaţie, violenţă, indisciplină, dezordine, vilenţă; stadiul falic care se traduce în incapacitatea de astabili relaţii, t5endinţa către gândirea magică, reverie, imaginaţie. Plecând de la concepţia originară a lui S. Freud, E. Erikson şi J. Lacan completează această perspectivă cu una cultural-istorică asupra genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural. Dintr-o perspectivă care ar putea fi numită psihopedagogică, unii analişti (H.J. Eysenck, B. Skinner) pun accentul pe erorile educaţiei şi socializării morale ca eşec al asimilării şi internalizării normelor de conduită. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului, sistemul defectuos de sancţiuni, interdicţiile severe, împiedică dezvoltarea autonomiei morale întărind motivaţiile negative ale conduitelor care violează norma morală. Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte, dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt consideraţi cei mai importanţi. Copilul receptează ca o cutie de rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale dobândind tulburări psihomotorii şi sexuale. Carenţele funcţiilor principale ale familiei (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare) explică de ce peste jumătate dintre delincvenţi provin din familii dezorganizate. 2.2.TEORIILE DESPRE MICRONIVELURI (TEORII MOLECULARE) Abordarea sociologică completează punctul de vedere psihologic punând în dependenţă tendinţele de delincvenţă cu mediul familial şi socio-cultural. Din această perspectivă, delincvenţa exprimă un conflict al tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei, un protest apolitic contra inegalităţilor şi barierelor sociale din societatea adulţilor. Delincvenţa apare ca efect al deficienţelor, conflictelor şi disfuncţiilor sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Acest fenomen este amplificat de tendinţele asocierii în subculturi, care realizează o socializare negativă. Perspectiva devianţei comportamentale. Din această perspectivă, un comportament delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei depresii nervoase. La originea acestuia s-ar afla o stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care intensifică agresivitatea şi nevoia de conflict. Comportamentul delincvent este rezultatul conflictului de adaptare a tânărului la mediu, conflict datorat trăsăturilor psihice caracteristice vârstei şi individului. Soluţia prevenirii trebuie căutată la nivel microsocial. 1.) Teoria „asocierilor diferenţiale”. Încă G. Tarde considera delincvenţa produs al imitaţiei care este învăţată prin contactul repetat cu alţi delincvenţi. Conform teoriei asocierii diferenţiale propusă
87 88

Vezi S. Freud, mai ales Totem şi tabu, Dincolo de principiul plăcerii, Eul şi sinele, Angoasă în civilizaţie, De ce război ? E. Walker, C. Hedberg, A. Clement, P.W. Logan, Clinical Procedures for Behaviour Therapy, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1981, pp. 95-97, apud. Cristina Neamţu, op. cit., p176.

40

41 de un sociolog al Şcolii de la Chicago, profesor la Universitatea din Indiana, EDWIN SUTHERLAND89, (completată de teoria transmiterii culturale –D. Cressey), criminalitatea este învăţată în cursul socializării prin interacţiune şi comunicare, aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Ea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite. Prin interacţiunea cu “alţii senificativi”, indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Evoluţia spre delincvenţă este determinată de asocierea la modele de comportament criminale şi foloseşte aceleaşi mecanisme psihosociale ca şi cele implicate într-o carieră nedelincventă. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu modele negative (nonconformiste) de comportament. Dacă oamenii se angajează sau nu în acte deviante sau criminale depinde în mare măsură de natura influenţei şi de timpul pe care îl petrec cu aceia care susţin şi modelează comportamentul deviant. Modelul deviant nu se învaţă însă prin simplă imitaţie, ci în cadrul proceselor de comunicare socială şi al interacţiunilor individuale. În teoria asocierii diferenţiale, devianţa este un rezultat obişnuit al prezenţei unei „subculturi deviante” prin care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa contactului cu aceste valori şi norme, durata, intensitatea lor şi vârsta. Tinerii având o mai redusă experienţă sunt mai vulnerabili la influenţele care duc la comportament delicvent. Momentul decisiv în orientarea tânărului pentru o carieră delincventă este afilierea sa la un grup ce promovează valori specifice devianţei. Durata, frecvenţa şi intensitatea asociaţiilor diferenţiale este factorul-cheie care oferă individului posibilitatea opţiuni pentru acte delincvente Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele enunţuri formulate de către Sutherland în colaborare cu Donald R. Cressey90: a) comportamentul criminal este învăţat; b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin intermediul comunicării; c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal; d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament; e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii ale normelor (favorabile sau nefavorabile); f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării normelor; g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al duratei, priorităţii, frecvenţei, intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale; h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel cinstit)91 Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale. O dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor devin accesibile şi altora din comunitate. Aceste valori şi comportamente sunt transmise generaţiilor viitoare prin socializare, comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal generaţie după generaţie. 2. Teoria dezorhanizării sociale, asemănătoare precedentei este formulată de către alţi teoreticienii şcolii de la Chicago, Clifford SHAW şi Henry MAC KAY (1942), care realizează o anchetă în Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal, cu cartierele din care provin desenând hărţi ale criminalităţii. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în cartierele sărace „delincvenţa se prezintă ca o tradiţie socială, inseparabilă de viaţa comunităţii”92 În
89

E.H.Sutherland, Principles of Criminology, Philadelphia, Lippincott, 1939 (publicată în 1924 sub titlul Criminologie, ulterior completată şi republicată). 90 E. H. Sutherland, D.R. Cressey, Differential Association Theory, apud S. Rădulescu, Sociologia devianţei, p.106 91 E. Sutherland, Principes de criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1966, p89. 92 C. Shaw şi H. Mac Kay, Juvenile Deliquency and Urban Areas, The University of Chicago Press, Chicago, 1942, p.436.

41

42 consecinţă, nu te naşti delincvent, ci devii, criminalitatea fiind rezultatul deficienţelor cadrului moral. Oraşul modern are întotdeauna arii de delicvenţă, ca efect al urbanizării (urbanismul tulbură ordinea tradiţională prin varietatea normelor, eterogenitatea populaţiei, slăbirea controlului social, dublarea sinuciderile şi creşterea semnificativă a delincvenţei). 3. Teoria subculturilor delincvente formulată de A.K.Cohen continuă teoriile anterioare. În urma studiului comprehensiv asupra delincvenţei juvenile întreprins de COHEN (1955) autorul conchide asupra faptului că: „subcultura delincventă îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu principiile sub-culturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale”93. Copiii mediilor populare sunt prinşi între două registre de prescripţii, cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei, ca o reacţie funcţională, să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv şi din altele, copiii din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Pe scurt, ei sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un mijloc prin care pot rezolva această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc, în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin care ei se pot realiza în mod satisfăcător.” 94 Acestea sunt caracteristici ale „bandelor” sau „grupurilor de la marginea străzii” teoretizate de către unii sociologii americani (A.Cohen, M. Gordon, M. Yinger). Banda funcţionează prin consensul membrilor care respectă un anumit cod de drepturi şi obligaţii mutuale, promovează un sistem de relaţii, norme şi valori proprii, diferite sau chiar opuse faţă de cele ale societăţii. Principalele atitudini împărtăşite de membrii subculturii delincvente şi care precipită implicarea membrilor în acte criminale au fost descrise astfel95: - dacă nu ai grijă de tine, nimeni nu va avea (sentimentul abandonării); - trebuie să câştigi respectul celorlalţi prin forţă; - cel mai slab va fi întotdeauna exploatat; - ai nevoie de grup pentru protecţie şi suport emoţional; - sistemul a fost nedrept cu mine - în viaţă, bunurile materiale sunt totul. „Teoria grupurilor de la marginea străzii” are ca punct de pornire caracteristicile psihosociale ale adolescenţilor, cu nevoia lor de prietenie, sociabilitate, comunicare, nevoia de a fi recunoscut, acceptat, stimulat de către ceilalţi şi în special de către co-vârstnici. În aceste grupuri predomină frustrarea, insatisfacţia socială şi individualăşi, ca urmare, nivelul stimei de sine a membrilor este scăzut. Pentru aşi restaura stima de sine, membrii acestor grupuri resping valorile adulţilor şi instituie valori şi norme proprii, în care prevalează mijloacele ilicite pentru realizarea scopurilorGrupul reprezintă pentru un adolescent o posibilitate de a compensa toate celelalte frustrări. 2.) Teoria controlului social sau „toleranţei la frustrare” încearcă să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Walter RECKLESS şi colegii săi (1956) s-au întrebat de ce, chiar în zonele cu criminalitate ridicată, unii tineri nu ajung delicvenţi. Răspunsul lor este acela că dezvoltarea unei imagini bune despre sine a unei persoane serveşte ca izolator faţă de subcultura delicventă înconjurătoare şi ca un mecanism de protecţie în calea reacţiei la frustrare prin agresiune. Starea de frustrare apare atunci când individul se confruntă cu o barieră socială sau de altă natură care îl împiedică să-şi satisfacă o conduită percepută ca legitimă. Frustrarea este experienţa afectivă a eşecului. Alături de starea de frustrare există şi sentimentul de frustrare, de lungă durată, care poate determina dereglarea conduitei individului. Sentimentul de frustrare declanşează o tensiune emoţională puternică şi nevoia de descărcare corespunzătoare, motiv pentru care a fost frecvent asociat cu
93 94

A. Cohen, Delinquent Boys, The Free Press, New York, 1955, p. 26. A. Cohen, La Déviance, Duculot, Gembloux, 1971, p. 134. 95 C. Bartollas, Juvenile Delinquency, Allyn and Bacon, Boston, 1997, pp. 85-86, apud C. Neamţu, op. cit. p.146.

42

43 agresivitatea. Teoria „frustrare-agresivitate”, elaborată de psihologul american J. Dollard în 1939 se bazează pe următoarele postulate: - agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării - frustrarea conduce întotdeauna la agresivitate Rezultatele cercetărilor din ultimele decenii arată că : - există stări de agresivitate patologică constituţională, care nu sunt determinate de frustrare; - frustrarea nu determină în mod automat agresivitatea, ci o stare de anxietate care poate determina sau nu agresivitatea; - apariţia reacţiei agresive depinde de toleranţa la frustrare a individului, de modul cum percepe blocarea trebuinţe ca legitimă sau ilegitimă. Este în acelaşi timp adevărat că frustrarea afectivă este una dintre cele mai frecvente cauze ale problemelor de comportament. În urma efectuării unui studiu longitudinal asupra evoluţiei copiilor cu dificultăţi de comportament, s-a descoperit prezenţa acestui factor în etiologia fenomenului în proporţie de 82% din cazuri.96Dobândirea toleranţei la frustrare depinde de nivelul de autocontrol, de temperament, de norma de internalitate. Autocontrolul presupune: - interpretarea situaţiei frustrante şi degajarea unei concluzii privind legitimitatea frustrării; - amânarea reacţiei agresive; - exprimarea frustrării într-o formă acceptabilă din punct de vedere social, prin compensare; - exhibarea unor atitudini convenţionale, astfel încât frustrarea să fie evitată pe viitor; - transformarea, prin creativitate a situaţiei frustrante într-o situaţie în care individul să fie potenţial valorizat. Atât toleranţa la frustrare, cât şi agresivitatea sunt trăsături formate în cursul socializării. Toleranţa scăzută la frustrare este asociată în special cu egoismul, pe care familia şi şcoala îl pot amplifica. Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi din lipsa unui control extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate. Ideea centrală este că ceea ce trebuie explicat nu este devianţa, ci “conformismul”. Conformismul rezultă din mecanismele de control intern şi extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social? Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmă că integrarea comunităţii şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se conformeze acestora. Travis HIRSCHI97 în 1969 a avansat ideea că legăturile sociale puternice care îi fac pe oameni să respecte normele au câteva caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social la nivelul societăţilor tradiţionale: Ataşamentul implică legăturile puternice cu anumiţi indivizi din comunitate. Relaţii cu alţi oameni importanţi îi determină pe indivizi să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora, făcându-i, după toate probabilităţile, să acţioneze în moduri “responsabile”. Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial, În consecinţă, dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără ataşament), atunci riscul socializării ratate este mult mai mare. Angajamentul, sau investiţia oamenilor în construirea unei cariere sociale legale, le temperează comportamentul. Dacă investiţia este una semnificativă, atunci riscurile delincvenţei sunt minime, căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. Ideea fundamentală a acestui slogan era că oamenii peste vârsta de treizeci de ani puteau avea familii, slujbe cu normă întreagă, ceea ce îi făcea să aibă un interes faţă de sistemul existent şi, astfel, era mai puţin probabil ca ei să dorească să-l schimbe. Era mai probabil ca ei să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente decât cei mai tineri. Mult mai expus este şomerul, chiulangiul, omul sărac, cei a căror miză socială este scăzută şi nu riscă să piardă prea mult.
96

T. Pirozynski, Gh. Scripcaru, P. Boişteanu, Epistemologia în psihopatologia relaţională şi medicolegală, Editura Psihomnia, Iaşi, 1999, p. 118. 97 T. Hirschi, Causes and Prevention of Juvenile Delinquency, Social Inquiri, nr. 47/1977, pp.323-341.

43

44 Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, afirma Hirschi, lasă mai puţin timp pentru comportament delicvent. Sistemele de credinţă împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii şi le întăreşte rezistenţa la acţiuni deviante. Cu cât lipsesc constrângerile impuse, cu atât este mai facilă transgresarea normelor convenţionale. Mecanismele psihosociologice de frustrare-agresiune implicate în delincvenţă nu au o cauzalitate uniliniară, ci mediate de variabilele individuale. Structura (sau rezistenţa) exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie, vecinătate, prieteni), care oferă posibilitatea dobândirii unui status şi sentimentul identificării cu grupul. Structura (sau rezistenţa) interioară este matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie, ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresiune, declanşator al conduitelor deviante sau delincvente. Delincvenţa se datorează capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor frustrante (unei „toleranţă” scăzute la frustrare) Agresivitatea98 nu este un rău în sine, ci un instinct necesar, un răspuns la o frustrare. Frustrarea la rândul ei nu declanşează automat agresiunea şi nu orice agresiune este rezultatul unei frustrări (există agresivitate constituţională - în epilepsii, în paranoia - , agresivitate accidentală sau câştigată. Eliot Sorel, Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială argumentează ideea că la sfârşitul secolului XX, cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violenţa99. Agresivitatea este un răspuns la frustrare (John Dollard) dar nu orice frustrare duce la agresivitate. A. Bandura (1968) lansează teoria învăţării sociale a agresivităţii. (Actorul cu spectacolul agresiv, agresând o păpuşă din material plastic; dacă acest comportament este întărit, agresivitatea este mai puternică (teoria transferului de agresivitate). Modelele de conduită agresivă se regăsesc în familie, mediul social, subculturi violente, mass-media, întărirea tendinţelor spre violenţă (în special TV))
98

Opus comportamentului prosocial care presupune echilibru, cooperare, toleranţă, comportamentul agresiv poate fi considerat drept o caracteristică a formelor de comportament orientat în sens distructiv, care se regăsesc ca forme de vârf ale manifestării la nivelul delincvenţei (M. Petcu, p. 112) Agresivitatea este „orice formă de conduită orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi daune” (A. Neculau, Manual…, p.163.) , „formă de comportament ofensiv a individului, care se consumă în plan acţional sau verbal, constituind reacţia sa la o opoziţie, reală ori numai imaginară, din partea celorlalţi”. Opus este comportamentul autistic, de închidere în sine în cazul unei situaţii frustrante pentru individ (Ana Bogdan –Tucicov, definiţie în Dicţionar de Psihologie socială Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 19), „comportamente încărcate de reacţii brutale, destructive şi de atacare.” (Ursula Şchiopu, Dicţionar de Psihologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1997, p.58) În contrast cu agresivitatea ostilă care urmăreşte să facă rău este agresivitatea instrumentală care urmăreşte atingerea unor scopuri practice, ca rezultat al unui proces decizional. E. Fromm, în funcţie de finalitatea adaptativă distinge agresivitatea reactivă, răspuns biologic la comportamentul cuiva care ne lezează moral sau fizic, şi agresiunea proactivă, fără provocări, spontană şi nonadaptativă. Agresivitatea prosocială, sancţionarea răului, infractorilor, sancţionarea copiilor; agresivitatea antisocială care contravine normelor sociale, agresivitatea verbală, fizică Etologii pun accent pe valoarea adaptativă a agresivitţii, Freud şi Konrad Lorenz pe instinct. Fromm subliniază existenţa unei agresivităţi maligne legată de tulburări sexuale, corelaţie între agresivitate şi sadism, manifestarea plăcerii de a lovi sau cauza suferinţe, tulburare a instinctelor sexuale. Influenţele biologicului asupra declanşării reacţiilor agresive: influenţe neuronale; există formaţiuni nervoase care în urma stimulării electrice, declanşează agresivitatea, influenţe hormonale, masculii sunt mai agresivi decât femeile, datorită diferenţelor de natură hormonală, influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei care pot intensifica agresivitatea. 99 E. Sorel, Violenţa la sfârşitul secolului XX (extrase din conferinţă). Revista de Criminologie şi de Criminalistică, Nr. 1/1999 Vezi Nicolae Mitrofan, Agresivitatea, în A. Neculau (coord.), Manual de psihologie socială, Polirom, Iaşi, 2003, pp161-177.

44

45 L. Festinger introduce noţiunea de „disonanţă” cognitivă şi afectivă definită ca fiind un element ce intervine atunci când este încălcată, împiedicată, sau nerealizată o nevoie legitimă a tânărului, ceea ce conduce la apariţia unei stări de tensiune si conflict între tânăr şi mediul lui. Familiile dizarmonice, cu conflicte tensionale generează nesiguranţă, anxietate generatoare de violenţă. Deşi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferenţiale, prin faptul că pune accentul pe importanţa controlului intern şi a integrării sociale a comunităţii, este incapabilă să explice crima gulerelor albe, activităţi delictuale comise de oameni cu statut superior şi, aparent, “respectabili”, care sunt bine integraţi în comunităţile lor, cât şi delincvenţa celor bine integraţi în subcultura lor. Astfel, problema pare a nu fi atât integrarea în comunitate, ci şi natura sistemului de valori al acestei comunităţi. Legăturile puternice ale comunităţii în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la comportamentul deviant. Teoria nu rezolvă problema de ce oamenii se angajează într-o formă de devianţă şi nu în alta. În final, lipsa de integrare a indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul comportamentului lor deviant. Pe scurt, teoria controlului joacă un rol în explicarea devianţei, dar nu poate să se menţină singură. 2) A. COHEN şi M. GORDON în teoria „subculturilor deviante” şi a „grupurilor de la marginea străzii” susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune. „Subcultura” se reproduce apoi, implicând generaţii succesive a căror copii reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă. Există trei tipuri majore de sub-cultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor din zonele urbane: Modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin fraudă, furt, şantaj să obţină câştiguri materiale; Modelul conflictual are ca normă de bază violenţa, forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme; Modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat de senzaţiile aduse de narcotice. Aceste modele apar deseori în forme combinate 3.) Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza devianţei. În această concepţie situaţia reprezintă ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin realizabil. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanţe favorabile atât în ceea ce priveşte starea deviantului, cât şi a obiectului, respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere, proximitate, atracţie, supraveghere), accesul la tehnica necesară etc. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea în fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. CUSSON (1990, p.86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii protejând mai bine obiectele care atrag delictul. De asemenea sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delictuale (e. g. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de arderile motoarelor cu combustie internă). În acest sens, un interes aparte în sociologia devianţei şi sociologia culturii îl prezintă massmedia (devianţa observată – producţii de film etc. care pot stimula imaginaţia şi imitaţia). 2.4. Teoriile despre macroniveluri (Teorii macromoleculare) Teoriile macronivelare accentuează pe cauzalitatea socială. Pentru acestea, vinovată de fenomenul delincvenţei este societatea, prin structurile pe care ea le generează. 1) Tensiunea structurală (teoria anomiei) Această teorie pleacă de la analiza conceptului durkheimian de anomie, care desemnează situaţia caracteristică crizelor de creştere, sau de recesiune, în care acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută normativă este însoţită de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor şi slăbirea autorităţii controlului exercitat de instanţele

45

46 abilitate. Efectul situaţiei anomice constă în reducerea capacităţii societăţii de a structura un comportament adecvat. Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie dezorientaţi, anxioşi. Anomia înseamnă insuficientă integrare şi este o caracteristică a modernităţii; pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă1ă menţinerea coeziunii sociale. Dezorganizarea socială, în marile crize sau depresiuni, în procesul de urbanizare reduce funcţia de socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate, ceea ce generează devianţă 100. Este şi cazul României de deceniului trecut. Pe această bază teoretică, R. K. MERTON (1938) reformulează şi dezvoltă teoria arătând că anomia se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii clare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Delincvenţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes, din cauza lipsei de mijloace adecvate. De pildă, oamenii aşteaptă să aibă succese pe plan profesional şi financiar, dar nu toţi pot avea “succes” în aceşti termeni. E mai puţin probabil ca unii indivizi fără mijloace de a ajunge la o educaţie superioară sau la o instruire specializată să aibă “succes”. Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute, prin diferite bariere structurale. Această situaţie duce la un sentiment de anomie. Încălcarea normelor este un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit de organizare a societăţii. Tendinţa spre conformitate sau spre delincvenţă este dependentă de statutul fiecărui individ, iar rata criminalităţii apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile propuse de societate şi mijloacele de care dispune individul. Merton face distincţie între cinci moduri de adaptare a individului la situaţia la care ia parte: Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură stabilitatea obişnuită a societăţilor. Conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor scopuri. Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri (e.g., persoana care foloseşte “informaţii de la o persoană care are acces la informaţii confidenţiale”, pentru a face afaceri cu acţiuni şi obligaţiuni). Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă scopul cultural totuşi acţionează în moduri aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat atât scopurile, cât şi mijloacele aprobate cultural, a individului care este în societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi, rătăcitori, vagabonzi, cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.”101 În final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative(e.g., revoluţionarul sau cel care protestează pentru drepturi civile). Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc în modalitatea de adaptare: Nr. crt. 1 2 3 4 5 Moduri de adaptare Conformitate Inovaţie Ritualism Evaziune Rebeliune Scopuri + + ± Mijloace + + ±

Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa devianţei este în structura socială şi în cultură, mai curând decât în individ. Poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţele spre conformism sau devianţă, dar nu valorile culturale sunt vinovate pentru aceasta, ci diferenţierile sociale. Astfel, devianţa este mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile pentru succes, acceptabile social, sunt mai puţin accesibile.
100
101

Durkheim susţine ideea că sinuciderile variază invers proporţional cu gradul de integrare religioasă, domestică şi politică.

R. K. Merton, Eléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris, 1965, p.186

46

47 3) Teoria conflictului. Contemporanul lui Durkheim, sociologul german MAX WEBER, consideră că societatea este una a raporturilor de dominaţie. Menţinerea ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. Normele sunt mijloace de reproducere a dominaţiei, legitimitatea provenind din monopolul puterii şi di utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată). Normele care stau la baza ordinii normative dominante sunt variabile în raport cu regimul legitim. Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, capitalismul îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict îşi are originea direct în competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său de profit, şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, ca să se menţină cel puţin la un nivel minimal de existenţă. Quinncy (1974; 1980) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie, capitaliştii, controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au acumulat prin capitalism. Din această perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă. În mod similar, SPITZER (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este definit delictual. Mai mult capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. Pe de altă parte, cei al căror comportament sprijină sau ilustrează modul de viaţă capitalist (e.g., individualiştii neînduplecaţi, implicaţi în jocuri sportive competitive) sunt prezentaţi ca modele în contrast cu devianţii. Fiind o încălcare a regulilor, teoreticienii se întrebă „ale cui reguli” sunt încălcate? Ale celor elaborate de către cei bogaţi, pentru a fi respectate de către cei săraci. În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii. Dacă teza are o anumită valabilitate pentru geneza şi dezvoltarea burgheziei industriale, între timp s-au mai schimbat unele lucruri. Totuşi, teoria conflictului aplicată devianţei sugerează modalităţi prin care structura economică a societăţii influenţează sfera politică, îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau deviante. La fel ca teoria tensiunii structurale, ea localizează sursa comportamentului deviant în cadrul structurii sociale şi nu în individ. Rămân însă multe aspecte ale devianţei neexplicate de această teorie. 4) Teoria etichetării. Una dintre cele mai populare explicaţii ale devianţei este, în zilele noastre, teoria reacţiei sociale sau de marcaj sau teoria etichetării. Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacţiei sociale (Lemert, Erikson, Becker, Goffman) este că nici un comportament nu este în mod automat deviat. Devianţa reclamă o definiţie. Diverse societăţi (şi diverse grupuri din cadrul unei societăţi) etichetează diferite acte ca fiind deviate. În consecinţă, susţine EDWIN LEMERT, nu devianţa produce controlul social, ci controlul social creează devianţă. Deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate comportamente greşite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută, considerat un accident banal, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară (recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop, „criminalitatea contabilizată”), etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare, acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat, care schimbă în mod substanţial conştiinţa de sine a unei persoane şi o duce la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane, pentru a-l face să se conformeze identităţii

47

48 prezente deviante. Reacţia socială în faţa deviantului, generează ca efect pervers o mişcare centrifugă, cu îndepărtarea de normalitate. Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze mediul deviant. Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile, astfel încât reacţia socială creşte probabilitatea comportamentului deviant. Actul deviant e mai puţin important decât faptul de a fi etichetat deviant. La rândul ei, acea etichetă afectează sentimentul de identitate al persoanei, care poate duce la alte acte deviante. Pentru E. GOFFMAN, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită de altul pe baza unor aparenţe şi una reală care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate reală este întotdeauna susceptibilă să ascundă caracteristici care să contamineze identitate virtuală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat, care face din individ o fiinţă discreditată. „Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere”102, nu există devianţi, ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar , de cele mai multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „Pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise, după frecvenţa şi după combinaţiile lor, în care unele pot conduce la altele conform unei progresii caracteristice”103 Teoria reacţiei sociale leagă modurile micro şi macro de abordare a devianţei. Definiţiile devianţei rezidă în definiţiile culturale (macro). Dar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în identitatea individuală (micro). Această teorie este utilă în prezentarea devianţei ca un proces social mai degrabă decât un proces moral – unele persoane au puterea de a impune altora punctele de vedere asupra comportamentului cuvenit. Şi teoria reacţiei sociale are câteva unele limite: unii criminali se angajează în practici criminale sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară. Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite, de cei care au autoritate, ca fiind deviante. Astăzi, fucţionalismul, culturalismul şi teoria etichetării sunt cele trei cadre de analiză cele mai frecvente la care ajunge sociologia104. Principalele modele teoretice ale devianţei pot fi sintetizate în următorul tabel:105
Tradiţionale Modele teoretice Anomie Transmisia culturală Controlul social Moderne Funcţionalis mul Întrebări DE CE se încalcă normele? DE CE este devianţa caracteristică unor grupuri? CE obligă oamenii să încalce norma? CE păstrează ordinea socială? Presupuneri Este o caracteristică patologică Este un comportamen t învăţat Este normală Cauză Ruptura scopuri/mijloace Socializarea valorilor subculturilor Absenţa legăturilor cu ceilalţi, cu societatea Refuzul conformităţii Exemple Clase sociale defavorizate Bande delincvente Indivizi slab integraţi Cei ce refuză scopurile sociale

Este o stare potenţială, nu o realitate efectivă

102 103

E. Goffman, Asiles, Minuit, Paris, (1961), 1968, p.179. A. Cohen, La Déviance, p. 59. 104 Albert Ogien, Sociologia devianţei, Iaşi, Polirom, 2002, p.36. 105 Vezi S. M. Rădulescu, Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998, pp. 88-89.

48

49
Conflictul social CUM conduce la devianţă accesul inegal la resurse? CUM reacţionează societatea faţă de devianţă? Este un răspuns normal la situaţii competitive Este relativă, depinzând de cei ce etichetează Inegalitatea socială Conflictele între clasele favorizate şi cele defavorziate Cei care, lipsiţi fiind de putere, sunt etichetaţi

Teoria etichetării

Faptul de a nu semăna cu ceilalţi

4. CARACTERISTICILE SOCIOLOGICE ALE DEVIANTULUI Caracteristicile sociologice ale deviantului oferă numeroase date interesante pentru analiza şi, mai ales, pentru predicţia fenomenului deviant. Vârsta este asociată cu crima şi cu comportamentul deviant. Devianţii sunt relativ tineri, delincvenţa concentrându-se între 14 şi 24 de ani. Acest grup de vârstă explică mai mult de 40% din crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delictele împotriva proprietăţii. Furturile, toxicomania, omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă. Pe de altă parte, este mai probabil ca delictele gulerelor albe să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă. Genul este, de asemenea, asociat cu delicvenţa. După toate probabilităţile, bărbaţii comit delicte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime violente. Unele delicte sunt legate automat de gen; violul este o infracţiune preponderent masculină, iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină. De asemenea, agenţii care aplică legea deseori sunt mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta bărbaţii. Pe măsură ce drepturile femeilor şi ale bărbaţilor devin egale, s-ar putea ca diferenţa în ratele delictelor lor să scadă. Clasa socială joacă un rol în devianţă. O mai mare parte dintre devianţi sunt din clasa de jos decât din cea mijlocie şi cea de sus. Totuşi, victimele crimelor de asemenea provin disproporţionat din clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa socială este, de asemenea, un factor în diferitele tipuri de delicte comise. Probabilitatea de a comite infracţiuni de “stradă”, tâlhării, atac la persoane) este mai mare pentru cei din clasa de jos. Frecvenţa crimelor creşte proporţional cu mărimea oraşului, dar este inegal distribuită pe cartiere. Pe de altă parte, delictele gulerelor albe sunt mai frecvente printre cei din clasele de mijloc şi de sus. Rasa este implicată în infracţiune într-un mod copleşitor. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. În 1986, când aceştia constituiau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite, 1987). Totuşi, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relaţie între clasa socială şi rasă care afectează rata criminalităţii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii. De asemenea, probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi. În final de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe: furt, violenţă, alcoolism, toxicomanie, omucidere şi sinucidere, între care există legături foarte strânse106. Portretul statistic al delincventului Analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul numeroase variabile, de la vârstă, sex, rezidenţă, tipul infracţiunii, categoria socio-profesional, originea etnică, instrucţie şcolară, status social, familie, profil psihologic, ş.a.

106

Pentru mai multe date statistice vezi A. Giddens, Sociologie, All, Bucureşti, 2001.

49

50 Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite (1989), să spunem că delincvenţă este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către: • individ de sex masculin • între 15-25 de ani • celibatar • cu reşedinţa într-un oraş mare • care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială • are rezultate şcolare mediocre • este în relaţii bune cu delincvenţii Aceşti indivizi ar mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă: • ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare • ar avea aspiraţii profesionale înalte • ar fi foarte legaţi de părinţii • ar crede în respectarea legii. M. Cusson107 (1990) realizează următorul portret-tip: „Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-a răsfăţat, a cedat capriciilor sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. La mijlocul ciclului şcolar, el abia ştie să scrie şi să citească. Este orientat atunci spre un program minimal, în care îşi pierde timpul. Capătă obişnuinţa de a lenevi, se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana. Abandonează şcoala şi îşi caută un loc de muncă. Având ambiţii nerealiste, dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt oferite. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta, subzistând datorită ajutorului mamei, ajutoarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. Prin furt ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure uneori droguri.”108 Rezumând cauzele delincvenţei ar fi: lipsa educaţiei primare, eşecul pedagogic, mediul dezorganizat, laxismul justiţiei, nepăsarea poliţiei, neatenţia proprietarilor, plăcerea primejdiei etc. Criminologul francez J. Pinatel pleacă de la ideea că numai „ocazia socială” generată de circumstanţele mediului poate permite predispoziţiilor şi caracterelor psihice să se manifeste109, din punct de vedere strict psihologic, personalitatea criminalului se caracterizează printr-un nucleu alcătuit din patru componente: egocentrism, labilitate, agresivitate, indiferenţă afectivă, corelate cu aptitudini fizice şi intelectuale specifice criminalului. IMPLICAŢIILE SOCIALE ALE DEVIANŢEI Sociologii nu văd devianţa ca un atribut al persoanei; ea este eticheta atribuită unui anumit comportament faţă de relaţiile şi procesele sociale. Când aceste procese sunt codificate şi legiferate de stat, noi numim violarea lor “crimă”. Alte definiţii sociale formulate mai puţin clar deseori fac ca diferite forme de comportament sã fie considerate “ciudate”, “excentrice”, “deosebite” sau “trăsnite”. Aceste comportamente deseori îi fac pe oameni să evite persoana asociată cu ele sau să insiste ca acţiunile persoanei ofensatoare să fie limitate în vreun fel. • Stigmatul social Un număr de forme de comportament deviant poartă cu ele un stigmat social. În societatea noastră, boala mintală poartă un asemenea stigmat, aşa cum poartă handicapul fizic, invaliditatea şi chiar bolile fizice. Definirea oamenilor neconvenţionali mai degrabă ca “devianţi” decât “deosebiţi” afectează serios modul în care alţii tratează astfel de indivizi şi, inevitabil, modul în care persoanele astfel definite ajung sã se considere ele însele. • Devianţa şi societatea
107 108

M. Cusson, Croissance et décroissance du crime, PUF, Paris, 1990, p.71 Apud. Ogien, p.42. 109 J. Pinatel, La société criminogène, Paris, Edit. Calmann-Lévy, 1971.

50

51 Durkheim (1895) precizează că devianţa există în toate societăţile şi îndeplineşte câteva funcţii importante. Definiţiile sociale ale devianţei marchează graniţele comportamentului permisiv, astfel clarificând ceea ce societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită. Etichetarea actelor ca deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat acceptabil de societate. De asemenea, reacţia societăţii la comportamentul deviant deseori măreşte solidaritatea socială, unind oamenii în spatele acelei reacţii. Devianţa poate servi societatea, prezentând alternative la normele şi valorile existente putând duce la schimbarea socială. De pildă, potrivit lui Merton, inovaţia este o formă de devianţă care poate fi considerată nu numai pozitivă, ci şi absolut necesară dacă o societate nu vrea să stagneze. Cei definiţi devianţi la un moment dat pot deveni eroii viitorului (e.g. cei care au ;luptat pentru drepturile femeilor). Devianţa, aşadar, este comportamentul care diferă de cel obişnuit şi tradiţional. Dacă acest comportament este aplaudat sau condamnat depinde de cine îl apreciază; el depinde şi de zona specifică în care apare. Pe scurt, devianţa este rezultatul unui proces social. Principalele modele teoretice ale devianţei pot fi sintetizate în următorul tabel:110
Tradiţionale Modele teoretice Anomie Transmisia culturală Controlul social Întrebări DE CE se încalcă normele? DE CE este devianţa caracteristică unor grupuri? CE obligă oamenii să încalce norma? Presupuneri Este o caracteristică patologică Este un comportament învăţat Este normală Cauză Ruptura scopuri/mijloace Socializarea valorilor subculturilor Absenţa legăturilor cu ceilalţi, cu societatea Refuzul conformităţii Inegalitatea socială Faptul de a nu semăna cu ceilalţi Exemple Clase sociale defavorizate Bande delincvente Indivizi slab integraţi Cei ce refuză scopurile sociale Conflictele între clasele favorizate şi cele defavorziate Cei care, lipsiţi fiind de putere , sunt etichetaţi

Moderne

Funcţionalismul CE păstrează ordinea socială? Conflictul social Teoria etichetării CUM conduce la devianţă accesul inegal la resurse? CUM reacţionează societatea faţă de devianţă?

Este o stare potenţială, nu o realitate efectivă Este un răspuns normal la situaţii competitive Este relativă, depinzând de cei ce etichetează

BIBLIOGRAFIE 1. Adler, A., Psihologia copilului greu educabil, IRI, Bucureşti, 1992; 2. Banciu, Dan, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985;
110

Vezi S. M. Rădulescu, Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998, pp. 88-89

51

52 3. Berkowitz L. Aggression: ita causes, consequenses and control, Mc Graw Hill Inc, New-York, 1993; 4. Boncu, Ştefan, Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000; 5. Butoi, Tudorel, Crima sub lupa detectorului de minciuni, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997; 6. Cioclei, Valeriu, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998; 7. Ciupercă C., Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Bucureşti, Tipoalex, 2000; 8. Constantin, Stoica, Adrian Neculau, Psihologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi, 1998; 9. Dragomirescu, V.,T., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; 10. Eibl-Eibesfeldt I., Agresivitatea umană, Ed. Trei, Bucureşti, 1995; 11. Eibl-Eibesfeldt I, Iubire şi ură, Ed. Trei, Bucureşti, 1998; 12. Ferreol, Gilles, Adolescenţii şi toxicomania, Polirom, Iaşi, 2000; 13. Linton, Ralf, Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994; 14. Lombroso, C., Omul delicvent; Editura Măiastra, Bucureşti, 1992; 15. Konrad Lorenz, Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, trad. Ioana Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998; 16. Miftode, Vasile, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. Eidos, Botoşani, 1995 17. Monteil Jean-Marc, Educaţie şi formare, Polirom, Iaşi, 1997; 18. Moscovici, S., Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi, 1999; 19. Neamţu, Cristina, Devianţa şcolară, Polirom, Iaşi, 2003; 20. Neculau, Adrian, Gilles Ferreol, Psihologia schimbării, Ed. Polirom, Iaşi, 1998; 21. Necolau, Adrian Psihologie socială, Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 1996; 22. Neculau, A. (coord), Manual de Psihologie Socială, Polirom, Iaşi, 2003; 23. Oancea, Ioan, Probleme de criminologie, Ed, All Educational, Bucureşti, 1994; 24. Ogien, Albert, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 2002; 25. C. Păunescu, Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984; 26. Păunescu, C., Agresivitatea şi condiţia umană; Editura Tehnică, Bucureşti, 1994; 27. Petcu, Marioara, Psihologie juridică, Ed. Argonaut, Cuj-Napoca, 1997; 28. Petcu, Marioara, Delincvenţa. Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cuj-Napoca, 1999; 29. Pingeot, D. La délinquance juvenile comme alternative a la represion, Universite de Geneve, 1994; 30. Porot, A., Porot, M., Toxicomaniile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999 ; 31. Preda V. Delincvenţa juvenilă, Ed. Univ. Cluj-Napoca, 1995; 32. Preda V. Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 1998; 33. Preda V. Profilaxia delincvenţei juvenile şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981; 34. Rădulescu, Sorin M., Sociologia devianţei, Editura Victor, 1998; 35. Rădulescu, Sorin M., Dan Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa – între normalitate şi devianţă, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990; 36. Rădulescu, Sorin M., Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996; 37. Rădulescu, Sorin M., Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994; 38. Rădulescu, Sorin M., Anomje, devianţă şi patologie socială, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1991; 39. Rădulescu, Sorin M, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Lumina Lex, Bucureşti, 1999; 40. Robert-Ouvray, S. B., Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001; 41. Rudică, T. Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică şi ăedagogică, Bucureşti, 1981; 42. Scripcariu, C., Suicid şi agresivitate, Editura Psihomnia, Iaşi, 1996; 43. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Polirom, vol. I. II., 1997, 1998;

52

53 44. Stănoiu A., Voinea M., Sociologia familiei, Bucureşti, Universitatea Bucureşti, 1983; 45. Străchinaru, I., Devierile de conduită la copii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969; 46. Şelaru, M., Drogurile, Editura SEMNE, Iaşi, 2002; 47. Şoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), Agresivitatea în şcoală, Editura Istitutul European, Iaşi, 2001; 48. Răşcanu, R. Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti, 1994; 49. Turianu, C., Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Ed. Continent XXL, Bucureşti, 1995; 50. Zlate, Mielu, Psihosociologia socială a grupurilor şcolare, Editura Politică, Bucureşti, 1972; 51. Zlate, Mielu, Psihologia vieţii cotidiene, Ed. Polirom, Iaşi, 1997;

ANEXE ANEXA 1 Temă de seminar: DELINCVENŢA ÎN ROMÂNIA CONTEMPORANĂ După ’90 creşterea frecvenţei delictelor comise de către minori şi tineri Intensificarea gravităţii lor Situaţii anomice (condiţii) – agravarea contradicţiilor, disfuncţiilor economice, sociale – inadaptare -politici distructive îndreptate împotriva familiei, şcolii în perioada epocii de aur şi ulterior. Anamneza socială a minorilor internaţi111:
111

S. M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, pp.111114.

53

54 (analiza documentelor minorilor internaţi în centrele din Craiova, Codlea, Nedelea şi a fetelor de la Bacău) convorbiri nedirijate cu minorii, cu reprezentanţii organelor de specialitate (judecători, poliţişti, profesori), observaţia. - 880 persoane internate pentru: – furt, vagabondaj, cerşetorie 75,3% - prostituţie 9,6% - huliganism, ultraj 9,2% - tâlhărie, agresiune 3,3% - perversiuni sexuale 2,6% -deficienţe de socializare (fuga de acasă, abandonul şcolar, alcoolism) 48,3% din familii organizate 51,7% dezorganizate nu dezorganizarea ci deficienţele educative 32,9% muncitori necalificaţi 30,4 muncitori calificaţi 15,5% fără ocupaţie 7,3% munci casnice restul părinţi în detenţie toţi venituri mici 55% rezultate şcolare slabe 15,8% analfabeţi cu 5-6 clase primare 27,2% repetenţi 20,6 repetenţi de 2-3 ori 37,6% chiul, 17,2% abandon ANEXA 2 Temă de seminar METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE A TENDINŢELOR SPRE DELINCVENŢĂ 1. Specificul metodologiei 2. Metode de testare a propensiunii spre delincvenţă 2.2. Testul Rorschach – 10 planşe în 3 categorii – negre-gr-, negre-rolu, colorate – rezultă patru tipuri de indivizi: intratensivi Extratensivi Ambiegali Coartiţi 2.3. Testul de personalitate al lui R. B. Cattel (16P.F. întregeşte testul Rorschach. Cuprinde 187 întrebări indirecte, al căror răspunsuri oglindesc trăsături de personalitate. Chestionarul cuprinde 16 factori esenţiali(A-Q) 2.4. Inventarul de personalitate Eysenck (E.P.I.), completează descifrarea structurii şi dinamicii personalităţii a testului 16PF 2.5. Testul de percepţie tematică (T.A.T.), elaborat în forma definitivă de către M. A. Murray, în 1943, constă într-u set de 30 de întrebări care cuprind personaje în situaţii ambigui. Subiectului i se cere să-şi imagineze istoria acestor personaje, construind la modul narativ câte o poveste pentru fiecare planşă. Testul urmăreşte descifrarea tendinţelor inhibate şi profunde pe care subiectul nu le

54

55 conştientizează (tendinţe latente de agresivitate, autoagresive, dominaţie, supunere, protecţie, independenţă, dependenţă). Sunt puse în evidenţă trei niveluri ale personalităţii: tendinţe refulate, gândirea interioară, comportamentul. În domeniul descifrării delincvenţei, testul este semnificativ în sondarea sentimentelor tinerilor faţă de părinţi, educatori, prieteni, în conştientizarea situaţiilor frustrante şi în descifrarea unor trăsături de personalitate care îngreunează socializarea, cum ar fi impulsivitatea, agresivitatea, inerţia, etc. 2.6. Testul de frustrare Rozenzweig – bazat pe ipoteza frustrare-agresiune, permite evidenţierea tendinţelor agresive sau masochiste. Este alcătuit din 24 desene care reproduc personaje angrenate într-o situaţie frustrantă, personajul din stânga îşi prezintă opinia asupra situaţiei, iar cel din dreapta, cu care trebuie să se identifice subiectul, urmează să-şi verbalizeze reflecţia sa asupra situaţiei. Fiecare răspuns este cotat în funcţie de direcţia agresiunii: extrapunitivă (în exterior), intrapunitivă (în interior), impunitivă (evită implicarea prin diminuarea situaţiei frustrante). Reacţiile pot fi grupate în reacţii de predominanţă a obstacolului, de apărare a eului, de persistenţă a trebuinţei. Reacţia delincvenţilor în condiţii de frustrare devine agresivă, obstacolul existent fiind sursă semnificativă de anxietate. Spre deosebire de delincvenţi, reacţiile conformiştilor, ca urmare a minimalizării obstacolelor şi considerării lor ca nefrustrante, sunt echilibrate. 2.7. Testul Szondi cuprinde 6 seturi a 8 fotografii cu bolnavi psihic, 2 simpatice, 2 antipatice, rezultă 24, 12 preferate, 12 respinse 2.8. Inventarul multifazic al personalităţii (Minnesota) 550 itemi 3. Clasificarea taxonomică a rezultatelor testelor psihologice 3.6. Atitudinea faţă de lege şi morală 3.7. Atitudinea faţă de justiţie 3.8. Atitudinea faţă de lege şi justiţie 3.9. Atitudinea faţă de organele judiciare 3.10. Atitudinea faţă de delincvenţă juvenilă ANEXA 3 Temă de seminar TOXICOMANIA Discursul alarmist (sincer sau nesincer)112, „România marea placă turnantă şi unul dintre depozitele şi furnizorii cei mai importanţi de droguri pentru toată Europa de Vest”, aflată în situaţia unui fenomen social scăpat de sub control, astfel încât nu se mai poate vorbi de stoparea lui” „ Consumul de heroină, drogul cel mai consumat la noi „se multiplică de aproape 3 ori într-un singur an", O „situaţie realmente disperată, fenomen scăpat din mâini” în condiţiile în care „în România există numai patru specialişti competenţi în a lucra în toxicomanie”, „nu avem medici, nu avem psihologi, nu avem aparatură de testare, nu avem asistenţi medicali, nu avem asistenţi sociali, nu avem…” şi „nu s-a făcut nimic” Şi , în aceeaşi lucrare, Ana Stoica-Constantin şi Ticu Constantin conchid că „Deocandată, în România problema consumului de droguri nu este atât de gravă ca în ţările occidentale. Poate că România se numără printre acele ţări privilegiate, cel puţin momentan, în care drogurile şi consumul de droguri pot fi încă împiedicate să se răspândească în conştiinţa şi practica tinerilor.”113 Conform unei definiţii O.M.S. toxicomania este o stare de intoxicare cu caracter periodic sau cronic dăunătoare individului şi societăţii, provocată de consumul repetitiv al unui drog natural sau artificial. Caracteristica acestei stărui este dependenţa care atrage după sine sporirea dozelor cu efectul degradării fizice şi psihice a individului. După originea substanţei ingerate, drogurile pot fi clasificate în:

112

Cristian Bellu-Bengescu, Drogurile – alarmă naţională, în Gilles Ferréol (coordonator), Adolescenţii şi toxicomania, Polirom, Iaşi, 2000, pp.30-40 113 p.70

55

56 Substanţe pe bază de opiu Opiul - suc vegetal extras din capsule de mac, cel mai adesea se fumează, se consumă în general specialităţile farmaceutice Morfina – alcaloid extras din opiu, utilizat injectabil intravenos Heroina – derivat al morfinei prin procesare chimică sub formă de praf alb, de preferinţă intravenoasă, dar poate fi prizată sau fumată Canabisul - cânepa indiană sub trei forme: -iarba – frunze şi flori uscate (marijuana) - haşişul – răşina plantei femele - uleiul – aspect vâscos, În general se fumează Stimulentele -Cocaina – praf alb, extras din frunză de coca, arbust di America de Sud. În general se prizează dar e şi injectabilă. Crack-ul, produs obţinut din cocaină este cel mai activ şi periculos. Se fumează, duce la dependenţă anxietate şi depresie. -Amfetaminele sunt produse sintetice folosite în dopaj Halucinogenele – mescalină – produs natural, LSD 25 produs de sinteză Medicamente: barbiturice şi tranchilizante Solvenţii, cleiuri, dizolvanţi, lacuri După efectul obţinut L.Lewin în 1928 realiza următoarea clasificare: Clasa „euforicelor”: opiu, morfina, cocaina, codeina Clasa „fantastică” sau a halucinogenelor: haşişul şi mescalina, ulterior L.S.D. (artificial) Clasa „inebranţia” (îmbătătoarelor): alcoolul, eterul, coloformul Clasa „hypnotica”: barbituricele şi clorul Astăzi, unii specialiştii în domeniu vorbesc de clasa drogurilor legale, alcoolul, nicotina şi cofeina, şi clasa drogurilor ilegale, grupate în amfetamine, narcotice şi halucinogene.

56

57

ANEXA 4 PENITENCIARELE DIN ROMÂNIA. Scurt istoric Istoria arată că, prin destinaţie, rol şi natură, instituţia penitenciarelor a fost creată pentru a servi la îndepărtarea delincvenţilor de societate, considerându-se că cel condamnat trebuie să-şi piardă toate drepturile, iar singura instituţie capabilă de acest fapt este doar cea a penitenciarelor. Cu toate acestea, Comunitatea Internaţională şi cea Europeană cu precădere, au militat încă din a doua jumătate a secolului al XX-lea pentru a contura caracterul bivalent al instituţiei penitenciare şi că acesta constă, pe de o parte, în custodia deţinuţilor şi pe de altă parte, în încercarea de resocializare a acestora. Prin Legea pentru organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie adoptată în anul 1929, în România au fost create condiţii prielnice pentru înfiinţarea unor noi astfel de aşezăminte încât zestrea sistemului penitenciar românesc avea să numere înaintea celui de al doilea război modial 76 de aşezăminte moderne, toate aflate în subordinea Ministerului de Interne. Ulterior, prin Decretul nr. 225/1977, au fost desfiinţate 27 de penitenciare, 25 secţii de deţinere şi 6 centre speciale de muncă şi reeducare a minorilor, măsura luată nefăcînd însă obiectul unui studiu prospectiv asupra evoluţiei criminalităţii. În anul 1990, nou creata Direcţie Generală a Penitenciarelor a intrat sub tutela Ministerului Justiţiei. În închisori a fost luată măsura sistării activităţilor politice şi autorizarea celor religioase fiind declanşată totodată o reformă de proporţii în vederea aducerii sistemului penitenciar din România la standarde europene. În acest sens, au fost luate măsuri în vederea asimilării unor reguli europene cât şi aceea a punerii lor în practică. În ceea ce priveşte asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană, au fost operate măsuri în legătură cu: o Suplimentarea locurilor de cazare în penitenciare prin : • repunerea în funcţiune a penitenciarelor desfiinţate înainte de anul 1990: (Centrul de reeducare minori Tichileşti - 800 de locuri; Centrul de reeducare minori Craiova 1000 de locuri, Penitenciar Bistriţa - 640 de locuri, Penitenciarul Ploieţti - 660 de locuri; • Extinderi, supraetajări şi modernizări în penitenciarele: Galaţi, Colibaşi, Tîrgu Jiu, Craiova şi Bucureşti-Jilava, însumând un număr de 1560 de locuri de cazare; • Înfiinţarea unor noi unităţi penitenciare în zonele unde acestea lipsesc ori sunt supraaglomerate: (Penitenciarul Bucureşti-Rahova, etapa I - 1000 de locuri) • Darea în folosinţă a unor noi pavilioane de detenţie în penitenciarele: (Bistriţa 336 de locuri, Galaţi - 250 de locuri,Tulcea - 975 de locuri) • Reparaţii capitale la pavilioanele de detenţie existente: (Penitenciarul Iaşi - 312 locuri,Timişoara - 324 de locuri)

57

58 • Familiile pot aproviziona detinuţii cu lenjerie de pat, pături şi alte obiecte de cazarmament; • S-au realizat lucrări de extindere şi modernizare a capacităţilor de alimentare cu apă, canalizare, energie termică, în vederea asigurării condiţiilor normale de igienă. • Persoanelor de sex femeiesc aflate în custodia Penitenciarului Tîrgşor le-au fost aplicate norme noi, în conformitate cu care, deţinutele, pot purta ţinută civilă. • Arestaţii preventiv pot să poarte hainele proprii; s-a renunţat, la portul echipamentului (vargat) de penitenciar pentru detinuţii prezentaţi instanţelor de judecată. • Detinuţii pot procura din banii proprii bunuri, obiecte şi produse alimentare; în mai multe unităţi s-au înfiinţat puncte de aprovizionare. • Au fost create condiţii decente şi civilizate în sectoarele de vizită; cu puţine excepţii (acelea care privesc detinuţii periculoşi), vizitele se desfăşoară la masă, deţinuţii fiind în contact direct cu membrii de familie; • • • • Accesul deţinuţilor la posturi telefonice instalate în incinta penitenciarelor; Dreptul la corespondenţă şi petiţionare nelimitat, cu asigurarea confidenţialităţii. Condiţiile asistenţei medicale s-a îmbunătăţit. Accesul neîngrădit al deţinuţilor la mijloacele de informare în masa.

Detenţia este asigurată de un personal profesionist. După decembrie 1989, 80% din personalul penitenciarelor româneşti a fost întinerit. Formarea iniţială, pregătirea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat a fost axată pe cunoaşterea şi transpunerea în practică a Regulilor penitenciare europene şi ale Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Se asigură o transparenţă totală faţă de societatea civilă: accesul neîngrădit al reprezentanţilor mass-media, a organizaţiilor interne şi internaţionale, a societăţii civile în locurile de detenţie. BAROMETRUL POPULATIEI
Efectiv existent
Nr. crt.

Nr. paturi instalate la 21.10.2003
Capacitate legală la 6 m.c.

Unitatea Total Minori

Indice de ocupare

Total

Loc detinere

Infirmerii

G.A.Z.

Alte spaţii

Unde

1

AIUD -din care tranzit:

1545 10 545 927 1321

10

880

174.43

1846

1836

10

-

-

2

ARAD – Centru - R-104

8 23

499 846 468

109.22 109.57 282.26

714 972 1216

682 936 1001

10 36 30

22 86

99 Sala mese

3 4 5 6

BACĂU BAIA MARE BISTRIŢA BOTOŞANI

763 813 1417

12 1 18

540 819 1349

141.30 99.27 105.04

942 966 1615

918 932 1572

24 27 43

-

7 -

58

59
7 8 BRĂILA BUCUREŞTI - din care tranzit:
9 10

1003 3209 69

1 -

668 1371

150.15 234.06

1052 2526

985 2504

23 12

44 10

popota cadre

CODLEA COLIBAŞI

1142 1076

20 17

668 1037

170.96 103.76

913 1218

867 1104

14 76

32 38

hala producţie interioară

11 12

CRAIOVA DEVA FOCŞANI GALAŢI - din care tranzit:

2128 1077 1258 1524 13

1 9 20 4

1556 1251 734 821

135.99 86.09 171.39 184.04

1773 1293 989 1213

1501 1261 895 1091

116 17 9 92

156 85 30

15 Ferma Şoimuş

13 14

15

GHERLACentru - Cluj

1525

-

1530

99.67

1632

1567

65

-

-

264 1362 1826

23 11 24

268 1940 1475

98.51 70.21 123.80

268 1564 2024

254 1494 1998

14 70 16

-

10 Cotul Morii

16 17

GIURGIU IAŞI MĂRGINENI MIRCUREA CIUC ORADEA P.M.T. CRAIOVA PELENDAVA PLOIEŞTI - Berceni

18 19

1347 578

14 4

740 448

182.03 129.02

1445 653

1437 615

8 18

20

-

20 21

761 413

9 114

680 640

111.91 64.53

846 616

828 564

18 19

33

-

22 23

99 922 38 1622

23 15

140 484 90 1624

70.71 198.35 83.33 99.88

120 647 107 1813

120 639 107 1813

-

8 -

-

24

POARTA ALBĂ- Centru - Valul lui Traian

418

-

475

88.00

884

884

-

-

-

25

RAHOVA - din care tranzit:

2208 20

103

2174

100.64

2203

2107

-

96

-

59

60
26

S.N.P.A.P. TG. OCNA SATU MARE SLOBOZIA TIMIŞOARA TÎRGŞOR TÎRGU JIU TÎRGU MUREŞ TULCEA – Centru - Chilia

30

-

55

54.55

47

42

-

5

-

27 28 29 30 31 32 33

757 1148 1503 747 963 693 1344

14 9 22 10 10 11 8

504 800 1370 815 500 484 1147

150.20 143.50 109.71 93.25 192.60 143.18 138.97

745 1205 1703 941 892 732 1563

687 1047 1663 933 777 692 1428

52 75 14 8 31 100

6 33 22 84 40 30

50 4 5 stâna
Depozit Buziaş

250 897

6

588 709

42.52 126.52

774 1006

774 914

72

20

-

34

TURNU SEVERIN VASLUI

35

945
42408

19
593

538
33725

175.65
125.75

849
44527

837
42306

12
1131

900

190

TOTAL PENITENCIARE 36 37 38 SPITAL COLIBAŞI SPITAL DEJ SPITAL JILAVA - din care tranzit: 39 SPITAL POARTA ALBĂ SPITAL RAHOVA SPITAL TG. OCNA

282

1

152

185.53

330

330

-

-

-

151 366 3

2 7

249 1237

60.64 29.35

207 851

26 732

181

-

119
deservire

187

-

138

135.51

138

138

-

-

-

40 41

87

1

114

76.32

114

114

-

-

-

190

-

302

62.91

268

268

-

-

-

TOTAL SPITALE 42 43 44 C.R. GĂIEŞTI C.R.TG.OCNA C.R. TICHILEŞTI

1263 140 67
168

11 112 66
126

2192 168 231
758

57.619 83.33 29.00
22.16

1908 168 160
321

1608 136 112
255

181 4 2
19

0 28 43

119 46
4 punct primire

Stâna

TOTAL C.R

375

304

1157

32.411

649

503

25

71

50

60

61
TOTAL GENERAL
44046 908 37074 118.81 47084 44417 1337 971 359

Aşezăminte de detenţie existente în România la data de 1 ianuarie 2003:
o

34 de penitenciare, din care :

- 9 de maximă siguranţă, în care există şi secţii închise şi semideschise: Aiud, Arad, Bucureşti Jilava (de tranzit şi prevenţie), Bucureşti - Rahova, Craiova, Gherla, Iaşi, Mărgineni, Poarta Albă; - 22 închise, în care există şi secţii semideschise; - 1 penitenciar cu regim semideschis: Pelendava; - 1 penitenciar pentru femei : Târgşor; - 1 penitenciar pentru minori şi tineri : Craiova.
o o

3 centre de reeducare pentru minori : Găeşti, Tichileşti, Târgu Ocna; 6 spitale-penitenciar : Bucureşti - Jilava, Colibaşi, Dej, Poarta Albă, Târgu Ocna, Bucureşti - Rahova. Alte unităţi din sistem : -Şcoala Militară de Administraţie Penitenciară Târgu Ocna; -Baza de Aprovizionare, Gospodărire şi Reparaţii Bucureşti; -Subunitatea de pază şi escortare a deţinuţilor transferaţi

o

61

62 Deşi numărul de paturi în spaţiile de detenţie a crescut, sistemul penitenciar românesc continuă să fie suprapopulat şi drept urmare au fost luate noi măsuri în vederea măririi capacităţii de detenţie întrucât, la mijlocul anului 2002, gradul de ocupare al numărului de paturi înregistra 140,55%. În vederea măririi capacităţii de deţinere, au fost iniţiate şi realizate lucrări de reparaţii capitale, de extindere şi modernizare a penitenciarelor Bacău, Botoşani, Craiova, Codlea, Galaţi, Gherla, Mărgineni, Oradea, Satu Mare, Tîrgu Mureş, Miercurea Ciuc şi Tîrgşor, Turnu Severin astfel încât, perioada 2001-2002 au fost date în funcţiune peste 11000 de locuri. Planul de acţiune pentru perioada 2001-2004 şi Programul sectorial pe anul 2001 ale Ministerului Justiţiei, în colaborare cu Direcţia Generală a Penitenciarelor au vizat conceperea unor noi strategii de lucru cu minorii axată, în principal, pe reorientarea activităţilor desfăşurate cu minorii în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cu prevederile Convenţiei Internaţionale privind drepturile copilului şi schimbarea ponderii acţiunilor intreprinse din domeniul siguranţei deţinerii către cele de resocializare.

Personalul administraţiei penitenciare
În sistemul penitenciar românesc, la data de 30 iunie 2003 îşi desfăşura activitatea un număr de 12.315 angajaţi. Graficul evoluţiei personalului din instituţia penitenciarului românesc din perioada 1994-28 iunie 2003 are următoare configuraţie:

Pentru ca activitatea în aşezămintele penitenciare să se desfăşoare în bune condiţii sunt multe categorii profesionale care îşi exersează rolul funcţiunii: juristi, sociologi, psihologi, militari de carieră,

62

63 asistenţi sociali, profesori (cu studii superioare sau absolventi ai institutelor pedagogice), învăţători, preoţi, medici (primari, generalişti, stomatologi, veterinari etc.), ingineri (construcţii, auto, zootehnişti, agronomi), subingineri, economişti, contabili, merceologi, pedagogi, educatori, tehnicieni (diferite specialităţi), asistenţi medicali, operatori calculator, muncitori (calificaţi, necalificaţi). Cu toate acestea, se simte tot mai acut nevoia unui număr mai mare de specialişti în domeniul social, de medici şi psihiatri. Perfecţionarea profesională Până la data de 30.06.2003, pregătirea iniţială a angajaţilor din administraţia penitenciară s-a realizat prin cursuri organizate atât la Şcoala Militară de Administraţie Penitenciară, cât şi la alte penitenciare care oferă condiţii pentru astfel de activităţi: -395 persoane au absolvit cursuri de formare iniţială cu durata de 45 zile, iar 184 persoane au absolvit cursuri de reciclare prin Şcoalala Militară de Administraţie Penitenciară Târgu Ocna, Centrul de Pregătire Profesională Arad şi penitenciarele Arad, Bucureşti–Jilava, Bucureşti–Rahova, Gherla, Poarta Albă, Focşani, Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova. 2) Pregătirea personalului cu studii superioare în vederea specializării viitorilor ofiţeri de penitenciare se realizează în colaborare cu Ministerul de Interne, după un plan de învăţământ separat, la Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”- 103 studenţi şi la Academia Naţională de Informaţii - 6 studenţi. Pregătirea post-universitară a personalului din sistemul penitenciar se realizează prin protocoale încheiate cu diferite ministere. Persoanele aflate în aşezămintele penitenciare Unităţile aflate în subordinea Direcţiei Generale a Penitenciarelor din România aveau în custodia lor la data de 30 iunie 2003 un număr total de 46929 de persoane (din care 46561 în penitenciare şi 368 în centre de reeducare) şi o capacitate de 37714 paturi, indicele de suprapopulare înregistrat fiind de 124,43%. Din numărul total de deţinuţi, 4,35 % sunt femei şi 2,54 % minori. Tabloul juridic a celor 46929 persoane aflate în instituţia penitenciarelor la data de 30 iunie 2003 se prezintă după cum urmează:
o o o o

3928 persoane arestate preventiv (8,37%); 5737 persoane condamnate prin hotârarea primei instanţe (12,22%); 37167 persoane condamnate definitiv (79,21%); 97 persoane sancţionate contravenţional (0,20%).

Tabloul infracţiunilor şi contravenţiile săvârşite de persoanele existente în instituţia penitenciarelor- la 30.06.2003: Natura infractiunii A. Infracţiuni contra siguranţei statului B. Infracţiuni contra persoanei, din care: - omor C. Infracţiuni contra patrimoniului, din care: - furt D. Infracţiuni contra avutului public, din care: - furt - delapidare Total 2 12.968 8.135 30.185 19.843 87 12 64 % 27,63 17,33 64,30 42,28 0,24 0,02 0,13

63

64 - alte infractiuni contra avutului public E. Infracţiuni contra autorităţii, din care: - ultraj - alte infracţiuni contra autorităţii F. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public, din care: - trafic de influenţă; - luare şi dare de mită; - evadare; - nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor; - distrugere şi semnalizare falsă; - alte infracţiuni G. Infracţiuni de fals, din care: - fals de monedă - fals privind identitatea - fals intelectual - alte infracţiuni de fals H. Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, din care: - abandon de familie - trafic de stupefiante - proxenetism - ultraj contra bunelor moravuri - alte infracţiuni I. Infractiuni contra capacitatii de aparare, din care: - dezertare - alte infractiuni contra capacitatii de aparare J. Decrete şi legi speciale K. Contravenţii TOTAL GENERAL 11 323 321 2 394 106 91 16 43 44 94 258 96 37 43 82 1.356 196 545 332 168 115 11 9 2 1.248 97 46.929 0,02 0,68 0,68 0,83 0,22 0,19 0,03 0,09 0,09 0,20 0,55 0,20 0,07 0,09 0,17 2,89 0,41 1,16 0,70 0,35 0,24 0,02 0,01 2,66 0,20 100,00

În funcţie de: • durata pedepselor aplicate de instanţele de judecată, situaţia se prezintă astfel: -1625 persoane condamnate la pedepse privative de libertate de pânâ la un an: -3656 persoane la pedepse între 1 - 2 ani; -17335 persoane la pedepse între 2 - 5 ani; -8736 persoane la pedepse între 5 - 10 ani; -2417 persoane la pedepse între 10 - 15 ani; -2548 persoane la pedepse între 15 - 20 ani; -747 persoasne la pedepse de peste 20 ani; -103 persoane la detenţie pe viaţă. • După starea de recidivă: -20.534 persoane erau recidivişti; -9.935 persoane cu antecedente penale; -17.466 persoane fără antecedente.

64

65 Individualizarea pedepselor Comisiile de propuneri pentru liberare condiţionată au analizat în perioada 01 ianuarie-30 iunie 2003 un număr de 12328 de persoane din care: - 6439 nerecidiviăti; - 5889 recidivişti. fiind propuşi pentru liberare condiţionată un număr de 10.191persoane reprezentând 82,67%, din care 5489 nerecidivişti şi 4702 recidivisti; amânaţi pentru o rediscutare 2137 persoane (17,33%), din care 950 nerecidivişti şi 1187 recidivişti. ACTIVITATEA CULTURAL-EDUCATIVĂ Procesul de învăţămănt în anul şcolar 2002-2003 s-a desfăţurat în 7 unităţi penitenciare funcţionând şcoli cu dublă subordonare: Ministerului Justitiei şi Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (Aiud, Bacău, Drobeta Turnu Severin, Galaţi, Gherla, Iaşi, Mărgineni), în centrele de reeducare şi Penitenciarul pentru minori şi tineri de la Craiova, iar în 26 de unităţi, clase afiliate la şcolile publice. Învăţământul preuniversitar: La 1 septembrie 2002, au fost înscrişi la cursurile primare şi gimnaziale 2124 persoane (1027 la cls. I-IV şi 1097 la cls. V-VIII) iar în semestrul al doilea mai frecventau şcoala doar 1636 de deţinuţi minori. Dintre cursanţi, la data de 15 iunie 2003 au promovat cursurile doar 1382 de deţinuţi minori: 658 persoane la cls. I-IV şi 724 la cls. V-VIII., înregistrându-se un procent de promovabilitate de 84,47%. Învăţământul universitar: Cursurile universitare ale unor facultăţi erau frecventate de 7 deţinuţi (2 la Aiud şi câte unul la Colibaşi, P.M.T. Craiova, Gherla, Oradea şi Timişoara). Alte forme de pregătire profesională: Trimestrului II -an şcolar 2002-2003: -înscrişi la cursuri de iniţiere, ucenicie, calificare şi în şcoli profesionale- 1259 persoane, din care 211 minori proveniţi din centrele de reeducare Găeşti, Tichileşti, Tg. Ocna şi PMT Craiova; absolvenţi la sfârşitul trimestrului II au fost 361 deţinuţi adulţi, din care: 303 cursuri de calificare, 21 cursuri de ucenicie şi 37 cursuri de iniţiere.

Cursuri aflate în derulare: -înscrişi 670 deţinuţi adulţi: -508 la cursuri de calificare; -148 la cursuri de iniţiere;

65

66 -14 la şcoala profesională-. Specialiştii din unităţile-penitenciare elaborează permanent programe proprii, în funcţie de nevoile speciale ale detinutilor. Situatia finala ne prezinta 108 programe proprii derulate in cadrul a 127 de activitati de care au beneficiat 5316 adulti si minori. De programe proprii, individualizate de unitati la cerintele specifice, beneficiaza 1204 minori (dintre care 298 la Gaesti), inclusi in 55 de activitati, si 4112 adulti in cele 72 de activitati ce s-au finalizat sau se afla in curs de desfasurare. Minorii reprezinta 22,6% din totalul beneficiarilor si sunt cuprinsi in 43,74% din programele proprii derulate pentru ei, alaturi de 77,4% dintre adultii cuprinsi in 56,26% dintre guvernamentale programele proprii. (10). Activitatile proprii au beneficiat de sprijinul organizatiilor neguvernamentale (14) si al unor institutii In functie de caracteristicile activitatilor proprii se disting trei tipuri de programe, si anume: educationale, terapeutice si de timp liber. Vom mentiona cateva dintre acestea, alese aleatoriu, deoarece criteriul importantei ar necesita prezentarea tututor acestor programe. „Pentru o viata mai buna” se desfasoara in colaborare cu Centrul de Resurse Juridice, „Comunitatea terapeutica” (penitenciarele Arad, Colibasi, Iasi, Timisoara in colaborare cu GRADO), „JOB Club” (penitenciarul Craiova in colaborare cu Serviciul de Reintegrare Sociala si Supraveghere), „Acces comunitar” (CR Gaesti impreuna cu Primaria Gaesti), „Consiliere familiala” (penitenciarul Timisoara in colaborare cu Asociatia pentru Promovarea Femeii din Romania), „Pasii mei salveaza pasii tai” (penitenciarul Targsor in colaborare cu Fundatia „Stanca Veacurilor”). Iar specialistii din cadrul Serviciului Cultural-Educativ au realizat pentru minori programul „O fiinta umana nu se desavarseste decat prin ceilalti” ce se deruleaza la SMAP Tg Ocna si CR Tg. Ocna.

În ceea ce priveşte activităţile desfăşurate de psihologi, au fost realizate 141 programe terapeutice şi au fost completate 6085 fişe psihologice. . Dotarea tehnica a serviciilor socio-educative permite pregatirea si transmiterea unor emisiuni locale radio si Tvcucircuit inchis. Abonamentele la ziare si reviste au permis detinutilor mentinerea legaturilor cu comunitatea, cu realitatile sociale, economice, politice si culturale.Mai mult de 100 de exemplare (ziare centrale si locale, cumulate) sunt achizitionate la penitenciarele Bucuresti-Jilava (130), Colibasi (107) si Gherla (105), intre 50 si 100 la penitenciarele Braila (95), Galati (89), Miercurea Ciuc (78), Tulcea si Margineni (cate 73), Spitalul-penitenciar Bucuresti-Jilava (70), Aiud (64), Slobozia (53) si sub 50 la Poarta Alba (30), Oradea (20), Baia Mare (19), Giurgiu (10) si Tg. Mures (9).

66

67

Cu privire la publicatiile care fac obiectul abonamentelor, cele mai multe exemplare sunt solicitate pentru ziarul "Adevarul" (248), "Jurnalul National" (144), "Nationalul" (72), "Ziua" (60), "Evenimentul Zilei" (49), "Cronica Romana" (47), "Libertatea" (40), "Curierul National" (39), "Romania Libera" (26), "Pro-Sport" (20), "Gazeta Sporturilor" (17)

Specialistii Serviciului Studii si Prognoza Penitenciara au venit in sprijinul activitatilor din unitati, cu unele studii: Studiul privind tratamentul detinutilor cu pedepse de lunga durata si a celor condamnati pe viata, Reglementarea arestului preventiv in documente internationale si regimul arestatilor preventiv, Studiul privind consumul de droguri, Dinamica motivatiei infractionale la detinutii aflati in custodia Directiei Generale a Penitenciarelor.

67

68

La initiativa Directiei Educatie, Studii si Psihologie Penitenciara si in baza protocolului incheiat cu Directia de Reintegrare Sociala si de Supraveghere din cadrul Ministerului Justitiei s-a inaugurat la Pitesti, in ziua de 30.07.2003, primul Centru de Resocializare a fostilor detinuti. In cadrul centrului, specialisti ai Penitenciarului Colibasi si consilieri de reintegrare ai Serviciului de Reintegrare Sociala si de Supraveghere de pe langa Tribunalul Arges vor desfasura programe de asistenta postdetentie, consiliere individuala si de grup, orientare profesionala si asistenta juridica. Centrul de resocializare se constituie intr-un PROIECT PILOT, primul de acest fel din Romania, caresi propune, pe termen scurt, medierea relatiei comunitate-fost detinut, iar pe termen lung, crearea unei retele inter-institutionala judeteana, prin adoptarea unor metode de lucru eficiente in vederea facilitarii reintegrarii socio-profesionale a persoanelor care au fost private de libertate. Proiectul vizeaza diminuarea problemelor specifice in sfera reducerii fenomenului de marginalizare a unor grupuri vulnerabile. Pana la finele anului curent, Directia Generala a Penitenciarelor in parteneriat cu Directia de Reintegrare Sociala si Supraveghere vor initia programe de resocializare in centre deschise la Arad, Iasi, Tg. Jiu, Craiova si Timisoara. La nivelul spitalelor penitenciar au fost finalizate lucrarile de reamenajare si modernizare, in vederea instalarii de aparatura medicala de inalta performanta. A fost, deasemenea, infiintat un nou spital cu profil chirurgical, care permite realizarea de interventii chirurgicale de inalta tehnicitate in sfera toracica, abdominala, urologica, ginecologica si ortopedica si asistarea unor afectiuni grave in serviciul de terapie intensiva. Lucrarile de amenajare au vizat si infiintarea a doua sectii specializate de asistenta a consumatorilor de droguri - o sectie de dezintoxicare si un centru de postcura. Acest numar mare de servicii se explica, in principal, prin cresterea indicatorilor de morbiditate, valori mari fiind inregistrate, in special de bolile aparatului respirator, bolile aparatului digestiv, bolile de piele, bolile osteo-articulare si bolile psihice. Tendinta de crestere inregistrata in ultimii ani de catre indicatorii de morbiditate se explica, pe de o parte prin mentinerea indicelui de ocupare la o valoare de 125%, iar pe de alta parte prin cresterea adresabilitatii si accesibilitatii la serviciile medicale. A crescut, de asemenea numarul de bolnavi cronici dispensarizati la nivelul cabinetelor medicale din unitati. - Nr. total decese = 67 - Rata bruta a mortalitatii = 1,400 %0 92,53% dintre decese s-au datorat unor cauze medicale si doar 7,46% unor cauze violente, mortalitatea prin cauze violente scazand semnificativ in ultimii ani. 1. Studii, proiecte, programe
o o

Studiu privind "Prevalenta infectiei HIV/SIDA la noii depusi in penitenciare" Studiu PERPS privind evaluarea riscului de infectare HIV a detinutilor si eficacitatea programelor de prevenire Prevenirea si managementul cazurilor de infectie HIV/SIDA in sistemulpenitenciar program finantat de International Harm Reduction Development - New York (50.000 USD)

o

68

69
o

Proiectul " We care ... do you?" in coparteneriat cu ARAS, UNAIDS si Ministerul Educatiei si Cultelor si finantat de International Harm Reduction Development - New York (24.098 USD) Programul "Acces" finantat din fonduri PHARE, in coparteneriat cu ARAS Managementul tuberculozei in penitenciare - proiect finantat de Fundatia pentru o Societate Deschisa, Romania (47.000 USD) Programul National de Control al Tuberculozei in Penitenciare Programul de Combatere a Traficului si Consumului de Droguri in Penitenciare Educatie pentru sanatate in penitenciarele din Romania Evaluarea nivelului de respectare a drepturilor omului in penitenciarele din Romania program finantat PHARE si derulat impreunacu centrul de resurse juridice Combaterea sifilisului in penitenciare Combaterea infectiilor nosocomiale in penitenciare Pentru prevenire si asistenta HIV/SIDA, toxicomanii si tuberculoza la detinuti, Directia Generala a Penitenciarelor beneficiaza, pe o perioada de 5 ani, de 2.222.000 USD din totalul de 48.360.586 USD aprobati de Fondul Global pentru Romania. Reducerea riscurilor asociate consumului de droguri injectabile - Manual pentru ofertantii de servicii, in colaborare cu ARAS si finantare din partea Centrului de Politici si Servicii de sanatate Set pliante informative privind infectiile cu transmitere sexuala si drogurile Traducerea compendiului international privind practicile curente adresare bolilor infectioase in penitenciare

o o

o o o o

o o o

o

o o o

69

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful